OLTULUI ŞI ROMANAŢILORfereşte de restul lumii, chiar de cei dragi, de părinţi – şi că...

An. VI, nr. 3 (61) martie 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr. 3 (61), martie 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, dr. Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Pianistul Dinu Lipatti (1917-1950) a copilărit la Slatina, de unde era originară

mama sa, Ana Racoviceanu.

2. Din bogata discografie a pianistului român.

3. Dinu Lipatti copil, alături de fratele său Valentin şi de părinţii Ana Lipatti şi

Teodor Lipatti. Mama pianistului era la rândul ei o foarte talentată pianistă

iar tatăl cânta la vioară.

4. Sus: Casa Racoviceanu din Slatina, locul copilăriei lui Dinu Lipatti, (ulei,

400x250 mm, lucrare realizată de Enver Memish). Lucrarea face parte din

colecţia familiei Memish din Slatina.

Jos: Dinu Lipatti, George Enescu şi membri ai filarmonicii din Bucureşti.

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218

0740 984 910



Cuprins

1. Ion Andreiţă- Decembrie, Lerui-ler....................................................................../3

2. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (VIII)............................................../4

3. Dumitru Botar- Din presa romanaţeană de altădată (II).................................../12

4. Cornel Manolescu- Primarii oraşului Caracal (XII)........................................../19

5. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta (ianuarie-martie 1945)....................../29

6. Jean Lupu- Dinu Lipatti- 100 de ani de la naştere............................................./36

7. Floriana Tîlvănoiu- Documente şi mărturii despre Dinu Lipatti......................./43

8. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu- Un jurnal necunoscut al Eufrosinei Poroineanu

(1899)...................................................................................................................../54

9. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: mănăstirea Dobruşa

(IV)........................................................................................................................./61

10. Ion D. Tîlvănoiu,Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru.

Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (VIII)........................../64

11. Jeana Pătru- Restituiri. Familia Betulescu (II)................................................../72

12. Col. (r.) Dumitru Matei- La război ca la război: patrioţi şi trădători.

Mărturisiri: generalul Romulus Scărişoreanu despre călăraşii săi şi despre

trădători................................................................................................................./79

13. CalendarulMemoriei Oltului şi Romanaţilor - martie......................................../98

14. Nicolae Scurtu- Inscripţii. Câteva însemnăridespre Cezar Petrescu şi oraşul

Caracal................................................................................................................/100

- Noi mărturii despre prozatorul Demetru Iordana............./102

15. Eveniment cultural............................................................................................../107

16. Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

satul Crăciunei..................................................................................................../107



Decembrie, lerui-ler…

Ion Andreiţă

Ninge cu lerui-ler peste ţară şi peste gândurile oamenilor. Decembrie, lună albă,

imaculată, ca o rochie înzăpezită de mireasă, coboară peste lume în clinchet de sărbători;

lună de întâlniri cu cei dragi, dar şi de evocări ale celor care nu mai sunt printre noi: şi ei

dragi, grăbiţi să treacă Râul Styxului în această lună – şi cu atât mai dragi. Decembrie este,

din această perspectivă, luna poetului Nichita Stănescu. Iar anul 2013, o cifră cu rotunjimi

semnificative. Nichita s-a născut în 1933 (31 martie) şi a urcat în Panteonul Eternităţii în

ziua de 13 decembrie 1983, la rotunda vârstă de 50 de ani. În acest decembrie 2013 se

împlinesc 30 de ani de la trecerea lui în

Eternitate – şi 80 de ani de la naştere. Ce

ciudată simbolistică numerologică apasă

destinul poetului în acest an: 30 – 50 –

80! Sau 50 – 30 – 80 – graba cu care n-a

mai aşteptat vârsta deplinei maturităţi.

L-aş evoca, astăzi, printr-o

întâmplare mai puţin (sau deloc)

cunoscută: Nichita şi… China (pentru că

tot ne-au vizitat, în acest prag de iarnă,

înalţi demnitari chinezi, întinzându-ne o

prietenească mână de ajutor). Este vorba

de întâlnirea unui tânăr student chinez

(viitor om de Litere) cu Nichita.

Studentul, pe numele lui Xu Wende,

învăţa la Facultatea de Filologie din

Bucureşti tainele limbii şi literaturii române. Şi atât de bine a deprins el limba lui

Eminescu, încât s-a încumetat să scrie poezii în această limbă. La un moment dat – se

întâmpla în 1957 – îşi ia inima-n dinţi şi se prezintă cu două poezii la „Gazeta literară”.

Acolo s-a nimerit (fericită coincidenţă) să-l întâmpine Nichita Stănescu. I-a luat poeziile,

le-a citit cu atenţie, pe îndelete, şi-a exclamat: „Excelent! Română curată!” – dispărând pe

nişte scări, în sus. S-a întors repede: „S-a adjudecat, bătrâne! – i-a spus – vin direct de la

Demonstene Botez, vor fi publicate în „Tânărul scriitor”. Poeziile au apărut în

toamna aceluiaşi an, însoţite de o notă a redacţiei: „Versurile sunt scrise direct în limba

română şi aduc cu ele o adiere orientală de poezie şi puritate”. Le transcriu aici, prin

amabilitatea autorului lor. „Perlă: Ca o perlă sfioasă aş vrea să fiu, / Perlă ce se ascunde

în al mării străfund; / Când oamenilor li se dăruieşte cu chipu-i rotund, / Abia atunci îşi

descoperă întreaga lucire şi sclipătul viu”. „Niciodată: Niciodată n-am să mă satur,

nicicând, / Un cântec de dor să-ţi cânt, / Sub un cer incendiat de amurg, / Când clipe dulci

ca veacurile curg // Nicicând n-am vrut să uit surâsul tău, / Blând ca luna oglindită pe un

pârâu / Şi zâmbetul tău copilăresc şi senin / Ce-mi va pluti în amintire lin”.

La plecarea din România, tânărul Xu Wende şi-a luat la piept o carte cu poezii de

Eminescu. Împreună cu un mare scriitor şi traducător (Ge Baoquan) a tradus şi publicat –

în prestigioasa Editură pentru Literatură Universală din Shanghai – volumul „Poezii”, de

Mihai Eminescu, care s-a epuizat în câteva zile. Personal, l-am cunoscut în toamna anului

1985, când mi-a fost translator, într-o documentare gazetărească, în China (şi fascinanta ei

regiune autonomă Tibet).



Dar pentru că suntem încă sub impresia tonică a recentei vizite oficiale chineze, aş

dori să închei aceste însemnări de decembrie cu o poezie aparţinând poetului contemporan

Wang Meng, intitulată „Diferenţa de fus orar” – pe care am transpus-o în româneşte (cu

ajutorul prietenului Xu Wende) astfel:

Aici există o diferenţă de 16 ore

Faţă de New-York,

Aici există o diferenţă de 7 ore

Faţă de Moscova,

Aici există o diferenţă de o oră

Faţă de Tokyo;

Aici se poartă dialog cu New-York,

Aici se poartă dialog cu Moscova,

Aici se poartă dialog cu Tokyo –

Foarte bine!

Chiar dacă sunt neînţelegeri

Ori conflicte

Ele nu se datorează

Diferenţei de fus orar;

Adevărata diferenţă de oră

Este doar de 15 secunde –

De ce, atunci,

Nu vrei să vorbeşti

Cu mine?

Amintirile unui scriitor slătinean (VIII)

Ion Lazu

Am căutat înapoi, în prima copilărie vreun semn, ceva din care să reiasă că am fost

,,ales” – şi, mărturisesc asta cu seninătate: n-am desluşit nimic. Decât că am fost

,,însemnat” de nenorocirea dispariţiei fratelui iubit. A trebuit mai întâi de toate să umplu în

sufletele alor mei golul lăsat de moartea lui Mihăiţă. Spre sfârşit, epuizând ungherele

amintirilor dinspre pruncie, am întrebat-o pe mama: ,,- Cum eram pe-atunci? - Cum să fii?,

a venit răspunsul. (…) - Cam tăcut. Şi foarte serios. Parcă te văd: stăteai de-o parte, cu

mâinile la spate, şi te uitai… - La cine mă uitam? - Ştiu şi eu? La ceilalţi copii. (…)”

Cum aşa?! Nu fusese copilăria mea plină de larmă,…nu ţipam cu zece guri la

joacă? (…) Privind de la distanţă… ciudat, nu? Cu mâinile la spate…, oarecum ca un

domnişor şi oarecum ca un bătrân, încă de pe atunci.(…) Nu cumva aici se află cheia a tot

ce s-a întîmplat mai târziu cu mine, în bine şi în rău?

Am început să privesc în jurul meu cu mare intensitate, încercând să înţeleg. Iar

până să vină răspunsurile, deja peisajul mă furase: căci, înainte de orice, pentru mine

lumea era un spectacol mirific! În anul următor, la Ionaşcu, profesorul de română D.

Câlniceanu, retras din preoţie de teama barbarilor, a fost impresionat de compunerea mea

Ion Andreiţă şi Lia Maria Andreiţă la Centrul

Cultural Român din Beijing, China (2015)



despre o călătorie de noapte, cu camionul, de la Slatina la Craiova, împreună cu unchiul

Gică. Descriam feeria gâzelor ce roiau în luminile farurilor şi uneori se izbeau de parbriz.

Din instinct, nimerisem exact peste metoda care m-a atras mai apoi cu deosebire: să

descriu ceea ce viaţa îmi aduce sub simţuri, de preferinţă în timpul unei călătorii - se

înţelege, în primul rând spectacolul ei vizual. Lucrurile au rămas la fel până în ziua de azi,

formula mea spirituală nu s-a schimbat în timp şi sub diverse influenţe nici atâtica;

niciodată nu am obosit să privesc şi să mă minunez - iar uneori să mă indignez, să sufăr, -

dar de fiecare dată dând seamă despre ceea ce (mi) se întîmplă.

Semnificativă pentru destinul meu a fost o altă călătorie - în fapt prima excursie la

munte, cu un grup de elevi de la liceul slătinean (fost) Radu Greceanu… Privirile mele au

cunoscut atunci bucuria zărilor îndepărtate, am avut surpriza să înregistrez dispunerea

simultană pe verticală a anotimpurilor: la poalele munţilor era vară în plin, la 1000 de

metri te înviora un aer primăvăratic, iar la 2000 de metri înfruntai rigorile iernii. Lumea în

sine îşi cucerise a treia dimensiune, iar la modul metaforic şi pe a patra. Iar după aceea, ca

geolog ce pleca pe teren la sfârşitul lui aprilie, mai prindeam o primăvară în nordul

Moldovei, iar la revenirea din campanie mai beneficiam de încă un sfârşit de toamnă, în

Bărăgan – şi asta se întâmpla în fiecare an.

*

De pe malul Nistrului, „din locul naşterii mele” n-am adus o zestre de amintiri prea

mare, zestrea primilor mei patru ani de viaţă: noaptea şi stelele, buhaiul şi braţele

providenţiale ale mamei, imaginea fluviului prodigios, armanul unde se treiera grâul – şi ce

încă? Miracolul descifrării unei poveşti

ilustrate într-o revistă, chiar înainte de a fi

învăţat o iotă, împreună cu fratele mai mare,

îngerul meu păzitor din toată copilăria şi idolul

meu totodată. Când a dispărut acel înger, s-a

dus peste zarea zării şi copilăria mea…

Din vremea şcolii primare aş reţine

mirarea că mă puteau întrece colegi care nu

erau nicicum mai mintoşi decât mine (simţeam

asta în mod nedefinit, însă fără dubiu), ci mai

rapizi în reacţii, mai înfipţi: isteţi, cum se

spune cu o expresie oltenească. Şi aş mai

reţine câteva semnale neliniştitoare privind

personalitatea mea ascunsă: când doamna

Tătaru, aflând de nenorocirea care ne lovise,

mi-a spus că pot să plec acasă, în afară de

teribila durere care mă strivea, în mintea mea

puteau încăpea diverse gânduri caraghioase,

printre care şi întrebarea dacă fetele din clasă

mă compătimesc sau nici că le pasă de mine.

La acea vârstă începusem să intuiesc bolgiile Localul...



din sufletul uman, să înţeleg că fiecare ins are secretele lui, tainele lui, lucruri pe care le

fereşte de restul lumii, chiar de cei dragi, de părinţi – şi că dincolo de sinceritatea

obligatorie pentru a trăi într-o familie, mai există un strat de trăiri oculte, pe care se edifică

sufletul uman, - îndreptăţirea lui ultimă şi fără de care s-ar simţi pierdut. Această bruscă

revelaţie: că eşti nu numai un copil cuminte, ci şi un ins ascuns, plin de secrete salvatoare.

De la şcoala secundară (clasele V-VII), ar fi de reţinut declanşarea patimei irepresibile

pentru citit, pentru orice fel de lectură, căci nimeni nu era care să-mi îndrume paşii în

această frenetică aventură. Şi aş mai reţine bătaia eliberatoare, primită de la tata.

Paguba şi batjocura. Mai poate înţelege azi cineva cât eram de săraci, noi, şcolarii

din Cireaşovul anului 1951, (primul în care s-a făcut recolta de grâu, după ani la rând de

secetă) mergând zilnic la Slatina la şcoala Ionaşcu? Îmi spun: Nu! Şi trec mai departe.

Vara în picioarele goale sau în tenişi, iarna încălţaţi ca vai de lume. Nici pomeneală de

echipament sportiv, la orele de educaţie fizică ne prezentam tot în hainele obişnuite; ba

chiar îmi

amintesc

protestele şi

reclamaţiile

la director

ale unor

colegi care

nu

concepeau

să se târască

pe jos în

bietele lor

haine

,,bune”. Şi

în aceste

împrejurări,

de sărăcie

lucie şi de înapoiere inimaginabilă, în care nici măcar statul nu avea curajul să pomenească

de uniforme şcolare (nici la oraş, cu atât mai puţin la sate!), tata s-a sumeţit să-mi comande

o şapcă de elev. Poate tot mânat de ideea că trebuie să fiu ,,diferit” de ceilalţi? Erau pline

vitrinele celor două-trei ceaprazării de pe Centrul Unu – aşa i se spunea străzii principale

din Slatina, strada cu hotelul, librăria, farmacia, cinematograful, cofetăria, ceasornicăria,

atelierul fotografic, tribunalul şi primăria, indiferent ce nume oficial va fi purtat ea, la un

moment dat. Treceam prin dreptul vitrinelor şi trăgeam cu ochiul la cozoroacele lucioase şi

bombate, la migăloasele inscripţii din frunte, oftam filosofic… Probabil la fel oftau, de

dincolo de vitrinele încărcate, văzându-ne cum trecem fără să ne oprim măcar, bieţii

ceaprazari, ultimii ,,particulari” ai Slatinei, care peste câţiva ani au fost nevoiţi să tragă

oblonul…

Dar nu de la vreunul dintre aceşti iscusiţi ceaprazari (şi mai erau vreo doi spre

...elevii şi profesorii şcolii Ionaşcu din Slatina în 1942 (imagini din

,,Monografia Şcoalei primare de băieţi Ionaşcu” de Margareta Bratu

aflată în manuscris la Arhivele Naţionale din Bucureşti)



piaţă) mi-a cumpărat tata prima şapcă de elev, ci de la un prieten basarabean – avea tata

această proprietate magnetică, de a-i dibui pe basarabeni oriunde s-ar fi aflat ei, oricât de

deghizaţi, pliaţi pe relieful prea accidentat al vremilor staliniste. Omul nostru (,,naşi liudi”,

cum s-ar zice) locuia chiar în spatele şcolii Ionaşcu, într-o căsuţă lipită de magazia de

lemne a şcolii; am fost la el acasă în câteva rânduri, la probe şi în fine, m-am ales cu o

şapcă nespus de frumoasă, poate chiar întrecându-le pe cele ,,oficiale”.

Cine mai era ca mine?! Oricum, dintre cireşoveni niciunul – şi eram vreo 12-14

băietani, o jumătate de clasă, ceilalţi fiind din Clocociov, un sat-suburbie, dincolo de

Fabrica de paste făinoase Aluta. Nespus de mândru şi de grijuliu cu şapca mea din stofă

densă, de lână neagră. Până într-o seară, cum spune vorba poveştii, oricât de scurtă ar fi ea.

Şi a fost nedrept de scurtă povestea lucioasei mele şepci. Ne întorceam seara de la şcoală,

trebuie să fi fost pe la sfârşitul lui noiembrie, cred, căci prea se lăsase repede întunericul

deplin. Pe strada Piteştilor, dincolo de Grădina Mare, ne-a ajuns din urmă un camion, nici

el nu rula prea repede, prin hârtoape, iar când a fost în dreptul nostru, înainte să atace

marea pantă de la Spital, cam pe la domnul Mincu, şoferul a schimbat viteza, camionul

abia de se mai mişca; atunci, ca la un semn, proastă inspiraţie!, ne-am luat după camion şi

din fugă ne-am agăţat cu mâinile de oblonul din spate, cu gând să stăm agăţaţi preţ de

câteva sute de metri, cât ţinea coasta pînă la Han, apoi să ne desprindem. Patru-cinci inşi,

mai mulţi nici nu încăpeam. Printre isteţi şi eu. Numai că în camion se aflau nişte oameni,

poate muncitori care se întorceau acasă cu camionul întreprinderii, însă mai degrabă săteni

din vreo comună de pe traseu, de care şoferul se milostivise. Fapt este că acei pasageri,

îndată au observat isprava, dar în loc să ne lase în pace, luând fapta noastră drept o joacă

de băieţi, cum şi era, care nu putea să dureze decât până în deal, s-au repezit să ne alunge,

au făcut oarecare gălăgie, strigând la noi şi totodată la şofer, care a ambalat motorul.

Văzând că nu-i de glumă, ne-am dat drumul, din fugă şi nimeni n-a avut de pătimit. Doar

că mie îmi smulseseră şapca din cap!

Am aterizat pe pământ, îngrozit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile. Ce-a fost

asta? Ceilalţi nu păţiseră nimic, n-aveau şepci, iar traistele din spate cum să li le fi smuls?

Le-am spus, înspăimântat: ,,Nu mai am şapca!” ,,Ţi-a aruncat-o pe jos!”, a crezut cineva.

Ne-am apucat să căutăm. De la locul unde aterizasem am căutat în josul drumului, câţiva

metri - cât de departe putuse s-o arunce omul cel hain? Era asta o glumă, fie oricât de

proastă?! Căutam toţi, uniţi, pas cu pas, la dreapta şi la stânga. Nimic. Nu se poate, trebuie

s-o fi aruncat, probabil a ţinut-o puţin în mână şi apoi şi-a dat seama că păgubaşul o să aibă

de tras, acasă. A aruncat-o el, chiar cu întârziere. Aşa am mers căutând până în deal la Han,

unde se sfârşea panta şi, după un mic cot la stânga, camionul se putea lansa în viteză, pe

loc drept.

Eu, numai de-a buşilea, cu ochii scoşi de întuneric şi de lacrimi, şi întrebându-i

mereu pe ceilalţi: ,,N-aţi găsit-o? N-aţi găsit-o?” ,,Nu. N-am găsit-o.” Şi foarte tulburaţi cu

toţii, abia târându-ne picioarele după atâta viermuială pe toată coasta spitalului, am mai

mers aşa până la bifurcare, când ei au apucat-o în grabă pe ulicioara lui Găină, spre

Cireaşov, căci deja întârziaseră; iar eu, eu ce să fac, bietul de mine? Puteam să admit că

şapca mea nou-nouţă nu mai este? Cum să mă întorc acasă fără ea şi să le spun că…? Am



mers în continuare pe şosea, până la Vila, căutând, căutând, sute de metri, apoi mi-am luat

seama: m-am întors aţă pe drum până la baza pantei, în dreptul lui Mincu, şi am reînceput

căutarea, abia de data asta temeinic, de unul singur, palmă cu palmă: Nu se poate să n-o fi

aruncat pe jos, hainul de om, o va fi zvârlit în scârbă, spre marginea drumului, tocmai în

şanţ, şapca cea nou-nouţă, dusă şi de curent, se va fi rostogolit până s-a oprit în gard – în

cel din dreapta, în cel din stînga, nu mai avea importanţă, trebuia căutat, trebuia pipăit

locul palmă cu palmă, trebuia strecurată mâna printre uluci, însă pe muteşte, să nu mă

simtă câinii… Trece mâine în zori cineva şi se pricopseşte cu şapca mea, pe care n-am fost

în stare să o găsesc, deşi ea era acolo, la vedere, pe traseu! (Această perseverenţă care nu

se istoveşte şi care a rămas în mine, de atunci! Să caut ceva ce poate nici nu e de găsit.).

Ca să n-o lungesc: după nu ştiu cât timp, negăsind şapca, trebuia totuşi să mă întorc acasă,

(nu eram decât un copil, aşteptat de părinţi), mai bine viu decât mort, deşi aproape mort,

am luat drumul satului, fără fir de suflet în mine. Mergeam pe drum ca să nu ajung, dacă se

poate spune asta. Aş fi vrut să cad în vreun şanţ şi ai mei să mă găsească abia mai

respirând – să se înduioşeze de drama mea; să-şi spună, cu emoţie: se întorcea acasă, bietul

băiat... Şi să răsufle uşuraţi, uitând instantaneu de şapca mea pierdută… Iar înainte de a

coborî la podeţul de la Piru, venind tot dinspre Vila, căci nu renunţasem la ideea că şapca

mi-a fost aruncată, undeva, oricât de departe de locul unde-mi fusese smulsă de pe cap, de

pe cealaltă parte a drumului, mai mult bănuit, (fiind, cum s-a înţeles, o netrebnică noapte

fără pic de lumină astrală, iar dinspre casele rare nici o licărire, luminile deja se stinseseră -

lumea renunţase la ziua respectivă, se abandonase somnului, în aşteptarea altei zile, poate

mai norocoase – dar eu ce speranţe să mai fi avut? să nu-mi fi comandat tata niciodată o

şapcă?, să n-o fi luat la mine în acea după amiază înşelătoare? Să nu mă fi atârnat în urma

blestematului de camion?…), de pe cealaltă parte a drumului, poate pândind apariţia mea

de pe ulicioară, am auzit glasul tatei: ,,Ionele, tu eşti?” Însă un glas neasemuit de blând, de

tandru. ,,Da, tată.” ,,Hai acasă! “

Şi aşa am mers până acasă, eu pe o margine a drumului, tata pe cealaltă, muţi şi

surzi, cale de vreo doi kilometri, prin satul Pârliţi, mai întunecat ca oricând, ca şi pustiu,

(acum o suburbie a oraşului, dar pe de altă parte nimic mai mult decât un cătun

inospitalier, chiar ostil, cum l-am perceput în copilăria mea, prin care treceam de fiecare

dată cu inima mică); apoi am traversat Vâlceaua, care ar fi putut fi chiar mai întunecată,

însă nefiind copaci pe marginea drumului, parcă se aduna în colbul orb un pospai de

lumină…eu, pentru că mi se golise de tot capul, am putut să-mi amintesc un drum al meu

cu tata spre oraş, cu ani în urmă, poate primul meu drum la târg - şi faptul că sub o tufă

dintr-un răzor, chiar pe-aici, înainte de pod, am ochit un mic vas de ceramică în care va fi

fost pus mălai pentru puii de cloşcă, o strachină uitată-rămasă-ascunsă acolo, cine ştie de

cine şi de ce – i-am semnalat-o tatei şi el a băgat-o în paporniţă, fără explicaţie, însă am

înţeles: o să ne fie de folos, acasă! - acum mă gândeam că mai bine n-aş fi văzut strachina

aceea sau chiar dacă am zărit-o, să nu-i fi spus tatei; însă pe atunci îmi doream foarte mult

să-i arăt cât de isteţ sunt…o să ne descurcăm, tată, ca refugiaţi, nu eşti singur, mă ai pe

mine, un băiat isteţ şi de nădejde...vă imaginaţi ce răvăşire era în sufletul meu de

copil?...Uite unde ajunsesem cu isteţimea mea! - tata pe marginea din stânga drumului, eu



pe cealaltă margine, în deplina muţenie a dezbinării noastre, trăgând uneori cu ochiul dacă

n-am rămas în urmă, dacă nu i-am luat-o înainte. Căci amândoi ne grăbeam foarte tare.

De-acum mă gândeam la mama, care desigur ne aştepta îngrijorată, la miezul nopţii şi din

nou la tata, care era nerăbdător să o anunţe că n-am păţit nimic, decât că mi s-a furat şapca

cea nou-nouţă. Cumpărată ca să mă simt eu ,,diferit”.

Ajunşi acasă, în tindă, şi după ce mama a primit ştirea fără să crâcnească, în fapt o

veste care se învechise deja, de atâta aşteptat, tata m-a lăsat să-mi dau jos ghiozdanul din

spate, eu aşteptam lângă corlată, l-am auzit pe întuneric descingându-se de curea, cu un

gest ultimativ, în spatele uşii, unde era căldarea cu apă – ştiam ce urmează, ştia şi mama,

însă nu a intervenit în nici un fel, şoptindu-i ca-n alte dăţi: ,,Grişa, brosi evo!”, dar pe de

altă parte nici nu a asistat la pedeapsă, retrăgându-se în dormitor; tata m-a înşfăcat la

modul profesional şi tot aşa de îndemânatec eu m-am băgat cu capul între picioarele sale

nesfârşite şi el a început să mă croiască îndesat, cu aplicaţie. Totuşi altfel, vorba Dvs.

Totuşi altfel. O bătaie care pe mine m-a eliberat, pentru că de la o lovitură la alta ştiam că

vina mea scade, că se apropie de sfârşit; şi în acelaşi timp o bătaie care l-a eliberat pe tata

de toată încordarea acelei împrejurări nefericite, sosită hoţeşte şi în pripă, încă în ziua de

azi, ca să-i pună vârf…. O bătaie în care tata se descărca, dar se şi convingea că are pe cine

să bată: era vorba de băiatul lui cel mare, de-acum, după ce deja îl pierduse pe primul

născut…Nu ştiam cum să-l ajut mai bine, dar oricum îi ofeream o suprafaţă compactă,

bombată la meserie, în care să lovească spornic, părinteşte. Aveam timp să mă gândesc nu

atât la paguba propriu-zisă, la minunata mea şapcă, (răzleţită de mine pentru totdeauna, ca

o cometă ce a scăpat din sfera de atracţie a pământului…), care nu era decât o pagubă în

plus, pe lîngă catastrofele prin care trecuserăm, - dar mă gândeam la grija părinţilor, care în

acest fel usturător se ostoia; mi-am reprezentat spaima tatei când a constatat că nu apar,

drumul la unul dintre colegi, ca să afle ce s-a întâmplat, teama şi mai mare să nu fi făcut

vreun gest necugetat, singur, noaptea, pe şoseaua naţională, să nu fi pornit cu vreo altă

ocazie… dar încotro?…dar de ce? - pentru că o şapcă nu este totuşi decât o şapcă… Acum,

prin această bătaie ruptă din rai, toate îşi găseau rezolvarea.

Şi am înţeles dintr-o dată ceea ce nu putusem să accept, omeneşte vorbind, şi ceea

ce nu am mai uitat de atunci niciodată: blestemul de a fi jefuit. Că acel om nemernic,

smulgându-mi şapca şi văzându-se cu ea în mână, în camion, pe când noi săream jos, şi-a

dat seama că nu are decât de câştigat din asta. Camionul luase viteză, se îndepărta de

pâlcul celor rămaşi pe jos. Ce să-i mai facă lui blegul de păgubaş!? A simulat că o aruncă,

dar a strecurat-o în sân. : ,,Mă alesei cu o şapcă pentru ăla micu’, ce mama dracului!”

Râsete de aprobare. Căci paguba nu e decât o pagubă şi nimic mai mult, însă batjocura te

arde ca fierul înroşit, îţi pătrunde în adâncul sufletului şi nu o mai scoţi de acolo în veci!

O să ducă şapca acasă, o s-o pună pe capul copilului său: Ia uite ce şapcă frumoasă ţi-a

adus tata! Bucură-te. Sărută-mi mâna. Fii recunoscător tatălui tău şi fii fericit de asemenea

pleaşcă! (În noaptea cu bătaia eliberatoare, părinţii mei vorbeau între ei ruseşte, de parcă

n-ar fi ştiut că eu înţeleg tot ce-şi spun. Abia acum îmi dau seama că procedau astfel de

câte ori doreau să se atenţioneze unul pe altul, dar şi pe noi copiii, că e vorba de ceva cu

deosebire important, care impune o grijă specială. Prudenţă, discreţie, taină absolută.



Nicamu nicevo! Iată cum continuu şi astăzi să caut ce se află în spatele unor fapte, al unor

situaţii, fie ele în desfăşurare sau oricât de vechi. Căutând explicaţii...)

*

L.R.G. La liceul de zece clase, (deseatiletca!), am înţeles ce înseamnă să fii

profesor excepţional, ce înseamnă să fii faimos în tot judeţul, pe baza numai a minţii tale

strălucite. Am avut mai mulţi profesori cu acest statut, pe cât de teribili, pe atât de diferiţi

între ei. Nu se poate una fără alta. Am pus ochii pe ei, mi i-am ales drept modele umane.

Începând de atunci nu am mai dorit decât să le semăn profesorilor mei, cât de cât. Am dat

prioritate absolută intelectului. Nimic altceva nu mi s-a mai părut la fel de important în

viaţă. Nu am devenit însă un tocilar amărât, notele nu mă interesau în mod deosebit. Pur şi

simplu, acordam acestor profesori ai mei toată atenţia de care eram în stare, în dorinţa

sinceră de a nu-i dezamăgi. Şi erau cu adevărat aceşti profesori de liceu elita intelectuală a

oraşului, a judeţului, toţi formaţi încă înainte de război; unul (N. Popescu) fusese studentul

favorit al lui Iorga, altul (Alecu Popescu) şef de promoţie la Geografie, altul cu studii de

fizico-chimice la Viena (dintr-o dată: Biltz!). Din păcate, chiar despre aceste lucruri care

m-ar fi atras în mod special nu aveau voie să sufle un cuvânt – erau informaţii care

circulau oral, spuse cu emoţie de liceenii internatului. Iar cuvântul de ordine în liceul

slătinean era ,,să treci de cei trei Popescu” – căci, la rigoare, exista şi un Mihai Popescu, de

Matematică…Ar fi fugit bieţii şcoleri mâncând pământul la alte licee din judeţ, însă nu mai

era decât unul singur, la Caracal…)

Lansările cărţilor mele, oricât ar părea de ciudat, le-am făcut de fiecare dată la

Slatina – acolo nu se mai aflau colegi sau prieteni de-ai mei, risipiţi care şi pe unde în ţară,

dar se aflau părinţii mei şi trăiau încă aceşti profesori pe care îi admiram fără limită!

Biblioteca liceului, sigilată. De biblioteca lui Stoicescu Victor nu mă mai puteam

apropia. Nu se înscrisese la liceu. Mai apoi am aflat că îşi luase câmpii, încă adolescent

fugise în lume cu verişoara lui! Pierdut definitiv pentru societate. Chiar Cervantes, încă de

pe prima pagină a cărţii sale despre Iscusitul hidalgo, semn că îl consideră un pericol foarte

grav, ne avertizează ,,că de atât de mult citit şi de atât de puţin gândit, omului aceluia i se

uscaseră creierii în cap.” Cui? Lui Don Quijote în persoană. Şi atunci, nu am avut eu o

formidabilă intuiţie când l-am poreclit pe Stoicescu al meu Don Quijote şi i-am făcut pe

loc o epigramă? În fapt, este prima mea ispravă poeticească, ce, în mod ciudat, departe de a

se potrivi ,,ca nuca-n perete”, cum păruse, atesta o intuiţie … periculoasă…

Nu aveam la dispoziţie decât biblioteca unchiului Gică din Craiova, o bibliotecă în

care Sadoveanu se afla la loc de cinste, cu operele în ediţii complete. Dar nu lipsea nici

Cezar Petrescu: Hotel Carlton, Baletul mecanic, La paradis general, apoi Ionel

Teodoreanu: Medelenii, În casa bunicilor, Masa umbrelor, Fata din Zlataust, alţi scriitori

români interbelici, dar şi nenumărate traduceri din clasicii literaturii universale, cărţi pe

care unchiul meu le cumpăra de prin toate oraşele în care îl purta serviciul, cu tradiţionala

iscălitură, data şi locul achiziţiei. Trebuia să citesc cât mai mult, în săptămîna cât stăteam

în vizită la ei, vara. Dar o însoţeam şi pe tanti Dona la piaţă, ca să mă fac util, să nu se uite

la mine ca la un sălbatic... Ruşinându-mă cumva de ceea ce înţelesesem că este o patimă.

Jucam puţin teatru, riscând să fiu luat drept un aiurit; dar merita…



Şi ce mai reţin din frugalii ani ai liceului, în afară de lucrul care s-a dovedit crucial

pentru mine: excursia în masivul muntos Iezer-Păpuşa, din care mi s-a tras iubirea de o

viaţă pentru munţi, pentru traiul în mijlocul naturii? Am văzut la cinematograf filmul N-a

dansat decât o vară, care mi-a produs o teribilă răscolire, am fost efectiv bolnav vreo două

săptămâni. Tot pe cât am fost bolnav de nostalgie după banchetul de la sfârşitul liceului.

M-a salvat îngrijorarea privind admiterea la facultate, a trebuit să mă smulg din prostraţie

şi să trec la toceală!

Risipa. De ce gospodăria colectivă?, mă întrebam, privind dezastrul în desfăşurare.

Nu s-a găsit altceva mai bun, o formă de organizare a agriculturii în care să se lucreze

eficient şi să se obţină rezultate redutabile? N-ar fi fost mai indicate IAS-urile? Muncitorul

agricol salariat. Mi se părea imposibil să nu se fi găsit forme adecvate de organizare. Dar

fapt este că nu aveau variante viabile, le încercaseră ruşii pe cele câteva posibile după ce

lichidaseră proprietatea privată, şi toate se dovediseră falimentare. Nu ne puteau oferi decât

eşecul lor, împachetat în găunoasă propagandă. Următoarea frază din Lenin, ajunsă abia

acum la mine, printr-o pură întâmplare, însă scrisă de tartor încă în 1921 (!), despre utopia

comunistă care ne-a fost vârâtă cu forţa pe gât, spune totul şi chiar mai mult de-atât:

,,Trebuie să învăţam capitalismul de stat de la germani, să-l preluăm cu toată hotărârea,

să nu ne dăm înapoi de la nici o metodă dictatorială pentru a accelera acest transfer al

culturii occidentale asupra Rusiei barbare…” Am recitit fraza de nenumărate ori până

să-i pătrund toate dedesubturile, până să realizez teribilul ei cinism, de sorginte

diavolească. Am bănuiala că Stalin a înţeles-o mult mai repede. Şi că tot atât de repede a

luat hotărârea să-i facă de petrecanie genialului, considerându-l oricând în stare ,,să

răstoarne căruţa cu mere”.

Am auzit de la un elev mai mare aceste cuvinte: Ţara românească a fost dăruită de

Dumnezeu cu toate bogăţiile pământului, însă panerul în care le-au luat mai marii noştri

era spart în fund, şi toate comorile s-au risipit… Parcă vedeam plutind aievea prin aer

nenumăratele bogăţii şi risipindu-se pe pustii… M-am gândit că e vorba chiar de risipa pe

care o observam eu însumi, la orice pas, şi care e congeneră românului.

O precizare: omul care s-a născut într-un anumit regim, în mod firesc nu e cu

gândul la schimbarea din temelii a regimului în cauză (doar dacă nu se găseşte cineva care

să-i inculce cu perseverenţă această idee ultimativă); el priveşte cu atenţie în jur,

analizează, caută cauzele înapoierii, începe să se gândească la îmbunătăţiri, la ameliorările

pe care le aduce vremea şi râvna de mai bine a oamenilor. Iar în rest, speră mereu că

incompetenţii-analfabeţii-învârtiţii cocoţaţi la vârf vor fi scuturaţi de acolo, vor fi înlocuiţi

de indivizi mai luminaţi, care vor veghea la corectitudine şi la buna funcţionare a

sistemului. Cum spun, ca student eram într-o continuă năuceală indusă de lecturile haotice,

nu vedeam prea bine în jurul meu, decât că se trăieşte încă foarte prost, la zece-

cincisprezece ani după război, că se fură mult, că se minte fără ruşine. Că poliţia politică îl

terorizează pe cetăţeanul de rând şi că în această privinţă nu este de aşteptat nimic bun.

În plan personal, eu aşteptam iubirea; şi aşteptam să termin studiile, ca să pot duce o viaţă

independentă, fără să mai apelez la ajutorul părinţilor, striviţi de greutăţile zilnice, de grija

fraţilor mai mici, iar de s-ar putea să-i ajut la rândul meu. Să mai spun că n-am reuşit asta



chiar niciodată, oricât ar părea de neverosimil? După un deceniu şi mai bine de la moartea

tatei, mai am prin debarale grămezi de săpun de casă. De câte ori ajungeam la Pârliţi, tata

mă îndemna: ,,Suie-te în pod, ia nişte bucăţi de săpun făcut de mine, din cel bun. Ia cât

vrei, să fie acolo...Ia cât mai sunt eu…” Iar la Crăciun, jumătatea de porc era asigurată.

DIN PRESA ROMANAŢEANĂ DE ALTĂDATĂ (II)

Dumitru Botar

Informaţiile mărunte cuprinse în coloanele ziarelor de altădată pot fi de un real folos

cercetătorilor pasionaţi de istoria locală. Vom prezenta în paginile acestei reviste câteva

episoade în care se face vorbire despre romanaţeni care au lăsat urme, în speranţa că vor

lua aminte la faptele lor şi cei de azi.

În comuna Drăghiceni este o biserică, admirabil stilizată, cu o arhitectură aleasă,

restaurată de către boierii Fărcăşeni la începutul sec. XIX, dar nu aflăm din inscripţia de

pe frontispiciu, când este clădită. Turlele originale sunt de o rară frumuseţe, la fel şi

picturile interioare, chiar Nicolae Iorga rămânând încântat de ceea ce a văzut acolo.

Din păcate acoperişul este complet distrus, iar ploaia a dărâmat tencuiala, pe

alocuri au crăpat pereţii şi tâmpla, situaţie în care aşteptăm de la proprietarii din comună,

în special de la Paul

Lazăr să intervină

pentru restaurare,

ceea ce a şi promis.

Dacă s-ar grăbi s-o

facă am epuiza toate

laudele, iar biserica

restaurată va sta în

ochii posterităţii ca

un demn eşantion al boierimii româneşti.

(ROMANAŢUL – 12.12.1926)

X X

Tot din acelaşi ziar aflăm că în comuna Dranovăţ s-a petrecut un eveniment demn de

semnalat şi reţinut în ziua de 28.11.1926. Atunci prefectul judeţului, Ion Florescu, a decis

ca toţi acei care trăiesc încă în concubinaj să fie convinşi a se căsători cu acte în regulă.

În acest scop ajutat de preotul Necşulescu şi de primarul comunei, dl. prefect a

cununat 12 familii în acelaşi timp în biserica satului, servindu-le tuturor ca naş. A fost o

sărbătoare impresionantă, înălţătoare, să vedem doisprezece gineri şi doisprezece mirese,

îmbrăcaţi în costume naţionale, oameni de toate vârstele, unii primindu-şi sfânta taină sub

ochii copiilor lor, căsătoriţi înaintea părinţilor.

După sărbătorile Crăciunului, o nuntă şi mai impozantă se anunţă în comuna

Dăbuleni, unde se zice că ar fi vorba de câteva duzini de nuntaşi. Întrebarea care se pune

este cine va fi curajosul naş având în vedere abundenţa plocoanelor?



În anul 1940, Mitropolitul Olteniei, NIFON CRIVEANU, vizitează Caracalul şi

Romanaţiul, fiind primit ca un adevărat şef de stat, doar venea în judeţul natal, momentul

fiind unul de mare trăire sufletească, respect şi admiraţie.

Printre altele, marele demnitar bisericesc le-a spus caracalenilor: „Îmi vor fi pururea

înaintea ochilor, câmpiile verzi şi mănoase ale Romanaţiului nostru sfânt şi iubit,

pământul acesta bogat şi dătător de pâine mă duce cu gândul la ogorul nostru sufletesc pe

care vreau să-l fac şi-l voi face tot aşa de rodnic şi bogat. Voi face Romanţiul grânarul

duhovnicesc pentru Oltenia, iar pentru aceasta vă rog pe toţi să mă ajutaţi”.

Revenind la reşedinţa sa din Craiova,

Nifon Criveanu, îi adresează prefectului de

Romanaţi, col. Mihai Dobriceanu,

următoarele rânduri:

,,DOMNULE PREFECT,

Reîntors la reşedinţă ţinem să vă

aducem pe această cale, cele mai vii

mulţumiri pentru atât de frumoasa şi calda

primire ce dumneavoastră personal şi

harnica populaţie romanaţeană ne-aţi făcut

cu prilejul vizitei noastre canonice în bogatul

şi frumosul nostru judeţ Romanaţi. Iubirea ce

ni s-a arătat pretutindeni cu atâta căldură va

fi pururea un îndemn la muncă şi o

îmbărbătare la greul lucrului ce avem de

înfăptuit. Nu vom uita niciodată această

luminoasă zi din viaţa noastră. Vom şti să

răspundem acestei mari iubiri cu toată

părinteasca noastră iubire şi purtarea de

grijă pentru fiii noştri duhovniceşti

româneşti. Ca un mic semn al marei noastre

iubiri, avem onoarea de a vă trimite odată cu aceasta, suma de 5000 lei spre a fi folosită în

scopul sporirii fondurilor necesare întreţinerii cantinelor şcolare din judeţul ce cu atâta

vrednicie conduceţi. Primiţi vă rog dle Prefect asigurarea deosebitei noastre

consideraţiuni şi arhiereşti binecuvântări.

ARHIEPISCOP ŞI MITROPOLIT SECRETAR EPARHIAL

NIFON CRIVEANU CONSTANTIN BRÂNZEU

(FĂCLIA, NR. 9-10/1-15 IUNIE 1940)

X X

Cu prilejul aniversării a 85 de ani de la revoluţia din anul 1848 la Teatrul comunal

din Caracal, are loc o mare întrunire naţională organizată de Partidul Naţional Agrar, în

ziua de 10 iunie 1933. Cu acest prilej profesorul Silviu Dragomir sub auspiciile Ateneului,

a conferenţiat despre importanţa acestui eveniment, după ce înainte rostise o cuvântare la

fel de înflăcărată Vasilescu Valjean.

A doua zi cu mare fast are loc pe platoul târgului de săptămână întrunirea Partidului

Naţional Agrar, cel care s-a ocupat de organizare fiind Sterie Ionescu. Tribuna pentru

defilare a fost amenajată în faţa clubului naţional agrar, îmbrăcată cu verdeaţă, steaguri



tricolore şi covoare naţionale, la tribună fiind Octavian Goga, Petrovici, Vasilescu Valjean,

Brăescu, Gigi Dimitriu şi desigur oaspeţii. La ora 10 fix a pornit defilarea condusă de

Sterie Ionescu, apoi un pluton de călăreţi, după care venea dl. Ianculescu, preşedintele

Partidului Naţional Agrar – Romanaţi, în picioare într-o trăsură împodobită cu trandafiri

tricolori urmau căruţele cu cai, maşinile, carele cu boi, pedeştrii cu placardele pe comune,

o adevărată pădure ce nu se mai termina, dar pentru că spaţiul era prea mic întrunirea s-a

ţinut în centrul oraşului în faţa clubului.

Întrunirea a fost

deschisă de D. Ianculescu

preşedintele Partidului

Naţional Agrar – Romanaţi

care a spus că în Caracal nu

exista o sală care să-i cuprindă

pe toţi cei veniţi să asculte pe

Octavian Goga. Apoi a propus

ca preşedinte pe Grigore

Constantinescu (Şubă) fost

senator şi unul dintre fruntaşii

gospodari ai judeţului. Acesta

după ce salută prezenţa lui

Goga, chemându-l să secere

belşugul greu de rod răsărit

din sămânţa aruncată din

sufletele romanaţenilor, dă

cuvântul lui Vasilescu Valjean,

deputat de Romanaţi, care a

spus din tot sufletul aceste

cuvinte tulburătoare:

„Soarele nostru care a

apărut în mijlocul vostru,

Octavian Goga, a venit aici să

vadă sufletul vostru şi dacă

răbdarea voastră mai poate

aştepta. Voi cu Octavian Goga

aţi pus aici TEMPLU. Azi

marele Goga vine din nou să

aducă lumină pe tot cuprinsul

ţării, desfăşuraţi steagurile,

ZIUA CEA MARE, A

VOASTRĂ A VENIT, iar

primul nostru strigăt în

această zi de sărbătoare trebuie să fie: TRĂIASCĂ OCTAVIAN GOGA (urale).

Unde-i judeţul din ţară care să fie capabil de atâta risipă de suflet şi să dea dovadă

de atâta vigoare aşa ca voi cei din Romanaţi? Numai astfel se lămureşte faptul istoric al

lui POPA ŞAPCĂ, de acum 85 de ani care s-a ridicat la Islaz pentru libertatea naţională.

În voi pulsează o voinţă care ştie să acţioneze pe acest colţ de pământ şi tot aici de la voi

aşteptam astăzi fapta politică destinată să ne scape de robia de astăzi.

Octavian Goga salutând simpatizanţii Partidului

Naţional Agrar la Caracal (S.J.A.N. Olt)



Sunt sigur că atunci când Octavian Goga ne va da semnalul, veţi răspunde cu toţii

până la unul: suntem gata.

Glasul lui de apostol răscoleşte încă o dată sufletele noastre, iar voi toţi întocmai ca

Meşterul Manole aţi îngropat ce-aţi avut mai scump la temelia României întregite. Nu va

întârzia clipa când se va reîntoarce printre voi şi vă va spune: „Desfăşuraţi steagul vostru

ca pe vremea lui POPA ŞAPCĂ, că ziua voastră a sosit” (urale).

După el au mai vorbit prof. Ion Petrovici şi Constantin Brăescu care a strigat:

TRĂIASCĂ ROMANAŢENII.

În final s-a adresat celor prezenţi OCTAVIAN GOGA:

IUBIŢI ROMANAŢENI

„Eu multe cuvinte nu voi avea de spus, fiindcă dragostea nu se arată în cuvinte.

Acum 19 ani când a izbucnit războiul şi am venit pribeag, ca un om fără ţară să vă cer să

vă înşiraţi în hora morţii, voi m-aţi primit şi mi-aţi dat adăpost. N-aveam ţară, dar voi mi-

aţi dat sălaş sufletesc, n-aveam unde să pun capul, iar voi v-aţi apropiat de mine.

Dacă voi merge

pe drumul marilor

răscoliri, culcuşul meu

cel mai sigur va fi aici

unde s-au păstrat

amintirile lui Popa

Şapcă. Nu mă voi

deslipi de voi, până

când adevărul nu va

ieşi biruitor”.

Adunarea s-a

încheiat printr-un mare

îndemn al lui D. Ianculescu.

(BURETELE, 20 iunie 1933)

X X

În VREMEA (nr. 33 – 08.12.1929) citim o TELEGRAMĂ, spumoasă, adică o

reclamă care făcea şi atunci deliciul publicului consumator, iar astăzi ne trimite cu gândul

la ce era odată în Caracal, cu regretul că nu am putut şi noi frecventa asemenea localuri:

TELEGRAMĂ

S-a deschis, Berăria şi Restaurantul – LA GOGU – fost Restaurantul Bădica, în

curtea hotelului VICTORIA (în centru vis-a-vis de Hotelul Teodoru) fost Hagichirea, unde

se serveşte delicioasa bere Bragadiru şi vinuri din cele mai superioare. GRĂTAR

SPECIAL. Artişti de prim rang vor distra pe onor public până la orice oră, este vorba de

simpaticii comici NICU ŞI CIUCIUMIS. Orchestra – NAE BĂCANU. Restaurantul

serveşte mâncăruri gătite de un maestru special. Preţuri foarte modeste. Local pur

familiar.



Din ziarul VREMEA aflăm cele mai spumoase şi hazoase informaţii despre

Caracalul interbelic, cu bune şi rele, în special referitor la viaţa politică şi culturală a

oraşului, dar în general despre multe evenimente care făceau deliciul cititorilor. În numărul

din 13 mai 1928 citim o informaţie despre decesul vestitului lăutar al acelor timpuri

COSTICĂ RUSU, un pătimaş al arcuşului care a presărat în sufletele caracalenilor

frumuseţea cântecelor lui. Aplecat pe

vioară cu ochii închişi, interpreta melodii

strălucitoare venite dintr-un suflet

chinuit, iar ajutoarele trimise de cei care

ştiau în ce mizerie trăia în ultimii ani de

viaţă, au fost o mângâiere pentru zilele

sale chinuite.

O reclamă superbă ne atrage

atenţia din acelaşi ziar VREMEA, (22

iulie 1928) venită din partea lui TOMA

PLOEŞTEANU, cunoscut comersant,

proprietar de restaurant şi hotel:

ALLO... ALLO... ALLO

Bere rece Bragadiru

Vin extra fin

Mâncăruiri proaspete

Aperitive fără rival

Cafea, ceai, rahat etc.

Preţuri convenabile

Serviciu prompt.

O altă reclamă vine din partea a

doi proprietari cu afacere comună:

VASILE DUMITRESCU şi ION

BANCIU, pe care o savurăm tot din acelaşi ziar:

RUGĂM ATENŢIE!

S-a deschis un local de cafenea – UNIREA – în plin centru în Caracal, la piaţă

lângă casele dlui NIŢĂ IORGULESCU, în localul băcăniei N. CIOMESCU. Localul

complectamente renovat cu mobilier nou şi de o curăţenie exemplară. Aici onor public

poate găsi în orice moment o distracţie plăcută cu biliard, domino, ţăncuş etc. cu care



ocazie poate gusta şi o cafea delicioasă, un ceai fără reproş, o dulceaţă şi un rahat extra,

cu preţuri de reclamă.

În FĂCLIA/1-15 august 1940, NELLU CRISTESCU scrie o reuşită epigramă.

Iat-o:

Unui porc biped

Dintr-atâtea mii de porci

Câţi sfârşiră la ignat

Ţin ca să te felicit

Că eşti singurul scăpat.

Tot în acest număr ne

atrage atenţia, invitaţia pe care o

face concitadinilor săi, vestitul negustor, proprietar de restaurante TEODOR

BUŢANESCU, despre care am mai scris în paginile revistei noastre:

POPICĂRIE

Grădina, berăria „Buţănescu”, renovată în stil plăcut cu teatru familiar, unde se pot

servi mâncăruri alese, vinuri superioare la sticle şi vărsat etc. Avem amenajată şi o

popicărie, deci nu pierdeţi ocazia. Daţi-mi concursul eficace pentru mulţumirea d-voastră

şi încurajarea mea faţă de sacrificiile pe care le fac.

Având în vedere că odată fiecare dintre noi va pleca pe drumul fără întoarcere,

ne-am oprit şi la o reclamă ce aparţine lui ATILIO SOLARI, sculptor care pe str. Carpaţi,

colţ cu Andrei Şaguna, deţinea un atelier de sculptură

unde putea realiza din piatră şi marmură cavouri şi

capele funerare: „Deţin depozit de monumente şi

cruci, fotografii în porţelan. Se primesc orice fel de

comenzi şi portrete în marmură şi bronz, precum şi de

monumente şi cruci în stil românesc. Se garantează

durabilitatea, iar preţurile sunt convenabile”.

În VREMEA / 22.10.1928, Dumitru Radu

(Dioşteanu) tatăl cunoscutului fotbalist caracalean,

poate cel mai bun produs fotbalistic al oraşului, Sică

Radu (nea Sică) ne roagă cu toată convingerea: „Nu

cumpăraţi nici un fel de băuturi spirtoase şi vinuri,

până nu vizitaţi magazinul meu din Caracal, de pe

pârâu, în casele lui Nică Munteanu. Preţurile cu care

am pus în vânzare vinurile, desfid orice concurenţă”.

Din bugetul general de venituri şi cheltuieli al

jud. Romanaţi, pe anul 1935, prefect fiind Ion E.

Veleanu, reţin atenţia şi aceste precizări:

- Ajutor şcolii de meserii din Caracal pentru

achitarea aparatului de polizat, procurat în anul 1934,

cât şi pentru mărirea construcţiei localului.

- În anul 1935 prof. de matematică NAE

IONESCU, fiind consilier judeţean, solicită ajutor



pentru liceul „Ioniţă Asan” în sprijinul măririi bibliotecii, sumă ce se aprobă. Dl. profesor

aduce mulţumiri pentru suma acordată şi pentru atenţia ce se acordă acestui centru de

cultură. La capitolul restanţe, se prevede şi al III-lea avans pentru terminarea construcţiei

amfiteatrului acestui liceu.

- Se mai acordă subvenţii pentru corurile de la catedralele „Maica Domnului” şi

„Sf. Apostoli” din Caracal, câte 10000 lei fiecăreia.

Dintre restanţele de plată pentru exerciţiul 1934-1935, se acordă suma necesară

imobilului Şcoalei de Meserii din Caracal, primită cu mare bucurie de soţii Malciu,

Adriana şi Ştefan.

De asemenea şi o subvenţie pentru

construirea unui ştrand în Caracal.

Sfatul negustoresc din Caracal a luat o

nobilă şi frumoasă iniţiativă, alcătuind o listă de

subscripţie pentru soldaţii noştri răniţi pe front

aflaţi în spitalul mobil din oraşul nostru. Într-o

singură zi, negustorimea caracaleană a subscris

suma de 337000 lei, în plus dl. Teodor Buşică

secretar general al Sfatului şi Ştefan Micu,

cerealişti, s-au obligat să verse statului câte 5000 lei

lunar, atât timp cât acest spital va fi în oraşul

nostru. Preşedintele Sfatului era Constantin Roşca.

Printre cei care au semnat amintim pe: Stavarache

Borcescu, Mihai Făget, Niculiţă Gligor, Nuhi

Aslanovici, Niţă Ghizdăveanu, Gh. Popescu-Globu,

D. Veleanu, Ilie Bulbeş, M. Unverdorben, Velcu

Nicolici, Maria Cilea etc.

Alături de presa romanaţeană amintim şi

câteva numere din ziarul RAMPA, unde am găsit unele epigrame savuroase pe care le redau

mai jos:

Unei artiste de la Comedia

Că are atâţia franci din teatru

Toţi se miră... A cui e vina?

Când talentul ei începe

După ce cade cortina.

I. B. Mizil

RAMPA/10.08.1912

Lui Cincinat

La masa ta de lucru, înclinat

Ca Faust din povestea minunată

Evoci mereu un spirit, Cincinat

Dar spiritul nu vine niciodată

Artur Enăsescu

RAMPA/01.10.1912

Şi tot în RAMPA / 05.09.1912, ne-a plăcut foarte mult o epigramă pe care

romanaţeanul nostru, marele actor Ştefan BRABORESCU i-o adresează prozatorului Liviu

Rebreanu:

Prietenului Liviu Rebreanu

Ai fost profet, când „Frământări”

Volumul tău ţi-ai botezat

Ca să citesc doar două foi

Într-adevăr m-am frământat...



Primarii oraşului Caracal (XII)

Cornel Manolescu

Lt. Col. NIȚESCU, ȘTEFAN I. *1944, octombrie 25-decizia 16.056, M.A.I. din 25

X1944. Înlocuit prin dec. No. 957 din 15.IV. 1945, primar. *1947, martie 22, decizia

No.5456 din 22 martie 1947. Înlocuit conf. dec. M.A.I No. 18.297, din 20. XI . 1947. S-a născut la 29 decembrie 1898, în com.Plenița, jud.Dolj. Studii-Liceul, curs

real. ,, Lt.col.în retragere , pensionar

militar. Tata –Ion Enache Niță din Plenița-

Dolj, plugar a posedat 7, 50 ha. Pe raza

com. Plenița, pentru 6 copii, decedat în anul

1931. Mama, Maria I.Niță, casnică

decedată în anul 1943. Căsătorit cu Ana

Trandafirescu, casnică. Copii:

*Mircea Șt.Nițescu fiu, în prezent

inginer la Direcția Canalului București.

U.T.M.

*Rodica Adriana Ștefan Nițescu

studentă la filozofie modernă an.4-U.T.M.’’

( Din declarațiile date de of. de rezervă,

pentru comisariatul militar Caracal, în

vederea completării unor fișe ). Prin decizia ministerială Nr. 16.056

din 25 octombrie 1944 este numit primar al

orașului Caracal, în locul avocatului Niciu

Vintilă, iar ca ajutor de primar Zamfirescu

T.Vasile- meseriaș, în locul lui Găiseanu N.

Simion-Nicu, a căror funcție încetează.1

Pe 30 octombrie 1944, prefectul județului Romanați, Lt.col. Ilie Dobrian,

instalează noua conducere a orașului:

PROCES - VERBAL

Nr.6848

Astăzi 30 octombrie 1944

Noi Lt. col. Dobrian Ilie, Prefectul județului Romanați, asistat de Preotul Fl.

Tudorănescu, Protoereul județului, de față cu D-nii Membri ai Consiliului de colaborare

și șefi de autorități din Caracal adunați în sala de ședințe a primăriei Caracal.

În baza deciziunei Ministerului Afacerilor Interne No.16.056 din 25 octombrie

1944 și conform ordinului telegrafic No.16.056 / 944, am procedat la instalarea D-lui Lt.

col. Nițescu Ștefan din Caracal în funcția de primar al orașului Caracal, și a D-lui Vasile

Zamfirescu din Caracal în funcția de ajutor de primar, în locul D-lor avocat Vintilă V.

Niciu și Simion N. H. Gaiseanu, prestând următorul jurământ: ,,Jur de a fi credincios

Regelui și intereselor Țării mele, de a observa în totul constituția și legile Țării, de a

1 S.J.A.N.Olt, Fond.Prefectura jud.Romanați, dos.28 / 1944, pag.135.

Decizia ministerială nr. 16.056 din 25. X. 1944

prin care lt. col. Niţescu este numit primar



executa cu onoare și conștiință funcțiunile ce-mi sunt încredințate și de a nu face nimic de

natură a periclita ordinea în stat.

Așa să-mi ajute Dumnezeu.’’

Semnăturile – Lt.col.Nițescu Ștefan

Vasile Zamfirescu.

Acest jurământ s’a luat în fața noastră,astăzi 30 octombrie 1944.2

Prefect Preot.

Notă

Decizia publicată în Monitorul Oficial N. 256 din 4 noiembrie 1944.

Ziarul Romanațul, nr. 41-42 din 1 noiembrie 1944, relata pe scurt despre instalarea

noilor edili ai orașului Caracal: ,,Luni 30 Octombrie 1944 la orele 12 s-a făcut instalarea

noilor edili ai orașului ( n.n. Caracal ), în persoana D-lor Locotenent-colonel Ștefan

Nițescu ca primar și D-L Vasile Zamfirescu-ajutor de primar.’’

Prin decizia M.A.I, nr. 957 din 15.IV . 1945 este înlocuit cu Florea Neagu.

Revine ca primar, în 22 martie 1947.

Prin decizia Ministerului Afacerilor Interne nr. 5456 din 22 martie 1947 Dl. Col.

în rezervă Nițescu Ștefan a fost numit primar al orașului Caracal în locul D-lui av. Florescu

Constantin , demisionat. Instalarea a avut loc pe 24 martie 1947, la orele 12, iar depunerea

jurământului în 29 martie 1947. A fost înlocuit din funcția de primar , conform deciziei

M.A.I. nr.18297, din 20 noiembrie 1947.

FLOREA, NEAGU *1945, aprilie 15 – decizia nr. 957 M.A.I. din 15 apr. 1945,

Demisionat pe 1iulie 1946, decizia M.A.I. , nr. 1224 din 10 oct.1946, primar .

Născut în anul 1900 ( în listele electorale din 1939, era trecut cu vârsta de 39 ani ).

Studii- 4 clase primare. Comerciant. În decembrie 1943 avea ,,Debit de băuturi,

Birt Economic.’’ Apartenența politică- membru al Partidului Național Popular.

A fost numit primar al Caracalului la 15 aprilie 1945, prin decizia M.A.I., nr. 957 ,

din 15.IV. 1945, iar pe 1 iulie 1946 a demisionat.

Ziarul Libertatea Romanațului, nr. 20 din 15 august 1945, scria despre ,,Marea

adunare a F.N.D. la Caracal. Luni 6 august în sala Teatrului Național din Caracal a avut

loc o măreață întrunire a Frontului Național Democratic. Au luat parte câteva mii de

țărani din județ, delegații din orașele Corabia, Balș precum și membrii sindicatelor

muncitorești. Adunarea a fost prezidată de d. Florea Neagu, primarul orașului. Au luat

cuvântul: Tov. Gh. Stancoveanu- din partea partidului comunist care a rostit o cuvântare

de comemorare a lui Fr. Engels. D. Lt. Colonel St. Nițescu din partea partidului Liberal

G. Tătărescu vorbește și explică cele trei legi economice ale guvernului.

Au mai vorbit: Prof. M. Mihăiescu, part. Național Țărănesc, av. St. Prună, din

partea Frontului Plugarilor și Dr. M. Macavescu din partea part. Social Democrat”.

Pe 1iulie 1946 a demisionat din funcția de primar al orașului Caracal.

DECIZIUNI

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

Prin decizia ministerială Nr. 12.241 din 10 octombrie 1946, se primește demisia

d-lui Neagu Florea, din funcțiunea de primar al orașului Caracal, pe ziua de 1 iulie 1946.

2 S.J.AN.Olt,Fond.Primăria oraș Caracal, dos.3 / 1944.



D-l Florescu Constantin, avocat, se numește în funcțiunea de primar al orașului

reședință de județ Caracal, în locul d-lui Neagu Florea,demisionat.3

FRĂSINEANU, VIRGIL *1947, nov. 20 – 1949, februarie, primar.

S-a născut pe 22 februarie 1914.

Studii- 6 clase de liceu ( Liceul ,,Ioniță Asan’’ ). Căsătorit, doi copii.

În 21 februarie 1946 era șeful de cabinet al prefectului, av. Ilie Olteanu. Funcționa

de la 1 aprilie 1945.

Prin decizia M.A.I. nr. 1831 din 22 martie 1947 , V. Frăsineanu este numit ajutor

de primar al orașului Caracal. Prin decizia prefectorială din 15 noiembrie ,,având

funcțiunea de sub-șef de birou clasa de salarizare 8, categoria 10, coef. de funcțiune 2,05,

se încadrează în funcțiunea de sub-șef de birou la biroul contabilității comunale în clasa

de salarizare 8, categoria 10, coeficient de funcție 2,05.’’4, iar prin decizia ministerială

nr.18297, din 20 noiembrie 1947 și

semnată de Ministrul de Interne

Teohari Georgescu este numit primar.

,,Art.I.

D-l Virgil Frăsineanu,

ajutor de primar al comunei urbane

reședință Caracal se numește în

funcțiunea de primar al acestei

comune în locul D-lui colonel Nițescu

Ștefan a cărui funcțiune încetează.’’

Depunerea jurământului:

REPUBLICA

POPULARĂ ROMÂNĂ

PREFECTURA

JUDEȚULUI ROMANAȚI.

Jur de a fi credincios

Poporului și de a apăra Republica

Populară Română împotriva

dușmanilor din afară și din năuntru.

Jur de a respecta legile

Republicei Populare și a păstra

secretul în serviciu.’’

s.s.Virgil Frăsineanu.

Prezentul jurământ s’a luat de noi astăzi 31 decembrie 1947.

PREFECT

Inspect.ad-tiv

Traian Cherciu

3 Monitorul Oficial al României, nr.239 / 15 octombrie 1946.

4 S.J.A.N.Olt, Fond Prefectura județului Romanați, dos.163 / 1947, pag.278.

Virgil Frăsineanu



A funcționat ca primar al Caracalului până în februarie 1949, iar în iulie 1949 era

Șeful Secțiunii Administrative din cadrul Comitetului Provizoriu Romanați.5 În 10 aprilie

1963 era director I.C.R. Caracal, iar în 22 martie 1969 funcționa ca director la

ICOMCOOP. În martie 1970, V. Frăsineanu era director la FILCOOP Caracal ( filială a

Intreprinderii județene a cooperativelor de consum ).6

A decedat în anul 1992.

PODAȘCĂ , NICOLAE 1949, aprilie - 1950, președinte al Comitetului provizoriu

al orașului Caracal. 1950 – 1953, președinte al Comitetului Executiv al Sfatului

popular orășenesc Caracal.

S-a născut în comuna Smârdan, fostul raion Galați, la 13 martie 1913.

*Originea socială-țăran mijlocaș.Ocupația părinților –agricultori.

*Căsătorit, cu doi copii.

* Situația militară-Regim. 2 Pionieri-sergent.

* Data alegerii în Comitetul Executiv- 21 decembrie

* Deputat în Sfatul Popular al orașului Caracal.

*Apartenența politică-P.M.R.

*Ocupația de bază-mecanic automotoare C.F.R.

*Studii-Școala profesională C.F.R. Galați.

Scurtă caracterizare : ,,Ca Președinte al Comitetului Executiv are putere de

muncă, este pregătit politic profesional, dar de multe ori se… de succesele obținute în

muncă lăsând unele sarcini neîndeplinite. Față de dușmanul de clasă, aplică lupta de

clasă. Atitudinea față de sectorul socialist- caută să întărească sectorul socialist

(Informațiile prezentate au fost selectate din Fișa personală, întocmită la data de 27

februarie 1952, și existentă la S.J.A.N. Olt, Fond Sfatul Popular al orașului Caracal ,

ds. 12 / 1952, pag.4 ). ,,Prin decizia nr.6 a Comitetului Executiv al orașului Caracal, data la 17 ianuarie

1951, Art.I. Se înființează secția pentru protecția muncii din următorii tovarăși:

1.Podașcă Nicolae, Președ. Comitetului Executiv.

2.Dr. Anastasiu D-tru- Șef. Secție Sănătate.

3.Mariani Ritzieri-Conductor Technic.

4.Mihăescu Eliza- ca funcționară.”7

Începând cu 10 febr.1951, N. Podașcă urmează la Craiova cursuri administrative,

atribuţiile sale ca primar fiind preluate de vice-președinte.

,,DECIZIUNEA No.14.

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului de subordonare raională

Caracal, Având în vedere dispozițiunile Sfat Popular al Regiunei Dolj No…/ 1951 ca tov.

Podașcă Nicolae, Președintele Comitetului Executiv să urmeze la Craiova cursurile

administrative. Având în vedere dispozițiunile art.18, 26 și 27 din Regulamentul de

funcționare al Sfatului Popular al orașului de subordonare Raională;

DECIDEM

Art.1. Tov. Popa Teodor Șeful Secției Gospodării Locale și Vice Președinte al

Comitetului Executiv al Sfatului Popular al orașului Caracal pe tot timpul lipsei tov.

Președinte Podașcă Nicolae, va îndeplini toate funcțiunile președintelui cu data de 10

Februarie 1951.

5 S.J.A.N., Fond Sfatul Popular al raionului Caracal, dos. 4 / 1949, pag. 311.

6 Ziarul,,Oltul’’, din 22 martie 1970.

7 S.J.A.N.Olt, Fond Sfatul Popular al raionului Caracal dos. 4 / 1951.



Art.II. Secțiunile Secretariat, Cadre și Gospodării Locale sunt însărcinate cu

executarea prezentei deciziuni.

Dată astăzi 9 Februarie 1951, la Caracal.8

Președinte, Secretar,

N.Podaşcă I.D.Pop.

Prin decizia nr.96, emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular al orașului de

subordonare raională Caracal, la 27 iunie 1951, pe data de 1 Iunie 1951 ,,se numește

următoarea comisie operativă.

1.Tov. Podașcă Nicolae, Președintele Comitetului Executiv, ca

Președinte.

2.Palade Constantin, agronom, ca membru.

3.Tov. Constantinescu Gh., delegat C.S.C. ca membru.

4.Tov. Sandu Mihai, serg. major delegatul Miliției, ca membru.

Această Comisie operativă va funcționa pe tot timpul campaniei întreținerii

culturilor,recoltat, desmiriștit și treeriș.’’9

Prin decizia nr.178 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului popular al orașului de

subordonare raională Caracal, la 12 Dec.1951 ,,se numește comisia pentru recensământul

animalelor, care se va executa între 1-8 Ianuarie 1952.

Președinte-Nicolae Podașcă, etc”

La 26 ianuarie 1952 Primăria orașului Caracal a încheiat un contract cu firma

industrială ,,Agozot Regionala 6 Martie “, din Râmnicu-Vălcea. Aceasta vinde Sfatului

popular al orașului Caracal, cantitatea de 1.200 m.c. piatră ( bolovani de râu ). La această

dată primăria se afla pe str. Jean Dobrescu nr. 6,

iar președinte al Sfatului popular Caracal era

Podașcă Nicolae.

RĂDULESCU, P. 1953, ianuarie –

februarie, Președinte al Sfatului Popular al

orașului de subordonare raională-Caracal. Nu avem date certe despre acesta.

VASILE PETRE 1953, aprilie – 1955,

martie 1, Președinte al Sfatului Popular

orășenesc Caracal.

Vasile Petre s-a născut în comuna

Fundeni, raionul Ploiești, la 20 ianuarie 1926.

*Numele părinților – Gheorghe și Tinca.

*Starea civilă – căsătorit , 1 copil.

*Categoria socială – muncitor.

*Originea socială – țăran mijlocaș

*Averea în trecut – nimic .

*Situația militară – ctg.1948. C.I.T.-caporal.

*Apartenența politică – P.M.R.

8 S.J.A.N.Olt, Fond. Sfatul Popular al raionului Caracal, dos. 4 / 1951.

9 S.J.A.N.Olt. ibidem



*Profesia de bază, ajustor mecanic (Situația salariaților Sfatului Popular oraș Caracal,

la data de 20 ianuarie 1955 ). *Deputat orășenesc.

10

Cu 1 martie 1955 este desărcinat din funcție, dată la care a fost pensionat pe caz de

boală.

,,Sfatul Popular Raional Caracal

Comitetul Executiv

DECIZIUNEA nr.58 / 955.

Membrii Comitetului Executiv al Sfatului Popular raional Caracal, regiunea

Craiova. Având în vedere cererea tov Vasile Petre Președintele Sfatului Popular al

orașului Caracal de subordonare Raională, înregistrată sub nr. 1828 / 1955, în care cere

pensionarea pe caz de boală și avizul favorabil al Comitetului Executiv al Sfatului Popular

Raional Caracal. În conformitate cu art.18 litera a și art.19, lit. c, din Codul Muncii.

Având în vedere art. 18 și 27 din Regulamentul de funcționarea Sfaturilor

populare raionale ,

DECIDEM.

Art.1. Tov. Vasile Petre se desărcinează din funcția de Președinte al Sfatului

Popular oraș Caracal de Subordonare Raională, cu data de 1 martie 1955, data la care a

fost pensionat conform Deciziei No.337 a Secției Prevederi sociale a Raionului Caracal.

Art.2. Secția Secretariat, cadre și Financiar se împuternicesc cu ducerea la

îndeplinire a prezentei Deciziuni

Dată azi 10 martie 1955, în Caracal.11

Președinte

Șt. Pleavă Secretar

Al. Pinu”.

În 1951 a fost operat ( suferea din copilărie de amigdalită ), la Spitalul

Brâncovenesc București, iar în 1954, decembrie, reoperat la Spitalul Unificat Caracal.

Frecvente pusee de reumatism poliarticular, boală pentru care a fost tratat în diferite

spitale.

Din 13 ianuarie 1955 se afla în concediu medical.12

În 6 octombrie 1955 era plecat din Caracal și lucra ca salariat la I.C.A.R.

București.

MANEA, VIRGIL V. * 1955, aprilie 1 – 1956, februarie, președinte al Sfatului

popular al orașului Caracal. * 1960 – 1961, președinte al Sfatului Popular al

raionului Caracal.

Născut în orașul Corabia, la 22 februarie 1909. Părinții s-au numit Vasile și

Domnica.

*În 1955 era căsătorit, cu 3 copii.

*Categoria socială personală – muncitor.

* Originea socială a părinților – muncitori.

* Averea în trecut – nimic.

10

S.J.A.N.Olt, Fond Sfatul Popular al raionului Caracal, dos.nr.6 / 1955. 11

S.J.A.N.Olt, Fond Sfatul Popular al raionului Caracal, dos. nr.1 / 1955.



* Situația militară – ctg. 1931, scos din cadrele armatei.

* Apartenența politică – P.M.R.

* Funcția, la 9 septembrie 1955 – președintele Sfatului Popular oraș Caracal.13

Prin decizia nr. 69 a Sfatului Popular al raionului Caracal, din 1 aprilie 1955,

Manea Virgil este numit ,,Președinte al Sfatului Popular al orașului Caracal.’’

,,Sfatul Popular al Raionului Caracal

Comitetul Executiv

Deciziunea nr. 69

Comitetul Executiv al Sfatului Popular al Raionului Caracal , Regiunea Craiova.

Având în vedere referatul înaintat Comitetului Executiv Regional Craiova prin

adresa N. 3642 din 31 Martie 1955.

Având în vedere art. 18 și 27 din Regulamentul de Funcționare al Sfatului

Popular.

DECIDEM

Art.1.- Tov. Manea Virgil se numește Președinte al Sfatului popular al orașului

Caracal începând cu data de 1 Aprilie 1955, cu un salariu de 925 lei lunar.

Art.2.- Secția Secretariat, Cadre și Financiar se împuternicesc cu ducerea la

îndeplinire a prezentei Deciziuni.

Dată azi 1 Aprilie 1955.14

Președinte

Ștefan Pleavă Secretar, A.Pinu”.

Ziarul ,,Înainte’’, care apărea la Craiova, în numărul din 15 noiembrie 1955,

prezenta activitățile edilitare realizate la Caracal, în timpul lui Virgil Manea: ,,Comitetul

executiv al sfatului popular al orașului Caracal a întreprins în ultimul timp acțiuni

deosebit de importante, menite să schimbe în mod simțitor aspectul de până acum al

orașului. Printre cele mai de seamă acțiuni se numără, în primul rând, pavarea

trotuarelor de pe strada Republicii în lungime de 504 m., lucrare la care s’au întrebuințat

dale de beton confecționate de cooperativa ,,23 August’’.

O altă lucrare tot atât de importantă, este pavarea străzii Vasile Alecsandri cu

piatră pe o suprafață de 5000 m.p. În urma executării acestei lucrări, s-a îmbunătățit

circulația pe această arteră principală care leagă orașul cu stația C.F.R., magaziile bazei

de recepție pe unde se face transportul tuturor mărfurilor ce intră sau ies din oraș.

Tot în ultimul timpul a fost pavată pe toată lungimea ei și strada Înfrățirii din

cartierul Ana Ipătescu.

Pentru a proteja perimetrul de producție al puțurilor uzinei de apă, a fost

împrejmuit cu gard de beton prefabricat terenul din jurul uzinei de apă în suprafață de

40.000 m.p.

Una din lucrările care vor duce la schimbarea aspectului de până acum al

orașului, este mutarea târgului săptămânal pe un nou teren,corespunzător. Trebuie arătat

faptul că până acum târgul săptămânal din oraș se ținea pe un platou situat în partea de

nord în apropiere de centru. Apele provenite din ploi și vântul aduceau murdăria din târg

pe străzi, către centrul orașului. Prin amenajarea noului teren situat în partea de sud a

orașului în suprafață de 12 ha., acest neajuns care dădea un aspect urât orașului, este

13

S.J.A.N.Olt, Fond Sfatul Popular al raionului Caracal,dos. 6 / 1955. 14

S.J.A.N.Olt, Fond Sfătul Popular al raionului Caracal, dos.1 / 1955.



înlăturat. Acest teren a fost pavat pe o suprafață de 5.000 m.p. și a fost împrejmuit cu gard

pe o distanță de 1650 m.

Totodată se lucrează la pietruirea a două străzi paralele cu târgul pe care se va

așterne 1200 m.c. pietriș.

ENE POPA-corespondent”.

Începând cu data de 7 februarie 1956 , V. Manea a fost desărcinat din funcția de

prim gospodar al orașului.

,,Sfatul Popular al Raionului Caracal

Comitetul executiv

DECIZIA Nr. 46.

Comitetul Executiv al Sfatului Popular Raional Caracal, Regiunea Craiova.

Având în vedere dispozițiunile Comitetului executiv al sfatului popular regional

Craiova, sectorul de cadre nr.122562 din 16 ianuarie 1956, prin care aprobă propunerea

comitetului executiv al Sfatului popular raional Caracal de a fi scos din muncă tov.

Manea Virgil președinte al Comitetului executiv al sfatului popular oraș Caracal.

Având în vedere dispozițiunile art. 21 lit.C.din Codul muncii, precum și art. 2

ultimul aliniat din hotărârea nr.1269 din 2 iulie 1955 și în baza prevederilor art 18 și 27

din regulamentul de funcționare al Sfaturilor populare raionale.

DECIDEM:

Art.1.-Tov. Manea Virgil președintele comitetului executiv al sfatului popular al

orașului Caracal se desărcinează din această muncă începând cu data de 7 februarie 1956

achitându-i-se toate drepturile legale la zi.

Art.2.- Secțiile Secretariat, Cadre și Financiar se împuternicesc cu ducerea la

îndeplinire a prezentei decizii.

Dată în Caracal astăzi 7 februarie 1956.15

Președinte,

Șt. Pleavă Secretar,

A.Pinu.

În 22.02. 1956, domiciliat în Caracal, str. Ilie Pintilie , nr.48, Virgil Manea

solicita o adeverință ,,până la ce dată am prestat servicii la acest Sfat popular, necesară la

reîntregirea pensiei.’’ 16

În perioada 1960 – 1961, a funcționat din nou ca președinte al Sfatului Popular

orășenesc Caracal

PINU, ALEXANDRU * 1956, februarie 7 – 1966, interimar, președ. al Sfatului

popular al orașului Caracal. * Născut în comuna Pârșcoveni , la 19.V. 1919 .

* Părinții – Ilie și Maria.

*Starea civilă – căsătorit, 2 copii.

* Categoria socială – muncitor C.F.R.

* Originea socială – țăran sărac.

* Apartenența politică – P.M.R.

* Funcția: secretar al Sfatului Popular Raional Caracal.

* Ctg.1941.

15

S.J.A.N.Olt, Fondul Sfatul popular al raionului Caracal, dos.5 / 1956. 16

S.J.A.N.Olt, Fondul Sfatul popular al raionului Caracal, dos.5 / 1956.



* Studii – 4 clase primare.

* Școli de pregătire politică.

-partid-3 luni

-sfat popular-6 luni

* Deputat raional.

* Din ce muncă provine – activist P.M.R. (Date extrase

din ,,Tabelul nominal cu membrii Comitetului

executiv al Sfatului popular raional existenți la data

de... ianuarie 1954 ). 17

În 1950 era secretar al Sfatului popular Caracal,

iar în mai 1953, Al.Pinu era secretar al Sfatului Popular

raional Caracal,funcție din care, în 7 februarie 1956 este

numit președinte al Sfatului popular al orașului Caracal.

Pentru alegerile din 11 martie 1956, era candidat

al F.D.P. , pentru alegerile de deputați în Sfatul Popular al

raionului Caracal.

A activat ca președinte al Sfatului Popular al

orașului Caracal până în anul 1966, după care a avut

diferite funcții.

-1969, martie – director Complex porcine Caracal

-1970, era în Comitetul orășenesc de partid Caracal.

-1971, I.G.O. Caracal

NIȚU, VALENTIN * 1966 – 1968, februarie , președinte al Sfatului popular al

orașului Caracal.

În mai 1968 era, director I.G.O., membru al

biroului Comitetului orășenesc de partid Caracal

Sept. 1971, directorul Intreprinderii

Intercooperatiste Caracal.

Ianuarie 1972, director al Intreprinderii

A.G.R.O.C.O.P. Caracal.18

În 1973 - 1975, secretar al Comitetului

orășenesc de partid Caracal

DULIGEAN, GHEORGHE. * 1968, februarie 23

– 1969, iulie 5, prim secretar al Comitetului

orășenesc de partid și președinte al Consiliului

popular orășenesc Caracal-primar al orașului

Caracal. Născut la 1 octombrie 1924 în comuna

Bengești , județul Gorj, dintr-o familie de țărani,

Gheorghe Duligean după ce a urmat cursurile școlii

de ucenici ACTA, din București, a muncit ca ajustor

timp de 4 ani.

17

S.J.AN. Olt, Fond Sfatul popular al raionului Caracal., dos.6 / 1955. 18

Ziarul ,,Oltul’’,18 ian.1972.

Alexandru Pinu

Duligean Gheorghe



Din 1947 a muncit ca activist la Plasa U.T.C. Novaci. În 1949 a fost ales secretar

al Comitetului U.T.C., Plasa Godinești, iar în 1950 a fost numit șeful secției organizatorice

la județeana U.T.C. Gorj. După absolvirea școlii superioare de partid, a fost timp de doi ani

redactor la Editura pentru literatura politică din București. În 1955 a fost numit instructor

cu pregătirea și perfecționarea cadrelor la Comitetul regional de partid Oltenia, iar din

1958 până în luna mai 1966 a fost directorul Cabinetului raional de partid Caracal.

Fiind apreciat pentru munca și priceperea sa, Gheorghe Duligean a fost ales

secretar al Comitetului raional de partid Caracal, iar în februarie 1968 a fost ales prim-

secretar al Comitetului orășenesc de partid și președinte al Consiliului popular orășenesc

Caracal.19

Sâmbătă, 7 decembrie 1968, la Caracal s-a constituit Consiliul orășenesc al

Frontului Unității Socialiste. În unanimitate a fost ales biroul Consiliului orășenesc Caracal

al Frontului Unității Socialiste (F.U.S.), format ,,din următorii tovarăși: GHEORGHE

DULIGEAN – președinte , CONSTANTIN MARINESCU și CONSTANTIN ARSENE –

vicepreședinți, ION PĂUN – secretar, VISARION VARGA, GHEORGHE

MARINESCU, VASILE BOTEZATU, MIRCEA IONESCU și MARIA NEDESCU –

membri.”20

Pentru meritele sale deosebite i-au fost acordate ordine și medalii ale Republicii

Socialiste România.

În ziua de 5 iulie 1969 a încetat din viață, într-un tragic accident de circulație

Gheorghe Duligean , membru al Biroului Comitetului județean de partid, prim-secretar al

Comitetului orășenesc de partid Caracal, președintele Consiliului popular orășenesc. În

același accident și-a pierdut viața și Duligean Vali, în vârstă de 16 ani , unul dintre cei trei

fii ai săi.

POPESCU, CONSTANTIN * 1969, iulie – 1970, ianuarie , prim-secretar al

Comitetului orășenesc de partid Caracal și președinte al Consiliului popular

orășenesc Caracal.

A fost numit în funcțiile de mai sus în locul decedatului Gheorghe Duligean, până

la sfârșitul lunii ianuarie 1970, când a fost înlocuit de către Ilie D.Ion.

ILIE, ION D. * 1970, ianuarie 27 – 1971, martie 30, prim – secretar al Comitetului

orășenesc de partid și primar al orașului.

În 27 ianuarie 1970 a fost ales prim – secretar al Comitetului orășenesc de partid și

primar al orașului Caracal. A fost eliberat din funcție, în ședința extraordinară de birou ,

din 30 martie 1971. Unul din punctele de pe ordinea de zi a fost:

,,Măsuri organizatorice

Tov. Gheorghe (secretar cu probleme organizatorice la Comitetul județean de

partid Olt) arată că biroul Comitetului județean P.C.R. a stabilit să facă unele modificări și

întărirea biroului orășenesc, mai ales că în oraș construirea unui volum mare de obiective

s-a considerat ca în fruntea biroului orășenesc să fie un specialist.

Se eliberează din funcție Ilie Ion, ca Prim-secretar, ca membru al biroului și

al Comitetului orășenesc, rămânând la dispoziția Comitetului județean Olt. Biroul

este de acord. Se propune să fie cooptat ca membru în birou și în funcția de Prim secretar,

tov. Guță Marin.”21

19

Ziarul ,,Oltul’’, 8 iulie 1969, pag.3. 20

Ziarul ,,Oltul’’,10 decembrie 1968. 21

S.J.A.N.Olt, Fond Comitetul orășenesc P.C.R.Caracal, dos. 2 / 1971, pag. 84-85.



Răsfoind ziarul Fapta (ianuarie-martie 1945)

Ion Tîlvănoiu

N-am înţeles niciodată de ce se discută în lumea academică despre atâtea cazuri

de plagiat, în vreme ce atât de multe colecţii de ziare, documente de arhivă, manuscrise,

fonduri familiale, zac necercetate, uitate, aşteptându-şi cercetătorii care să le valorifice.

Oare n-ar fi mai folositor ca măcar la nivel de judeţ Olt să avem un plan unitar de cercetare

iar studenţii, profesorii, doctoranzii să fie îndrumaţi spre a cerceta cu prioritate viaţa şi

activitatea personalităţilor culturale pornite de pe meleagurile Oltului şi Romanaţilor, presa

acestor locuri, fondurile mănăstireşti, învăţământul oltean? Astfel, poate, într-un interval

de timp rezonabil am putea pune la dispoziţie generaţiei care vine după noi instrumente de

lucru solide, utile iar tinerii ar umple sălile de lectură.

Continuăm în acest număr prezentarea colecţiei ziarului Fapta, ziar scos de

romanaţeanul Mircea Damian la Bucureşti între 1943-1948, încercând să evidenţiem faptele

de cultură care- chiar şi în acea epocă plină de frămăntări- şi-au făcut loc în ziarul ,,de

luptă şi dreptate” al consătenului meu.

Liviu Bratoloveanu, atras de problemele literaturii

22, militează pentru o selecţie

mai riguroasă a literaturii pentru copii23

, are medalioane închinate unor personalităţi ale

culturii universale24

, cronici dramatice 25

, interviuri26

ori alte teme27

22

,,Dacă scriitorii noştri ar fi solidari” (An. III, nr. 153/17 ian. 1945); ,,Scriitorul şi pâinea” (An. III, nr. 173/10 febr. 1945, relatând povestea unui scriitor sărac ,,autor a două romane, cu o activitate publicistică notorie şi cu peste cincizeci de piese difuzate de posturile noastre de radio” ajutat în ultimă instanţă de directorul Faptei); ,,Vastul şi autenticul în literatura modernă sovietică” (An. III, nr. 194/7 martie 1945); ,,Un ostracizat: Al. Macedonski” (An. III, nr. 195/8 martie 1945); ,,Tentativele modernismului românesc” (An. III, nr. 196/9 martie 1945);

23 ,,Corbii unei anumite literaturi pentru copii” (An. III, nr. 143/4 ianuarie 1945: ,,Sufletul copilului este

ca o pastă ce poate fi modelată în felurite chipuri, şi primele impresiuni rămân neşterse”); ,,Tot literatura pentru copii” (nr. 154/18 ian. 1945);

24 ,,Romain Rolland” (An. III, nr. 144/5 ianuarie 1945); ,,Emile Zola” (An. III, nr. 167/3-5 febr. 1945);

,,Poeţi americani: Edgar Lee Master” (An. III, nr. 171/8 febr. 1945); ,,Autobiografia unui intelectual” (An. III, nr. 191/3 martie 1945, analizând volumul lui H. G. Wells ,,Încercare de autobiografie”); ,,Georges de la Tour, pictorul nopţii” (An. III, nr. 198/11 martie 1945);

25 ,,Locandiera”, comedie în 3 acte de Carlo Goldoni, traducere de Dorothea Cristescu la Teatrul

Naţional (An. III, nr. 162/28 ian. 1945); ,,Am visat paradisul”, comedie în trei acte de Guido Cantini la Teatrul Comedia (An. III, nr. 168/4-6 febr. 1945); ,,Ca la Tănase” (Paladium) şi ,,Hanul lui Stroe” (Teatrul Atlantic; An. III, nr. 180/18 febr. 1945); ,,Îndrăgostita”, de Georges de Porto-Riche, la Teatrul Victoria (An. III, nr. 185/24 febr.



Cronica literară este

semnată de Valeriu Popovici28

care se ocupă şi de literatura

străină29

, are reportaje30

despre

ororile războiului şi interviuri în

lumea teatrală31

ori literară32

iar

la 7 martie 1945 va publica un

Manifest invitând la înnoirea

literaturii.

Apar consideraţii despre

volumul Rogojina de Mircea

Damian, reproduse din presa

vremii33

.

Sergiu Milorian susţine

în continuare cronica dramatică

în pagina a doua a ziarului34

iar

cronicile muzicale sunt semnate

de N. Papatanasiu35

care însă are

şi alte contribuţii36

.

1945); ,,Anna Christie”, de O’Neill, în traducerea Dinei Cocea, la Teatrul Nostru (An. III, nr. 189/1 martie 1945); ,,Viaţa e frumoasă”, comedie de Marcel Achard în traducerea lui Mihail Sebastian la Teatrul Baraşeum (An. III, nr. 203/17 martie 1945); ,,Nora”, de H. Ibsen, la Teatrul Comedia (An. III, nr. 206/21 martie 1945); ,,Asta-i ciudat”, comedie în trei acte de Miron R. Paraschivescu, Studio, Teatrul Naţional (An. III, nr. 207/22 martie 1945);

26 ,,De ce aţi părăsit Teatrul Naţional?” (An. III, nr. 163/30 ian. 1945; răspund: Eliza Petrăchescu,

George Vraca, N. Băltăţeanu şi G. Calboreanu); ,,Cu d. Camil Petrescu despre o şcoală de regie experimentală” (An. III, nr. 186/25 febr. 1945); ,,De vorbă cu d. George Vraca” (An. III, nr. 188/28 febr. 1945); ,,De vorbă cu cel mai activ om de teatru al Capitalei: d. Sică Alexandrescu” (An. III, nr. 193/6 martie 1945);

27 ,,Scrisul vorbit” (An. III, nr. 149/12 ian. 1945); ,,La numirea d-lui N. Carandino ca director al Teatrului

Naţional” (An. III, nr. 163/30 ian. 1945); 28

La volumele: ,,Sub trei dictaturi” de Lucreţiu Pătrăşcanu (An. III, nr. 144/5 ianuarie 1945); ,,Rogojina”, de Mircea Damian (nr. 145/6 ianuarie 1945; aprecierile asupra volumului sunt cunoscute din Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 60/2017); ,,Scandal”, de Tudor Teodorescu-Branişte (An. III, nr. 150/13 ian. 1945); ,,Studii din istoria literaturii române”, de Constantin G. Georgescu (An. III, nr. 153/17 ian. 1945); ,,Nerantsula”, de Panait Istrati (An. III, nr. 156/20 ian. 1945); ,,Paradoxele logice”, de Anton Dimitriu (An. III, nr. 168/4-6 febr. 1945 şi An. III, nr. 177/15 febr. 1945);

29 ,,Walter Scott”, An. III, nr. 147/10 ian. 1945);,,Iarăşi Oscar Wilde” (An. III, nr. 157/21 ian. 1945);

30 ,,Pe urmele crimelor nemţeşti” (An. III, nr. 156/20 ian.1945); ,,Maşina de ars oameni” (An. III, nr.

157/21 ian. 1945); 31

,,Se scumpesc biletele? O anchetă falsă şi telefonică” (An. III, nr. 169/6-8 febr. 1945; răspund C. Tănase şi Gr. Vasiliu-Birlic); ,,De vorbă cu d. N. Vlădoianu, directorul Alhambrei” (An. III, nr. 210/27 martie 1945);

32 ,,5 întrebări la care răspunde Geo Dumitrescu, premiant al Fundaţiilor Regale” (An. III, nr. 203/17

martie 1945; mai fuseseră premiaţi şi Mircea Popovici şi C. Tonegaru. În nr. 206/21 martie al ziarului, Geo Dumitrescu adresează o scrisoare lui Mircea Damian protestând faţă de publicarea interviului fără încuviinţarea sa); ,,De vorbă cu Constant Tonegaru, alt premiant al Fundaţiilor Regale” (An. III, nr. 209/25 martie 1945. Referindu-se la Geo Dumitrescu, Tonegaru afirmă că debutul lui Geo Dumitrescu a fost girat de Aida Vrioni);

33 ,,Ecouri din presă despre Rogojina” (An. III, nr. 170/ 7 febr. 1945, reproducând din Ardealul: ,,După

Celula nr. 13, actuala carte a d-lui Mircea Damian ,,Rogojina” vine să lărgească fresca de puternice imagini a închisorilor noastre cu viaţa, profilurile şi năravurile lor imediate. Condei caustic, dar nu mai puţin plin de poezie şi melancolii delicate, reuşeşte, poate mai substanţial decât în romanul precedent , să evoce dramatismul, pitorescul şi umorul uneori al zilelor petrecute în închisoare. Figuri umile [...] trec pe sub peniţa talentatului prozator, dându-le viaţă şi stare civilă”.

34 ,,Rebeca”, de Daphne de Maurier, la Teatrul Victoriei, cu Leny Caler şi George Vraca (An. III,

nr.145/6 ian. 1945); ,,Nopţi fără lună”, dramatizare după Mihai Sebastian, la Teatrul Baraseum (An. III, nr. 159/24 ian. 1945);

35 ,,Jean Neago, un violonist român devenit celebru peste hotare” (An. III, nr. 161/27 ian. 1945,

nesemnat); ,,Figuri de muzicieni: Arturo Toscanini” (An. III, nr. 204/18 martie 1945); 36

,,Scriitorii Americii moderne: Theodore Dreiser şi viaţa” (An. III, nr. 208/24 martie 1945);



Îşi continuă seria reportajelor din diferite medii Rene Theo37

dar şi tânărul Geo

Dumitrescu38

.

Sunt prezentate ziare şi reviste apărute în epocă39

iar Al. G. Iosifescu are o rubrică

intitulată ,,Fapta muncitorească”.

Al. Raicu este prezent40

şi ia interviuri41

.

Interesante rămân şi contribuţiile lui C. Pajură42

.

Publică poezii: Octav Sargeţiu43

, Dumitru Corbea44

, George Păun45

iar proză: A.

Şoimulescu46

.

În rubrica ,,Marginalii” se discută despre proiectele scriitorilor47

atrăgându-se

atenţia asupra unora ce o duceau greu48

. De aici aflăm că Monica Lovinescu ,,dovedeşte o

37

Gangsterii transporturilor” (An. III, nr. 154/18 ian. 1945); ,,Trei femei frumoase fac spionaj în Elveţia” (An. III, nr. 201/15 martie 1945);

38 ,,Primăvara în ruinele Bucureştilor” (An. III, nr. 193/6 martie 1945, p.3);

39 ,,Severinul Liber” (An. III, nr.147/10 ian. 1945, revistă condusă de primarul C. Pajură); ,,Graiul Nou”,

ziar al Direcţiei Politice de Front a Armatei Roşii (An. III, nr. 149/12 ian. 1945); ,,Papagalul”, revista de umor a lui Sergiu Milorian. La nr. 8 colaborează Tudor Muşatescu, Mircea Ştefănescu, Ionel Lazaroneanu (An. III, nr. 157/21 ian. 1945); ,,Sburătorii României” (An. III, nr. 184/23 febr. 1945);

40 ,,Problema cărţii” (An.III, nr. 160/26 ian. 1945); ,,Moartea poeziei” (An. III, nr. 161/27 ian. 1945);

,,Literatura pentru copii” (An. III, nr. 164/31 ian. 1945); ,,Un mare program editorial” (An. III, nr. 165/3 febr. 1945, în programul editorial al Fundaţiilor Regale figurează în colecţia ,,Cartea satului” lucrările: ,,Povestiri olteneşti” de Nicolae al Lupului, ,,Viaţa unui băiat de ţară” de Mircea Damian (reeditarea volumului autobiografic ,,Gheorghe I. Marin” din 1937), ,,Aricii”, de P. Nemoianu şi ,,Basme”,de Caragiale); ,,Un templu părăsit” (An. III, nr. 174/11 febr. 1945, relatând despre strădania lui George Franga de a înjgheba un Muzeu al Teatrului Naţional. În vremea războiului exponatele au fost evacuate în provincie iar acum localul era ocupat de o croitorie); ,,George Lesnea: Tălmăciri din Iosif Utkin” (An.III, nr. 182/21 febr. 1945); ,,Cărţi şi editori” (An. III, nr. 185/24 febr. 1945); ,,Un teatru de artă populară” (An. III, nr. 193/6 martie 1945); ,,Drumuri noi” (An. III, nr. 205/20 martie 1945, la numirea lui N.D. Cocea la Direcţia Generală a Teatrelor);

41 ,,Teatrul Muncitoresc- o mare biruinţă a lui Al. Critico” (An. III, nr. 155/19 ian. 1945; la acest teatru,

cel mai ieftin din Bucureşti s-a montat piesa ,,Lupii” a cărei premieră a fost pe 6 ianuarie. În text, fotografia lui Al. Critico); mult mai târziu, Al. Raicu va evoca figura lui Mircea Damian, luând un interviu fiului acestuia, Dan Damian, cu amintiri din redacţia Faptei în volumul memorialistic Luminile oglinzilor (1974).

42 ,,Cum se difuzau cărţile odinioară” (An. III, nr.165/3 febr. 1945, despre Eufrosin Poteca);

43 ,,Tristia” (An. III, nr. 156/20 ian. 1945); ,,Cântec de plecare la război” (An. III, nr. 186/25 febr. 1945,

din volumul manuscris ,,Steaua Polară”, dedicată ,,domnului Mircea Damian”) 44

,,Stea din lacrimi” (An. III, nr. 191/3 martie 1945); 45

,,Plângea Leon Tolstoi” (An. III, nr. 202/16 martie 1945, poezie scrisă în 1942 ,,undeva în Rusia”); ,,Ce caut eu în Rusia?” (An. III, nr. 203/17 martie 1945); ,,Amurg pe front” (An. III, nr. 209/25 martie 1945);

46 Nuvela ,,Oglinda” (An. III, nr. 160/26 ian. 1945);

47 ,,Eusebiu Camilar, talentatul scriitor şi ziarist are gata de tipar un roman social intitulat ,,Valea

Hoţilor” care va apare în cursul acestui an într-o mare editură din capitală. Paralel cu aceasta, d. E. Camilar va face să apară printre primele cărţi programate de editura Fundaţiilor Regale un volum de poezii postume datorat regretatei sale soţii Magda Isanos, intitulat ,,Imnuri pentru pământ”. [...] Un frumos succes de librărie a obţinut volumul ,,Parisul lor” de d-na Dorothea Christescu. În curând, după câte putem fi informaţi, cartea se va trage în a doua ediţie. [...]D-l Oscar Lemnaru... a predat tiparului manuscrisul mult aşteptatului său roman ,,Ochii reflectaţi”. [...] ,,Adăpostul Soboliei” se numeşte noul roman al d-lui Cezar Petrescu, apărut recent în editura Naţionala Gh. Mecu. [...] O carte deosebit de interesantă prin subiectul cu totul nou şi problemele pe care le ridică şi în care se dezvăluie cunoştinţele adevăratei spiritualităţi evreieşti este ,,Sub imaginea crucii” de d. Mihail Vider. ” (An. III, nr. 147/10 ian. 1945); în nr. 149/12 ian. 1945 este anunţată apariţia primului nr. al revistei ,,Torţa” condusă de Mihai Sevastos la care colaborează M. Sadoveanu, Gala Galaction, N.D. Cocea (rubrica ,,Marginalii”); la 14 ian. 1945 aflăm că romanul lui Ilya Ehrenburg ,,Şi a fost ziua a şaptea” a cunoscut un deosebit succes la noi iar Petru Groza (vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri) a încredinţat spre tipărire editurii Forum lucrarea ,,În umbra celulei”; la 26 ian. 1945 aflăm că lui Liviu Bratoloveanu i s-a încredinţat la Universul Literar cronica filmului iar Damian Stănoiu a încheiat cu Ed. Cugetarea un contract conform căruia din 8 volume va scoate numai 4 cuprinzând: Duhovnicul maicilor, Ucenicii Sfântului Antonie, Călugări şi ispite etc, reunite sub titlul generic Cartea pustnicilor; la 25 febr. 1945 aflăm că Ieronim Şerbu lucrează la un nou volum de nuvele ce urmează să apară în cursul acestei luni,volum intitulat ,,Oamenii visează pâine”, Ion Caraion va fi prezent în vitrinele librăriilor cu volumul de poeme ,,Omul profilat pe cer” iar Dragne Ion Drăgnescu şi-a terminat ,,Cartea cu amintiri” în care fostul director al ziarelor Gândul Liber şi Ecoul Capitalei şi-a sintetizat un deceniu de ziaristică; la 3 martie 1945 aflăm că scriitoarea Ioana Postelnicu ,,al cărei glas l-am admirat de curând la microfon în cadrul Orei scriitorilor” are în lucru un volum de nuvele şi altul cu însemnări de călătorie. Horia Furtună a prezentat la radio conferinţa ,,Bucureştuil acum 50 de ani” şi va continua iar Paula Dumitrescu va tipări romanul ,,Sbucium”; la



surprinzătoare agerime de spirit” în cronicile teatrale din revista Democraţia ori că Rene

Theodoriade şi Constantin Arsenie scoteau o publicaţie a elenilor din România intitulată

Nea Elas49

. În cadrul aceleiaşi rubrici este semnalat cu vădită satisfacţie articolul lui Miron

Radu Paraschivescu din România Liberă intitulat ,,Un impostor: d. Tudor Arghezi”50

.

Ziarul are o pagină de teatru în care se discută probleme specifice51

. La fel în

rubrica ,,Între rampă şi fundal”, semnată de ,,Causticus”, îşi găsesc loc anecdote din

activitatea teatrală52

. Elena Galaction publică aici o scrisoare deschisă către Dina Cocea53

.

Colaborează sporadic Mircea Cantemir, Dragne Ion Drăgnescu54

(care are un colţ

al epigramei), N. Papatanasiu55

, Toma Alexandrescu56

, Petru Iordănescu57

.

4 martie 1945 aflăm că ,,în cadrul Orei Scriitorilor care s-a difuzat joi 1 martie a.c. de către posturile noastre de radio, d. Mircea Damian a citit fragmentul ,,Nişte execuţii la Jilava” din romanul d-sale ,,Rogojina” apărut de curând. De asemeni poeţii George Silviu, Aurel Baranga şi Ben Corlaciu au citit din versurile lor”. Tot aici se anunţă apariţia ,,în toamna ce vine” a lucrării ,,Antologia poeţilor lumii” de George Demetru Pan; la 10 martie 1945, vorbind despre volumul de poezii ,,Sângerări Ardelene” al lui Iustin Ilieşu recent apărut şi foarte voluminos, acesta este indicat-în glumă- drept cauză a crizei de hârtie; la 11 martie 1945 se vorbeşte despre şezătoarea scriitorilor progresişti ce va avea loc la 18 martie în sala Teatrului Naţional de la Liceul Matei Basarab, unde vor fi prezenţi: Ştefan Baciu, E. Camilar, Ion Caraion, Vladimir Colin, Geo Dumitrescu, Margareta Dorian, Mihnea Gheorghiu, E. Jebeleanu, Nina Cassian, Ana Negreanu, Miron Radu Paraschivescu, Raluca Zamfirescu, Virgil Ierunca ş.a.; la 15 martie este remarcat eseul lui Adrian Marino despre suprarealismul lui Andre Breton; la 22 martie 1945 este remarcat epigramistul caracalean Tudor Măinescu ce în Torţa are mai multe epigrame; la 26 martie aflăm că Liviu Bratoloveanu a fost invitat la radio unde va citi în cadrul Orei Scriitorilor la 29 martie iar scriitorul ardelean Ion Apostol Popescu va scoate curând lucrarea ,,Literatura ardeleană nouă”;

48

,,Un uitat este fără îndoială Carol Ardeleanu, autorul ,,Viermilor pământului”, acea minunată frescă din viaţa minerilor şi totodată autorul mult discutatei cărţi ,,Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa”. Se zbate în sărăcie ca mulţi alţi scriitori dealtfel, cu toate că are gata de predat mai multe manuscrise. E vremea ca acei care au realizat o proză vie cu subiecte desprinse din noile necazuri ale mulţimilor să fie preţuiţi, să fie chemaţi la lumina tiparului” (An. III, nr. 150/13 ian. 1945); tot aici, Mircea Damian sugerează retipărirea volumului ,,Hârdăul lui Satan”, de Eugen Todie care ,,a făcut vâlvă după războiul trecut şi în paginile căruia cruzimile nemţeşti sunt prezentate sub toată cruda şi haotica lor realitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât cartea aceasta nu mai există decât pe la anticari poate”.

49 An. III, nr. 174/11 febr. 1945;

50 An. III, nr. 184/23 febr. 1945;

51 ,,Polemica Jean Valjean-Victor Eftimiu” (An. III, nr. 158/23 ian. 1945); ,,D. Camil Petrescu patronează

prima şcoală de adâncă reformă teatrală”, de Valeriu Popovici (An. III, nr. 193/6 martie 1945). Din aceeaşi pagină reţinem spovedania lui Mihail Sebastian din care aflăm că piesa lui ,,Steaua fără nume” ce s-a jucat la Alhambra sub semnătura Victor Mincu şi la Comedia sub numele St. Enescu, trebuia să poarte la început titlul ,,Ursa Mare”; ,,De vorbă cu un mare animator. Otto Marcovici. Cum se făcea teatru sub dictatură” (An. III, nr. 199/13 martie 1945, cu un portret al directorului Teatrului Baraşeum);

52 Ex: Tudor Muşatescu neavând spectatori la teatru ruga pe toţi cu bilete de favoare. Cineva îl refuză

însă spunând şi motivul: ,,Dacă îmi dă unul o palmă în sală, n-am pe cine pune martor” (An. III, nr. 158/23 ian. 1945); la 30 ian. 1945 citim o întâmplare în care Camil Petrescu, pe vremea când era director la Teatrul Naţional, l-a invitat pe Mircea Damian la repetiţii. Cum actorul principal nu-şi învăţase rolul, Camil ia textul şi urcă pe scenă unde citeşte, se agită, şi în cele din urmă, convins că a pus lucrurile la punct, se întoarce spre Mircea Damian întrbându-l: ,,-Dormi, Mircea?” ,,-Nu, încă nu. Continuă!”; la 8 febr. 1945, în cadrul aceleiaşi rubrici este relatată altă întâmplare cu aceiaşi protagonişti. Aflând că Mircea Damian este bun prieten cu directorul Teatrului Naţional, un actor mediocru îi ceru directorului Faptei o scrisoare de recomandare. Damian îi scrise pe un bilet: ,,Dragă Camil, îţi recomand pe aducătorul acestei scrisori. E un băiat de mare talent. Joacă Hamlet, Romeo, Machbet, fotbal şi biliard. Pe acesta din urmă îl joacă cel mai bine”; la 13 febr. 1945, Causticus reproduce un dialog dintre Radu Beligan şi Ştefănescu Goangă. Ultimul îi spune lui Beligan că e atât de slab încât ,,cine te vede, crede că ţara e în foamete”. Beligan răspunde: ,,Dumneata în schimb eşti atât de gras încât dacă te vede cineva, crede că foametea ai provocat-o dumneata”; la 6 martie 1945 este amintit ,,colegul I. Cociu” a cărui semnătură o vom întâlni mai târziu în Fapta. Cunosc din relatările lui Jane Răduţ din Izvoru, nepot al lui Mircea Damian, că după moartea directorului Faptei, soţia sa, Piri, s-a căsătorit cu acest ziarist numit Cociu, stabilindu-se la Haiffa; la 20 martie citim o glumă având ca protagonişti pe Mircea Damian şi ,,o celebră actriţă” care lăudându-se cu lecturile sale şi cu faptul că soţul îi dăruieşte câte o carte la fiecare aniversare a zilei de naştere, îşi atrage replica ironică: ,,-O! Îmi închipui că trebuie să ai o bibliotecă foarte frumoasă.” Tot aici este relatată păţania lui Tudor Muşatescu care deschisese prin 1940 un teatru pe Lipscani. La două zile de la premieră, uitându-se în sală, văzu 20 de persoane. ,,-Imposibil să le dăm banii înapoi!” zise administratorul teatrului.,,-De ce?” a întrebat Tudorică. ,,-Pentru că toţi cei douăzeci au intrat cu bilete de favoare!”

53 An. III, nr. 176/ 14 febr. 1945;



Editorialele lui Mircea Damian atrag atenţia asupra problemelor zilei: specula58

,

incompetenţa funcţionarilor59

, învăţământul60

, consecinţele războiului61

, democraţia62

. Nu

este uitat nici fostul ministru al propagandei, Nichifor Crainic, din cauza căruia fusese

arestat gazetarul în 194263

.

În urma unui articol64

, Mircea Damian este invitat în cabinetul primului ministru,

g-ralul N. Rădescu, cu care

are un dialog despre

organizarea transportului în

Bucureşti, comerţul

ambulant, alte lucruri ţinând

de gospodărirea Capitalei,

conchizând: ,,Să nu se

supere nimeni pentru că nu

vreau să dau în nimeni

anume; dar ce fac

colaboratorii municipali şi

poliţieneşti ai primului

ministru dacă trebuie să se

ocupe personal de alimentarea Capitalei, de negustorii ambulanţi şi de încă o mie de

chestiuni care ţin direct de autoritatea respectivă? Se-nţelege că primul-ministru are

datoria să ştie tot, să vadă tot, dar sunt o seamă de treburi care trebuie rezolvate de

oameni însărcinaţi anume şi care, în sectoarele lor de activitate, au dreptul şi datoria să

ia orice măsuri necesare bunului mers al gospodăriei municipiului. Primului ministru

trebuie să-i prezinte numai raportul şi să-l consulte în chestiuni mai importante, iar nu să-

l oblige prin inactivitatea şi lipsa lor de iniţiativă a lua măsuri de organizare şi îndreptare

54

,,Oameni şi amintiri” (An. III, nr. 149/12 ian. 1945); Dragne Ion Drăgnescu a fost cununat de Mircea Damian (vezi nota din Fapta, An. IV, nr. 426/23 ian. 1946: ,,Duminica trecută a fost celebrată căsătoria confratelui nostru Dragne Ion Drăgnescu cu d-ra Anca Grigoriu, studentă. Naşi d-na şi d. Mircea Damian. Printre participanţi am remarcat: d-na Margareta Panait Istrati, Al. Vişinescu, Ion Panait, Valeriu Popovici, Victor Mocanu, d-na şi d. Ion Vasiliu, d-na şi dl. Al. Raicu, N. Veronescu, Constantin Mihail, George Păun, precum şi un important număr de admiratori, prieteni şi ziarişti”);

55 ,,Scriitorii rezistenţei franceze: Francois Mauriac” (An. III, nr. 172/9 febr. 1945); ,,Andre Gide” (An. III,

nr. 176/14 febr. 1945); ,,O carte unică” (An. III, nr. 179/17 febr. 1945, vorbind despre volumul ,,Maria Chapdelaine” a lui Louis Hemon); ,,Pentru o academie E. Lovinescu” (An. III, nr.180/18 febr. 1945);

56 ,,Actul final” (An. III, nr. 173/ 10 febr. 1945); ,,Figuri franceze: Bergson” (An. III, nr. 186/25 febr.

1945); 57

,,Un mare nedreptăţit: George Mihail Zamfirescu” (An. III, nr. 197/10 martie 1945); 58

,,Traficanţii mizeriei” (An. III, nr. 142/3 ianuarie 1945); 59

,,Daţi-i afară” (An. III, nr. 154/18 ian. 1945); ,,Între merit şi prostie” (An. III, nr. 155/19 ian. 1945); 60

,,Democratizarea şcolii” ( An. III, nr.153/17 ian. 1945, apreciind că ,,[...] Rolul profesorului nu se mărgineşte numai la pusul notelor, bune, rele sau potrivite în catalog. Profesorul trebuie să fie în primul rând un pedagog [...] Ceea ce lipseşte celor mai mulţi dintre profesorii noştri este tactul [...] Democratizarea şcolii trebuie făcută în sensul unei apropieri sufleteşti între profesor şi elev, bazată pe încredere reciprocă, fără duşmănii condamnabile, fără antipatii incalificabile. Profesorul trebuie să fie pedagogul plin de tact şi pricepere şi părintele sufletesc al elevului.” );

61 ,,Eu sunt pentru” (An. III, nr. 146/9 ian. 1945; autorul se pronunţă pentru reconstruirea Teatrului

Naţional din Bucureşti afectat de bombardamentele germane); ,,Medicamentele” (An. III, nr. 156/20 ian. 1945); ,,Între război şi ţară” (An. III, nr. 157/21 ian. 1945);

62 ,,A venit şi vremea noastră” (An. III, nr. 160/26 ian. 1945, opinând: ,,Democraţie înseamnă dimpotrivă

să ai respect faţă de munca altuia şi stimă faţă de persoana lui. Democraţie mai înseamnă să ai respect faţă de legi, care sunt făcute să ocrotească pe toată lumea , să pedepsească atunci când e cazul şi să pună ordine acolo unde este anarhie”; ,,Început nou” (An. III, nr. 196/9 martie 1945; la instaurarea guvernului Groza, Mircea Damian reafirmă că datoria ziaristului este de a semnala greşelile în scopul îndreptării lor);

63 ,,Ţuţării” (An. III, An. 168/4-6 febr. 1945); ,,Când se face dreptate” (An. III, nr. 169/6-8 febr. 1945);

64 ,,Soluţii practice” (An. III, nr. 143/4 ianuarie 1945)



acolo unde prezenţa lor trebuie să fie mereu activă. [..] Am spus în nenumărate rânduri că

ceea ce ne trebuie nouă azi în primul rând, este spiritul gospodăresc. [...] Un primar, un

prefect, un director de minister şi oricine deţine un post de răspundere, nu este, nu trebuie

să fie, nu are voie să fie altceva decât un slujitor devotat şi conştiincios al poporului 65

.”

Tot Mircea Damian ia atitudine66

în februarie 1945 faţă de emisiunea ,,Ora

scriitorilor”, recent apărută la radio, şi unde ,,cercul de scriitori democraţi care se

produc în faţa microfonului mi se pare cam restrâns”. Ca urmare a acestei atitudini,

scriitorul va fi invitat la radio unde va citi fragmente din Rogojina67

.

Reinstaurarea administraţiei româneşti în Ardeal în martie 1945, prilejuieşte o

serie de editoriale ale lui Mircea Damian68

.

Profesorul universitar Al. Mironescu a scris aproape zilnic la Fapta, articolele sale

fiind inspirate de mersul războiului69

, problemele învăţământului70

, birocraţie71

sau diverse

alte subiecte72

, unele cuprinzând importante detalii autobiografice73

.

Dintr-o notă74

aflăm că la 11 ianuarie 1945 s-a inaugurat pe Calea Victoriei librăria

,,Cartea Rusă”75

, librărie întemeiată de A.R.L.U.S. cu menirea de a promova cartea rusă în

România. La eveniment au participat: Şt. Voitec- ministrul Educaţiei Naţionale, G.

Vlădescu-Răcoasa- ministrul Naţionalităţilor Minoritare, dr. Parhon- preşedintele

A.L.R.U.S., Stoilov- rectorul Universităţii Bucureşti dar şi A. Toma şi Mitiţă

Constantinescu din partea editurii şi librăriei ,,Cartea Rusă”.

Pictorul Dimitrie Berea, conservator al Muzeului Aman din Bucureşti, într-o

scrisoare către Mircea Damian face precizări în privinţa evacuării la Rm. Vâlcea a operelor

de artă aflate în responsabilitatea sa în vremea războiului76

.

O notă apărută la 10 februarie 1945 vorbeşte despre comemorarea lui Al. Davilla

ce va avea loc la 11 februarie la Societatea ,,Prietenii Istoriei Literare” de la Liceul Mihai

Viteazul. Cu acest prilej a vorbit Vasile Haneş despre corespondenţa din tinereţe a

dramaturgului.

La 25 februarie 1945, împlinindu-se doi ani de la apariţia ziarului, Mircea Damian

semnează un editorial77

în care povesteşte cum, abia eliberat din închisoare, a obţinut cu

greu aprobarea de a scoate bilunar ziarul după ce i s-a cerut să indice sursa finanţării şi

lista completă a colaboratorilor care au fost de îndată puşi sub urmărire. A fost grea lupta

65

,,Chestiuni gospodăreşti” (An. III, nr.145/6 ianuarie 1945); 66

,,Ora scriitorilor” (An. III, nr. 171/8 febr. 1945) 67

Vezi ,,Marginalii” (An. III, nr. 192/4 martie 1945; scriitorul mai citise la radio şi în alte ocazii, între altele schiţa ,,Milionul” (ante mai 1934) dar şi conferinţele: ,,Turismul” (15 iunie 1935), ,,Împrejurimile Bucureştilor” (22 iunie 1935) şi ,,Anul Literar” (3 noiembrie 1935), reproduse de noi în Memoria Oltului şi Romanaţilor, nr. 50, 54/2016).

68 ,,Ardealul” (An.III, nr. 199/13 martie 1945); ,,Altă politică” (An. III, nr. 200/14 martie 1945); ,,La Cluj”

(An. III, nr. 201/15 martie 1945); 69

,,Încă un an” (An. III, nr. 143/4 ianuarie 1945); ,,Fapt divers” (An. III nr. 144/5 ianuarie 1945; descrie suferinţele ţăranului Stan M. Radu din Risipiţi-Dolj obligat să ducă pe jos o turmă de boi de la Turnu Severin la Bucureşti); ,,Turnul lui Babel” (An . III, nr. 149/12 ian. 1945, explicând contradicţiile ideologiei fasciste ce a generat războiul); ,,Clerul militar” (An. III, nr. 151/14 ian. 1945); ,,Dictatura” (An. III, nr. 156/20 ian. 1945); ,,Ardealul nostru” (An. III, nr. 200/14 martie 1945, cu ocazia reinstaurării administraţiei româneşti în Ardeal);

70 ,,Prea multe universităţi” (An. III, nr. 155/19 ian. 1945); ,,Lanţul slăbiciunilor universitare” (An. III, nr.

160/26 ian. 1945); 71

,,Domnul Bărdăune” (An. III, nr. 150/13 ian. 1945); 72

,,Adunarea consultativă” (An. III, nr. 147/10 ian. 1945); ,,Romain Rolland” (An. III, nr. 148/11 ian. 1945); ,,Călcarea principiilor” (An. III, nr. 173/10 febr. 1945); ,,Ordinea, condiţie a libertăţii” (An. III, nr. 184/23 febr. 1945);

73 ,,Al treilea sex” (An. III, nr. 161/27 ian. 1945;

74 ,,Inaugurarea librăriei Cartea Rusă” (An. III, nr. 149/12 ian. 1945);

76

,,O precizare a pictorului Berea” (An. III, nr. 162/28 ian. 1945); 77

,,După doi ani” (An. III, nr. 186/25 febr. 1945);



cu cenzura, căci şi după tipărire, ,,ataşatul de presă neamţ se prezenta la Direcţia Presei

cu fiecare număr din Fapta plin de sublinieri, de observaţii marginale, de semne de

întrebare şi exclamare, cerând suprimarea ziarului”. Menţionează în final că ziarul acesta

,,l-am scos fără nici un capital. A trăit şi trăieşte exclusiv prin cititorii săi şi din

publicitate. Nu am primit nici o subvenţie de nicăieri încât pot spune că nu am nici o

obligaţie morală sau materială faţă de nimeni, afară de cititorul pe care caut să-l informez

cinstit, să-l apăr şi să-l lămuresc aşa cum am făcut-o întotdeauna”. Cu ocazia acestei

aniversări sunt publicate cuvinte de salut de la ministrul subsecretar de stat al

aprovizionării Lucian Burchi, preşedintele comunităţilor evreieşti din România dr. W.

Filderman, ministrul Educaţiei Naţionale -Ştefan Voitec, preşedintele P.S.D.- Const.-Titel

Petrescu. În acelaşi număr, în pagina a treia, sub titlul ,,Cum se scria în Fapta sub

dictatură” sunt reproduse articole curajoase şi amintiri ale colaboratorilor78

.

La 4 martie 1945 descoperim în pagina a doua a ziarului o caricatură de Gion

reprezentând redacţia Faptei la doi ani de la apariţie. Tot de aici aflăm că Ştefan Voitec a

fost colaborator al ziarului, având rubrica ,,De la A la Z”.

La 2 ani de la apariţie, redacţia ziarului Fapta s-a mutat într-un nou local în cadrul

unei festivităţi la care au participat între alţii: N. Carandino (directorul Teatrului Naţional),

Camil Petrescu, Ion Pas

ş.a.

Din literatura

Sovietică, I. Grinevici

traduce din Mihail

Şolohov79

şi Vladimir

Maiacovski80

.

O notă81

informează despre

moartea poetului Ion

Şugariu: ,,Pe culmile

înzăpezite ale Tatrei,

ochii albaştri ai lui Ion

Şugariu s-au închis

pentru totdeauna,

ducând în ei imaginea

nestatornică a poeziei

iar în auz muzicalele

acorduri ce răzbat chiar

prin larma asurzitoare a

exploziilor şi a viforniţei

dezlănţuite de oameni”.

Vizitând România, compozitorul rus Z.I. Dunaevski va acorda un interviu82

lui

Grinevici.

78

,,Doi ani”, de Lt. col. Ticuţă Mihăilescu; ,,Viaţa subterană a Faptei”, de Rene Theo ( cu detalii despre apariţia primului număr într-un tiraj de 4000 exemplare, secretar de redacţie fiind Ion Panait. La Fapta a colaborat şi Ştefan Voitec, ajuns acum ministru al Educaţiei Naţionale în cadrul rubricii ,,De la A la Z”);

79 ,,Ei luptau pentru patrie” (An. III, nr. 194/7 martie 1945 şi urm.)

80 ,,Primăvara” (An. III, nr. 198/11 martie 1945);

81 An. III, nr. 207/22 martie 1945

82 An. III, nr. 209/25 martie 1945;



Dinu Lipatti – 100 de ani de la naștere

Jean Lupu

Despre Dinu Lipatti, personalitate a culturii românești, de la a cărui naștere, pe

19.03.2017, se împlinesc 100 de ani, s-au scris mii și mii de pagini, toate impunându-l în

galeria marilor creatori de frumos, alături de Eminescu, Enescu, Luchian, Caragiale,

Brâncuși etc.

În 1967,

fusesem numit tânăr

profesor în Slatina.

Entuziast cum eram, am

dorit să aflu trecutul

muzical al acestui oraș

și, astfel, am aflat că

Dinu Lipatti avea origini

slătinene, mama sa,

Anna Lipatti, fiind

născută în familia

Racoviceanu, a cărei

casă ajunsese acum cea

mai veche din oraș (ulterior demolată și ea). Aceasta a fost scânteia: dată fiind

personalitatea lui Dinu Lipatti, care își petrecuse câteva veri în gospodăria lui Ion

Racoviceanu (fratele mamei sale) și vechimea acestei case, am cerut organelor în drept să

organizăm în această clădire Muzeul „Dinu

Lipatti”. Luasem în calcul și eventualul entuziasm

al noilor organe județene de partid și de stat; se

înființase recent Județul Olt, cu capitala la Slatina.

Speranțe deșarte, deoarece noii veniți la Județul Olt

erau vechi activiști de la regiunea Argeș (în fruntea

acestora aflându-se, la cultură, tov. Gheorghe

Constantin), care nu puteau să conceapă decât

formații artistice de

amatori, necesare

doar pentru

competiții și pentru

spectacole omagiale.

Pentru a-i câștiga

totuși pentru cauza

mea pe factorii

decidenți, aveam

nevoie de mai multe

documente și, pentru

obținerea acestora, în 1968 am început o corespondență

chiar cu doamna Anna Lipatti din Geneva, mama marelui

pianist, compozitor și profesor Dinu Lipatti, corespondență

care s-a întins pe durata a doi ani; originalele celor cinci

Jean Lupu omagiat la Slatina (18 iunie 2016)

O carte excepţională…

...şi varianta în limba

română



scrisori primite le-am depus la Muzeul Județean

Olt, alături de alte documente. Printre altele, am

primit atunci și cartea „La vie du pianist Dinu

Lipatti écrite par sa mère” – Editura Colombe,

Paris, 1954. Cartea a fost tradusă apoi și în

română, în 1975, de către doamna profesor de

pian Ileana Corilă (fiica domnului Traian Biju) și

prefațată de către subsemnatul, încă slătinean la

acea dată.

Nu mă voi angaja acum să prezint

biografia celui comemorat; ea a fost prezentată

de către mulți

alții în

monografii,

lexicoane,

albume, lucrări

de specialitate,

articole etc. și

acum poate fi

găsită foarte ușor și pe Internet. Îi „dau cuvântul” însă lui

George Enescu, nașul său de botez, care, cu ocazia

dispariției premature a acestuia, scria articolul „Mon ami

Lipatti” în „Journal des Jeunesses Musicales” din

Franța, 13 decembrie 1950, în care, printre altele,

mărturisea: „ ... Ca și mine, el a ezitat în fața mai multor

vocații. Am crezut mult timp că el va fi violonist. A făcut

cursuri de compozitor. În sfârșit, el a devenit cel mai

minunat pianist pe care-l știți dvoastră ... Adio, dragă

Dinule, erai dintre aceia. Aveai steaua pe frunte ...”.

Mai „dau cuvântul” mamei celui comemorat,

publicând mai jos, pentru prima dată, integral, conținutul

celor cinci scrisori, pe care mi le-a adresat între 1968-

1970 și în care se dezvăluie cititorului fapte și întâmplari

necunoscute sau prea puțin cunoscute, iar unele

cunoscute distorsionat și cărora doamna Anna Lipatti le

face cuvenitele rectificări.

[1] 17 dec. 1968

Dragă Domnule Profesor,

Am primit amabila Dtale scrisoare, la care voi

răspunde imediat după ce vor trece sărbătorile de Anul

Nou 1969, sperând a vă da tot ce va fi util pentru a vă

realiza dorința de a scrie despre fiul meu, Dinu Lipatti.

Voi întreține apoi cu Dta o corespondență utilă

pentru tot ce va necesita a înflori Muzeul Slatina, unde

figurează pianistul, fiul meu.

Primiți din parte-mi salutări cordiale.

Anna Lipatti

Ana Racoviceanu de la Slatina,

mama pianistului

Tatăl lui Dinu Lipatti



[2] 9. PARC DINU LIPATTI

CHÊNE-BOURG – GENÈVE

11 Ianuarie 1969

SUISSE

Dragă Domnule Lupu,

Vă mulțumesc mult pentru bunele urări ce mi-ați adresat cu ocazia Anului Nou

1969. Vă mărturisesc că mi-a făcut plăcere cartea ilustrată pe care mi-ați făcut acele bune

urări! M-am revăzut în

scumpa mea Patrie,

ascultând cântecul duios și

prelungit al cocoșului

românesc, pendula, discul

și cele trei pahare pline de

vin natural din România.

Vă urez la rândul meu un

an bun, prosper, cu noroc

și sănătate.

Zilele acestea vă

expediez cu poșta diverse

documente relativ la

dorința ce aveți să scrieți

despre fiul meu, Dinu

Lipatti. În primăvara sau

vara acestui an, de aveți

posibilitatea să vi se admită

o călătorie în Elveția, mă puteți anunța la timp, să vă primesc și să vă pot reține, la

singurul hotel din Chêne-Bourg, cameră de locuit. V-aș putea da pentru Muzeul Slatina

diverse obiecte, tablouri încadrate, cu fotografia lui Dinu și a maestrului George Enescu.83

La vârsta mea de 80 de ani, sunați, mă bucur să pot oferi pentru memoria lui

Dinu, fiul meu adorat, tot ce va fi frumos și util. După ce veți primi pachetul ce vă

expediez recomandat, vă rog să-mi răspundeți de primire.

Cu deosebită amiciție,

Anna Lipatti

[3] 9. PARC DINU LIPATTI

CHÊNE-BOURG – GENÈVE

27 Ianuarie 1969

SUISSE


Astăzi, odată cu această scrisoare, v-am expediat prin poștă expres, recomandat,

un pachet bine ambalat cu cărțile și revistele necesare care vă vor servi la descrierea

vieții fiului meu, Dinu Lipatti, și ca muzician, și ca om. Este suficient să citiți cartea mea

din 1954, unde veți regăsi, cu detalii, viața lui de la leagăn până la mormânt!

Aveți în pachet și alte dări de seamă despre el, atât în românește, cât și-n

franțuzește.

83

Invitația a rămas fără răspuns, eu neavând posibilitățile financiare cerute de această deplasare, iar organele de stat de atunci nefiind interesate să susțină un astfel de proiect.

Dinu Lipatti la vârsta de 6 luni împreună cu părinţii



Cred că veți primi cu plăcere și cartea bine alcătuită a maestrului George Enescu,

care aprecia la justa lui valoare pe Dinu, finul lui.

Aici se vorbește deseori la Radio Sottens despre fiul meu și se dă muzica ce a

interpretat el pe discuri.

În așteptarea răspunsului de primirea pachetului ce v-am expediat, vă transmit,

dragă Domnule Lupu, salutările mele amicale.

Anna Lipatti

[4] 24 martie 1969


Am primit astăzi scrisoarea Dtale cât și cele două ziare „Oltul”84

. Mă grăbesc a

răspunde pentru a vă mulțumi din toată inima pentru osteneala ce v-ați dat, cât și pentru

talentul deosebit de bun narator. Tot ceea ce ați scris este: direct, simplu și concis. Cred

că vă face plăcere buna și justa mea

părere!

Am de rectificat unele

chestiuni care s-au petrecut cu totul

altfel decât au fost redate de Bernard

Gavoty (Clarendon) în cartea ce el a

scris despre Maestrul Enescu, unde

venea deseori să-i spună chestiuni

necesare editării cărții ce scria.

Maestrul Enescu nu era în

țară în 1917, anul nașterii lui Dinu

Lipatti. Botezul ortodox al lui Dinu,

fiul meu, s-a petrecut în casa mea

proprie din str. Povernei, nr. 23 în

anul 1921 la vârsta lui Dinu de 4 ani.

Maestrul Enescu a primit cu plăcere

să fie nașul lui, fiind amic din tinerețe

cu soțul meu, Theodor Lipatti.

Maestrul a fost prezent la acest botez,

înconjurat fiind de toată floarea

muzicală a țării noastre. Îmi amintesc

de câțiva merituoși muzicieni ca

Alfred Alessandrescu, C. Nottara –

violonist, Andricu și alți mulți ce cred

că se vor fi prăpădit. Era prezent un

amic din copilărie al soțului meu,

Generalul Cihosky, Ministrul de

Război. Dna Zoe Niculescu, soția

marelui artist comic Ion Niculescu,

sărbătorit recent de Guvernul nostru la 100 ani de la nașterea lui. Dna Niculescu, sora

celebrei artiste Elvira Popescu, care a dus fala Patriei peste hotare! O scenă copilărească

ce s-a petrecut în acea după-amiază a fost când Dinu nu vroia să se dezbrace spre a intra

în cazanul tradițional și să primească botezul dat de Preotul Ion de la Biserica Visarion.

84

Este vorba despre ziarul „Oltul” din 19 martie 1969, în care eu am publicat articolul „Amintirea lui Dinu Lipatti”.

Dinu la vârsta de 3 ani în braţele mamei sale



Maestrul era alături de Dinu și i-a zis: de nu vrei să intri în apă, iată mă dezbrac eu și

intru! Dinu i-a răspuns: Dta ești prea mare și-mi turburi apa. Apoi Dinu s-a lăsat a fi

comod pentru a intra în apă.

Printre mulți artiști era un critic muzical: José Arati care a făcut o dare de seamă

despre acest botez interesant la București. Articolul avea ca titlu: „Geniul matur

încoronează geniul în embrion”.

Aceasta s-a petrecut atunci și au

fost diverse cărți poștale în loc de medalii

cu fotografia Maestrului Enescu care pune

coroana de lauri pe capul lui Dinu.

Ilustratele au circulat mult căci

toată lumea dorea să le aibă; articolul lui

José Arati care descria evenimentul văzut la

fața locului nu-l mai am. Au trecut ani de

atunci cu revoluțiuni și războaie ... Știu că a

apărut în iunie 1921. Acesta este purul

adevăr.

Am avut, cu Bernard Gavoty, de a

cărui carte nici Maestrul nu era încântat, o

discuție pe tema neadevărului ce scria. Și-a

cerut scuze că n-a înțeles bine chestia și că

o va reface „à la prochaine fois” – care n-a

mai fost niciodată.

Toate acestea le-am spus pentru a

se cunoaște adevărul și ca Dta să nu fii

indus în eroare.

Cu cele mai bune sentimente din

partea mea și mulțumiri,

Anna Lipatti

[5] 20 septembrie 1970

Dragă Domnule Profesor Lupu,

Am primit

scrisoarea Dtale din 13

septembrie astăzi și vă

răspund urgent, pentru a

putea sosi la timpul

necesar ședinței ce se va

ține. Sunt foarte mișcată

de deosebita atenție ce ați

dat în scumpul meu oraș

Slatina, de a da numele

fiului meu, Dinu Lipatti,

operei muzicale ce veți

Dinu Lipatti la 4 ani, împreună cu părinţii

George Enescu încununându-l pe Dinu Lipatti



întreprinde pentru tineretul nostru.85

Fiul meu Dinu, cât și celălalt fiu,

Valentin – Ambasador la UNESCO în Paris,

cât și eu, mama lor, am fost și am rămas,

până la moarte tot „Cetățeni Români” ai

patriei noastre scumpe, România!

Dinu Lipatti, care a fost profesor de

curs perfecționat muzical86

, la catedra din

Conservatorul din Geneva, are placa

comemorativă pe zidul interior al

Conservatorului.

Recent s-a alcătuit o bursă

importantă acelui muzician la Concursul

Internațional din Geneva, ce va executa

muzica lui Jean Sebastian Bach, spre

amintirea de Dinu, care executa la perfecție

operele lui Bach!

Încă o bursă, mai de mult, s-a făcut

pe numele lui Dinu, aici în Elveția, la

Zűrich.

Mă bucur mult de inițiativa Dtale,

dragă Domnule Profesor și doresc ca tot

tineretul să lucreze sub auspiciile Dtale, cu

aceeași ardoare cu care lucra și iubea

muzica, Dinu Lipatti.

Cu mii de mulțumiri și deosebită

afecțiune, vă trimit cele mai bune gânduri ale

mele.

Anna Lipatti

În încheiere, propun să reflectăm

asupra a două paragrafe din această ultimă

scrisoare. Primul este cel în care doamna

Anna Lipatti afirmă, despre sine și întreaga sa

familie: „am fost și am rămas, până la

moarte, tot „Cetățeni Români” ai patriei

noastre scumpe România!” O declarație

sinceră, directă și clară (încheiată cu semnul

85

Proiectam o stagiune muzicală pentru tineret, denumită „Dinu Lipatti” cu concerte bilunare ale liceelor de muzică din Craiova, Pitești, București (cu care tratasem deja) și Școala de Muzică din Slatina. Ce reviriment ar fi adus această stagiune în viața muzicală a Slatinei!

86 Curs muzical de perfecționare, master-class.

Căpitanul C. Racoviceanu, unchiul lui

Dinu...

...şi Constanţa Racoviceanu, mătuşa lui

Dinu (fraţi mai mari ai Anei Racoviceanu)



exclamării) a dragostei față de țara natală a unei doamne care avea la dispoziție tot

confortul Occidentului. Dragostea față de meleagurile natale, față de locurile și oamenii

care ți-au legănat copilăria, transcende condiția materială a cetățenului, devenind aproape

inexplicabilă. Acest sentiment este direct proporțional cu distanța în timp și spațiu față de

glia strămoșească.

Cel de al doilea fragment, pe care vreau să-l comentez sumar, este cel în care

doamna Lipatti dorește „ca tot tineretul să lucreze [...] cu aceeași ardoare cu care lucra și

iubea muzica, Dinu Lipatti.” Un artist de vocație, hărăzit misiunii sale, își dedică toată

ființa sa atingerii unor idealuri, unor piscuri de creație și interpretare, își confundă

existența cu misiunea, pasiunea îl domină până la uitarea de sine. Artiștii ies în public cu

creațiile lor, se confruntă cu spiritul critic al beneficiarului, al consumatorului – publicul.

Acesta ar fi idealul, ca orice lucrător, indiferent de domeniu, să aibă conștiința unui artist,

ca profesia pe care a îmbrățișat-o să fie pasiunea vieții sale, ea să-i domine gândurile,

timpul, faptele și visele. Atunci, cu siguranță, produsul muncii fiecăruia ar putea fi expus

cu succes exigenței consumatorilor și ar fi răsplătit cu aplauze de către beneficiari. Oricare

dintre noi trebuie să avem soarta lumânărilor, să ne consumăm pe noi pentru a face lumină

celor din preajma noastră. Aceasta este singura unitate de măsură care ne justifică

existența! Valoarea fiecărui individ este direct proporțională cu mărimea ariei de

răspândire a luminii emanate. Din acest punct de vedere, Dinu Lipatti rămâne o flacără

nestinsă pentru eternitate și pentru întreaga omenire

Casa Racoviceanu de la Slatina, locul copilăriei lui Dinu Lipatti, ar fi putut deveni

muzeu şi un obiectiv turistic de importanţă naţională. A fost demolată de autorităţile

comuniste în anii 80.



Documente şi mărturii despre Dinu Lipatti

Floriana Tîlvănoiu

La împlinirea a 100 de ani de la naşterea pianistului Dinu Lipatti aducem în

atenţie câteva mărturii menite să întregească biografia marelui artist cu origini

slătinene.

Mama sa, Ana Racoviceanu, făcea parte dintr-o cunoscută familie de boieri

olteni cu o genealogie încă nu total elucidată. Zoe Racoviceanu zideşte la 1780

biserica satului Doba. Un Iordache Racoviceanu, fiul lui Tănase, se căsători cu

Elena, moştenitoarea

Tiţei Greceanu, zideşte

pe la 1810 biserica din

Greci şi moare la 6

săptămâni după soţia sa.

Constantin Racoviceanu

zideşte biserica din

Turia la 1794, un

Atanasie Racoviceanu

stăpânea Turia la 1832

iar Anica Racoviceanu

aceeaşi moşie la 1845. La

1848 este pomenit un

Nae Racoviceanu,

proprietar din Slatina.

Documentele de

arhivă păstrate la

S.J.A.N. Olt amintesc de

căpitanul Constantin

Racoviceanu (n. 1847, fiul lui Constantin Racoviceanu şi al Eftichiei Gardo). El s-a

căsătorit prima dată cu Alexandrina Munteanu din Piteşti de care divorţează

recăsătorindu-se la 20 iunie 1882 cu Maria Ion Ecaterina Martinescu de 16 ani (n. 11

mai 1866) din Slatina. Mireasa era fiica ,,repausatului Ion Martinescu şi a d-nei Anica

Martinescu” de 45 de ani. Din această căsătorie au rezultat:

- Constanţa (Constansa), n. 4 febr. 1885;

- Constantin, n. 3 febr. 1886;

- Ana, n. 7 iulie 1887, str. Vintilă Vodă, mahalaua Clocociov;

- Ioan, n. 25 oct. 1889, str. Sopot;

- Nicolae, n. 10 aug. 1891, str. Livezi, m. 19 nov. 1970;

- Eftichia, n. 14 aug. 1894, str. Lipscani, m. 27 aug. 1973, Slatina;

- Florica, n. 8 dec. 1895,str. Piteşti, m. 24 febr. 1975, Slatina;

- Gheorghe, n. 15 aug. 1897, str.Piteşti;

- Elena, n. 4 oct. 1899, str. Bucureşti, Slatina;

- Virginia, n. 26 sept. 1902, str. Pieţii, Slatina;

- Margareta, n. 15 febr. 1905, str. Piteşti, m. 4 iulie 1943, Bucureşti.

La Arhivele Municipiului Bucureşti se păstrează un important fond Dinu

Lipatti din care am selectat pentru cititorii noştri câteva scrisori ce vorbesc despre

Ana Lipatti împreună cu Dinu şi Valentin



strădania mamei pianistului de a-i păstra vie memoria. Scrisorile Anei Lipatti din

Elveţia către Romeo Drăghici, directorul Muzeului Enescu din Bucureşti, arată

intenţia acestuia din urmă de a îmbogăţi colecţiile muzeului; cele ale lui Dinu către

impresarul Orchis ori către Enescu vorbesc despre proiectele unor acţiuni comune.

Adresăm sincere mulţumiri pesonalului Arhivelor Municipiului Bucureşti

care ne-a înlesnit accesul la acest fond cât şi d-lui prof. Cornel Manolescu care a făcut

investigaţii în arhiva stării civile a oraşului Slatina de la S.J.A.N. Olt.

[1] Geneve, 26 Nov. 1956

Dragă Romică,

Mi-a părut foarte bine că ne-am revăzut la Paris și am putut să mai spun și din

necazurile mele. Am sosit la Geneva deja de o săptămână și să nu te miri că sunt la acest

mare hotel căci sunt f[oarte] prietenă cu stăpâna hotelului și-mi face un preț ca la o soră.

Unde aș putea eu locui mai în

siguranță decât așa la hoteluri

mari. N-am grijă de lenjerie, de

servit, de nimic. Mâncărica o

prepar eu- lucruri ușoare căci

nu mănânc carne. Am cafeaua

cu lapte de la hotel, o porție că

poți mânca de 3 ori din ea și

doar dejunul îmi prepar eu ușor

de tot în cameră. Ai văzut și la

Luteția ce comodă era viața,

plăteam 800 fr[anci] pe zi.

Spune drept ce mizerie este la

hoteluri mici și unde găsești

cameră mai ieftină decât

500fr[anci]. N-ai apă caldă,

nu-ți poți spăla o cămașă. Vai

de capul omului care a fost

bine odată și ajunge sărac! Dar

eu zic Doamne ferește de mai

rău. Când am plecat, mi-a dat

Mircea B. cu chiu cu vai zece

mii de fr[anci], stia că-i spusesem eu că plec la Geneva pentru comemorarea de 6 ani de la

moartea lui Dinu! Și mâine sunt chemată la primărie căci se dă numele unei străzi Dinu

Lipatti, să decidem ziua.

Cu nora mea Madelena nu cred că voi reuși să-mi dea lunar mai mult de 100

fr[anci] elvețieni = 10 000 fr[anci] francezi ca la un milog căci une femme de ménage de la

Paris are 30 000 fr[anci] lunar și hrana. Ea trăiește bine de pe urma veniturilor discurilor,

are mașină Fiat, are apartament cochet cu 2 piane Steinway ale lui Dinu și alte lucruri de

valoare. Dacă mi-ar da măcar 300 fr[anci] elvețieni tot ar fi ceva.

Eu și Valentin am făcut prostia de am decis pe Ion Cantacuzino să reînceapă

procesul de divorț și noi l-am plătit, căci el nu vrea, și uite că a murit la 7 luni după Dinu și

rămânea pitpalaca noastră ceea ce era înainte de a purta numele lui Dinu.

Îți spun toate acestea care le știi de la Valentin ca să vezi că pe cine nu lași să

moară nu te lasă să trăiești!

Dinu Lipatti la biroul său de lucru



Roagă, dragă Romică pe Constanța Crăciun87

, știu că are inimă bună să-mi facă și

mie prin intervenția ei, măcar 400 fr[anci] elvețieni- în lei ar face 400 lei- ce n-am și eu

meritul de a fi făcut 2 copii buni și celebri? În curând împlinesc 70 ani. Fii bun cât ești de

nobil și gentil.

Comerțul între Elveția și România este mai intens decât cu Franța. Nu am veste de

2 luni de la Valentin al meu. Nu mă uita, scrie-mi ce faceți și cum o duceți.

Cu deosebită afecțiune!

Ana Lipatti”

[2] 22 dec[embrie] 1956

Dragă Romică,

Îți urez sărbători fericite, anul

nou cu sănătate belșug și pace pe

pământ. Ți-am mai scris o scris[oare]

de când sunt aici, de asemenea și lui

Valentin, dar și el e neglijent și

răspunde rar și greu. L-ați sărbătorit pe

Dinuleț al meu la Casa Universități[i]

cu mare entuziasm și orice Român se

mândrește cu numele lui Dinu Lipatti

și cu mama lui. N-am cu ce-mi duce

zilele ce mi-au rămas de stat, căci peste

6 luni împlinesc 70 ani!

Stăruiește, dragă Romică, să-

mi trimită și mie, atunci m-aș muta la

nora mea dar am 4 etaje de suit și nu

pot, am flebită.

[3] 14 ian. 1957

Dragă Romică,

În momentul când am primit scrisoarea D[umi]tale recomandată pusesem la cutia

hotelului o scrisoare pentru Nelu la Basel unde-l întrebam dacă are vești din București?

Nelu mi-a scris de când am sosit eu aici la 15 noiembrie că bine am făcut că m-am instalat

la Geneva. Stau la un hotel bun cu tot confortul, am voie să fac ce vreau, eu sunt de felul

meu ordonată și curată. Am radio fix al hotelului, nu plătesc nimic în plus de ce[e]a ce am

convenit. Sunt prietenă veche cu Directorul și soția și toată familia lor mă iubește și mă

stimează. Posedă toate discurile lui Dinu și toate cărțile aferente despre el și viața lui.

Dragă Romică, îmi pare rău că ești suferind pe cât ești de bun. Și Valentin și M[ada]me

Raiciu, prietena mea, vorbeau cu drag de D[umnea]ta. Valentin însă este puțin cam

neglijent și subjugat de atâtea neveste ce și-a luat pe cap, altfel e băiat bun și cu suflet ales.

Uite ce m-am gândit, dragă Romică, îți voi trimite multe obiecte, scrisori,

fotografii etc. etc. de ale lui Dinu pentru muzeu. Le am puse bine la Paris în cufăr la o

amică a mea- diplome încadrate, scrisori de la maestrul Enescu către Dinu. Eu nu sunt în

87

Constanţa Crăciun, în acel moment ministru al Culturii.

Dinu Lipatti împreună cu compozitorul Filip

Lazăr, Combloux, Franţa (1935)



stare să mă ocup de muzeu, în schimb guvernul să-mi dea o rentă viageră și să mi-o dea

îndată și cât mai urgent ca să pot trăi. Sufăr de varice și o veche flebită așa că nu pot sta

mult în picioare și de peste 6 luni am 70 ani. În privința albumului nici gând să facă

pitpalaca [Madeleine] lui Dinu așa un gest!! Ea nu dă o fărâmă de pâine la nimeni- e de o

calicime exemplară cât și coșcovita de maică-sa care are 90 de ani! Îți voi trimite tot eu și

albumul și de voi intra în pâinea statului îi trimit unul și lui Valentin.

Eu, spun drept, de venit tot vin în

țară, dar nu acum ci mai târziu. Te ajut eu

dragă Romică să alcătuiești și muzeul

Dinu Lipatti cu tot ce am de la el. Aici

mă roagă Directorul Conservatorului să

facă o sală de muzeu Dinu Lipatti. Eu le-

am răspuns ,,ragnement”…să văd ce

aduce timpul. Dar în fond nu doresc

deloc să măresc reclama pitpalacei ci să

mândresc țara mea, care a fost și este și a

lui Dinu care a murit cetățean Român ca

și George Enescu. Să te ferești de a vorbi

de pitpalaca așa cum vorbesc eu către D-

ta, către scorpia de Fluor Muzicescu. Ea a

încurajat relațiile dintre Dinu și

Madeleina. De altfel în casa bătrânului

Cantac[uzino] erau doar persoane

amorale, fiecare cu câte o legătură

clandestină. Nepoatele profesoarei lui

Dinu și prietenele Madelenei erau toate

cu reputație dubioasă- bietul Dinu ne

povestea la început ce fel de specimene

veneau pe acolo. Cum a putut Nelu prin

îngrijiri extraordinare să prelungească

viața Voicuței lui, tot astfel puteam eu

să-l duc mai mult în viață pe Dinuleț al meu.

Câștigă, dragă Romică, enorm cu discurile- milioane de fr[anci] fr[ancezi]- are

lecții acasă, este și la Conservator, dar eu n-am pretenție decât din discuri. Nu m-a lăsat

Valentin că de-i făceam proces la început o reduceam la jumătate ea, jumătate eu. Nu plec

din Geneva până în aprilie- măcar că am aflat multe de când sunt aici pe socoteala ei.

După ce am recitit scrisoarea ce ți-am scris- doar pagina asta nu e bine s-o arăți la

nimeni- pe câtă vreme celelalte nu sunt vulnerabile- se poate citi la prietenii D[umi]tale.

Am primit azi și de la Valentin o scrisoare – îi voi răspunde la noua adresă.

De la Paris ți le voi trimite prin Mircea B.- așa că mă costă transportul. El mi-a dat

de drum zece mii fr[anci] fr[ancezi]. M-a felicitat de Anul Nou la Valentin, mi-a sosit aici

zilele astea- am să-i răspund.

Dragă Romică, citește critica La memoire de Dinu Lipatti și vei constata cât s-au

vândut de mult discurile și în 78 tours și în 33 tours. La Paris de sărbători s-au vândut

colosal de mult discurile. Mi-a scris un magazin de discuri. Se vând pe tot globul.

Americile ambele, în India, la Istanbul etc., sunt dări de seamă peste tot și ea 6 ani abia

mi-a dat câteodată 100 fr[anci elvețieni] pe lună. Acum crapă de necaz că-mi dă 300

fr[anci elvețieni], dar nici eu n-o slăbesc deloc.

Madelaine, soţia lui Dinu



Astfel fiind,dragă Romică, ai un piedestal pe care te prezinți cu cererea mea, căci

dau și eu concursul la alcătuirea muzeului, dar în schimb să fiu și eu ajutată deja de acum-

căci dacă mor aici, pune Madeleina mâna pe tot ce am, ale mele și altele ale lui Dinu. Îți

voi trimite și cartea

mea cât și Homage à

D[inu] L[ipatti] care a

apărut aici la un an de

la moartea lui Dinu.

Răspunde-mi

de primire și dacă ești

nemulțumit de această

perspectivă. Scrisoarea

D[umi]tale după dată a

sosit în 7 zile- este

destul de repede

poșta…

Îți doresc

multă,multă sănătate ca

să le învingi pe toate obstacolele și grijurile zilei cât și scumpei D[umi]tale soții.

Cu afecțiune deosebită,

Ana Lipatti

Scrisori ale lui Dinu Lipatti către George Enescu

[4] București, 2 iulie 1941

Mult iubite Maestre,

Mă bucur pentru D[umnea]v[oa]s[tră] și Doamna Enescu să vă știu la Sinaia,

departe de disonanțele locale, totuși timide. Eu voi pleca la moșie sâmbătă și vă

reamintesc rugămintea în legătură cu Sonata de violoncel. Dacă o aveți la Sinaia o puteți

încredința prietenului meu Bedițeanu, Str[ada] Nouă (prin Mareșal Presan) tel[efon]4-69

care se va însărcina să

mi-o aducă, fie în

București, fie la

moșie.

Din nefericire

n-am mai putut veni la

Sinaia urmând un

tratament medical.

Toți prietenii

noștri sunt bine:

D[omnișoa]ra

Musicescu, familia

Jora, etc. De altfel

nimic nu îndreptățește

o teamă prea mare.

În speranța să

vă pot vizita pentru

George Enescu şi Dinu Lipatti imprimând la radio

Sonata a III-a de George Enescu (1941)



câteva ore în cursul lunei Iulie, vă doresc atât Doamnei Enescu cât și Dvs. o vacanță

liniștită și vă rog să primiți expresiunea

profundei și devotatei recunoștințe ce vă port.

Al D[umnea]v[oa]s[tră] Dinu Lipatti”

[5] 29 iulie 1941

Mult iubite Maestre,

Îmi permit să vă supăr din nou cu

rugămintea ce v-am făcut mai de mult, și anume:

puteți să-mi încredințați Sonata de violoncel pe

care dorim atât de mult, Lupu și cu mine, s-o

executăm în primele zile ale lui octombrie? În

acest sens am rugat două persoane (D[om]nii

Cristeller și Bedițeanu) care merg la Sinaia și

care s-au oferit să-mi aducă, în perfectă stare

manuscrisul. Cred că primul a și fost să vă vadă.

Iertați-mi vă rog graba cu care îmi permit să vă

rog acest lucru, dar timpul este destul de scurt.

Vă închipuiți cu câtă bucurie aș fi venit personal

la Sinaia88

să vă văd, dar mi-a fost imposibil

până acum. Sper totuși să vă prezint respectele

mele după 10 August când avem la București un concert pentru răniți și familiile celor

căzuți. Îmi închipui că doamna Enescu se simte mult mai bine în liniștea de la Sinaia. Vă

rog să-i transmiteți respectuoasele mele omagii.

În speranța de a vă revedea cât mai curând, vă rog să primiți expresiunea profundei

și devotatei recunoștințe ce vă păstrez, al D[umnea]voastră Dinu Lipatti”

Scrisori ale lui Dinu Lipatti către Orchis

[6] Fundățeanca, 17 Septembrie 1934

Stimate Domnule Orchis,

Odată cu rândurile D[umnea]v[oa]s[tră] am primit și o scrisoare de la Maestrul

Georgescu și mă bucur că programul ales de mine se combină fericit cu celelalte bucăți. În

privința repetițiilor am și răspuns Maestrului că voi repeta de câte ori va fi nevoie.

Revenindu-mi plăcerea de a discuta și verbal cu D[umnea]v[oa]s[tră] în privința

acestui concert simfonic, vin deocamdată cu o rugăminte: aș vrea foarte mult să am un

piano convenabil. Îmi place să cred că vechiul Neustein ce aveați mai demult, a făcut loc

altuia mai puțin uzat decât primul.

În speranța că-mi veți realiza această legitimă dorință, vă mulțumesc călduros

dinainte și vă rog să primiți afectuoasele mele salutări.

Dinu Lipatti

88

La Sinaia, George Enescu își construiește, în apropierea Peleșului, o vilă (Vila Luminiș)

după planuri proprii, cu ajutorul arhitectului Radu Dudescu. Aici revine periodic, găsind liniștea și

inspirația atât de necesare creației artistice. În anul 1947, marele compozitor donează casa statului

român, în scop caritabil, spre a fi folosită de artiști pentru creație și odihnă.(vezi

http://www.georgeenescu.ro)

Dinu Lipatti



[7] Paris, 28 iunie 1937


Am primit scrisoarea D[umnea]v[oa]s[tră] din 15 iunie adresată mie, precum și cea

pentru Lola Bobescu. Eu între timp am răspuns invitației Maestrului Georgescu, la adresa

din strada Latină. Regret

foarte mult că nu pot veni la

București pentru data de 7

octombrie, pot însă participa

la unul din concertele lunei

Decembrie (în ianuarie fiind

în Italia).

După cum am scris

și Maestrului, pentru această

ocazie aș putea executa două

concerte de piano: Liszt (mi

bemol) și Concertino-ul meu

în stil clasic sau Concertul în

sol major de Ravel.

În privința cachet-

ului, dat fiind c-ar fi să fac

călătoria special pentru acest

concert îmi permit să vă cer 30 000 lei . V-aș fi extrem de recunoscător dacă ați binevoi a-

mi răspunde ce hotărâre s-a luat în privința aceasta, pentru a-mi putea aranja și eu

programul.

Primiți, vă rog, distinsele mele salutări.

Dinu Lipatti

[8] Fundățeanca, 9 septembrie 1936


Aflând prin tata de propunerea ce mi-ați făcut de a cânta în seara de 12 Noiembrie

sub bagheta Maestrului Georgescu89

, mă grăbesc să vă răspund și să vă comunic totodată și

programul. Voi cânta Capriccio de Strawinsky și Concertul în re minor de Mozart. La

niciunul din ele nu am materialul de orchestră. Capriccio de Strawinsky este editat în

ediția rusă. La Paris are adresa următoare, dacă nu mă înșel: 22, rue d’Anjou (8-ème).

În orice caz, D[umnea]v[oa]s[tră] trebuie să știți mai bine decât mine de unde să-l

procurați și în ce fel să procedați.

În speranța că voi primi din partea D[umnea]v[oa]stră câteva rânduri vă

mulțumesc d’înainte și vă rog să credeți în expresia sentimentelor mele cele mai sincere.

Dinu Lipatti

P.S. Uitasem să vă spun că la Concertul de Mozart voi cânta niște Cadențe făcute

de mine, v-aș ruga deci să binevoiți a menționa lucrul acesta în programe.”

89

George Georgescu- renumit dirijor român, cunoscut în țară și peste hotare, director al Filarmonicii din București și academician. S-a născut la Sulina în data de 12 septembrie 1887 și a decedat la 1 septembrie 1964.

Dinu Lipatti într-un grup de prieteni

Dinu Lipatti într-un grup de prieteni



[9] Bagnoles, 21 Iulie 1937


Primesc scrisoarea D[umnea]v[oa]s[tră], care mi-a făcut mare plăcere, și mă

grăbesc să vă răspund. Accept atât condițiile cât și epoca, când ar fi să cânt ca solist al

Filarmonicei. Cel mai nimerit ar fi să mă plasați în jurul lui 10 Noiembrie.

Ideea cu triplul Concert de Beethoven e admirabilă, din păcate însă e imposibil de

realizat, deoarece planul Trio-ului nostru

a căzut în apă. D[omnu]l Bobescu refuză

de-a lăsa pe Lola să cânte cu noi!

Aceasta ne-a spus-o după ce am

organizat câteva concerte în Italia și la

Paris! Dacă vreți, rugați pe Maestrul

Georgescu să insiste și D[omnia]sa pe

lângă D[omnu]l Bobescu, poate reușește

să-l convingă.

În privința programului meu, tot

nu sunt stabilit deoarece sânt curios să

aflu și părerea Maestrului. Eu am

propus: Liszt (mi bemol), Ravel (sol

major) și Concertino-ul meu, din care ar

fi fost să aleg două.

În orice caz, pe acest capitol vă

voi scrie în curând. Sper că lui Janigro90

îi veți da tot 20 000 lei, ca și mie.

Mulțumindu-vă mult, vă rog să

primiți din parte-mi cele mai distinse și

afectuoase sentimente.

Dinu Lipatti

[10] Bagnoles de l’Orne, 7 August 1937


Îmi pare grozav de rău că lucrurile au luat această întorsătură și că pro[i]ectele

ce-am făcut cu privire la concertele din București, sânt cu totul schimbate. După cum v-am

scris de la început, eu nu pot cânta două concerte în Octombrie, ci de abia în Noiembrie,

neavând timp destul pentru a le pune la punct. Propusesem Liszt și Concertino-ul meu

deoarce acesta din urmă nu ar fi necesitat prea mult lucru. Ravel ar fi fost în locul

Concertului de Liszt, iar nu împreună cu acesta. Deunăzi primesc o scrisoare de la

D[omnu]l Director Administrativ în care-mi anunță acelaș[i] lucru ca și

D[umnea]v [oa]s[tră], scrisoare la care am răspuns că voi veni pentru 4 Noiembrie. Acum

că Janigro sosește la București de abia în Februarie, nu mai pot cânta nici cu el. Îmi dau

seama că nici pentru D[umnea]v[oa]s[tră] nu e deloc plăcut să tot schimbați datele

concertelor, de aceea iată ce vă propun: sosesc pentru 21 Octombrie, dar numai cu

Concertul de Liszt în mi bemol.

Cu Lola Bobescu, după cele ce mi-a făcut, nu mai sânt în relații atât de strânse.

I-am trimis cartea poștală ce-am primit de la D[umnea]v[oa]s[tră].[…]

90

Antonio Janigro- muzician italian, născut la 21 ianuarie 1918, decedat la 1 mai 1989;

Mâinile lui Dinu Lipatti (1941)



În așteptarea unui răspuns ce-l doresc favorabil, vă rog să primiți Domnule Orchis,

sentimentele mele cele mai distinse.

Dinu Lipatti”

[11] 11 Decembrie 1937

Dragă Domnule Orchis,

Iartă-mă

dacă te deranjez și

acasă la

D[umnea]ta, dar mi-

a fost imposibil să-ți

telefonez la

Fundații, conform

promisiunei, și de

aceea îmi permit să

te întreb ce s-a

aranjat pentru

biletele pe care te-

am rugat să-mi

procuri la concertul

Casals91

, pentru

mine și

D[omnișoa]ra

Deleanu.

Mulțumindu-ți foarte mult d’inainte, te rog să crezi în sentimentele mele cele mai

distinse.

Al D[umi]tale Dinu Lipatti”

,,Paris, le 21 Mai 1938

[12] Stimate Domnule

Orchis,

Cu ocazia

concertului ce-am dat

împreună de curând la

Cercle Interallié, am

revăzut pe Antonio

Janigro ce s-a întors

entuziasmat de România,

de Români și mai cu

seamă de frumoasa

primire ce-a avut la

București. Mi-a vorbit de

o propunere ce i-ai făcut

la despărțire,

manifestând dorința de-a

91

Pablo Casals (1875-1973) , renumit violoncelist și dirijor catalan

Dinu Lipatti în timpul unui concert

În camera de studiu



ne angaja pe amândoi, în afară de concertele cu orchestră, pentru două ședințe de sonate.

Din fericire, Janigro va putea sta trei săptămâni la Paris, în luna Iunie, timp în care vom

lucra împreună sonate. El actualmente este la Geneva, pentru două zile și m-a rugat pe

mine să-ți comunic că va putea cânta cu Filarmonica în seara de 3 Noiembrie. Eu am

promis Maestrului Georgescu să cânt la primul concert, astfel luna Octombrie voi fi în

București. Seara de sonate am putea-o da înainte de 3 Noiembrie, mai precis: în ultimele

zile ale lui Octombrie. Două

concerte de Sonate însă,

găsesc că e prea mult, mai

cu seamă că eu mai am și o

propunere de recital pentru

București. În orice caz te

rog mult să-mi răspunzi

când va fi primul concert al

Filarmonicei.

Te rog mult

deasemeni să-mi scrii dacă a

mai fost executat Concertul

pentru piano de Stravinski

în vreunul din concertele

Filarmonicei?

Mulțumindu-ți

anticipat, te rog să crezi,

stimate Domnule Orchis, în

expresiunea sentimentelor

mele de sinceră afecțiune.

Al D[umi]tale Dinu Lipatti

[13] Paris, 4 Iulie 1938


Am fost și eu extrem de întristat și renunț la concertul de deschidere, mai cu seamă

că promisesem Maestrului că voi veni cu siguranță. Nici n-am îndrăznit până în momentul

de față să-i adresez o scrisoare, în urma subitei schimbări ce mă împiedică să vin la

București.

Îți mulțumesc că m-ai înștiințat; voi transmite dorința D[umi]tale D[omnișoa]rei

Bobescu[…]. Cred că va fi încântată să poată lua parte la primul concert al Filarmonicei.

Mâine voi vedea pe D[oam]na Ginisty- Brisson, protectoarea ei, căreia îi voi transmite

scrisoarea D[umi]tale.

În speranța că voi avea pe viitor mai mult noroc în ce privește sosirea mea în țară,

rămân cu cele mai alese sentimente, al D[umi]tale Dinu Lipatti

[14] Paris, 30 Mai 1939


N-am mai avut, de foarte multă vreme, nicio știre de la Maestrul Georgescu.

Aflasem că trebuia să dirijeze două concerte în America, dar mai mult nu știu. Dacă nu vă

deranjează, aș fi încântat să vă citesc și să mai aflu noutăți artistice din țară.

Zilele acestea am revăzut pe prietenul meu Janigro, acablat de lovitura ce-a suferit

prin moartea tatălui său. Mi-a povestit cât de rău i-a părut, cu atât mai mult c-a fost obligat

Ana Lipatti şi fratele său Ion Racoviceanu, împreună cu

Dinu, în curtea casei din Slatina- 29 iulie 1928



să decomandeze concertele sale din România. Aș fi dezolat la rându-mi dacă această tristă

chestie ar putea avea repercusiuni defavorabile în activitatea sa de virtuoz în viitoarele sale

concerte la Filarmonică.

Ce manifestațiuni muzicale ați mai avut anul acesta? Aici avem mereu concerte

interesante.

Mă bucur mult să vă revăd în curând. În așteptare de noutăți, vă rog să primiți

expresiunea sentimentelor mele cele mai afectuoase.

Dinu Lipatti

[15] Geneva, 21 mai 1946


Într-adevăr, scrisoarea Dumitale m-a mirat mult, venind din Zurich, și m-a bucurat

de-asemeni prin veștile bune ce-mi dai. D[omnu]l Gagnebin, căruia am pledat călduros

cauza quartetului București lăsându-i și o însemnare în acest sens, nu poate face din păcate

nicio excepție pe acest tărâm deoarece a refuzat nenumărați concurenți în situație similară

și statutele Concursului din Geneva sunt astfel întocmite încât la cea mai mică abatere de

la litera scrisă, comitetul poate fi tradus în justiție iar concursul declarat nul.

D[omnu]l Gagnebin, însă, s-a oferit să sprijine prezentarea quartetului la Geneva,

căutând a obține o emisiune radiofonică cu public la Radio-Genève (Sottens) . În cazul

când quartetul vrea cu orice preț să se prezinte la Concurs, nu rămâne decât soluția de a

înlocui pe membrul quartetului ce depășește limita de vârstă.

Adolphe Henn, 4 Rue de Hesse Genève, care este impresarul meu și căruia am

prezentat dorința Dumitale de a lua contact cu el pentru schimburi de artiști, îți va scrie în

acest sens, fiind dispus totodată să organizeze eventualele concerte de prezentare pentru

quartetul București și alți artiști români ce pot veni în Elveția.

În ce mă privește, în măsura posibilităților mele, stau la dispoziție bucuros pentru a

realiza o prezentare artistică a românilor ce merită să treacă hotarele noastre.

Anul acesta am avut numai în Elveția 25 de concerte, iar toamna viitoare sunt

angajat în toate țările accesibile de aici.

La Conservator, unde am clasa de virtuositate, sunt zilnic, unde lupt a scoate

maximum din cei 15 elevi

ce vin din toate colțurile

Elveției.

Înstrăinarea de

care vorbești nu poate

avea loc sub nicio formă

deoarece fiecare succes

personal reprezintă pentru

mine un succes național.

M-aș bucura să-mi dai

vești de la București cu

toate detaliile asupra

prietenilor comuni pe care

te rog să-i saluți din

parte-mi.

Casa Racoviceanu de la Slatina, într-o altă ipostază



Un jurnal necunoscut al Eufrosinei Poroineanu (1899)

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu

Despre Eufrosina Poroineanu (1845-1902), fiica lui Sache Poroineanu şi a

Elenei (Jianu) şi sora lui Constantin Poroineanu se ştie că a fost o persoană cultă.

Cunoscătoare a limbilor franceză, engleză şi

germană, avea înclinaţii către literatură,

istorie şi artă, cânta la pian şi din documente

rezultă că nu a fost căsătorită. La Cimitirul

Bellu se află monumentul funerar al

Eufrosinei şi al lui Constantin Poroineanu,

realizat de sculptorul italian Raffaello

Romanelli (1856-1926), poate cel mai

reprezentativ monument din incinta

cimitirului, impresionând prin realizarea

artistică deosebită: expresivitate, fineţea

detaliilor şi mesajul tulburător transmis

peste timp.

Eufrosina Poroineanu a decedat în

anul 1902. În extrasul din registrul pentru

morţi pe anul 1902, Nr. 897 al Primăriei

Comunei Bucureşti, Oficiul Stării Civile sunt

menţionate următoarele: ,,…Act de morte a

D-ei Eufrosina Poroineanu de ani cincizeci şi

şapte, menageră, necăsătorită, născută în Târgovişte-Dâmboviţa, fiica decedaţilor

Atanasie Poroineanu şi Elena, decedată la

cincisprezece current, ora unu antemeridiane,

în casa din strada Corabia, nr. 3 suburbia Popa

Dârvaşi, colorea Galben. Martori au fost

Părintele Marin Tacian de ani patruzeci şi doi

de profesie preot din strada Victoriei, Biserica

Albă, cunoscut cu decedata şi D. Constantin

Pârâianu de ani treizeci şi unu, de profesie

funcţionar, din strada Povernei, Nr. 37,

cunoscut cu decedata, cari au subscris cu noi

acest act după ce li s-au cetit. Cazul morţii s-a

constatat de noi prin doctorul verificator D-l.

Dudurui, Tuberculosa ganglionară, care a şi

liberat certificatul cu Nr. 64. Făcut de noi

Dumitru M. Ionescu consilier al comunei

Bucuresci şi oficer de stare civilă […]”. În anul 1901, Eufrosina Poroineanu îşi

face testamentul: ,,Testament. Subsemnata

Eufrosina Poroineanu majoră şi în

deplinătatea facultăţilor mele mintale, declar că

institui legatar universal pe întreaga mea avere

,,Portret de femeie” (Eufrosina

Poroineanu), tablou de Costin Petrescu

aflat la pinacoteca ,,Marius Bunescu”

din Caracal

Bustul Eufrosinei Poroineanu, de

Raffaello Romanelli, aflat acum la

pinacoteca din Caracal (donat de

Primăria Caracal la 4 februarie

1948)...



ce voi lăsa la decesul meu, pe iubitul meu frate Constantin Poroinianu. Făcut astăzi

douăzeci şi opt august una mie nouă sute unu în Sinaia. ss Eufrosina Poroineanu”.

Cu numai trei ani înainte de a părăsi această lume, Eufrosina scrie un jurnal

de călătorie (1899). Descoperit de noi întâmplător în fondul Mihai Bălăianu (pachet

VIII, Dosar 180) de la Arhivele Naţionale din Bucureşti în 2014, jurnalul credem că a

făcut parte din arhiva profesorului Ilie Constantinescu din Caracal. Deşi în inventar

nu se precizează cine este autorul, specificându-se doar ,,Însemnări zilnice asupra unei

vizite în Germania. 1899”,

referirile dese la Costi, la rude

(Tassian, Alexandrina),

pasiunea pentru concerte,

referirea la sărbătoarea Sf.

Eufrosina din 22 septembrie,

precum şi identitatea dintre

acest scris şi scrisorile

Eufrosinei Poroineanu ne

îndreptăţesc să credem că ea

este autoarea textului ce îl

redăm în continuare.

1899

8/30 august. Plecaţi din Ems miercuri 18/30 la ora 10 şi 19 min. Ajunşi la Frankfurt la ora

12 ¾. Gara cea mai frumoasă şi mai mare din Germania: 3 bolţi mari cu câte 6 railuri

fiecare. Descinşi la Englisher Hof. Situat pe Rossemarht Place unde se găseşte statuia lui

Gutenberg şi alţi 2, fondatorul imprimeriei; frumos grup. Mai departe Piaţa Goethe cu

statuia poetului mare de bronz şi a cărui naştere s-a sărbătorit la 15/27 august 150 de ani

de la naştere.

Miercuri. Seara am fost de am vizitat vestita grădină Palmengarten/ jardin des Palmiers/,

unde am ascultat concertul şi am şi prânzit. Acolo am întâlnit pe D-nul, D-na şi D-ra

Anghel Dimitrescu.

Joi 19/31. Mers la Hamburg, plecat la 11 ore, vizitat Kursaal cu toate saloanele foste alei,

parcul, băile Kaiser Wilhelm, sursele Elisabetha/cele mai importante […] prânzit la

Hotelul Vier Jahreszeiten […] pe Luisenstrasse nu departe de gară. Fost la Eggers. Luat

ceaiul împreună pe terasa Kursaalului şi pe urmă plecat la Frankfurt cu trenul de 6 ore.

Mers de-a dreptul la Teatru /operă/, unde se juca Bajazzo de Leoncavallo, un balet şi

Cavaleria rusticană-bine jucate […] supat la Frankfurterhof.

Vineri 20/7. Venit familia Eggers la Frankfurt şi am mers cu toţii a prânzi la

Palmengarten. De acolo plecaţi la orele 4 ½ . Venit la hotel şi la orele 5 şi 22 min. plecaţi

la Heidelberg, prin Darmstad, unde am ajuns pe la orele 7,10 minute. Descinşi la Hotel de l

` Europe. Mâncat la hotel. Seara mers Stadgarten, în faţa hotelului.

Sâmbătă 21. Fost cu trăsura a vizita le Chateau-Schloss […] şi apoi cu funicularul […]

Dejunat hotel, apoi fost universitate clădită la 1399. Nimic interesant decât carcerele

elevilor. Când se pedepsesc, se închid în odăi goale numai cu pat şi în acest timp pentru a

nu se plictisi îşi fac portretele pe zid cu lumânarea şi-şi pun fotografiile pe uşă. Am mai

fost o dată la Schloss cu funicularul. Prânzit la hotel. Vizitat crematoriul cimitir.

...va fi fost iniţial instalat pe acest rest de coloană aflat la mormântul

familiei de la Bellu cu inscripţia ,,Eufrosina Porroinianu + 1902

februarie 15”? (sursa foto: hailabord.ro)



Duminică 22. Plecaţi pentru Baden-Baden cu acceleratul la orele 8,44, trecut prin

Darmstadt, Bruchsal, Karlsruhe şi la Oos ne-am dat jos şi am luat alt tren spre Baden-

Baden, unde am ajuns la 10 ¾ ore. Timp frumos. Impresia ne-a fost foarte bună, localitatea

fiind dintre cele mai frumoase. Am mers la Hotel Stephanie. Negăsind odăi, am fost la

Hotel Minerva. N-am găsit odăi. Pe urmă am venit la hotel d Engletaire, unde am găsit

două odăi. Ne-am plimbat prin parc, întâlnit Cucu cu d-ra, popa românesc de la capela

Stourdza, Alecsandru Poliss, d-na Niculescu cu doi fii. Prânzit la hotelul nostru, plimbat în

parc şi seara fost la parc şi la conversation salon, unde cânta muzica, lume multă, ecleraj

splendid.

Luni 23. Fost dimineaţă şi am vizitat Capela Stourza, frumoasă şi bine situată pe muntele

Michallsberg. Prânzit hotel Stephanie, pe urmă luat trăsura şi mers la Neuschloss, castelul

de reşedinţă al Marelui Duce. Nimic extraordinar. Pe urmă mers la Altschloss, ruine cu

vedere frumoasă pe valea Rinului. De aici, prin păduri de brazi şi livezi încântătoare la

Ebernsteibourg, unde ne-am urcat pe jos 10 minute până la ruine şi apoi la Favorita, fost

Chateau de Plaisona, castel frumos copiat după Versailles cu o poziţie frumoasă şi ne-am

întors în Baden la orele 8 seara. Am supat la hotel . Noaptea Costi a avut dureri mari la

umeri din care cauză a suferit toată noaptea.

Marţi 24. Costi bolnav de durere la umăr. N-a dormit toată noaptea. Venit d-rul a-l vedea

şi i-a orânduit o unsoare şi nişte prafuri a lua unul imediat şi altul seara. Ziua stat acasă

prânzit şi supat acasă.

Miercuri. Costi mai bine, venit d-rul a-l vedea.

A lua încă praf şi a se fricţiona; prânzit la hotel

foarte bine. După masă fost pe jos a vizita băile

Frederichsbad, extrordinar de frumoase, fel de

fel de bazinuri calde, reci, gimnastică, piscină,

duş, etc. Pe urmă în trăsură la Biserica rusească

şi prin aleea Lichtenthaler, supat acasă, ieşit

puţin seara la parc unde cânta muzica militară,

fiind un regiment în Baden care mergea la

manevre.

Joi. Costi tot aşa, noaptea a transpirat mult şi a

avut apoi frisoane. A venit d-rul şi i-a repetat

prafurile şi unsoarea. Dejunat acasă. După masă

fost la Cucu, supat acasă şi mers puţin parc

ascultat muzică.

Vineri. Costi mai bine, n-a mai venit Doctorul,

deorece a plecat la Constance. Înainte de masă

vizitat Conversationsalon, sălile toate splendide,

mai ales 4 săli în stil Louis XIII, Louis XIV,

Louis XV, şi Louis XVI, picturi, poleieli, etc. De

o bogăţie rară. Prânzit acasă, trimis felicitaţii

pentru St. Alexandru, plimbat puţin pe jos, supat

acasă. Seara fost la parc unde era mare foc de

artificii, fiind naşterea Marelui Duce. Artificii

foarte frumoase. Am întâlnit pe Cucu cu D-ra

Cucu cu care am avut conversaţie. Necrologul Eufrosinei Poroineanu

apărut în Epoca



Sâmbătă. La ora 9:55 minute dimineaţa am plecat din Baden-Baden, prin Offenbourg,

Freiburg, Basel, Zurich/stat o oră aici/, la 5-25 plecaţi Ragatz, ajunşi la ora 8 şi jum. seara.

Descinşi Hotel Quellenhof. Provizoriu stat la etajul al III-lea 121-120, pe urmă mutaţi la

80-81 la etajul al doilea. Găsit timp foarte urât, ploaie continuă şi frig.

Joi la 2/14 a plecat Regina cu mumă-sa Prinţesa de Wied şi frate-său, Pinţul de Wied,

acompaniată de

d-na Bally şi D.

Mavrogheni şi

Bengescu la

Munich pentru a

urma un

tratament, fiind

bolnavă. Regele

a plecat joi la

9/21 împreună

cu prinţesa

Josephina de

Hohenzollern,

muma sa, alteţa

regală Contesa

de Flandra, sora

sa, prinţul

Frederich de Hohenzollern şi prinţesa Louisa de Hohenzollern nevasta sa şi cu suitele lor la

castelul Wienburg lânga Reinech pentru a petrece câtva timp împreună.

Miercuri la 8,20 am prânzit la Hermitage, fiind invitaţi Costică şi eu de către Regele, unde

erau Contesa de Flandra, prinţul şi prinţesa Frederich de Hohenzolern, damele de onoare

ale contesei de Flandra, contesa Van der Bruch, M-ele Blucher, demoaselă de onoare a

prinţesei mamă, precum şi generalul Schilgen şi doctorul Schwartz. Am stat la Ragatz până

la 23, joi când am plecat la Zurich, unde am petrecut şi celebrat pe sfânta Eufrosina.

Sâmbătă fiind numai noi singuri în ajun am fost la Operă. Se juca Carmen destul de bine.

Teatrul frumos tocmai ca cel de la Viena numit Volkstheater, făcut chiar de acelaşi arhitect

Duminică 26 sept. Am luat vaporul fiind timpul frumos şi am fost de am vizitat

Rapperswile, unde se află un bogat muzeu polonez, fondat de contele Plater cu concursul

mai multor emigranţi. Fondatorul şi soţia lui sunt îngropaţi acolo.

Luni 27. La orele 1,20 am plecat din Munich cu rapidul la Territet, prin Berna, Freibourg

[…] unde am

schimbat trenul spre

Vevey, Montreux la

Territet unde am

descins la Grand

Hotel des Alpes.

Ocupat odăile Nr.

17, 18 şi 19, ocupate

până în ajun de

domnul şi doamna

Felix Faure soţia şi

fiica decedatului

preşedinte al

Fragment de jurnal...

...şi fragment dintr-o scrisoare cu semnătura autoarei. Se

observă aceeaşi caligrafie



Republicii Franceza, Felix Faure.

Marţi 28. Fost la Vevey cu Costi şi mers cu

electricul. Vizitat Grand Hotel de Vevey, plimbat

prin oraş . Lângă debarcadere Vevey Marche se

vede o inscripţie a la clef, unde a stat Jean Jaques

Rousseau, apoi am luat vaporul la Vevey marche

şi ne-am întors la Territet distanţa 40 minute.

Timpul splendid, cald şi soare de mai.

Miercuri 29/11. Fost cu vaporul a face le haut

Lac, plecaţi din Territet la 3 ore şi 34 m. Trecut

Chillon, Villneuve, Hotel Byron Bouveret , St.

Gingolf, Vevey, Clarens, Montreux, Territet 5-50

/2 ore/. Timp frumos, muzică pe vapor.

Joi 30/12. Timp urât. Fost eu cu [… ] la Kursaal

unde era concert simfonic şi un pianist Henri

Danvers, lume multă. Am jucat Petit chevaux şi

am pierdut 7 lei.

Vineri 1/13. Timp urât. Fost pe jos până la

Clarens- întorşi cu electricul.

Sâmbătă 2 oct. Timp frumos. Fost cu trăsura la

Aigle des bains 1 ½ oră, vizitat Grand Hotel pe

dinafară, stabiliment de hidro-terapie. Întorşi cu

drumul de fier, deoarece caii de la trăsură se

speriau – ½ oră drum de fier prin Yvorne-

Roche-Villeneuve-Chillon-Veytaux-Territet.

Duminică 3/15. Timp noros. Plouat toată ziua.

Dimineaţa fost cu electricul la Satul Planchos,

vizitat Biserica, apoi, pe jos, pe şosea, ne-am

întors la Territet.

Luni 4/16. Timp noros. Fost până la Chillon

pe jos. La 3 ore, fost la Kursaal şi ascultat

concertul. Seara soiree dansante Hotel.

Marţi 5/17. Plimbat pe jos la Clarens

Miercuri. Timp noros. Fost Kursaal. Ascultat

muzică, întâlnit Constance Hiott. Seara

Concert Hotel, M-me Nadine et

Delfine/imitator Sarah Bernhardt/

Joi. Timp noros. Fost Lausanne cu vaporul. Vizitat Cathedrala de la anul 1000. Făcut

plimbarea prin oraş cu trenul /tour de la ville/ şi veniţi la gară pentru a lua drumul de fier.

Întorşi la Territet la 6 ore 20m.

Vineri. Timp frumos. La orele 10 şi 12 m., am luat funicularul şi am mers la Rocher de

Naye – 2045 m înălţime; îndată ce am sosit toată ceaţa s-a lăsat jos pe lac şi un soare cald

şi strălucitor cu un cer azuriu s-a arătat privirii noastre. Spectacolul era grandios, o

frumuseţe de nedescris iar sus la vârful lui Rochers de Naye, am avut o panoramă ce nu se

poate descrie: am văzut Mont-Blancs, Jungfrau acoperiţi de zăpadă şi alţi munţi. Am

dejunat la Rochers de Naye, admirabil, şi la ora 1-26 m. coborât la Caux, înălţimea 1045

m: foarte frumos, o altă panoramă! Hotelul luxos şi frumos. Am vizitat apartamentul

ocupat de nenorocita Împărăteasă Elisabeta, când, plecând de la Caux la Geneva, în

Fragment de jurnal...

...pe pagină cu antet



plimbare a fost asasinată de un mizerabil în momentul în care voia să se urce în vapor

pentru a se întoarce seara la Caux. Caux-staţiune şi de iarnă. Încântător, splendid. La 5-36

m. am descins la Sion şi apoi la Territet, unde am ajuns la 6,20 m.

Sâmbătă 9/21. Timp frumos. Seara fost la Sion cu funicularul. De acolo pe jos prin le port

de Pierre,

Sonziers şi

Chernex la

Montreux 2 ½

ore. Timp

admirabil soare şi

cald.

Duminică 10/22. Timp frumos,

soare. Am fost cu

vaporul pe un

soare încântător

la Ouchy –

Laussane. Plecaţi

la 2 -32 prin

Montreux –

Clarens - Vevey-

St. Saphorin – Lutry şi Pully. Ajunşi la Ouchy la 3-30. Luat electricul şi urcat la Lausanne,

apoi cu un alt electric făcut turul oraşului, pe urmă am luat trăsura şi am venit jos la

Hotelul Beau Rivage, unde am luat cafea cu lapte, ne-am plimbat prin parc, foarte bine

întreţinut, copaci mari şi frumoşi şi pe urmă am mers la debarcader, unde când eram a ne

urca în vapor am întâlnit pe Iancu Cantacuzino cu fiica sa Geta şi cu băiatul, care veneau

de la Geneva. Întorşi cu vaporul la Territet la orele 6:51. Petrecut o zi admirabilă, lacul

fiind foarte calm şi azuriu, iar seara toate luminile reflectându-se în apă produceau un efect

încântător.

Luni 11/23. Timp

frumos, soare. Mers pe

jos în pădurea Chillon

până la Champ Bab.

Pădure frumoasă de

castani, urcat 600 m şi

întorşi la Territet 2 ½

ore.

Marţi. Timp frumos şi

soare. Costi răcit, tuse

şi zgârâieturi în gât.

Am stat dimineaţă pe

terasă. După dejun, am

fost la Gramont a-l

vedea. Era şi fiica sa

D-na Constance Hott.

Miercuri 13/25. Timp frumos, soare. Ne-am plimbat puţin pe jos /Costi indispus/.

Joi 14/26. Timp frumos, soare/Costi tot cam indispus/. Amânat plecarea pe Vineri. Plimbat

puţin pe jos cu m-me Fost Kursaal, concert simfonic/foarte frumos/.

Castelul Chillon

Multe dintre obiectivele turistice evocate în jurnal există şi azi



Vineri 15/27. La orele 10 şi 22 de minute plecaţi cu expresul la Zurich, schimbat trenul la

Lausanne. Timpul

foarte frumos. Ajunşi

la Zurich la 4 ore şi 30

minute. Descinşi la

Baur-au- Lac. Stat

sâmbătă 16/28. Timp

frumos. Vizitat noul

Hotel Dolder pe

Zurichbeg, foarte

frumos şi elegant.

Dejunat la Café

Metropole. Plimbat cu

trăsura la Belvoir şi pe

cheiuri. Dar la etajul al

III-lea [avem

camerele] 155-156 în

faţă. Vedere pe lac.

Duminică 17/29. Plecaţi din Zurich cu expresul de Paris la orele 10 ½ . Timp urât. Voiajul

agreabil, fiind şi o doamnă româncă, Doamna Mareş din Mizil. Ajunşi la Viena luni

dimineaţa 18/30 dimineaţa la orele 7 ½ . Acilea, multă ceaţă dimineaţa, mai târziu a

dispărut. Plimbat puţin prin oraş cu trăsura. Foarte osteniţi.

Marţi 19. Timp frumos. Făcut târguieli cu Costa.

Miercuri 20. Costi cu Costa fost [ la] Tasian dimineaţă. După prânz, fost Prater, foarte

multă lume. Costi cu mine, seara, am fost la Operă. Eu cam indispusă.

Joi 21. Timp frumos. Costi a fost cu Costa la Tasian. L-au văzut amândoi, mult bine. După

prânz, târguieli. Am

întâlnit la cofetăria

Gerstner pe Smaranda

Lahovary.

Vineri 22. Plecaţi din

Viena la ora 9 şi 10 m.

prin Pesta la Bucureşti.

Voiajul s-a petrecut bine

şi cu ajutorul Domnului,

am ajuns sănătoşi la

Bucureşti, sâmbătă 23

oct. la orele 11 şi 58 m. La Chitila a venit Ricman

de ne-a primit şi la gară

erau rude şi prieteni. Am

dejunat la Alecsandrina şi

am prânzit la vecinii D-ra

şi M-eme Stoicescu.

Capela ortodoxa română Sfântul Arhanghel Mihail



O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA

(IV)

Prof. Dr. Ștefan GRIGORESCU

Către mijlocul secolului al XVII-lea, lipsită de protecția marilor boieri Buzești,

Mănăstirea Dobrușa a fost hărțuită în mai multe rânduri, de către boierii și moșnenii din

vecinătăți, care i-au luat ori au încercat să îi ia ,,cu sila” moșiile. A trebuit ca stareții

mănăstirii să ceară cărți domnești de întărire sau chiar să ajungă la judecata domniei. Un

hrisov al lui Matei-Vodă Basarab, datat greșit ,,leatul 7182 (1674)”, sigur dinainte de 1653,

a întărit mănăstirii moșiile Hotărani, Poenile Mamului și Brăești, pe care unii și alții

pretindeau că le cumpăraseră de la diferiți boieri.

Hrisovul menționa: ,,Din mila lui Dumnezeu, Io

Matei Basarab Voevod și domn, dă domnia mea, cu

voia domniei mele, tuturor călugărilor câți locuesc

în sfânta mânăstire Dubrușa, ca să fie volnici cu

această carte a domniei mele de să aibă a opri pre

tot omul de la satul Hotărani și Poenile Mamului și

de la satul Brăești, pentru că au fost ale sfintei

mănăstiri Dubrușei de moșie, iar carele le-au

cumpărat aceste moșii ce scriu mai sus, acela să-și

caute banii la cine i-au dat și la cine i-au vândut

acele moșii, cu acela să aibă treabă, să-și ia banii de

la acela, iar cu moșiile sfintei mănăstiri să n-aibă

treabă, să-și ia banii de la acela, iar cu moșiile

sfintei mănăstiri să n-aibă niminea nici o treabă cu

ele, că nu e volnic niminea nici a le vinde, nici a le

cumpăra, ci să aibă treabă sfânta mănăstire Dubrușa cu ele a le ținerea, cum le-au ținut și

mai dinainte vreame, pentru că așa am judecat domnia mea. Io Matei Basarab Voevod.

Aprilie 26. Leat 7182”.31

La 21 mai 1659, voievodul Mihnea al III-lea a dat și el un hrisov de întărire

egumenului Paisie al Dobrușei, pentru recuperarea moșiilor Fumureni, Poenile Mamului și

Brăești, pe care unii boieri și moșneni le cumpăraseră ilegal de la urmași ai boierilor

Bengești și continuau să le țină, încălcând porunca domnească. Cartea domnească

menționa: ,,Cu mila lui Dumnezeu, Io Mihnea Radul Voevod și domn. Dat-am domnia

mea cu voia domniei mele sfintei mănăstiri ce să chiamă Dobrușa și părintelui egumenului

Paisie și tuturor călugărilor, ca să fie volnici, cu voia domniei mele, de să aibă a oprire

pre tot Oltul, dupre moșiea ce să chiamă Fumureni și Poenile Mamului și de la satul

Brăești, pentru că au fost de moștenire al sfintei mănăstiri Dobrușa, iar cari le vor fi

cumpărat aceste moșii ce scrie mai sus, acela să-și caute banii, să-și ia de la cine i-au dat

și i-au vândut aceste moșii. Cu acela să aibă treabă, pentru că nu este niminea volnic a

vinde sau a cumpăra moșiile mănăstirii, ci să aibă a-și ținea sfânta mănăstire moșiile cu

31

T.G.Bulat, Din actele mănăstirii Dobrușa (Vâlcea), 1659-1751, în ,,Revista Istorică”, anul XII, N-le 7-9, Iulie-

Septembrie 1926, p.252, doc.III.

Mănăstirea Dobruşa:

Iconostasul



bună pace, cum le-au ținut și mai dinainte vreme, precum scrie și cartea răposatului

Matei-Vodă”32

.

La anul 1675, evoluția Mănăstirii Dobrușa a cunoscut un moment de răscruce,

odată cu închinarea sa ca metoh al Episcopiei Râmnicului. Urmașii ctitorilor, considerând

că starea lor nu le mai permitea protejarea și îngrijirea așezământului de la Dobrușa,

precum și a moșiilor mănăstirii, au decis trecerea acesteia sub directa grijă a Episcopiei,

întocmind și cărți de închinare. Primul și cel mai important a fost întocmit de boierii

Buzești, prin Caplea, fiica Marei și nepoata lui Preda Buzescu și prin nepoții acesteia,

Barbu și Costandin, fiii lui Matei postelnic și nepoții fostului mare ban Radu (II) Buzescu.

Cartea de închinare menționa următoarele: ,,Adecă eu, Caplea Buzeasca, fata

[greșit, corect ,,nepoata”-n.n.] Predii banului Buzescu, dinpreună cu nepoții mei, anume

Barbul i Costandin, scriem și mărturisim cu acest al nostru zapis, ca să fie de mare

credință și de bună mărturie la Sfânta Episcopie [a] Râmnicului, unde iaste hramul

sfântului și de cinste făcător Nicolae de la Mir[a] Lichiei și la mâna cinstitului și

preasfințitului părintelui nostru, Chir Ștefan, Episcopul Râmnicului, ca să să știe, cându

au fost acum, în zilele bunului creștin, Mării Sale Domnu nostru Io Duca Voevod, iar eu

dimpreună cu nepoții mei, ce sunt mai sus ziși, noi de a noastră bunăvoe am cugetat în

inimile noastre pentru Dumnezău și pentru sufletul părinților noștri și al[or] noastre, de

am dat și am închinat Sfânta Mânăstire Dobrușa ot sud.Vâlcea, cu toate satele și cu

rumânii și cu țiganii și cu alte moșii și cu tot venitul, cât să va afla, să fie toate spre seama

Sfintei Episcopii, precum a fost închinat a fi metoh Sfintei Episcopii și de strămoașa

noastră, jupâneasa Stanca a Radului ce au fost armaș mare, încă mai dinainte vreame,

den zilele răposatului Mihnei Vodă, feciorul lui Alecsandru Vodă, făcut de strămoașa

noastră care scrie mai sus. Deci am dat și noi și ne-am scris toate numele părinților noștri

și tot neamul nostru și ale noastre, la Sfânta Episcopie, la sfântul pomealnic, ca să ne

pomenească la sfântul jertfelnic, la sfânta leturghie.

Drept [aceea], am dat și noi scrisoarea noastră la Sfânta Episcopie a Râmnicului,

ca să fie Sfânta Mânăstire Dobrușa

metoh Sfintei Episcopii, și să

oblăduiască toate satele și țiganii și

moșiile Sfânta Episcopie, precum am

văzut și zapis nou al celorlalți ctitori,

într-acest chip la Sfânta Episcopie. Și

să fie Sfintei Episcopii de ajutor și de

întărire, iar neamului nostru și

părinților răposaților noștri și noao

pomenire în veaci. Și încă am întărit

aciastă scrisoare a noastră și cu mare

blestem, în urma petrecaniei noastre,

care s-ar ispiti a strica și călca

aciastă scrisoare a nostră de la Sfânta Episcopie, au din feciorii noștri, au din nepoții

noștri, au din neamul nostru, au dintr-alt neam, unii ca aceia să fie procleți și afurisiți și

de trei ori anatema de Domnu nostru I[isu]s H[risto]s și de 318 părinți de la Nicheia și să

32

Ibidem, p.250-251, doc.I.

Mănăstirea Dobruşa. Inscripţii din 1691 şi

1741, la ancadramentul unei ferestre



aibă lăcașul lor cu Iuda, vânzătorul lui H[risto]s și odihna lui să fie Tartorul cel înghețat

și în Gheena cea fierbinte în veaci, amin. Eu, jupâneasa Caplea, nepoata Predii banul

Buzescu ot Cepturoaia”33

.

Pe de altă parte, Episcopia Râmnicului a solicitat carte de închinare și din partea

urmașilor boierilor Bengești, primii ctitori ai Dobrușei. Astfel, la 4 mai 1675, jupâneasa

Anca, ce ,,a fost soție dumnealui răposatului Hamza cliuc[erul] ot Belciu, împreună cu

gineri-său Calotă și cu featele Stanca ... și cumnată-sa Cârsina”, au dat act de închinare a

Mănăstirii Dobrușa către Episcopia Râmnicului, la mâna Episcopului Ștefan.34

La 25 iulie

1675 și boierii din Dâlga Vâlcei, de asemenea descendenți din neamul Bengeștilor, au dat

la mâna Episcopului Ștefan, prin ,,Bogoslav călugărul, care s-au chiemat mai înainte

Barbul comisul ot Dâlga” și feciorul său Tănase, act de închinare a Dobrușei.35

Boierii Buzești au fost socotiți ctitorii și sprijinitorii cei mai de seamă ai Mănăstirii

Dobrușa, consemnați ca atare în Pomelnicul mănăstirii, care îi amintește astfel: ,,Preda,

Cătălina, Mara, Radu, Preda, Mariea, Stroe, Sima, Nicola, Vlădae, Elena, Matei, Radul,

Preda, Caplea, Chera, Iudita [?], Matei, Manea, Rada, Elisafta monahia, Badea, Elena,

Ghemin [?], Ilinca”36

. Pe de altă parte, pentru donațiile lor și pentru că au închinat

Mănăstirea Dobrușa ca metoh Episcopiei Râmnicului, boierii Buzești au fost trecuți și în

Pomelnicul Episcopiei, care menționează: ,,Pomelnicul boerilor Buzești, care au dat satul

Cioroiul ot sud Dolju și satul Drăgășani, satul Orleșci și țigani. Și au închinat monastirea

Dobrușea metoc Sfintei Episcopii, cu toate moșiile și cu țigani. Numele scrise în Pomelnic:

Preda ban, Cătălina (soție), Mara (noră), Radul clucer, Preda (soție), Mariea (noră),

Nicola (fiu), Stroe stolnic, Sima (soție),

Vlădaea ot Drăgășani, Elena, Matei”37

.

Cu închinarea din anul 1675 și

sfârșitul legăturilor neamului Buzeștilor

cu Mănăstirea Dobrușa, s-a încheiat o

epocă din trecutul acestei mănăstiri. În

secolele următoare, așezământul s-a

numărat între numeroasele așezăminte

ale Episcopiei Râmnicului. Hrisoavele

vremii arată iarăși încercările unor boieri

și moșneni din vecinătăți de a călca sau

lua cu totul moșiile Dobrușei.

33

Maior Gh.S.Buzescu, Reconstituiri istorice, p.50-51, doc. 64. 34

Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.221. Pe la anul 1620, unul dintre boierii Bengești s-a

stabilit în satul Belcin (Belciu, Velcin) și prin el a apărut o altă ramură a neamului Bengeștilor. Vezi Ștefan D.Grecianu,

Genealogiile documentate ale familiilor boierești, Vol.II. Tipografia ,,Cooperativa”, București, 1916, p. 420-421. 35

Teodor Bălășel, Un manuscris din 1777, în loc.cit., p.221. 36

Ibidem, p.217. Se observă că alături de Radu și de familiile fraților lui, Stroe și Preda, nu era menționată și

jupâneasa Stanca, prima lui soție și cea prin care Dobrușa a devenit așezământ și al familiei Buzeștilor. Ea trebuie însă să fie

una dintre jupânesele cu numele de Stanca, menționate în același Pomelnic la neamul boierilor Bengești, sub precizarea:,,Aici se pomenesc boiarii ctitori”. Vezi Idem. 37 Vezi Preot Marin Dumitrescu, Istoricul a 40 de biserici din România, III, p.17. Se observă încă o dată că jupâneasa Stanca,

cea care adusese Dobrușa, nu era menționată alături de Radu clucer, în Pomelnic.

Inscripţie din 1709-1710



Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (VIII)

Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

1929

La 10 ianuarie 1929 era anunţat un concert de violină: ,,La Teatrul Naţional din

Caracal, în seara zilei de 10 ianuarie, orele 9, maestrul Ioan Barbu, autorul imnului M.S.

Regelui Mihai I, va da un mare concert de violină. Preţuri populare”.92

La 16 februarie acelaşi an a avut loc pe scena Teatrului Naţional din oraş ,,un

mare bal cu tombolă” organizat de subofiţerii pensionari din judeţul Romanaţi ,,sub

patronajul d-nei şi d-lui colonel M. Marinescu, comandantul Reg. 19 Infanterie. Scopul

acestei festivităţi este ajutorarea pensionarilor militari lipsiţi de mijloace”93

. Ştirea din

ziar urmează alteia referitoare la moartea bătrânului Toma Hagi-Chirea de 90 de ani

,,fruntaş al oraşului […] eminamente cinstit, de o hărnicie proverbială, paşnic, blajin,

binevoitor cu toată lumea, Toma Hagi-Chirea n-a avut vrăjmaşi în viaţa lui”. Sunt

pomeniţi fiii defunctului, toţi cei cinci băieţi

luptând în primul război mondial şi înapoindu-

se acasă teferi: George Hagi-Chirea (preşedinte

de Tribunal), Ilarie (colonel de cavalerie),

maiorul de jandarmi Ahil Hagi-Chirea, căpitanul

de artilerie Titi Hagi-Chirea şi Jean Hagi-

Chirea, contabil la B.N.R. Lor li se mai adăuga

şi sora, Eliza Cristescu.

Pentru ziua de 2 martie 1929 se anunţa

în presă la Teatrul Naţional ,,un bal mascat şi

costumat cu tombolă, organizat de un comitet

pentru ajutorarea meseriaşilor lipsiţi de

mijloace94

”. Manifestarea s-a bucurat de

patronajul d-nei şi d-lui Nicu Betulescu,

primarul oraşului.

Un eveniment monden inedit pentru

Caracal a avut loc la 3 martie 1929 când a avut

loc concursul pentru alegerea celei mai

frumoase fete din judeţul Romanaţi95

. Concursul

a fost pus la cale de ,,Organizaţia Internaţională

din Galveston” (S.U.A.) cu sprijinul revistei ,,Realitatea Ilustrată” din Bucureşti. Relatând

despre acest eveniment deosebit, ziarul local96

îşi exprima speranţa că noua ,,Miss

România” va fi o romanaţeancă şi face cunoscute condiţiile de participare la concurs. Se

pare că selecţia s-a desfăşurat nu la Teatrul Naţional ci în localul Prefecturii. Referindu-se

la acelaşi eveniment, ziarul citat97

menţiona că acest concurs ,,n-a fost deloc un fapt

banal”, constituindu-se un comitet de opt membri ,,care să decidă cea mai frumoasă fată

92

Vremea, An. I, nr. 37/ 6 ianuarie 1929, p.3, ,,Informaţii”. 93

Vremea, An. I, nr. 39-40/27 ian. 1929; 94

Vremea, An. I, nr. 44/24 febr. 1929, p. 2; 95

Competiţia se organiza pentru prima dată în ţara noastră. Miss România 1929 a fost aleasă Magda Demetrescu, o tânără de 17 ani din Bucureşti.

96 Vremea, An. I, nr. 44/24 febr. 1929;

97 Vremea, An. I, nr. 47/17 martie 1929;

Membrii familiei Hagichirea în 1919

(S.J.A.N. Olt)



din judeţ”, din care au făcut parte colonelul Graf, Ilie Constantinescu, C. Predeţeanu, Lili

Puricescu, d-na Florica Georgescu (profesoară de caligrafie), dr. Mârtz ş.a. Au fost patru

candidate.

Un cronicar al acelor vremuri reflecta cu amărăciune la viaţa culturală a ,,oraşului

părăsit de muze”, capitala judeţului Romanaţi, făcând referire la piesa ,,Să nu te superi că

te-njur” de Kanner, ce se jucase în oraş, fără a da, din păcate, prea multe detalii98

:

,,-Dezastru domnilor, curat dezastru. Cât am umblat, câte am auzit, câte am văzut, dar

oameni aşa de înapoiaţi ca în oraşul acesta încă nu mi-a fost dat să văd! Aşa exclama

sărmanul Kanner plin de amărăciune în seara lui Să nu te superi că te-njur. Am rămas

înmărmurit…. Cum se poate să gândească un strain aşa despre noi şi mai ales un artist de

talia d-lui Kanner?... Nu!... Nu se poate!... Am vrut să ripostez, am vrut să-l conving de

contrariu […] Oraşul nostru e Parnasul parasite de muze […] În timp ce întreaga omenire

se mişcă cu paşi gigantici spre strălucitoarea faclă a culturii, noi rămânem în urma ei. Ce

vrei să faci? Fiecare eră trebuie să-şi aibă fosila ei. Întocmai ca hârciogul care se trezeşte

din somnu-i hibernal pe la mijlocul lui februarie şi care, dacă soarele e ascuns printre

nori, şi deci nu-şi vede umbra pe pământ, se culcă iarăşi pentru şase săptămâni , noi ne

trezim din când privind spre torţa culturii, zâmbim cu ironie şi iarăşi adormim pentru cine

ştie câtă vreme. Hârciogul tot îşi vede umbra odată, odată… dar noi, când oare o vom

vedea pe a noastră?...Când?... Avem un teatru părăsit, şi dacă în el vreodată se rătăceşte

o rază de lumină, nu tremură decât o clipă pe pereţii goi şi piere spăimântată de

întunericul de nepătruns; un glas fermecător ce face să vibreze sufletele, nu-şi aude decât

ecoul îndepărtat şi trist. Sub bolta lui, un fâlfâit de aripi negre (aripile pustiului) mai

mângâie colbul depus de atâta vreme iar în nopţile cu lună plină cucuvăile-sărmane

umbre prevestitoare de furtuni- se îngână şi se drăgostesc pe locuinţa artei adormite în

somnul veşniciei. Sărmană artă, sărmane suflete lipsite de cea mai candidă floare. Trezit

din morţi, Lavoisier ar exclama cuprins de gânduri: nimic nu se creează, nimic nu se

transformă, ci numai Caracalul se pierde în întunericul ignoranţei sale!”

Dar pe scena Teatrului Naţional nu au urcat doar actorii. Având o puternică

garnizoană, oraşul s-a bucurat dintotdeauna de prezenţa unui numeros şi instruit corp

ofiţeresc. Un ciclu de conferinţe deosebit de interesante despre folosirea gazelor asfixiante

în război a susţinut lt. Ludovic Tausch după cum se vede în presa locală99

: ,,Dl. Lt. Ludovic

Tausch a ţinut în ziua de 13 aprilie a.c., în sala Teatrului Naţional o foarte interesantă

conferinţă, vorbind despre gazele asfixiante în război. D-sa a arătat importanţa războiului

chimic, istoricul armei chimice, şi a explicat clasificarea şi acţiunea diferitelor gaze

cunoscute până astăzi. Sâmbătă 20 aprilie va vorbi despre patologia gazelor de luptă,

efectele fiziologice şi complicaţiuni de intoxicare. Sâmbătă 27 aprilie va vorbi despre

mijloacele de protecţiune colectivă şi individuală, protecţia animalelor, adăposturi,

regenerarea aerului etc. Sâmbătă 4 mai va vorbi despre mijloacele de vindecare în

cazurile de intoxicare. Subiectele fiind extreme de interesante pentru populaţia oraşelor în

special, şi d-nul lt. Tausch făcând studii special în această direcţiune şi expunându-şi

conferinţele în mod clar şi atrăgător, sfătuim pe toată lumea să vie pentru a-l asculta”.

La 20 aprilie 1929, şi cpt. Dr. Iosif, medic al garnizoanei Caracal ,,a ţinut o foarte

interesantă conferinţă în sala Teatrului Comunal din oraş, vorbind despre patologia

gazelor asfixiante. Chestiunea e cu atât mai importantă cu cât toată lumea vede, numai noi

nu vedem ce preocupare deosebită reprezintă gazele asfixiante pentru popoare. Când ne

vor surprinde evenimenbtele nepregătiţi vom acuza oficialitatea dar vom uita că la această

98

,,Caracalul cultural”, în Vremea, An. I, nr. 47/17 martie 1929, p.1. 99

Vremea, An. I, nr. 52/21 aprilie 1929



conferinţă n-au asistat decât 20-30 de inşi, lipsind în special doamnele de la Crucea Roşie,

care- se zice- au menirea de a apăra populaţia civilă în timp de război. Sâmbătă 27 crt. La

aceeaşi oră, se va tine în acelaşi local o altă conferinţă, tot despre gazelle asfixiante”.

Într-un articol apărut ulterior100

, dr. Iosif subliniază importanţa subiectului, exprimându-şi

mâhnirea că un număr aşa de mic de cetăţeni au participat la aceste conferinţe.

La fel ca în întreaga ţară, ziua de 10 mai era sărbătorită şi la Caracal cu mare fast.

După ce la 9 mai se sărbătorise ziua eroilor printr-un serviciu divin în Cadrilater,

oficialităţile locale depuseseră coroane de flori la monumentul eroilor, pornesc apoi spre

cimitirul eroilor ,,opera admirabil întreţinută ca ordine şi curăţenie de către Societatea

Mormintele Eroilor”. Aici se oficiază un nou serviciu religios, sunt cuvântări şi defilează

trupa iar seara are loc o retragere cu torţe. A doua zi, în sunetele fanfarei are loc un Te

Deum la catedrala oraşului urmat de defilare. ,,S-a sădit apoi în Cadrilater şi în curtea

tuturor şcoalelor Stejarul Unirii şi a urmat recepţia de la prefectură unde au vorbit d-nii

col. Pleniceanu, protoereu Tudorănescu, p.c. preot Ioan G. Popa şi Ştefan Ionescu, revizor

şcolar. Le-a răspuns d. prefect Marcu Celăreanu101

”.

Ceremonia se încheie seara la

Teatru cu conferinţa ,,ţinută de d.

professor Popovici, producţii şcolare:

coruri, recitări, orchestra etc. A făcut

o deosebită impresie şi s-a bucurat de

o reuşită desăvârşită corul ,,Dunărea

albastră”, executat de elevele şcoalei

normale de fete şi elevii liceului.

Seara: retragerea cu torţe, jocuri de

artificii şi lume foarte multă,

însufleţită şi veselă a petrecut până

noaptea târziu”102

.

O prezenţă deosebit de

importantă o constituie sosirea P.S.

Arhiereu Nifon Criveanu, vicarul

Episcopiei Râmnicului Noului

Severin, viitor Mitropolit al Olteniei,

la Caracal la 23 mai 1929. Sosit pe

plaiurile natale (fiind născut la

Slătioara-Romanaţi) încă din seara

zilei de 22 mai, a fost găzduit de

primarul oraşului, N. Betulescu. A

doua zi ,,la orele 10, întreg clerul

romanaţean, adunat la Catedrala

Adormirea Maicii Domnului, a primit

cu fastul cuvenit pe înaltul şi distinsul

ierarh. Sf. Liturghie a fost oficiată de

P.C.Protoereu Fl. Tudorănescu,

asistat de P.C. preoţi Al. Berculescu şi

M. Benghea. A urmat apoi Te-

100

,,Gazele de luptă”, în Vremea, An. II, nr. 2/5 mai 1929 101

Vremea, An. II, nr. 3-4/19 mai 1929 102

idem



Deumul. Răspunsurile au fost date de corul preoţilor, condus de P.C. preot Calistrat

Bălănescu. La Sf. slujbă au asistat şi d-nii M. Celăreanu, prefectul judeţului, N. Betulescu,

primarul oraşului şi M. Puricescu, poliţai. După terminarea Te-Deum-ului, mulţimea s-a

dirijat spre teatru unde s-a deschis congresul annual judeţean şi adunarea generală, P.S.

Arhiereu fiind primit de asistenţă cu imnul ,,Pre Stăpânul şi Arhiereul nostru”. Preşedinte

al adunării este proclamat P.C. Pr. Paraschiv Dumitrescu care mulţumeşte adunării

pentru cinstea şi încrederea acordată. D-l prefect M. Celarianu se simte fericit că

participă la acest congres şi face un călduros elogiu conduitei demne şi lăudabile de care

a dat şi dă dovadă clerul romanaţean. P.S. Arhiereu Nifon mulţumeşte d-lor: prefect,

primar, poliţai şi întregii asistenţe laice pentru interesul arătat mişcărilor preoţeşti şi-şi

exprimă satisfacţia deosebită că se află pe pământul judeţului P.S.S. natal, îndemnând

clerul la muncă”. Au mai luat cuvântul preotul Gh. Dumbrăveanu, preşedintele societăţii

,,Renaşterea”- filiala Romanaţi, pr. Gh. Lupăncescu care vorbeşte despre ,,Efectele unirii

ortodocşilor din Ardeal cu biserica de la Roma”, pr. I. Procopiescu care protestează contra

intenţiei guvernului de a încheia concordatul cu Papa, pr. Ilarian Popescu şi pr. Paraschiv

Dumitrescu care arată că ,,biserica ortodoxă a şezut la temelia conştiinţei de stat naţional

român din cele mai vechi timpuri”. În încheiere, P.S. Nifon ,,îşi exprimă admiraţia pentru

disciplina, interesul şi cultura teologică temeinică a preoţilor romanaţeni, asigurând că

astfel de prelegeri pot onora orice tribună, oricât de pretenţioasă. Cu blândeţea-i

caracteristică, de veritabil apostol al dragostii şi înfrăţirii, cu tonu-i blajin şi cu

competenţa omului consumat în studii serioase şi îndelungate, P.S. Sa rezumă chestiunea

în nădejdea că, pe cale paşnică, prin răbdare şi stăruinţă, aceşti rătăciţi vor fi readuşi în

sânul bisericii mame”. Seara, la teatru, la orele 9, profesorul de muzică V. Popilian ,,apare

pe scenă cu două coruri executate de elevii liceului şi elevele şcoalei normale care

stârnesc entuziasmul asistenţei prin măiestria şi disciplina executării”. Au mai cântat şi

două coruri cu preoţi congresişti, conduse de Calistrat

Bălănescu după care ,,urmează o piesă teatrală cu

subiect istoric, episoade din revoluţia lui Tudor (1821),

creaţie a d-lui profesor Popian de la Seminarul R.

Vâlcea, care joacă în rolul principal cu talentu-i

îndeobşte recunoscut, înconjurat de elevi de-ai

seminarului admirabil dresaţi pentru scenă. Orchestra

seminarului de asemenea provoacă admiraţia unanimă

şi stârneşte aplauzele entuziaste ale asistenţei. A fost o

seară de satisfacţii sufleteşti rare. Lumea s-a ridicat

comentând şi preamărind opera ilustrului nostru

Episcop, mare cărturar şi patriot Vartolomeu,

animatorul fără pereche până astăzi şi propagandist

fanatic al cultului strămoşesc. Sacrificiile făcute de P.S.

Sa şi de echipa de propagandă sunt demne de înscris în

istoria noastră bisericească”103

Un alt eveniment deosebit s-a desfăşurat la

Teatrul Naţional la 24 iunie 1929, atunci când s-a

sărbătorit într-un cadru deosebit ieşirea la pensie a

institutorului Petre R. Tudoran odată cu distribuirea

premiilor către elevii şcolii primare nr. 1 din Caracal. În

103

Vremea, An. II, nr. 5/26 mai 1929;

Institutorul Petre Rădulescu

Tudoran



prima parte a programului au fost recitări, coruri conduse de institutorul Stroescu şi o mică

piesă ,,cu caracter moral” rezultată din străduinţa directorului şcolii, Vasile Enescu. Partea

a doua ,,a fost rezervată celui sărbătorit” luând cuvântul V. Enescu care ,,în calitate de

director al şcoalei, cetind o matricolă veche, cu foile îngălbenite, găsită prin arhiva

şcoalei, înşiră: 10 la cetire, 10 la matematică, 10 la istorie etc, chiar notele sărbătoritului

pe când era elev în cursul primar al acestei şcoale. Faptul face o duioasă şi plăcută

impresie, subliniată cu aplauze prelungite. D-sa continua apoi ilustrând cariera de om

devotat învăţământului a d-lui Tudoran, atât la catedră cât şi ca revizor şi inspector

şcolar104

”. Au luat apoi cuvântul revizorul şcolar Mihai Ionescu, avocatul Marin

Voiculescu, Anuţa Soreanu şi institutoarea Lucia Popescu.

La 7 iulie 1929 s-a sărbătorit cu deosebit fast Ziua Cooperaţiei. După Te-Deum-ul

de la biserica Adormirea Maicii Domnului, preotul I. Florescu a ţinut o frumoasă

cuvântare. Apoi ,,la Teatrul Comunal, în prezenţa unei numeroase asistenţe au vorbit d-

nii: prefect M. Celărianu făcând un inimos îndemn pentru cauza mişcării, N. Ciocănescu,

directorul federalei, dând interesante date statistice asupra progresului mişcării, Titu

Bădescu, lămurind eternul conflict între muncă şi capital, G. Lăţea despre importanţa

cooperaţiei agricole, M. Fota- Apele Vii despre rolul social intens al cooperaţiei şi

subinspector Barbu despre evoluţia mişcării cooperatiste. D-l Dumitrescu-Balş a citit

telegrama ce s-a trimis d-lui ministru al Cooperaţiei şi a mulţumit celor prezenţi. A urmat

apoi o agapă prietenească”.105

Din această perioadă datează şi primele încercări de ridicare a bustului

dramaturgului Haralamb G. Lecca ce va fi aşezat iniţial în faţa Teatrului Naţional din

Caracal după modelul aceluia al lui Petre Liciu inaugurat în 1913 în faţa Teatrului din

Focşani. O ştire din presa locală106

vorbeşte despre stăruinţa preşedintelui Tribunalului

Romanaţi Ştefan Constantinescu ,,pentru a

colecta fondul cu care urmează să se ridice

bustul defunctului scriitor H. Lecca în faţa

teatrului comunal. Faptul a ajuns la cunoştinţa

celor mai de seamă artişti sculptori din

Capitală, care s-au grăbit să trimită ofertele d-

lor pentru executarea lucrării. Faţă de numărul

mare al ofertanţilor şi pentru ca publicul

romanaţean care a contribuit la stângerea

acestui fond să fie pe deplin mulţumit că

destinaţia banului şi inima depusă de initiator

şi-au îndeplinit pe de-a-ntregul scopul urmărit,

obţinându-se o lucrare de artă în afară de

orice critică, Comitetul a luat hotărârea,

unanim aprobată şi aplaudată de toată lumea,

de a se face la onoraţii ofertanţi să binevoiască a trimite machetele d-lor lor asupra

lucrării ce se oferă să execute. Se va institui un juriu, format din cele mai distinse

persoane ale intelectualităţii noastre, şi lucrarea se va încredinţa celui care va întruni mai

multe preferinţe. Nici nu se putea o mai nimerită măsură, cetăţenii caracaleni felicitând

comitetul pentru modul înţelept în care a ştiut să soluţioneze chestiunea. S-a muncit

104

Vremea, An. II, nr. 10/30 iunie 1929; 105

Vremea, An. II, nr. 11-12/ 14 iulie 1929; 106

,,Bustul lui Lecca”, în Vremea, An. II, nr. 13/21 iulie 1929, p.1.

H. G. Lecca văzut de Iser



stăruitor şi mult ca să se strângă acest fond şi el nu poate fi plasat decât acolo unde-l va

justifica cea mai desăvârşită lucrare”.

Subiectul stârnind atenţia cititorilor ziarului Vremea, al cărui director Şt. Ricman

îşi îndeamnă cititorii să contribuie la sporirea fondului, acesta intervine precizând ,,N-am

absolut nici o atribuţie, n-am nici un amestec în acestă chestiune unde oamenii cei mai

distinşi ai oraşului nostru, care alcătuiesc comitetul, au făcut atâta cât, la urma urmei, n-

aveau nevoie de nici un îndemn sau sprijin, care- cinstit vorbind- nici nu le-a venit de

nicăierea.Deci, rog pe d-nii interesaţi de această chestiune să ia act şi să nu-mi mai

adreseze pe viitor nici o scrisoare căci prin aceasta jignesc- desigur, involuntar- munca

celor ce-au făcut ce s-a făcut”.

Comitetul a lucrat cu spor căci la 20 octombrie acelaşi an se anunţa că ,,Zilele

trecute au sosit în localitate d-nii maeştri sculptori Dumitriu-Bârlad şi Schmidt pentru a

trata cu comitetul pentru ridicarea bustului lui H. Lecca, asupra confecţionării operei.

Concomitent sosind de la Paris d-şoara Ecaterina Boldoiu, despre ale cărei succese în

lumea artistică pariziană ne-am ocupat la timp, s-a oferit şi d-sa să concureze la lucrarea

bustului valorosului scriitor romanaţean. Desigur că nu este în căderea noastră să vorbim

în această chestiune nimic mai mult despre meritele acestor distinşi maeştri, d-nul

Dumitriu-Bârlad fiind autorul atâtor opera de seamă cari împodobesc pieţele diferitelor

oraşe din ţară, professor la unul din cele mai importante licee ale statului din Capitală,

artist desăvârşit în mânuirea daltei şi fost prieten personal al lui H. Lecca, ceea ce-i

înlesneşte şi mai mult redarea cât mai fidelă a expresiei scriitorului. Dl. Schmidt este de

asemenea autorul a numeroase şi importante lucrări în arta sculpturii, având şi d-sa opera

erijate pe multe pieţe de-ale oraşelor noastre, printre care însuşi monumentul eroilor

noştri din grădina centrală Cadrilater. Despre d-na Boldoiu, fiica oraşului nostru, n-avem

de adăugat nimic mai mult decât am putut reproduce în această gazetă din elogiile cu care

marii critici parizieni au distins-o cu prilejul lucrărilor d-sale expuse în Salonul Artelor

Frumoase din Paris în vara anului curent. Vasăzică la merituoasa şi lăudabila trudă a

omului tăcut, perseverent dar muncitor neobosit, d. president de Tribunal St.

Constantinescu, va răspunde rezultatul muncii a trei merituoşi şi lăudabili prin talentul

d-lor lor maeştri, pentru înfăptuirea celui mai fidel cap de expresie al celui ce va dăinui

nemuritor în bronz ca o eternă mărturie a aptitudinilor intelectuale superioare a fiilor

acetui judeţ, Haralamb Lecca. Lucrările vor fi chibzuite, cântărite şi cercetate apoi de

cître întregul comitet, alcătuit exclusiv din cei mai de seamă şi consacraţi intelectuali ai

oraşului, magistraţi, profesori etc a căror competenţă şi integritate îşi au ca exponent pe

însuşi prezidentul comitetului, dl. prim-prezident Eugen Mărculescu om de o autoritate

morală şi de un discernământ juridic asigurător că nici o concesie nu poate înclina asupra

unuia dintre participanţi. Într-o astfel de atmosferă avem convingerea că eminenţii maeştri

concurenţi cu atât mai mult simt siguranţa daltei şi cizelarea lutului ce va servi drept tipar

pentru imortalizarea în bronz a marelui dispărut”.107

Conferinţa clerului caracalean s-a desfăşurat la 28 octombrie 1929 tot în sala

Teatrului Naţional, cu această ocazie au susţinut conferinţe profesorul Şendroiu despre

,,Religie şi ştiinţă”, dr. V. Ricman despre ,,Tuberculoză”, părintele Teodorescu ,,Despre

educaţie” iar părintele protoereu Tudorănescu a făcut o lectură instructivă108

.

Pe 9 noiembrie s-a jucat pe scena Teatrului Naţional din Caracal piesa ,,Mary

Dugan este vinovată?” cu Agepsina Macri Eftimiu şi Petre Sturza în rolurile principale.

Scriitorul Paul Constant îi consacră o cronică teatrală în ziarul local din care ne dăm seama

107

,,Bustul lui H. Lecca”, în Vremea, An. II, nr. 26/20 oct. 1929, semnat Şt. N. R[icman] 108

Vremea, An. II, nr. 29/10 noiembrie 1929;



că publicul de teatru caracalean nu gusta

orice: ,,Zilele acestea, doi aşi ai scenei

româneşti, d-na Macri Eftimiu şi dl.

Petre Sturza au poposit în târgul sâcâit

de atâtea ponoase al Caracalului, pentru

a juca o piesă mult trâmbiţată în lumea

oamenilor scorţoşi la gust ,,Mary Dugan

este vinovată?” Peste toată bine

cunoscuta criză financiară, angajând

venituri cari Dumnezeu ştie dacă se vor

produce, publicul caracalean a ţinut să

guste din plăcerea unui asemenea

spectacol. Prea se vorbise mult de

această ,,Mary Dugan” ca să nu excite

curiozitatea ultimului ştiutor de carte,

extaziat în faţa afişelor mari , cu

desemnuri impresionante, cu jandarmi,

cu gratii şi cu victime, hotărâtoare în

cumpărarea unui bilet de intrare. Şi pe

deasupra Agepsina Macri şi Petre

Sturza… Spectacol într-adevăr promiţător de frumos. Public de toate vârstele şi de toată

mâna… Galeriile însă umplute exclusiv de tineret, venit pentru dobândirea educaţiei din

ordin şi cu recomandaţie superioară. Şi acum, care a fost valoarea literară, artistică,

morală şi educativă a acestui spectacol destul de rentabil pentru antreprenorii lui. În

primul rând o piesă senzaţională americană, detective, subliniată de mari succese

comerciale. O piesă care ar fi putut fi cuprinsă foarte bine într-una din fascicolele

(prohibite pentru tineretul şcolar) ale editurii Ignatz Hertz şi compania, pentru a fi expusă

la vitrinele tutungeriilor sau librăriilor de proastă calitate. Bandiţi, detective, victime,

iscusinţă şi vocea providenţei. Toate acestea petrecute în trei acte, într-un decor de mese

betege, de scaune paradite, mobilier de împrumut pentru o scenă colonială. Ne-am fi

aşteptat măcar ca în mijlocul lor să domine talentele celor două stele ale artei dramatice

româneşti. D-na Agepsina Macri-Eftimiu şi-a putut rosti rolul în circa 10 minute, fără a

avea vreun fel de posibilitate a afirmării talentului d-sale. Restul spectacolului, ca şi cum

pentru asta trebuia să te cheme d-na Eftimiu, a stat pe un scaun în mijlocul scenei,

chinuită de gândul să nu scape trenul de 12 noaptea. În cele 10 minute s-a destăinuit (aşa

era rolul) că a fost sedusă la 16 ani, că a schimbat 5 amanţi şi că se prostitua pentru nu

ştiu câţi dolari pe săptămână. Publicul de la galerie, fetiţe de şcoală, bineînţeles că

reţineau amănuntele care determinau dealtfel întreaga acţiune a piesei. Şi din acest punct

de vedere se cheamă că se educă. D-nul Petre Sturza, bărăcat pe o coşmelie de scândură,

închipuind o întreagă curte de judecată, îşi întrerupea arar tăcerea prin câte un verdict

scurt. Drept să spun, în această situaţie d-l Sturza mi-a apărut asemenea unui negustor

retras din afaceri dar care consimte să mai stea după tejghea pentru a mai întări afacerea

prin greutatea figurii d-sale. Restul personalului artistic, în roluri de grea răspundere, cât

se poate de reuşit. Credem că fără aportul desăvârşit artistic al acestora, piesa n-ar fi avut

succesul pe care l-a avut. În general ,,Mary Dugan” ca teză şi tratare este o întoarcere la

lecturile romanelor detective pe care în anii copilăriei le citeam pe furiş sub bănci şi pe

maidanele haimanalâcurilor noastre. Pentru acest motiv nu ne putem dezbăra de



nedumerirea asupra motivului pentru care d-na Eftimiu şi Sturza a pornit cu ea prin ţară.

Este una din multele ocazii când în materie de gust nu regret că sunt caracalean”109

.

Mai puţin critic, însă aluziv, referindu-se la aceeaşi piesă, un cronicar anonim nota

peste trei săptămâni că ,,Trupa d-nei Macri Eftimiu a jucat în seara de sâmbătă 9

noiembrie a.c. în faţa unei săli pline piesa ,,Mary Dugan este vinovată?” . Este o piesă

originală în felul reprezentaţiei, autorul Bayard Veiller căutând ca, pe lângă interesul

acţiunii să angajeze pe spectator la însăşi desfăşurarea procesului de pe scenă,

transformându-l în juriu. Interpreţii principali, cum era şi firesc, au fost fără reproş.

Ceilalţi, începând de la procurorul general în jos, … ca pentru provincie. Fardul, s-a putut

constata, stă urât bărbatului chiar când e actor, pe

scenă. De aceea poate, era cu atât mai simpatic

valorosul actor V. Ronea în rolul avocatului Jimmy

Dugan. Multă şcolărime. Liceele de băieţi şi de fete

umpleau lojile de sus. Motivul, poliedru psihologic cu

reflexe atât de variate, pe care cei ce se iniţiază

actualmente în ştiinţa psihologiei trebuie să le cunoască

intuitiv. Desigur că toţi elevii care au fost în seara

aceea la teatru, vor avea la finele anului media 10 la

psihologie. Ultimele scene din actul al II-lea în special

le-au dezvăluit multe cute ascunse şi … eterogene de-ale

vieţii. Dar ce are a face. Vor avea 10 la psihologie”110

.

Pentru ultima lună a anului 1929 era anunţat

balul organizat de Sfatul Negustoresc, secţia Caracal

care ,,va da în seara zilei de 7 decembrie 1929, orele 9

seara un mare bal anual cu tombolă în sala Teatrului

Naţional”. Preţul locurilor varia între 80 lei şi 500 (loja

de sus) sau 800 (benoar).Biletele se găseau de vânzare la

Nichita Bicescu, preşedinte şi la Zaharia Horia, casier.

La spectacol ,,muzica şi orchestra Regimentului 19

Infanterie va delecta publicul participant”111

Dar cel mai important eveniment cultural a fost

fără îndoială cel din 18 decembrie 1929 când George

Enescu vine din nou la Caracal. Acesta va fi al patrulea

concert susţinut de maestru în capitala judeţului

Romanaţi (după cele din 21 ianuarie 1915, 1 decembrie

1923 şi 3 februarie 1927). Paradoxal, tocmai despre

acest mare eveniment avem cele mai puţine mărturii

însă cunoaştem că în program au figurat lucrări de

Veracini, Havaneza lui Saint Saens şi Sonata Kreutzer

de Beethoven112

.

109

,,Cronica teatrului. Mary Dugan”, în Vremea, An. II, nr. 30/17 noiembrie 1929, p.1. 110

,,Teatru”, în Vremea, An. II, nr. 31/24 noiembrie 1929, p.2, semnat ,,Scarron”. 111

Vremea, An. II, nr. 28/3 noiembrie 1929; 112

,,George Enescu la Caracal”, de Al. Chirilă Stanciu , în Memoria Oltului An. II, nr. 5(15)/mai 2013, p.16;



Restituiri

Familia Betulescu (II)

Prof. dr. Jeana PĂTRU

Colegiul Naţional IONIŢĂ ASAN, CARACAL

Motto: Când m-am trezit, ştiuleţii erau rumeni şi înfăşuraţi în foi verzi...Mi s-au părut atât de

minunaţi, că nu-mi amintesc să le mai fi simţit vreodată gustul de-atunci!...

...Nu era doar dulceaţa lor, în plăcerea ce-o simţeam. Era, mai cu seamă, acea mulţumire

sufletească pe care ţi-o varsă în suflet mireasma sănătoasă a câmpului...Era libertatea

desăvârşită pe care o simţi în mijlocul Naturei neîngrădite de hotare omeneşti...Era seninul

zilelor din copilărie, clipe fericite, de vis...Era dorul de viaţă, în sufletul acela neprihănit de

chinurile îndoielii!

(Peioan Rohan, Nepoţii Părintelui Andrei, p. 135)

Despre familia Betulescu (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 26/2014; 47,

50/2016; 572016) am început să scriu cu aproape un

an în urmă, fără să consider subiectul încheiat.

Cercetările au continuat, descoperind alte şi alte

informaţii despre membrii acestei familii. De mare

ajutor ne-a fost volumul Nepoţii Părintelui Andrei,

apărut în 1930. Evenimentele prezentate de autor1 -

unul dintre numeroşii nepoţi ai preotului – ne

conduc într-o lume a copilăriei, reală, de la sfârşitul

secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea.

Preotul Andrei este bătrânul cu chip de sfânt pentru

micuţii lui nepoţi, trecând prin viaţă aproape un

secol (s-a născut în 1824 şi a decedat în 1915). A

slujit cu mare credinţă, mai întâi ca diacon - la

Redea, apoi ca preot paroh - la Biserica „Toţi

Sfinţii”, din Caracal. Alături de soţia sa, Dumitra (în

familie i s-au născut 14 copii, dar au supravieţuit

mai puţini), a întemeiat o familie numeroasă. Fiind

un om muncitor, preotul Andrei Betulescu a pus

bazele unei frumoase gospodării, situată, după

toate indiciile din carte, pe strada Carpaţi. În curtea mare, „acoperită cu iarbă”, peste care

trona coroana unui nuc, se aflau două

case: una mare - în care locuia preotul şi

alta mai mică, situată în faţa celei dintâi,

în care locuia fiul acestuia, tot preot, Ion.

Grădina, străbătută de o alee de nuci

bătrâni, era imensă. De o parte şi de alta

a aleii, era livadă: pruni – „văratici”,

„roşiori”, „târnoslivi” -, nuci etc. Nucii

aveau o poveste a lor: au fost sădiţi de

preot pentru fiecare copil născut: Ghiţă

(Gheorghe – tatăl autorului acestui

volum), Ion, Tudora/Teodora, Anica etc.,

în total 14. Dincolo de livadă, se întindea

Fig. 1 Preotul Andrei Betulescu

(1824-1915)

Fig. 2 Casa preotului Ion Betulescu, azi

proprietar ing. Stelian Miulescu



via, plantată mai târziu, „după ce se

prăpădise cea din deal..., la branişte...,

lângă Podul Junghiatului...”. Grădina de

zarzavat a preotului Andrei rivaliza cu

cele ale sârbilor, buni cunoscători ai

meşteşugului: „nici la sârbi...nu se

dovedeşte o mândreţe de ardei ca

acesta!...D’apoi orceag ce face aici, lele,

Doamne!... Te duci în piaţ’… şi-l iei cu

cincispre’ce bani ocaua, pleavă curată!”.

Am lăsat la urmă prisaca de care bătrânul

preot era mândru tare: plantase în faţa ei flori, pentru a scuti albinele să piardă timpul

culegând polen de la câmp: obraji frumoşi, ochiul boului, tufănică… Amintirile autorului, zugrăvite în culorile copilăriei, sunt întregite de tabloul cinei:

în capul mesei era aşezat preotul Andrei (aşa era obieciul în vremea aceea!), ceilalţi erau

rânduiţi în preajma lui, iar copiii... mai înspre coada mesei, ... după cum e datina.

Cartea, deşi are valoare memorialistică, prezintă oameni, locuri, obiceiuri - din

perioada începutului de veac douăzeci. Eroii, în

general, sunt copii: Ion/Iancu (autorul), Mitică, Gică -

fraţii lui mai mari-, Gică, Mitică, Nicu, Genica, Aneta,

Lucica – copiii preotului Ioan, verişorii autorului. Una

dintre fetele preotului Andrei s-a căsătorit Leoveanu şi

a avut o fată, Zoe (1888-1919), care va rămâne în grija

bunicilor. Motivul nu îl cunoaştem, putem doar să îl

bănuim: după moartea mamei, Zoe a rămas în grija

bunicilor materni. Ea se va căsători cu inginerul Ion

Trifu (1881-1941).

Dintre toţi nepoţii părintelui Andrei, Nicu,

viitorul primar al oraşului Caracal, ocupă un loc aparte:

frate şi verişor mai mare, era iniţiatorul tuturor

jocurilor copilăriei,

al ghiduşiilor şi

poznelor, dar şi cel

care cunoştea în

amănunţime

proprietăţile

familiei, locurile unde se aflau acestea.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, familia

preotului Ion Betulescu s-a mutat pe strada Andrei

Şaguna, gard în gard cu cazarma regimentului de

călăraşi şi cu închisoarea oraşului (zonă unde, mai

târziu, a fost ridicată clădirea Liceului „Ioniţă Asan”).

Casa a fost construită de meşteri sârbi. Printre aceştia

era şi un tânăr care se lăuda că-i plac ardeii iuţi şi că nu

se găsesc chiar atât de iuţi, pe cât ar dori el... Nicu

Betulescu i-a servit sârbului un ardei vineţiu şi gogonat,

prinzându-se cu acesta, pe o băncuţă,2 că nu poate să-l

mănânce ...aşa!...dintr’o dată!...şi necopt!

Fig. 3 Dumitru Betulescu (dr.)

Fig. 4 Familia Dumitru

Betulescu

Fig. 5 Familia Gheorghe Betulescu

(Mărioara – soţia- şi cei doi copii:

Jenică şi Bica)



Ce a urmat?!...Sârbul a fost năpădit de o

tuse haină, ochii i se’nroşiră, se’nnecă…şi

neputând să mai vorbească, făcea doar semne

desnădăjduite, cu mâinile... – Apă! Apă!...repede!

strigă unul dintre cei de faţă, - că moare

„rumânul”!...Isprava tânărului Nicu Betulescu nu

putea rămâne nepedepsită de aprigul său părinte.

Acesta l-a chemat într-o odae mai dosnică, - spre

a-i da sfaturi cum să se poarte cu lumea, de-

aci’nainte…(Socotesc că acele „sfaturi” erau

bine...simţite, deoarece îl auzeam, de afară, pe

văru-meu, cum le primea...cu exclamaţiuni!).

„Sfaturile” au fost uitate repede de împricinat şi

altă „victimă” avea să-i cadă în plasă. De data

aceasta: Moş Stancu, un argat care îmbătrânise în casa preotului Andrei şi căruia acesta îi

dădea de lucru prin curte, fiindcă n’avea moşneagul

nici un rost în lume.Moş Stancu purta, veşnic, în gură

o lulea; când termina tutunul,era necăjit foc, încât nu

se mai înţelegea nimeni cu el. Într-una din zilele când

Moş Stancu a rămas fără tutun, cel care s-a oferit să-i

umple luleaua a fost Nicu, numai că, în loc de tutun,

i-a pus bietului bătrân…praf de puşcă: de-abia trase,

însă, două-trei fumuri, când, deodată, se auzi o

pocnitură straşnică şi…văzurăm luleaua lui Moş

Stancu zburând prin aer, în chip de bondar. Îi

rămăsese ‘ntre dinţi doar un crâmpei din ea!...Acesta

a fost copilul Nicu Betulescu. Amintirea acelor zile,

probabil i-a alinat suferinţa şi i-a mângâiat sufletul, în

toamna şi iarna vieţii.

Familia Betulescu s-a înrudit cu familii care

făceau parte din elita intelectuală şi economică a

oraşului: Trifu (Zoe căsătorită cu Ion Trifu),

Predeţeanu (Ana căsătorită cu Eftimie Predeţeanu),

Petrescu, Iliescu . Astfel, Elena/Lelica s-a căsătorit cu Oprea Petrescu (Panti), ofiţer de

cavalerie. În 1951, acesta a

fost condamnat, de către

autorităţile comuniste, la 2 ani

de închisoare, făcuţi în

Colonia de muncă de la

Castelu. O altă figură

importantă a Caracalului, Jean

Iliescu – membru al P.N.Ţ.,

aripa dr. Nicolae Lupu, inginer

agronom şi director al

Camerei de Comerţ a judeţului

Romanaţi, căsătorit cu

Marioara, era verişor cu copiii

preotului Ion Betulescu

Fig. 6 Oprea (Panti) Petrescu

Fig. 7 Nicolae Zidaru

Fig. 8 Lt. Col. Nicolae Zidaru, în timpul unei

demonstraţii



(Nicuşor Betulescu, fiul lui Dumitru, spunea că tatăl lui îl

invita: “hai la văru’ meu, Jean Iliescu!”).

Dumitru Betulescu (1899 -1976) , fratele mai mic

al lui Nicu şi Gică, a urmat Şcoala Medie Agricolă, Roman.

A fost căsătorit cu Floarea Zidaru cu care a avut doi copii:

Paula Monica (n. 1937 - d. 2000) – căsătorită cu ing.

Stelian Miulescu - şi Nicuşor. Florica/Florina era fiica lui

Anghel Zidaru, din Balş. Acesta a fost copil de trupă; după

primul război mondial, a primit de la statul român pensie şi

pământ, ajungând să deţină 7 ha. Celălalt copil al familiei

Zidaru a fost Nicolae. Acesta a urmat Şcoala militară de

ofiţeri de infanterie de la Sibiu, înfiinţată în 19203,

ajungând locotenent-colonel de cavalerie în Garda regală,

la dresaj, alături de o altă glorie a echitaţiei româneşti,

Felix Ţopescu, la obstacole. Pe tânărul sublocotenent

Nicolae Zidaru îl găsim menţionat, în Monografia judeţului

Romanaţi, ca făcând parte din efectivele Regimentului 2

Călăraşi, în cadrul Escadronului de mitraliere, cu sediul în Caracal, alături de lt.

Căpitănescu Constantin, lt. Prica Gheorghe, sublt. Petrescu Oprea4; informaţia este datată:

1octombrie 1927. Escadronul său

făcea parte din Divizionul I, cu

sediul în Caracal. Comandantul

Regimentului 2 Călăraşi devenise,

începând cu 1 octombrie 1927,

colonelul Rădulescu Dumitru care îl

înlocuise pe colonelul Gheorghe

Argeşeanu (comandantul

Regimentului 2 Călăraşi între 1

aprilie 1922 - 1 octombrie 1927);

Divizionul I, în rândurile căruia se

număra şi Nicolae Zidaru, era

condus de lt. colonel Grozăvescu

Virgil5.

În perioada interbelică, Nicolae

Zidaru a participat la concursurile hipice de dresaj, reluate din 19226.

După 1945, s-a constituit

Organizaţia Sportului Popular

(O.S.P.) şi, în cadrul acestei noi

organizaţii, a fost introdusă şi

călăria care beneficia, şi ea, de o

nouă organizare. Practic, aceasta

a fost reluată după 1947. Un an

mai târziu, a fost desfiinţat

Jockey Club-ul Român şi, în

locul acestuia, s-a constituit

Federaţia Ecvestră, condusă de

g-ral Dumitru Popescu; secretar

general era lt. col. Felix Ţopescu.

Fig. 9 Florica Zidaru (căs.

cu Dumitru Betulescu)

Fig. 10 Florica Zidaru (dr., jos), alături de

colegele de şcoală, într-o scenetă

Fig. 11 Dumitru Betulescu în timpul armatei



Printre consilierii tehnici îl regăsim şi pe lt. col.

Nicolae Zidaru.

Acesta a mai fost membru al Comitetului

pentru Cultură Fizică şi Sport, reprezentând

Bucureştiul (Caracalul era reprezentat de Nicolae

Oţeleanu), instituţie apărută după 19477. În 1953,

Nicolae Zidaru, alături de Ion Bârloiu (călărie) şi

Ioan Mureşan (coordonator şi atletism),

antrenează echipa de pentatlon modern a

României.

La Olimpiada din 1952, organizată la

Helsinki, echipa de echitaţie a fost restructurată

cu numai două săptămâni înainte de plecare:

rezultatul a fost unul modest – locul 10.

Am făcut această incursiune, prin istoria

hipismului românesc, din cel puţin două motive:

gloria şi prestigiul, aduse ţării de către militarii

sportivi.

Fraţii mai mari, Betulescu – Nicolae/Nicu şi

Gheorghe/Gică – s-au lăsat influenţaţi de spiritul

epocii - cel al negoţului cu cereale - şi au înfiinţat

o firmă, numită: Betulescu & Comp. La constituire, 1919, fraţii Betulescu au fost asociaţi

cu Ionică Brătăşanu, I. Diaconescu, I. Teicher8, firma funcţionând sub denumirea

Brătăşanu. Dumitru, mai mic, după terminarea studiilor s-a întors acasă, practicând, ca şi

fraţii săi, agricultura. Prosperitatea şi ascensiunea socio-economică s-au datorat, în primul

rând, muncii, valoare moştenită din familie. Cei doi copii – Monica şi Nicuşor – au fost

crescuţi în această atmosferă, transformând zicala „Numai cine munceşte, are!” în realitate.

Instaurarea regimului comunist a lovit crunt familia Betulescu. Proprietăţile,

agonisite cu trudă, de-a lungul mai multor generaţii, au fost naţionalizate sau „donate”

statului. Frumoasa casă de pe strada Andrei Şaguna, ridicată la sfârşitul secolului al XIX-

lea, a devenit bun al întregului popor. Familiei Dumitru Betulescu i-au fost rezervate

camerele micuţe, din spate, casa mare fiind

naţionalizată. S-au depus mari eforturi şi pentru

acestea, familia riscând să rămână pe drumuri, dacă

nu s-ar fi găsit „soluţia” divorţului. S-au perindat

mulţi chiriaşi în casa ridicată de preotul Ioan

Betulescu: o femeie în vârstă, familiile Drăgan şi

Ştefan. Tot aici a fost mutat, cu chirie la stat, din casa

de pe bulevard, naţionalizată şi ea, fratele lui

Dumitru, Nicolae. Spre sfârşitul anilor ’70, casa

revenea, în totalitate, urmaşilor: familia Monica şi

Stelian Miulescu9.

Furia noului regim s-a răsfrânt şi asupra

membrilor familiei Betulescu, celor doi copii li s-a

încălcat dreptul la învăţătură: în 1960, lui Nicuşor

Betulescu i s-a interzis să se prezinte la examenul de

admitere la Liceul „Ioniţă Asan”, Caracal. Timp de un

an, a lucrat, ca muncitor necalificat, la ridicarea

Fig. 12 Stelian Miulescu (ginerele

lui D-tru Betulescu)

Fig. 13 Biletul de eliberare al lui

D-tru Betulescu, din penitenciarul

Botoşani (1963)10



Complexului de porci. Monica a plecat în Banat. Dumitru a fost arestat în mai multe

rânduri: 1952 – 1955 (a fost condamnat 36 de luni, dar a fost eliberat în iunie 1954), 1959-

1963, motivele înscrise în fişele matricole penale fiind: „delegat secţie de votare P.N.Ţ.

Maniu”, „uneltire contra regimului”/renumitul art. 209 din Codul Penal. A trecut prin

penitenciarele şi lagărele de muncă din: Leordeni, Caransebeş, Jilava, Botoşani, Galaţi.

În legătură cu ultima detenţie, prin bunăvoinţa fiului său, Nicuşor, am intrat în

posesia Sentinţei de condamnare nr. 218, dată - în şedinţa publică din 26 aprilie 1960 - de

către Tribunalul Militar din Craiova. Au fost judecaţi, în acelaşi proces, următorii:

Voiculescu N. Marin (fost avocat), Dumitru Betulescu, Ciocănescu I. Nicolae (absolvent al

Şcolii practice de comerţ din Paris, fost director al Federalei Caracal), Hristea P. Ion (zis

Cita, fost comerciant). Infracţiunea pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi: uneltire

contra ordinei sociale, art. 209, p. 2, lit. a, C. P. La data şedinţei publice, dintrei cei patru

arestaţi, Ciocănescu Nicolae decedase cu numai câteva zile înainte de proces (18 aprilie

1960), în penitenciarul din Craiova. Procurorul militar, cpt. de justiţie Ularu Ion, a făcut un

istoric al faptelor şi a arătat că, din actele şi din probele administrate, rezulta că inculpaţii,

sub pretextul că se întâlnesc pentru a juca rummy, se adunau în locuinţa lui Hristea Ion, „în

mod regulat, cam de

două ori pe săptămână,

abordând probleme de

politică internă şi

externă, aflate la

ordinea zilei,

manifestându-şi

duşmănia faţă de

regimul democrat-

popular”. În proces au

fost audiaţi, ca martori:

Petreanu Ion

(„inculpatul

Voiculescu Marin

audia regulat posturile

de radio capitaliste şi

în mod duşmănos afirma că americanii vor face război, iar comuniştii vor fi învinşi şi el

îşi va recăpăta poziţia pierdută”), Mitrache Petre (arestatul Voiculescu Marin afirma că:

„regimul actual a înrobit lumea, impozitele fiscale sunt biruri şi tot ce se construieşte acum

este din averea foştilor proprietari”), Mărculescu Ilie, Jitaru Constantin, Radovici Adrian

(„Dumitru Betulescu afirma că presa şi radioul din ţara noastră spun minciuni, în legătură

cu alegerile”).

Inculpaţii au recunoscut, numai în parte, învinuirile aduse. Pedepsele primite au

variat între 5 ani (Voiculescu Marin) şi 4 ani (Betulescu Dumitru, Hristea Ion).

În timpul deselor arestări, familia s-a descurcat foarte greu. Impozitele şi cotele

agricole au lăsat urme adânci pe chipul, dar şi în inima celor de acasă. Fiinţe evlavioase,

Florica şi Monica au găsit în biserică un sprijin şi nu şi-au pierdut speranţa în binele pe

care puteau să-l primească de la oamenii pe care familia Betulescu îi ajutase în trecut.

Vecinii, părintele Costel Rădulescu - de la Biserica „Maica Domnului”, rudele au ajutat

familia cu câte ceva din cele necesare, în această perioadă neagră.

Familia Betulescu nu a pierit. „Dovezi” sunt peste tot, prin Caracal: casele

construite de preoţii Andrei şi Ioan Betulescu - de pe străzile Carpaţi şi Andrei Şaguna,

Fig. 14 Enoriaşi ai Bisericii „Maica Domnului”. Pe rândul

de jos, în centru, preotul paroh Costel Rădulescu. Pe rândul

din mijloc, a doua din dreapta, Florica Betulescu (făcea parte

din corul Catedralei)



frumoasa vilă de pe bulevard – clădită de Nicu Betulescu, Biserica „Sf. Apostoli” - la a

cărei ridicare un mare rol a avut preotul Ioan Betulescu; dar, mai ales, au rămas nepoţii şi

stră-, strănepoţii - în venele cărora curge, ca o apă vie, sângele Betuleştilor.

În 2005, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa

anticomunistă, prin Decizia nr. 1205/08.12.2005, acorda calitatea de luptător în rezistenţa

anticomunistă lui Betulescu Nicolae, întrucât a fost închis pentru „infracţiuni din motive

politice”.

În loc de încheiere...

…În seara aceea, nu-mi mai aduc aminte ce-a mai fost; nici nu ştiu când şi unde m-am

culcat! Ştiu doar atât, că mă simţeam fericit şi par’că eram altul. Intrasem într-o lume

plină de un ce tainic, de un farmec negrăit de dulce, care-mi schimbă noaptea viselor cu

balauri, într-un cer senin, unde soarele strălucea vesel, şi unde auzeam glasurile limpezi

ale noilor mei tovarăşi de joc...

(Peioan Rohan, Nepoţii părintelui Andrei, p. 24)

Note: 1 Ioan Gh. Popescu, cunoscut sub pseudonimul literar Peioan Rohan, s-a născut la 9 septembrie

1893, data morţii nefiind cunoscută. A fost unul dintre nepoţii preotului Andrei Betulescu. Tatăl

său, Gheorghe, fratele preotului Ioan, şi-a luat numele de familie Popescu – de la cuvântul

popa/Popescu, şi nu Betulescu. Ioan Gh. Popescu a făcut studiile la Liceul Militar din Iaşi, susţinând

examenul de bacalaureat la Liceul Gheorghe Lazăr, din Bucureşti. A urmat Şcoala pregătitoare de

ofiţeri activi (1912-1914), Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (1931 - 1932). A debutat în

Îndreptarea literară (revistă de literatură, ştiinţă şi sport, apărută în 1920, avându-l ca fondator pe

Paul Tinculescu. În paginile acestei reviste au publicat Victor Eftimiu, Emil Gârleanu, George

Bacovia, Al. Cazaban, Radu D. Rosetti ş.a.), cu poezia Iisus (1918), semnată Ioan Rohan. Între

1935-1936, a fost redactorul Revistei vămilor. A avut expoziţii de pictură la Târgu Mureş (1923), la

Bucureşti, Craiova, Lugoj, Brăila, Turnu Severin, între 1924-1931, şi Ateneul Român din Bucureşti

(1932), semnând Peioan Rohan.

Pseudonime: Roman Peioan, Ioan Rohan, Peioan Rohan.

A colaborat la Lectura pentru toţi, Libertatea, Foaia interesantă, Universul, Epoca, Revista

funcţionarilor publici, Gând şi slovă oltenească (Craiova).

Opera: Flori albe (Orăştie, 1922); Nepoţii Părintelui Andrei (Bucureşti, 1930); Sacul minunat al

lui Moş Crăciun (1931); Pe aripi de vis (1936); Versuri (Craiova, 1937); Drăculea (1938). (http://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/P/popescu%20peioan%20ioan.pdf).

2 Monedă de argint, egală cu 50 bani.

3 După Marea Unire, din 1 decembrie 1918, evenimentele interne şi internaţionale au dus la o

cerere mărită de ofiţeri, pentru a încadra noile structuri ale armatei. Astfel, prin Înalt Decret nr. 5

376/1920 s-a înfiinţat o nouă şcoală de ofiţeri de infanterie, în garnizoana Sibiu (Şcoala Militară de

Infanterie nr. 2, nr. 1 fiind cea din Bucureşti). Primul comandant al noii şcoli militare, de la Sibiu,

a fost lt. col. Vasilescu Christea, ofiţer de stat major, participant activ la războiul de reîntregire, cu

studii militare în ţară şi în străinătate. În anul 1922, la titulaturii şcolii militare de la Sibiu i se adaugă numele celui care a condus ţara şi

oştirea ei la obţinerea Independenţei, Principele Carol. Astfel, incepând din acest an, timp de un

deceniu, scoala va purta numele: Scoala Militară de Infanterie nr. 2 Principele Carol. 4

Oprea (Panti) Petrescu a fost căsătorit cu Elena Betulescu, prin urmare acesta a fost cumnatul

fraţilor Betulescu şi rudă, prin alianţă, cu Nicolae Zidaru. 5 Ştefan Ricman şi alţi autori, Monografia judeţului Romanaţi, Editura Ramuri S.A.//Arte

Grafice//Craiova, 1928, pp. 281-283.



6 După primul război mondial, concursurile hipice se reiau în 1922. În anul următor, se amenajează

un nou hipodrom la Floreasca, pe lângă cele două de la Băneasa, primul construit în 1906. După

1924, se dispută anual concursul hipic naţional. Activitatea internaţională se intensifică. Astfel, la

concursurile de la Poznan şi Varşovia (1929), cpt. Constantinescu ocupă trei locuri I. Succese

similare se obţin în 1930, la Nisa şi Roma. Datorită performanţelor călăreţilor militari, această

ramură sportivă îşi dobândeşte notorietatea internaţională. Între 1935 şi 1940, echitaţia din România

atinge apogeul. În afară de concursul hipic naţional, apare o altă competiţie importantă - ce se va

numi “Campionatul calului de arme”- care a debutat la Bucureşti, în 1925, a continuat tot aici, în

1926, apoi la Sibiu (1927, 1928), la Galaţi (1929), Craiova (1930), Iaşi (1932), Bucureşti (1933),

Braşov (1935), Timişoara (1936), Arad (1937) şi Constanţa (1938). În concursul internaţonal din

1934, cpt. P. Kirculescu câştigă Concursul “Micii Antante” de la Constanţa. În anul următor (1935),

călăreţii confirmă clasa lor internaţională. O echipă formată din P. Kirculescu, C. Apostol, T.

Tudoran şi C. Zahei concurează, în vederea pregătirii pentru J.O. de la Berlin - din 1936, la

concursurile de la Nisa, Napoli, Roma, Florenţa şi Aachen, câştigând probe sau ocupând locuri

fruntaşe: C. Apostol ocupă locul I la Nisa, iar Tudoran în “Cupa oraşului Aachen”. La J.O. de la

Berlin, lt. H. Rang obţine, după baraj, medalia de argint în “Premiul naţiunilor”. Succesele se

repetă: Felix Ţopescu - o victorie la Viena, H. Rang cucereşte “Marele Premiu al oraşului Aachen”. 7 Revista Federaţia Ecvestră Română, p. 322

8 Şt. Ricman ş.a., Monografia judeţului Romanaţi, Ramuri S.A. // Arte Grafice // Craiova, 1928, p.

304. 9 Monica, fiica lui Dumitru şi Florica Betulescu, s-a căsătorit cu inginerul Stelian Miulescu. După

căsătorie, tânăra familie a cumpărat loc de casă de la Panti Petrescu (unchi), pe strada Frederic

Engels. În 1977, când casele de pe această stradă s-au demolat, pentru a se construi blocuri, familia

Miulescu s-a mutat în casa de pe strada Andrei Şaguna. 10

Fotografiile care apar în acest articol ne-au fost puse la dispoziţie de domnii Nicuşor Betulescu şi

Cristian Miulescu - fiul, respectiv nepotul lui Dumitru Betulescu – şi fac parte din Arhiva familiei

Pătru Jeana şi Adrian, fond Familia Betulescu.

La război – ca la război: patrioţi şi trădători.

Mărturisiri: generalul R. Scărişoreanu despre călăraşii săi şi despre trădători

Colonel r. Dumitru Matei

Generalul Romulus Scărişoreanu, originar din judeţul Romanaţi, este un

memorialist valoros, care a notat cu acribie momentele

trăite în războiul de acum un veac, paginile memoriilor

sale fiind adevărate lecţii de istorie şi de patriotism.

Călăreţ temerar şi ofiţer obişnuit să mânuiască cu

măiestrie atât sabia cât şi condeiul, a comandat subunităţi

şi un regiment de cavalerie, iar pe front o brigadă de

călăraşi şi detaşamente de arme întrunite. În anul 1909,

fiind căpitan în regimentul de călăraşi din Constanţa pe

care îl va comanda mai târziu, împreună cu căpitanul

Alexiu a executat un marş de rezistenţă de 1680 km

călare şi în 1909 a publicat în broşura (cum o numea el

cu modestie) Călare de la Bucureşti la Constantinopol

şi de la Constantinopol la Constanţa. Marş de rezistenţă

executat de căpitanii R. Scărişoreanu şi A. Alexiu, care

cuprindea valoroase învăţăminte şi observaţii cu caracter

militar şi de cultură generală. Din lectura celor 114 Generalul romanaţean

Romulus Scărişoreanu



pagini ale broşurii camarazii săi cavalerişti – şi nu erau puţini – aveau să obţină foloase

maxime în relaţia lor cu valorosul patruped care avea să-i poarte peste câţiva ani la victorie

sau la sacrificiul eroic în şarjele nemuritoare de la Cicârci, Robăneşti, Roşiori de Vede şi

Prunaru.

Războiul pentru Întregirea Neamului l-a găsit pe Romulus Scărişoreanu la

comanda Regimentului 9 Călăraşi din Constanţa şi despre activitatea sa în zilele

premergătoare intrării României în război, precum şi despre eroicele lupte la care au

participat călăreţii acestui regiment în luptele din Dobrogea citim ca într-o cronică

modernă paginile volumului publicat la Bucureşti în anul 1932, intitulat FRAGMENTE

DIN RĂZBOIUL 1916-1918.

După prima refacere în care se completează

efectivele de oameni şi cai, dotaţi cu armament

corespunzător şi echipament de iarnă, colonelul şi

regimentul său ajung pe frontul din Moldova, în triunghiul

morţii, cum a fost numită zona Oituz-Mărăşti-Mărăşeşti.

Aici întâlnesc o cunoştinţă a noastră din numărul anterior al

revistei, pe colonelul Alexandru Sturza (Sturdza, în grafia

autorului, pe care o vom folosi în continuare).

Ne vom opri mai puţin asupra operaţiunilor

militare propriu zise, cunoscute de cei interesaţi, dar vom

insista asupra activităţii unor comandanţi pe care autorul i-a

portretizat cu obiectivitate – folosind adesea şi culorile

întunecate, socotind că este necesar pentru ca să se ţină

seama de tristele evenimente şi să nu se mai repete –

deoarece credem că nu este lipsit de interes pentru cititori să

cunoască mai multe despre oameni şi fapte în împrejurări

excepţionale.

De la înălţimea experienţei sale, după ani buni de analiză sub toate aspectele a

evenimentelor militare atât de către specialişti în doctrină şi artă militară, precum şi de

numeroşii memorialişti, de la grade mai mici, care nu aveau viziunea de ansamblu a

acţiunilor militare113

până la comandanţi de cel mai

înalt rang, generalul Scărişoreanu prezintă propriile

sale concluzii şi cred că nu greşim redând câteva

dintre ele.

Înfrângerile noastre – scria generalul – se

datorează pe lângă anumite concepţiuni şi situaţiuni

iniţial greşite, şi slabei pregătiri morale şi nu mai

puţin unor comandanţi în bună parte nepregătiţi

intelectual şi lipsiţi de oricare însuşire războinică.

Cu privire la armamentul şi tehnica de

luptă ale armatei noastre la intrarea în acţiune arată

că nu numai dotarea inferioară faţă de armata

adversă a dus la eşecuri în prima parte a

războioului ci şi slaba pregătire morală a armatei.

Unii (comandanţi) bine apreciaţi până în momentul

113 Autorul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, sublocotenentului Camil Petrescu,

care a luptat în cadrul unei unităţi din Armata a 2-a, întreba într-o notă de subsol de ce s-au retras trupele române din Ardeal

fără a fi obligate de inamic, după ce înaintaseră victorioase până la Braşov şi de acolo la Făgăraş şi mai departe.

Cel de-al doilea volum

memorialistic cu dedicaţia

către generalul Gh. Manu



intrării noastre în război, la auzul primei lovituri de tun şi-au pierdut liniştea necesară,

manifestând o grijă – uneori ridicolă – a menajării propriei persoane, iar alte ori prin

ordine pripite sau ezitări de a le da, prin ordine incoerente sau cu conţinut ameninţător şi

uneori prin bruscări asupra subordonaţilor împinse până la violenţe care, dacă, câteodată

erau necesare, de cele mai multe ori fiind greşit aplicate, au adus numai descurajare.

Citind aceste rânduri ne amintim de un personaj cunoscut din lectura anterioară,

care nu a ezitat să-şi ucidă subalternii incomozi direct şi fără judecată.

Autorul critică acele protecţiuni condamnabile de camuflare în posturi de unde,

dacă pericolul era exclus, posibilitatea obţinerii decoraţiunilor de tot felul era mai uşor

realizabilă, de multe ori în dauna şi în dispreţul acelora ce cu drept cuvânt le meritau.

[...]. S-au văzut oameni politici, comandanţi de mari unităţi, precum şi din cei mici, care

şi-au adăpostit copiii, ginerii, nepoţii, cumnaţii etc., în servicii unde orice risc al

războiului era cu totul exclus, ci numai bunul trai, căci foarte mulţi dintre aceştia au trăit

şi au petrecut mai bine în timpul războiului decât înainte de război.

Din experienţa războiului, autorul trage concluzii pentru viitor: Sângele eroilor

care au dispărut şi al celor care au rămas schilozi în viaţă [...], suferinţele îndurate chiar

de întregul neam în cei 4 ani de război, nu mai pot îngădui în viitor ca arbitrariul să

înlocuiască dreptul. O armată puternică prin valoarea materială şi morală [...] va asigura

naţiunii dezvoltarea în interior şi va asigura respectul celorlalte popoare. Germania,

devenită duşmana noastră, este exemplul cel mai evident în justificarea acestor

afirmaţiuni.

Generalul Scărişoreanu consideră că rezultatele slabe în campania din 1916 se

datoresc şi lipsei de pregătire morală şi naţională (referire la alianţele anterioare

războiului). El crede că chiar dacă armata ar fi fost dotată cu cele mai perfecţionate

maşini de război, nu se ştie dacă rezultatul ar fi fost altul, căci la partea tehnică şi

ştiinţifică a războiului trebuie să se adauge şi sufletul omului. În a doua parte a războiului,

sub influenţa patriotismului ridicat la înălţimea pericolului care ameninţa distrugerea

totală a ţării, s-au obţinut victoriile miraculoase de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, prin

care ne-am impus în faţa unui duşman puternic ce-şi hătărâse şi timpul în care ţara va fi

ocupată.

Valoarea factorului moral rezultă şi din faptul că eroica armată sârbă, cu

pregătire materială inferioară, a învins armata austriacă datorită spiritului de sacrificiu

înrădăcinat în sufletul întregului popor.

Autorul nu avea încredere în hotărârile Ligii Naţiunilor, căci nu se ştie dacă toate

vor fi respectate şi observă că în dispreţul tratatelor alţii se pregătesc cu febrilitate pentru

un viitor război. Ei vor căuta provocarea incidentelor de pe urma cărora să rezulte

războiul ce le va aduce câştigul pe care-l urmăresc. Astăzi cunoaştem faptul că istoria i-a

confirmat previziunile.

Generalul recomandă ca în viitor cei responsabili să fie atenţi cu minorităţile în

armată, căci nu toţi au bune sentimente şi cu atât mai puţin sunt dispuşi să-şi dea viaţa

pentru ţara noastră, iar ţările vecine îi vor îndemna nu numai la dezertări, ci chiar la

trădări. [...] Trupa de origine străină este predispusă la prima ocaziune a dezerta în

rândurile inamicului. Asemenea elemente din armata austro-ungară la primele ocaziuni

aruncau armele, predâdu-se în masă, fapt ce mai tîrziu a dus nu numai la pierderea

războiului, ci şi a Ţărei. Alte exemple vom prezenta mai departe.

Concluzia autorului este că educaţia poporului român trebuie să fie dezvoltată la

maximum, atingând fanatismul şovinist al dragostei şi apărării ţării. [...] Când pericolul

apare, să apărem în faţa duşmanului cu armatele române fără minoritari, nu numai cu



sufletele şi piepturile goale, dar şi cu armamentul cel mai modern114

, care să dea încredere

luptătorilor în perfecta calitate a armelor ce poartă, ceea ce le va mări avântul şi voinţa

de a învinge.

În prima parte a cărţii autorul prezintă acţiunile din faza premergătoare a

războiului şi acţiunile de luptă la care a participat cu regimentul său în sectorul frontierei

de sud a Dobrogei. Trupele noastre erau formate din oameni vârstnici, fără valoare

operativă, fără pregătire militară şi chiar fără echipare completă. Brigăzile 5 şi 6 Mixte

aveau regimentele compuse din al 4-lea batalion al regimentelor operative (adică din

rezervişti). Valoare operativă aveau numai Regimentele 9 Vânători, 40 Infanterie, 9

Călăraşi, 10 Călăraşi şi o baterie din Regimentul 20 Artilerie. Celelalte baterii aveau tunuri

vechi de 87 mm.

În dimineaţa de 15 august s-a primit la regiment mesajul M.S. Regelui

Ferdinand: OSTAŞI!

V-am chemat să purtaţi steagurile noastre peste hotarele unde fraţii voştri vă

aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marilor voevozi, Mihai

Viteazul şi Ştefan cel Mare, ale căror rămăşiţe zac în pământurile ce veţi dezrobi, vă

îndeamnă la biruinţă, ca vrednici urmaşi ai ostaşilor cari au învins la Războieni,

Călugăreni şi Plevna. Veţi lupta alături de marile naţiuni cu care ne-am unit. O luptă

aprigă vă aşteaptă. Cu bărbăţie să îndurăm însă greutăţile şi, cu ajutorul lui Dumnezeu,

izbânda va fi a noastră. Arătaţi-vă deci demni de Gloria Străbună.

De-a lungul veacurilor, un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi!

FERDINAND.

În acelaşi timp se comunică oficial numirea colonelului Scărişoreanu în funcţia

de comandant al Brigăzii 5 Călăraşi, dar exercita această comandă de la 2 august 1916.

A doua zi de la decretarea mobilizării, un soldat din Regimentul 9 Călăraşi a

dezertat cu cal şi echipament, iar exemplul său a fost urmat de alţii aici şi în Carpaţi. După

9 octombrie, în retragerea ce a urmat, soldaţii armatei române de naţionalitate bulgară au

dezertat în masă. Nenorociţii care se refugiau din sudul Dobrogei căutau scăparea vieţii şi

a puţinului avut încărcat în nişte căruţe trase de animale slăbite din cauza drumului

îndelungat şi lipsa hranei. Copiii de la sânul femeilor şi cei de vârstă mai fragedă în bună

parte au murit pe drum în braţele mamelor lor din cauza răcelilor provocate de ploile

existente în acel timp şi au fost îngropaţi în tot lungul şoselei de la Hamangia până la

Măcin, dând aparenţa unui cimitir nesfârşit115

.

Autorul arată situaţia grea a trupelor române din cele două brigăzi mixte, ale

căror opinci se rupseseră şi au fost aruncate, iar soldaţii mergeau desculţi: Cu armele şi

muniţiile în spinare, prezentau aspectul dureros al soldatului apărătorul Ţării Româneşti

în faţa duşmanului şi a soldatului aliat rus, perfect echipat, care ne privea nici cel puţin cu

milă, ci numai cu dispreţ. După 9 octombrie, în retragerea ce a urmat, soldaţii armatei

române de naţionalitate bulgară au dezertat în masă, formând bande pe propriul nostru

teritoriu, mai ales în pădurile din jurul Babadagului; au jefuit şi au omorât bătrâni, copii

şi femei, pe care le-au necinstit. Autorul scrie cu regret: Ce bine ar fi fost ca în ambele

Regimente 9 şi 10 Călăraşi cu recrutare dobrogeană să nu fie întrebuinţate pe acest front

elementele bulgarilor, cărora li s-a oferit tentaţiunea dezertărilor la inamic.

114Aluzie la afirmaţia unui ministru de război care spunea în parlament că în lipsa armelor ne vom bate cu pumnii şi cu dinţii.

115 Mărturiile sunt asemănătoare celor făcute de veteranul acestui război, plutonierul major

Mirică Dumitru, în Memorii de război, publicate în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 54,

55/2016; 56/2017.



*

Redăm în continuare secvenţe semnificative la care a participat autorul şi

călăraşii săi, săvârşind fapte de eroism apreciate de superiori şi sabotate de trădători.

După căderea Turtucaiei, la aripa dreaptă era foarte mare presiune, inamicul

voind să pună stăpânire pe trecerea de la Cernavodă pentru a izola trupele de vestul ţării.

După ce a vorbit batalioanelor 4/R11 Infanterie şi 4/R/24 Infanterie ce suferiseră

eşecul de la Karapelit, colonelul Scărişoreanu a constatat că este o greşeală a celor care au

crezut că se pot forma unităţi de luptă chiar în timpul războiului, cu oameni care nu au nici

o pregătire, fapt ce se confirmase atât de dureros chiar de la începutul războiului. La

încheierea cuvântării comandantului: Cu vitejia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, sigur

victoria va fi a noastră! trupa se descoperă, se închină şi se roagă: Ajută-ne Doamne şi fă

pace!

În noaptea 31 august/1 septembrie brigada primeşte ordinul nr. 6 al Diviziei 19

Infanterie că reintră în subordinea acesteia şi i se ordonă ca în ziua de 2 septembrie ora

8.00 să se găsească la nord-est de localitatea Caraomer. La 9 septembrie, prin ordinul nr. 2

al Diviziei 19 Infanterie, colonelul Scărişoreanu este numit comandant al Detaşamentului

format din Brigada 5 Călăraşi, Batalionul 4/Regimentul 11 Infanterie, Batalionul

4/Regimentul 5 Infanterie şi o baterie de artilerie pentru a apăra Amzacea. La 10

septembrie se primeşte informaţia că trupele inamice înaintează spre nord şi Divizia 19

Infanterie ordonă retragerea. Conform ordinului nr. 90 din 13 septembrie al Diviziei 19

Infanterie, Brigada 5 Călăraşi intră în subordinea acestei divizii de la care primeşte ordin

să meargă la Urluchioi. La 18 septembrie ia fiinţă Corpul 6 Cavalerie rus, compus din

Divizia 3 de Cavalerie rusă şi Brigada 5 Călăraşi întărită cu un batalion de infanterie şi

brigada intră în compunerea acestuia. La 30 septembrie Corpul 6 Cavalerie rus hotărăşte

înlocuirea trupelor sale de pe front cu ale Brigăzii 5 Călăraşi: Regimentul 10 Călăraşi

ocupă poziţie la Horoslar şi Regimentul 9 Călăraşi la Palazu (pe malul Mării), iar

Batalionul 51 la 2 km. vest Medeea. Înlocuirea se face fără incidente în noaptea de 30

septembrie/1 octombrie.

Pentru conduita trupelor române, generalul Pavlov exprimă mulţumirile sale şi

ordonă să se facă propuneri pentru decorare cu ordine ruseşti: câte 4 ofiţeri din

Regimentele 9, 10 Călăraşi şi Batalionul 51 Infanterie şi câte 4 grade inferioare din fiecare

companie şi escadron.

Luptele pentru apărarea Constanţei sunt duse de o brigadă de cavalerie rusă şi de

Regimentul 9 Călăraşi. Regimentul 10 Călăraşi reintră în brigadă şi ocupă poziţie la

Anadalchioi. Generalul Pavlov pierduse orice legătură cu unităţile sale în ziua de 9

octombrie, când avea loc cea mai importantă acţiune din Dobrogea, în care pierdeam

singurul nostru port maritim, Constanţa, şi este luat prizonier de bulgari pe când vizita

cazarma Regimentului 9 Călăraşi din Constanţa. A scăpat încălecând calul colonelului

C116

. și împreună cu sublocotenentul Drosu pornesc în goană spre nord și ajung la Mamaia

la orele 15.00.

Brigada 5 Călărași ajunge la Caramurat. Unitățile Diviziei 9 Infanterie erau

dezorganizate şi din cauza panicii pierduseră mulţi oameni, morţi, răniţi şi prizonieri.

Colonelul Frimu Constantin, comandantul Brigăzii este făcut prizonier în luptele

de ariergardă de la Caramurat, în ziua de 11 octombrie şi chiar comandantul Diviziei 9

dispăruse de pe câmpul de luptă din 9 octombrie; dezorganizarea este totală: toţi se

gândesc cum să ajungă mai repede la punctele de trecere de la Hârşova şi Măcin.

116Carataş, probabil.



La 10 octombrie 1916, ora 7.00, Brigada 5 Călăraşi pornea spre Caramurat

pentru a executa ordinul comandantului Corpului 6 Cavalerie Rus, iar recunoaşterea

trimisă de Regimentul 10 Călăraşi la 700 m. de Cicrăci este primită cu foc. Se primeşte

informaţia că 4-5 escadroane bulgare înaintau în trap asupra coloanelor de trăsuri ruso-

române care se retrăgeau, spre a le captura.

Atunci Brigada 5 Călăraşi lasă un escadron să bareze înaintarea inamicului şi cu

toate celelalte se îndreaptă spre cavaleria inamică. Se ordonă verbal Regimentului 9

Călăraşi să atace călare de front cavaleria duşmană, lăsând în linia a doua restul de

escadroane din Regimentul 10 Călăraşi. Regimentele pornesc în trap în formaţia coloană

dublă spre sud-vest Cicrăci şi la 5-600 metri de inamic trag sabia din teacă şi fără cea mai

mică ezitare atacă liniile desfăşurate ale inamicului în sunetul trompetelor de la toate

escadroanele şi în zgomotul asurzitor de urale şi tropot al cailor, cu o violenţă ce le dă

peste cap, iar cei ce veneau asupra Regimentului 10 Călăraşi, (aproximativ un escadron),

întorc caii şi se retrag în goană. Au fost astfel salvate sute de trăsuri cu muniţie, alimente şi

alte materiale care ar fi fost capturate de inamic şi au fost capturaţi 10-12 prizonieri cu caii

lor, renunţând la cei fără cai. Pierderile noastre au fost de 14 morţi şi 30 răniţi de sabie sau

de focul mitralierelor duşmane care au deschis focul asupra ambelor regimente şi au oprit

elanul atacului călare la aproximativ 800-1.000 metri, astfel că eficacitatea lor s-a produs

numai asupra câtorva călăreţi care n-au stăpânit caii.

În dimineaţa de 11 octombrie trece pe lângă localitatea Cicrăci Regimentul de

Ulani din Divizia 3 Cavalerie rusă comandat de colonelul Von Val, la sud Cicrăci descalecă

şi pornesc în formaţie de trăgători, dar sunt primiţi cu foc violent de infanterie şi artilerie.

În această situaţie intervine Regimentul 10 Călăraşi la aripa dreaptă a ruşilor, cu

călăreţii celor 4 escadroane descălecaţi, deschizând foc viu asupra duşmanului, dând

posibilitatea regimentului rus să se retragă om cu om, apoi se retrage şi regimentul român.

Fiind atacate de forţe duşmane superioare, trupele primesc ordin de retragere:

Regimentul 10 Călăraşi la nord de Tari Verde, iar Regimentul 9 Călăraşi la Casapchioi,

lăsând pentru siguranţă în timpul nopţii un escadron din Regimentul 10 Călăraşi la

Caranasul, sub comanda locotenentului Wachman şi un escadron din Regimentul 9

Călăraşi la Casapchioi. Escadronul din Regimentul 10 Călăraşi, comandat de

locotenentul Wachman părăseşte poziţia fără a fi atacat şi vine în cantonament la

Casapchioi noaptea de 11/12 octombrie la ora 1.00 motivând că a fost atacat de forţe

superioare. Faptul a fost dovedit ca neadevărat în dimineaţa zilei de 12 octombrie, când

s-au trimis patrule de recunoaştere cu ofiţeri şi au constatat că localităţile nu erau ocupate

de inamic.

S-a dat apoi ordin ca un Detaşament comandat de căpitanul Mărculescu să

ocupe poziţia, apoi s-a ordonat ca pe timpul nopţii frontul să fie păzit numai de un

escadron din Regimentul 10 Călăraşi. Căpitanul Mărculescu, din proprie iniţiativă,

rămâne şi el acolo pentru a întări poziţia, măsură apreciată de Brigada 5 Călăraşi117

. La 13 octombrie trupele ruse se retrag spre nord şi se ordonă să se retragă şi

escadroanele române de pe poziţie la Sariurt

La Hamangia era un depozit rus de alimente căruia urma să i se dea foc, însă au

fost rechiziţionate, de la populaţia bulgară care nu se refugiase, 30 de trăsuri ce au fost

încărcate în seara zilei de 13 octombrie, de aceste alimente beneficiind trupele ruse şi

117

Am relatat aceste evenimente din luptele de pe frontul din Dobrogea, fiindcă între cei

nominalizaţi, locotenentul Wachman şi căpitanul Mărculescu, sunt cunoştinţe ale noastre din

articolul precedent.



române aflate în zonă, precum şi populaţia civilă, aşa că nu s-a mai dat foc.

La 14 octombrie se află că trupe bulgare sunt la Cogealac şi 2-3 escadroane

înaintează spre nord. Contra lor se trimite Regimentul 9 Călărași și la apropierea lui

bulgarii se retrag spre sud.

Brigada 5 Călărași primește ordin să se meargă la Testemelul (Vasile Alecsandri),

unde porneşte în dimineaţa de 15 octombrie. La ora 14.00 ajunge pe frontul Eschi Baba-

Testemelul şi ocupă poziţie la sudul localităţii. Aici au găsit Regimentul de Ulani al

colonelului Von Val, iar în noaptea 14/15 sosesc încă două regimente de infanterie rusă din

Divizia 9 a Corpului 4 Siberian.

Soldaţii de naţionalitate bulgară din Regimentul 10 Călăraşi au dezertat cu cai şi

armament la retragerea spre nord, unii mergând la casele lor, alţii ascunzându-se în

pădurile din zonă. Cei din Regimentul 9 Călăraşi dezertaseră încă din 9 octombrie, după

căderea Constanţei. În regimente mai erau numai cei de naţionalitate română şi puţini de

naţionalitate străină. La încheierea păcii de la Bucureşti cel mult o cincime din efectivul de

străini mobilizaţi în cele două regimente rămăseseră credincioşi ţării noastre. Înşişi turcii,

cărora ţara noastră le făcuse atât de multe avantaje au dovedit aceeaşi ingratitudine ca

bulgarii, evreii şi nemţii.

Situaţia frontului s-a înrăutăţit în zilele de 14 şi 15 octombrie. Trupa de

naţionalitate străină s-a organizat în bande care jefuiau în jurul Babadagului. Cu aprobarea

Diviziei 3 Cavalerie rusă, colonelul Scărişoreanu organizează o poteră formată din 50 de

călăreţi sub comanda căpitanului H. Ch118

. pentru prinderea dezertorilor, dar acesta se duce

la familia sa în Tulcea şi după câteva zile se întoarce fără să fi prins vreun dezertor.

Autorul descrie starea jalnică a populaţiei române care se retrăgea din calea

invadatorilor şi masa nesfârşită de oameni din jurul Măcinului, aşteptând săptămâni să

poată trece Dunărea.

La 17 octombrie Corpul 6 Cavalerie rus ordonă Brigăzii 5 Cavalerie să fie la 18

octombrie la Başpunar, unde va primi ordine de la generalul Pavlov. În dimineaţa de 18

octombrie brigada primeşte ordinul Corpului 4 Siberian, să meargă la Cuciurova.

Prin Ordinul de Zi nr. 30 generalul de divizie Pavlov, comandantul Corpului 6

Cavalerie al Armatei Imperiale Ruse aducea mulţumiri domnului colonel Scărişoreanu

Romulus, comandantul Brigadei a 5-a Călăraşi Români, domnului locotenent colonel

Steriade Alexandru, comandantul Regimentului 9 Călăraşi, domnului colonel Marini

Camil, comandantul Regimentului 10 Călăraşi, domnilor ofiţeri şi ostaşilor acestei

brigade pentru strălucita şi curajoasa lor purtare, pe tot timpul cât au fost sub ordinele

mele.

La 20 octombrie brigada intră în subordinea Diviziei a 9-a Siberiană. Între

localităţile Testemelu şi Doiran au fost semnalate până la această dată două divizii de

infanterie bulgară.

Autorul prezintă încă un exemplu de laşitate care confirmă concluziile sale cu

privire la unii comandanţi: în timpul unui bombardament de artilerie la Topraisar, un

căpitan de la coloana de subzistenţă încalecă pe deşelate un cal de tracţiune, şi fuge

antrenând după el trupa trenului regimental. După război a fost văzut decorat cu ordine de

război şi înaintat la gradul de colonel, deşi merita să fie trimis în judecata Curţii Marţiale,

judecată care nu a avut loc. Îndrăzneala a mers până acolo, că un prieten i-a cerut

colonelului Scărişoreanu să facă aprecieri favorabile în foaia calificativă ce se ataşa la

memoriu în acel timp, dar colonelul a arătat cum era în drept a se face.

118

Hagi Chirea?



Situaţia îngrijorătoare a brigadei a fost raportată de două ori eşaloanelor

superioare, astfel că la 22 octombrie se ordonă regimentelor brigăzii să treacă în spatele

frontului pentru refacere.

La 24 octombrie începe ofensiva Diviziei 9 Siberiene şi la 25 octombrie

Cartierul Brigăzii se mută la Ostrovul. La 26 octombrie comandantul acestei divizii cere

executarea de către brigadă a unei recunoaşteri ofensive pentru a cunoaşte situaţia trupelor

inamice la aripa noastră dreaptă. La acţiune participă două escadroane din Regimentul 9

Călăraşi şi un escadron din Regimentul 10 Călăraşi. Înaintarea se face fără incidente până

aproape de Hârşova, pe care bulgarii o părăsesc după ce-i dă foc din toate părţile: nici o

casă nu a rămas neincendiată, în afară de geamia turcească şi biserica română.

În retragerea lor, bulgarii nu au cruţat nici un sat locuit de români, dându-le foc

sistematic, fapt dovedit de butoaiele de păcură şi petrol ale căror rămăşiţe au fost găsite de

trupele noastre. Purtare sălbatică au avut şi faţă de oamenii pe care i-au prins în localităţi.

A fost găsit cadavrul carbonizat al unui bărbat legat de tăblia unui pat de fier, probabil un

prizonier sau un rănit care nu a mai putut să se deplaseze. Generalul Regulschi împins de

curiozitate se duce să vadă dezastrul provocat fără nici un motiv de sălbăticia bulgară. La

înapoiere spune: în adevăr, este un dezastru organizat în mod artistic.

Zilele de încordare şi operaţiunile neîntrerupte au slăbit foarte mult forţa

combativă a regimentelor Brigăzii 5 Călăraşi. La trenurile regimentale erau cai şchiopi,

roşi de şea, răniţi de gloanţe şi sabie, sute de oameni nu aveau pe ce încăleca, unii erau

răniţi uşor, alţii cu răceli datorate faptului că erau uzi şi nu puteau să-şi usuce hainele, fiind

permanent călare. La trenurile regimentale erau câţiva ofiţeri bolnavi şi cu scutiri medicale,

iar alţii fără motiv şedeau la odihnă cu îngăduinţa comandanţilor de regimente,

sustrăgându-se pericolului prin care treceam zi şi noapte.

În zilele de 28 şi 29 octombrie brigada a executat misiunile date de Divizia 9

Siberiană. Cu începere de la 29 octombrie atacurile ruşilor au fost tot mai slabe, se

înaintează puţin, apoi încetează cu totul, când frontul începe a se stabiliza.

La 5 noiembrie 1916, frontul dobrogean se afla în sectoarele Boascic-Saragea-

est Cernavoda-Dorobanţu-Caramurat-Medgidia-Constanţa. Brigada 5 Călăraşi a rămas pe

frontul dobrogean până la 5 noiembrie 1916, când a primit ordin de retragere spre Tulcea

pentru refacere. La aceeaşi dată, colonelul Scărişoreanu a primit ordinul generalului

Regulschi, comandantul Diviziei 9 Siberiană, prin care se aduc brigăzii mulţumiri pentru

serviciul capabil şi util pe câmpul de luptă.

La 7 noiembrie, brigada primeşte ordin să nu mai meargă la Tulcea, ci la Satul

Nou, unde a primit ordinul Armatei să se deplaseze spre Brăila, apoi spre Galaţi, pentru

refacere. La 9 noiembrie ora 12.00 a trecut Dunărea pe şlepuri la Măcin şi la ora 16.00

intra în Brăila, cantonând în partea de nord a oraşului. În dimineaţa următoare a pornit spre

Galaţi, unde a ajuns la ora 16.30

Rănile cailor, datorate şeilor nescoase săptămâni întregi, au fost vindecate, cei

doi veterinari având la dispoziţie medicamente suficiente. Armamentul a fost curăţat de

armurieri. S-a completat şi distribuit noul echipament şi îmbrăcămintea de iarnă. S-a

completat numărul cailor de tracţiune şi de şa, fiecare escadron ajungând la 120 cai de şea.

S-a completat instrucţia trupei, insistând asupra tragerilor cu cartuşe de război şi asupra

instrucţiei pe jos.

Situaţia grea a fontului nostru în bătălia de pe Argeş impunea trecerea unor trupe

ruseşti (Corpul 4 Siberian şi Divizia 3 Cavalerie) din Dobrogea pe malul stâng al Dunării,

dar prin această manevră, de altfel lipsită de consecinţele aşteptate, a slăbit frontul

dobrogean şi întreaga Dobroge a căzut sub stăpânirea inamicului: bulgarii ocupă partea de



sud până la calea ferată Cernavodă-Constanţa, iar trupele germane partea aflată la nordul

acestei linii.

Trupele ruseşti s-au retras din Dobrogea în zilele de 9 şi 10 decembrie 1916 sub

presiunea armatelor invadatoare, trecând Dunărea pe la Brăila şi Isaccea.

Brigada 5 Călăraşi se reface la Galaţi timp de o lună de zile, completându-şi

efectivele de cai şi oameni, dotaţi acum cu armament şi echipament corespunzător. Toate

escadroanele aveau câte 120 cai de şea şi o secţie de mitraliere Maxim la Regimentul 9

Călăraşi, iar la Regimentul 10, o puşcă mitralieră. Efectivul total era: 1416 cai, 1450 trupă

şi 52 ofiţeri.

La 27 noiembrie, au sosit 24 decoraţii ruseşti Sfântul Gheorghe pentru gradele

inferioare din regimentele brigăzii.

La 7 decembrie, colonelul Scărişoreanu a fost chemat la Marele Cartier General

la Bârlad, unde a primit ordinul nr. 3843 prin care Brigada 5 Călăraşi se punea la dispoziţia

Armatei a 2-a, care avea cartierul la Focşani.

Operaţiunile Armatei a 2-a în munţii Vrancei, în zona în care se găsea Brigada 7

Mixtă comandată de colonelul Sturdza, nu se desfăşurau mulţumitor şi acesta cerând

ajutor, s-a trimis acolo Brigada 5 Călăraşi.

La 11 decembrie Brigada s-a pus în mişcare în direcţia Barboşi, iar pe traseu, la

Răstoaca, un jandarm i-a înmânat comandantului ordinul care prevedea deplasarea fără

oprire până la Soveja, unde se va pune la dispoziţia colonelului Sturdza, comandantul

Brigăzii a 7-a Mixtă. La Panciu, un trimis al colonelului Sturdza transmite ordinul acestuia

ca oamenii brigăzii să ajungă la Soveja cu trenul forestier, iar caii să rămână acolo.

La 16 decembrie, colonelul Sturdza trece în revistă Brigada 5 Călăraşi (în fapt,

1.000 de oameni, căci 450 au rămas cu caii la Panciu). Ajungând în dreptul preotului, îi

sărută mâna, deşi preotul era mai tânăr decât colonelul, apoi se opreşte în faţa

locotenentului Wachman, strângându-i mâna şi spunându-i cuvinte de mulţumire pentru

faptul că vor lucra împreună. Colonelului Scărişoreanu îi înmânează Ordinul de Operaţii

nr. 10 şi-l invită să dejuneze împreună, cerându-i verbal 4 patrule la dispoziţia Brigăzii 7

Mixtă şi pe locotenentul Wachman ca ofiţer de legătură.

Ordinul de operaţii arăta că generalul Mannerheim solicită astuparea golului de

la aripa stângă a armatei române şi aripa dreaptă a Diviziei a 12-a rusă. Misiunea începe

imediat. Pe frontul de 5 km au fost ocupate poziţiile până la ora 16.00, stabilind legătura la

dreapta cu grănicerii şi la stânga cu ruşii.

În timpul dejunului, colonelul Sturdza a sondat opiniile colonelului Scărişoreanu

despre înfrângerile trupelor noastre şi despre valoarea trupelor germane, iar Scărişoreanu,

care nu bănuia adevăratul scop al întrebărilor, a spus ca orice bun patriot român că nu

poate fi vorba de capitulare, ba chiar că finalul ne va fi favorabil, căci superioritatea

duşmanilor noştri nu poate dura mult, iar ruşii au efective care vor opri înaintarea

germanilor. Adăuga că în Dobrogea, la aripa stângă a frontului trupele ruse şi române au

luptat bine, iar înfrângerea nu se datora inferiorităţii trupelor, ci defecţiunii planurilor de

apărare şi incapacităţii unor comandanţi ruşi şi români.

Privitor la operaţiunile din munţii Vrancei colonelul Sturdza avea altă părere

decât comandantul Armatei a 2-a, care-i cerea să reziste. Spunea că el se retrage metodic,

cu sacrificii pentru duşman, nu ca în alte zone ale frontului nostru, unde retragerile au fost

ruşinoase.

Colonelul Sturdza intenţiona să atace în ziua de 17 decembrie cu Regimentul de

Grăniceri cu speranţa că va reuşi şi a făcut o afirmaţie privitoare la retragere pe care

colonelul Scărişoreanu n-a înţeles-o: „După ce voi termina această retragere eu îmi voi



schimba pielea”. La despărţire a repetat aceste cuvinte şi, strângându-i mâna, a repetat şi

cererea de a-i trimite ca ofiţer de legătură, dacă se poate, pe locotenentul Wachman.

După ce făcuse Wachman în Dobrogea, când s-a retras fără luptă din faţa

inamicului care nici nu l-a atacat, colonelul Scărişoreanu a scăpat bucuros de acest ofiţer.

În ziua de 18 decembrie, trupele ruse au părăsit sectorul lor, dar căpitanul

Bălşanu, comandantul unui detaşament de circa 300 de oameni, format din unităţi de

cavalerie dizolvate şi biciclişti, din proprie initiativă, a ocupt frontul rămas liber. În felul

acesta un atac al trupelor germane în acest sector a fost oprit, dar efectivele reduse ale

călăraşilor şi ale Detaşamentului Bălşanu nu au urmărit inamicul. O patrulă de

recunoaştere a călăraşilor surprinde o patrulă germană care ducea în poziţiile proprii 7

grăniceri români luaţi prizonieri, ucide doi inamici şi salvează prizonierii. Atacul

grănicerilor înfrânge inamicul de pe muntele Tiua Neagră şi-i ia 300 de prizonieri, între

care 3 ofiţeri.

La ora 18.00 însă, Ordinul nr. 4 al colonelului Sturdza arăta că inamicul a întors

aripa dreaptă rusă, împingând aripa stângă a colonelului Scărişoreanu, iar inamicul din faţa

Brigăzii a 7-a Mixtă a fost respins de la Tiua Neagră. Divizia 12 Rusă se va retrage şi va

ocupa frontul Răcoasa-Alba-Găurile-Colacul.

Pentru Brigada 7 Mixtă ordinul preciza aliniamentul ce trebuia să-l ocupe în

dimineaţa următoare, când urma să rupă lupta şi să se retragă spre Valea Caşinului, pe

Dealul Boului, pe dealul Răchitaşul şi pe Valea Babei. Brigada 5 Călăraşi a primit

misiunea să ocupe Răchitaşul Mare cu cotele 927, 795, 745 şi 699.

Cu privire la acest ordin, generalul Scărişoreanu arată că nu era adevărat, întrucât

aripa stângă a sa nu se retrăsese nici un pas, iar la ora când Sturdza a dat ordinul, nu

primise raportul de la Brigada 5 Călăraşi; de asemenea, arată că frontul care trebuia ocupat

de Divizia 12 Rusă trebuia să fie Negrileşti-Bârseşti-Poiana-Năruja.

După trădarea colonelului Sturdza, colonelul Scărişoreanu şi-a amintit de

discuţia pe care a avut-o cu acesta privitoare la retragerea cu care nu era de acord

comandantul Armatei a 2-a şi a constatat că nu era cu nimic justificată, câtă vreme putea

rezista cu forţele de care dispunea în faţa unui singur regiment de infanterie german,

Regimentul nr. 204. Cedarea cu atâta uşurinţă a terenului era un act de trădare voit, care se

masca prin succese locale de care nu voia să profite şi părăsea poziţiile importante din

munţii Vrancei. Trădarea era săvârşită după un plan ocult, urmărit zi de zi şi care trebuia să

se termine cu dezertarea sa la inamic.

Brigada 5 Călăraşi a executat ordinul de retragere începând cu dimineaţa de 19

decembrie, ora 5.00, ocupând un front de 8 km împărţit în două sectoare, iar rezerva

brigăzii era formată din câte un escadron de la fiecare regiment. La ora 13.00, unităţile

brigăzii erau în noua poziţie.

Ordinul Operativ nr. 5 primit în aceeaşi zi stabilea noul dispozitiv al trupelor în

care se arăta că inamicul coboară prin Valea Chiua spre Soveja. Soveja e ocupată. Brigada

7 Mixtă apără Valea Şuşiţei şi opreşte pe inamic să atace dreapta Diviziei 15. Colonelul

Scărişoreanu comandă sectorul de la sud de Şuşiţa, până la cota 743 Dealul Boului, cu

Brigada 5 Călăraşi, Detaşamentul căpitanului Bălşanu şi două baterii de 53 mm. Acest

dispozitiv va fi luat în ziua de 20 decembrie şi terminat între orele 11.00-12.00 ziua.

Misiunea pentru colonelul Scărişoreanu, care înlocuia trupele locotenent-

colonelului Iordăchescu era „de supraveghere spre vest, cu atenţiunea spre sud, în vederea

unei acţiuni inamice în contra flancului stâng al Diviziei a 15-a”.

Ordinul primit dovedea că Sturdza nu cunoştea repartizarea pe frontul ce apăra şi

atrăgându-i atenţia asupra repartizării tunurilor, revine cu alt ordin în care spune că pentru



a nu face dislocări dificil de executat, tunurile rămân pe dealul Boului, dar colonelul

Scărişoreanu va primi întăriri cu rezervele ce i s-au pus la dispoziţie, întăriri care nu au

avut loc. Se mai preciza că locotenentul Wachman va rămâne detaşat la Brigada 7 Mixtă,

precizare din care autorul memoriilor trage concluzia că se stabilise acordul între cei doi cu

privire la actul de trădare ce urma să se producă.

În aceeaşi zi, după câteva ore, colonelul Sturdza revine asupra ordinului dat şi cu

Ordinul nr. 2 hotărăşte ca atunci când inamicul va intra în Soveja, localitatea să fie

înconjurată de Brigada 5 Călăraşi, de trupele comandate de locotenentul colonel

Iordăchescu şi ale colonelului Cihoschi. Inamicul să fie lăsat să intre în localitate şi apoi

să fie înconjurat.

Coordonarea operaţiunii care să-l surprindă pe inamic nu se putea face, în lipsa

legăturilor telefonice, decât prin alergători pe jos care aveau de străbătut distanţe mari.

Ordinul fiind primit la ora 16.00 în decembrie, nu mai era posibilă coordonarea acţiunilor

în acea zi. Supravegherea zonei înceta, riscând ca inamicul să surprindă trupele române şi

să ia un număr mare de prizonieri.

Operaţiunea de surprindere a inamicului în zona Soveja rămânând neexecutată,

colonelul Sturdza proiectează pentru a doua zi altă surprindere, prin ordinul nr. 9, tot cu

sorţi puţini de izbândă: Inamicul cu 2-3 batalioane se găsea în Soveja, cu avanposturi pe

dealul Lazăr şi în gară. În ziua de 20 decembrie se va pândi şi surprinde inamicul când va

încerca să înainteze spre Câmpuri, iar după acţiune să se reia supravegherea şi legăturile la

aripi.

Colonelul Scărişoreanu constatase personal că în faţa inamicului se aflau 7

batalioane ale noastre, cu un dispozitiv comunicat trupelor în dezacord cu cel real.

Analizând situaţia, rezulta că trupele inamice trebuiau atacate de flanc de pe poziţiile pe

care se aflau, evitând mişcările care oboseau trupele noastre şi goleau dispozitivul de pe

care plecau.

Inamicul nu a acţionat după cum îşi închipuia colonelul Sturdza, ci a atacat în

partea unde dispozitivul trupelor române era mai slab, iar acţiunea lui era mai uşoară, fapt

constatat de colonelul Scărişoreanu la ora 10.00 după ridicarea ceţii: inamicul avea o

acţiune de front şi una învăluitoare asupra înălţimilor pe care se afla el.

Atacul frontal a fost stăvilit de cele două mitraliere, însă focul artileriei duşmane

a distrus o mitralieră şi a scos din luptă ambele echipaje. Atunci subofiţerul de

administraţie Stegărescu, care se pricepea, a trecut la mitraliera rămasă în funcţiune şi

ajutat de 2 oameni, a deschis foc asupra unui val ce înainta la deal, oprindu-i înaintarea şi

culcându-l la pământ.

Mişcarea de învăluire era mai pronunţată la aripa dreaptă, deşi asupra

atacatorului au deschis focul călăreţii Regimentului 8 Călăraşi. Terenul acoperit cu tufişuri

permitea strecurarea inamicului om cu om, astfel că la ora 12.30 fiind expuşi la înconjurare

din toate părţile, colonelul Scărişoreanu a ordonat ruperea luptei şi retragerea spre dealul

Boului, pe sectorul ocupat de Regimentul 29 Infanterie. În timpul retragerii, secţia de

mitraliere a Regimentului 9 Călăraşi a deschis foc asupra trupelor duşmane ce înconjurau

aripa stângă, oprindu-le înaintarea.

În timpul acestei operaţiuni, printr-un ordin înmânat de un curier, colonelul

Sturdza îl întreba pe colonelul Scărişoreanu „unde se găsesc trupele inamice, cari ieşind

din Soveja se îndreaptă spre Răchitaşul. Ce ştiri aveţi despre acest inamic?”, iar acesta îi

răspunde că este la 7-8 km de Răchitaşul şi-i comunică datele cunoscute de el, mai sus

arătate, şi faptul că nu se va produce surprinderea inamicului deoarece el gravitează la

nord-est de Valea Şuşiţei. Acest fapt îl enervează pe colonelul Sturdza, care începe să-i



aducă învinuiri, de care colonelul Scărişoreanu află mai târziu.

Această operaţiune întemeiată numai pe imaginaţia colonelului Sturdza are ca

rezultat pierderi nefolositoare. Este de semnalat purtarea curajoasă a colonelului Cihoschi,

a maiorului Năescu Soare şi a subofiţerului de administraţie Stegărescu

Inamicul a ales calea cea mai bună, căci dacă intra în defileul Şuşiţei, acesta era

flancat de masivi puternici şi împăduriţi, pe ambele maluri, care nu puteau fi luaţi în piept,

pe când străpungerea frontului prin numeroasele vâlcele îndreptate de la Soveja spre

Răchitaşul îi oferea mai multe şanse de reuşită, iar după cucerirea Răchitaşului cădea de la

sine poziţia de pe dealul Boului, care ar fi avut spatele ameninţat de inamic, fapt care s-a şi

produs. Logica impunea trupelor noastre să reziste în regiunea Răchitaşul, de unde putea

produce inamicului pierderi simţitoare.

Cota 927 este apărată numai de două escadroane, iar escadroanele din rezerva

Brigăzii 5 Călăraşi sunt în valea Plopului în momentul atacului. Cota este atacată de două

companii, ajutate de altă companie ce se strecoară pe o vâlcea, astfel că această cotă este

cucerită cu uşurinţă, din vina comandantului rezervei, care în ziua de 20 ţinea şi locul la

comanda Brigăzii.

Este şi vina colonelului Sturdza care l-a luat de la comanda Brigăzii 5 Călăraşi pe

colonelul Scărişoreanu pentru a-i da comanda detaşamentului format din trupe ce nu-i

aparţineau pentru a da atacul ce putea fi dat de colonelul Cihoschi, a cărui destoinicie nu

putea fi pusă la îndoială.

După eşecul operaţiunii de la Răchitaşul, întâlnind pe colonelul Sturdza,

colonelul Scărişoreanu îşi exprimă indignarea pentru lipsa oricărei logici a acestei acţiuni,

dar acesta schimbă vorba şi-i ordonă verbal să plece imediat la comanda grupului de sud şi

a doua zi să atace pentru a recupera poziţia pierdută.

Pentru nereuşita acţiunii, colonelul Sturdza raportează la Armata a 2-a că

răspunderea ar cădea asupra lui Scărişoreanu, dar generalul Averescu comandantul

Armatei, nu dă nici o soluţie raportului colonelului Sturdza.

Prin atacul de a doua zi, cota 927 este cucerită, dar flancul trupelor rămâne

descoperit şi la contraatacul inamic susţinut de mitraliere, escadroanele care cuceriseră

cota sunt nevoite să reintre în vechea poziţie.

În ziua de 21 decembrie colonelul Sturdza dă ordinul pentru ziua de 22, în care

arăta că „inamicul are intenţia de a cuceri cota 896 Răchitaşul (restul masivului necucerit),

contrar celor crezute de mine că învăluirea este destinată aripei noastre de nord. Artileria

germană este inferioară”. Ordinul stabileşte misiunile Brigăzii 7 Mixtă şi ale Brigăzii 5

Călăraşi: „va ocupa poziţiile pierdute”. Prin afirmaţia contrar celor crezute de mine

colonelul Sturdza îşi recunoaşte greşeala din operaţia executată.

Operaţiunea din ziua de 22 decembrie, fără pregătire de artilerie şi având numai

două mitraliere, cu tot eroismul atacurilor, nu are rezultatul dorit şi se revine pe poziţiile

de plecare. În ziua de 23 decembrie presiunea exercitată de inamic creşte şi trupele ruse

părăsesc poziţia, iar colonelul Sturdza dă ordinul de rupere a luptei de către Brigada 7

Mixtă, care va ocupa poziţie de rezistenţă spre Răcoasa. Din ordin superior, colonelul

Scărişoreanu ia în subordine şi Regimentul 8 Călăraşi.

Brigada 5 Călăraşi execută ordinul aşa cum l-a primit, dar la ora 15.30 primeşte

alt ordin: să lase pe dealul Palanca numai detaşamentul Bălşanu şi regimentele sale se

deplasează la Răcoasa, unde va găsi caii sosiţi de la Panciu, vor încăleca şi vor ajunge la

Câmpurile. La Răcoasa, Brigada 5 Călăraşi ajunge la ora 18.00 şi găseşte pe locotenentul

Wachman, care raportează că executarea ordinului se va face a doua zi, din cauza

întunericului şi ploii. La ora 19.00, colonelul Scărişoreanu nu a putut vorbi cu colonelul



Sturdza, căci acesta se culcase.

În ziua de 24 decembrie ora 8.00, colonelul Scărişoreanu primeşte ordinul nr. 2 al

Brigăzii 7 Mixtă pentru această zi, care stabilea că brigada trebuie să reziste pe poziţie cu

dreapta pe Dealul Teiuşului şi stânga pe Valea Şuşiţei, iar la ora 10.00 a primit ordinul fără

număr al Brigăzii 7 Mixtă, datat 20 decembrie, care conţinea nepotriviri faţă de

evenimentele ce avuseseră loc şi unele subînţelesuri lămurite mai târziu, după trădarea lui

Sturdza. Date mai importante din acest ordin: „Două luni de zile, iubiţi camarazi, am păzit

hotarele Vrancei, credincioşi şi neclintiţi, contra unui inamic de 4 ori mai numeros. (?)

Am împărtăşit frăţeşte împreună, bucuriile şi amărăciunile unor lupte crâncene

şi pline de cinste, dar zadarnice înaintea unui inamic de 10 ori mai tare şi mai vrednic ca

cellalt.(?) Străduinţele noastre frăţeşti îmi sunt cunoscute, căci am trăit strâns împreună,

căci inimile noastre băteau ca un singur, şi un singur suflet era în noi toţi. Lung, deşi acest

ordin de zi prea lung pentru a fi citit în faţa unor bărbaţi obosiţi ca voi, dacă ar înşira în el

toate trupele şi numele vrednicilor fraţi, flăcăi sau bătrâni, mici sau mari, cari merită

răsplata cel puţin a mulţumirilor mele. Mă închin în faţa cinstei voastre adânc, şi nu îmi

este ruşine să spun aceasta chiar ca Comandant de Brigadă, în faţa ultimului soldat.

Mulţumesc şi aduc laudă deosebită prin ordin de zi, următoarelor trupe cu

ostaşii lor”[…] (urmează apoi Regimentele 2 Grăniceri, 29 Infanterie, 8 Călăraşi, artileria,

Detaşamentul căpitan Bălşanu, Miliţienii care au apărat bateriile, fata Sanda a lui Măciucă

din Sagău, care a făcut un prizonier şi a arestat un ticălos). Acest ordin se termină cu

următoarele fraze: „Atâta răbdare, atâta vitejie, atâta voinţă din partea voastră, cari

sunteţi din toate plaiurile Ţării, mă îndreptăţeşte a crede că va veni ziua mântuirei.

Aşteptaţi, că are să vină ziua mântuirei, nu prin străini, ci prin noi înşine.

Staţi cu gândul la Horia, Cloşca şi Crişan, la Jianu şi Tudor Vladimirescu.

Îndeplinesc o datorie de bun român şi de frate, scriindu-vă acest ordin de zi şi

poruncind să vi se citească la Toţi. Fie să-l înţelegeţi pe deplin până la sfârşit.

Al vostru iubitor comandant de Brigadă,

Colonel A. D. Sturdza”

Concluzia autorului este că din conţinutul părţii finale a ordinului, rămâne

evidentă intenţia colonelului Sturdza de a săvârşi trădarea la care s-au asociat alţi doi

dezertori şi care înainte de a fi săvârşită nimeni nu şi-o putea închipui.

Conform ordinului nr 178 al Brigăzii 5 Călăraşi, cele 3 regimente din

compunerea sa se pun în mişcare şi ocupă frontul de aproximativ 20 km. Fiecare escadron

avea câte 70 de oameni descălecaţi, iar caii erau duşi înapoi la Urecheşti pe Trotuş.

Instalarea dispozitivului a fost gata la 25 decembrie ora 12.00.

Pe frontul Brigăzii 5 Călăraşi în această zi inamicul nu a avut activitate, dar a

spart frontul Corpului 3 Armată la Măgura Odobeştilor şi a ocupat localitatea Zariştea.

La 25 decembrie 1916 Brigada 7 Mixtă intră sub ordinele Grupului Oituz-

Vrancea General Eremia Grigorescu, care ocupă frontul Arşiţa Mocanului-cota 679-

Răcoasa-vârful Momâia inclusiv. În ziua de 26 decembrie 1916 până la orele 13.00 a fost

linişte pe tot frontul, apoi a început un atac inamic cu 2-3 batalioane pe dealul Fetişoarei şi

Arşiţei.

Un ordin al Brigăzii 7 Mixtă arată că a fost învăluită aripa dreaptă a

Regimentului 29 Infanterie (locotenent colonel Pascu) şi la aripa stângă a brigăzii, pe

frontul maiorului Constantinescu şi căpitanului Mărculescu din Regimentul 2

Infanterie, la presiunea unui grup german însoţit de mitraliere şi 1-2 tunuri,

batalionul lor s-a retras în valea Şuşiţei, lăsând în grija grănicerilor să recucerească

poziţiile pierdute. Acest ordin a fost urmat de altul, cu nr. 11, primit în dimineaţa zilei



de 27 decembrie ora 7.00, care preciza că în situaţia trupelor noastre a intervenit o

modificare prin pierderea vîrfului Momâia de către batalionul căpitanului

Mărculescu, din cauza slăbiciunii acestui căpitan. Cere să se comunice ofiţerilor şi

trupei că l-a executat.

Se mai face cunoscut că pe 27 decembrie ora 7.00 va începe bombardarea

vârfului Momâia, după care va fi atacat de trupe din Divizia Bagration în cooperare cu

trupele române.

La orele 17.00 colonelul Romulus Scărişoreanu a fost chemat la postul de

comandă al colonelului Sturdza pentru a prelua comanda Brigăzii 7 Mixtă, întrucât

colonelul Sturdza a fost chemat la Armata a 2-a la Bacău. Colonelul Scărişoreanu lasă

comanda colonelului Cihoschi şi merge la punctul de comandă al Brigăzii 7 Mixtă, dar

colonelul Sturdza lipsea, fiind dus la frontul batalionului căpitan Mărculescu, care se

retrăsese de la cota 625, vârful Momâia.

La ora 10.00 colonelul Sturdza se întoarce de la Momâia şi intrând în

camera în care se găsea colonelul Scărişoreanu, îi spune acestuia că a împuşcat pe

căpitanul Mărculescu şi pe locotenentul Ciulei, care au fugit cu trupa de pe poziţia ce

li se încredinţase (vârful Momâia), apoi anunţă că el (Sturdza) a fost numit comandant al

Diviziei 15 Infanterie, dar are nevoie de două zile pentru a-l pune mai bine la curent cu

situaţia.

La ora 12.00, inamicul atacă în forţă cu 6 companii Poiana Încărcătoarea ocupată

de căpitanul Dobrovici din Regimentul 13 Infanterie ce fusese trimis în ajutorul Brigăzii 5

Călăraşi. Nu se opune rezistenţă şi inamicul ocupă cotele 711, 731 şi 673, aceasta din urmă

fiind recucerită de căpitanul Şerbănescu din Regimentul 80 Infanterie, trimis şi el în

ajutorul Brigăzii 5 Călăraşi. Inamicul se retrage la sud de cotele 731 şi 711, dar ele rămân

apoi în mâna inamicului care le organizează în beton, Poiana Încărcătoarea fiind cheia

poziţiei duşmane care, în iulie 1917, nu a fost cucerită decât prin învăluire şi a produs cele

mai mari pierderi Diviziei 6 Infanterie.

Deşi îl chemase pentru a-l pune mai bine la curent cu situaţia, în zilele de 27 şi

28 decembrie colonelul Sturdza nu i-a spus şi nu i-a arătat nimic lui Scărişoreanu, pe care-l

chemase la comandament fără ca generalul Grigorescu să ştie că acesta nu se mai află la

comanda Brigăzii 5 Călăraşi. La 26 decembrie îi adresase personal colonelului

Scărişoreanu la postul de comandă al Brigăzii 5 Călăraşi ordinul cu nr. 1093, primit la 27

decembrie, prin care îl numea la comanda unui Detaşament având în compunere două

batalioane de infanterie, o mitralieră, o companie de biciclişti, o baterie de 53 mm şi 3

regimente de călăraşi, dar aflând că nu se află la post, generalul Grigorescu întreabă la

telefon pe colonelul Sturdza unde este acesta. Fiindcă se aflau amândoi în acelaşi adăpost,

lângă telefon, colonelul Sturdza răspunde „este lângă mine şi-l pregătesc pentru a-i lăsa

comanda brigăzii, deoarece sunt chemat la comandamentul Armatei a 2-a, la Bacău”.

Probabil că în ziua de 28 decembrie a avut loc o explicaţie între generalul

Grigorescu şi comandamentul Armatei a 2-a asupra schimbării în comandă, deoarece la ora

18.00 colonelul Sturdza îi ordonă colonelului Scărişoreanu să se întoarcă la comanda

Brigăzii 5 Călăraşi. Ajuns la punctul său de comandă, colonelul Scărişoreanu primeşte de

la colonelul Cihoschi ordinul prin care era numit comandant al Grupului cu care trebuia să

prevină infiltrările care produc panică în rândul luptătorilor.

Din alt ordin primit prin curier la 29 decembrie ora 10,00 rezulta că locotenentul

colonel Crăiniceanu şi colonelul Constantinescu (Regimentul 65 Infanterie) aveau

misiunea să respingă şi să nimicească inamicul de pe vârful Fetişoara (cota 575), iar el

(Scărişoreanu) va concura la acest atac. Sectorul din valea Pralea fiind important pentru



inamicul care putea ajunge de aici în valea Trotuşului a fost întărit de Marele Stat Major cu

încă o divizie de infanterie română şi o divizie de cavalerie rusă.

În ziua de 30 decembrie soseşte în sprijin o brigadă din Divizia 7 Infanterie

română cu misiunea de a interzice înaintarea inamicului la nord de Mărăşti. La ora 14.00

intră în localitatea Pralea Divizia de Cazaci de Don. Peste noapte cazacii se dedau la cele

mai urâte fapte de siluire asupra oricărei femei, la furturi, beţii şi împuşcături de vite şi

chiar de oameni care se opuneau mişeliilor lor, în vederea şi auzul comandanţilor lor.

Poziţia din sectorul de front pe care l-au ocupat a fost mai puţin expusă incursiunilor

inamice, aşa că au stat liniştiţi pe locurile pe care se găseau.

În seara de 30 decembrie se primeşte ordinul nr. 1158 al Grupului care arată

situaţia existentă şi misiunea de a opri cu orice preţ înaintarea inamicului spre valea

Trotuşului. De la vârful Momâia cota 625 se făcea legătura cu trupele generalului

Manerheim. Ordinul comandamentului Grupului stabilea dispozitivul de luptă care trebuia

instalat până la 31 decembrie ora 7.00 şi menţiona că acţiunea ofensivă să fie dusă la bun

sfârşit. În seara de 31 decembrie, Divizia de cazaci părăseşte frontul, spre mulţumirea

populaţiei din zonă. Inamicul atacă în sectorul Regimentului 14 Infanterie, dar este respins

şi revine în atac la ora 13.00, fiind din nou respins prin contraatacul Regimentului 27

Infanterie şi Brigăzii 5 Călăraşi.

Pe 2 ianuarie inamicul atacă şi cucereşte cota 773, românii o recuceresc, dar

nemţii revin în atac şi intră în stăpânirea cotei la ora 15.00.

Pentru ziua de 3 ianuarie trupele noastre au ordin să reziste, iar la ora 13.00 se

ordonă un atac dat cu repeziciune, care a reuşit, capturând câteva mitraliere şi câţiva

prizonieri, dar cu pierderi simţitoare în rândul ofiţerilor şi trupei.

În ziua de 4 ianuarie colonelul Scărişoreanu primeşte de la colonelul Sturdza

adresa nr. 1 prin care arată că cele 4 patrule puse la dispoziţia Brigăzii 7 Mixtă au fost

reţinute cu 48 de ore mai mult decât era normal; că locotenentul Wachman rămâne

ataşat la Brigada 7 Mixtă până ce el (Sturdza) va merge la Oneşti să ia comanda

Diviziei 15 Infanterie, apoi îşi manifestă dorinţa ca acest ofiţer să rămână mai departe sub

ordinele sale. Laudă curajul patrulelor şi spune că a trecut pe comandanţii lor în lista celor

ce trebuie să fie decoraţi. Mulţumeşte pentru cooperare şi-l roagă să şteargă din amintire

neplăcerile avute sub comanda sa, păstrând ca amintire sforţările cinstite făcute în comun

pentru mult încercata Ţară. După câteva zile revine tot cu un raport scris asupra cererii,

lăudând pe colonelul Scărişoreanu în termeni care coincid cu mulţumirile din adresa

anterioară.

Până la judecarea procesului locotenentului colonel Crăiniceanu, colonelul

Scărişoreanu nu ştia despre ce neplăceri ar fi fost vorba, dar a aflat de la generalul

Arghirescu că generalul Averescu i-a vorbit despre un raport al lui Sturdza care cerea

mutarea lui Scărişoreanu de la comanda Brigăzii 5 Călăraşi, mutare care nu a fost aprobată

şi la care Sturdza a revenit după 4-5 zile, aducându-i laude care coincideau cu mulţumirile

din adresa recentă. Laudele aduse colonelului Scărişoreanu erau menite să mascheze

adevăratele intenţii ale colonelului Sturdza, care încerca să scape de el fie prin mutarea în

altă parte, fie prin metode mai puţin ortodoxe: concluzia autorului este că a fost trimis la

comanda unui grup în care nu avea trupe ale sale cu scopul de a-l face să cadă prizonier,

ceea ce era aproape să se întâmple. Nereuşind acest fapt, Sturdza a încercat să-l mute de la

comanda Brigăzii 5 Călăraşi, însă iarăşi n-a reuşit datorită înţelepciunii comandantului

Armatei a 2-a.

Neputând scoate pe inamic de la cota 711 în zilele de 3 şi 4 ianuarie, prin ordinul

nr. 39 din 6 ianuarie ora 13.00 a fost conceput un nou atac. A început însă o ninsoare care a



durat 3 zile fără întrerupere şi stratul gros de zăpadă nu a mai permis operaţiuni până în

primăvară. Până la 6 februarie au stat nemişcaţi pe poziţie, iar după ce au fost înlocuiţi a

apărut febra recurentă şi tifosul exantematic.

Autorul elogiază pe medicul căpitan Bârzotescu de la Regimentul 9 Călăraşi

pentru curajul şi devotamentul cu care a îngrijit oamenii în luptele din Dobrogea şi în

munţii Vrancei, salvându-le viaţa cu riscul vieţii sale. Medicul a murit în spitalul de la Huşi

în ultimele zile ale lunii mai 1917.

Pe 14 ianuarie 1917 a dispărut din patrula de recunoaştere soldatul Niculescu

Aurel din Regimentul 10 Călăraşi, care dezertase la inamic. Colonelul Sturdza, care era şi

el dezertor, i-a dat însărcinarea să vină pe frontul românesc şi să facă propagandă,

ademenindu-şi camarazii cu tutun şi sticle de cognac, să dezerteze la inamic, promiţându-le

un trai mai bun în captivitate. A fost prins pe 28 ianuarie, odată cu colonelul Crăiniceanu.

Între 12 şi 15 ianuarie au apărut primele cazuri de febră tifoidă şi recurentă la

Regimentele 9 şi 10 Călăraşi.

De la prizonieri s-a aflat că şi la inamic echipamentul este degradat, că le lipseşte

pâinea, că sunt insecte (păduchi) şi că Divizia 218 Infanterie germană aflată în faţă, a

primit 1.000 de muncitori vârstnici în locul cărora lucrează prizonierii. Aceşti muncitori

sunt instruiţi să lupte, căci şi nemţii au efectivele reduse până la 80 de oameni în companii.

*

La 28 ianuarie ora 13.30 colonelul Scărişoreanu a fost chemat la telefon de

locotenentul colonel Pirici, comandantul subsectorului din dreapta, care l-a rugat să vină

fără întârziere la postul său de comandă unde se petrece o faptă excepţional de gravă. A

precizat că a telefonat în acelaşi scop şi comandantului Diviziei, colonelul Rujinschi.

Ajuns la postul de comandă al locotenent colonelului Pirici, colonelul

Scărişoreanu află de la acesta că în bordei se află locotenentul colonel Crăiniceanu, care

fusese surprins pe când se înapoia de la inamic şi a trecut pe frontul nostru între cota 773 şi

Poiana Coada Văii Boului, având asupra lui un rulou de hârtii pe care nu voia să le arate la

nimeni şi insistă să fie lăsat să plece în sectorul său, în dreapta, unde se află Regimentul 25

Infanterie pe care îl comanda. Locotenentul colonel Pirici a ordonat maiorului Gheorghiu

Alexandru să-l ţină pe locotenent colonelul Crăiniceanu sub supraveghere până ce

colonelul Scărişoreanu sau colonelul Rujinschi, prin autoritatea lor, trebuiau să-l oblige pe

Crăiniceanu să predea acele documente.

Crăiniceanu s-a plâns colonelului Scărişoreanu de purtarea locotenentului colonel

Pirici, care-l reţine de 3 ore, apoi a ameninţat că îl va raporta generalului Grigorescu,

comandantul Corpului 4 Armată. Întrebat ce conţine ruloul de hârtii, locotenent colonelul

Crăiniceanu răspunde că a primit o însărcinare de la comandantul Corpului de Armată să

facă o lucrare şi i-o va prezenta numai acestuia. Colonelul Scărişoreanu îi recomandă să se

liniştească, deoarece locotenentul colonel Pirici a acţionat aşa cum avea ordin să acţioneze

cu persoane din afara sectorului său, dar în curând va sosi comandantul Diviziei 7

Infanterie, colonelul Rujinschi, care i-ar putea autoriza plecarea, apoi aduce vorba despre

Sturdza, spunând că acesta este un trădător. Locotenentul colonel Crăiniceanu răspunde

fără şovăire că Sturdza este un mare patriot şi a acţionat ca alţi mari revoluţionari din

istoria ţării, comparându-l cu Tudor Vladimirescu şi spunând că atâta timp cât lucrează cu

convingerea că aduce un serviciu ţării sale, nu poate fi numit trădător.

În timpul acestei discuţii a intrat în bordei colonelul Rujinschi, care a salutat cu

Bună seara şi i-a ordonat locotenentului colonel Crăiniceanu să raporteze de ce este într-un

sector străin celui pe care îl comandă, iar acesta i-a răspuns ca şi colonelului Scărişoreanu.

Colonelul Rujinschi apucă ruloul de hârtii de la subţioara locotenent colonelului



Crăiniceanu, pe care voieşte să i le ia, întrebând în acelaşi timp „Ce sunt aceste hârtii?”,

dar locotenent colonelul Crăiniceanu le strânge cu putere şi refuză să le predea,

răspunzând: „Domule colonel, vă rog a mă trata astfel cum gradul şi încrederea ce mi s-au

acordat de şefii mei îmi dau dreptul, fiind comandant de regiment şi de subsector în

Divizia a 8-a. Cât priveşte hârtiile ce sunt asupra mea, nu le voi preda la nimeni altcineva,

decât numai domnului general Grigorescu, care m-a însărcinat cu lucrarea ce aceste hârtii

cuprind.” La acest răspuns îndrăzneţ, colonelul Scărişoreanu a intervenit, atrăgându-i

atenţia că întrucât Corpul de Armată nu a comunicat Diviziei a 7-a despre trecerea prin

sectorul său şi fiindcă a trecut şi în liniile inamicului, situaţia sa este suspectă şi trebuie să

se supună autorităţii comandantului sectorului în care se găseşte, altfel se vor folosi

mijloacele impuse de situaţie.

Colonelul Rujinschi ordonă maiorului Gheorghiu şi locotenent colonelului Pirici

să părăsească bordeiul. Văzând că nici nu poate pleca şi nici nu poate păstra acele hârtii,

locotenent colonelul Crăiniceanu, se adresează colonelului Rujinschi căruia îi spune că în

situaţia de faţă nu poate decât să se supună, dar va raporta Corpului de Armată tratamentul

la care a fost supus. Fără a fi impresionat de ameninţare, colonelul Rujinschi îi ordonă

colonelului Scărişoreanu să-i ia hârtiile şi să-i facă perchiziţie corporală, apoi să-l aresteze

şi să-l ducă sub escortă la postul de comandă al Diviziei, în localitatea Pralea.

Atitudinea hotărâtă a colonelului Rujinschi îl aduce pe locotenent colonelul

Crăiniceanu la simţul realităţii şi, rămânând numai cu colonelul Scărişoreanu, cu lacrimi în

ochi îi spune: „Domnule colonel, fac apel la sentimentele dumneavoastră de bun

camarad, dovedite de pe timpul cât am servit împreună în Regimentul 2 Roşiori şi vă rog

a-mi veni în ajutor, spre a nu fi arestat, căci voi putea să dovedesc că nu sunt cu nimic

vinovat, prezenţa mea în acest sector fiind în legătură cu servicii ordonate de Corpul 4

Armată, deşi conţinutul hârtiilor ce sunt asupra mea este cu totul strein de aceste

servicii”. A spus apoi că aceste hârtii i-au fost date de colonelul Sturdza, cu care s-a

întâlnit la ora 13.30 în liniile inamice, hârtii de al căror conţinut nu a avut timp a lua

cunoştinţă, dar avea intenţia să le predea generalului Grigorescu, sub ordinele căruia se

află.

Colonelul Scărişorenu îşi arată dispreţul faţă de fapta mişelească săvârşită de

locotenent colonelul Crăiniceanu şi-i spune că aceasta i-ar fi fost iertată numai dacă aducea

în liniile noastre pe colonelul Sturdza, dar nefăcând acest lucru, aprobă trădarea acelui

colonel şi-i este părtaş. Fără să-l mai ceară, îi ia de la subţioară ruloul de hârtii şi-i

descinge revolverul, pe care locotenent colonelul i-l oferă cu o mână tremurătoare, apoi îi

dezbracă mantaua şi după perchiziţia corporală la buzunarele exterioare îi atrage atenţia că

ar putea avea supra sa acte compromiţătoare chiar sub lenjerie, deci trebuie să se dezbrace

la piele. Umilit, locotenent colonelul începe să plângă, spune că se supune oricărui fel de

perchiziţie, dar jură că nu mai are nimic compromiţător asupra sa. După o jumătate de oră,

ies împreună din bordei şi colonelul Scărişoreanu îl predă pe locotenent colonelul

Crăiniceanu locotenent colonelului Pirici cu recomandarea de a-l trimite la postul de

comandă al Diviziei a 7-a arestat, sub escortă de 4 oameni şi cu recomandarea de a-l

împuşca la prima mişcare de a încerca să fugă de sub pază prin desimea copacilor.

Din ruloul de hârtii, colonelul Scărişoreanu reţine un exemplar şi pe celelalte le

împachetează spre a fi predate colonelului Rujinschi. Împreună cu locotenent colonelul

Pirici, citeşte cu respiraţia tăiată îndemnul la trădare adresat trupei de colonelul Sturdza,

îndemn pe care-l prezentăm în întregime:



27 ianuarie 1917

CHEMARE

Eu colonelul Sturdza D. Alexandru, cu care aţi luptat cot la cot, vă trimit

următoarea vorbă: În fruntea voastră vreau să fac o oştire nouă, bine înzestrată cu

maşinile de război şi bine condusă de şefi inimoşi; cu ea vreau să scăpăm ceea ce s-a

pierdut, să alungăm din ţară pe jefuitorul rus şi să facem ca mai repede să ne întoarcem la

vetrele noastre.

Ne vor ajuta la aceasta acei 200.000 de prizonieri români pe care îi voi scăpa.

Repede trebuie să vă hotărâţi, căci iată cum stăm acum:

Ţara noastră şi oştirea, a rătăcit sub conducerea nepricepută a unor capete

slabe; două treimi din ţinutul ei s-a pierdut, cealaltă treime este prădată de ruşi; ei îşi bat

joc de ofiţerii şi de soldaţii noştri şi de sărmani locuitori; ei necinstesc nepedepsiţi femeile

noastre; ei ne răpesc ultimile vite pe care le avem şi ne-au împiedicat să lucrăm pământul.

Averea Ţărei s-a risipit şi înstrăinat; dacă nu ne hotărâm de pe acum, vom muri de foame

cu copiii şi nepoţii. – Ni se pregăteşte pribegia – în străinătatea neagră; este vorba ca

armata noastră să treacă Prutul, ca Guvernul să fugă ruşinos la Cherson în Rusia, iar

celor bogaţi să li se înlesnească aşezarea în oraşe depărtate ruseşti robiţi de legi

asupritoare. Aţi fost amăgiţi de cei mari prin cuvinte înşelătoare despre un ideal naţional;

aţi văzut cum acest ideal s-a prăbuşit din cauza uşurinţei şi ticăloşiei lor. – Treziţi-vă şi nu

mai credeţi în minciunile ce vi se spune. – Victoria ruşilor nu ne va scăpa căci ea nu poate

fi. – Dispreţuiţi pe cei ce se încăpăţânează a lega soarta noastră de Armate streine, cari

nicăieri nu reuşesc a fi învingătoare. – Mai bine să mergem cu cei puţini, dar vrednici,

cinstiţi şi tari. Lepădaţi-vă de cei ce v-au înşelat amar. – Aţi jurat credinţă Ţărei

Româneşti, iar nu unor netrebnici cari vă conduc la pieire.

Dacă aveţi încredere în braţul vostru, în mintea şi în sufletul meu, veniţi îndată

la mine. – Voi elibera pe prizonierii noştri. – Totul este pregătit. – Cu ei vom forma o oaste

nouă şi cu ajutorul lui Dumnezeu – vitejească – cu care vom recuceri ce am pierdut; vom

reîntregi ce ni s-a stricat, şi vom da afară pentru tot d-auna, pe netrebnicii cari ne-au adus

în starea de astă zi.

Treceţi fără nici o întârziere cu arme cu tot spre mine.

Să scăpăm România. – Dumnezeu va binecuvânta fapta voastră”

Colonel Alexandru D. Sturdza

Concluzia generalului Scărişoreanu este că „această mişelie nu era însărcinarea

pe care locotenent colonelul Crăiniceanu o avusese de la Comandantul [Corpului] 4

Armată, ci numai rezultatul unei înţelegeri ce trebuie să fi avut loc între aceşti doi

trădători înainte de dezertarea colonelului Sturdza, pe când se găsea la Divizia a 15-a,

înţelegere care în prima linie a stabilit locul de trecere, cu ziua şi ora de întâlnire pe

frontul inamic, iar în timpul celor aproape două ore cât au stat împreună, s-a pus la cale

aducerea la îndeplinire a planului întocmit, ce reiese destul de clar din manifestul mai sus

arătat al colonelului Sturdza. Aceste manifeste, tipărite pe foi volante în număr de peste

100 le luase locotenent colonelul Crăiniceanu în scopul de a fi împărţite trupei din

unităţile de pe front. Colonelul Sturdza a avut grija de a le trimite şi prin prizonieri români

ce au primit această însărcinare, cărora le procura frumoasa ocaziune de a scăpa din

mâna duşmanului”

De la locotenent colonelul Pirici, colonelul Scărişoreanu a aflat succesiunea

evenimentelor până la arestarea locotenent colonelului Crăiniceanu. Însoţit de un sergent

din Regimentul 25 Infanterie, locotenent colonelul Crăiniceanu intră în zona subsectorului



în dimineaţa de 28 ianuarie 1917 pe la ora 10.00 şi trecând de linia santinelelor lasă pe

sergent în urmă la 200 m, merge în faţă până la pârâul Mirioarei şi supraveghează zona,

apoi se întoarce la sergent, face focul şi împreună cu sergentul servesc masa pe un butuc.

Între timp, santinela a raportat şi raportul a mers ierarhic până la locotenent colonelul

Pirici. Pe la ora 11.00, trece din nou linia santinelelor şi ajunge în acelaşi punct, unde aude

că este strigat pe nume de colonelul Sturdza. Merge la acesta şi se întoarce pe la ora 13.00

la locul de întâlnire cu sergentul, însă acesta fusese arestat din ordinul locotenent

colonelului Pirici, şi a fost întâmpinat de sergentul de la postul mic, care îi raportează că

însoţitorul său a fost dus la comandant şi este rugat să meargă şi dânsul. Enervat îi ordonă

sergentului să meargă la comandantul său şi să-i raporteze că merge la sectorul său, unde

trebuie trimis şi însoţitorul, dar atitudinea hotărâtă a sergentului îl obligă să meargă la

locotenent colonelul Pirici. Ajuns la acesta, îl ameninţă cu urmările grave faţă de purtarea

sa, iar Pirici îl invită să intre în bordei pentru explicaţii şi să nu facă spectacol în faţa

trupei. În bordei discuţiile au fost tot mai aprinse, fiindcă reţinerea era similară unei

arestări pe care locotenent colonelul Pirici n-avea voie s-o facă, oricare ar fi fost

împrejurările.

Mergând spre comandamentul său, colonelul Scărişoreanu îşi aminteşte de

perchiziţie şi se gândeşte că trebuia să fie mai amănunţită, aşa că a telefonat la Divizia a

7-a ca la sosirea locotenent colonelului Crăiniceanu să i se facă o perchiziţie mai

amănunţită.

Dimineaţa, adună ofiţerii şi le aduce la cunoştinţă trădarea locotenent colonelului

Crăiniceanu şi îndemnul ce-l făcea trupei, cu recomandarea de a fi atenţi spre frontul

inamic, căci era sigur că la el nu mai sunt trădători, fiindcă rămăseseră în Dobrogea cei ce

puteau trăda. Comunicarea sa cade ca o lovitură de trăznet asupra ofiţerilor, indignaţi peste

măsură de faptele celor doi trădători. Ofiţerii se întorc la datorie mai hotărâţi să arate

duşmanului perfid că ei nu sunt ca aceia cu care căzuse la învoială.

Autorul arată apoi că în ziua de 30 ianuarie pe tot frontul au trecut 25 de

prizonieri cu afişe asemănătoare care trebuiau distribuite trupei şi ofiţerilor inferiori, după

care să revină în liniile germane. Prizonierii au trecut de santinelele noastre spunând că au

reuşit să fugă din prizonierat şi că doresc să meargă la comandanţii de batalioane sau la

comandanţi mai mari pentru a spune ce au văzut la inamic. Cu o singură excepţie, ajunşi la

comandanţi, prizonierii mărturisesc adevărul.

La postul de comandă al colonelului Scărişoreanu s-a prezentat caporalul

Corbeanu din Regimentul 9 Călăraşi, devenit în cursul războiului invalid de război prin

pierderea completă a vederii. A fost cea mai frumoasă dovadă de partiotism, de conştiinţă a

datoriei şi abnegaţie, de care soldaţii şi ofiţerii noştri au fost însufleţiţi pe tot timpul

războiului. Fără patriotismul luptătorilor, conţinutul otrăvitor al manifestelor colonelului

Sturdza putea prinde şi atunci am fi avut ca urmare o părăsire poate chiar şi totală a

poziţiunilor pe care ne găseam, a trupelor noastre care în zilele de 1 şi 2 februarie erau

aşteptate de duşman, pentru a căror primire, spre mai multă siguranţă, îşi concentrase în

anumite puncte rezerve importante, cât şi pentru a face dezarmarea celor pe care îi

aşteptau. Prin spărtura de front de 30-40 km ce s-ar fi făcut, urmau să pătrundă trupele

duşmane care să cadă în spatele trupelor ruse, accelerându-se astfel ocuparea întregei

noastre Ţări.

La 6 februarie 1917, Brigada 5 Călăraşi primeşte ordinul de trecere în zona de

reconstituire. La 8 februarie, după două luni de trai numai sub cerul liber [...] trupa şi

ofiţerii se prezintă în satul Pralea sub un aspect care atrage atenţia tuturor acelora cari ne

ies în întâmpinare, toţi având nişte bărbi neobişnuite, cu figurile învineţite şi zbârcite din



cauza frigului şi cu mantalele arse mai ales la spate, de flacăra focurilor în jurul cărora se

încălzeau noaptea. La ora 10, colonelul Rujinschi, comandantul Diviziei, împreună cu tot

Statul său Major, trec Brigada în revistă, după care într-o cuvântare însufleţită, aduce şi

pe această cale mulţumirile sale acestei trupe, care şi de astă dată îşi făcuse atât de bine

datoria.

În dimineaţa de 9 februarie 1917, Brigada 5 Călăraşi porneşte pe un viscol

puternic spre Urecheşti pentru a ajunge la Găiceana, localitate foarte săracă pe proprietatea

fostului colonel Sturdza. Aici neputând cantona ambele regimente, a trebuit ca Regimentul

10 Călăraşi să cantoneze în Ocheni. Administratorul proprietăţii Sturdza nu voia să

deschidă casele, aşa încât comandantul brigăzii a ordonat să se forţeze încuietorile şi s-au

ocupat toate încăperile şi grajdurile, care erau aproape goale. În sala de intrare era o

statuetă de bronz a marelui luptător naţional Tudor Vladimirescu, cu care fiul lui Dimitrie

Sturdza credea că se poate asemăna.

Brigada 5 Călăraşi a intrat în perioada celei de a doua refaceri în vederea

acţiunilor ce vor urma în campania din anul 1917.

Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor -Martie

-5 martie 1529, m. Dumitru pârcălab ,,de sabie”. Înmormântat la biserica din Cepturoaia

(azi Iancu Jianu).

-10 martie 1613, prima atestare documentară a satului Cârlogani.

•24 martie 1714, este mazilit domnitorul Constantin Brâncoveanu .

•12 martie 1733, m. C-tin Buzescu, ctitorul bisericii Strejeşti .

-20 martie 1808, este întărit actul prin care Neaga din Slatina, văduva lui Ionaşcu Cupeţul,

dăruieşte toată averea sa bisericii Ionaşcu din Slatina, ctitoria lor.

•martie 1816, n. Ioan Arcescu, prefect de Romanaţi la 1848 .

-15 martie 1817, n. la Caracal Dincă Bălşan, pompierul care a declanşat bătălia din Dealul

Spirii în sept. 1848.

-6 martie 1821, Tudor Vladimirescu şi Adunarea Norodului poposesc la Slatina în drum

spre Bucureşti.

•25 martie 1821, s-a născut N.B.Locusteanu, deputat de Romanaţi .

•martie 1825, apare la Buda volumul de versuri „Plângerea şi tânguirea Valahiei…” de

Barbu Paris Mumuleanu (n. la Slatina)

•12 martie 1850, n. I. G. Sfinţescu, institutor la Slatina.

•3 martie 1854, n. P.S.Radianu, agronom, la Păroşi-Olt .

•24 martie 1867, m. Barbu Slătineanu, strănepotul lui Nicola Slatineanu, ctitorul bisericii

Adormirea Maicii Domnului din Slatina.

-22 martie 1872, se înfiinţează la Caracal Batalionul de Dorobanţi Romanaţi.

•30 martie 1874, n. la Corabia acad. Nicolae Dobrescu, istoric al bisericii.

•10 martie 1876, P. S. Aurelian scoate revista „Economia Rurală”

•10 martie 1879, n. D. Caracostea la Slatina.

•22 martie 1880, n. la Crâmpoia-Olt Vasile Toncescu , avocat , ziarist .

•4 martie 1882, s-a născut N. Titulescu .

•28 martie 1887 , n. Slatina g-ralul Aurel Aldea, ministru de interne între 23 august 1944

şi 4 nov. 1944 (m. în detentie la Aiud, 17 dec.1949).

•23 martie 1892, s-a născut la Caracal Tudor Măinescu, poet şi epigramist.

•26 martie 1892, apare la Caracal „Monitorul judeţului Romanaţi”.

-17 martie 1893, n. la Movileni g-ralul aviator Emanoil Ionescu.



-5 martie 1895, n. g-ralul Ion Iliescu-Zănoagă.

•10 martie 1897, P. S. Aurelian scoate ziarul „Drapelul” .

•14 martie 1899, n. Mircea Damian, scriitor, gazetar, la Izvoru-Romanaţi.

•11 martie 1901, apare „Monitorul Judetului Olt” (pânã în 1916).

-26 martie 1901, P.S.Aurelian devine preşedinte al Academiei Române.

•29 martie 1901, s-a născut la Braneţi Sm. M.Vizirescu, scriitor.

.13 martie 1907 devine prefect de Olt C. Anghel (Memoria Oltului nr. 8, 9 /2012) .

•16 martie 1907, m. Dimitrie Petrescu, (n. Caracal), tatăl scriitorului Cezar Petrescu.

•29 martie 1908, n. la Caracal Virgil Carianopol, poet.

•24 martie 1913, m. Gh. Gr. Cantacuzino, fost şef al P.Conservator R-ţi .

•15 martie 1916, apare la Slatina „Revista Juridică”.

•19 martie 1917, n. Dinu Lipatti, pianist. A copilărit la Slatina de unde era mama sa Ana

Racoviceanu .

-7 martie 1918, în ziarul lui Pavel Brătăşanu La Roumanie ce apărea la Paris este publicat

un apel prezentând aliaţilor tragedia României.

-20 martie 1918, n. la Slatina scriitorul Demetru Iordana.

•19 martie 1920, a murit H. G. Lecca, dramaturg , n. 20 .II. 1873, Caracal ( Memoria

Oltului nr.12 / 2013 ) . )

•27 martie 1922, n. eroul aviator George principe Basarab Brâncoveanu .

-26 martie 1923, n. la Bucureşti Valentin Lipatti , fiul Anei Racoviceanu de la Slatina.

-martie 1924, apare ziarul Oltul, foaia P. Ţărănesc, cu redacţia în com. Făgeţel.

-martie 1924, m. profesorul August Crainic, fost director al Liceului Radu Greceanu din

Slatina.

-5 martie 1924, a fost inaugurat monumentul eroilor de la Tituleşti-Olt.

-1 martie 1925, apare la Slatina ziarul Cooperaţia Oltului.

-17 martie 1925, n. la Corabia prof. univ. dr. Gheorghe I. Morait.

- 20 martie 1925, n. Şerbăneşti prof. univ. dr. Vlad Matei, istoric medievist .

•24 martie 1925, n. în Ciocăneşti-Romanaţi dr. Puiu Stoiculescu

-6 martie 1926, n. la Caracal pictorul Relu Popa.

-Martie 1928, apare la Slatina revista Luminiţa scoasă de elevii Liceului Radu Greceanu.

-20 martie 1932, Mircea Damian scoate volumul ,,Celula nr. 13”.

-12 martie 1933, apare la Caracal ziarul Chemarea Nouă (P.N.Ţărănesc)

. 29 martie 1933, se sinucide g-ralul Sică Popescu (Memoria Oltului nr. 3/2012).

-11 martie 1934, este instalat ca Episcop de Huşi P.S. Nifon Criveanu (n. Slătioara, R-ţi).

-22 martie 1934, n. la Brâncoveni Constantin Cojocaru, istoric.

•19 martie 1935, este înmormântat Pavlică Brătăşanu, senator de Romanaţi .

•15 martie 1938, apare la Caracal ziarul ,,Pandurul”.

•7 martie 1940, n. profesorul şi dirijorul Jean Lupu, dirijorul corului ,,Symbol”.

•17 martie 1941, moare Nicolae Titulescu.

•25 martie 1941, Mircea Damian scoate în capitală ziarul „Bucureşti” .

•6 martie 1943, m. V. Alimăneştianu, deputat P.N.L. de Olt şi fost prefect.

-3 martie 1945, n. la Orlea-Romanaţi poetul şi prozatorul Gil Păsculescu.

•3 martie 1945, la Caracal se instalează prin forţă primul prefect comunist - Ilie Olteanu.

-16 martie 1945, n. la Slatina profesorul, istoricul şi dirijorul Al. Chirilă-Stanciu.

•25 martie 1946, m. prinţul Barbu Ştirbei, proprietarul moşiei Ştirbei-Romanaţi

-20 martie 1950, m. Nicolae Negreanu (Scarlat Preajbă), ofiţer şi om de litere.

-18 martie 1952, n. pictorul Paul Tudor Balş.

-20 martie 1959, n. soprana Felicia Filip la Slatina.



•23 martie 1961, moare Al. Busuioceanu.

-23 martie 1969, m. la Bucureşti medicul ORL Dumitru C. Negulescu (n. 1886 la Slatina).

•31 martie 1971, moare pictorul Marius Bunescu .

•23 martie 1974, Ştefan Voitec înmânează sceptrul lui N. Ceauşescu care devine

preşedintele R.S.R.

-10 martie 1974, m. poetul şi epigramistul Tudor Măinescu.

•19 martie 1977, m. acad. Nicolae Teodoreanu, biolog, membru corespondent al

Academiei Române.

-25 martie 1986, m. dr. Marin Florescu, istoric (n. 1939, Strejeşti-Romanaţi).

-7 martie 1992, osemintele lui N. Titulescu sunt aduse de la Cannes la Braşov.

•28 martie1994. m. la Paris dramaturgul Eugen Ionescu (n. la Slatina) .

-11 martie 1997, m. poeta şi traducătoarea Ileana Biju-Corilă, fiica profesorului Traian

Biju de la Slatina.

-25 martie 1999, m. Valentin Lipatti.

•25 martie 2008, se înfiinţează Episcopia Slatinei şi Romanaţilor .

•28 martie 2008, m. Constantin Preda, istoric, arheolog (n. Moruneşti) .

-23 martie 2011, m. ambasadorul Dumitru Ceauşu (n. 8 mai 1937, Corbu, Olt).

Inscripții

CÂTEVA ÎNSEMNĂRI DESPRE CEZAR PETRESCU ŞI ORAŞUL CARACAL

Nicolae Scurtu

Recent, graţie unor cercetări privitoare

la prezenţa câtorva scriitori și oameni de

cultură în orașul Caracal, în perioada

interbelică, am identificat trei epistole trimise

de profesorul și publicistul Gheorghe

Constantinescu, dascăl de emoții estetice la

arhicunoscutul Liceu „Ioniță Asan“,

prozatorului Cezar Petrescu (1892–1961).

Se impune să precizez, ab initio, că

Gheorghe Constantinescu (n. 27 septembrie

1909, com. Castranova (Cacaleți), jud.

Romanați – m. la Craiova), a fost un excelent

profesor și director la liceul amintit, un

experimentat jurnalist și om de cultură, precum

și primar al orașului Caracal.

Numele său îl întâlnim în cele mai

reprezentative ziare și reviste din județul

Romanați, precum Făclia, Romanațul, Domnul

cu rouă și altele.

Epistolele ce se transcriu aici sunt

necunoscute și relevă, fără nici o tăgadă,

deschiderea reală pe care o aveau unii dascăli

din provincie față de personalitățile

Scriitorul Cezar Petrescu a conferenţiat

la Caracal, oraşul în care tatăl său,

agronomul Dimitrie Petrescu, s-a

născut la 5 octombrie 1860



proeminente ale literaturii și culturii române.

Se cunoaște, cu exactitate, că naratorul Cezar Petrescu era un strălucit conferențiar,

care, cu verbul său înflăcărat, a rostit cuvântări și discursuri dintre cele mai însemnate.

La invitația profesorului Gheorghe Constantinescu, elaborată în termenii cei mai

adecvaţi, romancierul Cezar Petrescu descinde la Caracal, unde întâlnește un public

inteligent, receptiv și dornic de a cunoaște pe unul dintre cei mai importanţi și prolifici

scriitori.

Impresia pe care a lăsat-o Cezar Petrescu în orașul Caracal a fost extraordinară,

deschizând, așadar, calea altor scriitori, precum Ionel Teodoreanu, Al. Lascarov-

Moldoveanu și alții, care au conferențiat, aici, cu o reală voluptate.

*

[1] Caracal, 30 decembrie [1]936

Str[ada] Traian, nr. 9

Mult stimate domnule Cezar Petrescu,

Liceul de băieți „Ioniță Asan“ din Caracal și-a propus să deschidă, imediat după

sărbătorile Crăciunului, în cadrul unui ateneu popular, un ciclu de conferințe, ținute de

marile noastre personalități literare, artistice și științifice.

Orașele mici de provincie au neapărat nevoie de un sprijin din partea Capitalei,

pentru a se crea și aici o tradiție în acest sens.

Vă cunoaștem activitatea desfășurată cu dărnicie în atâtea direcțiuni și vă

revendicăm ca al nostru, încât ne îngăduim să vă rugăm să binevoiți a veni și între noi și a

ne vorbi despre ceea ce veți socoti mai potrivit, la o dată care vă convine.

Am dori, însă, ca, chiar d[umnea]v[oastră] să faceți inaugurarea ateneului și a

ciclului de conferințe, la 10 sau 17 ianuarie 1937.

Conferințele urmează să se țină duminica, la ora 4 p[ost] m[eridiem]1, în

amfiteatrul liceului.

Vă rugăm să ne comunicați din timp dacă primiți invitația noastră și în ce

condițiuni, binevoind a cunoaște că spesele de deplasare și găzduire privesc pe

organizatori.

Cu deosebite mulțumiri,

Gh. Constantinescu

– profesor –

*

[2] Caracal, 7 ianuarie 1937


Mult stimate domnule Petrescu,

Ca urmare la scrisoarea d[umnea]v[oastră] din 4 ianuarie 1937, vă comunicăm că

cele mai potrivite trenuri pentru deplasarea d[umnea]v[oastră] la Caracal sunt: la venire,

plecați din București la orele 9 dimineața, cu rapidul și aveți legătură imediat la P[iatra]-

Olt2 cu automobuzul de Corabia, ajungând la Caracal la orele 13¼; la înapoiere, veți pleca

imediat după conferință cu o mașină la P[iatra]-Olt, ca să luați rapidul de orele 18½,

ajungând la București la orele 2220

.

Nu știm dacă aceste date vă convin, vă rugăm, însă, stăruitor să faceți tot posibilul și

să veniți, inaugurând, astfel, după gândul nostru, în mod frumos acest ciclu de conferințe.



Cu distinse salutări,

Gh. Constantinescu

– profesor –

[P.S.]

Așteptăm răspunsul d[umnea]v[oastră] telegrafic.

*

[3] Caracal, 18 ianuarie 1937


Mult stimate domnule Cezar Petrescu,

Împrejurările în care a decurs conferința d[umnea]v[oastră] la Caracal ies cu mult

din comun, încât au consacrat-o ca un eveniment.

Ne-ați insuflat un imbold mai mult de a răscoli energii creatoare, de a stimula

unele preocupări mai deosebite, de a forma o tradiție culturală în Caracal.

Ne-ați lăsat, însă, și o părere de rău pentru că prea ați plecat repede dintre noi.

O dojană diriguitoare vom simți mereu din parte-vă, ori de câte ori nu vom

corespunde în totul spiritului inaugurativ imprimat de d[umnea]v[oastră] gândurilor

noastre de mai bine.

Mai presus de orice mulțumiri formale, mărturisim că prezența d[umnea]v[oastră]

aici ne-a făcut mai orgolioși, dar ne-a și îndatorat peste măsură.

Vă socotim ctitorul nostru spiritual pe calea apucată și vă rugăm să primiți și acum

expresiunea sinceră a recunoștinței noastre.

Iertați-ne dacă stăruim să vă rugăm din nou pentru acele relațiuni în legătură cu

conferențiarii ce urmează a fi invitați prin d[umnea]v[oastră].

Gh. Constantinescu

– profesor –

Note

Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

7(1 3) .DCCXCV

1. Post meridiem ~ după amiază. Adesea se folosește forma prescurtată ~ p.m.

2. Piatra-Olt, important nod feroviar, oraș, din 18 aprilie 1989, din județul Olt.

NOI MĂRTURII DESPRE PROZATORUL DEMETRU IORDANA

Biografia și, firește, bibliografia prozatorului Demetru Iordana (1918–1979) nu

sunt cunoscute cercetătorilor și istoricilor literari din varii motive. O investigație temeinică

și riguroasă în arhivele locale, precum și în cele centrale, ar putea să ofere surprize din cele

mai neașteptate.

Bogata sa literatură epistolară relevă, în detaliu, elemente privitoare la biografia

școlară, atât cât există, la anii de formație și, mai ales, la manuscrisele și cărțile pe care le

avea la un anumit moment.



Epistolele trimise lui Perpessicius, nouăzeci și trei, se constituie într-un

extraordinar jurnal de lucru, în care naratorul face observații și însemnări din cele mai

interesante privind itinerarul său fizic și creator.

Disocierile, observațiile critice, acoladele incisive, mărturiile despre sine și ai săi,

constituie substanța acestor fragmente de jurnal ce se va restitui, în curând, integral.

Informațiile despre viața literară din provincie și cea din Capitală sunt,

întotdeauna, exacte și relatate de un autentic intelectual.

În epistole, ce se transcriu aici, întâlnim considerații referitoare la refuzul

Academiei Române de a-l numi membru titular pe istoricul și criticul literar Perpessicius în

1951, fapt ce se va întâmpla abia în 1956, precum și unele observații ale lui Demetru

Iordana despre unele forme ale dictaturii culturale.

Impresiile despre G. Călinescu se cuvin a fi luate sub beneficiu de inventar,

întrucât marele creator a fost, în toată existența sa, un veritabil histrion.

G. Călinescu rămâne, prin toată opera sa, un inclasabil.

*

[1] Slatina, 25 iulie 1951

Mult stimate domnule Perpessicius,

Lucram la o altă sfântă, Tatiana, când am primit epistola d[omniei] voastre, ce

mi-a stârnit emoții, și din pricina poștei, și din a conținutului ei variat. În sfârșit, îmi

spuneam eu, vești de la d[omnu]l Perpessicius!

Drept să vă spun, aproape uitasem de Sf[ânta] Paraschiva, de care îmi amintiți, dar

nu uitasem că am amânat mereu să vă răspund, și mă gândeam mai zilele trecute să mă

decid odată s-o fac, însă n-a fost cu putință:

eram și amărât din pricina greutăților de tot

felul, la care ne supune obositoarea luptă

pentru existență, eram și nesigur dacă vă mai

aflați în București, când primii scrisoarea

pentru descifrarea căreia am petrecut un plăcut

sfert de oră.

Veștile ce mi le dați m-au surprins și

m-au amuzat în același timp prin admirabilul

stoicism care le presară cu un fir uman, așa

cum se presară sare pe niște răni deschise.

Dar serios vorbind, starea sănătății

d[omniei] voastre îngrijorează. Această perfidă

hipertensiune este de temut, după cât îmi pare.

Cunosc un caz în Slatina, și știu cât de

plictisitor regim trebuie să țină.

E cazul să întrebăm oracolul dacă nu

era de preferat o altă meteahnă, care să vă facă

mai suportabilă vara cu căldurile ei leșiatice.

Tot așa de îngrijorătoare, dacă nu mai mult, mi se pare starea ochiului cu pricina.

Ar fi tare neplăcut pentru d[umnea]voastră să ajungeți a vă folosi numai de un singur ochi,

ca și de o singură mână, și sper că zeii vă vor scuti de această unicitate fiziologică.

Nu mă îndoiesc, pe de altă parte, că luați serioase măsuri de a preveni agravarea

bolii și de a o lichida într-un fel, fie și nebând lichid prea mult.



Sunt convins, de asemeni, că aveți reală și mare nevoie de odihnă, iată de ce nu mă

pot împiedica, deși n-am dreptul să îndrăznesc, a vă sfătui să renunțați în vara aceasta la

orice travaliu literar și să vă recreați ca un școlar, nu ca un profesor.

Dacă doctorii vă recomandă odihnă strictă, trebuie să-i ascultați, măcar că lucrând

la traducerile din Molière, s-ar putea să fiți, momentan, de altă părere.

M-ați făcut curios cu „scandalurile“ despre care îmi scriați în trecut. De fel, vă știu

un om atât de pacinic, de civilizat și de bonom, încât îmi e foarte greu să vă închipui

implicat în vreun scandal, de orice natură, deși n-ar trebui să mă mai surprindă nimic din

ceea ce ne vine de la oamenii de astăzi, care sunt, in genere, foarte scandalagii, fiindcă

scandalul face și el parte dintr-o concepție nouă de viață, cu un „ism“ în coadă.

Dar neștiind precis despre ce este vorba, îmi fac poate păreri pripite și-mi închipui

grozăvii dramatice, acolo unde nu este decât numai discuție. Aștept să mă lămuriți.

Îmi scrieți în treacăt, din bunăvoință, despre piesele mele. Nu le-am readus încă pe

pământ. Și asta din pricină, și pentru că am fost mereu răpit de la o asemenea treabă de alte

activități, mult secundare, dar urgente, și pentru că, după sfatul d[omniei] voastre, le las să

se mai coacă, în sertar.

Sunt sigur că peste un an sau doi, altfel le voi vedea recitindu-le și, fiindcă nu

contenesc de a mă gândi la ele și la modificările ce trebuie să fac, cred că voi izbuti până la

urmă să le repun nu numai pe pământ, dar și în artă onorabilă.

Îmi dau perfect de bine seama că resursele mele sunt limitate, că am talent atât cât

să îndrăznesc a scrie și că, dacă mă străduiesc mereu să realizez ceva perfect, sunt departe

încă de perfecțiune.

Dar dacă piesele le-am lăsat de o parte, în schimb am revăzut manuscrisele

romanelor, în care am avut de făcut multe retușări de formă și „ajustări“ de fond. Până le

va suna ceasul „libertății“, sper să le pun bine și definitiv la punct.

Încolo, treabă de zugrăvitură, ba firme, ba panouri cu reclame, ba icoane, după

cum cade. Le fac de-a valma, cam fără chef, cam fără tragere de inimă, de nevoie, așa încât

am puține satisfacții estetice.

În toamnă, mi-am pus nădejdea să intru... profesor la liceu! Și de ce nu? Dacă nu

se va putea să capăt catedra de desen, sper s-o capăt pe aceea de... matematici la cursul

inferior, adică de la clasa V–IX.

D[omnu]l profesor Botez mă susține. Și s-ar părea că am ceva șanse, căci Procopie

Popescu, titularul de la matematici, acela despre care v-am spus că este și un desăvârșit

actor de teatru, e vorba să se mute la București, așa că, dacă nu se va aduce profesor de

matematici din altă parte, e posibil să mă strecor și eu în învățământ, pentru câteva ore la

clasele mici.

Râd, însă, de pe acum, și de mutra pe care aș avea-o stând pe catedră și de mutra

pe care aș face-o dacă aș rămâne pe dinafară, ca un elev eliminat din școală.

Și fiindcă veni vorba despre d[omnu]l profesor Botez, și dânsul este suferind și ar

vrea să plece la Brașov la băi, dar nu știe sigur dacă i se va îngădui să plece și deocamdată

dă meditații ca să-și sporească remunerația cam mică după buget.

Cu băile la Olt, în ce mă privește, stau binișor. Începusem într-un rând să fac

regulat baie, în fiecare zi. Dar de vreo câteva zile, de când sunt nevoit să fac coadă la

zahăr, n-am mai făcut baie. Astăzi, însă, mă duc neapărat.

Cred că ai d[umnea]voastră sunt sănătoși (poate unde sunt și mai credincioși ca

d[umnea]voastră).

În orice caz, eu urez la toată lumea, și în special d[omniei] voastre, multă sănătate

și voie bună.



Cu cele mai bune sentimente,

Demetru Iordana

*

[2] [Slatina], 15 august 1951

Mult stimate domnule Perpessicius,

În sfârșit, am răgazul sufletesc să răspund pe îndelete, cum se cuvine, ultimei

d[omniei] voastre epistole, care m-a găsit în dârdora preparațiilor pentru examenele de

corigență și a unor lucrări pe care zoream să le sfârșesc, ca să mai încasez ceva parale.

Este și motivul pentru care nu v-am răspuns imediat. Voiam să mă aşed la masa de

scris, cu un orizont mai liber.

Elevii pe care i-am meditat și-au luat, de bine de rău, corigența, lucrările au fost

sfârșite, și cu astea pâinea a fost asigurată pentru câteva săptămâni, așa că acum vă pot

răspunde în voie, fără să mai am acel gol în spate, care provine din lipsa unui sprijin stabil.

Ceea ce-mi scrieți despre starea sănătății d[omniei] voastre mă bucură și

nădăjduiesc că veți progresa în bine până la deplina tămăduire, dacă nu prin miracolul

credinței în Cuvioasa, cel puțin prin statornicia regimului pe care-l țineți cu stăruință.

Mă bucură, de asemeni că, printre altele, citiți și puțină Biblie, lecturii minunate

căreia, sănătatea d[omniei] voastre va datora, poate, ceva, cine știe?

Cât despre scandalul de la Academie, care trebuie să fi fost emoționant de

dramatic, m-a amuzat copios, și prin felul calm, superior în care mi l-ați relatat, și prin

imaginile de mușchetari ce se atacă duelând, pe care închipuirea mea ușuratică le-a pus pe

chipurile celor ce-au luat parte la dezbateri. Ce admirabil subiect de farsă!

Dacă, totuși, pe d[umnea]voastră vă va fi mâhnit rezultatul dezbaterilor, pe mine

m-a bucurat, și o spun fără răutate.

M-ar fi mâhnit să vă știu membru activ la o Academie pe care o detest nu numai

eu, ceea ce n-ar fi nimic în definitiv, dar pe care o detestă mai mult de trei sferturi din

români și sigur majoritatea tineretului, care nu vede în ea decât o sucursală a celei din

Moscova, o sovromcultură menită să răstoarne toate valorile autentic românești și să

întroneze valori mediocre și absolut străine de adevăratele aspirații și idealuri, culturale și

sociale, ale poporului nostru.

Nu țin să fac profeții, dar eu sunt sigur că într-o bună zi această sovromacademie

va fi pusă la index, și în ziua aceea mă voi bucura din nou că d[umnea]voastră nu figurați

printre membrii ei activi, care vor fi trimiși la plimbare prin spațiile științei celei mai

înaintate, dacă nu pe altă planetă, în timp ce lucrările lor vor fi și ele... reconsiderate. Și

asta, am certitudinea, se va realiza foarte curând.

De pe acum văd această tristă Academie făcând o pată neagră pe pagina de istorie

a mizeriilor de tot felul îndurate de poporul nostru.

Și iarăși spun, voi fi tare bucuros atunci că nu voi citi și numele d[omniei] voastre

pe lista iluștrilor ei membri activi.

Și atunci, să-l văd pe Călinescu, pe unde își va scoate cămașa? Din toată augusta-i

personalitate vopsită marxist-leninist și din tot ce-a produs oscilând între păreri fluente, va

mai rămâne doar numele de tristă amintire, afară doar dacă nu cumva se va revopsi în

culoarea zilei. Dar cu cioara astfel vopsită, nu va mai putea înșela pe nimeni.

Fiindcă trebuie să știți că există un „caz“ Călinescu, care constă în aceea că a

înșelat pe mulți cu vopseaua pe care și-a dat-o, ca suliman, pe operă.

Într-o zi se va discuta acest „caz“. Și nu este exclus ca Călinescu (iertați-mi

cacofonia!) s-o pată rău. Lumea, asta este ceea ce trebuie să înțelegem bine, s-a împărțit



atât de răspicat în două tabere ideologice și politice, încât nici una dintre ele nu va putea

supraviețui decât prin nimicirea deplină a celeilalte.

Un compromis nu mai e posibil. Și nici nu e de dorit. Căci ne-am săturat de

dictatură culturală, proletară, economică, etc. Vrem libertate.

Și când o vom avea, primul lucru care se va face, va fi să se arunce în foc, sau la

gunoi, tot ce s-a produs specific „progresist“ în ăști 7 ani din urmă.

În afară de un moderat și înțelept control de stat, cred că nimic nu va fi reținut din

haosul de reforme și experimentări ce s-au făcut pe spinarea noastră, a tuturora. Va mai

rămâne, parțial, și reforma agrară.

Iată, încă o dată, de ce nu regret deloc rezultatul, negativ pentru d[umnea]voastră,

al dezbaterilor de la Academie. Și așa veți avea destule neplăceri din partea celor ce vor

veni, mâine, să ia în mână conducerea trebilor de pretutindeni, deci și de la Academie.

Cei de azi vă învinuiesc că atitudinea d[omniei] voastre politică lasă mult de dorit,

iar ceilalți, mâine, vă vor învinui, de pildă, că ați cochetat cu actualul regim, sau cine știe

ce altă învinuire vă vor aduce.

Fiindcă și cei care vor veni vor avea răutățile, meschinăriile și ambițiile lor. Alte

măști, aceeași piesă. Totuşi,

lumea de mâine e de preferat

chiar cu aceste inevitabile

neplăceri.

Altminteri, timpul trece

fără să simt, cu preocupările

zilnice, pentru trai, cu lucrările

care mai pică din când în când,

cu lucrările literare la care mă

mai dedau când şi când, cu

lecturile şi cu... băile în Olt,

excelente.

Aştept, ca atâta lume, să

intrăm sub noua zodie. Atunci, în

sfârşit, arena va fi liberă pentru

toreadori, fiecare va putea să-și

arate puterile și chiar, dacă are

nițel noroc, să apuce taurul de

coarne.

În nădejdea acelei vremi,

vă trimit, cu rugămintea de a

transmite și soției și fiului

d[omniei]voastre, cele mai

cordiale salutări și urări de

sănătate.

Demetru Iordana

Note

Originalele acestor epistole, inedite, se află la Biblioteca Academiei Române. Cota

21(27 28).MXXXVI



Eveniment cultural În seara zilei de 4 martie 2017, la Teatrul Naţional din Caracal a fost prezent cu un

moment poetic eminescian, marele actor Dorel Vişan, beneficiind de acompaniamentul muzical al

lui Ion Bogdan Ştefănescu, statornic prieten al Teatrului Naţional împreună cu flautul său fermecat.

A fost o seară regală în care publicul caracalean care a umplut până la refuz Teatrul Naţional a aflat

că pe lângă acel Eminescu ştiut de noi şi care se învaţă la şcoală, a existat şi un alt Eminescu, un om

şi un român deosebit care şi-a iubit Ţara şi Neamul mai mult decât orice pe lume, şi pentru asta a

plătit cu viaţa.

Dorel Vişan, pe lângă recitalul

excepţional, a ţinut şi o adevărată prelegere

universitară, concepută şi prezentată de el,

despre ce a fost Domnul Eminescu, regele

poeziei noastre, pe care foarte puţini l-au

cunoscut la modul în care ne-a fost în această

seară prezentat. Am fost martorii unei

adevărate lecţii de patriotism, de românism,

de istorie adevărată şi sacră- lucruri de care

avem mare nevoie astăzi şi pe care marele

actor Dorel Vişan ne-a oferit-o cu patos şi

generozitate. ,,Eminescu este atât de plin de

simboluri, de mesaje, de metafore, încât e

foarte greu să le pătrunzi. E ca și cum ai sta de vorbă cu un om căruia nu-i cunoști bine limba și

până te gândești ce a spus, mai pierzi cinci cuvinte. Așa este și cu Eminescu. De aceea, un recital

de Eminescu este greu de dus, și de cel care-l face, și de cei care-l ascultă”- a spus actorul Dorel

Vişan care a recitat fragmente semnificative din Venere şi Madonă, Mortua est, Umbra lui Istrate

Dabija-voievod, Scrisoarea III sau Monologul lui Luca Arbore.

Avem nevoie de mai multe şi mai dese astfel de momente iar aplauzele furtunoase de la

final au fost dovada certă că spectatorii s-au conectat total la momentul Eminescu.

Mulţumim d-lui ing. Ion Marian Doldurea, principalul ,,vinovat” de eveniment, omul

care face ca oraşul şi judeţul nostru să fie mai aproape de tot ceea ce înseamnă valoare şi cultură.

Monumentul eroilor din satul Crăciunei

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul eroilor din comuna Radomireşti, sat

Crăciunei, este amplasat pe Dj 653 care leagă comuna Stoicăneşti de

comuna Radomireşti, în fostul centru administrativ, în apropierea

căminului cultural şi a clădirii unde au funcţionat pe rând Banca

Populară Zorile, Primăria şi un magazin mixt . A fost ridicat de

către un comitet de iniţiativă în fruntea căruia s-a aflat preotul

Calafeteanu Ionuţ. La demersul preotului Calafeteanu Ionuţ, au

răspuns şi Safta Emil şi Coacă P. Constantin, care au contribuit cu

materiale de construcţie şi bani. Monumentul, având circa 4 m

înălţime este confecţionat din ciment, placat cu marmură. Suportul

este masiv, surmontat de o cruce. Pe corpul monumentului sunt

fixate plăci de marmură pe care sunt trecute numele şi prenumele

Eroilor. Plăcile de marmură au fost confecţionate la Piteşti. A fost

inaugurat în anul 2000. În prezent, de întreţinerea inscripţiilor

gravate în marmură se ocupă benevol Cituran Constantin, pensionar,

un om care din respect pentru eroii din satul său, periodic, le vopseşte. Pe partea dinspre apus se



găseşte inscripţia cu numele membrilor comitetului care s-au ocupat de ridicarea edificiului de cult

eroic: Fondat din iniţiativa: Preot Calafeteanu Ionuţ Cornel, cu ajutorul credincioşilor. Executant

Maist. Ochenatu Vasile, Cânt. Lepădatu Nicuşor. Faţada monumentului este orientată spre

răsărit. Pe o placă de marmură se găseşte următorul înscris: Tabloul eroilor din Comuna Crăciuneii

de Sus din cele două războaie mondiale 1916-1918, 1941-1944

Eroii din cele două războaie mondiale:

Partea de la miazănoapte

1. Neaţu Marin

2. Toma Ion

3. Cârjan Petre

4. Militaru Badea

5. Popescu Ioan

6. Neaţu Iova

7. Stoica Radu Ion

8. Rădulescu Gh.

9. Obretin Alexandru

10. Constantin Marin

11. Dincă I. Mihai

12. Firică D. Badea

13. Ungureanu P. D-tru

14. Stancu G.

Alexandru

15. Matei B. Alexandru

16. Matei B. C-tin

17. Ochenatu I. Marin

18. Lăutaru Mandache

19. Dinu Stancu

20. Joiţa M. St. C-tin

21. Coacă Dumitru

22. Gherceanu Alecu

23. Achim Constantin

24. Cârjan Grigore

25. R. Ştefan

Partea de la miazăzi

1. Marin R. Rogojinaru

2. Pletea Florea

3. Burcea Florea

4. Rogojinaru Voicu

5. Mihăiescu Mihai

6. Pană Ion

7. Lepădatu I. Nicolae

8. Epuran Oprea

9. Burcea Tudor

10. Militaru Marin

11. Joiţa Ilie

12. Safta Naidin

13. Dinu Andrei

14. Burcea Ion

15. Joiţa Marin

16. Burcea Alexandru

17. Dinu Badea

18. Crăciun Ştefan

19. Safta Dobre

20. Rotaru Teodor

21. Franţ Ioan

22. Duerel Ilie

23. Staicu Florea

24. Toma Radu

25. Şerban Ioan

26. Eftenie A. Marin

27. Văduva Dumitru

28. Dinu Stan

29. Şerban Dumitru

30. Cituran Toma

Partea de la apus.

1. Duru Petre

2. Neaţu I. Dumitru

3. Obretin R. Ilie

4. Firică R. Ioan

5. Burcea S. Radu

6. Epuran Dumitru

7. Dincă Vasile

8. Dumitru C. Ioan

9. Rogojinaru St. Gr.

10. Abagiu I. Sică

11. Dusu Petre

12. Tălăban Gheorghe

13. Coacă R. Ştefan

14. Putoi Marin

15. Marin Stângă

16. Marin N. Gherceanu

17. Constantin Marin

18. C-tin Gherceanu

19. Ciucardel Ilie

20. Militaru Mihalache

21. Saioc Gheorghe

22. Petre Nicolae

23. Florea Alexandru

Partea de la răsărit

1. Ştefan Ioan, serg.

2. Popescu Alexandru

3. Dan Teodor

4. Popescu Dumitru

5. Tindeche Gheorghe

6. Popescu Nicolae

7. Durcă Stan

8. Durcă Florea

9. Ochenatu Oprea

10. Iova St. Năstase

11. Dincă C. Ilie

12. Fotta Gheorghe

13. Ochenatu Ilie

14. Burcea Nicolae

15. Drăguţ Ioan

16. Epuran Florea

17. Bădârcea Mihai

18. Rogojinaru Iova

19. Abagiu Radu

20. Dumitru Gh. C-tin

21. Ciobanu Vasile

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului” cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea ,,2%”.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii, nr. 96. Tel. 0724219925, mail [email protected].









Date post:	22-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	24 times
Download:	1 times

OLTULUI ŞI ROMANAŢILORfereşte de restul lumii, chiar de cei dragi, de părinţi – şi că...

Documents