REVISTA

ARHIEPISCOPIEI CRAIOVEI,ARHIEPISCOPIEI RÂMNICULUI,

EPISCOPIEI SEVERINULUI ŞI STREHAIEI,EPISCOPIEI SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

ŞIA FACULTĂŢII DE TEOLOGIE - CRAIOVA

TROPOLIA

LTENO IEIM

EDITURA MITROPOLIA OLTENIEI

CRAIOVA

ISSN 1013-4239

ANUL LXV (773-776), NR. 5-8, MAI-AUGUST, 2013

2

COLEGIUL DE REDACŢIE

PREŞEDINTE Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA,

Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei şi Decanul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova

MEMBRI

Î.P.S. GHERASIM, Arhiepiscopul Râmnicului P.S. NICODIM, Episcopul Severinului şi Strehaiei

P.S. SEBASTIAN, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor P.S. Lect. Univ. Dr. EMILIAN LOVIŞTEANUL,

Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului Acad. Pr. Prof. Univ. Dr. MIRCEA PĂCURARIU

Acad. Prof. Univ. Dr. ION DOGARU Pr. Prof. Univ. Dr. JOHN BRECK (Franţa)

Pr. Prof. Univ. Dr. PAUL NADIM TARAZI (USA) Prof. Univ. Dr. NICOLAE RODDY (USA)

Prof. Univ. Dr. ARISTOTLE PAPANIKOLAOU (USA) Pr. Prof. Univ. Dr. VIOREL IONIŢĂ (Elveţia)

Prof. Univ. Dr. PAVEL CHIRILĂ Pr. Prof. Univ. Dr. CONSTANTIN PĂTULEANU

DIRECTOR

Pr. Conf. Univ. Dr. PICU OCOLEANU

REDACTOR ŞEF Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞOR

COORDONATOR REVISTĂ

Diac. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE

CORECTOR REVISTĂ Pr. Drd. CĂTĂLIN DAN

TEHNOREDACTARE/PREGĂTIRE PENTRU TIPAR

VALENTIN CORNEANU

Revista Mitropolia Olteniei este recunoscută CNCS în categoria B

3

CUPRINS STUDII Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei Eshatologia Sfântului Ioan Evanghelistul sau „Darul vieţii veşnice” primit încă din această viaţă şi continuat în Împărăţia cerurilor............................7 Pr. Prof. Univ. Dr. ION POPESCU Comunicare – cunoaştere şi comuniune prin (în) Sfintele Taine (Tainele de iniţiere)......................................................................................60 Prof. Univ. Dr. RADU ŞTEFAN VERGATTI Conf. Univ. Dr. AGNES ERICH Stolnicul Constantin Cantacuzino şi cartea religioasă................................70 Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN IVAN Ontologia relaţiilor parentale ca premisă în conturarea modelului creştin de educaţie........................................................................................86 Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞOR Relaţia maestru-discipol în Istoria şi filosofia religiilor............................102 Pr. Lect. Univ. Dr. IOAN MOGA Dialogul creştino-islamic după „Momentul Regensburg”: proiectul „A common word” (2007)..........................................................................117 Pr. Lect. Univ. Dr. MARIN COJOC Constantin cel Mare şi atitudinea faţă de episcopii Bisericii creştine.........................................................................................140 Lect. Univ. Dr. DANIEL LEMENI Sequela Christi sau ucenicia creştină – o condiţie permanentă în Noul Testament...........................................................................................156 Pr. Lect. Univ. Dr. ION SORIN BORA „Ceilalţi ucenici” ai Domnului (Lc. 10, 1, 17) au fost în număr de 70 sau 72? Scurte precizări asupra implicaţiilor celor două variante textuale……...164

4

Lect. Univ. Dr. CIPRIAN IULIAN TOROCZKAI Vladimir Lossky (1903-1958). Despre tradiţie şi tradiţii. Actualitatea gândirii sale în contextul teologic contemporan....................181 Pr. Asist. Univ. Dr. COSMIN SANTI Realitatea şi semnificaţia morţii în gândirea imnografilor creştini...........210 Diac. Asist. Univ. Dr. FLORIN TOADER TOMOIOAGĂ De la apofatism la absenţă: golirea lumii de taină în discursul secular....234 Dr. EDUARD-EUGEN GEGIU Il carattere estetico-religioso dell’icona bizantina....................................244 TRADUCERI ŞI DIORTOSIRI Din opera epistolară a misticului sirian Ioan Saba de Dalyatha. (Scrisorile I-XI) (Traducere Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE).................254 PREDICI, COMENTARII, MEDITAŢII Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei Sfântul Ierarh Calinic – model de viaţă în Hristos.....................................271 CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI RECENZII Pr. Lect. Univ. Dr. ION SORIN BORA ANDREI PLEŞU, Parabolele lui Iisus: Adevărul ca poveste Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, 307p.......................................................284 Diac. Asist. Univ. Dr. IONIŢĂ APOSTOLACHE Trei volume de teologie ortodoxă publicate la Editura „Mitropolia Olteniei”. Colecţia „Studia Theologica” între anii 2008 şi 2012..............290

5

CONTENTS STUDIES His Eminence Acad. PhD Prof. IRINEU POPA Archibishop of Craiova and Metropolitan of Oltenia The Eschatology of St. John the Evangelist or „The Gift of Eternal Life” Received Even from this Life and Continued in the Kingdom of Heaven............................................................................................................7 Fr. PhD Prof. ION POPESCU Communication - Knowledge and Communion through (in) the Holy Sacraments (Sacraments of Initiation).........................................................60 PhD Prof. RADU ŞTEFAN VERGATTI PhD Senior Lecturer AGNES ERICH The Senechal Constantin Cantacuzino, the Religious Book and its Preservation..................................................................................................70 Fr. PhD Lecturer ADRIAN IVAN The Ontology of Parental Relationships as a Premise to Designing the Christian Education......................................................................................86 Fr. PhD Lecturer ADRIAN BOLDIŞOR The Master-Disciple Relationship in the History and Philosophy of Religions.................................................................................................102 Fr. PhD Lecturer IOAN MOGA The Muslim-Christian Dialogue after „The Regensburg Moment”: the Project „A Common Word” (2007)............................................................117 Fr. PhD Lecturer MARIN COJOC Constantine the Great and his Attitude towards the Bishops of the Christian Church........................................................................................................140 PhD Lecturer DANIEL LEMENI Sequela Christi or Christian Discipleship – a Permanent Condition in the New Testament............................................................................................156

6

Fr. PhD Lecturer ION SORIN BORA „The Other Disciples” of the Lord (Lc 10, 1, 17) were 70 or 72? Brief Details about the Implications of the Two Textual Variants......................164 PhD Lecturer CIPRIAN IULIAN TOROCZKAI Vladimir Lossky (1903-1958). About Tradition and Traditions. News of his Thought in the Context of Contemporary Theological...............................181 Fr. PhD Assistant COSMIN SANTI The Reality and the Meaning of Death in the Thinking of Christian Hymnographers..........................................................................................210 Deac. PhD Assistant FLORIN TOADER TOMOIOAGĂ From Apofatism to Absence: the Emptying of the World of Mystery in the Secular Speech............................................................................................234 PhD EDUARD-EUGEN GEGIU Il carattere estetico-religioso dell’icona bizantina....................................244 TRANSLATIONS From the Epistolary Work of Syrian Mystic John Saba from Dalyatha (The Letters I-XI) (Translation by Deac. PhD Assistant IONIŢĂ APOSTOLACHE)............254 HOMILIES, COOMENTS, MEDITATIONS His Eminence Acad. PhD Prof. IRINEU POPA Archibishop of Craiova and Metropolitan of Oltenia St. Bishop Calinic – a Model of Life in Christ............................................271 BOOKS AND MAGAZINES, AND REVIEWS EDITORIAL LAUNCH Fr. PhD Lecturer ION SORIN BORA ANDREI PLEŞU, The Parables of Jesus: the Truth as a Story, Printing Press Humanitas, Bucharest, 2012, 307 p..................................................284 Deac. PhD Assistant IONIŢĂ APOSTOLACHE Three Volumes of Orthodox Theology Published by „Metropolitan of Oltenia” Printing Press. The Collection "Studia Theologica" between years 2008 and 2012...................................290

7

STUDII

ESHATOLOGIA SFÂNTULUI IOAN EVANGHELISTUL SAU „DARUL VIEŢII VEŞNICE” PRIMIT ÎNCĂ DIN

ACEASTĂ VIAŢĂ ŞI CONTINUAT ÎN ÎMPĂRĂŢIA CERURILOR

Î.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA1

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

Cuvinte cheie: eshatologie, Evanghelie, dar, Împărăţia cerurilor Keywords: eschatology, Gospel, gift, Kingdom of Heaven

Ca la toţi Sfinţii Evanghelişti, întâlnim la Sfântul Ioan Teologul adevărul că în Persoana Mântuitorului Iisus aşteptările eshatologice ale iudaismului şi ale Vechiului Testament îşi găsesc împlinirea şi depăşirea lor.2 Astfel că în Persoana şi lucrarea Lui se întemeiază eshatologia vestită de profeţi, timp al „vinului celui nou al nunţii mesianice”, care înlocuieşte apa curăţitoare a evreilor.3 Mai întâi, Domnul, prin curăţarea Templului din Ierusalim, vestise înlocuirea acestuia cu un alt templu, un templu eshatologic, templul Trupului Său, iar femeii samarinence îi va vesti înlocuirea închinării din Ierusalim şi Garizim cu închinarea „în duh şi adevăr”, stabilind astfel cultul cel nou al vieţii celei noi eshatologice.4 Deci, Sfântul Ioan, prezentând dialogul Mântuitorului cu femeia samarineancă şi cu ucenicii Săi, ne dezvăluie sensul vieţii veşnice în contextul Împărăţiei lui Dumnezeu. De fapt, aceste conversaţii, cum vom vedea, sunt purtate în jurul a două teme principale: apa cea vie dăruită de Domnul celor ce vor crede în El şi închinarea „în duh şi adevăr”. După care, Domnul va vorbi despre tema secerişului eshatologic, un alt element important din iconomia Sa.

1 Decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova. 2 Origen spune despre Evanghelia după Sfântul Ioan: „Fie-ne permis să afirmăm că floarea întregii Sfintei Scripturi este Evanghelia, iar floarea Evangheliilor este Evanghelia după Ioan” (ORIGEN, Comentariu la Evanghelia după Ioan, I, IV, 23). 3 Pr. prof. S. TOFANĂ, Hristologie, sacramentalitate şi mariologie în Evanghelia a IV-a cu specială privire la episodul Cana (In. 2, 1-11), în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Theologia Ortodoxa, Cluj-Napoca, XLIV (1999), nr. 1-2, p. 90. 4 IDEM, Itinerariul revelării lui Iisus, în dialogul cu femeia samarineancă din perspectivă ioaneică (Ioan 4, 1-42), în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Theologia Ortodoxa, Cluj-Napoca, XLVIII (2003), nr. 2-4, p. 21.

8

1. Aşteptările eshatologice ale lumii îşi găsesc împlinirea şi depăşirea lor în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos Pentru a dezvolta această temă vom analiza, mai întâi, convorbirea Mântuitorului cu femeia samarineancă, încadrată de două secvenţe: prima, care pune în lumină convorbirea Domnului cu femeia samarineancă şi a doua, mărturia acesteia în faţa samarinenilor din Sihar şi a celor din Sihar înaintea Mântuitorului. Deci, Mântuitorul hotărăşte să se retragă din Iudeea în Galileea, pentru care fapt „trebuia să treacă prin Samaria”. Această misiune a Mântuitorului în Samaria are un scop înalt, interpretează Sfântul Chiril al Alexandriei: „Pentru ce Domnul nostru Iisus Hristos n-a luminat pe samarineni la timpul potrivit? Căci a venit cândva la El sirofeniciana, cerându-I cu lacrimi milă pentru fiica ei necăjită. Şi ce zice către ea cu milostivire? «Nu se cade a lua pâinea copiilor şi a o arunca câinilor».5 Căci socotea că nu trebuie să dăruiască celor din neamuri harul, rezervat celor din Israel, înainte de vreme. E ceea ce a făcut încă şi mai clar, zicând: «N-am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel».6 Deci ar zice cineva: Cum Cel ce a fost trimis numai la Israel învaţă neamul samarinenilor, deşi Israel încă nu respinsese harul cu desăvârşire? Acestora le dă cu autoritate răspunsul, zicând: «Trebuia ca El să treacă prin Samaria». Căci a ales să plece la samarineni şi să le predice cuvântul şi să mute binecuvântarea lui Israel la ei nu numai după ce Israel l-a refuzat, ci trebuia să treacă pe la ei să-i înveţe, împlinind un lucru al înţelepciunii. Căci, precum focul nu încetează lucrarea lui arzătoare, aşa socotesc că este cu totul cu neputinţă ca Înţelepciunea tuturor să nu împlinească ceea ce e potrivit Înţelepciunii. Şi precum, deşi a spus că nu se cade a lua pâinea copiilor şi a o da câinilor, totuşi a aruncat harul femeii ce plângea şi cerea mila prin cuvintele ei, nelăsând să fie hotărât de altul timpul dăruirii, ci fiind El Însuşi împreună cu Tatăl Cel care îl hotărăşte, ca Fiu şi Dumnezeu şi Domn, la fel îi miluieşte şi pe samarineni, descoperindu-le puterea negrăită a stăpânirii Lui dumnezeieşti şi dăruindu-le luminarea întreagă, în trecere pe la ei. De altfel, ar fi fost absurd să fi iubit numai de Israel, care L-a supărat prin nebuniile lui şi L-a omorât pe Domnul. Dar deoarece încă nu-L prigoneşte deplin, ci cu oarecare măsură, nici Domnul nostru Iisus Hristos nu-l goleşte încă cu totul de har, ci trece cu încetul la alţii binecuvântarea Sa”.7

5 Matei 15, 26. 6 Matei 15, 24. 7 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi note de pr. prof. D. Stăniloae, PSB 41, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 145.

9

Prin aceste lămuriri Sfântul Chiril ne arată că harul oferit celor din Samaria, rezervat până atunci numai celor din Israel, nu este o mutare a binecuvântării promise lui Israel la alte neamuri, ci o alegere liberă pe care El ca Înţelepciune a lui Dumnezeu Tatăl, fără să fie silit de vreo lege omenească, alege s-o vestească şi altora, ştiind dinainte pe cele bune pe care le vor face. În felul acesta, Fiul lui Dumnezeu înomenit, ca existenţă personală, alege liber ce trebuie să facă, arătându-ne în faptele Sale mila Sa fără margini şi puterea Sa fără limită. El poate milui pe oricine care cere ceva cu lacrimi, indiferent de neam şi popor, ca în cazul femeii cananeence, şi poate alege să cheme la pocăinţă şi la mântuire pe toţi oamenii, inclusiv pe cei din Samaria, când voieşte şi cum voieşte. Mai mult, Sfântul Evanghelist Ioan, prin cuvântul „a trece”, în cazul nostru, prin Samaria, nu ne prezintă o determinare geografică a unui loc anume, ci exprimă voia şi planul lui Dumnezeu pentru mântuirea samarinenilor şi nu numai a acestora, ci şi a întregii lumi.8 Spre acest sens par să ne conducă şi cuvintele Domnului: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui Ce M-a trimis şi să-i împlinesc lucrarea”.9 Dacă Mântuitorul împlineşte astfel voia Tatălui şi nu poate să facă decât ceea ce vede pe Tatăl făcând,10 atunci desigur imperativul Lui este voia Tatălui şi prin urmare această voie este legată de 8 Este adevărat că se poate vorbi despre această „trecere” şi din punct de vedere geografic. Cum ştim în timpul Mântuitorului existau două modalităţi de a traversa Ţara Sfântă, una mai lungă pe valea Iordanului şi alta mai scurtă prin Samaria. Până în zilele lui Irod cel Mare cuvântul Samaria (Σαμάρεια) avea două înţelesuri: denumea una din provinciile Ţării Sfinte, situată între Galileea şi Iudeea, dar acest nume indica şi capitala acestei provincii. Irod a schimbat însă numele capitalei în Sevasta Σεβαστή (Augusta). Cât priveşte populaţia acestui ţinut, samarinenii, aceştia au apărut pe scena istoriei în urma căderii regatului de nord Israel şi a capitalei lor Samaria, cucerite de asirieni. Aşa că în urma deportărilor masive a evreilor spre Babilon, regele Asiriei a repopulat Samaria cu cinci triburi păgâne asiatice (vezi: 4 Regi 17, 24-41). Coloniştii s-au amestecat repede cu evreii nedeportaţi, născându-se astfel un nou popor, care practica în afară de cultul Dumnezeului lui Israel, ritualuri religioase păgâne (vezi: G. KITTEL, G. W. BROMILEY, G. FRIEDRICH, Theological Dictionary, G 999). După reîntoarcerea din robia babilonică, evreii au refuzat să reconstruiască Templul din Ierusalim împreună cu samarinenii. Aceştia din urmă au fost nevoiţi să ridice şi ei un templu pe muntele Garizim, dând naştere astfel unei rivalităţi deschise şi unei sciziuni religioase ireconciliabile dintre cele două popoare. Tensiunile au atins punctul culminant în timpul lui Ioan Hircan, care a distrus templul de pe muntele Garizim în 128 î.Hr. (J. FLAVIUS – Ant. 13, 255, trad.W. Whiston, Hendrickson Publishers, Inc, Peabody, Massachusetts, 1987, ediţie electronică). Irod a încercat să împace cele două popoare, căsătorindu-se cu o femeie samarineancă, dar n-a reuşit (J. FLAVIUS – Ant. 17, 20). Ura a devenit şi mai greu de suportat, când în zilele procuratorului Coponius (6-9 d. Hr.), samarinenii au profanat Templul din Ierusalim împrăştiind în locaşul sfânt oase omeneşti (J. FLAVIUS – Ant. 18, 29). 9 Ioan 4, 34; 6, 38; 17, 4. 10 Ioan 5, 19.

10

mântuirea lumii.11 Prin urmare, El n-a fost forţat să plece din Iudeea de teama fariseilor şi nici n-a ales direcţia de călătorie spre Samaria pornind de la unele considerente exclusiv geografice, ci a dat ascultare planului Său eshatologic, acela de a vesti tuturor oamenilor începutul unul veac nou. Deci, Domnul, consemnează Sfântul Chiril: „ieşind din graniţele iudeilor şi ajungând dincolo de ale celor de alt neam, Se opreşte la fântâna lui Iacob, arătându-ne prin chip şi în ghicitură că va scoate propovăduirea evanghelică din Ierusalim şi cuvântul dumnezeiesc va pleca la neamuri, dar nu-i va părăsi totuşi, pe Israel şi iubirea faţă de părinţii acestuia, ci va rămâne cu ei, Se va odihni şi Se va aşeza în ei ca în sfinţi, păstrându-le neveştejit harul de la început. Dar acum se aşază în amintirea Sfinţilor, ca şi în aceasta să ni Se arate şi să ni Se facă chip şi început şi uşă a cinstirii părinţilor”.12

Mergând mai departe pe firul celor relatate de Sfântul Evanghelist Ioan ajungem la cuvintele Domnului referitoare la „apa cea vie”, scopul cercetării noastre. Din această descriere vom înţelege că direcţia eshatologică, trasată de Mântuitorul, este darul Sfântului Duh. Aşadar, în timp ce ucenicii intrau în oraşul samarinean Sihar pentru a cumpăra mâncare, Domnul, obosit de drum, se opreşte la o fântână, numită fântâna lui Iacob.13 Pentru samarineni această fântână nu era o fântână oarecare, ea avea un nume şi un sens profetic.14 Lipsa articolului, referitor la fântână, 11 Sfântul Ioan foloseşte termenul pentru a exprima un imperativ eshatologic al planului dumnezeiesc de mântuire a lumii, referindu-se fie la Persoana Domnului (Ioan 3, 14, 30; 4, 4; 9, 4; 10, 16; 12, 34; 20, 9), fie la Sfântul Ioan Botezătorul (Ioan 3, 30), fie la oricine (Ioan 3, 7). 12 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan..., p. 145. 13 Domnul a venit la fântâna lui Iacob la ceasul al şaselea, când soarele este deasupra pământului şi încălzeşte cu putere. Sfântul Maxim Mărturisitorul, interpretând semnificaţia ceasului al şaselea, spune că a venit în momentul maximei străluciri a soarelui „când sufletul e străbătut în chip deosebit de razele cunoştinţei prin venirea Cuvântului la el, după ce a trecut umbra legii”. Tocmai acest har a făcut pe femeia samarineancă şi pe compatrioţii ei capabili să-L vadă pe Mântuitorul cu ochi duhovniceşti, cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El pe temeiul cuvântului femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut” (v. 39), dar „cu mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui” (v. 41). 14 Importanţa pe care oamenii o acordă fântânilor în Orientul Mijlociu este bine cunoscută (Facere 26, 14-22; Ieşire 15, 22-27; 17, 1-17). Fântâna, în general, şi apa, în special, au devenit din timpuri străvechi simboluri comune printre popoarele orientale. De exemplu, în tradiţia iudaică „puţul” sau „fântâna” are o semnificaţie aparte. Începând de la fântâna unde slujitorul lui Avraam o găseşte pe Rebeca, soţia lui Isaac, la fântâna lui Iacob din Haran, la cea a lui Moise din deşert şi până la fântâna din Sion, amintită de profeţi (Iezechiel 47, 1-12; Zah. 14, 8), tema „fântânii”, dezvoltată în textul sacru reprezintă, pe rând, diferite instituţii sacre din Israel: Legea, Templul sau cetatea Ierusalim (A. JAUBERT, La Symbolique de puits de Jacob [Ioan 4, 12], în „L‘homme devant Dieu”, Paris, 1963, p. 63-73).

11

accentuează şi mai mult importanţa şi vechimea acesteia. Pentru femeia samarineancă fântâna lui Iacob este o mărturie a descendenţei nobile a poporului său şi „darul” lui Iacob pentru urmaşii săi.15 Acest aspect va fi subliniat de Sfântul Ioan în dialogul Mântuitorului cu femeia samarineancă, punând faţă în faţă cele două daruri: „darul lui Iacob” şi „darul lui Dumnezeu”. Fireşte, el va scoate în evidenţă superioritatea incontestabilă a celui din urmă.

Aşadar, pentru fântână, Sfântul Ioan foloseşte doi termeni diferiţi, sensul lor fiind aproape identic.16 Subliniem acest aspect întrucât Mântuitorul la începutul conversaţiei, când subiectul este despre apa naturală, Fântâna lui Iacob, foloseşte cuvântul „fântână”, indicând o sursă de apă proaspătă provenită dintr-un izvor, iar, mai apoi, când începe să vorbească despre „apa cea vie” pe care El o dăruieşte femeii, vorbeşte despre fântâna cea adevărată, Fântâna lui Iacob devenind un simplu puţ. Această trecere de la o fântână pământească la una cerească pune în evidenţă două lucruri: în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos iudaismul şi Vechiul Testament îşi găsesc împlinirea, dar şi depăşirea lor. Ca atare, El, venind ca dar al vieţii în lume, înlocuieşte Fântâna lui Iacob cu tot ceea ce reprezintă aceasta – tradiţia iudaică, legea, templul şi Sionul vestit de prooroci –, cu El, fântâna din care izvorăşte „apa cea vie”.

Mai departe, Sfântul Ioan spune că Mântuitorul, la venirea femeii samarinence, trecând peste legile iudaice, cere acesteia: „Dă-Mi să beau”. Ca Dumnezeu adevărat, El nu ignoră sosirea femeii, căci ştia că aceasta va veni îndată să scoată apă rece din fântână. Deci, după ce a venit, i-a cerut să-I dea să bea. Însă femeia, ţinând seamă de legea iudeilor, era nedumerită de această conversaţie cu un evreu şi de cererea lui. După cum se vede, Domnul, care dispreţuia moravurile iudeilor, face ca mesajul Său să-şi atingă scopul şi, simulând setea, zice: „Dă-Mi să beau”. Iar ea i-a zis: „Cum Tu, iudeu fiind, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Căci 15 Sf. Chiril spune că „samarinenii erau de alt neam, căci erau colonişti babilonieni. Dar şi ei îl socoteau pe Iacob părinte al lor în două feluri: ca unii ce, locuind o ţară mărginită de ţara iudeilor şi vecină cu ea, îşi însuşeau câteva practici din cultul lor şi ţineau să se laude cu părinţii iudeilor; pe de altă parte, era de fapt adevărat că cei mai mulţi dintre cei ce locuiau în Samaria rămăseseră din rădăcina lui Iacob. Căci Ieroboam, fiul lui Nabat, a adunat sub el zece seminţii şi o jumătate din seminţia lui Efraim împotriva împărăţiei lui Roboam, fiul lui Solomon, cucerind Samaria şi ridicând case şi cetăţi în ea” (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu... p. 148). 16 Fântâna lui Iacob poate fi denumită cu ambele cuvinte, deoarece, deşi a fost săpată, deci este o cisternă, sensul larg al cuvântului, în care se acumulează apa de ploaie, ea este alimentată şi de un izvor subteran (vezi: G. W. BROMILLEY, The International Standard Bible Encyclopedia, WMB Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1986, p. 955).

12

iudeii n-au amestec cu samarinenii”.17 Mântuitorul, prin cererea făcută femeii: „Dă-Mi să beau,” dorea de fapt ca femeia să se apropie de El ca să fie mântuită. Apoi, El a vrut să ne arate că cere chiar păgânilor să cunoască pregătirea făcută de El pentru primirea tuturor în Împărăţia Sa. Ca atare, cererea Domnului este mai degrabă o ofertă, care vizează setea şi apa deodată. Setea este mai mult decât una pământească, aşa cum foamea, amintită în aceeaşi discuţie, este mai mult decât foamea fizică. Deci, foamea şi setea despre care vorbeşte Evanghelistul Ioan se referă la dorinţa Mântuitorului de a împlini voia Tatălui, adică de a dărui viaţă veşnică tuturor celor ce cred în el.18 Aşa că femeia este pusă în situaţia de a cere „darul lui Dumnezeu” şi „apa cea vie” pe care numai Domnul putea să i le ofere. Prin urmare, setea Domnului este o dorinţă mântuitoare atât pentru ea, cât şi pentru poporul ei. El doreşte ca toţi oamenii să primească „apa cea vie” pe care o oferă cu generozitate prin cuvântului Său dumnezeiesc şi prin puterea Duhului Sfânt.19 Setea Domnului este satisfăcută doar atunci când cei care Îl ascultă vor înseta după darul vieţii veşnice,20 adus de El oamenilor pentru viaţa cea nouă eshatologică.

Femeia samarineancă, care venea să scoată apă, întâlnea de această dată lângă fântâna lui Iacob un călător obosit şi însetat. Ea nu putea să înţeleagă cererea lui decât în sensul unei lipse de apă obişnuite. Sfântul Chiril numeşte această nedumerire a femeii o necunoaştere a fiinţei mai presus de lume şi mai presus de ceruri a Unuia-Născutului, ba, mai mult, o necunoaştere a Cuvântul făcut om, de aceea Îl numeşte pe Mântuitorul iudeu.21 De aceea, aducând aminte de relaţiile tensionate dintre iudei şi samarineni, ea spune: „Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineană? Pentru că iudeii n-au amestec cu samarinenii”.

17 Ioan 4, 9. 18 Explicaţia dată de Domnul ne dovedeşte cu prisosinţă că aici este vorba de o sete duhovnicească. Mai mult, prin cuvântul „sete” din această cerere a Domnului se poate înţelege şi o pregătire a ucenicilor pentru momentul crucii, când Mântuitorul a spus „Mi-e sete” (Ioan 19, 28), adică îi este sete pentru că doreşte ca lumea să fie mântuită din moarte şi osândă veşnică. Pe cruce, aproape de clipa preaslăvirii Sale, setea Mântuitorului era aceea de a vedea Duhul Sfânt revărsându-Se peste credincioşii din toată lumea, oferind tuturor accesul, încă din această viaţă, la Împărăţia veşnică şi la darurile Sale eshatologice. 19 Pr. prof. C. PREDA, Patimile şi Moartea Mântuitorului după Evanghelia Sfântului Ioan, în „Mitropolia Olteniei” (MO), LV (2003), nr. 1- 4, p. 54. 20 Ioan 7, 37-39. 21 Spune Sfântul Chiril: „Şi El tace cu folos în privinţa aceasta, tot ca să înfăptuiască dialogul cu ea. Îi ridică însă gândirea despre El mai sus, văzând că ea nu ştie cine i-a cerut să bea, sau cât har au cele dăruite de Dumnezeu, căci, dacă ar fi ştiut, n-ar fi suferit să întârzie, în primirea lor, ci L-ar fi rugat ea mai înainte pe Domnul să i le dea” (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 147).

13

Cum constatăm, ea este nedumerită de două ori: una, că un iudeu cere unui samarinean să-i dea apă şi a doua, că un bărbat iudeu se adresează unei femei samarinence şi discută cu ea lucruri scripturistice.22 Mântuitorul nu ţine cont de nedumeririle ei, ci transferă discuţia din planul relaţiilor dintre iudei şi samariteni, marcate de ură şi neînţelegeri, în planul relaţiilor omului cu Dumnezeu: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie”. Prin aceste cuvinte Mântuitorul i-a stimulat râvna femeii de-a afla mai repede ceva despre El. „Deci, folosind cu pricepere şi fără complicaţie cuvântul, zice Sfântul Chiril, îi spune că El este Dumnezeu, deşi femeia e zăbavnică în puterea de-a înţelege. Dar, convingând-o să se minuneze de darul lui Dumnezeu, El Se înfăţişează pe Sine ca Dătător al darului: «De-ai fi cunoscut clar harul lui Dumnezeu, şi Cine este Cel ce-ţi vorbeşte ţie, ai fi cerut tu de la El»”.23 Cu alte cuvinte Domnul Hristos nu-i spune femeii că este Dumnezeu, ci o lasă pe ea să înţeleagă cine este El, din cele pe care i le spune. În felul acesta femeia este îndemnată să se silească cu puterile ei naturale să-şi aducă contribuţia la cunoaşterea lui Dumnezeu. Această metodă ne arată că Dumnezeu, în planul mântuirii, stimulează permanent pe om, îl cheamă la cunoaşterea Lui şi-l provoacă permanent să se apropie de El, fără să-i restricţioneze libertatea. Astfel, efortul natural al omului este ajutat, bineînţeles, de harul lui Dumnezeu, cu ajutorul căruia omul creşte spiritual, atât în viaţa aceasta, cât şi după trecerea în lumea veşniciei. În cazul femeii samarineence, cine avea căderea să-i dăruiască cele ale lui Dumnezeu decât numai Cel ce este prin fire Dumnezeu, cum spune Sfântul Chiril?

Mai departe, în acelaşi capitol, Sfântul Ioan Evanghelistul foloseşte expresia eshatologică „darul lui Dumnezeu”. Sensul acestor cuvinte ne duce cu mintea la Mântuitorul Însuşi şi la învăţătura Sa, „darul lui Dumnezeu”, cât şi „apa vie” fiind unul şi acelaşi lucru. Femeia, dacă ar ar fi cerut acest dar, fireşte, ar fi primi „apa cea vie”.24 De fapt, la Sfântul Ioan Evanghelistul folosirea expresiilor cu sensuri suprapuse este unul din procedeele sale literare preferate. Nu de puţine ori el, redând cuvintele

22 Bărbaţii iudei evitau orice fel de discuţie cu femeile în public, chiar dacă era vorba de soţia sau fiica lor. Mai mult, acel tată care o învăţa pe fiica lui în public principiile Legii era asemănat unui tată care îşi îndemna fiica la desfrânare. Dacă adăugăm la aceasta faptul că femeia era samarineană, femei despre care rabinii spuneau că sunt o sursă de necurăţie încă din leagăn, vom înţelege şi mai mult surprinderea femeii şi a ucenicilor când L-au văzut pe Mântuitorul că stă de vorbă cu samarineanca (Ioan 4, 27). 23 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 147. 24 Cum observăm din răspunsurile femeii samarineence, „apa cea vie” este apa curgătoare, deosebită de apa stătătoare.

14

Mântuitorului, oferă, pe lângă un înţeles direct, şi o altă semnificaţie profundă, tainică. Astfel, cei ce-L ascultau pe Domnul, la început, nu sesizau sensul acestor cuvinte, înţelegând cele spuse de Domnul în sensul lor obişnuit. Acest fapt l-a determinat pe Mântuitorul să se explice, descoperind ascultătorilor săi înţelesul lor adânc, duhovnicesc. De exemplu, în convorbirea cu Nicodim,25 acesta nu înţelegea nimic atunci când Mântuitorul folosea cuvântul „din nou” şi „de sus”,26 în sens spiritual. Ca atare, şi atunci când Domnul vorbea femeii samarineence despre „apa vieţii”, nici aceasta n-a priceput sensul adânc al acestei expresii.27

Aşadar, „apa vie” se referă, evident, la învăţătura pe care Domnul o dă oamenilor sau la Duhul Sfânt pe care El îl va trimite în lume.28 În Vechiul Testament „apa” este simbolul înţelepciunii dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu. Profeţii Iezechiel şi Isaia asociau lucrarea apei şi a duhului când spuneau: „Şi vă voi stropi cu apă curată şi vă veţi curăţi de toate întinăciunile voastre şi de toţi idolii voştri vă voi curăţi. Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne”.29 Proorocul Isaia mai adăuga la aceasta următoarele: „Că Eu voi vărsa apă peste pământul însetat şi pâraie de apă în ţinut uscat. Vărsa-voi din Duhul Meu peste odrasla ta şi binecuvântarea 25 Nicodim înţelege primul sens, dar Mântuitorul avea în vedere al doilea sens, cel de naştere spirituală (Multe detalii în studiul părintelui S. TOFANĂ, Introducere în Studiul Noului Testament. Evangheliile după Luca şi Ioan. Problema sinoptică, vol. III, Presa Universitară Clujeană, Cluj, p. 343). 26 Ioan 3, 3. 27 Expresia folosită de Mântuitorul, „apa cea vie”, nu se referă la El Însuşi, deoarece El este Cel Care dăruieşte această apă. Este adevărat că Sfântul Ioan mai spusese, cu o altă ocazie, că Mântuitorul este Pâinea vieţii şi Cel Care dă această Pâine (Ioan 6, 51). Cele două simboluri, apa şi pâinea, (Ioan 6, 35) apar în acelaşi verset în care Mântuitorul vorbeşte despre astâmpărarea atât a setei cât şi a foamei, dar n-a spus niciodată despre Mântuitorul că El este „apa cea vie”. Este adevărat că Sfântul Ioan a precizat în mai multe rânduri că El este „pâinea vieţii” (Ioan 6, 35, 48, 51). Expresia nu se poate referi nici la viaţa veşnică, deoarece Mântuitorul i-a spus femeii că „apa vie” îl duce pe cel care bea la viaţa veşnică (Ioan 4, 14: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”). 28 „Apa duhului” sau „apa vieţii”, pe care Mântuitorul Hristos ar fi dorit ca femeia samarineancă s-o ceară de la El, cum observă părintele Stăniloae, nu se dă fără să fie cerută. Cert este că omul, adăpându-se cu această apă a Duhului, se înfrumuseţează, creşte în tăria duhovnicească, în roade plăcute şi se înalţă spre Dumnezeu. Aceasta ne arată că numai prin Dumnezeu-Omul se actualizează cererea noastră, El nefiind o natură realizată fără Dumnezeu, cum se afirmă în teologia catolică. Prin urmare, natura umană e făcută să crească la nesfârşit, e dinamică, de aceea nu se poate opri între marginile create, mai ales că ea creşte numai în bine, adică în comunicare cu Dumnezeu şi cu alte persoane (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 147, nota 366). 29 Iezechiel 36, 25-26.

15

Mea peste mlădiţele tale. Şi vor odrăsli ca iarba pe malul pâraielor şi ca pajiştile de-a lungul apelor curgătoare!”30 Acelaşi profet mai spunea: „Binecuvânta-Mă-vor animalele câmpului, pasările şi puii păsărilor, că le-am dat lor apă în pustie şi râuri în ţinuturi fără apă, ca să adăp neamul Meu, poporul Meu ales pe care 1-am îngrijit, ca să povestească bunătăţile Mele”.31 Fără îndoială că această asociere a apei cu Duhul, de către cei doi profeţi, are loc într-un context eshatologic. Astfel, „apa vie” este simbol al darurilor mesianice,32 în timp ce Duhul Sfânt este izvorul vieţii celei noi,33 El Însuşi fiind un dar eshatologic care pune în evidenţă prezenţa noului veac al Împărăţiei lui Dumnezeu.34 De aceea Mântuitorul, cunoscând această relaţie dintre apă şi Duh, identifica „apa cea vie” cu Persoana Duhului Sfânt sau cu puterea Lui dumnezeiească. Deci, spune El: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui”.35 Prin aceste cuvinte se subliniază faptul că Domnul a zis: „aceasta despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit”.36 Prin urmare, comentează Sfântul Chiril: „apă vie”, este „darul de viaţă făcător al Duhului, singurul prin care umanul, deşi asemănător buturugilor din păduri, ca unul ce este uscat şi neroditor de virtute, predat relelor uneltiri ale diavolului, revine la frumuseţea de la început a firii şi, adăpându-se din harul de viaţă făcător, se împodobeşte cu florile variate ale bunătăţilor şi face să crească vlăstarele deprinderilor iubitoare de virtute şi se înalţă în ramurile bine hrănite ale iubirii de Dumnezeu”.37

Deci, Mântuitorul, în continuarea dialogului său cu femeia samarineancă de la fântâna lui Iacob, nu răspunde la întrebarea următoare a femeii: „Nu cumva eşti Tu mai mare ca părintele nostru Iacob?” şi nici nu vrea să spună despre Sine că e mai mare decât Iacob. El nu-i spune clar cine este, dar o îndeamnă să vadă superioritatea Lui faţă de Iacov din deosebirea incomparabilă dintre apa spirituală şi cea sensibilă şi pământească.38 Zicând:

30 Isaia 44, 2-4. 31 Isaia 43, 20-21. 32 Zaharia 14, 8; Iezechiel 47, 1. 33 Iezechiel 36, 25-26. 34 Ioil 3, 1-5; Faptele Apostolilor 2, 17-21. 35 Ioan 7, 37-38. 36 Ioan 7, 39. 37 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 147. 38 Femeia, întrebând pe Domnul dacă nu cumva, făgăduindu-i apa vie, e mai mare ca Iacob, primeşte un răspuns legat tot de apă, dar de o apă care dă viaţa veşnică, netrecătoare. Evident, ea trebuia să gândească nu la Iacob strămoşul ei, ci la Cineva mult mai mare Care

16

„Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi, dar cel ce se va adapă din apa Mea nu numai că se va arăta mai presus de însetare, ci va avea în sine însuşi izvorul ei care poate susţine în el viaţa veşnică”, El ne arată că este o Persoană mai mare decât toată creaţia şi slava Lui este veşnică. Apoi, ca Dumnezeu, El Se dăruieşte omului, atât ca Izvor al vieţii veşnice, cât şi ca revărsare în acesta viaţa nedespărţită de El, Cel netrecător şi veşnic.

Pentru a înţelege şi mai bine învăţătura eshatologică a Domnului Sfântul Ioan Evanghelistul prezintă şi unele caracteristici ale apei celei vii şi a Duhului: apa este „săltătoare spre viaţă veşnică”,39 iar Duhul este Acela care „dă viaţă veşnică”.40 Mântuitorul Însuşi spune despre această relaţie dintre apă şi Duh: „Râuri de apă vie vor curge din pântecele celui, care va crede în Mine”.41 În acest context „apa cea vie”, identificată cu Duhul Sfânt şi cu harul Său, este subliniată şi de Sfântul Ioan Gură de Aur, care vorbeşte în chip deosebit despre această similitudine: „Scriptura numeşte harul Duhului Sfânt atât foc, uneori, cât şi apă, alteori, făcând să se vadă că aceste numiri arată nu atât substanţa cât lucrarea. Căci Duhul Sfânt nu poate fi compus din diferite substanţe, pentru că el este nevăzut şi dintr-o singură natură. Ioan Botezătorul arată unul din aceste lucruri atunci când zice: «Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc»”.42 Prin urmare „Acela, care va bea, zice El, din apa pe care i-o voi da Eu, nu va înseta niciodată”. În acest caz Duhul Sfânt Se face în cei sfinţi izvor viu nu numai în sensul că aceştia pot comunica şi altora credinţa lor, ci şi în sensul că ei înşişi simt în interiorul lor pe Duhul sporind în ei viaţa duhovnicească.43 Duhul dumnezeiesc pătrunde, deci, sufletul atât de intim încât nimeni nu-l mai poate despărţi,44 cu toate că el, rugându-se Tatălui, simte că strigă împreună

ar putea să dea această apă, şi Acela nu este decât Dumnezeu, izvorul vieţii veşnice, Cel Care poate da apa sau puterea vieţii veşnice. 39 Ioan 4, 14: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”. 40 Fără îndoială că expresia „darul lui Dumnezeu”, folosită în Faptele Apostolilor şi în Epistola către Evrei, desemnează Persoana Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2, 38; 8, 20; 10, 45; 11, 17). 41 Ioan 7, 38. 42 Matei 3, 11. 43 A se vedea cele relatate de Sfântul Evanghelist Luca despre călătoria pe drumul Emausului: „Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca 24, 32) şi cele descrise de acelaşi Evanghelist în Faptele Apostolilor: „Ei auzind acestea, au fost pătrunşi la inimă şi au zis către Petru şi ceilalţi apostoli: Bărbaţi fraţi, ce să facem?” (Faptele Apostolilor 2, 37). 44 Sfântul Apostol Pavel ţine să sublinieze această intimitate când spune: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8, 35).

17

cu Duhul Sfânt: „Avva, Părinte”.45 Deci, Duhul Sfânt este foc pentru a arăta că are puterea şi căldura harului care distrug păcatul şi moartea şi este şi apă, pentru că răcoreşte şi curăţă sufletul celor ce-l primesc, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „căci aşa precum este o grădină plantată cu pomi şi plină de roade şi mereu verde, aşa este un suflet veghetor şi bucuros pe care-l îmbrobodeşte Duhul Sfânt cu harul Său”.46 Cu alte cuvinte, acela care primeşte harul Duhului Sfânt primeşte pe însăşi izvorul acestuia, adică pe Duhul Sfânt,47 „iar pe darul Sfântului Duh, cum afirmă Sfântul Teofilact al Bulgariei, pentru că spală pe om şi multă răcoreală dă celor ce-L primesc”.48

Cum constatăm, în simbolismul Sfântului Ioan Evanghelistul, „apa cea vie” şi Duhul Sfânt sunt într-o relaţie strânsă. Mântuitorul Însuşi spune ucenicilor că Duhul Sfânt va rămâne în ei,49 precum rămâne şi cuvântul Lui în ei.50 În acest context atât Duhul cât şi cuvântul Domnului sunt daruri ale Tatălui către credincioşii care cred în Fiul Său înomenit.51 Cuvântul, la rândul Său, este „duh dătător de viaţă”,52 în timp ce Duhul Sfânt revelează cuvântul, cum spune Mântuitorul: „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci toate câte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi, pentru că din al Meu va lua şi vă va vesti”.53 Prin urmare, „apa vie”, ca simbol vechitestamentar al darurilor eshatologice, este simbol al Duhului Sfânt, iar ca dar eshatologic al Fiului şi al Tatălui pentru lume este lichid dătător de viaţă care face cunoscută prezenţa vieţii celei noi eshatologice în Biserică, prin Sfintele Taine.54

Revenind la cuvintele din Evanghelia Sfântului Ioan, constatăm că „apa ce vie”, deşi este înţeleasă în sensul strict al cuvântului, ca o apă curgătoare sau o apă de izvor, drept pentru care femeia îi atrage atenţia Domnului că n-are găleată cu ce să scoată apă şi fântâna este adâncă, totuşi tema acestei ape duce inevitabil la una din întrebările esenţiale: „de unde ai 45 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 149, nota 369. 46 SF. IOAN GURĂ DE AUR, Comentariu la Evanghelia a IV-a, trad. din franceză de diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 158-159. 47 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 147. 48 SF. TEOFILACT AL BULGARIEI, Comentariu la Evanghelia de la Ioan, trad. din greacă de Eutimie Zigadinos, transcrisă din chirilică de Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 1998, p. 99. 49 Ioan 14, 17. 50 Ioan 15, 7. 51 Ioan 14, 17; 17, 8. 52 Ioan 6, 63. 53 Ioan 16, 12-13. 54 Matei 12, 28; Luca 11, 20; Faptele Apostolilor 2, 16-17.

18

apa cea vie?”.55 Este necesar să subliniem faptul că această nedumerire o aveau mulţi dintre cei care-L ascultau pe Domnul, cum lasă să se înţeleagă Sfântul Ioan Evanghelistul şi cu alte ocazii.56 Ca atare, asemenea neînţelegerii din cuvintele Domnului le întâlnim frecvent, ucenicii şi ascultătorii Domnului neavând capacitatea de a recunoaşte originea divină a Mântuitorului. Ei nu ştiau cine este Domnul, pentru aceasta El, de multe ori, le explica originea şi lucrarea sa divină prin parabole. În cazul de faţă, El a făcut o legătură directă între „darul lui Dumnezeu” şi recunoaşterea originii Sale, lucru şi mai neclar pentru femeie. Abia mai târziu, femeia va înţelege această descoperire, când va cunoaşte cu adevărat cine este El, revelaţie care va produce în sufletul ei o schimbare totală.57

Din cuvintele femeii samarinence: „Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui?”, constatăm că n-a înţeles mare lucru: ce fel de apă îi oferă Domnul, ce apă este aceea care n-are legătură cu fântâna lui Iacob, şi cine este Acesta Care Se dă mai mare decât Iacob? Nici Mântuitorul nu Se grăbeşte să-i dea mai multe lămuriri, deşi mai târziu, la o întrebare asemănătoare, în care El era comparat cu Avraam, va răspunde imediat, nelăsând nicio urmă de îndoială, afirmându-Şi nu doar superioritatea Sa, ci chiar şi dumnezeirea Sa: „Mai înainte de a fi fost Avraam, Eu sunt”.58 Dar, de data aceasta El n-a contrazis-o pe femeie şi n-a clarificat în mod direct nedumeririle ei, ci a îndreptat pedagogic dialogul spre un alt sens al expresiei „apa cea vie”. De bună seamă, dacă cineva care ar deosebi cele două ape ar ajunge fără greşeală să descopere taina dumnezeirii Mântuitorului şi să descifreze, totodată, adevăratul raport care există între El şi Iacob. Prin urmare, concluzia Domnului era următoarea: „tot cel ce va bea apa oferită de Iacob, prin fântâna săpată de El, îşi va astâmpăra setea pentru scurt timp, după, care «iarăşi va înseta», în timp ce acela, care va bea «apa vie» oferită de Domnul «nu va mai înseta în veac»”.59

Spusele Domnului cu privire la apa vieţii şi la: „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac”, ne duc cu mintea la profeţia lui Isaia: „să zici celor robiţi: «Ieşiţi!» şi celor care sunt în întuneric: «Veniţi la lumină!» Ei vor paşte oriunde pe calea lor şi pe toate povârnişurile va fi păşunea lor. Nu le va fi nici foame, nici sete, soarele şi 55 Ioan 4. 11. 56 Ioan 6, 41-42; 7, 27; 8, 14. 57 Ioan 4, 28-29. Pr. prof. V. MIHOC, Sfânta Evanghelie de la Ioan – introducere şi comentariu, vol. I, Ed. Teofania, Sibiu, 2003, p. 99. 58 Ioan 8, 58. 59 Ioan 4, 14.

19

vântul cel arzător nu-i va atinge, că Cel Care se va milostivi de ei va fi Povăţuitorul lor şi îi va îndrepta către izvoare de apă”.60 Această descriere se referă categoric la timpul eshatologic al mântuirii noastre, când poporul lui Dumnezeu „nu va flămânzi, nici va înseta”. Descriind şi mai mult aceste vremuri eshatologice, profeţii ne mai spun că Dumnezeu va pune în acele zile Duhul şi legile Sale înlăuntrul fiecăruia şi toţi vor asculta poruncile Sale şi vor păzi judecăţile Sale.61 Prin venirea Fiului lui Dumnezeu în lume se înţelege de la sine că aceste timpuri au sosit, iar mântuirea omului intră „în lucrarea ei”.62 Mântuitorul Însuşi ne spune despre aceste zile că au sosit şi s-au împlinit, ca atare „apa vie” pe care El o dăruieşte celui care o cere „se face într-însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică”.63 Prin urmare, cel care bea apa aceasta se umple de Duhul Sfânt, care este Izvorul vieţii veşnice şi Călăuzitorul spre viaţa veşnică. Astfel, Duhul produce în cel care bea o mişcare aparte care-l „saltă” spre eternitate şi nemurire. În chip special Sfântul Ioan Evanghelistul, folosind verbul „a sălta” (λλομαι),64 ne arată că harul produce în om o mişcare rapidă şi eficientă, asemănătoare săriturilor jucăuşe ale cerbului care, după ce s-a adăpat, a scăpat de otrava şarpelui, cum se aminteşte în psalmii lui David.65 Această bucurie, pe care omul o are în acest veac eshatologic,66 nu poate fi descrisă în cuvinte şi nici nu poate fi înţeleasă de ce se continuă şi în viaţa veşnică.67

Mai departe, Mântuitorul, înţelegând că femeia samarineancă n-a reuşit să înţeleagă până în acest moment cine este El şi care este adevărata natură a apei oferită de El, schimbă dintr-odată subiectul discuţiei, nu însă fără o semnificaţie raţională şi una pedagogică. Deci, Domnul, ca un bun învăţător, începe un alt dialog cu ea pe o altă temă, folosind de această dată o metodă diferită. El o trimite să cheme pe bărbatul ei: „Du-te şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici”.68 Prin aceste cuvinte Domnul arată femeii care

60 Isaia 49, 10. 61 Iezechiel 36, 25-27; Ieremia 31, 29-34. 62 Ioan 6, 35: „Iisus le-a zis: Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată”. 63 Ioan 4, 14. 64 Acesta este singurul caz în care este folosit cu referire la apă. Acelaşi verb este folosit în Septuaginta pentru a descrie acţiunea „Duhului lui Dumnezeu”, care vine „năprasnic”, peste Samson, Saul şi David (Judecători 14, 6; I Regi 10, 6; 16, 13). Αλλομενουν este folosit aici cu referire la acţiunea Duhului Sfânt, năprasnică precum aceea a unei şuvoi nestăvilit de apă, care-l poartă pe credincios spre viaţa veşnică. 65 Psalm 41, 1: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule”. 66 Ioan 4, 36. 67 Ioan 7, 16-17; 21, 4. 68 Ioan 4, 16.

20

sunt de fapt nevoile ei reale şi care este natura adevărată a setei pe care ea doreşte să şi-o liniştească.69 Descoperindu-i, astfel, trecutul ei păcătos,70 Mântuitorul Îşi arată desăvârşit atotştiinţa Sa dumnezeiască, fapt remarcat imediat de femeie.71 Prin această înţelepciune Domnul a urmărit mai degrabă să o ajute pe femeie să înţeleagă natura darului Său dumnezeiesc şi să-i arate cine este într-adevăr cel care-i vorbeşte.72 Din răspunsul femeii: „Doamne, văd că Tu eşti prooroc”, constatăm că ea era sinceră şi nu ascundea nimic în faţa Celui Care-i cunoştea toată viaţa.73 Aşadar, samarineanca trece uşor la subiect şi se grăbeşte să spună: „Nu am bărbat”. 69 Părintele Stăniloae consideră că Mântuitorul Hristos, prin trimiterea femeii, care nu înţelegea singură de ce apă e vorba, după bărbatul ei, a dorit să indice şi faptul că un suflet înţelege mai uşor cele dumnezeieşti în comuniune cu altul, mai ales cu cel cu care se află în relaţie mai intimă. De asemenea, s-ar putea ca Domnul să fi voit să-i arate, prin cunoaşterea faptului că avea al şaselea bărbat, că El e mai presus de oameni. Şi de fapt, arătându-i că ea adăuga că trăieşte cu al şaselea bărbat, femeia să se fi convins că El este cel puţin prooroc. Pe lângă aceasta, s-ar putea ca Mântuitorul să fi voit să-i arate şi că ea nu poate înţelege sensul înalt al celor spuse ei, din pricina vieţii ei prea coborâte la cele trupeşti. Totodată, Domnul a trimis-o să-şi cheme bărbatul şi ca să o facă să comunice unor cercuri mai largi experienţa întâlnirii ei cu Dumnezeu, câştigând astfel acest suflet, mai coborât din punct de vedere moral, nu numai la credinţa în El, ci şi pentru rolul de misionar. Prin urmare, femeia devine într-un sfârşit viguroasă şi bărbătoasă, depăşindu-şi starea ei firească (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 149, nota 370). 70 Ioan 4, 17-18. 71 Ioan 4, 19: „Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti prooroc”. 72 Pr. prof. V. GHEORGHIU, Domnul în Samaria (Ioan 4, 1-42), în „Mitropolia Banatului” (MB), 1958, nr. 4-6, p. 33. 73 Referitor la identitatea şi caracterul celor şase bărbaţi ai femeii mulţi exegeţi au formulat diferite păreri. Numărul acestora, ziceau unii, trebuie înţeles în sens literal sau simbolic. După învăţătura rabinică, cum ştim, nu se recomandau mai mult de trei căsătorii, totuşi cinci căsătorii succesive ale femeii, urmate de un divorţ, nu erau totuşi o imposibilitate. Însăşi legea leviratului permitea mai multe căsătorii succesive (Facere 38, 6; Deuteronom 25, 5; Rut 4, 5; Matei 22, 23). Pornind de la aceste precizări biblice mulţi exegeţi au gândit că ar trebui totuşi ca soţii femeii să aibă o valoare simbolică. Astfel, Origen credea că cei cinci soţi reprezentau cele cinci cărţi ale Pentateuhului Samarinean. După alţii cei cinci soţi ai femeii erau cele cinci zeităţi păgâne aduse în Samaria de cele cinci triburi colonizate de împăratul Asiriei (IV Regi 17, 24). Prin urmare, femeia reprezenta Samaria. Ea a avut cinci bărbaţi adică cinci zeităţi ale samarinenilor. Bărbatul de acum, care nu este de fapt al ei, reprezenta cultul incomplet şi impur închinat Dumnezeului lui Israel. Împotriva acestei interpretări însă este invocat textul din IV Regi 17, 30-31 unde sunt enumerate şapte zeităţi păgâne, nu cinci cum susţineau adepţii teoriei simbolice. De asemenea, femeia a trăit cu bărbaţii ei în mod succesiv, în timp ce cei cinci zei păgâni au fost adoraţi în acelaşi interval de timp (V. MIHOC, Sf. Evanghelie după Ioan, p. 102; V. GHEORGHIU, Domnul în Samaria, p. 33-34). În fine, pentru că intenţia alegorică a Evanghelistului Ioan nu este clară sau dovedită de vreunul dintre exegeţi, iar explicaţiile referitoare la cei şase bărbaţi ai femeii nu sunt relevante, cel mai potrivit lucru este să luăm cuvintele Mântuitorului în sens literal şi în consens cu viaţa reală a femeii.

21

Mântuitorul, apreciind această sinceritate, îi răspunde, lăudându-o: „Bine ai spus: Nu am bărbat. Căci ai avut cinci, şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat”.74 Pentru femeia samarineancă, cuvintele Domnului sunt profetice şi cutremurătoare, drept urmare, de acum înţelege rostul dialogului ei cu străinul prooroc. În faţa trecutului ei păcătos, cum ar fi putut să se ascundă? Deci, ea exclamă: „Doamne, văd că eşti prooroc”,75 adică în sufletul ei este convinsă că Mântuitorul este mai presus de oameni şi cunoaşterea Lui este dumnezeiască. De asemenea, folosind cuvântul „Proorocul” (προφήτης), femeia mărturiseşte aşteptările ei mesianice într-un sens general. „În sfârşit, femeia se trezeşte la înţelegere, zice Sfântul Chiril, dar încă nu la cea deplină. Căci numeşte încă prooroc pe Stăpânul proorocilor. Dar se arată puţin mai înţelegătoare decât înainte, nesupărându-se în niciun fel de mustrări, ci primind cu folos cunoaşterea Lui minunată, ieşind astfel din mintea moale, urcând cu smerenie la mintea viguroasă şi aţintind ochiul inimii spre neobişnuita înţelegere a lucrurilor, în aceasta trebuie să vedem, minunându-ne, blândeţea şi puterea Mântuitorului nostru, Care ridică minţile neînvăţate cu uşurinţă la o deprindere vrednică de admiraţie”.76 Deci, Mântuitorul este pentru femeia samarineancă un prooroc care o convinge despre viaţa sa şi, de ce nu, şi de unele probleme esenţiale ale credinţei sale: „care este adevăratul loc de închinare, Ierusalimul sau Gharizimul?”77 Pentru aceasta, socotind că e momentul, ea începe să se laude cu obiceiurile locale şi să afirme că samarinenii au voit să aleagă locul de rugăciune mai bun decât cel al iudeilor.78 Iată ce spune ea: „Părinţii

74 Ioan 4, 17-18. 75 Ioan 4, 19. 76 Domnul ridică, deci, mintea samarineencii cu blândeţe la înţelegerea Sa şi la cele învăţate de El. Cum vedem, El n-a vorbit despre Sine şi nici n-a impus semnificaţia apei, pe care o va da, în mod direct şi prin poruncă. Astfel, femeia ajutată de El se ridică prin efortul său la cunoaşterea Lui. Aceasta dovedeşte că Mântuitorul îi arată deodată bunătatea şi puterea Lui dumnezeiască. 77 Ioan 4, 20. 78 Pornind de la acelaşi text al Pentateuhului, (Deuteronom 12, 5), samarinenii şi evreii au identificat două locuri diferite în care Domnul să fie „chemat şi căutat”. Ei au ales Garizimul şi şi-au întemeiat alegerea pe faptul că Avraam a zidit la Sichem, în apropiere de acest munte, un altar când a intrat în pământul făgăduinţei (Facere 12, 6–7). De aici, ei credeau că trebuie rostite binecuvântările ce urmau a fi rostite asupra poporului (Deuteronom 11, 29–30; 27, 2–7, 12). De asemenea, în Pentateuhul Samarinean, atât în Ieşire 20, 17 cât şi în Deuteronom 5, 21, cele zece porunci sunt urmate de cuvinte foarte asemănătoare celor relatate în Deuteronom 27, 2-7, legând astfel Decalogul de muntele Garizim. Samarinenii însă, pentru că nu recunoşteau decât cărţile lui Moise, erau străini de regalitatea lui David şi de construirea, de către Solomon, a Templului de la Ierusalim cu acordul şi binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea, pentru ei era la fel de lipsită de importanţă şi restaurarea Templului în vremea lui Zorobabel. Pe când, pentru iudei,

22

noştri s-au închinat în muntele acesta, şi voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să se aducă închinare”.79 Prin aceste cuvinte ea dovedeşte că a început să înţeleagă ceva mai presus decât cunoaşterea iudeilor şi a concetăţenilor ei. Deci, îndoindu-se de ideea că Dumnezeu ar putea fi circumscris de un loc, de un templu clădit de mână, sau de vreo parte a naturii, confirma, pe de o parte, atotprezenţa firii necuprinse a lui Dumnezeu, iar, pe de alta, îşi arăta nerăbdarea de a trăi în simţirea dumnezeiască a Mântuitorului.80

În sfârşit, în acest moment Sfântul Ioan Evanghelistul a găsit locul să deschidă subiectul mult aşteptat al închinării celei adevărate în duh şi în adevăr, temă foarte scumpă gândirii sale. Deci, după ce a refuzat să arbitreze disputa dintre iudei şi samarineni81 şi să discute importanţa fântânii oferită de Iacob,82 acum Mântuitorul trece discuţia despre închinare într-un plan total diferit, planul eshatologic. Prin aceasta, Domnul Hristos întăreşte cugetarea femeii ce deja începuse să încolţească în mintea ei, că Dumnezeu nu e mărginit într-un loc şi deci I se poate aduce închinare oriunde şi de fiecare om din locul în care se află. Ca Dumnezeu în trup, Mântuitorul confirmă închinarea lui Dumnezeu în orice loc, arătând implicit că aceasta a început o dată cu întruparea Lui pe pământ. El Se afirmă şi ca Fiu al lui Dumnezeu, o dată ce vorbeşte despre Dumnezeu ca Tată al Său. Aşa că, în prim-plan apare locul de închinare ce se dirijează spre modalitatea de închinare adusă lui Dumnezeu şi spre adevăratul sens al acesteia. Apoi, în planul doi, este înscrisă închinarea samarinenilor, care este fără de ştiinţă. Sfântul Chiril spune că samarinenii: „se închinau lui Dumnezeu dintr-o raţiune simplă şi nestudiată, pe când iudeii, ca cei ce au primit după putinţă, prin Lege şi Prooroci, cunoştinţa Celui ce este, se ştiau şi deci de la ei se va arăta mântuirea”.83 Desprinderea samarinenilor de cursul revelaţiei dumnezeieşti este sancţionată de Mântuitorul prin cuvintele: „voi vă închinaţi la ceea ce nu ştiţi”. Deci, pentru că au respins profeţiile Vechiului Testament, samarinenii s-au pus în situaţia de a nu mai cunoaşte cu adevărat obiectul închinării lor. Este clar că în afara revelaţiei dumnezeieşti orice închinare, indiferent de gradul ei de spiritualitate, nu poate fi adevărată şi

Ierusalimul era expresia voii lui Dumnezeu şi a alegerii, ca loc veşnic de închinare. Cum constatăm, la aceste certuri şi nedumeriri religioase, vechi de mai multe veacuri, Mântuitorul este chemat să dea un răspuns. 79 Ioan 4, 20. 80 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 150, nota 373. 81 Ioan 4, 9-10. 82 Ioan 4, 11-14. 83 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 151.

23

nici mântuitoare.84 Prin cuvintele: „noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la iudei este mântuirea”, Domnul, deşi este Dumnezeu adevărat, Se aşază totuşi pe Sine ca om între cei ce se închină, El Însuşi fiind închinat, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, de noi şi de sfinţii îngeri.85 Îmbrăcându-Se în chipul slujitorului, El îndeplineşte slujirea cuvenită slujitorului, fără să piardă calitatea de Dumnezeu şi Domn şi de închinat.86 Sfântul Apostol Pavel ne spune că: „Aceasta să cugete fiecare în voi, ceea ce se cugetă şi în Hristos Iisus, Care, fiind în chipul lui Dumnezeu, nu răpire a socotit a fi deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine chip de rob luând, întru asemănare oamenilor făcându-Se şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine”.87 Deşi S-a făcut om, El păstrează în toate raţiunea iconomiei cu trupul, căci „chiar de vezi smerenia Lui mare şi mai presus de fire, zice Sfântul Chiril, apropie-te de El minunându-te, nu dispreţuindu-L, nu bârfindu-L, ci şi mai mult imitându-L”. Prin urmare, continuă Sfântul Chiril: „Observi cum ni S-a făcut Fiul pildă a smeritei cugetări, aflându-Se deopotrivă cu Tatăl şi în chipul Lui, precum s-a scris, dar pogorându-Se

84 În contrast cu închinarea samarinenilor, Domnul spune mai departe: „noi ne închinăm la ceea ce ştim, pentru că de la iudei este mântuirea” (Ioan 4, 22). Chiar dacă Ierusalimul şi Garizimul nu mai sunt necesare ca locuri de închinare, poporul evreu rămâne în spaţiul revelaţiei lui Dumnezeu, Însuşi Domnul Hristos fiind o dovadă a acestui fapt. Mântuirea care vine de la iudei reprezintă, deci, planul iconomiei divine de salvare a lumii, vestit şi pus în lucru în mijlocul iudeilor, începând cu patriarhii, continuând cu profeţii şi împlinindu-se în mod deplin în Persoana Fiului lui Dumnezeu înomenit. Dumnezeu a ales acest popor, fără ca să-l mântuiască numai pentru aceasta, ci i-a descoperit voia Sa, pentru ca la timpul hotărât de El să aducă mântuirea la iudei „spre descoperire neamurilor” şi de la ei la celelalte popoare (Isaia 2, 3; Ieremia 3, 17). Odată ce veacul eshatologic a venit şi planul de mântuire al lumii s-a realizat în Mântuitorul, iudeii şi-au încheiat mandatul şi şi-au pierdut poziţia lor privilegiată în faţa Bisericii creştine (Ioan 4, 23). 85 Părintele Stăniloae spune că Mântuitorul Hristos este închinat împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt ca Dumnezeu, dar Se arată pe Sine şi ca om. Voieşte ca oamenii să se închine Tatălui şi Duhului, şi chiar Sieşi, ca, atrăgându-ne la această închinare, să cunoaştem pe Dumnezeu cel în Treime. Dar este închinat, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, nu pentru că voieşte neapărat aceasta, ci pentru că prin fire este Dumnezeu. E o mărime pe care nu Şi-a dat-o singur, de aceea e şi plin de respect faţă de această mărime a Sa (SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 151, nota 375). 86 Chiar în Sfânta Liturghie, zice părintele Stăniloae, „Hristos e nu numai Împărat («Ca pe Împăratul tuturor»), ci şi Arhiereul suprem care aduce Tatălui jertfa în numele nostru. Numai pentru că El este Arhiereu, pot fi şi unii dintre oameni arhierei şi preoţi (Ioan 20, 21-23). E Arhiereul între arhierei, e Preotul între preoţi. Este Arhiereul în Care e nu numai slujirea exemplară, ci şi puterea cea mai eficientă în obţinerea curăţirii noastre de păcate, sau în ridicarea noastră la unirea cu Dumnezeu, prin faptul că e nu numai om, ci şi Dumnezeu. E cu atât mai mult omul deplinei slujirii, cu cât e şi Dumnezeu” (IBIDEM, p. 151, nota 376). 87 Filipeni 2, 5-8.

24

pentru noi la ascultarea şi la smerenia de bună voie? Cum trebuia trupul să arate chipul ascultării, şi cum ar fi fost chip al smereniei, dacă nu prin fapte şi cuvinte coborâte de la demnitatea dumnezeiască, şi cu mult mai mici decât cele în care Cuvântul Se afla încă lipsit de ele la Tatăl şi neunit cu chipul robului? Căci cum vom spune că S-a pogorât El, dacă nu vom admite că a suportat şi ceva străin de mărirea Lui? Şi cum S-a făcut întru asemănarea omului, după cuvântul lui Pavel, dacă n-a imitat ceea ce se cuvine omului?”88

Cum vedem, Sfântul Ioan concentrează în răspunsul Domnului: „vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui”,89 că mântuirea vine de la iudei şi nu de la samarineni şi că natura închinării va înlocui vechile dispute dintre Ierusalim şi Garizim.90 Astfel, închinarea, despre care este vorba, se cuvine Tatălui şi Fiului deopotrivă, întrucât firea superioară şi mărturisită este socotită deasupra tuturor, ea fiind a Celui Ce este nesupus nouă. Deci, explică Sfântul Chiril, Fiul, fiind etern în Tatăl şi fiind Domn ca Dumnezeu, nu Se închină Tatălui, nici ca rob, nici ca făptură, ci ca un Fiu Celui Ce L-a născut. Închinarea Lui trebuie cuprinsă în definiţia fiimii, ceea ce înseamnă că Fiul trebuie numaidecât să Se închine Tatălui ca Cel Ce a primit existenţa în El, precum şi noi trebuie să ne închinăm, deoarece suntem fiinţe cuvântătoare şi muritoare şi capabile de ştiinţă, capabile de mai mult decât de mişcările minţii spre cele din afară şi de impulsurile voirilor. Odată ce Fiul este chipul şi pecetea Tatălui şi toate câte există în mod neschimbat în cele asemenea nu sunt întru nimic deosebite, rezultă că Fiul aduce închinare Tatălui după fire. Astfel, Cel Ce este Dumnezeu după fire, ca Dumnezeu Cuvântul născut din El şi ca Cel Căruia I se închină toată zidirea, este declarat mai degrabă închinat decât închinător al Tatălui.91 Din cele prezentate rezultă că Logosul

88 IBIDEM, p. 151-152. Părintele Stăniloae, comentând cele spuse de Sfântul Chiril, adaugă: „În faptul că S-a făcut ipostas al smeritelor fapte şi mărginiri omeneşti a fost o pogorâre reală a ipostasului Cuvântului la noi. În săvârşirea lor Şi-a mărginit El Însuşi puterea nesfârşită, a simţit El Însuşi oboseala şi foamea. Dar ştia, în acelaşi timp, că le trăieşte pe acestea nu silit ci de bună voie. Şi chiar în aceasta trăia ca depăşindu-le pe acelea se vădea că are posibilităţi nereduse la acelea. Se simţea neîncetat ca Dumnezeu, uneori trecând la săvârşirea unor fapte mai presus de puterea omenească. Trăia continuu comuniunea cu Tatăl şi cu Duhul şi avea conştiinţa că de puterea Lui atârnă durata lumii şi tot ceea ce se săvârşeşte în ea” (IBIDEM, p. 152, nota 378). 89 Ioan 4, 21. 90 Ioan 4, 23-24. 91 „Aşadar, continuă Sfântul Chiril, cum socoţi că se cuvine să se aducă închinare Tatălui de către Cel Născut din El, când această afirmaţie aduce atâta vătămare amândurora? Fiindcă, mai întâi, n-ar fi nici egal în demnitate, nici chip întocmai al firii Celui ce nu se închină. Căci se închină ca mai mic, şi însuşirile Lor după fire nu mai sunt egale în

25

şi Dumnezeu nu Se închină, dar pentru faptul că a devenit ca noi, a primit să trăiască şi aceasta în mod potrivit omului, din pricina iconomiei celei cu trupul. Aceasta o vom cunoaşte din cuvintele Mântuitorului spuse femeii din Samaria şi din sensul expresiei „vine ceasul”, care are o semnificaţie specială, eshatologică. În gândirea Sfântului Ioan „ceasul” defineşte o perioadă precisă din viaţa Mântuitorului,92 noţiune cel mai bine arătată de Domnul când anunţă că a sosit ceasul ca să treacă la Tatăl din lumea aceasta.93 Cum se ştie, Domnul a trecut la Tatăl prin patimi, moarte şi Înviere, ceea ce înseamnă că „ceasul” desemnează perioada „trecerii” care se întinde între Duminica Floriilor şi Duminica Învierii.94 Acest „ceas” aşteptat va aduce, evident, şi un nou mod de închinare în Duhul Sfânt. Prin urmare, în lumina celor spuse, când ceasul Mântuitorului va veni, adică patimile, moartea şi preaslăvirea Sa, toată lumea se va închina pretutindeni pe pământ „în duh şi în adevăr”. Mai mult, Mântuitorul, spunând că „vine ceasul”,95 nu se opreşte aici, ci merge chiar mai departe şi spune „vine ceasul şi acum este” (ερχεται ωρα και νυν εστιν).96 Aceste cuvinte pun alături prezentul şi viitorul, fără ca aceste două elemente să se anuleze reciproc.97 Astfel, Domnul vorbeşte despre evenimente viitoare: închinarea „în Duh şi adevăr” adusă Tatălui şi învierea morţilor. Prin această mărime. Dar nu poate fi mai mic Dumnezeu sau Domnul, ci (cei Doi) Se deosebesc în definiţia modului în care sunt. Apoi, cum S-ar arăta adevărat, spunând: «Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Tatăl?» Dar cum zice El că trebuie să fie cinstit într-o nu mai mică măsură decât Tatăl, neavând egalitatea în slavă, datorită calităţii de închinător? Pe lângă aceasta, nu Se va arăta Tatăl Însuşi lipsit de podoaba cuvenită? Căci slava Lui este să fi născut pe Unul, Care este astfel cum este El Însuşi după fire”. Părintele Stăniloae spune referitor la această închinare: „Tatăl există ca Cel ce naşte, Fiul, ca Cel ce Se naşte; Unul, ca Tată, Celălalt, ca Fiu. Acesta e modul diferit în care există Fiecare. Dar în fiinţă şi în toate însuşirile, Tatăl şi Fiul nu Se deosebesc. Un Tată care are un Fiu închinător, fără să fie şi El ca Tatăl, nu mai e un Tată adevărat şi n-are un Fiu egal cu El, deci e lipsit de calitatea de Tată adevărat. Înseamnă că El nu poate naşte un Fiu la înălţimea Lui. În aceasta e un panteism degradaţionist. Existenţa supremă nu se poate menţine în treapta ei fără lipsuri dacă nu este permanent în această stare. Ea decade în mod involuntar, în baza unei legi care o stăpâneşte. Dumnezeu în Treime este şi fecund, dar Se şi menţine în desăvârşirea Lui, realizând o adevărată comuniune. Şi, fără o astfel de existenţă, nimic nu poate urca spre desăvârşire. Şi toată existenţa e fără sens” (SF. CHIRIL, Comentariu..., p. 153, nota 384). 92 Ioan 12, 23; 13, 1; 17, 1. 93 Ioan 13, 1: „Iar înainte de sărbătoarea Paştilor, ştiind Iisus că a sosit ceasul Lui, ca să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubind pe ai Săi cei din lume, până la sfârşit i-a iubit”. 94 Vezi „Triodul”, Slujba săptămânii Sfintelor Patimi. 95 Ioan 4, 21. 96 Ioan 4, 23. 97 Această expresie o întâlnim de mai multe ori în Evanghelia Sfântului Ioan: Ioan 4, 23; 5, 25; 16, 32.

26

exprimare, aparent contradictorie, Mântuitorul arată că, în lucrarea şi în persoana Sa, acestea sunt prezente în mod anticipat. De fapt, expresia ερχεται ωρα και νυν εστιν scoate în evidenţă, cum am văzut mai sus, aceeaşi tensiune eshatologică, întâlnită la Sfinţii Evanghelişti sinoptici, referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu, cea viitoare şi totuşi prezentă. Deci, Mântuitorul când spune ερχεται ωρα, anunţă vremea închinării „în Duh şi adevăr” care a venit şi aşteptarea a luat sfârşit, odată cu venirea Sa, a „ceasului” morţii, Învierii şi preaslăvirii Sale. De acum, El singur poate să spună că timpul „acum este (και νυν εστιν)”, pentru că vremea adevăratei închinări este în Persoana şi lucrarea Lui, chiar înaintea venirii „ceasului” morţii şi Învierii Sale. De asemenea, timpul, sau ceasul, ne mai sugerează şi că toate chipurile din Vechiul Testament se vor preface acum în adevăr, şi umbra Legii, în slujire duhovnicească. În acest timp eshatologic închinătorul va fi călăuzit la vieţuirea bineplăcută Tatălui prin învăţătura evanghelică, înaintând spre o mai mare intimitate cu Dumnezeu. În consecinţă, ca Dumnezeu, Mântuitorul primeşte cu dreptate pe cel ce nu-I aduce închinarea în forma şi chipurile evlaviei iudaice, căci închinarea străluceşte evanghelic din faptele virtuţii, dar prin credinţa dreaptă în dogmele dumnezeieşti se împlineşte închinarea adevărată. Astfel, prin cuvintele „a sosit vremea”, El spune femeii samarinence că, venind ca Dumnezeu între oameni, începe de acum să ridice pe oameni la nivelul închinării celei adevărate.

În versetele următoare Sfântul Ioan Evanghelistul descrie schimbarea de dialog a Mântuitorului cu femeia samarineancă,98 de la problema locului de închinare la felul de închinare: „adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr”.99 Cuvintele Domnului aduc în prim-plan rezolvarea mai multor probleme şi anume: închinarea cea nouă sau închinarea eshatologică, înţelegerea cuvintelor Mântuitorului şi în ce măsură este posibilă închinarea pentru femeia samarineeancă şi pentru concetăţenii ei. Având atâtea întrebări referitoare la expresia „în duh şi adevăr” ne dăm seama cât de greu i-a fost femeii samarinence înţelegerea acestor cuvinte. Unii exegeţi au interpretat această expresie într-un mod spiritual, duhovnicesc, interiorizat, pe care Mântuitorul l-ar opune modului exterior de închinare al iudeilor. Această părere este contrazisă însă de cuvintele următoare ale Domnului: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se-nchină trebuie să I se-nchine în duh şi-n adevăr”.100 Fără îndoială, o astfel de închinare, exclusiv interiorizată, nu este conformă cu mărturiile Noului Testament, care vorbesc despre adunări liturgice, cântări de imnuri şi

98 Ioan 4, 20-21. 99 Ioan 4, 23. 100 Ioan 4, 24.

27

botezuri în locuri publice. Prin urmare, cheia interpretării celor spuse de Domnul se află în cuvintele: „Duh este Dumnezeu”, „Dumnezeu este lumină”101 sau „Dumnezeu este iubire”,102 care descriu lucrarea lui Dumnezeu în relaţia Sa cu oamenii. Deci, sensul expresiei „în duh şi-n adevăr” arată că odată cu venirea Fiului lui Dumnezeu în lume a venit ceasul în care Dumnezeu, Cel incognoscibil şi nevăzut de nimeni, să Se facă cunoscut oamenilor pentru ca cei care sunt dintru adevăr să-L cunoască pe Tatăl prin Fiul. Deoarece El Însuşi este Adevărul, Fiul lui Dumnezeu înomenit aduce harul şi adevărul lui Dumnezeu în lume,103 ca toţi cei ce vor crede în El în veacul eshatologic să fie conduşi spre acest Adevăr de către Duhul Sfânt,104 care de la Tatăl purcede.105 În felul acesta închinarea adusă Tatălui „în duh şi-n adevăr” este cu adevărat o închinare adusă Preasfintei Treimi.106

Fără îndoială, Mântuitorul Iisus Hristos, fiind Învierea şi Viaţa,107 închinarea „în Duh şi-n adevăr” este actuală chiar înainte de venirea ceasului patimilor, morţii şi preaslăvirii.108 Apoi, El fiind adevăratul templu şi purtătorul Duhului Sfânt,109 expresia „a sosit ceasul şi acum este”, „arată timpul prezent ca timpul venirii Domnului în care chipurile se vor preface acum în adevăr, şi umbra Legii, în slujire duhovnicească”. În acest timp eshatologic închinătorul duhovnicesc este călăuzit la vieţuirea bineplăcută Tatălui, prin învăţătura evanghelică, înaintând spre o mai mare intimitate cu Dumnezeu. De asemenea, „a sosit vremea”, vrea să spună Mântuitorul femeii, arată că El, ca Dumnezeu, este prezent între oameni şi începe să ridice pe oameni la nivelul duhovnicesc prin puterea şi lucrarea Duhului Sfânt. Aşa că „Dumnezeu, spunând aceste cuvinte, nu vrea o închinare prin formele iudaice legate de un loc, spune părintele Stăniloae, ci o închinare prin faptele bune şi prin credinţa cea dreaptă, prin care e cunoscut ca Treime, şi Hristos, ca Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat. Prin această

101 I Ioan 1, 5. 102 I Ioan 4, 8. 103 Ioan 1, 14: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”; 17: „Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos”; 14, 6: „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”; 17, 17: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul”. 104 Ioan 16,13. 105 Ioan 14, 17; 15, 26; 16, 3. 106 Pr. prof. V. MIHOC, Sfânta Evanghelie de la Ioan..., p. 103; Pr. prof. S. TOFANĂ, Itinerariul revelării lui Iisus..., p. 20. 107 Ioan 11, 25. 108 Ioan 2, 19-22. 109 Ioan 1, 33.

28

declaraţie, Domnul îi dă femeii şi mai mult să înţeleagă că El este Hristos, sau Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, vestit de Legea lui Moise şi de Prooroci”.110 Mai mult, Mântuitorul, spunând: „Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, iar noi ne închinăm Căruia ştim”, ne învaţă că şi El Se numără printre cei ce se închină din necesitate şi robie, ca Unul Ce a intrat în umanitatea înrobită. El nu vorbeşte la singular ca să nu atragă închinarea spre propria Persoană, ci spune „noi” pentru că se consideră ca fiind între robi din pricina umanităţii asumate prin naşterea din Preasfânta Fecioară Maria. „El n-a fost «închinător» înainte de întrupare, zice Sfântul Chiril, ci devine închinător când Se face om, ca şi ceilalţi oameni. Acest fapt subliniază smerenia Sa, sau pogorârea Sa deplină la starea omenească, pe care n-o avea înainte. Domnul, prin aceste cuvinte, se încadrează şi El ca om între iudeii care menţineau cunoaşterea lui Dumnezeu. El Se face închinător al lui Dumnezeu, ca om, dar ştia şi că El este Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Cel care nu e închinător, ci închinat, şi Care va face pe oameni să se închine oriunde Tatălui în Duhul Sfânt şi în Sine, Care e Adevărul”.

Din cuvintele Mântuitorului, evident, se naşte o nedumerire: cum anume poate cineva să se închine Tatălui în Duhul Sfânt şi în Fiul? Răspunsul la această întrebare îl găsim încă din primele capitole ale Evangheliei a IV-a. Sfântul Ioan, prin cuvintele: „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui (δόξα)”,111 a vrut de la început să ne spune că în timpul eshatologic, prezent deja în Persoana şi lucrarea Logosului înomenit, El Însuşi devine locul noii închinări. În această prezentare, Evanghelistul foloseşte termeni din Vechiul Testament care amintesc de prezenţa lui Dumnezeu şi a slavei Lui între oameni. De exemplu, cortul (σκηνή) pe care Moise l-a ridicat la porunca lui Dumnezeu,112 era locul prezenţei lui Dumnezeu pe pământ. Asemenea lui Moise, profeţii folosesc şi ei aceeaşi terminologie (σκηνόω) când vorbesc despre sălăşluirea lui Dumnezeu în Sion şi în mijlocul poporului Său.113 Între acest cort şi „slava” (δόξα) lui Dumnezeu este o legătură precisă şi permanentă, prezentă atât în Cortul Sfânt, cât şi în Templu. Prin urmare, când Moise a urcat pe Muntele Sinai pentru a primi poruncile lui Dumnezeu, muntele a fost acoperit de slava lui Dumnezeu,114 iar în Cortul Sfânt şi în Templul ridicat de Solomon, Dumnezeu Îşi face simţită prezenţa

110 SF. CHIRIL AL ALEXANDRIEI, Comentariu..., p. 155, nota 390. 111 Ioan 2, 14: „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr”. 112 Ieşire 25, 8-9. 113 Ioil 4, 17; Zaharia 2, 14; Iezechiel 43, 7. 114 Ieşire 24, 15-16.

29

prin slava Sa.115 Aceste dovezi ne îndreptăţesc să credem că Sfântul Ioan, atunci când spune că Logosul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit printre noi, ne spune că trupul Domnului este locul prezenţei celei noi a lui Dumnezeu printre oameni. Ca atare, când Fiul lui Dumnezeu Se face om, El înlocuieşte Cortul Sfânt şi Templul prin firea Sa umană luată din Maica Domnului. Deci, oamenii, când au văzut slava Cuvântului,116 au cunoscut prezenţa lui Dumnezeu în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. Aceeaşi idee o întâlnim şi atunci când Sfântul Ioan vorbeşte despre curăţirea Templului,117 cu o remarcă însă mult mai explicită, precisă, că aici este vorba de legătura dintre Templu şi trupul Domnului Iisus Hristos. Spre finalul Evangheliei, Sfântul Ioan, explicând cuvintele Mântuitorului referitoare la dărâmarea templului, va face chiar o corelare vizibilă între templu şi trupul Său: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica... Iar El vorbea despre templul trupului Său”.118 Cum ştim, despre aceste cuvinte ale Mântuitorului ucenicii şi-au adus aminte abia după Învierea din morţi a Domnului.

Revenind la episodul sinoptic al curăţirii Templului, Sfântul Ioan Evanghelistul ne mai arată că odată ce Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, Templul din Ierusalim şi-a pierdut necesitatea pentru închinare, fiind astfel înlocuit cu templul eshatologic al trupului Său înviat. Astfel, Învierea Domnului reaminteşte ucenicilor despre semnificaţia prezenţei şi slavei Lui,119 înţeleasă şi descoperită deplin de ucenici cu adevărat în momentul Învierea Lui. Prin aceste precizări Sfântul Ioan mărturiseşte că Templul şi Cortul Sfânt au fost înlocuite de un nou loc de închinare, acela al trupului Domnului Iisus Hristos înviat, care este Biserica.120 Ca atare, după Înviere firea umană a Mântuitorului devine noul şi singurul loc viabil de închinare, El Însuşi fiind singura cale către Tatăl, cum zice Domnul: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”.121 În felul acesta templul eshatologic, adică trupul înviat şi preaslăvit al Mântuitorului, ajunge să fie singurul loc de închinare şi de întâlnire între Dumnezeu Tatăl şi oameni, Domnul fiind Singurul Care oferă mijloacele necesare pentru a ajunge la Tatăl. Totodată, Mântuitorul, prin moartea, Învierea şi Preaslăvirea 115 Ieşire 40, 34; III Regi 8, 10-11. 116 Ioan 1, 14. 117 Ioan 2, 13-22. 118 Ioan 2, 19-21. 119 Pentru mai multe precizări despre raportul dintre Înviere şi preamărirea lui Iisus a se vedea studiul părintelui S. TOFANĂ, Raportul dintre Înviere şi Înălţare în episodul arătării lui Iisus înviat Mariei Magdalena (Ioan 20, 11-18) în Omagiu Părintelui Prof. Univ. Dr. Ioan I. Ică, la împlinirea vârstei de 75 de ani, 1932-2007. 40 de ani de teologhisire, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007, p. 509-522. 120 Ioan 1, 14 şi Ioan 2, 19-22. 121 Ioan 14, 6; Ioan 1, 51.

30

Sa, împlineşte planul de mântuire al lui Dumnezeu Tatăl pentru lume şi pune la dispoziţia oamenilor roadele jertfei şi Învierii Sale. Astfel că toţi cei ce vor crede în El, prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui, îşi vor împropria roadele Crucii şi Învierii, făcându-se părtaşi vieţii veşnice, pregustându-le încă din viaţa aceasta şi moştenindu-le în mod deplin după moarte în Împărăţia cerurilor. Prin urmare, cel care mănâncă Trupul lui Iisus Hristos şi bea Sângele Lui intră în templul eshatologic al Domnului şi se închină Tatălui „în duh şi în adevăr”.122

Mântuitorul, în cuvântul adresat femeii samarinence despre închinarea în duh şi în adevăr, face pomenire şi de Duhul cu care este în comuniune fiinţială. Astfel dacă, după Învierea şi Înălţarea Sa de-a dreapta Tatălui, El este adevăratul loc de închinare şi singura cale spre Tatăl, şi Duhul Adevărului123 este Cel Care conduce pe oameni spre darul vieţii veşnice.124 Mai mult, nimeni nu poate intra în noua ordine eshatologică prezentă în Persoana Domnului Hristos dacă nu este născut din Duhul Sfânt, aşa cum spune Mântuitorul lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu”.125 În acest caz, dacă cineva doreşte să intre în noul templu eshatologic pentru a aduce închinare Tatălui, nu poate să ajungă acolo dacă Duhul Sfânt nu-l călăuzeşte şi nu-l însufleţeşte spre această închinare. Sfântul Iona Evanghelistul spune despre această lucrare a Duhului: „Iar în ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus

122 Sensul principal al verbului „a te închina” (προσκυνέω) este „a te înclina, a te pleca” în faţa cuiva sau a ceva. În Ioan 4, 23: „Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte”, acest sens este depăşit deoarece „închinarea în duh şi adevăr” nu se referă în niciun caz la o închinare legată de ore, zile sau anotimpuri în Ierusalim sau pe muntele Garizim. Este vorba mai degrabă despre închinarea întregii vieţi a credinciosului lui Dumnezeu, în sensul că voia lui Dumnezeu ar fi singurul imperativ în viaţa lui. O astfel de închinare săvârşeşte credinciosul când se naşte din Duhul Sfânt în Taina Botezului. Deci, faptul că dialogul dintre Mântuitorul şi femeia samarineancă este aşezat într-un context misionar în care femeia şi samarinenii ajung să-L mărturisească pe Iisus ca Mântuitor al lumii, ne întăreşte convingerea că închinarea în Duhul Sfânt este în strânsă relaţie cu botezul creştin. 123 Ioan 14, 17; 15, 26; 16, 13. 124 Ioan 16, 13; Ioan 14, 6. 125 Ioan 3, 5.

31

încă nu fusese preaslăvit”.126 Prin aceste afirmaţii hristologice127 se au în vedere profeţiile din Vechiul Testament care vorbesc despre revărsarea tainică a apelor din Templul din Ierusalim în zilele din urmă.128 Aşadar, acestea profeţii se împlinesc în lucrarea şi Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, ceea ce înseamnă că Domnul Hristos este noul templu eshatologic care înlocuieşte Templul din Ierusalim.129 El este deci izvorul „apei vii”, al harului Duhului Sfânt, pe care îl trimite în lume „în zilele din urmă”.

Prin urmare, după preaslăvirea Domnului prin patimi, moarte şi Înviere, Duhul Sfânt este trimis ucenicilor în lume să continue lucrarea Sa. Aceştia primesc Duhul Sfânt, adică beau „apa vieţii”, prin Taina Sfântului Botez, şi se închină Tatălui în Duhul Sfânt. Legătura este evidentă între cele spuse de Mântuitorul despre „apa vie” şi „închinarea în Duhul Sfânt”. Apoi, discuţia legată de „apa vie”, identificată mai sus cu Duhul Sfânt, este urmată de adevărata închinare „în duh şi adevăr” şi în strânsă legătură cu cele discutate de Domnul cu femeia samarineancă mai înainte.130 Este adevărat însă că majoritatea afirmaţiilor legate de Duhul Sfânt vizează moartea şi Învierea Mântuitorului, fie prin folosirea timpul viitor al frazei, fie prin asociere cu anumite elemente care aparţin vieţii Bisericii.131 Dar, Sfântul Evanghelist Ioan anticipează numaidecât preamărirea Mântuitorului Iisus, după care Duhul Sfânt va fi trimis credincioşilor ca să aibă intrare în viaţa cea