Referat nr. 2

Organizatii internationale

Organizaţia internaţională este o asociaţie de state, stabilită prin şi bazată pe un tratat, care urmăreşte scopuri comune şi care are organe speciale proprii, indeplinind funcţii particulare in interiorul organizaţei.

Organizaţiile internaţionale reprezintă un ansamblu structurat de participanţi, constituit pe baza unui acord, avand o funcţionare continuă in vederea atingerii unor obiective comune, prin coordonarea resurselor şi acţiunilor. Din definiţia dată se pot deduce elementele principale ale unei organizaţii :

-In primul rand, organizaţia este un cadru organizat ce reuneşte mai mulţi participanţi, care pot fi state (in cazul organizaţiilor guvernamentale), asociaţii private sau particulare (in cazul organizaţiilor neguvernamentale de tipul Amnesty International, de exemplu).

-In al doilea rand, organizaţia rezultă dintr-un act de voinţă al participanţilor, manifestat intr-un acord care imbracă forma actului constitutiv, care poartă diferite denumiri - Statut, Pact, Cartă, Convenţie etc .

-Organizaţia reprezintă un mecanism de coordonare a resurselor şi acţiunilor in vederea atingerii unor obiective.

-Organizaţia are o materialitate distinctă de cea a membrilor care o compun: un sediu permanent, o structură organizatorică şi o autonomie funcţională proprie.

Organizaţiile guvernamentale sunt asociaţii de state, constituite printr-un tratat, dotate cu un statut şi organe proprii, avand o personalitate juridică distinctă de cea a statelor care le compun. Există şi un drept al organizaţiilor internaţionale format din normele cuprinse in actele lor constitutive, din cele cuprinse in tratatele incheiate de statele membre, din normele proprii incluse in rezoluţiile emise de organele organizaţiei şi din norme cutumiare .

O organizaţie internaţională este o „asociaţie”, care poate fi statală (reunind mai multe state) sau nestatală (reunind persoane fizice sau juridice cu naţionalităţi diferite).

Prima categorie poartă numele de organizaţii internaţionale interguvernamentale, iar cealaltă de organizaţii internaţionale neguvernamentale. Organizaţiilor internaţionale li se recunoaşte calitatea de subiect de drept internaţional, dar aceasta nu este comparabilă cu aceea recunoscută statelor (ele nu posedă nici supremaţie teritorială), avand personalitate limitată, necesară indeplinirii mandatului incredinţat prin voinţa statului.

Cel mai adesea, organizaţiile adoptă hotărâri cu drept de recomandare, care nu creează obligaţii directe din partea statelor. Unele din ele pot adopta şi hotărâri cu caracter obligatoriu, recurgându-se şi la o serie de sancţiuni pentru nerespectatrea acestora. Pe de altă parte, dispoziţiile conţinute în reglementările interioare ale organizaţiilor (adoptate în virtutea dreptului lor de a se autoorganiza) au forţă obligatorie pentru statele membre, valoarea lor juridică fiind recunoscută de Curtea Internaţională de Justiţie.

Caracteristicile organizaţiilor internaţionale

a. sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional, aceasta însemnând că au o personalitate juridică (internă şi internaţională) distinctă de cea a statelor membre. Statele sunt considerate subiecte primare de drept internaţional, cu capacitate deplină, în timp ce organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, întrucât sunt create de către state iar capacitatea lor este limitată prin actul constitutiv, la obiectul şi scopul pentru care au fost înfiinţate.

b. actul constitutiv al organizaţiei trebuie să reflecte acordul de voinţă al statelor membre fondatoare. De regulă, acest acord îmbracă forma unui tratat care în majoritatea cazurilor este un tratat multilateral. Tratatul de constituire conţine angajamente mutuale şi impune statelor o anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia însăşi. Prin tratatele constitutive se creează drepturi şi obligaţii reciproce, opozabile tuturor membrilor.

c. asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea unor obiective şi scopuri comune.

d. organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională proprie. Ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora să îşi poată desfăşura activitatea, conform statutului.

e. asocierea dintre statele membre trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de drept internaţional.

Principiile organizaţiilor internaţionale

În activitatea lor, organizaţiile internaţionale:

· Nu trebuie să încalce suveranitatea statelor membre

· Capacitatea juridică a organizaţiilor internaţionale este dependetă de voinţa statelor şi este limitată de prevederile tratatelor prin care au luat naştere

· Deciziile şi recomandările lor devin obligatorii numai în măsura în care sunt acceptate de statele membre

Personalitatea juridică a organizaţiilor internaţionale

· personalitate juridică internă în ordinea statelor care le-au creat

· personalitate juridică internaţională

Competenţele şi răspunderea internaţională a organizaţiilor internaţionale

· competenţă normativă

· competenţă operaţională- se referă la acţiunile menite a acorda asistenţă economică, financiară, administrativă şi chiar militară

· competenţa de control şi sancţiune.

Structura organizaţiilor internaţionale

Schema obişnuită a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde:

a) Un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al organizaţiei, în care sunt reprezentate toate statele membre, prin delegaţi ai parlamentelor naţionale.

b) Un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, format din reprezentanţi ai guvernelor naţionale

c) Un secretariat având sarcini executorii şi administrative.

Actul constitutiv al unei organizaţii reprezintă un tratat multilateral la elaborarea căruia participă toate statele fondatoare ale organizaţiei. Regimul său juridic este supus regulilor prevăzute în Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor (1969), Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale (1986).

Orice tratat şi, implicit, orice act constitutiv al unei organizaţii conţine o structură tripartită:

a. Preambul – este partea introductivă a tratatului, în care sunt menţionate statele părţi la tratat, considerentele pentru care a fost încheiat tratatul, principiile de bază ale organizaţiei, scopul pentru care a fost înfiinţată.

b. Dispozitivul – reprezintă conţinutul efectiv al tratatului, redactat pe articole, ce conţin obiectivele concrete ale organizaţiei şi mijloacele prin care acestea se vor realiza, angajamentele asumate de statele membre, structura organizatorică, atribuţiile organelor principale, modul lor de funcţionare, procesul decizional, modalităţi de soluţionare a diferendelor, posibilitatea aplicării de sancţiuni în cazul nerespectării angajamentelor, organismele abilitate să controleze aplicarea tratatului.

c. Clauze finale, în care se prevăd data sau modalităţile de intrare în vigoare a tratatului, posibilitatea de aderare a altor state la tratat, posibilitatea de denunţare a tratatului şi de ieşire din organizaţie, aplicarea geografică a tratatului, data, locul semnării tratatului, limbile în care a fost adoptat, etc.

d. Semnăturile .

Clasificări

A. Temporare

a. Prima generaţie (sec.XIX) include formele incipiente de organizaţii apărute in contextul expansiunii unor sectoare ale vieţii economice, al progresului ştiinţific şi tehnic, şi al dezvoltării comerţului şi telecomunicaţiilor, ce au determinat impulsionarea şi diversificarea cooperării dintre state in cadrul relaţiilor internaţionale. Exemple: Uniunea Telegrafiei Internaţionale (1865), Uniunea Internaţională a Poştelor (1878) - devenite ulterior instituţii specializate ale O.N.U.- , sau comisiile create de către state pentru a reglementa un regim

internaţional pentru folosirea fluviilor (de exemplu, Comisia pentru navigaţia pe Rin -1815 – sau pe Dunăre - 1856).

b. A doua generaţie de organizaţii internaţionale este reprezentată de cele create in perioada interbelică: Societatea Naţiunilor, Organizaţia Internaţională a Muncii. Societatea Naţiunilor a fost prima organizaţie cu caracter general şi permanent. Instituită in anul 1919, prin Pactul adoptat la Conferinţa de pace de la Versailles, ea a avut ca scop promovarea cooperării, realizarea păcii şi securităţii prin rezolvarea pe cale paşnică a diferendelor, reducerea armamentelor, dezvoltarea unor relaţii juste intre naţiuni, respectarea dreptului internaţional, menţinerea justiţiei. Contradicţiile din perioada premergătoare celui de–al doilea război mondial, aplicarea discreţionară a regimului internaţional stabilit, in defavoarea statelor mici, au dus la incetarea activităţii organizaţiei, desfiinţată expres in anul 1946. In aceeaşi epocă au fost create Organizaţia Internaţională a Muncii, Comisia Internaţională de Navigaţie Aeriană (devenite ulterior instituţii specializate ale O.N.U.).

c. A treia generaţie de organizaţii s-a instituit după cel de–al doilea război mondial o dată cu crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Carta adoptată in anul 1945, la San Francisco. In anii următori apar noi organizaţii, la nivel universal sau regional, cu activităţi şi funcţii diverse: alte instituţii specializate ale ONU, Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, iar mai tarziu, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane etc.

B. După alte criterii

a. După compoziţia lor: organizaţii universale - deschise aderării tuturor statelor comunităţii internaţionale: exemple, O.N.U. şi instituţiile sale specializate şi organizaţii regionale – in care participarea statelor e limitată la state dintr-un anumit spaţiu geografic: Consiliul Europei, Organizaţia Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane, Liga Arabă etc.

b. După calitatea membrilor lor: organizaţii guvernamentale, in care calitatea de membru este deţinută de către state şi organizaţii neguvernamentale, formate din persoane fizice, grupuri de particulari, asociaţii naţionale iar statutul organizaţiei e determinat de dreptul naţional al statului unde işi au sediul.

c. După specificul raporturilor dintre state, in cadrul organizaţiei/instituţiei, se disting: organizaţii de cooperare interguvernamentală (forma de cooperare clasică), in care statele relaţionează de pe poziţii de egalitate, păstrand integritatea suveranităţii lor naţionale (O.N.U., Consiliul Europei, O.S.C.E. etc) sau de integrare, in care statele renunţă la o parte din competenţele suveranităţii lor in favoarea instituţiilor comune, dotate cu puteri proprii şi ale căror decizii au aplicare directă şi imediată in ordinea internă a statelor membre ( instituţiile Uniunii Europene).

d. După intinderea activităţii lor: organizaţii generale, cu competenţă nespecializată (ex. Consiliul Europei etc), şi organizaţii sectoriale, cu vocaţia de a facilita cooperarea intr-un sector tehnic particular (ex. instituţiile specializate ale O.N.U.)

e. După natura obiectului lor de activitate: organizaţii politice (ex. Consiliul Europei), organizaţii economico-financiare şi politice (instituţiile Uniunii Europene), organizaţii de securitate, cooperare, apărare( N.A.T.O, U.E.O., O.S.C.E.)., organizaţii ştiinţifice, tehnice (instituţii specializate ale ONU) etc

f. După posibilitatea de participare la organizaţiile internaţionale: organizaţii internaţionale deschise şi organizaţii internaţionale închise.

O clasificare a organizaţiilor internaţionale incadrează organizaţiile regionale in categoria criteriului geografic. Astfel, aceste organizaţii s-au contituit in Europa, Africa, Asia, America, Orientul Mijlociu.

1. In Europa funcţionează un număr impunător de organizaţii regionale, fiind semnificative prin potenţa şi complexitatea obiectivelor următoarele:

- Consiliul Europei;

- Uniunea Europeană;

- Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare in Europa;

- Uniunea Europei Occidentale;

- Organizaţia Atlanticului de Nord.

2. Comunităţile regionale din Africa au membrii care fac parte din diferite organizaţii,precum:

- Uniunea Africană (AU);

- Grupul Ţărilor din Africa, Pacific şi Caraibe (ACP);

- Comunitatea Economică a Ţărilor din Africa de Vest (ECOWAS);

- Comunitatea Monetară şi Economică a Africii Centrale (CEMAC);

- Comunitatea de Dezvoltare Sud-Africană;

- Comunitatea Est-Africană;

- Comisia Oceanului Indian.

3. Asia şi Pacific:

- Asociaţia Statelor din Asia de Sud;

- Forumul Insulelor din Pacific;

- Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională.

4. America:

- Comunitatea Andină (Pactul Andin);

- CARICOM;

- MERCOSUR;

- Organizaţia Statelor Americane;

- Organizaţia Statelor Est-Caraibiene;

- Grupul de la Rio.

5. Orientul Mijlociu:

-Liga Statelor Arabe.

Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU)

Numele de „Naţiunile Unite” a fost adoptat în timpul războiului, semnificând angajamentul a 26 de naţiuni de a acţiona împreună contra puterilor Axei (Germania, Italia şi Japonia), mai târziu fiind reţinut ca denumire a organizaţiei mondiale postbelice. Este vorba de Declaraţia Naţiunilor Unite, semnată la 1 ianuarie 1942 la Washington D.C.Fondată în 1945 după Al Doilea Război Mondial, are 192 de state membre.

ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea internaţională şi respectarea dreptului internaţional. Sediul central al organizaţiei este situat în New York. Carta ONU a fost semnată la 26 iunie 1945 de reprezentanţii celor 50 de ţări. ONU a început să existe oficial la 24 octombrie 1945, când Carta a fost ratificată de China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii şi de o majoritate a celorlalţi semnatari. Ziua ONU este sărbătorită la 24 octombrie a fiecărui an. Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946, aderarea ţării noastre a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea generală a decis, prin rezoluţia nr. 995 (X), primirea României în ONU, alături de alte 15 state.

Sediul principal al ONU se află la New York (United Nations Headquarters). Alte două sedii majore se află la Geneva (United Nations Office at Geneva), în clădirea fostei Societăţi a Naţiunilor (Palais des Nations) şi la Viena (United Nations Office at Vienna), în cadrul Vienna International Centre. Carta prezintă drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabileşte organele principale şi procedurile ONU.

Obiectivele ONU, conform Cartei, sunt următoarele :

· sa mentina pacea si securitatea internationala si, in acest scop: sa ia masuri colective eficace pentru prevenirea si inlaturarea amenintarilor impotriva pacii si pentru reprimarea oricaror acte de agresiune sau altor incalcari ale pacii si sa infaptuiasca, prin mijloace pasnice si in conformitate cu principiile justitiei si dreptului international, aplanarea ori rezolvarea diferendelor sau situatiilor cu caracter international care ar putea duce la o incalcare a pacii;

· sa dezvolte relatii prietenesti intre natiuni, intemeiate pe respectarea principiului egalitatii in drepturi a popoarelor si dreptului lor de a dispune de ele insele si sa ia oricare alte masuri potrivite pentru consolidarea pacii mondiale;

· sa realizeze cooperarea internationala in revolvarea problemelor internationale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, in promovarea si incurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie;

· sa fie un centru in care sa se armonizeze eforturile natiunilor catre atingerea acestor scopuri comune.

În realizarea obiectivelor de mai sus, ONU şi membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii:

· egalitatea suverană a tuturor statelor membre;

· îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate conform Cartei;

· soluţionarea diferendele internaţionale prin mijloace paşnice;

· abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa sau folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat sau în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;

· statele membre trebuie să acorde Organizaţiei asistenţă în orice acţiune pe care aceasta o întreprinde în conformitate cu Carta ONU şi să se abţină de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia ONU întreprinde o acţiune preventivă sau de constrângere;

· nici o prevedere a Cartei nu autorizează Organizaţia să intervină în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a fiecărui stat.

Sistemul ONU este format din şase organe principale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internaţională de Justiţie, Secretariatul, precum şi agenţii specializate, programe şi fonduri de dezvoltare.

Adunarea Generală este organul principal deliberativ al ONU cu cele mai importante atribuţii fiind reglementată în Cartă în capitolul IV.

Consiliul de Securitate este organ principal, deliberativ restrâns al ONU căruia Carta i-a conferit responsabilitatea principală în menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, prima sa întrunire având loc la 16 ianuarie 1946. Consiliul a fost creat pentru a promova pacea şi securitatea internaţională. Consiliul de Securitate se compune din 15 membri dintre care 5 sunt membri permanenţi – China, Franţa, Federaţia Rusă, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii şi 10 sunt membri nepermanenţi aleşi de Adunarea Generală, pentru mandate de 2 ani, astfel: 5 locuri pentru statele din Africa şi Asia, 2 pentru America Latină, 1 pentru Europa de Est şi 2 pentru Europa de Vest şi celelalte. Aşadar, menţinerea păcii trebuie asigurată de înţelegerea şi concertarea între cei cinci membri permanenţi, în special între SUA şi Rusia.

Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) este organul principal al ONU care are responsabilitatea principală în promovarea cooperării internaţionale în domeniile social, cultural şi umanitar. Consiliul este compus din 54 de membri aleşi de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, 18 dintre ei fiind aleşi în fiecare an. Mandatele sunt alocate pe regiuni astfel: 14 pentru Africa, 11 pentru Asia,13 pentru Europa de Vest şi altele, 10 pentru America Latină şi Caraibe şi 6 pentru Europa de Est. Secretariatul este ultimul organ principal al ONU, aşa cum rezultă din prevederile art.7 din Cartă şi este alcătuit din Secretarul General şi personalul necesar organizaţiei.

Secretariatul ONU este compus din funcţionari internaţionali care îşi desfăşoară activitatea fie la sediul central al organizaţiei în New York, fie la birourile regionale ale organizaţiei. Secretariatul are atribuţii de la administrarea operaţiunilor de menţinere a păcii până la medierea disputelor internaţionale, pregăteşte studii asupra problemelor care fac obiectul ONU, organizează conferinţe internaţionale sau urmăreşte măsura în care deciziile organelor ONU sunt puse în aplicare.

Curtea Internaţională de Justiţie (CIJ), organul judiciar al ONU (art.92), îşi are sediul la Haga în Palatul Păcii, iar părţi în cauzele supuse spre soluţionare acesteia nu pot fi decât statele. Potrivit art. 36 al Cartei, “în competenţa Curţii intră toate cauzele pe care i le supun părţile, precum şi toate chestiunile prevăzute, în mod special, în Carta Naţiunilor Unite sau în tratatele sau convenţiile în vigoare”.

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost înfiinţată prin Tratatul Atlanticului de Nord din 1949, la care se face referire în mod obişnuit ca Tratatul de la Washington. Conducerea Alianţei se realizează printr-o structură complexă, cuprinzând organisme civile şi militare care au rolul de a asigura coordonarea activităţilor, elaborarea planurilor de apărare colectivă, realizarea infrastructurii necesare aplicării acestora şi încheierea acordurilor privind programele de pregătire şi exerciţii comune.

Cartierul General al NATO se găseşte la Bruxelles şi este atât sediul politic al Alianţei, cât şi locul de dislocare permanentă a Consiliului Atlanticului de Nord. Aici se află birourile următoarelor structuri:

· ale reprezentanţilor permanenţi şi ale delegaţiilor naţionale – fiecare stat membru este reprezentat la Consiliul Atlanticului de Nord de un ambasador (reprezentant permanent), care este asistat de o delegaţie naţională;

· Secretariatul internaţional – personalul acestuia, provenind din statele membre ale Alianţei, depind de Secretarul General şi se subordonează exclusiv intereselor organizaţiei, pe toată durata mandatului (care, în general, se întinde de la trei la patru ani);

· Secretarul General;

· reprezentanţii militari naţionali – ofiţeri superiori, reprezentanţi direcţi ai şefilor de Stat Major; aceştia formează Comitetul Militar în sesiune permanentă;

· Preşedintele Comitetului Militar;

· Statul Major Internaţional;

· alte agenţii ale NATO.

Obiectivul principal este şi rămâne garanţia colectivă contra oricărei agresiuni armate. De-a lungul timpului de la cei 12 membri originari, organizaţia a crescut numeric la 28. Summit-ul NATO de la Madrid, din iulie 1997, a dus procesul de extindere şi reformă la un stadiu crucial. Astfel, şefii de stat şi de guvern au invitat Republica Cehă, Ungaria şi Polonia să înceapă discuţiile de aderare la NATO. De asemenea, s-a aprobat promovarea unei politici a “uşilor deschise” în ceea ce priveşte aderările viitoare.

În prezent NATO are 28 de membri. Noii membri NATO realizează o consolidare a centrului Europei (Slovenia, Slovacia), precum şi a flancului nordic (Ţările Baltice), respectiv sudic (România, Bulgaria).

Consiliul Atlanticului de Nord este cea mai înaltă autoritate politico-militară a Alianţei, care dispune de puteri politice efective, având dreptul de luare a deciziilor. Este compus din reprezentanţii permanenţi (ambasadori) ai statelor membre, dar de două ori pe an se întruneşte la nivel de miniştri ai afacerilor externe. Preşedintele Consiliului este Secretarul General. Conducerea militară aliată este reprezentată de către Preşedintele Comitetului Militar. În cadrul Consiliului, hotărârile sunt adoptate prin consens. Secretarul General are obligaţia de a promova şi de a conduce procesul de consultări şi de luare a deciziilor în cadrul Alianţei. Având în subordinea sa Secretariatul internaţional şi fiind principalul purtător de

cuvânt al Alianţei, Secretarul General este, aşa cum arătam, Preşedintele Consiliului Atlanticului de Nord, dar şi al Comitetului pentru planificarea apărării şi al Comitetului pentru planificarea nucleară (printre altele).

Departamentul pentru probleme politice se află în subordinea Secretarului General adjunct pentru probleme politice şi cuprinde două direcţii:

· Direcţia politică, care are drept activitate pregătirea dezbaterilor politice ale Consiliului, redactarea de note şi rapoarte asupra problemelor politice (care sunt supuse atenţiei Secretarului General şi Consiliului), menţinerea legăturii cu delegaţiile ţărilor membre şi cu reprezentanţii partenerilor de cooperare, precum şi cu alte organizaţii internaţionale (guvernamentale şi neguvernamentale), elaborarea de poziţii şi/sau propuneri comune în domeniul dezarmării şi al controlului armamentelor;

· Direcţia economică, care are un rol consultativ în privinţa chestiunilor economice care prezintă pentru NATO consecinţe politice sau legate de domeniul apărării.

Comitetul Militar este cea mai înaltă autoritate militară din cadrul Alianţei, fiind răspunzător în faţa Consiliului Atlanticului de Nord, a Comitetului pentru planificarea apărării şi a Grupului de planificare nucleară. Preşedinţia de onoare a Comitetului Militar revine, pe rând, fiecărei ţări, anual, în ordinea alfabetului englez. Preşedintele prezidează reuniunile şefilor de Stat Major şi ale Comitetului Militar în sesiune permanentă. De asemenea, el reprezintă Comitetul la reuniunile Consiliului Atlanticului de Nord, ale Comitetului pentru planificarea apărării şi ale Grupului pentru planificarea nucleară. Are şi un important rol public, fiind principalul purtător de cuvânt pe probleme militare.

Comitetul Militar este ajutat în activitatea sa de Statul Major militar internaţional integrat, alcătuit din personalul militar detaşat de state şi din personal administrativ civil. În fruntea Statului Major se află un director cu rangul de general cu trei stele. Propunerile pentru ocuparea funcţiei vin din partea ţărilor membre, dar numirea se face de către Comitetul Militar. Directorul poate fi cetăţean al oricărui stat aliat, mai puţin din ţara din care provine Preşedintele Comitetului Militar. Fiind organul executiv al Comitetului Militar, Statul Major internaţional are ca misiune vegherea asupra executării în bune condiţii a directivelor şi hotărârilor Comitetului Militar. În plus, trebuie să întocmească planuri, să execute studii şi să recomande politica de urmat în probleme de natură militară.

Forţele Militare ale NATO se află sub comanda Consiliului Atlanticului de Nord şi sunt astfel structurate încât să asigure apărarea eficientă a teritoriului statelor member în cazul unor ameninţări şi să-şi aducă o contribuţie sporită la gestionarea crizelor.

În funcţie de zona de plasare geografică, aceste forţe se află în subordinea a două comandamente strategice:

· Comandamentul Suprem Aliat al Atlanticului;

· Comandamentul Suprem Aliat al Europei, care, începând cu 1994, a preluat şi responsabilităţile Comandamentului Aliat al Canalului Mânecii.

În mare, forţele aliate se împart în trei categorii:

· forţe de reacţie imediată şi rapidă – forţele de reacţie sunt acele forţe terestre, aeriene şi navale polivalente şi extrem de mobile, menţinute la un înalt nivel de pregătire şi disponibile în termen scurt pentru a asigura o reacţie militară în caz de criză;

· principalele forţe de apărare – au în compunere forţe terestre, aeriene şi navale din armata activă mobilizabilă, apte să asigure apărarea în caz de ameninţare cu forţa sau în caz de agresiune; sunt alcătuite din unităţi multinaţionale şi naţionale cu niveluri diferite de pregătire; cele aflate la nivelul superior de pregătire pot fi folosite în gestionarea crizelor;

· forţele de întărire – forţele aliate trebuie astfel organizate încât potenţialul lor militar să poată fi mărit în caz de nevoie, prin întărirea, reconstituirea forţelor sau mobilizarea rezerviştilor; prin urmare, forţele întărite sunt menţinute la diferite niveluri de pregătire şi de disponibilitate.

Scopul esenţial al NATO stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949 este de a apăra libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare. Realizarea acestui ţel poate fi pusă in primejdie de riscurile unor crize şi conflicte care ar putea afecta securitatea spaţiului euroatlantic. De aceea, Alianţa nu asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie şi la pacea şi stabilitatea in regiune.

Sarcinile fundamentale de securitate ale Alianţei:

· asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituţii democratice şi soluţionarea paşnică a diferendelor;

· transformarea organizaţiei intr-un forum de consultări intre aliaţi pe orice problemă care ar afecta interesele lor vitale;

· descurajarea şi apărarea impotriva oricărei ameninţări de agresiune la adresa oricărui stat membru NATO.

In vederea intăririi securităţii şi stabilităţii spaţiului euroatlantic, Alianţa este pregătită să contribuie, de la caz la caz şi prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor şi la angajarea activă in managementul crizelor, inclusiv prin operaţiuni de răspuns la crize, să promoveze pe scară extinsă parteneriatul, cooperarea şi dialogul cu alte ţări din spaţiul euroatlantic, in scopul creşterii transparenţei, increderii reciproce şi a capacităţii de acţiune comune cu Alianţa.

Alianţa este angajată într-o abordare extinsă a securităţii, recunoscând importanţa factorilor politic, economic, social şi de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.

Ţelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuţiile Alianţei, la securitatea şi stabilitatea spaţiului euroatlantic, şi a celorlalte organizaţii internaţionale sunt complementare şi se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relaţiilor între ţările euroatlantice, cât şi prin gestionarea crizelor.

Alianţa încearcă să întărească securitatea şi stabilitatea euroatlantică prin:

· păstrarea legăturii transatlantice;

· menţinerea unor capabilităţi militare eficace şi suficiente pentru descurajare şi apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO;

· dezvoltarea Identităţii Europene de Securitate şi Apărare în cadrul Alianţei, o capacitate completă pentru gestionarea cu succes a crizelor;

· continuarea procesului de deschidere faţă de noi membri şi urmărirea constantă a relaţiilor de parteneriat, cooperare şi dialog cu celelalte ţări ca parte a abordării problemelor de securitate euroatlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor şi dezarmării.

Principalele direcţii de acţiune ale NATO Ataşamentul NATO faţă de legătura transatlantică este indispensabil. Alianţa este angajată într-un parteneriat puternic şi dinamic între Europa şi America de Nord în sprijinul valorilor şi intereselor pe care le au în comun. Securitatea Europei şi a Americii de Nord este indivizibilă.

Menţinerea unei capabilităţi militare adecvate în vederea acţiunii colective pentru apărarea comună rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianţei. O astfel de capabilitate, împreună cu solidaritatea politică, rămâne esenţa capacităţii Alianţei de a preveni orice încercare de a face uz de forţă sau de intimidare şi garantează faptul că o agresiune militară directă împotriva Alianţei nu ar putea avea sorţi de izbândă.

Consiliul Europei (CE)

Spre deosebire de ONU, Consiliul Europei are atribuţii in domenii ce par diametral opuse, cum ar fi, spre exemplu cele privind promovarea şi afirmarea democraţiei şi cele privind transplantul de organe umane. Tot spre deosebire de O.N.U., el asigură o cooperare interstatală complexă, atat la nivel guvernamental, cat şi al parlamentelor şi, respectiv, al colectivităţilor locale şi regionale.

Structura Consiliului Europei

a) Comitetul Miniştrilor

Comitetul Miniştrilor este principala instanţă de decizie. Fiecare stat membru este reprezentat in Comitet de ministrul de externe sau de reprezentantul permanent al guvernului (delegaţii miniştrilor). Comitetul studiază urmările care se dau recomandărilor Adunării parlamentare şi Congresului puterilor locale şi regionale ale Europei, ale propunerilor diverselor comitete interguvernamentale şi ale conferinţelor miniştrilor specializaţi. Adoptă programul de activităţi şi bugetul Consiliului Europei.

Discuţiile in cadrul Comitetului Miniştrilor privesc toate subiectele politice de interes comun, cu excepţia problemelor de apărare: aspectele politice ale integrării europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia drepturilor omului, altfel spus toate problemele care necesită identificarea unor soluţii de nivel european.

Miniştrii exercită preşedinţia Comitetului pe rand, pe o durată de şase luni. Schimbările de preşedinţie se efectuează in mod tradiţional in mai şi in noiembrie. Miniştrii de externe ai statelor membre se reunesc cel puţin de două ori pe an pentru a trage concluzii asupra cooperării europene şi actualităţii politice, şi pentru a impulsiona politica necesară activităţilor Organizaţiei.

Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări sau fac obiectul unor convenţii şi acorduri europene obligatorii din punct de vedere juridic pentru statele care le-au ratificat. Comitetul Miniştrilor adoptă de asemenea declaraţii sau

rezoluţii privind probleme politice de actualitate. In caz de incălcare gravă a obligaţiilor sale statutare, Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al unui stat membru, să-l invite să se retragă, şi chiar să decidă că acesta a incetat să aibă calitatea de membru al Organizaţiei.

Comitetul Miniştrilor veghează, de asemenea, la punerea in practică efectivă a convenţiilor şi acordurilor incheiate intre statele membre. Această responsabilitate priveşte in special convenţiile esenţiale cum sunt cele ce privesc drepturile omului, (Convenţia europeană a Drepturilor Omului, Carta socială europeană, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii, Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale) şi care au prevăzut existenţa unor mecanisme de control.

b) Adunarea parlamentară

Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a fost prima adunare europeană creată in istoria continentului nostru. Constituită din delegaţiile a 40 de parlamente naţionale, ea rămane una dintre cele mai importante adunări europene. Adunarea abordează subiecte de actualitate şi teme cu caracter prospectiv care au legătură indeosebi cu problemele societăţii şi chestiunile de politică internaţională. Deliberările sale joacă un rol important in orientarea activităţilor Comitetului Miniştrilor. In plus, ele se repercutează prin intermediul parlamentarilor pe langă parlamentele naţionale şi exercită astfel o influenţă asupra guvernelor naţionale.

Textele adoptate de Adunare oferă orientări Comitetului Miniştrilor, guvernelor, parlamentelor şi partidelor politice naţionale. In genere, Adunarea se reuneşte de patru ori pe an, la Strasbourg, oraş desemnat in acest sens in mod simbolic ca reprezentand "reconcilierea postbelică intre popoare şi naţiuni", cunoscut fiind faptul că se află situat la zona de frontieră a Franţei cu Germania, in regiunea Alsacia, teritoriu disputat de-a lungul secolelor de cele două state.

c) Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei

Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale ale Europei este compus din reprezentanţi ai tuturor statelor membre şi care formează Camera autorităţilor locale şi, respectiv, Camera regiunilor. El işi desfăşoară lucrările intr-o singură sesiune plenară anuală la Strasbourg. Raţiunea constituirii sale a fost de a consolida, in acest mod, structurile democratice de bază, indeosebi in noile democraţii.

d) Secretariatul general

Secretariatul general este alcătuit din circa 1300 de funcţionari europeni şi are menirea de a asista tehnic toate organele şi organismele ce se reunesc sub egida Consiliului Europei.

Organizaţia pentru Cooperare şi Securitate în Europa (OSCE)

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare in Europa24 (OSCE) a apărut in anul 1973, iniţial sub numele de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare in Europa. Cunoscută ulterior drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog şi negocieri multilaterale intre Est şi Vest.

Istoria CSCE se imparte in două perioade:

- Intre anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki şi, respectiv, a Cartei de la Paris pentru o nouă Europă), in care CSCE a funcţionat ca un proces de conferinţe şi reuniuni periodice.

- Evoluţiile pe planul securităţii europene apărute in anii ‘90 au impus schimbări fundamentale atat in ceea ce priveşte structura şi caracterul instituţional al procesului inceput la Helsinki, cat şi rolul acestuia. Conferinţa la nivel inalt de la Budapesta, 1994, a hotărat adoptarea denumirii de Organizaţie pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE).

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare in Europa (O.S.C.E.), forumul in care se regăsesc toate ţările Europei, alături de Canada şi Statele Unite, reprezintă un element cheie al arhitecturii europene de securitate. La 3 iulie 1973 s-au deschis lucrările Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare in Europa, cu participarea a 35 de state europene (fără Albania, dar cu SUA şi Canada). La inceput a fost un proces de consultare politică, un forum multilateral de dialog şi negociere, fără structuri permanente, care incercă să organizeze destinderea pe continent.

Statele membre au semnat la 30 iulie 1975 in capitala Finlandei, "Actul final de la Helsinki", document prin care sunt stabilite: principii fundamentale, destinate să stea la baza relaţiilor, dintre state; măsuri de creştere a increderii in domeniul militar; hotărarea statelor membre de a continua examinarea şi elaborarea unei metode general acceptabile pentru reglementarea paşnică a disputelor; măsuri in privinţa respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; o bază de cooperare in domeniul economic, cultural, al ştiinţei şi al tehnologiei.

Conform Actului final de la Helsinki, s-a hotarat continuarea şi aprofundarea procesului CSCE. In acest scop, a funcţionat pană in 1990 sub forma unor reuniuni şi conferinţe, stabilind o serie de norme şi angajamente şi analizand periodic felul cum sunt implementate acestea: Belgrad (‘77-’78), Madrid (‘80-’83), Viena (‘86-’89). Dupa 1990 CSCE este forumul in care se stabilesc primele negocieri in materie de securitate europeană.

La intalnirea la varf de la Paris, din noiembrie 1990, se adoptă „Carta pentru o noua Europa", care marchează sfarşitul formal al razboiului rece şi inceputul instituţionalizării CSCE25. Tot acum, statele membre in cele doua alianţe militare semnează "Tratatul asupra forţelor armate convenţionale in Europa" (CFE) care limitează forţele convenţionale in Europa, de la Atlantic la Urali. Şefii de stat şi de guvern din ţările participante la CSCE au adoptat la finalul reuniunii de analiză din iulie 1992 la Helsinki, Declaraţia intitulata "Provocările schimbării". Documentul precizeaza că CSCE este un acord regional in spiritul cap.8 al Cartei ONU şi reflectă acordul la care se ajunsese asupra intăririi instituţiilor CSCE, asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă, de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor (cuprinzand misiuni de anchetă şi misiuni de raportori). Cu acelaşi prilej se

hotărăşte crearea, la Viena, a unui forum CSCE pentru cooperarea in domeniul securităţii, Forum care, in noiembrie 1993, a adoptat 4 documente importante privind măsurile de stabilizare a situaţiilor de criză localizate, principiile pe care să se bazeze transferurile de arme convenţionale, planificarea apărării, precum şi contactele şi cooperarea pe plan militar.

La finalul conferinţei de analiză a CSCE din 1994 de la Budapesta este adoptat documentul intitulat "Spre un parteneriat real intr-o era noua" care cuprinde: schimbarea de nume a CSCE, devenită de la 1 ianuarie 1995, Organizatia pentru Securitate şi Cooperare in Europa (OSCE); continuarea dezvoltării mijloacelor CSCE in materie de prevenire a conflictelor şi de gestionare a crizelor; un cod de conduită asupra aspectelor politico-militare ale securităţii. Summitul de la Lisabona din 1996, prin documentul "Un model de securitate comun şi cuprinzător pentru Europa sec. XXI" prezintă provocarile la adresa securităţii statelor membre şi posibilităţile de cooperare pentru preintampinarea lor.

La Istambul, in ianuarie 1999 au fost adoptate "Carta pentru securitatea europeană" şi alte documente referitoare la măsurile de incredere şi securitate, precum şi la reducerea forţelor armate convenţionale in Europa.

Astazi OSCE este o organizaţie paneuropeană de securitate, care in randul celor 55 de state membre (54 + Iugoslavia suspendată in 1992) include toate statele europene, SUA, Canada şi fostele republici sovietice din Asia Centrala. Este concepută pentru a servi drept instrument de primă instanţă pentru avertizarea din timp şi prevenirea conflictelor, gestionarea conflictelor şi reconstrucţia post-conflict în Europa. Regulile de bază sunt egalitatea membrilor şi consensul in adoptarea deciziilor.

OSCE este structurată astfel:

· Consiliul Permanent, alcătuit din reprezentanţii statelor membre ale organizaţiei; se reuneşte săptămanal la Viena, pentru a dezbate şi lua decizii in toate domeniile aferente OSCE;

· Consiliul Superior; dezbate periodic aspectele de natură politică;

· Consiliul Ministerial, reunirea miniştrilor de externe;

· Preşedintele in exercitiu al OSCE, respectiv ministrul de externe al ţării desemnate, asistat de precedentul şi urmatorul; deţine intreaga responsabilitate a activităţii executive a organizaţiei;

· Secretarul general al OSCE actioneaza in calitate de reprezentant al presedintelui in exercitiu, pe care il sprijina in toate activitatile destinate sa duca la indeplinirea obiectivelor OSCE. Secretariatul mai include: Centrul de Prevenire a Conflictelor, Departamentul de Administratie si Operatiuni si Coordonatorul activitatilor OSCE in domeniul economic si cel al mediului.

· Biroul pentru Institutii Democratice si Drepturile Omului; joaca un rol important in monitorizarea alegerilor si dezvoltarea de institutii nationale electorale sau de aparare a drepturilor mentionate.

· Inaltul Comisar pentru Minoritatile Nationale (functie ocupata acum de olandezul Max van der Stoel); are un rol important in semnalarea din timp si prevenirea conflictelor, prin recomandari si rapoarte incurajeaza mentinerea unei politici a nonconfruntarii.

· Reprezentantul OSCE pentru Libertatea Media; urmareste indeaproape evenimentele din aceasta sfera de activitate si reactioneaza promt fata de orice incarcare a principiilor

organizatiei si angajamentelor statelor participante, in ce priveste libertatea de opinie si cea a presei.

· Adunarea Parlamentara; alcatuita din 300 de reprezentanti ai tuturor tarilor membre; isi desfasoara sesiunea anuala in luna iulie; dezbate teme de larg interes si adopta rezolutii si recomandari specifice profilului OSCE.

· Curtea de Conciliere si Arbitraj prin care statele semnatare ale Conventiei pot supune atentiei o problema in divergenta, urmand ca aceasta sa fie reglementata de Tribunalul de Arbitraj sau de Comisia de Conciliere.

OSCE si-a stabilit urmatoarele prioritati:

· consolidarea valorilor comune ale statelor membre si ajutarea lor in construirea societatii civile democratice, bazate pe suprematia legii;

· prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilitatii si readucerea pacii in zonele de conflict;

· surmontarea unor deficite, ori numai presupuse, ale starii de securitate a statelor membre si prevenirea unor noi destructurari ale acestora, prin promovarea unui sistem regional de securitate bazat pe cooperare.

Instrumentele la dispozitia organizatiei sunt:

· misiunile de informare a raportorilor OSCE;

· misiunile sau alte activitati similare in teren, ca instrument principal pentru prevenirea pe termen lung a conflictelor , managementul crizelor, rezolvarea conflictelor si revenirea la normalitate;

· reprezentantii personali ai presedintelui executiv, desemnati a-l asista in rezolvarea unor situatii survenite in diverse regiuni;

· grupurile de conducere, pentru indeplinirea unor misiuni sau sarcini concrete in domeniul prevenirii conflictelor, managementului crizelor si rezolvarii disputelor;

· mecanismele pentru rezolvarea pasnica a conflictelor;

· actiunile de mentinere a pacii.

Fondul Monetar International (FMI)

Fondul Monetar International a fost fondat ca parte integranta a sistemului Bretton-Woods, fiind institutia responsabila cu asigurarea conditiilor monetare si financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezinta primul sistem monetar international din istoria relatiilor internationale si vizeaza un ansamblu de principii si reglementari coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb si al cooperarii monetare multilaterale. Intemeiat oficial in 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept initiatori Statele Unite ale Americii si Marea Britanie, carora li s-au alaturat majoritatea aliatilor din cel de-al Doilea Razboi Mondial.

In timp ce Acordurile reprezinta punctul de plecare oficial al institutiilor Bretton-Woods, planificarea lor a inceput, de fapt, la inceputul anilor ‘40. In acest proces de durata au fost implicate doua personalitati marcante, John Maynard Keynes, de partea britanica, si Harry Dexter White, de partea americana. Idealul lor calauzitor a fost construirea unui sistem care sa impiedice reaparitia unor recesiuni economice de proportii, precum si izbucnirea unui nou razboi mondial.

Un spirit comun de liberalism a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit solutia comuna pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea pacii mondiale printr-o institutie globala care sa fie o versiune imbunatatita a Ligii Natiunilor. Din punct de vedere economic, pacea si prosperitatea urmau sa fie sprijinite de comertul liber intre natiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizatia Internationala a Comertului (ITO). Plecând de la lectiile perioadei interbelice, politicile monetare si ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comertului liber; ele nu puteau fi niciodata considerate ca scop economic in sine .

Pentru consacrarea acestei lectii in modul de functionare al economiei internationale s-a avut in vedere fondarea unei institutii financiare internationale care sa monitorizeze politicile monetare si de schimb ale statelor membre.

Datorita diferentei semnificative dintre pozitia internationala (politica si economica) a Marii Britanii si a SUA, la acea ora, cele doua planuri initiale au evidentiat câteva puncte de dezacord. Keynes era preocupat in principal de asigurarea izolarii economiilor nationale in cazul importului de tendinte deflationiste si de furnizarea de lichiditati internationale pentru tarile cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea si stabilitatea cursurilor si de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive in privinta comertului liber. Totusi, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economisti au crezut ferm in importanta unei ordini mondiale organizate conform principiului “comertului liber”, pentru asigurarea pacii si prosperitatii internationale.

Pe plan national, ocuparea totala a fortei de munca si un puternic stat al bunastarii urma sa sprijine astfel de teluri. Controlul capitalului, control directionat impotriva miscarilor speculative si ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comertului si prin urmare, supuse cerintelor acestuia.

Acordurile fondatoare au pastrat spiritul acestei viziuni, desi in negocierile politice dintre cele doua parti s-au pierdut mai multe elemente importante . Propunerile americane au avut câstig de cauza tinând cont de circumstantele economice si politice care faceau din SUA, la acea ora, cea mai importanta putere si cel mai important creditor al lumii, detinând 75% din rezervele monetare mondiale.

Scopurile declarate ale noii organizatii, Fondul Monetar International, asa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:

1. promovarea cooperarii monetare internationale;

2. facilitarea expansiunii si a cresterii echilibrate a comertului international si contribuirea, prin acestea, la promovarea si mentinerea unor nivele inalte de ocupare si de venituri reale si la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;

3. promovarea stabilitatii ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb si evitarea deprecierii schimbului prin competitie;

4. contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plati si la eliminarea restrictiilor de schimb extern care impiedica dezvoltarea comertului mondial;

5. punerea la dispozitie de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii in corectarea balantelor de plati, “fara a recurge la masuri destructive pentru prosperitatea nationala si internationala”.

6. diminuarea duratei si nivelului dezechilibrului din balanta de plati externa a membrilor sai.

Cateva principii fundamentale stateau astfel la baza sistemului monetar international inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetara internationala, universalitatea sistemului – orice stat care recunoaste prevederile statutului FMI poate adera la aceasta organizatie si, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar international, fixitatea paritatii si cursurilor valutare, convertibilitatea reciproca a monedelor prin desfiintarea restrictiilor asupra platilor curente, in vederea multilateralizarii platilor, convertibilitatea in aur a dolarului, la care se raporteaza celelalte monede si asigurarea unor rezerve de mijloace de plata internationale in concordanta cu nevoile de echilibrare a balantei de plati externe ale tarilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt).

Structura si functionare

1. Structura

Fondul Monetar International este o organizatie hibrid, reunind caracteristici ale unei organizatii internationale interguvernamentale dar si ale unei societati anonime pe actiuni, de drept american. Fondul este situat pe teritoriul SUA, in Washington D.C. „Actionarii” sai sunt tarile participante la Conferinta de la Bretton Woods si cele care au semnat Acordul de infiintare pâna la data de 27 decembrie 1945, plus tarile care au aderat intre timp la acest acord si la organizatie. Guvernele statelor (viitoare) membre au decis asadar infiintarea sa, pentru a rezolva intr-un cadru multilateral probleme financiare importante, ceea ce il face sa fie, in egala masura, o organizatie internationala, afiliata de altfel sistemului specializat al agentiilor ONU. Spre deosebire de alte organizatii, statele membre sunt reprezentate in structurile sale de conducere potrivit unui principiu de proportionalitate cu puterea economiei nationale.

Tarile membre ale FMI au urmatoarele drepturi:

• dreptul la vot si la participare in adoptarea deciziilor• dreptul de a efectua tranzactii si operatii cu FMI• dreptul de a cumpara valuta convertibila sau Drepturi Speciale de Tragere (DST) din resursele Fondului, in schimbul monedei nationale, pe termen scurt sau mediu, in caz de nevoie pentru echilibrarea balantei de plati;• dreptul de a primi alocatii de DST• dreptul de a deveni membu al Bancii Internationale pentru Reconstructie si Dezvoltare.

2. Functiile FMI

Asa cum rezulta indirect din prezentarea istoricului institutiei si a structurii ei, precum si din trecerea in revista a activitatii FMI in ultimii ani, functiile Fondului Monetar International constau in:

1. coordonarea sistemului monetar international;

2. supravegherea politicilor monetare, financiare si economice ale statelor membre;

3. furnizarea de credite pe termen scurt si mediu, din resursele proprii, pentru asistarea unor dezechilibre ale balantei de plati, in tarile membre;

4. intermedierea obtinerii unor credite pe termen scurt si mediu, din fonduri private sau nationale, pentru finantarea dezechilibrelor balantei de plati in tarile membre;

5. monitorizarea si acordarea de credite in situatiile in care problemele financiare ale unei tari risca sa se transforme intr-un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar global;

6. oferirea asistentei tehnice catre alte organizatii internationale si catre statele membre.Dintre acestea, doua functii sunt foarte importante pentru intelegerea rolului si functionarii FMI: supravegherea si finantarea (creditarea) membrilor.

Finantarea acordata statelor membre

Creditele acordate de FMI sunt destinate, in general, echilibrarii pe termen scurt si mediu a balantei de plati curente a tarilor membre. Utilizarea resurselor FMI de catre tarile membre pentru rezolvarea unor deficite ale balantei de plati imbraca doua forme de baza: „trageri” de la FMI si credite propriu-zise.

Tragerile de la FMI pot sa ia forma unor „schimburi valutare”, in sensul ca orice membru poate sa cumpere de la FMI moneda altei tari sau DST-uri, contra monedei nationale. Intr-o perioada fixa de timp, Fondul obliga acest membru sa isi rascumpere moneda nationala si sa plateasca un comision pentru operatiunile realizate.

Nici un stat membru nu poate sa solicite FMI o cantitate de valuta forte mai mare decât valoarea propriei cote-parti. Exista de altfel câteva praguri prestabilite pentru efectuarea operatiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de catre o tara a unui echivalent de 25% din valoarea propriei cote-parti, in valuta de care are nevoie sau in DST-uri, se poate face automat, in orice moment si fara conditii. Aceasta operatiune se numeste „tragere in contul transei-rezerva”. Orice acordare de fonduri in valuta care depaseste acest prag se incadreaza in categoria transelor superioare de credit si poate fi efectuata doar prin asumarea anumitor conditionari si masuri de corectare a dezechilibrelor economice. Nici o operatiune de tragere

in contul propriei cote-parti nu poate depasi echivalentul a 200% din contributia unei tari la resursele FMI.

In aceste situatii este impropriu sa vorbim despre imprumuturi propriu-zise, ele reprezentând operatiuni de schimbare a propriei cote-parti in schimbul unei valute forte, urmând ca moneda nationala sa fie rascumparata dupa corectarea problemelor cu care se confrunta statul care efectueaza tragerea. Dincolo de un anumit plafon insa, nici operatiunile de tragere nu au loc fara conditionari impuse de FMI si angajamente din partea tarii solicitante.

Creditele propriu-zise se acorda de FMI in mod conditionat, in functie de angajamentele tarii solicitante si progresele inregistrate in domeniul unor politici economice menite sa redreseze economia pe termen scurt si mediu.

Asistenta tehnica oferita de FMI se refera cel mai adesea la:

- politici fiscale si bugetare (legislatia referitoare la fiscalitate, colectarea impozitelor si taxelor, inclusiv cele vamale, controlul cheltuielilor publice, privatizarea, modalitatile de gestionare si monitorizare a cheltuielilor publice, gestionarea datoriei publice si finantarea politicilor sociale);

• politica monetara (organizarea si functionarea bancii centrale, functionarea pietei valutare, reglementarile bancare, interventiile bancii centrale pe piata, controlul pietei de capitaluri, gestiunea rezervelor valutare si mecanismele de compensare bancara),• statistica si analiza economica utilizate la nivelul administratiei centrale si a bancilor centrale (metode de programare financiara, previziuni macro-economice, statisticile referitoare la balanta de plati, statisticile monetare si cele bugetare);• alte domenii ale gestiunii financiare la nivel macro (negocierea si restructurarea datoriei externe, asistenta juridica in domeniul financiar, reglementari fiscale, s.a

3. Resursele FMI

FMI foloseste, pentru evidenta operatiunilor si resurselor sale, o unitate de cont proprie, denumita Drept Special de Tragere (DST). Aceasta „moneda proprie” scriptica a FMI a inceput sa fie emisa in 1970, fiind initial echivalentul unui dolar american. In timp, valoarea DST a ajuns sa se calculeze in functie de un cos valutar alcatuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre trebuie sa isi raporteze cotele lor parti la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a monedei nationale determinata de FMI.

Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumita suma in moneda lor nationala la activele Fondului, o alta in devize si in aur, dar aceasta contributie se calculeaza, in interiorul FMI, in echilvalentul ei in DST. O schimbare in valoarea activelor Fondului in moneda unei tari genereaza o debitare sau o creditare, in raport cu tara respectiva, pentru a mentine constanta valoarea in DST a detinerilor FMI in moneda tarii.

Resursele de creditare ale FMI sunt impartite, dupa cum rezulta si din prezentarea functiilor organizatiei, in resurse proprii si resurse atrase din exterior. In prima categorie intra cotele-parti ale statelor membre, rezervele FMI constituite pe baza profitului net rezultat din perceperea de comisioane si dobânzi, precum si alte resurse proprii. In a doua categorie intra imprumuturile contractate de FMI pentru completarea si diversificarea resurselor de creditare si alte angajamente ale FMI fata de tarile membre.

Banca Mondială

Concomitent cu înfiinţarea în 1944, la Bretton Woods, a Fondului Monetar Internaţional s-a decis şi crearea unei bănci internaţionale care să se axeze pe finanţarea şi reconstrucţia economiilor europene, slăbite în timpul celui de al doilea război mondial: Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.). Această bancă este cunoscută în general sub numele de Banca Mondială şi acest termen generic include şi instituţiile înrudite, înfiinţate ulterior şi având funcţii specifice: Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) şi Asociaţia pentru Dezvoltarea Internaţională (ADI). 

Scopul principal al tuturor acestor instituţii este acelaşi: promovarea progresului economic şi social in ţările în curs de dezvoltare, prin creşterea productivităţii economice. Instituţiile menţionate acorda credite şi împrumuturi şi oferă consultanţă tehnică şi economică în sectorul public şi privat din ţările în curs de dezvoltare.În primii ani de existenţă, Banca Mondială va acorda câteva imprumuturi pentru reconstructţia Franţei, Olandei, Danemarcei şi Japoniei, pentru a le ajuta la finanţarea reconstrucţiei economiilor lor.

Capitalul Băncii este format din subscripţiile statelor sale membre. 80% din capitalul subscris poate fi cerut în orice moment de Banca Mondială pentru a face faţă la rambursarea de împrumuturi sau garanţii.Banca Mondială trebuie să se asigure de rentabilitatea proiectului finanţat şi de capacitatea celui care împrumută de a rambursa împrumutul acordat.

Structura financiara prevazută pentru Banca Mondială este în mod singular diferită de cea a FMI-ului. Fondul funcţionează prin punerea în comun a devizelor, pe care statele membre le pot împrumuta temporar, în timp ce Banca Mondială are o structură mai clasică de intermediar financiar însărcinat cu acordarea de împrumuturi obţinut pe piaţa de capital. Fondul trebuie să acorde credite pe termen scurt destinate restabilirii balanţei de plăţi, în timp ce Banca Mondială trebuie să se angajeze în ajutorarea pe termen lung a proiectelor de investiţie).

Pentru a-şi îndeplini activităţile, Banca Mondială dispune de un personal de peste 7000 persoane (2000 numai pentru Fond) şi peste 40 de reprezentanţi în toată lumea. Personalul are un evantai impresionant de competenţe: economişti, ingineri, urbanişti, agronomi, statisticieni, jurişti etc. Ea are nevoie de un astfel de evantai de competenţe, căci operaţiunile sale acoperă un vast demeniu de activitate.

Drepturile ţărilor membre ale băncii sunt:- contractarea de împrumuturi pentru investiţii- contractarea de împrumuturi pentru finanţarea pe bază de program- participarea la licitaţiile internaţionale organizate de Banca Mondială, pentru adjudecarea lucrărilor finaţate de aceasta.- obţinerea de asistenţă tehnică pentru anumite lucrări de specialitate- termene maxime de până la 20 ani.

Obligaţiile pe care trebuie să şi le asume statele membre sunt:- aderrarea prealabila la F.M.I;- participarea la capitolul pe acţiuni al băncii;- furnizarea de informaţii şi date privind situaţia economică şi financiară a ţării, în vederea fundamentării politicii de împrumuturi a băncii, faţă de ţara respectivă.

Organizatia Mondiala a Comertului (OMC)

Organizaţia Internaţională a Comerţului s-a înfiinţat ca urmare a nevoii constituirii a unui al treilea organism economic mondial în reuniunile de la Bretton Woods din 1944.

In 1948 s-a aprobat documentul constitutiv al OIC care însă nu a fost votat şi de SUA; abia in 1995 a luat fiinţă Organizaţia Mondială a Comerţului, OMC. În timpul acestor ani piaţa mondială a fost rigidă printr-o conjuncţie de norme comerciale şi concesiuni tarifare acordate între un grup de ţări, care s-a numit Acordul General asupra Tarifelor Vamale si Comerţ (GATT, General Agreement on Tarrifs and Trade)

GATT avea un caracter provizoriu şi un câmp de acţiune care excludea ţările din blocul sovietic, dar succesul său în dezvoltarea comerţului mondial de-a lungul a 47 de ani este de necontestat. Reducerile continue ale tarifelor au stimulat în deceniile 1950, 1960 creşterea comerţului mondial, care a atins rate foarte înalte (in jur de 8% anual pe termen mediu). Ritmul de creştere al comerţului mondial a fost întotdeauna superior creşterii producţiei pe vremea când exista GATT. Afluenţa de noi membri în timpul rundei Uruguay, după prăbuşirea sistemului economic sovietic, a fost o probă de recunoaştere că sistemul multilateral comercial constituia un suport de dezvoltare şi un instrument de reformă economică şi comercială.

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) este singurul organism internaţional care se ocupă de normele ce dirijează comerţul între ţări. Nucleul său este constituit din Acordurile OMC, care au fost negociate şi semnate de majoritatea ţărilor ce au participat la comerţul mondial. Aceste documente stabilesc norme juridice fundamentale ale comerţului internaţional. Sunt contracte care obligă guvernele să-şi menţină politicile comerciale între limitele convenite. Chiar daca sunt negociate şi formate de guverne, obiectivul lor este de a ajuta producătorii de bunuri şi servicii, exportatorii şi importatorii să-şi continue activităţile.

Scopul principal al sistemului este de a ajuta la circulaţia fluxurilor comerciale cu maximă libertate posibilă, atâta timp cât nu se produc efecte secundare defavorabile. Aceasta înseamnă pe de o parte eliminarea de obstacole. Pe de alta parte denotă că particularii, intreprinderile şi guvernele cunosc care sunt normele ce dirijează comerţul în toată lumea, dându-le siguranţa că politicile nu vor suferi schimbări bruşte. Cu alte cuvinte, normele trebuie sa fie "transparente" şi previzibile.

Cum acordurile sunt redactate şi semnate de comunitatea ţărilor comerciante, adeseori după ample dezbateri şi controverse, una dintre funcţiile cele mai importante ale OMC este de a servi ca for pentru celebrarea negocierilor comerciale.

Al treilea aspect important al muncii OMC este soluţionarea divergentelor. Relaţiile comerciale poarta adeseori interese contrare. Contractele şi acordurile inclusiv cele negociate cu grijă din sistemul OMC, necesită câteodată să fie interpretate. Modul cel mai bun de a rezolva aceste diferenţe este prin intermediul unei proceduri imparţiale, bazată pe un fundament juridic convenit. Acesta este cel care inspiră procesul de soluţionare a diferenţelor stabilite de Acordurile OMC.

OMC cuprindea 76 de ţări membre la înfiinţare. Alţi 72 de membri au urmat în următorii zece ani, ultima fiind Cambodgia care a aderat la data de 13 octombrie 2004.

Există ţări care nu sunt membre şi care au participat ca observatori la WTO: Algeria, Andorra, Azerbaidjan, Bahamas, Belarus, Bhutan, Bosnia şi Herţegovina, Capul Verde, Guineea Ecuatorială, Etiopia, Sfântul Scaun (Vatican), Iran, Irak, Kazahstan, Laos, Liban, Libia, Federaţia Rusă, Samoa, São Tomé şi Príncipe, Arabia Saudită, Serbia şi Muntenegru (fiecare republică a aplicat separat pentru fi membră), Seychelles, Sudan, Tadjikistan, Tonga, Ucraina, Uzbekistan, Vanuatu, Vietnam şi Yemen. Multe dintre aceste ţări doresc să devină membre.

Iranul a aplicat pentru prima oară la WTO în 1996, însă aplicaţia sa a fost blocată de către Statele Unite de 22 de ori, sub acuzaţia că Teheranul ar susţine terorismul internaţional. În luna martie, 2005, SUA a declarat că îşi va folosi dreptul de veto pentru a începe negocierile pentru aderarea Iranului. Statele Unite au ales să nu blocheze ultima cerere de aderare, ca parte a unei înţelegeri legate de programul nuclear. Nici Rusia nu este încă ţară membră, deşi a aplicat pentru aderarea la GATT în 1993.

Principiile sistemului comercial

Acordurile OMC sunt întinse şi complexe pentru că se referă la texte juridice care abordează o mare varietate de activităţi. Este vorba despre: agricultură, textile şi îmbrăcăminte, servicii bancare, telecomunicaţii, contracte publice, norme industriale, reguli despre sănătatea alimentelor, proprietate intelectuala si multe alte teme. Toate aceste documente sunt inspirate din diferite principii simple si fundamentale. Aceste principii sunt baza sistemului multilateral de comerţ.

Aceste principii sunt:

1. Comerţul fără discriminări

a. Naţiunea cea mai favorizata (NMF): tratarea celorlalţi în mod egal.

În virtutea acordurilor OMC, ţările nu pot prin regula generala să stabilească discriminări între diverşii săi interlocutori comerciali. Dacă i se acordă unei ţări un avantaj special (reducerea tarifului aplicabil la unul din produsele sale, de exemplu), trebuie să se facă acelaşi lucru cu toţi ceilalţi membri ai OMC.

Acest principiu este cunoscut drept clauza naţiunii celei mai favorizate (NMF). Sunt permise anumite excepţii. De exemplu, ţările care fac parte dintr-o regiune pot stabili un acord de liber comerţ, care nu se aplică mărfurilor ce provin din exteriorul grupului. O ţară poate pune obstacole produselor ce provin din anumite ţări, ce sunt considerate obiect al unui comerţ neloial. Şi în cazul serviciilor, se permite ca ţările, în anumite circumstanţe restrânse, să aplice anumite discriminări. Totuşi, acordurile permit doar aceste excepţii cu referire la condiţii stricte. In general, clauza naţiunii celei mai favorizate înseamnă că de fiecare dată când o ţară înlătură un obstacol din faţa comerţului sau deschide o piaţă, trebuie să facă acelaşi lucru pentru aceleaşi produse sau servicii ale tuturor partenerilor comerciali, bogaţi sau săraci, slabi sau puternici.

Expresia "cea mai favorizată" sună ca o contradicţie. Pare să sugereze că este vorba de vreun tip special de clauză pentru o ţară determinată, dar în OMC înseamnă în termeni reali nediscriminarea, adică tratament egal pentru toţi.

Ceea ce se întâmplă în OMC este: fiecare membru îi tratează pe ceilalţi membri în mod egal ca interlocutori comerciali "cei mai favorizaţi". Dacă o ţară creşte beneficiile pe care le dă altui partener de afaceri, trebuie să acorde acest "cel mai bun" tratament tuturor celorlalţi membri ai OMC astfel încât toţi să continue să fie "cei mai favorizaţi".

Condiţia de naţiunea cea mai favorizată (NMF) nu înseamnă întotdeauna egalitate în modul de tratare. În secolul XIX, când s-au semnat primele tratate bilaterale NMF, includerea în grupul de interlocutori comerciali "cei mai favorizaţi" ai unei ţări însemnă că fac parte dintr-un club exclusivist, pentru că doar puţine ţări se bucurau de acest privilegiu. Astăzi când marea majoritate a ţărilor sunt membre ale OMC, clubul NMF nu mai este exclusivist. Principiul NMF asigură ca fiecare ţară îi tratează egal pe toţi cei 100 de membri.

b. Tratatul naţional: tratatul de egalitate pentru naţiuni şi străini

Mărfurile importate şi cele produse în ţară trebuie să primească un tratament egal, cel puţin după ce mărfurile străine au intrat pe piaţă. Acelaşi lucru se aplică serviciilor străine şi celor naţionale şi mărcilor de fabrică sau de comerţ, dreptul de autor şi patentele străine şi naţionale. Acest principiu de "tratat naţional" (a-i trata pe ceilalţi la fel ca pe conaţionali) figurează în cele trei principale Acorduri ale OMC (Articolul III din GATT, articolul 17 din AGCS şi articolul 3 din Acordul asupra ADPIC), chiar daca în acest caz principiul se abordează pentru fiecare dintre ei intr-o maniera diferită.

Tratatul naţional se aplică doar când produsul, serviciul sau lucrarea au intrat pe piaţă. Astfel, aplicarea taxelor vamale asupra importurilor nu constituie o violare a tratatului naţional, chiar daca produsele fabricate in ţară nu sunt supuse unui impozit echivalent.

2. Un comerţ mai liber, de formă graduală şi prin intermediul negocierilor.

Reducerea obstacolelor către comerţ este unul din mijloacele cele mai evidente de a însufleţi comerţul. Aceste obstacole includ taxele vamale (sau impozite) şi anumite instrumente cum ar fi interzicerile de importuri sau contingentele care restrâng selectiv cantităţile importate. În mod ocazional s-au dezbătut şi alte probleme, cum ar fi rolul administrativ şi politicile de schimb.

Deschiderea pieţelor poate fi benefică, dar cere şi o adaptare. Acordurile OMC permit ca ţările să introducă schimbări graduale, prin intermediul "liberalizării progresive". În general se acordă ţărilor în dezvoltare termene mai îndelungate pentru a-şi îndeplini obligaţiile.

3. Posibilitate prin intermediul consolidărilor.

În unele cazuri, promisiunea de a nu ridica un obstacol in faţa comerţului poate fi atât de important ca şi reducerea lui, acum că promisiunea permite intreprinderilor să aibă o panoramă mai clară asupra oportunităţilor sale viitoare. Prin intermediul stabilităţii şi previziunii, se încurajează investiţiile, se creează locuri de muncă şi consumatorii pot profita de beneficiile concurenţei: posibilitatea de a alege şi preturi mai joase. Prin intermediul sistemului multilateral de comerţ, guvernele încearcă să dea stabilitate şi să previzioneze activităţile economice.

In OMC, când ţările se hotărăsc să-şi deschidă pieţele de mărfuri şi servicii, îşi "consolidează" obligaţiunile. Pentru mărfuri, aceste consolidări depind de tipul taxelor. În unele cazuri, drepturile de import aplicate sunt inferioare tipurilor consolidate. Aceasta obişnuieşte să se întâmple în ţările în dezvoltare. În ţările dezvoltate tipurile efectiv aplicate şi cele consolidate obişnuiesc să fie identice.

4. Dezvoltarea unei concurente loiale

Câteodată OMC este descrisă ca o instituţie de "comerţ liber ", dar asta nu este exact. În realitate sistemul autorizează aplicarea de tarife şi, în circumstanţe restrânse, alte forme de protecţie. Este mai corect să se spună că un sistem de norme destinat dobândirii unei concurenţe libere, leale şi fără distorsiuni.

Normele asupra nediscriminării - NMF şi tratatul naţional - au ca obiectiv îndeplinirea condiţiilor echitabile de comerţ. Acesta este şi el obiectivul normelor referitoare la dumping (exporturi la preturi inferioare costului pentru a câştiga piaţa) şi subvenţiile. Problemele sunt complexe şi normele încearcă să determine ce este leal sau nu şi cum pot răspunde guvernele, în particular prin intermediul aplicării drepturilor de import adiţionale calculate pentru a compensa prejudiciul ocazionat de comerţul neloial.

Multe din celelalte acorduri ale OMC sunt destinate să sprijine concurenţa loiala, de exemplu în ceea ce priveşte agricultura, proprietatea intelectuală şi serviciile. Acordul asupra Contractării Publice (care este un acord "plurilateral" pentru că a fost semnat doar de unii din membrii OMC) extinde normele în materie de competenta în ceea ce priveşte cumpărăturile realizate de mii de entităţi "publice" ale multor ţări. Şi tot aşa în mod succesiv.

5. Creşterea dezvoltării şi reforma economică.

Economiştii şi experţii în probleme comerciale recunosc în mare că sistemul OMC contribuie la dezvoltare. Se recunoaşte de asemenea că ţările mai puţin avansate au nevoie de flexibilitate în momentul în care aplica Acordurile. Şi propriile texte ale acordurilor încorporează dispoziţiile anterioare ale GATT, care prevăd o asistenţă specială şi concesiuni comerciale pentru ţările în curs de dezvoltare.

Mai mult de trei sferturi din membrii OMC sunt ţări în curs de dezvoltare şi în tranziţie spre o economie de piaţă. De-a lungul a şapte ani şi jumătate cât a durat Runda Uruguay, mai mult de 60 din aceste ţări au aplicat în mod autonom programe de liberalizare a comerţului. În acelaşi timp, ţările în dezvoltare şi economiile in tranziţie au fost mult mai active şi influente în negocierile din Runda Uruguay ca în nici o altă rundă anterioara. Această tendinţă a distrus în practică ideea că sistemul de comerţ există doar pentru ţările industrializate.

Bibliografie :

- Ionescu, Nicolae, Organizaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, 2000.

- Popescu, Andrei, Jinga, Ion, Organizaţii europene şi euroatlantice, Lumina Lex,2001.

- Rusu, Ioan, Organizaţii şi relaţii internaţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti,2002.

- Miga-Beşteliu, Raluca, Organizaţii internationale interguvernamantale, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006.

Bibliografie :

- ERDELI G., BRAGHINĂ C., FRĂSINEANU D., (2000), Geografie Economică Mondială, Editura Fundaţiei România de Mâine, 328 pg, 82 fig., ISBN 973-582-259-8.