Oct nov-2008

NR. 16 OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2008

INDY 500 • PAUL NEWMAN PILOTUL • CURSA SPRE NORI MIRCEA SANDU: “VIITORUL FOTBALULUI ROMÂNESC ARATĂ RĂU” MARATONUL DE LA NEW YORK • BOX ÎN LAS VEGAS VIAŢA DE DUPĂ EURO 2008 • MICHAEL PHELPS

exemplar gratuit

10 Maratonul de la New YorkÎn ultimii ani maratonul a devenit sinonim cu New York. Considerat cel mai important eveniment anual în SUA şi cel mai mare maraton din lume pentru că la start vin 37.000 de alergători, Maratonul de la New York intră în constelaţia sportului universal. Sportivi de renume şi amatori de jogging visează să participe. 90.000 de cereri şi aproximativ 37.000 aprobate. Pen-tru că participarea e limitată, se recurge la un sistem de loterie, în care au întâietate participanţii din anii anteriori.

America respiră viteză şi competiţie. De aceea e inimitabilă cînd vine vorba despre curse şi cai putere. Şi aproape imposibil de surprins în rândurile unei singure poveşti. America e viteză înainte de a fi orice altceva şi e totodată dorinţa de a accelera la maxim. La volan America îşi forţează limitele pentru că nu ştie să fie altfel decât în mare viteză.

16 Indianapolis 500În prezent, pe harta motorsportului mondial apar două puncte care atrag doar prin simpla pronunţie a numelui: clasica de 24 de ore de la LeMans şi cursa de 500 de mile de la Indianapolis. Cea de-a doua vine să întregească binecunoscuta mândrie americană, mândria unei naţiuni care a adus foarte multe curselor motorizate pe două şi patru roţi. Indianapolis 500, Indy 500 sau pur şi simplu 500. Acestea sunt titulaturile cu care a fost prezentată de-a lungul timpului.

34 Banii din sporturile americaneSportul profesionist din SUA a devenit o maşinărie de făcut bani la scară industrială. Televiziunea şi sponso-rii pompează în sistem bani cu nemiluita, fanii con-sumă cantităţi gigant de popcorn pe arene şi toată lumea e fericită.22

44 Interviu cu Mircea Sandu“Mie îmi place foarte mult modelul francez. Acolo, în urmă cu 20 de ani s-a dat o lege prin care administra-ţiile locale au fost obligate să investească în bazele sportive. Ştiţi de la cine a pornit ideea? De la Pişti Covaci al nostru!”

La 83 de ani Paul Newman se pare că a participat la ultima sa cursă. Pe 13 august, circuitul Lime Rock Park, din apropiere de reşedinţa familiei Newman, a fost închis timp de două ore pentru ca Paul Newman să se bucure pentru ultima dată de plăcerea de a pilota al său Corvette GT1.

Euro 2008 a adus reaşezări pe harta fotbalului. Mari puteri au clacat, altele doar au dezamăgit, puţine ve-dete au confirmat. Ce va urma?

În deşertul Nevada se ridică un oraş în care putem în-tâlni piramide, în care Roma ne priveşte cu aerul său etern, în care visele devin reale sec şi surprinzător.

“Unii cred că fotbalul e o problemă de viaţă şi de moarte. Pot să vă spun sigur că e mai mult decât atât!” (Bill Shankley, ex-antrenor FC Liverpool)

Editor coordonator: Ivonne Ghiţă

Redactori: Ioan Viorel

Alexandru Gheorghiaş Cosmin StăniloiuVlad Bucurescu

Colaboratori: Alexandru Cocu

Arnold CobilanschiAlexandru Ganci

Radu AntofiIon Florin

Robert Donatelli Radu Abramescu Emanuel TerzianCristian MândruDaniel BonteaŞtefan Todor

Art Director: Codruţ Bendovski

Foto: GETTY IMAGES, Toni Salabaşev/TSA Codruţ Bendovski

Difuzare: Florentina Bălan telefon: 021 316 3380

fax: 021 316 3383 e-mail: [email protected]

Abonamente gratuite se pot face prin înscriere la: www.sportline.ro

Editat de Sport TV Management SRLRC J40/6784/1997, CIF RO9751036

Str. Dr. Ernest Djuvara 30, Sector 6, 060104, Bucuresti

ISSN 1843 – 9926

Prepress şi Tipar:

Sport TV Management este membru BRAT

Copyright 2008 Sport TV Management Reproducerea integrală sau parţială a

materialelor din revistă este posibilă numai cu acordul editorului

60 Un altfel de fotbal în Marea Britanie

68 The Chip Leader: Narcis Şelaru

52 Viaţa de după Euro 2008

20 Clasicul oval

76 Viva Las Vegas

84 Trasee de vis

42 Paul Newman pilotul

Atunci când spui Augusta National, imediat te gân-deşti la Masters-ul american, primul turneu de Mare şlem al sezonului. Şi singurul de asemenea importan-ţă care se desfăşoară, an de an, pe acelaşi traseu.

“Domnilor, porniţi motoarele”. Această formulă a de-venit una clasică pentru a semnala momentul startu-lui în orice competiţie motorizată din Statele Unite. În mai bine de 100 de ani, americanii au dezvoltat o reţetă a curselor, care încet-încet a devenit una câşti-gătoare şi nu la fel de costisitoare precum sunt cele din Europa. La această reţetă a contribuit şi configu-raţia inedită a circuitelor de viteză.

6 OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2008 OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2008 7

DETALII

Bd.Mamaia 322,Complex ”St.Vlas”, parter, Constantae-mail: [email protected], www.venidconstruction.comphone: 0341 101 568, 0721 287 635, 0733 001 314

Locuinţata de VacanţăÎn toata lumea, oamenii îşi pregătesc o a doua rezidenţă, privind-o fie ca pe o a doua locuinţă, fie ca investiţie sau refugiu unde să petreacă o vacanţă liniştită şi să se simtă ca acasă. România nu va face excepţie. Am predat deja un complex în România şi lucrăm la alte cinci. Locuinţa ta de vacanţă te aşteaptă şi depinde doar de tine dacă vrei să fii cu un pas înaintea tuturor.

APOLONIAEFORIE NORD

NEPTUN

AM îNVINS!În ultimii ani Maratonul a devenit sinonim cu New York-ul. Considerat cel mai important eveniment sportiv anual în SUA şi cel mai mare maraton din lume pentru că la start vin 37 000 de alergători, Maratonul de la New York intră în constelaţia sportului universal.

IVONNE GHIŢĂ

Maratonul de la New York 2 noiembrie 2008

EVENIMENT

ratonişti americani la nivel competiţional pe scena internaţională nu au mai existat în ultimii ani. Un argument ar fi prezenţa maratoniştilor africani care domină pozi-ţiile de top în marea majoritate a curselor pe distanţe lungi. Dacă atleţii africani – şi în special sportivii veniţi din Kenya au câşti-gat în ultimii ani Maratonul de la New York, cursa din Big Apple este şi un rendez–vous pentru personalităţi. Şi-au încercat forţele actorii William Baldwin şi Katie Holmes, sus-ţinută intens de soţul său Tom Cruise; Sean Combs (P. Diddy) sau David Lee Roth de la Van Halen au reuşit să termine cursa, iar 2 ani la rând (2006 şi 2007) Lance Armstrong a făcut turul celor 5 cartiere fără celebra sa bicicletă.

Fiind singurul maraton televizat la nivel naţional în SUA – nu numai că are brand-sponsori importanţi, dar aceştia sunt şi extrem de activi. Cursa a devenit un mag-

net pentru marketeri din cauza combina-ţiei de alergători profesionişti şi amatori, a acoperirii media, a locaţiei. New York City Marathon atrage în faţa micului ecran 350 milioane de telespectatori, cu 5 ore de transmisiune tv locală pe WNBC şi cu acoperire naţională pe NBC. Demografic, participanţii intră în categoria celor cu edu-caţie medie şi cu un venit mediu anual de 90 000$, iar recompensele pentru partici-panţi ating 600 000 $.

Pe mapamond sunt organizate 1046 ma-ratonuri în 93 de ţări; 374 dintre ele au loc pe teritoriul Statelor Unite. Dintre ţările cu număr impresionant de curse de maraton pe durata unui an, în top 3, dar destul de departe, vin Germania cu 130 şi Franţa cu 61. În fond, maratonul este pentru oameni de tot felul. A face maraton în SUA este deja un hobby. Interesul americanilor pentru “a fi în formă” şi pentru dietă este din ce în ce mai mare. Se pare că le place să alerge. De ce? E vorba de mişcare, de foarte mul-tă mişcare. Fenomenul sedentarismului în epoca actuală şi obezitatea cronică sunt pregnante, aşa că ei au găsit o soluţie. Dis-de-dimineaţă, înainte de a porni spre

locul de muncă, aleargă pentru că doza de endorfină eliberată contribuie la starea de bine pentru o zi întreagă. O adevărată rezervă de oxigen. Şi dacă mai punem la socoteală şi cele aproape 350 milioane de perechi de pantofi de sport care sunt cum-părate în fiecare an, atunci vorbim clar de un fenomen de masă. Ca să nu se supere

Întotdeauna mi-a plăcut să alerg... Mulţi oameni intră într-o cursă ca să vadă cine e mai rapid. Un maratonist aleargă pentru depăşirea propriilor li-

mite. Şi totuşi, sunt mult mai multe motive ca să alergi, aşa cum sunt zilele într-un an.Maratonul de la New York e un fenomen. Sportivi de renume şi amatori de jogging visează să participe. 90 000 de cereri şi aproximativ 37 000 aprobate. Pentru că participarea e limitată, se recurge la un sis-tem de loterie, în care au întâietate partici-panţii din anii anteriori.

Această cursă impresionantă prin amploa-rea ei a devenit o tradiţie in viaţa marii me-tropole americane. Totul s-a născut dintr-o idee oarecum românească – clujeanul Fred Lebow (Fischel Lebowitz: 3 iunie 1932 – 9 octombrie 1994) a transformat un mic grup numit “clubul alergătorilor pe şosea din New York” în cea mai largă organizaţie din lume şi a fondat maratonul oraşului New York. El şi-a lăsat amprenta asupra oraşului şi asupra sportului în alergare. În 1970, 127 de alergători plăteau o taxă de 1 $ pentru

a străbate 26,2 mile învârtindu-se de câte-va ori în Central Park. Numărul oamenilor care participă la maraton a crescut în ul-timii 15 ani, totul transformându-se într-un fenomen popular. În 1979, Scott Black (9 ani) devenea cel mai tânăr alergător care concura la maraton, cu timpul de 4 ore şi 24 minute. Din următorul an, organizatorii au schimbat vârsta minimă de participare la 18 ani. Astăzi mii de oameni aleargă umăr la umăr traversând podul Verrazano Narrow – o imagine surprinsă din elicopter care face în fiecare an înconjurul planetei.

În prima duminică a lui noiembrie se dă startul. De la momentul sosirii în oraş şi până la ultimul minut în care te pregăteşti să pleci, oriunde te uiţi, “runners” din toată lumea discută despre cursă. În fine, marea zi a sosit. Dis-de-dimineaţă la Staten Island

37 000 de alergători aşteaptă nerăbdatori. Până la finişul din Central Park lângă “Ta-vern on the Green”, tensiunea cursei se simte permanent într-unul dintre cele mai vibrante oraşe din lume. Se pleacă de la podul Verrazano Narrow, care de obicei este destinat traficului auto, dar, o dată pe an, este închis pentru acest eveniment. Punctul de mijloc al podului, la o milă, este şi cel mai înalt punct al tra-seului maratonului, 83,51m peste nivelul mării. Se intră apoi în Brooklyn, apoi în Queens. Prima incursiune în Manhattan. Un mic pasaj prin Bronx, apoi reîntoarcerea în Manhattan. Ultimii 5 km se derulează în Central Park. Maratoniştii văd ceea ce un turist obişnuit nu poate: 5 poduri, 5 cartiere şi 2 milioane de spectatori pe traseu. Ambi-anţă fabuloasă. Organizare perfectă. De la primul la ultimul kilometru spectatorii sunt acolo să îi încurajeze pe maratonişti. După toate aceste emoţii se scrie cea mai frumoa-să poveste. În 2007 au fost prezenţi la start 38 607 maratonişti pregătiţi să-şi păstreze forţele pentru 42,195 km. După cum se ştie, ma-

ODISEEA GREACĂ Marathon este un oraş de 2000 de locuitori situat în Grecia la 39 km de N-E Atenei, locul unei celebre bătălii care i-a opus în 490 î.HR. pe atenieni, comandaţi de Miltiade, perşilor. Le-genda spune că soldatul grec Philip-pides a adus vestea victoriei spunând “Bucuraţi-vă! Am învins!”. Apoi, epui-zat de efort, a murit. La Jocurile Olimpice din 1896 Baronul Pierre de Coubertin a reînnodat tra-diţia antică şi maratonul a apărut ca probă olimpică în 1908 cu o distanţă regulamentară de 42km şi 195m.În Statele Unite există 6 oraşe cu nu-mele de Marathon.

Experienţă pentru o viaţă

Rezerva de oxigen

OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2008 13

englezii, trebuie spus că jogging-ul îşi are originile în Anglia secolului 17. Totuşi, un neo-zeelandez (Arthur Lydiard) a promovat prin 1960 ideea de alergare ca menţinere a condiţiei fizice, idee preluată ulterior de antre-norul de atletism Bill Bowerman de la Universitatea Oregon din SUA, după ce a făcut jogging cu Lydiard. Aşa a devenit americanul “părintele” jo-ggingului, publicând în 1966 o carte în care stabilea programe de jogging pentru femei şi bărbaţi de toate vâr-stele. Conceptul de jogging devenea în State un exerciţiu pentru oricine.

Astăzi, perspectiva de a muri după un maraton, conform legendei, nu are nimic adevărat. Şi totuşi, vorbim de o cursă aproape inumană. Ma-ratonul constituie în ochii tuturor o provocare. Mental e o luptă cu tine însuţi, în sensul bun. Marea majori-tate a concurenţilor văd cursa ca o dilemă între ego şi durere. Tentaţia abandonului există în permanenţă şi doar voinţa sau orgoliul îi împie-dică pe maratonişti să pună punct suferinţelor. Chiar dacă maratonul e

magic şi are pretenţia de a fi mai mult decât o simplă cursă, să nu uităm că maratoniştii concurează în doar 2 maratoane pe an. E o competiţie uni-că şi întotdeauna vom vorbi despre campioni şi recorduri.Oficial cel mai bun timp realizat vreodată este de 2h 04min 26sec şi poartă semnătura lui Haile Gebre-selassie la maratonul de la Berlin din septembrie 2007. Kenyanul a câşti-gat anul trecut semi-maratonul de la New York, promiţând că va lua star-tul anul acesta pentru întreaga cursă de 42 km şi 195 metri.11 minute! Acesta e timpul care se-pară recordul mondial al lui Gebre-selassie de cel al atletei britanice Paula Redcliff. Dacă în 1964 ecartul era de 1h 13 min 50 sec, azi s-a redus la doar 11 minute. O evoluţie verti-ginoasă a performanţei feminine. Performanţă este şi victoria Anuţei Cătună în urmă cu 12 ani la Marato-nul de la New York, moment în care o lume întreagă era cu ochii pe ea. Până şi Bill Clinton s-a declarat un admirator al atletei noastre, când a venit la Bucureşti.Se pare că deja este o condiţie sine qua non - vrei să devii celebru, câşti-gă un maraton. Şi acela trebuie să fie cel de la New York. It’s a must!

3 noiembrie 1996: ANUŢA CĂTUNĂ câştigă Maratonul de la New York în 02:28:18. În spatele ei, directorul cursei ALLAN STEINFELD

Ego şi durere

Prima ediţie s-a derulat în 1911, pe 30 mai, într-o zi de sărbătoare naţio-nală, într-o zi în care erau comemo-raţi eroii Statelor Unite. Iar din 1911

şi până în prezent “Memorial Day” a devenit ziua în care se aleargă cursa de 500 de mile de la Indianapolis. Circuitul din Indiana a fost dat în folosiţă în 1909, fiind pavat cu 3,2 milioane de cărămizi roşii. Cursa a repre-zentat un succes încă de la prima ediţie, la care au asistat 80 200 de spectatori. Aceştia au fost martori la victoria lui Ray Harroun, pilotul unei maşini Marmon “Wasp”, echi-pată cu primul sistem de oglinzi retrovizoa-re din istorie. În primii ani, americanii au monopolizat în-

trecerea, însă încet-încet au apărut la start şi constructori europeni. Prima victorie a unui automobil de pe bătrânul continent a venit în 1916 şi a fost obţinută de Peugeot. Apoi Wilbur Shaw cu al său Maserati 8CM a devenit primul care a obţinut două victorii consecutive.Între 1950 şi 1958, cursa a fost inclusă în calendarul Campionatului Mondial de For-mula 1. După dispariţia din Marele Circ, pi-loţii non-americani au continuat să apară la start, în special cu maşini de Formula 1 mo-dificate pentru forma ovală a traseului. În 1963, Colin Chapman a venit cu celebrul Lotus 38, un proiect care în acel an a atras fonduri uriaşe de la uzina mamă din Marea

Britanie. Această maşină, cu motor ampla-sat pe mijloc a terminat pe locul al doilea, avându-l pe scoţianul Jim Clark la volan. A mers fără greşeală în 1964 până în turul 47, când a avut o problemă cu unul dintre pne-uri şi a câştigat în 1965, an în care s-a pus capăt seriei de victorii a modelului Offen-hauser. 1966 a fost anul de glorie pentru un alt britanic, Graham Hill, care a triumfat cu o Lola-Cosworth.Offenhauser şi-a unit forţele cu cei de la McLaren pentru cursa de 500 de mile de la Indianapolis şi a obţinut trei victorii în 1972, cu Mark Donohue şi în 1974 şi 1976 cu Johnny Rutherford. A fost pentru ultima dată când Offy a urcat pe cea mai înaltă

INDIANAPOLIS500 Mândria americană

În prezent, pe harta motorsportului mondial apar două puncte care atrag doar prin simpla pronunţie a numelui: clasica de 24 de ore de la LeMans şi cursa de 500 de mile de la Indianapolis. Cea de a doua vine să întregească binecunoscuta mândrie americană, mândria unei naţiuni care a adus foarte multe curselor motorizate pe două şi pe patru roţi. Indianapolis 500, Indy 500 sau pur şi simplu 500. Acestea sunt titulaturile cu care a fost prezentată de-a lungul timpului. Şi timpul reprezintă o caracteristică ce trebuie luată în seamă.

treaptă a podiumului. Apoi cursa america-nă a început să poarte semnătura piloţilor şi constructorilor europeni. Din 1978 cele mai multe motoare şi şasiuri au început să fie de provenienţă europeană. Doar lo-calnicii de la Wildcat/Galmer au câştigat sporadic, în 1982 şi 1992. Motoarele Ford şi Chevrolet erau construite în Marea Britanie, în atelierele Cosworth respectiv Ilmor.Până în 1978 cursele de monoposturi din Statele Unite au fost organizate de către US Auto Club, an care a fost sinonim cu dispariţia tragică într-un accident aviatic a majorităţii oficialilor campionatului Indy, ce acaparase şi cursa de 500 de mile. Ast-fel începând cu anul 1979 a apărut CART-ul (Championship Auto Racing Teams), care a organizat Indy Car până în 1996.De aici povestea începe să se mai lumine-ze. Au fost momente bune şi momente mai puţin bune în CART, cu piloţi precum Bobby Rahal, Emerson Fitipaldi, Jacques Villeneu-ve, Alex Zanardi sau Juan Pablo Montoya câştigând titlul.

Primele zvonuri despre o eventuală rup-tură în Indy au apărut în 1994, când Tony George, proprietarul Indianapolis Mo-torspeedway, a anunţat că doreşte crearea unui campionat separat de CART, cu punct de reper cursa de 500 de mile de la Indiana-polis. Zis şi făcut, iar în doi ani proiectul lui George a fost pus în aplicare, pe 27 ianuarie 1996 alergându-se prima cursă Indy Racing League (denumită în continuare IRL).Alergat exclusiv pe circuite ovale, campio-natul IRL s-a dorit o competiţie americană pentru americani, în timp ce CART a devenit o serie mondială, cu ieşiri în Canada, Aus-tralia, Brazilia şi chiar Japonia. Până în 2003, IRL a rămas în umbra CART-ului, acesta din urmă concentrând cei mai buni piloţi, cele mai multe motoare (Honda, Toyota, Ford şi Mercedes-Benz) şi cele mai bune şasiuri (Lola, Reynard şi Swift).Momentul de cotitură s-a produs la finalul sezonului 2003. CART-ul s-a confruntat cu mari probleme financiare, intrând în cele din urmă în faliment. Majoritatea echipe-lor de top au migrat către IRL, care oferea la acea dată garanţii pentru o continuitate sigură, astfel că Forsythe, Kalkoven şi Genti-lozzi au pus pe picioare un nou campionat, Champ Car World Series.Fără marea familie Andretti, fără Roger Pen-ske şi Chip Ganassi, Champ Car-ul şi-a con-

FLORIN ION

16 OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2008

solidat poziţia în jurul echipelor Newman/Haas şi Forsythe. Piloţi precum Paul Tracy sau tânărul Sebastien Bourdais au oferit ga-ranţia viitorului imediat. CCWS-ul s-a hrănit până în 2007 din succesele lui Bourdais, patru la număr, şi duelurile acestuia cu Paul Tracy. Au apărut mulţi piloţi tineri, în speci-al din Europa şi din formulele pregătitoare: Justin Wilson, Robert Doornbos, Nelson

Philippe sau Tristan Gommendy.La finalul sezonului 2007 au apărut însă voci care dădeau sigură o revenire la ve-chiul format Indycar, iar propunerea de unificare a lui Tony George (fondatorul şi preşedintele Indy Racing League) a fost aprobată de Kevin Kalkhoven (unul dintre fondatorii Champ Car World Series) şi par-tenerii săi mult mai repede decât au lăsat

oficialii CCWS să se înţeleagă.Ca orice tranziţie şi aceasta, de la două cam-pionate la unul puternic, a fost anevoioasă. Echipele care au făcut trecerea din CCWS au avut asigurat din partea lui Tony Geor-ge câte un şasiu Dallara şi un motor Honda, plus un sprijin de 1,2 milioane de dolari. La nivelul calendarului competiţional, într-o primă fază s-a alergat pe structura deja

existentă a IRL-ului, la care s-au adău-gat cursele de la Long Beach, Edmon-ton şi Surfers Paradise, urmând ca în sezoanele viitoare să fie adăugate şi alte întreceri.

În primăvara lui 2008, după mai multe săptămâni de incertitudini, declaraţii, speculaţii şi numeroase alte zvonuri, Tony George şi Kevin Kalkhoven şi-au dat mâna consfinţind astfel unificarea celor două campionate americane de monoposturi, dar şi continuitatea ce-lei mai importante curse din Statele Unite, Indianapolis 500.

DACĂ VREI SĂ TE BUCURI DE LIBERTATEA ALEGERII, URMĂREŞTE TURNEELE WTA ŞI ATP PE EUROSPORT PLAYER ŞI POŢI ALEGE MECIUL DORIT DINTRE CELE CARE SE DESFĂŞOARĂ ŞI SUNT TRANSMISE SIMULTAN.

Prin Eurosport Player poţi urmări Eurosport, Eurosport 2 şi Eurosport News. Tot ce îţi trebuie este un cont personal şi o conexiune internet. Pentru mai multe informaţii vizitează www.eurosport.yahoo.com şi selectează “Eurosport Player”.

Eurosport Player; Eurosport Live pe calculatorul tău.

CLASICUL OVALFLORIN ION

Circuitul oval a apărut peste ocean la începutul secolului XX, în momentul în care erau extrem de populare cursele de biciclete dirt-

track. În 1910, la modă ajunseseră cursele de motociclete, odată cu implicarea unor constructori precum Harley-Davidson sau Indian. Configuraţia ovală s-a păstrat. Ide-ea de bază era simplă. O vizibilitate cât mai bună, ca pe stadion, oferea senzaţii multi-ple şi satisfacţie totală pentru cei prezenţi la eveniment.

“Domnilor, porniţi motoarele!” Această formulă a devenit una clasică pentru a semnala momentul startului în orice competiţie motorizată din Statele Unite. În mai bine de 100 de ani americanii au dezvoltat o reţetă a curselor care încet - încet a devenit una câştigătoare şi nu la fel de costisitoare ca în Europa. La această reţetă a contribuit şi configuraţia inedită a circuitelor de viteză

După un secol, americanii au demonstrat că sunt consecvenţi, iar numărul circuitelor ovale de peste ocean se apropie de 50. Spre exemplu, campionatul naţional de turisme, binecunoscutul NASCAR, îşi programează etapele pe nu mai puţin de 30 de ovale. Circuitele americane sunt împărţite în pre-zent în trei categorii: short-tracks sau half a mile - circuite cu lungime de până la o milă (Bristole Motor Speedway), speedways - cu lungimea între o milă şi 2 mile (Michigan International Speedway) şi superspeed-ways - cu lungime mai mare de 2 mile (In-dianapolis şi Daytona). Cel mai lung şi mai rapid este Talladega Superspeedway în Tal-ladega, Alabama. Construit în anii 60 aces-ta măsoară 4,2 kilometri şi deţine recordul pentru cea mai mare viteză a unei maşini de serie, 367 de km/h.În ultimii 20 de ani şi alte naţiuni pasionate de motorsport au dorit să testeze şi să rea-lizeze pe teren propriu un astfel de circuit oval. În acest fel au apărut configuraţii în în-treaga lume, cele mai cunoscute fiind Cal-der Park Thunderdome în Australia, Twin

Ring Motegi în Japonia, Rockingham Mo-tor Speedway, în Marea Britanie şi EuroSpe-edway Lausitz în Germania. Un alt aspect de luat în seamă este, în mod paradoxal, forma. Deşi toată lumea se duce cu gândul la o formă ovală clasică, aceasta poate varia. Astfel Pocono Raceway are for-ma unui triunghi, Darlington Raceway are forma unui ou, Daytona Speedway are for-

ma unei secţiuni transversale printr-un ecler, doar Indianapolis Speedway fiind ovalul perfect. Concluzia care se poate desprinde după o scurtă discuţie despre circuitele ovale este simplă. Spectacolul este garantat, iar cursele americane sunt printre cele mai echilibrate din lume. Aşa-dar, dacă aveţi ocazia să asistaţi la o cursă pe un circuit american nu rataţi şansa.

America respiră viteză şi competiţie. De aceea e inimitabilă când vine vorba despre curse şi cai putere. Şi aproape imposibil de surprins în rândurile unei singure poveşti. America e viteză, înainte de a fi orice altceva, şi e, totodată, dorinţa de a accelera la maxim. La volan, America îşi forţează limitele pentru că nu ştie să fie altfel decât în mare viteză.

4 Iulie 2008, Daytona Beach, cursa NASCAR Winn Dixie 250. DENNY HAMLIN, pilotul echipei Hardee’s/Coca Cola Toyota îşi manifestă bucuria victoriei aşa cum ştie mai bine. Un burnout!

COVER STORY

COSMIN STĂNILOIU

viteză la maxim

Fiind tÂnără, America e neruşina-tă. Deseori crede că restul planetei e nelocuită şi că toate campionatele lumii se dispută doar între Atlantic

şi Pacific, la nord de Rio Bravo. Şi tocmai de aceea ele se numesc, de la New York la San Francisco, indiferent de sport şi de competiţie, World Series. Lumea Americii, carevasăzică, începe şi se termină în ea în-săşi, fiindu-şi de ajuns şi suficientă. Nu des-

pre America pur şi simplu vorbim însă, ci despre America în viteză şi cu acceleraţia apăsată la podea. Şi asta pentru că, printre altele, America a transformat nebunia vite-zei, altfel o vocaţie strict personală, într-o sminteală naţională. Şi asta încă de la înce-puturi. America e construită în viteză şi încă din prima zi a fost o goană nebună. Se luau în stăpânire pământurile de către primul sosit. Cine ajungea primul câştiga o cursă, pentru viaţă, pentru mai bine. Păşunea mai grasă, râul mai plin de peşte, zăcămîntul mai abundent în aur, totul era o cursă în vi-teză şi acum 300 de ani şi de atunci încoace. Şi când totul a fost împărţit, a rămas dorul de viteză, de cursă, de întrecere, nebunia naţională a celui care ajunge primul unde-va. Astfel, a apărut linia de sosire. Iar după ce s-a inventat automobilul, viteza a căpă-tat alt sens. Unul care astăzi se regăseşte în

exclusivităţi americane, cum ar fi cursele pe piste ovale, sau aproape totala neaccepta-re a unor întreceri venite de peste ocean. Indy, Nascar şi alte asemenea, sunt invenţii exclusive şi exclusiviste ale Americii. Re-gulile ei, plăcerile ei, nebuniile ei, puterea şi viteza ei. Şi nici măcar nu e o competiţie America versus Restul Lumii. E o competiţie cu ea însăşi, cu trecutul ei, cu vechile recor-duri, cu mulţimea efervescentă din grade-

nele unui circuit american. Cu publicitatea, cu banii aruncaţi în sume imposibile în sporturile cu motor şi cu viteză. E o istorie a Americii pe patru roţi care nu-şi doresc de-cât să se învârtă din ce în ce mai repede.

Din 1963 încoace au fost stabilite 13 recorduri de viteză

în întreaga lume. 10 dintre ele au fost realizate de piloţi

americani.

E greu să stabileşti cum şi unde a început totul. Europa era nu doar modelul de ur-mat cât mai ales modelul de depăşit. Într-o lume nouă, care oferea toate posibilităţile şi hrănea orice vis, visul vitezei maxime deve-

nea realitate mai uşor ca oriunde în lume. Şi dacă nu ştim unde începe istoria lui, putem vorbi despre oamenii care l-au trăit.

Istorii cugangsteriSe spune că prima pasiune automobilisti-că americană a fost strict viteza. Lupta se dădea pentru câteva secunde în minus. Pentru maşini care atingeau cea mai mare viteză din lume. Pentru motoare puter-nice care să ajute la asta. Piloţii nu aveau îndemânarea unor curse cu viraje, nu erau specialişti ai traseelor sinuoase. Se par-curgeau distanţe în linie dreaptă. Sau în circuite ovale, când ţineai volanul întors într-o singură direcţie şi călcai acceleraţia la maxim. Viteza era marea nebunie. Până prin anii ’30 nu contau decât caii putere. Prohibiţia a schimbat şi percepţia despre automobile şi despre şofat. Într-un mod care a deschis iubitorilor de automobilism şi viteză o nouă poartă. Contrabandiştii de alcool transportau marfa în cantităţi mici

ascunse în lăzi speciale, în automobile de dimensiuni nu prea mari. Asta pentru că, dacă transportul era interceptat de poliţie, pierderea să fie minimă. Iar poliţia urmărea deseori micuţe automobile suspecte. Ca să scapi, trebuia să ai îndemânare pe străzile înguste ale oraşelor americane, trebuia să virezi repede la stânga sau la dreapta, în viteză, să-ţi piardă urma copoii. Şi astfel au apărut şoferii îndemânatici, tineri talentaţi şi pasionaţi, cărora le plăcea la nebunie joa-ca aceasta periculoasă de-a şoarecele şi pi-sica. Nu erau legendari doar şefii de bande, gangsterii pe care puseseră ochii procurorii

federali, ci şi driverii curajoşi aproape de inconştienţă, care scăpau din urmăriri “ca-n filme”, cu scârţâituri de roţi şi frâne care to-ceau cauciucurile. Dar, când prohibiţia s-a sfârşit, aceşti noi eroi nu se mai regăseau în noua ordine infracţională. Cursele îm-potriva Poliţiei dispăruseră, aveau nevoie de ceva nou. Şi atunci s-au luat la întrecere între ei. De data aceasta fără focuri de armă şi fără motive împotriva legii.

Să vorbimdespre eroiIstoria întregii Americi se ridică pe mitul eroului. Cea a curselor de maşini nu face excepţie. Nu doar secundele în minus te fac erou, nu doar kilometrii în plus. Harry Armi-nius Miller n-a fost un şofer îndemânatic, nici curajos. Nici nu se gândea să doboare recorduri de viteză. Se prea poate însă să fi fost cel mai mare visător pe patru roţi şi în

mai mult de patru cilindri. Maşinile şi mo-toarele construite sau inventate de el au dominat cursele auto pe circuite ovale din America pentru jumătate de secol. Iar felul cum el a gândit automobilul a lăsat Americii o moştenire inimitabilă. A fost primul care a creat o şcoală a designului motoarelor auto şi, mai mult de atât, a fost primul care a pri-vit construcţia maşinilor de curse ca pe o artă. Era pasionat de lucrul cu metalele şi maşinăriile, iubea ceea ce făcea şi uimea cu soluţii de design ieşite din comun.

“Harry Miller a fost, simplu, cea mai mare figură creativă din istoria curselor cu maşini

din America”Griffith Borgeson, istoric auto

Datorită lui, în sudul Californiei a apărut o adevărată cultură a maşinilor de curse artis-tice. A fost primul care a construit în Ame-

rica o maşină liniară acoperită, una dintre primele din întreaga lume. Se întâmpla în 1917 şi el explica jurnaliştilor că deja folosea foi speciale pentru aer, care îmbunătăţeau tracţiunea maşinilor super-uşoare. De ase-menea a creat motoare mici cu puteri fan-tastice. Apoi a devenit maestrul motoarelor supraalimentate, reuşind rezultate uimitoa-

1925 MILLER 122, monopost proiectat pentru circuitele ovale americane, participant la Indianapolis 500. Motor supraalimentat, 8 cilindri, 1977 cc, 200 CP/5800 rpm

HARRY ARMINIUS MILLER,(9 decembrie 1875 - 3 mai 1943)


O revenire în prezent. 25 mai 2008, Indianapolis.Trofeul BORG - WARNER aşteaptă startul celei de-a 92-a ediţii a cursei Indy 500.

re şi făcând ca, prin comparaţie, industria automobilelor de pasageri să pară arhaică. A oferit lumii tracţiunea pe patru roţi ca o realitate practică, a trăit mereu în viitor şi a văzut ceea ce alţii aveau să descopere zeci de ani după el. Asocierea sa cu Offenhauser a creat poate cea mai prolifică organizaţie automobilis-tică de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Maşinile lor au câştigat de 15 ori Indy 500 între 1921 şi 1941. Pe 4 aprilie

1924, Tommy Milton, la volanul unui Miller 183, a stabilit un nou record de viteză Inter-national Class D: 243,5 km/h pe oră. Frank Lockhart, la volanul unui Miller 91, a ajuns la 265,4 km/h, record International Class. Pe 15 mai 1930, Cliff Woodbury a condus un Miller 91 cu 291,2 km/h, la Daytona. Mai mult, în 1927, Frank Lockhart stabilea recor-dul pe un tur de circuit cu 237 km/h, pe cir-cuitul de la Atlantic City, record ce a căzut abia în 1960. Între 1915 şi 1931, maşinile Mil-

ler au luat startul în 164 de curse şi au câştigat 71. Au pornit în aceste întreceri 1985 de maşini, 805 fiind Miller. În 1923, la Indy 500 au participat cinci Bugatti Type 30s, trei Mercedes, trei Pack-ards, un Duesenberg şi 11 maşini Millers, patru dintre ele terminând pe primele patru locuri. Bu-gatti nu s-a sfiit, în Euro-pa, să copieze motoarele Miller, în ani 30.

NASCAR, sau nebunia ovalăNational Association for Stock Car Auto Ra-cing este cea mai mare organizaţie pentru maşini de curse care păstrează caracteristi-cile producătorului din Statele Unite. Este divizată în trei mai serii de curse, organizînd mai mult de 1500 de întreceri pe mai mult de 100 de circutie în 39 de state americane, Canada şi Mexic.

NASCAR e un fel de religie americană a maşinilor şi a curselor, cu o audienţă de peste 10 milioane de spectatori pe se-zon. E, astfel, întrecerea cea mai viziona-tă de către americani. Unul din trei adulţi americani a văzut cel puţin o dată în viaţă o cursă din tribună. Iar tribunele îţi taie răsuflarea. Aproape toate circuitele pot găzdui mai mult de 100 000 de oameni. Indianapolis Motor Speedway, supranu-

31 august 2008, Fontana, California. JUAN PABLO MONTOYA, pilotul echipei Texaco/Havoline Dodge, în timpul cursei NASCAR Sprint Cup Series Pepsi 500

BUGATTI TYPE 35B - Construită în 1929, motor cu 8 cilindri, 2263 cc, 149 CP, viteză maximă 210 km/h


Loudon, New Hampshire, 14 septembrie 2008. CARL EDWARDS, pilot al echipei Office Depot Ford se opreşte la stand în timpul cursei NASCAR Sprint Cup Series Sylvania 300

mit şi The Brickyard, capitala mondială a curselor, are o capacitate permanentă de 260 000 de locuri dar tribunele temporare asigură, la Indy 500 spre exemplu, prezen-ţa a 400.000 de oameni în jurul ovalului de beton.Ataşamentul faţă de favoriţi este uriaş şi dacă, spre exemplu, un pilot e sponsorizat de o firmă producătoare de băuturi răcori-toare, suporterii lui consumă băutura doar pentru că-l susţin pe acesta. În ultimii 16 ani au apărut nu mai puţin de 41 de jocuri NAS-CAR şi se vând anual produse de promova-re, jachete, tricouri, şepci şi alte suveniruri de peste 2 miliarde de dolari. NASCAR este organizaţia sportivă americană cu cea mai mare creştere economică în ultimii 20 de ani. Se predă în Universităţi la cursuri de economie, de marketing sau de sociologie totul despre cursele de maşini, un adevărat

fenomen în America. La Moorsville, în Caro-lina de Nord, a fost înfiinţat în 1965 NASCAR Tehnical Institute, unde tinerii care caută o carieră de pilot, de tehnician, de inginer sau designer se pregătesc pentru a duce mai departe tradiţia.

Talladega Nights: The Ballad of Ricky Bobby În cultura americană cinematografia îşi ia partea leului şi a devenit un fel de vitrină a societăţii, a sportului, a tot ceea ce înseam-nă de fapt America. Poveştile spuse pe ecran n-au ocolit lumea automobilismului. Acelaşi scenariu: eroul, nebăgat în seamă, talentat, aprig, norocos, plin de surprize,

care ajunge să-şi trăiască visul şi să cuce-rească lumea. Adică America. Talladega Ni-ghts: The Ballad of Ricky Bobby este o co-medie despre cursele din NASCAR şi despre Ricky Bobby, născut, cum singur se reco-mandă, în viteză. Adică, pe bancheta din spate a maşinii tătălui său. Care tată dispare ulterior lăsîndu-l pe Ricky să crească doar cu mama sa, în preajma unui circuit oval. Astfel ajunge mecanic la o echipă din NASCAR şi când e nevoie ca unul dintre pi-loţi să fie înlocuit se dovedeşte că e omul potrivit. Ajunge repede cel mai bun pilot şi câştigă toate cursele exceptând-o pe ulti-ma, împotriva unui francez. Maşina sa se răstoarnă, crede că a luat foc şi a murit, apoi nu mai are curaj să piloteze. Se întoarce să locuiască alături de mama sa şi de fiul său, după ce soţia îl părăseşte pentru un alt pi-lot ajuns vedetă. Cunoaşte o fată simplă care-l convinge să se reîntoarcă pe pista cir-cuitului de la Talladega pentru revanşă. Cam asta e istoria unui film care a ajuns pe primul loc în box-office-ul american în pri-ma săptămînă după lansare, avînd încasări doar în Statele Unite de 47 de milioane de dolari, o a doua cea mai mare sumă încasa-tă în prima săptămână după comedia Bruce Almighty. La opt luni după lansare, în apri-lie 2007, avea încasări în întreaga lume de 169 de milioane de dolari, la un buget de producţie de 72 de milioane. Numai în Sta-tele Unite se încasaseră 143 de milioane. Este filmul cu subiect auto cu cele mai mari încasări din istorie, după pelicula de anima-ţie Cars. De ce? Pentru că americanii aveau nevoie de un erou, iubesc cursele şi come-diile. O reţetă care nu poate da greş.

CLUBULMILIONARILOR

Într-un colţ al TD Banknorth Garden, sala gigant în care Bos-ton Celtics îşi dispută meciurile de acasă în NBA, micuţul Jimmy aşteaptă alături de părinţii săi încă o victorie a echipei favorite. Până să înceapă show-ul, puştiul procedează ca aproape orice

american care gustă pe viu un eveniment sportiv: se îndoapă cu popcorn, cu burgeri şi soarbe din băutura carbogazoasă, dieta care a făcut America să fie tot mai grea, la propriu.

Meciul începe, iar pe teren sunt aclamaţi jucători ale căror salarii cre-ază frisoane. Poate tocmai de aceea, subconştientul micuţului Jimmy, pasionat de lectura rubricilor sportive, este străfulgerat de o revelaţie

Sportul profesionist din SUA a devenit o maşinărie de făcut bani la scară industrială. Televiziunea şi sponsorii pompează bani cu nemiluita, fanii consumă cantităţi gigant de popcorn şi toată lumea e fericită. Sumele fabuloase care circulă în baschet, fotbal american, baseball ori hochei au ajuns să depăşească miliarde de dolari anual şi cresc de la un sezon la altul. În acest timp, lumea golfului se pregăteşte să-l sărbătorească pe primul sportiv miliardar

care ia teoretic de pe umerii părinţilor săi o corvoadă clasică: alegerea unei meserii. “Mami, tati, când o să fiu mare, vreau să mă fac jucător în NBA!”. Între timp, Kevin Gar-nett tocmai a reuşit un slam dunk...

Uriaşul de 2,11 m este baschetbalistul cu cel mai mare salariu din lume, primind anual 22 milioane USD. De altfel, Liga Nord-Ame-ricană de baschet este competiţia în care se câştigă cel mai bine dintre cele patru ligi majore (NBA, NFL, MLB, NHL), cu un nivel al salariului mediu de peste 5 milioane de do-lari pe sezon. Pe undeva este logic, o echipă profesionistă de baschet având mai puţini jucători decât una de fotbal american, ba-seball sau hochei. Ca să intre în Top 50 al salariilor pentru sezonul recent încheiat, un jucător din NBA trebuie să fi avut un con-tract de cel puţin 10 milioane. Liderul câş-tigurilor în baschetul american în sezonul precedent, Shaquille O’Neal, primeşte 20 milioane de la Phoenix Suns, alţi şapte ju-cători figurând în top cu peste 19 milioane în cont pe 2008. Şi asta în condiţiile în care în ligile de top americane există mai multe reguli care li-mitează salariile, dar şi bugetele cluburilor, pentru a se menţine un echilibru valoric în competiţie. Pentru stagiunea 2008/2009 din NBA, spre exemplu, echipele au un pla-fon salarial de 58 milioane $, dar pot ajunge până la maximum 71 milioane, profitând de câteva “chichiţe” din regulament. Cluburile care depăşesc acest barem plătesc amenzi usturătoare în raportul 1 dolar depăşit egal 1 dolar plătit ca penalizare. Regula plafonu-lui a fost introdusă în anii ‘80, un team bo-gat fiind astfel împiedicat să cumpere toţi jucătorii buni de pe piaţă, aşa cum au făcut de pildă Chelsea sau Real Madrid în fotbal.

Salariile sportivilor profesionişti americani de top nu sunt singura sursă de venit pen-tru aceştia, banii din publicitate depăşind uneori sumele din contracte sau din tur-neele câştigate, cum este cazul lui Tiger Woods. Celebrul jucător de golf a “scos” în 2008 din publicitate de aproape cinci ori

mai mult decât din Open-urile la care a luat parte şi rămâne cel mai bine plătit sportiv al planetei, cu aproape 128 milioane $ în cont numai în sezonul în curs. De altfel, For-bes estimează că în 2010 Woods va deveni primul sportiv din istorie care va depăşi 1 miliard de dolari în cariera de profesionist, sumă din care trebuie scăzute totuşi taxele şi impozitele. Deşi statistica a consemnat destui magnaţi ce au obţinut averi fabu-loase din sport, în frunte cu miliardarul el-

veţian Ernesto Bertarelli, Woods va stabili o performanţă unică, devenind primul om care adună atâta bănet exclusiv din practi-carea sportului şi din marketingul aferent. Cu 14 titluri majore în palmares şi 50 de tur-nee PGA câştigate într-un timp relativ scurt, nu-i de mirare că Tiger este asaltat de mari companii care vor să-i folosească imaginea pentru a-şi promova produsele. Numai în 2008, contractele de publicitate cu o firmă de echipament sportiv, un producător auto,

Banii şi sportul american

TOP SALARII 2008 NBA

1. Kevin Garnett (Boston Celtics) 22.000.000 $

2. Shaquille O’Neal (Phoenix Suns) 20.000.000 $

3. Jermaine O’Neal (Dallas Mavericks) 19.728.000 $

3. Jason Kidd (Dallas Mavericks) 19.728.000 $

5. Kobe Bryant (LA Lakers) 19.490.625 $

6. Allen Iverson (Denver Nuggets) 19.195.312 $

6. Stephon Marbury (New York Knicks) 19.195.312 $

8. Tim Duncan (San Antonio Spurs) 19.014.188 $

9. Tracy McGrady (Houston Rockets) 19.014.187 $

10. Baron Davis (LA Clippers) 16.440.000 $

10. Shawn Marion (Miami Heat) 16.440.000 $

VLAd BUCURESCU

Tiger,miliardarul

spot de 30 de secunde a costat 3 milioane de dolari, iar pe parcursul finalei au ajuns în eter peste 70 de clipuri plătite de 36 de companii. Bani aruncaţi? Hm... mai gân-diţi-vă!

Aşadar, publicul vrea sport de calitate, televiziunea are forţa financiară să aducă show-ul în living room (de fapt ea are forţa să modifice chiar şi bioritmul sportivilor la Olimpiadă, impunând programarea unor finale după chipul şi asemănarea propriei grile...) şi toată lumea pare a avea de câşti-gat. Dar mai este ceva. Dependenţa de sport a creat încet, dar sigur, dependenţa de pariurile sportive, un domeniu aparte în care se rulează sume mai mari decât tot ce se investeş-te în sportul american. Într-un studiu realizat de Gallup pentru o publicaţie de psihologie se arată că 1 din 4 bărbaţi americani şi 1 din 8 femei obişnuiesc să parieze pe echipa favorită sau să inves-tească periodic diverse sume la casele de pariuri înaintea unui eveniment sportiv. Procentul, alarmant poate, este confir-mat de alte date uluitoare: peste 250 mi-liarde $ este suma totală estimată pe care americanii au investit-o în pariuri în acest an, iar pierderile jucătorilor ar ajunge la 150 miliarde, dintre care 3 miliarde $ nu-mai în cazul împătimiţilor care au pariat prin Internet. Şi asta în condiţiile în care 80% dintre repondenţi se declară favo-rabili legalizării pariurilor în toate statele americane...

Meciul din Banknorth Garden s-a înche-iat, iar micuţul Jimmy se îndreaptă agale împreună cu părinţii săi spre parcarea din apropierea arenei, unde o mulţime de SUV-uri îşi aşteaptă cuminţi proprietarii, oameni ai muncii din Lumea Nouă, aceiaşi care nu ezită să se lege cu lanţuri de staţi-ile de benzină, protestând astfel când se scumpeşte cu un cent galonul de motorină. Maşini mult mai luxoase tronează în parca-rea VIP-urilor, unde Garnett şi coechipierii săi ajung după fiecare reprezentaţie. Pen-tru cineva care câştigă 60.000 de dolari pe

zi, problema costului galonului de motori-nă poate fi lesne ignorată.Micuţul Jimmy se pare că a înţeles şi el asta. Şi cum să n-o facă, dacă expresiile “Time is money” sau “Get rich or die tryin’” i-au gâ-dilat urechile încă de când se juca cu bibe-ronul? Între timp, sportul american îşi vede

impasibil de drumul său. Bogaţii săraci, cei care abia adună un milion pe an, şi bogaţii bogaţi, vedetele de calibru, se pregătesc cu spor pentru alte show-uri în arenele de bas-chet, baseball, fotbal american sau hochei. În fond, ei sunt zeii moderni ai Americii.Deocamdată.

un altul de lame de ras şi o companie pro-ducătoare de băuturi răcoritoare i-au adus lui Woods 105 milioane $, venit care este de aşteptat să crească în anul următor.

Dacă Tiger a adunat o avere fabuloasă în 12 ani ca jucător profesionist de golf, Evander Holyfield deţine încă recordul pentru cel mai mare venit pe sezon în sportul ameri-can. În 1997, fostul mare boxer de categorie grea a primit 35 milioane $ pentru meciul-revanşă cu Mike Tyson şi alte 20 milioane pentru a lupta cu Michael Moorer. Două meciuri într-un an, valorând 55 milioane!

Dacă în NBA găsim cele mai mari salarii, în Liga Americană de Football (NFL) se alocă cele mai mari bugete. Nu mai puţin de 19 dintre cele 32 de echipe au pus la bătaie în sezonul trecut peste 100 milioane de dolari pentru recompensarea jucătorilor şi cheltu-ieli adiacente, recordul fiind deţinut de San Francisco 49ers, club care a avut un buget de 123,8 milioane de dolari cu care şi-a plă-tit cei 61 de jucători. Grila salarială în NFL diferă însă de la 200 000 $ cât primeşte ulti-ma rezervă, până la 17,5 milioane $, cât a în-casat în ultimul sezon starul lui Indianapolis Colts, Peyton Manning. Acesta urmează să fie surclasat în stagiunea următoare de co-echipierul Dwight Freeney, care s-a înţeles cu Colts pentru 30,7 milioane $. În Liga Americană de Baseball (MLB) situa-ţia este şi mai spectaculoasă la vârf, unde

o găsim pe New York Yankees, echipă care a cheltuit pe salarii în acest sezon 209 mili-oane $, cu o medie salarială de 6,7 milioane $. Detroit Tigers şi New York Mets au pus la bătaie fiecare peste 138 milioane, alte opt cluburi depăşind 100 milioane $ ca buget. Cu un salariu anual de 22 milioane de do-lari, Derek Jeter de la New York Yankees este cel mai bine plătit jucător de baseball al momentului.

În Liga Nord-Americană de Hochei (NHL), ni-velul bugetelor şi implicit cel al salariului mediu sunt mai mici decât în celelalte trei ligi majore, ajungând la aproximativ 50 milioa-ne, respectiv 1,3 milioane $. Staruri ca Jaromir Jagr (Washington Capitals) sau Peter Forsberg (Colorado Avalanche) au contracte de “numai” 11 milioane de dolari, cu mult sub ce pri-mesc vedetele din NBA, NFL sau MLB.

Şi totuşi... de unde vin su-mele acestea ameţitoare? Keep it simple, le place americanilor să spună, o idee pe care o gândise şi Einstein, într-o eră în care sportul şi pasiunea figurau în aceeaşi ecua-ţie, cu semnul egal între ele. Păi numai drepturile de televizare pentru NBA înseamnă 4,6 miliarde de dolari pe an în contul Li-

gii, iar în NFL ajung în acelaşi mod 3,7 miliarde, bani care rotunjesc serios bu-getele cluburilor, pe lângă sumele gene-roase provenite din sponsorizări şi abo-namente. Expresia sac fără fund se po-triveşte ca o mănuşă de baseball pentru a descrie mai mult sau mai puţin plastic încasările din aceste competiţii.

Interesul publicului american pentru ligi-le de top este imens. Televiziunile plătesc sume uriaşe pentru a-şi asigura drepturile de transmisie şi la rândul lor cer foarte mulţi bani pentru minutul de reclamă. La ediţia din acest an a Super Bowl, difuzarea unui

CEI MAI BINE PLĂTIŢI SPORTIVI AMERICANI AI MOMENTULUI

Nume Sport Salariu Publicitate Venit anual total

1. Tiger Woods golf 22.902.706 $ 105.000.000 $ 127.902.706 $

2. Phil Mickelson golf 9.372.685 $ 53.000.000 $ 62.372.685 $

3. LeBron James baschet 12.455.000 $ 28.000.000 $ 40.455.000 $

4. Floyd Mayweather Jr. box 20.000.000 $ 20.250.000 $ 40.250.000 $

5. Kobe Bryant baschet 19.490.625 $ 16.000.000 $ 35.490.625 $

6. Shaquille O’Neal baschet 20.000.000 $ 15.000.000 $ 35.000.000 $

6. Alex Rodriguez baseball 29.000.000 $ 6.000.000 $ 35.000.000 $

8. Kevin Garnett baschet 22.000.000 $ 9.000.000 $ 31.000.000 $

9. Payton Manning fotbal american 17.500.000 $ 13.000.000 $ 30.500.000 $

10. Derek Jeter baseball 22.000.000 $ 8.000.000 $ 30.000.000 $

Ce a ajunsmilionul...

Nebuniapariurilor

În loc deepilog

Cu Pikes Peak, majoritatea euro-penilor a făcut cunoştinţă abia în urmă cu două decenii. Atunci când scurt-metrajul regizorului francez

Jean-Louis Mouray s-a văzut recompensat cu numeroase premii la festivalurile de film de la Chamonix, Val d’Isere, Houston şi Chi-cago. O peliculă de cinci minute, botezată “Climb Dance” şi datată 1988, ce înfăţişa ascensiunea finlandezului Ari Vatanen, la volanul modelului Peugeot 405 T16. Pentru constructorul francez, era doar o modalita-te de a rămâne în atenţia publicului, după interzicerea grupei B şi retragerea din Mon-dialul de raliuri.Aşa s-a născut ideea de a asocia imaginea unui campion, forţa brută a unui bolid de 600 de cai-putere, cu tracţiune integrală şi două punţi directoare, şi un decor de po-veste, furnizat de una dintre cele mai vechi competiţii motorizate de peste Ocean. Căci Pikes Peak – puţini ştiu – este, după cursa de 500 de mile de la Indianapolis, a doua cea mai veche întrecere din Statele Unite.Inaugurată în 1916, întrecerea se prezintă sub forma unei curse de viteză în coastă, derulată pe muntele cu acelaşi nume, din

Colorado. Startul este plasat la 2.862 m al-titudine. Piloţii trebuie să abordeze nu mai puţin de 156 de viraje, presărate de-a lun-gul a 19,98 km de urcare continuă cu pantă medie de 7%, până la o înălţime de 4.301 m deasupra nivelului mării. „Este un eveni-ment unic. Am fost prezent la toate marile competiţii, Le Mans, Monaco, iar Pikes Peak, fără îndoială, se situează în aceeaşi catego-rie. Este unul dintre marile evenimente de motorsport”, spunea la finele anilor ’90 americanul Robby Unser, fost câştigător pe traseul din Colorado. Alături de el, pa-noplia învingătorilor cuprinde campioni de legendă precum Vatanen, Walter Rohrl, Mario Andretti şi Al Unser. Toţi câştigători ai acestei căţărări inedite derulate atât pe asfalt (pe o porţiune de 9,65 km), cât şi pe macadam.

Nu este însă singurul detaliu original al cursei spre nori. Diferenţa de altitudine in-fluenţează puterea dezvoltată de bolizi pe toată distanţa căţărării. Apoi, în zona liniei de sosire, absenţa barierelor de protecţie şi prăpastia cu o adâncime de 600 de me-tri dau fiori reci piloţilor. Cum suprafaţa de

rulare este extrem de glisantă, modelele sunt echipate, în majoritate, cu eleroane enorme, pentru a le “placa” la sol. Uriaşe-le apendice aerodinamice au devenit, de altfel, de-a lungul vremii, o marcă înregis-trată a competiţiei din Colorado.

În cele 86 de ediţii derulate până în prezent, Pikes Peak nu a renunţat la obiceiul de a găzdui, pe lista de start, o pleiadă de clase auto, variind de la monoposturi şi buggy-uri la turisme şi modele de raliuri, şi zece categorii moto. Recordul absolut îi aparţine japonezului Nobuhiro “Monster” Tajima, care anul trecut, la volanul unui Suzuki XL7 modificat, de 1000 de cai-putere - a cobo-rât ştacheta la 10 minute, o secundă şi 408 miimi. Spre comparaţie, timpul de referinţă stabilit la ediţia inaugurală i-a aparţinut lui Lea Rentz în 20 de minute şi 55,4 secunde.Nimic surprinzător, căci, de-a lungul anilor, recordurile au căzut, însă spiritul cursei spre nori a rămas acelaşi. O întrecere fabuloasă, care l-a făcut pe legendarul Ari Vatanen să se întrebe, după vizionarea peliculei lui Mo-uray, dacă omul de la volan era chiar el ori totul n-a fost decât o ficţiune.

CURSASPRE NORI

ALEXANdRU COCU


Dacă n-ar fi existat cursa de 500 de mile de la Indianapolis, atunci Pikes Peak ar fi deţinut recordul de longevitate al unei competiţii de motorsport de peste Ocean. O căţărare fabuloasă, de aproape 20 de kilometri, derulată în plin Colorado, pe asfalt şi macadam, al cărei punct-terminus culminează la 4301 metri.

REGELE ACROBAŢIEI

MOTONu Poţi vorbi despre Travis Pas-

trana fără ca în minte să-ţi apară execuţia stupefiantă de la ediţia de acum doi ani a Jocurilor Extre-

me. În faţa unor spectatori la început uluiţi, apoi dezlănţuiţi, riderul din Maryland a rea-lizat un dublu salt înapoi, devenind primul şi deocamdată unicul executant al acestui trick.A fost cântecul de lebădă în ceea ce priveş-te participările în întrecerile de motocros acrobatic ale lui Pastrana.Totul se putea însă termina înainte de a începe. Pastrana a suferit un grav accident la începuturile carierei. Avea 14 ani, la con-cursul de Triplă Coroană de la Lake Havasu 1998, când a sărit de pe o rampă de 40 m, a venit în scurt şi a suferit o dislocare a coloa-nei vertebrale, în zona de legătură cu regi-unea pelviană. Rezultatul? Două săptămâni petrecute în comă şi alte trei luni în scaunul rulant. Medicii au fost nevoiţi să efectueze nu mai puţin de şase transfuzii sanguine. Conform statisticilor, doar trei alţi pacienţi din Statele Unite au supravieţuit unor ase-

menea leziuni, atât de grave. Pe lista acci-dentărilor suferite de Travis mai figurează nenumărate probleme la genunchiul stâng, care au culminat cu o maladie degenerativă a cartilagiului, fracturi de tibie şi peroneu, operaţii la încheietura mâinii stângi, la de-getul mare al aceleiaşi mâini, la cotul drept. De nouă ori a fost supus intervenţiilor chi-

rurgicale la genunchiul stâng şi de alte şase la cel drept.După ce participase în mai multe competiţii pe două roţi (supercross şi motocross), ride-rul care va împlini 25 de ani pe 8 octombrie şi-a îndreptat atenţia asupra curselor pe patru roţi. A anunţat acest lucru la Jocurile Extreme, când organizatorii au fost nevoiţi să introducă în program o probă de raliu, special pentru Pastrana. Aşa a avut loc acel duel memorabil cu regretatul Colin McRae, câştigat de american, la aceeaşi ediţie a XII-a a olimpiadei sporturilor extreme, de acum doi ani. În august 2008, Pastrana a câştigat raliul de la X Games, aceasta fiind cea de-a noua medalie de aur din palmares.

Trecerea la raliuri a fost încununată de suc-ces. Travis a câştigat în două rânduri (2006 şi 2007) titlul de campion în întrecerea nord-americană. El ocupă locul întâi în cla-samentul general, înaintea ultimelor două etape ale actualului sezon. Alături de Suba-ru, intenţionează să participe la toate eta-pele Campionatului Mondial de raliuri.

MICHAEL PHELPSUn băiat de milioaneALEXANDRU GHEORGHIAŞ

aleXandru GHeorGHiaŞ

EN VOGUE

În numai o săPtămÂnă, Micha-el Phelps a trecut din galeria marilor campioni în cea a legendelor sportului mondial. În 1972, Mark Spitz culegea 7

medalii de aur în bazinul de la Munchen. După 36 de ani, un alt american a câştigat cu un titlu mai mult. Cele opt medalii olim-pice de aur câştigate la Jocurile de la Beijing l-au transformat pe tânărul în vârstă de 23 de ani în cel mai titrat sportiv din toate tim-purile. Titlurile din capitala Chinei s-au adă-ugat celor şase câştigate cu patru ani mai devreme, la Atena.Phelps a intrat în categoria semizeilor. Ame-ricanul din Baltimore a stabilit noi recorduri mondiale în şapte dintre cazuri (în trei rân-duri cu ştafeta Statelor Unite), în celălalt (la 100 m fluture) fiind consemnat cu un nou record olimpic.Tânărul Phelps nu a avut o copilărie pe

roze. Provine dintr-o familie destrămată. Una dintre surorile sale mai mari, Whitney, îşi aduce aminte de clipele de coşmar, în care era nevoită să plece de acasă, pentru a nu mai asista la nesfârşitele certuri dintre Fred - tatăl poliţist - şi mama Deborah, di-rectoare de şcoală generală. Whitney a fost de altfel cea care l-a dus la bazin pe micul Michael. În copilărie, Phelps a fost diagnos-ticat cu sindromul hiperactivităţii cu defici-enţe de concentrare. A început înotul la 7 ani, tocmai pentru a i se găsi un debuşeu pentru agitaţia permanentă. În noiembrie 2004, după performanţele de la Atena, a fost prins de poliţie conducând sub influ-enţa alcoolului. A fost eliberat condiţionat, pentru 18 luni, şi nevoit să achite o amendă de 250 de dolari. Acel incident l-a făcut să se concentreze şi mai mult asupra activităţii din bazin.

Dacă până la Beijing, Phelps încasa circa 5 milioane de dolari pe an din partea spon-sorilor, după Jocurile Olimpice din China analiştii financiari consideră că americanul va deveni al doilea sportiv din lume, după Tiger Woods, care are şansa de a ajunge mi-liardar de pe urma contractelor adiacente. Companii ca Visa, Speedo (cei care au văr-sat imediat un milion de dolari în conturile lui Phelps, după ce şi-a îndeplinit obiectivul câştigării celor opt titluri olimpice în China), Omega, Hilton şi AT&T au încheiat deja acor-duri financiare pe termen lung cu acesta. Pe termen scurt, Phelps îşi va dubla veniturile anuale provenind de la sponsori.Într-o ţară în care există cultul celui ajuns nr. 1 în lume, viitorul sună excepţional pentru cel ce a stabilit un nou record de titluri câştigate la o singură ediţie a Jocurilor Olimpice.


Travis Pastrana


La 83 de ani Paul Newman se pare că a participat la ultima sa cursă. Pe 13 august, circuitul Lime Rock Park, din apropiere

de reşedinţa familiei Newman, a fost închis timp de două ore pentru ca Paul Newman să se bucure pentru ultima dată de plăcerea de a pilota al său Cor-vette GT1. I-a fost alături sotia, actriţa Joanne Woodward, întrega familie, au venit să-l vadă prietenii, fostul pilot de Formula 1 şi proprietar al circuitului, Skip Barber, mecanicii şi tehnicienii propriei sale echipe de curse. Newman a spus adio curselor. Se pare că medicii nu-i dau prea multe şanse să supravie-ţuiască anului după ce au constatat o extindere a cancerului la plămân. Newman a renunţat la mijloacele star-sistemului Hollywood şi a ales să-şi um-ple viaţa cu plăcerile simple ale omului de vârsta sa. Când a împlinit 75 de ani, spunea că “mi-am pus pe foc fracul pentru că am terminat cu convenien-ţele”.

Născut pe 26 ianuarie 1925, Paul Newman a impresionat de la început prin agerimea minţii şi calităţile sportive. Pregătirea şcolară a fost brutal întreruptă când a fost exmatriculat de la Ohio Uni-versity, acuzat fiind că a lovit maşina rectorului cu o ladă de bere. După ce cariera lui Newman a luat avânt, profe-sorul său Lee Strasberg avea să spună că ar fi fost un ac-tor la fel de mare ca Marlon Brando dacă nu ar fi fost atât de chipeş. Newman recunoaşte că la începutul carierei a fost confundat de multe ori cu Brando şi, ca urmare, a dat vreo 500 de autografe cu mesajul “urări de bine, Marlon Brando”.Înrolat în Marina SUA, a început pregă-tirea ca pilot, dar cei mai celebri ochi al-baştri ai cinematografiei s-a descoperit atunci că erau daltonişti şi Newman a fost trimis la mitraliera de coadă a unui bombardier-torpilor. 40 de ani mai târ-ziu, aceiaşi ochi l-au ajutat pe Newman să fie clasat al 12-lea în Top 100 al celor mai sexy staruri din istoria filmului, de

către revista Empire. Chiar el glumea, spunând că trăieşte cu spaima că în epitaful său să nu scrie “aici zace Paul Newman, mort după o criză pentru că ochii i-au devenit căprui”.

Acum, la 83 de ani, Paul Newman şi-a umplut viaţa cu tot ce i-a făcut plăce-re, respectând valorile tradiţionale, cu decenţă şi fără excesele şi extravagan-ţele care au marcat şi marchează viaţa atâtor staruri hollywoodiene. A creat o marcă de produse alimentare ecologi-ce, iar profiturile din această afacere, adică peste 240 milioane de dolari, au fost donate în scopuri caritabile: “je-nant este că banii din sosurile mele de salată au depăşit veniturile din filme”, spune Newman. A pus bazele tabe-relor The Hole In The Wall, unde copii cu boli mortale se pot bucura de copi-

lărie, primind tratamentele medicale necesare, gratuit. Zece astfel de tabere funcţionează în şase ţări. Despre ce-l determină să ofere atât de mult seme-nilor săi Newman spunea: “când ai atât de multe lucruri nu poţi decât să le pui într-un dulap.”

Când a câştigat Oscar-ul, în 1987, la 33 de ani de la primul său film, Newman nu a participat la ceremonia de decernare şi se spune că a preferat să fie alături de echipa sa de curse: “este ca atunci când alergi o viaţă după o femeie, iar, la 80

de ani, când ea, în fine, cedează îi spui: eu am obosit, nu mai contează”.

Filmul “Winning”, din 1969, în care Newman joacă rolul unui pilot ameri-can în Indy 500, i-a trezit pasiunea pen-tru curse. Aşa a început o nouă carieră pentru unul dintre cei mai mari actori din toate timpurile. În 1983, Paul New-man a creat una dintre cele mai de suc-ces echipe de curse americane, New-man-Hass, şi a avut un rol hotărâtor în carierele multor piloţi de top. El însuşi a câştigat 4 titluri naţionale în competiţi-ile Sports Car Club of America, dar a intrat în istorie când, la 70 de ani, a câş-tigat cursa de 24 de ore de la Daytona, la clasa GTS. Cu 16 ani mai devreme, Newman a fost la un pas de triumf în cursa de 24 de ore de la Le Mans, unde s-a clasat al doilea cu un Porsche 935.

Ca o ironie a sorţii, la Le Mans marele rival de pe ecrane, Steve McQueen, a turnat unul dintre cele mai celebre fil-me cu subiectul motorsport. Newman şi McQueen au concurat aprig pentru gloria cinematografică, dar au împărtă-şit aceeaşi pasiune şi au cucerit inimile pasionaţilor de curse. O pasiune care nu a putut fi stinsă în cei aproape 50 de ani de căsnicie ai lui Newman, de soţia sa “căreia îi displace să mă lase pe pistă şi i se pare prostesc”. O pasiune cât o viată de om. “Cursele sunt viaţa. Tot ce e înainte si după e doar asteptare.”

“Cea mai plăcută coloanăsonoră este cea a unui V8”

PAULNEWMAN

ARNOLd COBILANSCHI

INTERVIU

MIRCEASANDU:

Ca să prinzi un interviu cu Mircea Sandu ai nevoie de răbdare. Asta în primul rând. Apoi, de noroc. Adică trebuie să-l găseşti în ţară. Este ba la Beijing, ba în Elveţia, la nu ştiu ce acţiuni UEFA. Cert e că leagă cu greu câteva zile consecutive la Casa Fotbalului. Iar atunci când, în sfârşit, acceptă întâlnirea, “OK, marţea viitoare, la ora 10.00, la mine la birou, dar să ştiţi că nu am decât 15 minute libere!”. “Bine, dar...”, “Îmi pare rău, am o întâlnire imediat după aceea, n-am cum s-o amân”. Asta este. Accept un sfert de oră şi mai vedem noi. Aşa că în ziua şi la ora fixată suntem în biroul lui Mircea Sandu. E bine dispus, ceea ce e foarte bine.

“În proporţie de 95% viitorul fotbalului

românesc arată rău! Chiar foarte rău!”

– Domnule Mircea Sandu, se poate spune că există cu adevărat un fenomen de politi-zare a fotbalului românesc?– Nu există fenomenul de politizare în fot-balul românesc, în sensul că politicul nu se implică în fotbal. Există însă oameni politici care au intrat în fotbal. Nu sunt de acord cu asta, dar nu am ce face.– Vorbim de Ştefan, de la Piatra Neamţ, de Gigi Becali, nu-i aşa?– Ştefan şi cu Gigi Becali sunt doar două exemple. Ei au preluat cluburi de primă mână, în special Gigi, dar să ştiţi că sunt clu-buri mai mici, asociaţii, unde oameni politici chiar se implică zdravăn, ei fac legea acolo. Repet, nu-mi convine situaţia că şefi de par-tid sau oameni din structura unui partid se bagă în acest mod, dar n-am ce face.– Vă gândiţi eventual să introduceţi în re-gulament un punct prin care să fie interzis oamenilor politici să se implice la cluburi de fotbal?– Nu, nu cred că am rezolva ceva cu asta. Sunt moduri şi moduri de a intra în fotbal, chiar ca om implicat în politică. Nu are cum să-i împiedice un punct din regulament.– Puteţi face o comparaţie din acest punct de vedere cu trecutul? Se ştie că înainte de Revoluţie Partidul Comunist chiar sprijinea sportul.– Comparaţia cu trecutul nu poate fi făcută. Atunci partidul avea totul în mână. Apoi, nu uitaţi că, pe vremea cealaltă, conducătorii de club făceau vrute şi nevrute pentru a mai face rost de bani negri la echipele lor. Era generaţia lui Mitică Dragomir, numai ei ştiu cum făceau bani din vânzarea, sub di-ferite forme, de pungi, tricouri, fotografii, ca să aibă fonduri suficiente. Repet, atunci nu mişcai în front pentru că te supraveghea Partidul. Acum, dacă mă uit bine, dintre pa-tronii de club doar Porumboiu, care are afa-ceri în agricultură şi Gigi Becali, care a făcut

bani din terenuri, au afaceri la suprafaţă, chestii care se văd şi care pot fi controlate. Alţii însă au făcut bani foarte mulţi şi foarte repede. Cum? Nu e problema mea!

“Unii patroni de club cred că dacă au bani li se cuvine totul

şi pot cumpăra totul!”

– Dar credeţi că este corect modul în care gândesc fotbalul aceşti noi conducători, veniţi după Revoluţie? Au ei o mentalitate corectă?– La cei mai mulţi dintre ei mentalitatea nu este corectă! Ei au senzaţia că, dacă au foarte mulţi bani, li se cuvine totul, că pot

cumpăra orice. Şi dau exemplu aici comisii-le federale, unde unii patroni foarte bogaţi vin cu gura mare şi - având în spate şi renu-mele de om cu bani care poate face şi des-face orice - încearcă să influenţeze judecata respectivei comisii. Din păcate, de multe ori

şi reuşesc în demersul lor.– Haideţi să vorbim despre atmosfera de pe stadioanele noastre. Nu vi se pare că sun-tem la coada Europei din acest punct de vedere?– E perfect adevărat ce spuneţi. Din păcate, totul pleacă de la declaraţiile conducători-lor, de la bălăcăreala de pe plan intern. Cul-mea e că la partidele internaţionale pe care le jucăm nu există nici o problemă, suntem cu totul alţi oameni când ieşim în Europa. Aici, la noi, e buba! Eu sunt de acord că exis-tă rivalitate între Dinamo, Rapid, Steaua,

INTERVIU dE IOAN VIOREL


Craiova sau Timişoara, pentru că până la urmă astea sunt echipele care adună marea masă a suporterilor, dar trebuie să impu-nem o limită, pentru că în condiţiile actuale nu mai putem continua. Actuala atmosferă de pe stadioane nu face bine fotbalului ro-mânesc.– V-aţi gândit şi la nişte măsuri care să oprească această bălăcăreală de care vor-beaţi, între conducători?– Măsuri? Hm! Eu nu sunt pentru depuncta-re, să fim bine înţeleşi. Nu mi se pare corect să decizi un meci la masa verde. Altele sunt măsurile care se impun şi vreau să vă spun că vom introduce în regulamentul FRF un capitol prin care poveşti de genul celei cu valiza, de la Cluj, să nu mai rămână nepe-depsite. Când dai bani la adversar să se dea la o parte, atunci să se meargă la puşcărie, asta este clar. Dar şi atunci când te faci vi-

novat de corupţie pasivă trebuie să existe o pedeapsă. Mi se pare corect să stai 2 ani suspendat, adică să nu ai voie la vestiare la echipă, să nu poţi participa la şedinţele fe-derale sau UEFA în cazul în care echipa ta joacă în Europa, să nu ai drept de semnătu-ră, practic să nu te mai identifici cu echipa ta. Pur şi simplu să stai acolo, în lojă, iar la finalul meciului să pleci direct acasă. E de ajuns s-o păţească unul şi o să vedeţi că apoi nu vor mai exista asemenea practici.

Sfertul de oră la care trebuia să ne limităm a cam trecut.

Mircea Sandu nu dă însă semne că ar dori să încheie.

Discuţia l-a prins, iar singurele pauze din dialog sunt atunci când tuşeşte, altfel destul de

des. OK, îi dăm drumul înainte.– Domnule preşedinte, cum vedeţi viito-rul fotbalului românesc? Vine cineva din urmă?– Ca să fiu sincer, după părerea mea în pro-porţie de 95 la sută acest viitor sună rău! Chiar foarte rău! Pentru că nu există bază materială pentru juniori. Aici cred că tot

marile cluburi pot rezolva situaţia, în sensul că ar trebui înfiinţate academii pentru copii şi juniori. Să aducă cei mai talentaţi puşti din zonele limitrofe şi băgaţi în aceste aca-demii unde să crească într-un mediu propi-ce pentru marea performanţă. Cine va pro-ceda în acest mod, dintre cluburi vorbind, îşi va asigura viitorul. Am auzit că Steaua este aproape gata să dea drumul unei ase-menea academii, aşa mi-a spus Argăseală. Că şi-au făcut 6 terenuri speciale pentru aceşti copii. Sau că Gigi Becali intenţionea-

ză să facă o astfel de Academie şi la Pipera. Foarte bine, aşa trebuie procedat. La fel trebuie să facă Rapidul, Dinamo, Craiova şi Timişoara. şi nu numai ele. Uite, mă gân-desc la Pădureanu, să mă scuze, îl respect foarte mult, dar cred că la Bistriţa s-ar putea face o asemenea academie. E zona aia, cu Baia Mare, Satu Mare, se poate face un lucru foarte solid acolo.– Bun, spuneţi că trebuie să facă cluburile. Dar Federaţia ce face în acest sens?– Eu personal am vorbit cu Bogdan Oltea-nu. S-a promulgat o lege în acest sens, dacă nu mă înşel Legea 7, mai trebuie avizată de primul ministru şi dăm drumul la proiect. Fotbalul va primi de la Guvern 100 de mi-lioane de euro pentru investiţii sportive în mediul rural. Dorim să ridicăm 400-500 de baze sportive în mediul rural. Terenurile există, aceşti bani vin pentru ridicarea tri-bunelor, cu minimum 200 de locuri, pen-tru vestiare, cu tot ce presupun ele, cu toa-te utilităţile. Dar aici trebuie să intervină şi primarii, oficialităţile locale, pentru a pune la dispoziţie forţa de muncă.

“Modelul francez este ideal. Dar la noi nu ştiu dacă va fi vreodată posibil aşa ceva”

– Revenind la acele Academii speciale pen-tru juniori, aveţi vreun model când vorbiţi despre ele?– Domnule, mie îmi place foarte mult mo-delul francez. Acolo, în urmă cu 20 de ani s-a dat o lege prin care administraţiile loca-le au fost obligate să investească în bazele sportive. Ştiţi de la cine a pornit ideea? De la Pişti Covaci al nostru! Bun, revin. Rezulta-tul acelor investiţii? Franţa a luat titlul mon-dial în 1998, titlul european în 2000 şi a mai jucat o finală mondială în 2006. S-au creat

adevărate centre de fotbal. Iar administra-ţiile locale au fost cele care au plătit antre-norii, administratorii terenurilor respective, bucătarii, femeile de serviciu, profesorii, care au venit să facă şcoală în Academie, astfel ca acei copii să nu piardă timpul pe drum, ci să fie concentraţi sută la sută pe fotbal şi tot universul lor să fie acea acade-mie. Sună bine, nu? Ar fi ideal să avem şi noi aşa ceva. Şi vă dau şi un exemplu, tot din Franţa. Auxerre. Prin ce este renumit ora-şul? Prin zona viticolă în care se află şi prin

fotbal. Un orăşel la urma urmei. Nu cred că există cineva, cel puţin în Europa, care să nu fi auzit de echipa de fotbal Auxerre. Repet, e nevoie de asemenea academii pe lângă marile cluburi, pentru că acestea au forţa financiară să susţină asemenea proiecte. Deocamdată, când mă uit la cluburile care dau juniori la loturi, văd foarte puţin Stea-ua, Rapid sau Dinamo şi mai mult asociaţii gen Aripi Piteşti, nu ştiu cine Craiova, şi tot aşa. E un lucru care trebuie să dea serios de gândit.– Tot legat de acest subiect. Acest viitor sumbru pe care îl vedeţi este determinat şi de invazia de jucători străini din Liga întâi?– Atât timp cât sunt aduşi străini de valoa-re este OK. Să-mi fie cu iertare însă, dar eu cred că 80 la sută dintre cei veniţi nu sunt peste ai noştri şi nici nu sunt de acord în totalitate cu ideea că aducerea lor a cres-cut nivelul de spectaculozitate al campio-natului. Nu! Sunt însă de acord că venirea străinilor a făcut ca acum, în comparaţie cu trecutul nu foarte îndepărtat, să se joace mult mai mult pe teren decât în culise. Ori-cum, cred că de la anul, se va trece şi la noi la regula aceea cu 6 români plus 5 străini concomitent în teren.

La naiba! Îi sună telefonul, adică un prilej pentru a se uita

la ceas, gest suficient ca să ne dea de înţeles că trebuie să ne grăbim. Din fericire,

n-o face. Poate nu-i dă timp nici Dumitru Dragomir, care,

deducem, este la celălalt capăt la firului. “Da, Mitică,

faci aşa, le dai scris şi spui că tu ai treabă la Ligă, n-ai cum

să ajungi acolo. Nu-i nici o problemă. Da, vorbim când mă întorc, eu mâine plec la

Geneva, am întrunire la UEFA”.Clic. Repede, la atac!


– Cum vedeţi activitatea Şcolii de Antrenori din cadrul FRF? Produce cu adevărat antre-nori moderni?– Ştiu că mulţi îl cântă, ca să zic aşa, pe Mir-cea Rădulescu, dar omul ăsta a făcut mul-te. A venit cu licenţa Pro, a adus specialişti, cursuri, a crescut nivelul de pregătire al antrenorilor. A, că după ce termină aceste cursuri unii dintre tehnicieni nu continuă să se informeze permanent este altceva, ei pierd. În ziua de azi este simplu să ţii pasul, accesezi Internetul şi afli tot ce doreşti.

“Suntem o naţie care n-am ştiut niciodată să ne vindem

la adevărata noastră valoare”

– Totuşi, noi nu avem nici măcar un antre-nor care să profeseze într-un campionat cu adevărat competitiv, într-un campionat occidental.– Nu avem încă, pentru că nu am avut timp să explodăm din acest punct de vedere. E o generaţie tânără, care acum urcă. Uitaţi-vă la Liga întâi. Cu excepţia lui Hizo, de la Vaslui, toţi ceilalţi sunt relativ tineri. De ei depinde cât muncesc pentru a ajunge cu adevărat sus. E bine că mulţi dintre ei au jucat afară şi au venit aici cu o altă menta-litate, iar acum încearcă să implementeze la echipele lor ceea ce au învăţat în străină-tate. Apoi, ca să mă refer strict la întrebare, de ce n-avem pe nimeni în campionatele puternice. Păi, noi n-am ştiut niciodată să ne vindem la valoarea noastră reală! Teh-nicieni buni am avut mereu, dar ai noştri mergeau prin Orient, prin ţările arabe, în timp ce sârbii, de exemplu, antrenau în Spania Barcelona şi Realul!– Cum explicaţi faptul că la multe echipe activează antrenori de afară... A fost moda tehnicienilor italieni, acum a venit rândul portughezilor.– E adevărat, la trei dintre primele şase for-ţe ale campionatului sunt antrenori străini. Încet, încet, urcă şi ai noştri, o să vedeţi. Pe de altă parte, nu ştiu cât va mai dura acest import de tehnicieni străini în Liga I, nu le poţi interzice accesul la libera circulaţie. Însă de antrenorii noştri va depinde cât va mai dura această situaţie, dacă vor dovedi valoare fiţi siguri că niciun club nu va mai apela la tehnicieni de peste hotare.– Pe vremuri exista un campionat de tine-

ret-rezerve, de unde apăreau multe talente. Iar echipele evoluau în deschidere la me-ciurile echipelor mari.– Păi, ce să vă spun? S-a considerat, de că-tre cluburi, că nu mai prezintă interes. De ce? Nu ştiu! Eu cred că era foarte util. Şi eu am jucat la tineret şi ţin minte că ne depla-sam la meciuri în acelaşi autocar cu echipa mare. Lucrul ăsta ne stimula să tragem de

noi şi să ajungem sus, aveam modelele lân-gă noi. Acum, altele sunt metodele de a în-cerca să creşti jucători. Au apărute echipele secunde. Dinamo are pe Dinamo II în Liga a doua, foarte bine, e totuşi un nivel ridicat. Alte cluburi încearcă şi ele să-şi ducă gar-niturile secunde în a doua divizie. Foarte bine, acolo pot creşte, e o întrecere com-petitivă. Mai jos, nu ştiu. Până la urmă totul depinde de cât este dispus fiecare club să

investească în creşterea acestor juniori, de câtă importanţă acordă ei acestui aspect. Eu cred că un milion de euro investit anual în acest compartiment ar fi suficent şi ar re-zolva multe dintre problemele viitorului. Ar trebui ca fiecare club să aibă nu câte o echi-pă în fiecare campionat la nivel juvenil, ci câte trei la aceeaşi categorie de vârstă. Aşa apar fotbaliştii. Dar, asta e, cine vrea să facă

treabă, face, cine va continua să trăiască ex-clusiv din importuri mai devreme sau mai târziu se va curăţa. E în legea firii.

“Ca şef de federaţie depinzi enorm de echipa

administrativă cu care lucrezi”

– Colaboratorii dumneavoastră apropiaţi nu sunt nici foarte iubiţi, nici, unii dintre ei foarte apreciaţi de către oamenii din fotbal. Ionuţ Lupescu, de exemplu, ar fi capabil să conducă FRF?– Da! Ionuţ Lupescu ar putea conduce fe-deraţia. Şi nu numai el. Sunt foarte mulţi cei care o pot face. Au însă nevoie de nişte ani înainte pentru a se obişnui cu toate hachi-ţele din administraţie, pentru a se obişnui cu munca asta, cu tot ce presupune ea. Pen-tru că munca în administraţie este foarte, foarte, foarte grea.– Ce calităţi trebuie să întrunească un bun şef de federaţie?– Păi, înainte de toate trebuie să-şi formeze o echipă administrativă, iar înainte de orice să-şi aducă un jurist şi un contabil, foarte valoroşi. Credeţi-mă, acestea sunt cele mai importante persoane din echipă! Apoi, să ştie să-şi aducă cele mai potrivite persoane pe posturi, să aibă exact calităţile de care este nevoie în munca respectivă. În sfâr-şit, şeful. Trebuie să fie echilibrat, să aibă deschidere internă şi internaţională, să fie respectat peste tot unde merge, să ştie să echilibreze relaţiile dintre antrenor şi jucă-tori la echipa naţională şi, nu în ultimul rînd, să aibă răbdare.– Cum e cu drepturile tv? E bine că nu toată lumea vede fotbal din Liga întâi sau e rău?– În toată lumea cine plăteşte face legea. Şi încearcă s-o facă astfel încât să scoată şi profit din afacere. Cam aşa stau lucrurile în acest moment şi la noi. Acum, ca să vă spun sincer, eu am rămas surprins de suma cu care au fost vândute drepturile, nu mă aşteptam să fie atât de mare.

“Fotbalul este un fenomen social cu un impact mai mare şi decât politica şi decât orice

alt domeniu”

– Până la urmă ce primează, interesul publi-cului sau interesul banului?– Ca orice cumpărător, şi actualul deţinător al drepturilor vrea să scoată maximum din produsul său. Dar atunci când vezi că acest lucru nu-l poţi realiza de unul singur, te re-orientezi. Nu comentez că nu ştiu ce firmă de cablu nu introduce postul respectiv în grila sa de programe. Sunt probleme de

marketing şi ei ştiu exact ce este mai bine pentru ei. Totuşi, sunt de părere că prin ce-darea unor meciuri către TVR sau Pro TV ar reuşi să-şi scoată banii, însă asta este doar o părere personală, ei ştiu mai bine ce au de făcut şi cum le e mai bine.– Tratăm fotbalul ca pe un business sau ca pe o componentă socială?– Fotbalul este dintotdeauna o componen-tă socială. Este un fenomen social cu un im-pact foarte mare în rândul cetăţeanului de rând. Mai mare chiar decât politica. În poli-tică emulaţia este o dată la 4 ani, când sunt alegeri, fotbalul îl ai cel puţin o dată pe săp-tămână. Ca să răspund exact la întrebare, fotbalul este şi business, dar este în primul rând o componentă socială.

Oups! Se întrerupe pentru moment şi se uită la ceas. Dă chiar uşoare semne de

nervozitate. E clar de-acum, ne dăm seama că nu mai poate dura mult, aşa că întrebările

nu mai aşteaptă finalul răspunsului precedent.

– De unde a pornit supărarea asta între dumneavoastră şi Victor Piţurcă?– Supărare? Nu! Cel puţin din partea mea, nu. Dar el trebuie să înţeleagă că aşa este în toată lumea, că antrenorul trebuie să vină şi să dea socoteală în faţa Comitetului Exe-cutiv sau al forului conducător al fiecărei federaţii. Să prezinte un raport. Nimeni nu l-a condamnat pentru ce a fost la Euro şi nu l-am condamnat pentru că ştim în ce con-diţii a lucrat. Dar trebuie să vină şi s-o facă! Vorbesc de acel raport. Eu am şi raportul lui şi al doctorului, dar normal este să vină în faţa tuturor şi să-l prezinte, nu să mi-l dea numai mie să-l citesc. Repet, peste tot exis-tă această uzanţă. Am văzut că în L’Equipe a apărut chiar şi aranjamentul din sala unde Domenech urma să dea socoteală pentru ce s-a întîmplat la Euro cu echipa Franţei. Era indicat cu o săgeată scaunul pe care urma să stea selecţionerul, cel pe care l-ar fi ocupat preşedintele federaţiei, dispunerea celorlalţi membri ai Comitetului Federal. Asta este adevărata stare de normalitate.

– Este posibil un cuplu Mircea Lucescu - Răzvan Lucescu la echipa naţională?– Este posibil un asemenea cuplu, cum la fel de bine este posibil să apară şi alte nume. La echipa naţională este posibil orice!– Faceţi o compraţie între FRF pe de o parte, FIFA şi UEFA pe de altă parte.– Ha! Noi suntem un pui, iar ele sunt mega-organizaţii care n-au nevoie de nici un fel de ajutor pentru a-şi desfăşura activitatea. Se ghidează după legea eleveţiană, ţară pe teritoriul căreia îşi desfăşoară activitatea.

“În Franţa, Guvernul alocă sportului patru miliarde de euro anual. La noi vorbim

despre o sumă de vreo 50 de ori mai mică!”

– Care este relaţia dintre FRF şi Guvernul României? Că tot se clamează dinspre fede-raţie “nu imixtiunii politicului în sport!”.– N-avem o relaţie deosebită, pentru că Gu-vernul nu se apleacă şi către sport. Trebuie să ne descurcăm singuri. Noi nu suntem Franţa, că tot revin la Franţa, unde Guver-nul alocă 4 miliarde de euro anual pentru sport. Şi atunci, cum să ajungi la nivelul lor şi al altora? Noi suntem la o distanţă uriaşă faţă de ei în primul rând la nivelul infras-tructurii, ce să mai vorbesc de altele?– Bine, dar nici în alte ţări din Est, Guvernul nu s-a omorât să dea sume uriaşe sportu-lui.– Cât de mult a ajutat sportul guvernele din aceste ţări se vede în bazele pe care le au. Pentru că le au! Staţi să vedeţi cât de de-parte se vor duce Polonia şi Ucraina faţă de noi după ce se va fi terminat Campionatul European din 2012, pe care îl vor găzdui în comun. Nu mai vorbesc de arene, dar să vedeţi cu ce aeroporturi vor rămâne, cu ce autostrăzi, cu ce infrastrucură. Ce stadioane vor avea, unde poţi merge liniştit cu fami-lia să urmăreşti un meci în cele mai bune condiţiuni. Chiar credeţi că guvernele din Ucraina şi Polonia nu s-au implicat în can-didatura acestor ţări, că nu vor da bani cu vârf şi îndesat fotbalului? Sau sportului în general?– Şi FIFA, şi UEFA sunt Organizaţii Non Gu-vernamentale. Cine sunt băieţii din spatele acestor ONG-uri?


– Nu este nimeni special în spatele lor, credeţi-mă. Chiar nimeni. Sunt doi coloşi care nu fac altceva decât să orga-nizeze evenimente, care au zeci de ani de exerciţiu în spate şi în interiorul cărora lucrurile sunt foarte clare în sensul că fiecare îşi cunoaş-te perfect atribuţiile. Se ghi-dează după nişte reguli la fel de clare şi de aici aceas-tă organizare perfectă. A, apropo de băieţii din spate, că o dată la patru ani, când sunt alegeri, apar nişte tipi care ştiu să conducă foarte bine o campanie, e altceva.Dar nu e nimic anormal, ni-mic ilegal aici. Sunt doar niş-te meseriaşi excelenţi.– Care este puterea politică şi financiară a acestor mega-organizaţii?– Nu se poate vorbi de pute-re politică. În nici un caz. Şi poate nici de o putere finan-ciară foarte mare. Trăiesc din profiturile înregistrate de pe urma competiţiilor pe care le organi-zează, campionate mondiale şi europene, plus plasamente bancare. Şi noi la FRF fa-cem plasamente bancare, nu la nivelul lor, evident, noi punem un milion de euro cu dobândă la trei, patru luni şi tot aşa. şi mai aducem bani din vânzări de bilete la meciu-rile echipei naţionale, de la sponsori. Acum vreau să achiziţionăm câteva apartamen-te de lux şi să le închiriem, ca o sursă per-manentă de venituri pentru federaţie. Am ajuns să avem şi noi un buget anual de 9-10 milioane de euro. Creştem de la an la an.– Viitorul este al acestor Organizaţii Non Guvernamentale?– Nu! Viitorul este al societăţilor pe acţiuni, nu am nici un fel de dubii în această privin-ţă. Aşa ar trebui să se organizeze şi cluburile noastre, aceasta este orientarea în fotbalul mondial.– Că tot suntem la capitolul relaţii, care este diferenţa în raportul FRF - COSR şi FIFA-CIO?– Nu avem mari relaţii cu Comitetul Olimpic Român. Nici nu am avea de ce! Nu ne sub-venţionează, nu le-am cerut nimic, ce legă-turi să avem cu ei? Am putea avea, even-

tual, o dată la 4 ani, când este an olimpic, dar noi nu ne-am mai calificat la un turneu final din 1964. Şi atunci? Dar să ştiţi că nici relaţia FIFA - CIO nu este grozavă, şi afară sunt neînţelegeri. Uite, de exemplu acum la Beijing, CIO a decis ca echipele de fotbal să nu poarte pe tricoul de joc decât sigla olim-pică, în timp ce FIFA a hotărât să le lase să joace cu tricourile obişnuite, cu însemnele naţionale, şi să suporte ea apoi eventualele amenzi pentru afişarea acestor însemne.

“Să găzduieşti o finală de Cupa UEFA înseamnă profit pentru toţi cei implicaţi şi o lovitură

de imagine pentru noi”

– Finala Cupei UEFA pe care vreţi ca Bucu-reştiul să o găzduiască peste câţiva ani ar fi pentru România o chestiune exclusiv de imagine sau şi una financiară?– Finala Cupei UEFA, pe care sigur o vom găzdui, este o chestiune mai mult de ima-gine. Pentru ţară şi pentru noi, cei din fede-

raţie. În plan financiar, Bucu-reştiul se va alege totuşi cu profitul de pe urma supor-terilor care vor veni aici. De-pinde şi cine va juca finala. De pildă, dacă una dintre finaliste va fi o formaţie bri-tanică cred că vor veni peste 50 000 de suporteri după ea. Asta înseamnă profit din ca-zarea lor, din hrana pe care o vor consuma, din vânza-rea de bere şi alte băuturi. UEFA va câştiga din banii de pe bilete, apoi finalistele vor fi şi ele premiate, cam toată lumea are de câştigat dintr-un asemenea eveniment de anvergură. A gândi totuşi strict financiar n-ar fi toc-mai în regulă, avantajele de a găzdui o finală UEFA sunt şi altele se vor regăsi pe ter-men lung. Oricum, FRF lu-crează din plin la imaginea sa. La anul se vor împlini 100 de ani de la înfiinţarea federaţiei, ocazie cu care pe 12 şi 13 mai vrem să găzdu-

im la Bucureşti Comitetul Executiv al UEFA. Apoi, peste 4 sau 5 ani vrem să găzduim şi un Congres UEFA.– Ştiţi, de la Revoluţie încoace doar doi oa-meni au reuşit să-şi păstreze funcţia, dum-neavoastră şi Mugur Isărescu!– Da? Uite, asta n-o ştiam. Dar parcă Isărescu a fost pentru o perioadă şi prim-ministru, când a lăsat postul de guvernator al BNR. Ei, oricum, asta înseamnă că oame-nii ne-au apreciat pentru ceea ce am făcut şi ce facem în continuare, că au fost mulţu-miţi de felul în care i-am condus. Nu!?

Ne ridicăm cu toţii. Se uită iar la ceas “45 de minute! Nu 15, cât v-am promis iniţial!”.

Dar o spune pe un ton din care ar trebui să deducem

că îi rămânem obligaţi. Nu degeaba i se spune Naşu’!


în această vară pe FBK Kaunas, cam-pioana Lituaniei. Couceiro a intrat practic sub zodia de noroc a carierei sale, atunci când în turul doi prelimi-nar al Ligii Campionilor echipa sa a fost trasă la sorţi cu Glasgow Rangers. Şi lituanienii i-au eliminat pe scoţieni cu scorul general de 2-1. Victoria împotriva României şi apoi cea în faţa Austriei sunt doar prelungiri ale unei stări de graţie. Aşa că Lituania e lider, cu maxim de puncte, în-tr-o grupă în care Franţa, România şi Serbia sunt egale cu câte 3 puncte. Norocul nostru că am jucat cu Feroe, deşi abia-abia am câş-tigat cu 1-0. Sârbii, care se pare că ne vor fi adversari direcţi în lupta pentru locul doi, l-au demis chiar înainte de preliminarii pe Miroslav Djukic, după rezultatul slab de la Jocurile Olimpice. Şi au adus un meseriaş, pe Radomir Ancic. Tot încearcă şi ei şi se tot chinuie să descopere formula de revigora-re.Lituania ţine capul de afiş aşadar, într-un start de preliminarii deloc ieşit din comun. Surprizele s-au produs mereu în astfel de meciuri, la început, când greşelile mai pot fi drese. Într-un anume fel, pentru echipele tradiţional mari, primele jocuri oficiale ale unei campanii sunt pe jumătate partide de verificare, de testare a unor feţe noi. Aşadar două etape preliminarii la început de sep-tembrie au adus după ele multe semne de întrebare şi câteva certitudini. Una ar fi Fa-bio Capello, după ce Anglia s-a răzbunat la Zagreb cu vârf şi îndesat împotriva Croaţiei.

A doua certitudine e Marcelo Lippi, reîntors pe banca Italiei, care şi-a regăsit cadenţa lipsită de spectaculozitate. Karel Bruckner, deşi învins în Lituania, e şi el certitudine. Aşa cum semn de întrebare e Carlos Quie-roz, portughezul care-mi pare mai degrabă secundul perfect şi principalul îndoilenic. Danemarca, fără cine ştie ce echipă, l-a în-

vins la Lisabona. Cât despre Spania, campioana europeană e în grafic, fără emoţii, relaxat, dar şi fără vreun adversar mai acătării. Ce e de fapt pasionant când încep preliminariile? Tocmai surprizele acestea. Un 3-0 pentru Lituania la Cluj, o victorie a Macedoniei împo-triva Scoţiei, sau egalul Finlandei cu Germania. Europa a plecat la drum în căutarea reprezentantelor sale pen-

tru Cupa Mondială şi deocamdată e palpi-tant. Deja se vorbeşte despre demisii şi am senzaţia că prima schimbare va fi imediat după 11 octombrie, când Franţa şi România joacă una împotriva celeilalte.

Nici Piţurcă şi nici Domenech nu stau pe roze. Şi nici prea iubiţi nu sunt. Trăiesc încă,

amândoi, după un Euro dezamăgitor, dar nu le e deloc bine. Să nu ne închipuim că ne aşteaptă vreo mare schimbare a ordi-nii în fotbalul continental. Vor merge la Mondiale toţi “marii”, poate cu o excepţie sau două. Lituania va fi doar un foc de paie, iar România va trăi periculos şi la li-mită, fără vreo mare ispravă, alta decât, poate, o calificare în care mai cred puţini. Europa s-a pus aşadar din nou la foc mic şi încă vreun an vom tot avea subiecte de discuţie despre preliminariile începute palpitant.

Personal, lituania mi se pare surpriza startului din prelimi-narii. Nu doar pentru că ne-a caftit la Cluj de ne-au mers fulgii, un 3-0 de mai mare ruşinea, ruşine unică pentru echipa noas-tră naţională de fotbal. Lituania a repetat isprava cu Austria, o

Austrie care în sâmbăta de debut a preliminariilor bătuse Franţa. Jose

Couceiro e tehnicianul care a reuşit să strunească Lituania. Un portu-ghez de 45 de ani care în 2007 era dat afară de federaţia lusitană, de la conducerea naţionalei sub 21 de ani. Şi care a ajuns să antreneze

VIAŢA după EURO 2008A trecut ceva timp ca să ne obişnuim cu gândul că regina continentului e Spania. Şi am luat-o de la capăt, pentru a răsturna ierarhiile abia stabilite. Preliminariile mondiale au început în Europa cu o sumedenie de surprize şi cu câteva personaje noi.

COSMIN STĂNILOIU


Flavio Capello

Victor Piţurcă

Raymond Domenech

Marcelo Lippi

Jose Couceiro


În calitate de câştigător al Campionatului Players 2004, veteranul Circuitului PGA Fred Funk are drept de joc în cea mai lucrativă serie din lume până în 2009. Ajuns la 51 de ani, Funk are un viitor frumos, financiar vorbind, şi în Circuitul Veteranilor, fiind unul dintre cei mai populari jucători. Fred va juca aşadar în două circuite şi va trebui să ia câteva decizii foarte interesante.

ORIZONTURI NOI

Funk crede în antrenamentul specific sportiv

La finele lui 2006, Funk şi-a eva-luat viitorul jocului său. Având în palmares şapte titluri câştigate în Cir-cuitul PGA, incluzând aici şi cel mai

important succes, cel din Campionatul Pla-yers, realizat în localitatea de reşedinţă, la Ponte Vedra Beach, Florida, Funk s-a bazat în mare parte pe precizie, drept principală armă pe traseele unde a jucat de-a lungul carierei. Funk a trimis întotdeauna mingea cu o precizie şi cu o constanţă deosebită. La un moment dat, a văzut că relativa lipsă a lungimii loviturii de la tee îi va afecta capa-citatea de a rămâne competitiv în Circuitul PGA. Statisticile nu mint. Funk ocupă locul 201 în-tr-o ierarhie a distanţei driving-ului în 2006.

Comparând media lui Funk (272,9 yarzi) cu performanţa actualului lider în acest clasa-ment, J.B. Holmes (317,8 yarzi), e simplu de văzut de ce Funk îşi face griji în privinţa vii-torului său. Adăugarea a încă 10-12 yarzi la actuala distanţă, coroborată cu incredibila sa precizie a driving-ului (locul doi în Circu-it în 2006, cu 77,8%), ar însemna enorm în păstrarea ritmului impus de Holmes.

“Sunt mai motivat ca oricând, pentru a mă pregăti, fizic şi mental, pentru anul viitor - a spus Funk. Obiectivul meu a fost de a mări cu trei mile pe oră viteza de lovire a plache-tei crosei. Ar însemna enorm, în condiţiile în care traseelor PGA din prezent le este mări-tă lungimea şi modificată arhitecturii.”

Pentru a mări distanţa loviturii şi a-şi pre-lungi cariera în Circuitul PGA, Funk a apelat la mine, venind la Asociaţia Fizioterapeuţi-lor, Furnizor Oficial de Antrenament de Fit-ness şi Recuperare Fizică al Circuitului PGA. Folosind metode de antrenament specifi-ce fiecărei discipline sportive şi, în cadrul acestora, specifice fiecărui concurent în parte, m-am gândit că, aşa cum am ajutat mulţi sportivi – cum ar fi tenismanul Andy Roddick sau fostul jucător de baseball din Major League Basseball - Marquis Grissom – să-şi atingă vârful de formă, aşa as putea să îi dau o mână de ajutor şi lui Fred Funk.După ce l-am evaluat pe Fred, am decis să ne concentrăm atenţia asupra fortificării grupelor de muşchi slabi, de la şold, trunchi

dR.ROBERT dONATELLI

MEDICINĂ SPORTIVĂ

şi umăr, simultan cu adăugarea anumitor elemente şi exerciţii pentru îmbunătăţirea echilibrului şi a antre-namentului exploziv.Anterior participării la turneul de la Las Vegas, Funk a petrecut două săptămâni lucrând intens, pentru a se concentra asupra aspectelor menţionate anterior. Rezultatele au apărut aproape instantaneu.În prima săptămână s-a întâmplat ceva foarte inte-resant. La clinică am un aparat radar care măsoară viteza bulbului crosei, care este direct corelată cu dis-tanţa. Fred a spus că s-ar mulţumi cu mărirea cu trei mile pe oră (a început programul de antrenament la 170,6 km/h pe oră). După zece zile de antrenament, am măsurat din nou viteza şi ajunsese la 194,8 km/h pe oră, cu o constanţă de 180-185 km/h. Funk a spus că programul efectuat îi va fi extrem de util în extrasezon. “Până acum, nu efectuasem nici-odată un program de antrenament atât de intens. M-am concentrat asupra solicitărilor dr. Donatelli, el şi-a concentrat atenţia asupra obiectivelor mele, şi to-tul a fost cât se poate de plăcut. Rezultatele au venit rapid şi nu pot decât să mă bucure. Este un program excelent.”În concluzie, peformanţele sale au fost îmbunătăţite, combinând sportul şi ştiinţa – Antrenament Sportiv Specific. Pe scurt, îmbunătăţirea forţei, creşterea mo-bilităţii şi a echilibrului sportivilor. Nu se lucrează la întâmplare. E ca şi cum ai merge la medic. Îţi pune un diagnostic, îţi prescrie o reţetă şi garantat îţi va fi mai bine. La fel facem şi noi.După programul efectuat împreună, Fred Funk s-a în-tors în Circuit şi a câştigat primul său turneu disputat după colaborarea noastră. I-am prescris un program de pregătire şi după încheierea sezonului, pentru a-şi perfecţiona performanţele în zonele deficitare. După o lună de antrenament în extrasezon, lucrând asupra fortifierii musculaturii trunchiului şi a şoldurilor, a ve-derii şi a echilibrului, Funk a câştigat turneele de la Turtle Bay, Hawaii şi Cajun, ceea ce face ca numărul titlurilor câştigate după efectuarea programului de pregătire specific sportiv recomandat să ajungă la trei.După câştigarea celor trei turnee, Fred mi-a spus că acum este sigur că viteza de lovire a mingii a crescut până la 185 km/h mile pe oră şi că acum catapultează mingea cu 15-20 de yarzi mai departe.

“Sunt mai motivat ca oricând, pentru a mă pregăti, fizic şi mental, pentru anul viitor. Obiectivul meu a fost de a mări cu trei mile pe oră viteza de

lovire a plachetei crosei. “

Fotbalul britanic nu înseamnă doar fair-play, tribune pline şi show. Cine nu crede poate merge în Scoţia să culeagă date în acest sens. Pentru

că Celtic Glasgow - Glasgow Rangers nu

este doar un derby fotbalistic, ci şi unul po-litic, cultural şi, mai ales, religios. Un derby mult diferit, de pildă, de un Arsenal - Tot-tenham sau Manchester United - Manches-ter City, alte două dispute cu un grad de rivalitate uriaş. Asta ca să rămânem în spa-ţiul britanic. Celtic este echipa catolicilor, a emigranţilor irlandezi veniţi în decursul anilor în Scoţia, în timpul meciurilor de pe Celtic Parc steagul Irlandei este fluturat de mii de fani în timp ce Rangers este identi-

ficată dintotdeauna ca fiind formaţia pre-ferată a protestanţilor. De-a lungul a peste 100 ani de rivalitate, duelul fanilor s-a lăsat cu zeci de morţi şi mii de răniţi! Ura supor-terilor, unii faţă de ceilalţi, este dusă dinco-lo de orice limită. Până acolo încât fanii lui Rangers n-au acceptat timp de mai bine de 100 de ani ca vreun fost jucător al lui Cel-tic, un catolic adică, să treacă la formaţia lor favorită. Primul a fost Maurice Johnstone, în 1989. A fost momentul în care obişnuiţii

de pe Ibrox Park au ars steagurile propriei formaţii, dar şi abonamentele! Un dezastru pentru Rangers. Un studiu recent a arătat că 65 la sută dintre fanii Rangers sunt pro-testanţi şi numai 5 la sută catolici. Dincolo, la Celtic, disproporţia este şi mai frapantă: 74 la sută dintre suporteri sunt catolici şi doar 4 la sută protestanţi. Lucrurile în Glas-gow sunt simple: te-ai născut într-un cartier de catolici eşti fan Celtic, te-ai născut în par-tea protestantă, obligatoriu ţii cu Rangers. Orice abatere de la regulă te poate costa chiar viaţa!

“Unii cred că fotbalul e o problemă de viaţă şi de

moarte. Pot să vă spun sigur că e mai mult decât atât!”

Bill Shankley, scoţian, fost mare antrenor FC Liverpool

Episoadele sângeroase au însoţit întotdeau-na Old Firm, aşa cum este numit derby-ul Scoţiei. În 1996, Jason Campbell, 23 de ani, fan al lui Rangers, l-a urmărit pe puştiul Mark Scott, 16 ani, cel care, îmbrăcat într-un tricou al rivalei Celtic, tocmai ieşise din-tr-un bar unde băuse o bere împreună cu prietenii şi l-a atacat din spate. Pur şi simplu i-a tăiat gâtul cu un cuţitaş pentru covoare.

Scott a murit instantaneu, iar crima a îngro-zit întreaga ţară. Campbell avea să recunoască ceva mai târziu că are legături cu Ulster Volunteer Force, recunoscută organizaţie de luptă de orientare protestantă. Ucigaşul avea însă antecedente în familie. Tatăl său, Colin şi unchiul, William au fost condamnaţi pe via-ţă în 1979, după ce provocaseră explozii în două Irish Pub-uri pline cu fani ai lui Celtic, acţiuni soldate cu morţi şi răniţi. Totul, în numele unui crez religios împins până la fanatism.Nu doar suporterii se provoacă unii pe alţii, dar şi jucătorii celor două echipe se implică uneori prin gesturile sau vorbele lor. La sfârşitul lui aprilie trecut, după o victorie în faţa rivalilor de la Rangers, por-tarul lui Celtic, polonezul Artur Boruc, s-a dus în faţa galeriei “albaştrilor” şi şi-a scos tricoul de joc, lăsând să se vadă un altul pe care scria “Dumnezeu să-l ocrotească pe Papă”, alături de chipul Papei Ioan Paul al II-lea. Gestul i-a scos din minţi pe fanii lui Rangers, regalişti convinşi, care au vrut să sară în teren pentru a-l pedepsi imediat pe Boruc.

Pe vremea când evolua pentru Rangers, fostul internaţional englez Paul Gascoigne avea un cont deschis cu fanii lui Celtic, pe care căuta mereu să-i provoace. O dată, după ce a înscris un gol în derby, s-a dus în faţa galeriei verzilor şi a mimat că ar cânta la flaut, instrument tradiţional al protes-tanţilor. Catolicii au harpa drept instru-

ment muzical tradiţional. La un alt meci, Andy Goram, portarul lui Rangers le-a ară-tat fanilor adverşi un tricou cu chipul erou-lui Billy Wright, cunoscut luptător paramili-tar regalist. Gestul efectiv i-a înnebunit pe suporterii lui Celtic, în a căror galerie există de mult timp o facţiune recunoscută pen-tru simpatia făţişă vizavi de IRA (Irish Repu-blican Army), celebră organizaţie de luptă antiregalistă, dar, în acelaşi timp, declarată organizaţie teroristă pe teritoriul Regatului Unit şi al Statelor Unite.


UN ALTFELDE FOTBALîN MAREA BRITANIE

Catolici vs Protestanţi


A mai căzut un recordKingston upon Hull era, până pe 16 august 2008 oraşul european cu cel mai mare nu-măr de locuitori care nu găzduise niciodată un meci din prima divizie internă de fotbal.Fix 104 ani a avut de aşteptat Hull City pen-tru a juca prima oară în Premier League.

Din 1904, de la înfiinţare, formaţia s-a miş-cat între a patra şi a doua divizie engleză cu naturaleţea celor care par că s-au împăcat cu soarta lor, aceea de a sta mereu la masă cu oamenii de rând şi nu cu bogaţii. Nici un sezon în care să apară măcar un licăr de speranţă că la Kingston upon Hull vor veni granzii fotbalului englez. Oraşul din estul Angliei îşi luase gîndul de la vreo promova-re în Premier League. Cumva, ar fi fost şi păcat să se întâmple şi astfel să se piardă unul dintre cele mai neo-bişnuite recorduri. Acela al localităţii euro-pene cu cei mai mulţi locuitori care n-a găz-duit vreodată o partidă din prima divizie fotbalistică internă. Hull a reuşit să promo-

veze după ce a jucat în vară, pe Wembley, barajul cu Bristol City. Mai mult, formaţia pregătită de către Phil Brown a şi câştigat primul meci în Premier League, 2-1 contra celor de la Fulham.

L-am cunoscut pe Norman Cook la începutul anilor ‘90. Venise la Polivalenta din Bucureşti cu pro-iectul său de atunci, Beats Interna-tional. Îi urmărisem cariera încă de pe vremea când ţinea basul la The Housemartins. De altfel, acesta a fost punctul de plecare al discuţiei noastre. L-am întrebat cum e viaţa în Kingston upon Hull, oraşul unde fusese înfiinţată trupa anterioară. Mi-a spus că e trist, o localitate la frontiera de nord-est, într-o zonă imposibilă a Angliei, un loc unde principala industrie este cea a pes-cuitului. Şi unde fotbalul este refu-giul preferat.De ce am vorbit atunci despre Hull? Deoarece albumul care-i consacra-se pe Housemartins la jumătatea anilor ‘80 era de fapt un scor de fot-bal “London 0 Hull 4”, cu referire di-

rectă la cei patru componenţi ai formaţiei. Era strigătul de revoltă al unei generaţii, cu tente de sorginte marxistă, care se opunea concentrării de valori din metropola de la sud. În treacăt fie spus, solistul vocal şi lide-rul “Rândunelelor”, Paul Heaton, a înfiinţat ulterior o altă trupă de succes, ironic intitu-lată “The Beautiful South”.Între timp, Norman Cook a devenit Fatboy Slim. A rămas însă un mare suporter al Ti-grilor. Tot ca o ironie a sorţii, vedeta a cobo-rât din nord-estul veşnic ploios în sudul bă-nos, stabilindu-se la Brighton. Acolo unde, în treacăt fie spus, s-a produs acel concert mamut de muzică house, pe plajă, la care au venit, neaşteptat, 250.000 de oameni.De ce mi-am amintit acum de Hull? Pentru că în vara acestui an Tigrii au promovat, pentru prima dată în istoria lor de peste un secol, în cea mai lucrativă divizie de fotbal din lume.

După ce şi-au egalat cea mai bună per-formanţă din palmares - locul trei în liga secundă. Poziţie pe care o mai ocupaseră o singură dată, în vara lui 1910. Obiectivul declarat îl reprezintă desigur rămânerea în Premier League. Începutul a fost promiţă-ţor. Continuarea o vom urmări împreună, la Eurosport 2.

Războiul coeficienţilor

Uitaţi de sclipirile lui Messi, Kaka sau Ronaldo. Ignoraţi de-terminarea lui Terry, travaliul lui Gerrard, demarcările lui Drogba. Pentru pasionaţii de statistică, toate acestea sunt fleacuri. Adevărata luptă nu se dă în careul advers, ci în spa-

tele rezultatelor. Unii ar fi tentaţi să-i spună meta-fotbal, pentru că se trece dincolo de limitele palpabile. Alţii văd doar nişte cifre seci cărora nu le înţeleg rostul. Cert este că, la sfârşitul fiecărui sezon, orice preşedinte de club european important vrea să vadă aceste cifre la el pe birou, fiind mai interesat de ele, decât de orice indi-

ce al bursei din New York, Londra sau de aiurea. Coeficienţii UEFA, căci despre ei este vorba, înseamnă pentru lumea fot-balului continental un barometru al valo-rii fiecărui campionat, fie el şi cel mioritic, în competiţiile europene intercluburi. Alcătuit pe baza rezultatelor din Liga Campionilor şi Cupa UEFA obţinute de fiecare echipă participantă dintr-o ţară în ultimii cinci ani, coeficientul publicat de instituţia condusă de Michel Platini este SINGURUL criteriu de alocare a locu-rilor la masa bogaţilor din fotbalul mare. Cu o evoluţie constant bună a cluburilor din Premier League în eurocupe, Anglia este lider “la mustaţă” în faţa Spaniei, podiumul fiind completat logic de Italia, toate având dreptul să înscrie 4 echipe în Liga Campionilor (dintre care 2 direct în grupe) şi 3 în Cupa UEFA. După perfor-

manţa lui Zenit St. Petersburg, Rusia a intrat în locurile 4-6, alături de Franţa şi Germania, cu 3 echipe în Ligă şi tot atâtea în UEFA Cup. Şi vine România pe 7... Degringolada totală din anii tranziţiei se pare că a luat sfârşit. Sezonul 2005-2006, când Rapid a prins sfer-turile de finală în C3, iar Steaua a fost la un... Maccarone de finală, formează pilonul principal al unui coeficient parcă prea mare pen-tru valoarea reală a Ligii 1. Dar cifrele nu mint şi de aceea campi-oana României intră ţanţoş direct în grupele Champions League, ocupanta locului secund este la doar un baraj de aceeaşi fază, iar alte patru team-uri (se) joacă prin Cupa UEFA. Deocamdată e bine şi încă doi ani de acum înainte, cât va mai trăi acel fabulos 16,833, România va fi în top 10. Atenţie însă: fabula “Greierele şi furnica” are aplicaţie extrem de practică în povestea asta...

Loc Ţară 2003/2004 2004/2005 2005/2006 2006/2007 2007/2008 Coeficient

1. ANGLIA 11,250 15,571 14,428 16,625 17.875 75,749

2. Spania 14,312 12,437 15,642 19,000 13.875 75,266

3. Italia 8,875 14,000 15,357 11,928 10.250 60,410

4. Franţa 13,500 11,428 10,812 10,000 6.928 52,668

5. Germania 4,714 10,437 10,437 9,500 13.500 48,722

6. Rusia 5,875 10,000 10,000 6,625 11.250 43,750

7. ROMÂNIA 4,333 5,500 16,833 11,333 2.600 40,599

8. Portugalia 10,250 8,166 5,500 8,083 7.928 39,927

9. Olanda 5,416 12,000 7,583 8,214 5,000 38,213

10. Scoţia 7,375 4,750 4,250 6,750 10.250 33,375

11. Turcia 6,500 5,375 4,000 6,100 9,750 31,725

12. Ucraina 4,875 8,100 5,750 6,500 4,875 30,100

13. Belgia 5,875 6,125 5,500 4,700 4,500 26,700

14. Grecia 4,166 6,166 3,333 4,666 7,500 25,831

15. Cehia 7,375 2,875 4,625 5,750 5,125 25,750

* Cum se calculează: 2 p pentru victorie, 1 p egalul. Pentru fazele preliminare ale Ligii Campionilor şi Cupei UEFA, se acordă 1 p pentru victorie şi 0,5 p egalul. UEFA acordă şi bonusuri pentru accederea în faza grupelor şi calificarea în fazele superioare ale celor două competiţii. Toate punctele acumulate de echipele ce reprezintă o ţară în cupele europene în respectivul sezon plus bonusurile se adună, iar totalul se împarte la numărul echipelor respective, formând coeficientul pentru un sezon. Coeficientul UEFA reprezintă totalul coeficienţilor din precedentele 5 sezoane. Exemplu: pentru sezonul 2009-2010, se adună coeficienţii din 2003-2004 până în 2007-2008.


Clasamentul coeficienţilor UEFA (top 15)

Paul Ince, primul manager britanic de culoare din Premier LeagueDepăşirea problemelor rasiale în sportul britanic s-a consemnat abia în anii 90. Stră-lucitor alături de Bryan Robson la Manches-ter United, Paul Ince a ajuns în 1992 în naţio-nala Angliei, şi, după numai un an, devenea primul căpitan de culoare al reprezentati-vei Albionului. Şase ani mai târziu, aceeaşi onoare avea să-i revină lui Nasser Hussain,

un englez de origine indiană, la naţionala de cricket. Alţi sportivi de culoare precum Lind-ford Christie, Frank Bru-no, Daley Thompson sau Tessa Sanderson aveau să aducă şi ei glorie Imperiului, iar re-cent, Ince a mai dobo-rât o barieră rasială. Din 2006, de când a debu-tat ca manager, pe ban-ca lui Swindon Town, “guvernatorul” era unul dintre cei doar trei an-trenori de culoare din fotbalul englez de club, din 92 de echipe profe-sioniste, situaţie sesiza-tă chiar şi de premierul Gordon Brown. Promo-varea în League One (echivalentul Diviziei a 3-a) cu Milton Keynes Dons de pe primul loc şi

câştigarea Cupei Johnstone’s Paint, în chiar primul său sezon, i-au adus lui Ince o notori-etate de care avea să se bucure cu adevărat în momentul semnării contractului pe trei ani cu Blackburn Rovers, ca înlocuitor al lui Mark Hughes, plecat la Manchester City. La 40 de ani, Paul Ince devenea primul mana-ger britanic de culoare din istoria Premier League. Antrenorii străini aflaţi în această postură au fost francezul Jean Tigana la

Fulham şi olandezul Ruud Gullit la Chelsea şi Newcastle United.

În fotbalul englez, terenul propriu nu este întotdeauna acasăFenomenul fotbalistic în Marea Britanie a fost afectat în dese rânduri de problemele financiare ale cluburilor, care au ales ca ulti-mă soluţie mutarea în alt oraş, cu alţi pa-troni la conducere şi, de cele mai multe ori, sub un alt nume. Înainte să vină pe banca lui Blackburn, Paul Ince a condus-o pe Mil-ton Keynes Dons, o grupare aparută din ră-măşiţele legendarei “găşti nebune” de la Wimbledon. Controversata mutare la o dis-tanţă de 72 de kilometri nord-vest de Lon-dra a fost decisă în 2004 de patronii scandi-navi ai clubului, în frunte cu Kjell Inge Røkke, al 3-lea om ca forţă financiară în Norvegia. Multe echipe din Premier League au suferit transformări locative de-a lungul istoriei, însă nu atât de radicale. În 1913, Ar-senal a plecat din Woolwich (sudul Londrei), tocmai în nordul Capitalei, pe Highbury, iar în 2006 a ajuns în Holloway, locul arenei Emirates. Nottingham Forest a jucat mai mereu meciurile de acasă în afara districtu-lui Forest, iar acum are terenul propriu în West Bridgford, undeva tot lângă Nottin-gham. Actuala campioană a Premier Lea-gue, Manchester United, nu mai joacă de fapt în Manchester din 1910, ci în zona me-tropolitană Trafford (de unde şi numele arenei Old Trafford). Un alt exemplu consti-tuie naşterea unei mari rivalităţi. Everton nu a jucat niciodată în districtul Everton din oraşul Liverpool şi a avut ca arenă iniţială tocmai Anfield, actualul stadion al rivalei FC Liverpool. Everton a părăsit Anfield în 1890, dar nu a ajuns departe, ci la mai puţin de o milă distanţă, tot în districtul Walton, unde se află Goodison Park.


în lume

7.483 Euro

CHIP LEADERthe

Prin Holdem Texas - pokerul s-a transformat dintr-un joc de noroc într-un sport. Plecat din Statele Unite, jocul a atins o dezvoltare uriaşă în Europa, nelăsându-i indiferenţi nici pe amatorii din România, cazinourile având mesele de Holdem Texas pline la orice oră.

Narcis Şelaru

PICTORIAL

“Natura nu minte niciodată”Mihai Eminescu

Intrarea Serelor 2, sector 4, Bucureşti, RomaniaTel/Fax: 021-334 5905; Tel: 021-334 5135

email: [email protected]

La o sută de kilometri de incendiarul Bucureşti, după ce treci de Câm-pina şi o faci la stânga spre Breaza, intri în mirificul triunghi verde al sănătăţii şi naturii, al liniştii şi armoniei în care spiritul şi trupul îşi regăsesc vigoarea.Acest paradis şi-a desferecat porţile, ca o binecuvântare a Celui de Sus,

odată cu deschiderea sezonului competiţional al Federaţiei Române de Golf, Cupa Hofigal - seniori ce a avut loc în luna mai. Sub patronajul Preşedintelui Companiei Hofigal Export Import SA, domnul Ştefan Manea, la clubul de golf Lac de Verde, prin amabilitatea doamnei preşedinte Daniela Asanache, s-au pus bazele parteneriatului “SĂNĂTATE - SPORT - SPERANŢĂ”.

Centrul de Terapii Naturale “Alexandra” al Hofigal SA cu bază hotelieră, de diagnostic şi tratament dotate la standardele cele mai înalte ale medicinei complementare şi-a unit forţele cu gura de rai de la Lac de Verde.

Dar pentru ca zeii să fie pe deplin mulţumiţi şi triunghiul armoniei să fie în cel mai desăvârşit echilibru, paşii ne-au fost călăuziţi de Icar la Baza de Echitaţie 4U, pământul făgăduinţei, unde Doamna Preşedinte Cristina Manea, ne-a dezvăluit sufletul şi iubirea celui mai devotat prieten al omului, calul.

Acum cititorule că ai AFLAT, dacă vrei să sorbi din cupa împlinirii şi a sănăta-ţii dăruită de zei, vino în Triunghiul Verde de la Breaza şi nu vei uita niciodată AdEVĂRUL spus de Mihai Eminescu care este de fapt steaua călăuzitoare a ţeluri-lor Hofigal.

TRIUNGHIULVERDE

Cine a PăŞit în nevada la Manda-lay sau la Green Valley Ranch a văzut o lume total deosebită de ce ştia de la Van Damme, o luptă totală, în

care oamenii se înfruntau în cea mai dificilă formă de luptă existentă, o formă de luptă specific americană, dar profund umană... UFC. Dar ce legatură are Vegasul cunoscut pen-

tru cazinouri şi căsătorii instant cu lupta? În urmă cu mulţi, mulţi ani New York-ul era centrul boxului mondial, şi, într-o oarecare măsură, încă este. Sălile sunt pline, oamenii vin îmbrăcaţi elegant şi primesc în schimb mai mult decât o luptă, primesc un vis, pen-tru o clipă lumea de acasă dispare, trăieşti în plină poveste în care eroii echipaţi cu mănuşi se înfruntă până la ultima suflare,

acesta este boxul profesionist. În publicul din New York se află şi un mare investitor din Vegas. În doar câteva luni, clienţii de top ai cazinourilor erau delectaţi cu meciuri de box în sălile de bal ale cazinourilor. Aşa a început povestea. În oraşul viselor, visul bo-xului era real. Profit evident pentru toată lu-mea. Luptătorii sunt plătiţi regeşte, specta-torii, în general jucători de cazino, primesc

un spectacol total. Dar cel mai câştigat este boxul, calitatea a crescut uluitor. Cu fiecare gală luptătorii sunt mai buni, mai bine pre-gătiţi, spectacolul tot mai mare, hainele mai strălucitoare, pumnii mai grei, tehnica mai bună, astfel încât dacă privim în paralel un meci profesionist şi un meci de amatori par-că vedem alt sport. Aşa cum au făcut mereu americanii au transformat sportul, l-au făcut să fie “metafora vieţii” .Visul încărcat de căldură şi strălucire al Ve-gasului a început să atragă performeri, lup-tătorii se mută în oraş, galele primesc aer de cabaret de lux, iar spectatorii sunt fericiţi. Dar era nevoie de mai mult. Vegasul este încărcat de monumente antice ce atrag ju-cătorii în cazinouri, aşa funcţionează el, asta este o parte a reţetei de succes. În antichita-te cele mai importante spectacole erau cele de gladiatori, aşa că Vegasul a invocat zeii cei vechi pentru a readuce publicului său, neschimbat din vremurile lui Vespasian, eroii antichităţii. Astăzi lupta nu mai este pe viaţă şi pe moarte dar luptătorii sunt în continuare sclavi ai unei societăţi în care altfel nu ar avea loc. Ca de obicei America

are reţeta succesului, visul american. Tineri veniţi de oriunde pot să devină eroi pentru o clipă, dar în acelaşi timp câştigă suficient pentru a trăi mai mult decât onorabil. Grea soartă pentru eroii moderni, gloria lor în faţa supraponderalilor jucători ce înoată în aburi de alcool, dar au bani să plătească un loc la masa de joc. Dar sportul a reuşit din nou, ca un organism care se reglează şi creş-te. S-a născut cea mai dificilă formă sporti-vă existentă la ora actuală. A renăscut lupta totală. Prin sunet de slot-uri şi răsfoit de cărţi prin străluciri de aur fals, la umbra pira-midelor miniaturale, spiritul războinic este la el acasă. Reţeta de marketing a Vegasului este legată de vis, iar eroii sunt cei care ne fac încă să visam. Chiar şi imaginea lor este construită în ideea de vis, ei reprezintă ne-îndurarea, sex-apealul, puterea de neclintit, viaţa lor înseamnă dramă, poveste, cad şi se ridică mereu... Într-un cuvânt: un vis. Templele moderne ridicate norocului găz-duiesc azi săli de bal mai mari decât marea noastră sală polivalentă, săli în care eroii moderni, fie boxeri, fie luptători de MMA, îşi trăiesc visul american, încadraţi de nimfe

ce caută o şansă mai bună pentru familiile lor zâmbind dulce publicului excitat de joc şi sete de visare. “Fete de ring” sunt numite şi reprezintă completarea feminină a se- xualităţii debordante a luptătorilor, pentru că un astfel de eveniment se joacă genial cu pulsurile cele mai profund umane.

În oraşul viselor nu este loc decât pentru performanţă, aici câştigi sau nu exişti, iar dincolo de spectacol sportul a putut pro-gresa. Creşterea atletică generată de Ve-gas este incredibilă, nivelul sportivilor este incredibil, comparativ cu orice vezi în mo-mentul de faţă oriunde în lume. Visul ame-rican aduce nu doar bani ci şi performanţă. De data aceasta, banii au fost dirijaţi bine, în cercetare sportivă, în metode de pregătire. Sporturile de luptă susţin Vegasul, iar aces-ta susţine sporturile de luptă. Dacă vrei să exişti în sporturile de luptă şi vrei să lupţi în Vegas, unde eşti adulat, eşti erou, dar trebuie să poţi ajunge acolo, tre-buie să lupţi ca un erou, păstrând în suflet Visul, oricare ar fi acesta. Pe scurt Viva Las Vegas!

În deşertul Nevada se ridică un oraş în care putem întâlni piramide, în care Roma ne priveşte cu aerul său etern, în care visele devin reale, sec şi surprinzător. Construit pe fundaţia financiară a norocului şi a speranţei Las Vegas este şi patria sporturilor de luptă. Până acum vreo opt ani în România nimeni nu auzise de alt sport de luptă, în afară de box. Şi poate pe bună dreptate. Filmele proaste ne prezentau o imagine aiuritoare a sporturilor de luptă, o lume în care oamenii se îmbracă în kimonouri se înfruntă într-un sport sângeros şi penibil.

VIVALAS VEGASALEXANdRU GANCI


SAO P

AULO

11 OC

TOMB

RIE

Jocurile video există de mai bine de 30 de ani însă începând cu anul 1999 industria acestora a depăşit constant ca rulaj şi profit industria cinematogra-

fică, în prezent scoțând anual, numai din buzunarele americanilor, cam 13 miliarde de dolari. Având la dispoziție suportul cu cea mai mare rată de răspândire – calcula-torul, la care se adaugă puternicele console dedicate (Xbox, Wii, PS) şi telefoanele mo-bile, gamingul este un fenomen ce nu mai putea fi ignorat de televiziune.

Eurosport 2 a fost prima televiziune spor-tivă care a transmis o competiție de video gaming profesionistă, alte rețele abordând chestiunea cu mari precauții, lăsându-i pe alții să testeze. Abia la câteva luni de la această premieră, un canal sportiv ameri-can s-a încumetat să facă pasul, CBS Sports transmițând un turneu de video gaming,

preferând însă jocuri ceva mai soft, între care şi un concurs virtual de interpretare muzicală. Să transmiți jocuri video ca pe un oarecare alt eveniment sportiv – acesta pare că este pasul următor pe care, peste doar câțiva ani probabil, îl vom numi „istoric”. Jocurile video implică însă participarea directă (de unde şi categoria „first person game”). Cum determini însă telespectatorul să se implice în ceea ce vede, în ceea ce joacă un altul? Până când televiziunea va fi cu adevărat bidirecţională şi interactivă, producătorii au trebuit să modifice puțin regulile. Ceea ce pentru un gamer este evident, pentru milioane de alți privitori poate să nu aibă nici un sens, aşa că s-a apelat la grafică aju-tătoare ce poate indica, să spunem, starea de sănătate a unui combatant din Counter-Strike, punctele pe care le-a acumulat un jucător sau o echipă şi, pentru ca tabloul

să fie complet, un comentariu audio de tip sportiv.Să nu uităm că sportul televizat înseamnă competiție, altminteri nu ar fi audiențe. Prin urmare, selecția jocurilor a fost determina-tă şi de gradul de combativitate al jocurilor respective, complexitatea acestora nere-prezentând un factor important, ba chiar fiind preferate printre cele mai simpliste jocuri multi-player existente.

Şi aşa au apărut sportul electronic (e-spor-tul, pentru cunoscători) şi cyber-atleții pe micul ecran...

Competiția e-sportivă transmisă de Eurosport 2 a avut loc în SUA. Au partici-pat cele mai bune echipe profesioniste din lume, în fazele finale fiind reprezenta-te Suedia, Coreea de Sud, Australia, Anglia Mexic, Brazilia, Singapore şi țara gazdă. Pa-

În primăvara anului 2008, Eurosport 2 a transmis pentru 6 zile în prime-time, în premieră mondială pentru o rețea de televiziune sportivă... JOCURI VIDEO. În această toamnă, experimentul continuă.

THE CHAMPIONSHIP GAMING SERIES

tru jocuri au fost selecționate pentru acest prim sezon al CGS – Championship Gaming Series: Counter-Strike 3, Dead or Alive 4, Project Gotham Racing 3 şi FIFA 2008.

Ideea generală din spatele concursului este inovativă în istoria gamingului profesionist şi are ca fundament principiul sportiv: spiri-tul de echipă primează. Premiile sunt mari, ajungând la milionul de dolari, mulțumită producătorilor de console, plăci video şi al-tor sponsori. Miza, deci, există!Pentru sezonul actual au fost alese urmă-toarele “probe”: Counter Strike Source, Dead or Alive 4, Forza Motorsport 2, Fifa 2008, World of Warcraft Burning Crusade.Counter Strike Source este varianta îm-bunătăţită a mai vechiului Counter Strike 1.6. Jocul se încadrează în categoria First Person Shooter, iar subiectul este pe cât de simplu, pe atât de actual: teroriştii ata-că, anti-tero apară. Counter Strike Source se joaca în sistem 5 versus 5, iar cele două echipe combatante joacă pe rând rolul am-belor tabere.

dead or Alive 4 este un joc de acţiune, în care gamerul ia rolul unui anumit luptător, în funcţie de preferinţă şi cu care trebuie să-şi facă knockout adversarul. Spre deo-sebire de Counter Strike Source care este PC, DOA4 se joacă pe consola Xbox 360 pentru a facilita manevrabilitatea luptăto-rului ales. Forza Motorsport 2 înlocuieşte PGR3 din sezonul trecut. Este tot un simulator auto şi are ca scop încheierea circuitelor înaintea celorlalţi adversari. Şi aici regula este sim-plă: pedal to the metal.Fifa 2008 probabil că nu mai necesită pre-zentare, fiind cel mai cunoscut simulator de fotbal atât pe PC cât şi pe consolele Play Station. Celebrul joc îşi are începuturile în 1994, când a dat prilejul gamerilor să se identifice în mod virtual cu echipa favori-tă. Evident că de atunci a avut loc un salt evolutiv, de la diversitatea echipelor până la veridicitatea aspectului jucătorilor. Şi mişcările au fost îmbunătăţite, cel mai nouă îmbunătăţire fiind considerată respectarea inerţiei la schimbarile bruşte de direcţie.

World of Warcraft este şi el un cunoscut MMORPG (Massive Online Role Playing Game) şi se bucură de cel mai mare succes printre jocurile de acest gen. WoW este un joc de strategie cu accent pe ideea de “ghildă”, acestea fiind tabere sub drape-lul cărora gamerii pot forma alianțe. Jocul a fost ales de CGS deoarece dispune de o interfaţă facil de înţeles şi oferă un grad ri-dicat de combativitate.Noi am testat, văzut-plăcut, ba chiar am descoperit că o bună parte (partea cea bună, desigur) din comunitatea gamerilor din România a primit cu bucurie show-ul şi aşteaptă sezonul următor.

Ieşim din universul nostru şi păşim aşadar, din fotoliul personal, într-o lume nouă, care promite experiențe şi trăiri intense de pe un tărâm ce se anunță a fi mult mai vast, cel al lumii şi competiției virtuale din aşa-numitul metavers.

ŞTEFAN TOdORCĂTĂLIN H@YEK STĂNCIULESCU

Pe 14 mai, sportiva în vârstă de 25 de ani îşi anunţa retragerea ime-diată din tenisul mondial, într-un moment în care ocupa locul întâi în

ierahia Circuitului profesionist. În urma sa a rămas o carieră impresionantă, cu 41 de

titluri câştigate şi nu mai puţin de 19 milioa-ne de dolari în conturi, doar din tenis. Şapte dintre aceste trofee au fost realizate în tur-nee de Mare Şlem dintre care patru doar la Roland Garros. Singurul turneu major care nu figurează în palmares este cel de la

Wimbledon. În rest, alte două succese în Turneul Campioanelor, plus medalia olimpică de aur de la Atena 2004. Specialiştii apreciază drept principa-le arme ale belgiencei forţa menta-lă, complexitatea jocului, excelen-ta deplasare pe teren şi reverul de dreapta executat cu o singură mână. Acest rever era considerat de către John McEnroe drept cel mai bun din tenisul mondial, atât feminin cât şi masculin!În urma lui Henin, primul lider al clasa-mentului mondial a fost Maria Şarapo-va. Însă rusoaica nu a rezistat prea mult în această postură deţinută anterior de belgiancă timp de 61 săptămâni conse-cutiv.Poziţia a fost preluată pentru doar trei săptămâni. Victoria Anei Ivanovic rea-lizată la Internaţionalele Franţei o pro-

pulsa pe sârboaică pe primul loc. Tânăra de 20 de ani din Belgrad devenea al 17-lea nr. 1 mondial, din istoria tenisului feminin.Nu peste mult timp, pe 17 august, timp de o singură săptămână, locul întâi a fost ocupat

EXIT JUSTINE (RE)ENTER

SERENA2008 a fost un an tumultuos atât în tenisul masculin, acolo unde am asistat la schimbarea liderului

mondial, cât mai ales în cel feminin. Retragerea neaşteptată din activitatea competiţională a jucătoarei care dominase cu autoritate sezonul trecut, belgianca Justine Henin,

a creat un vid de putere la vârful ierarhieide compatrioata Anei, Jelena Jankovic, după care Ivanovic a mai “dansat” trei săptămâni din această vară în fruntea ierarhiei mondiale. Jankovic în vârstă de 23 de ani, ocupă ultimul loc în-tr-un clasament al celor mai puţine săptămâni petrecute ca lider mondial, ierarhie în care Steffi Graf conduce cu 377 (sic!) de săptămâni.

A urmat turneul de la Flushing Meadows, câştigat pentru a treia oară în carieră de Serena Williams, americanca ajunsă la cel de-al nouălea succes de Mare Şlem din palmares. La 26 de ani, mezina familiei Willi-ams, învingătoare în sferturile de finală ale Openului ameri-can în faţa surorii mai mari Ve-nus, revenea pe cea mai înaltă poziţie a clasamentului mondi-al, după victoria în finala dispu-tată împotriva Jelenei Jankovic.

Anterior, în perioada iulie 2002 - august 2003, Serena se bucu-rase de onorurile cuvenite celei mai valoroase jucătoare de te-nis din lume, timp de 57 de săptămâni. După care au urmat accidentările. Multă lume a cre-zut că Serena a intrat pe o pan-tă ascendentă a carierei, la al cărei capăt se află, normal, re-tragerea. Nu s-a întâmplat ast-fel. După succesele de la înce-putul deceniului, americanca a anunţat revenirea prin titlul câştigat la Melbourne 2007. Constanţa evoluţiilor din 2008, an în care şi-a trecut în palma-res alte trei titluri înaintea suc-cesului de la Flushing Meadows (Bangalore, Miami şi Charles-ton), plus finala jucată la Wim-bledon şi pierdută în faţa suro-rii mai mari Venus, a ajutat-o să urce pentru a doua oară în cari-eră pe primul loc în clasamen-tul mondial.

aleXandru GHeorGHiaŞ


SONY ERICSSON CHAMPIONSHIP 4 - 9 NOIEMBRIE 2008

Urmează Campionatele Sony Ericsson, turneul de final de sezon la care participă cele mai valoroase opt jucătoare ale lumii. Competiţia va fi organizată în premieră la ţărmul Golfului Persic, în Capitala Qatarului, la Doha, în Complexul Internaţional Khalifa.Campioana olimpică de la Beijing, Elena Dementieva, s-a alăturat Jele-nei Jankovic, Serenei Williams, Dinarei Safina şi Anei Ivanovic, pe tablo-ul de concurs al competiţiei transmise în direct la Eurosport.Prima ediţie a Turneului Campioanelor a avut loc în 1972, iar de atunci întrecerea a fost organizată în arene din Statele Unite şi Europa - Ma-dison Square Garden din New York, Olympiahalle din Munchen, Staples Center din Los Angeles sau Recinto Ferial Casa de Campo din Madrid. În ultimul dintre cazuri, ambele ediţii s-au încheiat cu victoria lui Justine Henin. Conducerea circuitului profesionist feminin a ales capitala Qatar-ului, Doha, pentru a găzdui trei ediţii ale turneului. Din 2011 competiţia va ajunge la malul Bosforului, la Istanbul. Sony Ericsson Championship - Qatar 2008 va fi cel mai important eveni-ment sportiv desfăşurat în regiune, cu top 8 jucătoare de tenis din cir-cuitul WTA şi Top 4 echipe de dublu care vor concura pentru un premiu total de 4,45 milioane dolari.

Augusta National

ALEXANdRU GHEORGHIAŞ

partea a IV-a

Abia în anii ‘30 ai seco-lului trecut, un jucător de golf a întrevăzut potenţia-lul zonei în care în prezent

este amenajat traseul Augusta National.Acela a fost Bobby Jones, avocat de succes care în timpul liber juca golf. Şi câştiga tot ce se putea câştiga. Spre final de carieră, Jo-nes şi-a dat seama că traseele pe care juca nu-i mai puneau genul de probleme pe care le aştepta. Nu mai aveau acea provocare pe care şi-o dorea. Avea nevoie de ceva nou, care să-l atragă, ceva care să-l convingă să joace în continuare. Şi ce proiect mai bun decât să construiască unul dintre cele mai frumoase trasee de golf din lume?

Atunci când spui Augusta National, imediat te gândeşti la Masters-ul american de golf, primul turneu de Mare Şlem al sezonului care se desfăşoară, an de an, pe acelaşi traseu. Spre deosebire de celelalte combinaţii turneu - traseu din lume, în cayul de faţă traseul de golf este cel care primează.

Inteligent, Jones a apelat la sfaturile de spe-cialist ale lui Alister Mackenzie, pe atunci decanul arhitecţilor de trasee. Împreună, cei doi au creat ceva cu adevărat ieşit din comun, o bijuterie de care numele lor vor rămâne legate mult timp de-acum înainte.La scurt timp după inaugurare Jones a or-ganizat un turneu special bazat eclusiv pe invitaţii. Aşa a luat naştere Mas-ters-ul. Pentru majoritatea dintre noi, tot ceea ce ştim sunt imaginile acelei lupte extraordinare pe care jucătorul este nevoit s-o dea în momentul în care ajunge în Amen Corner.Nu e nicio exagerare atunci când afirm că acele cupe 11, 12 şi 13 de la Augusta sunt cele mai cunoscute din golful mondial. În acelaşi timp, se numără şi printre cele mai difi-cile din drumul către jacheta ver-de, atât de râvnitul trofeu acordat câştigătorului. Tradiţia prevede ca învingătorul din anul anterior să-l ajute pe noul câştigător să îmbra-ce sacoul cu pricina.Cupa a 11-a începe cu un drive obişnuit, urmat de o a doua lovi-tură aparent fără probleme, min-gea trebuind pusă în coborâre pe green-ul având forma unui rinichi, păzit îndeaproape de obstacolul cu apă din partea stângă. Cupa a 12-a, un par 3, se joacă peste apă, pe un green de dimensiuni redu-se. Este locul unde chiar şi un profesionist “loveşte, speră şi se roagă”, pentru ca min-gea să rămână pe suprafaţa verde, mai ales în condiţiile în care rafalele de vânt sunt imprevizibile. Acelaşi lucru este valabil şi la cupa a 13-a, par 5. Ca şi cum precedentele două cupe n-ar fi fost suficient de dificile, eşti nevoit să trimiţi de la tee un hook la

distanţă de 300 de yarzi, pentru a-ţi crea avantaj pe dogleg. Apoi scoţi din trusă un iron lung, pentru a ajunge pe green-ul pă-zit cu străşnicie de bunkere, în lateral şi în spate. De zona din faţă are grijă pârâul care străbate traseul, Rae’s Creek. Pare dificil? E mai dificil ca oriunde altundeva. Oameni în toată firea au plecat de pe acest green în-frânţi şi cu visele destrămate.Prima dată, apelativul “Amen Corner” a fost folosit de Herbert Warren Wind într-un ar-ticol apărut în revista Sports Illustrated din 1958. Aflat în căutarea unui nume care să caracterizeze locul unde se stabilise învin-gătorul din acel an, autorul a împrumutat numele dintr-o mai veche înregistrare de jazz intitulată “Shouting at Amen Corner” şi interpretată de orchestra condusă de Milton Mezzrow. În ediţia din aprilie 2008 a

revistei Golf Digest, Bill Fields a actualizat informaţia. Ca unul care studiase istoria ja-zz-ului şi a golfului, Richard Moore încerca-se să cumpere un vinil de 78 de turaţii cu această înregistrare a lui Mezzrow, pentru a o expune în muzeul său de golf. Nu mică a fost surpriza când Moore şi ceilalţi spe-cialişti ai istoriei jazz-ului au descoperit că

înregistrarea cu pricina nu există şi probabil că Wind s-a referit la piesa din 1936 a lui Mil-dred Bailey “Shoutin in that Amen Corner”. Memoria l-a făcut pe Wind să comită un bo-gey în acel articol rămas celebru, de acum jumătate de secol.Celelalte 15 cupe de la Augusta poate că nu posedă forţa acestora trei, însă ies în evi-denţă prin aceeaşi perfecţiune a gazonului. Fără doar şi poate, vorbim aici despre cel mai bine întreţinut teren de golf din lume. Green-urile sunt tot atâtea porţiuni de măs-tase verde. Iar cei care joacă golf beneficia-ză în plus de o plimbare pe aceste covoare impecabile devenite fairways-uri şi respiră aerul parfumat al Georgiei. Cum Masters-ul se desfăşoară în plină primăvară, toţi arbuş-tii de pe marginea traseelor sunt înfloriţi. Aroma miilor de azalee, a trandafirilor sau

a iasomiei face ca atmosfera să fie unică. De altfel, fiecare dintre cupe poartă numele unei specii de arbust plantată de Jones pe terenul unei mai vechi platanţii de indigo.Păcat că, pentru a te bucura de toate aceste delicii, e mai dificil decât dacă ai încerca să iei cina în oraş cu o divă a marelui ecran. Vi-sul rămâne la îndemâna tuturor...

OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2008 8584 OCTOMBRIE - NOIEMBRIE 2008

În luna aPrilie a acestui an la Bei-jing, într-o întâlnire ad-hoc boşii FIBA au hotărât câteva modificări de regu-lament pentru a mai apropia baschetul

european de cel american.Din octombrie, dacă un jucător alunecă pe

podea având min-gea, arbitrii nu vor mai dicta abatere de paşi.“Teren” nu mai poa-te fi fluierat dacă un jucător interceptează mingea în terenul de atac sărind în jumăta-tea defensivă. O altă regulă importantă este cea a greşelii an-tisportive.Dacă, din postura de ultim apărător, un baschetbalist faultea-ză un oponent plecat pe contraatac, faultul va fi considerat inten-ţionat indiferent de gradul de duritate a contactului.

Din 2010, administra-torii sălilor destinate baschetului trebuie să pună mâna pe vopsele şi pensule.Terenurile vor fi dese-nate în Europa exact ca acelea din NBA. Spaţiul de 3 secun-de nu va mai avea formă trapezoidală ci dreptunghiulară iar, aici vine marea surpriză, semicercul de 3 puncte va avea un diametru de 6m şi 75cm, cu jumătate

de metru mai mult decât are acum în com-petiţiile europene. Dacă, până nu demult, americanii aruncau de 3 puncte de la 7m şi 25cm, iată că standardul de 6,75 adoptat de NBA în urmă cu câţiva ani a fost aprobat şi

de FIBA. Timerul de 24 de secunde, maxi-mum alocat unui atac, nu se va mai reseta la 24 de secunde, de fiecare dată când se atinge inelul în uma unei aruncări. Dacă au mai rămas 14 secunde de atac, sau mai pu-ţin, timerul se va reseta la 14 secunde pen-tru un nou atac, forţând jucătorii din ofen-sivă să arunce mai repede şi astfel crescând spectaculozitatea.În spaţiul de sub inel, marcat cu un mic se-micerc, nu se mai poate fluiera fault ofensiv, tot după modelul american.

“Cred că, dacă nu mă las până în 2010, jocul pivoţilor va

avea un aport mai consistent, datorită măririi suprafeţei semicercului. Nu sunt un

aruncător de 3 puncte, deci voi avea mai mult spaţiu

de manevă sub coş, iar coechipierii o să poată să-

mi paseze mult mai uşor. În ceea ce priveşte regula celor 24 de secunde, cred că a fost

modificată tot pentru a aduce mai mult spectacol şi pentru a iuţi jocul. Se va pune accentul pe scheme cu circulaţie simplă

a mingii pentru ca fiecare jucător să fie pus în situaţie de şut mult mai repede. Spaţiul protejat de fault în atac este

de asemenea o regulă menită să dea credit baschetbalistului

aflat în atac, deci cuvântul cheie este “spectacol”.

Virgil Stănescu, căpitanul naţionalei şi centrul celor de la

UNICS Kazan

RAdU ABRAMESCU

GLOBALIZARE SUB PANOURI


Date post:	09-Jun-2015
Category:	Documents
Upload:	sima-sorin
View:	230 times
Download:	0 times

Oct nov-2008

Documents