ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

Curs

1

CUPRINS:

1.Organizaţii internaţionale – tipuri şi principii de constituire....................3

2. Politica de securitate a unei ţări...............................................................67

3. Organizaţia Naţiunilor Unite...................................................................80.

4. Constituirea şi rolul NATO în evoluţia sa istorică..................................102

5. Organizarea şi funcţionarea NATO.........................................................109

6.Viitorul NATO..........................................................................................112

7. Organizaţii regionale europene...............................................................153

8. Organizaţii regionale din Asia şi Africa..................................................166

9. Organizaţii regionale de pe teritoriul celor două Americi.......................172

10. Organizaţii financiare mondiale.............................................................183

11. Organizaţii economice mondiale- I........................................................204

12. Organizaţii economice mondiale – II.....................................................218

13. Organizaţii internaţionale în zona Mării Negre.....................................223

14. Organizaţii subversive internaţionale.....................................................247

2

1.Organizaţii internaţionale – tipuri şi principii de constituire

1. Definiţie, elemente caracteristice

Ultimele doua secole au impus la nivel global o serie intreaga de concepte, sisteme si realitati.

Toate acestea pe fondul nasterii sistemelor politice organizate, dar si al unor constrangeri de

natura istorica si conceptuala.

Revolutia franceza declanseaza ceea ce poate fi numit la nivel global si teoretic fuga istoriei.

Acest fenomen se datoreaza nu doar redimensionarii realitatilor batranului continent la finele

secolului al XVIII-lea si inceputului de secol XIX, ci si rapiditatii cu care marile puteri au inteles

ca baza puterii absolute va fi detinuta de aceia care vor detine informatia.

Aparitia primelor structuri nonstatale, organizatii cu caracter inchis sau deschis, din care

faceau parte Marile Puteri constituie punctul de plecare al intregului parcurs istoric pe care

omenirea il va fi traversat in secolul XX.

Traim intr-o lume a extremelor, in care cel mai mult conteaza ziua de astazi. Niciodata istoria

si viata nu au fost mai reduse la prezent ca acum. Proverbialul pragmatism american a redus

istoria la secvente de o descriptivitate agasanta.

Rapiditatea cu care circula informatia este aceea care face diferenta astazi intre state, atat din

perspectiva politica, economica, militara, cat si culturala si geostrategica. O analiza pertinenta a

lumii secolului XXI nu poate fi realizata fara informatii de ultima ora.

Organismele internationale create teoretic pentru a asigura stabilitatea, pacea la nivelul lumii,

nu sunt altceva decat organisme supuse jocului puterii celor mai puternici actori de pe scena

internationala. Marile cancelarii occidentale isi cristalizeaza actiunile politice in functie de toate

aceste jocuri si totodata au creat la nivel institutional si educational scoli de gandire. La randul lor

aceste scoli de gandire au dat nastere primelor teorii si concepte, adevarate paradigme ale

relatiilor internationale, menite sa explice actiuni.

3

Teoria este un tablou, mintal alcatuit, in baza unor realitatii, o prezentare a organizarii unui

domeniu si a conexiunilor dintre partile sale. (Kenneth Waltz, 8). In cadrul unei teorii se imbina

enunturi descriptive, cu titlu definitiv, enunturi non-factuale teoretice, rolul acestora din urma

fiind de a da sens datelor noii realitati. In definitiv teoria are rolul de a justifica actiuni din

perspectiva permanenta a celui care detine adevarul.

Teoria presupune imbinarea deductiei cu inductia.

In domeniul relatiilor internationale teoriile analitice – care tind sa studieze elemntele

ansamblului si relatiile dintre acestea – sunt doar parte a unui angrenaj mintal care ar trebui sa

includa si realitatile curente, actiuni imprevizibile la nivelul organizatiilor.

Unul dintre teoreticienii relatiilor internationale si organizatiilor, K. Waltz, afirma ca teoria ar

trebui sa cuprinda trei elemente: unitatile componente ale sistemului, interactiunea dintre acestea

si structura.

Unitatile componente sunt reprezentate de state;

La nivel politic global, principiul organizator al acestui sistem al relatiilor si organizatiilor

internationale il reprezinta: anarhia. Teoretic nu exista nici o autoritate care sa impuna

constrangeri la nivelul actiunii politice a statelor, nimeni nu este indreptatit sa comande, nimeni nu

este obligat sa se supuna. Cu toate acestea practic aparitia organizatiilor internationale a avut rolul

de a ordona anarhia din sistem. Totodata exista, fara tagada, la nivelul politicii mondiale o serie de

lideri care imprima o directie in politica mondiala.

Asa cum aratam si mai sus rolul organizatiilor internationale, de orice natura ar fi acestea,

directioneaza fluxul economic, militar sau cultural, dand nastere polaritatii. Polaritatea este cea

care conditioneaza practic relatiile dintre state.

Teoriile explica legi .Legile sunt fapte de observatie.La prima vedere cele doua concepte

reduse la axiome, ca in cazul de mai sus sunt perfect logice si coerente. Cu toate acestea legea este

o creatie valabila doar intr-o unitate de timp, de la legile fizicii si pana la cele ale dreptului,

4

acestea nu reprezinta decat realitati temporare. In aceste conditii teoriile isi pierd valabilitatea si

tind sa se transforme in nonrealitati sau realitati factuale.

In arena internationala legile si teoriile apartin fiecarui actor in parte, iar acesta trebuie sa le

cunoasca in detaliu pe fiecare, pentru a se folosi, asemeni unui avocat, de utopia lor.

In urmatoarele etape vom analiza atat ideea de teorie a organizatiilor si relatiilor

internationale, cat si pe aceea de teorii ale organizatiilor internationale.

O teorie desi este asociata realitatii, ramane distincta de realitate. In fond realitatea nu poate fi

congruenta nici cu teoria, dar nici cu un model pe care aceiasi teorie incearca sa-l acrediteze. Un

model, spune Waltz, reprezinta o aplicabilitate a teoriei, dar un model are tendinta de a se

indeparta de la realitate, datorita simplificarii sau complicarii lui prin elemente teoretice. O

macheta de masina ar trebui sa arate ca o masina. Forta explicativa a teoriei, este data nu de

apropierea de realitate, ci de indepartarea de ea. Cu alte cuvinte realitatea apartine fiecaruia dintre

noi, dar la nivelul organizatiilor si politicilor internationale realitatile se conserva la nivelul

jocului, dar mentalitatile schimbate, datorita informatiei noi acumulate, pot crea mutatii

fundamentale la nivel teoretic.

Organizatiile internationale functioneaza dupa modele structurale structurate juridic si

administrativ, dar la nivelul realitatii ele se comporta anarhic si in functie de actiunea interioara si

exterioara a membrilor.

Cunoasterea trebuie sa preceada teoria, dar paradoxal, teoria sta la baza cunoasterii. Acest

paradox aminteste de afirmatia platoniciana ca nu putem cunoaste nimic, pana nu stim totul.

Teoria ca si politica nu reprezinta un edificiu al adevarului, ci o reproducere convenabila a

realitatii, un cadrul mintal suspus propriilor noastre sentimente si concepte.

Aparitia organizatiilor internationale. Definire. Tipologie

Statutul si rolul organizatiilor internationale

Termenul de organizaie internationala s-a impus in limbajul diplomatic si politic incepand cu

prima jumatate a secolului al XX-lea, pentru ca pe aproape tot parcursul veacului anterior, sa fie

5

folosite concepte de genul sindicatul public international, biroul international, comisia

internationala. Pentru prima data sintagma mai sus amintita a fost probabil folosita de catre James

Lorimer, in deceniul 8 al secolului al XIX-lea si preluat de catre germanul Constantin Frantz spre

sfarsitul veacului.

Walter Schücking si Paul Reinsch, vor permiteconsacrarea definitiva a termneului la inceputul

secolului XX in cadrul a doua volume care teoretizau problema realtiilor dintre state:

Organizatiile lumii si Uniunile internationale publice.

Odata cu cristalizarea conceptului, dar si cu aaritia primelor organsme internationale au fost

dezvoltate trei curente principale care aveau sa defineasca rolul acestora ca instrumente, ca arene

si ca actori.

-  ca instrumente – organizatiile sunt vazute ca instrumente prin care statele isi urmaresc

propriile interese, asa cum reiese chiar din deceiziile acestora.

-   ca arena – un adevarat loc de joaca, o tabla de sah, adevarate forme ale scenariilor

diplomatiei, unde actorii condamna, se justifica, intr-o incercare de coordonare coerenta

a propriilor actiuni politice;

-   ca actori – in acest caz statele apar ca entitati suverane, in care deciziile finale reprezinta

vointa unanima a membriilor;

Tipologia organizatiilor internationale este cu mult mai complexa decat apare la prima

vedere, in anuarul Organizatiilor internationale, sunt indentificate nu mai putin de 15

categorii de organizatii.

1.  federatii de organizatii internationale – organizatii internationale, interguvernamentale

sau nonguvernamentale, care grupeaza cl putin alte trei organisme regionale;

2. organizatii cu participare universala, organizatii nonprofit interguvernamentale sau

nonguvernamentale, cu membrii din toate zonele geografice, cu managemnt si

control politic;

6

3. organizatii cu participare intercontinentala – organizatii internationale nonprofit,

interguvernamentale sau nonguvernamentale ai caror membrii si ale caror

preocupari depasesc o regiune anume;

4. organizatii cu participare regionala – toate organizatiile internationale nonprofit,

interguvernamentale sau nonguvernamentale, ai caror membrii si preocupari sunt

restranse la o regiune;

5. organizatii ce emana din persoane, locuri, obiecte de proprietate sau alte organisme,

orice organism international nonprofit, interguvernamental sau nonguvernamental,

ce poate fi considerat o emanatie a unei anumite oragnizatii, loc, persoana sau

obiect de proprietate, fara o participare formala;

6. organizatii ce au o forma speciala, inclusiv fundatiile si fondurile de incredere –

organizatii internationale nonprofit, interguvernamentale sau nonguvernamentale –

banci, biblioteci, institute de instruire, laboratoare …;

7. organizatii nationale cu o orientare internationala – organizatii nationale cu o forme

variate de activitate internationala sau cu preocupari precum: cercetare, pace,

dezvoltare, ajutor;

8. organizatii internationale inactive sau desfiintate - nonprofit, interguvernamentale sau

nonguvernamentale, care au fst desfintate, sunt inactive in momentul respectiv sau

sunt in stare latenta;

9. organisme recent aparute sau neconfirmate inca, a caror creare a fost recent raportata

sau propusa, dar despre care nu exista informatii;

10. organisme subsidiare si interne apartinand altor organisme interne, unitati

independente in cadrul unor organizatii internationale complexe;

11.ordine religioase, fraternitati si institute seculare, ordine sau congregatii religioase,

militare, fraternale, organisme similare bazate pe leadership charismatic sau devotat

unui set de practici religioase;

7

12. serii de conferinte autonome – fara secretariat – cu un nume distinct si periodicitate,

care nu se afla in responsabilitatea unei organizatii permanente;

13.tratate si acorduri multilaterale – tratate, conventii, pacte, protocoale sau acordui

mutilaterale, exceptandu-le pe acelea care privesc o singura tara, un eveniment

specific sau crearea unui organism interguvernamental;

Primele sapte tipuri sunt considerate a fi organizatii internatioanle conventionale, putand

fi asa cum am vazut interguvernamentale sau nonguvernamentale. Aici putem aduce in discutie

directa distinctia dintre ONU si UE sau Amnesty Internatioanal si Greenpeaces. La prima vedere

organizatiile interguvernamentale au ca membrii state, adesea reprezentati prin agenti

guvernamentali, in timp ce acelea nonguvernamentale unt formate din actori nonguvernamentali.

In cazul Organizatiei Internationale a Muncii, exista membrii din ambele categorii. Clarificarea in

acest caz ar trebui sa vina din Rezolutia 288 (X) s Consiliului economic si Social al ONU, din

februarie 1950, care afirma: orice organizatie internationala care nu este creata prin acord

interguvernamental nu poate fi considerata organizatie nonguvernamentala.

Celelalte sase tipuri amintite sunt considerate a fi – tipuri speciale, intrucat incadrarea lor

confrm Dreptului Internatioanal si reglementarilor existente nu se poate face.

O a doaua clasficare a organizatiilor internationale este in functie de obiectul de interes:

a. ajutor umanitar; schimb cultural; pace si dezarmare; sprijin pentru dezvoltare; drepturile

omului; mediu;

b. securitate si pace; comert si alte activitati economice; bunastare sociala si drepturile

omului;

c. cultura si recreere; educatie si cercetare; sanatate, servicii sociale; mediu, dezvoltare si

conditii de locuire; legislatie si politici; filantropie si voluntariat; activitati internationale; religie,

afaceri, societati profesionale si sindicate; grupuri neclasificate;

O a treia claificare apartine teoreticienilor Volker Rittberger si Bernhard Zangl, in care

este corelat criteriul tipului de membrii cu cel al competentelor.

8

Membrii pot avea o participare: universala, regioanla, economica sau culturala

(rstrictionata pentru ultimele trei).

ONU si Organiztia Internationala a Muncii pe de-o parte; UE si Agentia Spatiala

Europeana sau Organizatia Tarilor Exportatoare de Petrol;

Un statut si loc special il ocupa organizatiile de securitate, din acestea fac parte

organizatiile guvernamentale precum ONU, NATO, OSCE, UE, GUAM, CSI etc.

Organizatiile internationale de securitate isi au originea in consensul statelor de a coopera

in probleme de reducere a violentei si realizae a pacii si securitatii, printr-o serie de acorduri si

mecanisme. Exista cel putin patru seturi de sarcini pentru care organizatiile de acet tip militeaza:

-  promovarea dialogului de securitate si gestionarea crizelor ca sarcini de baza destinate

stabilirii si-sau mentinerii pacii:

-  crearea de sisteme de cooperare militara bazate pe constrangeri reciproce, destinate reducerii

pericolelor ce decurg din activitatile militare, sau pe capacitatile comune pentru misiuni

de mentinerea pacii;

- promovarea standardelor democratice si respcetarea drepturilor omului ca scopuri in sine,

- promovarea securitatii prin mecanisme economice, intarind atat prosperitatea, cat si

interdependenta actorilor, intr-o incercare de reducere a terorismului si a prolferarii

armelor nucleare sau de distrugere in masa;

O analiza pertinenta a statutului si rolului unei astfel d organizatii ar trebui facuta prin prisma

durabilitatii si eficientei.

Din punct de vedere al teoriei aplicate in analiza organizatiilor internationale, cele doua curente

traditionaliste, realisml si neorealismul nu acorda o prea mare importanta organizatiilor

internationale, acestea fiind considerate doar modalitati de camuflare a intereselor statelor sau

forumuri necesare obtinerii acordului de principiu al unor state mai slabe in privinta raporturilor

de securitate. Influenta asupra comportamentului marilor puterii este redusa, acestea actionand

9

unilateral, tot asa este considerat si criteriul durabilitatii, care nu face decat sa contribuie la o stare

de facto.

In 1957, Karl Deutsch, considera ca organizatiile internationale ar trebui identificate sau

considerate comunitati de securitate conform urmatoarelor principii:

-  inexistenta planurilor militare ale unui membru fata de ceilalti;

-  existenta unor valori politice comune sau compatibile;

-  existenta capacitatii guvernelor de a reactiona rapid si fara violenta, cu mijloace

corespunzatoare;

- existenta unui comportament predictibil al unor membrii;

- existenta unor programe comune de instruire si schimb, a unor acorduri multilaterale sau

bilaterale;

Exemplele aduse in discutie de Deutsch, erau NATO si CECO din care avea sa se dezvolte UE.

Contraexemplu ar putea fi considerata ONU sau OSCE.

Aceste organisme sau o serie de state au dezvoltat in cadrul internationale o serie de forme de

cooperare, care sa camufleze actiuni care contravin in fapt Dreptului international, dar

reglementate ulterior pirn acelasi drept: parteneriatul de securitate regional, forme de securitate

colectiva, sisteme de alante opuse;

In sistemul mondial securitatea nu presupune doar probleme de ordin militar, ci si

probleme economice, culturale, sociale, ecologice etc.

Ideea constituirii unei organizatii internationale, menita - in principal - sa contribuie la

mentinerea pacii in lume, este foarte veche. Inceputurile sunt legate de ,,marea uniune' a lui

Confucius si au inregistrat ulterior proiecte ca Organizarea federativa a lumii intregi, a lui

Dante, De jure belli ac pacis, de Grotius sau Foedus pacificum imaginat de Kant. ªi acestea

sunt doar cele mai faimoase exemple dintr-o serie extrem de lunga de proiecte dintre care

10

multe erau pure utopii. In secolul XIX, insa, asemenea planuri devin atat de insistente incat

este clar ca se nascuse o etapa de pregatire a terenului pentru transpunerea ideii in practica.

Conjunctura prielnica s-a creat abia in anii primului razboi mondial. Marile pierderi umane

si uriasele distrugeri materiale au impus orientarea preocuparilor cercurilor oficiale si ale unor

particulari spre prevenirea in viitor a unui nou cataclism, tocmai prin crearea unui organism

international care sa militeze pentru mentinerea pacii. Eforturile depuse au fost cu totul

justificate: primul razboi mondial s-a incheiat cu moartea a 1,9 milioane de germani, 1,4

milioane francezi, 0,7 milioane englezi, 0,5 milioane de italieni, 0,4 milioane de sarbi etc.

Prima etapa practica a constituirii celei dintai organizatii internationale, Societatea Natiunilor,

a corespuns asadar anilor 1914-1918, cand au fost elaborate numeroase proiecte, particulare

sau publice.

Din domeniul privat, cele mai active studii au fost initiate de Liga pentru intarirea pacii,

din Statele Unite ale Americii, si Liga pentru Societatea Natiunilor din Marea Britanie. In

aceasta din urma au activat intelectuali de reputatie, ca Leonard Woolf, G. Lowes Dickinson,

C. R. Buxton sau J. A. Hobson, care au elaborat intre anii 1916-1918, planuri detaliate privind

conducerea problemelor internationale, preconizand diverse metode pentru solutionarea

pacifica a diferendelor internationale, pentru actiunea comuna impotriva unei agresor, chiar cu

pretul cedarii unor prerogative ale suveranitatii nationale. La nivel oficial, actiunea a fost

tarzie: in 1917 in Franta s-a constituit un comitet ministerial condus de Leon Bourgeois, iar in

Marea Britanie in 1918 un comitet prezidat de lordul Phillimore. Ideile, proiectele si

initiativele, determinate de necesitatea gasirii unei solutii veritabile pentru conservarea pacii

dupa marele razboi, au prins conturul unor lucrari monografice, acestea fiind rezultatul unor

dezbateri si campanii de presa in primii ani ai razboiului, in care sunt incluse opiniile celor

mai avizati oameni politici ai momentului. Asa a fost cartea lui Edgar Milhaud, La société des

Nations, publicata in anul 1917, la Paris. Ce trebuia sa fie o Societate a Natiunilor? Un

obiectiv al diplomatiei pentru lichidarea militarismului, pentru instaurarea si conservarea unei

paci drepte, care sa rezulte din principiile universale si care sa fie garantata de ansamblul

popoarelor. Aceasta lucrare, probabil si altele, vor fi influentat desigur atitudinea guvernelor

angajate in conflict.

11

Studiu de caz

A fost infiintata in anul 1856, in urma Conferintei de Pace de la Paris, o data cu

internationalizarea apelor Dunarii, sub numele initial de Comisia Europeana a Dunarii, care a

avut sediul in Romania, timp de aproape un secol, la Galati si Sulina.

Este una din primele organizatii internationale constituite in Europa si singura organizatie

internationala care are sediul la Budapesta.

11 state sunt membre ale CD: Austria, Bulgaria, Croatia, Federatia Rusa, Germania, Moldova,

Romania, Serbia, Slovacia, Ucraina si Ungaria. Patru tari au primit statutul de observator:

Franta, Turcia, Olanda si Cehia. Comisia este compusa din reprezentantii statelor membre,

respectiv unul pentru fiecare tara, care sunt, de regula, ambasadorii acreditati la Budapesta.

Conventia cu privire la regimul navigatiei pe Dunare, semnata la 18 august 1948, la Belgrad, este

instrumentul de drept international care reglementeaza navigatia pe Dunare si garanteaza libera

circulatie a vapoarelor pe acest important fluviu european, in conformitate cu interesele si

drepturile suverane ale statelor membre. De asemenea, ea asigura cadrul de cooperare

economica si culturala intre statele membre, dar si cu alte state europene.

In baza Conventiei mentionate, cele 11 state membre se angajeaza sa mentina sectorul lor de

fluviu in stare de navigabilitate pentru vapoare, sa execute lucrari de intretinere si sa nu

impiedice in vreun fel navigarea pe Dunare.

2. Categorii de organizatii internationale

    Suprematia statelor in rezolvarea diferitelor probleme cu care se confrunta comunitatea

internationala este pusa la incercare de existenta unui numar important de organizatii

internationale. Forta cu care se manifesta organizatiile internationale in prezent contribuie in mod

semnificativ la subminarea autoritatii statelor in rezolvarea problemelor cu care se confrunta

lumea de azi.

    Exista doua tipuri de organizatii internationale: organizatii interguvernamentale (acelea ale

12

caror membrii sunt statele); organizatii neguvernamentale (acelea ale caror membrii sunt persoane

particulare sau anumite grupuri de persoane ori institutii private).

1.1. Organizatii interguvernamentale si neguvernamentale

    Desi nici unul dintre aceste doua tipuri de organizatii nu a aparut in secolul pe care il incheiem,

totusi perioada de maxima intensitate si eficacitate a activitatii acestora se situeaza dupa anul

1900.

    Uniunea Organizatiilor Internationale, care mentine o evidenta actualizata permanent in

legatura cu ambele tipuri de organizatii internationale arata ca numarul acestora a crescut rapid in

secolul al nouasprezecelea astfel incat in anul 1909 existau 37 de organizatii interguvernamentale

si 176 de organizatii neguvernamentale.

    In secolul urmator cresterea a fost si mai rapida, astfel incat in anul 1960 existau 154 de

organizatii interguvernamentale si 1255 de organizatii neguvernamentale iar in 1997 numarul

acestora ajunsese la 260 si respectiv 5472.

    In interpretarea tendintelor ce caracterizeaza evolutia organizatiilor internationale trebuie sa se

tina cont ca nu este usor sa se identifice si sa fie evaluate diferitele tipuri de organizatii

internationale.

    In principiu, organizatiile interguvernamentale sunt definite nu numai de faptul ca membrii lor

sunt statele, dar de asemenea si de caracterul lor de permanenta a activitatii si de procedurile

institutionalizate pe care le utilizeaza. Organizatiile interguvernamentale se intrunesc la intervale

relativ regulate si au proceduri specifice de luare a deciziilor precum si un secretariat ori un cartier

general si un sediu. Cu toate acestea, ele nu au acces direct la cele mai multe dintre resursele

materiale pe care le pot utiliza statele. Daca aceste criterii de clasificare a organizatiilor

internationale ar fi fost mai elastice, fara indoiala ca numarul organizatiilor interguvernamentale

ar fi depasit cu mult pragul de 260 citat anterior, asa cum se intampla cu numarul organizatiilor

neguvernamentale. In prezent inca 1570 de organizatii aspira la statutul de organizatii

interguvernamentale iar alte mai mult de 9630 de asociatii la acela de organizatii

neguvernamentale, avand caracteristici asemanatoare acestora.

    Aceasta crestere extraordinara a numarului de organizatii transnationale si a membrilor acestora

a generat o retea complexa, ce se suprapune si se intrepatrunde. In anul 1996 aproximativ 200 de

state si teritorii aveau in total mai mult de 135.000 de diferiti delegati ce le reprezentau la toate

13

organizatiile internationale, atat cele interguvernamentale cat si la cele neguvernamentale.

    Cooperarea in cadrul activitatii acestei „retele de interdependente' cum o numesc unii analisti,

acopera intreg domeniul unor probleme globale: schimburi economice, aparare, dezarmare si

controlul armamentului, dezvoltare economica, agricultura, sanatate, drepturile omului, arta si

cultura, combaterea traficului si consumului ilegal de droguri, turism, piata muncii, drepturile

femeilor, educatie, activitatea financiara, protectia mediului, criminalitatea, ajutor umanitar,

gestionarea crizelor, telecomunicatii, stiinta, fenomenul globalizarii, imigratia si fluxul de

refugiati si inca multe altele.

    In prezent mai mult de 96% din totalul organizatiilor internationale sunt neguvernamentale, dar

celelalte 4% sunt mult mai importante, deoarece membrii lor sunt statele.

    Organizatiile interguvernamentale putine la numar pe care tarile le creeaza isi vor mentine in

continuare suprematia si importanta atata timp cat statele insele vor exista, deoarece organizatiile

interguvernamentale sunt importante prin insusi faptul ca sunt asociatii ale statelor, din autoritatea

carora izvoraste si autoritatea pe care o exercita organizatiile interguvernamentale, arata unii

autori.

    Organizatiile interguvernamentale sunt toate compuse din state, dar variaza foarte mult in ceea

ce priveste scopul si obiectivele propuse si numarul de membrii. Dupa unii cercetatori numai

optsprezece organizatii interguvernamentale pot fi incadrate in categoria organizatiilor ce

urmaresc obiective generale, iar dintre acestea numai O.N.U. este o organizatie cu caracter

mondial. Toate celelalte, adica mai mult de 97% din totalul organizatiilor internationale sunt

foarte limitate in ceea ce priveste numarul de membri si obiectivele propuse. Diferentele dintre

aceste organizatii sunt foarte mari, mai ales in ceea ce priveste acele organizatii ce urmaresc

realizarea unui singur obiectiv si aplica constrangeri referitor la primirea de membri. De exemplu,

Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) este in primul rand o alianta militara, in

timp ce altele, ca de exemplu Organizatia Statelor Americane (O.A.S.) sau Organizatia Statelor

din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) au drept obiective dezvoltarea economica si reforme politice.

    In prezent multe organizatii interguvernamentale sunt angajate intr-un domeniu ingust de

activitate, urmarind obiective economice si sociale, cum ar fi facilitatea schimburilor economice, a

transporturilor sau alte tipuri de cooperare economica. Din aceasta perspectiva, organizatiile

interguvernamentale sunt in acelasi timp vectori dar si o reflectare a puternicelor interdependente

ce sunt rezultatul activitatilor transfrontaliere, din ce in ce mai semnificative.

14

    Diferente foarte mari exista si in ceea ce priveste organizatiile neguvernamentale. Datorita

numarului lor mare si a diversitatii deosebite, este mult mai dificil sa fie caracterizate si clasificate

decat organizatiile interguvernamentale. In 1997, Uniunea Asociatiilor Internationale caracteriza

10% dintre organizatiile internationale neguvernamentale ca avand vocatie mondiala, in timp ce

celelalte 90% erau caracterizate ca avand vocatie intercontinentala sau regionala.

    Din punct de vedere functional, organizatiile internationale neguvernamentale acopera practic

toate aspectele si componentele activitatii politice, sociale si economice, intr-o lume ale carei

tendinte spre o globalizare din ce in ce mai accelerata sunt evidente, mai ales in domenii precum

preocuparea pentru sanatatea planetei noastre, medicina, istorie si cultura, drept, etica, teologie,

securitatea nationala si internationala.

    Este util ca organizatiile internationale neguvernamentale sa fie privite si considerate drept

organizatii intersocietale, care faciliteaza incheierea de intelegeri si tratate intre state in probleme

ce privesc marea masa a populatiei. Multe dintre organizatiile neguvernamentale coopereaza si

chiar interactioneaza cu organizatiile interguvernamentale. De exemplu, mai mult de o mie de

organizatii internationale neguvernamentale se afla in relatii de cooperare si de consultare cu

diferitele agentii ale sistemului de institutii al O.N.U., mentinand birouri de legatura in mai mult

de o suta de localitati. Parteneriatul dintre organizatiile neguvernamentale si cele

interguvernamentale da posibilitatea ambelor tipuri de organizatii de a lucra impreuna, de a se

constitui uneori intr-un singur grup de interese sau de presiune in urmarirea unor politici si

programe comune sau asemanatoare.

    Cu toate ca sunt foarte raspandite din punct de vedere geografic, organizatiile

neguvernamentale sunt mult mai active in emisfera nordica, unde se afla majoritatea statelor

dezvoltate din punct de vedere economic si care beneficiaza de un sistem politic matur si un regim

politic democratic. Aceasta situatie se datoreaza societatii deschise, bazate pe pluralism politic in

care cetatenii pot participa fara restrictii la activitatile unor institutii specifice societatii civile.

Printre institutiile specifice societatii civile se numara si organizatiile neguvernamentale.

    O clasificare a organizatiilor interguvernamentale:

 

15

Natura geografica a scopului

si obiectivelor organizatieiTipul obiectivelor urmarite

Obiective multiple Un singur obiectiv

Mondiale (globale) - Organizatia Natiunilor

Unite

- Organizatia Mondiala a

Comertului

- UNESCO

- Organizatia Conferintei

Islamice

- Organizatia Mondiala

a Sanatatii

- Organizatia Mondiala

a Muncii

- Fondul Monetar

International

- Uniunea Postala

Universala

Intercontinentale, regionale

si subregionale

- Uniunea Europeana

- Organizatia pentru

Securitate si Cooperare in

Europa

- Organizatia Statelor

Americane

- Organizatia Unitatii

Africane

- Liga Araba

- Asociatia Statelor din

Asia de Sud Est

- Agentia Europeana

pentru Spatiul Cosmic

- Organizatia Tratatului

Atlanticului de Nord

- OPEC

- Comisia Dunarii

16

    Inca din antichitate oamenii au urmat doua cai pentru a obtine si prezerva pacea. Calea realista

(asa zisa Real politik) pune accentul pe solutiile militare. Calea liberala pune accentul pe solutiile

politice.

    Se pare ca totusi, in practica, calea realista a fost mult mai frecvent si intens utilizata decat calea

liberala, pana la inceputul secolului XX. Calea realista de prezervare a securitatii nationale si

internationale prevede utilizarea a trei instrumente: formarea de aliante; mentinerea echilibrului

puterii; controlul armamentului.

    Intr-o viziune realista elementele caracteristice ale mediului strategic international ar fi

urmatoarele:

 

Starea sistemului international: Anarhie

Probabilitatea ca in sistem sa se produca schimbari

si reforme:

Scazuta

Principalii actori ai sistemului international: statele si in principal marile

puteri

Obiectivele actorilor principali: exercitarea puterii asupra altora

autoprotectie

Securitate

Caracteristicile interactiunii dintre actori: competitie si conflict

Preocuparea permanenta a actorilor: securitatea nationala

Prioritatile statelor: asigurarea capacitatii militare

Practica curenta a statelor: fortele armate sunt utilizate

pentru a sprijini diplomatia

coercitiva

17

    Adeptii caii liberale promoveaza patru instrumente in scopul asigurarii pacii, a securitatii

nationale si internationale: dreptul international; organizatiile internationale; integrarea;

democratizarea. Deoarece toate aceste instrumente pun accentul pe utilizarea unor institutii,

promotorii acestui curent mai sunt numiti si „institutionalisti neoliberali'. Toti teoreticienii caii

liberale impartasesc aceeasi teama de tendinta istorica a statelor de a purta razboiul, dar nu au un

punct de vedere comun asupra modului in care ar trebui asigurata securitatea internationala in sec.

al XXI-lea. Ei sunt in general preocupati de faptul ca atat timp cat nu exista un drept international

cu caracter imperativ si universal, nu exista o autoritate suprema la nivel planetar si nici un

mecanism de impunere a dreptului international, orice schimbare in cadrul sistemului international

poate fi la fel de usor aprobata sau respinsa de catre orice stat.

    Teoreticienii liberali si neoliberali considera conflictul armat drept un rezultat al deficientelor

institutiilor nationale si internationale.

    Ei considera, de asemenea, ca actuala stare anarhica a sistemului international este principala

problema cu care ne confruntam astazi. Ei arata ca slabiciunea institutiilor internationale mareste

costul asigurarii securitatii nationale si internationale, iar bunastarea globala este inca subordonata

bunastarii nationale. Pentru a schimba aceasta situatie adeptii caii liberale solicita stabilirea unor

metode institutionalizate si bazate pe drept pentru a reforma acele regimuri politice nedemocratice

inca existente in unele state. Ei considera ca sistemul international este inca insuficient dezvoltat

si structurat si este necesara o reevaluare a rolului si locului institutiei statului suveran in cadrul

acestui sistem, a functiilor si instrumentelor utilizate de state, astfel incat un nou tip de stat sa

poata asigura eliminarea cauzelor razboaielor. Schimbarile de amploare globala ce au loc in

sistemul international vor continua, lor adaugandu-se in viitor, probabil, noi provocari la adresa

pacii si securitatii internationale.

    Se manifesta o suprapunere din ce in ce mai mare a intereselor nationale ale statelor si a

responsabilitatilor internationale pe care acestea le au. Misiunea instrumentului diplomatic al

puterii nationale este de a face fata si de a rezolva prin metode politice specifice consecinte unor

evenimente diverse si uneori neprevazute, de a utiliza cu eficacitate si eficienta partajarea

responsabilitatilor si intarirea parteneriatului cu alte state.

    Marile probleme ale lumii de azi nu pot fi rezolvate in mod unilateral, numai de catre unele

state, in primul rand datorita faptului ca problemele cu care ne confruntam au un caracter

transfrontalier, afectand concomitent mai multe state.

18

       Procesul organizarii internationale se desfasoara concomitent si inseparabil legat de cel al

integrarii (regionale si sub regionale, deocamdata). Ambele pot da gres, unele organizatii

internationale pot disparea in timp, dar daca se valorifica situatia creata in prezent, prin acumulari

continue, in special de-a lungul intregului secol XX, se poate ajunge in viitor la o transformare

majora a relatiilor inter-umane pe planeta noastra, care sa justifice, intr-o perioada inca nedefinita

de timp, afirmatia ca lumea va deveni guvernabila si ca umanitatea in ansamblul sau poate deveni

o comunitate capabila sa promoveze justitia, sa sprijine un anumit tip de ordine sociala si sa

stabileasca conditiile necesare bunastarii, care ar trebui sa fie obiectivul de baza al activitatii

politice, prin administrarea puterii. Unii teoreticieni liberali-institutionalisti arata ca puterea si

atributiile statelor ar trebui limitate mai mult decat sunt in prezent, deoarece statele suverane nu isi

rezolva problemele pe care le au pe plan intern si international intr-un mod satisfacator, caci de-a

lungul timpului statele au fost in primul rand instrumente pentru a duce razboiul impotriva altor

state. In zilele noastre, suficient de multe guverne ale statelor sunt, pe de o parte, ineficiente in a

preveni izbucnirea razboaielor civile, iar pe de alta parte nu reusesc sa-si asigure loialitatea

cetatenilor proprii, in primul rand datorita proastei administrari a puterii. „Criza globala de

incredere' in guverne ce se manifesta in zilele noastre s-a materializat, in unele situatii, in

dezintegrarea unor state aflate in situatie de criza politica, economica si militara, concomitent cu

manifestarea tendintei antagoniste, de strangere a legaturii dintre state, de crestere a

interdependentei dintre acestea, in cadrul unei comunitati regionale si chiar globale. Statele au

tendinta de a se uni, formand astfel institutii regionale si mondiale, pentru a se autoproteja

impotriva amenintarilor comune carora trebuie sa le faca fata. Frontierele, marile si oceanele care

le despart un pot sa izoleze insa statele si nici sa le protejeze de amenintarile la adresa securitatii

lor, care pot fi doar tinute sub un control precar si relativ datorita unui efort colectiv. Aceasta este

de fapt cauza constituirii multora dintre organizatiile internationale interguvernamentale.

Persistenta unor amenintari colective determinate de globalizarea continua si accelerata a relatiilor

internationale si a proceselor sociale in ansamblul lor asigura durabilitatea organizatiilor

interguvernamentale. Pe masura ce globalizarea este facilitata din ce in ce mai mult de avansarea

in era informationala, ce succede erei industriale, iar permeabilitatea (sau dupa unii autori

„spiritualizarea') frontierelor se accentueaza, putem prognoza o accentuare a importantei caii

liberale de prezervare a pacii si securitatii internationale.

19

3. Statutul juridic

al organizatiilor internationale

Pana la crearea Organizatiei Natiunilor Unite, in literatura de drept international au existat

putine opinii in legatura cu statutul organizatiilor internationale, si anume, daca ele au sau nu

personalitate juridica. Referindu-se la Comisia pentru reparatii creata in urma primului razboi

mondial, J. F. Williams afirma: 'Intregul comportament al Comisiei a fost in concordanta cu teoria

beneficiului unei personalitati distincte in lumea internationala. Ar fi fost prin urmare dificil sa te

indoiesti de faptul ca ea poseda personalitate internationala. Vechea dogma potrivit careia statele

sunt singurele subiecte de drept international nu poate fi sustinuta in continuare'.

Un pas inainte pe linia recunoasterii personalitatii acestor organizatii s-a facut prin

modusul vivendi din 1926 incheiat intre guvernul elvetian si Liga Natiunilor, care statua ca 'Liga,

posedand personalitate internationala si capacitate juridica, nu poate fi, in principiu, potrivit

regulilor dreptului international, chemata in fata tribunalelor elvetiene fara consimtamantul sau

expres'.

Autorii Cartei Natiunilor Unite s-au preocupat de precizarea statutului Organizatiei inca

din perioada redactarii ei, la Dumbarton Oaks. Un amendament prezentat de Belgia in cadrul

lucrarilor Comitetului IV/2 pleda in favoarea recunoasterii exprese a personalitatii juridice a

Organizatiei, acesta fiind formulat astfel: 'Partile la prezenta Carta recunosc ca Organizatia pe care

o creeaza poseda personalitate internationala, cu drepturile care decurg din aceasta'. Dorindu-se se

pare, sa se evite posibilitatea considerarii Organizatiei ca fiind un suprastat, s-a ajuns in final la un

compromis, astfel cum se prezinta articolul 104 al Cartei, si anume ca 'Organizatia se va bucura pe

teritoriul fiecarui membru al sau de capacitatea juridica necesara pentru exercitarea functiunilor si

indeplinirea scopurilor sale'.

Unicul act constutiv care consacra in mod expres alaturi de capacitatea juridica si

personalitatea internationala a Organizatiei este Conventia de la Chicago din 1944 de creare a

Organizatiei Aviatiei Civile Internationale (O.A.C.I.), in care se prevede ca 'Organizatia se va

bucura pe teritoriul fiecarui stat contractant de capacitatea juridica necesara exercitarii functiunilor

sale. Ea va avea personalitate juridica deplina pretutindeni unde Constitutia si legile statului

interesat o vor permite'.

20

Conventia generala asupra privilegiilor si imunitatilor O.N.U. din 13 februarie 1946, ca si

Conventia privind privilegiile si imunitatile institutiilor specializate din 21 noiembrie 1947

consacra de asemenea in mod expres personalitatea juridica a O.N.U. si a institutiilor specializate.

Dupa avizul Curtii Internationale de Justitie din 1949 in problema repararii pagubelor

suferite de serviciul Natiunilor Unite personalitatea juridica internationala a O.N.U. nu a mai fost

contestata, la opinia Curtii raliindu-se toti autorii.

In avizul sau C.I.J. arata ca 'personalitatea este indispensabila pentru indeplinirea

scopurilor si principiilor din Carta si ca functiile si drepturile Organizatiei pot fi explicate numai

pe baza existentei, intr-o masura larga, a personalitatii internationale'.

In continuare, referindu-se la natura O.N.U., Curtea a declarat ca 'aceasta nu este acelasi

lucru cu a spune ca ea este un stat, ceea ce cu siguranta nu este sau ca personalitatea sa juridica,

drepturile si indatoririle sale sunt aceleasi ca si ale unui stat. Aceasta inseamna ca ea este un

subiect de drept international capabil sa aiba drepturi si obligatii internationale, precum si

capacitatea de a-si realiza drepturile sale pe calea unei reclamatii internationale'.

Capacitatea de a prezenta reclamatii internationale este inerenta personalitatii

internationale.

 Unul dintre argumentele invocate de Curte in sprijinul opiniei sale se referea la

capacitatea Organizatiei (art. 43, 57, 63 din Carta) de a incheia tratate internationale, parere

impartasita de altfel si de Comisia de drept international care considera ca 'toate entitatile ce au

capacitatea de a incheia tratate au in mod necesar si personalitate internationala'. Aceasta nu

inseamna insa, dupa cum arata D. W. Bowett, ca este adevarata si cealalta posibilitate, ca

personalitatea juridica internationala confera prin ea insasi capacitatea de a incheia tratate

internationale. Aceasta aptitudine se poate determina numai pe baza dispozitiilor actelor

constitutive ale acestor organizatii.

Desi Carta nu defineste natura Organizatiei din punct de vedere al dreptului international,

anumite atributii pe care i le confera, indeosebi capacitatea de a incheia tratate cu statele membre

si cu alte organizatii internationale, presupun existenta personalitatii juridice a O.N.U.

Cresterea numarului si a importantei organizatiilor internationale s-a rasfrant in nemijlocit

si asupra modului lor de activitate, ele evoluand de la 'cadru de reflectie colectiva' catre

mecanisme de actiune in viata internationala. Necesitatea indeplinirii scopurilor statutare pentru

21

care ele au fost infiintate a impus acestora stabilirea unor relatii cu caracter juridic cu alte subiecte

de drept international (state sau organizatii internationale).

Recunoasterea lor drept subiecte de drept international implica determinarea in prealabil a

capacitatii lor de a participa in nume propriu la asemenea raporturi juridice internationale,

individualitatea lor structurala fiind doar unul dintre elementele care trebuie avute in vedere la

aprecierea acestei calitati.

Masura in care acestea vor putea apare in raporturile juridice internationale, in relatii cu

alte subiecte de drept international, este hotaratoare pentru recunoasterea personalitatii lor

juridice. Daca pentru state stabilirea de raporturi juridice cu alte subiecte de drept international

este o forma de manifestare a personalitatii lor, situatia organizatiilor internationale este din acest

punct de vedere diferita. Personalitatea lor internationala este conditionata de existenta posibilitatii

pentru ele de a lua parte la asemenea raporturi juridice cu caracter international. In alti termeni,

statele participa la aceste raporturi tocmai in virtutea personalitatii lor, in timp ce personalitatea

organizatiilor internationale poate exista doar ca o consecinta a acestei posibilitati de a participa la

asemenea raporturi.

Componenta lor statala si natura scopurilor pe care le urmaresc, care proclama drept mijloc

de realizare cooperarea dintre state, confera prin urmare acestor organizatii dreptul de a participa

la raporturile internationale, ele fiind prin esenta lor atat un cadru de apropiere intre state, cat si un

instrument de infaptuire a acestei apropieri. Este neindoielnic faptul ca atunci cand actioneaza in

aceasta ultima calitate, ele apar in raporturile juridice internationale in nume propriu, ca entitati

distincte.

Este adevarat insa ca organizatiilor internationale li se va putea recunoaste aceasta

capacitate de a participa in nume propriu la raporturile juridice internationale doar in masura si in

limitele in care ele au nevoie (pentru indeplinirea scopurilor lor) de a intra in relatii juridice cu alte

subiecte de drept international.

Tocmai aceasta face ca personalitatea lor juridica internationala, calitatea lor de subiecte

de drept international sa fie limitata, derivata si secundara. Urmarind, potrivit actelor lor

constitutive, sa indeplineasca anumite functii, personalitatea lor are in acelasi timp un caracter

functional, in sensul ca aceasta este atribuita de catre state in scopul realizarii unor functii precise

si determinate. Orice incalcare sau indepartare de la acestea va fi in ultima instanta contrara

vointei statelor membre.

22

In aprecierea personalitatii juridice internationale a organizatiilor trebuie sa se aiba de

asemenea in vedere caracterul raporturilor juridice internationale la care acestea pot participa,

capacitatea lor de actiune fiind, dupa cum s-a aratat, limitata.

Organizatiile internationale, subliniaza Gr. Geamanu, pot deveni subiecte de drept numai

in raporturile juridice internationale strict necesare realizarii scopurilor pentru care au fost create.

Sfera acestor raporturi este asadar conditionata de scopurile pentru care au fost create, de

unde rezulta in consecinta ca si personalitatea lor juridica este supusa acelorasi restrangeri.

Dupa parerea autorului britanic I. Brownlie, criteriile care stau la baza personalitatii

juridice a organizatiilor internationale sunt:

            asociatie permanenta de state;

            distinctia din punct de vedere a capacitatii juridice si scopurilor intre organizatii

si statele care le compun;

            existenta unei capacitati juridice ce ar urma sa se exercite pe plan international si

nu doar in cadrul national al unuia sau unor state.

Potrivit unei alte opinii, la considerarea unei organizatii internationale drept persoana

juridica trebuie avute in vedere, in mod cumulativ, urmatoarele criterii:

            componenta sa statala;

            existenta unor scopuri ce intereseaza un numar insemnat de state;

            izvorul ei international (tratatul pe baza caruia a fost infiintata);

            posibilitatea de a participa la raporturi de drept international.

Acestor elemente trebuie sa li se adauge, dupa parerea noastra, capacitatea unei organizatii

internationale de a exprima in relatiile sale cu alte subiecte de drept o vointa proprie.

Acordurile incheiate de O.N.U. (precum si de catre celelalte institutii specializate) cu un

mare numar de state, inclusiv cu state care nu fac parte din Organizatie, atesta aptitudinea sa de a

exprima o astfel de vointa. In limitele deja aratate, organizatiile internationale se bucura de

anumite drepturi proprii, care le sunt necesare pentru indeplinirea functiunilor lor. Intre aceste

drepturi se numara si privilegiile si imunitatile de care se bucura ele pe teritoriul statelor membre.

Acordarea acestor privilegii si imunitati constituie un alt criteriu pentru recunoasterea calitatii lor

de subiecte de drept international, a personalitatii lor juridice internationale.

In incercarile de a pune pe picior de egalitate organizatiile internationale cu statele si de a

promova in acest fel ideea necesitatii unei organizatii suprastatale, ca mijloc de a impune

23

respectarea normelor dreptului international, de a asigura pacea si securitatea, o serie de autori din

occident nu ezita sa se foloseasca si de acest element - personalitatea juridica internationala a

organizatiilor internationale - ca argument in sprijinul tezelor lor. Este frecvent citata in acest sens

opinia juristului norvegian F. Seyersted care sustine ca 'o organizatie internationala odata creata

este subiect de drept international si in aceasta calitate ea are aceleasi capacitati, potrivit normelor

dreptului international, ca si orice alt subiect de drept international, afara doar daca este exclusa

prin anumite reguli speciale sa indeplineasca unele acte'.

Admiterea unui asemenea teze contrazisa si de avizul C.I.J. din 1949 (care subliniaza ca

recunoasterea personalitatii juridice a O.N.U. nu inseamna, sub nici o forma, a-i conferi caracterul

unui suprastat) s-ar putea face doar prin negarea deosebirilor fundamentale care exista intre state

si organizatiile internationale.

Astfel, in timp ce statele se constituie prin putere proprie, se bucura de suveranitate -

organizatiile internationale iau fiinta numai prin vointa concordanta a statelor care le compun, sunt

o creatie a acestora. Suveranitatea apartine numai statelor si niciodata organizatiilor internationale.

Din punct de vedere al personalitatii juridice, orice stat este si subiect de drept, in timp ce

numeroase organizatii sunt lipsite de o asemenea insusire. Chiar si acelea care intrunesc cerintele

pentru a fi subiecte de drept international sunt, dupa cum s-a aratat, diferentiate prin intinderea

capacitatii lor, aceasta fiind restransa la drepturile si obligatiile inscrise in actele lor constitutive.

Statele au avantajul ca se bucura in deplinatatea calitatii lor de subiecte de drept international.

Este prin urmare greu de admis ca statele (care in general sunt reticente in a recunoaste

exceptii de la competenta lor) ar consimti sa creeze entitati scoase de sub controlul lor si pe care,

mai mult, le-ar subventiona.

4. Organizatii internationalele de securitate. Scopuri şi tipologie

Contextul politic si geostrategic de dupa al II-lea Razboi Mondial a permis aparitia la

nivelul relatiilor internationale nu doar a unui numar foarte mare de organizatii internationale, dar

si a unui numar de regimuri internationale sau regimuri de securitate. Regimurile internationale

sau regimurile de securitate sunt definite ca fiind un set de principii, norme, reguli, proceduri

decizionale implicite sau explicite, in jurul carora converg asteptarile actorilor, intr-un domeniu

dat al relatiilor internationale.

24

Regimurile de securitate nu trebuie onfundate cu organizatiile internationale. Acestea nu au

nici o structura specifica, nici o personalitate juridica, fiind simple sisteme de cooperare, in cele

mai multe cazuri formale, utilitatea lor constand in faptul ca scad costul tranzactiilor

internationale, reducand incertitudinea cu prvire la comportamentul celorlalte state.

Regimurile se pot construi in orice domeniu al vietii internationale, economie, mediu,

securitate, drepturile omului, comunicatii etc. Regimuriel se constituie in momentul in care doua

sau mai multe state recunosc ca se confrunta cu aceleasi probleme, iar acestea depasesc sfera de

influenta politica a statului. Odata ce in interiorul unor astefel de regimuri de securitate i-au

nastere interactiuni politico-militare si ecoomice, in care actorii respectivi isi regasesc idealuri si

principii comune, acestea se pot transforma in organizatii internationale. Comunitatea Europeana

poate fi explicata prin teoria realista care a condus a dus la transformarea unui regim de securitate

intr-o organizatie internationala. In urma cooperarii la nivel economic s-a ajuns in acest caz la

formularea statutului unei organizatii internationale, care-si regaseste unitatea si in plan militar si

politic.

O serie de teorii afirma ideea ca aparitia regimurilor de securitate a fost determinata si este de

teoria stabilitatii hegemonice. Conform acestei idei, statele puternice dau nastere unor astfel de

sisteme cu intentia de a mentine pe de-o parte statu-quo-ul teritorial, iar pe de alta parte de a

atrage in sfera lor de influenta actori statali relevanti din perspectiva economica sau de alta natura.

Este cazul SUA, care dupa al II-lea Razboi Mndial au reusit sistematic sa dea nastere unor astfel

de regimuri de securitate, menite sa mentina un echilibru la nivelul deciziilor securitatii si

cooperarii la nivel mondial. Fondul Monetar International este considerat un model reusit de

regim de securitate, transformat in organizatie, cu scopul de a mentine sanatatea sistemului

monetar international si de a ajuta cu imprumuturi statele aflate in dificultate, datorita balantei de

plati.

In opinia unor specialisti exista trei cai posibile in crearea si aparitia unor astfel de regimuri de

securitate.

1. spontana 2. negociata 3. impusa

25

Un exemplu concret de regim negociat, il constituie acordul SALT, de neproliferare a armelor

nucleare, aparut datorita temerilor unor ca incurajarea acestui tip de armament ar putea conduce la

un scenariu catastrofal pentru oameni.

Exista si exemple negative din aceiasi perspectiva a armelor nucleare, acordul Waschington –

New Delhi din vara anului 2005, prin care americanii furnizau echipament si tehnologie pentru

producerea armei nucleare in India.

SUA nu au semnat acordul de protectia mediului de la Kyoto si nici pe cel privind Statutul

Curtii Penale Internationale, ceea ce arata ca in definitiv o serie de regimuri de securitate nu

reprezinta decat interesele pe termen scurt, mediu sau lung al unor state.

Prin acceptarea unor astfel de regimuri statele tind sa-si maximizeze interesele. Un exemplu in

acest sesn il constituie si Acordul General asupra Tarifelor si Comertului (GATT), transformat

ulterior in Organizatia Mondiala a Comertului (OMC). Acordul urmarea desfiintarea barierelor

tarifare in calea comertului international, ceea ce practic favoriza in mod clar o serie de state,

defavorizand altele, datorita gradului dezvoltarii economice interne.

Nu doar statele pot dezvolta astfel de regimuri internationale, companiile bancare, de

asigurari, transporturi, pot da nastere unor astfel de organizatii.

In ceea ce priveste regimurile de securitate al caror scop declarat este asigurarea stabilitatii

militare, acestea au o dinamica aparte, lucru datorat in special de increderea reciproca. Esecul

acordurilr SALT 1 si SALT 2 poate fi pus pe seama uneia stfeld e lipse de incredere intre SUA si

URSS (CSI), ca si in cazul denuntarii de catre Waschington a Tratatului Anti-Racheta (ABM),

considerat de SUA inutil in conditiile in care state precum Coreea de Nord refuza sa participe la

acesta.

Simpla existnta a unui regim de securitate nu poate fi considerata o garantie a securitatii

internationale. Regulile putandu-se schimba din motive diverse. SUA folosesc dupa anul 2000, ca

pretext declarat contra regimurilor de la Phenian si Teheran, inarmarea nucleara si terorismul.

26

Unul dintre cele mai complexe regimuri de securitate, care functioneaza din 1817, fiind

cunoscut si sub denumirea de acordul Rush-Bagot, semnat intre SUA si Canada, vizeaza frontiera

dintre cele doua state, frintiera demilitarizata. Totodata acordul presupune o politica comuna de

aparare aeriana (NORAD).

Functionarea unui regim de securitate se bazeaza pe traditia grotiana rationalista care afirma

necesitatea cooperarii in atingerea unui obiectiv comun. Gradul de eficienta depinde de

disponibilitatea statelor de a a-si respecta angajamentele.

La inceputul anilor 50 a fost introdus un alt concept, comunitate de securitate, care

desemneaza o grupare de state care nutresc o reala convingere ca membrii comunitatii pe care o

formeaza nu vor lupta niciodata fizic unii cu altii, ci isi vor rezolva disputele intr-un alt mod.

Unul dintre teoreticienii acestui tip de cooperare, considera ca nu putem avea de-a face decat

cu doua tipuri de comunitati de acest gen.

1.                Comunitati amalgamate, care dezvolta si o forma de guvernare comuna (cauza a

aparitiei statelor federale);

2.                Pluraliste – ale caror unitati isi pastreaza independenta unele fata de altele;

Pentru a doua categorie ar fi necesare o serie de valori si intelesuri pe care actorii participanti

le au in comun; cunoasterea directa a culturii si interactiunea dintre acestea; interese comune,

reciprocitate, responsabilitate si chiar altruism. Totodata o astfel de comunitate nu presupune doar

o relatie formala si constienta intre guvernele acestor state, ci o apropiere absolut necesara intre

societatile civile.

Se considera ca exista trei etape in aparitia, evolutia si transformarea unei comunitati de

securitate:

-                 aparitia unor schimbari la nivelul mediului social intern si international,

tehnologice, demografice, economice, ecologice, identificare unor amenintari exterioare

comune;

27

-                 factori de natura sa conduca la dezvoltarea increderii reciproce si a formarii unei

mentalitati colective, ceea ce tine de puterea de cunoastere, de intelegere, de implicarea

institutiilor si organismelor de orice natura in apropierea acestora;

-                 in final formarea unei identitati comune, bazate pe valori si principii comune, poate

conduce la recunoasterea egalitatii si transformarea pasnica intr-o comunitate de

securitate;

NATO formata initial ca o astfel de comunitate de securitate, avand ca obiectiv razboiul contra

URSS, s-a confruntat dupa 1991 cu disparitia potentialului pericol regimul comunist. In aceste

conditii ceea ce fusese o comunitate bazata apropae exclusiv pe stoparea pericolului comunist a

devenit dupa dciziile din 1995 un organism de securitate colectiva bazat pe cinci principii:

1. statele membre sunt democratii cu economii de piata functionala

2. minoritatile de pe teritoriul lor sunt tratate conform reglementarilor OSCE;

3. statele nu au dispute teritoriale sau de alta natura cu vecinii lor;

4. sunt capabile sa puna la dispozitia NATO trupe si tehnica militara compatibila cu celelalte

state membre;

5. mentinerea democratiei, a drepturilor omului si a institutiilor fundamentale ale statului;

Un exemplu situat la polul opus NATO il reprezinta incercarile nereusite de formare a unor

organizatii, comunitati sau regimuri de securitate in zona Americii Centrale si de Sud, acolo unde

teoretic se intrunesc cel putin cateva principii care stau la baza teoretica a formarii unor astfel de

organisme: istorie, limba, religie si mentalitati comune. Cu toate acestea Comunitatea Andina si

Organizatia Statelor Americane nu reusesc sa-si diversifice sau sa-si extinda ideea de cooperare

economica, militara sau de orice alta natura, probabil si datorita interventiilor distructive ale unor

mari puteri precum Rusia si SUA.

La nivel general cele trei modalitati de cooperare in plan international ofera pentru viitor

posibilitatea regasirii unor elemente comune tuturor tipurilor de societate pe care le grupeaza,

chiar daca cest deziderat probabil va ramane doar la stadiul declarativ.

28

Profilul organizatiei in teoria relatiilor internationale

Multilateralismul ca matrice originara

Studiu de caz: ONU

Se poate pune intrebarea: exista o teorie valabila pentru a explica importanta inventiilor

conceptuale si institutionale si, implicit, pentru a genera idei pentru modelarea organizatiilor

mondiale ? Mai mult, se poate justifica si influenta existenta ONU pe baza unei teorii, asa cum

este cazul in organizarea interna a statelor ? Teoretician si practician al sistemului ONU, Maurice

Bertrand considera ca raspunsul este negativ. El crede ca este invocata si respectata memoria

marilor personalitati care au propus concepte noi si au pus la punct institutii care sa garanteze

libertati publice si progres social, dar exista si tendinta determinista de a considera ca aceste

inventii sunt cumva inevitabile si nu ar fi putut imbraca alte forme.

Bineinteles ca acesta este numai unul dintre posibilele raspunsuri. In realitate, numeroase

concepte specifice studiului relatiilor internationale pot servi la intelegerea organizatiilor existente

si la construirea unor teorii valabile.

Trecerea sumara in revista a catorva dintre aceste eforturi provine din convingerea

autorului acestor randuri ca analiza profilului si potentialului sistemului ONU, ca model de

organizare internationala, din perspectiva stiintelor sociale, nu poate fi decat utila.

Capitolul de fata nu urmareste o trecere exhaustiva in revista a interpretarilor teoretice ale

rolului organizatiei mondiale, ci doar marcarea catorva repere, nu complet aleatorii, cele care

revin adesea in discutie, nu numai in disputele academice asupra ONU, dar si in cele politice.

Evident, pozitiile teoretice acopera o plaja larga de optiuni, aflate uneori la extreme.

In teoria relatiilor internationale, unul dintre curentele raspandite sustine ca sistemul

international este o anarhie, a carei stabilitate este mentinuta de catre un hegemon individual sau

un grup de hegemoni. In secolul trecut, comunitatea internationala a incercat sa creeze un sistem

multilateral care sa modereze hegemonia si sa stimuleze o tranzitie dinspre anarhie spre valori si

norme comune. Din acest punct de vedere, ONU reprezinta cel mai inalt model de evolutie a

29

multilateralismului, fiind conceput ca un centru de armonizare a intereselor nationale, nu ca o

arena de confruntare. Ca alternativa la anarhie, Sewell si Salter propun conceptul de .panarhie.,

respectiv guvernarea tuturor, de catre toti si pentru toti. Cu alte cuvinte, nimeni nu ramane in afara

sferei guvernarii, iar beneficiile si costurile guvernarii sunt impartite de toti, oricine putand

participa in mod echitabil la guvernare.

Evident, asa cum o recunosc si autorii, o stare panarhica de dezvoltare nu exista in realitate

nici macar la scara redusa, dar conceptul poate fi folosit in constructia normativa sau ca termen de

referinta pentru sistemele de guvernare.

Aceasta interpretare are o semnificatie notabila pentru dezbaterea asupra mandatului ONU

si situarea obiectivelor sale in sfera realpolitik sau in cea a aspiratiilor nobile, ca proiecte

intotdeauna dezirabile, dar niciodata integral realizabile. Atat in cazul Ligii Natiunilor cat si in cel

al Organizatiei Natiunilor Unite, dezbaterea asupra menirii organizatiei internationale a fost

marcata de diferentele de abordare intre curentul idealist si cel realist. David Whittaker considera

ca, in ambele cazuri, rezultatul a fost o combinatie intre ceea ce era de dorit si ceea ce era posibil.3

Idealistii disting trei elemente tinta: o stare de lucruri care poate fi definita ca .pace dezarmata.;

hotararea colectiva de a aborda conflictele si agresiunea si de a construi un sistem de securitate

colectiva; un document constitutiv obligatoriu pentru toti membrii, cum erau Pactul pentru Liga

Natiunilor si Carta pentru ONU. Parteneriatul si dreptul international deveneau criteriile

succesului. Conceptul de .actiune: drept al celor puternici. facea loc celui de .actiune:

responsabilitatea membrilor..

Realistii au considerat legitima aplicarea regulilor invingatorilor in razboi, existand putine

garantii pentru folosirea viitoare a unor principii idealiste. Suveranitatea nu era negociabila.

Egalitatea avea limite, deoarece forta statelor era diferita. Pacea trebuia mentinuta in termenii

stabiliti de un .concert al puterilor. si construita gradual, pe baza unor asteptari realiste.

Dupa cum este lesne de remarcat, dilema stabilirii proportiei optime dintre idealism si

realism se mentine la fel de relevanta acum, pe cat era in 1945. Personal cred ca proiectul unei

organizatii internationale, intotdeauna chemata sa reprezinte si o etapa a viitorului, ar avea o

30

deficienta congenitala daca nu ar contine o doza de idealism. Crearea ONU este legata de

problemele institutionale aparute la incheierea celui de-al doilea razboi mondial.

Dupa castigarea razboiului, Statele Unite nu mai aveau interes sa revina la izolationism si,

totodata, urmareau sa perpetueze si pe timp de pace beneficiile obtinute. Aceasta cerea implicarea

in afacerile internationale. In acelasi timp, publicul american nu dorea ca participarea sa se faca

prin sisteme complicate de aliante, precum cele care in fapt au generat si condus razboiul in

Europa. In plus, presedintele Roosevelt, la vremea respectiva, voia o politica de control, prin

integrare, a potentialilor inamici, cum era Uniunea Sovietica, lucru care nu se putea face decat

prin crearea unui nou club din care sa faca parte si aceasta din urma si SUA. Datorita acestei

combinatii de obiective, singura alternativa era o forma de organizare a securitatii colective.

Aceasta forma insa, nu era identica cu conceptul wilsonian in care securitatea colectiva era

asimilata unui substitut al echilibrului puterii. Asa a aparut ONU, care era prevazuta cu un

mecanism de constrangere, dar si cu mecanismul dreptului de veto, ceea ce reprezenta generic

compatibilizarea mecanismului de securitate colectiva cu cel al echilibrului puterii. In mod

evident insa, Statele Unite nu-si propuneau sa doteze Natiunile Unite cu puteri independente largi:

nu aceasta era agenda multilaterala. Ea consta inainte de toate in restructurarea ordinii

internationale pe fronturi largi, la nivel global, cu Europa Occidentala si peste Atlanticul de Nord.

In al doilea rand, Statele Unite au incurajat constituirea unor regimuri multilaterale majore

in domeniul finantelor si comertului. In fine, Statele Unite au ajutat la crearea a numeroase

organizatii internationale care sa furnizeze servicii tehnice competente si servicii politice

convenabile. Prin urmare, avem de-a face mai curand cu un multilateralism ad-hoc, croit in raport

cu interesele americane, trasatura care va insoti ONU pe toata durata existentei sale. In teoria

relatiilor internationale, multilateralismul nu a fost analizat si explorat suficient. Nici chiar un

promotor activ al conceptului noului institutionalism in relatiile internationale, cum este Robert

Keohane, care studiaza multilateralismul si il defineste, nu merge mai departe de descrierea sa

nominala ca .practica a coordonarii politicilor nationale in grupuri de trei sau mai multe state.

Aceasta abordare nu cuprinde si dimensiunea calitativa a multilateralismului care ii

determina de fapt distinctia fundamentala. Aspectul calitativ este aprofundat de John Ruggie, care

31

porneste de la definitia data institutiilor de acelasi Keohane: . seturi de reguli consecvente si

legate, formale si informale, care prescriu roluri comportamentale, limiteaza cadrul de activitate si

modeleaza asteptarile.. Ruggie crede ca simpla adaugare a adjectivului multilateral modifica

substantivul institutie.

Multilateralismul constituie astfel o forma institutionala generica in relatiile internationale,

care coordoneaza relatiile dintre trei sau mai multe state pe baza unor principii de conduita

generalizate. Aceste principii vor specifica o conduita adecvata, indiferent de interesele proprii ale

partilor sau exigentele strategice care pot exista in fiecare caz particular.

Exemplul clasic folosit in domeniul economic este clauza natiunii celei mai favorizate:

aceasta interzice discriminarea intre tarile care comercializeaza acelasi produs. In relatiile de

securitate, echivalentul este cerinta ca statele sa raspunda la agresiune oricand si oriunde se

produce aceasta, indiferent daca respectivele situatii corespund sau nu aspiratiilor individuale.

Bilateralismul si multilateralismul nu epuizeaza repertoriul institutional al statelor.

Imperialismul este tot o institutie care coordoneaza relatiile intre trei sau mai multe natiuni. Dar,

spre deosebire de bilateralism si multilateralism, o face prin negarea suveranitatii altora. Un

corolar al multilateralismului este ca principiile generalizate de organizare presupun

indivizibilitatea intre membrii colectivitatii in privinta marjei de conduita astfel definite. Intr-o

schema colectiva de securitate, statele se comporta ca si cum pacea ar fi indivizibila si, in acest

fel, chiar o determina sa fie. Al doilea corolar este ca eventualele cazuri de succes al

multilateralismului conduc in practica la asteptarea unor beneficii echivalente pentru toti membrii

sai, in ansamblu si in timp.

Una dintre trasaturile remarcabile ale multilateralismului este cea sesizata de James

Caporaso, care considera ca aceasta institutie este bazata pe obiceiurile, practicile, ideile si

normele mai putin codificate ale societatii internationale, sperand sa le influenteze.6 Termenul de

multilateral presupune cooperare. Nu orice cooperare este multilaterala, dar toate activitatile

multilaterale include cooperarea.

O alta interogatie in dezbatere este daca multilateralismul este un mijloc sau un obiectiv.

Statele si institutiile acestora sunt protagonisti constienti de obiectivele pe care le urmaresc. De

32

aceea, multilateralismul poate fi considerat ca un mijloc inter alia care poate fi folosit, sau ignorat,

in functie de calcule proprii. In teoriile instrumentaliste, cooperarea ar fi un proces prin care

statele isi ajusteaza politicile pentru a tine cont si de preferintele altora.

In teoria jocurilor, o optiune cooperativa este luarea in calcul a intereselor celorlalti

jucatori, chiar daca interesul predominant este de a iesi din joc cu propriul castig.

Instrumentalismul poate explica, printre altele, multitudinea de organizatii internationale in

diverse sectoare, care sunt compuse din aceleasi state. Optiunile nu sunt intotdeauna calculate pe

baza raportului cost-beneficii.

In incercarea de a stabili coordonatele definitorii ale multilateralismului, Lisa Martin

propune o tipologie a problemelor cooperarii si a rolului potential al institutiei multilateralismului

si organizatiilor multilaterale. Ea identifica patru configuratii de cooperare:

1) Colaborarea: situatiile cu care se confrunta organizatiile internationale sunt, in general,

cele in care echilibrul rezultatelor este sub nivelul teoretic optim. Ar exista doua solutiile pentru

rezolvarea acestui tip de probleme: hegemonia si incheierea de acorduri de autoconstrangere intre

un numar mai mic de protagonisti. In primul caz insa, daca un hegemon are stimulente sa

furnizeze bunuri publice globale si sa preia costurile punerii in aplicare a intelegerilor, situatia

strategica se schimba intr-una de persuasiune. Solutia hegemonica este disponibila doar in

anumite configuratii ale puterii statelor.

Al doilea raspuns presupune folosirea bilateralismului intr-un anumit stadiu al deciziei, ca

mijloc de realizare a multilateralismului. Cu alte cuvinte, aceasta inseamna acorduri bilaterale

intre state si apoi, prin aplicarea de norme de non-discriminare, extinderea acestora la alti membri

ai sistemului.

2) Coordonarea: se refera la situatiile in care exista doua solutii de echilibru, fiecare

protagonist preferand alta. Nici unul dintre ei nu are o strategie dominanta, deci cea mai buna

urmare a interactiunii lor depinde de conduita fiecaruia dintre jucatori. Acestia nu sunt de acord

asupra echilibrului care sa prevaleze, ceea ce face ca negocierile sa fie dificile si solutiile greu de

gasit. In acest caz, beneficiul multilateralismului consta in reducerea costului negocierilor si

ajungerea la un acord.

33

3) Persuasiunea: este caracteristica situatiilor in care este manifesta o asimetrie

semnificativa intre state. Hegemonul trebuie sa constranga sau sa convinga pe ceilalti sa

coopereze. Din aceste situatii cel putin un protagonist este nesatisfacut. Pentru statele mici care ar

trebui sa cedeze, mentinerea aparentei multilateralismului este destul de importanta. Guvernele lor

ar putea, pentru scopuri interne, sa se prevaleze de forta multilateralismului pentru a ascunde o

cedare de natura bilaterala. La randul lor, hegemonii au nevoie de organizatiile multilaterale

pentru a face credibile amenintarile sau promisiunile lor.

4) Asigurarea - situatiile in care toti protagonistii prefera cooperarea reciproca, ceea ce

atenueaza riscul ca unii dintre ei sa iasa din acord sau sa incalce regulile convenite. In acest caz,

institutiile multilaterale au un rol minor de jucat, deci statele nu vor dori sa-si risipeasca resursele

pentru intretinerea lor.

Cu toate acestea, exista riscul de abuz al actiunii unilaterale a statelor. Normele

multilaterale, cu accentul lor pe decizii colective, consultari extensive si reduceri de costuri, vor

spori cunostintele despre preferintele celorlalti. Am notat in detaliu aceste patru coordonate,

pentru ca ele grupeaza in mod coerent situatiile concrete aparute pe parcursul existentei ONU, ca

si mijloacele diverse de actiune (si reactiune) de care dispun in realitate statele membre. Merita

mentionat, totusi, ca manifestarile celor patru configuratii nu sunt constante, ci evolueaza in

functie de circumstante externe.

Care ar fi rolul multilateralismului in ordinea internationala curenta ? Anne-Marie Burley

considera ca multilateralismul regimului international postbelic este o caracteristica a ordinii

mondiale liberale, definita prin modelul de institutie internationala proiectata de Statele Unite,

statul liberal cel mai inclinat si mai capabil sa-si proiecteze aranjamentele economice si politice

interne in raport cu restul lumii.

Ea considera ca forma ordinii postbelice a fost puternic influentata de conceptualizarea

americana a problemelor internationale si a solutionarii lor, in termeni de politica interna.

Caracteristicile formale ale multilateralismului sunt, in buna parte, produsul unui efort

distinct al SUA de a reglementa lumea. Dreptul international al cooperarii propus de ONU difera

de dreptul international public traditional, prin anvergura, subiect si functie. In primul rand, sunt

34

reglementate domenii mult mai vaste decat zonele traditionale de interes in relatiile interstatale,

dintre care unele erau considerate fiefuri exclusive ale dreptului intern: drepturile omului,

sanatatea, conditiile economice, protectia mediului. In al doilea rand, beneficiarii dreptului

international al cooperarii sunt adesea indivizii si nu numai statele, ceea ce contureaza aparitia

umanitatii ca un camp de dezvoltare a dreptului international. In al treilea rand, a evoluat

considerabil conceptia despre natura si functia dreptului. Dreptul international al secolului al

XIX-lea a avut in primul rand o functie negativa: sa restranga si sa coordoneze actiunea statelor

astfel incat sa acorde fiecarui stat un maximum de libertate in a-si urmari interesele nationale, cu

minimum de interferenta din partea altora.

Sistemul ONU a marcat tranzitia de la dreptul international, de la regulile traditionale de

respect reciproc si abtinere de la actiuni care ar putea deranja pe ceilalti membri ai comunitatii

statelor, la un sistem incipient al eforturilor de organizare si cooperare. Dreptul international s-a

transformat astfel intr-un instrument de protejare a cooperarii, intr-un sistem pozitiv de facilitare si

structurare a actiunii cooperative.10 In privinta rolului SUA in influentarea statutului ONU, este

important sa remarcam in extenso marturia lui Burley asupra rolului sau in crearea arhitecturii

internationale postbelice ca ordine multilaterala care .este compusa din diverse tipuri de regimuri

multilaterale si organizatii multilaterale formale..

Ca efect, .desi structura finala si detaliile tuturor acestor entitati au impus negocieri

multilaterale extensive, care au produs adesea diferente semnificative fata de propunerile elaborate

de initiatorii americani, planurile SUA au ramas schita de baza a unui sistem de reglementare

economica, politica, sociala si culturala globala.

Din ipoteza pe care a construit-o, respectiv a demonstrarii impactului faimosului .new

deal. al lui FDR Roosevelt asupra configuratiei viitoare a ONU, Burley conchide ca marirea sau

decaderea organizatiilor multilaterale au un impact redus asupra fortei si capacitatii de rezistenta a

multilateralismului, in sensul sau generic.

Acest fenomen ar depinde intr-o mult mai mare masura de abilitatea guvernelor de a

concepe dreptul care guverneaza domeniul international. Declinul importantei analogiei cu dreptul

intern si viziunea corespunzatoare asupra unei sfere internationale in esenta nesupusa dreptului

35

duc la unilateralism, ceea ce inseamna preferinta pentru reguli speciale care sa satisfaca interese si

circumstante specifice.

O concluzie larg impartasita este ca multilateralismul reduce anumite forme ale costurilor

tranzactiilor, in comparatie cu cele pe care le implica multitudinea corespunzatoare de tranzactii

bilaterale. In acelasi timp, un contract social larg care acopera numeroase teme pe o perioada

nedefinita de timp poate de asemenea sa creeze propria sa varietate de costuri de tranzactie. In

mod deosebit, nici un stat care se alatura unei ordini multilaterale nu poate prevede toate evolutiile

proiectului in cauza. O mare parte a implicatiilor practice ale normelor, principiilor si regulilor

unui regim multilateral depind de modul in care marile puteri le interpreteaza si le adapteaza.

Pentru Peter Cowhey, regimurile multilaterale depind si de capacitatea organizatorica de adaptare

si punere in practica a propriilor proiectii, dar si de comunicarea intelegerilor comune, de o

maniera la fel de convingatoare, si marilor puteri si celor mai slabe. Capacitatea altor membri de a

evalua buna credinta a marilor puteri este vitala pentru regimurile multilaterale. In mod evident,

puterea dominanta are interesul de a construi o reputatie solida de incredere, care va contribui la

scaderea costurilor pentru exercitarea leadership-ului.

Cowhey demonstreaza ca politica interna joaca un rol multiplu in asigurarea credibilitatii

angajamentelor multilaterale:

1) detinatorii puterii in statele dominante au nevoie de stimulente proprii, conforme

intereselor pe termen lung ale tarii. Astfel, chiar si o mare putere tinde sa aiba un sistem electoral

care rasplateste pe liderii ce propun si livreaza bunuri colective largi cum ar fi multilateralismul;

2) beneficiile eventualei abandonari a sistemului multilateral trebuie sa fie limitate. In

acest fel, marea putere este mai credibila daca pozitia electoratului este in esenta favorabila

multilateralismului;

3) conducerea politica poate crea institutii politice secundare pentru intarirea

multilateralismului, asumandu-si angajamente multilaterale apropiate deimperativele electoratului;

4) ordinea stabilita in mod multilateral este mai bine protejata si acceptata, daca tarile

celelalte vor avea posibilitatea evaluarii independente a intentiilor si conformarii tuturor partilor.

36

Statele a caror politica nu este transparenta pentru ceilalti sunt mai putin credibile. Prin prisma

acestor relatii, ordinea multilaterala poate fi definita si ca .o forma acceptabila de relatii intre

puterile conducatoare si cele secundare, care sporesc productivitatea ordinii multilaterale

. Organizatiile interguvernamentale, in configuratia lor actuala, au fost produse intr-un

parcurs istoric de 150 de ani, ca o noua forma de universalizare a unor forme sociale subordonate,

mai curand ca o extrapolare a acestora, decat ca o intrapolare a societatii internationale. Allott

enunta, in acest context, principiile generice ale constitutionalismului, pe care le rezum deoarece

toate mi se par utile in analiza legitimitatii unei organizatii internationale precum ONU:

a) Principiul integrarii: legea este parte integranta a procesului social total, inseparabila de

rest;

b) Principiul transformarii: legea este dinamica; nu o stare de lucruri, ci un proces

neincetat de autotransformare sociala;

c) Principiul delegarii: intreaga putere legala este delegata de catre societate, iar aspiratia

spre exercitarea puterii legale este recunoasterea sursei acelei puteri;

d) Principiul limitarii intrinseci a puterii: orice putere legala este limitata prin conditiile

delegarii de catre societate;

e) Principiul suprematiei legii: intreaga putere sociala este supusa legii, intrucat functia

legii este de transformare a puterii sociale in expresii particulare ale legii;

f) Principiul suprematiei interesului social: intreaga putere legala este delegata de catre

societate in interesul social.

g) Principiul responsabilitatii sociale: exercitarea intregii puteri sociale, inclusiv a puterii

legale, intr-o maniera raspunzatoare in fata societatii care a conferit aceasta putere.

Pe aceeasi filiera de idei, Georg Ress se refera, in interpretarile sale asupra Cartei ONU,

atat la elementele contractuale, cat si la cele normative care definesc natura juridica a

documentului.

37

Elementele contractuale, precum cele legate de incheierea tratatului, terminarea si, intr-o

anumita masura, amendarea sau revizuirea, trebuie aplicate conform regulilor obisnuite ale

dreptului tratatelor. Pentru partea normativa a tratatului fondator, Carta si dreptul organizational

care deriva din ea, pot fi gasite paralelisme in dreptul intern, constitutional sau administrativ, al

tarilor membre care au inspirat-o. Ress recomanda o metoda de studiere dinamica si evolutiva a

Cartei ONU, care sa nu inhibe posibilitatile de interpretare de teama limitarii suveranitatii, una

libera de perceptiile istorice si efectuata in raport cu obiectivele sale largi. Notez, totusi, ca o astfel

de viziune nu este nici pe departe unanim acceptata.

Exista opinii energice in favoarea intentiilor originale si a legaturii lor cu sursele de

inspiratie din dreptul constitutional intern, drept criteriu fundamental de interpretare a Cartei si a

altor documente constitutive ale altor organisme din sistemul ONU. De pilda, asa cum noteaza

Jose Alvarez, dezbaterea asupra masurii in care Consiliul de Securitate al ONU poate sa delege

autoritatea sa constitutionala Secretarului General, aranjamentelor regionale sau unor state

membre, s-a derulat in mod vizibil in termenii in care Congresul SUA poate sa delege autoritate

ramurii executive a puterii20. Aceste analogii constitutionale. sunt valabile pana la un

punct, deoarece este clar ca din textile Cartelor organizatiilor interguvernamentale lipsesc

prevederi explicite similare celor din constitutiile interne, referitoare la

organele .legislativ., .executiv. sau .judiciar.. Astfel, in Carta ONU, nici intreaga putere legislativa

nu este atribuita Adunarii Generale si nici puterea executiva plenara nu este apanajul exclusiv al

Consiliului de Securitate. Ca sa nu mai vorbim de Secretarul General, care nu este decat .cel mai

inalt functionar administrativ al organizatiei..

Pana si autoritatea conferita Curtii Internationale de Justitie este ingradita, ea neavand

putere executiva asa cum este definita in Constitutia americana.

Statutul Curtii exclude emiterea de avize consultative obligatorii la adresa organelor ONU.

Chiar si in cazul statelor care sunt parte la litigiile deferite Curtii, punerea in aplicare a deciziilor

sale este asigurata prin actiunea (in general, improbabila) a unui organ politic, Consiliul de

Securitate. Din aceste motive, ca si din altele, ONU nu este comparabila cu un .stat. sau cu

un .super-stat.. Gradul de centralizare a functiilor sau autoritatii in ONU nu aproximeaza nici pe

departe pe cel al unei confederatii, atata vreme cat suveranitatea membrilor ONU este pastrata.

38

Altfel spus, valoarea constitutionala a Cartei ONU poate fi examinata din doua perspective

distincte23. Potrivit primeia, ca document constitutiv al Natiunilor Unite, Carta reprezinta o

constitutie care prevede fundamentul legal si cadrul de functionare al organizatiei internationale ca

atare. Natura sa constitutionala decurge din faptul ca scopurile si obiectivele sale nu pot fi

realizate doar prin crearea de norme simple de conduita prin intermediul tratatelor, inclusiv a celor

multilaterale. Acestea pot fi atinse doar prin folosirea lor permanenta de catre entitatile

organizatorice.

Ceea ce implica instrumente constitutive care vor avea intotdeauna nevoie sa fie adaptate

dinamicii circumstantelor. Tocmai capacitatea de adaptare determina functionarea eficienta si

activitatile concrete ale organizatiilor internationale. Cealalta perspectiva ridica nivelul Cartei la

cel de constitutie a comunitatii internationale. In special dupa incetarea razboiului rece si

intensificarea anumitor actiuni de forta sub auspiciile ONU, opiniile din aceasta categorie s-au

multiplicat. Convingerile nu sunt uniforme. Unii sunt categorici in a considera ca documentul

constitutiv al ONU nu este altceva decat o constitutie a comunitatii internationale24. Altii remarca

o contradictie intre exigentele integrarii normative si organice asociate ideii de constitutie, pe de o

parte, si distribuirea puterii intre state suverane concurente si formal egale, care caracterizeaza

inca societatea internationala, pe de alta parte25.

Interguvernamentalism si transnationalism

Problemele si dilemele existentiale ale organizatiei mai pot fi explicate prin tensiunea

dintre interguvernamentalism si transnationalism, doua forte care reprezinta interese diferite si

baze distincte de sustinere.26 In opinia lui Bruce Cronin, ca institutie interguvernamentala, ONU

reflecta suprapunerea de interese ale statelor membre.

Initiative majore sunt promovate de catre delegatiile acreditate, toate in numele

guvernelor. Ca organizatie transnationala insa, ONU reprezinta adesea bunuri publice care

transcend suma intereselor individuale ale statelor. Astfel de preocupari sunt promovate in mod

deosebit de organizatiile neguvernamentale si uneori de agentiile specializate, organizatiile afiliate

si birocratia secretariatelor. In multe cazuri, preocupari transnationale, precum drepturile omului si

asistenta umanitara, intra in conflict cu teme interguvernamentale traditionale, precum securitatea.

39

Conflictul dintre interguvernamentalism si transnationalism reflecta o tensiune similara in

cadrul sistemului international insusi. Interguvernamentalismul este forta dominanta in politica

mondiala, dar entitati transnationale isi consolideaza si ele vizibilitatea si influenta in organizarea

globala.

Din aceasta perspectiva, ONU nu constituie doar un forum prin care statele ar putea sa-si

rezolve disputele, ci si un mediu in care protagonistii statali si non-statali isi promoveaza

interesele divergente. Pe de o parte, organizatia reflecta principii de baza ale

interguvernamentalismului: a fost creata de catre guverne; este guvernata de organisme

consultative reprezentative si are un secretariat permanent. Delegatiile care reprezinta guvernele

elaboreaza si dezvolta politici si programe printr-un proces de negociere si colaborare. Si, ca toate

organizatiile interguvernamentale, ONU este proiectata sa echipeze sistemul multilateral cu

mecanismul administrativ capabil sa faca ceea ce statele nu ar putea sa faca ele insele. Alan

James, descria aceasta situatie astfel: .

In esenta, ONU nu este decat o asociatie de state suverane. fiecare membru va incerca sa

foloseasca ONU pentru a-si urmari propriile interese. Statele nu s-au asociat din respect

pentru .ideea ONU., ci pentru ceea ce ar putea obtine de la ea.27. Atat teoriile institutionaliste

liberale, cat si cele neorealiste, pot sustine aceasta interpretare. ONU reflecta distributia de putere

si capacitati intre membrii sai. Creata de coalitia invingatoare in cel de-al doilea razboi mondial,

autoritatea substantiala revine marilor puteri, prin Consiliul de Securitate.

Pe timpul razboiului rece, politicile de securitate ale organizatiei au reflectat, in mare,

dinamica bipolaritatii, iar ulterior, vectorii de interes ai singurei superputeri, Statele Unite. In

privinta tematicii economice, ONU resimte conflictul structural dintre Nord si Sud, care decurge

din distributia inegala a capacitatilor materiale nationale in sistemul international. Rezultatul

acestui conflict este determinat de aceeasi distributie a puterii. Marile puteri ezita, de obicei, sa se

implice in situatii cu potential de violenta atunci cand interesele lor vitale nu sunt amenintate si au

demonstrat ca nu-si raporteaza preocuparile lor de securitate doar la organizarea globala.

Ca rezultat, ONU nusi-a indeplinit promisiunea sa de securitate colectiva, asa cum a fost

enuntata de fondatori si, cu atat mai putin, pe cea a cooperarii economice.

40

Din perspectiva internationalistilor, organizatia mondiala aduce guvernele impreuna pentru

a sprijini obiective fundamentale ale pacii, securitatii si prosperitatii, uniti de convingerea ca, intr-

o lume interdependenta, aceste obiective nu pot fi realizate decat prin coordonare si colaborare

interstatala. De multe ori, guvernele constata ca nu-si pot indeplini scopurile, deoarece aceasta ar

depinde si de exercitarea de autoritate asupra jurisdictiei altor state. Pe masura ce propria

vulnerabilitate a statelor la actiunile altora creste, disponibilitatea lor de a negocia o anumita

libertate legala pentru influenta suplimentara asupra partenerilor va spori si ea. Astfel, Statele

Unite au dorit sa fondeze o ordine internationala pe structura unor directii multilaterale, dar nu au

consimtit sa inzestreze ONU cu puteri independente cuprinzatoare. Crearea ONU nu a contestat

prezumtiile de baza pe care liderii guvernelor le aveau cu privire la natura relatiilor interstatale.

Functia interguvernamentala esentiala a organizatiei- controlul coercitiv al conduitei

statelor . reflecta intelepciunea conventionala a echilibrului si teoria securitatii colective: ordinea

intr-un sistem multistatal depinde de abilitatea statelor de a-si controla reciproc conduita. Aceasta

explica de ce statele participa in organizatii multifunctionale cu compozitie universala, care se

implica si in sfere unde consensul normativ nu exista. Pe de alta parte, sistemul ONU este mai

mult decat un forum de facilitare a negocierilor interstatale asupra unor chestiuni de interes

comun. El reprezinta de fapt si o retea complexa de agentii specializate care servesc o varietate de

domenii si de interese.

Multe dintre agentiile specializate au fost constituite prin tratate multilaterale independente

de structura ONU. O mare parte a statelor membre au putin control asupra organismelor care se

guverneaza si se finanteaza in mod autonom. Acestea initiaza uneori proiecte si politici care nu

sunt dorite si agreate de marile puteri. Mai mult, componenta nu se limiteaza intotdeauna la state

si guverne, exemplul clasic fiind Organizatia Internationala a Muncii, cu structura sa tripartita

(guverne, sindicate, patronat), dar si Banca Mondiala, carementine relatii stranse cu bancile

centrale autonome si institutiile financiare private. ONU ca atare a devenit un protagonist

international independent in intelesul politic si legal. Asa cum a stabilit Curtea Internationala de

Justitie in 1949, ONU are personalitate juridica si este subiect al dreptului international, capabil sa

posede drepturi si obligatii internationale.

41

Aceasta realitate este ilustrata si de modul in care statele membre trateaza organizatia.

Daca uneori statele o considera uneori un simplu for de negociere si gestionare a conflictelor,

alteori actioneaza ca si cum ONU ar avea propria sa identitate, separata de a membrilor sai, mai

ales cand apare ocazia blamarii pentru rezultatele (ne)obtinute.

Un alt indiciu al naturii transnationale este constituit de multiplele surse de decizie si

autoritate in organizatie. Statele Unite si alte mari puteri domina agenda de securitate a

organizatiei, dar initiativele in alte domenii pot apartine protagonistilor non-statali, agentiilor

autonome si statelor in dezvoltare. Secretariatul este la randul sau, cel putin teoretic, un organ

autonom, constituit independent. Dimensiunea transnationala a ONU nu este inca argumentata de

teoria relatiilor internationale, organizatia fiind concomitent interguvernamentala si transnationala.

Teoriile transnationaliste nu s-au afirmat deocamdata cu claritate in raport cu ONU, dar

discutiile sunt legate in principal de trei notiuni distincte:

1) activitati realizate frecvent de catre protagonisti non-statali, dincolo de frontierele

juridice (societati transnationale, miscari sociale, retele militante, grupuri culturale);

2) contacte intre birocratii ale guvernelor insarcinate cu atributii similare, care actioneaza

pe cont propriu in absenta unor decizii nationale. Astfel de retele includ oficiali din cadrul unor

subunitati ale guvernelor nationale, organizatii internationale si regimuri; acestia urmaresc uneori

agende independente formal de cele ale guvernelor;

3) Retele transnationale, bazate pe expertiza si know-how, elaboreaza, dezvolta, transmit si

legitimeaza idei si convingeri dincolo de frontierele nationale.

Dimensiunea transnationala a ONU poate fi explicata si prin faptul ca anumite teme si

misiuni nu impun in mod specific actiunea statelor, sau nu se preteaza cu usurinta la demersuri

interguvernamentale. Mai mult, in unele domenii statele nu au competenta adecvata realizarii

obiectivelor; in altele, agentiile si personalul ONU sunt mult mai bine plasati sa initieze si sa

monitorizeze programe (protectia si reamplasarea refugiatilor, asistenta umanitara). De asemenea,

apar cazuri de responsabilitati pe care insesi marile puteri doresc sa le evite sau sa nu le asume cu

42

propriile lor resurse (mentinerea pacii, monitorizarea alegerilor, expunerea unor incalcari ale

drepturilor omului).

Exista domenii in care statele, luate individual sau colectiv, nu au legitimitatea de a actiona

(de exemplu, judecarea crimelor de razboi sau a activitatilor criminale internationale). Pe de alta

parte, organizatiile neguvernamentale si specialistii individuali au dezvoltat relatii stranse de lucru

cu agentiile ONU, creand noi parti constitutive ale organizatiei mondiale. In plus, prin initiativa

conceptuala si actiunea practica, ONU si-a consolidat propria sa identitate in directia

reprezentarii .comunitatii internationale. .

Transnationalismul si integuvernamentalismul reflecta interese distincte si produc

stimulente diferite pentru actiunea entitatilor implicate. Faptul ca ONU preia atat responsabilitati

interguvernamentale, cat si transnationale, nu este o problema in sine.

Conflictul apare atunci cand organizatia nu face distinctia intre rolul coordonator, ca

mecanism interguvernamental, al activitatilor membrilor sai, si rolul de retea transnationala de

promovare a unui anumit tip de bun public. Valorile generice ale comunitatii internationale sunt

de multe ori in opozitie cu nevoile si interesele statelor membre. Ceea ce devine o mare problema

cand ONU isi asuma angajamente pe care statele membre nu au interesul sa le puna in practica.

Guvernele urmaresc interesele lor proprii. Adesea, ele nu sunt in masura sa promoveze scopuri

transnationale in numele unei .comunitati internationale', mai ales daca acestea nu produc

beneficii directe pentru circumscriptiile lor interne. In vreme ce Consiliul de Securitate este

indreptatit din punct de vedere tehnic si legal sa actioneze in numele organizatiei globale, de

obicei el reprezinta interesele marilor puteri. Din acest motiv, nu este organul potrivit sa preia

teme transnationale care tin de responsabilitatea ONU precum drepturile omului, asistenta

umanitara si dezvoltarea durabila.

Controlul coercitiv al conduitei statelor este probabil cea mai importanta functie

interguvernamentala a ONU. Ea presupune folosirea sanctiunilor militare si economice, pe care

numai statele le pot aplica efectiv. In cazul agresiunilor nterstatale, a genocidului, organismele

interguvernamentale pot evoca legitimitatea .incalcarii pacii. pentru a mobiliza guvernele membre

43

sa treaca la actiune. Deoarece integuvernamentalismul este, in mod preponderent, preocupat de

relatiile intre state, el este mai putin eficient in celelalte tipuri de

relatii din comunitatea internationala, mai ales cand nu se poate folosi factorul coercitiv.

Remarcam insa, ca pe fondul acestei convingatoare argumentatii teoretice, organele

interguvernamentale ale ONU au probleme care au putin de-a face cu aspiratiile de natura

transnationala. Securitatea colectiva a ramas difuza, multe interese ale statelor par ireconciliabile,

iar discrepantele mari de mijloace si putere contrazic idealurile democratice ale organizatiei. Chiar

si in domenii si proiecte care nu presupun relatii interstatale, organismele interguvernamentale vor

avea dificultati in a reprezenta .comunitatea internationala.. Aceasta pentru ca

interguvernamentalismul si transnationalismul sunt adesea incompatibile. Primul promoveaza

interesele statelor, al doilea pe cele comune. Statele sunt inclinate sa ignore interesele

cosmopolite, dar aceasta atitudine devine tot mai greu de sustinut intr-o lume interdependenta

Raportul teoretic dintre transnationalism si interguvernamentalism este, la randul sau,

viciat de prezenta hegemonismului. Tobias Debiel crede ca atat multilateralismul cat si

hegemonismul, in calitate de concepte ale ordinii mondiale, prezinta slabiciuni atunci cand lumea

este, ca in ultimii ani, dominata de razboaie interne. Structurile de reglementare globale sau

interventia externa sunt insuficiente in crearea de stabilitate in astfel de situatii. Se pot obtine

rezultate pe termen scurt, dar pe termen lung impactul este mult mai slab. Politicile hegemonice

au si ele probleme, deoarece se bazeaza pe un model de relatie strict interstatala si subestimeaza

conditiile interne care asigura stabilitatea

Un model alternativ este cel asociat notiunii de securitate cooperativa. Acesta - asa cum

demonstra Gareth Evans, in contrast cu conceptual de securitate colectiva, care opereaza intre

state si este bazat pe principiile sanctiunii si amenintarii cu forta - pune mai mult accent pe

componentele civile, precum consultarile, reciprocitatea, increderea, transparenta si prevenirea.

Aceasta abordare ia in considerare faptul ca un mare numar de protagonisti (grupuri

sociale de interese, state natiune, organizatii regionale) trebuie sa dispuna de stimulente de

cooperare, daca vor ca politica de pace sa fie durabila. Strans legat de aceste concepte relevante

pentru intelegerea ONU este internationalismul, vazut ca antiteza atat a nationalismului, cat si a

44

izolationismului. El contine un element esential de legitimare si necesitate a unor obligatii dincolo

de frontiere. Cecilia Lynch considera ca, in practica relatiilor internationale, multilateralismul a

devenit un instrument operational pragmatic al internationalismului, care cauta sa incorporeze cat

mai mult din comunitatea internationala in institutii precum sistemul ONU. Ea sustine existenta a

patru tipuri de internationalisti31:

1) Promotorii pacii democratice: pentru care perioada de dupa razboiul rece reprezinta

ocazia realizarii unui proiect cosmopolit la scara mondiala;

2) Adeptii interventiei umanitare: sunt cei care doresc intensificarea si multiplicarea

diferitelor forme de asistenta umanitara, de la cele legate de combaterea foametei, asistarea

refugiatilor, pana la conceperea multifunctionala a operatiunilor de pace ale ONU si la crearea

unor forme democratice de viata politica in situatii de conflict intern;

3) Sustinatorii liberalismului economic: cei care vad in globalizare un proces de

internationalizare, care este si ireversibil si dezirabil si denunta interventia statului pe piata

mondiala ca inutila si contraproductiva;

4) Contestatarii globalizarii care se opun liberalizarii pietelor globale, deoarece acestea

ignora agendele internationaliste, precum cele umanitare, ecologice si ale bunastarii economice.

Fiecare dintre aceste tipuri de internationalism implica un inteles diferit al .datoriei dincolo

de frontiere., promoveaza forme distincte de cooperare multilaterala. Evident ca

internationalismul ONU este unul echilibrat si eliberat de fanatismele liberalismului absolut si

neconditionat, sau ale antiglobalizarii nihiliste. Internationalismul reprezentat de ONU este

rational si inspirat de solidaritatea cu cei mai slabi.

Toate formele de internationalism, inclusiv cel simbolizat de ONU, se confrunta insa cu

cel putin unul dintre urmatoarele obstacole: excesele nationaliste, unilateralismul voluntar si

uzurparea nediferentiata a rolul statului. Prin urmare, multilateralismul ONU . forum cu tematica

globala si cu vocatie universala . trebuie sa permita, sa stimuleze si sa valorifice colaborarea

tuturor acestor categorii de internationalism si sa limiteze impactului tuturor obstacolelor

manifeste, dincolo de deosebirile de doctrina .

45

5. Organizatiile internationale si globalizarea

Fondul Monetar International a definit globalizarea drept integrarea internationala crescanda a

pietelor, atat pentru bunuri si servicii, cat si pentru capital. Termenul de „globalizare" este utilizat

pentru a explica si a da sens continutului specific al capitalismului contemporan, desi nu toate

procesele ce sunt parti componente ale globalizarii sunt noi. O mare atentie este acordata, in cadrul

globalizarii, aplicarii noilor tehnologii (in cea mai mare parte utilizand cuceririle revolutiei

informationale) in procesul de productie, dar si schimbarilor ce au loc concomitent in organizarea,

managementul si comunicarea la nivelul unitatilor economice, al statului si institutiilor sale si al

intregii societati, in general. 23638xod21qdc3d

Contactele din ce in ce mai extinse (in plan economic, politic, social si cultural) dincolo de

frontierele statelor sunt elemente caracteristice ale globalizarii si conduc la reducerea rolului de

bariere pe care aceste frontiere statale le indeplinesc.

Politologii iau in considerare doua posibile tendinte de evolutie a procesului globalizarii: o tendinta

optimista si una pesimista.

Conform scenariului optimist, sustinut de teoria neoliberala, suveranitatea nationala va fi din ce in

ce mai restransa, pe masura ce globalizarea pietelor si a civilizatiilor va depasi frontierele

geopolitice de astazi si va eroda puternic identitatea nationala creand „cetateni globali" care vor

asimila interesele generale ale intregii umanitati.

Celalalt scenariu, bazat pe teoria realista, prognozeaza ca statele vor exacerba competitia in care se

afla unele cu altele, tocmai datorita fenomenului globalizarii, incercand sa preia controlul asupra

noilor tendinte. Aceasta competitie va reconfigura distributia mondiala a puterii, ducand la

cresterea bogatiei si stabilitatii unora dintre state si dimpotriva, la saracirea si mai accentuata si la

cresterea instabilitatii in tarile deja sarace, astfel incat, datorita globalizarii, decalajele dintre tarile

bogate si cele sarace se vor accentua. od638x3221qddc

46

In luna martie 1997 la Salzburg, in Austria, s-a desfasurat cel de-al 50-lea Seminar International de

ªtiinte Politice, consacrat analizei viitorului institutiei statului fata de transformarile produse de

globalizare.

Principala intrebare care a fost pusa la aceasta dezbatere a fost daca statul si in special cel national

se afla la sfarsitul „carierei" sale lungi de aproximativ 500 de ani, ca urmare a globalizarii

economiei, a rivalitatilor etnice si religioase si a reconfigurarii mondiale a centrelor de putere.

Raspunsul pe care l-au dat acestei intrebari provocatoare reprezentanti din 32 de state, atat

dezvoltate si puternice cat si mai putin dezvoltate si puternice a fost quasi-unanim negativ.

„Mai avem inca nevoie de stat" au aratat in luarile lor de cuvant acesti reprezentanti, pentru a da

identitate oamenilor, pentru a colecta impozitele si taxele, pentru a face sa functioneze sistemul de

protectie si securitate sociala, pentru a asigura protectia si conservarea mediului si pentru a asigura

cel putin stabilitatea si securitatea interna.

Schimbarile ce au loc in prezent in sistemul mondial sunt datorate in primul rand globalizarii.

Comunicatiile in timp real, datorita revolutiei in tehnologia informatica, genereaza noi relatii si un

nou tip de economie mai putin controlat de guvernele statelor.

Corporatiile multinationale produc bunuri in fabrici situate in nenumarate tari, pe continente

diferite si diversifica gama serviciilor oferite transfrontalier (asistenta juridica si financiara,

reclame, implementarea retelelor informatice etc.). Pietele financiare, de asemenea s-au globalizat.

De unde pana nu demult bancile centrale (si deci statele) erau cele ce stabileau ratele de schimb ale

monedelor nationale, acum speculatorii privati (de exemplu George Soros), controleaza fluxurile si

pietele financiare, la un nivel mediu de 1,3 miliarde dolari S.U.A. pe zi.

Pentru a putea face fata tuturor acestor provocari statele au creat institutii supranationale, ca de

exemplu Organizatia Natiunilor Unite, Organizatia Mondiala a Comertului, Fondul Monetar

International si Banca Mondiala. Fiecare institutie dintre acestea si-a creat propria politica (ce

poate fi insa influentata de statele membre) dar si propriul corp de cadre, care nu depind insa de

nici un guvern national. In paralel cu acest proces se constata o crestere a influentei organizatiilor

internationale neguvernamentale ce actioneaza in plan global, intr-un spectru larg al domeniilor de

activitate, de la Green Peace (organizatie ecologista), la Amnesty International (organizatie ce

47

monitorizeaza respectarea drepturilor omului), sau organizatiile ce promoveaza drepturile

animalelor. Toate aceste organizatii internationale neguvernamentale au primit o recunoastere

oficiala din partea O.N.U. la reuniunea la nivelul sefilor de state si de guverne ce a avut loc in anul

1992 la Rio de Janeiro, in Brazilia in organizarea O.N.U. si a fost consacrata problemelor de

protectie a mediului. In prezent, multe dintre organizatiile internationale neguvernamentale si-au

unit eforturile pentru a negocia cu Organizatia Natiunilor Unite de pe o pozitie unitara, in vederea

obtinerii dreptului de reprezentare oficiala in cadrul procesului de deliberare si luare a deciziilor,

propriu organizatiei mondiale.

Ca si marea majoritate a companiilor multinationale, marea majoritate a organizatiilor

internationale neguvernamentale isi au originea si sunt bazate in Europa si America de Nord,

actionand in sensul stabilirii de standarde internationale, finantand cercetarile in domeniul

tehnologiilor de varf pe care apoi le utilizeaza in activitatea proprie, fara a fi nevoite sa solicite

aprobarile de rigoare din partea guvernelor statelor in care isi desfasoara activitatea asa cum ar

face-o organizatiile interguvernamentale cu profil similar de activitate.

Procesul de globalizare creeaza un imens profit si conduce la acumularea unor bogatii materiale

apreciabile. Totusi, tarile nepregatite din punct de vedere tehnologic pentru a face fata cu succes

acestui proces (cea mai mare parte a statelor din Africa de exemplu si intr-o oarecare masura si

unele state din alte regiuni) vor face fata in curand unui proces de marginalizare, de izolare chiar

de accentuare a saraciei endemice.

Din aceste motive, multi politologi si politicieni, unele organizatii internationale neguvernamentale

au aratat ca noua ordine mondiala ce este pe cale de a fi intronata sub impulsul procesului de

globalizare va fi prea cruda si lipsita de morala, prea exclusivista in procesul de management al

puterii. De aceea, se impune ca o conditie esentiala a avansarii procesului de globalizare,

asigurarea unei „fete umane" acestuia, reorientarea globalizarii prin umanizarea sa, punerea in

centrul sau a fiintei umane cu intregul sau bagaj de nevoi spirituale, temeri si susceptibilitati.

In paralel cu eroziunea din exterior, careia ii fac fata statele ca urmare a procesului de globalizare,

ele trebuie sa reziste si unui proces de eroziune interna. Multe state mai trebuie sa gaseasca un

raspuns adecvat criticilor ce sunt aduse guvernului central de catre diverse regiuni sau provincii, ce

48

se arata nemultumite de inertia birocratiei si lipsa de initiativa a guvernelor centrale. Partizanii

secesiunii intrastatale dau ca modele incununate de succes – statele asa-zise „tigri asiatici":

Taiwan, Singapore si Hong-Kong (chiar unit cu China). Chiar in Statele Unite ale Americii, patru

dintre statele componente ale uniunii au decis ca este mai eficient sa-si reprezinte interesele in mod

direct la Organizatia Internationala a Comertului, unde au reprezentanti oficiali, in afara celui al

guvernului federal american. O alta forta centrifuga o reprezinta unele grupuri etnice, rasiale si

religioase ce lupta pentru independenta, autonomie ori cel putin o recunoastere oficiala si in mod

implicit pentru a participa la administrarea puterii, in diferite forme. Sfarsitul razboiului rece a

marcat redesteptarea unei multitudini de tensiuni nationaliste. In anul 1991 O.N.U. avea 166 de

membri. In anul 1999 avea 185. Cate dintre noile state se vor dovedi viabile in timp? Care va fi

atitudinea statelor puternice, dezvoltate din punct de vedere economic fata de statele ajunse in stare

de colaps ca urmare a neputintei de a se adapta fenomenului globalizarii? Care va fi viitorul

locuitorilor din Somalia, Sierra Leone sau Liberia? Este posibil ca, utilizand modelul Uniunii

Europene, sa ia fiinta noi structuri regionale in Asia, America de Sud ori Africa pentru a asigura un

raspuns adecvat fenomenului globalizarii.

Dezbaterea in legatura cu globalizarea si efectele sale este, pe scurt, un „dialog al surzilor". Pe de o

parte economistii inchisi intr-un adevarat „turn de fildes" clameaza beneficiile pe care globalizarea

le aduce intensificarii comertului international, facilitarii investitiilor transfrontaliere, ignorand

insa costurile sociale implicite acestora.

Pe de alta parte, criticii liberalizarii comertului international si a pietelor de capital, nu dovedesc o

cunoastere adecvata a mecanismelor si proceselor economice, dar devin din ce in ce mai activi (de

exemplu serioasele incidente de strada ce au avut loc la Seattle, in S.U.A., in luna februarie 2000

cu ocazia summit-ului Organizatiei Internationale a Comertului si la Zürich in Elvetia cu ocazia

Sesiunii Fondului Monetar International.

Problema esentiala in discutia despre globalizare este aceea a eticii, moralei si justitiei in cadrul

noii ordini internationale si nu aceea a beneficiilor libertatii comertului, pe care atat tarile bogate

cat si cele sarace le recunosc, cautand in acelasi timp sa cucereasca o parte cat mai mare a pietei

internationale. Dovezile in legatura cu costurile prea mari, in special din punct de vedere social,

impuse de globalizare si dimpotriva cu beneficiile acesteia sunt contradictorii si interpretabile,

49

deoarece se refera la fenomene diferite iar rezultatele acestora sunt deschise unor interpretari la

randul lor diferite, chiar contradictorii, in functie de anumite interese si de obiectivitatea relativa a

analizei efectuate.

Se pare totusi, conform unor analisti ai fenomenului globalizarii, ca in realitate economiile

nationale mentin inca un grad important de autonomie in raport unele cu altele (contrar opiniilor

general acceptate despre tendinta cresterii interconectarii acestora), iar factorii de decizie politica

la nivel national se bucura de mai multa autonomie decat afirma majoritatea analistilor in domeniu.

In acelasi timp este de remarcat ca in ultimii treizeci de ani, datorita cresterii importantei

schimburilor economice internationale gama deciziilor politice la indemana conducerii politice a

statelor s-a ingustat continuu.

Exista, fara indoiala, o corelatie cu efect pozitiv intre deciziile diferitelor state de a liberaliza

schimburile economice si nivelului cheltuielilor alocate programelor sociale, pe care aceste state si

le permit. Integrarea economica internationala ridica o dilema importanta: globalizarea mareste

nevoia obiectiva a unei protectii sociale mai largi a populatiei reducand in acelasi timp capacitatea

statului de a raspunde eficace acestei cereri. In consecinta, pe masura ce globalizarea se adanceste

si se largeste, consensul national necesar asigurarii si mentinerii liberalizarii schimburilor

economice internationale se erodeaza. Multe aspecte ale globalizarii sunt inca neclare, dar ceea ce

este sigur este ca globalizarea nu este un fenomen din care toti participantii sa iasa invingatori.

Globalizarea reduce capacitatea de a exercita puterea politica asupra domeniilor in care opereaza

companiile private. Aceasta pierdere graduala dar continua a controlului de catre institutiile

statului semnifica o desfiintare a monopolului statului asupra suveranitatii nationale, stare ce este

garantata de detinerea controlului asupra teritoriului national.

Existenta companiilor nationale, proliferarea lor si trecerea in patrimoniul acestora a unei parti din

ce in ce mai mari din avutia nationala a diferitelor state micsoreaza in mod corespunzator

capacitatea statelor de a-si exercita prerogativele de suveranitate, in egala masura cu reducerea

independentei nationale ca urmare a integrarii politice in institutii suprastatale? Aceste schimbari

deposedeaza suveranitatea statelor de valoarea sa functionala. Dupa unii autori se va ajunge chiar

la situatia ca suveranitatea statelor sa nu mai aiba valoare din punct de vedere functional in cadrul

50

relatiilor externe pe care statele le angajeaza cu actori de acelasi tip sau cu actori nonstate ce

actioneaza in arena internationala.

Regimurile internationale, precum acelea aparute dupa cel de-al doilea razboi mondial, care au fost

eficiente in promovarea unor masuri globale in domeniul politicii monetare si in acela al

liberalizarii comertului pot deveni la fel de eficiente si in rezolvarea de o maniera satisfacatoare a

provocarilor generate de globalizare. O problema esentiala va fi gasirea de catre state a unui limbaj

comun si a unor puncte de referinta, care sa constituie fundamentul unor norme general acceptabile

pe baza carora sa se poata edifica o cooperare echitabila si mutual avantajoasa. Teoreticienii

liberali, care accentueaza posibilitatea tuturor statelor de a castiga din cooperarea internationala,

sunt in general optimisti cu privire la perspectivele pe care globalizarea le ofera umanitatii.

Teoreticienii facand parte din curentul realist, sunt mai pesimisti, aratand ca multe din aparentele

castiguri sunt foarte relative raportate la valorile fundamentale ale societatii.

Aceasta viziune trebuie raportata si la un alt aspect controversat al globalizarii: impactul asupra

mediului global. Este necesar sa fie luate masuri pentru ca posibilitatea de a distruge echilibrul

fragil al ecosistemului planetar sa nu se materializeze sub impactul cresterii accentuate a

consumului energetic si a diferitelor materii prime si resurse naturale. Cresterea accelerata a

populatiei depaseste posibilitatea de adaptare corespunzatoare a productiei de hrana in multe din

statele subdezvoltate, cu consecinte dramatice in plan social, creand adevarate crize umanitare.

Cresterea dramatica a populatiei Terrei in secolul XX este fara precedent in istorie. A fost nevoie

de 2 milioane de ani pana cand populatia planetei a ajuns la 1 miliard in anul 1804. Al doilea

miliard a fost atins in 1927, cel de al treilea in 1960, al patrulea in 1974, al cincilea in 1987 iar cel

de-al saselea chiar la inceputul anului 2000.

Impactul cresterii populatiei asupra dezvoltarii economice, a securitatii alimentare si a calitatii

mediului este de mai mult timp un subiect de disputa si continua sa ramana asa.

Exista in prezent doua grupuri de teoreticieni care abordeaza aceste probleme de pe pozitii

diametral opuse.

51

Luandu-si numele si orientarea doctrinara de la Thomas Malthus (autorul lucrarii devenite clasice

„Eseu despre principiul populatiei", aparuta in anul 1798), neo-malthusienii cred ca populatia lumii

desfasoara o activitate care in general duce la epuizarea resurselor naturale ale planetei noastre,

reducand pe zi ce trece capacitatea umanitatii de a face fata cerintelor propriei generatii si in

special ale celor ce vor urma.

Multi neo-malthusieni, dintre care multi sunt ceea ce se mai numeste ecologisti-umanisti, arata ca

in prezent exista intrunite un set de conditii ale starii mediului natural care arata o deteriorare

rapida a calitatii acestuia. Astfel, se apreciaza ca de la aparitia lucrarii lui Malthus si pana in

prezent populatia lumii s-a marit de sase ori in timp ce cantitatea de energie utilizata in fiecare an

s-a multiplicat de o suta de ori. Suprafata acoperita de paduri s-a redus cu o treime, iar compozitia

atmosferei a fost deteriorata ca urmare a activitatii umane. Sute de milioane de oameni sufera de

malnutritie si mai multe milioane de persoane mor de foame in fiecare an in tarile subdezvoltate.

Sute ori chiar mii de specii de plante si animale au disparut iar multe altele sunt pe cale de

disparitie.

In contrast cu viziunea pesimista a neo-malthusienilor, viziunea pe care o prezinta celalalt grup de

teoreticieni, cel al „optimistilor cresterii" pune accentul pe tendinte globale complet diferite.

Speranta de viata globala s-a dublat in cursul secolului al XX-lea, ajungand in prezent la 64 de ani,

in timp ce mortalitatea infantila a scazut de la 170 de copii nascuti morti la 1000 de nasteri in 1950

la doar 60 in 1990. Cresterea rapida a populatiei se datoreaza in primul rand reducerii mortalitatii

si nu cresterii ratei natalitatii.

In ciuda unei triplari a populatiei lumii in cursul secolului al XX-lea productivitatea muncii a

crescut intr-o proportie mult mai mare, iar starea de sanatate a populatiei s-a ameliorat

considerabil. Oamenii zilelor noastre se hranesc mai bine, produc mai mult, dar si consuma mai

mult decat in trecut.

Suprapopularea este o notiune care a fost prost definita si prost inteleasa, in viziunea adeptilor

„optimistilor cresterii" termenul de „suprapopulare" nu are o definire stiintifica si un continut clar.

52

Problemele care in mod uzual sunt asociate notiunii de „suprapopulare" ca de exemplu foametea,

supraaglomerarea zonelor urbane sunt de fapt probleme cauzate de starea de saracie si nu de

„suprapopulare".

Desi exista suficiente voci care au gasit cauza diverselor catastrofe si dezastre ce au lovit in ultimul

timp unele dintre cele mai sarace tari ale lumii, in realitate se pare ca pentru multe dintre acestea

vina trebuie cautata in politicile si practicile curente ale diferitelor guverne si ale fortelor politice

pe care acestea le reprezinta.

Este dificil de spus care dintre cele doua grupari, neo-malthusienii ori „optimistii cresterii" au

dreptate, caci istoria nu ofera, inca, un raspuns clar la aceste probleme.

Diferenta absoluta dintre veniturile populatiei din tarile dezvoltate si cele subdezvoltate continua

sa creasca, dar diferenta standardelor de viata dintre cele doua categorii de tari are o tendinta

opusa, de reducere. Situatia economica a unora din tarile sarace s-a ameliorat in ultimul timp, caci

produsul intern brut a crescut mai repede decat numarul populatiei. Totusi numarul populatiei ce

traieste in conditii de saracie absoluta continua sa creasca.

Nu populatia in sine este cauza problemelor cu care se confrunta lumea de azi; ea este insa un

factor ce agraveaza alte probleme printre care o proasta administrare, politici guvernamentale

inadecvate, instabilitate politica, consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii inadecvate.

O problema deosebit de importanta, ce este in acelasi timp o componenta de baza a schimbarilor

produse de globalizare o reprezinta securitatea mediului inconjurator. Totodata nu trebuie pierdut

din vedere ca o multitudine de organizatii internationale, din ambele categorii adica

interguvernamentale si neguvernamentale se ocupa in mod curent si cu obstinatie de monitorizarea

acestui aspect cautand solutii spre a prezerva ceea ce avem.

Conceptul traditional de securitate a evoluat de-a lungul razboiului rece, intelegand securitatea

drept o functie a competitiei in care erau angajate statele lumii pentru exercitarea puterii.

Securitatea mediului inconjurator este o abordare cu totul diferita a conceptului de securitate.

Securitatea mediului are doua componente: prevenirea modificarii factorilor de mediu ca urmare a

53

conflictelor armate si impactul degradarii globale a mediului natural asupra bunastarii generale a

societatii umane si asupra economiei globale si a celei nationale.

In plus, trebuie luata in considerare si ipoteza izbucnirii unor conflicte armate inter sau intrastatale

ca urmare a degradarii conditiilor de mediu intr-o anumita regiune.

Ingrijorarea cauzata de deteriorarea securitatii mediului natural se bazeaza pe realitatea reducerii

sensibile a resurselor naturale precum apa potabila, solul fertil, padurile, resursele piscicole precum

si a diversitatii biologice ca urmare a disparitiei a nenumarate specii specifice florei si faunei. De

asemenea, se produce o deteriorare continua a mediului de viata, precum stratul de ozon, clima,

atmosfera, oceanul planetar, drept rezultat al accelerarii activitatii economice globale. Pe termen

lung, toate aceste modificari pot avea efecte dramatice, in lipsa unor masuri luate la timp si care sa

vizeze inlaturarea cauzelor si nu numai efectele deteriorarii calitatii mediului. In caz contrar este

posibil ca unele dintre modificari sa devina ireversibile.

Fiecare dintre amenintarile de natura ecologica la adresa bunastarii globale este insa caracterizata

de un grad ridicat de incertitudine.

Aceasta incertitudine poate fi chiar comparata cu aceea asociata unor amenintari de natura militara.

Planificarea actiunilor militare se realizeaza, de regula, luand in considerare situatiile cele mai

dificile in care ar putea fi pusa organizatia militara si structurile componente ale acesteia, tocmai

pentru a asigura sanse mai mari de reusita contracararii incertitudinii.

Specific securitatii mediului inconjurator este caracterul transfrontalier al acesteia. Amenintarile la

adresa mediului natural de viata sunt tot atat de importante pentru viitorul omenirii ca si

amenintarea reprezentata de posibilitatea producerii unei catastrofe nucleare.

Deoarece degradarea mediului afecteaza bunastarea populatiei si performantele economiilor

nationale cat si a celei globale, guvernele diferitelor state devin preocupate de amploarea acestui

fenomen.

Guvernele si organizatiile interguvernamentale si neguvernamentale devin din ce in ce mai dispuse

la cooperare in vederea gasirii unor solutii fezabile si acceptabile, lucru care cu cativa ani in urma

54

nu se intampla, guvernele si organizatiile internationale neguvernamentale gasindu-se, de regula,

pe pozitii diametral opuse in abordarea problematicii securitatii mediului.

Un eveniment major in abordarea problematicii securitatii mediului il reprezinta Summit-ul de la

Rio de Janeiro din 1992, cunoscut sub denumirea de Conferinta O.N.U. asupra Mediului si

Dezvoltarii (U.N.C.E.D.) care a adunat impreuna mai mult de 150 de state, 1400 de organizatii

neguvernamentale si aproape opt mii de ziaristi. Programul de actiune asupra caruia s-a cazut de

acord la Rio de Janeiro, „Programul 21", da consistenta unor decizii politice referitoare la

securitatea mediului si la dezvoltarea economica. Inainte de aceasta conferinta problematica

mediului si cea a dezvoltarii au fost abordate in mod separat si de multe ori privite ca fiind in

conflict una cu cealalta, sub motivatia ca dezvoltarea duce inevitabil la degradarea mediului.

Acum, dupa lansarea termenului de „capacitate de sustinere" o multitudine de probleme referitoare

la mediu si dezvoltare sunt abordate in comun.

Recunoasterea necesitatii unei abordari globale a problematicii bunastarii a fost marcata si la

Conferinta Internationala asupra Populatiei si Dezvoltarii ce a avut loc la Cairo in 1994 unde

problemele specifice demografiei intr-un context care sa sustina dezvoltarea au fost abordate dintr-

o perspectiva globala, in interconditionare cu interesele specifice fiecareia dintre tarile participante.

Preocuparea pentru gasirea unor remedii globale la problemele mediului a fost afirmata si la

summit-ul „Rio Plus Five", o noua conferinta internationala desfasurata la Rio de Janeiro, in 1997.

Majoritatea specialistilor in probleme de mediu apreciaza ca urmatorii cincizeci de ani vor

constitui perioada de timp in care se va decide cat de sanatoasa va fi planeta noastra in secolele ce

vor urma. Este necesar ca in aceasta perioada sa fie armonizate modul nostru de viata cu

tehnlogoiile de care dispunem si cu intreaga populatie, in intreaga sa diversitate.

5. Organizaţii internaţionale neguvernamentale – definiţie, principii de constituire şi

funcţionare

55

Organizatiile internationale nonguvernamentale sau  ONG sunt forme private de asociere,

capabile a avea un rol in relatiile internationale, si ai caror membri se bucura de drepturi

independente de vot, in cadrul organizatiei.

O alta definitie a ONG arata ca acestea sunt asociatii internationale create din initiativa privata

sau mixta, grupand  persoane fizice sau persoane juridice avand nationalitati diferite, asociatii ce

au personalitate juridica inscrisa in ordinea juridica a unui stat si care nu urmareste scopuri

lucrative.

Desi organizatiile nonguvernamentale sunt privite din perspectiva dreptului intern, ca simple

asociatii supuse legislatiei statului in care ele s-au constituit, ele pot juca uneori un rol important

pe planul dreptului international.

Cele mai active organizatii din acest punct de vedere sunt cele din domeniul drepturilor omului,

dintre care amintim : 

8. Amnesty International ( Londra ) ;

9. Anti-Slavery International ( Organizatia Internationala impotriva Sclaviei, cu sediul la

Londra ) ;

10. Articolul 19 ( organizatie dedicata libertatii de opinie si exprimare, cu  sediul la Londra )

;

11. Asociatia pentru prevenirea torturii ( cu sediul la Geneva ) ;

12. Federatia Internationala a Ligilor Drepturilor Omului (  cu sediul la Paris ) ;

13. Human Rights Watch ( New York ) ;

14. Comisia Internationala a Juristilor ( Geneva ) ;

15. Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului ( cu sediul la Viena ).

 Aceste organizatii sunt din ce in ce mai implicate in activitatea organizatiilor internationale

interguvernamentale, privind protectia drepturilor omului. 

Reprezentanti ai ONG – urilor participa la lucrarile acestor organizatii, fiind implicati in procesul

de elaborare a unor norme ale dreptului international al drepturilor omului – prin

intermediul promovarii de noi idei in domeniu, sau al propunerilor de norme sau amendamente.

56

De asemenea, ONG-urile internationale participa la activitatea institutiilor specializate in

protectia drepturilor omului,

1. prin furnizarea de informatii din Statele implicate,

2. prin informarea si implicarea opiniei publice in cazurile de incalcare grava a

drepturilor omului,

3. prin presiunile exercitate asupra organizatiilor internationale, pentru luarea unor

masuri – trimiterea de raportori speciali, organizarea de grupuri de lucru, etc..

 In plus, ONG-urile elaboreaza de multe ori rapoarte paralele cu cele ale Statelor, in anumite

probleme privind respectul drepturilor omului, pe care le prezinta institutiilor

internationale. 

Prin Rezolutia 1996 / 31 adoptata la data de 25 iulie 1996, Consiliul Economic si Social al ONU s-

a pronuntat pentru recunoasterea unui statut consultativ ONG-urilor, in raport cu Organizatia

Natiunilor Unite.

Rezolutia stabileste : 

1. o serie de principii aplicabile in relatia dintre ONG-uri si  ONU,

2. modul de stabilire a relatiilor de tip consultativ,

3. participarea ONG-urilor la conferintele internationale ale ONU si la procesul preparator

al acestora,

4. suspendarea si retragerea statutului consultativ. 

ONG-urilor li se recunoaste astfel, o anumita capacitate de drept international, in raport cu

ONU.

Ele nu au dobandit insa un veritabil statut juridic international in aceasta privinta. 

ONG in fata jurisdictiilor internationale din domeniul drepturilor omului :

Un rol aparte il joaca organizatiile nonguvernamentale in fata jurisdictiilor internationale din

domeniul drepturilor omului. 

57

Astfel ele pot fi implicate in initierea unor litigii in fata acestor instante -  deseori reclamantii

sunt incitati sau sfatuiti de ONG-uri pentru a introduce o plangere privind incalcarea unui drept ( ?!

) 

De asemenea, ONG-urile pot exercita un drept de actiune in calitate de reclamanti in fata unei

jurisdictii internationale. 

Reprezentanti ai ONG-urilor pot deveni reprezentanti ai reclamantilor individuali, in litigiile

din fata acestor jurisdictii, sau chiar amici curiae, adica isi exprima opinia asupra unor probleme

grave de interes general, privind o anumita cauza, sau prezinta un raport asupra unei asemenea

probleme, in fata instantei respective. 

Prin acest tip de activitati, ONG-urile au influentat enorm metodele de lucru, si chiar

rationamentul unor instante internationale – cum ar fi Curtea Europeana a Drepturilor Omului

– contribuind la dezvoltarea a ceea ce se numeste dreptul international comparat al drepturilor

omului. 

In plus, participarea ONG-urilor ca amici curiae a influentat structura procedurii acestor

instante, consolidand egalitatea armelor in favoarea reclamantului. 

De asemenea, este de remarcat implicarea ONG-urilor in redactarea si adoptarea Statutului

Curtii Penale Internationale, fapt ce a produs consecinte importante si asupra participarii lor

directe in procedurile din fata acestei instante. 

Astfel in temeiul articolului 15 din Statutul Curtii Penale Internationale, Procurorul trebuie sa

analizeze informatiile primite din parta ONG-urilor.

Acest articol a primit deja si o aplicatie practica, in luna februarie 2003, organizatia

nonguvernamentala FIDH – International Federation of Human Rights – a adus formal, primul

caz in fata instantei mentionate.

Este vorba despre situatia din Republica Central-Africana, unde organizatia mentionata a sustinut

ca au fost comise executii, violuri, ucideri vizand populatia civila. 

58

Putem constata asadar, ca rolul ONG-urilor pe plan international este in continua crestere, unii

doctrinari numind aceste organizatii chiar “ locomotive “ in evolutia dreptului international al

drepturilor omului. 

In prezent, unul din obiectivele ONU in aceasta privinta este consolidarea si profesionalizarea

miscarii ONG –urilor, precum si dezvoltarea cooperarii constructive cu autoritatile statale.

Principalele organizatii internationale

UNO United Nations Organization

Fondata in anul 1945

Tari membre : 191 de state

Sediul general : New York

ECOSOC Economic and Social Council

Fondata in anul 1945

Tari membre : 54 de state

Sediul general : New York

FAO Food and Agricultural Organization

Fondata in anul 1945

Tari membre : 187 de state

Sediul general : Roma

IAEA International Atomic Energy Agency

Fondata in anul 1957

Tari membre : 137 state

Sediul general : Viena

ICAO International Civil Aviation Organization

Fondata in anul 1947

Tari membre : 188 de state

Sediul general : Montreal

IFAD International Found for Agricultural Development

Fondata in anul 1977

Tari membre : 163 de state

Sediul general : Roma

59

ILO International Labour Organization

Fondata in anul 1919 si din nou in 1946

Tari membre : 177 de state

Sediul general : Geneva

IMO Intergovernamental Maritime Organization

Fondata in anul 1948

Tari membre : 163 de state

Sediul general : Londra

INCB International Narcotics Control Board

Fondata in anul 1961

Tari membre : 13 de state

Sediul general : Viena

WORLDBANK GROUP

Sediul general : Washington

Din acesta organizatie internationala fac parte:

IBRD International Bank for Reconstruction and Development

Fondata in anul 1944

Tari membre : 184 de state

IDA International Development Association

Fondata in anul 1959

Tari membre : 163 de state

IFC International Finance Corporation

Fondata in anul 1956

Tari membre : 176 de state

MIGA Multilateral Investment Guarantee Agency

Fondata in anul 1985

Tari membre : 163 de state

60

ICSID International Center for Settelement of Investment Disputes

Fondata in anul 1966

Tari membre : 154 de state

WFP World Food Programme

Fondata in anul 1961

Sediul general : Roma

WHO World Health Organization

Fondata in anul 1948

Tari membre : 192 de state

WIPO World Intellectual Property Organization

Fondata in anul 1967

Tari membre : 179 de state

Sediul general : Geneva

UNIDO United Nations Industrial Development Organization

Fondata in anul 1966

Tari membre : 171 de state

Sediul general : Viena

AFDB/ASDB African/Asian Development Bank

Fondata intre anii 1963-1966

Tari membre : 53 de state africane si 23 state din afara Africii , 44 de state asiaticesi 17 state din

afara Asiei

Sedii generale : Abijan si Mandaluyong City

AI Amnesty International

Fondata in anul 1961

Membrii : aprox. 1 milion de oameni in 140 de tari

Sediul general : Londra

AOSIS Alliance of Small Islands

Fondata in anul 1990

Tari membre : 39 de insule si state insulare

Sediul general : New York

61

APEC Asia-Pacific Economic Corporation

Fondata in anul 1989

Tari membre : 21 de state pe coasta Pacificului

Sediul general : Singapore

Liga Araba

Fondata in anul 1945

Tari membre : 22 de state arabe din Africa si Asia

Sediul general : Cairo

ASEAN Association of South East Asian Nations

Fondata in anul 1967

Tari membre : Brunei , Indonezia , Malaesia , Filipine , Cambodgia , Myanmar , Singapore ,

Thailanda , Vietnam si Laos

Sediul general : Jakarta

CEFTA Central European Free Trade Association

Fondata in anul 1993

Tari membre : Polonia , Slovacia , Slovenia , Cehia , Ungaria , Bulgaria si Romania

Nu au un sediu general

CFA Communaute Financiere Africane

Tari membre : 13 tari din vestul si centrul Africii

ICJ International Court of Justice

Fondata in anul 1945

Sediul general : Den Haag

IMF International Monetary Found

Fondata in anul 1944

Tari membre : 184 de state

Sediul general : Washington

UNCTAD United Nations Conference on Trade and Development

Fondata in anul 1964

Tari membre : 192 de state

Sediul general : Geneva

62

UNDP United Nations Development Programme

Fondata in anul 1965

Sediul general : New York

UNEP United Nations Environment Programme

Fondata in anul 1972

Sediul general : Nairobi

UNESCO United Nations Educational , Scientific and Cultural Organization

Fondata in anul 1946

Tari membre : 190 de state

Sediul general : Paris

UNFPA United Nations Found for Population Activities

Fondata in anul 1967

Sediul general : New York

UNHCR United Nations Hight Commissioner for Refugees

Fondata in anul 1949

Sediul general : Geneva

UNICEF United Nations International Children's Found

Fondata in anul 1946

Sediul general : New York

Commonwealth of Nations

Fondata in anul 1931

Tari membre : 53 de state

Sediul general : Londra

ECO Economic Cooperation Organization

Fondata in anul 1960

Tari membre : Afganistan , Aserdbaidjan , Iran , Kazahstan , Kirgistan , Pakistan ,

Tadshikistan ,Turkmenistan si Uzbekistan

Sediul general : Teheran

63

EFTA European Free Trade Association

Fondata in anul 1960

Tari membre : Islanda , Liechtenstein , Norvegia si Elvetia

Sediul general : Geneva

EP European Parlament

Fondat in anul 1952

Tari membre : 732 de deputati din toate statele Comunitatii Europene

Sedii generale : Straßbourg , Luxemburg , Brüssel

ER Council of Europe

Fondat in anul 1949

Tari membre : 41 de state

Sediul general : Straßbourg

EU European Union ( Comunitatea Euopeana )

Fondata in anul 1993

Tari membre : Germania , Franta ...

Sedii generale : Straßbourg , Bruxelles , Luxemburg

Comisia Europeana

Fondata in anul 1993

Membrii : cate doi comisari din Germania , Franta , Italia si Marea Britanie si cate un singur

comisar din celelalte state ale comunitatii

Sediul general : Brüssel

EU Council of Ministers

Fondat in anul 1993

Sediul general : Brüssel

European Court

Fondata in anul 1993

Sediul general : Luxemburg

FTAA Free trade Area of Americas

Tari membre : USA , Canada , toate statele continentului american

Nu are sediu general

64

CIS Commonwealth of Independent States

Fondata in anul 1991

Tari membre : Armenia , Ucraina , Azerdbaidjan , Georgia , Rusia ,Kazahstan , Kirghistan ,

Moldova , Tadjikistan , Turkmenistan , Uzbekistan , Belarus

Nu are sediu general

ICRC International comitee of Red Cross

Fondat in anul 1863 ca " Comitetul celor Cinci"

Tari membre : Max. 25 elvetieni

Sediul general : Geneva

Interpol

IOC International Olympic Committee

Fondat in anul 1894

Tari membre : din 201 de comitete ale natiunilor care iau parte la jocurile olimpice

Sediul general : Lausanne

NAM Non-Aligned Mouvement

Fondat in anul 1961

Tari membre : 114 state

Sediul general : se schimba de la an la an

NATO North Atlantic Treaty Organization

Fondata in anul 1949

Tari membre : 19 state

Sediul general : Brüssel

OECD Organization for Economic Cooperation and Development

Fondata in anul 1961

Tari membre : 30 de state

Sediul general : Paris

65

OPEC Organization of Petroleum Exporting Countries

Fondata in anul 1960

Tari membre : 11 state

Sediul general : Viena

OSCE Organization for Security and Cooperation in Europe

Fondata in anul 1975 ( KSZE ) iar din 1995 ( OSZE )

Tari membre : 55 de state

Sediul General : Viena

66

2. Politica de securitate a unei ţări

Politica de securitate defineşte, în fapt, modalităţile de aplicare a principiilor doctrinei de securitate

asumate de o entitate socio-politică. Aceasta cuprinde ansamblul de concepţii, principii şi orientări

doctrinare asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context geopolitic,

modalităţile de guvernare, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi internaţional, precum

şi utilizarea resurselor pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor de securitate.

Politica de securitate exprimă, pe fond, opţiunile de securitate ale administraţiei publice. Aceasta

se fundamentează, de regulă, prin dezbaterea publică a unor chestiuni de securitate internă şi

internaţională, cele mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor

conflictuale, problematica de interes privind zone şi medii de securitate.

Politica de securitate a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi doctrinele pe

suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că la fiecare

schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la opţiunile de

securitate ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea opţiunilor de

securitate, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate din partea organizaţiilor internaţionale

de securitate, a alianţelor politico-militare sau a asociaţiilor de state suverane din zona de interes

strategic.

Politica de securitate se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, militar, juridic,

informaţional, ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic etc.). Acestea sunt iniţiate şi

desfăşurate de către puterile statale - legislativă, executivă şi judecătorească - atât în timp de pace,

cât şi în timp de război sau în alte situaţii deosebite.

Politica de securitate este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale, publice şi

sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt abordate, de

regulă, în cadru naţional şi regional. Acesta impune statelor, forţelor politice, organizaţiilor

guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi reprezentanţilor

diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea comună. Aceasta face

ca politică de securitate să fie, în acelaşi timp, instituţională, publică şi socială.

Politicile instituţionale, se aplică instituţiilor politice, administrative şi judecătoreşti şi, în funcţie

67

de obiectivul lor principal se disting: politici constitutive: care urmăresc crearea de instituţii noi, cu

competenţe materiale în domeniul securităţii; politici reformatoare: care au în vedere reforme

administrative în domeniul securităţii; politici reglatoare: care stabilesc reguli sau statute în

domeniul securităţii.

1. Definirea politicii de securitate naţională

Politica de securitate naţională este cadrul în care este descris modul cum o ţară asigură

securitatea statului şi a cetăţenilor. Aceasta se elaborează sub forma unui document unic şi

structurat, care poate fi numit plan, strategie, concept sau doctrină.

Politica de securitate naţională se referă atât la prezent cât şi la viitor, pentru că defineşte

interesele vitale ale naţiunii şi stabileşte liniile de acţiune pentru a face faţă ameninţărilor prezente

şi viitoare şi a gestiona evoluţiile favorabile. Ea cuprinde o gamă largă de subiecte pe care le

abordează, în încercarea de a defini atât ameninţările interne cât şi externe. În ultimă instanţă,

politica de securitate naţională caută să reunească şi să coordoneze contribuţiile tuturor celor

responsabili în materie de securitate naţională, în funcţie de interesele şi ameninţările considerate

ca cele mai importante.

Există situaţii în care politica de securitate naţională, ca document unic şi structurat, se

poate baza pe politicile de apărare sau carta albă care se concentrează doar pe apărarea naţională,

precum şi situaţii în care aceste documente nu se dau publicităţii sau care nu se elaborează.

Definirea securităţii naţionale a intrat în preocupările factorilor decizionali ai statelor din

spaţiul euroatlantic în perioada „războiului rece”. Prin noua abordare, securitatea naţională a

devenit un concept menit să definească, să apere şi să promoveze valorile, interesele şi necesităţile

de securitate ale naţiunilor, comunităţilor sociale, statelor naţionale şi cetăţenilor acestora. În

ultimul deceniu, datorită schimbărilor profunde produse în plan regional, zonal şi internaţional şi a

actorilor care grevează în aceste spaţii, majoritatea statelor naţionale, democratice şi-au

reconsiderat doctrinele, politicile, strategiile şi legislaţiile în materia securităţii.

68

Securitatea naţională este un proces socio-politic complex întreţinut prin demersuri de

natură politică, economică, socială, informaţională, juridică, ecologică, socială, militară, care are

drept finalitate starea de securitate fundamentată pe ordinea de drept. Aceasta defineşte lipsa

primejdiilor pentru naţiune, comunităţi sociale, statul naţional şi cetăţenii acestuia, fiind exprimată

prin următorii indicatori: dezvoltare economică durabilă şi prosperitate pentru cetăţeni; prevenirea

şi contracararea agresiunilor socio-politice; exercitarea neîngrădită a drepturilor şi libertăţilor

cetăţeneşti; legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică; libertate de decizie şi de acţiune a

statului naţional.

În domeniul politicii de securitate este necesară explicarea unor sensuri şi semnificaţii

privind unii termeni uzitaţi în domeniu, astfel:

a) Securitatea constituie o formă specială de politică sau, altfel spus, o specie a genului

mai general al politicii. Politica de securitate poate fi a statului naţional, a unei organizaţii

internaţionale de securitate, alianţe politico-militare sau asocieri de state democratice şi suverane.

b) Fundamentarea politicii de securitate a unui actor al mediului de securitate impune, ca

premisă, investigarea principalelor repere geopolitice şi geostrategice ale acestuia. Pe acest temei,

sunt analizate riscurile şi ameninţările la adresa propriei securităţii, modalităţile şi posibilităţile de

acţiune pentru asigurarea acesteia şi rolul organizaţiilor/instituţiilor de securitate în luarea

deciziilor.

c) Politica de securitate constituie parte componentă a actului de guvernare a unei

entităţi socio-politice (centre de putere, state-puteri, alianţe politico-militare, asociaţii de state

suverane-democratice, organizaţii de securitate etc.). Aceasta are implicaţii profunde asupra

organizărilor sociale, respectiv a naţiunilor, scopul său fiind identificarea şi orientarea căilor şi

mijloacelor de asigurare a trebuinţelor vitale pentru existenţă, afirmare, protecţie/apărare şi

reproducere în condiţii de securitate.

Politica de securitate defineşte, în fapt, modalităţile de aplicare a principiilor doctrinei de

securitate asumate de o entitate socio-politică. Aceasta cuprinde ansamblul de concepţii, principii

şi orientări doctrinare asumate, pe fundamentul cărora se stabilesc, într-un anumit context

geopolitic, modalităţile de guvernare, orientările şi direcţiile de acţiune în plan intern şi

69

internaţional, precum şi utilizarea resurselor pentru protejarea, apărarea şi promovarea intereselor

de securitate.

Politica de securitate exprimă, pe fond, opţiunile de securitate ale administraţiei publice.

Aceasta se fundamentează, de regulă, prin dezbaterea publică a unor chestiuni de securitate internă

şi internaţională, cele mai cunoscute fiind terorismul internaţional, gestionarea situaţiilor

conflictuale, problematica de interes privind zone şi medii de securitate.

Politica de securitate a unei entităţi socio-politice este dependentă de ideologiile şi

doctrinele pe suportul cărora se construieşte sistemul şi regimul politic. Practica demonstrează că

la fiecare schimbare de administraţie, agenda publică include ample dezbateri cu privire la

opţiunile de securitate ale noii administraţii. Noua administraţie este interesată de alegerea

opţiunilor de securitate, precum şi de obţinerea garanţiilor de securitate din partea organizaţiilor

internaţionale de securitate, a alianţelor politico-militare sau a asociaţiilor de state suverane din

zona de interes strategic.

Politica de securitate se implementează prin măsuri de ordin diplomatic, economic, militar,

juridic, informaţional, ştiinţific, cultural, demografic, sanitar, ecologic etc.). Acestea sunt iniţiate şi

desfăşurate de către puterile statale - legislativă, executivă şi judecătorească - atât în timp de pace,

cât şi în timp de război sau în alte situaţii deosebite.

Politica de securitate este viabilă dacă încorporează cerinţele politicilor instituţionale,

publice şi sociale. În orice mediu de securitate, soluţiile la problemele de interes comun sunt

abordate, de regulă, în cadru naţional şi regional. Acesta impune statelor, forţelor politice,

organizaţiilor guvernamentale, non-guvernamentale sau civice, conducătorilor politici şi

reprezentanţilor diferitelor mişcări politice să-şi asume răspunderea directă pentru securitatea

comună. Aceasta face ca politică de securitate să fie, în acelaşi timp, instituţională, publică şi

socială.

Politicile instituţionale, se aplică instituţiilor politice, administrative şi judecătoreşti şi, în

funcţie de obiectivul lor principal se disting: politici constitutive: care urmăresc crearea de instituţii

noi, cu competenţe materiale în domeniul securităţii; politici reformatoare: care au în vedere

70

reforme administrative în domeniul securităţii; politici reglatoare: care stabilesc reguli sau statute

în domeniul securităţii.

Politicile publice oferă ansamblul de măsuri materializate sub forma unui program de

acţiune guvernamentală. Acestea urmăresc să producă schimbări favorabile pentru întreaga

societate sau pentru o anumită parte a populaţiei în anumite contexte de securitate. Ele generează

cadrul general de acţiune, cu reguli orientative pentru domeniul securităţii, cu precădere sub forma

politicii externe, politicii economice, politicii forţei de muncă, politicii protecţiei mediului etc.

Politicile sociale se exprimă printr-un ansamblu de mijloace întrebuinţate de stat şi de

comunităţile organice şi spirituale pentru corijarea inegalităţilor sociale, considerate ca

inacceptabile din punct de vedere al justiţiei sociale.

2. Necesitatea elaborării politicii de securitate naţională

Necesitatea ca un stat să-şi elaboreze o politică de securitate naţională coerentă şi detaliată

rezultă, în principal, din următoarele motive:

- să dea guvernului statului respectiv posibilitatea de a aborda toate ameninţările într-o

manieră coerentă;

- să crească eficienţa sectorului de securitate prin optimizarea contribuţiilor tuturor

structurilor responsabile din acest domeniu;

- să vegheze la aplicarea politicii;

- să construiască consensul pe plan intern;

- să întărească încrederea şi cooperarea la nivel regional şi internaţional.

În primul rând, pentru a constitui un cadru cuprinzător, politica de securitate naţională

necesită o analiză aprofundată a tuturor ameninţărilor la adresa securităţii naţionale. Ameninţările

interne şi externe au fost vreme îndelungată tratate separat, dar actualmente politica de securitate

tinde din ce în ce mai mult spre o evaluare complexă a condiţiilor interne şi internaţionale, în egală

71

măsură. Aceste politici ar trebui elaborate cu participarea tuturor structurilor guvernamentale cu

răspunderi în domeniul securităţii; este de dorit ca structurile internaţionale şi neguvernamentale

relevante să fie de asemenea implicate.

În al doilea rând, politica de securitate naţională poate juca un rol pozitiv în armonizarea

contribuţiilor aduse de numărul crescând de actori din domeniul securităţii, printre care cei de nivel

naţional, autorităţile locale, comunitatea de afaceri (de exemplu, pentru protejarea infrastructurii

vitale), diverse organizaţii ale societăţii civile, precum şi instituţiile regionale şi internaţionale.

Centralizarea procesului de elaborare a politicii, astfel încât aceasta să includă contribuţii venite

din surse diferite, poate duce la o înţelegere comună a conceptului de securitate.

În al treilea rând, politica de securitate naţională dă o orientare politică diverşilor actori

implicaţi în securitatea naţională. Politica de securitate naţională oferă repere pentru alinierea

deciziilor operaţionale la obiectivele pe termen lung şi scurt ale politicii naţionale. Centralizarea

permite folosirea optimă a resurselor şi evitarea discrepanţelor, redundanţelor şi deficienţelor în

procesul de elaborare şi punere în practică.

În al patrulea rând, politica de securitate naţională asigură o largă participare la elaborarea

politicii de securitate deoarece extinde dialogul şi cooperarea dincolo de limitările profesionale,

instituţionale sau partinice. În acest fel, dialogul poate duce la un consens cu privire la valorile şi

interesele naţionale fundamentale şi la gama de ameninţări la adresa acestor valori şi interese.

În al cincilea rând, politica de securitate naţională este un instrument de întărire a încrederii

la nivel regional şi internaţional. Printr-o politică coerentă şi transparentă, statul împărtăşeşte

preocupările sale legate de securitate comunităţii internaţionale, facilitând astfel înţelegerea şi

cooperarea internaţională.

Procesul de elaborare a politicii de securitate naţională trebuie să aibă drept premise

primatul valorilor, intereselor şi necesităţilor sociale faţă de cele de grup socio-politic.

Aceasta obligă puterea politică:

72

a)      să fundamenteze şi să realizeze cadrul legislativ şi instituţional dezirabil apărării,

protejării şi promovării valorilor, intereselor şi necesităţilor de securitate;

b)      să construiască şi să întreţină mediul socio-politic necesar funcţionării democraţiei şi

asigurării prosperităţii generale, comunitare şi individuale;

c)      să asigure integrarea statului naţional în structuri de securitate viabile şi să promoveze

o politică de bună-vecinătate şi de relaţii echitabile cu toate statele lumii;

d)     să dimensioneze componenta militară a securităţii în concordanţă cu valorile,

interesele şi necesităţile de securitate, cu riscurile şi ameninţările prognozabile, precum şi cu

resursele disponibile.

Politica de securitate naţională trebuie definită şi întreţinută din perspectiva necesităţilor

sociale. Aceasta rezidă din faptul că procesul de construire a securităţii are drept finalitate

următoarele deziderate:

a)      starea de fapt a organizării sociale (naţiunii) – exprimată prin capacitatea de a fi la

adăpost de orice pericol extern şi intern, de a se proteja şi apăra împotriva riscurilor, ameninţărilor

pericolelor şi agresiunilor de orice natură;

b)      starea de fapt a instituţiilor cu funcţii gestionare – exprimată prin independenţa,

integritatea teritorială şi suveranitatea statului naţional;

c)      starea sistemului socio-politic construit de organizarea socială – exprimată prin

modalităţi adecvate de administrare a treburilor publice şi prin măsuri socio-politice conforme cu

valorile, interesele şi necesităţile de securitate.

Politica de securitate naţională are caracter naţional numai în condiţiile în care puterea

politică ce administrează naţiunea îşi menţine caracterul naţional. În construirea şi menţinerea

acesteia sunt abilitate numai organizaţiile/structurile de securitate care definesc statul naţional,

întrucât numai acestea dispun de capacitatea de gestionare publică pe fundamentul necesităţilor

sociale şi sunt sprijinite de popor pentru a funcţiona ca autorităţi legitime.

73

Între politică şi securitate există o relaţie, a cărei înţelegere impune identificarea formelor

de manifestare a acesteia în diferite contexte geopolitice, precum şi analiza procesual-organică a

nivelului general de dezvoltare a comunităţilor sociale, regimului politic, fenomenologiei politico-

militare şi situaţiei geopolitice şi geostrategice dintr-un spaţiu de securitate definit.

Politica semnifică arta puterii politice de a conduce şi guverna afacerile publice prin forme

şi modalităţi care asigură menţinerea şi apărarea ordinii interne instituite şi securitatea

comunităţilor sociale administrate.

În orice societate, factorul politic, care constituie şi puterea în stat, are un rol determinant în

conducerea vieţii sociale. Acesta constituie instrumentul menit să armonizeze problemele specifice

domeniilor fundamentale ale vieţii sociale, să menţină echilibrul, stabilitatea şi funcţionalitatea

acesteia, să creeze cadrul favorabil garantării securităţii ei. Efectele gândirii şi acţiunii clasei

politice se răsfrâng asupra întregii vieţi sociale, deoarece nici un domeniu al acesteia şi, cu atât mai

mult, acela vital, al securităţii, nu poate rămâne în afara influenţei sale.

Puterea unui stat se bazează pe organizaţiile construite şi întreţinute de naţiune în scopul

gestionării necesităţilor de securitate. Acestea au capacitatea de a interpreta corect menirea lor

socială şi de a întreţine interesul cetăţenilor pentru participarea lor la elaborarea deciziilor în

materie de securitate. Un rol deosebit în funcţionarea acestora revine educaţiei şi culturii de

securitate, ca suport al bunei socializări cetăţeneşti.

Nevoile de apărare împotriva agresiunilor „centrelor de putere” sunt exprimate de către un

stat prin politica apărării naţionale. Aceasta vizează ansamblul acţiunilor, căilor şi mijloacelor şi

metodelor folosite în scopul apărării naţiunii, comunităţilor sociale şi cetăţenilor, ţinând seama de

tendinţele ce se manifestă în evoluţia situaţiei internaţionale.

Politica apărării naţionale dirijează şi coordonează forţele şi mijloacele de care depinde

apărarea ţării: economice, politice, diplomatice, militare cercetării ştiinţifice şi tehnologice,

psihologice, juridice, culturale, educaţionale.

3. Fundamentele politicii de securitate naţională

74

În bună măsură din cauza lumii în care trăim şi soluţiilor proiectate pentru problemele sale,

securitatea naţională continuă să-şi demonstreze complexitatea. Mediul de securitate se află într-o

continuă remodelare şi schimbare. Pentru provocări noi, se cer soluţii noi, care să răspundă

realităţilor. De aceea asigurarea securităţii naţionale reprezintă un proces continuu şi complex,

extins asupra unui spectru larg de domenii, relaţii şi interdependenţe, destinat promovării

intereselor şi obiectivelor de securitate ale statului, societăţii şi cetăţeanului.

În accepţia generală, mediul de securitate este definit ca un sistem.

Orice sistem de securitate are nevoie de echilibru funcţional şi integrativ, răspunzând

acestui postulat prin subsistemele pe care le întreţine: economic, politic, juridic-normativ şi

cultural.

Conceptul securitate naţională este grevat de implicarea ideologiilor pe care este

fundamentată puterea politică ce administrează o naţiune. În fundamentarea acestuia se implică

indivizi şi grupurile socio-politice (partidele politice) care impun puterea politică.

Pentru fundamentarea politicii de securitate, relevante sunt spaţiul politic, ideologia puterii

politice, valorile politice asumate, cultura politică, decizia politică şi acţiunea politică. În funcţie

de acestea se stabilesc obiectivele, se definesc direcţiile de acţiune, se alocă resursele şi se stabilesc

competenţele şi răspunderile organizaţiilor şi, mai ales instituţiilor cu funcţii în materia securităţii.

Spaţiul politic este constituit din zonele de manifestare şi proliferare a politicii în spaţiu.

Abordarea din această perspectivă se numeşte geopolitică. Acesta are două sensuri: un sens

restrâns - ştiinţa care studiază impactul factorilor spaţiali de esenţă natural-geografică şi socio-

geografică (geografia economică, cea militară, politică, lingvistică etc.) asupra politicii interne şi

externe a statelor şi a politicii internaţionale, în general); un sens larg - orice acţiune de politică

internă, externă sau internaţională în caz că implică problema teritorială.

Ideologia puterii politice constituie liantul orientării comportamentului cetăţenilor în

domeniul elaborării şi asigurării securităţii. Ideologia defineşte, pe fond, modul de guvernare,

natura sistemului economic, obiectivele dezvoltării sociale, servind drept punct de plecare pentru

elaborarea programelor de acţiune ale partidelor.

75

Ideologia puterii politice constituie liantul comunicaţional dintre aşa-numita „clasă

politică” aflată la putere, organizaţiile neguvernamentale, societatea civilă şi cetăţeni, care,

declarativ, sunt beneficiarii măsurilor şi acţiunilor politice întreprinse.

Valorile politice asumate de puterea politică sunt create şi realizate în practica politică în

funcţie de modalităţile în care acestea răspund aspiraţiei de organizare mai bună a relaţiilor dintre

membrii comunităţii guvernate. Orice putere politică democratică acceptă şi proclamă ca valori

politice generale libertatea, egalitatea, suveranitatea, dreptatea socială, ordinea, democraţia,

independenţa, patriotismul etc.

Valorile promovate de puterea politică constituie criterii de fundamentare a opţiunii politice

în domeniul asigurării securităţii. Acestea: definesc atât valori-mijloc, cât şi valori-scop pentru

deciziile politice în materie de securitate; îndeplinesc rolul unor jaloane în viaţa politică, orientând

acţiunile politice în vederea mobilizării maselor în jurul obiectivelor politicii de securitate; servesc

pentru a legitima acţiunile pentru menţinerea puterii politice.

Opţiunile din sfera valorilor politice sunt decisive pentru organizarea şi funcţionarea

oricărui sistem de securitate. Valorile politice incompatibile sunt, de regulă, o sursă de tensiuni şi

conflicte între puterea politică şi societatea administrată. Din acestea se nasc regimurile

democratice sau regimurile autoritare, dictatoriale.

Cultura politică constituie un proces complex, rezultat al unui sistem de atitudini şi un

sistem de conduite ale actorilor puterii politice în raport cu viaţa politică. Acestea încorporează atât

reprezentările, valorile, credinţele şi convingerile împărtăşite, cât şi opiniile şi comportamentele

oamenilor, instituţiilor şi organizaţiilor.

Decizia politică este actul de opţiune şi de voinţă politică pentru un anumit mod de acţiune,

din mai multe alternative disponibile, în abordarea securităţii, ca problemă de interes public. În

această categorie se înscriu regulile constituţionale, legile elaborate în parlament, politicile publice,

deciziile privind măsurile de asigurare a securităţii, strategiile elaborate de grupurile care deţin

puterea politică. Decizia politică reflectă, în ultimă instanţă, raporturile de putere şi rezultatul

conflictelor şi negocierilor dintre forţele sociale pentru construirea şi întreţinerea sistemului

securităţii naţionale.

76

Decizia pentru fundamentarea şi elaborarea politicii de securitate este expresia gândirii

exprimate în spaţiul politic de către puterea politică, pe fundamentul ideologiei la care se

raportează, a valorilor politice asumate şi a culturi politice de care dispune.

Aceasta trebuie să aibă drept premise reperele şi normele care conferă politicii de securitate

valoare socială. În acest context, valoarea decidentului este dependentă de capacitatea de a se

adapta la transformările din mediul de securitate, cunoştinţele şi experienţa acumulată, factorii

interni şi externi care influenţează/condiţionează decizia, precum responsabilitatea faţă de

consecinţele acesteia.

Decizia de fundamentare şi elaborare a politicii de securitate implică o responsabilitate

deosebită din partea puterii politice. Acesta presupune eliminarea abordărilor doctrinare,

cantonarea în anumite scenarii şi solicită analize de grup şi prelucrarea continuă şi sistematică a

informaţiilor referitoare la mediul de securitate.

Pentru a putea acţiona potrivit intereselor de securitate, puterea politică trebuie să decidă în

cunoştinţă de cauză asupra modalităţilor de utilizare a resurselor care asigură viabilitatea politicii

de securitate. Decizia este, în esenţă, un proces raţional de alegere, dintr-un număr oarecare de

posibilităţi, pe baza informaţiilor deţinute, a unei linii de acţiune, în scopul atingerii obiectivelor

stabilite. În acelaşi timp, reprezintă materializarea cunoaşterii oportunităţilor şi posibilităţilor de

acţiune.

Acţiunea politică impune modalităţi de realizare a obiectivelor politicii de securitate în

funcţie de gradul de politizare a societăţii, adică în funcţie de semnificaţia politică a măsurilor

întreprinse. Acţiunea politică se transformă într-o forţă menită să gestioneze evoluţia proceselor

socio-politice generatoare de stabilitate, să prevină disfuncţionalităţile şi, în ,,situaţii-limită”, să

administreze stările conflictuale în folos propriu. Practica politico-statală confirmă că „politicile de

securitate”, chiar dacă se auto-definesc „naţionale”, nu seamănă între ele datorită modalităţilor

neechivalente de procesare a informaţiilor.

Acţiunea politică, exprimată prin modalităţi concrete de aplicare a deciziei de

operaţionalizare a politicii de securitate, este dependentă de agenda politică. Aceasta susţine sau

temporizează, în anumite contexte, demersurile vizând utilizarea programată a resurselor

77

economice, energetice, militare, sociale, necesare atingerii obiectivelor propuse, cărora oamenii

politici, în special politicienii, le acordă atenţie deosebită.

Acţiunea politică este viabilă dacă nu este lăsată exclusiv la mâna politicienilor.

Practica politico-statală confirmă că, în anumite conjuncturi, pentru realizarea propriilor

interese de securitate, unii oameni politici se autoproclamă „patrioţi”, fac din politică o speculă,

un mijloc de trai, şi reuşesc, în unele situaţii, să transforme instituţiile şi serviciile publice, din

mijloace pentru realizarea binelui public, în mijloace pentru realizarea intereselor personale. O

condiţie fundamentală a viabilităţii acţiunii politice este menţinerea structurilor militare în cadrul

legal pentru care au fost generate şi împiedicarea transformării acestora în instituţie a statului

ideologic.

Pentru elaborarea unei politici de securitate sunt relevante: situaţia geopolitică a zonei de

interes (harta geopolitică); sistemul politic; dreptul internaţional.

Situaţia geopolitică a zonei de interes (harta geopolitică) evidenţiază rolul fiecărui „actor”

al mediului de securitate, precum şi noile spaţii geografice, purtătoare de tensiuni latente sau

deschise. De aceea, se acordă importanţă acelor zone în care securitatea este o sursă de stabilitate,

cât şi acelor zone în care pericolele, riscurile şi ameninţările la adresa securităţii rămân prezente.

78

2. Organizaţia Naţiunilor Unite

1. Istoric

Organizaţia Naţiunilor Unite (organizaţie politică universală) este cea mai importantă

organizaţie internaţională din lume. Fondată în 1945, după Al Doilea Război Mondial, are 193

de state membre.

ONU are misiunea de a asigura pacea mondială, respectarea drepturilor omului, cooperarea

internaţională şi respectarea dreptului internaţional.

Sediul central al organizaţiei este situat în New York.

Cel de-al Doilea Război Mondial nu a avut ca rezultat un tratat de pace general, cauza a fost

nivelul scăzut de solidaritate între aliaţi. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat general de

pace. Obiectivul – menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale.

În afara scopului fundamental, de a institui un nou sistem de securitate colectivă, Carta ONU

menţionează în preambulul său trei finalităţi : respectul drepturilor funadamentale ale persoanei

umane, respectul dreptului internaţional şi al dreptăţii de promovare a progresului social general

într-un climat de libertate.

Societatea Naţiunilor, precursoarea ONU – Scurt istoric şi descriere

Ideea constituirii unei organizaţii internaţionale, care să faciliteze colaborarea dintre state în

scopul menţinerii păcii, poate fi identificată în seria de conferinţe diplomatice internaţionale,

ţinute în ultima parte a secolului XIX-lea şi prima parte a secolului XX. Impulsul pentru crearea

unei organizaţii cu vocaţie universală a fost dat însă de dorinţa statelor de a coopera pentru a

preveni repetarea primului război mondial.

În 1915 ia fiinţă în SUA, la Philadelphia, Liga pentru impunerea păcii, organizaţie privată ale

cărei principale idei, acceptate de preşedintele Woodrow Wilson, se regăsesc în vestitele sale „14

puncte”, privind organizarea păcii la sfârşitul războiului.

79

La o săptămână după deschiderea Conferinţei de pace de la Paris (18 ianuarie 1919), s-a

constituit o comisie, a cărei conducere a revenit preşedintelui SUA, W. Wilson, cu sarcina

elaborării actului constituiv al Ligii, ca parte integrantă a Tratatului de pace. Proiectul final al

acestui document, denumit Pactul Societăţii Naţiunilor, a fost aprobat în unanimitate şi a intrat

în vigoare la 10 ianuarie 1920.

Cele mai importante ţeluri ale Societăţii Naţiunilor sunt legate de promovarea păcii şi

prevenirea războiului.

Expresia „Naţiunile Unite” aparţine preşedintelui Statelor Unite ale Americii, Franklin D.

Roosevelt, şi a fost folosită pentru prima dată în „Declaraţia Naţiunilor Unite” din ianuarie

1942, prin care reprezentanţii a 26 de naţiuni angajau guvernele lor să continue lupta împotriva

Puterilor Axei. Ideea creării Organizaţiei Naţiunilor Unite este lansată de miniştrii de externe ai

SUA (Cordell Hull), URSS (V. M. Molotov) şi Marii Britanii (Anthony Eden) şi

ambasadorului Chinei în Uniunea Sovietică (Fao Ping-Sheung).

Conferinţa de la San Francisco, a cărei denumire oficială a fost „Conferinţa Naţiunilor Unite

privind Organizaţia Internaţională”, şi-a început lucrările la 25 aprilie 1945, cu participarea

reprezentanţilor a 50 de state. Lucrările Conferinţei, care au durat două luni, au fost consacrate

elaborării Cartei ONU.

În termeni generali, Organizaţia Naţiunilor Unite poate fi definită ca o organizaţie cu vocaţie

universală, atât în ceea ce priveşte entităţile sale – state suverane – cât şi domeniile în care se

implică, scopul său principal fiind menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

ONU nu este o organizaţie supranaţională, nu are competenţele unui guvern mondial, ci

reprezintă o organizaţie de state suverane, funcţionând ca „un centru în care să se armonizeze

eforturile naţiunilor prin atingerea unor scopuri şi obiective comune” .

2. Scopul si sarcinile ONU

Scopurile pentru care a fost creată Organizaţia Naţiunilor Unite şi pentru realizarea cărora

acţionează statele membre şi organizaţia ca atare sunt înscrise în primul articol al Cartei.

Primul şi cel mai important dintre acestea este menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

Aliniatul întâi al aceluiaşi articol indică şi căile utilizării acestui obiectiv: a.) prin măsuri

colective pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva păcii şi prin reprimarea actelor

de agresiune sau a altor încălcări ale păcii; b.) prin aplanarea şi soluţionarea diferendelor sau a

80

situaţiilor cu caracter internaţional care pot duce la o încălcare a păcii, prin mijloace paşnice şi în

conformitate cu principiile justiţiei şi dreptului internaţional.

În al doilea rând, după menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, Carta subliniază, ca scop al

Organizaţiei, realizarea cooperării internaţionale în domeniul economic şi social. Pentru

atingerea acestui obiectiv, ca şi în cazul menţinerii păcii şi securităţii globale, Carta conţine

prevederi precise privind atribuţiile organelor sau organizaţiilor din sistemul său, în sarcina

cărora cade realizarea acestui obiectiv.

Un al treilea obiectiv al ONU, consfiinţit în articolul 1 al Cartei, este realizarea cooperării

internaţionale pentru promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor

fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Potrivit Cartei,

principalele responsabilităţi pentru promovarea drepturilor omului sunt încredinţate Adunării

Generale şi Consiliului Economic şi Social.

Un alt obiectiv al ONU constă în dezvoltarea de relaţii prieteneşti între naţiuni. Carta stabileşte

un set de principii în baza cărora vor acţiona, pentru înfăptuirea scopurilor consacrate, atât

Organizaţia, cât şi statele membre.

Declaratia Universala a Drepturilor Omului

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată şi adoptată de Adunarea Generală a

O.N.U., la 10 decembrie 1948, este primul document cu vocaţie universală în acest domeniu şi

stabileşte o concepţie unitară a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile omului,

deschizând calea spre un sistem de protecţie internaţională a drepturilor omului.

După 1948, Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat în acest domeniu peste 60 de convenţii şi

declaraţii prin care s-a avut în vedere şi instituirea unor mecanisme specifice de protecţie a

acestor drepturi.

După cum enunţă prima propoziţie a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, respectarea

drepturilor omului şi a demnităţii umane reprezintă „fundamentul libertăii, justiţiei şi păcii în

lume” şi a fost proclamată ca un „ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele şi

naţiunile” în ceea ce priveşte respectul faţă de drepturile omului.

Ea face referire la numeroase drepturi - civile, politice, ecomomice, culturale şi sociale – la care

oamenii de pretutindeni sunt îndreptăţiţi.

81

3. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite

Carta Naţiunilor Unite indică următoarele şase organe principale ale ONU: Adunarea

Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Curtea

Internaţională de Justiţie şi Secretariatul General.

Cele şase organe enumerate, deşi calificate toate ca principale, se află totuşi, din punct de vedere

al independenţei şi puterii pe care o exercită, în situaţii diferite.

Adunarea Generală, în care sunt reprezentate toate statele membre, ca entităţi egale, este

organul care dispune de cele mai largi competenţe.

Aceasta ocupă o poziţie centrală în cadrul Organizaţiei, nu numai datorită funcţiilor şi puterilor

sale politice, dar şi pentru competenţele sale administrativ-financiare şi rolul în stabilirea

structurării altor organe.

Două dintre organele principale ale ONU – Consiliul Economic şi Social (ECOSOC) şi

Consiliul de Tutelă – sunt plasate sub autoritatea Adunării Generale.

Pe de altă parte, competenţele Consiliului de Securitate în menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale sunt ferite de orice interferenţă din partea altor organe ONU, inclusiv Adunarea

Generală.

În sistemul Naţiunilor Unite, Adunarea Generală este organ principal, ocupând o poziţie

centrală. Prin poziţie şi alcătuire, Adunarea Generală are o vocaţie universală; în genere,

aceasta poate discuta orice probleme sau chestiuni la care se referă Carta sau care privesc puterile

şi funcţiile oricărui organ al Naţiunilor Unite şi poate face recomandări membrilor O.N.U. sau

Consiliului de Securitate în orice chestiuni similare.

Principial, conform Cartei şi altor acte constitutive, acţiunile Adunării Generale în domeniul

reglementării paşnice, la fel ca şi cele ale Consiliului de Securitate, înscriindu-se în cadrul

diplomaţiei multilaterale, nu au forţă juridică obligatorie, ci numai valoare moral-politică. În

acest sens, funcţiile şi puterile Adunării Generale au numai un caracter deliberativ şi de

recomandare.

82

4. Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite

Autorii Cartei ONU au rezervat Consiliului de Securitate un loc aparte în sistemul instituţional

al organizaţiei, ca organ cu compunere restrânsă, investit cu răspunderea principală în menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale (art. 24).

Pentru realizarea acestei răspunderi, Carta conferă Consiliului de Securitate puteri speciale de

decizie şi de acţiune în prevenirea şi rezolvarea conflictelor internaţionale, iar statele membre

ONU „acceptă să execute hotărârile Consiliului de Securitate”, luate în conformitate cu

dispoziţiile Cartei (art.25).

Poziţia şi rolul deosebit rezervate acestui organ în structura organizaţiei mondiale sunt relevate de

compunerea acestuia, funcţionarea, sistemul decizional şi competenţele ce le exercită.

Destinat să facă faţă, prin „acţiuni rapide şi eficace”, unor situaţii conflictuale, alcătuirea acestui

organ, în viziunea fondatorilor ONU trebuia să răspundă unei duble cerinţe: pe de o parte, să se

limiteze la un număr restrâns de membri, iar pe de altă parte, să aibă în compunerea sa,

obligatoriu şi permanent, marile puteri aliate în cel de-al doilea război mondial, cooperarea

acestora fiind considerată o principală garanţie a menţinerii păcii şi securităţii în perioada

postbelică.

Ca atare, conform Cartei, Consiliul de Securitate cuprinde două categorii de membrii:

permanenţi şi nepermanenţi.

Iniţial, Consiliul cuprindea unsprezece membri: cinci membri permanenţi, numiţi prin Cartă –

Republica China, Franţa, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marii

Britanii şi Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americii – şi şase membri nepermanenţi. Ca

urmare a unui amendament adus Cartei în 1963 (intrat în vigoare la sfârşitul anului 1965),

numărul membrilor nepermanenţi a fost sporit la zece , Consiliul fiind compus, după 1965, din

cincisprezece membri.

Competenţele Consiliului de Securitate a Naţiunilor Unite sunt exprimate în temeiul art. 24 al

Cartei, care conferă acestuia răspunderea principală în menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale, competenţele în cauză urmărind prevenirea izbucnirii unor conflicte, intervenţia,

dacă este cazul, pentru a le pune capăt şi, în general, dezamorsarea crizelor internaţionale.

În acest cadru, atribuţiile Consiliului sunt grupate, de Carta ONU, în trei capitole distincte:

83

Capitolul VI – atribuţii în soluţionarea în soluţionarea paşnică a diferendelor

internaţionale;

Capitolul VII – atribuţii în cazul unor „ameninţări împotriva păcii”, „încălcări ale păcii” şi

„acte de opresiune”, care impun măsuri de constrângere, fără folosirea forţei urmate, dacă este

cazul, de folosirea acesteia;

Capitolul VIII – atribuţii în raporturile dintre ONU şi organizaţii ori acorduri regionale,

având ca obiect menţinerea păcii şi securităţii într-o anumită zonă geografică.

În domeniul soluţionării paşnice a diferendelor, Consiliul poate:

să invite părţile la un diferend să îl soluţioneze printr-unul din mijloacele menţionate la art.

33 („tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, prin recurgere la

organisme sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea părţilor”);

să dispună o anchetă asupra unui diferend sau a unei situaţii, care ar putea duce la fricţiuni

internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend; concluziile anchetei, întreprinsă de un

organ subsidiar al Consiliului, de o comisie formată din reprezentanţi ai statelor ori

personalităţi independente, constituie o primă etapă în stabilirea poziţiei Consiliului asupra

diferendului a cărui natură urmează să o determine;

să recomande părţilor la diferend, procedura sau metoda de soluţionare, tinând seama de

natura diferendului, ori, la cererea acestora, să le recomande soluţii concrete;

În cazurile în care Consiliul constată existenţa unor situaţii calificate drept ameninţare împotriva

păcii, încălcare a păcii sau act de agresiune, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul Cartei,

este autorizat să adopte rezoluţii cu valoare obligatorie, prin care dispune măsuri, mergând uneori

până la utilizarea forţei armate.

Sructura ONU – Celelalte structuri ale ONU şi organizaţiile speciale

Consiliului Economic şi Social îi sunt subordonate multe din organizaţiile speciale.

Consiliul de Tutelă şi-a suspendat momentan activitatea.

Curtea Internaţională de Justiţie decide dispute internaţionale (se află la Haga).

Secretariatul Naţiunilor Unite: cea mai mare funcţie administrativă este cea de Secretar

General al ONU – Ban Ki Moon.

Din organizaţiile speciale ale ONU fac parte:

84

Centrul Naţiunilor Unite pentru Aşezări Umane;

Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii (UNICEF);

Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare;

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD);

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (PNUE);

Programul Internaţional al Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Consumului de

Droguri;

Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi;

Operaţiunile ONU de Menţinere a Păcii;

Fondul ONU pentru Activităţi în Domeniul Populaţiei;

Agenţia pentru Refugiaţii Palestieni;

ONU lucrează cu următoarele organizaţii autonome: UNESCO, BIRD, FMI şi altele.

5. Viitorul ONU

Conform Cartei, ONU a reprezentat expresia hotărârii ţărilor de a preveni o nouă

conflagraţie mondială, de a menţine pacea şi securitatea internaţională, de a dezvolta relaţii

prieteneşti între state, de a realiza cooperarea pentru soluţionarea problemelor economice, sociale,

culturale şi umanitare cu care se confruntă omenirea şi de a promova şi încuraja respectarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau

religie.

În realitate, Organizaţia Naţiunilor Unite a fost produsul membrilor săi fondatori şi

proiectată de funcţioneze, aşa cum cei mai influenţi dintre aceştia au dorit, desigur, în raport cu

condiţiile prevalente în perioada respectivă. Transformarea realităţilor geopolitice contemporane a

fost mult mai rapidă decât cea a efortului de adaptare instituţională a organizaţiei. În fond, ONU nu

a fost creată pentru a răspunde unor nevoi precise şi concrete ci, aşa cum se exprima Maurice

Bertrand, “pentru a răspunde unui vis”, şi anume “visul păcii”. Or, pacea (mondială) corespunde

unei anumite ordini (mondiale). Pentru învingătorii în cel de-al doilea război, “menţinerea păcii”

este sinonimul “menţinerii ordinii”, mai precis a ordinii învingătorilor. ONU este rezultatul unei

ambiguităţi, din moment ce nici învingătorii, atât de deosebiţi pe cît erau Stalin şi Roosevelt şi

regimurile reprezentate de ei, nu aveau aceeaşi viziune asupra ordinii mondiale.

85

Tendinţa de a măsura reuşita, eficienţa şi relevanţa organizaţiei mondiale este o chestiune

fundamentală de percepţie care nu poate decît să fluctueze în raport cu tradiţiile ţării care o face şi

cu relaţiile pe care le-a întreţinut cu organizaţia de-a lungul timpului. Această tendinţă este datorată

şi modului de operare al majorităţii occidentale în primul deceniu de existenţă al organizaţiei, care

a imprimat şi profesat primatul voinţei majorităţii. După decolonizare şi apariţia fenomenului de

atomizare a sistemului internaţional, respectiv creşterea de la 51 la 191 a numărului statelor

membre, modelul astfel construit s-a întors împotriva intereselor occidentale.

Din punct de vedere al intenţiilor originare ale Cartei ONU s-au acumulat două probleme

majore, generate de două tipuri de frustrări:

• membrii fondatori nu mai sunt în majoritate şi prin urmare nici obiectivele lor nu mai sunt

în mod necesar similare celor ale organizaţiei în prezent;

• noii veniţi în organizaţie au aderat la Cartă pe care au acceptat-o ca atare în condiţii

istorice determinate, ceea ce înseamnă că propriile lor obiective definite în prezent nu sunt

neapărat reflectate în acest document şi în modul de funcţionare pe care îl prescrie.

Pe măsură ce condiţiile geopolitice internaţionale s-au schimbat în raport cu cele care au

inspirat Carta ONU şi instituţiile sale în 1945, a fost clar că nu a existat un consens asupra modului

în care trebuie reformată organizaţia, unele mari puteri clamînd necesitatea reformei, fără însă a-şi

asuma riscul revizuirii Cartei. În acest mod, efortul de adaptare al organizaţiei la un mediu

internaţional aflat într-o accentuată dinamică a fost constant, dar reactiv şi nu anticipativ.

Orice evaluare a tentativelor curente de reformă a ONU trebuie să înceapă de la plasarea sa

realistă în raport cu etapele similare din trecut. Recentul impuls în promovarea reformei nu

constituie un demers noul. Deja la începutul anilor 1980, sistemul ONU şi al agenţiilor sale

specializate opera cu o gamă largă de aranjamente instituţionale destinate unor activităţi care

acopereau practic toate domeniile de interacţiune internaţională, de la securitate şi menţinerea păcii

la dezvoltare economică, de la apărarea drepturilor omului la protecţia proprietăţii intelectuale, de

la standardizare tehnică la codificarea progresivă a dreptului internaţional, de la spaţul extra-

atmosferic la marea liberă. În încercarea de a răspunde cît mai multor solicitări, ONU nu a ştiut să

evite pericolul supraîncărcării instituţionale, constatare uşor de făcut chiar după primele două

decenii de activitate. Încă din 1966 s-a făcut simţită “tendinţa de a crede că fiecare nouă propunere

necesită o nouă instituţie care să o ducă la îndeplinire”. În aceste condiţii, atît ca resurse financiare,

cît şi ca resurse umane, ONU a fost supusă permanent unor presiuni crescînde pentru fiecare

86

program, ceea ce a diminuat posibilitatea întreprinderii unor proiecte ambiţioase şi capacitatea de

anticipare pe termen lung.

Poziţiile adoptate de state nu au făcut distincţia netă necesară între validitatea temelor şi

obiectivelor organizaţiei şi relevanţa structurilor create pentru a le aborda. Aceasta a condus la o

situaţie în care ONU era constrînsă să abordeze atît problemele curente cît şi cele în curs de

apariţie, fără a avea mijloacele suplimentare adecvate. Probleme esenţiale cum ar fi lipsa de

consens asupra rolului ONU în sistemul internaţional şi nivelul resurselor alocate au fost evitate.

Eforturile de reformă s-au făcut de cele mai multe ori sub presiune, fie ca rezultat al aşa numitelor

“crize financiare” care de fapt nu erau crize generate de administrarea internă a sistemului, ci de

atitudinea unor state membre, fie a unor crize de moment declanşate de eşecul acţiunilor sub egida

ONU în cazuri specifice. Evaluările erau făcute în raport cu interesele de circumstanţă ale unor

membri. În funcţie de acestea, slăbiciunile sistemului Naţiunilor Unite erau explicate în două

feluri:

• organizaţia este dominată de state mici şi în curs de dezvoltare şi prea slabă, datorită

implicării în procesele sale decizionale a numeroase state care nu dispun de forţă reală în aplicarea

deciziilor;

• organizaţiei nu i se dau mijloacele şi autoritatea necesară pentru a deveni o forţă

supraguvernamentală.

Revenirea în forţă a Consiliului de Securitate, la începutul anilor ’90, la capacitatea de a-şi

îndeplini mandatul, aşa cum a fost consacrat prin Cartă a adus în actualitate tema legitimităţii sale

în raport cu avansul organizaţiei spre universalitatea geografică, creşterea numărului său de

membri şi chiar cu al mărimii contribuţiei statelor la bugetul organizaţiei.

Au prins contur multiple presiuni, legitimizate de schimbările produse în raport cu 1945,

atît din partea foştilor învinşi în ultimul război mondial, cît şi a lumii în curs de dezvoltare.

Începînd din 1992 tema reprezentării echitabile şi creşterii numărului de membri ai Consiliului de

Securitate a fost introdusă pe agenda Adunării Generale, provocînd dezbateri aprinse şi creatoare

de diverse scenarii de schimbare. Divergenţa şi varietatea punctelor de vedere aduse în discuţie şi

confortul evident al actualilor membri permanenţi în menţinerea situaţiei existente sunt obstacole

tacite considerabile în calea avansării către o decizie, fără a fi nevoie ca vreun stat membru să se

împotrivească explicit nevoii de schimbare. Este evident că reforma ONU în domeniul păcii şi

securităţii este asociată cu reforma Consiliului de Securitate.

87

Dificultăţile reale ale angajării unui proces profund de reformă sunt şi mai bine ilustrate de

inerţia puternică în reformarea Consiliului de Securitate. Acest domeniu este relevant, întrucît

blamul nu mai poate fi dirijat la adresa structurilor birocratice sau a ineficienţei

multilateralismului. În fond, este greu de imaginat o structură multilaterală operaţională mai

potentă decît cea formată de nucleul de cinci ţări membre permanente ale Consiliului de Securitate.

Succesul sau insuccesul acţiunilor ONU în materie de menţinerea păcii şi securităţii sunt rezultatul

armonizării sau dezacordului între acele 5 state şi nu al unei eventuale incapacităţi inerente a

organizaţiei de a realiza mandatele atribuite.

Reforma Consiliului de Securitate este legată nu numai de eficienţa, ci şi de

reprezentativitatea şi, implicit, legitimitatea acestuia, invocate de marea majoritate a statelor

membre ale ONU. Aprecierea reprezentativităţii şi legitimităţii este făcută, cel mai adesea, în

raport cu numărul membrilor Consiliului şi mai ales cu configuraţia grupului de membri

permanenţi. Criticii invocă cel mai frecvent următoarele vicii de reprezentare:

• Reprezentativitatea geopolitică: patru dintre cei cinci membri permanenţi sunt europeni

sau legaţi de istoria Europei. Singurul membru permanent care nu provine din lumea

industrializată este China. Nici un membru nu reprezintă emisfera sudică. De aceea, ţările în curs

de dezvoltare văd lărgirea Consiliului de Securitate ca pe o posibilitate de a-şi spori impactul în

sistemul Naţiunilor Unite şi în guvernarea globală.

• Reprezentativitatea regională: din punct de vedere al grupurilor regionale informale ale

ONU, nu sunt reprezentate permanent în Consiliu, America Latină şi Africa. Reprezentarea

regională adecvată ar trebui să fie una dintre valorile cheie ale legitimităţii şi autorităţii Consiliului

de Securitate. Acest tip de reprezentare a stat la baza modului de distribuire a locurilor

nepermanente atunci cînd s-a procedat, prin amendarea Cartei, la extinderea de la 11 la 15 a

numărului total de membri ai Consiliului de Securitate.

• Reprezentativitatea demografică: dacă populaţia este utilizată drept criteriu de asigurare a

reprezentativităţii, atunci emisfera nordică este supra-reprezentată în Consiliu. În exprimarea lui

Knox, “pare absurd că, în 50 de ani – cînd conform estimărilor China, India, Pakistan, Nigeria şi

Indonezia vor reprezenta mai mult de patru miliarde persoane – Consiliul de Securitate va arăta la

fel”. În acelaşi timp, agenda ca atare a Consiliului de Securitate s-a lărgit într-un mod în care sunt

afectate grupuri de populaţie tot mai largi. Extinderea agendei presupune şi o mai bună

reprezentare a celor din zonele cele mai afectate de deciziile luate de Consiliu.

88

• Reprezentativitatea prin capacitate: unul dintre criteriile majore, enunţate ca atare în Carta

ONU cu privire la calitatea de membru al Consiliului de Securitate, este capacitatea de a contribui

la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. De aici argumentul că, de fapt, Consiliul de

Securitate nu mai reprezintă adecvat ţările cu cea mai mare capacitate de a contribui la menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale. Pe baza exclusivă a criteriului forţei economice, Germania şi

Japonia luate împreună pot să-şi aducă o contribuţie comparabilă cu a Statelor Unite şi mai mare

ca a oricărui alt membru permanent actual.

• Dreptul de veto: decizia de consacrare a dreptului de veto a fost în bună parte rezultatul

gîndirii politice “realiste” a perioadei care a urmat imediat celui de-al doilea război mondial,

potrivit căreia eficacitatea politică a Naţiunilor Unite ar fi fost mult redusă dacă nu ar fi avut

sprijinul concomitent al marilor puteri. Ţinînd cont că absenţa marilor puteri din Liga Naţiunilor a

constituit o slăbiciune majoră, autorii Cartei au incorporat dreptul de veto printre instituţiile

esenţiale ale ONU. În plus, ca mijloc de protecţie al marilor puteri fondatoare, dreptul de veto a

constituit supapa de siguranţă pentru ca ONU să nu se poată supra-angaja şi mai ales să nu se

angajeze vreodată împotriva lor. De altfel, aşa cum notează istoricii, pe timpul negocierilor privind

redactarea Cartei era clar că Statele Unite nu ar fi rămas membre ale ONU dacă nu i s-ar fi acordat

dreptul de veto. Există propuneri care vizează schimbarea puterii de vot a statelor într-o manieră

care ar permite şi schimbarea forţei decizionale a Adunării Generale (pornind de la constatarea că

sistemul “un stat, un vot” folosit la adoptarea rezoluţiilor este nerealist, întrucît nu reflectă

distribuţia reală a puterii în lume), dar şi schimbarea configuraţiei nucleului permanent al

Consiliului de Securitate (pornind de la diminuarea reprezentativităţii şi legitimităţii acestuia).

Atitudinea statelor membre ONU faţă de reformă este determinată, în principal, de statutul

lor în ierarhia actuală şi de priorităţile naţionale proprii. Prin această prismă, dincolo de poziţiile

declarative în favoarea reformei se pot contura următoarele categorii:

• Statele care preferă status-quo-ul, avînd în cadrul organizaţiei o poziţie apropiată de aspiraţii:

Statele Unite, China, Federaţia Rusă. Acestea văd ONU ca instrument al politicii lor externe şi au

controlul asupra oricăror încercări semnificative de schimbare şi reformă.

• Statele care preferă status-quo-ul pentru că au o poziţie care le depăşeşte statutul real (Marea

Britanie, Franţa).

• Statele care doresc reforma (Germania şi Japonia) întrucît sînt contributori semnificativi la

bugetul organizaţiei şi văd o nepotrivire între rolul lor global şi statutul în cadrul ONU.

89

• State care doresc reforma întrucît speră că aceasta să le aducă un rol mai mare decît îl au în

configuraţia globală (Brazilia, India, Nigeria) şi care îşi promovează în acest fel şi aspiraţiile de

ridicare a statutului lor pe plan regional.

• State exemplare în privinţa contribuţiilor nete faţă de organizaţie, prin resurse financiare

voluntare şi elaborarea de concepte, prin asistenţa oferită pentru dezvoltare şi participarea la

operaţiuni de menţinere a păcii. Ele au fost permanent la originea unor reforme parţiale

substanţiale în diferite domenii şi, prin acţiunea lor, rezolvă probleme şi întăresc organizaţia

(Canada, Suedia, Olanda, Norvegia, Finlanda). Aceste state nu pretind creşterea rolului lor formal

în cadrul organizaţiei, deşi sunt contributori unanim apreciaţi şi se bucură de o recunoaştere şi un

statut informal superior celui formal.

• Statele care cer mult de la organizaţie (majoritatea ţărilor subdezvoltate), de la care aşteaptă

soluţionarea problemelor lor economice şi sociale. Acestea îşi aduc o contribuţie nesemnificativă

la resursele organizaţiei fiind preponderent beneficiare în plan politic şi al mobilizării de resurse.

• Statele nemulţumite de relaţiile actuale de putere (Cuba, Sudan, Malaiezia, Algeria), care văd

nevoia reformării ONU, dar în acelaşi timp sunt beneficiare ale sistemului. Acestea promovează

acţiunea colectivă prin care să-şi întărească poziţia lor relativă într-o organizaţie mai populistă.

• Statele care au făcut sau fac obiectul unor sancţiuni ONU, nemulţumite profund de politica

acesteia, dar care ar fi pierdut şi mai mult în afara organizaţiei şi care doresc o reformă care să

ducă la reducerea substanţială a influenţei marilor puteri.

Direcţiile strategice de reformă a ONU, posibile în condiţiile descrise mai sus, sunt diverse.

Una dintre direcţii ar putea fi consolidarea mijloacelor ONU de stimulare a unei cooperări

constructive globale astfel încît să fie satisfăcute într-o măsură decentă nevoile de bază economice

şi sociale ale vastei majorităţi a populaţiei mondiale, pe baza valorilor solidarităţii şi a conştiinţei

destinului comun. În această categorie se înscriu conceptele largi ale securităţii umane, dezvoltării

umane, dezvoltării durabile, contractului global, responsabilităţii de intervenţie umanitară,

dreptului la dezvoltare, desfăşurărilor preventive. Acestea sunt concepte noi, de cele mai multe ori

elaborate în afara cadrului negocierilor ONU, dar care se bucură de recunoaştere şi produc impact

în activităţile ONU.

O altă direcţie ar fi afirmarea organizaţiei în promovarea valorilor democraţiei şi

capitalismului occidental, cele care au condus la evoluţia pozitivă a acestor societăţi pînă la nivelul

unei bunăstări extinse la nivelul tuturor categoriilor populaţiei, la stabilitate politică şi pace socială,

90

la integrare şi capacitate de proiecţie paşnică a propriilor valori. Valorile democratice cunosc o

răspîndire constantă, la expansiunea lor putînd contribui şi ONU, deşi promovarea democraţiei nu

este un obiectiv constituţional al său.

“Crizele” ONU nu reprezintă expresia insuficienţei funcţionale, deşi aceasta există, ci a

lipsei de convergenţă a membrilor ei celor mai influenţi. Reforma ONU poate lua orice direcţie, în

litera sau spiritul Cartei, ori în afara acestora, dar este necesară voinţa de a promova o schimbare

care să ţină cont şi de interesele altora.

Reforma ONU trebuie să definească limpede funcţiile complexe principale ale ONU în

contextul mai larg al guvernării globale. Acestea pot fi grupate şi definite în diferite moduri, dar în

esenţă se pot acomoda modelului descris de Benjamin Bassin:

• În virtutea naturii sale de unic organism interguvernamental universal, ONU constituie un forum

natural de legitimizare (sau de negare a legitimităţii) a ideilor, doctrinelor şi orientărilor

semnificative în context global.

• ONU dispune de potenţialul de a modela agenda internaţională, de a facilita şi influenţa

elaborarea de noi politici.

• ONU, organismele şi agenţiile sale specializate, fiecare în domeniile lor respective de

competenţă, acţionează în calitate de creatori de reguli, standarde şi norme internaţionale.

• ONU este cel mai echilibrat gestionar şi cel bun catalizator al asistenţei economice şi tehnice prin

activităţile operaţionale, orientate spre stimularea dezvoltării.

Un model credibil de reformă trebuie să cuprindă referiri lipsite de ambiguitate la toate

aceste dimensiuni. Este credibilă alternativa descrisă de June legată în general de semnificaţia

organizaţiilor internaţionale în viitor. Pe de o parte, globalizarea poate întări rolul organizaţiilor

internaţionale. Odată cu creşterea interacţiunii între diverse entităţi la scară globală, devine tot mai

evident că organizaţiile internaţionale sunt necesare pentru a crea un cadru în care toate aceste

interacţiuni se dezvoltă în mod ordonat şi coerent. Pe de altă parte, rolul organizaţiilor

internaţionale poate să slăbească. Dacă cei mai reprezentativi exponenţi ai intereselor societăţii se

organizează la nivel global, ei ar putea să aibă nevoie tot mai puţină de organizaţiile internaţionale

ca forum de întîlniri, dezbateri şi decizie.

Pe fondul problemelor legate de amplificarea fenomenului de globalizare şi a aspiraţiilor

hegemonice ale SUA ( inducerea unor crize financiare la nivelul organizaţiei, ignorarea Consiliului

de Securitate în problema Irak-ului), apar tendinţe de marginalizare a ONU şi a rolului jucat de

91

acesta. Societatea internaţională, concomitent cu găsirea unor soluţii viabile de reformare a ONU,

caută soluţii alternative de gestionare a problemelor globale prin înfiinţarea unor organizaţii

internaţionale de tip G8 (G7 + Rusia) sau G20, sau prin modificarea sistemului financiar instituit

la Bretton Woods.

Noile tendinţe geopolitice globale scot în evidenţă necesitatea reformei în cadrul

Organizaţiei Naţiunilor Unite. Pentru a rămîne un protagonist global influent, statele membre

trebuie să permită ONU să se adapteze continuu dinamicii relaţiilor internaţionale, întotdeauna

superioară ritmului de evoluţie a unei reforme marcate în prezent de cel puţin două handicapuri

esenţiale: încremenirea Cartei şi stagnarea resurselor financiare. Categoric, trecerea în nefiinţă sau

irelevanţă a ONU este de neconceput, indiferent de impactul crizelor efemere sau persistente ale

organizaţiei sau de fluctuaţiile în atitudinea statelor membre.

Pentru societatea şi diplomaţia româneşti, a căror ţintă fundamentală a fost integrarea în

organizaţiile euro-atlantice, interesul faţă de ONU a fost oarecum trecut în plan secund. Prezenţa

României în Consiliul de Securitate poate reprezenta o ocazie de lărgire a orizontului politicii

externe pentru că deschide, cu privire la ONU, şi alte perspective decît cele legate de campaniile

militare. Reforma este demnă de atenţie nu ca termen la modă, ci pentru că este legată de două

teme fundamentale: rolul organizaţiei ca protagonist în gestionarea aspectelor globalizării şi

evoluţia raporturilor dintre unilateralism şi multilateralism în guvernarea globală.

Deşi dorinţa României de a face parte din ONU a fost exprimată oficial încă din 1946,

aderarea noastră a fost blocată până în 1955. La 14 decembrie 1955, Adunarea Generală a decis

prin rezoluţia nr. 995(X) primirea României în ONU, alături de alte 15 state.

Sistemul ONU este format din şase organe principale, precum şi organisme şi instituţii

specializate. Cele şase organe principale sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate,

Consiliul economic şi social (ECOSOC), Consiliul de tutelă, Curtea internaţională de Justiţie şi

Secretariatul.

România a fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977 şi 1990-1991,

iar în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1973-1976, 1978-1987 şi 1990-1997.

La 23 octombrie 2003 prin votul exprimat la cea de-a 58-a sesiune a Adunării

generale, România a fost aleasă pentru un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al

ONU, pentru mandatul din 2004-2005.

92

România participă într-o serie de comitete, organe şi programe din cadrul ONU între care:

Conferinţa asupra Dezarmării (cu sediul la Geneva), Comitetul pentru folosirea paşnică a spaţiului

extra-atmosferic, Comitetul special pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii, Comitetul ad-

hoc pentru Oceanul Indian, Comitetul pentru Informaţii, Conferinţa pentru Dezarmare, Comitetul

pentru eliminarea discriminării rasiale, Comitetul pentru drepturile economice, sociale şi culturale,

Comisia de Drept Internaţional, Comitetul ONU pentru Programe şi Coordonare, Comitetul pentru

probleme Administrative şi Bugetare (ACABQ), Comisia Economică a ONU pentru Europa,

Subcomisia pentru prevenirea discriminării şi protecţia minorităţilor, Comisia ONU pentru

droguri, Comisia ONU pentru Justiţia Penală, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul

Înconjurător.

România, prin prezenţa sa în diferite organe ale ONU, a avut posibilitatea de a participa la

procesul decizional ce urma să influenţeze în mod direct atât organizaţia mondială, cât şi situaţia

internaţională la nivel global şi în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României

la operaţiuni ONU de menţinere a păcii a evidenţiat eficienţa armatei române şi disponibilitatea

politică a României de a se implica în activităţi militare multinaţionale pentru menţinerea

stabilităţii internaţionale. ONU reprezintă totodată, prin multiplele sale organisme specializate din

România, o sursă de sprijin pentru ţara noastră într-o perioadă de profunde transformări sociale şi

economice.

În actuala etapă, România se alătură eforturilor generale de a găsi formule eficiente

pentru reformarea sistemului ONU. Şi în acest domeniu poziţia noastră are ca principale repere

concepţia generală a UE şi SUA privind structura şi rolul organizaţiei mondiale în următorul

mileniu.

Cele mai recente dezbateri de la organizaţia mondială privind relaţiile dintre ONU şi

organizaţiile regionale au evidenţiat faptul că acestea trebuie să fie fundamentate pe principiile

complementarităţii şi sprijinului reciproc.

Există însă şi domenii în care interesele României impun adoptarea unor elemente de

poziţie proprii. Astfel, în contextul procesului controversat al reformei Consiliului de Securitate,

România susţine accesul Germaniei şi Japoniei ca membri permanenţi şi creşterea numărului de

membri nepermanenţi, inclusiv pentru grupul est-european.

România urmăreşte cu atenţie evoluţiile conceptuale ale operaţiunilor de menţinere a păcii,

în vederea intensificării şi diversificării implicării ei în aceste operaţiuni. Astfel, România

93

figurează în grupul de state care au manifestat disponibilitate de a participa la aranjamentele

"stand-by" ale ONU, având ca obiectiv creşterea operativităţii intervenţiei ONU în situaţii de

conflict şi urgenţe umanitare.

România s-a pronunţat pentru folosirea mai eficientă a resurselor interne ale Organizaţiei,

eliminarea paralelismelor, administrarea eficientă a fluxului de documente în cadrul Secretariatului

ONU, utilizarea productivă a resurselor umane, un control financiar strict şi instituirea unei

evaluări permanente a raportului costuri/beneficii.

Poziţiile României în principalele probleme vor exprima interesele naţionale fundamentale

şi vor urmări cu prioritate participarea la eforturile Uniunii Europene şi NATO; în acest sens, se va

acţiona astfel încât să fie consolidate asocierea cu Uniunea Europeană, parteneriatul strategic cu

SUA, raporturile speciale cu ţările vecine, relaţiile cu state din alte zone cu care avem interese

comune. România va pleda pentru atragerea unui sprijin sporit din partea comunităţii

internaţionale, a cercurilor financiare şi de afaceri, pentru susţinerea eforturilor de înnoire şi

progres ale societăţii româneşti.

ONU şi rolul său în gestionarea crizelor politico-militare

ONU este o organizaţie cu vocaţie universală ce a fost creată după al doilea război mondial

pentru a asigura pacea şi securitatea internaţională. Este alcătuită în prezent din 195 de state care s-

au declarat hotărâte să protejeze „generaţiile viitoare de flagelul războiului”1.

Dacă la înfiinţarea organizaţiei cea mai mare provocare o constituiau războaiele

interstatale, această situaţie s-a schimbat fundamental pe parcursul ultimelor decenii: conflictele

armate dintre state au scăzut la număr, în schimb cele din interiorul statelor au cunoscut o creştere

imensă, la fel şi unele fenomene mai noi precum terorismul transnaţional, proliferarea armelor de

distrugere în masă, traficul de arme mici.

Dintre organele principale ale ONU sunt competente să acţioneze pentru garantarea păcii,

rezolvarea diferendelor şi asigurarea securităţii internaţionale: Consiliul de Securitate, Adunarea

Generală, şi în anumite condiţii, Secretariatul General al organizaţiei.

Conform documentelor oficiale, noile proceduri ONU de prevenire şi gestionare a crizelor

sunt:

identificarea şi gestionarea timpurie a zonelor potenţiale de crize, prin intermediul unor surse, cum

ar fi ambasadorii la ONU şi/sau ofiţerii politici din teritoriu;

1 Carta ONU

94

legături operaţionale între organismele însărcinate cu problemele politice şi umanitare şi

operaţiunile de menţinere a păcii, de alertă rapidă la sediul ONU;

pregătirea unui inventar al unităţilor militare disponibile şi al nivelului de pregătire şi dotare al

acestora;

consolidarea conducerii colective a Consiliului de Securitate prin eforturi de includere a

monitorizării în domeniul dezarmării, controlului armamentelor;

o mai bună coordonare între operaţiunile de realizare şi cele de menţinere a păcii cu celelalte

eforturi depuse în cadrul sistemului, ca şi cu elementele exterioare de contact din domenii

relevante;

integrarea şi protecţia refugiaţilor, precum şi repatrierea lor voluntară;

pregătirea unei liste de experţi pentru misiunile ad-hoc în domeniul asistenţei umanitare şi a

drepturilor omului;

sporirea resurselor bugetare, în concordanţă cu extinderea activităţilor de menţinere a păcii.

Instrumentele juridice esenţiale care conţin un mandat aplicabil în procesul prevenirii conflictelor

şi gestionării crizelor sunt incluse în Carta Naţiunilor Unite, cu precădere în articolele 1, 11(2), 24

din capitolele VI şi VIII, articolele 40 şi, în special articolele 41 şi 99.

În vederea gestionării crizelor, atât Secretarul General, cât şi Consiliul de securitate pot acţiona:

pentru a emite un aviz, pentru a acţiona ca mediatori, pentru a lua diverse măsuri.

Secretarul General al ONU a optat, în 1992 în „Agenda pentru pace” pentru o interpretare largă a

noţiunii de acord general. El include aici organismele de apărare reciprocă şi instituţiile

interguvernamentale de dezvoltare economică. Secretarul general are în vedere şi colaborarea

Consiliului de Securitate cu o serie de organisme: în America Centrală ONU colaborează cu OSA,

în Somalia cu OUA, Liga Statelor Arabe şi Conferinţa Islamică, în Balcani colaborează cu

Conferinţa pentru pace, în Iugoslavia, constituită la iniţiativa Uniunii Europene, cu OSCE. Această

colaborare între o pluralitate de organizaţii a facilitat încheierea de acorduri de pace în fosta

Iugoslavie, denumite acordurile de la Dayton. În domeniul militar aceste acorduri stabilesc o forţă

multinaţională de stabilire a păcii (IFOR) devenită în 1997 SFOR. Aceste forţe, a căror creare a

fost acceptată de Consiliul de Securitate2, au înlocuit forţele create de ONU- FORPRONU.

Ca singura organizaţie interguvernamentală cu vocaţie globală, ONU posedă o serie de avantaje

faţă de organizaţiile regionale3 : un mult mai înalt grad de legitimitate, cel mai extins sistem de

2 Rezoluţia 1031 din 15 decembrie 1995.3 Teodor Frunzeti , Soluţionarea crizelor internaţionale , pag. 216.

95

soluţionare a disputelor, o mai mare experienţă instituţională. Organizaţiile regionale posedă

avantajul de a cunoaşte mai bine actorii locali şi pot fi ţinute la curent mai rapid despre evoluţiile

situaţiei din teren. În acelaşi timp însă, Consiliul de Securitate tinde să fie dominat de cei cinci

membri permanenţi (SUA, Rusia, Marea Britanie, China ), exercitarea dreptului de veto putând

încetini luarea deciziilor. După cum a spus Immanuel Kant, întotdeauna va fi război. Important

este să ne aflăm pe calea spre pace. ONU îşi va putea continua aportul la eforturile de prevenire a

conflictelor, numai dacă statele îşi vor menţine sprijinul4.

Influenta functionalismului si constitutionalismului asupra mandatului ONU

Conceptia initiala a mandatului si responsabilitatilor ONU a fost inspirata de teoria

functionalista. Functionalismul este numele unei teorii conform careia dezvoltarea cooperarii

tehnice si economice intre natiuni poate permite dezvoltarea progresiva de relatii, astfel incat

razboiul intre respectivele natiuni devine imposibil. Ca reper in evaluarea profilului Natiunilor

Unite, teoria functionalista este asociata in principal cu numele lui David Mitrany, politolog

nascut in Romania. El este considerat parintele acestei teorii, prezentate intr-un articol publicat in

194314 , care ar fi inspirat creatorii sistemului descentralizat al Natiunilor Unite. Printre autorii

contemporani considerati ca exponenti ai acestei teorii se numara Joseph Nye, Patrick Sewell,

Paul Taylor, la care se fac referiri si in prezenta lucrare. In esenta, o organizatie trebuie sa

functioneze pentru realizarea obiectivelor comunitatii pe care o reprezinta, fiind vazuta ca o suma

a functiilor acelei comunitati.

Teoria functionalista si-a gasit permanent ecoul in noi teorii, precum dinamica functionala

si expansiunea sarcinilor, interpretarea functionala a participarii actorilor non-statali si

transnationalismul; concentrarea functionala pe performanta, rezultate si impact; autodeterminarea

tehnica si autonomia; cooperarea functionala si intarirea increderii; nevoile reciproce si

interdependenta. Mitrany nu recunostea nevoia unei diviziuni constitutionale rigide a autoritatii si

puterii, care ar avea ca efect stanjenirea aranjamentelor de lucru si elasticitatii necesare unei

organizatii functionale. Din aceasta perspectiva,

4 Werner Bauwens şi Luc Reychler , Arta prevenirii conflictelor.

96

Carta ONU a consacrat, intr-adevar, o descentralizare generala concretizata prin autonomia

agentiilor specializate, iar teoria functionala este manifesta si in localizarea geopolitica a sediilor

organizatiilor din sistemul ONU.

Teoria functionala insa nu a fost confirmata in anticiparea sa ca relatiile pur functionale si

descentralizarea vor descuraja influenta politica si stimula depolitizarea. Atat functionarea cat si

perspectivele de reformare ale ONU sunt dependente de proiectul fundamental continut in Carta.

Mai mult, preocuparile teoretice ale analistilor organizatiei mondiale pun in evidenta si alte

semnificatii ale Cartei, interpretata fie doar ca act constitutiv al ONU, fie ca nucleu al unui corp

incipient de legislatie, destinata in mod expres comunitatii internationale. Constitutionalismul este

acea perspectiva de lectura a Cartei ONU care o recunoaste drept document constitutional al

comunitatii internationale in ansamblul sau.

Pornind de la aceasta asertiune, Bruno Simma face distinctie intre doua situatii. Pe de o

parte, poate fi admis ca regulile substantiale de baza ale Cartei sunt principii constitutionale pentru

comunitatea internationala. Pe de alta parte, este mai greu acceptata extinderea punctului de

vedere constitutional asupra aspectelor institutionale si procedurale ale Cartei. Concluzia

separarii celor doua planuri este ca exista o mare discrepanta intre obiectivele si principiile Cartei

si mijloacele institutionale de realizare ale celor dintai16. De pilda, dreptul international dezvoltat

de ONU in domeniul drepturilor omului poate fi considerat parte a dreptului constitutional al carui

exponent este ONU si deci a carui punere in practica poate sa fie impusa prin insasi autoritatea sa.

In realitatea socio-politica insa, capacitatea ONU de a actiona ca o terta forta independenta, cu un

potential de constrangere propriu, in scopul de a influenta conduita statelor membre, este in

general foarte restransa. Pentru Philip Allott, categoria socio-filozofica de constitutionalism este o

matrice utila de studiere a organizatiilor interguvernamentale, pe care le analizeaza ca pe societati

de societati, data fiind diversitatea membrilor sai.

Utilitatea constitutionalismului ca instrument de examinare este ca identifica o forma de

teorie sociala care se manifesta in patru directii:

a) postuleaza ca o societate autoconstituita are un continut propriu, care nu ar trebui sa fie

in mod necesar dependent de teorii externe societatii in cauza;

97

b) accepta si chiar promoveaza diversitatea in interiorul acelei societati, inclusiv

posibilitatea unor teorii concurente asupra obiectivelor si valorilor sale;

c) considera autoconstituirea legala a unei societati ca principal mijloc de reglementare a

confruntarii de idei si de forte; (iv) plaseaza in centrul conceptiei sale relatia dintre sursa de

autoritate a puterii politice si controlul practic al exercitarii sale

Organizatiile interguvernamentale, in configuratia lor actuala, au fost produse intr-un

parcurs istoric de 150 de ani, ca o noua forma de universalizare a unor forme sociale subordonate,

mai curand ca o extrapolare a acestora, decat ca o intrapolare a societatii internationale. Allott

enunta, in acest context, principiile generice ale constitutionalismului, pe care le rezum deoarece

toate mi se par utile in analiza legitimitatii unei organizatii internationale precum ONU:

a) Principiul integrarii: legea este parte integranta a procesului social total, inseparabila de

rest;

b) Principiul transformarii: legea este dinamica; nu o stare de lucruri, ci un proces

neincetat de autotransformare sociala;

c) Principiul delegarii: intreaga putere legala este delegata de catre societate, iar aspiratia

spre exercitarea puterii legale este recunoasterea sursei acelei puteri;

d) Principiul limitarii intrinseci a puterii: orice putere legala este limitata prin conditiile

delegarii de catre societate;

e) Principiul suprematiei legii: intreaga putere sociala este supusa legii, intrucat functia

legii este de transformare a puterii sociale in expresii particulare ale legii;

f) Principiul suprematiei interesului social: intreaga putere legala este delegata de catre

societate in interesul social.

g) Principiul responsabilitatii sociale: exercitarea intregii puteri sociale, inclusiv a puterii

legale, intr-o maniera raspunzatoare in fata societatii care a conferit aceasta putere.

98

Pe aceeasi filiera de idei, Georg Ress se refera, in interpretarile sale asupra Cartei ONU,

atat la elementele contractuale, cat si la cele normative care definesc natura juridica a

documentului.

Elementele contractuale, precum cele legate de incheierea tratatului, terminarea si, intr-o

anumita masura, amendarea sau revizuirea, trebuie aplicate conform regulilor obisnuite ale

dreptului tratatelor. Pentru partea normativa a tratatului fondator, Carta si dreptul organizational

care deriva din ea, pot fi gasite paralelisme in dreptul intern, constitutional sau administrativ, al

tarilor membre care au inspirat-o. Ress recomanda o metoda de studiere dinamica si evolutiva a

Cartei ONU, care sa nu inhibe posibilitatile de interpretare de teama limitarii suveranitatii, una

libera de perceptiile istorice si efectuata in raport cu obiectivele sale largi. Notez, totusi, ca o astfel

de viziune nu este nici pe departe unanim acceptata.

Exista opinii energice in favoarea intentiilor originale si a legaturii lor cu sursele de

inspiratie din dreptul constitutional intern, drept criteriu fundamental de interpretare a Cartei si a

altor documente constitutive ale altor organisme din sistemul ONU. De pilda, asa cum noteaza

Jose Alvarez, dezbaterea asupra masurii in care Consiliul de Securitate al ONU poate sa delege

autoritatea sa constitutionala Secretarului General, aranjamentelor regionale sau unor state

membre, s-a derulat in mod vizibil in termenii in care Congresul SUA poate sa delege autoritate

ramurii executive a puterii20. Aceste analogii constitutionale. sunt valabile pana la un

punct, deoarece este clar ca din textile Cartelor organizatiilor interguvernamentale lipsesc

prevederi explicite similare celor din constitutiile interne, referitoare la

organele .legislativ., .executiv. sau .judiciar.. Astfel, in Carta ONU, nici intreaga putere legislativa

nu este atribuita Adunarii Generale si nici puterea executiva plenara nu este apanajul exclusiv al

Consiliului de Securitate. Ca sa nu mai vorbim de Secretarul General, care nu este decat .cel mai

inalt functionar administrativ al organizatiei..

Pana si autoritatea conferita Curtii Internationale de Justitie este ingradita, ea neavand

putere executiva asa cum este definita in Constitutia americana.

Statutul Curtii exclude emiterea de avize consultative obligatorii la adresa organelor ONU.

Chiar si in cazul statelor care sunt parte la litigiile deferite Curtii, punerea in aplicare a deciziilor

99

sale este asigurata prin actiunea (in general, improbabila) a unui organ politic, Consiliul de

Securitate. Din aceste motive, ca si din altele, ONU nu este comparabila cu un .stat. sau cu

un .super-stat.. Gradul de centralizare a functiilor sau autoritatii in ONU nu aproximeaza nici pe

departe pe cel al unei confederatii, atata vreme cat suveranitatea membrilor ONU este pastrata.

Altfel spus, valoarea constitutionala a Cartei ONU poate fi examinata din doua perspective

distincte23. Potrivit primeia, ca document constitutiv al Natiunilor Unite, Carta reprezinta o

constitutie care prevede fundamentul legal si cadrul de functionare al organizatiei internationale ca

atare. Natura sa constitutionala decurge din faptul ca scopurile si obiectivele sale nu pot fi

realizate doar prin crearea de norme simple de conduita prin intermediul tratatelor, inclusiv a celor

multilaterale. Acestea pot fi atinse doar prin folosirea lor permanenta de catre entitatile

organizatorice.

Ceea ce implica instrumente constitutive care vor avea intotdeauna nevoie sa fie adaptate

dinamicii circumstantelor. Tocmai capacitatea de adaptare determina functionarea eficienta si

activitatile concrete ale organizatiilor internationale. Cealalta perspectiva ridica nivelul Cartei la

cel de constitutie a comunitatii internationale. In special dupa incetarea razboiului rece si

intensificarea anumitor actiuni de forta sub auspiciile ONU, opiniile din aceasta categorie s-au

multiplicat. Convingerile nu sunt uniforme. Unii sunt categorici in a considera ca documentul

constitutiv al ONU nu este altceva decat o constitutie a comunitatii internationale24. Altii remarca

o contradictie intre exigentele integrarii normative si organice asociate ideii de constitutie, pe de o

parte, si distribuirea puterii intre state suverane concurente si formal egale, care caracterizeaza

inca societatea internationala, pe de alta parte25.

100

4. Constituirea şi rolul NATO în evoluţia sa istorică

1. Evoluţia istorică a NATO

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949 prin care s-a constituit o

alianţă formată din 12 state: Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca,

Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, SUA şi Canada menite să-şi asigure apărarea reciprocă si

colectivă.

Prin Tratatul Atlanticului de Nord s-a înfiinşat o alianţă de ţări independente având drept

obiectiv comun menţinerea păcii şi protejarea propriei libertăţi prin intermediul solidarităţii

politice şi a unui sistem de apărare adecvat conceput pentru a descuraja şi a respinge orice formă

de agresiune împotriva lor. NATO este o organizaţie interguvernamentală ale cărei ţări membre işi

păstrează integral suveranitatea şi independenţa, un forum în cadrul căruia statele se consultă

reciproc în toate privinţele şi se iau hotărâri asupra problemelor politice şi militare care le

afectează securitatea.

In perioada „războiului rece”, Organizaţia a Tratatului Atlanticului de Nord a avut o

contribuţie majoră şi incontestabilă la menţinerea stării de pace şi la edificarea acesteia. Prin

strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru în domeniul armelor convenţionale sau

printr-o extraordinară flexibilitate intelectuală, Alianţa a contribuit la depăşirea fără confruntări

armate a unor situaţii tensionate între cele două blocuri reprezentând valori şi principii diferite şi

dispunând de capacităţi militare semnificative. Răspunzând unei situaţii dramatice generate de

tendinţele expansioniste ale colosului sovietic, crearea Organizatiei Nord-Atlantice a constituit

punerea în funcţiune a unei aliaţte militare unice în istorie prin durată, prin structurile sale militare

şi politice originale, prin diferenţele dintre aliaţi, prin sistemul instituţional instituit şi prin

respectarea suveranităţii şi independenţei membrilor săi.

101

După încheierea războiului rece s-a pus întrebarea dacă organizaţia mai are raţiune de a

exista şi dacă mai poate îndeplini misiuni într-un mediu de securitate nou.

Pentru a răspunde acestor provocări Alianţa şi-a impus o restructurare care să-i permită o

contribuţie cât mai eficientă la elaborarea structurilor de securitate de cooperare în întreaga

Europă; puterea sa de a se adapta la evoluţiile politice, tehnice şi strategice i-a permis modificarea

concepţiilor sale strategice şi politice şi corelarea acestora cu noile realităţi internaţionale.

La începutul anilor 90, s-a luat decizia creării unei noi alianţe. Principalele elemente ale

acestei decizii erau:

Deschiderea Alianţei către noi membrii;

Lansarea de noi parteneriate cu state membre;

Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO;

Construirea unei identităţi europene de securitate şi o apărare mai puternică ;

Acceptarea de noi misiuni precum şi menţinerea păcii în regiuni aflate în conflict;

Punerea la punct a unor noi iniţiative de nonproliferare a armelor de distrugere în

masă;

Încrederea de care s-a bucurat şi continuă să se bucure NATO este dovedită şi de aderările

care au avut loc şi după 1949, alte state alaturându-se alianţei între 1952 şi 1982: Grecia, Turcia,

RFG şi Spania.

Căderea comunismului a adus o noua realitate strategică şi geopolitică ce a determinat

Alianţa să-şi deschidă porţile către fostele state comuniste. La 12 martie 1999 Republica Cehă cu

Ungaria şi Polonia au fost primite în sânul Alianţei iar în anul 2004 Alianţa număra 26 de membrii

printre care şi România.

Obiectivele NATO

Obiectivul principal al Alianţei Nord Atlantice este asigurarea libertăţii şi securităţii

statelor membre, atingerea acestui obiectiv realizându-se prin mijloace militare cât şi politice şi

prin respectarea Cartei Naţiunilor Unite şi a Actului constitutiv al Organizaţiei. În acest sens este

102

de precizat că NATO îşi găseşte sursa constituirii sale în art. 51 al Cartei ONU, care face referire la

dreptul inalienabil al statelor independente la apărare individuală sau colectivă.

Potrivit art.5 din Tratatul Alianţei, un atac împotriva unuia dintre statele membre este

considerat un atac împotriva tuturor. Aceasta concepţie este reafirmată şi prin alte prevederi

extrem de importante: voinţa statelor de a trăi în pace cu alte popoare, de a le salvgarda libertatea,

moştenirea comună şi civilizaţia, pe baza principiilor democraţiei, a libertăţilor individuale şi a

supremaţiei dreptului de a contribui la dezvoltarea relaţiilor internaţionale pajnice şi prieteneşti,

întărind propriile lor instituţii libere asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt

clădite aceste instituţii şi dezvoltând condiţii propice asigurării stabilităţii şi bunăstării, făcând

eforturi pentru a elimina orice opoziţie în relaţiile lor economice internţtionale şi încurajând

colaborarea economică între fiecare parte şi între toate deopotrivă.

Ideea de aparere comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comune

traspare şi din articolul 4 al Tratatului de la Washington: părţile se vor consulta fiecare de fiecare

dată „ când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială , interdependenţa politică sau

securitatea uneia dintre părţi este ameninţată”.

Vocaţia NATO o constituie protejarea democraţiei şi a drepturilor omului şi asigurarea

supremaţiei dreptului. De asemenea, NATO are un rol-cheie în gestionare crizelor, contribuind la

prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate atunci când există consensul statelor

membre în acest sens.

2. Evoluţia NATO după “războiul rece”

Căderea „cortinei de fier” a produs schimbari profunde în relaţiile est-vest şi transformarea

radicală a mediului de securitate.

Astfel, prin declaraţia de la Londra din 1990 s-au consacrat noile realităţi în relaţiile

partenerilor euroatlantici cu Uniunea Sovietică şi fostele state comuniste, punând bazele viitoarei

cooperări, care se va realiza în cadrul NATO şi OSECE.

În anii ’90 s-au orientat spre deschiderea Alianţei către noi parteneri, extinderea sa ca parte

a procesului mai larg de sporire a integrării componentei europene şi, restructurarea aranjamentelor

103

interne. De asemenea, Alianţa şi-a lărgit sfera de interes prin aceea că a fost denumită „a treia

dimensiune a NATO”.

Abordarea cooperativă a securităţii a orientat Alianţa către relaţii cu statele nemembre prin

intermediul diverselor parteneriate:

Consiliul de Parteneriat Euroatlantic- este un cadru multilateral de cooperare care

constituie instanţa în cadrul căreia aliaţii şi partenerii se consultă asupra unei problematici vaste:

gestionanrea crizelor, menţinerea păcii, a securităţii, controlului armamentelor, la cooperarea

stiinţifică li neproliferarea armelor de distrugere în masă. Consiliul a fost creat în 1997 şi constă în

întâlniri periodice la nivelul ambasadorilor şi miniştrilor de externe şi ai aparării.

Parteneriatul pentru Pace- creat în 1994, are drept scop consolidarea stabilităţii şi

securităţii în întreaga Europă. Parteneriatul urmareşte sporirea capacităţilor Alianţei şi ale statelor

partenere de a coopera în cadrul operaţiunilor comune, parteneriatul bazându-se pe o cooperare

practică adoptată nevoilor proprii fiecărui stat.

Cosiliul permanent NATO-Rusia- Rusia a rămas un actor de maximă importanţă

în peisajul securităţii internaţionale şi ca urmare NATO i-a propus în 1996 dezvoltarea unui nou

tip de relaţii de cooperare. Această cooperare s-a concretizat prin semnarea „Actului fondator

asupra relaţiilor mutuale cooperării şi securităţii între NATO şi Federaţia Rusă” şi prin crearea

Consiliului permanent NATO-Rusia. Acest Consiliu constă în întălniri periodice la diverse niveluri

şi permite abordarea unor probleme de interes comun: securitatea nucleară, conversia industriei de

apărare, controlul armamentelo,r cooperarea militară, protecţia mediului şi menţinerea păcii.

În anul 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO în contextul conflictului din

Kosovo, Rusia şi-a suspendat relaţiile cu NATO până în anul 2000 când s-au relansat aceste

cooperări. Ca urmare a evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis o cooperare

constructivă în intriorul unui cadru de securitate mai larg în care lupta împotriva terorismului şi

prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă constituie elemente destul de importante.

Comisia NATO-Ucraina. După declararea independenţei după 1991, Ucraina a

început să dezvolte relaţii cu NATO devenind membru al Parteneriatului pentru pace şi fiind unul

104

dintre fondatorul Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Ca urmare a acestor evoluţii s-a adoptat,

în 1997, „Carta pentru un Parteneriat distinctiv între NATO şi Ucraina”.

Dialogul mediteranean. În anul 1995 au fost invitate Egiptul, Israelul, Iordania,

Marocul, Mauritania şi Tunisia de către NATO să participe la un Dialog menit sa contribuie la

instaurarea de bune relaţii şi favorizarea unei bune cooperări reciproce în întreaga regiune

mediteraneană şi la întărirea securităţii şi stabilităţii. Acestor state li s-au adaugat şi Algeria.

Dialogul mediteranean reprezintă un instrument esenţial de susţinere al strategiei globale de

parteneriat, dialog şi cooperare promovate de Alianţă. În anul 2002 s-au adoptat o serie de măsuri

pentru consolidarea dimensiunilor politice şi practice a Dialogului Mediteranean.

După căderea „cortinei de fier”, Alianţa a trebuit să se adapteze noului context apărut dupa

terminarea „războiului rece” astfel a fost nevoie de a restructura forţele militare şi dispoziţiile de

conducere.

Efectivele militare ale statelor au fost reduse şi s-au constituit corpuri de armată usoară şi

capabilă de o intervenţie rapidă şi eficientă, reducându-se totodată, numărul cartierelor generale ale

NATO cu două treimi. Tot în acest context s-a dezvoltat şi conceptul de „grupuri de forţe

interarme multinaţionale”.

Stabilirea şi securitatea Europei de Sud-Est şi consolidarea cooperării dintre statele din

regiune sunt promovate prin intermediul Iniţiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptată la summit-

ul de la Washington în 1999. La baza acestei iniţiative se regăsesc patru elemente fundamentale:

Forumul consultativ pe probleme de securitate în Europa de Sud-Est;

Grupul de lucru ad-hoc în domeniul colaborării regionale;

Instrumentele de lucru ale parteneriatului pentru pace;

Programe-ţinte pe probleme de securitate pentru ţările din regiune;

Diferenţele de capacităţi între SUA şi partenerii săi europeni au determinat Alianţa să

susţină, din anul 1994, dezvoltarea unor noi identităţi europene de securitate şi apărare, în strânsă

colaborare cu Uniunea Europei occidentale. Ideea care a stat la baza creării acestei identităţi

europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe bătrânul continent posibilitatea de a-şi asuma

105

responsabilitatea propriei securităţi si, pe de altă parte, consolidarea unei relaţii transatlantice mai

echilibrate sau mai puternice.

Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki din 1999 de a crea o forţă de reacţie

rapidă care a devenit operaţională în 2003, pe de o parte, şi crearea unui forţe de reacţie rapide a

NATO din 2002, pe de altă parte, au creat senzaţia unei suprapuneri, chiar a unei concurente între

cele două structuri. Însă, obiectivele şi aria de intervenţie a celor două forţe fiind diferite, se poate

vorbi mai de grabă de o completare a acestora, iar Uniunea Europeana nu şi-a dezvoltat suficient

capacităţile militare, nefiind pregatită să dea un răspuns rapid şi eficient unor provocări de

securitate majoră. Toate demersurile împreună cu încercarea de a constitui la nivel european, o

Politică de Securitate şi Apărare Comună funcţională, pot fi înţelese drept tentative de reabilitare a

rolurilor şi a responsabilităţilor între Europa şi SUA în acest domeniu.

In decembrie 2002 a fost consacrată baza oficială a cooperării între NATO şi UE privind

gestionarea crizelor şi prevenirea conflictelor, această cooperare permiţând operaţiuni dirijate de

UE cu ajutorul resurselor şi capacităţilor NATO.

Abordările politice şi militare sunt redate de Conceptul strategic al Alianţei, definit pentru

prima dată în 1991, la summitul de la Roma. În 1997, la summitul de la Madrid, membrii NATO

au propus reexaminarea Conceptului strategic al Alianţei, iar la Washington în 1999 au aprobat un

nou concept strategic, care să-i confere Alianţei un instrument cu ajutorul căruia să poată face faţă

noilor provocări şi perspectivelor de securitate în secolul XXI şi care să o ghideze în evoluţia sa

politică şi militară viitoare. Aceasta porneşte de la premiza că NATO trebuie să salvgardeze

interesele comune de securitate într-un mediu aflat în continuă schimbare, să menţină apărarea

colectivă, să consolideze relaţia-transatlantică şi să asigure un echilibru care permite aliaţilor

europeni să asigure o mai mare responsabilitate. Mai mult Alianţa trebuie să conserve voinţa

politică şi mijloacele militare pe care le presupun diferitele acţiuni.

Noul Concept strategic descrie natura şi obiectivele NATO şi misiunile de securitate

fundamentale ale acesteia, identifică elementele centrale ale noului mediu de securitate şi

componentele prespectivei sale globale de securitate şi furnizează orientările în vederea continuării

adaptării forţelor sale militare.

106

Realităţile internationale după 11 septembrie 2001 au determinat o regândire a rolului

NATO în arhitectura securitară. Dacă în perioada „războiului rece”, orientarea predominantă era

către Europa, provocările actuale sunt mai diverse şi mai îndepărtate geographic, astfel prin

summitul de la Praga din 2002 aliaţii au evidenţiat necesitatea ca NATO să dispună de capacitatea

de a desfăşura forţe capabile, de a interveni în orice zonă şi de a susţine operaţii la mare distanţă,

inclusiv în medii în care poate fi pusă situaţia de a se confrunta cu arme biologice nucleare şi

chimice, precum şi de a-şi consolida prezenţa pe scena internaţională prin creşterea numărului de

membrii.

Angajamentul de capacităţi adoptate la Praga şi crearea forţei de reacţie a NATO vor

permite Alianţei să facă faţă noilor ameninţări şi riscuri şi în acelaşi timp să contribuie la

promovarea interoperabilităţii între forţele sale americane şi cele europene.

În contextul acestui nou peisaj securitar la summitul de la Praga a fost enunţat un nou

concept militar de apărare împotriva comunismului. Potrivit acestuia NATO trebuie să fie în

măsura să reprime şi să învingă şi să asigure protecţie împotriva acestuia peste tot unde interesele

Aliantei o cer. Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO în vederea

îmbunătăţirii rapidităţii şi desfăşurării forţelor.

107

5. Organizarea şi funcţionarea NATO

Structurile Alianţei Atlanticului de Nord

Datorită rolului său fundamental, de a prezerva libertatea şi securitatea statelor membre,

Alianţa are o dublă structură, una militară şi civilă între care există o strânsă cooperare.

1. Structura civilă

Consiliul Atlanticului de Nord este organul decizional al organizaţiei, este singurul organ

al cărei existenţă este expres afirmată de Tratatul de la Washington. În acest consiliu fiecare ţară

membră este reprezentată de un ambasador permanent, asistat de o delegaţie naţională.

Deciziile consiliului se adoptă prin consens şi reprezintă voinţa colectivă a statelor

membre. Membrii consiliului se reunesc o data pe saptamână la Bruxelles, iar lucrările sale sunt

prezidate de secretarul general al NATO. Activitatea Consiliului şi a comitetelor sale este susţinută

de un secretariat internaţional, care e format din cetăţeni ai statelor membre. Secretariatul

internaţional are în compunere:

- Biroul Secretariatului General,

- Departamente operative,

- Biroul Administrativ,

- Biroul Inspectorului Financiar.

Secretarul general este însărcinat să promoveze şi să conducă procesul de consultări şi

luarea deciziilor în cadrul Alianţei. Misiunea secretarului include şi posibilitatea ca acesta să ceara

dezbaterea anumitor teme în vederea adoptării unei decizii. De asemenea este abilitat să-ţi

folosească bunele oficii în caz de diferende între ţările membre. Mai este însărcinat şi cu

108

conducerea Secretariatului Internaţional şi este purtător de cuvânt al Alianţei în relaţiile cu

guvernele şi cu mass-media.

2. Structura militară

Comitetul militar este alcătuit din ofiţeri superiori din ţările membre detaşaţi la sediul din

Bruxelles. Rolul său vizează în principal, consiliere şi recomandări în domeniul militar, de aceea el

contribuie la elaborarea conceptelor strategice generale ale Alianţei.

Comitetul se întruneşte săptămânal iar preşedintele Comitetului Militar este ales de şefii de

stat major pe o perioadă de trei ani.

Statul Major Militar Internaţional sprijină activitatea Comitetului Militar, aceasta structură

fiind alcătuită din personal militar detaşat de fiecare stat membru din personalul administrativ

civil. Este condus de un director cu rang general cu trei stele numit de către ţările membre la

propunerea Comitetului Militar, iar acesta are în subordine sa doi comandanţi strategici:

- comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa;

- comandantul suprem al Forţelor Aliate din zona Atlanticului;

- grupul de planificare regională Canada-SUA;

Adunarea Atlanticului de Nord este formată din membrii numiţi din rândul parlamentarilor

statelor membre în funcţie de ponderea pe care partidul politic din care face parte o are în

parlamentul respectiv. Scopul principal al Adunării îl constituie dezbateri pe teme de interes

comun şi apropierea diferitelor opinii exprimată în cadrul acestei instituţii. Aceasta se reuneşte în

sesiune plenara de două ori pe an în capitala unei ţări membre şi are o structură compusă din cinci

comisii:

- Comisia politică;

- Comisia economică;

- Comisia pentru probleme civile;

- Comisia stiinţifică si tehnică;

- Comisia de apărare şi securitate;

Dupa prăbuşirea comunismului în România unul dintre obiectivele principale ale politicii

externe a constituit aderarea la structurile NATO.

Primele relaţii ale Romaniei cu NATO datează din 1990 când secretarul general al NATO

Manfred Worner a fost invitat în România.

109

România a adresat formal cererea de aderare la Alianţa Nord-Atlantică. De atunci până în

prezent România a participat la diferite programe şi acţiuni ale NATO, primul pas a fost făcut prin

participarea la Parteneriatul pentru pace din 1994. Pe plan intern a fost demarată o reformă a

sistemului de apărare – Planul anual de pregătire pentru aderare şi în urma summit-ului de la Praga

din 2002 a fost elaborat calendarul pentru finalizarea reformelor. România a fost invitată să adere

la structurile NATO în noiembrie 2002 şi începând din 2004 ţara noastră este membru cu drepturi

depline a Alianţei Nord-atlantice.

A pune problema „busolei" unei organizaţii că NATO ar putea să pară complet inutil, mai

ales că, în cei 50 de ani de existenţă, organizaţia a demonstrat că are un perfect simţ de orientare şi

reorientare, o capacitate de sesizare şi adaptare la nou, o mobilitate remarcabilă. Din acest punct de

vedere, este relevant modul în care Alianţa Nord-Atlantică a negociat marea turnură a

evenimentelor anilor 1989-1990-1991.

Sfârşitul Războiului Rece a însemnat pentru Pactul Nord-Atlantic dispariţia „adversarului"

potenţial, cel care i-a justificat însuşi actul de naştere. O dată cu el a dispărut şi structura politico-

militară - Tratatul de la Varşovia - a cărei existenţă cerea şi îndreptăţea un NATO orientat spre un

inamic precis. Dar toate aceste „dispariţii” nu înseamnă şi dispariţia definitivă, totală a

ameninţărilor la adresa stabilităţii, a pericolelor pentru securitatea europeană şi implicit mondială -

mai ales în condiţiile izbucnirii în chiar inima Europei a primelor răbufniri interetnice, a primelor

conflicte de sorginte naţionalistă. Pactul Atlanticului de Nord şi-a demonstrat capacitatea de a-şi

elabora un nou concept de acţiune, o nouă strategie globală, în raport cu schimbările produse în

contextul strategic şi politic. Reuniunile la vârf au confirmat reorientarea Alianţei de la obiectivele

de apărare a integrităţii teritoriale a membrilor săi (Art. 5 al Tratatului) la o deschidere amplă ce-i

conferă atribuţii în domeniile prevenirii conflictelor, gestionării crizelor, menţinerii stabilităţii şi

securităţii. Concomitent, organizaţia s-a deschis spre noi membri, respectiv din rândul statelor

central şi est-europene.

NATO are însă nevoie de reforme interne profunde (în vederea extinderii, dar nu numai)

prin care se poate reaşeza ca o structură cu adevărat deschisă, în care menţinerea păcii, securităţii

şi stabilităţii este o sarcină comună a membrilor comunităţii internaţionale şi nu prerogative ale

unora exercitate împotriva altora. NATO trebuie să îşi reformeze instituţiile şi capacităţile şi să

110

devină mai flexibil şi mai bine adaptat să reacţioneze la ameninţări în orice parte a lumii. Vom

vedea dacă NATO se pregăteşte să devină doar un „club politico-militar" sau un veritabil

instrument al comunităţii europene şi trans-atlantice, care asigură menţinerea păcii, a stabilităţii şi

securităţii pentru beneficiul general şi cu aportul celor care pot şi doresc să contribuie.

6. Viitorul NATO

Sfârşitul Războiului Rece a marcat începutul unei noi ere pentru alianţele militare de pe bătrânul

continent european. În timp ce Tratatul de la Varşovia se dezintegra odată cu căderea Uniunii

Sovietice, iar majoritatea analiştilor preziceau dezmembrarea NATO, în virtutea dispariţiei

inamicului tradiţional, Alianţa a început un proces de transformare fundamentală, izvorâtă atât din

interesele americane de a „menţine echilibrul strategic pe teritoriul european”5, cât şi dintr-un

puternic instinct instituţional de conservare.

Instinctul instituţional de conservare, manifestat, de altfel, în cadrul tuturor imenselor „maşinării”

militare născute din cursele succesive de înarmare specifice Războiului Rece, a stat la baza, atât a

saltului conceptual de la „to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down”6 la

„out of area or out of business”7, cât şi a „campaniei” de diplomaţie publică, destinată să „vândă”

noua imagine a NATO, ambele demersuri fiind necesare supravieţuirii Alianţei.

La 60 de ani de la înfiinţarea sa Alianţa Nord Atlantică se află în plin proces de transformare

politică şi militară, fiind angajată în acelaşi timp într-un efort operaţional fără precedent.

Transformarea Alianţei a cunoscut progrese semnificative, capacitatea NATO de pregătire şi

susţinere a operaţiilor de răspuns la crize, simultan cu menţinerea capacităţii de apărare colectivă,

este dovedită de realizările ultimilor zece ani.

5 „Noul concept strategic al NATO” (1991), http://www.nato.int/docu/comm/49-95/c911107a.htm, accesat 02.04.2009. 6 Scopul organizaţiei, „declamat” de către primul Secretar General al NATO, lordul Hastings Ismay, http://en.wikipedia.org/wiki/NATO, accesat 02.04.2009.7 Aprecierea senatorului american Richard Lugar (Fareed Zakaria, Can't Russia Join the Club, Too?, Newsweek, http://www.fareedzakaria.com/ARTICLES/newsweek/050498.html).

111

În prezent, Alianţa se află în fază implementării deciziilor asumate de către şefii de stat şi de

guvern cu ocazia ultimelor Summit-urilor – Bucureşti (2008) şi Strasbourg/Kehl (2009), progresele

înregistrate în implementarea acestor decizii fiind urmărite, între cele două summit-uri, la nivelul

miniştrilor apărării, în cadrul reuniunilor formale şi informale din 2008 – de la Bruxelles şi

Budapesta şi 2009 – de la Cracovia şi Bruxelles.

Transformarea este şi trebuie să rămână un proces continuu, subsumat îndeplinirii priorităţilor

stabilite de Directiva Politică Generală andosată de şefii de stat şi de guvern în 2006.

Agenda transformării se focalizează pe trei paliere majore:

1. transformarea conceptuală, care vizează elaborarea unui nou Concept Strategic;

2. transformarea structurală şi procedurală, care are în vedere pe de o parte reforma

procesului de planificare a apărării, iar pe de alta reforma Cartierului General şi revizuirea

ştatelor de organizare la pace ale structurii de comandă NATO, precum şi reforma agenţiilor;

3. transformarea militară, care urmăreşte îndeplinirea nevoilor operaţionale curente ale

Alianţei şi dezvoltarea de noi capabilităţi pentru contracararea ameninţărilor curente şi

viitoare.

1. Elaborarea Noului Concept Strategic

Evoluţie: Încă de la crearea sa, NATO a avut formulată o strategie care definea ameninţările avute în

vedere şi modul de contracarare a acestora. Formularea iniţială a strategiei NATO, cunoscută sub

denumirea de “Conceptul strategic pentru apărarea spaţiului Nord-Atlantic“, a fost adoptată în 1950

şi a servit drept cadru politic general pentru activitatea Alianţei. Revizuirile periodice din 1967,

1968, 1991 şi 1999 au reflectat nevoia Alianţei de a-şi adapta planurile şi modul de abordare pentru a

face faţă provocărilor mereu crescânde.

Adoptată la summit-ul de la Washington în 1999, actuala versiune a Conceptului Strategic NATO

descrie mediul strategic şi evaluează riscurile şi ameninţările la adresa securităţii Alianţei. El reflectă

schimbările din Europa survenite de la adoptarea lui şi adaptarea strategiilor la ceea ce reprezenta

atunci circumstanţele post Război Rece. El confirmă scopul esenţial al Alianţei de a garanta

libertatea şi securitatea membrilor săi prin mijloace politice şi militare, afirmă valorile democraţiei,

112

drepturilor omului şi ale statului de drept şi exprimă angajamentul aliaţilor nu numai faţă de apărarea

comună, ci şi faţă de realizarea păcii şi stabilităţii în spaţiul euro-atlantic extins.

Noile ameninţări sunt definite ca multidirecţionate şi dificil de prevăzut, reafirmând concluzia

Conceptului Strategic din 1991 şi anume, că pericolul unor ameninţări militare clasice a scăzut, dar

există alte riscuri precum conflicte etnice, instabilitate politică, precaritatea economică, proliferarea

armelor nucleare, biologice şi chimice. Referitor la mediul de securitate, conceptul observă că în

ultimii ani mediul a fost marcat de schimbări generale continue şi că Alianţa a jucat un rol esenţial în

întărirea securităţii euro-atlantice.

Atribuţiile fundamentale ale Alianţei în domeniul securităţii sunt centrate pe următoarele argumente:

NATO acţionează ca furnizor de stabilitate în spaţiul euro-atlantic, serveşte ca forum de consultări

privind aspectele de securitate, contracarează şi apără împotriva oricărei ameninţări şi agresiuni

manifestate împotriva statelor membre, contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi se

angajează activ în gestionarea crizelor, promovează parteneriatul, cooperarea şi dialogul pe scară

largă cu alte ţări din spaţiul euro-atlantic.

Conceptul Strategic recunoaşte că menţinerea echilibrului strategic nu mai este importantă în noul

mediu de securitate. În conturarea necesităţilor de apărare, NATO trebuie să se distanţeze de vechile

instrumente de planificare bazate pe paritatea strategică şi să se concentreze pe caracteristici

funcţionale şi „suficienţă” în ceea ce priveşte forţele militare necesare pentru descurajarea credibilă

şi managementul crizelor la timp şi eficient.

Dezvoltări cheie care impun actualizarea conceptului strategic: În ultima decadă, contextul strategic

şi responsabilităţile NATO au cunoscut schimbări majore, o parte din ele recunoscute şi reflectate în

Directiva Politică Cuprinzătoare.

Atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 au influenţat puternic rolul şi obiectivele NATO. Au

determinat invocarea pentru prima dată a articolului 5, aliaţii echivalând un atac terorist de proporţii

cu un atac armat la adresa unui membru. Au dat o dimensiune extra-europeană apărării securităţii

aliate, conceptul de „out-of-area” devenind echivalent cu „out-of-Europe”. Din acel moment, NATO

s-a angajat în Afganistan, a iniţiat o serie de acţiuni pentru a răspunde diferitelor provocări la adresa

securităţii euro-atlantice, continuând, în acelaşi timp şi lărgirea cu noi membri. În eforturile de a

întări relevanţa Alianţei, aliaţii au identificat o serie de provocări, precum securitatea energetică şi

113

cibernetică, dezvoltând politici privind rolul specific al NATO în aceste domenii. În ciuda intenţiilor

de a aborda toate aceste ameninţări la adresa securităţii, Alianţa s-a confruntat continuu cu limitări în

ceea ce priveşte capabilităţile, resursele, dar şi cu problemele de voinţă politică şi de coeziune între

Aliaţi.

Evoluţia Alianţei a consemnat, în ultimii ani, creşterea complexităţii sarcinilor operaţionale ale

NATO de la peace-keeping (în Balcani) la operaţiuni de stabilizare şi reconstrucţie (Afganistan), la

care se adaugă misiuni de instruire, operaţiuni maritime (operaţia ACTIVE ENDEAVOUR,

combaterea pirateriei). Pe un alt palier politic important, evoluţia recentă a consemnat extinderea

reţelei de parteneriate şi contacte: după 1999 a apărut Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul şi

partenerii globali (Australia, Noua Zeilandă, Coreea de Sud, Japonia), precum şi relaţiile specifice cu

Irak, Afganistan, Pakistan, Dialogul cu India şi China. Recent, în ceea ce priveşte climatul de

securitate european asistăm la o deteriorare a parteneriatului cu Rusia, ca urmare a prezenţei agresive

a Federaţiei Ruse la periferia Alianţei, fapt care conduce la constatarea modificării, de facto, a

contextului relaţiilor NATO-Rusia, dintr-unul al cooperării (1999) într-unul al convieţuirii.

De asemenea, au avut loc dezvoltări conceptuale în cadrul politicilor NATO, îndeosebi contribuţia

NATO la „abordarea cuprinzătoare”, care statuează necesitatea reţelei de colaborări inter-

instituţionale ale NATO pentru gestionarea eficientă a operaţiunilor de stabilizare sau pentru

sprijinirea dezvoltării capacităţilor de gestionare a crizelor ale unor parteneri sau organizaţii

regionale (ex. Uniunea Africană).

La rândul lor, relaţiile NATO cu ONU şi UE au evoluat semnificativ, mai ales în plan operaţional,

faţă de 1999 de la dezvoltarea identităţii europene de apărare în cadrul NATO, s-a ajuns la

parteneriatul strategic NATO-UE în gestionarea crizelor, în contextul construirii ESDP în afara

NATO; adaptarea acestui parteneriat la noile realităţi, ce impun o cooperare mai extinsă decât

operaţiuni militare de gestiune a crizelor rămâne o provocare; dezvoltarea unei cooperări

instituţionalizate între NATO şi ONU, în baza de declaraţiei comune semnate în septembrie 2008;

Toate aceste evoluţii indică oportunitatea elaborării unui nou concept strategic, care ar trebui să

îmbine, într-o „armătură” coerentă şi solidă, politicile şi deciziile aliate din ultima decadă.

Perspective: La cea de-a 60-cea aniversare a NATO, care a coincis cu împlinirea a zece ani de la

aprobarea ultimei viziuni strategice, NATO a luat decizia elaborării unui nou concept strategic.

Astfel, momentul aniversar a fost marcat printr-o declaraţie politică vizionară - Declaraţia privind

114

Securitatea Alianţei – care reafirmă atât valorile şi ţelurile fundamentale ale Alianţei, cât şi adaptarea

obiectivelor securităţii transatlantice la noul context de securitate. Ea oferă o proiecţie strategică

sintetică şi liniile politice directoare pentru elaborarea noului concept strategic, data indicată privind

finalizarea acestuia fiind summit-ul NATO de la Lisabona (2010).

Odată cu adoptarea acestei declaraţii putem afirma că maşinăria consultării s-a pus în mişcare.

NATO are nevoie de un nou concept strategic întrucât acesta este încă ancorat în modelul determinat

de Războiul Rece al unei alianţe defensive, statice, reactive şi nu al uneia agile, flexibile şi proactive

pentru realităţile secolului XXI.

Alianţa va trebui să îşi definească noile priorităţi într-un mediu de securitate aflat în schimbare. Deşi

Alianţa şi-a adaptat şi extins portofoliul, nu poate aborda toate noile provocări la adresa

securităţii. Revizuirea Conceptului Strategic nu presupune schimbări radicale de politică, el va trebui

să reflecte faptul că NATO îşi completează transformarea militară cu o profundă transformare

politică în scopul realizării unei mai bune coordonări a aliaţilor cu partenerii şi organizaţiile

internaţionale, UE şi ONU, pe baza împărţirii echitabile a responsabilităţilor.

Odată cu procesul de dezvoltare a noului Conceptului Strategic, statele membre trebuie să considere

rolul Alianţei ca întreg, din punct de vedere simbolic şi funcţional. Astfel, membrii NATO vor avea

ocazia să răspundă la întrebări precum: Cum îşi va menţine NATO capacitatea de îndeplinire a

întregii game de misiuni în secolul XXI: apărarea colectivă şi securitatea teritoriului aliat şi

contribuţia la stabilitatea stabilitatea internaţională? Cum poate NATO aborda ameninţările legate de

hard security în următorii 10 ani, armonizând în acelaşi timp activităţile de construire a păcii

necesare eficientizării intervenţiilor sale pe termen lung? Este NATO potrivită pentru îndeplinirea

obiectivelor sale?

În timp ce Tratatul de la Washington încearca să realizeze un echilibru între misiunile globale şi cele

regionale, noul Conceptul Strategic va trebui să interpreteze specific circumstanţele geopolitice

concrete. Ce va conţine noua concepţie strategică şi cum va fi definit rolul NATO în această

concepţie?

În acest sens putem afirma că există două viziuni vis-a-vis de viitorul rol al NATO. Una consideră că

Alianţa ar trebui să rămână ancorată regional, axându-se în principal pe misiuni de apărare colectivă

(tip articol V), în timp ce cealaltă pune accentul pe întărirea rolului global al NATO, subliniind că

ignorarea dimensiunii globale ar reprezenta sfârşitul Alianţei. Există suprapuneri între aceste două

115

poziţii, în sensul că misiunile de apărare colectivă ocupă un loc central pe agenda susţinătorilor

globalizării NATO, în timp ce problemele globale figurează pe cea a susţinătorilor dimensiunii

regionale.

Vederile divergente privind acest raison d’être al NATO sunt reflectate sub două aspecte de critică

importanţă pentru formularea noului Concept Strategic: natura mediului de securitate aflat în

schimbare şi răspunsul potrivit la provocările şi oportunităţile pe care le prezintă acest mediu.

În viziunea unor membri noi ai Alianţei, admişi după încheierea Războiului Rece, NATO ar trebui să

se întoarcă la funcţia sa de bază, aceea de a menţine balanţa strategică de securitate în Europa.

Astfel, ei consideră că politica de descurajare a NATO ar trebui regândită, iar relaţia cu Rusia ar

trebui reformulată, văzând în aceasta principalul pericol la adresa securităţii lor.

De asemenea, noii membrii doresc introducerea în noua strategie a menţiunii referitoare la crizele

regionale, conflictele convenţionale şi la securitatea energetică în zona euro-atlantică. Aceştia îşi

susţin poziţia argumentând că NATO va trebui să găsească un echilibru între riscurile de securitate

generate de instabilitatea globală şi ameninţările politico-militare venite dinspre actori statali aflaţi în

vecinătatea NATO.

Pe de altă parte susţinătorii „globalizării” Alianţei susţin renunţarea la restricţiile geografice auto-

impuse şi doresc recunoaşterea într-o mai mare măsură a riscurilor globale – terorismul

transnaţional, pirateria, terorismul cibernetic, statele eşuate, proliferarea tehnologiilor şi materialelor

nucleare – şi includerea acestora în noul concept la secţiunea privind riscurile şi provocările de

securitate.

În cadrul dezbaterilor mai extinse privind noul Concept Strategic România va promova o abordare

conceptuală care ar putea fi denumită generic: „o Alianţă a echilibrelor”, care ar putea fi definită ca o

abordare realistă şi adaptată contextului actual cu privire la rolul NATO, nu ca Alianţă cu

responsabilităţi globale, ci ca Alianţă trans-atlantică, capabilă să răspundă ameninţărilor şi să

genereze securitate la nivel euro-atlantic şi global.

Transformarea NATO

Reforma procesului de planificare a apărării

116

Planificarea apărării asigură cadrul de lucru pentru facilitarea transpunerii nivelului de ambiţie al

NATO în capabilităţi.

Elemente specifice: Planificarea apărării NATO are loc în cadrul unui proces structurat care trebuie

să ofere suficientă flexibilitate astfel încât să poată rămâne sensibil la schimbările produse în mediul

de securitate precum şi la nevoile Alianţei şi ale statelor membre. Procesul de planificare trebuie să

fie integrat maximum posibil şi să fie concentrat asupra dezvoltării de capabilităţi pe termen mediu şi

lung, rămânând în acelaşi timp sensibil la unele cerinţe neprevăzute, ce pot apărea ca rezultat al

experienţei din teatrele de operaţii.

Procesul NATO de planificare a apărării este compus din cinci funcţiuni principale care sunt

secvenţiale, au o natură ciclică, cu toate că frecvenţa de desfăşurare a unor activităţi funcţionale

poate varia în timp ce funcţia de facilitare a implementării reprezintă o activitate continuă: pasul 1:

elaborarea directivei politice, pasul 2: stabilirea cerinţelor, pasul 3: alocarea cerinţelor şi stabilirea

obiectivelor, pasul 4: facilitarea implementării, pasul 5: analiza rezultatelor.

Cadrul general: În momentul de faţă procesul de planificare a apărării se desfăşoară în conformitate

cu procedurile de planificare a apărării adoptate în anul 2004 de către miniştrii apărării în cadrul

Comitetului NATO pentru Planificarea Apărării.

Participarea Alianţei în operaţiuni, precum şi cerinţele de forţe şi capabilităţi pentru susţinerea NRF

şi asigurarea forţelor de rezervă, au scos în evidenţă deficite de forţe şi capabilităţi („shortfalls”),

care nu pot fi asigurate pe termen scurt, urmare a faptului că actualul sistem de planificare este

proiectat să asigure capabilităţile solicitate pe termen mediu sau lung. În plus, actualul sistem este

foarte complex, implică participarea unui număr mare de comitete şi subcomitete, şi nu asigură o

implementare rapidă a lecţiilor învăţate în domeniul capabilităţilor.

În aceste condiţii, în martie 2007, s-a înfiinţat un grup de lucru care să dezvolte propuneri de măsuri

pentru a se asigura că procesul de planificare a apărării satisface cerinţele Directivei Politice

Generale este coerent, eficient şi cât mai simplu.

Ca răspuns la însărcinarea primită, în perioada octombrie-decembrie 2007, a fost finalizate şi puse la

dispoziţia aliaţilor documentele: „Overview of the Current Defence Planning Procedures”, „Interim

Report of the Inter-Staff Group on Defence Planning” şi „Report by the Chairman of the Inter-Staff

Group on Defence Planning”. Acestea prezentau modul în care se desfăşoară la momentul actual

117

planificarea apărării, precum şi elementele care ar trebui îmbunătăţite pentru creşterea eficienţei

sistemului de planificare a apărării aliat.

În momentul de faţă putem concluziona că o primă reformă a procesului de planificare a apărării s-a

încheiat. Ea urmăreşte îmbunătăţirea sprijinului acordat aliaţilor pentru asigurarea eficientă şi la timp

a capabilităţilor, conform prevederilor Directivei Politice Generale.

Rezultatul este un proces de planificare a apărării care, atunci când va fi implementat, va fi mai

armonizat, coerent, abordabil şi eficient decât procesul actual. Această activitate recunoaşte rolul

important al Comitetului Militar. Procesul de implementare va începe după reuniunea formală a

miniştrilor apărării din iunie, unde vor fi prezente noile proceduri de planificare a apărării

Reforma Cartierului General NATO

Reforma cartierului general NATO este o temă avansată de secretarul general în anul 2005, cu

ambiţia ca aceasta să fie una din moştenirile lăsate la sfârşitul mandatului său. Ea vizează

identificarea modalităţilor de eficientizare a activităţii Consiliului Nord-Atlantic şi optimizarea

alocării resurselor umane şi materiale pentru buna funcţionare a Cartierului General.

Planul de implementare anexat la Raportul consolidat privind reforma Cartierului General NATO,

aprobat la summit-ul de la Strasbourg/Kehl, prezintă elementele individuale ale strategiei şi ordinea

în care trebuie realizate, precum şi domeniile în care naţiunile trebuie să se angajeze.

La cele două aspecte ale reformei cartierului general NATO evidenţiate în mandatul încredinţat la

Bucureşti - necesitatea ca procesele din cadrul Alianţei să fie suficient de rapide pentru a răspunde

solicitărilor, respectiv, necesitatea reunirii consilierii în domeniul politic, militar şi al resurselor în

vederea susţinerii unor decizii generale coerente - secretarul general consideră că este necesară

adăugarea unui al treilea aspect: îmbunătăţirea modalităţii de folosire a resurselor umane şi materiale

pentru buna funcţionare a cartierului general.

Secretarul general consideră că are nevoie de sprijinul aliaţilor pentru derularea altor două etape:

îmbunătăţirea modalităţii de identificare a priorităţilor în cadrul activităţilor stabilite şi creşterea

nivelului autorităţii acordate secretarului general pentru a putea re-aloca fondurile bugetului curent,

astfel încât banii să poată fi alocaţi priorităţilor pe măsură ce acestea evoluează şi pentru a putea

muta oamenii în cadrul cartierului general, în funcţie de necesităţi.

118

Majoritatea miniştrilor apărării şi-au dat acordul pentru continuarea reformei în parametrii propuşi de

Secretarul General cu următoarele condiţii păstrarea consensului ca fundament decizional al Alianţei

şi păstrarea rolului Comitetului Militar pentru problemele strict militare. Secretarul general a anunţat

că, potrivit deciziilor luate la Londra anul trecut, dosarul reformei cartierului general va fi gestionat

în continuare de miniştrii apărării.

Reforma ştatelor de organizare la pace ale structurii de comandă NATO

Vizează realizarea unei structuri de comandă mai eficiente din punct de vedere al sarcinilor

operaţionale şi de transformare, al resurselor umane şi a cheltuielilor. Se are în vedere realizarea

unei structuri de comandă dislocabilă, utilizabilă şi flexibilă, adecvată scopului său.

La baza reformei se află menţinerea distribuţiei geografice actuale a noului concept strategic. După

implementare, structura de comandă va mai suplă şi va cuprinde cu 2000 de posturi militare mai

puţin şi cu 300 de posturi civile mai mult. Costurile de funcţionare a structurii de comandă vor fi

evaluate până la reuniunea miniştrilor apărării din iunie 2009.

Comitetul Militar (MC) a fost însărcinat cu conducerea reformei în două etape: faza I: misiunile,

rolurile şi sarcinile comandamentelor militare strategice, ale Agenţiei NATO de Servicii pentru

Sistemele de Comunicaţii şi Informaţii (NCSA) şi structurilor sale; faza a II-a: reforma încadrării cu

personal a structurii.

Reforma agenţiilor NATO

Scopul reformei este creşterea contribuţiei Agenţiilor NATO8 la eforturile Alianţei şi ale membrilor

săi în vederea asigurării şi susţinerii capabilităţilor esenţiale necesare forţelor lor armate.

Direcţiile principale ale reformei: reforma agenţiilor NATO se derulează în cadrul Secretariatului

Internaţional, Divizia de Investiţii (IS-DI) cu prezentări periodice la 6 luni, în cadrul Grupului

Executiv de Lucru (EWG(R)). Activitatea IS a urmărit 3 direcţii principale:

Revizuirea regulamentului de funcţionare a agenţiilor, C-M(62)18, vechi de 47 de ani, pentru a

corespunde politicilor relevante NATO în domeniu. Problemele abordate cuprind: condiţiile de

asociere a ţărilor non-NATO, condiţiile de înfiinţare a noilor agenţii, responsabilitatea legală

8 Agenţiile NATO au responsabilităţi în domeniile tehnice şi specializate de pe agenda NATO. Ele asigură consiliere şi cercetare, sprijină implementarea deciziilor Alianţei, asigură servicii pentru sistemele de comunicaţii şi informatice, administrează programele de cooperare. Unul din rolurile principale este facilitarea celei mai bune utilizări a resurselor limitate ale apărării ţărilor membre prin dezvoltarea de proiecte, proceduri şi standarde comune.

119

pentru aliaţii care nu participă la acţiunile întreprinse de o Agenţie NATO şi condiţiile pentru

devieri de la Carta Agenţiilor.

Studiul de identificare a oportunităţilor pentru unificarea serviciilor asigurate de agenţii

(shared services) are în vedere agenţiile şi alte organisme NATO din Bruxelles, inclusiv

Comandamentul NATO, precum şi aranjamentele existente între anumite agenţii privind

serviciile comune în domenii ca transportul, achiziţiile şi securitatea.

Reforma misiunilor şi funcţiilor Agenţiilor NATO. Identificarea sinergiilor între acestea.

Procesul de identificare a sinergiilor din cadrul agenţiilor NATO se desfăşoară în două faze, cu

accent special pe agenţiile de servicii.

Faza I s-a finalizat în martie 2009 cu un studiu privind misiunile şi funcţiile agenţiilor care

identifică oportunităţi pentru realizarea de sinergii (consolidare, colocare, îmbunătăţirea

coordonării sau reorganizare) şi recomandă domeniile ce vor fi examinate în faza a II-a în

vederea dezvoltării de opţiuni şi planuri de implementare: C4 – comandă, control, comunicaţii

şi computere; R&T–cercetare şi tehnologie; standardizare; mentenanţă şi operaţii (lipsa

resurselor şi complexitatea domeniului au determinat amânarea acestei opţiuni).

2. Transformarea militară

Transformarea continuă a forţelor, capabilităţilor şi structurilor Alianţei este indispensabilă pentru

capacitatea acesteia de a desfăşura în mod eficient întreaga gamă de misiuni, inclusiv operaţiuni de

apărare colectivă şi de răspuns la criză atât pe teritoriul Alianţei cât şi din afara acestuia. Pentru a

se asigura că poate face faţă provocărilor actuale şi viitoare de securitate Alianţa trebuie să

continue atât individual cât şi colectiv să îmbunătăţească calitativ şi cantitativ capabilităţile

necesare atingerii priorităţilor cuprinse în Directiva Politică Generală andosată în 2006 şi care

rămâne validă în continuare.

Alianţa va continua să-şi adapteze forţele, structurile şi procedurile pentru a face faţă provocărilor

de securitate actuale. S-au înregistrat progrese notabile, pe care le dorim continuate, pentru crearea

unei structuri de comandă mai eficiente şi efective. Procesul de planificare a apărării va permite

aliaţilor să-şi dezvolte capabilităţile de care au nevoie pentru a face faţă provocărilor operaţionale

curente şi viitoare în contextul abordării cuprinzătoare. Adoptarea unui nou proces armonizat de

120

planificare a apărării va pune accentul pe o mai coerentă dislocare a capabilităţilor de care Alianţa

are nevoie.

Transformarea militară vizează două dimensiuni distincte:

3.1. Asigurarea forţelor, dislocabile şi sustenabile, pentru operaţiile curente ale Alianţei, forţele

de rezervă şi Forţa de Răspuns a NATO (NRF);

3.2. Dezvoltarea capabilităţilor pentru operaţiunile curente şi viitoare şi soluţionarea deficitelor

la nivelul capabilităţilor cheie.

Asigurarea forţelor

Alianţa este decisă să dezvolte forţele necesare desfăşurării tuturor tipurilor de operaţiuni. Va

sprijini în continuare eforturile de a crea forţe dislocabile, sustenabile, interoperabile şi astfel cu un

grad ridicat de utilizare. În prezent se constată o creştere substanţială cu forţe pentru prioritatea

operaţională a NATO, Afganistan. Există totuşi deficitele operaţionale la nivelul capabilităţilor

critice din teatrele de operaţii:

Forţa de răspuns a NATO (NRF – NATO Response Force)

NRF reprezintă o structură de forţe întrunite (componente terestre, maritime, aeriene şi de forţe

speciale) cu capacitate de dislocare rapidă, adaptată pentru întregul spectru de misiuni aliate,

reprezentând un motor al transformării şi dezvoltării de capabilităţi.

Deşi în cadrul Summit-ului de la Riga (2006) NRF a fost declarată operaţională, aceasta s-a

confruntat în permanenţă cu problema completării insuficiente a necesarului de forţe şi

capabilităţi, în prezent NRF confruntându-se cu deficite de circa 40%.

Având în vedere ritmul operaţional ridicat al Alianţei, precum şi dificultăţile naţiunilor în

identificarea forţelor suplimentare care să fie angajate la NRF, la reuniunea miniştrilor apărării de

la Vilnius (februarie 2008) a fost agreată propunerea adoptării unei soluţii interimare de generare

graduală a forţelor, propunerea fiind susţinută şi la Bucureşti.

În ciuda acestor demersuri, NRF a continuat să se confrunte cu o contribuţie insuficientă din partea

naţiunilor, generându-se astfel, la nivel aliat, un curent de opinie privind necesitatea revizuirii

conceptului original al NRF şi adaptarea acestuia la posibilităţile aliate. În cadrul reuniunii

miniştrilor apărării de la Budapesta (octombrie 2008), statele aliate au fost de acord cu iniţierea

demersurilor pentru revizuirea conceptului original al NRF.

121

În baza opţiunilor prezentate de către autorităţile militare, în cadrul reuniunii miniştrilor apărării de

la Cracovia (2009), a fost agreată ca soluţie pentru reconfigurarea NRF Opţiunea C, care

presupune pre-stabilirea capabilităţilor de comandă-control (C2) la nivelurile operaţional şi tactic,

precum şi a unui nucleu de forţe de răspuns imediat din cadrul componentelor terestre, maritime şi

aeriene.

Costuri

ridicate

scăzute

Opţiunea A Opţiunea B Opţiunea C

Forţe întrunite de completare a răspunsului

imediat:

- terestre din forţele afiliate

- maritime din grupările navale

permanente

Capabilităţi C2 tactice (din cadrul structurii de forţe a NATO,

din cadrul componentelor terestre, aeriene, navale, după caz)

Capabilităţi C2 operaţionale

(din cadrul JFC9 cu dislocarea DJSE10)

Riscuri operaţionale

ridicate scăzute

Răspuns imediat (costurile dislocării sunt din fonduri comune) Răspuns ulterior

9 Comandamente de Forţe Întrunite (Joint Force Command) ale NATO, dislocate la Napoli, Lisabona şi Brunssum.10 Element Dislocabil de Stat Major (Deployable Joint Staff Element), reprezentând elementul de comandament la nivel operativ în teatrul de operaţii, care asigură caracterul întrunit şi nivelul cerut de dislocabilitate pentru nivelul de comandă operativă.

122

Rezervorul de forţe dislocabile pentru suplimentare ulterioară a forţei, după caz

Opţiunile de reconfigurare a NRF

Stadiul iniţiativei: În prezent, NRF are o capacitate operaţională limitată, pe fondul contribuţiilor

naţionale insuficiente în procesul de generare a forţelor, conform analizelor SHAPE.

Forţe de rezervă pentru operaţiunile NATO

Cadru general: În vederea sprijinirii procesului de generare a forţelor de rezervă necesare, în 2005

a fost elaborat şi aprobat Conceptul pentru Forţele de Rezervă, care identifică două tipuri de forţe

de rezervă la nivelurile operaţional şi strategic:

Forţe de Rezervă Strategică (SRF) – forţe destinate să acopere toate operaţiile în desfăşurare şi

aflate la dispoziţia SACEUR, după autorizarea NAC;

Forţe de Rezervă Operaţională (ORF) – forţe stabilite pentru o zonă de operaţii întrunite şi aflate

la dispoziţia Comandantului Forţei Întrunite.

În 2007, pe fondul deficitelor înregistrate în generarea forţelor de rezervă, Comitetul Militar a

propus naţiunilor două modalităţi de alocare a aceluiaşi pachet de forţe la mai multe misiuni, în

vederea stimulării creşterii contribuţiilor:

1. capabilităţile naţionale oferite simultan la misiuni naţionale şi misiuni NATO (nation double-

hatting), cu următoarele implicaţii:

participarea are la bază decizia naţională, iar responsabilităţile ce decurg din aceasta

revin naţiunilor;

riscurile asociate şi managementul acestora sunt responsabilităţi naţionale;

în cazul în care alocarea unor forţe pentru mai multe misiuni simultan ar afecta NATO,

naţiunile trebuie să informeze SHAPE.

2. capabilităţi naţionale alocate la mai mult de o misiune NATO (NATO double–hatting), în cazul

NRF şi SRF/ORF pentru misiuni curente ale Alianţei, cu următoarele implicaţii:

riscurile asociate revin NATO, dar se estimează că riscul de a angaja simultan aceste

forţe la NRF şi la forţele de rezervă este minim;

avantajele acestei opţiuni decurg din oportunităţile de instruire şi antrenare, din

dezvoltarea capacităţii de integrare a forţelor şi din creşterea flexibilităţii Alianţei de a

îndeplini angajamentele.

123

Problema alocării aceluiaşi pachet de forţe la mai multe misiuni a fost abordată la nivel înalt

începând cu reuniunea miniştrilor apărării de la Noordwijk (2007). În acest context, s-a constatat

că iniţiativa menţionată are susţinere din partea unor naţiuni dar, datorită riscurilor pe care le

prezintă, nu poate fi acceptată ca soluţie permanentă.

Stadiul iniţiativei: Persistenţa deficitelor de forţe oferite voluntar de aliaţi pentru atât pentru forţele

speciale, forţele de rezervă cât şi pentru NRF, a determinat dezvoltarea unui nou set de propuneri

pentru generarea acestora. În baza elementelor abordate în cadrul reuniunii informale a miniştrilor

apărării de la Budapesta (2008), sunt în dezbatere următoarele elemente:

o oportunitatea constituirii unui „rezervor” de forţe dislocabile (deployable forces pool)11,

propunere vizând identificarea, din cadrul structurii de forţe existente, a acelor forţe şi

capabilităţi naţionale care sunt dislocabile şi care nu vor fi utilizate în alte operaţiuni

internaţionale (de exemplu, pentru UE). Aceste capabilităţi ar reprezenta sursa de constituire a

NRF sau a rezervelor pentru operaţiuni, în caz de nevoie;

o distribuţia echitabilă a contribuţiilor (burden sharing), care se intenţionează a fi adresată prin

constituirea unui mecanism de stabilire a unor obiective în privinţa contribuţiei cu forţe (force

contributions target mechanism). Acest mecanism, care vizează un ciclu de 5 ani, trebuie să fie

aplicat într-un context larg, atât al contribuţiilor aliaţilor pentru operaţiunile NATO, cât şi al

contribuţiilor pentru ONU, respectiv UE;

o utilizarea dual-hatting (alocarea aceleiaşi forţe la mai multe misiuni)12 ca rutină, nu ca

excepţie. Separarea NRF – forţe de rezervă poate fi văzută ca o duplicare a eforturilor (cele

două tipuri de „pachete de forţe” sunt similare structural), iar riscul necesităţii utilizării

simultane a NRF şi forţelor de rezervă nu poate fi mai ridicat decât în prezent, când oricum nu

pot fi asigurate forţe pentru anumite rotaţii ale forţelor de rezervă;

o analiza comparativă a surselor naţionale de finanţare, în vederea identificării unei soluţii de

convergenţă a acestora după un singur model, întrucât în cazul majorităţii aliaţilor, cheltuielile

de operare destinate operaţiunilor grevează bugetul apărării, limitând contribuţiile;

11 „Rezervorul” pentru forţa de răspuns trebuie să fie diferit de „rezervorul” amplu al comandamentelor dislocabile şi forţelor din cadrul Structurii de Forţe a NATO (NFS), iar asigurarea forţelor la depinde de voinţa naţiunilor, în materie de dimensiuni, capabilităţi, durată şi stare de pregătire.12 Nation dual-hatting: capabilităţile naţionale oferite simultan la mai mult de o misiune (ex. misiuni naţionale şi misiuni NATO); NATO dual-hatting: capabilităţi naţionale alocate la mai mult de o misiune NATO (ex. NRF şi SRF/ORF pentru misiuni curente ale Alianţei).

124

o sprijinul financiar din fonduri comune NATO pentru dislocarea forţelor de rezervă, în

condiţiile în care finanţarea comună va fi utilizată pentru un an pentru transportul aerian al

NRF (în cazul notificării privind dislocarea forţelor în timp scurt);

o asocierea ORF comenzii operaţiunii, adică oferirea forţelor pentru ORF de către naţiunile care

asigură funcţia de comandă pentru operaţiunea respectivă. Unii aliaţi consideră drept

„problematică” responsabilitatea naţiunii care asigură comanda să asigure şi forţele.

Se menţin rezerve de ordin politic asupra punerii la dispoziţia Alianţei a unor capabilităţi înaintea

stabilirii misiunilor acestora.

Iniţiativa de transformare a forţelor pentru operaţii speciale

Cadru general: Iniţiativa de de transformare a forţele pentru operaţii speciale - NATO Special

Operations Forces (SOF) Transformation Initiative / NSTI – inclusă în pachetul de iniţiative

lansate la Riga, ia în considerare un rol sporit al NATO în acest domeniu, având în vedere

complexitatea şi amplificarea ameninţărilor asimetrice în noul mediu de securitate.

Se are în vedere creşterea interoperabilităţii, prin asigurarea unui cadru NATO pentru pregătirea

şi operarea forţelor naţionale, precum şi pentru schimbul de informaţii, tactici şi tehnici folosite în

acest domeniu.

Principalele misiuni ale SOF sunt: acţiunile de cercetare şi supraveghere speciale vizând în special

teritoriile ostile/sensibile din punct de vedere politic; acţiune directă constând în atacarea ţintelor

specifice, semnificative din punct de vedere strategic sau operativ; asistenţa militară, în sprijinul

forţelor aliate sau prietene; operaţiuni speciale aeriene; contraterorismul sau insurgenţa.

Propuneri de dezvoltare a iniţiativei: La Riga, au fost încurajate eforturile de consolidare a rolului

NATO în domeniul SOF şi au fost agreate cele trei propuneri ale Comitetului Militar de dezvoltare

a iniţiativei:

1. Stabilirea la SHAPE a Centrului NATO de coordonare SOF (NATO SOF Coordination Centre

- NSCC), ca o organizaţie multinaţională, fără rol de comandă care va oferi expertiză SACEUR

privind folosirea coordonată a forţelor şi conducerea operaţiilor, planificarea şi generarea

forţelor, pregătirea şi instruirea forţelor; va avea un rol important în stabilirea unei federaţii de

centre de pregătire; Atingerea capacităţii operaţionale depline (FOC) s-a făcut în 2008.

125

2. Crearea Biroului pentru Operaţiuni Speciale din cadrul SHAPE (SHAPE Special Operations

Forces Office), care reprezintă punctul de legătură cu Centrul de coordonare şi are drept scop

oferirea de recomandări privind dezvoltarea interoperabilităţii, generarea forţelor, planificarea,

doctrina şi politicile pentru folosirea optimă a SOF.

3. Crearea Federaţiei Centrelor de Pregătire SOF (Federation of Special Operations Forces

Training Centres), care să conecteze centrele naţionale SOF existente în prezent; a fost propusă

crearea unui sistem de conectare via web, cu sprijinul NSCC.

România este parte activă şi sprijină iniţiativa SOF a NATO pentru încadrarea NSCC.

Iniţiativa privind gradul de utilizare a forţelor

Cadru general: Obiectivele politice iniţiale privind gradul de utilizare a forţelor prevedeau ca 40%

din efectivele totale ale forţelor terestre să fie structurate, pregătite şi echipate spre a fi dislocate

în afara teritoriului naţional, pentru operaţiuni conduse de NATO sau sub alte auspicii, iar 8% din

aceleaşi forţe să poată fi susţinute permanent în operaţiuni.

Iniţiativa a fost lansată la reuniunea informală a miniştrilor apărării de la Colorado Springs,

octombrie 2003, ca una din posibilele soluţii pentru depăşirea sau reducerea dificultăţilor în

generarea forţelor pentru operaţiuni conduse de NATO (Balcani, Afganistan).

În iunie 2004, la Istanbul, miniştrii apărării au agreat să îmbunătăţească gradul de utilizare a

forţelor, prin adoptarea unor obiective politice (high level political targets), iar nivelul de

îndeplinire a acestora să fie raportat anual.

Ulterior, în urma unei analize a Comitetului Militar (MC) avizată de NAC, s-a concluzionat ca

obiectivele stabilite pentru forţele terestre (40% şi 8%) nu sunt adecvate şi pentru forţele aeriene şi

maritime, ca urmare a multitudinii de sisteme din cadrul acestora cu capacităţi încorporate diferite

şi dependenţă variată de personal pentru operare şi sprijin. Astfel, orice obiective pentru aceste

categorii de forţe ar trebui să se focalizeze pe aspecte calitative care s-ar suprapune pe cele stabilite

în cadrul procesului de planificare a forţelor.

Totuşi s-a stabilit ca, în funcţie de rezultatele aplicării obiectivelor pentru forţele terestre, discuţiile

pe subiect să fie reluate, în cazul în care se consideră utilă aplicarea lor la forţele aeriene şi navale.

126

La reuniunea informală de la Noordwijk (octombrie 2007), miniştrii apărării au agreat revizuirea

indicatorilor de utilizare a forţelor, cu posibilitatea de a include şi criterii calitative, pe fondul

necesităţii intensificării procesului de transformare al propriilor forţe armate.

Stadiul iniţiativei: Urmare a deciziei de la Noordwijk a fost demarat un proces de analiză care s-a

finalizat cu creşterea obiectivului de dislocare a forţelor terestre de la 40 la 50% din totalul

acestora. Creşterea urmează să se facă gradual, în funcţie de planurile naţionale de transformare a

forţelor.

Cu ocazia elaborării raportului privind utilizarea forţelor pe anul 2009, prezentată miniştrilor

apărării la reuniunea acestora din iunie a.c., SUA au prezentat două propuneri vizând modificarea

obiectivelor de susţinere a forţelor terestre şi stabilirea obiectivelor de dislocare şi susţinere

pentru forţele aeriene.

Prima propunere vizează creşterea obiectivului de susţinere a forţelor terestre de la 8 la 10% din

totalul acestora, având în vedere decizia adoptată anul trecut de creştere a obiectivului de dislocare

a forţelor terestre de la 40 la 50% şi argumentând că, din rapoartele existente la nivel aliat, o mare

parte din naţiuni au atins deja acest obiectiv.

Majoritatea naţiunilor a declarat că sprijină creşterea obiectivului de susţinere a forţelor terestre de

la 8 la 10% din totalul acestora, ca un pas logic în acest proces. În acest context, s-a agreat ca

respectiva creştere să se facă gradual, în timp, în funcţie de planurile naţionale de transformare a

forţelor.

Totodată, SUA au propus stabilirea de obiective similare celor aplicate forţelor terestre, respectiv

50% dislocabile şi 10% sustenabile, în cazul forţelor aeriene. În sprijinul acestor propuneri, SUA

au invocat beneficiile evidente şi impactul pozitiv ale acestei iniţiative asupra procesului de

transformare a forţelor terestre în ţările aliate, argumentând că este momentul ca acest exerciţiu să

fie transferat şi la forţele aeriene.

În acest caz opinia generală a fost favorabilă discutării în detaliu a subiectului în perioada

următoare, o parte din naţiuni (inclusiv România) subliniind că trebuie clarificate o serie de aspecte

de ordin conceptual şi operaţional, înainte de adoptarea unei decizii.

Iniţiativa privind creşterea interoperabilităţii capabilităţilor şi forţelor

127

Cadru general: În ciuda existenţei unei politici NATO în domeniul interoperabilităţii şi a

multiplelor iniţiative privind standardizarea, se înregistrează în continuare o lipsă de

interoperabilitate între forţele aliate, ceea ce împiedică desfăşurarea în bune condiţii a operaţiilor

curente ale Alianţei.

Pe fondul problemelor evidenţiate pe linia interoperabilităţii capabilităţilor şi forţelor, în cadrul

Summit-ului de la Bucureşti (2008) s-a hotărât că trebuie acordată atenţie sporită la nivel înalt

pentru a se asigura interoperabilitatea atât în operaţii, cât şi în domeniul capabilităţilor.

În acest context, la reuniunea miniştrilor apărării de la Bruxelles din 2008 s-a decis promovarea

unui Plan de acţiune pentru creşterea interoperabilităţii, structurat în două etape: evaluarea

deficitelor şi eficienţei proceselor curente privind interoperabilitatea şi identificarea unor soluţii

viabile pentru depăşirea problemelor în domeniul interoperabilităţii precum şi a variantelor de

implementare a acestora.

În baza informaţiilor asigurate de către structurile NATO implicate în implementarea Planului de

Acţiune, precum şi a celor furnizate de către şase naţiuni13 în cadrul unui chestionar vizând

interoperabilitatea au fost evidenţiate deficite semnificative în domeniile echipamentelor, logisticii,

educaţiei, instruirii şi doctrinelor14.

În acest context, realizarea interoperabilităţii necesită intensificarea eforturilor în 4 domenii:

definirea cerinţelor de interoperabilitate, identificarea, respectiv implementarea soluţiilor pentru

creşterea interoperabilităţii şi validarea soluţiilor curente prin testare.

Astfel, în baza concluziilor rezultate în urma finalizării primei faze a Planului de acţiune pentru

creşterea interoperabilităţii au fost stabilite următoarele etape de parcurs:

o evaluarea detaliată a deficitelor şi implicaţiilor acestora pentru operaţiunile NATO;

o prioritizarea deficitelor privind interoperabilitatea şi dezvoltarea unor soluţii pentru

remedierea acestora;

o dezvoltarea unui plan de implementare pentru soluţiile deficitelor cu prioritate ridicată şi a

unui plan de implementare pe termen lung pentru soluţiile deficitelor cu prioritate scăzută.

13 SUA, România, Olanda, Franţa, Slovacia14 Comandamentele Strategice au precizat că deficitul critic în ceea ce priveşte interoperabilitatea îl constituie lipsa abilităţii de comunicare la toate nivelele de comandă, cauzat de o combinaţie de factori umani, lipsa abilităţilor lingvistice şi lipsa unor capabilităţi C3 (comandă, control şi comunicaţii) interoperabile.

128

Stadiul iniţiativei: Etapa a doua a Planului de acţiune pentru creşterea interoperabilităţii vizează

prioritizarea deficitelor, identificarea soluţiilor de remediere a acestora şi dezvoltarea planurilor de

implementare necesare în acest sens.

În baza concluziilor rezultate în urma finalizării primei faze a Planului de acţiune pentru creşterea

interoperabilităţii, Grupul Executiv de Lucru a identificat următoarele soluţii:

o pe termen scurt (2009): acţiuni în domeniile doctrinare şi procedurale, precum şi pe linia

instruirii multinaţionale întrunite;

o pe termen mediu (2 ani): urmează a fi dezvoltate de către comitetele şi autorităţile militare

implicate;

o pe termen lung (5 ani): integrarea interoperabilităţii în procesele de planificare a apărării şi

planificare operaţională.

Prin prisma sarcinilor trasate la Summit-ul de la Strasbourg/Kehl, au fost identificate elementele

unui nou plan de acţiune în vederea creşterii interoperabilităţii, ale cărui obiective prioritare

vizează revizuirea Politicii de Interoperabilitate a NATO, dezvoltarea unei strategii pentru

creşterea interoperabilităţii şi implementarea soluţiilor pe termen scurt, urmând ca o analiză de

stadiu să fie finalizată până la reuniunea miniştrilor apărării din iunie 2010.

Dezvoltarea capabilităţilor

Alianţa continuă să-şi dezvolte capabilităţile şi politicile necesare desfăşurării întregului spectru de

misiuni şi operaţiuni NATO, remedierii deficienţelor specifice cât şi contracarării provocărilor şi

pericolelor emergente, inclusiv de combatere a riscurilor asimetrice (terorism, arme de distrugere

în masă, atacuri CBRN şi cibernetice) facilitând în acelaşi timp o împărţire echitabilă a

responsabilităţilor, riscurilor şi costurilor.

NATO este consecvent în preocuparea sa de a dezvolta şi disloca capabilităţilor critice cum sunt:

elicopterele pentru teatrele de operaţiuni, transportul strategic şi sistemul aliat de supraveghere

terestră, forţe pentru operaţiuni speciale. Este încurajată în continuare folosirea soluţiilor

multinaţionale pentru dezvoltarea de capabilităţi suplimentare cât şi responsabilitatea colectivă

pentru asigurarea logisticii. Se va continua pe linia dezvoltării iniţiativelor existente în contextul

cooperării NATO-UE.

129

Abordările multinaţionale oferă un mod mai puţin costisitor de asigurare a capabilităţilor

militare pe care naţiunile nu şi le-ar permite individual, în special prin prisma condiţiilor

economice care se întrevăd şi a naturii deficienţelor pe linia capabilităţilor, mai ales în cazul

anumitor capabilităţi-cheie.

Astfel, abordările multinaţionale contribuie la împărţirea echitabilă a responsabilităţilor şi, de

aceea, capătă o valoare suplimentară celei date de însăşi valoarea capabilităţii. Administrate în

mod corespunzător, pot spori eficienţa şi, prin urmare, amplifică rezultatele în condiţiile utilizării

aceloraşi resurse. În unele cazuri, acestea pot reprezenta singura abordare viabilă şi, pentru toate

aceste motive, trebuie încurajate.

Câteva dintre abordările multinaţionale de importanţă deosebită sunt abordate mai jos:

Iniţiativa privind transportul aerian strategic (SAC).

În vederea satisfacerii nevoilor de transport aerian strategic, în special agabaritic, la nivelul

NATO a fost lansată iniţiativa privind achiziţionarea în comun de aeronave C 1, la care s-au

înscris, iniţial, 17 state: 15 state membre NATO15 şi 2 state PfP16 care au angajat, în total, un

număr de 3810 de ore de zbor/an.

În vederea coordonării activităţii de achiziţionare şi operare a aeronavelor C-17, s-a decis

înfiinţarea Organizaţiei NATO pentru Managementul Transportului Aerian Strategic (Airlift

Management Organisation – NAMO). Carta NAMO a fost agreată de participanţii la iniţiativă şi

aprobată de Consiliul Nord-Atlantic (NAC) în luna iunie 2007. În aceeaşi lună, a fost aprobată de

Consiliul Nord-Atlantic înfiinţarea Agenţiei NATO pentru Managementul Transportului Aerian

Strategic (NATO Airlift Management Agency – NAMA).

În noiembrie 2007, a fost adoptată decizia de amplasare a bazei principale de operare pentru

aeronavele C-17 la Papa/Ungaria.

În prezent continuă participarea la iniţiativă 12 state, cu angajarea unui număr de 3165 ore/an,

primul avion C-17 al Iniţiativei urmând a fi disponibil în iulie 2009. Astfel, în anul 2009 se va

atinge capabilitatea operaţională iniţială, iar în anul 2011 capabilitatea de transport aerian va fi

integral operaţională.

15 Bulgaria, Cehia, Danemarca, Estonia, Italia, Letonia, Lituania, Norvegia, Olanda, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria, SUA.16 Suedia şi Finlanda.

130

Participarea României: România a semnat, în luna iulie 2006, Scrisoarea de intenţie pentru

aderarea la SAC. În momentul de faţă, Memorandumul de Înţelegere este semnat şi ratificat de

către România, prin Legea nr. 114/2009.

Cu cele 200 de ore de zbor/an asumate (180 ore dedicate exclusiv nevoilor de transport strategic),

România este cel mai mare contributor din Europa centrală şi de est, (Polonia are 150 de ore,

celelalte state central şi est-europene, având sub 100 de ore de zbor/an fiecare).

Contribuţia financiară a României la acest proiect se va derula pe o perioadă de 27 ani

(aproximativ 5.400 de ore de zbor) şi va participa cu personal navigant şi auxiliar, în cadrul unităţii

care va opera aeronavele (Heavy Airlift Wing – HAW), conform cotei părţi asumate.

Iniţiativa multinaţională SALIS (Strategic Airlift Interim Solution)

Lansată sub coordonarea Germaniei, în cadrul Angajamentelor NATO de la Praga (2002), cu

participarea a 17 naţiuni17 această iniţiativă constă în anumite aranjamente cu Rusia şi Ucraina,

prin care se asigură accesul până la 4200 de ore de zbor cu 6 avioane AN-124, pentru o perioadă

de 3 ani, începând cu 2007.

Ţara noastră a semnat scrisoarea de intenţie pentru participarea la programul SALIS, în cadrul

Summit-ului de la Istanbul, fără să mai participe ulterior la celelalte dezvoltări.

În prezent se constată întârzieri la livrarea celor 180 de aeronave de transport A400-M, fapt care

are un impact semnificativ asupra succesului iniţiativei având în vedere dependenţa operaţiilor la

distanţă strategică de capabilităţile de transport strategic. Programul multinaţional SALIS, care

asigură accesul la transportul agabaritic, a fost extins până la sfârşitul anului 2010.

Iniţiativa privind îmbunătăţirea disponibilităţii elicopterelor pentru operaţiuni

Iniţiativa NATO privind îmbunătăţirea disponibilităţii elicopterelor pentru operaţiunile Alianţei a

avut ca punct de plecare necesitatea acoperirii deficitelor critice de elicoptere, în special cele

capabile să opereze în teatre de operaţii solicitante, precum Afganistan.

Cadrul general: Iniţiativa privind îmbunătăţirea disponibilităţii elicopterelor pentru operaţiunile

Alianţei a fost lansată de către ministrul britanic al apărării în iunie 2007.

17 Belgia, Canada, R. Cehă, Danemarca, Grecia, Franţa, Germania, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovenia, Slovacia, Turcia, Marea Britanie.

131

În urma unui studiu efectuat la nivelul Alianţei au fost identificate o serie de modalităţi de acţiune

în vederea creşterii disponibilităţii elicopterelor, cele mai importante vizând:

o cooperarea multinaţională în asigurarea pieselor de schimb/mentenanţă/reparaţii în

operaţiuni sau a pregătirii, dislocării şi susţinerii elicopterelor în teatru şi revizuirea

concepţiei bazelor logistice comune (common logistics base);

o creşterea interoperabilităţii şi standardizării, corelată cu intensificarea schimbului de

informaţii între naţiunile deţinând tipuri similare de elicoptere;

o posibilitatea dezvoltării unor aranjamente pentru transport în teatru de tipul SAC/ SALIS;

o posibilitatea achiziţionării de echipamente pentru paraşutarea cu precizie (precision air

drop) a materialelor în teatru.

În vederea implementării modalităţilor de acţiune identificate, Consiliul Nord-Atlantic a aprobat

înfiinţarea un grup ad-hoc interdisciplinar (interdisciplinary ad hoc group), coordonat de către

adjunctul Secretarului General pentru politică de apărare şi planificare18.

Primul rezultat semnificativ al acestor demersuri l-a constituit constituirea cadrului necesar

asigurării sprijinului logistic/financiar pentru modernizarea elicopterelor şi/sau pregătirea

echipajelor acestora, adresată aliaţilor care manifestă interes pentru participarea cu elicoptere la

misiunile Alianţei (în special în cadrul ISAF), dar nu dispun de resursele necesare pentru a le

pregăti, disloca şi susţine în teatru.

La Bucureşti, iniţiativa NATO a fost consolidată de o iniţiativă franco-britanică, bazată pe un

mecanism de tip trust-fund, orientată pe pregătirea piloţilor şi modernizarea aparatelor.

Iniţiativa franco-britanică s-a materializat prin înfiinţarea unui fond comun (trust fund), primii

contributori fiind Marea Britanie şi Franţa cu contribuţii in kind (punerea la dispoziţie a unor

facilităţi, instructori, programe pentru pregătirea piloţilor).

Managementul fondului comun este asigurat de un Comitet Director din care vor face parte

reprezentanţii statelor care contribuie la acest fond. Fondurile alocate vor fi distribuite statelor care

se vor angaja ferm să disloce elicoptere în cadrul operaţiilor de gestionare a crizelor derulate sub

auspicii ONU, UE şi NATO.

18 La grupul respectiv participă autorităţile militare (NMAs), directorii naţionali pentru armamente (CNAD), specialiştii NATO în logistică (SNLC) şi Agenţia NATO pentru Aprovizionare şi Întreţinere (NAMSA)

132

Stadiul iniţiativei: Având în vedere cerinţele operaţionale presante de diminuare a deficitelor

privind elicopterele (în special în Afganistan), în cadrul NATO se desfăşoară o serie de analize în

vederea identificării unor soluţii suplimentare în acest domeniu.

În vederea creării unor unităţi multinaţionale de elicoptere19 a fost constituit un grup de lucru al

aliaţilor care deţin aparate de tip MI 8/17/17120, de fabricaţie ex-sovietică (HIP Helicopters Task

Force), rolul de lead nation fiind asumat de Cehia. În cadrul acestui grup vor fi stabilite

mecanismele necesare dislocării şi operării în comun a elicopterelor MI de către aliaţii care au în

dotare sau utilizează sub contract acest tip pentru susţinerea trupelor proprii în ISAF.

În mod informal, Franţa a avansat ideea înfiinţării unei „coaliţii” a utilizatorilor de elicoptere de tip

Puma (Puma/Super Puma/Cougar), după modelul grupului de utilizatori de tip MI.

De asemenea, la nivelul autorităţile NATO se analizează fezabilitatea închirierii/achiziţiei unor

elicoptere şi utilizării acestora într-un cadrul multinaţional, după modelele SAC21/SALIS22 din

domeniul transportului aerian strategic. Posibilele tipuri de elicoptere vizate sunt  MI şi Puma.

Deşi în urma desfăşurării procesului de analiză a apărării a rezultat că aliaţii deţin suficiente

elicoptere care corespund cerinţelor operaţionale ale unor teatre de operaţii solicitante, deficitul de

elicoptere pentru ISAF se menţine foarte ridicat (cca. 100).

Astfel, chiar dacă diferitele modalităţi de acţiune vizând creşterea disponibilităţii elicopterelor au o

influenţă benefică, nu au rezultat în contribuţii suplimentare semnificative pentru ISAF, urmând ca

pentru anii 2008 şi 2009 Alianţa, pentru să asigure transportul cargo cu companii civile, contra

cost.

Implementarea Sistemului de Comandă şi Control (ACCS)

ACCS reprezintă un sistem integrat de comandă-control destinat executării operaţiunilor aeriene

ofensive şi defensive, precum şi a misiunilor de sprijin aerian.

Cadru general: Sistemul ACCS este un sistem esenţial pentru apărarea aeriană a NATO acoperind

teritoriul ţărilor NATO din Europa şi alte zone de operaţii. Implementarea sistemului ACCS se

19 Multinational Integrated Helicopter Unit (MIHU) sau Multinational Helicopter Unit (MHU).20 Aflate în dotarea Poloniei, Cehiei, Ungariei, Bulgariei, Slovaciei, Lituaniei şi Letoniei. De asemenea, Ucraina manifestă interes în ceea ce priveşte participarea la această iniţiativă.21 Strategic Airlift Capability, iniţiativă constând în asocierea mai multor naţiuni pentru a cumpăra 3 avioane tip C-17 (Boeing, SUA).22 SALIS (Strategic Airlift Interim Solution), iniţiativă având la bază aranjamente cu Rusia şi Ucraina în vederea utilizării a 6 avioane AN-124 pentru o perioadă de 3 ani.

133

realizează prin dezvoltarea unor centre CAOC23 şi ARS24 statice şi dislocabile (DCAOCs –

Depoyable CAOCs, DARS – Deployable ARS). Totodată, sistemul ACCS reprezintă coloana

vertebrală pentru apărarea antirachetă în teatru.

Implementarea sistemului ACCS se face prin proiecte finanţate din Programul NATO pentru

Investiţii de Securitate (NSIP). Pentru managementul sistemului ACCS a fost creată Organizaţia

NATO pentru Managementul ACCS (NACMO).

Stadiul actual: Implementarea ACCS este în întârziere de 4 ani faţă comparativ cu planificarea

iniţială. Pentru centrele ARS atingerea capacităţii operaţionale finale (FOC) este prevăzută pentru

2017.

Planificarea iniţială pentru implementarea sistemului ACCS a fost realizată în 1999. Complexitatea

procesului de implementare a determinat o decalare a planificării iniţiale. Această întârziere

contribuie totodată şi la întârzierea realizării capabilităţii TMD.

Poziţia României: Pe teritoriul României este prevăzută realizarea unui centru ARS complet,

compatibil cu centrele care se realizează în celelalte state membre NATO. În aprilie 2009 SHAPE

a solicitat României urgentarea semnării răspunsului naţional prin care România confirmă faptul

că, în calitate de Ţară Gazdă (Host Nation), este de acord să-şi asume responsabilităţile pentru

implementarea proiectelor NSIP aferente CP-5A0109.

Programul NATO de Supraveghere Terestră (AGS)

Iniţiativa AGS vizează asigurarea superiorităţii informaţionale

pentru forţele NATO dislocate în teatrele de operaţii. Principala

misiune a sistemului AGS va fi furnizarea, către autorităţile

politice şi militare, a unui flux de informaţii privind situaţia din

teren a forţelor terestre proprii şi adversare pe timpul

operaţiilor.

23 CAOC – Combined Air Operations Centre = Centru de Operaţii Aeriene Întrunite.24 ARS – structură din cadrul ACCS care va reuni într-o singură entitate capabilităţile specifice pentru controlul misiunilor aeriene (Air Mission Control), realizarea imaginii aeriene (RAP Production Center) şi fuziunea informaţiilor senzorilor (Sensor Fusion Post).

134

Cadru general: Iniţiativa AGS face parte din angajamentele de la Praga (2002), AGS fiind

considerată „o capabilitate strict necesară pentru succesul şi siguranţa misiunilor Alianţei.

Sistemul AGS presupune dislocarea, integrarea şi operarea unui număr de sisteme de senzori,

avioane fără pilot (UAV Global Hawk), elemente de lansare şi recuperare, staţii de sol, toate inter-

conectate într-un sistem de comandă-control.

Obiectivul programului este de a atinge capacitatea operaţională iniţială (IOC) până în 2012 şi

capacitatea operaţională completă (FOC) până în 2015.

Deşi iniţial a beneficiat de un sprijin larg din partea naţiunilor, reconfigurarea programului (2007)

a dus la o reconsiderare a intenţiilor naţionale de participare. În prezent doar 15 naţiuni au rămas

angajate în program iar eventuala retragere a încă unei naţiuni va duce la anularea programului25.

Stadiul actual: În prezent programul se află în stadiul de semnare a Memorandumului de

Înţelegere. Un număr de naţiuni au semnat noul Memorandum (printre care şi România) în timp ce

altele se află în proces de evaluare a participării în continuare în program26.

Totodată, până la momentul actual, s-a reuşit finalizarea unor etape importante ale programului

între care: aprobarea Strategiei de achiziţii, aprobarea Statutul Organizaţiei NATO de management

AGS, a fost elaborat Conceptul de operare (CONOPS) şi a fost stabilită Baza principală de operare

(Sigonella).

Înainte ca programul AGS să fie lansat în întregime, trebuiesc finalizate aspectele privind:

o stabilirea participaţiei industriale în program

o aprobarea pachetului de capabilităţi necesare programului

o crearea agenţiei NATO de management al programului AGS (NAGSMA)

o stabilirea unui comandament operaţional

o semnarea contractului de cooperare cu industria

Poziţia României: România şi-a reafirmat angajamentul de a lua parte la iniţiativă atât timp cât

sistemul va îndeplini cerinţele de capabilitate pentru care a fost iniţiat, argumentele în favoarea

participării fiind următoarele:25 Ţări participante: Bulgaria, Canada, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Norvegia, România, Slovacia, Slovenia şi SUA.26 Există semnale că şi aceste naţiuni vor continua participarea la program.

135

o consolidarea profilului României în cadrul NATO, prin participarea la efortul comun

NATO de generare de capabilităţi de apărare credibile şi strict necesare pentru succesul şi

siguranţa misiunilor Alianţei;

o accesul permanent al României la datele / informaţiile AGS. Naţiunile NATO non-

participante în programul AGS nu vor avea acces la baza de date şi vor primi informaţii /

date AGS numai dacă participă în cadrul operaţiunilor desfăşurate sub egida NATO.

Contribuţia NATO la răspunsul împotriva terorismului

Abordarea NATO în domeniul terorismului urmăreşte implementarea deplină a rezoluţiei 1373 a

Consiliului de Securitate al ONU, este cuprinzătoare şi cuprinde mijloace politice, diplomatice,

economice, şi, dacă este necesar, militare.

Obiectivul NATO constă în sprijinirea statelor membre în descurajarea, apărarea şi protejarea

împotriva ameninţărilor teroriste direcţionate din afara graniţelor proprii şi prin desfăşurarea rapidă

a capabilităţilor la ordinul Consiliului Nord Atlantic (NAC).

Succesul iniţiativei are nevoie de un larg sprijin din partea naţiunilor, contribuţia NATO la

răspunsul împotriva terorismului cuprinde o gamă largă de activităţi:

1. consultarea aliaţilor pe probleme legate de terorism oferă un puternic semnal politic de

unitate şi solidaritate.

2. Operaţii şi misiuni. Alianţa contribuie la lupta împotriva terorismului prin operaţiile şi

misiunile sale din Balcani, Afganistan şi Iraq:

o Operaţiunea Active Endeavour (OAE), debutată în octombrie 2001, operaţiunea este

condusă în conformitate cu Articolul 5 al Tratatului de la Washington, ajută la

descurajarea şi apărarea împotriva terorismului din M. Mediterană. NMAs

intenţionează să desfăşoare echipamente de detectare a armelor de distrugere în masă

(WMD) la bordul navelor OAE.

o NATO Airborne Early Warning and Control Aircraft. NATO asigură sprijin NAEW

ţărilor aliate care găzduiesc evenimente la nivel înalt şi care ar putea constitui ţinta

atacurilor teroriste.

136

o Air Situation Data Exchange (ASDE) Programme. În cazul unei posibile ameninţări

teroriste, ASDE facilitează schimbul de unclassified air track data între NATO şi

parteneri. Programul permite şi participarea ţărilor din MD şi International Civil

Aviation Organisation.

o NATO Air Traffic Management. Împreună cu alte organizaţii internaţionale relevante,

NATO dezvoltă îndrumări comune minime pentru realizarea unor proceduri de

coordonare a sistemelor de control al traficului aerian civil şi militar şi de supraveghere,

precum şi pentru sistemele de apărare aeriană ale NATO, ţărilor partenere şi MD.

3. Capabilităţi relevante pentru lupta împotriva terorismului:

o Programul CNAD de apărare împotriva terorismului se axează pe dezvoltarea de

tehnologii avansate pentru contracararea atacurilor teroriste. Canada a lansat un nou

item, capabilităţile non-letale.

o Apărarea cibernetică. A fost aprobată politica NATO de apărare cibernetică iar

conceptul a fost aprobat de MC. Computer Emergency Response Teams (CERTs) au

fost înfiinţate în 15 ţări aliate şi partenere.

o Apărarea CBRN. Un sistem de supraveghere a bolilor a atins IOC şi se prevede

înfiinţarea unei capabilităţi interimare în acest an. TTIU în cooperare cu WMD Centre a

evaluat utilizarea în scopuri teroriste a armelor şi materialelor CBRN. Se lucrează la

dezvoltarea unei Strategii NATO de Apărare CBRN şi la creşterea angajării partenerilor

în activităţile legate de CBRN.

4. Cooperarea cu partenerii:

o Ţările din Consiliul Parteneriatului euro-atlantic (EAPC). Continuarea

operaţionalizării Planului de acţiune al parteneriatului împotriva terorismului (PAP-T)

reprezintă un efort continuu, inclusiv prin înfiinţarea unui grup de lucru informal pe

domenii specifice. Au fost înfiinţate două grupuri pilot: unul pe securitatea frontierelor

şi unul pe finanţarea terorismului;

o Consiliul NATO-Rusia (NRC). Planul de Acţiune împotriva terorismului al NRC

continuă să fie un instrument eficient în cooperarea NATO-Rusia în lupta împotriva

terorismului. Printre progresele înregistrate după Riga: conferinţa despre tacticile şi

137

metodologia teroristă, lansarea celei de-a doua faze a proiectului pilot counter-

narcotics, activităţi Cooperative Airspace Initiative;

o Comisia NATO-Ucraina (NUC). NATO a sprijinit Ucraina în implementarea aspectelor

contra-terorism în procesul de reformă a sectorului de securitate naţională;

o Apărarea antirachetă (MD). În 2007 a avut loc un schimb de opinii între NAC şi 7 ţări

MD pe problematica terorismului;

o Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul (ICI). Ţările ICI sunt asociate activităţilor NATO

în domeniu, de la protecţia împotriva ameninţărilor asimetrice la cursul DAT al NATO

şi la seminarul PAP-T al EAPC;

o Ţările de contact participă la activităţile NATO legate de terorism, în special prin

programul DAT al CNAD precum şi la ateliere organizate în contextul PAP-T;

5. Cooperarea cu organizaţiile internaţionale: se desfăşoară consultări regulate şi cooperare cu

ONU şi organismele sale afiliate; cooperarea OSCE-NATO se desfăşoară prin

intensificarea contactelor cu Unitatea de Terorism a OSCE;

6. Planificarea urgenţelor civile / managementul consecinţelor:

o Planul Civil de Acţiune în caz de urgenţe (Civil Emergency Action Plan) dezvoltat în

format EAPC a fost actualizat şi subliniază cooperarea intensă cu alte organisme NATO

şi NMA precum şi complementaritatea cu organizaţiile internaţionale;

o EADRCC continuă să dezvolte şi să îmbunătăţească inventarul naţional de capabilităţi

pentru răspunsul la ameninţări CBRN;

7. Diplomaţia publică. Eforturile de diplomaţie publică contribuie la o mai bună înţelegere a

rolului NATO în lupta împotriva terorismului şi cuprind: interviuri cu oficialii NATO,

utilizarea website-ului NATO şi evenimente publice. A fost editat un DVD asupra rolului

NATO în combaterea terorismului. În cadrul summit-ului de la Bucureşti a fost organizată

o expoziţie cu iniţiativele NATO de apărare împotriva terorismului.

Politică cuprinzătoare NATO la nivel strategic pentru prevenirea proliferării armelor de

distrugere în masă şi apărarea împotriva ameninţărilor CBRN

138

Reprezintă o abordare pragmatică pentru prevenirea acestor ameninţări şi pregătirea Alianţei

pentru eforturile de recuperare în cazul unui atac cu arme de distrugere în masă sau a unui

eveniment CBRN.

Schimbările care au avut loc în ultimii ani, după atacurile din 11 septembrie 2001, au dus la

recunoaşterea importanţei ameninţărilor teroriste, a atacurilor asimetrice şi la concluzia că apărarea

pasivă nu mai este suficientă şi trebuiesc reîntărite mecanismele active de neproliferare,

descurajare şi luarea de măsuri noi de apărare.

Principala ameninţare pentru Alianţă în următorii 10-15 ani o constituie terorismul şi proliferarea

armelor de distrugere în masă (WMD) iar atacurile pot veni din afara teritoriului euro-atlantic sub

forme neconvenţionale de atacuri armate şi pot folosi arme de distrugere în masă.

În noiembrie 2007 s-a luat decizia elaborării unei politici directoare în domeniul WMD şi CBRN,

care să ducă la transformarea capabilităţilor NATO în vederea prevenirii proliferarii WMD şi

apărării împotriva ameninţărilor CBRN.

Cu ocazia summit-ului NATO de la Starsbourg/Kehl, a fost prezentat un document care vine în

sprijinul definitivării politicii NATO care să integreze conceptele militare cu cele civil în domeniul

apărării CBRN. Scopul documentului este acela de a identifica noi concepte şi principii politice

care să vină în sprijinul celor deja existente, modernizarea celor din urmă, care să traseze o direcţie

de dezvoltare a transformării posturii de apărare CBRN a Alianţei, inclusiv a prevenirii proliferării

WMD, având în vedere integrarea eforturilor militare cu cele civile.

Principiile directoare ale politicii de apărare CBRN trebuie să se axeze pe trei direcţii: ameninţările

sau atacurile împotriva teritoriilor NATO sau populaţiei; conflictele regionale; menţinerea şi

apărarea păcii şi misiuni umanitare. În acest sens, misiunile Alianţei sunt: de apărare a populaţiei şi

teritoriului; deplasarea şi susţinerea forţelor; şi conducerea de operaţii comune. O strategie

cuprinzătoare va trebui să ia în considerare şi o serie de alte obiective.

În vederea dezvoltării de strategii şi capabilităţi care să răspundă riscului de proliferare a WMD,

politica NATO de prevenire a proliferării WMD şi apărării CBRN trebuie să ţină cont de:

implicaţiile pentru Alianţă a ameninţării sau folosirii WMD împotriva teritoriului NATO şi a

populaţiei, a forţelor NATO dislocate în teatrele de operaţii, a ţărilor gazdă şi partenere şi a

populaţiei acestora sau asupra comunităţii internaţionale în cazul în care NATO a fost solicitat

139

pentru sprijin în urma unor acorduri, precum şi de acţiunile pe care trebuie să le desfăşoare Alianţa

în vederea prevenirii şi descurajării proliferării WMD.

Apărarea împotriva atacurilor cibernetice

Politica NATO în domeniul apărării cibernetice, aprobată în ianuarie 2008, stabileşte principiile

de bază şi oferă recomandări pentru organismele civile şi militare NATO, precum şi pentru

membrii NATO, în vederea unei abordări comune şi coordonate a apărării cibernetice.

Principiile politicii NATO de apărare cibernetică:

Subsidiaritatea : eforturile NATO în domeniul apărării cibernetice se concentrează asupra

infrastructurii de comunicaţii şi informaţii (CIS) de importanţă critică pentru Alianţă.

Evitarea duplicării : NATO va evita duplicarea eforturilor existente la nivel internaţional,

regional sau naţional.

Securitatea : informaţiile legate de protecţia infrastructurii CIS critice vor fi clasificate şi

utilizate corespunzător.

Rolurile şi responsabilităţile structurilor şi agenţiilor NATO în domeniu:

Comisia NATO pentru consultare, comandă şi control (NC3B) a fost desemnată ca

principala structură responsabilă asupra aspectelor tehnice şi de implementare a apărării

cibernetice.

Capabilitatea NATO de Răspuns la Incidentele Informatice NCIRC mecanism deja existent

în cadrul NATO, va fi utilizat şi în domeniul apărării cibernetice.

Conceptul de apărare cibernetică, dezvoltat de Comitetul Militar, Statul Major Internaţional şi

Statul Major de Consultare, Comandă şi Control al NATO HQ în 2008 cuprinde:

o definirea misiunilor NATO în domeniul protecţiei cibernetice;

o delimitarea responsabilităţilor în protecţia CIS;

o obiectivele NATO pentru protecţia cibernetică;

o interdependenţa între protecţia cibernetică şi războiul electronic.

140

Ghidul privind cooperarea NATO în domeniul apărării cibernetice cu naţiunile partenere şi

organizaţiile internaţionale aprobat de NAC în iulie 2008 se referă la schimbul de informaţii şi

criteriile de eligibilitate pentru acordarea sprijinului NATO.

Cadrul de cooperare în domeniul apărării cibernetice între NATO şi statele partenere, dezvoltat în

martie 2009, în conformitate cu instrucţiunile acestui ghid, este un document politic care urmăreşte

realizarea unei abordări coerente şi consistente în cadrul apărării cibernetice cu partenerii NATO

prin intermediul programelor NATO de cooperare şi parteneriate.

Centrul de Excelenţă pentru cooperare în domeniul apărării cibernetice a fost înfiinţat la Tallin în

august 2008, în urma semnării memorandumului de înţelegere între ACT şi şapte state membre

(Estonia, Germania, Italia, Letonia, Lituania, Slovacia şi Spania). Centrul va conduce cercetarea şi

pregătirea în domeniul războiului cibernetic şi va avea 30 de angajaţi, din care jumătate sunt

specialişti ai ţărilor sponsori.

România va participa la Centrul de Excelenţă pentru Cooperare în domeniul Apărării Cibernetice

de la Tallin cu un reprezentant on site începând cu anul 2010.

Apărarea antirachetă NATO (MD - Missile Defence)

Cadru general: Iniţiativa MD NATO reprezintă răspunsul aliat la ameninţarea tot mai accentuată

a rachetelor balistice, ameninţare generată de eforturile unor naţiuni de a-şi dezvolta arme de

nimicire în masă şi capacităţi de transport la ţintă cu rază tot mai mare de acţiune. Parte a unui

set amplu de măsuri, iniţiativa vizează dezvoltarea unor sisteme active de apărare care să

completeze măsurile politice, diplomatice şi de descurajare a ameninţărilor balistice.

Iniţiativa MD vizează apărarea teritoriului şi centrelor populate NATO împotriva atacurilor

provenind din patru scenarii de risc. Studiul de fezabilitate finalizat în 2006 a relevat faptul că

apărarea teritoriului NATO împotriva rachetelor

provenind din aceste scenarii este fezabilă.

Arhitectura sistemului MD se bazează pe

capacităţi de detecţie, urmărire şi intercepţie

(sisteme radar + rachete interceptoare), dispuse

în diferite locaţii de pe glob şi integrate într-un

sistem de comandă-control.

141

Opţiunile arhitecturale ale viitorului sistem MD NATO sunt construite pe nucleul reprezentat de

componenta europeană a sistemului MD SUA, componentă aflată în faza de proiect şi care acoperă

o mare parte a teritoriului european27.

Dezvoltarea iniţiativei: Dificultăţile negocierilor pe subiectul MD rezidă în viziunile diferite ale

naţiunilor privind rolul sistemului, locul acestuia în cadrul mai amplu al capabilităţilor aliate,

modalităţile de finanţare, procedurile de comandă şi control.

Pe baza principiilor indivizibilităţii securităţii şi solidarităţii aliate, statele membre au fost de acord

cu extinderea acoperii antirachetă la întreg teritoriul NATO, în complementaritate cu sistemul

SUA. Analiza opţiunilor arhitecturale a scos în evidenţă necesitatea dozării eforturilor în funcţie de

iminenţa ameninţărilor, implicaţiile operaţionale şi financiare.

Interesele diferite ale aliaţilor au condus la o negociere dificilă a iniţiativei. Poziţiile exprimate au

revelat că interesul pentru un sistem MD NATO variază în funcţie de locaţia naţiunilor faţă de

scenariile de risc, gradul de acoperire oferit de sistemul SUA, deţinerea unor sisteme antirachetă

proprii, perspectiva contribuţiilor financiare pentru dezvoltarea sistemului MD NATO dar şi

relaţiile cu statele non-NATO.

La Summit-ul de la Bucureşti s-a reuşit coagularea consensului şi a fost adoptată decizia politică

de acoperire integrală a teritoriului aliat prin dezvoltarea unor opţiuni pentru o arhitectură MD

NATO cuprinzătoare, complementară proiectului MD SUA.

Perspectiva costurilor (financiare, politice şi strategice) asociate unui sistem cu un nivel de ambiţie

ridicat a cauzat o focalizare mai atentă pe modalităţile de implementare a dezideratului acoperirii

cuprinzătoare. La Strasbourg-Kehl naţiunile au reafirmat concluziile rezultate la Bucureşti dar s-au

exprimat în favoarea unei abordări bazate pe priorităţi, luând în considerare nivelul de iminenţă şi

de acceptabilitate a riscurilor.

În prezent, pentru implementarea deciziilor de la Strasbourg-Kehl, eforturile sunt distribuite pe

diferite paliere de lucru, analizele urmând să se focalizeze pe scenariile operaţionale posibile,

consecinţele interceptărilor (reziduuri şi efecte), implicaţiile adaptării programului ALTBMD

(apărarea antirachetă a forţelor din teatrele de operaţii) şi definirea unor alternative arhitecturale pe

baza ameninţărilor celor mai probabile.

27 Componenta europeană a MD SUA include: un sistem radar în Marea Britanie (dezvoltat anterior), un radar în Cehia şi un sistem de 10 rachete de interceptare în Polonia. Întregul proiect, lansat în 2007, prevede finanţare americană integrală, şi, în corelare cu elementele deja instalate în diferite locaţii de pe glob, răspunde nevoilor de securitate ale continentului nord-american.

142

Perspective: Amploarea proiectului MD NATO va presupune un efort de negociere consistent,

orientat pe identificarea unei arhitecturi optime, care să răspundă în acelaşi timp cerinţelor unei

acoperiri cât mai extinse dar cu un nivel al costurilor cât mai limitat.

Evoluţia de până în prezent a negocierilor pe subiectul MD a reliefat faptul că, pentru realizarea

consensului, obiectivele stabilite trebuie să aibă un nivel de ambiţie nu foarte ridicat, naţiunile

preferând o abordare pragmatică, orientată pe identificarea graduală a elementelor de consens,

evitarea blocajelor şi asigurarea condiţiilor pentru negocieri ulterioare.

Pe termen lung, majoritatea naţiunilor se vor poziţiona în favoarea avansării iniţiativei către o

soluţie arhitecturală care, deşi nu oferă iniţial acoperire cuprinzătoare, va permite avansarea

proiectului, focalizându-se pe ameninţările cele mai probabile la acest moment. Această soluţie nu

va exclude însă posibilitatea adaptării sistemului la evoluţiile ameninţărilor, arhitectura iniţială,

construită pe criterii de eficienţă, putând fi folosită ca bază pentru o dezvoltare incrementală

ulterioară a sistemului, atingând astfel dezideratele de la Bucureşti.

Poziţia României: România nu dispune în prezent de capabilităţi de apărare împotriva rachetelor

balistice iar interesele de securitate în domeniul MD nu pot fi asigurate exclusiv prin efort naţional.

Participarea României în cadrul iniţiativei MD NATO are la bază interesul pentru conectarea la

eforturile aliate, dezvoltarea unui sistem MD aliat şi asigurarea acoperirii întregului teritoriu

naţional. Alături de alte ţări din sud-estul NATO, România este unul din principalii susţinători ai

iniţiativei MD în sensul extinderii acoperirii la întreg teritoriul NATO.

ALTE SUBIECTE AFLATE PE AGENDA TRANSFORMĂRII

Creşterea profilului NATO şi asigurarea relevanţei sale

Recent Consiliul Nord-Atlantic a agreat o serie de măsuri menite să crească profilul NATO între

aliaţi, contribuind astfel la demonstrarea capacităţii sale de a face faţă provocărilor noului mediu

de securitate. Aceste propuneri specifice, care se referă printre altele la expertiza geografică şi

regională a Structurii de Comandă NATO, exerciţii şi pregătire, precum şi diplomaţia publică, vor

fi implementate în contextul activităţilor aflate în desfăşurare.

La baza acestei iniţiative se află un non-paper al Norvegiei, care s-a dorit a fi o contribuţie a

acestei ţări la elaborarea Declaraţiei pentru Securitatea Alianţei, adoptată la summitul aniversar de

143

la Strasbourg/Kehl. Ea a conţinut o serie de recomandări menite să întărească relevanţa Alianţei şi

să menţină sprijinul public pentru operaţiunile pe care aceasta le desfăşoară atât pe teritoriul aliat

cât şi la periferia acestuia.

Astfel, Norvegia consideră că o mare parte dintre provocările de securitate contemporane trebuie

să-şi găsească soluţiile prin acţiuni desfăşurate în afara teritoriului NATO. Deşi în esenţă

provocările de securitate sunt aceleaşi pentru toţi membri, se constată existenţa unor particularităţi

regionale. Printre riscurile principale enumerate se află: terorismul, proliferarea armelor de

distrugere în masă, instabilitatea, conflictele regionale, precum şi întreruperile în aprovizionarea cu

unele resurse vitale.

De asemenea, Norvegia susţine acordarea unei atenţii mărite preocupărilor de securitate ale

membrilor NATO. Norvegia, de exemplu, are un interes special cu privire la nordul extrem,

inclusiv în ce priveşte relaţiile cu Rusia în această zonă. Trebuie să continue dezvoltarea

capabilităţilor expediţionare, acestea putând fi utilizate atât în afara teritoriului NATO cât şi între

graniţele aliate.

Principalele recomandări norvegiene se referă la: flexibilizarea şi eficientizarea structurii de

comandă aliate, îmbunătăţirea nivelului de expertiză regională şi crearea unui sistem de avertizare

comun, afilierea comandamentelor naţionale întrunite la comandamentele NATO; creşterea rolului

NATO în desfăşurarea antrenamentelor şi exerciţiilor; implicarea mai accentuată a ACT reforma

sectorului de securitate din ţările partenere.

O importanţă deosebită trebuie acordată nivelului sprijinului popular de care depinde legitimitatea

Alianţei. Creşterea profilului NATO prin măsuri de diplomaţie publică, va contribui la întărirea

parteneriatului transatlantic, contribuind la întărirea forţei şi relevanţei organizaţiei.

Dezvoltarea capabilităţilor care prezintă interes pentru NATO şi UE

Cadrul general: Cooperarea instituţionalizată între NATO şi UE în domeniul capabilităţilor este

fundamentată de adoptarea în cadrul celor două organizaţii, în 2003, a documentului cadru de

cooperare EU and NATO: Coherent and Mutualy Reinforcing Capability Requirements.

Acest document identifică următoarele domenii de cooperare:

o Abordarea coerentă şi sprijinul reciproc în îmbunătăţirea capabilităţilor;

o Elaborarea unor standarde durabile;

144

o Stabilitatea şi transparenţa proceselor de planificare a apărării NATO şi UE;

o Modalităţi de lucru ale Grupului NATO –UE în domeniul capabilităţilor.

De asemenea, documentul stabileşte înfiinţarea Grupului NATO-UE în domeniul capabilităţilor

(NATO-EU Capability Group), ca principal forum de discuţii la nivel strategic între cele două

organizaţii, “va asigura transparenţa şi coerenţa dezvoltării de capabilităţi” şi complementaritatea

dezvoltării de capabilităţi necesare celor două organizaţii.

La Summit-ul de la Riga, şefii de stat şi de guvern au agreat necesitatea dezvoltării suplimentare a

cooperării NATO – UE în domeniul capabilităţilor. În acest context, la nivelul NATO a fost

demarat un proces de analiză a relaţiilor existente între cele două organizaţii în vederea definirii

unui cadru extins şi flexibil de cooperare.

Situaţia actuală: Discuţiile din cadrul Grupului de lucru NATO-UE tind să se concentreze mai mult

pe schimbul de informaţii decât pe armonizarea eforturilor, activitatea desfăşurată în anumite

domenii (iniţiativa privind disponibilitatea elicopterelor şi iniţiativa de contracarare a

dispozitivelor explozive improvizate) desfăşurându-se transparent şi complementar. Alianţa

consideră că se poate adăuga un plus de valoare activităţii Grupului prin organizarea de reuniuni pe

o anumită tematică şi crearea de sub-grupuri.

Deşi cadrul de cooperare instituţionalizat permite o cooperare mai largă, la momentul actual,

cooperarea NATO-UE în domeniul capabilităţilor s-a menţinut la un nivel scăzut, motivată în

special de poziţia Turciei care nu acceptă avansarea relaţiei NATO-UE, dincolo de cadrul de

cooperare agreat (acordurile “Berlin Plus”).

Reuniunile NATO-EU Capability Group se limitează la consultări şi schimb de informaţii pe

diferite proiecte în derulare la nivelul NATO şi UE. Trebuie remarcată, totuşi, lărgirea ariei

tematice de interes, faţă de cele 6 domenii iniţiale (medical, transport aerian şi maritim strategic,

apărare NBC, sisteme UAV şi realimentare în aer).

Consultările şi informările au fost extinse şi la domenii precum: sisteme software defined radio;

sisteme de protecţie a forţelor; apărare CBRN; dezvoltări în cadrul NRF, respectiv EU

Battlegroups; sisteme de combatere a dispozitivelor explozive improvizate; NNEC şi asigurarea

superiorităţii informaţionale; capacităţi de răspuns la ameninţări de tip WMD; supraveghere

maritimă.

145

Securitatea energetică

Pornind de la convingerea că experienţa, structurile şi capabilităţile militare ale Alianţei pot

contribui la eforturile internaţionale de combatere a atacurilor asupra căilor de transport a

resurselor energetice sau în caz de dezastre naturale, NATO a demarat demersuri privind

definitivarea rolului său în domeniu.

Raportul privind Rolul NATO în securitatea energetică notat la Summit-ul NATO de la Bucureşti,

identifică principiile care guvernează abordarea NATO în domeniu şi recomandările pentru

activităţile ulterioare. NATO se va angaja în următoarele domenii:

o schimbul şi coroborarea informaţiilor între aliaţi şi cu partenerii;

o proiectarea stabilităţii prin parteneriate şi programe sau prin desfăşurarea de forţe care să

conducă misiuni;

o sprijinirea gestionării consecinţelor – se poate avea în vedere şi implicarea altor organizaţii

internaţionale, companii private sau realizarea unor contribuţii la iniţiativele de parteneriat;

o cooperare internaţională şi regională avansată prin promovarea dialogului şi programelor

de asistenţă (discutarea aspectelor regionale de securitate energetică în cadrul unor

conferinţe şi seminarii cu participarea organizaţiilor internaţionale, a partenerilor NATO şi

a sectorului privat);

o acordarea de sprijin pentru protecţia infrastructurii energetice critice.

Documentul descriptiv privind rolul NATO în domeniul securităţii energetice, aprobat de SPC28 în

iulie 2008 este folosit pentru informarea partenerilor NATO29, precum şi a actorilor internaţionali

şi a sectorului privat în vederea intensificării dialogului şi îmbunătăţirii schimbului de informaţii.

Raportul care monitoriza progresul realizat în domeniul securităţii energetice prezentat la summit-

ul aniversar de la Strasbourg-Kehl conţine următoarele recomandări:

o continuarea implementării recomandărilor aprobate la summit-ul de la Bucureşti;

o actualizarea evaluărilor riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii energetice, inclusiv a

riscurilor provenite din piraterie;

28 Comisia Politică la nivel Înalt - comitetul principal cu responsabilităţi în domeniul securităţii energetice29 EAPC, MD, ICI şi a statelor de contact

146

o SPC va pregăti un raport consolidat asupra progresului realizat în implementarea rolului

NATO în securitatea energetică până la summit-ul următor şi un raport interimar asupra

progresului realizat până la reuniunea miniştrilor de externe din decembrie 2009.

Implicaţiile crizei financiare asupra bugetelor apărării

Provocările actuale ale mediului financiar internaţional au condus la introducerea tot mai frecventă

a subiectului crizei financiare pe agendele de securitate ale statelor membre NATO.

Majoritatea aliaţilor au agreat evaluarea potrivit căreia impactul crizei financiare va fi resimţit, în

egală măsură, şi de alocaţiile bugetare pentru apărare. Efectele acestei situaţii se resimt deja, o

serie de state membre fiind nevoite să facă o serie de ajustări în ceea ce priveşte modul în care este

repartizat bugetul alocat. Principalele domenii afectate sunt cheltuielile de personal şi investiţiile.

La nivel aliat se detaşează Polonia care a fost nevoită să reducă cu aproximativ 50% cheltuielile de

investiţii. Există şi cazuri fericite, precum Norvegia, care nu a înregistrat, până în prezent,

probleme în ceea ce priveşte nivelul bugetului alocat.

Deşi există perspectivele unei tendinţe generale de reducere a bugetelor de apărare, până în prezent

angajamentele operaţionale ale statelor membre nu au fost afectate, ceea ce conduce la ipoteza că

deficitele de resurse financiare vor trebui să fie suportate din zona înzestrării. Implicaţiile acestei

abordări se vor regăsi în ceea ce priveşte derularea programelor NATO, fiind posibile întârzieri ale

diferitelor etape de derulare a acestora. Această situaţie poate genera efecte nedorite în ceea ce

priveşte procesul de planificare aliat, neputând fi exclusă varianta amânării întregului ciclu de

analiză a apărării ale cărui rezultate ar trebui prezentate cu prilejul reuniunii miniştrilor apărării din

iunie a.c.

Cu toate acestea, unii aliaţi apreciază că nu trebuie adoptată o atitudine mult prea pesimistă în

această etapă. Nivelul bugetelor apărării în Europa nu a fost dintre cele mai mari, cel puţin în

ultimii 10 ani. Efectele crizei sunt resimţite mult mai puternic de alte sectoare, apărarea fiind în

majoritatea statelor membre finanţată la nivele minime.

Este evident faptul că amplificarea crizei financiar-economice va genera necesitatea adoptării unor

măsuri de austeritate. Acestea vor trebui să vizeze: prioritizarea programelor vizând dezvoltarea de

capabilităţi, efectuarea unor decizii strategice vizând atât nivelul de angajare (ex. Kosovo) cât şi

angajamentele operaţionale per se (ex. combaterea pirateriei), creşterea interoperabilităţii în

operaţii care poate conduce la optimizarea cheltuielilor de înzestrare şi, implicit, să contribuie la

147

creşterea gradului de utilizare şi dislocare a forţelor puse la dispoziţie pentru operaţii, evitarea

duplicărilor la nivelul planificării operaţionale, una dintre opţiuni fiind reluarea procedurilor de

planificare comună operaţională, utilizată până la începutul anilor ’90, accelerarea procesului de

reformă a NATO HQ, în special din perspectiva reducerii duplicărilor şi redundanţelor de natură

instituţională, reprezintă una dintre măsurile necesare, pasibilă să genereze efecte benefice în ceea

ce priveşte diminuarea costurilor de funcţionare.

Implicaţiile crizei financiare asupra angajamentelor României la NATO

O analiză a resursele financiare alocate Ministerului Apărării Naţionale prin Legea bugetului de

stat pe anul 2009 şi proiecţiile pentru perioada 2010-2012 relevă faptul că fondurile alocate permit

atât plata cotizaţiilor şi contribuţiilor faţă de NATO cât şi participarea la misiuni în afara

teritoriului statului român în conformitate cu angajamentele asumate;

În ceea ce priveşte respectarea celorlalte angajamente faţă de NATO, în prezent, se află în derulare

un proces de analiză care va evidenţia influenţa resurselor financiare asupra termenelor de asumare

a angajamentelor având la bază o posibilă prioritizare a programelor de înzestrare care contribuie

la realizarea Obiectivelor Forţei 2008.

Proiecţia bugetară pentru perioada 2009-2012:

Total

Detalii 2009 2010 2011 2012

Buget M.Ap.N conf.

Legii bugetului de

stat

7.651.916 8.120.571 11.178.892 11.837.073

Procent din PIB (*) 1,32% 1,23% 1,50% 1,41%

* PIB conform „Proiecţiei principalilor indicatori macroeconomici pentru perioada 2008 -2013”,

prognoza interimară, 19 ianuarie 2009.

Deşi proiecţia bugetară prevede un procent inferior comparativ cu nivelul asumat de România faţă

de NATO (2,38%), cadrul legal existent oferă mecanismele necesare pentru asigurarea resurselor

148

financiare (angajarea de credite) pentru susţinerea angajamentelor şi finanţarea programelor de

înzestrare.

CONCLUZII

Schimbare şi continuitate

În contextul transformării politice a Europei, transformarea NATO acţionează ca un catalizator al

schimbării pozitive. Summit-urile NATO au aratat cât de strâns este legată evoluţia Alianţei de

maturizarea Europei într-o zonă democratică şi de securitate indivizibilă. Astfel, summit-ul de la

Londra din 1990 a declarat Războiul Rece încheiat şi a întins o mână prietenoasă estului. La Roma,

în 1991, au fost definite un nou NATO şi un nou Concept Strategic. Summit-ul de la Bruxelles, din

1994, a conferit noului NATO o agendă concretă, inclusiv o posibilă lărgire şi noi mecanisme de

cooperare în domeniul securităţii în întreg spaţiul euro-atlantic.

În 1997 a fost instituţionalizată relaţia NATO-Rusia, iar la summit-ul de la Madrid din acelaşi an

au fost invitaţi trei noi membri30 şi a fost cooptată Ucraina. La Washington, în 1999, a fost

analizată experienţa Alianţei în managementul crizelor din Balcani şi a fost alcătuit un nou

Concept Strategic care a adăugat management crizelor şi parteneriatele la misiunea principală a

NATO de apărare colectivă. La Summit-ul de la Praga din 2002, încă şapte ţări au fost invitate să

adere la NATO31, iar Organizaţia s-a transformat substanţial pentru a răspunde la noile provocări la

adresa securităţii din secolul XXI, în special terorismul. Summit-ul de la Istanbul, din 2004, a

reafirmat angajamentul NATO de a construi pacea în Afganistan şi a deschis un nou capitol al

cooperării cu ţările din Orientul Mijlociu32.

Summit-ul de la Riga din noiembrie 2006 a continuat procesul de transformare a capabilităţilor

militare NATO pentru a adapta Alianţa la mediul de securitate versatil: declararea capacităţii

deplin operaţionale pentru Forţa de Răspuns a NATO, apărarea antirachetă. A fost aprobată

Directiva Politică Generală pentru a asigura cadrul pentru transformarea militară a Alianţei.

La summit-ul de la Bucureşti din 2008 a fost evidenţiat rolul NATO ca nucleu al unor coaliţii mai

largi – un instrument politico-militar flexibil aflat în serviciul naţiunilor membre dar şi al

comunităţii internaţionale mai largi. După declararea unilaterală a independenţei Kosovo, KFOR

30 Republica Cehă, Ungaria şi Polonia 31 Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia32 Iniţiativa de Cooperare de la Istanbul

149

îşi continuă misiunea în Kosovo pe baza rezoluţiei 1244 a Consiliului de Securitate al ONU în

scopul asigurării unui mediu sigur pentru toţi oamenii din Kosovo.

Cu privire la dezvoltarea capabilităţilor pentru a răspunde la provocările curente la adresa

securităţii, a fost adoptată Politica NATO de apărare cibernetică şi a fost definit rolul NATO în

domeniul securităţii energetice. În domeniul apărării antirachetă, aliaţii au agreat, în spiritul

indivizibilităţii securităţii, construirea unui sistem complementar celui american. Politica de

parteneriat va fi continuată şi îmbunătăţită pentru a corespunde necesităţilor partenerilor euro-

atlantici şi pentru a-i încuraja să vină în întâmpinarea provocărilor la adresa securităţii.

A fost continuat dialogul cu Rusia în cadrul Consiliului NATO-Rusia prin analizarea progresului

în numeroase domenii de cooperare politică: lupta împotriva terorismului, urgenţele civile şi

apărarea antirachetă în teatru şi a fost încheiat un acord pentru tranzitului echipamentelor

nemilitare ISAF pe teritoriul Federaţiei Ruse.

Reuniunile la nivel înalt au contribuit la transformarea NATO dintr-o Alianţă statică într-un agent

dinamic al schimbării. Într-o lume care devine mai mică şi mai interdependentă, definirea

interesului naţional ca securitate a teritoriului naţional nu mai este suficientă. Comunitatea

transatlantică trebuie să îşi asume responsabilitatea de a acţiona oriunde este necesar pentru a

preveni terorismul sau pentru a acorda ajutor umanitar. Evoluţia NATO după sfârşitul Războiului

Rece a fost inspirată de această definiţie a securităţii. Această evoluţie va continua, cu noi

capabilităţi, dialog intensificat, mai mulţi parteneri, noi relaţii cu alte instituţii şi noi membri33.

Summitul aniversar de la Strasbourg/Kehl a fost unul de mare încărcătură simbolică, datorată atât

momentului aniversar, cât şi organizării, pentru prima dată în istoria Alianţei, a evenimentului de

către două state în comun, experesie a unităţii şi solidarităţii aliate. El a marcat revenirea Franţei în

cadrul structurilor militare aliate, din care aceasta se retrăsese în 1966.

De asemenea, cu prilejul acestui eveniment, a fost desemnat noul Secretar General al NATO în

persoana premierului danez Anders Fogh Rasmussesn, care va prelua mandatul la 1 august 2009.

Summitul NATO de la Strasbourg/Kehl a continuat pe linia politică vizionară impusă la Summitul

de la Bucureşti, în ceea ce priveşte promovarea în context NATO a unor subiecte de maximă

33 Cf., Jaap de Hoof Scheffer, Reflecţii asupra Summit-ului de la Riga, NATO Review, winter issue, 2006

150

importanţă şi interes strategic, cur ar fi Balcanii de Vest, relaţia NATO cu ONU şi cu UE, relaţiile

cu Ucraina şi Georgia.

Următorul summit NATO va fi organizat în 2010, în Portugalia, prilej cu care se are în vedere, în

principiu, adoptarea noului Concept Strategic.

Pe măsură ce natura ameninţărilor cu care statele aliate se confruntă se schimbă dar şi felul în care

NATO le face faţă, valorile pe care Alianţa le apără rămân aceleaşi. NATO oferă cadrul

transatlantic de dialog pentru a face faţă provocărilor la adresa securităţii, cuplând Europa şi SUA,

balansând o multitudine de interese. Mai mult decât atât, pe măsură ce Alianţa evoluează de la a fi

un scut pentru apărare colectivă la rolul de manager al securităţii într-un sens mai larg, ea a devenit

o comunitate de valori – ca democraţia, apărarea drepturilor omului – dar şi o comunitate de

interese.

BIBLIOGRAFIE

CĂRŢI:

Manualul NATO 2006, NATO Office of Information and Press, 1110 Bruxelles, Belgium

Alliance Reborn: An Atlantic Concept for the 21st Century. The Washington Project, D.

Hamilton, C. Barry, H. Binnendijk, S. Flanagan, J. Smith, J. Townsend, Februarie 2009

SURSE INTERNET:

Web site-ul NATO: www.nato.int

Web site-ul Adunării Parlamentare NATO: www.nato-pa.int

Web site-ul Colegiului NATO din Roma: www.ndc-nato.int

Web site-ul Colediului Naţional de Apărare din Washington: www.ndu.edu

151

7.Organizaţii regionale europene

1. Organizatia pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE) a aparut în anii

'70, initial sub numele de Conferinta pentru Securitate si Cooperare în Europa. Cunoscuta ulterior

drept "procesul de la Helsinki", CSCE a constituit un forum de dialog si negocieri multilaterale

intre Est siVest.

Istoria CSCE se împarte în doua perioade:

a. Între anii 1975-1990 (semnarea Actului Final de la Helsinki si, respectiv, a Cartei de la Paris

pentru o noua Europa), în care CSCE a functionat ca un proces de conferinte si reuniuni periodice.

b. Evolutiile pe planul securitatii europene aparute în anii ‘90 au impus schimbari fundamentale

atât în ceea ce priveste structura si caracterul institutional al procesului început la Helsinki, cât si

rolul acestuia. Conferinta la nivel înalt de la Budapesta, 1994, a hotarât adoptarea denumirii de

Organizatie pentru Securitate si Cooperare în Europa (OSCE).

În prezent, OSCE cuprinde 56 de state din zona ce se întinde de la Vancouver pana la Vladivostok,

incluzând toate statele europene, SUA, Canada si toate republicile din fosta URSS. Toate statele

membre au statut egal, iar regula de baza în adoptarea deciziilor este consensul.

OSCE, asemeni altor structuri de securitate regionala, a cunoscut transformari substantiale, ca

urmare a faptului ca a devenit tot mai evident ca nici o institutie europeana nu-si poate asuma de

una singura gestionarea întregului complex de probleme cu care se confrunta continentul. În etapa

actuala, OSCE se afla în faza de definire a identitatii de securitate europeana, bazata pe patru

152

elemente: geopolitic, functional, normativ si operational. Avantajele OSCE în aceasta privinta

rezida in: abordarea atotcuprinzatoare a securitatii (militara, politica, economica si umana);

participarea, pe baza de egalitate, a tuturor tarilor participante; principii, norme, valori si standarde

comune; instrumente, mecanisme si experienta unica în domeniul diplomatiei preventive.

Datorita capacitatii si experientei sale unice în domeniul diplomatiei preventive, prevenirii

conflictelor si gestionarii crizelor; consolidarii respectarii drepturilor omului, a democratiei si

statului de drept si promovarii tuturor aspectelor societatii civile, OSCE va continua sa joace un rol

important în promovarea unui spatiu comun de securitate. Ea va contribui la consolidarea

încrederii în domeniul militar si promovarea securitatii prin cooperare.

III.Scurt istoric

Originile OSCE au aparut în anii 1950, odata cu ideea convocarii unei conferinte general-europene

pentru securitate. Eforturile pentru realizarea acestei idei - intensificate intr-o perioada

caracterizata drept "destindere în relatiile Est-Vest", când o politica de "acomodare între state

având interese divergente" era preferabila razboiului - au cuprins un proces îndelungat si complex

de actiuni desfasurate în diferite foruri sau de diferite grupuri de tari. Un rol deosebit în cadrul

acestor actiuni au jucat tarile mici si mijlocii, printre care si România. Conferinta era vazuta de

unii ca o cale pentru a depasi divizarea Europei rezultata dupa cel de-al doilea razboi mondial, iar

de altii - pentru a consacra status-quo-ul postbelic. Oricum, mesajul principal al celor care au

actionat pentru convocarea ei a fost "asigurarea securitatii printr-o politica de deschidere".

Aceste eforturi au dus la convocarea, la 22 noiembrie 1972, la Dipoli (lânga Helsinki), a

reprezentantilor statelor europene, SUA si Canadei, pentru consultari în vederea pregatirii

Conferintei. Consultarile multilaterale pregatitoare s-au prelungit pana la 8 iunie 1973, iar

rezultatele acestora au fost cuprinse în Recomandarile finale de la Helsinki (Cartea bleu), adoptate

de catre ministrii de externe ai statelor participante . Acestea au stat la baza negocierilor propriu-

zise ale Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, conceputa, initial a se desfasura în trei

faze: a) la nivel de ministru de externe; b) la nivel de experti; c) la nivel înalt. La 18 septembrie

1973, la Geneva, expertii statelor participante au început activitatea de elaborare a Actului Final,

care a durat pâna în vara anului 1975.

La 1 august 1975, la Helsinki, a fost semnat, la nivel înalt, Actul Final al Conferintei pentru

securitate si cooperare în Europa, cunoscut si sub denumirea de acordurile de la Helsinki.

Cuprinzând principiile de baza (decalogul de principii) care guverneaza relatiile dintre statele

153

participante si atitudinea guvernelor respective fata de cetatenii lor, precum si prevederi de

cooperare în diferite domenii, Actul Final a pus bazele viitoarei evolutii a procesului CSCE.

Documentul nu contine obligatii juridice, ci politice, împartite în trei mari categorii (cunoscute,

initial, sub denumirea de "cosuri", iar ulterior "dimensiuni"):

a. probleme privind aspectele politico-militare ale securitatii în Europa;

b. cooperarea în domeniul economic, tehnico-stiintific si al mediului înconjurator;

c. cooperarea în domeniul umanitar si alte domenii.

d. un al patrulea capitol - Urmarile CSCE - se refera la reuniuni si actiuni de continuare a

procesului început.

In anii '70 si '80, asemenea reuniuni au avut loc la Belgrad (1977-1978), Madrid (1980-1983),

Stockholm (1983-1986) si Viena (1986-1989). Ele au fost marcate de evolutiile sinuoase ale

climatului politic international, în special de confruntarile ideologice intre Est si Vest, precum si de

raporturile tensionate dintre SUA si URSS.

Carta de la Paris, semnata la nivel înalt în noiembrie 1990, a marcat un punct de cotitura în istoria

CSCE deschizând calea transformarii sale într-un forum institutionalizat de dialog si negocieri, cu

o structura operationala. Fiind prima Conferinta la nivel înalt dupa adoptarea Actului Final de la

Helsinki, Summit-ul CSCE de la Paris a deschis o pagina noua în raporturile dintre statele

europene, punându-se oficial capat razboiului rece si fiind adoptate documente de importanta

majora în domeniul dezarmarii - Tratatul privind reducerea armelor conventionale în Europa,

Declaratia statelor membre ale NATO si ale Tratatului de la Varsovia privind nerecurgerea la

forta si la amenintarea cu forta, Acordul asupra unui pachet de masuri de crestere a încrederii si

securitatii (Documentul de la Viena - 1990). Carta de la Paris pentru o noua Europa pune bazele

institutionalizarii procesului CSCE prin întâlniri regulate la nivel înalt (din doi în doi ani), reuniuni

ale ministrilor de externe si ale Comitetului Înaltilor Functionari. Sunt create, totodata,

Secretariatul permanent (cu sediul la Praga), Centrul pentru Prevenirea Conflictelor (Viena) si

Biroul pentru Alegeri Libere (Varsovia). A fost definit obiectivul edificarii unei Europe a

democratiei, pacii si unitatii, constând în asigurarea securitatii, dezvoltarea unei cooperari largi

între toate statele participante si promovarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului.

Un nou impuls pentru actiune concertata în cadrul OSCE a fost dat de Conferinta la nivel înalt de

la Helsinki, 1992. Documentul adoptat cu acea ocazie - Declaratia de la Helsinki, denumita

simbolic "Sfidarile schimbarii" - contine prevederi vizând întarirea contributiei si rolului CSCE în

154

asigurarea drepturilor omului, gestionarea crizelor si tensiunilor. Documentul prevede asumarea

unui rol activ al CSCE în alerta timpurie, prevenirea conflictelor si gestionarea crizelor. Noul

instrument - Înaltul Comisar pentru Minoritati Nationale - este însarcinat sa se ocupe, intr-o faza

cât mai timpurie, de tensiuni etnice care pot escalada într-un conflict. Tot prin Documentul de la

Helsinki, 1992, a fost creat un nou organ - Forumul de Cooperare în domeniul Securitatii, - care se

întruneste, la Viena, pentru a se consulta si negocia masuri concrete vizând întarirea securitatii si

stabilitatii în regiunea euro-atlantica.

2. Contribuţia OSCE la gestionarea crizelor politico-militare

OSCE, fosta Conferinţă asupra Securităţii şi Cooperării în Europa (CSCE) era, la început un

proces de consultare politică la care participau ţări din Europa, Asia Centrală şi America de Nord.

A devenit organizaţie începând cu 1995. Originile OSCE au apărut prin anii 1950 odată cu ideea

convocării unei Conferinţe general-europene pentru securitate. Punctul de cotitură în evoluţia

CSCE îl reprezintă Conferinţa la nivel înalt de la Paris, din 19-21.11 1990, care marchează trecerea

de la un sistem de întâlniri periodice la o organizaţie internaţională cu caracter permanent. La 19

iunie 1991, Consiliul miniştrilor Afacerilor Externe, la prima sa reuniune ţinută la Berlin, iniţia un

mecanism de consultare şi cooperare destinat să facă faţă situaţiilor de criză în zona CSCE. Acest

mecanism a fost declanşat în cazul situaţiei din fosta Iugoslavia şi în cea din Nagorno-Karabah. La

reuniunea de analiză de la Helsinki , ce a avut loc la 09.07 1992, şefii de stat şi de guvern au

adoptat Declaraţia intitulată „Provocările schimbării”. Acest document reflectă acordul asupra

creării unui post de Înalt Comisar pentru minorităţile naţionale care are sarcina de a interveni în

faza începătoare în tensiunile etnice, precum şi asupra elaborării unei structuri de alarmare rapidă,

de prevenire a conflictelor şi gestionare a crizelor. Tot atunci statele interesate au semnat Actul de

încheiere a negocierilor asupra efectivelor forţelor convenţionale în Europa care instaura o limitare

a efectivelor militare. CSCE a întreprins misiuni de anchetă, de raporturi sau de supraveghere în

Kosovo, Sandjak, Voievodina, Skopje, Georgia, Estonia, Tadjikistan, Moldova, Letonia, Nagorno-

Karabah, Cecenia ş.a.

155

În septembrie 1992 au început să funcţioneze misiuni de ajutor în Albania, Bulgaria, Croaţia, în

fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în România şi Ungaria, pentru aplicarea sancţiunilor

aprobate de ONU împotriva Republicii Federative a Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegru).

Ultima reuniune la nivel înalt a OSCE s-a desfăşurat în 18-19.11 1999 la Istambul. Cu acest prilej

s-a adoptat Carta Securităţii Europene prin care şefii de state şi de guverne membre OSCE şi-au

declarat angajamentul ferm faţă de o zonă liberă, democrată şi mai integrată a OSCE. S-a convenit:

să se adopte Platforma Securităţii Comune cu scopul de a întării cooperarea dintre OSCE şi alte

organizaţii şi instituţii;

să se creeze echipa de asistenţă de specialitate şi cooperare rapidă privind operaţiile ample de

campanie cu civili;

să se extindă capacitatea de a desfăşura activităţi înrudite cu ale poliţiei;

să se înfiinţeze un centru de operaţii cu scopul de a planifica şi disloca operaţiile de campanie ale

OSCE;

să se consolideze procesul de consultări în cadrul OSCE prin înfiinţarea unui comitet de pregătire

subordonat Consiliului Permanent.

Totodată, participanţii au hotărât ca preşedinţia OSCE pentru 2001 să revină României.

Obiectivul principal al OSCE îl reprezintă diplomaţia preventivă. Acţiunea şi demersurile

diplomaţiei preventive vizează în principal două tipuri de conflicte previzibile: cele imediate, pe

termen scurt şi conflictele pe termen lung. O prevenire durabilă a conflictelor în Europa nu poate fi

concepută decât pe termen lung, întrucât o asemenea acţiune vizează implicit instaurarea unei

democraţii viabile, crearea unui climat de încredere între populaţie şi cei care o guvernează,

instituirea de structuri pentru promovarea drepturilor omului, respectarea minorităţilor. Diplomaţia

preventivă are în vedere şi tranziţia paşnică de la un sistem economic centralizat spre economia de

piaţă.

OSCE, fără să dispună de mijloacele materiale suficiente, a creat o serie de structuri şi mecanisme

care îi permit teoretic să se angajeze activ în diplomaţia preventivă, pe de o parte, iar pe de altă

parte, influenţa şi capacitatea sa sunt limitate de opţiunile statelor pentru o metodă sau alta, de

reapariţia sferelor de influenţă şi de alţi factori.

Ca un instrument de diplomaţie preventivă a fost concepută funcţia de Înalt Comisar pentru

minorităţi naţionale care să permită declanşarea unei alarme timpurii sau întreprinderea unei

acţiuni rapide pentru a împiedica transformarea unor tensiuni privind minorităţile, într-o situaţie

156

conflictuală. Printre succesele obţinute pot fi menţionate : prevenirea escaladării tensiunii în

legătură cu minoritatea greacă din Albania în 1994, îmbunătăţirea relaţiilor interetnice în Letonia şi

Estonia, acţiunea de catalizator în semnarea Tratatului româno-ungar din 1996, iniţierea unor

soluţii privind statutul Crimeei în cadrul Ucrainei, sprijin în găsirea unei soluţii de compromis în

privinţa învăţământului în limbile minorităţilor în ţara noastră34.

OSCE nu este numai o comunitate de valori ci şi o comunitate de responsabilităţi, ajutorul acordat

altor state participante fiind o îndatorire morală cât şi una politică.

România şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

Pentru România - ţară central-europeană, care după cel de-al doilea război mondial s-a aflat

în sfera de influenţă sovietică - CSCE/OSCE a constituit unicul for pan-european de dialog politic,

un cadru indispensabil pentru examinarea problemelor de securitate, în condiţii de egalitate cu

toate celelalte state participante.

În cadrul negocierilor pregătitoare organizării şi desfăşurării Conferinţei pentru securitate şi

cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte ţări mici şi mijlocii, neutre şi nealiniate,

promotorul ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfăşurând o politică

externă relativ independentă, România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de

angajamente clare şi precise, asumate liber de către state, însoţite de măsuri şi garanţii concrete,

care să le pună la adăpost de folosirea forţei, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber,

conform propriilor interese, şi de a stabili relaţii de cooperare pe baza principiilor dreptului

internaţional.

România a fost iniţiatorul regulilor şi normelor democratice ale procesului de la Helsinki,

bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotaţia la conducerea reuniunilor şi adoptarea deciziilor

prin consens.În ceea ce priveşte problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea şi

afirmarea decalogului de principii, convenirea unor măsuri de creştere a încrederii şi securităţii, a

diverselor programe de cooperare economică şi asigurarea cadrului instituţional pentru continuarea

procesului de la Helsinki.

În perioada anterioară prăbuşirii regimului comunist, poziţia promovată de România în

cadrul CSCE s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare şi

economice şi prin exprimarea de rezerve sau respingerea iniţiativelor occidentale privind

dimensiunea umană a CSCE. O atitudine obstrucţionistă a vizat, îndeosebi, aspectele legate de

34 Max Van der Stoel ( discurs ţinut de înaltul comisar pentru minorităţi naţionale al OSCE )

157

drepturile civile şi politice, libertatea de conştiinţă şi gândire, ca şi de crearea unor mecanisme de

monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul dimensiunii umane.

După 1989, procesul CSCE a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor

statelor la aceleaşi valori - democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului şi economia

de piaţă. România a intrat în această etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul

Final al Reuniunii de la Viena şi prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă

politică externă, orientată spre structurile europene şi euro-atlantice, respectiv OSCE, Consiliul

Europei, UE, NATO şi UEO şi pornind de la convingerea ca noua arhitectură de securitate

europeană trebuie concepută ca o reţea de structuri interconectate armonios, sprijinindu-se

reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE - Berlin, iunie 1991, România a

prezentat un document reflectând această concepţie de securitate şi rolul care-i revine CSCE.

În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realităţi,

transformarea organizaţiei într-un instrument util şi eficient în domeniul prevenirii conflictelor şi

gestionării crizelor, ca şi asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securităţii prin cooperare.

Activitatea reprezentanţilor săi, atât la Viena, cât şi în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale

OSCE, a vizat:

afirmarea şi respectarea principiilor şi normelor OSCE;

adaptarea organizaţiei la noile realităţi, întărirea capacităţii sale de a face faţă noilor

riscuri şi provocări;

consolidarea capacităţii operaţionale a OSCE, a eficienţiei instrumentelor şi

mecanismelor sale de diplomaţie preventivă, gestionare a crizelor şi reconstrucţie post-

conflict;

afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-

operative security);

definirea rolului şi locului OSCE în edificarea spaţiului comun de securitate, fără linii

de diviziune, bazat pe recunoaşterea şi respectarea valorilor comune, a angajamentelor

şi normelor de conduită, inclusiv a dreptului fiecărui stat participant de a-şi alege liber

aranjamentele de securitate.

România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru

Europa secolului XXI şi la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securităţii europene.

158

În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potenţialului OSCE în

reglementarea tensiunilor şi conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluţionarea

politică a crizei din partea de Est a Republicii Moldova, pe baza respectării suveranităţii şi

integrităţii teritoriale a acestei ţări şi retragerii complete a forţelor străine din regiune.

România s-a implicat activ în acţiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, R.F.

Iugoslavia, Belarus, Kosovo ş.a.O serie de reprezentanţi români au fost sau sunt membri ai

misiunilor OSCE sau au participat ca supraveghetori la alegeri. România a deţinut, de asemenea,

poziţia de şef de misiune OSCE în Cecenia, Tadjikistan şi Turkmenistan.

Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Istanbul (noiembrie 1999), României i-a fost

încredinţată responsabilitatea asigurării Preşedinţiei în exerciţiu a OSCE în anul 2001. În

consecinţă, în perioada 1 ianuarie - 31 decembrie 2001, ministrul român al Afacerilor externe,

domnul Mircea Geoană, a deţinut mandatul de Preşedinte în exerciţiu al OSCE, coordonând şi

orientând toate activităţile sale curente.

3. Organizația pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) este o organizație

internațională a acelor națiuni dezvoltate care acceptă principiile democrației reprezentative și a

economiei de piață libere. Organizația își are originile în anul 1948, sub numele de Organisation

for European Economic Co-operation (OEEC), Organizația pentru Cooperare Economică

Europeană, pentru a ajuta la administrarea planului Marshall pentru reconstrucția Europei după

Cel de-al Doilea Război Mondial. Mai târziu calitatea de membru a fost extinsă pentru statele din

afara Europei, iar în 1961 s-a reformat luând numele de Organisation for Economic Co-operation

and Development (OECD), franceza: Organisation de coopération et de développement

économiques.

Obiective şi acțiuni

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică este un forum unic unde guvernele a

33 de democrații conlucrează pentru a răspunde provocărilor economice, sociale, a celor ce țin de

globalizare și de exploatare a oportunităților globalizării.

159

Organizația oferă un cadru în care guvernele pot să își compare experiențele politice, să caute

răspunsuri la problemele comune, să identifice practicile bune şi să-şi coordoneze politicile interne

și internaționale. Aceasta este un forum, unde presiunea egală poate acționa ca un stimulent

puternic pentru îmbunătățirea politicii și pentru implementarea instrumentelor independente care,

ocazional, pot conduce la semnarea unor tratate.

Schimburile de informații și analize dintre guvernele OCDE sunt puse la dispoziție de un

secretariat din Paris. Secretariatul culege date, monitorizează trenduri și analize și prognozează

dezvoltările economice. Acesta cercetează și schimbările sociale sau modelele comerciale

dezvoltate, mediul, agricultura, tehnologia, taxele şi alte domenii.

OCDE ajută guvernele în direcția creșterii prosperității și a luptei împotriva sărăciei prin creștere

economică, stabilitate economică, comerț și investiții, tehnologie, inovație, anteprenoriat și

cooperare în scopul dezvoltării. Trebuie să existe asigurarea că creșterea economică, dezvoltarea

socială și protecția mediului sunt obținute împreună. Alte scopuri includ crearea de locuri de

muncă pentru toți, echitate socială, guvernare curată și efectivă.

OCDE face eforturi pentru a înțelege și a ajuta guvernele să răspundă la noi dezvoltări și

preocupări. Acestea cuprind comerțul și ajustarea structurală, securitatea online și provocările

legate de reducerea sărăciei în lumea dezvoltată. De mai mult de 40 de ani, OCDE este una dintre

cele mai mari și mai de încredere surse de statistică comparată, statistică economică și date

sociale. Bazele de date OCDE cuprind o arie largă și diversă, cum ar fi conturile naționale,

indicatorii economici, forța de muncă, comerțul, ocupația, migrația, educația, energia, sănătatea,

industria, taxele și impozitele, și mediul. Cea mai mare parte a studiilor și analizelor sunt

publicate.

De-a lungul ultimei decade, OCDE a rezolvat o serie de probleme sociale, economice și legate de

mediu, adâncindu-și legatura cu afacerile, uniunile comerciale și alți reprezentanți ai societății

civile. Negocierile de la OCDE în privința taxelor și a prețurilor de transfer au deschis drumul

tratatelor bilaterale în jurul lumii.

Sediul OCDE se află la Château de la Muette în Paris.

160

Secretarul general

Între 1996 și 2006 secretar general al OCDE a fost Donald J. Johnston din Canada. Din 1 iunie

2006 Secretarul General este mexicanul José Ángel Gurría.

Membri

Există în mod curent 33 de membri cu putere deplină; dintre aceștia 30 sunt, în descrierea din 2010

a Băncii Mondiale, țări cu venituri mari. Țările devenite membre OECD în 1961 nu au anii după

nume. Alte națiuni sunt listate în funcție de anul de admisie.

Australia (1971)

Austria

Belgia

Canada

Cehia (1995)

Chile (2010)

Coreea de Sud

(1996)

Danemarca

Elveția

Finlanda (1969)

Franța

Germania

Grecia

Irlanda

Islanda

Israel (2010)

Italia

Japonia (1964)

Luxemburg

Mexic (1994)

Noua Zeelandă

(1973)

Norvegia

Olanda

Polonia (1996)

Portugalia

Regatul Unit

Slovacia (2000)

Slovenia (2010)

Spania

Statele Unite ale

Americii

Suedia

Turcia

Ungaria (1996)

Comisia europeană a Uniunii Europene participă la munca OCDE, alături de statele membre ale

UE. În mai 2007, Consiliul ministerial al OCDE a început să analizeze și să discute despre

încorporarea urmatoarelor state in organizație: Estonia și Rusia; și de a întări cooperarea cu:

Brazilia, China, India, Indonezia și Africa de Sud. Posibili candidați cu drepturi depline sunt

statele lipsă din Uniunea Europeana: Bulgaria, Cipru, Letonia, Lituania, Malta și România.

Cele 33 de state membre OCDE dețin împreună aproximativ 60 la sută din economia mondială, 70

la sută din comerțul mondial și 20 la sută din populația lumii.

161

La 11 mai 2010, Estonia, Slovenia și Israelul au fost invitate să devină membre.

La data de 22 August 2010, guvernul israelian a aprobat intrarea țării în OCDE.

4. Comunitatea Statelor Independente (CSI) Commonwealth of Independent States

(CIS)

Comunitatea Statelor Independente a fost creata în baza Acordului despre crearea Comunitatii

Statelor Independente la Minsk în anul 1991 de catre reprezentantii a trei republici a fostei URS S -

Republica Belarusi, Republica Federativa Rusa si Ucraina. CSI activeaza în baza Acordului din

1991 si Statutului

adoptat în Minsc în anul 1993.

Scopurile CSI conform Acordului si Statutului sunt:

dezvoltarea colaborarii la egal si reciproc avantajoase a popoarelor si statelor în

domeniul politic, economic, de cultura, educatie, ocrotirii sanatatii, protectiei mediului

înconjurator, stiintei, comertului, în sfera umanitara s. a.

- contribuirea schibului informational reciproc;

- respectarea stricta si constiincioasa a obligatiunilor reciproce.

Membre ai CSI sunt 12 republici a fostei URSS: Federatia Rusa, Ucraina, Republica Uzbechistan,

Republica Kazahstan, Republica Belorus, Republica Azerbaijan, Republica Georgia, Republica

Tadjichistan, Republica Kyrghyzstan, Republica .Armenia, Republica Moldova, Turkmenistan.

Ucraina nu a ratificat Acordul de constituire si ramâne membru asociat.

Organele de baza ale CSI sunt: Consiliul Sefilor de Stat al Comunitatii; Consiliul Sefilor de

Guverne; Consiliul Ministrilor afacerilor externe; Consiliul Ministrilor Apararii; Adunarea

Parlamentara a tarilor-membre a CSI; Curtea de Justitie a CSI; Secretariatul executiv al CSI (din

1999 - Comitetul executiv al CSI).

In afara de acestea exista mai mult de 70 de institutii care sunt menite sa favorizeze interactiunea

multilaterala între statele membre si realizarea acordurilor în diverse domeniii ale economiei,

stiintei, sferei umanitare, sferei militare, în 1991 a fost creat Comitetul pntru Statistica a CSI. Cele

mai diverse domenii de activitate sunt ghidate de diferite comitete interstatale:

în domeniul economiei - Comitetul economic interstatal;

în domeniul industriei - Consiliul interstatal al Conducatorilor ministerelor si departamentelor de

162

cooperare în domeniul constructiei de masini, Uniunea euro-asiatica interstatala a carbunelui si

metalelor; Consiliul interstatal antimonopol; s.a.

în domeniul agriculturii - consiliul interguvernamental în problemele complexului agroindustrial;

Consiliul interguvernamental de coordonare în problemele selectionarii semintelor; Consiliul

interguvernamental de cooperare în domeniul veterinariei;

în domeniul transportului si comunicatiilor - Consiliul transportului feroviar; Consiliul în

probemele aviatiei si utilizarii transportului aierian; Consiliul cosmic interstatal; Consiliul

consultativ -Radionavigatia"; Uniunea regionala în problemele comunicatiei; s.a.

în domeniul progresului tehnico-stiintific - Consiliul tehnico-stiintific interstatal; Consiliul

interstatal de aparare a proprietatii industriale; Consiliul coordonator interstatal în problemele

informatiei tehnico-stiintifice; Comitetul coordonator în problema informatizarii statatelor

membre;

36 în domeniul energeticii - Consiliul electro-energetic al CSI; Consiliul Interstatal al Gazului si

Petrolului; Comitetul de cooperare în domeniul Chimiei si chimiei petroliere;

în domeniul comertului, finantelor, a politicii vamale - Consiliul conducatorilor departamentelor

relatiilor economice externe; Banca Interstatala; Consiliul Conducatorilor Serviciilor Vamale;

Comiterul monetar interstatal;

în domeniul securitatii ecologice - Consiliul ecologic interstatal; Consiliul ghidrometeorologic

interstatal;

în domeniul situatiilor exceptionale - Consiliul interstatal pentru situatii exceptionale ce poarta un

caracter natural sau tehnogen;

în domeniul securitatii si luptei cu criminalitatea - Consiliul ministrilor afacerilor interne; Consiliul

conducatorilor organelor de securitate si serviciilor speciale; Consiliul coordonator al procurorilor

generali; Consiliul coordonator al conducatorilor organelor de cercetare a infractiunilor economice,

Biroul coordonator de lupta contra crimei organizate.

CAPITOLUL 1 CARACTERIZAREA TEORETICO PRACTICA A CSI

1.1. ÎNFIINTAREA CSI

Criza puterii, caderea economica, dorinta oamenilor de a avea libertate, dar si imposibilitatea

regimului dictatorial de a asigura populatia cu strictul necesar bunului trai au determinat practic,

incapacitatea conducerii Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS) de a mentine existenta

unui stat unitar, asigurându-i continuitatea socio-economica viabila la nivel global.

163

La 8 decembrie 1991, în resedinta prezidentiala Visculi din Belorus, sefii republicilor unionale

Belorus, Federatia Rusa si Ucraina au semnat Acordul cu privire la crearea Comunitatii Statelor

Independente (CSI). Prin acest acord îsi înceteaza activitatea de drept URSS, care a fost înfiintata

în 1922 prin semnarea Tratatului Unional.

La 21 decembrie 1991, la Alma-Ata în Kazahstan, a fost semnat Protocolul referitor la Acordul cu

privire la crearea Comunitatii Statelor Independente din 8.12.1991, de catre urmatoarele state

independente: Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica Belorus, Republica

Kazahstan, Republica Kârgâstan, Republica Moldova, Federatia Rusa, Republica Tadjikistan,

Republica Uzbekistan, Turkmenistan si Ucraina. Acordul privind crearea CSI si Protocolul la acest

acord au intrat în vigoare pentru fiecare tara în parte din momentul ratificarii. Se admitea ca în

momentul ratificarii sa se faca anumite mentiuni care vor fi luate în considerare pe viitor, la

semnarea acordurilor din cadrul Comunitatii.

Tarile sus numite au semnat Declaratia de la Alma-Ata, în care se mentiona:

" Colaborarea membrilor Comunitatii va fi efectuata pe principiul de egalitate prin institutiile de

coordonare, formate în baza principiului de paritate si va functiona în baza acordurilor între

membrii Comunitatii, care nu este nici stat si nici institutie suprastatala.

" CSI este deschisa aderarii tuturor tarilor fostei URS S si de asemenea pentru alte state, care

urmaresc aceleasi scopuri si principii.

" Tarile membre ale Comunitatii garanteaza, în concordanta cu propriile proceduri constitutionale,

îndeplinirea obligatiunilor internationale reiesind din tratatele si acordurile fostei URSS.

" Tarile membre ale Comunitatii se obliga sa respecte cu strictete principiile Declaratiei de la

Alma-Ata.

164

8.Organizaţii regionale din Asia şi Africa

1. Cooperarea Economică Asia-Pacific, sau APEC, este forumul premier pentru

facilitarea creşterii economice, cooperare, comerţului şi a investiţiilor în regiunea Asia-Pacific.

APEC are 21 de membri, care reprezintă aproximativ 40,5% din populaţia lumii, aproximativ

54,2% din PIB-ul mondial şi aproximativ 43.7 2% din comerţul mondial.

Regiunea Asia-Pacific a fost în mod constant punct de vedere economic regiunea cea mai dinamică

din lume. Încă de la începuturile APEC în 1989, APEC totală a schimburilor comerciale a crescut

cu 395%, a depăşit în mod semnificativ de restul lumii.

Economiile membre sunt: Australia, Brunei Darussalam, Canada, Chile, Hong Kong, China,

Indonezia, Japonia, Republica Coreea, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, Papua Noua Guinee,

Peru, Republica Filipine, Federaţia Rusă, Singapore, China Taipei, Thailanda, Statele Unite ale

Americii, Vietnam.

2. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est sau a ASEAN, a fost înfiinţată la 1967 la

Bangkok de către cele cinci ţări membre iniţiale: Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore şi

Thailanda. Brunei Darussalam au aderat la 1984, Vietnam privind 1995, Laos şi Myanmar în

1997, şi Cambodgia 1999.

165

Începând din 2006, regiunea ASEAN, are o populatie de aproximativ 560 milioane, o suprafaţă

totală de 4.5 milioane km pătraţi, un produs combinat intern brut de aproape 1.100 miliarde de

dolari, şi o comerţul total de aproximativ 1.400 miliarde de SUA.

Astăzi, ASEAN cooperarea economică acoperă următoarele domenii: comerţ, investiţii, industrie,

servicii, finante, agricultura, silvicultura, energie, transport şi de comunicare, proprietatea

intelectuală, întreprinderilor mici şi mijlocii, şi turismul.

ASEAN Comunitatea Economică trebuie să fie la sfârşitul-scopul de a măsurilor de integrare

economică după cum sa subliniat în ASEAN Vision 2020. Scopul său este de a crea un stat stabil,

prosper şi extrem de competitivă a ASEAN regiunea economică în care există un flux circulaţie a

bunurilor, serviciilor, de investiţii şi un flux mai liber de capital, dezvoltare echitabilă economică şi

reducerea sărăciei şi a disparităţilor socio-economice în anul 2020.

ASEAN, zone de liber schimb (AFTA), a fost acum practic stabilită. ASEAN ţările membre au

făcut progrese semnificative în reducerea tarifelor de intra-regionale prin Tariful comune eficace

preferenţial (CEPT) Schema pentru AFTA. Mai mult de 99 la sută din produsele în incluziunea

CEPT List (IL) ale ASEAN-6, care cuprinde Brunei Darussalam, Indonezia, Malaezia, Filipine,

Singapore şi Thailanda, au fost aduse în jos, la 0-5 la sută gama tarifare.

ASEAN plus 3 cooperare a început în decembrie 1997, cu convocarea unui summit informal intre

liderii ASEAN şi omologii lor din Asia de Est, şi anume China, Japonia şi Republica Coreea

(ROK), la care le-a ASEAN, al doilea Summit-ul informal în Malaezia.

Tari membre: Brunei Darussalam, Cambodgia, Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Filipine,

Singapore, Thailanda şi Vietnam

3. Uniunea Africana

   

Uniunea Africana este organizatia care succeda Organizatia Unitatii Africane (OUA).Fondata in

iulie 2002, l-a avut ca prim presedinte pe sud-africanul Thabo Mbeki, fost presedinte al

OUA.Creata dupa modelul Uniunii Europene, scopurile sale sunt promovarea democratiei,

drepturile omului si dezvoltarea pe continentul african, in special pentru marirea nivelului

166

investitiilor straine prin intermediul programului Noul Parteneriat pentru Dezvoltarea Africii

(NEPAD).

Obiectivele Uniunii Africane cuprind si crearea unei banci centrale de dezvoltare.

Ales in martie 2004, Parlamentul Panafrican s-a deschis in martie 2004 initial avand sediul la

Addis Abeba in Etiopia. Acum are sediul la Midrand in Africa de Sud. Actualmente, acesta are

doar un rol consultativ, iar după primii 5 ani sa aiba putere legislativa. Are 265 deputati, membri ai

parlamentelor nationale ale celor 53 de state membre.

Tari membre

Tarile membre (listate cu numele lor oficial) :

Republica Algeriana Democrata si Populara

Republica Angola

Republica Benin

Republica Botswana

Burkina Faso

Republica Burundi

Republica Camerun

Republica Capul Verde

Republica Centrafricana

Republica Ciad

Uniunea Comorelor

Republica CĂ´te d'Ivoire � Republica Democrata Congo

Republica Congo

Republica Djibouti

Republica Araba Egipt

Statul Eritreea

Republica Democrata Federala Etiopia

Republica Guineea Ecuatoriala

Republica Gabon

Republica Gambia

167

Republica Ghana

Republica Guineea

Republica Guineea-Bissau

Republica Kenya

Regatul Lesotho

Republica Liberia

Marea Jamahirie Populara Araba Libiana

Republica Madagascar

Republica Malawi

Republica Mali

Republica Islamica Mauritania

Republica Mauritius

Republica Mozambic

Republica Namibia

Republica Niger

Republica Federala Nigeria

Republica Rwanda

Republica Araba Democrata Saharawi

Republica Sao Tome şi Principe

Republica Senegal

Republica Seychelles

Republica Sierra Leone

Republica Somalia

Republica Africa de Sud

Republica Sudan

Regatul Swaziland

Republica Unita Tanzania

Republica Togoleza

Republica Tunisia

Republica Uganda

Republica Zambia

168

Republica Zimbabwe

Marocul a refuzat sa adere la Uniunea Africana, pentru ca nu recunoaste Republica Araba

Democrata Saharawi. (Sahara Occidentala)..

4. Liga Arabă

      Lumea arabă este formată intr-un teritoriu ce se întinde pe două continente, de la Oceanul

Atlantic la vest până la Golful Persic în est si de la Marea Mediterană, în nord, la Africa Sub-

Sahariană şi Oceanul Indian în sud. Cuprinde 22 de ţări şi teritorii ce reunesc o populatie de peste

300 de milioane de locuitori. Această lume este întinsă pe continentul african cât si pe cel asiatic

are ca factori de uniune limba arabă şi islamul.

     Acest vast teritoriu este unificat printr-o organizatie politică internatională Liga Statelor Arabe,

cu 22 de state membre din 1995. Obiectivul acestei organizatii este acela de a- si coordona

legăturile economice, sociale si culturale dintre statele membre precum si medierea eventualelor

dispute dintre acestea. Liga Arabă , cum este in mod curent numită a fost fondată la 25 martie 1945

la Cairo, de cele sapte state arabe independente de atunci: Egipt( العربية  جمهورية مصر ),Arabia

Saudită( السعودية  المملكة العربية ), Irak( العراق )Liban ,(جمهورية اللبنانية )Siria ,(الجمهورية

السورية العربية -Emiratul Transiordaniei (actuala Iordanie ,(الجمهورية االردنية ) si Yemen (المملكة

اليمنية  الجمهورية ).

       Pe masură ce şi-au câştigat independenta sau prin decizii ulterioare,alte  ţări arabe se alătură

cestei organizatii: Libia(1953- العظمى االشتراكية الشعبية الليبية العربية -Sudan(1956, (الجماهيرية

)Maroc ,(السودان المغربية العربية -Tunisia(1958 ,(المملكة التونسية دولة -Kuweit(1961 ,(الجمهورية

-Algeria(1968 ,(الكويت الجزائرية الديمقراطية  الجمهورية ), Emiratele Arabe Unite( العربية  االمارات

) Bahrain ,(المتحدة البحرين )Qatar ,(مملكة قطر Oman (1971,(دولة نعماسلطنة ), Mauritania(1973-

الموريتانية االسالمية -Somalia(1974 ,(الجمهورية الصومال -Palestina(1976 ,(جمعورية  دولة

-Djibouti(1977 ,(فلسطين جيبوتي -Comores (1993 , (جمهورية القمري Liga are de .(االتحاد

asemenea 3 state observatoare: Eritreea(2003), Venezuela(2006), India(2007).

       Sediul central permanent al Ligii Arabe a fost stabilit, prin Carta organizatiei, ca fiind la Cairo.

Această continuitate a fost înrerupt în 1979, când calitatea de membru a Egiptului a fost

suspendată după ce a semnat tratatul de pace cu Israel, iar sediul central a fost mutat la Tunis.

Situatia a durat până în1989, timp în care Secretariatul General îi este atribuit unui tunisian, iar

când Egiptul este reacceptat în Ligă, sediul este restabilit la Cairo.

169

      Consiliul Ligii, cu sediul în Sudan,  este organul suprem al acesteia, compus din reprezentanti

ai statelor membre. Acesti reprezentanti sunt  în general ministri ai Afacerilor

Externe,reprezentantii sau delegatii acestora permanenti. Fiecare stat are dreptul la un vot în

Consiliu,independent de mărimea  sau de numărul de locuitori. Consiliul poate decide aderarea

noilor membri sau introducerea unor noi amendamente la Carta. Acesta organizează două reuniuni

anuale, în martie si octombrie, existând si posibilitatea unei întruniri extraordinare, în cazuri

speciale la cererea a două state membre. Consiliul are functia de a atinge obiectivele Ligii si a

supraveghea executarea deciziilor adoptate de membri, precum si determinarea modalităţilor

eventualelor colaborări cu alte organizatii internationale.

        Consiliul de Apărare al Ligii este constituit din ministri ai Afacerilor Externe si ai Aparării ai

statelor membre si poate adopta măsurile necesare pentru mentinerea politicii statelor Ligii,

inclusiv folosirea fortei împotriva statelor ce ar ataca un membru al acesteia.

      Printre alte organisme ale organizatiei se numără Fondul arab de dezvoltare economică şi

socială-ADES), cu sediul în Kuweit si Organizatia arabă pentru educatie, cultură şi

stiinte(ALESCO) cu sediul la Tunis.

        Secretariatul General este organul administrativ si executiv al Ligii, independent de statele

care o compun. Este format din Secretarul- general, Secretari asistenti si alti functionari.

Secretarul-general este ales în Consiliu de către două treimi dintre membri si are rangul de

ambasador,iar secretarii-asistenti au pozitia de ministri plenipotentiari. Printre functiile sale se află

si aceea de pregătire a bugetului Ligii, ce este apoi trimis Consiliului pentru aprobare, sau

stabilirea reuniunilor Consiliului. Functia de secretar general presupune un mandat de 5 ani si a

fost prin traditie rezervat unui egiptean,cu exceptia perioadei excluderii Egiptului din Ligă

prezent, functia de Secretar-general este detinut de egipteanul Amr Moussa, iar cea de purtător de

cuvânt al Parlamentului Arab de libanezul Nabih Berri.

       Liga Statelor Arabe este o organizatie creată pentru a strânge relatiile dintre acestea, a

coordona activitatea politică cu scopul de a  realiza o colaborare, de a le proteja independenta si

suveranitatea  si de a veghea asupra problemelor si intereselor statelor arabe.

170

                                             

 10.Organizaţii regionale de pe teritoriul celor două Americi

1. Organizaţia Statelor Americane

Carta Organizaţiei Statelor Americane prevede: În numele popoarelor, statelor reprezentate la a IX-lea Conferinta Internationala a Statelor Americane, Convinse că misiunea istorică de a Americii este de a oferi pentru om un teren de libertate şi un mediu favorabil pentru dezvoltarea personalităţii sale, precum şi realizarea aspiraţiilor sale ; Conştient de faptul că această misiune a inspirat deja acorduri numeroase, a căror valoare esenţială constă în dorinţa popoarelor americane de a trăi împreună în pace şi, prin înţelegerea lor reciprocă şi respectul pentru suveranitatea fiecarora dintre ele, pentru a asigura îmbunătăţirii tuturor, în independenţa, în egalitatea de şanse şi în conformitate cu legislaţia; Convins că democraţia reprezentativă este o condiţie indispensabilă pentru stabilitate, pace şi dezvoltare a regiunii; Increzător că semnificaţia reală a solidarităţii americane şi bună vecinătate poate însemna doar consolidare pe acest continent, în cadrul instituţiilor democratice, a unui sistem de libertăţii individuale şi a justiţiei sociale bazate pe respectarea drepturilor esenţiale ale omului; Convinşi că bunăstarea lor şi contribuţia lor la progresul şi civilizaţia din lume din ce în ce va necesita o cooperare intensivă continentale; HOTĂRÂŢI să persevereze în întreprinderea de nobil că umanitatea a conferite Organizaţiei Naţiunilor Unite, ale cărei principii şi scopurile în care au în mod solemn reafirme; Convinse că organizaţia juridică este o condiţie necesară pentru securitate şi pace fondată pe ordinii morale şi în domeniul justiţiei, precum şi În conformitate cu Rezoluţia IX din Inter-American de conferinte pe probleme de Război şi pace, a avut loc în Mexico City, AU CONVENIT cu privire la următoarele Carta Organizaţiei Statelor Americane Part One Capitolul I NATURĂ şi în scopuri Articolul 1 Statelor Americane stabilesc prin prezenta cartă organizaţia internaţională care le-au dezvoltat pentru a realiza o ordine a păcii şi a justiţiei, pentru a promova solidaritatea lor, de a consolida colaborarea lor, şi să-şi apere suveranitatea lor, integritatea teritorială, precum şi independenţa acestora. În cadrul Unite Naţiunilor Unite, Organizaţia Statelor Americane este o agenţie regională. Organizaţia Statelor Americane nu are alte puteri decât cele în mod expres care îi sunt conferite prin prezenta cartă, nici una dintre prevederi ale căror autorizează să intervină în chestiuni care sunt în competenţa internă a statelor membre. Articolul 2 alineatul Organizaţiei Statelor Americane, pentru a pune în practică principiile pe care se întemeiază şi să-şi îndeplinească obligaţiile sale regionale, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite, proclamă în următoarele scopuri esenţiale: a) Pentru a consolida pacea şi securitatea continentului; b) să promoveze şi să consolideze democraţia reprezentativă, cu respectarea principiului de

171

neintervenţie; c) Pentru a preveni posibilele cauze ale dificultăţilor şi pentru a asigura reglementarea paşnică a conflictelor care pot apărea între statele membre; d) Pentru a asigura o acţiune comună din partea statelor în caz de agresiune; e) Pentru a căuta soluţionarea problemelor politice, juridice şi economice care pot apărea între ele; f) să promoveze, prin acţiuni de cooperare, dezvoltarea lor economică, socială şi culturală; g) de eradicare a sărăciei extreme, care constituie un obstacol în calea dezvoltării democratice depline a popoarelor din emisfera; şi h) Pentru a realiza o limitare eficientă de arme convenţionale, care va face posibilă să acorde o mai mare cantitate de resurse pentru dezvoltarea economică şi socială a statelor membre. Capitolul II PRINCIPIILE Articolul 3 Statele american îşi reafirmă următoarele principii: o lege Internationala este un standard de comportament al statelor în relaţiile lor reciproce; b) ordine internaţională constă în mod esenţial de respect faţă de personalitate, suveranitatea şi independenţa statelor, şi împlinirea fidelă a obligaţiile care decurg din tratate şi alte surse de drept internaţional; c) cu bună-credinţă trebuie să reglementeze relaţiile dintre state; d) solidaritatea dintre statele americane şi obiectivele de mare care sunt căutate, prin aceasta, necesită organizarea politică a acestor state, pe baza exercitarea efectivă a democraţiei reprezentative; e) Fiecare stat are dreptul de a alege, fără intervenţii externe, ei sistemul politic, economic, şi social şi de a se organiza în modul cel mai potrivit pentru ea, şi are datoria de a se abţină de la intervenţia în treburile altui stat. Sub rezerva cele de mai sus, statele americane cooperează pe deplin între ele, indiferent de natura lor politice, sistemele economice şi sociale; f) eliminarea sărăciei extreme este o parte esenţială a promovarea şi consolidarea democraţiei reprezentative şi este responsabilitatea comună şi comună a statelor americane; g) Statelor Americane condamne razboi de agresiune: victorie nu dă drepturi; h) un act de agresiune împotriva unui american de stat este un act de agresiune împotriva tuturor celorlalte state americane; i) Controverse cu caracter internaţional care apar între două sau mai multe state americane se soluţionează prin proceduri paşnice; j) de justiţie socială şi securitatea socială sunt baze de pace durabilă; k) acţiuni de cooperare economică este esenţială pentru a asigura bunăstarea comună şi a prosperităţii popoarelor continentului; l) Statelor Americane proclama drepturile fundamentale ale individului, fără deosebire de rasă, naţionalitate, credinţă, sau sex; m) unităţii spirituale a continentului se bazează pe respectul pentru valorile culturale ale ţărilor americane şi necesită o cooperare strânsă a acestora, în sensul înalt de civilizaţie; n) de educaţie de popoare ar trebui să fie îndreptată spre justiţie, libertate şi pace.

2. NAFTA

172

Acordul privind formare organizației internaționale N.A.F.T.A. - Acordul Nord American

de Comerț Liber (North American Free Trade Agreement) a fost semnat la 17

decembrie 1992 între SUA, Canada și Mexic. NAFTA acoperă o piață de 375 milioane de

consumatori, cu perspectiva extinderii și mai spre sudul continentului american, și o suprafață de

21,3 milioane km². Scopul acestui acord este liberalizarea în 10 ani a comerțului cu produse și

servicii, prin eliminarea barierelor tarifare și netarifare între părți și prin liberalizarea investițiilor

intra-zonale.

Domeniile vizate de NAFTA sunt următoarele:

a) Comerțul cu bunuri materiale:

În decurs de 10 ani, urmează a fi înlăturate toate taxele vamale aplicabile produselor considerate ca

„nord-americane”, în conformitate cu regulile de origine, astfel ca în anul 2004 să se formeze o

vastă piață liberă.

b) Comerțul cu servicii:

Serviciile dețin un loc important în comerțul din zonă - supus tratamentului național.

c) Investițiile directe de capital - liberalizare.

d) Alte dispoziții se referă la următoarele: regulile de concurență, proprietatea intelectuală,

sejurul temporar al oamenilor de afaceri, anumite aspecte privitoare la protecția mediului.

Constatări:

• NAFTA este un acord de liber schimb de mare anvergură.

• Model de cooperare de tip interguvernamental, fără a avea organisme supranaționale.

• Nu are obiective de natură politică.

173

O incursiune în istoria relativ recentă a relațiilor intra-nord-americane evidențiază că NAFTA este,

într-un fel, o urmare firească a credinței nestrămutate în forța comerțului și investițiilor libere.

NAFTA apare ca o abordare modernă și o continuitate a drumului deschis în perioada postbelică a

doi precursori celebri: Autopact și FTA. Experții au considerat Autopact drept un model pentru

un acord sectorial de comerț liber. Autopact, semnat în 1965 între Canada și SUA, a eliminat

taxele vamale pentru autoturismele fabricate în una din cele două țări și expediate în cealaltă țară.

Aceasta a permis producătorilor de autoturisme din ambele țări să-și programeze mai bine

producția. Granița dintre SUA și Canada a înregistrat în 1995 un flux reciproc de schimburi cu

autovehicule și componente auto de circa 70 mld. USD. Practic, un sfert din schimburile intra-

nord-americane (exclusiv Mexic) sunt reprezentate în prezent de schimburile de autovehicule și

componente auto.

Uzinele canadiene au avut posibilitatea de a se specializa în câteva modele de autoturisme, cea mai

mare parte a producției lor fiind trimisă în SUA în schimbul unor modele care nu se produceau în

Canada. În perioada 1965 – 1985 a avut loc o revoluție în atitudinea oamenilor de afaceri din

Canada față de comerțul liber cu SUA; aceasta a fost considerată într-o măsura crescândă drept

cea mai bună speranță pentru a deveni competitiv în economia mondială. Anul 1985 marchează

inițierea informală a negocierilor Canada – SUA pentru un acord general de comerț liber. Acesta

intra în vigoare începând cu 1 ianuarie 1991.

Cunoscut sub denumirea simplă de FTA (Canada-United States Free Trade agreement), Acordul de

comerț liber între cele două țări a decis eliminarea totală a taxelor vamale în schimburile

reciproce. Eliminarea se putea face fie imediat, fie pe perioade de 5 sau 10 ani. În 1996, taxele

vamale au dispărut în comerțul reciproc cu mașini și utilaje, calculatoare, mobilă, hârtie, țiței

pentru ca în 1998 să fie eliminate și restul taxelor vamale de la o serie de produse considerate mai

sensibile ca, de exemplu, confecții, medicamente, produse alimentare. Acordul a inclus și alte

prevederi privind facilitarea accesului mărfurilor canadiene pe piața SUA, ameliorarea

tratamentului investițiilor străine reciproce, reglementarea schimburilor de energie. Astfel, Canada

a primit asigurarea că industria americană nu va mai folosi inechitabil legile din SUA pentru a se

proteja de mărfurile canadiene care au prețuri mai scăzute. O serie de restricții asupra investițiilor

americane în Canada au fost înlăturate, investitorii americani nemaiavând obligația procurării de

174

inputuri din Canada sau a efectuării unor anumite activități de cercetare utilizând capacitățile din

Canada. În comerțul cu energie, SUA a primit asigurări că livrările canadiene de țiței nu vor fi

diminuate și că prețul acestora nu va fi mărit în perioada de deficit de energie, în timp ce SUA s-a

angajat să nu impună taxe la importul de țiței, gaze și energie electrică importate din Canada.

Crearea NAFTA a avut mai mulți predecesori în ceea ce privește noțiunea de comerț liber. Un

exemplu în acest sens îl constituie experiența mexicană între anii 1942 și 1945, când economia

mexicană a fost adânc integrată în eforturile de război ale SUA. Cele mai multe comparații ale

zonei de liber schimb de pe continentul nord american se fac cu Uniunea Europeană.

Observatorii procesului european și, în special, criticii NAFTA, notau că experiența europeană a

fost una de lungă durată și deliberată, oferind fiecărui membru timpul necesar adoptării unu set de

modificări înainte de a trece la următorul. O altă diferență importantă între NAFTA și CEE este

lipsa mecanismelor compensatorii în cadrul acordului NAFTA. În Europa, fondurile erau destinate

a ajuta pe cei care sufereau de pe urma creării CEE și pentru a construi infrastructura necesară în

țările membre cel mai puțin dezvoltate. Dacă în cadrul CEE, în fiecare an după 1986 au fost

cheltuite în aceste scopuri peste 5,4 miliarde USD, NAFTA nu a prevăzut aceste fonduri. O altă

diferență este cea politică. Piața comună Europeană este un pas intermediar către unitatea politică.

De asemenea, CEE cere ca națiunile să fie niște democrații stabile înainte de a intra în comunitate.

NAFTA nu urmărește acest lucru, un exemplu în acest sens fiind și criticile sistemului politic

mexican. Tratatul instituind NAFTA prevede ca reducerea tarifelor vamale către zero să se

realizeze într-o perioadă de 10 ani, iar cotele să fie eliminate într-o perioadă de 15 ani. Pentru

Mexic, agricultura a reprezentat un domeniu sensibil și, de aceea, a fost negociat un acord separat

cu SUA și un altul cu Canada.

NAFTA reglementează barierele tarifare, netarifare și investițiile. Se specifică faptul că mărfurile

de import provenite din celelalte două națiuni vor avea același regim ca și bunurile naționale.

Fiecare membru NAFTA va excepta unele activități de la aplicarea acestui acord. Canadienii, așa

cum a fost stipulat și în vechiul Acord de Comerț Liber între Canada și SUA, vor excepta de la

aplicarea NAFTA domeniul publicațiilor. În Canada există sentimentul că fără un control special

asupra proprietății și acordând mass-mediei canadiene beneficii prin taxe, acesta va fi acaparat de

media din SUA. Cererea SUA a fost ca mișcarea liberă a persoanelor, cu excepția profesioniștilor

și managerilor, să nu fie permisă. Acest lucru este rezultatul temerii SUA că va fi copleșită de

175

milioane de săraci din Mexic. Guvernul mexican își rezervă dreptul de a controla sistemul de căi

ferate, electricitatea, petrochimia de bază și industria petrolieră. Fiecare parte din acordul NAFTA

beneficiază de anumite avantaje. SUA și Canada câștigă astfel accesul la piața mexicană, o piață cu

peste 80 de milioane de oameni. Pot fi specificate și beneficiile neeconomice pentru SUA, fiind

vorba de îmbunătățirea relațiilor externe ale Mexicului și de o posibilă stabilitate internă,

urmărindu-se o mai bună cooperare în domeniul drogurilor, emigrării și poluării. Impactul creării

NAFTA va fi mult mai important pentru Mexic decât pentru SUA. Deoarece Mexicul este mult

mai mic decât SUA, iar crearea de locuri de muncă și domeniul sănătății este același și în SUA și

în Mexic, efectul creării NAFTA va fi mult mai mare pentru Mexic.

3. MERCOSUR

MERCOSUR a fost fondata în 26 martie 1991 de Brazilia, Argentina, Uruguay si Paraguay, în

urma semnarii Tratatului de la Asunción, tratat dezvoltat în decembrie 1994 prin Protocolul

Aditional de la Ouro Preto, prin care se stabileste structura institutionala a MERCOSUR si i se

confera personalitate juridica internationala

Republica Chile si Bolivia s-au asociat la MERCOSUR în 1996, prin semnarea unor acorduri de

asociere. În cadrul primei reuniuni a sefilor de stat ai tarilor membre MERCOSUR, desfasurata în

iunie 1992, în localitatea argentiniana Las Leñas, s-a stabilit o cronograma de masuri destinate sa

conduca la realizarea, pâna la 31 decembrie 1994, a Pietei Comune. Principalele obiective avute în

vedere au fost eliminarea barierelor tarifare si netarifare dintre tarile membre, asigurarea libertatii

traficului de marfuri si pasageri, eliminarea asimetriilor existente în domeniul legislatiei, stabilirea

unui tarif vamal extern comun si armonizarea politicilor macroeconomice.

Scurt istoric

Înca din 1989 când se discuta înfiintarea Mercosur, ea a stârnit interes pentru multe tari latino-

americane si unele retineri din partea altora, si îndeosebi o opozitie latenta din partea SUA. În

1990, cu un an înainte de formatea Mercosur (1991) de catre Argentina, Brazilia, Uruguay si

Paraguay, tari care reprezinta mai bine de jumatate din suprafata continentului si aproape jumatate

din forta economica a acestuia (peste 40%, socotind la 31 tari), fostul presedinte al SUA, Bush

senior, lansa „Întreprinderea pentru Initiativa Americana „(respectiv 34 tari ale celor doua

Americi) de liberizarea comertului, cea mai întinsa organizatie de integrare din lumea de astazi”;

176

între timp preconizata organizatie a capatat denumirea FTAA (Free Trade America Latina –

America de Nord sau ALCA – Acordul de Liber Schimb al celor doua Americi sau ZLEA – Zona

de Liber Schimb a Americelor) aflata înca în negocieri si azi, desi termenul de înfiintare era 2005.

America Latina avea un atu, multe tari câstigasera independenta fata de colonialistii spanioli,

portughezi, francezi, olandezi, englezi înca din prima jumatate si-a doua a secolului 19-lea.

Dar, din pacate, integrarile din America Latina n-au prea dat rezultate asteptate de populatie,

saracia se poate spune, dupa datele statistice ale PNUD, CEPAL – îndeosebi dupa IDH

(Indicatorul Dezvoltarii Umane), s-a agravat, fapt . Urmare a fost ca în anii 70 si mai ales 80 si 90

au fost o multitudine de miscari sociale de rezistenta la efectele negative ale politicelor economice

si sociale.

Era de fapt totodata si o atitudine adversa fata de insistentele SUA de formare a ALCA (FREE,

ZLEA) aceasta organizatie fiind vazuta ca un instrument de crestere a hegemoniei nord

americanilor.

Prof. Emir Sader de la Universitatea Rio de Janeiro afirma ca America Latina este o victima a

politicilor neoliberale, deoarece integrarile regionale existente au avut efecte dezastruoase,

„masurile de liberalizare comerciale si financiare au accelerat luarea controlului pietei interioare a

fiecarei tari prin multinationale americane si europene”, marind astfel dependenta tarilor fata de

pietele exterioare.

Aceasta rezistenta la ofensiva SUA a dat nastere la miscarile sociale amintite si respectiv unei

„rupturi”, expresie ce circula în mediile America Latina, pentru ca a aparut o „stânga” în politicile

unor tari în urma unor alegeri electorale si care se opun intereselor nord americane; amintesc mai

ales cele din Chile, Bolivia precum si cele din Argentina, Brazilia, Uruguay si în mod deosebit din

Venezuela unde, Hugo Chavez, este cel mai radical.

S-a insistat mai mult pe câteva aspecte social-politice din dorinta de a întari rolului activ în

cresterea Mercosur în cadrul regionalismului latino-american, pe baza cercetarii si a acestor

aspecte. Aceasta organizatie a stimulat oamenii politici si miscarile sociale de pe continent, a radiat

în jurul ei, prin rezultate obtinute de integrare, o speranta ca se poate treptat atenua si înlatura

saracia si se poate opune hegemoniei americane.

Urmarind negocierile declansate de Mercosur, vom putea observa imensul volum de eforturi facute

de organizatie în sporirea efectelor pozitive ale integrarii si a influentei pe care o are.

Prezentare generala

177

Obiectivul MERCOSUR este cresterea eficientei si competitivitatii economice a statelor membre,

prin deschiderea pietelor si accelerarea dezvoltarii economice, mai buna utilizare a resurselor,

protectia mediului, îmbunatatirea cailor de comunicatie, coordonarea politicilor macroeconomice

si complementarizarea industriilor.

În prezent, MERCOSUR este o realitate economica de dimensiuni continentale. Cu o suprafata de

aproape 12 mil. Km patrati, de peste patru ori mai mare decât Europa, MERCOSUR reprezinta o

piata potentiala de 200 milioane de consumatori si un PIB total de peste 1000 miliarde USD, care o

plaseaza în rândul primelor patru economii din lume, dupa NAFTA, UE si

Japonia.17MERCOSUR este astazi unul din polii majori de atractie a investitiilor pe plan mondial.

Motivele acestui succes sunt multiple: MERCOSUR are cea mai mare rezerva de resurse naturale

din lume; resursele energetice, în special minerale si resurse hidroelectrice sunt printre cele mai

importante din lume; retelele de comunicatii sunt avansate si parcurg un continuu proces de

renovare. Peste 2 milioane de km de sosele conecteaza orasele majore, iar transportul aerian este

sustinut de peste 6000 de aeroporturi. Mai mult, MERCOSUR are unul dintre cele mai importante

sectoare industriale si una din cele mai dinamice economii din lume, fiind , totodata, si un

participant important la comertul mondial. De asemenea, integrarea comerciala promovata de

MERCOSUR, favorizeaza si atingerea unor obiective din alte domenii de activitate, precum

educatie, justitie, cultura, transporturi, energie, agricultura, protectia mediului. Deja au fostsemnate

câteva acorduri în aceasta privinta, pornind de la recunoastereadiplomelor universitare si pâna la

stabilirea de asistenta mutuala în domeniul penal si crearea unei „marci culturale” regionale, pentru

promovarea si facilitarea cooperarii în acest domeniu.

4. Analiza comparativă între NAFTA şi MERCOSUR porneşte în mod

logic de la obiectivele stabilite de cele două acorduri de integrare regională.

Deosebirea este evidentă: în timp ce NAFTA şi-a propus ca obiectiv de bază crearea unei zone de

comerţ liber, MERCOSUR a fost mult mai ambiţios,dorind, pe lângă realizarea zonei de comerţ

liber, şi o uniune vamală şi o politică coerentă pentru o piaţă comună.

MERCOSUR a fost în mod repetat ca o abordare fundamental nouă

a integrării regionale în America Latină. În timp ce experienţele anterioare

încheiate cu un eşec s-au bazat pe conceptul substituirii importului încercând să aplice la nivel

regional un model naţional intervenţionist şi concentrat către piaţa internă, noua abordare a

evidenţiat conceptual „regionalismului deschis”

178

Pe scurt, conceptul MERCOSUR de regionalism deschis are în vedere un set nediscriminatoriu de

stimulente economice (inclusiv taxe vamale egale cu zero) în cadrul regiunii şi o marjă, relativ

scăzută, de preferinţe care să fie îndreptate împotriva terţilor. „Prin această interpretare dată

regionalismului deschis, MERCOSUR diferă într-adevăr fundamental de toate acordurile

anterioare de comerţ regional din America Latină.”

Analiza comparativă dintre NAFTA şi MERCOSUR evidenţiază o diferenţă uriaşă din punct de

vedere al forţei economice determinată de decalajele în nivelul de dezvoltare economică şi de

participare la fluxurile din economia mondială. Dacă populaţia NAFTA este cu numai 1,9 ori mai

mare decât a MERCOSUR, produsul intern brut al NAFTA a fost în anul 2001 de peste 12 ori mai

mare decât al MERCOSUR. În timp ce NAFTA are ca membrii trei ţări, din care două super

dezvoltate (Canada şi SUA) care fac parte din OCDE, iar una (Mexic) din grupul ţărilor cu venit

mediu din categoria superioară, MERCOSUR este format din patru ţări în dezvoltare, din care trei

(Argentina, Brazilia şi Uruguay), din grupul de ţări cu venit mediu din categoria superioară, iar una

(Paraguay) din grupul de ţări cu venit mediu din categoria inferioară.

Discrepanţele se măresc atunci când se iau în considerare fluxurile

internaţionale de mărfuri şi servicii. În anul 2001, exportul de mărfuri al NAFTA a fost de 1226

miliarde USD, depăşind de peste 14 ori valoarea exporturilor de mărfuri ale ţărilor MERCOSUR.

În acelaşi timp, cu un export de servicii comerciale de 342,3 miliarde USD în anul 2001, NAFTA

a depăşit MERCOSUR de aproape 27 de ori.

NAFTA şi MERCOSUR: evoluţii, progrese şi insatisfacţii către dezideratul creării unor zone de

comerţ liberii economice

Obiectivul NAFTA de eliminare treptată a taxelor vamale în comerţul intra-zonal a fost îndeplinit

până în prezent în conformitate cu termenele stabilite sau chiar a fost devansat. Realizările de până

acum în reducerea sau eliminarea taxelor se prezintă astfel:

- Taxele vamale în schimburile reciproce SUA – Canada au fost eliminate complet până la 1

ianuarie 1998. NAFTA a preluat şi menţinut de fapt toate prevederile acordului de comerţ liber

SUA– Canada (FTA – Free Trade Agreement) încheiat anterior şi intrat în vigoare la 1 ianuarie

1989. FTA a prevăzut eliminarea totală a taxelor vamale în schimburile reciproce Canada – SUA,

fie imediat (de la 1 ianuarie 1989), fie după 5 ani (de la 1 ianuarie 1993 pentru produse cum sunt:

maşini şi utilaje, calculatoare, mobilă, hârtie, ţiţei, etc.), fie după 10 ani (de la 1 ianuarie 1998,

pentru produse considerate mai sensibile, cum ar fi: confecţii, medicamente, produse alimentare,

179

etc.).

- În comerţul reciproc SUA – Mexic şi Canada – Mexic, o mare parte din taxele vamale au fost

eliminate imediat la intrarea în vigoare a NAFTA sau în decurs de 5 ani (perioada 1994 – 1998, cu

excepţia unor produse „sensibile” la care eliminarea se va realiza în 10 ani (1994 – 2003), sau în

15 ani (1994 – 2008) la importul unor produse din SUA. Astfel, de exemplu, la importul Canadei

din Mexic, taxele vamale au fost eliminate la 1 ianuarie 1994 pentru maşini şi echipamente,

inclusiv de telecomunicaţii, componente de mobilă, iar la 1 ianuarie 1999 pentru camioane uşoare,

maşini-unelte şi articole de cauciuc. La o serie de produse considerate sensibile – confecţii,

încălţăminte, jucării – eliminarea taxelor vamale s-a produs începând cu 1 ianuarie 2003. La

importul Mexicului din Canada, taxele vamale au fost eliminate la 1 ianuarie 1994 pentru

echipamente de telecomunicaţii, îngrăşăminte, sulf şi produse din peşte, iar la 1 ianuarie 1999

pentru articole metalice, maşini şi utilaje, componente de echipamente electrice. La o serie de

produse considerate sensibile – mobilă, medicamente, jucării – eliminarea taxelor vamale la

importul Canadei din Mexic, s-a produs începând cu 1 ianuarie 2003. În comerţul cu produse

agricole SUA – Mexic, majoritatea taxelor vamale au fost eliminate imediat, cu excepţia a circa 6

% din totalul

produselor agricole la care eliminarea taxelor se va face în decurs de 15 ani.

Integrare şi regionalism pe continentul American

Evoluţiile ulterioare intrării în vigoare a MERCOSUR (1 ianuarie 1995), au arătat că, după o

perioadă de progres relativ rapid în realizarea obiectivului de creare a unei zone de comerţ liber,

ţările partenere s-au confruntat cu dificultăţi majore atât în menţinerea fluxului liber de mărfuri cât

şi în realizarea unor evoluţii progresive în liberalizarea comerţului cu zahăr şi automobile.

Greutăţile s-au manifestat pe fondul unei evoluţii mai puţin favorabile din economia mondială

(criza asiatică şi criza rusă) din a doua parte a anilor ’90. Acestea au determinat apariţia unor stări

conflictuale între Argentina şi Brazilia, cei doi membri marcanţi ai MERCOSUR.

180

10. Organizaţii financiare mondiale

1. Fondul Monetar Internaţional (F.M.I)

F.M.I., instituţie specializată a O.N.U., supraveghează buna funcţionare a sistemului. Alături

de O.N.U. şi G.A.T.T., este una dintre cele mai mari construcţii instituţionale concepute de Statele

Unite şi într-o măsură mai mică de Regatul Unit al Marii Britanii, la sfârşitul celui de al doilea

război mondial.

Scopul său este clar: să împiedice revenirea catastrofelor din anii ’30 (scăderea bruscă a activităţii

economice, închiderea frontierelor, manipulările monetare, venirea la putere a regimurilor

dictatoriale), printr-un liberalism organizat, combinând, cu ajutorul statelor, respectul faţă de

disciplinele precise cu o cooperare internaţională puternică, în scopul de a le ajuta pe cele care se

află în dificultate. Acesta este rolul F.M.I.-ului în domeniul monetar1).

“Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci supranaţionale care să aibă cu toate

băncile centrale naţionale relaţii asemănătoare celor care există între fiecare bancă centrală şi

băncile sale subordonate”2).

Acum 61 de ani, s-a petrecut într-o mică localitate – Bretton Woods, (statul New Hamphire,

S.U.A.) un eveniment care avea să rămână întipărit în analele istoriei moderne a lumii. Aici s-au

întâlnit la 22 iulie 1944 reprezentanţii a 44 de state care au reflectat asupra viitorului economic.

181

Dintre statele participante 8 reprezentau Africa, Asia, Orientul Mijlociu şi mai puţin de 30 erau ţări

în curs de dezvoltare.

În anul 1944, omenirea se afla în faţa necesităţii de a trage concluziile menite nu numai să repare

rănile a două războaie, ci şi să prevină, printr-o cooperare strânsă între naţiuni, apariţia unor noi

conflicte armate. Toate statele doreau să se realizeze o cooperare între ţările lumii în vederea

obţinerii unei stabilităţi economice, financiare şi monetare1).

Pentru ca F.M.I. să-şi înceapă activitatea era nevoie de acordul unui unmăr de ţări ale căror cote de

participare la capitalul F.M.I. să însumeze cel puţin 65% din acesta. Această cerinţă a fost realizată

la 27 noiembrie 1945, când statutul Fondului a fost semnat şi ratificat de 29 de guverne totalizând

80% din cotele părţi, ceea ce a permis intrarea în vigoare a acordului F.M.I.

Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947 şi primul său exerciţiu financiar s-a încheiat

la 30 iunie 1947.

Statele membre îi plătesc F.M.I. în funcţie de anvergura lor economică o sumă totală în aur, devize

şi monedă naţională. Aceste vărsăminte le fixează cota-parte ce determină numărul de voturi în

deliberările Fondului, ca şi importanţa tragerilor la care pot participa în cadrul instituţiei. Accesul

la aceste trageri atrage măsuri de supraveghere şi control din partea F.M.I.

Organizarea - F.M.I. este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor. Guvernatorii decid

asupra problemelor importante, cum ar fi creşterea capitalului Fondului, aderarea de noi membrii

sau acordarea drepturilor speciale de tragere.

Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă

aplicarea politicii F.M.I. Acest consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc

cel puţin de trei ori pe săptămână. Cele cinci ţări cu cea mai mare cotă de participare – S.U.A.,

Marea Britanie, Germania, Franţa şi Japonia – au dreptul la câte un director permanent fiecare.

Cel mai important organism care trasează politica F.M.I. este Comitetul Interimar, a cărui

preşedenţie este asigurată prin rotaţie.

Funcţii. Principala funcţie a F.M.I. este aceea de a supraveghea sistemul monetar internaţional. Din

această funcţie principală derivă alte câtevafuncţii: supravegherea politicii monetare şi a ratei de

schimb din ţările membre, elaborarea de recomandări privind politica financiară pentru membri şi

acordarea de credite pentru ţările cu dificultăţi în balanţa de plăţi. Rolul cel mai important pe care

îl deţine Fondul este acela de manager al unui sistem monetar internaţional ordonat, previzibil şi

stabil, cu graniţe deschise şi care să ofere cadrul necesar unei creşteri echilibrate în comerţul

182

mondial şi în economiile ţărilor membre. În acest sens F.M.I. funcţionează ca un organism

permanent de consultanţă, în care membrii cooperează şi participă activ în sfera monetară

internaţională1).

Scopurile F.M.I.

(1) – De a promova cooperarea monetară internaţională

(2) – De a facilita extinderea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional şi de a contribui

astfel la promovarea şi menţinerea unui nivel înalt al angajărilor şi al venitului real şi de a dezvolta

resursele productive ale tuturor ţărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice

(3) – De a promova stabilitatea schimbului, de a menţine disciplina în acordurile de schimb dintre

membri şi de a evita deprecierea schimbului competitiv

(4) – De a asigura asistenţă în stabilirea unui sistem multilateral de plăţi pentru tranzacţiile curente

dintre membri şi în eliminarea restricţiilor în schimbul internaţional care stânjenesc dezvoltarea

comerţului internaţional

(15) – De a da încredere membrilor, prin disponibilizarea temporară a resurselor generale ale

Fondului

(16) – De a micşora durata şi intensitatea dezechilibrului din balanţele de plăţi internaţionale.

Statutul F.M.I.-ului adoptat la Bretton Woods conţine 31 de articole care definesc obiectivele şi

regulile sale de funcţionare. Primul articol se referă la rolul F.M.I.-ului, articolul IV la regimul

schimburilor fixe şi stabilitatea schimburilor, articolul VIII la convertibilitatea monedelor, iar

articolul V la facilităţile de credit.

Facilităţi de credit1). Statutul F.M.I. prevede pentru ţările membre posibilitatea de a face apel la

resursele sale financiare. Acordarea de credite urmăreşte să uşureze adoptarea de politici de

deschidere şi de liberalizare, asigură autorităţile că o finanţare va fi disponibilă pentru a compensa

eventualul impact al acestor politici asupra balanţelor de plăţi. F.M.I.-ul încurajază astfel, prin

acordarea acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea

schimburilor externe şi facilitarea mişcărilor de capital internaţional.

În acelaşi mod, aceste credite încurajază ţări, care se confruntă cu un deficit al balanţei de plăţi, să

nu aplice politici nefaste pentru comunitatea internaţională, cum ar fi devalorizarea competitivă

sau blocarea schimburilor externe.

Statutul precizează că aceste resurse au un caracter temporar, căci acordarea continuă de credite pe

termene medii sau lungi ar putea încuraja menţinerea de politici nefaste.

183

La sfârşitul anului 1995, F.M.I. cuprindea 181 de ţări membre, avea disponibilităţi de 154,3 mld.

DST (la 30 aprilie 1994) care proveneau din: cotele-părţi ale ţărilor participante 144,9 mld. DST,

iar restul din alte vărsăminte speciale, din care aur circa 3217 tone2).

În perioada 1980 – 1990 aproape 40 de ţări (printre care şi cele care provin din lumea comunistă)

au aderat la F.M.I.3)

2. BANCA MONDIALĂ

1. INFIINŢARE ŞI STRUCTURĂ

Banca Mondială este cea mai prestigioasă intituţie internaţională de dezvoltare, reprezentând un

model pentru majoritatea băncilor de dezvoltare. Procedurile sale de aprovizionare şi aprobare a

fost deoseori preluate şi adaptate necesitaţilor instituţiilor regionale. De aceea, studierea metodelor

utilizate de Banca Modială este necesară atât pentru înţelegerea acestora, cât şi scopul extrapolării

lor.

Banca Mondială este un sistem bancar format în principal din următoarele intituţii:

- Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD) - infiinţată în 1944 (

1945), deseori numită şi Banca Modială – principala agenţie de finanţare, cu sediu central la

Washington.

- Asociaţia Internaţionala pentru Dezvoltare (AID) - înfiinţată în 1960, debitorii

acesteia sunt ţările cele mai sărace, care nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a obţine spijinul

Băncii Modiale; aceasta împrumută pe termene lungi, care se pot extinde pe 30-40 de ani.

- Corporaţia Financiară Internaţionala (CFI) - infiinţată în 1956, se ocupă cu

creditarea comercială cu scop lucrativ şi investiţii de capital. BIRD finanţează reconstrucţia ţărilor

europene prăbuşite după cel de-al doilea război mondial, ulterior atunci când economiile acestor

state s-au refacut, BIRD şi-a reorientat activitatea şi către ţările în curs de dezvoltare.

- Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor ( AGMI ) – oferă garanţii în

sprijinul invesţiilor străine din ţările dezvolate.

Scopul tuturor acestor instituţii este acela de a contribui la propăşirea economică a ţărilor în

curs de dezvoltare prin finanţarea unor proiecte din sectorul public şi privat al acestor ţări prin

acordarea de asistentă tehnică şi economică. La începutul anului 2000 Banca Mondială avea 181

de membri.

184

Organul suprem de conducere al Băncii Mondiale este Consiliul Guvernatorilor format

dintr-un reprezentat al fiecărui stat membru care, de regulă, este ministrul finanţelor. Acest

organism se întruneşte în şedinţa cel puţin odata pe an, când are loc o şedinta comuna cu cea a

Consiliului Guvernatorilor FMI. Conducerea curentă a Băncii revine unui Consiliul de

Administraţie numit şi Consiliul Directorilor Executivi format din 24 de membrii. Consiliul de

Administraţie conduce şi intituţiile financiare afiliate ( CFI, AID). Acesta este format din

reprezentanţii Statelor Unite ale Americii, Franţei, Marii Britanii, Germaniei, Japoniei şi din 19

directori reprezentând grupurile de state. Conducerea Consiliului revine unui preşedinte ales pe 5

ani, care conduce si administratia Băncii. De regulă, preşedintele Băncii este un reprezentant al

SUA. Votul in cadrul organismelor de conducere este proporţional cu cota de participare la Bancă.

Elaborarea politicii băncii revine unui Comitet de Dezvoltare, ( care nu este

instituţionalizat), format din miniştrii de finanţe ai ţărilor care au reprezentanţi in Consiliul

Directorilor Executivi. Comitetul de Dezvoltare se întâlneşte in şedinţă de 2 ori pe an, una din

şedinţe desfăşurându-se înnaintea întrunirii Consiliul Guvernatorilor şi urmărind să stabilească

volumul transferului de resurse către tările în curs de dezvlotare.

Banca Mondială are de trei ori mai mult angajati decat FMI, aceştia desfăşurându-şi

activitatea atât la sediul central, cât şi la reprezentanţele deschise în întreaga lume ( la mijlocul

anilor 1990 existau circa 40 de reprezentanţe).

2. OBIECTIVELE BĂNCII MONDIALE

Banca Mondială acordă împrumuturi guvernelor şi agenţiilor guvernamentale care pot obţine

garanţii solide din partea statului. Printre acestea se pot numara oricare din cele 156 de ţări

membere care înregistrează un venit anual pe cap de locuitor sub pragul minim de creditare.

Acordarea de împrumuturi statelor membere – Împrumuturile sunt destinate finanţarii unor

proiecte ce duc la dezvlotarea economică, rezulatele proiectului dând posibilitatea rambursării

creditului. Banca oferă valută doar pentru finantarea proiectului, componenta interna a investiţiei –

salariile, consumurile, intermediare fiind finanţate din resursele financiare ale ţării beneficiare.

Împrumuturile acordate de BIRD revin, de regula, direct guvernelor ţărilor beneficiare iar, atunci

când se finanţează proiecte private, este obligatorie garanţia guvernamentală.

Intermedierea financiară – În sensul că acţionează pentru găsirea de noi resurse sau încurajarea

unor bănci comerciale ori grupuri financiare de a participa la cofinantarea împrumuturilor băncii.

185

Acordă asistentă si consultantă ţărilor membere – Astfel, BIRD elaborează proiecte de asistentă

tehnică pentru infrastructura ( studii de prefrezabilitate si fezabilitate ) sau pentru

dezvlotarea capacitaţilor manageriale. De asemenea acordă consultantă în implementarea

unor proiecte in domeniul privatizării, dezvlotării pieţei de capital etc. Resursele Băncii Mondiale

sunt formate din participaţiile statelor membere la capitalul Băncii, care este majorat periodic. Din

contribuţia statelor membere, numai 6 % se varsă, rămâne in permanentă la dispoziţia ei, putând fi

solicitat în orice moment. Aceasta este una din condiţiile ce stau la baza credibilitaţii Băncii, a

doua condiţie fiind aceea ca împrumuturile nu pot depăşii capitalul subscris de membrii, la care se

adaugă rezervele. Cota de participare varsată, in moneda natională a ţărilor membere, are o

pondere redusă in totalul resurselor Băncii.

Principala resursă de finantare o formează lichiditaţile obţinute de Bancă pe piaţa

internaţională de capital, aceasta reprezentând 85% din totalul pasivului Bancii. Resursele de pe

pieţele internaţionale se atrag prin emisiunea de obligaţiuni pe termen mediu si lung si plasarea

hartiilor de valoare pe termen scurt guvernelor, băncilor centrale sau comerciale. De menţionat că

circa 50% din resursele împrumutate colectate de Banca Mondială provin din lansarea de titluri pe

termen scurt, aspect riscant in vedere că creditele acordate sunt pe termen lung. Astfel pot să apară

neconcordante la scandenţă, precum si diferenţe de dobanzi ce pot afecta profitul Băncii.

3. DESTINAŢIILE ÎMPRUMUTURILOR ACORDATE DE CĂTRE BANCA MONDIALĂ

Finanţarii proiectelor in domeniul infrastructurii trasporturilor, a procedurii si distribuirii

energiei electrice – Finanţarea proiectelor de investiţii in acest domeniu a fost specifica primilor

20 de ani de activitate ai băncii, pornindu-se de la idea că dezvlotarea acestor sectoare economice

sunt benefice pentru stimularea afacerilor in general. In anii ’70, se făcea finanţarea unor proiecte

tot mai rar, motivandu-se ca ele duceau la crearea unor zone de modernism intr-o ţară saracă.

Finanţarea unor proiecte de combatere a săraciei si de realizare a unei mai bune

distribuţii a venitului naţional – Finanţarea unor astfel de proiecte a avut loc pe la începutul

anilor ’70 si a vizat îndeosebi agricultura şi dezvoltarea rurală. Ulterior spectrul programelor de

finanţare a fost lărgit spre sectorul social – educaţia, sănatatea, controlul natalitaţii, alimenţia – cu

alte cuvinte, creditarea unor proiecte cu efecte directe asupra populaţiei sarace. Trebuie spus că

186

finanţarea unor astfel de proiecte s-a lovit de critici puternice, prin care se sustinea că acestea sunt

costisitoare, componenta valutară este majoritară si nu se avantajează sectorul particular.

Împrumuturile pentru ajustare structurală şi sectorială – Acestea au fost iniţiate la începutul

anilor ’80, ca urmare a recesiunii cu care se confruntau ţările dezvlotate si a crizei datoriilor ce

afecta ţările in curs de dezvlotare. Împrumuturile de ajustare structurala aveau si continua sa aiba

ca scop consolidarea mecanismelor de funcţionare a economiei si a creşţerii ca volum, a

exporturilor, urmarindu-se echilibrarea balanţei de plaţi pe termen lung. Având in vedere ca

Fondul Monetar Internaţional pusese la punct o facilitare de ajustare, cam in aceiaş perioada,

deducem o colaborare stransa a celor doua organisme in acest domeniu. În ceea ce priveşţe

împrumuturile de ajustare sectorială, ele vizau aprovizionarea cu resurse din import pentru a se

putea restructura sectorul privat din economie.

Împrumuturi pentru reducerea datoriei unor ţări faţa de creditorii lor, băncile comenrciale

– Aceste împrumuturi au apărut tot in anii ’80, mulţi analişti incluzându-le in imprumuturile de

ajustare structurala.Aceste împrumturi se bazeaza pe filosofia ca, odata ce datoria publica a statului

se afla in scadere, se elibereaza fonduri ce pot fi utilizate pentru investiţii si dezvoltare. Banca

Mondială acordă consultantă statelor membre pe durata negocierii datoriei si işi foloseşte

solvabilitatea pentru a da încredere si siguranţa procesului.

Împrumuturi de protecţie a mediului – denumite ,, facilitatea ecologică globală’’ , ce sunt

destinate finanţării unor proiecte de imbunataţire a calităţii apei, de reducere a efectului de seră.

Împrumuturile acordate de Banca Mondială vizează perioade lungi de timp de 15-20 ani,

debitorii beneficiind de un termen de graţie in rambursare a creditului, de 3-5 ani. În ceea ce

priveste dobânda, ea este egală cu cea plătita de Banca la resursele care se finantează, colectate de

pe piaţa de capital, la care se adauga o marjă de 0.5% pentru acoperirea cheltuielilor de gestiune

ale Băncii.

Atragerea de fonduri

Banca Modială colectează fonduri prin emisiuni de obligaţiuni cu rating AAA, dând apoi

cu împrumut încasarile in condiţiile unei rate a dobânzii cu o jumatate de punct procentual peste

costul mediu al fondurilor atrase. În orice moment, Banca Mondială are in finanţare cca 2.000 de

proiecte si aprobă aprox. 200 noi împrumuturi anual.

Banca Mondială finanţează numai costul în valută al proiectelor, de regulă in limita a 30-

40% din costurile totale ale unui proiect, ceea ce ridică împrumuturile acordate de Banca Modială

187

la cca. 15 mld. $ anual, la care se adaugă 5 mld. $ credite acordate de Asociatia Internaţionala

pentru Dezvoltare (AID). Creditele se acordă de regulă pe perioade de 12-15 ani, având perioada

de gratie 3-5 ani.

Aprovizionarea si finanţarea proiectelor

Întelegând nevoile de finanţare a proiectelor, furnizorii pot identifica oportunitaţile de afaceri

în domeniul vânzării de bunuri, echipamente, servicii si consultanţă.

Propunerea de noi proiecte trebuie adresată Băncii Mondiale chiar de către solicitanţii

guvernamentali. Companiile nu pot solicita pur si simplu Băncii Mondiale finantarea de proiecte.

însă, in realitate, iniţiative pot avea terţe părţi interesate de succesul unei asocieri si care pot face

propuneri si sugestii potenţialilor solicitanti de fonduri. Aceste terţe părti pot fi consultanţi, firme

de construcţii, alte societaţi comerciale si bănci. După aceaste etape, solicitanţii de fonduri prezinta

B.M. proiectele pentru a fi evaluate.

De multe ori, disponibilitatea potenţiala a împrumuturilor, fondurilor cash, asistenţei

financiare, creditelor de export sau a unei structuri financiare funcţionale reprezintă o condiţie

esenţiala a reuşitei unui proiect. Deseori proiectele sunt cofinanţate prin diferite forme de sprijin

guvernamental bilateral care s-a sustinut că determină apariţia elefantilor albi’’ ,

supradimensionaţi fie din punct de vedere al dimensiunii, fie din cel al tehnologiei. De altfel,

acesta este un subiect intens dezbătut. Pentru ca proiectele să fie aprobate si finanţate, cineva

trebuie să preia iniţiative şi să se ocupe de schimbul comercial iniţial, acestea trebuie să aibă si

experienţa, şi abilitaţile necesare pentru a obţine finanţarea. În ultima instantă, oamenii sunt cei

care promoveaza proiectele, mai degrabă decât guvernele sau organismele multilaterale.

Informarea

Banca Mondială finanţează o multitudine de tipuri de proiecte în sectoare diferite, precum

agricultura, educatie, mediu, sanatate, populatie, energie electrica, telecomunicatii, transport si

dezvoltare urbana. Proiectele trebuie să fie fezabile din punct de vedere etnic si financiar., in caz

contrar ele fiind eliminate chiar in faza iniţiala de evaluare. Procedurile de selecţie utilizate de

B.M. nu sunt neapărat dificile şi îndelungate, iar propunerile înnaintate spre dezbatere nu sunt

puţine. Două surse utile de informare asupra proiectelor sunt:

- Serviciul pentru Oportunitaţi de Afaceri Internaţionale – un serviciu asigurat de către

B.M., prin care se oferă informaţii si noutaţi despre aprovizionare, licitaţii, finanţare si derularea

proiectelor.

188

- Development Business – o publicaţie bilunară a Departamentului Economic si Social al

Naţiunilor Unite referitoare la activiatea B.M. si a altor agenţii de dezvoltare regională.

Pe lângă informaţiile disponibile din aceste surse, este necesară contactarea BM pentru a

afla despre toate oprtunităţile existente. Poate fi utilă şi contactarea funcţionarilor

regionali şi sectorali din Washington şi stabilirea unor întâlniri periodice cu acestia, devenind

posibilă astfel monitorizarea evoluţiei tranzacţiilor şi întelegerea sistemului de funcţionare a BM..

Cine poate licita pentru afacerile finanţate de către Banca Mondiala?

Companii de toate dimensiunile pot licita pentru afaceri finanţate de către BM. Nu exista nici un

sistem de înregistrare pentru producatori, furnizori de mărfuri şi contractori, deşi uneori se

procedeaza la o precalificare pentru anumite contracte de lucrari civile. BM deţine un sistem de

înregistrare compiuterizată a consulanţilor, numit ,, Informaţii despre firmele de consultanţa’’.

În toate situaţiile, solicitantul finanţării este responsabil de întocmirea documentaţiei

licitaţiei pe care furnizorii şi contractorii i-o vor solicita după iniţierea proiectului. Sarcina de a

respecta etapele procesului urmat de proiecte revine furnizorului/contractorului.

Agenţia Internationala pentru Dezvoltare (AID)

Beneficiarii facilitatilor de credite ale BM sunt in mod necesar ţări in dezvlotare, dar care au

atins un anumit model de solvabilitate. Ţările cele mai sărace, care au o solvabilitate suficient de

ridicată, por beneficia de finanţare din parte AID. Si creditele AID sunt oferite numai solicitanţilor

naţionali/guvernamantali. Condiţiile împrumuturilor sunt mult mai favorabile, termenele de

creditare variază în general între 35 si 40 de ani, având perioada de graţie de 10 ani. Nu se percep

dobânzi, ci numai o taxa anuală de operare – service charge – de 0.75%. Procesul urmat de proiect

si licitaţia de cumpărare în cadrul proiectelor finanţate de AID sunt aceleaş ca în cadrul creditelor

acordate de BM.

Corporaţia finaciară Internaţională

Aceasta funcţionează ca o bancă comercială prezentând însă anumite particularitaţi.

Deşi CFI funcţionează ca un creditor cu scop lucrative, ea beneficiază de statutul sau de divizie a

Grupului Băncii Modiale, ca şi proiectele în care se implică. Aceasta înseamna că ea oferă

finanţare pentru proiecte de infrastructură şi din sectorul privat în condiţii mai avantajoase decât

cele practicate de majoritatea băncilor comerciale. Însă dacă un debitor nu işi onorează obligaţiile

generate de o facilitate oferită de CFI, acesta işi poate pierde credibilitatea în faţa BM, ceea ce îi va

afecta serios posibilitaţile de a obţine spijinul băncii în viitor. De aceea participarea CFI la

189

finanţarea unui proiect este vazuta adesea de băncile comerciale ca un factor de diminuare a

riscului, ceea ce le încurajează să ofere finanţare prin alăturarea la sindicate de creditare conduse

de CFI.

În cadrul acordului de împrumut, CFI incheie un contract de creditare cu solicitantul

fondurilor, prin care se acordă în doua tranşe. Prima tranşa se constituie într-o finanţare pe termene

lungi sau cu perioade de garantie mai îndelungate decât cele practice de alte bănci implicate în

finanţarea unui proiect. În cazul celei de-a doua tranşee, finanţarea este oferită în condiţiile

practicate de băncile comerciale, ceea ce încurajeaza băncile să se alăture unui club sau sindicat de

creditare, ale căror condiţii se apropie mai mult pe piaţa eurocreditelor, în condiţii de risc

comparabile. Băncile pot fi nemultumite de nivelul taxelor care reflecta capacitatea suplimentară

de creditare generate de participarea CFI. Băncile participante semnează un acord cu CFI , prin

care riscurile comerciale ale tranzactiei sunt distribuite între ele. Însă dacă debitorul nu îşi

onorează obligaţiile, aceasta înseamnă că nu a respectat acordul încheiat cu CFI. Este demn de

remarcat faptul că împrumuturile şi participările CFI nu au fost niciodată reeşalonate în caz de

restructurare a datoriei unei ţări.

CFI poate oferi capitalul pe care băncile comerciale nu sunt dispuse să îl ofere, ca în cazul

unor proiecte generatoare de venituri, precum structuri de tipul construcţiei, propietate, solicitând

un plan de afaceri, un studiu de fezabilitate, istoricul companiei sau al proiectului, precum şi detalii

referitoare la experienţe celui care formulează propunerea in domeniu vizat. CFI analizează în

detaliu propunerile primite putând acţiona în calitate de finanţator corporatist, furnizor de capital

de risc, creditor pe termen lung, precum şi finanţator de proiect. În prezent CFI este orientata către

susţinerea dezvlotării infrastructurii privatizate în condiţiile obţinerii de profit, ceea concorda cu

prevederile contractuale care stipulează ca scopul sau este acela de a ,, spijinii dezvoltarea

economică prin încurajarea creşterii întreprinderilor private/sectorului privat în ţările membre’’.

4. BANCA INTERNAŢIONALĂ PENTRU RECONSTRUCŢIE ŞI DEZVOLTARE

Conducerea, resursele, şi operaţiile BIRD

Banca Internationala pentru Reconstructie şi Dezvoltare (BIRD) este un organism financiar

interstatal care are o funcţie complementară cu Fondul Monetar Internaţional.

190

Banca Internaţionala pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare face parte din sistemul

Organizatiei Natiunilor Unite , proeminent în activitatea de finanţare şi promovare a dezvoltării

economiei ţărilor membre.

BIRD spijină investiţiile economiei ale statelor membre ale Fondului Monetar Internaţional

în curs de dezvoltare prin acordarea de împrumuturi pe temen lung, pentru realizarea investitiilor

în valută şi pentru garantarea de împrumuturi obţinute de un stat membru de pe piaţa financiară.

BIRD se ocupă de coordonarea ajutorului financiar internaţional pentru dezvlotare oferit de

unele ţări dezvoltate ţărilor în curs de dezvlotare.

De asemenea, acorda asistenţă tehnică cu proiectele de investiţii pentru dezvlotare şi

facilitează pregatirea de cadre superioare de specialitate prin instituţii cu pregatiri proprii.

Principalele avantaje ale ţărilor membre:

contractarea de împrumuturi pentru investiţii în vederea realizării unor proiecte economice necesare

ţării respective. Solicitantul trebuie să prezinte garanţii a caror mărime depinde de propietăţile

obiectivului economic şi de posibilitaţile economiei respective de a suporta sarcina financiară. Nivelul

împrumuturilor nu depinde de cota de participare la capitalul social al FMI. Împrumuturile BIRD se

acordă în valută convertibilă pe maxim 20 de ani.

Participarea la licitaţiile internaţionale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrarilor finanţate

de aceasta. O ţară membră poate prelua prin licitaţie lucrarile dintr-o alta ţară membră cu spijinul

băncii.

Ţările membere pentru a putea beneficia de împrumuturi trebuie să se adere în prealabil la FMI şi

să participe la capitalul social al băncii prin vărsamintele stabilite.

De asemenea ţările membre sunt datoare să furnizeze informaţii de orice fel privind

economia financiară a ţării respective, informaţii solicitate în vederea stabilirii politicii de

împurmuturi faţă de ţara respectivă. Profitul realizat de BIRD se reinvesteşte în împrumuturile

acordate ţărilor în curs de dezvoltare.

Conducerea băncii este asigurată de un complex de organe şi anume :

- Consiliul guvernatorilor format din câte un guvernator şi un supleant, numiţi de fiecare ţară

membră;

- Consiliul administratorilor;

- Consiliul consultative compus din 7 membrii;

191

- Comitetele de împrumuturi care au ca sarcină analiza situaţiei şi elaborarea de rapoarte

privind proiectele împrumuturilor solicitate.

Obiectivele şi prioritaţile financiare ale BIRD

În scopul sporirii flexibilităţii BIRD în gestiunea sa financiară şi pentru a asigura, astfel, o mai

bună satisfacere a necesitaţilor clienţilor ei, Consiliul de Administraţie a acesteia, reunite în

septembrie 1997, a stabilit noi strategii în perioada urmatoare în privinţa portifoliului lor de

împrumuturi, precum şi în ceea ce priveste gestionarea lichidităţii.

În Raportul Băncii Mondiale pentru anul 1997 se arată că forţa motrice a acesteia a fost, în

anul 1997 şi va contiuna să fie şi în următorii ani, Strategia de restructurare, concepută ca un

vast program de restructurare a instituţiei, aprobat în martie 1997 şi care a avut ca scop

transformarea acesteia în instituţia cea mai eficienta de pe glob în combaterea sărăciei.

Strategia de restructurare prevede reforma fundamentală care să sporească eficienţa

Băncii Mondiale în realizarea misiunii sale principale, aceea de luptă în combaterea sărăciei. Pe

baza acestei strategii, Banca va întreprinde o serie de modificari care, pe durata a doi ani si

jumatate, vor transforma modul de operare al intituţiei. De exemplu, îmbunataţirea metodelor de

lucru, reducerea costurilor aferente, alinierea la nevoile clienţilor şi asigurarea de rezultate mai

bune. Se stabilesc o serie de repere clare de performanţe, pe care trebuie să la îndeplinească

personalul pentru a putea evalua progresul efectiv realizat. Costurile totale aferante acestei strategii

vor fi acoperite prin economii stricte şi prin realocare. Investiţiile suplimentare nete prevăzute prin

această Strategie se cifrează la 250 milioane de dolari SUA, în anii fiscali 1998, 1999 si de 50

milioane de dolari SUA în anul fiscal 2000. Noile iniţiative în sfera politicii instituţiei întreprinse

pe tot parcursul anului ilustrează accentual pe care îl pune Banca pe reorientarea programului său

de dezvoltare, pe o mai bună satisfacere a nevoilor clienţilor şi obţinerea unor rezultate mai bune în

teren.

Acestea se referă la :

- Progresul obţinut în implementarea ,, Iniţiativei privind Datoriile Ţărilor Sărace

Puternic Îndatorate’’ ( HIPC), ce a reprezentat unele din cele mai importante realizări ale anului.

În martie 1997, Uganda a devenit prima ţară care a beneficiat de această noua iniţiativă;

- Extinderea şi perfectionarea studiilor asupra stării de sărăcie, pentru a facilita strategii mai

eficiente în vederea reducerii acesteia;

192

- Impletarea mai stransă a dimensiunii socilale a dezvlotării, în activitaţile Băncii. Deşi

activitatea în domeniul dezvlotării sociale este într-un stadium relativ de început, se aşteaptă ca

gradul înalt de angajare să ducă la un progres rapid;

- Punerea accentului pe dezvoltarea rurală – care a fost oarecum neglijată în ultimii ani –

pentru a contribui la creşterea economică şi la reducerea sărăciei în zonele rurale, unde trăieşte

75% din populaţia săracă pe glob;

- Intensificarea acordării de asistenţa a ţărilor care se confruntă cu crize financiare şi au

sisteme bancare fragile ( s-a pus mai puternic accentul pe colaborare dintre Bancă şi FMI în

eforturile lor de întărire a sistemelor bancare ale statelor membere).

Acordarea de spijin din partea Băncii pentru ţări ieşite din conflicte a fost prezentată într-un raport

intitulat ,,Cadrul pentru implicarea Băncii Mondiale în reconstrucţia dupa ieşirea din

conflict’’ care a adus elemente noi privind orientarea Băncii către reconstruirea infrastructurii în

situaţii post-conflictuale. Printre acestea, se numară promovarea ajustării şi redresării economice,

abordarea necesitaţilor sociale şi dezvoltarea capacitaţii instituţionale. Suportul local acordat în

anul 1997 a inclus curaţarea câmpurilor minate şi demoralizarea şi reintregarea foştilor combataţi

şi refugiaşi în cadrul comunitaţilor respective, în ţări ca Bosnia, Croatia sau Ruanda.

Principalele priorităţi financiare ale BIRD, concepute ca strategii de asistenta ale Băncii

pentru mulţi din clienţii din Europa Centrala şi de Est, s-au concentrate pe asigurarea acestora

pentru intrarea în Uniunea Europeană au vizat :

- reforma pensiilor, care s-a integrat în cadrul reformei sectorului public din regiune,

mecanismele de protectie constituind o prioritate pentru protejarea celor vurnerabili la efectele

negative ale reformei. Tot aici se include şi împrumuturile pentru reducerea lipsurilor din domeniul

bunurilor de importanţa vitală şi pentru sporirea încrederii populaţiei în programele de reformă;

- spijinul pentru reforma din sectorul financiar, evidenţiat prin împrumutul acordat Bulgariei,

care a ajutat la demararea procesului de restrucutrare a întreprinderilor, reabilitare a sectorului

bancar şi de accelerare a privatizarii;

- sprijinirea reconstructiei şi refacerea infrastructurii deteriorate, curăţarea câmpurilor

minate, repararea locuinţelor şi spitalelor, cum au fost programele derulate în Bosnia şi

Hertegovina cu sprijinul Uniunii Europene;

BANCA MONDIALA IN SOCIETATEA CONTEMPORANA

ROLUL ACTUAL AL BANCII MONDIALE

193

Banca Mondiala a devenit lider al dialogului asupra politicilor structurale, printre care

masurile de reducere a saraciei, dezvoltarea sectorului privat, dezvoltarea si administrarea

institutionala. Banca dispune de o gama de instrumente cu ajutorul carora conduce acest dialog,

inclusiv operatiunile de acordare de imprumuturi pentru ajustarea sectorului privat cum ar fi PSAL

1 si PSAL 2, o serie planificata de Imprumuturi Programatice de Ajustare, cateva operatiuni de

investitii sectoriale si de activitati economice, cum ar fi recent incheiata Revizuire a Cheltuielilor si

Institutiilor Publice (PEIR) si planificatul Memorandum Economic de Tara (CEM).

In unele domenii in care Banca este lider al dialogului, analiza pe care aceasta o efectueaza

este impartasita si FMI si este folosita ca baza pentru cadrul fiscal, insa nu exista puncte de

referinta structurale sau conditii strategice corespunzatoare in Acordul Stand-By al FMI. In alte

domenii in care Banca  este lider, ASB reflecta anumite elemente in conditionalitatile pe care le

include. Acestea sunt in general masuri de reforma structurala care au importante implicatii fiscale,

cum ar fi reforma si restructurarea sectorului energetic. Exista si alte domenii de responsabilitate

comuna cum ar fi Programul de Evaluare a Sectorului Financiar (FSAP).

Personalul FMI si al Bancii Mondiale mentin o legatura stransa de colaborare in vederea

sprijinirii programului de reforma al Guvernului si isi coordoneaza activitatile de consultanta

strategica acordata autoritatilor romane. 

Autoritatile romane urmeaza o strategie menita sa mentina stabilitatea macroeconomica si

sa stabileasca o crestere economica sustenabila si o reducere a saraciei, indreptandu-se catre telul

final, acela al aderarii la Uniunea Europeana. Elementele cheie ale acestei politici includ intarirea

disciplinei platilor in intreaga economie, in special in sectorul energetic, intarirea constrangerilor

bugetare pentru intreprinderile de stat, urmarind activ privatizarea si restructurarea intreprinderilor

si a bancilor, consolidand protectia si siguranta sociala. Pe termen mediu, continuarea redresarii

economice actuale va depinde in mare masura de mentinerea vitezei reformei si de continuarea

intr-o maniera constanta a reformelor de dezvoltare a sectorului privat. Astfel de reforme ar

sublinia transparenta si responsabilitatea guvernului, imbunatatirea mediului de afaceri si actiunile

de intarire a regulamentelor si supravegherii pietelor financiare si de capital.

Printre domeniile strategice in care Banca este lider si care nu sunt direct incluse in programul FMI

sau in dialogul cu autoritatile se numara consolidarea protectiei si

194

sigurantei sociale, revitalizarea economiei in zonele rurale, dezvoltarea si guvernarea

institutionala si imbunatatirea mediului de afaceri. Dialogul Bancii pe probleme de politici pentru

consolidarea protectiei sociale include monitorizarea saraciei, asistenta sociala, reforma pensiilor,

reforma protectiei copilului, reformele din sectorul de sanatate si instruirea si redistribuirea fortei

de munca. Acestea au fost sprijinite de Imprumutul Bancii pentru Protectia Sociala si Forta de

Munca, Imprumutul pentru Dezvoltarea Sectorului Social, Fondul de Dezvoltare Sociala si

Imprumutul pentru Inchiderea Minelor. Aceste masuri sunt in continuare sprijinite de activitati

economice cum ar fi recent incheiatul Profil al Saraciei si Studiul asupra Furnizarii de Servicii pe

plan Local si de urmatoarele studii economice asupra saraciei si vulnerabilitatii, reformei pensiilor

si evaluarii varstei de pensionare pentru femei si barbati.

                 Banca are o gama de programe pentru revitalizarea economiei in zonele rurale. Acestea

includ Imprumutul de Finantare Rurala care sprijina activitatile generatoare de venit si care va fi

suplimentat de un Studiu asupra legaturilor existente intre cresterea rurala/urbana care sa

pregateasca terenul pentru un Imprumut de Dezvoltare Rurala care sa sprijine dezvoltarea

infrastructurii si imbunatatirea administrarii la nivelul comunitatii. Imprumutul pentru Reabilitarea

Irigatiilor sprijina reabilitarea infrastructurii si reforma institutionala. Alte activitati de sprijin

economic includ Studiul Legaturilor Sociale din cadrul Comunitatii si Studiul de Dezvoltare a Vaii

Jiului.

                 Banca are un program puternic de dezvoltare si guvernare institutionala. Acest program

este construit in jurul recentelor reforme ce au avut loc in finantele publice, impozitare si

descentralizare. Dialogul asupra politicilor a fost facilitat de recent incheiata Revizuire a

Institutiilor si Cheltuielilor Publice (PEIR) care au inclus analiza si recomandarile legate de 1)

imbunatatirea alocarii resurselor in sectorul de sanatate; 2) furnizarea asistentei sociale la nivel

local; 3) reforma sistemului de pensii; 4) institutiile de management al bugetului; 5)

descentralizarea fiscala si 6) reformele bugetare in domeniul juridic. Dialogul politic va continua

printr-o Evaluare a Responsabilitatii Financiare a Tarii (CFAA) care urmeaza a fi lansata in

curand. Banca a incheiat un Raport de Diagnostic al Coruptiei in Romania inainte ca Guvernul sa

pregateasca Programul National de Prevenire a Coruptiei. Se incepe acum lucrul asupra unei serii

de Imprumuturi de Ajustare Programatica (PAL), primul dintre ele urmand sa se concentreze

195

asupra reformelor institutionale si de guvernare din cadrul serviciului public si al sistemului

juridic, precum si asupra administrarii cheltuielilor publice. Acest program va fi sprijinit de un

Imprumut de Dezvoltare Institutionala a Sectorului Public si Privat (PPIBL) in valoare de 18,6

milioane USD, care va oferi asistenta tehnica pentru aceste activitati si pentru activitati legate de

privatizare. Alte mijloace de sprijinire a dezvoltarii institutionale sunt finantarea unui proiect

cadastral si de inregistrare a terenurilor, un proiect asupra aspectelor de mediu legate de inchiderea

minelor, un proiect de reducere a riscurilor, co-finantat de un grant GEF, care se concentreaza pe

distrugerile cauzate de cutremure, de deversarea deseurilor toxice precum si pe alte pericole

existente in zone cu risc ridicat, si de un proiect regional asupra Facilitarii Comertului si

Transporturilor in Sud-Estul Europei.

                 Banca a oferit sprijin si consultanta strategica, in mai multe zone, pentru reformele

referitoare la mediul de afaceri. Prin programele PSAL 1 si PSAL 2, Banca si-a concentrat atentia

asupra reducerii barierelor ce stau in calea intrarii societatilor si firmelor mixte, punand in aplicare

standarde de contabilitate recunoscute pe plan international si introducand proceduri imbunatatite

de faliment si lichidare. Programele PAL vor aborda, de asemenea, probleme legate de mediul de

afaceri si toate aceste initiative vor fi sprijinite de asistenta tehnica oferita in cadrul PPIBL.

 Imprumutul pentru ajustare programatica PAL, in valoare de 150 de milioane de dolari,

destinat reformei administratiei publice va necesita, la randul sau, eficientizarea serviciilor publice.

"In domeniul reformei justitiei, agenda noastra este identica cu cea a Uniunii Europene".

Parlamentul European a recomandat Romaniei sa isi redirectioneze eforturile in privinta aderarii

catre o reforma reala a justitiei si a administratiei publice, in vederea combaterii coruptiei care tine

deoparte investitiile straine. Printre masurile pe care autoritatile romane trebuie sa le adopte pana

in luna iunie se numara un pachet legislativ care sa permita scoaterea de sub controlul ministrului

Justitiei a judecatorilor, numirea, promovarea si sanctionarea lor urmand sa fie realizate de o

comisie formata din alti Judecatori independenti.

Domenii in care Banca Mondiala este lider si in care analiza acesteia serveste ca informatie

de baza pentru programul FMI

196

             Banca sprijina programul de privatizare al Guvernului Romaniei prin intermediul

programului PSAL 2, ce include obiective si termene pentru privatizarea societatilor comerciale de

stat si a institutiilor financiare. Programul consolideaza progresul inregistrat in cadrul programului

PSAL 1 si identifica pachete de societati din cadrul carora un numar minim de societati este

selectat pentru privatizarea caz cu caz si pentru restructurare. Au fost identificate si intreprinderi

concrete, cum ar fi Alro, Alprom si Petrom. Cheia succesului acestui program este acordul cu

Banca privitor la strategiile de privatizare a acestor entitati si adoptarea ulterioara a unui proces de

licitatie clar, deschis si transparent, folosind serviciile consultantilor de investitii calificati, intr-o

maniera consecventa cu politica Bancii.

            Banca a condus dialogul asupra restructurarii, reformei si privatizarii intreprinderilor din

industria energiei electrice, energiei termice si gazelor naturale si asupra adoptarii legislatiei de

reglementare in procesul de pregatire pentru privatizarea cu investitori strategici. Ca parte a acestui

proces, Banca sprijina, printre altele, reforma tarifelor la energie si eliminarea arieratelor in

sectoarele energiei electrice, energiei termice si gazelor naturale, aceste obiective fiind incluse in

conditionalitatile din cadrul PSAL 2, insotite de conditiile legate de privatizarea intreprinderilor

din domeniul distributiei energiei electrice. Aceste conditii au fost indeaproape coordonate cu

FMI, deoarece Acordul Stand-By include si prevederi pentru reformele structurale in sectorul

energetic, care includ stabilirea tarifelor, eliminarea arieratelor si imbunatatirea ratelor incasarilor.

Banca este cea care conduce dialogul institutiilor financiare internationale cu guvernul asupra unor

probleme importante pe termen lung, cum ar fi restructurarea sectorului de producere a energiei

electrice si integrarea sectorului energetic romanesc in Piata Regionala de Electricitate din Sud

Estul Europei si in Piata de Electricitate a Uniunii Europene si ofera asistenta pentru problemele

aferente de reglementare si de functionare a pietei. Banca a oferit si asistenta tehnica Ministerului

Industriei in vederea punerii la punct a unui sistem de stabilire a pretului si de impozitare a gazului

pentru a atrage mai multe investitii in acest sector. Dialogul politic in aceste domenii si precum si

in altele, mai ales in sectorul energiei termice, va fi facilitat in continuare de dialogul permanent cu

Guvernul asupra documentului final referitor la Strategia pentru Energie si Infrastructura si la

recomandarile sale operationale. Din nou, seria de programe PAL va fi folosita ca mijloc de

incorporare a consultantei strategice in aceste domenii in operatiunile de creditare ale Bancii.

197

             Banca este lider al dialogului si al consultantei strategice cu privire la reglementarea,

restructurarea, privatizarea si lichidarea bancilor. In cadrul PSAL 1 a fost modificata Legea

Privatizarii Bancilor si au fost stabilite proceduri transparente de privatizare. Cerintele de

lichiditate si solvabilitate ale BNR au fost inasprite si au fost introduse prevederi pentru a

imbunatati conformarea la reglementarile prudentiale, fiind efectuate audituri externe in

conformitate cu Standardele Internationale de Contabilitate. Au fost introduse reforme legale si

institutionale pentru eliminarea ordonata a activelor ne-performante. Aceste schimbari de strategie

au stat la baza lichidarii bancii cu cele mai mari probleme (Bancorex), in timp ce Banca Agricola a

fost restructurata si privatizata in cele din urma, precum si alte doua banci de stat mai mici.

Aceasta strategie este continuata si in programul PSAL 2 cu masuri menite a incheia vanzarea

Bancii Comerciale Romane (BCR) si a restructura Casa de Economii si Consemnatiuni (CEC).

Aceste initiative au fost sprijinite de FMI care a inclus criterii de performanta Stand-By in legatura

cu privatizarea BCR si actiuni preliminare legate de cerintele BNR de constituire a provizioanelor.

Banca va continua dialogul cu guvernul in ceea ce priveste nevoia de a inainta pe calea

imbunatatirii cadrului legal si de reglementare pentru sectorul valorilor mobiliare si cel al

asigurarilor precum si pentru sectorul bancar. PPIBL va furniza finantare pentru aceste activitati.

Domenii de responsabilitate comuna

              In timp ce Banca a devenit lider al reformelor structurale si de privatizare in sectorul

energetic, asa cum s-a precizat mai sus, FMI si-a manifestat un puternic interes din punct de vedere

macroeconomic, deoarece veniturile din privatizare sunt folosite pentru a reduce datoria publica iar

deficitul cvasi-fiscal al societatilor de stat reprezinta o amenintare pentru stabilitatea

macroeconomica. In consecinta, cele doua institutii dezvolta o consultare si o coordonare intensa

cu privire la aceste probleme. FMI a introdus in Acordul Stand-By conditii legate de tariful la

energie electrica, arieratele la gaze naturale si incasarea facturilor la energia electrica, precum si

privatizarea unui pachet de intreprinderi incluse in programul Bancii. In vreme ce termenii

programelor respective sunt consecventi si se sprijina reciproc, programul Bancii este motivat si se

concentreaza pe eficienta structurilor de piata rezultate, pe o functionare imbunatatita a

intreprinderilor, furnizarea serviciilor, performanta financiara si pe transparenta procesului si

imbunatatirea generala a administrarii sectoriale iar FMI se concentreaza pe generarea imediata de

venituri, controlul cheltuielilor si restrangerea sarcinilor fiscale actuale.

198

              Banca si FMI au efectuat impreuna un Program de Evaluare a Sectorului Financiar, care a

fost incheiat in luna iunie 2003.

Domenii in care FMI este lider si a carui analiza serveste ca punct de plecare pentru

programul Bancii Mondiale

              In timp ce Banca s-a concentrat pe simplificarea sistemului de impozitare ca metoda de

imbunatatire a mediului de afaceri, Fondul conduce dialogul pe probleme fiscale. In plus fata de

realizarea obiectivelor fiscale globale, programul Stand-By al Fondului include conditii structurale

si criterii de performanta legate de introducerea noilor legi pentru TVA si pentru impozitul pe

profit, de majorarea accizelor specifice si de eliminarea preferintelor de impozitare din sistemele

de percepere a taxelor vamale si de impozitare a profitului. FMI ofera si asistenta tehnica in

sprijinul unificarii sistemelor de impozitare a veniturilor din salarii.

             FMI conduce dialogul cu privire la anumite politici de restrangere a anumitor cheltuieli in

sectorul public. Acestea includ politici privitoare la stabilirea salariilor atat pentru functionarii

publici cat si pentru societatile de stat. FMI cere rapoarte de monitorizare a bugetelor pentru o lista

stabilita de societati de stat si a impus conditii in programul Stand-By cu privire la micsorarea

fondului de salarii in aceste intreprinderi si la realizarea obiectivelor de disponibilizare convenite.

In plus, FMI conduce discutiile legate de cerintele de deconectare a neplatitorilor din sectorul

energetic si al gazelor.

            In aceste domenii, Banca ia in considerare recomandarile strategice ale FMI si se asigura ca

politica proprie si consultanta oferita sunt consecvente cu acestea.

Domenii in care FMI conduce discutiile si in care Banca Mondiala nu este implicata direct

             FMI este pe deplin responsabil de dialogul asupra politicii monetare, ratele dobanzii,

regimul ratei de schimb, balanta platilor si de toate problemele statistice aferente.

  Strategia si Operatiunile de Creditare ale Grupului Bancii Mondiale

             Strategia de Asistenta pentru Romania (CAS) a fost prezentata Board-ului Bancii

Mondiale pe data de 19 iunie 2001. CAS defineste serviciile de creditare si de consultanta ale

Bancii, ce se bazeaza pe prioritatile guvernului de reducere a saraciei si de aderare la Uniunea

199

Europeana si dezvolta activitatile initiate sub egida Cadrului Largit de Dezvoltare, pentru care

Romania a fost una din tarile pilot. Aproape o jumatate din programul de creditare pentru

exercitiile financiare 02-04 este reprezentat de imprumuturile de ajustare. Au fost schitate doua

scenarii de imprumut distincte. In scenariul pesimist in care Romania ar demonstra un mers ezitant

al reformei, sprijinul Grupului Bancii Mondiale ar fi redus semnificativ la nivelul de 60 de

milioane USD in perioada programului pentru exercitiile financiare 02-04, activitatile fiind

concentrate pe cateva interventii directionate catre reducerea saraciei. Totusi, Romania a ramas cu

succes in cadrul scenariului optimist de creditare, conform caruia Banca a prevazut angajamente de

pana la 995 de milioane de dolari pe durata exercitiilor financiare 02-04, fata de 600 milioane

dolari in perioada exercitiilor financiare  98-00. Acest lucru reflecta indeplinirea obiectivelor

scenariului optimist, printre care progresul in stabilirea unui climat macroeconomic care sa

conduca la scaderea inflatiei si la o crestere sustenabila, precum si la progresul problemelor

structurale, cum ar fi privatizarea, asa cum a fost initiata in cadrul PSAL 1, initierea privatizarii si

procesului de restructurare pentru un numar de societati mari de stat ramase, incheierea unui acord

asupra planului si programului de reducere a arieratelor la energie electrica, acordul asupra

metodei si termenului de privatizare a Bancii Comerciale Romane si a CEC, imbunatatirea

sectorului financiar, a cadrului legal si de supraveghere, acordul asupra strategiei anti-coruptie si

aprobarea legislatiei pentru asistenta sociala. Scenariul optimist infatiseaza un program de reforme

structurale si sectoriale accelerate care vor deschide drumul aderarii Romaniei la Uniunea

Europeana. Prima etapa a acestui program a fost lansata odata cu aprobarea programului PSAL 2

de catre Board-ul Bancii in septembrie 2002 si inaintarea Raportului asupra Institutiilor si

Cheltuielilor Publice (PEIR) in luna iulie 2002. In cea de-a doua etapa ce va urma PSAL 2, Banca

va oferi sprijin printr-o serie de Imprumuturi de Ajustare Programatica (PAL), concentrandu-se

asupra reformelor institutionale si de administrare, incheierea programului de privatizare, punerea

in aplicare a recomandarilor din Documentul de Strategie in domeniul energetic si al infrastructurii

si imbunatatirea mediului de afaceri, precum si a Evaluarii Financiare a Tarii.

                          IFC a dedicat resurse substantiale pentru punerea in aplicare a strategiei menite a

avansa reforma structurala, a sprijini dezvoltarea pietelor de capital si a infrastructurii (utilitati si

telecomunicatii) si a oferi sprijin societatilor mici si mijlocii. Pana in prezent, IFC a aprobat peste

200 milioane USD in cadrul a 25 de proiecte totalizand peste 950 de milioane USD (printre care

proiecte regionale care investesc in Romania). In plus fata de investitii, IFC s-a angajat la un

200

numar de proiecte de consultanta menite sa sprijine privatizarea si restructurarea marilor

intreprinderi de stat, utilitatile publice si sectorul sanatatii. Gradul de succes pe care IFC il va

obtine va depinde intr-o oarecare masura de vointa Guvernului de a demonstra un angajament

sustinut pentru accelerarea reformei, in special cu privire la transparenta in privatizarea

intreprinderilor, reforma sectorului bancar si a celui financiar, restructurarea si dereglementarea

sectorului energetic, descentralizarea fiscala, privatizarea terenurilor si continuarea reformei in

sectorul agricol, accesul la invatamant de calitate in zonele rurale si reforma sistemului de pensii

pentru a asigura durabilitatea in contextul imbatranirii populatiei. Succesul va depinde, in final, si

de capacitatea Romaniei de a atrage investitii straine directe.

SE MAI JUSTIFICA EXISTENTA BANCII MONDIALE IN SECOLUL AL XXI?

Banca Mondiala si-a proclamat de mult visul unei “lumi libere de saracie”. Analod Fondul

Monetar International si-ar dorii o “lume libera de crize financiare”. Obiectivele cruciale si

provocatoare, dar pre inguste sepntru secolul XXI- lea.

Asa cum multi au ajuns sa constientizeze, FMI ar trebuie sa priveasca mai departe de

simpla gestionare a crizelor financiare sis a se preocupe si de comporatemetele economice

necooperative in special in domeniul monetar. Comunitatea internationala a r avea doar de castigat

daca FMI devine centru de monitorizare si dialog permanent intre natiunile unite bogate, cele

sarace si cele emergente. Dar, in acest scop, tarile din ultimile doua categorii trebuie sa capete un

civant mai greu.

Din fericire, asemenea teme reformiste se afla, in sfarsit, pe agenda discutiilor. Intalnirile

comune FMI-Banca Mondiala din toamna trecuta au consacrat o crestere a cotelor de votare pentru

unele din cele mai subreprezentate economii in plina dezvoltare : China, Mexic, Coreea de Sud,

Turcia. O a doua runda de ajustare va trebui sa implice alte economii emergente, fara a pune in

claus celor mai sarace.La randul ei, nu atat Banca Mondiala, in special, cat intreaga industri a

asistentei oentru dezvlotare, ingeneral, ar avea nevoie de o repozitionare in sensul inradacinari mai

profunde in statele emergente. Comunitatea internationala trenuie sa reziste apelurilor mioape de a

se retrage din economiile mediu de dezvoltare, pe moriv ca acesta s-ar putea acum “descurca si

singure”.

In ceea ce priveste guvernanata globala, bolile contagioase, schimbarile climatice sau amenintarile

la adresa bidiversifitatii, iomportanta acestor tari nu poate fi subestimata – aici triesc 44% din

perosanele infectate cu HIV/SIDA, aici se genereaza 47% din emisiile mondiale CO2.Comunitatea

201

internationala pus si simplu nu are voie sa abandoneze aceste state in asemenea probleme cruciale

fara a risca propiul viitor. Combaterea saraciei este un obiectiv non-negociabil. Dar acesta nu poate

fi singurul obiectival asistentei internationale sau al Bancii Mondiale. De fapt, un veritabil

anagajament in raducerea saraciei chiar presupune o conlucrare cu tarile in cauza. Ele adapostesc

70% din populatia ce supravietuieste cu mai putin de 2 dolari pe zi, si care se confrunta cu somaj

masiv si o proununtata inechitate sociala, cu lipsa de infrastructura, decalaje regionale si o intreaga

lista de alte provocari.

Imprumuturile acordate de catre Banca Mondiala au scazut sub nivelul mediu de la

mijlocul deceniului noua, volumul lor creste din nou si reflecta axpansiunea bancilor regionale

multilaterale,dar si reorintarea catre proiecte de infrastructura cu finanare publica.

Nu inseamna insa ca Banca Mondiala trebuie sa se culce pe laurii in present.Produsele ei au

nevoie de adaptare. O data cu descentralizarea din mai multe economii emergente, autoritatile sa

poate lucra cu aceiasi actori in lipsa unor garantii ale suveranitatii, si sa ofere imprumuturi in

moneda nationala.

11. Organizaţii economice mondiale- I

1. G-7, G-8

Cuvintele de inceput ale Declaratiei primei reuniuni G-7 de la Rambouillet (Franta, 17 noiembrie

1975) sunt si acum actuale: „Ne-am reunit pentru ca impartim aceleasi convingeri si aceleasi

responsabilitati. Cresterea si stabilitatea economiilor noastre vor ajuta prosperitatea ansamblului

lumii industriale si tarile in curs de dezvoltare… Ne-am decis sa intensificam cooperarea noastra in

cadrul tuturor organizatiilor internationale”. A doua intalnire a lui G-7 a fost in 1976, in Canada.

Presedintele Comisiei Europene este un invitat permanent. La fel, secretarul general al ONU sau

presedintele Bancii Mondiale.

Din 1975 si pana in 1980, ca urmare a hotararilor la varf ale G-7, modelul economic neokeynesist

a fost inlocuit cu cel neoliberal. Desi abia la a sasea intalnire a Grupului, de la Venetia, din 1980,

lupta contra inflatiei, preocuparea pentru noi locuri de munca si criza datoriei tarilor lumii a treia

au devenit prioritati permanente ale membrilor grupului, reactia sociala nu a intarziat sa apara…

202

Incepand din 1984, se manifesta direct opozitia societatii civile vestice, prin intermediul ONG-

urilor, fata de lucrarile G-7. Dupa caderea zidului Berlinului in 1989, curentul cunoscut drept

„consensul de la Washington” a permis generalizarea politicilor neoliberale ale economiei de piata.

In 1997, cu prilejul celei de-a 23-a reuniuni, a fost invitata si Rusia, evident nu pentru

industria, ci, pentru resursele si puterea ei militara.

G-7 a devenit, astfel, G-8.

La Köln, in 1999, G-8 a anuntat inceperea unui proces de reducere conditionata a datoriei

tarilor cele mai sarace. In anul 2000, reuniunea tarilor industrializate a avut loc pe insula

Okinawa, apartinand Japoniei, problemele principale discutate fiind securitatea popoarelor,

cooperarea si dezarmarea. In 2000, tarile membre G-7 (deci, fara Rusia) reprezentau 12 la suta

din populatia globului, 45 la suta din productie si 60 la suta din cheltuielile militare mondiale.

Pentru a-si impune politicile economice, G-8 se sprijina pe institutii financiare internationale,

precum Fondul Monetar International si Banca Mondiala, in care tarile membre G-8 dispun de

majoritatea capitalului. Cadrul economic al mondializarii, de esenta neoliberala, il constituie

Organizatia Mondiala a Comertului (OMC). Aceasta trebuie sa serveasca drept model pentru

reforma sistemului Organizatiei Natiunilor Unite (ONU), acuzate de birocratie si ineficacitate.

G-8 nu reprezinta o instanta de putere formala: el nu impune masuri efective nici statelor si nici

guvernelor tarilor membre sau terte. Dar nicio economie a lumii nu poate functiona fara

adaptarea cadrului sau institutional la regulile stabilite de institutiile mondiale citate sau la

viziunile strategice pe termen lung pe care le elaboreaza expertii grupului.

Daca G-8 s-ar extinde prin inclu-derea a cinci noi state - intre care, Africa de Sud, Brazilia,

China, India si Mexic - grupul ar acoperi aproape 70 la suta din PIB la nivel international si 56

la suta din populatia lumii. Mai multi analisti au solicitat includerea intr-un viitor G-10, a

Chinei si Indiei, tari importante ale planetei prin populatia lor - sunt prima si a doua tara de pe

glob, prin numarul populatiei lor, precum si datorita ritmului de crestere a economiilor celor

doua tari asiatice.

Primele reuniuni G-8 din acest mileniu au fost in iulie 2001, la Geneva (Elvetia) si in iunie

2002, la Kananaskis (in Canada), unde statele cele mai bogate ale planetei s-au angajat sa

203

sprijine tarile cele mai sarace in tentativa lor de a iesi din saracie. Reuniunea membrilor G-8 la

Geneva, in 2001, a pus in evidenta o noua generatie militanta si contestatoare, care-si manifesta

opinia negativa asupra mondializarii neoliberale, pe planul social, al mediului si al democratiei.

La Evian, in 2003, contestatarii au avut arii speciale, rezervate pentru a-si manifesta mesajul.

S-a creat parca un echilibru, G-8 si anti G-8…

Intre 1-3 iunie 2003, sefii de stat si de guvern ai tarilor cele mai bogate si mai puternice ale

planetei s-au reunit pentru a 28-a oara dupa 1975. Summitul urmator al statelor puternic

industrializate (G-8) a avut loc intre 9-11 iunie 2004, la Sea Island, Georgia (SUA). Peste 200

de milioane de dolari SUA au fost alocate pentru asigurarea securitatii sefilor de stat si de

guvern care au participat la acest summit. Gazdele si-au justificat politica tarifara evocand

izolarea insulei, dar si faptul ca terenul este, practic, proprietate privata. Sea Island este una

dintre cele mai costisitoare statiuni de odihna ale Americii, unde nu calca picior de om care nu

are in cont cel putin cateva milioane de dolari.

Progresiv, acest grup de conducatori a devenit o institutie mondiala. Contestatiile si criticile

fata de G-8 au capatat o noua turnura in cursul ultimilor ani, in conditiile mondializarii.

Reuniunea din 2003 s-a desfasurat la Evian, renumita statiune franceza, poate tocmai pentru a

marca incercarea de a depasi neconcordantele dintre cele doua puteri, SUA si Franta, ambele

tari membre NATO, fata de razboiul din Irak, declansat de tabara aliata, condusa de SUA si

Marea Britanie. Doua sunt preocuparile principale care anima tarile G-8 in acest deceniu:

evolutia economiei mondiale si viitorul institutiilor internationale. ATTAC, una din cele mai

puternice organizatii ale societatii civile vest-europene ii contesta lui G-8 statutul neoficial de

„guvern mondial”, de „sindicat al actionarilor majoritari ai economiei mondiale”.

Mondializarea reprezinta un proces contradictoriu, in care G-8 asigura o dubla functie, de

reproductie a ordinii economice si de aservire a acesteia in beneficiul membrilor sai.

Contestarea afirmata tot mai puternic in ultimii ani se indreapta asupra naturii lui G-8 ca

institutie mondiala: un mic grup de sefi de stat reprezentand privilegiatii planetei nu poate sa-si

aroge monopolul de a decide pentru toti. La Evian, George W. Bush spera sa obtina un

comunicat comun in „lupta contra terorismului”, comunicat discutat deja in intalnirea

204

pregatitoare a ministrilor justitiei din tarile G-8 care s-a desfasurat la Paris pe 5 mai 2003. Tony

Blair s-a pronuntat pentru „noi masuri de lupta impotriva armelor de distrugere in masa”,

precum si pentru „un plan de actiune pentru limitarea utilizarii de materiale radioactive”. In

pofida riscurilor din ce in ce mai mari de recesiune economica, sefii de stat si de guvern ai

tarilor membre G-8 au anuntat ca sunt pregatiti sa sustina un nou val de privatizare si o mai

mare deschidere a pietelor statelor lor pentru tarile sarace. Anuntul lor a devenit chiar realitate

in anii urmatori…

Reuniunea G-8 din 2005 s-a desfasurat la Genova (Italia). Summitul G-8 de la Sankt

Petersburg, din iulie 2006, a dezbatut principalele probleme cu care se confrunta economia

mondiala: stabilitatea economica internationala, supravegherea decalajelor si a deficientelor

economice in registrate (sarcina care revine FMI). Preocuparea centrala a fost stabilitatea

economica si dezvoltarea mediului de afaceri in statele Uniunii Europene. G-8 a obtinut

angajamentul Rusiei de deschidere a sectorului energetic pentru investitiile straine, desi

Moscova a refuzat sa se angajeze ca va aplica Carta pentru Energie a Uniunii Europene.

Declaratia Summitului G-8 de la Sankt Petersburg recunoaste diferentele de opinie legate de

energia nucleara si modificarile climatice, in randul celor mai importante puteri economice ale

lumii: „Recunoastem ca membrii G-8 adopta mijloace diferite pentru asigurarea securitatii

energetice si a protejarii mediului. Aceia dintre noi care au sau iau in calcul planuri de utilizare

sau dezvoltare a unor tehnologii de energie nucleara considera ca acestea vor contribui la

securitatea energetica globala, reducand concomitent poluarea”. Energia nucleara nu produce

gaze cu efect de sera, fiind considerata de unii ecologisti un mijloc eficient de protejare a

climei, concomitent cu satisfacerea cererii crescute de electricitate. Criticii argumenteaza ca nu

exista o solutie eficienta pentru stocarea deseurilor nucleare periculoase, in timp ce centralele

nucleare sunt vulnerabile fata de atacurile teroriste si au ca efect un risc sporit de proliferare a

armamentului nuclear. Declaratia G-8 de la Sankt Petersburg sustine planurile sugerate de

autoritatile de la Moscova, de creare a unor centre internationale in Rusia pentru producere de

combustibil nuclear pentru statele cu centrale atomice, precum si propunerea SUA de a infiinta

o banca multilaterala de combustibil nuclear. Toate aceste activitati ar urma sa se desfasoare

sub supravegherea Agentiei Internationale pentru Energie Atomica (AIEA), agentia de resort a

205

ONU. „Intentionam sa facem eforturi comune suplimentare pentru a asigura un acces sigur la

uraniu slab imbogatit, destinat reactoarelor energetice nucleare si activitatilor de reciclare”, se

mai arata in declaratia summitului. In sectiunea referitoare la modificarile climatice se arata ca

G-8 intentioneaza sa „indeplineasca obiectivul comun si multiplu de a reduce emisiile de gaze

cu efect de sera, de imbunatatire a conditiilor de mediu, intarire a securitatii energetice si

reducere a poluarii, concomitent cu eforturile de diminuare a saraciei”. Documentul

semnaleaza si diferentele de viziune referitoare la protocolul de la Kyoto asupra schimbarilor

climatice, propus din 1997.

Summitul G-8 din 2007 s-a desfasurat in iunie, la Hieiligendamm (Germania). Intre temele de

discutie s-au aflat negocierile comerciale internationale, reactia Iranului la pachetul de

stimulente oferite de statele occidentale, saracia endemica a celei mai mari parti a locuitorilor

planetei.

Intre 7-9 iulie 2008, Grupul G-8 al tarilor industrializate a fost gazduit de Japonia, pe insula

Hokkaido. Intalnirea a fost marcata de majorarea preturilor la alimente si petrol, dar s-au

discutat si chestiuni precum incalzirea globala sau situatia din Zimbabwe. Potrivit „traditiei”

mai recente a acestor reuniuni, la deschidere, mii de japonezi au organizat proteste, acuzand

liderii G-8 ca nu fac decat sa discute, fara a lua masuri concrete. La marsul de la Sapporo, pe

insula Hokkaido, au participat, printre altii, militanti anti-razboi si anti-saracie. Numeroase

forte de ordine, o parte din cei 20.000 de politisti care trebuiau sa asigure securitatea reuniunii

au supravegheat protestul. Un purtator de cuvant al organizatiei umanitare Oxfam, filiala

japoneza, Takumo Yamada, a declarat ca liderii marilor puteri ar trebui sa puna in practica

masuri concrete, nu doar sa se reuneasca si sa discute: „Grupul G-8 trebuie sa-si asume

responsabilitatea pentru promisiunile facute Africii, de pilda. Trebuie sa-si asume

responsabilitatea pentru criza alimentelor si schimbarile climatice”.

Fata de intalnirea G-8 din 2007 s-a discutat mai mult despre majorarea preturilor la alimente si

efectele acestui lucru asupra tarilor sarace. Nivelul atins de pretul international al petrolului a

provocat, de asemenea, ingrijorare. Japonia a invitat la reuniunea celor mai bogate natiuni alte

doua mari puteri economice, dar si mari consumatori - gratie numarului mare al populatiei lor -

206

cum sunt China si India, potentiale membre ale grupului, aidoma Rusiei, dar si Africa de Sud,

pentru a ilustra importanta tot mai mare pe care acest continent o joaca in teserea intereselor

geo-politice pe planeta. In timpul celor trei zile ale summitului s-a discutat si despre acordarea

de ajutor tarilor sarace din Africa, despre programul nuclear al Coreei de Nord, situatia din

Zimbabwe, unde presedintele Robert Mugabe a obtinut fraudulos un nou mandat.

Prin deciziile oficiale si neoficiale pe care le iau cu prilejul summiturilor anuale, este clar ca

liderii G-8 - un grup select si privilegiat de tari ale planetei - influenteaza net mersul evolutiilor

economice si financiare din tarile lor, dar si din tarile satelite, de unde tarile G-8 se

aprovizioneaza cu materii prime si unde-si comercializeaza produsele companiilor

transnationale ale caror sedii centrale se afla, in marea lor majoritate, in statele G-8.

Doctrina mondialista a grupului este ghidata de politicile stabilizarii, liberalizarii si privatizarii,

„formalizate” in 1990 de economistul american John Williamson, sub denumirea de „consensul

de la Washington”.

2. G - 20

G20, a fost creat la sfarsitul anilor '90, dupa criza rusa si asiatica, regrupand

principalele state industrializate si emergente din lume, care insumeaza 90% din

Produsul Intern Brut mondial

G20 include statele membre G7, adica principalele tari dezvoltate din lume - Germania, Canada,

Statele Unite, Franta, Italia, Japonia, Marea Britanie - si alte 12 state emergente - Africa de Sud,

Arabia Saudita, Argentina, Australia, Brazilia, China, Coreea de Sud, India, Indonezia, Mexic,

Rusia si Turcia.

Cel de-al 20-lea loc este ocupat de Uniunea Europeana, reprezentata de tara care asigura la

momentul respectiv presedintia semestriala, in prezent Cehia. Fondul Fondul Monetar

International (FMI) si Banca Mondiala (BM) participa, de asemenea, la lucrarile G20, relateaza

NewsIn.

Potrivit fondatorilor sai, G20 reprezinta "90% din Produsul Intern Brut mondial, 80% din

comertul international, incluzand schimburile interne din cadrul UE, si doua treimi din

populatia lumii", ceea ce ii confera grupului greutate politica si o legitimitate puternica.

207

G20 a fost infiintat in 1999 la initiativa G7. Dupa crizele financiare care izbucnisera succesiv in

Asia, Rusia si America Latina, acest club al tarilor bogate a vrut sa creeze o organizatie mai

extinsa, in care principalele puteri mondiale, inclusiv statele emergente, sa poata lucra in comun

pentru rezolvarea si evitarea acestor turbulente.

La un nivel mai general, G20 serveste si drept forum pentru discutarea problemelor bugetare si

monetare, de comert, crestere economica si energie.

La inceput limitat la o reuniune anuala a ministrilor de finante si sefilor bancilor centrale, G20 a

luat anvergura anul trecut, odata cu izbucnirea crizei financiare mondiale, cand o prima reuniune la

nivel de sefi de stat a avut loc in 15 noiembrie la Washington, la propunerea fostului presedinte

american George W. Bush.

Pe langa membrii permanenti, Marea Britanie, care prezideaza anul acesta G20, a invitat mai multe

state si organizatii internationale la summitul din 2 aprilie, printre care Spania, Asociatia

Natiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Uniunea Africana si Noul Parteneriat pentru

Dezvoltarea Africii (NEPAD).

Prioritatile summitului G20 ii dezamagesc pe sustinatorii politicilor noi

Prioritatea acordata salvarii bancilor sau planurilor de relansare axate pe investitii ii dezamagesc pe

cei care cer G20 sa isi modifice semnificativ politicile vechi de cateva decenii, care au favorizat

sau chiar provocat criza actuala, din punctul lor de vedere, relateaza NewsIn, citand AFP.

Cu cateva zile inainte de deschiderea summitului liderilor G20, de la Londra, sindicatele, militantii

antiglobalizare, dar si unii economisti sunt de parere ca "jumatatile de masura nu sunt suficiente".

G20 nu trebuie sa se multumeasca numai cu "schimbari nesemnificative ale unui sistem sufocat de

lipsa creditelor", ci sa "prezideze o revizuire completa a modului in care este gestionata

economia", considera secretarul general al Confederatiei Sindicale Internationale (CSI), Guy

Rider. "Cei care cred ca se vor putea intoarce la vechile obiceiuri se inseala grav", a adaugat el.

Din punctul de vedere al CSI - formata din 312 organizatii, cu un total de 170 de milioane de

membri din 157 de tari si teritorii - criza, "provocata de dorinta de castig si de lipsa de competenta

din sectorul financiar", "are la baza politicile de privatizare, de liberalizare si de dereglementare a

pietei muncii in ultimele decenii".

Din acest motiv si in pofida a numeroase dezacorduri, CSI s-a alaturat activistilor antiglobalizare si

unor economisti, ca laureatul premiului Nobel Paul Krugman, pentru a cere nationalizarea bancilor

aflate in situatie de insolvabilitate.

208

Economistul american considera ca "statul trebuie sa intervina si, daca injecteaza bani in banci, ar

trebui sa preia si controlul asupra lor". In caz contrar, "contribuabilul isi asuma din nou riscurile,

iar economia de piata nu face decat sa obtina beneficiile", a avertizat el. "Este socialism pentru

bogati si capitalism pentru saraci", din punctul sau de vedere.

Pe langa nationalizarea unor banci, pozitiile sindicatelor se apropie de cele ale asociatiilor

antiglobalizare si in ceea ce priveste cererea de investitii publice pentru a crea locuri de munca

"ecologice" sau in ceea ce priveste sporirea relativa a salariilor in raport cu veniturile financiare, a

caror crestere a favorizat crizele repetate.

"In ultimii 30 de ani, o parte din ce in ce mai mare din bogatia produsa a fost deturnata de la

satisfacerea nevoilor majoritatii populatiei catre buzunarele catorva actionari", afirma o asociatie

din care fac parte Attac-Elvetia si Comitetul pentru anularea datoriei tarilor din lumea a treia.

"Aceste capitaluri, care au devenit excesiv de abundente si din ce in ce mai greu de rentabilizat,

reprezinta una dintre cauzele crizei", a adaugat asociatia, exprimandu-si teama ca reuniunea G20

va servi numai la coordonarea politicilor de "salvare a bancilor si a actionarilor" si la "relansarea

profiturilor lor, in defavoarea muncitorilor si neglijand mediul".

Cu o zi inainte de reuniunea de la Londra, un grup de experti ONU, condus de economistul

american Joseph Stiglitz, si-a exprimat indoielile privind capacitatea G20 de a face fata crizei.

"Deoarece G8 si G20 s-au aratat incapabile sa corecteze problemele din cadrul economic si din cel

de reglementare, expertii au propus infiintarea unor institutii dotate cu legitimitatea politica, reala,

a tuturor locuitorilor lumii, adica un 'New Deal mondial' sau un G192 care sa lucreze sub egida

ONU", potrivit unui comunicat al Natiunilor Unite.

el de-al doilea summit G20 se va desfasura in cel mai mare centru de conferinte din Londra, Excel,

in estul capitalei britanice.

3. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)este un tratat multilateral

interguvernamental prin care ţările membre se obligă să respecte anumite principii şi reguli în

domeniul relaţiilor comerciale; să reducă, să elimine sau să consolideze taxele vamale şi să înlăture

restricţiile cantitative sau de altă natură din calea schimburilor comerciale reciproce, trecând treptat

la liberalizarea acestora. Rezultă din această definiţie că obiectivul iniţial principal al GATT-ului a

fost crearea de condiţii favorabile pentru desfăşurarea schimburilor comerciale între ţările membre.

Acest obiectiv îşi păstrează valabilitatea şi în prezent.

209

În ultimii 15-20 de ani însă, ca urmare a faptului că a crescut numărul ţărilor membre şi în special

al ţărilor în curs de dezvoltare, atribuţiile şi obiectivele GATT-ului s-au lărgit, îndeosebi pe linia

sprijinului dezvoltării comerţului exterior al acestora şi implicit a economiilor lor. Reiese aceasta

din prevederile părţii a patra a GATT-ului, precum şi din faptul că au fost stabilite legături

organizate cu UNCTAD-ul prin crearea de la 1 ianuarie 1968 a Centrului comun pentru comerţul

internaţional GATT-UNCTAD. Condiţiile în care a fost elaborat şi a început să fie aplicat Acordul

General pentru tarife şi Comerţ au determinat şi structura organizatorică iniţială deficitară a

acestuia, corectată, treptat, pe parcursul activităţii sale.

Deşi GATT-ul nu este o organizaţie internaţională, în practică el exercită atribuţiile unui organism

internaţional, asigurând cadrul organizatoric corespunzător pentru negocierile comerciale, precum

şi structura organizatorică menită să dea rezultatelor acestor negocieri forma unor instrumente

legale. În prezent, activitatea GATT-ului se desfăşoară în cadrul următoarei structuri

organizatorice: – Sesiunea părţilor contractante; – Consiliul reprezentanţilor; – Comitete şi grupe

de lucru specializate pe probleme (permanente şi temporare); – Secretariatul. • Sesiunea părţilor

contractante (membrii cu drepturi depline) este alcătuită din delegaţii tuturor ţărilor membre şi este

forul suprem al GATT; se întruneşte, de regulă, odată pe an (sesiune ordinară) sau de mai multe ori

pe an, la cererea părţilor contractante (sesiuni extraordinare).

Are ca principale atribuţii: – dreptul şi obligaţia de a veghea la respectarea prevederilor Acordului

General; – aprobă modificările şi completările aduse textului Acordului General; – aprobă prin vot

(trimis prin corespondenţă) primirea de noi membri în GATT; – aprobă crearea de noi organe în

structura organizatorică a GATT-ului şi le direcţionează activitatea. • Consiliul reprezentanţilor,

alcătuit din reprezentanţii ţărilor membre cu drepturi depline, a început să funcţioneze în 1960 şi

îşi exercită atribuţiile între sesiunile părţilor contractante, îndeplinind rolul de organ executiv. Are

următoarele atribuţii mai importante: – îndrumă activitatea organelor din subordine (comitete,

comisii şi grupe de lucru specializate pe probleme); – organizează negocierile pentru primirea de

noi membri în GATT; – organizează consultări cu părţile contractante asupra diverselor aspecte ale

evoluţiei schimburilor comerciale reciproce; – elaborează, cu sprijinul organelor din subordine,

recomandări pentru Sesiunea părţilor contractante în legătură cu problemele înscrise pe ordinea de

zi a acestora.

• Comitetele şi grupele de lucru specializate pe probleme asigură activitatea permanentă a

Acordului General, studiind problemele ce le-au fost încredinţate, fie de către Sesiunea părţilor

210

contractante, fie de către Consiliul reprezentanţilor. Concluziile şi recomandările lor sunt supuse

aprobării organelor superioare. În afara comitetelor specializate cu activitatea permanentă pot fi

create şi comitete cu activitatea temporară (cum sunt, de pildă, Comitetele pentru organizarea

negocierilor comerciale din cadrul rundelor, organizate periodic de către GATT), a căror misiune

încetează odată cu terminarea acţiunii pentru care au fost create.

• Secretariatul GATT, cu sediul la Geneva, îndeplineşte funcţii administrative ce rezultă din

activitatea celorlalte organe ale GATT-ului şi este condus de un director general. El sprijină

derularea rundelor de negocieri organizate de GATT şi publică rezultatele acestora. Acordă

asistenţă de specialitate ţărilor în curs de dezvoltare.

Din 1964, mai face parte din structura organizatorică a GATT-ului şi Centrul de comerţ

internaţional, care din 1968 a devenit Centrul comun de comerţ internaţional GATT-UNCTAD. ▀

Principalele prevederi ale Acordului General pentru Tarife şi Comerţ Textul Acordului General

pentru Tarife şi Comerţ a suferit pe parcursul existenţei sale, o serie de revizuiri şi completări

impuse de condiţiile internaţionale postbelice, în continuă schimbare. În prezentarea principalelor

prevederi ale GATT-ului se au în vedere şi aceste revizuiri şi completări.

• Din textul Acordului General se desprind o serie de principii fundamentale care trebuie să stea la

baza relaţiilor comerciale dintre părţile contractante şi care au fost statornicite în practica activităţii

GATT-ului. Acestea sunt următoarele: a) Principiul nediscriminării în relaţiile comerciale dintre

părţile contractante. Aceasta înseamnă, în primul rând, că părţile contractante trebuie să-şi acorde

reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate în forma ei necondiţionată (art.

I), iar, în al doilea rând, că trebuie să-şi acorde tratament naţional în materie de impozite şi

reglementări interne (art. III). Ambele clauze se acordă în GATT pe cale multilaterală.

Singura ţară membră a GATT care acordă clauza naţiunii celei mai favorizate şi tratamentul

naţional pe cale bilaterală este SUA. b) Interzicerea de către părţile contractante, în relaţiile

reciproce, a restricţiilor cantitative, sau a altor măsuri cu efecte similare la importul şi exportul de

mărfuri (art. XI).

Aceasta înseamnă că părţile contractante nu trebuie să instituie sau să menţină la importul şi

exportul reciproc de mărfuri restricţii de ordin cantitativ, cum sunt contingentele, licenţele de

import şi export, interdicţiile sau orice alte măsuri cu efecte similare. De la aceste două principii

sunt admise, după cum se va vedea, unele derogări. c) Aplicarea nediscriminatorie a restricţiilor

cantitative (sau a altor măsuri cu efecte similare) în relaţiile comerciale dintre părţile contractante,

211

în măsura în care, în anumite situaţii, acestea sunt admise (ca derogări de la principiul “b”)

(art.XIII). De aici rezultă că, atunci când, în anumite situaţii, sunt admise restricţii de ordin

cantitativ sau alte bariere netarifare, ele trebuie să fie aplicate fără discriminare, adică în aceleaşi

condiţii faţă de toate părţile contractante. d) Eliminarea sau limitarea subvenţiilor la export în

relaţiile comerciale dintre părţile contractante (art.XIV).

Din prevederile art. XIV rezultă că părţile contractante trebuie să elimine sau să limiteze

subvenţiile de export în măsura în care acestea afectează serios, direct sau indirect, interesele

comerciale ale celorlalte părţi contractante.

În astfel de situaţii, părţile contractante sunt obligate să procedeze periodic la examinarea cazurilor

concrete şi dacă se face dovada că practicarea unor subvenţii de export de către unele părţi

contractante aduce importante prejudicii altor părţi contractante, primele sunt obligate să înlăture

sau să limiteze aplicarea subvenţiilor respective. e) Protejarea economiilor naţionale de concurenţa

străină să se facă, în principiu, numai cu ajutorul tarifelor vamale, care nu trebuie să fie însă

prohibite (art. XI) şi (art.VII).

f) Folosirea consultărilor de către părţile contractante pentru evitarea prejudicierii intereselor

comerciale ale acestora (art. XXII).

Cu alte cuvinte, părţile contractante au dreptul să folosească consultările şi obligaţia de a răspunde

la aceste consultări pentru a se rezolva pe această cale diferendele de ordin comercial dintre ele. g)

Adoptarea deciziilor de către părţile contractante prin consens general; deciziile se supun la vot

numai atunci când nu se realizează consensul general sau la cererea unei dintre părţile contractante,

fiecare dispunând de un singur vot. Prevederile Acordului, precum şi practica îndelungată a

GATT-ului, au statornicit şi unele excepţii sau derogări de la principiile fundamentale, dintre care,

mai importante sunt următoarele: a) Recunoaşterea sistemului preferinţelor vamale în vigoare la

data semnării acordului, cu condiţia ca limitele acestor preferinţe în vigoare să nu fie extinse

ulterior de către părţile contractante.

Acestea vizau preferinţele instituie anterior de către metropole şi imperiile coloniale. b) Admiterea

creării de zone de liber schimb şi de uniuni vamale, cu tarife vamale externe comune, la care să

participe două sau mai multe părţi contractante (art. XXIV), cu condiţia să nu fie instituite noi

bariere (tarifare şi netarifare) faţă de celelalte părţi contractante.

c) Negocierea de protocoale preferenţiale între ţările în curs de dezvoltare, părţi contractante ale

GATT, şi instituirea Sistemului generalizat de preferinţe vamale nereciproce şi nediscriminatorii în

212

favoare ţărilor în curs de dezvoltare (ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate);

negocierea Sistemului Global de Preferinţe Comerciale între ţări în curs de dezvoltare, membre ale

Grupului celor 77, tot ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. d) Autorizarea ţărilor

în curs de dezvoltare – părţi contractante la GATT – de a promova măsuri de politică comercială

cu caracter protecţionist pentru apărarea economiei naţionale şi în special a industriei, de

concurenţa puternică a ţărilor dezvoltate. Aceasta reprezintă o derogare de la mai multe principii

fundamentale.

Într-o anumită măsură, prevederile părţii a patra din GATT se înscriu şi ele ca derogări de la unele

principii fundamentale în favoarea ţărilor în curs de dezvoltare – părţi contractante la GATT. e)

Admiterea temporară de restricţii cantitative (sau alte măsuri netarifare cu efecte similare) în

relaţiile comerciale dintre părţile contractante la importul unor produse care ar periclita producţia

internă sau în scopul de a contribui la echilibrarea balanţei de plăţi. • Membrii GATT; accesiunea

la GATT; retragerea din GATT Textul Acordului General pentru Tarife şi Comerţ a fost

autentificat, pe calea semnării unui act final, de către reprezentanţii a 23 de ţări (care l-au negociat)

denumite membre fondatoare (Australia, Belgia, Brazilia, Birmania, Canada, Ceylon, Chile, Cuba,

SUA, Franţa, India, Liban, Luxemburg, Norvegia, Noua Zeelandă, Pakistan, Olanda, Rhodezia de

Sud, Anglia, Siria, Cehoslovacia, Uniunea Sud-Africană şi China), fiind înscrise în preambulul

acordului.

De la semnarea acordului (octombrie 1974) şi până în septembrie 1993, numărul statelor membre

la GATT a crescut de la 23 la 133 din care 111 părţi contractante şi 22 ţări membri de facto. Drept

vot au numai părţile contractante. Membrii de facto sunt foste colonii pe teritoriul cărora au

început să fie aplicate prevederile Acordului General pentru Tarife şi Comerţ înainte de câştigarea

independenţei lor politice (prin intermediul metropolei – parte contractantă GATT) şi care, în

virtutea prevederilor articolului XXVI din Acord, au dreptul, dacă doresc, să devină părţi

contractante după câştigarea independenţei politice.

Printre ţările contractante se numără în prezent şi foste ţări socialiste, între care şi România (1971).

Cât priveşte retragerea din GATT, articolul XXXI din Acord precizează că orice parte contractantă

are dreptul de a se retrage din GATT, atunci când doreşte acest lucru, cu condiţia să înştiinţeze în

scris despre aceasta Secretariatul GATT-ului. Cererea de retragere intră în vigoare după expirarea

a şase luni de la depunerea ei în Secretariat.

• Aderarea României la GATT; participarea ei la activitatea GATT-ului Acordând o atenţie

213

deosebită dezvoltării relaţiilor comerciale cu toate ţările lumii, România şi-a manifestat interesul

faţă de activitatea desfăşurată de GATT cu mulţi ani în urmă. Ea a participat în calitate de

observator la GATT încă din anul 1957, la invitaţia Secretarului GATT, iar din iulie 1966, a fost

stabilită o legătură cu caracter tehnic între Centrul de Comerţ Internaţional al GATT şi Camera de

Comerţ şi Industrie a României. În iulie 1968 România a adresat oficial cererea de aderare la

GATT ca membră cu drepturi depline.

În noiembrie 1968, Consiliul reprezentanţilor a examinat cererea României şi a hotărât crearea

unui grup de lucru (format din reprezentanţii a 27 ţări membre), care a negociat cu ţara noastră

condiţiile de aderare. În octombrie 1971, Consiliul reprezentanţilor a adoptat în unanimitate

raportul grupului de lucru, precum şi protocolul de aderare convenit. Conform practicii uzuale a

GATT, protocolul de aderare a fost semnat apoi şi de România (15 octombrie 1971) şi, ca urmare,

ţara noastră a devenit membră cu drepturi depline la GATT.

Intrând în GATT ca membră cu drepturi depline, România beneficiază de o serie de avantaje, cu

implicaţii pozitive asupra schimburilor noastre comerciale. a) Prin intrarea în GATT, România a

obţinut pe cale multilaterală clauza naţiunii celei mai favorizate din partea ţărilor membre (cu

excepţia SUA care acordă această clauză numai pe cale bilaterală şi din partea căreia a obţinut-o

abia în 1975); în consecinţă, beneficiază de concesiile tarifare negociate în cadrul GATT, concesii

care nu mai pot fi retrase unilateral de către părţile contractante (fără a-i acorda compensaţii

echivalente). b) Admiterea României în GATT ca parte contractantă implică şi eliminarea treptată

a restricţiilor cantitative discriminatorii la exportul de produse româneşti în ţările membre.

c) Ca orice parte contractantă, România are dreptul de a invoca prevederile Acordului General

pentru Tarife şi Comerţ şi de a folosi mecanismul consultărilor bi şi multilateral din cadrul GATT

pentru a-şi apăra interesele comerciale în eventualitatea în care anumite măsuri de politică

comercială ale partenerilor din GATT i-ar aduce prejudicii. În acest sens, se fac precizări în mod

expres în protocolul de accesiune a României la GATT. d) Prezenţa României în cadrul GATT ca

membru cu drepturi depline îi oferă posibilităţi suplimentare pentru promovarea intereselor ei

comerciale.

România va putea participa direct la toate negocierile comerciale ce vor fi organizate în cadrul

GATT şi va putea milita, în spiritul prevederilor GATT, pentru crearea de condiţii favorabile şi

reciproc avantajoase în ce priveşte desfăşurarea relaţiilor comerciale cu părţile contractante. e)

214

Datorită faptului că şi după instituţionalizarea UNCTAD-ului, GATT-ul a rămas principalul

mecanism instituţional în care se dezbat şi se negociază facilităţile concrete în domeniul

comerţului internaţional şi al politicii comerciale, România are posibilităţi lărgite de informare cu

privire la acţiunile viitoare ale ţărilor membre în domeniul politicii comerciale, ceea ce îi va

permite să adopte la momentul oportun măsurile corespunzătoare menite să-i apere interesele, fără

a contraveni prevederilor GATT. Prezenţa României în GATT îi permite o mai mare adaptabilitate

la condiţiile de desfăşurare a comerţului internaţional şi de promovare a schimburilor sale

comerciale.

f) În sfârşit, apartenenţa la GATT a României, ca ţară în curs de dezvoltare, îi oferă posibilitatea de

a beneficia de măsurile speciale adoptate de părţile contractante în favoarea acestui grup de ţări,

potrivit prevederilor părţii a patra din Acordul General pentru Tarife şi Comerţ. Protocolul de

aderare a României la GATT a înscris şi o serie de obligaţii ce revin ţării noastre, în schimbul

avantajelor pe care le-a obţinut sau le va obţine din partea celorlalţi membri. Obligaţiile

(angajamentele) României ce au fost înscrise sunt: a) România s-a angajat prin protocolul de

accesiune să-şi sporească şi să-şi diversifice importurile de mărfuri din ţările membre ale GATT în

acelaşi ritm în care vor creşte importurile totale.

b) Prin protocolul de accesiune la GATT, România şi-a sumat anumite obligaţii în ce priveşte

politica valutară pe care o va urma atâta vreme cât nu va fi membră a Fondului Monetar

Internaţional, în sensul că va acţiona în problemele valutare în conformitate cu spiritul Acordului

General. În toamna anului 1972, România a fost primită ca membră atât la Fondul monetar

Internaţional, cât şi la Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, fiind în felul acesta

obligată să respecte statutul celor două organizaţii financiare internaţionale şi prevederile înscrise

în protocolul de aderare la aceste organizaţii cu care colaborează GATT-ul.

215

12. Organizaţii economice mondiale – II

1. OPEC

O.P.E.C. sau Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol este o organizatie interguvernamentală

permanentă, care coordonează şi uniformizează politicile în domeniul petrolului ale ţărilor

membre, în vederea asigurării unor preţuri stabile şi echitabile pentru producători.

O.P.E.C. include în componenţa ei statele explotatoare de petrol brut, indiferent de naţionalitatea

acestora. Membrii săi sunt: Iraq (sept. 1960), Iran (sept. 1960), Kuwait (sept.1960), Qatar (dec.

1961), Arabia Saudită (sept. 1960), Emiratele Arabe Unite (nov. 1967),Algeria (iulie 1969),

Angola (1 ian. 2007), Libia (dec. 1962), Nigeria (iulie 1971), Venezuela (sept. 1960). Statutul de

membru al Indoneziei (sept. 1960) este discutabil deoarece ea nu mai este considerată exportator

de petrol. Printre foştii membrii ai organizaţiei se numără Gabon (1975-1995), Ecuador

(1963,1993), ţară care şi-a exprimat interesul de a redeveni membră în noembrie 2006. Statele

candidate la poziţia de viitori membrii ai organizaţiei sunt: Norvegia, Bolivia, Mexic, Siria, Sudan.

216

Ideea existenţei acestei organizaţii datează din anii ’60, când companiile monopoliste au luat

măsuri de scădere la jumătate a preţului petrolului brut exportat de ţările producătoare. Acest lucru

a dus la pagube materiale semnificative în economiile ţărilor producătoare, care au fost obligate să

se gândească la noi modalităţi de asigurare a intereselor lor şi de prevenire a irosirii surselor lor de

venit.

Astfel în luna septembrie a anului 1960, Irak-ul a invitat la Bagdad o serie de ţări producătoare de

petrol, printre care Venezuela, Iran, Arabia Saudită si Kuwait. La această întâlnire s-a născut ideea

înfiinţării unei organizaţii de apărare a intereselor producătorilor, luând astfel fiinţă Organizatia

Statelor Exportatoare de Petrol – O.P.E.C.

Din 1965 sediul central al organizaţiei se află la Viena, Austria, în primii ani de activitate aflându-

se la Geneva. Limba oficială a organizaţiei este engleza cu toate că limba oficială a majorităţii

statelor membre este araba (7 membri). Doar un singur membru are limba oficială engleza

( Nigeria).

Statutul O.P.E.C. stipulează că „orice ţară cu un substanţial export net de ţiţei care are interese

fundamental asemănătoare cu cele ale ţărilor membre poate deveni membru cu drepturi depline al

Organizaţiei dacă este acceptat de o majoritate de ¾ din membrii cu drepturi depline, având toate

voturile membrilor fondatori”.

Statutul face diferenţa între cele 3 categorii de membrii: membru fondator, membru cu drepturi

depline şi membru asociat. Statut de membru fondator au ţările care au fost reprezentate la prima

conferinţă a O.P.E.C. şi care au semnat înţelegerea iniţială, înfiinţând O.P.E.C.- ul.

Membrii cu drepturi depline sunt membrii fondatori la care se adaugă acele ţări ale căror cereri de

primire au fost acceptate de Conferinţa O.P.E.C.

Membrii asociaţi sunt ţările care nu se califică pentru drepturi depline dar care sunt admise în

anumite condiţii speciale, după cum hotărăşte Conferinţa.

In cadrul O.P.E.C. deciziile se iau prin consens . Fiecare ţară are, teoretic, suveranitate absolută

asupra producţiei sale de petrol. Ţările membre decid, însă, prin vot unanim asupra nivelului

maxim al producţiei pe întreaga organizaţie, dar şi defalcat pe fiecare ţară membră.

Scopul principal al organizaţiei conform statutului ei este determinarea celor mai bune modalităţi

pentru apărarea intereselor statelor membre în mod individual şi colectiv, întocmirea şi adoptarea

metodelor pentru a garanta stabilizarea preţurilor pe pieţiele acţiunilor petroliere internaţionale în

vederea elimimării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; considerarea continuă a intereselor naţiunilor

217

producătoare şi a necesităţii securizării venitului stabil a ţărilor membre; susţinerea eficientă,

economică şi regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o întoarcere cinstită a capitalului

pentru investitorii din industria petrolieră. Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna una de

stabilizare. Ea a alarmat lumea favorizând inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare, cât şi cele

dezvoltate prin folosirea „armei petrolului” în criza petrolului din 1973, capacitatea OPEC de a

controla preţul petrolului s-a diminuat considerabil de atunci, ca urmare a descoperirii şi

dezvoltării unor mari exploatări de petrol în Golful Mexic şi Marea Nordului. Oricum OPEC are

încă o mare influenţă asupra preţului petrolului.

O.P.E.C. nu controlează în totalitate piaţa petrolului, ţările membre producând aproximativ 40%

din ţiţeiul mondial şi 14%din gazele naturale. Oricum exporturile de petrol ale O.P.E.C. reprezintă

cam 60% din petrolul comercializat la nivel mondial şi tocmai de aceea O.P.E.C. poate avea o

influenţă puternică asupra pieţei petrolului mai ales atunci când decide reducerea sau creşterea

nivelului producţiei. In timpul întâlnirilor ordinare sau extraordinare, ţările membre stabilesc (sau

nu) cote de producţie. Penru că O.P.E.C. este o sursă majoră de petrol, deciziile O.P.E.C. de a

creşte sau reduce producţia pot micşora sau majora preţul ţiţeiului. Acest lucru nu este valabil în

cazul produselor petroliere, ca, de exemplu, benzina, unde participă mai mulţi factori. In unele ţări

impozitele reprezintă 70% din preţul final plătit de consumatori, aşadar chiar o schimbare majoră

în preţul ţiţeiului poate avea o influenţă minoră asupra preţurilor.

Principalele obiective ale O.P.E.C. sunt:

Coordonarea şi unificarea politicii petroliere a statelor membre şi găsirea celor mai bune metode

de apărare a intereselor individuale şi colective, astfel încât să se asigure preţuri corecte şi stabile

pentru producătorii de petrol.

Asigurarea unei aprovizionări regulate, economice şi eficiente cu petrol a ţărilor consumatoare.

Acţionarea în vederea stopării modificărilor iraţionale privind preţurile petrolului pe piaţa

mondială şi apărarea intereselor statelor exportatoere de petrol.

Asigurarea unui venit stabil; asigurarea de dobânzi promoţionale cu capitalul investit de către

statele membre, precum şi o redistribuire corectă a veniturilor obţinute de către cei care investesc

în industrie.

2. Organizaţia Internaţională a Muncii

218

Organizatia Internaţională a Muncii a fost fondată în 1919. În contextul negocierilor de pace de

după încheierea primului război mondial, Conferinţa de Pace din 1919 a stabilit o Comisie a

legislaţiei internaţionale a muncii. Comisia a adoptat un text, care la 11 aprilie 1919 a devenit parte

a Tratatului de Pace de la Versailles. Cu unele modificări, acest text reprezintă şi astăzi Constituţia

Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Filozofia şi misiunea noii organizaţii internaţionale rezulta din preambulul Constituţiei, care

prevede că pacea univesală nu poate fi întemeiată decât pe baza justiţiei sociale, iar neadoptarea de

către o naţiune a unui regim de muncă cu adevărat uman, împiedică eforturile celorlalte naţiuni,

doritoare de a ameliora situaţia lucrătorilor în propriile lor ţări.

 OIM a devenit o agenţie specializată a ONU din 1946.

 In prezent 181 de state sunt membre ale organizaţiei.

 OIM are o structură tripartită, care aduce împreună reprezentanţii guvernelor, patronatelor şi

sindicatelor, în condiţii egale, pentru a discuta chestiuni legate de muncă şi politică socială.

 Politicile OIM sunt fixate în cadrul Conferinţei Internaţionale a Muncii, care are loc în fiecare an,

adunând toţi constituenţii. Conferinţa adoptă noi standarde internaţionale în domeniul muncii,

planul de activitate al OIM şi bugetul.

 Între sesiunile Conferinţei, OIM este coordonat de Consiliul de administraţie, care este compus

din 28 reprezentanţi guvernamentali, 14 reprezentanţi ai pantronatelor şi 14 reprezentanţi ai

sindicatelor.

 Secretariatul OIM este asigurat de Biroul Internaţional al Muncii, care are sediul la Geneva, în

Elveţia şi are birouri în mai mult de 40 de state.

 Directorul general al OIM este în prezent Juan SOMAVIA.

3.  Standardele internaţionale în domeniul muncii

Standardele internaţionale în domeniul muncii sunt instrumente juridice elaborate de către

constituenţii OIM (guvernele, angajatorii şi sindicatele) care stabilesc principii şi drepturile la

muncă. Acestea sunt fie convenţii, care sunt tratate internaţionale obligatorii dacă sunt ratificate de

statele member, sau recomdări, care servesc ca nişte ghiduri neobligatorii. În multe cazuri

convenţiile stabilesc principiile de bază care să fie implementate de statele care le ratifică, în timp

219

ce recomadările suplimentrează convenţiile asigurând ghiduri mai detaliate referitoare la modul în

care acestea trebuie aplicate.

 Convenţiile şi recomadările sunt elaborate de reprezentanţii guvernelor, angajatorilor şi

lucrătorilor şi sunt adoptate de Conferinţa Internaţională a Muncii care se desfăşoară în fiecare an.

Odată ce un standard este adoptat, statele membre, conform Constituţiei OIM, trebuie să le supună

autorităţilor competente (Parlamentului). În cazul Convenţiilor, acesta înseamnă pentru ratificare.

Dacă o convenţie este ratificată, în general aceasta intră în vigoare pentru acel stat de la data

ratificării. Statele care au ratificat convenţiile se obligă să aplice convenţia în legislaţia şi practica

naţională şi să trasnmită rapoarte privind aplicarea acesteia la intervale regulate. Dacă este necesar,

OIM acordă asistenţă tehnică. În plus, pot fi iniţiate plângeri împotriva statelor care încalcă o

convenţie pa care a ratificat-o.

Convenţiile fundamentale

Consiliul de administraţie al OIM a identificat 8 convenţii fundamentale, care rglemenetază

domeniile care sunt considerate ca principuii şi drepturi fundamnatele ale lucrătorilor.

Liberattaea de asociere şi recunoaşterea efectivă a dreptului de negociere colectivă, eliminarea

tuturor formelor de muncă forţată sau obligatory, eliminarea efectivă a muncii copilului,

eliminarea discriminărilor în respect cu angajarea şi profesia, Aceste principii sunt de asemenea

prevăzute în Declaraţia privind Principiile şi Drepturile Fundamentale ale Muncii (1998).

În 1995 OIM a lansat o campanie pentru ratificarea univesală a acestor 8 convenţii.

 Cele 8 convenţii fundamentale ale OIM sunt următoarele:

Convenţia nr.29/1930 privind munca forţată;

Convenţia nr. 87/1948 privind libertatea sindicală;

Convenţia nr. 98/1949 privind dreptul la organizare şi negociere colectivă;

Convenţia nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare;

Convenţia nr.105/1957 privind abolirea muncii forţate;

Convenţia nr. 111/1958 privind discriminarea (angajare şi profesie);

Convenţia nr. 138/1973 privind vârsta minimă;

Convenţia nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor

220

Consiliul de administraţie a desemnat alte 4 convenţii ca instrumente prioritare,

încurajând statele să le ratifice din cauza importanţei lor în funcţionarea sistemului internaţional de

standarde în domeniul muncii.

Convenţia nr. 81/1947 privind Inspecţia Muncii

Convenţia nr. 129/1969 privind Inspecţia Muncii (în agricultură)

Convenţia nr. 144/1976 privind consultările tripartite (standardele internaţionale ale

muncii)

Convenţia nr. 122/1964 privind Politica de Ocupare

 Cele 4 obiective strategice ale OIM sunt:

promovarea şi realizarea standardelor şi principiilor drepturilor fundamentale în muncă

crearea oportunităţilor mai mari pentru femei şi bărbaţi pentru asigurarea de locuri de

muncă şi venituri decente

Creşterea acoperirii şi eficacităţii protecţiei sociale pentru toţi

Consolidarea tripartismul şi dialogului social  Obiectivul strategic al Organizaţiei

Internaţionale a Muncii este cel de a promova oportunităţi pentru femei şi bărbaţi astfel

încât acestea să dezvolte o muncă productivă, decentă, lucrând în condiţii de siguranţă,

egalitate, echitate şi demnitate umană”.

13. Organizaţii internaţionale în Sud-Estul Europei

1. Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP)

Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) este o structură de cooperare

regională neinstituţionalizată. Ea a apărut în anul 1996, când Bulgaria a organizat o reuniune a

miniştrilor de externe ai statelor din regiune, pentru a pune bazele unei noi forme de cooperare,

după apariţia noilor state pe teritoriul fostei Iugoslavii.

SEECP poate fi considerat drept continuatorul colaborării balcanice, iniţiatǎ de Nicolae

Titulescu în perioada interbelică şi reluată după cel de-al doilea război mondial sub forma

conferinţelor miniştrilor de externe la care participau Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia,

România şi Turcia.

221

State participante la SEECP: Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia, România, Serbia şi

Muntenegru şi Turcia, ţări fondatoare, iar din februarie 2001, Bosnia şi Herţegovina. Croaţia are

statut de observator.

Iniţial, principalul for politic al SEECP a fost reprezentat de reuniunile anuale ale

miniştrilor afacerilor externe.

Prima reuniune a şefilor de stat şi de guvern din Europa de Sud-Est a avut loc în Creta, la

data de 2-4 noiembrie 1997, la iniţiativa Greciei. Ulterior, reuniunile SEECP la nivel înalt, care au

devenit principalul for politic al SEECP, au intrat în calendarul de acţiuni al acestei iniţiative

regionale, organizându-se anual.

La nivel de lucru, au loc anual cel puţin patru întâlniri ale directorilor politici din

ministerele de externe ale statelor participante la SEECP. Acestea au ca obiectiv urmărirea

realizării hotărârilor adoptate la reuniunile la nivel înalt sau la cele ministeriale, precum şi

pregătirea documentelor ce vor fi adoptate la reuniunile la nivel înalt sau ministeriale.

Coordonarea activităţilor este asigurată de Preşedinţia în exerciţiu (PiE), care este deţinută

prin rotaţie, pe o durată de un an (1 aprilie-31 martie), reprezentată de către ministrul afacerilor

externe al fiecărei ţări membre. Preşedinţia în exerciţiu asigură şi activităţile de secretariat ale

SEECP, organizând reuniunile anuale la nivel înalt şi ale miniştrilor de externe, întâlnirile

directorilor politici şi alte activităţi ale SEECP. În acelaşi timp, Preşedintele în Exerciţiu reprezintă

SEECP la reuniuni internaţionale şi este gazdă a reuniunilor prevăzute (cele ale şefilor de stat sau

guvern, miniştrilor de externe şi ale Comitetului directorilor politici). În funcţie de evoluţiile din

regiune, PiE poate convoca reuniuni extraordinare. Cheltuielile aferente organizării şi participării

la diversele reuniuni, la toate nivelurile (directori politici, miniştri şi şefi de stat sau de guvern),

sunt suportate de statul care deţine PiE.

Troica SEECP: formată în prezent din Bosnia şi Herţegovina, ca Preşedinte în Exerciţiu,

Serbia şi Muntenegru, fost PiE, şi România, care va deţine preşedinţia Procesului în perioada mai

2004-aprilie 2005.

Ca forum de dialog politic şi consultare, inclusiv la cel mai înalt nivel, SEECP constituie un

instrument important pentru promovarea intereselor ţărilor participante de integrare în structurile

politice, de securitate şi economice europene şi euro-atlantice. În acelaşi timp, revenirea Serbiei şi

Muntenegrului în cadrul SEECP permite o abordare unitară a problematicii regionale, în spiritul şi

litera Cartei relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud Est.

222

În cadrul SEECP, adoptarea hotărârilor se face prin consens.

La reuniunile SEECP participă, în calitate de invitaţi, reprezentanţi ai unor organizaţii şi

instituţii internaţionale, printre care: Preşedinţia Uniunii Europene şi a Comisiei Europene,

Preşedinţia OSCE, OCEMN şi ICE, Pactul de Stabilitate, Consiliul Europei, ONU, OMC,

CEE/ONU, Banca Mondială, BERD, BEI etc.

În ultima perioadă s-a extins practica "invitaţilor speciali" ai PiE, context în care a fost

posibil ca la Reuniunea şefilor de stat şi de guvern din statele participante la SEECP (Belgrad, 9

aprilie 2003), precum şi la Reuniunea miniştrilor de externe din ţările SEECP (Sarajevo, 9 iunie

2003), să participe şi Republica Moldova.

Documentul de bază al activităţii SEECP îl constituie Carta relaţiilor de bună vecinătate,

stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est, semnată la 12 februarie 2000 la Bucureşti,

care reprezintă un document politic major, de substanţă, o premieră în gestionarea relaţiilor

interstatale din această regiune a Europei. SEECP devine, astfel, un partener credibil, de viitor,

pentru comunitatea internaţională. Carta de la Bucureşti este un document de bază al SEECP,

reprezentând un cadru cuprinzător pentru cooperarea regională în domenii de interes comun, în

scopul consolidării relaţiilor de bună vecinătate între toate statele din zonă, pentru transformarea

acesteia într-o regiune a păcii, securităţii, stabilităţii şi colaborării. SEECP a fost conceput ca o

expresie a solidarităţii dintre statele din zonă, de natură să transmită comunităţii internaţionale un

mesaj coerent şi credibil cu privire la căile de soluţionare a problemelor cu care se confruntă

popoarele statelor din regiune.

Este în curs de extindere şi o dimensiune parlamentară a cooperării în cadrul SEECP,

marcată, pentru început, prin întâlniri ale şefilor comisiilor de politică externă din parlamentele

naţionale. În prezent se discută asupra posibilităţilor de realizare de conferinţe periodice ale

preşedinţilor parlamentelor ţărilor participante la Proces. În perioada 9-11 mai 2003, la Budva-

Muntenegru, a avut loc o primă întîlnire a femeilor parlamentare din ţările SEECP.

Elementul definitoriu al SEECP este acela că reprezintă singurul forum din sud-estul

Europei provenit şi gestionat de statele din interiorul regiunii ("regional ownership"), prin care se

doreşte să se contribuie semnificativ la îmbunătăţirea climatului politic dintr-o zonă confruntată

de mai mulţi ani cu conflicte. În acest context, situaţia şi problematica din spaţiul SEECP

beneficiază de atenţie prioritară din partea instituţiilor euro-atlantice şi europene. Astfel, cu ocazia

Consiliului European de la Salonic (21 iunie 2003) a fost organizat, pentru prima dată, şi un

223

Summit UE - ţările din Balcanii de Vest (în număr de cinci, care sunt şi state participante la

SEECP: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Macedonia, Serbia şi Muntenegru), eveniment

care a confirmat perspectiva europeană a grupului respectiv de ţări, care se alătură astfel, din acest

punct de vedere, celorlalte state SEECP (Grecia, România, Bulgaria, Turcia).

Pe agenda reuniunilor SEECP figurează ca teme majore: măsuri de întărire a stabilităţii,

securităţii şi a relaţiilor de bună vecinătate; măsuri de intensificare a cooperării multilaterale

economice şi comerciale în zonă, cu accent pe cooperarea transfrontalieră, modernizarea

infrastructurilor în transporturi, comunicaţii şi energie, promovarea comerţului şi investiţiilor;

promovarea cooperării în domeniile umanitar, social şi cultural; cooperarea în domeniul justiţiei, în

combaterea crimei organizate, traficului ilicit cu droguri şi arme, precum şi a terorismului.

La reuniunea la nivel înalt de la Skopje, din februarie 2001, statele SEECP au adoptat

pentru prima oară un document de colaborare economică denumit „Plan de acţiune pentru

cooperare economică regională". Prin acest document „action-oriented", SEECP dispune, pentru

prima oară de un portofoliu propriu în ceea ce priveşte intensificarea cooperării economice în Sud-

Estul Europei.

Crearea pieţei regionale de energie: la 15 noiembrie 2002, la Atena, cu prilejul Reuniunii

miniştrilor energiei, a fost semnat un Memorandum de Înţelegere privind piaţa regională de

energie din Europa de Sud-Est. Un obiectiv esenţial al înţelegerii îl reprezintă integrarea sistemelor

de electricitate al regiunii în sistemul UE, până în anul 2005, conform cerinţelor relevante ale

directivei UE privind electricitatea.

În timpul PiE a României (aprilie 1999-martie 2000), SEECP s-a consacrat pe plan

internaţional, prin menţionarea expresă a acestei iniţiative regionale de cooperare în două

documente importante ale NATO şi, respectiv, Uniunii Europene. Astfel, în Declaraţia Consiliului

Alianţei Nord-Atlantice (Washington, aprilie 1999), NATO a salutat activitatea SEECP,

considerând-o complementară acţiunilor proprii pentru menţinerea păcii, stabilităţii şi securităţii în

Europa de Sud-Est. La rândul său, Uniunea Europeană a înscris în mod expres SEECP pe lista

participanţilor la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (Cologne şi Sarajevo, iunie-iulie

1999).

Sigla acestei iniţiative de cooperare, omologată în timpul preşedinţiei române - SEECP - a

fost preluată din cele două texte mai sus-menţionate. Până atunci, iniţiativa folosea sigla SEEC,

care putea da naştere la confuzii, fiind deseori confundată cu SECI.

224

Una din cele mai importante contribuţii ale PiE a României la SEECP a fost semnarea

Cartei relaţiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate şi cooperare în Europa de Sud-Est, la

12 februarie 2000 la Bucureşti, care constituie documentul de bază al acestei structuri regionale

de cooperare.

La Reuniunea miniştrilor afacerilor externe ai ţărilor SEECP (Belgrad, 19 iunie 2002),

România a propus localizarea la Bucureşti a Bursei regionale de electricitate. Propunerea s-a bazat

pe considerentul că România este ţara cea mai avansată din regiune în ceea ce priveşte îndeplinirea

acquis-ului comunitar în domeniul energiei electrice, cu un grad de liberalizare a pieţei de energie

electrică de 33%, cu o piaţă energetică activă, bazată pe planificarea comercială zilnică, oră de oră

(începând cu august 2000), fără probleme de colaps, ori alte fenomene negative. Aceastǎ iniţiativǎ

a României a fost reiterată cu prilejul Summit-ului de la Belgrad, din 9 aprilie 2003.

România considera că sosise momentul trecerii într-o nouă etapă a misiunii politice a

SEECP, prin consacrarea sa ca instrument esenţial al apropierii mai rapide a regiunii de procesele

de integrare europeană.

În această etapă, cooperarea în Europa de Sud-Est trebuia centrată pe obiectivul integrării

europene, ca platformă politică reînnoită a SEECP. Considerăm că, printr-o astfel de Platformă

regională înnoită, vom reuşi să promovăm o nouă identitate Balcanilor şi să deschidem noi

platforme de oportunitate pentru toate statele participante de a beneficia de meritele integrării

europene şi ale proiectului Europei Lărgite.

România a susţinut aprofundarea acţiunii comune în domenii de interes prioritar precum:

facilitarea comerţului, telecomunicaţiilor, proiectelor în domeniul energetic, ca şi în cooperarea pe

linia ministerelor de interne, armonizarea procedurilor vamale în corelaţie cu exigenţele Uniunii

Europene. România a propus şi explorarea mai atentă a complementarităţilor dintre pieţele,

economiile şi politicile naţionale de utilizare a forţei de muncă, să fim mai îndrăzneţi în asumarea

performanţei economice, a competitivităţii la nivel regional.

Practic, România consideră că SEECP poate prelua rolul de catalizator al legăturilor

economice între Estul şi Vestul Europei, care va aduce noi beneficii regionale, inclusiv prin

crearea de noi locuri de muncă la nivelul comunităţilor locale. În acest cadru, România a solicitat

sprijin mai concret din partea partenerilor din Uniunea Europeană şi din Pactul de Stabilitate

pentru încurajarea investiţiei private în performanţa economică oferită de mijloacele tehnologiei

informaţiei.

225

Împreună cu celelalte state participante la SEECP, România îşi propune să acţioneze în

plan regional pentru asumarea mai eficientă a politicilor din domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne

(JAI) privind combaterea criminalităţii, a traficului ilegal, imigraţiei ilegale, precum şi realizarea

unui sistem integrat de Previziune în regiune, care să adune contribuţii guvernamentale şi ale

organizaţiilor neguvernamentale.

O contribuţie majoră în susţinerea noii viziuni europene în regiune trebuie să aibă

cooperarea inter-parlamentară, Parlamentul României susţinând dimensiunea parlamentară a

SEECP.

Cu ocazia Reuniunii miniştrilor de externe din ţările SEECP (Sarajevo, 9 iunie 2003),

România a accentuat din nou necesitatea dezvoltării unor infrastructuri regionale moderne,

capabile să asigure integrarea zonei în coridoarele pan-europene şi regionale.

România susţine ferm cererea Republicii Moldova de a fi primită ca stat participant la

SEECP, considerând solicitarea respectivă ca o expresie a înţelesului profund pe care Republica

Moldova şi-l asumă îmbrăţişând valorile şi reperele din Carta SEECP. În acest context a fost

salutată deschiderea guvernului de la Chişinău faţă de parcursul European al Republicii Moldova

în familia Europei Unite.

Dimensiunea regională a diplomaţiei româneşti va acorda pe mai departe o atenţie

prioritară SEECP. Sunt avute în vedere evaluările conform cărora, dacă procesul de integrare a

ţărilor din Europa de Sud-Est în structurile atlantice şi europene va face ca unele dintre formele

actuale de cooperare regională să nu mai „supravieţuiască”, este de aşteptat, în schimb, să

sporească importanţa şi rolul SEECP, ca singura structură care verifică criteriile de „regional

ownership” şi „regional leadership”.

Aceste evoluţii au căpătat o semnificaţie aparte pentru România în timpul exercitării

Preşedinţiei în exerciţiu (PiE) a SEECP, în perioada mai 2004-aprilie 2005. Faptul că, în paralel cu

finalizarea obiectivului major al negocierilor de aderare la UE, ţara noastră realiza şi mandatul de

PiE al SEECP, poate reprezenta o valoare adăugată pentru ansamblul politicii externe a Guvernului

României.

Obiectivele preşedinţiei române în exerciţiu a SEECP vizau consolidarea procesului de

preluare de către această structurǎ de cooperare regionalǎ a conceptelor de "regional ownership" şi

"regional leadership" în gestionarea problemelor regiunii, precum şi asumarea rolului de catalizator

226

al procesului integrării europene a ţărilor din Europa de Sud-Est (ESE), concomitent cu

intensificarea cooperării în vederea dezvoltării economice a ţărilor participante la Proces.

S-a urmărit consolidarea vocaţiei SEECP de „voce a regiunii” prin identificarea unei reale

agende regionale: transformarea SEECP în forum regional de creare de strategii şi de acţiuni de

punere în aplicare a acestora, în conformitate cu nevoile specifice ale statelor participante;

promovarea rolului de coordonator şi catalizator al cooperării orientate spre rezultate concrete între

diversele structuri de cooperare regională (Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est - PSESE

-, Southeast European Cooperative Initiative - SECI -, Iniţiativa Central Europeanǎ - ICE,

Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre - OCEMN -); creşterea vizibilitǎţii Procesului,

atât pe plan european cât şi pe plan internaţional.

Ca linie generală de acţiune, s-a urmărit consolidarea Platformei pentru integrare europeană

propusă de partea română la reuniunea la nivel înalt de la Belgrad (9 aprilie 2003). În acest scop, s-

au valorificat mecanismele instituţionale de implicare a României, inclusiv prin SEECP, în

dezbaterea la nivelul UE privind Balcanii de Vest (Forumul UE-Balcanii de Vest, Comitetul

Consultativ Informal).

Valorificând experienţa acumulată în procesul negocierilor de aderare la Uniunea

Europeanǎ, România a acordat atenţie deosebită unor domenii sensibile, de maxim interes pentru

UE: gestiunea frontierelor, controlul migraţiei, combaterea migraţiei ilegale, a criminalităţii

internaţionale organizate şi a traficului ilicit.

PiE română a SEECP a susţinut consolidarea şi coordonarea eforturilor statelor din Balcanii

de Vest în procesul integrării europene, în conformitate cu liniile directoare stabilite în Agenda

Salonic (16 iunie 2003).

Alte teme care au fost prioritare:

a. domeniul politic şi al securitǎţii: promovarea candidaturilor la NATO ale ţărilor Cartei

Adriatice şi continuarea „politicii uşilor deschise” a Alianţei; dezvoltarea dimensiunii

parlamentare; adoptarea Cartei Solidarităţii Antiteroriste; sprijinirea candidaturii Republicii

Moldova pentru obţinerea statutului de membru cu drepturi depline în cadrul SEECP.

b. domeniul economic: modernizarea reţelelor şi infrastructurilor regionale de energie,

transport şi telecomunicaţii;; promovarea iniţiativei Bursei regionale de electricitate de la

Bucureşti; promovarea dezvoltării economice sustenabile; dezvoltarea IMM-urilor şi a comerţului

în regiune; susţinerea investiţiilor străine în Europa de Sud-Est.

227

2. Iniţiativa Central Europeană (ICE)

Iniţiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă şi pragmatică de cooperare

regională care reuneşte 17 state: Albania, Austria, Belarus, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria,

Republica Cehă, Croaţia, Italia, Ucraina, Ungaria, Macedonia, Moldova, Polonia, România,

Slovacia, Slovenia, Serbia şi Muntenegru.

Primul pas în direcţia creării acestei organizaţii a fost făcut în noiembrie 1989, la

Budapesta, cu prilejul reuniunii vice - premierilor şi miniştrilor de externe din Austria, Ungaria,

Italia şi RFS Iugoslavia, când s-au pus bazele unei iniţiative de cooperare regională, sub numele de

„Patrulater”. Scopul iniţiativei era acela de a dezvolta cooperarea politică, economică, tehnică,

ştiinţifică şi culturală între cele patru state membre.

Odată cu admiterea Cehoslovaciei, în 1990, numele acestei structuri a devenit „Grupul

Pentagonal”, iar în 1991, prin aderarea Poloniei, s-a transformat în „Grupul Hexagonal”.

Începând din anul 1992, prin aderarea a trei noi state (Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi

Slovenia) structura respectivă de cooperare regională a căpătat actuala denumire de Iniţiativa

Central Europeană (ICE).

Liniile directoare ale activităţii ICE sunt stabilite şi adoptate în cadrul reuniunilor anuale

ale şefilor de guvern şi respectiv, ale miniştrilor de externe ai statelor membre şi au la bază

principiile Cartei ONU, documentele procesului de la Helsinki şi, mai recent, dezvoltările din

cadrul UE şi PSESE.

În conformitate cu poziţia sa strategică şi statutul său în Europa, ICE are în componenţa sa

state membre extrem de diferite:

două state membre UE (Austria şi Italia, cărora li se vor adăuga Polonia, R. Cehă,

Slovacia, Slovenia şi Ungaria);

şapte state membre CEFTA (Bulgaria, Republica Cehă, Croaţia, Polonia, România,

Slovacia, Slovenia şi Ungaria - din 2004 au rămas doar România, Bulgaria şi Croaţia);

patru state care au aparţinut fostei Iugoslavii (Bosnia-Herţegovina, Croaţia, Macedonia

şi Uniunea Serbia şi Muntenegru);

trei state foste membre URSS (Belarus, Republica Moldova şi Ucraina);

şase state membre NATO (R. Cehă, Italia, Polonia, Ungaria - la care se vor adăuga

Slovacia şi Slovenia).

228

De asemenea, Albania, România, Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina sunt membre ale

OCEMN, iar la SECI participă Albania, Bulgaria, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia,

Slovenia, România, Ungaria şi Uniunea Serbia- Muntenegru.

Deciziile ICE sunt reflectate în documente finale, declaraţii şi recomandări politice,

adoptate prin consens în cadrul reuniunilor şefilor de guvern şi miniştrilor de externe.

În lipsa unor forme instituţionalizate, între statele membre ICE au loc consultări periodice

pe probleme economice, politice, culturale şi sociale după cum urmează:

Reuniunile şefilor de guvern (în luna noiembrie a fiecărui an). Pe lângă discuţiile de

ordin general, să adoptă hotărâri referitoare la orientările politice şi economice de

cooperare în cadrul ICE, crearea şi dizolvarea grupurilor de lucru sau obţinerea sau

pierderea statutului de membru.

Reuniuni ale miniştrilor de externe - se organizează în primul semestru al fiecărui an şi

uneori în marja reuniunii şefilor de guvern. Cu această ocazie, se iau decizii privind

problemele politice ale regiunii, domeniile şi formele de cooperare, structura Grupului

de lucru, chestiunile de buget şi de personal, şi se numesc sau revocă Directorul

General şi Directori Generali adjuncţi ai Secretarului Executiv al ICE.

Reuniuni sectoriale ad-hoc ale miniştrilor de interne, culturii, agriculturii, justiţiei etc.;

Întâlniri periodice ale directorilor politici din MAE;

În marja reuniunilor primilor miniştri, au loc Forumuri Economice şi ale Tineretului

întâlniri ale preşedinţilor Camerelor de Comerţ, Agenţiilor de promovare a investiţiilor,

etc;

Lunar, au loc reuniunile Comitetului Coordonatorilor Naţionali care are sarcina de a urmări

şi sincroniza activităţile ICE, atât la nivel naţional, cât şi între statele membre.

O componentă de bază a Iniţiativei o reprezintă Grupurile de lucru (Working Groups /

WG), care dezbat şi formulează propuneri de proiecte şi acţiuni, în domenii specifice de cooperare,

pe care le transmit Comitetului Coordonatorilor Naţionali spre analiză, aprobare. Cele 15 grupuri

de lucru cuprind experţi din: agricultură, turism, combaterea crimei organizate, transporturi,

energie, mediu, întreprinderi mici şi mijlocii, ştiinţă şi tehnologie, minorităţi, cultură, informaţii şi

mass media etc. Una sau două ţări coordonează activităţile desfăşurate în cadrul fiecărui grup de

lucru, pe o bază mai mult sau mai puţin permanentă.

229

De notat că numai un număr redus de WG au o activitate mai susţinută (agricultură, turism,

crimă organizată, cultură), în timp ce majoritatea lor au avut cel mult o reuniune în ultimii doi ani,

din cauza interesului redus al ţărilor membre.

Coordonarea generală a activităţilor care se desfăşoară în cadrul ICE este asigurată prin

rotaţie de statul care deţine preşedinţia organizaţiei în anul calendaristic respectiv.

ICE dispune de un Secretariat Executiv, cu sediul la Trieste, a cărui sarcină este să asiste

preşedinţia în exercitarea atribuţiilor sale şi, de asemenea, să pregătească şi să urmărească

numeroasele reuniuni şi conferinţe organizate sub egida acestei structuri de cooperare regională.

Ambasadorul austriac Harald Kreid îndeplineşte funcţia de Director general al

Secretariatului Executiv al ICE.

La sediul BERD din Londra funcţionează un Secretariat pentru proiecte ICE, care oferă

asistenţă în pregătirea corespunzătoare a dosarelor de finanţare a proiectelor.

Până în prezent, activităţile desfăşurate în cadrul ICE au fost finanţate prin contribuţiile

voluntare ale ţărilor membre. Cea mai mare contribuţie o are guvernul italian, care pe lângă

costurile pe care le suportă pentru funcţionarea Secretariatului Executiv, alimentează şi un fond

special deschis la BERD (Trust Fund), de unde sunt finanţate parţial o serie de proiecte de

cooperare tehnică şi de investiţii, în beneficiul ţărilor membre ICE. Contribuţia totală a Italiei la

ICE este estimată la aproximativ 25 milioane USD.

În anul 2002 s-a hotărât constituirea unui Fond de Cooperare ICE, destinat finanţării de

programe şi proiecte, la care contribuie fiecare dintre ţările membre, în baza unei scări de

contribuţii anuale.

Ultimele reuniuni ale ICE au evidenţiat interesul statelor membre pentru:

Întărirea cooperării între ICE şi alte organizaţii regionale şi pan-europene, dintre care

UE şi Comisia Europeană ocupă un loc distinct;

Consolidarea procesului de dezvoltare economică a statelor în tranziţie spre o economie

de piaţă;

Reducerea decalajului între ţările membre şi participarea activă la procesul de integrare

europeană;

Întărirea cooperării între statele membre în diverse domenii de activitate, cu accent pe

colaborarea transfrontalieră, combaterea crimei organizate şi a traficului ilegal de

persoane.

230

Având în vedere numărul relativ mare de ţări membre ICE (17) şi, mai ales, dinamica

structurii acestora se impune adaptarea obiectivelor şi funcţiilor ICE, pornind de la identificarea

intereselor comune.

De importanţă esenţială va fi dezvoltarea relaţiilor ICE cu UE de o manieră coerentă şi

cuprinzătoare, bazată pe consolidarea colaborării dintre cele două structuri în domenii de interes

comun. România s-a pronunţat ca Planul de Acţiune al ICE 2004 - 2006 să fie elaborat astfel încât

să contribuie la implementarea viziunii UE asupra stabilităţii în regiune.

A fost pozitivă şi până în prezent caracteristica ICE, de structură orientată către formularea

şi implementarea de proiecte concrete de asistenţă. Având însă în vedere că fondurile de care

dispune ICE sunt modeste, apare necesară găsirea de sprijin financiar din afară astfel încât să

crească numărul de proiecte, atât individuale, pentru o singură ţară, cât şi proiecte care să aibă ca

beneficiari mai multe ţări ICE.

În afara cooperării cu UE în această privinţă, este util să se continue experienţa pozitivă de

până în prezent a unor raporturi strânse ICE-BERD: proiectele iniţiate în cadrul ICE cu caracter de

studii de fezabilitate, mai ales în domeniul infrastructurilor, să fie apoi dezvoltate în proiecte de

lucrări pe baza unor credite BERD. În acest context, partea română a semnat cu BERD acordul

pentru un împrumut în valoare de 24 de milioane de EURO destinat reabilitării şi modernizării a

cinci staţii de cale ferată, aceasta după ce studiul de fezabilitate fusese realizat sub forma unui

proiect ICE, care a alocat în acest scop o jumătate de milion de EURO.

Faptul că ICE va continua să aibă ca membri şi ţări care fac parte din noul concept UE al

"Europei lărgite" motivează extinderea zonei de cooperare în cadrul Iniţiativei la domenii cum sunt

combaterea crimei organizate, a traficului de persoane şi a terorismului, precum şi securitatea şi

controlul frontierelor, prin adoptarea de standarde comune în definirea şi acţiunea faţă de astfel de

fenomene. România evidenţiază şi în acest cadru potenţialul pe care îl oferă Centrul regional de la

Bucureşti pentru combaterea criminalităţii trans-frontaliere.

Activităţile şi proiectele realizate în cadrul diferitelor Grupuri de Lucru şi Task Force-uri

ale ICE, pe domenii, plasează ţara noastră în poziţia duală de beneficiar, dar şi de furnizor de

experienţă şi asistenţă, în zone cum ar fi tranziţia democratică, reformele economice, integrarea

euro-atlantică şi europeană, de interes efectiv pentru alte ţări ICE.

231

De menţionat, de asemenea, că ICE acordă o atenţie deosebită şi sprijină, inclusiv cu

resurse proprii, transpunerea în practică a unor proiecte din cadrul Pactului de Stabilitate pentru

Europa de Sud-Est (PSESE).

România a fost primită în ICE la 1 iunie 1996, cu ocazia reuniunii de la Viena a miniştrilor

afacerilor externe ai ţărilor membre ale acestei organizaţii.

La Summit-ul ICE de la Varşovia (noiembrie 2003), domnul Adrian NĂSTASE, primul

ministru al României, în acea vreme, a susţinut în discursul său că schimbările istorice au deschis

noi perspective pentru toate statele şi popoarele din zona Iniţiativei Central Europene. Procesul

fără precedent al lărgirii Uniunii Europene precum şi lărgirea NATO au fost percepute ca o

modalitate de a îndepărta vechile bariere din Europa. În acelaşi timp, ele subliniază necesitatea

unor mai mari eforturi pentru a consolida unitatea Europei şi solidaritatea între state, bazată pe

valorile democratice comune. În viitorul apropiat, aproape jumătate dintre statele Iniţiativei Central

Europene vor fi membre ale UE.

Astfel, România va sprijini consolidarea rolului ICE, de liant între Estul şi Centrul Europei

şi totodată de partener solid în dialogul instituţional cu UE, CE şi NATO.

România şi-a reafirmat întregul sprijin pentru consolidarea ICE ca actor important în

trasarea arhitecturii viitoare a Europei.

De asemenea, ţara noastră îşi exprimă interesul faţă de creşterea rolului ICE în domenii ca:

practica unei bune autoguvernării locale, prin crearea unor proiecte de formare

profesională a viitorilor funcţionari publici după criteriile UE;

I.M.M.-uri, prin împărtăşirea celor mai bune experienţe în materie de management post-

privatizare şi acces la fondurile de dezvoltare;

Privită prin prisma viitoarei integrări în UE, România consideră creşterea competitivităţii

economice ca fiind o prioritate decisivă atât pentru guvernul român, cât şi pentru toate statele

membre ICE, manifestând o preocupare particulară în dezvoltarea reţelei de infrastructuri de

energie şi de transport, mai cu seamă că ţara noastră va fi chemată să joace un rol important în

viitorul coridor european Nord - Sud, care va lega Adriatica de Marea Neagră.

De asemenea, se impune urgentarea redeschiderii cursului superior al Dunării, pentru care

este necesară găsirea de fonduri la nivel european şi internaţional; în acest sens, Procesul de

Cooperare Dunăreană, lansat în mai 2002, oferă un cadru excelent pentru implementarea unor

proiecte de integrare socio-economică europeană a statelor membre ICE.

232

O preocupare deosebită a guvernului român o constituie combaterea criminalităţii, a

migraţiei şi a traficului ilegale, văzute ca obligaţii comun asumate de toate statele membre ICE, iar

întărirea colaborării între ICE şi SECI în acest domeniu, concretizată în semnarea Înţelegerii de

cooperare în cadrul Centrului de la Bucureşti, reprezintă un pas important eforturile de aliniere la

reglementările UE în materie.

După Praga şi Copenhaga, ICE trebuie să facă o nouă dovadă a flexibilităţii şi

dinamismului său, reînnoindu-şi viziunea politică, atât asupra ajustării politicilor regionale pentru

obţinerea unei mai bune coerenţe la nivel social, economic şi legislativ, cât şi asupra implementării

unor programe europene cum ar fi TACIS, PHARE sau CARDS.

3. Acordul de Liber Schimb Central-European (CEFTA)

Acordul de Liber Schimb Central-European (Central European Foreign Trade Agreement -

CEFTA) a fost încheiat în 1992 între Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia, în condiţiile dispariţiei

sistemului CAER, în ideea facilitării schimburilor şi a cooperării economice intra-regionale, şi,

implicit, a sprijinirii dezvoltării economice a ţărilor participante.Totodată, acordul a fost văzut ca

un instrument de pregătire a statelor participante pentru aderarea la Uniunea Europeană, el fiind

accesibil doar acelor ţări care aveau deja încheiat un acord de asociere cu UE.În timp, acordul a

fost lărgit prin includerea Sloveniei, României, Bulgariei şi Croaţiei.

Zona de liber schimb a devenit funcţională pentru produse industriale la 1 ianuarie 2001, cu

doar câteva excepţii, eliminate şi ele în 2002.

În general, rezultatele concrete ale CEFTA au fost mai slabe decât se aşteptase iniţial,

majoritatea ţărilor participante înregistrând o dinamică mult mai puternică a schimburilor cu UE,

faţă de cea a schimburilor în cadrul Acordului.

Pentru România, operaţiunile comerciale în cadrul zonei de liber schimb s-au soldat cu un

deficit comercial cronic, evidenţiind dezechilibrele existente în structura schimburilor şi în

competitivitatea relativă a mărfurilor. Acest deficit se datorează, în principal, schimburilor cu ţările

central-europene, ale căror produse de export s-au dovedit a fi mai competitive decât cele

româneşti.

233

Cu toate acestea, volumul schimburilor intra-regionale a crescut constant, iar sporul de

deschidere economică şi de competitivitate pe care acordul le-a favorizat a contribuit sensibil la

pregătirea economiilor pentru aderarea la Uniunea Europeană.

În urma integrării în Uniunea Europeană, în 2004, a Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei şi

Sloveniei, numărul ţărilor participante la prezentul Acord de Liber Schimb Central-european s-a

redus la doar trei, şi anume România, Bulgaria şi Croaţia.În atari condiţii, s-au formulat întrebări

privitoare la viitorul Acordului, în special în condiţiile integrării României şi Bulgariei în Uniunea

Europeană în 2007.

CEFTA s-a dovedit a fi un cadru excelent de pregătire pentru aderarea la Uniunea

Europeană a economiilor ţărilor candidate.

4. Procesul de Cooperare Dunăreană

Ideea unui proces politic de cooperare în regiunea Dunării a apărut cu ocazia lansării

propunerii române de analiză a oportunităţii reluării consultărilor între statele membre ale Comisiei

Dunării pentru revizuirea Convenţiei de la Belgrad din 1948 privind regimul navigaţiei pe Dunăre

(la cea de-a 59-a sesiune a Comisiei Dunării, desfăşurată în luna aprilie 2000., la Budapesta),

propunere care s-a bucurat de o largă susţinere a statelor membre. În acest context, Austria a

propus părţii române lansarea unei iniţiative comune, care să reprezinte nucleul unui viitor proces

politic de colaborare între statele din regiunea Dunării, în concordanţă cu politicile regionale ale

Uniunii Europene. Iniţiativa s-a bucurat de sprijinul şi implicarea activă a Comisiei Europene şi a

Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est.

Lansarea Procesului de Cooperare Dunăreană a avut loc la Viena, la 27 mai 2002, în cadrul

unei Conferinţe a miniştrilor afacerilor externe din ţările dunărene.

Având în vedere rolul României în “construirea” Procesului de Cooperare Dunăreană, fostul prim-

ministru Adrian Năstase a deschis Conferinţa, susţinând discursul principal al acesteia.

Au participat, de asemenea, domnul Chris Patten, comisarul european pentru afaceri

externe, şi domnul Erhard Busek, coordonatorul special al Pactului de Stabilitate.

Participanţii la Procesul de Cooperare Dunăreană:

Cele 13 state din bazinul hidrografic al Dunării (cele 10 state riverane: Germania, Austria,

Slovacia, Ungaria, Croaţia, Iugoslavia, România, Bulgaria, Republica Moldova şi Ucraina, precum

234

şi 3 state neriverane, având însă majoritatea teritoriului situată în cadrul bazinului hidrografic al

fluviului: Cehia, Slovenia, Bosnia şi Herţegovina), Comisia Europeană şi Pactul de Stabilitate.

Observatori: state interesate şi capabile să contribuie la activităţile Procesului – SUA,

Rusia, Franţa, Turcia, Macedonia – precum şi organizaţii şi structuri regionale cu profil dunărean

sau preocupări în zonă – Comisia Dunării, Comisia Internaţională pentru protecţia Fluviului

Dunărea, Comitetul Permanent pentru Coridorul VII, CEFTA, SEECP etc.

Procesul de Cooperare Dunăreană nu este o nouă organizaţie regională (deci o structură

instituţionalizată), ci un cadru politic de cooperare şi promovare, cu prioritate, a

preocupărilor şi obiectivelor principale ale statelor din regiunea dunăreană;

Modalităţi de funcţionare:

- desfăşurarea de conferinţe la nivelul miniştrilor afacerilor externe, o dată

la 2 ani, care vor identifica priorităţile de acţiune pentru cooperarea dunăreană, precum şi

proiecte care urmează să fie promovate în cadrul Procesului – acestea fiind incluse într-o

listă exemplificativă de proiecte prioritare;

- desfăşurarea unor reuniuni, la nivel de înalţi funcţionari, pentru analiza

stadiului de realizare a proiectelor respective.

Implicarea Pactului de Stabilitate în Procesul de Cooperare Dunăreană.

Pactul de Stabilitate a avut la începutul anului 2000 (în paralel cu iniţiativa româno-austriacă)

iniţiativa lansării unei conferinţe dunărene, care să reprezinte un forum de discuţii al problemelor

dunărene în diferite domenii. După lansarea demersului româno-austriac, cele două iniţiative au

fost conexate, astfel încât cele două state şi Pactul de Stabilitate au fost, alături de Comisia

Europeană, co-iniţiatorii Procesului de Cooperare Dunăreană.

Pactul de Stabilitate a participat activ la pregătirea lansării PCD – coordonatorul special al

Pactului, dl. Erhard Busek, participând atât la cea de-a doua reuniune pregătitoare a Conferinţei de

lansare (Bucureşti, 6 februarie 2001), cât şi la Conferinţa de lansare de la Viena şi acţionând, cu

diverse prilejuri, pentru promovarea folosirii PCD ca un instrument în sprijinul dezvoltării regiunii

Dunării.

Caracterul de noutate al acestui Proces constă în faptul că introduce, în premieră, o

dimensiune politică a colaborării în regiunea dunăreană, fiind primul proces politic dedicat

spaţiului şi problematicii dunărene în ansamblul lor (celelalte structuri sau organizaţii având

caracter tehnic sau sectorial).

235

El a fost conceput ca un exerciţiu politic de integrare al statelor dunărene, prin participarea

în cadrul său atât a Comisiei Europene şi Pactului de Stabilitate, cât şi a unor state membre ale UE,

alături de state candidate la aderare (precum şi alte state aflate fie în cadrul Procesului de

Stabilizare şi Asociere, fie în alte relaţii de cooperare cu UE). Se poate afirma că interacţiunea

româno-austriacă în pregătirea lansării PCD a prefigurat fericit efectele benefice ale acestei

cooperări.

Alături de dimensiunea politică, cooperarea în cadrul Procesului de Cooperare Dunăreană

este promovată şi prin cele şase dimensiuni sectoriale: economică, navigaţie, a mediului

înconjurător, turistică, culturală şi a cooperării sub-regionale.

Obiective: Procesul are ca obiectiv principal armonizarea şi coordonarea iniţiativelor legate

de cooperarea în bazinul Dunării, astfel încât să poată fi evitate suprapunerile şi preîntâmpinată

irosirea resurselor.

Realizarea proiectelor: pentru fiecare proiect de cooperare, identificat drept prioritar, se

stabileşte, pe bază de “voluntariat”, un stat sau o organizaţie care să preia rolul de coordonare a

activităţilor pentru realizarea sa. Astfel, România a preluat rolul de coordonare pentru proiectele

legate de activităţile economice - de exemplu:

organizarea Conferinţei de afaceri dunărene, în octombrie 2003, la Bucureşti;

realizarea unui centru dunărean pentru artizanat şi întreprinderi mici şi mijlocii;

realizarea unui centru pentru promovarea produselor dunărene;

stabilirea unei baze de date a agenţilor economici dunăreni;

crearea unei burse dunărene a turismului.

Este de remarcat faptul că aceste proiecte trebuie să fie deja viabile şi funcţionale (inclusiv

în privinţa surselor de finanţare), în sensul că Procesul de Cooperare Dunăreană nu va acţiona

pentru atragerea de fonduri pentru aceste proiecte, ca în modelul Pactului de Stabilitate. De fapt,

aprobarea listei de obiective prioritare şi proiecte funcţionează ca o „omologare” politică din partea

PCD, a importanţei lor (ca un „seal of quality” politic).

5. Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE)

Obiectivele PSESE considerate realizabile pentru perioada următoare, stabilite cu ocazia

Mesei Regionale de la Salonic (16 decembrie 2002), au fost următoarele:

236

Democraţia Locală şi Cooperarea Transfrontalieră - cooperare sistematică între subiecţii

locali din regiune (guvernamentali, civici şi din lumea afacerilor), pentru întărirea

complementarităţii economice, a coeziunii sociale şi reconcilierii, precum şi pentru

consolidarea democraţiei şi stabilităţii locale;

Mass-media - realizarea de reforme legislative, crearea unui Fond al Televiziunii,

intensificarea pregătirii ziariştilor, întărirea poziţiei mijloacelor de informare

independente şi a standardelor jurnalistice internaţionale în Sud Estul Europei;

Infrastructura - cofinanţarea programelor de dezvoltare a infrastructurii din regiune şi

instituţionalizarea parteneriatului în domeniul transporturilor (rutiere, feroviare,

aeriene), energiei electrice şi telecomunicaţiilor, acordării de prioritate investiţiilor de

capital; crearea Pieţei Regionale a Energiei;

Investiţiile şi comerţul - asigurarea unui climat de afaceri favorabil, la care să contribuie

Acordurile bilaterale de Liber Schimb, a unui sistem de monitorizare eficient,

amplificarea oportunităţilor de investiţii, de ocupare a forţei de muncă şi de dezvoltare

economică în regiune;

Gestionarea şi stabilizarea mişcărilor de populaţii - adaptarea strategică, într-o manieră

comprehensivă, pentru ca integrarea etnică să devină durabilă şi să permită măsuri

eficiente, la nivel naţional, în zonele predispuse migraţiei, legale sau ilegale şi azilului,

precum şi o mai bună administrare a frontierelor. S-a avut în vedere ca activităţile care

au ca obiectiv numai aspectele umanitare legate de refugiaţi să fie eliminate treptat;

Crima organizată - sprijinirea eforturilor pentru crearea unor instrumente comune de

luptă împotriva crimei organizate prin eficientizarea Centrului Regional pentru

Combaterea Crimei Transfrontaliere de la Bucureşti şi prin pregătirea personalului său

la nivelul standardelor EUROPOL (inclusiv în spiritul rezultatelor Conferinţei

ministeriale de la Londra - 25 noiembrie 2002, privind combaterea crimei organizate în

Sud Estul Europei).

Principalele acţiuni realizate în cadrul meselor de lucru, au vizat realizarea de progrese

în domeniile: mass-media şi democraţia locală/cooperarea transfrontalieră:

în domeniul mass- media: majorarea timpilor de emisie pentru programele cu tematică

specială (corupţie, reconciliere, tineret, etc.); înfiinţarea "Balkan Trust for Democracy",

care creează premisele finanţării proiectelor regionale din domeniile democraţie şi

237

drepturilor omului; intensificarea activităţilor privind îmbunătăţirea reformelor

legislative, a pregătirii ziariştilor, întărirea poziţiei mijloacelor de informare

independente şi a standardelor jurnalistice internaţionale în Sud Estul Europei prin

promovarea unei "media profesionale", inclusiv cu sprijinul Uniunii Europene;

în domeniul democraţiei locale şi cooperării transfrontaliere, Task Force-ul pe

această problematică din cadrul PSESE a facilitat următoarele acţiuni de cooperare

transfrontalieră:

a. Managementul şi stabilizarea mişcărilor de populaţii: în cursul anului 2003 fuziunea

dintre Iniţiativa privind Migrarea, Azilul şi Iniţiativa privind Revenirea Refugiaţiilor s-a

concretizat în MARRI, care s-a dorit a fi o formă mai eficientă de acţiune în domeniu a

PSESE; s-a adoptat un "Program de Acţiune" al MARRI pentru sprijinirea şi

complementaritatea cu PSA.

Conferinţa privind Securitatea şi Controlul Frontierelor (Ohrid/Macedonia, mai 2003):

crearea unor instrumente de lucru exacte pentru stabilirea unui control eficient, strict, dar deschis

al frontierelor; dezvoltarea unui sistem integrat de asistenţă a în acest domeniu în concordanţă cu

standardele UE; ţările participante la conferinţă s-au angajat pentru alinierea legislaţiilor naţionale

în materie la normele de comun acord stabilite prin Declaraţia Finală, în special a celor referitoare

la autorităţile vamale civile şi a normelor legale privind azilul regimul străinilor.

b. Crima organizată - au fost stabilite raporturile de lucru dintre EUROPOL şi Centrul

Regional SECI pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere de la Bucureşti:

Combaterea traficul cu fiinţe umane: la Forumul Regional Ministerial (Sofia, 10

decembrie 2003) reprezentanţii statelor Pactului de Stabilitate au adoptat o declaraţie

comună referitoare la necesitatea acordării de protecţie victimelor şi martorilor

implicaţi în cazuri de trafic de persoane, în special a situaţiilor în care minorii au avut

de suferit;

La 16 iulie 2003, a fost semnat Acordul dintre România şi Biroul Coordonatorului

Special al Pactului de Stabilitate privind deschiderea la Bucureşti a Secretariatului

pentru Combaterea Crimei Organizate în Europa de Sud-Est (SPOC). Obiectivul

general: facilitarea dialogului şi cooperării dintre autorităţile locale, agenţiile regionale

şi internaţionale specializate în combaterea crimei organizate.

238

Obiectivele propuse de PSESE, pentru viitor, în ceea ce priveşte cooperarea

transfrontalieră şi crima organizată:

Democraţia Locală şi Cooperarea Transfrontalieră, va cuprinde două componente:

asigurarea expertizei politice necesare autorităţilor locale în domeniul cooperării

transfrontaliere; acordarea de sprijin pentru activităţile specifice Euro-regiunilor

(reconciliere inter-etnică, îmbunătăţirea climatului economic, înlesnirea micului trafic

de frontieră pentru cetăţenii cu domiciliul în imediata zonă a frontierelor, etc);

Crima organizată - stimularea şi implementarea Convenţiei ONU privind combaterea

crimei organizate transnaţionale, în special pentru crearea mecanismelor legale de

protecţie a martorilor; facilitarea dialogului dintre Centrul Regional SECI de la

Bucureşti şi EUROPOL şi alte agenţii specializate pentru eficientizarea operaţiunilor de

investigare a dosarelor operative privind crima organizată;

Gestionarea fenomenului privind migrarea - soluţionarea eficientă a situaţiilor încă

existente privind refugiaţii şi persoanele care au fost nevoite să-şi părăsească propriile

locuinţe, în special cele din Bosnia şi Herţegovina, Croaţia, Serbia şi Muntenegru şi

Kosovo; înfiinţarea unui Forum de dialog pe probleme de Migrare, Azil, Vize şi

Control al Frontierelor, care să se organizeze regulat, la nivel de experţi.

6. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI)

Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (Southeast European Cooperative Initiative -

SECI) a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la

propunerea comună a Uniunii Europene şi Statelor Unite, cu scopul dezvoltării unei strategii

economice şi de mediu viabile în regiune.

Reuniunea inaugurală a avut loc la Geneva, în perioada 5-6 decembrie 1996, la 6 decembrie

1996 fiind adoptată Declaraţia de principiu privind cooperarea în cadrul SECI.

SECI este o structură subregională care încurajează cooperarea între statele participante şi

facilitarea integrării lor în structurile europene. SECI urmăreşte coordonarea planurilor de

dezvoltare regională, asigură o mai bună prezenţă a sectorului privat în economia zonei,

încurajează transferul de know-how şi realizarea de investiţii în sectorul privat.

239

Statele participante la SECI sunt: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Croaţia,

Macedonia, Grecia, Moldova, România, Slovenia, Turcia şi Ungaria.

Statele observatoare sunt Austria, Azerbaijan, Belgia, Franţa, Germania, Spania, SUA şi Ucraina.

Organismul decizional este Comitetul de Agendă ("Agenda Committee"), format din

coordonatorii naţionali pentru SECI (care coordonează, în plan intern, participarea la proiectele

SECI). Comitetul de Agendă are drept sarcină identificarea preocupărilor comune legate de

economia şi protecţia mediului în regiune, precum şi stabilirea listei de priorităţi pe baza cărora

sunt concepute şi dezvoltate proiecte concrete.

Priorităţile de acţiune, selecţionate de Comitetul de Agendă al SECI, la cea de-a 24-a

întâlnire (Salonic, 17 decembrie 2002), vizibil diminuate faţă de acţiunile preconizate la înfiinţarea

SECI, în 1996, sunt:

Transportul pe Dunăre;

Iniţiativa Râului Sava şi a Râului Tisa. S-a considerat că experienţa comercială şi de

afaceri câştigată de SECI prin proiectele dunărene în aria dezvoltării infrastructurii de

transport şi a managementului apelor este valoroasă şi poate fi folosită şi pentru râul

Sava şi Tisa, în special în atragerea de finanţări;

Comitetele naţionale SECIPRO, inspirate după modelul EUROPRO al ONU/CEE, se

dovedesc active în ţările în care există un interes susţinut pentru armonizarea şi

simplificarea procedurilor în materie de administraţie, comerţ şi transport.

O dată cu lansarea Pactului de Stabilitate s-a evidenţiat posibilitatea ca, datorită naturii

complementare şi obiectivelor comune ale celor două iniţiative, activităţile lor să fie coordonate. În

acest sens:

La 27 ianuarie 2003, în prima zi a sesiunii de iarna a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei, domnul dr. Erhard Busek, Coordonatorul Special al Pactului de

Stabilitate a subliniat faptul că s-a reuşit fuzionarea activităţilor SECI cu cele ale

Pactului, urmând a se elabora programele concrete de transpunere în practică ale acestei

reorganizări;

Centrul SECI de la Bucureşti a devenit Centrul Regional pentru Combaterea

Criminalităţii Transfrontaliere în care sunt incluse Secretariatele unor iniţiative ale

Pactului de Stabilitate (Combaterea Crimei Organizate/SPOC şi lupta împotriva

corupţiei/SPAI);

240

Consiliul Consultativ de Afaceri al SECI a fost „dizolvat”  în Consiliul Consultativ de

Afaceri al Pactului de Stabilitate, creându-se Consiliul Consultativ pentru Afaceri al

Europei de Sud-Est;

Comitetele SECIPRO au trecut în subordinea noului Consiliu Consultativ de Afaceri al

Europei de Sud-Est;

Întâlnirile Comitetului de Agendă al SECI, care aveau loc la fiecare două luni, sunt

programate din ce în ce mai rar, ca „anexă” a unor reuniuni ale Pactului de Stabilitate.

Cu ocazia reuniunii Comitetului de Agendă al SECI din 26 ianuarie 1998, România a

propus înfiinţarea la Bucureşti a unui Centru Regional SECI pentru combaterea infracţionalităţii

transfrontaliere. În cadrul reuniunii de la Geneva, din 15 aprilie 1998, a fost acceptat proiectul ţării

noastre privind instituirea Centrului.

La 26 mai 1999, a avut loc la Palatul Parlamentului din Bucureşti reuniunea dedicată

ceremoniei de semnare a Acordului de cooperare pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii

transfrontaliere, având ca parte integrantă Carta de organizare şi funcţionare a Centrului Regional

SECI.

Statele semnatare sunt Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Grecia, Macedonia,

Republica Moldova, România, Turcia şi Ungaria. România a ratificat Acordul de cooperare pentru

prevenirea şi combaterea infracţionalităţii transfrontaliere prin Legea nr. 208 din 1999. Acordul a

intrat în vigoare la 1 februarie 2000.

În luna iulie 2001, la Bucureşti, a fost negociat Acordul de sediu (tratat bilateral) cu Centrul

SECI privind statutul juridic, regimul oficialilor iniţiativei şi delegaţiilor la reuniuni, precum şi

sprijinul acordat de România. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 2001 de către dl. general

Constantin DEGERATU, pentru ţara noastră şi de dl. Erhard BUSEK, Coordonatorul SECI.

Acordul se inscrie în limitele tradiţionale ale practicilor diplomatice dintre un stat şi o organizaţie

internaţională, recunoscând şi garantând o gamă de imunităţi, privilegii şi facilităţi.

Proiectul are două componente:

1.Componenta externă (Centrul SECI) - instituţie internaţională interguvernamentală, cu

statut de misiune diplomatică;

Directorul Centrului are rang de ambasador, iar membrii instituţiei au statut diplomatic.

Organismul principal este Comitetul Comun de Cooperare (Joint Cooperation Committee -

JCC) care reuneşte reprezentanţi ai statelor membre din cadrul administraţiei vamale şi poliţiei. La

241

reuniunile JCC participă Organizaţia Mondială a Vămilor şi INTERPOL (au statut de consilieri

permanenţi) şi observatori (state şi organizaţii internaţionale). În cadrul Centrului funcţionează

patru grupuri de lucru pentru combaterea:

Traficului de Fiinţe Umane;

Traficului de droguri;

Fraude comerciale;

Terorismului.

2. Componenta internă (Punctul Naţional Focal)

Din anul 2003, Centrul Regional SECI pentru Combaterea Infracţionalităţii

Transfrontaliere a devenit Centrul Regional pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere.

7. Organizaţia pentru Democraţie şi Dezvoltare Economică – GUAM (ODDE

– GUAM) a fost înfiinţată prin semnarea, la 23 mai 2006, în cadrul primului Summit al Şefilor de

Stat GUAM de la Kiev, a Statutului (Cartei) acesteia; pînă atunci exista un For Consultativ GUAM

fondat la 10 octombrie 1997, la Strasbourg, de către Preşedinţii statelor: Georgia, Ucraina, Republica

Azerbaidjan şi Republica Moldova

La 1 iunie 2007, prin instituirea Secretariatului GUAM de la Kiev, a intrat în funcţie

Secretarul General al Secretariatului ODDE – GUAM, dl Valeri CHECHELASHVILI, precum şi

Coordonatorii de Programe (1 septembrie 2007).

În perioada 18-19 iunie 2007, la Bacu (Azerbaidjan), a avut loc al doilea Summit ODDE –

GUAM, precedat de reuniunea GUAM – Polonia (18 iunie 2007), reuniunea Consiliului

Miniştrilor Afacerilor Externe GUAM (18 iunie 2007), reuniunea GUAM – SUA, GUAM –

Japonia (18 iunie 2007), reuniunile sectoriale în trei blocuri (economic, al organelor de drept şi

umanitar) la nivel înalt, precum şi reuniunea Consiliului Coordonatorilor Naţionali.

În cadrul Summit-ului a avut loc reuniunea Consiliului Şefilor de Stat (CŞS) care s-a

desfăşurat într-un format extins, la care au participat Preşedintele Republicii Azerbaidjan,

Georgiei, Ucrainei, Prim-ministrul Republicii Moldova, iar în calitate de invitaţi speciali –

Preşedintele Poloniei, Lituaniei, României, Vicepreşedintele Bulgariei, Vice-spicherul Estoniei,

Ministrul Economiei Letoniei, precum şi alţi invitaţi din Austria, SUA, Japonia, OSCE, OCEMN,

UNESCO, şefii misiunilor diplomatice acreditaţi în Azerbaidjan.

242

Următorul Summit ODDE – GUAM, a avut loc la 1 iulie 2008, la Batumi (Georgia),

precedat de reuniunea Consiliului Miniştrilor Afacerilor Externe GUAM, reuniunile sectoriale în

trei blocuri (economic, al organelor de drept şi umanitar) la nivel înalt şi reuniunea Consiliului

Coordonatorilor Naţionali (CCN) GUAM.

COOPERAREA GUAM – JAPONIA

Prima iniţiativă de cooperare a fost lansată în cadrul Summit-ului GUAM de la Baku de către

Viceministrul Afacerilor Externe al Japoniei, care a trasat domeniile prioritare de cooperare cu

GUAM în cadrul politicii Guvernului nipon „Arca libertăţii şi prosperităţii în regiunea Mării

Negre”.

În acest sens, la 16-24 septembrie 2007, la Tokio, au avut loc un seminar în domeniul tehnologiei

de economisire a energiei. Republica Moldova a fost reprezentată la evenimentul în cauză de cîte

un expert din cadrul Ministerului Industriei şi Infrastructurii şi Academiei de Ştiinţe. Obiectivele

seminarului au fost: promovarea stabilităţii dezvoltării economiei de piaţă în statele GUAM,

securitatea energetică, precum şi schimbul de experienţă în domeniul economisirii energiei.

De asemenea, la 1-9 februarie 2009, la Tokio, partea niponă a organizat un seminar în domeniul

promovării investiţiilor şi comerţului. Participanţii au efectuat schimb de experienţă şi a celor mai

bune practici, precum şi au luat cunoştinţă de mecanismele de conlucrare şi perfecţionare a

activităţilor instituţiilor de promovare a investiţiilor şi comerţului.

COOPERAREA GUAM – SUA

Statele Unite ale Americii, pe toată perioada existenţei GUAM a acordat un interes sporit acestei

Organizaţii.

Primul proiect mare care a fost finanţat de SUA a fost „Proiectul de facilitare a comerţului şi

transportării” care include asistenţă tehnică pentru Ministerele Afacerilor Interne, inclusiv în

sistemul de schimb de informaţii, pentru Serviciile vamale şi Serviciile Grănicereşti ale statelor

membre.

Reprezentanţi de nivel înalt din Departamentul de Stat al SUA participă cu regularitate la lucrările

Summit-urilor GUAM, precum şi la reuniunile ministeriale.

243

De asemenea, la 30 octombrie 2007, la Washington a avut loc reuniunea comună a

Coordonatorilor Naţionali GUAM cu un şir de oficiali de rang înalt din cadrul Departamentului de

Stat al SUA şi altor instituţii guvernamentale americane. Participanţii la eveniment au abordat

subiectele ce ţin de stadiului actual al implementării diverselor proiecte în cadrul GUAM, în

special activitatea Centrelor Virtuale GUAM şi contribuţia lor la combaterea crimelor organizate

transfrontaliere, consolidarea securităţii energetice în regiune prin diversificarea surselor de

energie, consolidarea Secretariatului GUAM, dezvoltarea şi aprofundarea parteneriatelor GUAM-

UE, GUAM - Polonia, GUAM–Japonia, precum şi perspectivele de cooperare pe viitor cu

partenerii americani.

În contextul proiectului de asistenţă tehnică a Secretariatului GUAM, în luna decembrie 2008

statele membre GUAM au beneficiat fiecare de cîte un sistem de videoconferinţă din partea SUA

conform Proiectului de facilitare a schimbului de informaţii şi comunicare între Ministerele

Afacerilor Externe ale statelor membre şi Secretariatul GUAM.

COOPERAREA GUAM – UE ÎN CADRUL POLITICII UE „PARTENERIATUL ESTIC”

Secretarul General GUAM s-a adresat CMAE GUAM (în cadrul reuniunii acestuia la 26 februarie

2009, Kiev) cu propunerea de a examina oportunitatea cooperării GUAM – UE în cadrul

„Parteneriatului Estic”, motivînd că toate statele membre GUAM sunt implicate în această

iniţiativă şi posibilitatea GUAM-ului să ofere pentru UE un cadru instituţionalizat de cooperare

cu posibilitatea de a atrage în acest cadru şi pe Belorusia (excluzînd varianta cooperării cu

Armenia la iniţiativa Azerbaidjanului). Miniştrii au salutat această propunere şi au dispus ca

Secretariatul să vină cu propuneri concrete în acest sens. Astfel, a fost propus discutarea acestui

subiect în cadrul reuniunii extraordinare CCN GUAM (preconizată pentru 24-25 martie 2009,

Kiev), cu participarea experţilor în cooperare cu UE.

CONFERINŢE

Sub auspiciul Preşedinţiei Republicii Azerbaidjan în GUAM, în vederea realizării proiectelor sale,

în primăvara anului 2008, la Bacu, au fost organizate, 3 conferinţe internaţionale:

1. Principiile de Soluţionare a Conflictelor nesoluţionate pe teritoriul GUAM (15-16 aprilie

2008), la care au participat reprezentanţi ai mediului politic şi de ştiinţă.

244

2. Conferinţa Internaţională “GUAM – tranzit”, preconizată pentru 29-30 aprilie 2008, la

Bacu, în cadrul căreia au fost discutate subiectele privind armonizarea bazei legislative, înlăturarea

impedimentelor şi dezvoltarea infrastructurii coridorului de transport GUAM, precum şi

posibilităţile de extindere a coridorului Trans-caspic şi Pan-european.

3. Conferinţa Internaţională cu tematica „Strategia dezvoltării GUAM”, 29-30 mai 2008,

Bacu. Scopul Conferinţei a fost stimularea stabilităţii dezvoltării economice a statelor membre

GUAM, dezvoltarea comerţului şi investiţiilor ca urmare a globalizării pieţelor de desfacere şi

serviciilor în cadrul ODDE – GUAM. În cadrul conferinţei date au participat şi Preşedinţii

Asociaţiilor Băncilor GUAM.

SECRETARIATULUI GUAM

Menţionăm că la 26 februarie 2009, la Kiev, a avut loc ceremonia de inaugurare a Secretariatului

GUAM de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor membre. La eveniment au fost invitaţi

reprezentanţii elitei politice din Ucraina, corpului diplomatic acreditat în Ucraina, precum şi a

elitei oamenilor de afaceri. În cadrul ceremoniei au ţinut speech Şefii Misiunilor Diplomatice ale

Poloniei şi Cehiei.

http://guam-organization.org/

14. Organizaţii internaţionale nerecunoscute oficial

1. Clubul Bilderberg

„Ar fi fost imposibil sa concepem planul nostru menit pentru intreaga lume, daca l-am fi

destainuit in acei ani. Insa lumea este mai complexa şi este pregatita sa accepte o conducere

globala. Suveranitatea supranaţionala formata dintr-o elita intelectuala şi bancheri ai lumii

este, fara indoiala, mai atragatoare decit autodeterminarea naţionala, practicata in ultimele

secole”. – David Rockefeller, membru permanent al clubului Bilderberg, 1991.

245

Poate tot mai multi dintre voi a-ti auzit in ultimii ani de Clubul Biderberg,  Noua Ordine Mondiala,

Guvern Mondial si alte chestii de acest gen. Insa precum masoneria si alte grupari secrete aceste

informatii au fost luate de cei mai multi oameni drept teorii ale conspiratiei.

Voi incerca in cateva  articole sa demonstrez (sau macar sa ridic unele semne de intrebare)ca ceea

ce unii numesc teorie conspirativa este de fapt o realitate bine musamalizata in care sunt implicati

cei mai influienti si puternici oameni ai planetei, cu o putere mult dincolo de cea a presedintilor de

stat sau oricare alta mare functie oficiala.

O musamalizare la care mass-media si-a jucat perfect rolul, fiind laudata public pe 5 iunie 1991 de

fondatorul clubului Bilderberg,  David Rockefeller din partea Council on Foreign Relations (CFR):

“Suntem recunoscatori conducerilor publicatiilor The Washington Post, The New York Times,

Time Magazine si altor mari publicatii ai caror directori au participat la intalnirile noastre si au

respectat promisiunea lor de discretie pentru ultimii 40 de ani. Ar fi fost imposibil pentru noi sa

dezvoltam planul nostru global daca am fi devenit subiecti ai luminilor presei in toti acesti ani, dar

lumea este mult mai sofisticata si mai pregatita acum sa inainteze spre o guvernare globala …”

Despre CFR, Chester Ward, amiral si fost judecator in Marina Militara SUA, membru in CFR

timp de 15 ani spunea: “Scopul principal al CFR este slabirea suveranitatii SUA si a

independentei nationale si supunerea ei unui guvern unic mondial.“

Insa nu despre asta vom discuta in acest material. Aici vom incerca sa ne amintim de unde a pornit

acest grup, cine sunt fondatorii lui si cum au ajuns acestia sa detina controlul monetar si politic

mondial.

Cea mai scurta si oficiala definitia a Clubului Bilderberg ar fi urmatoarea: o organizatie ce include

lideri politici, oameni de afaceri, academicieni si ziaristi, care se intruneste anual incepand din

1954. Organizatia sustine o agenda globalista si afirma ca notiunea de suveranitate nationala este

depasita. Printre participantii la reuniunile trecute ale grupului s-au numarat Hillary Clinton, Bill

Clinton, Donald Rumsfeld, Henry Kissinger, regele Juan Carlos al Spaniei, Regina Beatrix a

Olandei si Tony Blair, reprezentanti ai Consiliilor de Administratie de la IBM, Xerox, Royal Dutch

Shell, Nokia si Daimler. Intalnirea din 2008 s-a desfasurat la Westfields Marriott in Chantilly

(Virginia), cea din 2009 langa Atena. La fiecare patru ani, reuniunile se desfasoara in SUA sau

246

Canada. Din cauza caracterului secret al intalnirilor si al refuzului de a prezenta comunicate de

presa, grupul a fost acuzat frecvent de comploturi la nivel mondial. Participantii nu au voie sa

vorbeasca despre cele discutate in timpul reuniunilor. Grupul Bilderberg poarta numele unui hotel

din Olanda unde membrii fondatori – printul Bernhard al Olandei, Joseph Retinger, David

Rockefeller si Denis Healey – s-au intalnit prima data in 1954. Participantii la intalnirile grupului

sunt protejati de serviciile secrete ale principalelor state reprezentate, in frunte cu CIA.

Istoria Clubului Bilderberg se confunda cu aceea a planetei noastre dupa cel de-al Doilea Razboi

Mondial. Prima reuniune oficiala a avut loc intre 29 si 31 mai 1954, in localitatea olandeza

Oosterbeek. Atunci a si imprumutat numele Hotelului Bilderberg, amfitrionul intalnirii, al carui

proprietar era Printul Bernhard, tatal actualei Regine Beatrix a Olandei. De-a lungul existentei sale,

desi isi neaga cu vehementa responsabilitatea pentru desfasurarea istoriei, Clubul a avut cuvantul

decisiv in evenimente ca razboiul din Vietnam, crearea organizatiilor CECA, Euratom si CEE,

precursoare ale Uniunii Europene, razboiul de Yom Kippur, loviturile de stat din Brazilia,

Indonezia, Chile, Argentina, Honduras, Guatemala, debarcarea trupelor americane in Panama,

bombardarea Ceceniei, razboiul din Golf, inventarea si sustinerea euro, conflictele nesfarsite dintre

Israel si Palestina. Unii critici nu ezita sa-i considere pe bilderbergeri direct raspunzatori de

atentatele din 11 septembrie. Clubul Bilderberg este pretutindeni. 1

Insa cum au ajuns aceste personaje atat de puternice si infuiente pe plan mondial?

Sa privim putin in trecutul unora dintre ei, Rothschild, Morgan, Rockefeller:

In 1815, Nathan Rothschild a preluat controlul asupra economiei europene, provocand o cadere a

bursei din Londra. In acel moment, Europa era satula de razboi, iar viitorul intregului continent

depindea de deznodamantul bataliei de la Waterloo. Daca armata lui Napoleon ieşea victorioasa,

Imperiul francez urma sa deţina puterea asupra Europei. Daca, din contra, caştiga armata coalitiei

anglo-pruso-olandeze, condusa de ducele de Wellington, ajungea Anglia intr-o pozitie de putere.

Oricum Rothschild nu avea nimic de pierdut, intrucat finanţase ambele tabere. Dupa cum se ştie,

batalia de la Waterloo a avut ca rezultat infrangerea lui Napoleon.

Cel care a finanţat reconstrucţia Europei şi stabilizarea sistemului economic dupa razboaiele

napoleoniene a fost Rothschild. Fondurile din care el a imprumutat naţiunilor Europei,

247

indatorandu-le, au provenit dintr-o inşelaciune celebra. Utilizand reţeaua sa de spioni, Nathan

Rothschild a aflat inaintea celorlalţi englezi care era rezultatul importantei batalii de la Waterloo.

Le-a transmis agenţilor sai de la bursa sa vanda puternic acţiuni, lucru care i-a determinat pe

ceilalţi sa creada ca el ştie ceva şi ca ducele de Wellington a pierdut batalia de la Waterloo. Toata

lumea a intrat in panica, grabindu-se sa scape de acţiunile britanice “fara valoare”, pentru a-şi salva

macar o parte din averi.

Dupa cateva ore, bursa din Londra se prabuşise total. Cand a sosit ştirea oficiala ca Wellington

caştigase de fapt batalia de la Waterloo, era deja prea tarziu. Rothschild cumparase cea mai mare

parte din piaţa pe o suma de nimic. In cateva secunde, acţiunile britanice au crescut peste valoarea

lor iniţiala şi iata cum peste noapte, averea deja fabuloasa a lui Rothschild s-a multiplicat de 20 de

ori. Din aceşti bani, clanul Rothschild a dat apoi imprumuturi (evident cu dobanzile de rigoare)

ţarilor europene, atat de dornice sa se refaca dupa lunga perioada de razboi (finanţat tot de

Rothschild) şi sa ajunga la… stabilitate economica.

Tot stabilitatea economica a fost invocata şi pentru a justifica crearea Federal Reserve. Prima

banca supranaţionala din lume a aparut in urma unei false crize financiare, declanşate de un alt

membru al elitei, bancherul J. P. Morgan. In 1907, J. P. Morgan a inceput sa raspandeasca zvonul

ca bancile au dificultaţi şi nu vor mai putea face rambursari. Ca şi in exemplul anterior cu Nathan

Rothschild, acest zvon a capatat credibilitate pentru ca venea de la o persoana despre care se

presupunea ca ştie ce spune. S-a creat panica, toata lumea s-a inghesuit sa işi retraga depozitele din

banci, lucru ce a dus la falimente in lanţ (aproape 5400 de banci au disparut atunci).

Apoi Congresul american a demarat o ancheta pentru a stabili care este cauza acestui dezastru şi

cum poate fi el evitat. Comisia insarcinata cu aceasta misiune era condusa de senatorul Nelson

Aldrich. Acesta era liderul partidei republicane din Senat, dar şi trezorier al lojii masonice din

Rhode Island şi omul bancherilor (de altfel avea sa devina membru al clanului Rockeffeler, fiica sa

Abby Greene Aldrich casatorindu-se cu John D. Rockefeller Jr.). Aldrich a propus ca soluţie

“salvatoare” crearea unei Banci Centrale care sa vegheze pentru ca dezastrul din 1907 sa nu se mai

repete niciodata. Istoria a aratat ca el s-a mai repetat de atunci de mai multe ori.

248

In 1910, Federal Reserve Act a fost semnat iniţial, nu de legislatorii americani aşa cum era firesc,

ci de bancheri, in cadrul unei intalniri secrete, organizate in casa lui J.P. Morgan din Jekyll Island.

Apoi documentul i-a fost dat lui Aldrich care l-a prezentat Congresului. Iniţial nu a avut sorţi de

izbanda, dar in 1913, cand Woodrow Wilson a devenit preşedinte al SUA, a fost aprobat. In

schimbul susţinerii financiare şi politice in alegeri, Wilson le promisese bancherilor ca, odata ajuns

preşedinte, va aproba fara sa clipeasca constituirea Federal Reserve. Cu doua zile inainte de

Craciun, cand o mare parte din membrii Congresului american nu erau prezenţi, Federal Reserve

Act a fost transformat in lege, fiind aprobat de Congres şi de preşedintele SUA.

Dupa mulţi ani, Woodrow Wilson scria cu regret: “Naţiunea americana este controlata de

sistemul de credit. Sistemul de credit este unul privat, creşterea naţiunii şi toate activitaţile noastre

sunt in mainile a doar caţiva oameni, care nu fac altceva decat sa controleze şi sa distruga

libertatea economica. Am ajuns sa fim una din cele mai prost guvernate, cele mai complet

controlate şi mai dominate guverne din lumea civilizata. Nu avem un guvern cu opinie libera,

manat de propriile convingeri, ci un guvern aservit opiniei şi supus presiunilor unui mic grup de

oameni care il controleaza.”

Senatorul Louis McFadden spunea in 1932 in Congresul american: “Prin constituirea Federal

Reserve a fost construit un sistem bancar mondial. Un superstat, controlat de bancherii

internationali care acţioneaza impreuna pentru a transforma lumea in sclavul lor. Federal

Reserve a uzurpat guvernul“.

Publicului i s-a spus atunci ca Federal Reserve este soluţia ideala şi unica pentru a menţine

stabilitatea economica (suna cunoscut, nu-i aşa?). Strazile şi ziarele erau pline de afişe in care

americanilor li se arata cum inflatia, şomajul şi criza economica sunt de acum de domeniul

trecutului, datorita apariţiei Federal Reserve. A urmat insa marea criza economica din 1929 (The

great depression), care a predat SUA cu totul in mainile bancherilor.

In 1944 a fost implementat sistemului Bretton Woods pentru a restabili economia dupa al Doilea

Razboi Mondial (o alta criza generata cu finanţarea aceloraşi bancheri). Cu acest prilej au aparut

alte instituţii financiare de genul Federal Reserve, dar pe scara mai extinsa: Fondul Monetar

Internaţional şi Banca Mondiala.

249

Federal Reserve a oprit in 1971 convertibilitatea dolarului in aur, producand o noua criza pe piaţa,

care a transformat dolarul american in principala moneda de schimb (mai ales pentru comerţul cu

petrol) a planetei. De fiecare data s-a invocat nevoia de stabilitate economica.

Lista utilizarii acestui scenariu este lunga şi se incheie (speram) cu actuala criza financiara,

orchestrata de aceeaşi bancheri din umbra prin intermediul organizaţiilor lor: Federal Reserve,

Banca Mondiala, FMI şi bancile centrale (naţionale) ale celor mai mari puteri ale lumii.

Aplicand cu scrupulozitate scenariul cunoscut, acestea au creat acum panica necesara acceptarii

unei noi autoritaţi financiare, unice la nivel mondial, conduse de acelasi grup restrans . 2

2. ORGANIZAŢII TERORISTE

Terorismul, considerat timp îndelungat de către experţi ca o

problemă internă a unui stat, la sfârşitul secolului XX a evaluat în unul din

cele mai periculoase fenomene pentru securitatea internaţională. Astăzi

combaterea eficientă a terorismului internaţional şi diminuarea

eventualelor consecinţe dezastruoase ale acestuia sunt în lista celor mai

arzătoare probleme din domeniul asigurării securităţii statelor. Problema

contracarării flagelului terorist poate fi soluţionată doar prin unificarea şi

coordonarea eforturilor la nivel naţional şi internaţional.

Mijloacele folosite de terorişti sunt extrem de variate (răpiri de

persoane, luări de ostatici, asasinate, producerea de explozii, distrugerea

unor edificii publice, sabotarea căilor ferate, a instalaţiilor industriale sau a

mijloacelor de telecomunicaţii, ruperea digurilor, otrăvirea apei,

răspândirea bolilor contagioase etc.). Din arsenalul metodelor

„tradiţionale" fac parte: atentatele asupra şefilor de state, atacurile asupra

misiunilor diplomatice si diplomaţilor acreditaţi, asupra personalităţilor

politice sau altor persoane recunoscute pentru opiniile lor, atacarea unor

instituţii publice sau întreprinderi comerciale, a avioanelor, forţelor de

ordine ş.a.

250

Potrivit informaţiilor vehiculate prin mass-media, în prezent, în lume

acţionează peste 500 de organizaţii şi grupări teroriste de diferite orientări.

Dar, dincolo de statistici, realitatea este mult mai dureroasă. Atentatele din

11 septembrie 2001, asupra Statelor Unite, au arătat punctele vulnerabile

ale actualului concept de securitate. Terorismul a apărut ca o modalitate de

acţiune a celor slabi împotriva celor puternici.

Atacurile teroriste vizează în special securitatea populaţiei, ca mijloc

de presiune asupra statelor. În configurarea atacurilor nu este nevoie de un

PIB de 6 trilioane de dolari sau de înalte performanţe în tehnologiile

militare şi spaţiale. Principalii factori care contează sunt factorul uman şi

efectele psihologice. Activităţile teroriste pot fi puse în aplicare de orice

persoană, fără a avea cunoştinţe speciale aprofundate. O bombă poate fi

confecţionata din materiale care pot fi procurate cu relativă uşurinţa.

Aceste acţiuni se pot întâmpla oriunde. Terorismul poate îmbrăca diverse

forme (atacuri chimice, atacuri cu bombe, otrăviri în masa etc.). De cele

mai multe ori, acţiunile teroriste nu lovesc în forţa militară a unui stat, ci în

societatea civila. Scopul lor este implicarea emoţională a populaţiei.

Aceasta face ca presiunea psihologică asupra statului să fie mult mai

puternică decât în cazul unui conflict militar clasic. Principalul obiectiv al

acţiunilor de acest gen este răspândirea fricii.

Având ca scop informarea specialiştilor autorităţilor publice abilitate

cu prevenirea şi combaterea terorismului, savanţilor în domeniu şi

reprezentanţilor societăţii civile, se propune spre atenţie prezentul Buletin

Special privind organizaţiile internaţionale teroriste, extremiste şi

paramilitare.

Organizaţii internaţionale teroriste,

extremiste şi paramilitare

al-„QAIDA” (al-QA`IDA - Baza) Grupare teroristă transnaţională

cu caracter politico-religios de orientare radical-islamică. Formată în

Pakistan în baza structurii Maktab al-Hidmat (creată în anii 80 cu

concursul serviciilor speciale ale SUA, Arabiei Saudită, Pakistanului în

251

scopul finanţării şi acordării suportului tehnico-organizatoric voluntarilor

islamici participanţi la operaţiunile militare din Afganistan împotriva

trupelor sovietice). Formaţiunea integrează în sine structuri cu opţiuni

radicale direcţionate spre opunerea rezistenţei forţelor coaliţiei în

Afganistan. Din septembrie 1992 liderii organizaţiei acordă prioritate în

activitatea sa actelor de teroare fapt ce coincide cu începerea operaţiunilor

militare ale ONU pe teritoriul din Somalia. Reprezentanţii grupării au

participat în conflictele armate din Afganistan (1992), Somalia (1992-

1993), Bosnia şi Herţegovina (1992-1995), Kaşmir (1993), Caucazul de

Nord (1995), Kosovo (1999), Asia Centrală (1999). Au realizat actele

teroriste din 11.09.2001 pe teritoriul SUA, provocând criza politicomilitară

de amploare globală. Alte denumiri ale organizaţiei sunt: Gruparea

islamică pentru protejarea lăcaşurilor sfinte, Organizarea Mântuirii

Islamice, Reţeaua lui Usama ben Laden, Armata Islamică de eliberare a

lăcaşurilor sfinte. Liderul militar-politic al grupării - şeihul Usama

Mohammed ben Laden („Emir”, „Director”). Activitatea organizaţiei este

dirijată de către Consiliul suprem (Majlis ash-Shura) ce include în sine

patru comitete: Probleme de ordin militar, Probleme financiar-economice,

Problemele religiei şi dreptului, Problemele informaţiei, contrainformaţiei

şi propagării ideologice. La moment, ca urmare a evoluţiei situaţiei

internaţionale structurarea organizatorică a grupării nu este clară. Ca

urmare a decentralizării aparatului de conducere lipseşte centrul unic de

comandă. Efectivul organizaţiei nu este cunoscut, având o mărime

variabilă, însă după unele calcule numărul persoanelor implicate în grupare

atinge cifra de 20-50 mii. Conform datelor date publicităţii de către forţele

de coaliţie, în perioada anilor 2001-2002 au fost arestaţi 2400 membri ai

grupării, originari din peste 70 state ale lumii. Gruparea dispune de

armament performant, tehnică militară, mijloace de telecomunicaţii

avansate, fixându-se tentative de experimentare a armelor de nimicire în

masă cu aplicarea elementelor biologice, nucleare, radiologice, elemente

toxice. Pregătirea militară a cursanţilor se efectuează în baza unor

252

programe standarde ce include pregătirea în următoarele domenii:

ideologic, pregătirea fizică şi militară, studierea părţilor componente ale

armelor şi mecanismelor explozibile teleghidate, lupta corp la corp,

tehnica evadării din închisoare. Pe parcursul anilor 90, conform datelor din

sursele deschise de informaţii, în centrele respective au studiat peste 40 mii

de rebeli. În calitate de infrastructură întru pregătirea cadrelor sunt

utilizate instituţiile de învăţământ din diferite state din Europa de Vest

(pregătirea piloţilor sinucigaşi s-a efectuat în şcoala de aviaţie din oraşul

Florida, SUA sub acoperirea unei legende operative bine argumentate).

Parametri operativi sunt orientaţi spre blocarea căilor de comunicaţii;

deturnarea aeronavelor; luarea ostaticilor din mediul misiunilor

diplomatice, realizarea actelor de teroare faţă de diferite obiecte civile sau

militare, asasinarea liderilor politici din SUA, Europa occidentală, ai

regimurilor arabe de orientare prooccidentală. În cazul realizării actelor

teroriste, de regulă sunt utilizate elemente explozibile teleghidate sau

mecanice. În calitate de purtători ai mecanismelor explozibile prioritate se

acordă automobilelor sau diversanţilor-sinucigaşi. O trăsătură specifică a

grupării se consideră planificarea detaliată şi de durată a operaţiunilor

menite a fi realizate, ce include efectuarea acţiunilor de cercetare operativă

a obiectelor, observaţiile de durată (prin intermediul sistemului Web-

Cam), aplicarea tehnologiilor computerizate performante (Cad-Cam) în

scopul aprecierii parametrilor operaţiunii etc. În scopul realizării legăturii

operative pe larg se aplică posibilităţile canalelor anonime asigurate de

provaideri ai sistemului Internet (Hotmail, Yahoo, Libertysurf), prin

intermediul programelor e-mail, chat, bulletin board, Wap, precum şi

diferite mijloace ne tradiţionale. Atenţie se acordă pregătirii, traducerii în

diferite limbi cu repartizarea ulterioară a ghidurilor practice cu referire la

realizarea acţiunilor de partizani („Enciclopedia Jihadului”, statutele

militare); planificarea şi realizarea activităţilor cu caracter diversionistterorist;

confecţionarea şi utilizarea mecanismelor explozibile; realizarea

măsurilor de asigurare material-tehnică şi financiară a grupărilor islamice

253

de orientare radicală (prin intermediul asistenţei umanitare, acţiuni de

binefacere, structuri comerciale). Al-„QAIDA” dispune de o reţea de

centre specializate în pregătirea mercenarilor în diverse regiuni ale lumii,

cum ar fi Afganistanul (55 lagăre), Bangladeş, Bosnia şi Herţegovina,

Indonezia, Yemen, Pakistan, Somalia, Sudan, Cecenia (Federaţia Rusă). O

parte considerabilă a celulelor şi rezidenturilor de peste hotare activează în

regim de conservare autonomă, iar în unele cazuri sub acoperirea diferitor

structuri cu profil social, religios, cultural. Componenţa nominală a

acestora este completată din mediul cetăţenilor băştinaşi ai statelor

europene convertiţi la islam. În calitate de acte de acoperire sunt practicate

paşapoartele falsificate şi buletinele de identitate (SUA, Germania, Elveţia,

Canada, Bosnia şi Herţegovina, Albania, Federaţia Rusă, Somalia,

Yemen). Conform datelor din sursele deschise de informaţii, în februarie

2002 doar pe teritoriul SUA activau peste 100 de membri ai organizaţiei.

În rezultatul acţiunilor comune ale serviciilor speciale occidentale,

israelite, arabe în perioada 1999-2001 s-a reuşit demascarea reţelei de

agentură teroristă din Marea Britanie, Canada, Spania, Germania, Franţa,

Belgia, SUA, Italia, Pakistan etc. Canalele de finanţare ale grupării

teroriste sunt asigurate din contul creării unei infrastructuri bine dirijate,

ce conţin elemente de finanţare internă şi externă. Acestea includ în sine

activitatea financiar-bancară; transferurile bancare prin intermediul

cardurilor; traficul de fiinţe umane, armament, muniţii; comercializarea

produselor petroliere; contrabanda cu metale preţioase (aur, briliante), a

stupefiantelor; acţiuni de caritate şi suport umanitar etc. Printre actele

teroriste săvârşite de către membrii grupării al-„QAIDA”, putem evidenţia:

- decembrie 1992, Aden (Yemen) - aruncarea în aer a hotelului cu

personal militar din SUA (22 victime);

- 1993, Langly (SUA) - bombardarea cartierului general al CIA (2

victime);

- februarie 1993, New York (SUA) - aruncarea în aer a Centrului

Comercial Mondial (6 persoane decedate, peste 1000 răniţi);

254

- decembrie 1994, Manila (Filippine) - tentativa de asasinare a

preşedintelui SUA, a Papei de la Roma;

- 1996, Dahran (Arabia Saudită) - aruncarea în aer a cazărmilor

Forţelor Armate ale SUA (peste 500 victime);

- 1998, Kenia, Tanzania - aruncarea în aer a ambasadelor SUA

(peste 800 victime);

- 2000, Sidney (Australia) - planificarea unei serii de acte teroriste

la Centrala atomoelectrică în timpul Jocurilor Olimpice;

- 11 septembrie 2001, New York - deturnarea a 4 aeronave (3547

victime);

2002, Karachi (Pakistan) - aruncarea în aer a automobilului staţionat

lângă Consulatul SUA (peste 60 victime) etc.

Actualmente activitatea operativă a grupării s-a fixat în peste 95 de

ţări din Asia, Europa, statele CSI, Africa, America Latină, SUA, statele

arabe.

Notă:

Osama bin Laden, liderul grupării teroriste transnaţionale „al -

Qaeda”, născut în 1957, originar din Arabia Saudită. Înălţimea

circa 195 cm, greutatea peste 70 kg, constituţia corpului

uscăţivă. Ochi de culoare căprui, brunet. Vorbeşte în limba

arabă şi puştună, stângaci. Pe parcursul ultimilor decenii a

planificat, finanţat şi realizat un şir de acte teroriste îndreptate spre SUA.

Osama bin Laden a constituit obiect de investigare federală a marelui

juriu din New York (1996), fiind acuzat de promovarea terorismului

internaţional. Pentru acordarea informaţiilor ce ar duce la capturarea

acestuia autorităţile americane acordă remunerare estimată la cifra de 25

milioane dolari.

BRIGADA 055 (Brigatta 055) Grupare operativ-militară din cadrul

organizaţiei teroriste transnaţionale al-„QAIDA”. Conform datelor a fost

înfiinţată în 1998 constituind parte componentă a forţelor armate ale

emiratului islamic Afganistan. Conform datelor din sursele deschise de

255

informaţii, efectivul numeric al acesteia a constituit circa 1500 mercenari

originari din Arabia Saudită, Libia, Siria. În 2001 gruparea a fost practic

lichidată de către Alianţa de Nord în regiunea Kunduz.

Taliban-e-Afganistan (Mişcarea Islamică Taliban) Mişcare

politico-religioasă paramilitară din Afganistan întemeiată cu susţinerea

Pakistanului, prioritar fiind constituită din puştuni. În perioada anilor

1996-2001 mişcarea sus menţionată a obţinut controlul deplin asupra

capitalei şi a ţării. Teritoriile controlate au fost utilizate pentru amplasarea

bazelor militare şi a centrelor de instruire a unui şir de grupări teroriste

transnaţionale. După actele teroriste din 11 septembrie şi operaţiunile

americane în Afganistan mişcarea a pierdut controlul asupra teritoriilor

respective dezintegrându-se în mai multe formaţiuni. Fostul lider politic şi

militar - hogele Muhammed Omar. Colaborarea: cu organizaţia lui Usama

ben Laden, serviciile speciale şi respectiv forţele armate ale Pakistanului.

Organizaţia Tinerilor Arabi Naţionalişti pentru Eliberarea

Palestinei Grupare paramilitară palestiniană cu un număr neînsemnat de

membri, creată cu suportul serviciilor speciale ale Libiei în scopul

influenţei asupra mişcării palestiniene de rezistenţă. Statutul actual al

grupării nu este cunoscut, se presupune că de la începutul anilor 90 printro

decizie a guvernului libian activitatea organizaţiei a fost sistată.

Frontul Arab pentru Eliberarea Palestinei. Organizaţie

palestiniană cu statut militar-politic, întemeiată după retragerea sa din

rândurile FATH (1969). Conform datelor din sursele deschise de

informaţii, în 2001 a constituit aproximativ 300 de membri, dislocate în

Liban şi Iraq. În plan politic şi financiar este orientată spre Iraq, fiind de

fapt o filială a Partidului Arab al Renaşterii Socialiste (BAATH).

Armata Naţională pentru Eliberarea Palestinei (National

Liberation Army of Palestine) Constituie una din componentele aripei

militare ale Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (OEP) şi a mişcării

FATH. Creată în 1964. Dispune de statut oficial al forţelor armate ale

Palestinei în emigrare. A participat în războaiele arabo-israelite, precum şi

256

conflictele armate interne din statele arabe. Ca urmare a iniţierii dialogului

israelito-palestinian parţial organizaţia s-a autodizolvat. O parte din

membrii acesteia au aderat la structurile statele de menţinere a ordinii

publice a autonomiei palestiniene din sectorul Gaza sau în componenţa

efectivelor militare a diferitor state arabe. Punctele de dislocare se

consideră a fi Siria şi Liban.

Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei (Democratic

Liberation Front of Palestine/DLFP) Organizaţie militar-politică

palestiniană. Înfiinţată în baza uneia dintre fracţiunile Frontului Popular

pentru Eliberarea Palestinei constituind filială a OEP. Baza ideologică

constituie combinarea concepţiilor marxiste şi naţionalismului arab.

Programul politic este direcţionat spre realizarea scopurilor naţionale

(eliberarea Palestinei de sub ocupaţia israeliană) prin revoluţionarea

maselor. Din 1991 frontul s-a descompus în două fracţiuni după principiul

aderării la Declaraţia reglementării conflictului arabo-israelit. În

componenţa fracţiuni radicale au intrat Alianţa forţelor palestiniene, iar

fracţiunea moderată este susţinută de către liderii Organizaţiei pentru

Eliberarea Palestinei. Conform datelor din sursele deschise de informaţii,

efectivele militare ale fracţiunii moderate sunt localizate în Iordania

constituind circa 150-200 rebeli. În perioada anilor 1969-1988

reprezentanţii mişcării au participat în conflictele armate desfăşurate pe

teritoriul statelor arabe fiind direct implicaţi în realizarea unor acte

teroriste de amploare, printre care:

- 1974, Israel - luarea de ostatici în şcoala or. Maalot (27 decedaţi, 124

răniţi);

- 1975, Tel-Aviv, Israel - luarea de ostatici în hotelul Savoy (11

victime);

- 1979, Israel - aruncarea în aer a unor autobuse de cursă.

Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei (Popular

Liberation Front of Palestine -PLFP) Organizaţie militar-politică

palestiniană, întemeiată în 1967 prin sciziunea grupărilor Frontului

257

Palestinian pentru Eliberare, formaţiunilor paramilitare Abtal al-A'uda şi

Shabab lil-Intiqam. Ideologia fundamentală a frontului constituie

promovarea marxismului radical. Sarcinile trasate constituie eliberarea

Palestinei cu aplicarea forţelor armate; lichidarea statului Israel;

planificarea şi realizarea unor revoluţii. Actualmente liderii formaţiunii

optează împotriva adoptării declaraţiilor privind reglementarea paşnică a

diferendului palestinian, continuarea confruntărilor armate împotriva

Israelului. Conform registrelor oficiale ale Departamentului de Stat ale

SUA, ale Uniunii Europene gruparea este inclusă în lista organizaţiilor

teroriste. În perioada anilor 2000-2004 de către membrii grupării au fost

săvârşite acte teroriste cu aplicarea elementelor explozibile teleghidate;

luarea ostaticilor din mediul angajaţilor diplomatici; deturnarea navelor

aeriene. Legăturile externe/ colaborarea – Siria; Liban; unele structuri cu

viziuni radicale din Europa Occidentală; China. Internet-site:

www.umw.edu; www.members.tripod.com. Printre crimele cu tentă

teroristă se includ:

- 1972, explozie în aeroportul din Tel-Aviv (26 victime);

- 1975-1978 deturnarea repetată ale aeronavelor civile în oraşele

Paris, Vena, Atena;

- 2001, Ierusalim - asasinarea ministrului turismului al statului Israel,

Rehavami Zevi.

Frontul Popular Pentru Eliberarea Palestinei/PLFP-GC

(Popular Liberation Front of Palestine-General Command)

Organizaţie militar-politică palestiniană, întemeiată în baza fracţiunii

radicale a Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei. Din 1983 este

membră a Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Membrii acesteia au

participat în acţiunile împotriva forţelor israelite, la realizarea unor sarcini

de ordin militar-politic din regiunea Orientului Apropiat. Conform

registrelor oficiale ale Departamentului de Stat ale SUA gruparea este

inclusă în lista organizaţiilor teroriste. Paralel formaţiunea dispune

structuri specializate pe probleme militare şi politice localizate pe teritoriul

258

Siriei şi Libanului. Conform datelor din sursele deschise de informaţii,

efectivul frontului constituie circa 900 membri activi. Parametrii operativi

de activitate sunt orientaţi spre luarea de ostatici, decapitarea

reprezentanţilor misiunilor diplomatice, deturnarea aeronavelor civile.

Printre acţiunile violente comise se includ:

- 1970 - aruncarea în aer a aeronavei companiei elveţiene Swissair

(235 victime);

- 1988 - aruncarea în aer a aeronavei Boing-747 în Marea Britanie

(270 victime).

Menţin legături cu grupările teroriste din Siria, Liban, Iran. Dispun

de celule conspirative în unele state europene (Germania, Franţa, Belgia

etc.). Concepţiile liderilor grupării sunt promovate prin intermediul

mijloacele de comunicare în masă (Centrul Informaţional din Palestina al-

Quds; postul de transmisiune radio al-Quds Palestinian Arab Radio).

Internet-site – www.alquds.org/palestine

Frontul Popular Pentru Eliberarea Palestinei – Comandamentul

Special (Popular Liberation Front of Palestine – Special

Commandment) Grupare militar-politică palestiniană, întemeiată de către

Abu Salim în baza fracţiunii radicale a grupului cu destinaţie specială. În

prezent nu este parte a Frontului Popular pentru Eliberarea Palestinei. Pe

parcursul anilor 90 membrii formaţiunii au participat la realizarea

proceselor cu caracter militar-politic în diferite regiuni ale Palestinei.

Statutul actual al organizaţiei nu este cunoscut. Conform registrelor

oficiale ale Departamentului de Stat ale SUA gruparea este inclusă în lista

organizaţiilor teroriste. Liderii grupării colaborează cu grupările teroriste

din Siria, Libanul de Sud, Iran, Irak. Dispun de celule conspirative în unele

state europene (Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie, Belgia, Spania).

Parametrii operativi – realizarea actelor teroriste cu aplicarea

mecanismelor explozibile teleghidate, în special în statele din Europa

occidentală. Astfel, în 1985 cu concursul membrilor grupării a fost aruncat

în aer restaurantul din oraşul Torrehon (Spania) fiind ucişi 18 militari ai

259

Forţelor Armate ale SUA.

Frontul de Eliberare a Palestinei (Palestinian Liberation

Front/PLP) Organizaţie militar-politică palestiniană, creată în baza

fracţiunii radicale de orientare pro-irakiană recunoscută ca formaţiune

autonomă în cadrul Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei. Până în 1989

comandamentul acestei fiind dislocat pe teritoriul Tunisiei, ulterior

localizându-se în Irak. În perioada anilor 1983-1997 membrii formaţiunii

au participat la confruntările armate din Israel, Liban, Siria. Ulterior

gruparea s-a dezmembrat în patru fracţiuni autonome: Fracţiunea Abbas

(Liban, Tunisia, Iraq), Fracţiunea Ganem (Siria), Fracţiunea Iaacub

(Liban), Fracţiunea pro-libiană.Conform registrelor oficiale ale

Departamentului de Stat ale SUA şi Uniunii Europene gruparea este

inclusă în lista organizaţiilor teroriste.

FATH (FATAH – Movement for the Liberation of Palestine -

Mişcarea pentru Eliberarea Palestinei) Este considerată gruparea

principală cu statut militar-politic din cadrul Organizaţiei. Alte denumiri:

Forţele principale de securitate (al-Amn ar-Raisi), Septembrie negru

(Aylul al-Asward), Furtuna (al-A`sifa), Puterea 17. Mişcarea a fost

întemeiată de către Iasir Arafat („Abu Ammar”) şi Halil Vazir („Abu

Jihad”) în Kuweit (1957). De la începutul anilor 60 activează oficial în

calitate de organizaţie armată acordând prioritate activităţilor partizanilor.

Sarcinile iniţiale ale organizaţiei erau direcţionate spre lichidarea statului

Israel, repatrierea emigranţilor evrei, reîntoarcerea refugiaţilor palestinieni.

Operaţiunile militare contra Israelului sunt organizate de pe teritoriul

Libanului şi Iordaniei. Liderii FATH în 1993 au recunoscut în mod oficial

independenţa şi integritatea statului Israel, neacceptând metodele forţate de

soluţionare a problemelor existente fiind iniţiată procedura de reformare a

structurilor militare. Reieşind din aceste considerente reprezentanţii

Departamentului de Stat al SUA au exclus organizaţia respectivă din

registrul organizaţiilor teroriste. Însă, din toamna 2002 sunt fixate date ce

atestă fapte ale radicalizării mişcării cu implicarea în coliziunile militare

260

împotriva Israelului. Cartierul general al grupării este dislocat pe teritoriul

autonomiei Palestiniene. Conform datelor din sursele deschise de

informaţii, efectivul formaţiunii este evaluat la 12 mii persoane. Parametrii

operativi – în perioada anilor 80-90 s-au atestat acte teroriste vizavi de

VIP-persoane şi reprezentanţe diplomatice; deturnarea aeronavelor civile;

luarea ostaticilor; răpirea automobilelor guvernamentale. Printre

infracţiunile de amploare evidenţiem:

- 1971, Rotterdam - diversiune asupra unor întreprinderi cu pericol

tehnogen;

- 1971, Roma, Cairo, Aman - deturnarea avioanelor cu pasageri;

- 1971, Cairo - asasinarea prim-ministrului Iordaniei, Vasfi at-Tella;

- 1972, Munhen - luarea ostaticilor şi asasinarea a 11 sportivi ai

selecţionatei olimpice a Israelului;

12

- 1972-73, Amsterdam, Bankok, Bruxel, Washington, Vina, Ottava,

Montrealle, Paris - atacuri asupra misiunilor diplomatice israelite;

- 1978, Haifa - luarea ostaticilor (39 persoane asasinate, 8 persoane

rănite);

- 1978, Londra - asasinarea ambasadorului irakian;

- 1986, Grecia - aruncarea în aer a aeronavei Companiei americane

TWA.

FATAH al-Antifada Organizaţie militar-politică palestiniană,

formată în baza grupării scizioniste ce s-au retras din componenţa FATH

contestând stoparea luptei armate şi începerea negocierilor cu Israel.

Componenţa conducerii şi efectivul nu sunt cunoscute. Organizaţia şi-a

asumat responsabilitatea pentru unele acţiuni teroriste în anul 2000, fapt ne

confirmat până în prezent.

FATH – Comandamentul Provizoriu (FATAH – Provisory

Commandment) Organizaţie militar-politică palestiniană. Întemeiată în

baza grupării scizioniste, ieşită din componenţa FATH (1983).

Componenţa acesteia este constituită de persoane cu viziuni radicale în

261

vederea reglementării politice a conflictului arabo-israelit. Conform

datelor din sursele deschise de informaţii, efectivul grupării constituie

2000 persoane. În calitate de sectoare ale dislocării sunt teritoriile

Libanului şi a Siriei.

FATH – Consiliul Revoluţionar (Revolutionary Council) Grupare

militar-politică palestiniană, creată în baza fracţiunilor radicale ale FATH.

În perioada anilor 80-90 gruparea avea ca proiecţie realizarea actelor

teroriste împotriva efectivelor militare ale SUA şi Israelului. La finele

anilor 90 organizaţia a înregistrat o scădere bruscă a activităţii operative;

statutul actual de activitate ne fiind cunoscut; nu se exclude versiunea

evoluţiei spre grupare a mercenarilor implicaţi în realizarea diferitor

misiuni cu caracter special în favoarea diferitor state. Conform registrelor

oficiale ale Departamentului de Stat al SUA gruparea este inclusă în lista

organizaţiilor teroriste. Liderii grupării colaborează cu grupările teroriste

din Siria, Libanul de Sud, Iran, Irak. Parametrii operativi: realizarea

actelor teroriste cu aplicarea elementelor explozibile; deturnarea

aeronavelor; luarea de ostatici din mediul diplomaţilor; activitate teroristă

în privinţa liderilor politici de orientare prooccidentală. Preponderent

actele teroriste sunt îndreptate împotriva SUA, Marii Britanii, Franţei,

Israelului. S-au fixate celule ale organizaţiei pe teritoriile Siriei, Sudanului,

Libanului, Ciprului, României. Contactele externe - organizaţia ASALA

(Liban); Hezbollah; Partidul Muncitoresc din Kurdistan. Pe parcursul

anilor 80-90 membrii grupării au realizat peste 90 acte teroriste:

- 1973, Roma - deturnarea aeronavei companiei Pan Am;

- 1974 - aruncarea în aer a aeronavei companiei TWA (88 de victime);

- 1976-77, Damasc, Roma, Islamabad, Abu-Dabi - acte

teroriste îndreptate contra reprezentanţilor diplomatici sirieni;

- 1982, Londra - atentat asupra ambasadorului statului Israel;

- 1985, Roma, Vena - acte teroriste în Aeroport;

- 1986, Istambul - act terorist în sinagogă;

- 1994, Beirut - asasinarea ambasadorului statului Iordania.

262

Uniunea Islamică a Kurdistanului (Islamic Union of Kurdistan)

Grupare paramilitară cu caracter religios-politic a kurzilor din Irak,

întemeiată de către veteranii războiului din Afganistan. În prezent

formaţiunea s-a segmentat în câteva fracţiuni cu diferite viziuni, orientate

în plan politic spre Iran, Arabia Saudită şi Turcia. Tendinţele grupării

constituie crearea pe teritoriul Irakului a statui islamic Kurdistan prin

declararea jihadului. Gruparea a participat la deliberările armate împotriva

trupelor sovietice din Afganistan şi războiul civil. În Franţa activează o

reprezentanţă a Uniunii Islamice a Kurdistanului.

Partidul Democrat Kurd din Irak (Kurdish Democratic Party of

Iraq/KDP-IRAQ) Grupare militar-politică a kurzilor din Iraq, întemeiată

la începutul anilor 60 de către generalul Mustafa Barzani. Obiectivele

politice ale formaţiunii sunt orientate spre formarea unui stat independent

al kurzilor în regiunea Irakului de Nord. Membrii grupării au luat parte la

confruntările militare direcţionate împotriva forţelor guvernamentale; la

conflictul iraniano-irakian de partea Iranului; răscoala din 1991. Sub

controlul acestora este partea de nord a Irakului; de comun cu alte

formaţiuni politice a iniţiat procedura constituirii unui guvern autonom al

kurzilor. Mijloacele de finanţare parvin din contrabanda cu produse

petroliere; exportul ilicit al armamentului militar. Contactele externe sunt

orientate spre SUA, Turcia, Israel, Siria (coordonarea activităţii este

realizată prin intermediul serviciilor speciale ale statelor enunţate).

Mijloacele de informare în masă – Centrul Informaţional Kurd cu sediul în

Olanda (www.xs4all/kicadam); reţeaua informaţională americano-kurdă

(www.kurdistan.org); postul de emisie radio Vocea Kurdistanului Irakian/

Radio Voice of Iraqi Kurdistan

(ourworld.compuserve.com/homepagesgara). Adresa electronică –

kdpeurope@aol.com. Internet-site – www.kdp.pp.se

Partidul Democrat Kurd din Iran (Kurdish Democratic Party of

Iran/KDP-IRAN) Grupare militar-politică separatistă a kurzilor din Iran.

Fondată în anii 70 de către Abdurahman Kasemlu. Opţiunile politice

263

constituie acordarea independenţei şi a autonomiei lărgite pentru regiunile

comunităţii kurde. Conform datelor, liderii partidului au fost arestaţi fiind

ulterior decapitaţi de către serviciile speciale ale Iranului.

Partidul Comunist Kurd din Iran (Iranian Communist Party)

Formaţiune militaro-politică cu viziuni radicale de stânga a kurzilor din

Iran. Baza ideologică constituie combinarea ideilor marxiste şi naţionaliste

kurde. Poate fi întâlnit sub denumirea de: Organizaţia kurdă a partidului

comunist iranian, Comitetul muncitorilor revoluţionari ai Kurdistanului

Iranian.

Partidul Comunist Kurd din Irak (Iraqi Communist Party)

Activitatea acestei formaţiuni este interzisă. Dispune de propriile efective

militare. Zona de dislocare constituie regiunea Irakului de Nord.

Elementele militar-operative acţionează sub formă de celule conspirative

pe întreg teritoriul Irakului, unele state europene. Statutul actual al

Partidului Comunist Kurd din Irak nu este cunoscut. Internet – site:

www.wpiraq.org

Partidul Muncitoresc din Kurdistan (Kurdistan Workers

Party/KWP) Organizaţie militar-politică de orientare separatistă a

comunităţii kurde din Turcia, întemeiată la congresul de constituire a

cercului marxist de tineret „Asociaţia studenţească democrat-patriotică”

(Ankara, 1978). Programul statutar al acesteia conţinea elemente

combinate ale marxism-leninismului; naţionalismului kurd; concepţiilor

maoiste privind războiul naţional. Sarcinile înaintate prevedeau

recunoaşterea identităţii naţional-culturale a kurzilor, acordarea

autonomiei regiunii kurde din Turcia; realizarea libertăţilor şi drepturilor

politice privind utilizarea limbii; încetarea presiunilor şi represiunilor din

partea autorităţilor turceşti. Începând cu anul 1979 conducerea PKK îşi

desfăşoară activitatea în emigrare, preponderent pe teritoriile Libanului,

Siriei, ale unor state europene; din august 1984 sunt aplicate acţiunile

violente direcţionate spre recunoaşterea statului independent Kurdistan din

Sud-estul Turciei. De la mijlocul anilor 90 liderii grupării optează pentru

264

constituirea structurilor guvernamentale şi parlamentare în emigrare. Ca

urmare a arestării liderilor fracţiunii aceasta s-a autodizolvat, astfel

refuzându-se la confruntările violente, recurgând la soluţionarea paşnică a

problemei kurde. Alte denumiri ale aripei politice a PKK sunt: Uniunea

Popular Democratică; Congresul libertăţilor şi democraţiei

Kurdistanului/KADEK; Partidul popular al libertăţii etc. Conform

registrelor oficiale ale Departamentului de Stat al SUA, ale decretelor

prezidenţiale din Franţa, Marea Britanie, Germania, gruparea este inclusă

în lista organizaţiilor teroriste. Efectivele militare ale PKK s-au format în

anii 80, oficial reformate în Armata de eliberare-naţională a Kurdistanului

concentrate pe teritoriul Armeniei (noiembrie, 1993). Conform datelor din

sursele deschise de informaţii (1997), componenţa nominală a armatei se

estima la circa 50000 rebeli (3000 femei). Vârsta medie a acestora

constituie 20-25 ani; componenţa etnică – kurzi, armeni (30%), turci,

arabi, persani. Contactele externe ale PKK – serviciile speciale ale Siriei

(Istihbarat); Serviciul Naţional de Contrainformaţii al Greciei; serviciile

speciale ale Armeniei; Armata Secretă de Eliberare a Armeniei; Partidul

Comunist din Italia; organizaţiile cu tendinţe comuniste din Grecia;

Uniunea Patriotică a Kurdistanului. S-au fixat cazuri de influenţare din

partea liderilor PKK a autorităţilor guvernamentale din Franţa, Federaţia

Rusă, Grecia, fosta Iugoslavie, România, Liban, Siria, Republica Sud

Africană. Centrele de instruire ale rebelilor kurzi se consideră a fi

amplasate pe teritoriile Armeniei, Greciei, Irakului, Iranului, Ciprului,

Libanului, României, Siriei. În acelaşi timp PKK dispune de susţinere

financiară din partea diasporei kurde din Austria, Belgia, Marea Britanie,

Olanda, Federaţia Rusă, Germania, CSI (Kazahstan, Kîrgizstan, Georgia).

Organizaţii derivate: Frontul Naţional Popular pentru Eliberarea

Kurdistanului, Congresul Naţional al Kurdistanului, Comitetul de

Solidaritate al Kurdistanului, Kurdish Relation Group, American Kurdish

Support Network. Mijloacele de informare în masă din posesie - resurse

electronice, de tipar, canalul de televiziune MED-TV cu transmisiune în

265

Belgia, Marea Britanie (www.med-tv.beg), ziarul Ozgurpolitika (Politica

Liberă); agenţia informaţională DEM. Internet-site – (Armata Naţională de

Eliberare a Kurdistanului www.pkk.org), www.ariga.com/kurdish.html

(Congresul Naţional al Kurdistanului), www.argk.org/ernk (Frontul

Naţional de Eliberare a Kurdistanului ERNK)

HAMAS (Movement of Islamic Resistance - Mişcarea Rezistenţei

Islamice) Grupare paramilitară politico-religioasă dislocată în autonomia

Palestiniană, fondată în baza structurilor ilegale ale organizaţiei radicale

Mişcarea Fraţilor Musulmani. Sarcinile de bază constituie formarea

statului islamic Palestina. Membrii acesteia au luat parte la răscoala

populaţiei palestiniene (al-Intifaad) în perioada anilor 1987-1993; ulterior

a iniţiat o campanie de acte teroriste direcţionate spre sabotarea procesului

de reglementare paşnică a conflictului şi realizarea proiectului de

constituire a autonomiei Palestina. Conform registrelor oficiale ale

Departamentului de Stat al SUA, a Uniunii Europene gruparea este inclusă

în lista organizaţiilor teroriste. Conform datelor din sursele deschise de

informaţii, efectivul nominal al organizaţiei se estimează la câteva zeci de

mii de rebeli. Rândurile acestora sunt completate din mediul veteranilor

războiului din Afganistan, precum şi tineretului cu categoria de vârstă de

până la 20 ani. Rebelii se caracterizează printr-un grad înalt de motivaţie

ideologică, capabili spre jertfire de sine. Selectarea persoanelor-sinucigaşe

se efectuează în bază de concurs în cadrul obştilor locale la propunerea

imamilor lăcaşurilor sfinte (doar în 2001 au fost pregătite 250 persoane).

Semnele distinctive ale mişcării sunt combinezoanele de culoare neagră cu

inscripţie „Allah Akbar” (pe parcursul realizării actelor teroriste acestea

nu sunt utilizate). Canalele principale de furnizare a armamentului –

traseul fluvial-terestru peste Marea Moartă şi râul Iordan din Iordania

(malul de vest); traseul subteran prin intermediul unor tuneluri amenajate

artificial din direcţia Egiptului (sectorul Gaza); traseul maritim de pe

teritoriul Libanului (sectorul Gaza). Principalul volum de armament este

achiziţionat din Liban, Sudan, Republica Sud Africană, unele state din

266

America de Sud. Sursele financiare parvin din partea diasporei

palestiniene; acţiunile de sponsorizare - din partea Iranului; alocaţiile - din

partea antreprenorilor originari din statele Golfului Arabic; mijloace

financiare importante sunt acordate de către organizaţiile musulmane

neguvernamentale din Europa şi SUA. Contactele externe sunt orientate

spre Iran (acordarea asistenţei militar-politice), Sudan (pregătirea militară

a mercenarilor HAMAS în centrele de instruire cu concursul

reprezentanţilor serviciilor speciale), gruparea Hezbollah, alte autorităţi

guvernamentale din statele europene, americane, africane. Mijloacele de

informare din posesie – diferite ziare, reviste, Centrul Informaţional

Palestinian cu sediul în oraşul Beirut (www.palestine-info.org). Internetsite:

www.hamas.net, www.hamas.org, www.ummah.net/sos/links.htn,

www.islamic-revival.com, www.as-sahwa.com.links.htm. Cele mai

importante acte teroriste comise de către membrii grupării HAMAS:

- 1994, Afula şi Tel-Aviv – organizarea unor explozii în lanţ în locuri

publice (30 victime);

- 1996, Ierusalim – aruncarea în aer a unor autobuze de cursă (45

victime);

- 1997, Ierusalim – organizarea exploziilor în centre comerciale (21

decedaţi, 359 răniţi);

- 2002, Haifa - organizarea exploziei în loc public (16 decedaţi, 38

răniţi).

Liderii grupării colaborează cu reprezentanţii serviciilor speciale ale

Iranului, Sudanului, Libanului, Arabiei Saudite etc.

HEZBOLLAH – Turkestanul de Est Grupare politico-religioasă

paramilitară. Componenţa conducerii, efectivul, nivelul de dotare cu

armament nu sunt cunoscute. Gruparea activează în mod camuflat sub

formă de celule clandestine, inclusiv pe teritoriul Kazahstanului şi

Kîrgizstanului.

Ansar-e-Hesbollah (Ansar-e-Hesbollah Supporters for the Party

of God – Părtaşii Partidului lui Allah) Organizaţie militară din Iran.

267

Componenţa este constituită din veterani ai conflictului iraniano-irakian.

Efectivul numeric nu este cunoscut fiind organizată după principiul

regional. Membrii grupării conlucrează cu reprezentanţii serviciilor

speciale. Acordă susţinere politică liderilor guvernamentali; periodic sunt

antrenaţi în contracararea acţiunilor de protest desfăşurate de către

opoziţie. În scopul promovării activităţii propagandistice utilizează

posibilităţile reţelei Internet prin intermediul reţelelor electronice externe

(Canada, SUA).

HEZBOLLAH – Liban (Hezbollah – Party of God/ Lebanon -

Partidul lui Allah/Liban) Organizaţie paramilitară politico-religioasă a

minorităţilor şiite, fondată în 1973 în scopul promovării concepţiilor

jihadului împotriva Israelului; crearea unui stat islamic în Liban.

Organizaţia se caracterizează prin prezenţa tendinţelor pro-iraniene;

promovarea politicii violente împotriva militarilor SUA şi Israelului. În

perioada anilor 80 membrii grupării au luat parte la confruntările armate

împotriva Israelului (de partea Frontului de Rezistenţă Islamică din Liban);

la organizarea demonstraţiilor în masă. În calitate de semn distinctiv

membrii Partidului lui Allah poartă berete de culoare verde. Centrele de

pregătire a rebelilor sunt amplasate în localităţile Baalbek, Zebdani, Yanta,

precum şi Iran. Actele teroriste sunt direcţionate spre luarea ostaticilor din

mediul elitei politice europene, a reprezentanţilor misiunilor diplomatice;

terorismul aviatic; aruncarea în aer a obiectivelor militare din gestiunea

SUA, Israelului, Franţei. Conform datelor din sursele deschise de

informaţii, pe parcursul conflictului libanezo-izraelian cu concursul direct

al formaţiunii au fost decapitaţi circa 250 militari israelieni. Organizaţia

dispune de infrastructură operativă ramificată practic în toate regiunile

lumii. Spaţiul operativ al organizaţiei include Peninsula Arabă, Africa,

Europa, unele state ale CSI, Asia de sud-est. Mijloacele de informare în

masă din posesie – postul de transmisiune radio an-Nuur; staţia TV al-

Manar (www.almanar.com); ziarul al-Aheed. Internet-site-uri –

www.moqawama.org; www.hizbollah.org; www.nasrallah.net.

268

HEZBOLLAH – Palestina (Hezbollah – Party of God/Palestine)

Grupare paramilitară politico-religioasă palestiniană, creată în sectorul

Gaza în perioada anilor 70. Aceasta constituie o subdiviziune autonomă în

cadrul Jihadului Islamic al Palestinei. Liderul formaţiuni se consideră a fi

şeihul Abdel-Aziz al-Uda. Conform datelor din sursele deschise de

informaţii, efectivul numeric al formaţiunii constituie circa 2000 persoane.

HEZBOLLAH –Turcia (Hezbollah – Party of God/Turkish)

Formaţiune paramilitară extremistă cu caracter politico-religios, întemeiată

cu suportul neoficial al serviciilor speciale turceşti în cadrul proiectului de

consolidare a structurilor direcţionate spre combaterea separatismului

kurd. Ulterior gruparea a ieşit de sub controlul autorităţilor fiind direct

influenţată de către liderii islamului radical. Lider al grupării este Isa

Altsoi. În perioada anilor 2000-2001 majoritatea reprezentanţilor grupării

au fost arestaţi şi condamnaţi la diferiţi termeni de detenţie, ceilalţi fiind în

emigrare. Efectivul numeric al HEZBOLLA (Turcia) constituie circa

douăzeci mii de rebeli. Membrii formaţiunii au participat la realizarea a

peste 1000 de acţiuni criminale (484 atentate cu tentă politică, 18 acte

teroriste, 14 cazuri de luarea a ostaticilor).

HEZBOLLAH (HIDJAZ) Formaţiune paramilitară politicoreligioasă

din Arabia Saudită, creată în anii 80 cu intenţii de răsturnare a

regimului constituţional. Componenţa conducerii şi efectivul numeric nu

sunt cunoscute cu exactitate. Sectorul de activitate îl constituie regiunile

din Arabia Saudită populate de către şiiţi. Membrii grupării au participat la

organizarea asasinării diplomaţilor Arabiei Saudite acreditaţi în Pakistan,

Turcia, Thailanda, a realizat un act de diversiune la o uzină de produse

petroliere din Siria.

HEZBOLLA Afganistan (Hezbolahh – Party of God/Afganistan)

Grupare politico-religioasă paramilitară, creată cu concursul autorităţilor

iraniene. Liderul politic – Kari Iakdast. Conform datelor din sursele

deschise de informaţii, efectivul numeric al acesteia constituie circa 3500

membri.

269

HEZBOLLAH (Bahrain) Formaţiune paramilitară politicoreligioasă

din Bahrain, întemeiată de către elementele opoziţioniste ale

minorităţii şiite. Scopul politic al acesteia constituie detronarea dinastiei

guvernatoare cu formarea republicii islamice. Liderul formal este Ali

Ahmad Haidem Mutaccaui. Efectivul nu este cunoscut. Parametrii

operativi de activitate includ săvârşirea actelor teroriste îndreptate contra

persoanelor fizice, organizarea diversiunilor la obiectivele cu pericol

tehnogen şi importanţă strategică.

HEZBOLLA (Kurdistanul Irakian) Grupare paramilitară politicoreligioasă

a kurzilor din Irak. Efectivul nu este stabilit. Gruparea activează

contra armatei turceşti pe teritoriile Irakului de Nord.

Mişcarea Fraţilor Musulmani Organizaţie transnaţională cu

caracter politico-religios, fondată de către şeihul Hasan al-Banna (1929).

Programul de activitate al mişcării îmbină elemente ale islamului reformist

şi a celui fundamental. Ideea de bază constituie crearea unui stat musulman

unitar cu denumirea de Califat. Pe parcursul secolului XX mişcarea a

trecut prin câteva etape de transformare, în prezent sesizându-se

decentralizarea grupării. Fiecare filială dispune de detaşamente proprii, iar

filialele decentralizate activează în mai mult de 50 de ţări. Efectivul

mişcării constituie câteva zeci mii de membri. Filialele mişcării sunt

localizate în:

- Egipt (aparatul secret) - în 1981 s-a efectuat un atentat reuşit

împotriva preşedintelui Anvar as-Sadat;

- Siria (avangarda de luptă, gruparea lui Adnan Okla) - în 1985 fiind

lichidată, în prezent se află în emigrare în Iordania şi Yemen;

- Kosovo - a fost creată cu scopul de a susţine Armata pentru

Eliberarea a regiunii Kosovo;

- CSI - Cecenia, Ucraina, Kazahstan, Uzbekistan, Azerbaidjan.

Fondul Mondial al Jihadului (Global Fund for Jihad)

Organizaţie nonguvernamentală cu caracter transnaţional, susţinută

financiar de către Frontul Internaţional Islamic. În competenţa acesteia

270

intră asigurarea financiară şi material-tehnică a militarilor şi tendinţelor

elementelor radicale în promovarea proiectului global militar-politic al

Jihadului în zonele de conflict (Kaşmir, Afganistan, Kosovo, Cecenia,

Filippine etc.). Ca urmare a presiunilor din partea statelor europene

activitatea acesteia este în stare latentă.

Urmaşii lui Şamil (The Descendants of Shamil) Grupare armată în

Turcia, creată la iniţiativa cetăţenilor turci originari din Caucazul de Nord

întru susţinerea rebelilor ceceni împotriva forţelor federale. Efectivele sunt

constituite din veterani ai conflictului cecen şi abhaz. Cu concursul

membrilor grupării s-au realizat acte teroriste pe teritoriile Federaţiei Ruse,

Germaniei, Franţei, Turciei.

Armata Irlandeză de Eliberare Naţională (Irish National

Liberation Army/INLA) Organizaţie teroristă de stânga a obştii catolice

din Irlanda de Nord, fondată în baza formaţiunii Armatei Irlandeze

Republicane. Programul politic este direcţionat spre recunoaşterea

independenţei regiunii Ulster. Ca urmare a contradicţiilor de ordin intern

activitatea militar-operativă este neînsemnată. Organele de conducere –

Consiliul Militar şi Comandamentul General (responsabil de planificarea

operativă, activitatea de informaţii şi contrainformaţii, problemele

ingineriei militare, finanţare şi achiziţii). Parametrii operativi – atacarea

patrulelor militare, posturilor de poliţie; acte teroriste îndreptate spre

obiecte de importanţă economică; plasarea informaţiilor în reţeaua Internet

cu caracter de ameninţare; acte de teroare vizavi de populaţia civilă;

acţiuni de tâlhărie cu scopul autofinanţării. În calitate de mijloace de

comitere a actelor teroriste sunt utilizate automobilele-capcană. Canalele

de finanţare – exproprierea ilicită a mijloacelor financiare; comercializarea

drogurilor în Irlanda şi Danemarca; acţiuni de escrocherie, estorcare,

şantaj. Contactele externe – grupările teroriste din Franţa, Germania, Italia,

Belgia. Internet-site: www.irsm.org/irsm.html

ETA (Basque Fatherland and Liberty – Basque Homeland and

Freedom – Patria şi Libertatea Bascilor). Grupare paramilitară a

271

bascilor din Spania, creată în baza asociaţiei studenţeşti EHIN şi

organizaţiei de tineret Partidul Naţional al Bascilor. Principiile ideologice

ale ETA se bazează pe combinarea diferitor concepţii marxiste. Sarcinile

declarate constituie eliberarea naţională a bascilor; aprecierea naţională a

teritoriilor istorice populate de către poporul bascilor în regiunea de Nord a

Spaniei (Ţara Bascilor, provincia Navarra). În procesul evoluţiei interne

din perioada anilor 70-90 organizaţia ETA s-a diferenţiat în aripa marxistextremistă

(ETA - Militar) şi moderat-naţionalist (ETA - Politico Militar),

fiecare dintre ele, ulterior, fragmentându-se în câteva fracţiuni. Ca urmare

a influenţei serviciilor speciale, liderii organizaţiei s-au dezis de concepţia

militară de soluţionare a conflictului. Din primăvara 2000 se observă

tendinţe de revenire la activitatea teroristă întru impunerea organelor

statale în contextul organizării referendumului pentru autodeterminarea

Ţării Bascilor. În perioada martie-august 2001 gruparea bascilor a săvârşit

25 acte teroriste cu utilizarea automobilelor-capcană (15 morţi, 45 răniţi).

Conform registrelor oficiale ale Departamentului de Stat ale SUA şi

Uniunii Europene gruparea este inclusă în lista organizaţiilor teroriste.

Conform datelor deschise, efectivul nominal al organizaţiei se estimează la

câteva sute de rebeli. Contactele interne – Partidul Naţional al Bascilor

(24% din populaţie); organizaţia social-politică „Congresul pentru pace în

Ţara Bascilor (CPEH)”; Mişcarea Naţională pentru Eliberarea Bascilor;

Grupul de Rezistenţă Antifascist. Contactele externe – gruparea extremistă

de stânga PIRA (Marea Britanie), Brigatta Rossa (Italia), Action Directe

(Franţa), serviciile speciale ale Libanului, Nicaragua, Yemen, Portugalia,

Franţa. Mijloacele de informare în masă din posesie – ziarul Ehin; postul

de transmisiune radio Ehin Eratia; centrul poligrafic Orvin SA. Internetsite:

www.igp.apc.org/ehj; www.hej-navvare.org;

www.contrast.org/mirrors/ehj

LISTA

Organizaţiei Naţiunilor Unite privind grupările teroriste

internaţionale :

272

1. ABU SAYYAF GROUP

2. AFGHAN SUPPORT COMMITTEE (ASC)

3. ORGANIZATION OF THE ULEMA, PAKISTAN

4. AKIDA BANK PRIVATE LIMITED

5. AKIDA INVESTMENT CO. LTD.

6. AL-AKHTAR TRUST INTERNATIONAL

7. AL BARAKA EXCHANGE L.L.C.

8. AL-BARAKAAT

9. AL-BARAKAAT BANK

10. AL-BARAKAAT WIRING SERVICE

11. AL-BARAKAT BANK OF SOMALIA (BSS)

12. AL-BARAKAT FINANCE GROUP

13. AL-BARAKAT FINANCIAL HOLDING CO.

14. AL-BARAKAT GLOBAL TELECOMMUNICATIONS

15. AL-BARAKAT GROUP OF COMPANIES SOMALIA

LIMITED

16. AL-BARAKAT INTERNATIONAL

17. AL-BARAKAT INVESTMENTS

18. AL FURQAN

19. AL-HAMATI SWEETS BAKERIES

20. AL-HARAMAIN & AL MASJED AL-AQSA CHARITY

FOUNDATION

21. AL-HARAMAIN: AFGHANISTAN BRANCH

22. AL-HARAMAIN: ALBANIA BRANCH

23. AL-HARAMAIN: BANGLADESH BRANCH

24. AL-HARAMAIN: ETHIOPIA BRANCH

25. AL-HARAMAIN FOUNDATION (INDONESIA)

26. AL-HARAMAIN FOUNDATION (PAKISTAN)

27. AL-HARAMAIN FOUNDATION (UNION OF THE

COMOROS)

28. AL-HARAMAIN FOUNDATION (UNITED STATES OF

273

AMERICA)

29. AL-HARAMAIN ISLAMIC FOUNDATION

30. AL-HARAMAIN ISLAMIC FOUNDATION

31. AL-HARAMAIN: THE NETHERLANDS BRANCH

32. AL-HARAMAYN FOUNDATION (KENYA)

33. AL-HARAMAYN FOUNDATION (TANZANIA)

34. AL-ITIHAAD AL-ISLAMIYA / AIAI

35. AL-JIHAD/ EGYPTIAN ISLAMIC MOVEMENT

36. AL-NUR HONEY PRESS SHOPS

37. AL QA’IDA/ ISLAMIC ARMY

38. AL RASHID TRUST

39. AL-SHIFA, HONEY PRESS FOR INDUSTRY AND

COMMERCE

40. ANSAR AL-ISLAM

41. ARMED ISLAMIC GROUP

42. ASAT TRUST REG.

43. ASBAT AL-ANSAR

44. BA TAQWA FOR COMMERCE AND REAL ESTATE

COMPANY LIMITED

45. BANK AL TAQWA LIMITED

46. BARAKAAT BOSTON

47. BARAKAAT CONSTRUCTION COMPANY

48. BARAKAAT GROUP OF COMPANIES

49. BARAKAAT INTERNATIONAL

50. BARAKAAT INTERNATIONAL FOUNDATION

51. BARAKAAT INTERNATIONAL, INC

52. BARAKAAT NORTH AMERICA, INC.

53. BARAKAAT RED SEA TELECOMMUNICATIONS

54. BARAKAAT TELECOMMUNICATIONS CO. SOMALIA,

LTD.

55. BARAKAAT WIRE TRANSFER COMPANY

274

56. BARAKAT BANKS AND REMITTANCES

57. BARAKAT COMPUTER CONSULTING (BCC)

58. BARAKAT CONSULTING GROUP (BCG)

59. BARAKAT GLOBAL TELEPHONE COMPANY

60. BARAKAT INTERNATIONAL COMPANIES (BICO)

61. BARAKAT POST EXPRESS (BPE)

62. BARAKAT REFRESHMENT COMPANY

63. BARAKAT TELECOMMUNICATIONS COMPANY LIMITED

64. BARAKA TRADING COMPANY

65. BARAKO TRADING COMPANY, LLC

66. BENEVOLENCE INTERNATIONAL FOUNDATION

67. BENEVOLENCE INTERNATIONAL FUND

68. BOSANSKA IDEALNA FUTURA

69. DJAMAT HOUMAT DAAWA SALAFIA (DHDS)

70. EASTERN TURKISTAN ISLAMIC MOVEMENT

71. GLOBAL RELIEF FOUNDATION (GRF)

72. GULF CENTER S.R.L.

73. HARAKAT UL-MUJAHIDIN / HUM

74. HEYATUL ULYA

75. HOTEL NASCO

76. INTERNATIONAL ISLAMIC RELIEF ORGANIZATION,

INDONESIA, BRANCH OFFICE

77. INTERNATIONAL ISLAMIC RELIEF ORGANIZATION,

PHILIPPINES, BRANCH OFFICES

78. ISLAMIC ARMY OF ADEN

79. ISLAMIC INTERNATIONAL BRIGADE (IIB)

80. ISLAMIC JIHAD GROUP

81. ISLAMIC MOVEMENT OF UZBEKISTAN

82. JAISH-I-MOHAMMED

83. JAMA’AT AL-TAWHID WA’AL-JIHAD (JTJ)

84. JAM’YAH TA’AWUN AL-ISLAMIA

275

85. JEMAAH ISLAMIYAH

86. LAJNAT AL DAAWA AL ISLAMIYA (LDI)

87. LASHKAR-E-TAYYIBA

88. LASHKAR I JHANGVI (LJ)

89. LIBYAN ISLAMIC FIGHTING GROUP

90. MAKHTAB AL-KHIDAMAT/AL KIFAH

91. MAMOUN DARKAZANLI IMPORT-EXPORT COMPANY

92. MEADOWBROOK INVESTMENTS LIMITED

93. MIGA-MALAYSIAN SWISS, GULF AND AFRICAN

CHAMBER

94. MOROCCAN ISLAMIC COMBATANT GROUP

95. MOVEMENT FOR REFORM IN ARABIA

96. NADA INTERNATIONAL ANSTALT

97. NADA MANAGEMENT ORGANIZATION SA

98. NASCO NASREDDIN HOLDING A.S.

99. NASCOSERVICE S.R.L.

100. NASCOTEX S.A

101. NASREDDIN COMPANY NASCO SAS DI AHMED IDRIS

ASREDDIN EC

102. NASREDDIN FOUNDATION

103. NASREDDIN GROUP INTERNATIONAL HOLDING

LIMITED

104. NASREDDIN INTERNATIONAL GROUP LIMITED

HOLDING

105. OZLAM PROPERTIES LIMITED

106. PARKA TRADING COMPANY

107. RABITA TRUST

108. RED SEA BARAKAT COMPANY LIMITED

109. REVIVAL OF ISLAMIC HERITAGE SOCIETY (RIHS)

110. RIYADUS-SALIKHIN RECONNAISSANCE AND

SABOTAGE BATTALION OF CHECHEN MARTYRS

276

(RSRSBCM)

111. SANABEL RELIEF AGENCY LIMITED

112. SARA PROPERTIES LIMITED

113. SOMALI INTERNATIONAL RELIEF ORGANIZATION

114. SOMALI INTERNET COMPANY

115. SOMALI NETWORK AB

116. SPECIAL PURPOSE ISLAMIC REGIMENT (SPIR)

117. TAIBAH INTERNATIONAL-BOSNIA OFFICES

118. THE ORGANIZATION OF AL-QAIDA IN THE ISLAMIC

MAGHREB

119. TUNISIAN COMBATANT GROUP

120. UMMAH TAMEER E-NAU (UTN)

121. WAFA HUMANITARIAN ORGANIZATION

122. WALDENBERG AG

123. YOUSSEF M. NADA

124. YOUSSEF M. NADA & CO. GESELLSCHAFT M.B.H.

LISTA

Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii

privind grupările teroriste internaţionale (FTO)

1. Abu Nidal Organization (ANO)

2. Abu Sayyaf Group

3. Al-Aqsa Martyrs Brigade

4. Ansar al-Islam

5. Armed Islamic Group (GIA)

6. Asbat al-Ansar

7. Aum Shinrikyo

8. Basque Fatherland and Liberty (ETA)

9. Communist Party of the Philippines/New People's Army

(CPP/NPA)

10. Continuity Irish Republican Army

11. Gama’a al-Islamiyya (Islamic Group)

277

12. HAMAS (Islamic Resistance Movement)

13. Harakat ul-Mujahidin (HUM)

14. Hizballah (Party of God)

15. Islamic Jihad Group

16. Islamic Movement of Uzbekistan (IMU)

17. Jaish-e-Mohammed (JEM) (Army of Mohammed)

18. Jemaah Islamiya organization (JI)

19. al-Jihad (Egyptian Islamic Jihad)

20. Kahane Chai (Kach)

21. Kongra-Gel (KGK, formerly Kurdistan Workers' Party, PKK,

KADEK)

22. Lashkar-e Tayyiba (LT) (Army of the Righteous)

23. Lashkar i Jhangvi

24. Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE)

25. Libyan Islamic Fighting Group (LIFG)

26. Moroccan Islamic Combatant Group (GICM)

27. Mujahedin-e Khalq Organization (MEK)

28. National Liberation Army (ELN)

29. Palestine Liberation Front (PLF)

30. Palestinian Islamic Jihad (PIJ)

31. Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLF)

32. PFLP-General Command (PFLP-GC)

33. Al-Qa’ida

34. Real IRA

35. Revolutionary Armed Forces of Colombia (FARC)

36. Revolutionary Nuclei (formerly ELA)

37. Revolutionary Organization 17 November

38. Revolutionary People’s Liberation Party/Front (DHKP/C)

39. Salafist Group for Call and Combat (GSPC)

40. Shining Path (Sendero Luminoso, SL)

41. Tanzim Qa'idat al-Jihad fi Bilad al-Rafidayn (QJBR) (al-Qaida in

278

Iraq) (formerly Jama'at al-Tawhid wa'al-Jihad, JTJ, al-Zarqawi

Network)

42. United Self-Defense Forces of Colombia (AUC)

LISTA

Uniunii Europene privind grupările teroriste

internaţionale

1. Abu Nidal Organisation (ANO), (a.k.a. Fatah Revolutionary

Council, Arab Revolutionary Brigades, Black

September, and Revolutionary Organisation of Socialist Muslims)

2. Al-Aqsa Martyr's Brigade

3. Al-Aqsa e.V.

4. Al-Takfir and Al-Hijra

5. Nuclei Territoriali Antimperialisti (Anti-Imperialist Territorial

Units)

6. Cooperativa Artigiana Fuoco ed Affini — Occasionalmente

Spettacolare (Artisans' Cooperative Fire and Similar Occasionally

Spectacular)

7. Nuclei Armati per il Comunismo (Armed Units for Communism)

8. Aum Shinrikyo (a.k.a. AUM, a.k.a. Aum Supreme Truth, a.k.a.

Aleph)

9. Babbar Khalsa

10. CCCCC — Cellula Contro Capitale, Carcere i suoi Carcerieri e le

sue Celle (Cell Against Capital, Prison, Prison Warders and Prison

Cells)

11. Communist Party of the Philippines, including New Peoples Army

(NPA), Philippines, linked to Sison Jose Maria C.

(a.k.a. Armando Liwanag, a.k.a. Joma, in charge of the Communist

Party of the Philippines, including NPA)

12. Continuity Irish Republican Army (CIRA)

13. * Euskadi Ta Askatasuna/Tierra Vasca y Libertad/Basque

Fatherland and Liberty (E.T.A.) (The following organisations

279

are part of the terrorist group E.T.A.: K.a.s., Xaki, Ekin, Jarrai-

Haika-Segi, Gestoras pro-amnistía, Askatasuna,

Batasuna (a.k.a. Herri Batasuna, a.k.a. Euskal Herritarrok)

14. Gama'a al-Islamiyya (Islamic Group), (a.k.a. Al-Gama'a al-

Islamiyya, IG)

15. Great Islamic Eastern Warriors Front (IBDA-C)

16. Grupos de Resistencia Antifascista Primero de Octubre/Antifascist

Resistance Groups First of October (G.R.A.P.O.)

17. Hamas (including Hamas-Izz al-Din-al-Qassem)

18. Hizbul Mujahideen (HM)

19. Holy Land Foundation for Relief and Development

20. International Sikh Youth Federation (ISYF)

21. Solidarieta Internazionale (International Solidarity)

22. Kahane Chai (Kach)

23. Khalistan Zindabad Force (KZF)

24. Kurdistan Workers' Party (PKK), (a.k.a. KADEK; a.k.a. KONGRAGEL)

25. Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE)

26. Loyalist Volunteer Force (LVF)

27. Mujahedin-e Khalq Organisation (MEK or MKO) [minus the

‘National Council of Resistance of Iran’ (NCRI)] (a.k.a.

The National Liberation Army of Iran (NLA, the militant wing of

the MEK), the People's Mujahidin of Iran (PMOI),

Muslim Iranian Student's Society)

28. National Liberation Army (Ejército de Liberación Nacional)

29. Orange Volunteers (OV)

30. Palestine Liberation Front (PLF)

31. Palestinian Islamic Jihad (PIJ)

32. Popular Front for the Liberation of Palestine (PFLP)

33. Popular Front for the Liberation of Palestine-General Command,

(a.k.a. PFLP-General Command)

34. Real IRA

280

35. Brigate Rosse per la Costruzione del Partito Comunista Combattente

(Red Brigades for the Construction of the

Fighting Communist Party)

36. Red Hand Defenders (RHD)

37. Revolutionary Armed Forces of Colombia (FARC)

38. Revolutionary Nuclei/Epanastatiki Pirines

39. Revolutionary Organisation 17 November/Dekati Evdomi Noemvri

40. Revolutionary People's Liberation Army/Front/Party (DHKP/C),

(a.k.a. Devrimci Sol (Revolutionary Left), Dev Sol)

41. Shining Path (SL) (Sendero Luminoso)

42. Stichting Al Aqsa (a.k.a. Stichting Al Aqsa Nederland, a.k.a. Al

Aqsa Nederland)

43. Brigata XX Luglio (Twentieth of July Brigade)

44. Ulster Defence Association/Ulster Freedom Fighters (UDA/UFF)

45. United Self-Defense Forces/Group of Colombia (AUC)

(Autodefensas Unidas de Colombia)

46. Nucleo di Iniziativa Proletaria Rivoluzionaria (Unit for

Revolutionary Proletarian Initiative)

47. Nuclei di Iniziativa Proletaria (Units for Proletarian Initiative)

48. F.A.I. — Federazione Anarchica Informale (Unofficial Anarchist

Federation)

SUBIECTE EXAMEN

281

1. A. Organizaţiile internaţionale. Definiţie, elemente caracteristice

B. Evoluţia NATO după “războiul rece”

C. Analiză comparată NAFTA – MERCOSUR

2. A. Categorii de organizaţii internaţionale

B. Structura civilă a conducerii NATO

C. Fondul Monetar Internaţional – elemente definitorii

3. A. Organizaţii internaţionale de securitate. Scopuri şi tipologie

B. Structura militară a conducerii NATO

C. Banca Mondială – prezentare generală

4. Aorganizaţii internaţionale neguvernamentale – definiţie, principii de constituire şi

funcţionare

B. Noul concept stategic al Alianţei Nord-Atlantice

C. Destinaţia împrumuturilor acordate de Banca Modială

5. A. Definirea politicii de securitate naţională

B. Transformarea militară a NATO

C. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare( BIRD)- prezentare

generală

6. A. Organizaţiile internaţionale şi globalizarea

B. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa – prezentare generală

C. G-8. Prezentare generală

7. A. Necesitatea elaborării politicii de securitate naţională

B. Contribuţia OSCE la gestionarea crizelor politico – militare

C. G – 20. Prezentare generală

8. A. Fundamentele politicii de securitate naţională

B. Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică ( OCDE)

C. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT)

9. A. Organizaţiile internaţionale în epoca globalizării

B. Comunitatea Statelor Independente

C. Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC)

10. A. Statutul juridic al organizaţiilor internaţionale

282

B. Cooperarea Economică Asia-Pacific ( APEC)

C. Organizaţia Internaţională a Muncii – elemente definitorii

11. A. Organizaţia Naţiunilor Unite – istoric

B. Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est ( ASEAN)

C. Standardele internaţionale în domeniul muncii conform cerinţelor OIM

12. A. Scopul şi sarcinile ONU

B. Uniunea Africană – prezentare generală

C. Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est ( SEECP)

13. A. Structura organizatorică a Organizaţiei Naţiunilor Unite

B. Liga Arabă – organizare şi mod de funcţionare

C. Procesul de Cooperare Dunăreană – prezentare generală

14. A. Consiliul de Securitate al ONU – structură, rol, funcţionare

B. Organizaţia Statelor Americane

C. Iniţiativa de Cooperare în Sud-Estul Europei (SECI)

15. A. Viitorul ONU – opţiuni pentru modernizare

B. Acordul Nord American de Comerţ Liber ( NAFTA) – prezentare

C. Clubul Bilderberg – constituire, concepţii privind rolul său

16. A. NATO – constituirea şi rolul organizaţiei

B. MERCOSUR – organizarea şi scopul organizaţiei

C. Specificul constituiriişi funcţionării organizaţiilor teroriste

283