Num rul 2/2016 Revista - inm-lex.ro Themis nr. 2-2016.pdf · 7 Revista Themis 2016...

Noiembrie 2015

Revista

Themis

Institutul

Național al

Magistraturii

„Căutarea justiţiei înseamnă

căutarea eternă a fericirii

umane... Justiţia e fericirea

socială, garantată de ordinea

socială”.

Hans KELSEN

Numărul 2/2016

Ediţia 2015

Colegiul de redacţie

Auditor de justiţie Ioan Bene

Auditor de justiţie Petre Bogdan Bratosin

Auditor de justiţie Eugenia-Viviana Dinu Copyright

Auditor de justiţie Ioana-Maria Dragoste Toate drepturile rezervate. Răspunderea juridică

Auditor de justiţie Mihaela Ion aparţine în întregime autorilor.

Jud. Emilian Constantin Meiu

Proc. Alexandra-Mihaela Șinc

Jud. Drd. Delia-Narcisa Theohari Revista utilizează pentru ilustrarea grafică surse

Jud. Dr. Ioan Stelian Vidu

foto proprietate personală.

Coordonator

Alexandra Zaporojanu

Personal de specialitate juridică

asimilat judecătorilor și procurorilor

Consultanţi ştiinţifici

Numărul 2/2016

Jud. Gabriela Florescu

Jud. Emilian Constantin Meiu Contact: [email protected]

Formator Dr. Roxana Nicoleta Rizoiu

Proc. Alexandra Mihaela Șinc Themis (online) = ISSN 2247 – 2592

Jud. Drd. Delia Narcisa Theohari ISSN – L = 1584 - 9783

Jud. Dr. Ioan Stelian Vidu

Cuprins

ABREVIERI ___________________________________________________________________________5

INTERVIURI THEMIS ___________________________________________________________________6

File din povestea doamnei judecător Laura Radu _________________________________________________ 6

THEMIS INFO _______________________________________________________________________ 10

Programul EJTN de schimb de experiență adresat auditorilor de justiție,

judecătorilor și procurorilor europeni ______________________________________________ 10

STUDII _____________________________________________________________________________ 13

DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL _________________________________________________ 14

Modificările aduse Codului de procedură penală prin OUG nr. 18/2016, în materia urmăririi

penale – între jurisprudența obligatorie și inovația juridică_________________________________________ 14

Soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal în procese având ca obiect accidente

rutiere care s-au soldat cu vătămarea corporală sau moartea unei persoane _____________________ 18

Considerații privind soluția dată acțiunii civile în procesul penal ___________________________________ 28

Modalitatea de calculare a termenului de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. 1 codul de

procedură penală raportat la decizia CCR nr. 336/2015 __________________________________________ 39

Limitări ale principiului aflării adevărului __________________________________________________________ 42

Scurte considerații privind revocarea și anularea amânării aplicării pedepsei ______________________ 45

Legalitatea măsurii confiscării speciale în cazul în care fapta nu a fost comisă cu vinovăția

prevăzută de lege pentru existența infracțiunii ___________________________________________________ 50

Mijlocul de comunicare directă în infracțiunea de ultraj __________________________________________ 54

Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul soluționării cererii de liberare condiționată __________ 56

Aspecte controversate privind audierea persoanelor ____________________________________________ 62

Încetarea de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra unui bun imobil în cazul

soluțiilor de netrimitere în judecată ______________________________________________________________ 64

Sancțiunea care intervine în cazul în care nu se asigură asistența juridică obligatorie a

persoanei vătămate minore – nulitatea absolută sau nulitatea relativă ____________________________ 70

DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL ___________________________________________________ 73

La răscruce de coduri - exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată _________________ 73

Câteva considerații de ordin procesual privind invocarea nedemnității într-o acțiune de

partaj succesoral _______________________________________________________________________________ 79

ETICĂ ȘI ORGANIZARE JUDICIARĂ _________________________________________________ 82

Interdicțiile judecătorilor și procurorilor ___________________________________________________________ 82

JURISPRUDENŢĂ ____________________________________________________________________ 90

Decizii pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii ______________________ 90

Jurisprudență obligatorie în materie civilă _______________________________________________________ 90

Hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ______________________ 95

Circumscrierea cheltuielilor de judecată noţiunii de obligație principală și posibilitatea

actualizării acestora în cursul executării silite. Art. 628 alin. (3) C. proc. civ. _________________________ 95

Introducerea cererii de chemare în judecată și reprezentarea convenţională a persoanei

juridice în faţa instanţelor de judecată prin mandatar persoană juridică sau prin consilierul

juridic ori avocat al acesteia din urmă. Art. 84 alin. (1) din C. proc. civ. ____________________________ 99

Jurisprudență relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului ____________________ 103

BAKA împotriva UNGARIEI, Hotărârea Marii Camere din data de 23.06.2016. ______________________ 103

Jurisprudenţă relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ____________________ 108

Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Condiționarea predării unei

persoane de statul membru de executare, de obținerea de la statul membru emitent a unor

informații care să îi permită să se asigure cu privire la conformitatea cu drepturile

fundamentale ale condițiilor de detenție existente în statul membru emitent _____________________ 108

ABREVIERI

alin. - alineat(ul)

apud - citat după

art. - articol(ul)

C.A. - Curte(a) de Apel

C.C. - Curtea Constituţională

C.civ. - Codul civil (Legea nr. 287/2009)

C.pen. - Codul penal

CEDO - Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

C.proc.civ. - Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2011)

C.proc.pen. - Codul de procedură penală

Ed. - Editura

ed. - ediţia

etc. - etcaetera („şi celelalte”)

H.G. - Hotărârea Guvernului României

ibidem - în acelaşi loc (în aceeaşi pagină)

idem - acelaşi autor (altă pagină)

ICCJ - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

infra - mai jos

lit. - litera

M.Of. - Monitorul Oficial al României

nr. - număr (ul)

n.n. - nota noastră

O.G. - Ordonanţa Guvernului

O.U.G. - Ordonanţa de urgenţă a Guvernului

op. cit. - opera citată

p. - pagina/paginile

parag. - paragraful

pct. - punctul, punctele

s.n. - sublinierea noastră

supra - deasupra, mai sus

ş.a. - şi alţii

Trib. - Tribunalul

urm. - următoarele

vol. - volumul

6 Revista Themis 2016

INTERVIURI THEMIS

Astăzi, avem onoarea deosebită de a discuta cu

doamna judecător Laura Radu, vicepreședinte al

Tribunalului București, un profesionist desăvârșit al

tainelor juridice și un veritabil ghid moral pentru viitorii

magistrați, care a acceptat invitația noastră de a destăinui (o

parte din) tainele vieții de judecător.

- Bună ziua doamnă judecător Laura Radu, formator al Institutului Național al Magistraturii. Am

dori să vă rugăm să ne răspundeți la câteva întrebări pentru interviul pe care urmează să-l

publicăm în următorul număr al revistei Themis.

- Bună ziua Ionuț, mulțumesc pentru invitație, cu mare plăcere.

1. De cât timp sunteți judecător?

La 05 decembrie 2016 împlinesc 20 de ani vechime efectivă în funcția de judecător, parcursul

profesional incluzând 8 ani ca judecător la Judecătoria sectorului 4 București și iată, 12 ani judecător

la Tribunalul București.

2. Cum ați descrie viața de vicepreședinte de instanță? (plusuri, minusuri, responsabilități)

Cred că întrebarea este generică și simt nevoia să o particularizez. Aș putea să mă refer la modul

în care decurge o zi din viața unuia dintre vicepreședinții Tribunalului București, în mod specific

referindu-mă la programul pe care îl am de 10 ani.

Cuvintele care o descriu ar putea fi: multitudinea și diversitatea problemelor care pot apărea în

cele mai variate segmente ale activității: personal, echipamente, cauze urgente în oricare din materiile

din competența tribunalului: civilă, penală sau litigii de muncă, contencios administrativ și fiscal,

litigii cu profesioniști, cauze de insolvență, probleme administrative ce țin de aplicarea legilor și

Regulamentului de ordine interioară.

“Bucuria vine din

recunoașterea muncii

depuse”

File din povestea

doamnei judecător Laura

Radu


Responsabilitatea asociată funcției este deosebită, în condițiile în care măsurile adoptate se

reflectă asupra personalului instituției, judecători și personal auxiliar, justițiabililor, terților cu care

instanța intră în raporturi administrative.

Despre plusuri și minusuri mi-aș exprima o rezervă, pentru că nu cred că putem privi funcția

împărțită astfel, ci cred că trebuie urmărit permanent ca atribuțiile legale și regulamentare să fie

exercitate corespunzător, la standarde înalte de calitate, astfel încât feedbackul să ne permită să

cunoaștem mai bine aspectele care necesită atenția noastră și preocuparea pentru îmbunătățire.

3. Vă vedeți exercitând o altă profesie (chiar una non-juridică) în afară de cea de judecător?

Uneori, da, dar astfel de momente trec destul de repede, pentru că mi-am dorit foarte mult să fiu

judecător și continui să am o motivație puternică pentru exercitarea acestei profesii. Chiar dacă viața

unui judecător este austeră, prin raportare la cei din jurul nostru, care nu sunt în această poziție,

consider că ține de alegerea pe care fiecare dintre noi o face la un anumit moment din viața sa și de

aceea, asumarea deciziilor pe care le luăm trebuie să meargă până la capăt.

4. Care este momentul de care vă aduceți aminte cu bucurie din toată cariera de judecător?

Nu aș putea spune că există doar un singur astfel de moment. Cred că fiind prezent și

desfășurându-ți activitatea zi cu zi în instanță, bucuria vine din recunoașterea muncii depuse. Astfel,

menținerea soluțiilor în căile de atac și convingerea că raționamentul formulat pe baza probelor

administrate într-un dosar a fost corect, vin ca o încununare a activității tale. Sentimentele

corectitudinii, al adevărului și al dreptății sunt cele care mă însoțesc în viața profesională și acestea

aduc împreună cu ele sentimentul datoriei împlinite.

5. În oglindă, momentul cel mai de deznădejde?

Răspunsul este că un asemenea moment nu a existat. Ține de modul în care sunt structurată

interior, de valorile pe care le am și la care mă raportez, iar acestea sunt Credința, Nădejdea și

Dragostea.

6. Care sunt principalele trei calități pe care trebuie să le posede orice judecător?

Cred că cele la care m-aș opri, din multele calități pe care un judecător trebuie să le aibă, sunt:

înțelepciunea, echilibrul, capacitatea de a empatiza. Nu cred că poți fi judecător în sensul profund al

termenului, dacă nu treci printr-un continuu proces de perfecționare a acestor calități. Obișnuiesc să le

spun auditorilor că dincolo de problemele de drept pe care sunt chemați a le rezolva, se află oameni cu

situațiile lor de viață și atunci măsurile luate și soluția care urmează a fi pronunțată se desprind în urma

unui proces complex, care le implică în egală măsură.

7. În continuarea întrebării anterioare, considerați că un judecător care activează în

domeniul dreptului civil ar trebui să posede anumite calități în plus pentru a face față cerințelor

specifice cazuisticii cu care se confruntă?

Nu, nu cred că putem face diferențieri ale abilităților judecătorilor după materii. În fiecare ramură

există particularități ale investigației pe care trebuie să o realizezi ca judecător și odată cu experiența

acumulată, în mod firesc se atașează și instrumentele necesare aflării adevărului. În privința

Revista Themis 2016 8

comparației cu profesioniștii din celelalte ramuri ale dreptului, cred că prin excelență, dreptul civil

presupune libertatea de creație pe care poate alte ramuri, tehnice, nu o permit în aceeași măsură.

Posibilitățile prin care poți trece o instituție de drept civil, interferențele ei cu alte instituții, rezultatele

obținute din asocierile dintre acestea sunt nenumărate și cred că acestea conferă frumusețea și

atractivitatea dreptului civil.

8. Cum vedeți dumneavoastră impactul pe care l-au avut noile Coduri? (durata proceselor,

responsabilitatea părților, încărcătura instanțelor, etc.)

Codurile, civil și procesual civil, au fost binevenite în activitatea noastră. Era necesară o adaptare

a legislației de bază, la realitățile contemporane, astfel încât impactul a fost pozitiv. Rolul important

pe care l-au avut a fost acela de a disciplina părțile, și aceasta s-a realizat într-o bună măsură și

continuă să se manifeste, durata proceselor poate fi ținută sub control într-o manieră care îți permite

ca judecător să intervii energic prin mijloacele de coerciție concrete puse la dispoziție, însă din

perspectiva încărcăturii nu a intervenit nicidecum o degrevare. M-aș referi în trecere, la fluctuațiile

reglementării în privința învestirii cu formulă executorie sau încuviințării executării silite, care s-au

reflectat în încărcarea rolului, cel puțin în privința instanțelor din București, a căror situație o cunosc

și despre care pot vorbi. Astfel, abordarea legislativă într-un sens sau altul a condus la o creștere

covârșitoare a numărului acestor cauze, în funcție de competența atribuită de legiuitor. Și acesta nu

este decât un exemplu, între diverse alte situații care au contribuit la creșterea volumului de activitate

al instanțelor pe fondul intrării în vigoare a Noilor Coduri.

9. În ce relație profesională vă aflați cu Institutul Național al Magistraturii?

Foarte bună. Institutul Național al Magistraturii are un rol deosebit de important în formarea

inițială și continuă a magistraților, se implică în proiecte de referință la nivelul școlilor de

magistratură din Europa și toate aceste activități sunt apreciate de colegii noștri. Ceea ce în anul 2005

pornise timid, și mă refer la schimbul de experiențe profesionale derulat prin EJTN, când am avut

prilejul să particip la primul schimb de acest tip cu autoritățile judiciare franceze, astăzi este

instituționalizat, bine pus la punct, desfășurat după un calendar anual, în cadrul căruia se aplică

transparent și se împărtășesc opinii constructive între profesioniștii spațiului juridic european.

Progresele înregistrate de Institut sunt demne de apreciat și în acest cadru adresez felicitările mele

conducerii și întregii echipe care, neobosit, a contribuit la formarea și asigurarea unei imagini de înalt

nivel în rândul școlilor europene de magistratură.

10. Aveți vreun moment mai deosebit pe care vi-l amintiți de când sunteți formator?

Da. Îmi voi aminti cu mare plăcere de surpriza extraordinară pe care în anul 2015, auditorii de

justiție din anul precedent, 2014, grupa 12, mi-au oferit-o, venind la orele 8,00 într-o zi de vineri,

când am în mod obișnuit orele la anul I. I-am găsit pe toți în sala de seminar, așezați cum stăteau cu

un an în urmă și primindu-mă ca și cum orele le aveam împreună. A fost extrem de emoționant pentru

mine, m-au bucurat și au rămas în memoria mea ca într-o fotografie care ascunde în ea o poveste

numai de noi știută.


11. Cum considerați că au evoluat, de-a lungul timpului, auditorii de justiție? (din punct de

vedere al pregătirii, moral, relațional, etc.)

Activitatea mea ca formator al Institutului Național al Magistraturii în cadrul departamentului de

formare inițială, la disciplina drept civil, a debutat în anul 2006. Până atunci, în anii 2002- 2004, m-

am preocupat de coordonarea auditorilor de justiție în activitatea practică, la instanțe. Aș spune că, în

acest interval de timp pe care l-am avut dispoziție, în care m-am întâlnit cu mai multe serii de

auditori, există o constantă și anume cea a curiozității profesionale, a interesului pentru aflarea cum se

întâmplă efectiv în sala de ședință activitățile pentru care informația teoretică există. Această dorință

de cunoaștere practică mă bucură an de an și mă construiește deopotrivă cu fiecare grupă de auditori

cu care am ocazia să discut la seminarele pe care le susțin.

12. Ce i-ați sfătui pe foștii, actualii și viitorii auditori de justiție?

Le-aș recomanda să înțeleagă și să integreze rolul pe care Institutul Național al Magistraturii îl are

în formarea lor profesională, inițială și continuă, și alături de cunoștințele profesionale, teoretice și

practice, să nu uite cuvintele pe care Mihail Kogălniceanu le-a rostit cu prilejul alegerii lui Alexandru

Ioan Cuza ca domn al Moldovei, la 05 ianuarie 1859: „Fii dar omul epocei; fă ca legea să

înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria ta, ca Domn fii bun, fii blând; fii bun mai

ales pentru aceia pentru care mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi... Fă, dar, ca domnia

Ta să fie cu totul de pace și de dreptate(...) Fii simplu, Măria ta, fii bun, fii Domn cetățean; urechea

ta fie pururea deschisă la adevăr și închisă la minciună și lingușire”.

Datorez acest îndemn la rândul meu, Președintelui Tribunalului București, domnul judecător

Viorel Roș, care ne-a primit în decembrie 1996 ca tineri judecători stagiari și ne-a transmis acest

mesaj pe care consider de folos să-l avem în memorie în întreaga activitate.


THEMIS INFO

Nam nec dui vel

sapien semper sollicitudin.

Curabitur dui justo,

venenatis a, pharetra vitae,

ultrices in, velit.

Programul, (intitulat AIAKOS şi

conceput după modelul programului

ERASMUS adresat studenţilor), este derulat de

către Reţeaua Europeană de Formare Judiciară

(REFJ/EJTN), al cărui membru este şi

Institututul Naţional al Magistraturii şi vizează,

în principal, aspecte de cooperare internaţională

în materie civilă şi penală, etică şi deontologie,

abilităţi de comunicare.

Desfăşurarea programului presupune,

pe de o parte, deplasarea auditorilor de justiţie

români, timp de o săptămână, la instituţii de

formare externe şi, pe de altă parte, primirea la

sediul INM a unor vizite ale viitorilor judecători

şi procurori străini. Activităţile derulate pe

parcursul programului au un caracter practic.

Criteriile de selecție a

auditorilor sunt fluența

exprimării, cunoștințele de

limba engleză și motivația

candidaților în a participa

la programul de schimb de

experiențe, aspecte

relevate cu ocazia unui

interviu organizat în

cadrul Institutului Național

al Magistraturii.

Programul EJTN de

schimb de experiență

adresat auditorilor de

justiție, judecătorilor și

procurorilor europeni

Anul acesta am avut plăcerea deosebită de a lua parte la

programul AIAKOS, o ocazie unică pe care aș dori să o

împărtășesc cu voi, cititorii.

Experiența este una pe care greu o pot exprima în

cuvinte, deoarece pleiada de trăiri, oamenii deosebiți pe care i-

am cunoscut și numeroasele aspecte, respectiv soluții din

sistemele juridice ale statelor membre participante m-au marcat

în mod profund.

Cu riscul de a suna a hiperbolizare, practic, acea

săptămână petrecută alături de auditori, judecători și procurori

din Belgia, Spania, Germania, Italia, Slovenia, Cehia, Slovacia

și Polonia a reușit să transforme un an zbuciumat într-unul de

care îmi voi aduce mereu aminte cu drag.

Au existat, fără putință de tăgadă, aspecte mai puțin

plăcute, precum suprapunerea peste programul din cadrul

Institului Național al Magistraturii și (multi)multitudinea de

activități care generau (începând cu a treia zi de program) o

stare de oboseală, resimțită atât de colegii români, cât și de cei

veniți de peste hotare.

În urma acestei expuneri, este justificat să considerați

că sunt nepermis de părtinitor cu privire la aspectele pozitive

ale experienței AIAKOS. Pe cale de consecință, tocmai pentru

a demantela această potențială critică, consider că este oportun

să citim gândurile așternute și de către alți partcipanți.

În acest sens, această incursiune va debuta cu modul în

care a fost percepută experiența AIAKOS de către Laura-Elena

Lupu, auditoare de justiție din cadrul Institutului Național al

Magistraturii:

„Am avut ocazia să cunosc oameni, fie auditori ca noi,

fie tineri magistrați, care m-au impresionat prin deschiderea și

prin bunăvoința pe care ne-au arătat-o. Am descoperit că, în

ciuda diferențelor dintre țările din care provenim, dintre

culturile în care ne-am format, suntem foarte asemănători.

Avem ambiții, temeri și speranțe asemănătoare. Ne dorim să

fim magistrați cât mai buni, să ne autodepășim și să ne

perfecționăm, prin folosirea fiecărei experiențe la care avem


șansa să participăm.

Atât noi, cât și colegii noștri am fost dornici să comparăm, pentru a învăța cât mai multe unii de la

ceilalți și pentru a putea aborda problemele cu care ne vom confrunta în decursul carierei noastre dintr-o

perspectivă nouă.

Pasiunea comună pentru drept a reprezentat atât punctul de plecare pentru dezbaterile pe teme

juridice pe care le-am purtat, dar și oportunitatea de a lega prietenii.

Pentru mine, personal, programul Aiakos a constituit una dintre cele mai interesante experiențe

din cadrul Institutului Național al Magistraturii. Am rămas profund impresionată de colegii noștri de

peste hotare.

Programul în sine a fost foarte bine structurat, permițând invitaților noștri să ia cunoștință atât

despre sistemul nostru de drept, cât și despre cultura si frumusețea României.

La finalul săptămânii, m-am simțit revigorată și nu am putut decât să regret că momentele

frumoase pe care le-am petrecut datorită implicării mele în acest program au ajuns la sfârșit.”

Depășind zona de confort a spațiului carpato-danubiano-pontic, îl surprindem pe Rupert Jens,

procuror german în al doilea an de activitate, care mi-a mărturisit că:

„ Programul AIAKOS a fost o experiență care a depășit chiar și cele mai înalte așteptări pe care le

aveam.

În afară de faptul că am învățat o mulțime de lucruri despre sistemul judiciar al țărilor participante

am sincera impresie că sistemul judiciar va fi în mâini foarte bune luând în considerare inteligența și

idealismul colegilor pe care am avut onoarea de a-i întâlni.

Consider că astfel de programe realizate de către EJTN și alte instituții europene reprezintă o

modalitate foarte bună de a revigora ideea europeană, demers absolut esențial în aceste vremuri dificile.

Însă, fără doar și poate, cel mai mult m-au impresionat amabilitatea excepțională, ospitalitatea

colegilor români și angajamentul lor extraordinar pentru lucrurile bine făcute, atât din punct de vedere

curicular, educativ, cât și din punct de vedere al diversității activităților sociale desfășurate seară de seară.

Vă mulțumesc!”

Nu în ultimul rând, tot din rândul participanților germani, avem plăcerea de a citi din experiența

trăită de Sven Filges, judecător în anul al treilea de activitate, care a ținut să ne împărtășească

următoarele:

„ Când am auzit prima dată despre programul AIAKOS, în această primăvară, nu am fost sigur la

ce să mă aștept și chiar (dacă numai pentru un moment) am avut dubii dacă ar trebui să particip.

Ezitare mea a izvorât, în principal, dintr-un ușor disconfort când mă gândeam la stiva de dosare

care ar fi așteptat cu nerăbdare întoarcerea mea. La fel ca și colegii mei din Germania, dar, spre deosebire

de majoritatea celorlalți participanți (ceea ce nu am știut atunci) eu deja profesez în calitate de judecător

de aproape trei ani.


Mult mai puternică decât ezitarea a fost curiozitatea de a învăța ceva nou, așa că am aruncat o

privire paginii web a EJTN-ului. În opinia lor, programul este "dedicat viitorilor și actualilor magistrați,

aflați la începutul carierei judiciare pentru a le oferi posibilitatea de a învăța despre alte sisteme judiciare

și programe de formare, pentru a-și îmbunătăți cunoștințele de legislația UE și a instrumentelor de

cooperare judiciară, cât și să se întâlnească cu omologii lor și să se dezvolte contacte utile pentru viitorul

vieții lor profesionale.

Suna interesant, așa că am aplicat. Din moment ce aveam în minte să vizitez țara de mai mulți ani,

România a fost prima mea alegere. Aproape uitasem de faptul că am aplicat când am primit confirmarea

EJTN-ului.

Dintr-o dată m-am trezit în aeroportul din București. Ceea ce a urmat a fost pentru mine cu

adevărat una dintre cele mai interesante săptămâni din ultimii ani.

Este aproape imposibil a rezuma săptămâna în câteva propoziții. Pot încerca doar a sublinia

câteva lucruri și aspecte notabile.

În timp ce conținutul tuturor sesiunilor, fără de excepție, a fost foarte variat, pentru mine personal,

partea cea mai de seamă au fost prezentările participanților din diferite state membre cu privire la

propriile lor sisteme, în special formarea profesională a judecătorilor și procurorilor. Poate sună a

naivitate acum, dar am presupus că formarea este destul de similară în toate statele membre ale UE cu cea

din Germania când, în realitate, există (am înțeles acum) diferențe uriașe. Timpul a fost mult prea scurt

pentru a determina avantajele și dezavantajele fiecărui sistem, dar nu acesta a fost, desigur, scopul

activității.

Cu siguranță am învățat foarte multe din această experiență și despre sistemul german, deoarece a

trebuit să îl privesc dintr-o altă perspectivă. Această primă „mostră” în ceea ce privește diferitele sisteme

judiciare ale statelor membre m-a făcut dornic de a obține o înțelegere mai aprofundată.

Pot să mărturisesc fără rețineri că această săptămână m-a impresionat, efect care sunt convins că

va dăinui vreme bună de acum încolo.

Am fost chiar și mai fascinat de oamenii pe care i-am cunoscut acolo. A fost uimitor să facem

schimb de opinii și experiențe diferite, cu colegii mei din toate țările participante.

Din păcate, toate lucrurile bune au un sfârșit. Întors în Germania și stând la biroul meu în

următoarea zi de luni cu teancul de dosare în fața mea mă surprindeam adesea gândindu-mă la această

experiență minunată și la oamenii deosebiți pe care i-am întâlnit.”

În lumina celor transmise de către colegii mei, orice completare este de prisos. Totuși, risc a întina

aceste gânduri aproape feerice cu un puternic îndemn pentru generațiile viitoare de auditori: înscrieți-vă

în programul AIAKOS!

STUDII


DREPT PENAL ŞI PROCESUAL PENAL

Modificările aduse Codului de procedură penală prin OUG nr. 18/2016, în materia

urmăririi penale – între jurisprudența obligatorie și inovația juridică

Procuror Alexandra-Mihaela ŞINC,

Formator INM

Astfel cum se subliniază în chiar expunerea de motive a actului normativ, principala rațiune a adoptării

OUG nr. 18/2016 o constituie transpunerea unor directive europene și punerea legislației procesual penale în

acord cu numeroasele decizii ale Curții Constituționale, care au modificat în mare măsură ”fizionomia” unor

instituții, mai ales dintre cele cu caracter de noutate.

Din analiza textului ordonanței, însă, rezultă că au fost operate și modificări determinate de alți factori

decât cei menționați. În unele cazuri este vorba despre simple corelări ale unor texte care, prin conținutul lor

neclar sau contradictoriu, generau practică neunitară. Există și situații care nu se încadrează în categoriile de

mai sus și în legătură cu care le revine doctrinei și jurisprudenței misiunea de a interpreta intenția legiuitorului.

În materia urmăririi penale, modificările determinate de transpunerea directivelor sunt cele ale art. 286

alin. (2) – introducerea între mențiunile obligatorii din cuprinsul ordonanței a celei privind calea de atac

împotriva acesteia, art. 289 – reglementarea posibilității persoanei de a depune plângere în limba pe care o

înțelege și de a primi citația tradusă în această limbă, art. 318 alin. (7) – lărgirea sferei persoanelor cărora le

este comunicată soluția de renunțare la urmărirea penală1

și art. 308 – modificarea procedurii audierii

anticipate2.

În ceea ce privește demersul de punere în acord a legislației cu deciziile instanței de contencios

constituțional, acestea au generat majoritatea modificărilor în materia renunțării la urmărirea penală3

și a

redeschiderii urmăririi penale4.

Cu privire la celelalte modificări aduse textelor care reglementează urmărirea penală, vom analiza în

cele ce urmează rațiunile care au stat la baza acestora.

Astfel, modificarea art. 2941, în cuprinsul căruia sintagma ”începerea urmăririi penale” a fost înlocuită

cu expresia ”efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o anumită persoană”, a avut ca scop corelarea

acestuia cu prevederile art. 305 alin. (3) CPP, astfel cum a fost modificat prin Legea de punere în aplicare nr.

1 Directiva 2012/29/UE a Parlamentului European și Consiliului din 25 octombrie 2012, de stabilire a unor

norme minime privind drepturile, sprijinirea și protecția victimelor criminalității și de înlocuire a Deciziei- cadru 2001/220/JAI.

2 Directiva 2011/93/UE a Parlamentului European și Consiliului, privid combaterea abuzului sexual asupra

copiilor, a exploatării sexuale a copilului și a pornografiei infantile și de înlocuire a Deciziei-cadru 2000/68/JAI. 3 Decizia CCR nr. 23/2016.

4 Decizia CCR nr. 496/2011.


255/2013; în situația la care se referă acest text, se va proceda la începerea urmăririi penale cu privire la faptă,

se vor efectua cercetări, iar înainte de a se dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o

persoană având o calitate specială, se va sesiza instituția competentă să dispună autorizarea. Soluția adoptată

prin ordonanță este în sensul interpretării date de majoritatea doctrinei și jurisprudenței anterior modificării5.

Mai apoi, art. 305 Cod procedură penală a suferit mai multe modificări ca urmare a adoptării OUG nr.

18/2016.

Astfel, prima dintre modificările aduse alin. (1) a urmărit reglementarea expresă a unei chestiuni deduse

anterior pe cale de interpretare, anume aceea că se va dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă (iar

nu la persoană) şi în cazurile în care presupusul autor este cunoscut sau indicat în cuprinsul actului de sesizare.

Au fost operate însă și două modificări de natură a suscita o serie de dicuții, inclusiv în plan teoretic.

Prima dintre acestea se referă la faptul că la momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă nu se va mai

verifica dacă este incident vreunul din cazurile care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale. În ceea ce

privește unele dintre situațiile prevăzute de art. 16, soluția este justificată din punct de vedere teoretic prin

aceea că, fiind vorba de cauze care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, care se dispune totdeauna

față de o persoană, este logic ca incidența dispozițiilor art. 16 să fie analizată la momentul formulării acuzației

față de o persoană, deci nu mai devreme de momentul la care se dispune efectuarea în continuare a urmăririi

penale.

Cu totul diferit stau însă lucrurile atunci când discutăm despre inexistența faptei, de exemplu sau despre

lipsa caracterului penal al acesteia. Mai mult decât atât, reglementând posibilitatea procurorului de a dispune

începerea urmăririi penale și pentru fapta care se pregătește, ordonanța întărește ideea că ne îndepărtăm de

concepția tradițională cu privire la urmărirea penală, care poate viza doar fapte deja comise, aducând în discuție

o idee nouă, aceea a efectuării urmăririi penale cu privire la faptă încă din faza actelor premergătoare, chiar

dacă acestea nu sunt incriminate expres și nu realizează elementele unei alte infracțiuni. Modificarea se

numără, fără îndoială, printre cele de natură să suscite dezbateri în doctrină; rămâne de văzut, însă, în ce măsura

jurisprudența va valida această inovație a legiuitorului.

În fine, o ultimă modificare a prevederilor art. 305 Cod procedură penală vizează organul competent să

dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale: în cazul în care urmărirea penală pentru o infracțiune care

este de competența organelor de cercetare penală, le-a fost conferită acestora din urmă posibilitatea începerii

urmăririi penale in personam. De altfel, anterior modificării alin. (3) prin OUG nr. 18/2016, în literatura de

specialitate a fost apreciată ca fiind criticabilă soluţia potrivit căreia efectuarea în continuare a urmăririi penale

faţă de o persoană se dispunea numai de către procuror, inclusiv în cazul în care urmărirea penală se efectua de

către organele de cercetare penală; în condiţiile în care acestea din urmă aveau dreptul de a dispune reţinerea

suspectului sau inculpatului, deci o măsură privativă de libertate, ele ar fi putut, prin urmare, să dispună o

măsură mult mai puțin restrictivă precum efectuarea în continuare a urmăririi penale față de o persoană.

5 A se vedea, în același sens, Alina Barbu ș.a., Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, București 2016,

pag.574


În scopul corelării cu prevederile art. 305 alin. (3) Cod procedură penală, au fost modificate și

prevederile art. 311 alin. (2).

Astfel cum am mai arătat6, modificările aduse textului prin OUG nr. 18/2016 au avut ca scop punerea în

acord a reglementării cu jurisprudența instanței de control constituțional.

În acord cu cele reținute în considerentele deciziei Curții Constituționale, au fost introduse criterii noi

pentru aprecierea interesului public în urmărirea penală a unor fapte, altele decât cele avute în vedere și la

individualizarea pedepselor de către instanță, s-a făcut o mai clară distincție între aspectele avute în vedere în

cazul renunțării la urmărirea penală cu privire la faptă și respectiv la urmărirea penală a persoanei și a fost

restrânsă sfera infracțiunilor pentru care această soluție se poate dispune, fiind exceptate cele care au avut ca

urmare moartea victimei.

Cea mai importantă modificare a fost cea corelativă criticii esențiale din cuprinsul deciziei de

neconstituționalitate citate anterior, respectiv reglementarea obligației de a supune, din oficiu, toate soluțiile de

renunțare la urmărirea penală, confirmării judecătorului de cameră preliminară. În conformitate cu practica în

materie a Curții Constituționale, judecătorul de cameră preliminară se va pronunța prin încheiere motivată, în

camera de consiliu, cu citarea persoanei care a făcut sesizarea, a suspectului, inculpatului și a altor persoane

interesate (persoanele cărora le este comunicată ordonanța, potrivit art. 318 alin. (7) CPP) și cu participarea

procurorului. Probele ce se pot administra în fața judecătorului de cameră preliminară se limitează la înscrisuri.

Dincolo de aceste aspecte, însă, noua reglementare a instituției aduce în discuție mai multe probleme.

În primul rând, se pune întrebarea dacă pentru a dispune renunțarea la urmărirea penală este necesar

ca, anterior, să se fi dispus începerea acesteia sau se poate renunța la începerea urmăririi penale încă din

momentul sesizării.

Textele de lege prin prisma cărora trebuie analizată această problemă sunt cele ale art. 7 alin. (2), art.

314 alin. (1) lit. b) și art. 318 alin. (1), (21) și (10) Cod procedură penală

Art. 7 alin. (2) se referă la posibilitatea procurorului de a renunța la exercitarea acțiunii penale, art. 314

alin. (1) lit. b), astfel cum a fost modificat, nu mai vorbește despre urmărirea penală a inculpatului, ci despre

inexistența unui interes public pentru ”continuarea urmăririi penale”, art. 318 alin. (1) ne spune că ”procurorul

poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei”, în acest sens

fiind și prevederile alin. (21). Din toate aceste texte rezultă, în opinia mea, intenția legiuitorului de a lăsa

procurorului posibilitatea să renunțe la urmărirea penală doar după începerea acesteia. Un argument în plus îl

constituie faptul că, în prezent, începerea urmăririi penale se dispune în toate cazurile în care sesizarea nu este

informă, fără analiza prealabilă a incidenței dispozițiilor art. 16 Cod procedură penală. Or, este evident că nu se

poate constata lipsa interesului public în urmărirea penală a unei fapte cu prioritate față de existența unei cauze

care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale și deci atrage o soluție de clasare a cauzei.

Față de cele de mai sus, prevederile art. 318 alin. (10) lit. a) teza I Cod procedură penală, care

reglementează posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a desființa soluția procurorului și a trimite

6 A. Barbu ș.a. – op. cit., pag. 385 și urm.


cauza acestuia pentru începerea urmăririi penale, sunt doar rodul unei necorelări legislative, iar nu dovada unei

intenții diferite de reglementare.

În al doilea rând, față de împrejurarea că legea nu prevede expres o astfel de soluție se pune problema

dacă, atunci când urmărirea penală a fost efectuată in rem anterior renunțării, dar din probele administrate în

cauză rezultă presupunerea rezonabilă în sensul că o persoană a comis fapta, judecătorul poate să trimită cauza

la procuror pentru a dispune efectuarea în continuare a urmăririi penale față de aceasta; în opinia noastră,

răspunsul este pozitiv, câtă vreme judecătorul poate dispune luarea de către procuror a unei măsuri mai

importante, aceea a punerii în mișcare a acțiunii penale.

În al treilea rând, o altă chestiune ce poate suscita discuții este aceea a soluției pe care o poate adopta

judecătorul de cameră preliminară în cauzele în care renunțarea la urmărirea penală s-a dispus după punerea în

mișcare a acțiunii penale, în condițiile în care din probele administrate rezultă că fapta există, este prevăzută de

legea penală și a fost comisă de inculpat, cu forma de vinovăție necesară pentru existența infracțiunii, iar soluția

procurorului este urmarea gravității reduse a faptei și a circumstanțelor personale pozitive ale inculpatului; cum

legea nu prevede un mecanism asemănător celui de la art. 341 Cod procedură penală, prin care judecătorul de

cameră preliminară să dispună începerea judecății, apreciem că singura posibilitate este aceea de a proceda la

trimiterea cauzei la procuror în vederea urmăririi penale, precizând, în considerentele hotărârii, că netemeinicia

soluției de renunțare este determinată de greșita apreciere a gravității faptei și periculozității inculpatului.

Nu în ultimul rând, o prevedere criticabilă, în opinia noastră, este aceea cuprinsă în alin. (10), teza a II-

a, potrivit căreia, după respingerea unei cereri de confirmare a renunțării la urmărirea penală de către instanță,

această soluție nu se mai poate dispune nici pentru alte motive decât cele avute inițial în vedere. O astfel de

interdicție este, credem noi, excesivă, în condițiile în care soluția inițială, neconfirmată de instanță, poate avea

în vedere, de exemplu, doar fapta sesizată și poate să fie adoptată la scurt timp de la comiterea acesteia. Ulterior

se poate ajunge la identificarea autorului, minor, infractor primar, la recuperarea prejudiciului, ceea ce, eventual

asociat cu trecerea unui interval semnificativ de timp de la momentul comiterii faptei, ar putea face incidente

dispzițiile art. 318 Cod procedură penală, în condiții foarte diferite de cele în care această măsură nu fusese

confirmată.

Astfel cum se poate lesne observa, în cele ce preced am încercat să fac o scurtă trecere în revistă a celor

mai relevante modificări aduse reglementării fazei de urmărire penală din cuprinsul Codului de procedură

penală, analizând și posibilele interpretări neunitare ale acestora și propunând câteva soluții. În legătură cu

validitatea acestora jurisprudența urmează a se pronunța.


Soluționarea acțiunii civile în cadrul procesului penal în procese având ca obiect accidente

rutiere care s-au soldat cu vătămarea corporală sau moartea unei persoane

probleme controversate din practica judiciară

Laura-Elena LUPU,

Auditor de justiţie, Anul I

Constantin-Cristi ANDREI,


1. Aspecte introductive

Soluţionarea laturii civile în cadrul procesului penal se face în conformitate cu legea civilă aplicabilă,

așa cum rezultă din prevederile art. 19 alin. (5) C.proc.pen.

Prin urmare, instanţa penală, atunci când soluţionează acţiunea civilă, va ține seama de dispozițiile art.

1.357 alin. (1) C.civ., care prevăd, cu titlu de principiu, că acela care cauzează altuia un prejudiciu printr-o

faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare.

De regulă, cel care răspunde pe latură civilă în procesul penal este inculpatul; însă, în cauzele având ca

obiect accidente rutiere care s-au soldat cu vătămarea corporală sau moartea unei persoane, în procesul penal

mai intervine cel puţin o persoană juridică, care este chemată să răspundă în acţiunea civilă. Este vorba fie

despre Fondul de protecţie a victimelor străzii, atunci când autovehiculul care a provocat accidentul a rămas

neidentificat sau nu era asigurat, fie despre societatea de asigurare la care inculpatul sau proprietarul

autovehiculului avea încheiată poliţa de asigurare obligatorie.

În practica judiciară, atât anterioară intrării în vigoare a noilor coduri, cât şi cea formată sub imperiul

noilor reglementări, au existat opinii divergente, atât cu privire la calitatea în care aceste persoane juridice

participă în cadrul procesului penal, cât și cu privire la modalitatea în care pot fi obligate la plata despăgubirilor

pentru prejudiciul cauzat persoanei vătămate într-un accident rutier (în solidar cu inculpatul sau în mod

exclusiv); de asemenea, în practica judiciară s-a pus problema legalității obligării Fondului de protecție a

victimelor străzii, respectiv a asigurătorului de răspundere civilă delictuală la plata de despăgubiri către unitatea

sanitară unde a fost internată persoana vătămată.

Pornind de la premisa că orice lucrare a omului are fatalmente, caracterul unei opere neterminate,

prezenta lucrare şi-a propus să analizeze, pe scurt, legislația în vigoare7, precum și soluțiile propuse până în

prezent cu privire la problemele de drept menționate mai sus, care au generat practică neunitară.

7 Prezenta lucrare are în vedere forma consolidată a legislației la care face trimitere, valabilă până la data de

09.07.2016.


2. Legalitatea obligării Fondului de protecție a victimelor străzii la plata despăgubirilor către

unitatea sanitară unde a fost internată persoana vătămată într-un accident rutier

2.1.Cadru legal

Potrivit art. 51 din Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000 privind activitatea şi supravegherea

intermediarilor în asigurări şi reasigurări8, care a fost introdus la 1.01.2016, prin Legea nr. 237 din 19

octombrie 2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare si reasigurare9:

„(1) Fondul de protecție a victimelor străzii, denumit în continuare Fond, se constituie ca

asociație, persoană juridică de drept privat fără scop patrimonial, în conformitate cu prevederile legale

referitoare la asociații şi fundații, ale prezentei legi şi ale normelor emise în aplicarea acesteia, având

ca membri toți asiguratorii autorizați să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru

prejudicii produse prin accidente de autovehicule”.

De asemenea, potrivit art. 1 din Legea nr. 237/2015:

„(2) În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:

16. fond național de protecție - asociație, persoană juridică de drept privat fără scop

patrimonial, în conformitate cu prevederile legale referitoare la asociații şi fundații, constituită din

toate societățile autorizate să practice asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii

produse prin accidente de autovehicule, în România fiind denumit Fondul de Protecție a Victimelor

Străzii, denumit în continuare FPVS”.

Scopul Fondului de protecţie a victimelor străzii este prevăzut de alin. (9) al art. 51 din Legea nr.

32/2000:

„(9) Fondul se constituie în scopul:

a) de a furniza informaţii persoanelor vătămate prin accidente de autovehicule, în calitate de

centru de informare (CEDAM);

b) de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de autovehicule, dacă:

(i) autovehiculul, respectiv tramvaiul care a provocat accidentul a rămas neidentificat

sau nu era asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de

autovehicule, cu toate că, în conformitate cu prevederile legale în vigoare,

proprietarul acestuia avea obligaţia să încheie o astfel de asigurare …”.

Prin Ordinul CSA nr. 1/200810

au fost puse în aplicare Normele privind Fondul de protecție a

victimelor străzii. Potrivit art. 5 alin. (4) din acest act normativ:

8 Publicată în M.O. nr. 148 din 10 aprilie 2000; data intrării in vigoare: 10 aprilie 2000; ultima modificare:

1.01.2016. 9 Publicată în M.O. nr. 800 din 28 octombrie 2015; data intrării în vigoare: 1 ianuarie 2016.

10 Ordinul nr. 1 din 4 martie 2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de protecție a

victimelor străzii, publicat în M.O. nr. 287 din 14 aprilie 2008; data intrării în vigoare: 14 aprilie 2008; ultima modificare: 31 ianuarie 2016.


„(4) Nicio entitate care a compensat în orice fel persoanele păgubite sau a oferit acestora servicii în

legătură cu prejudiciile suferite, în baza unor contracte încheiate ori în baza legii, nu are dreptul să

solicite de la Fond recuperarea cheltuielilor efectuate”.

Legea nr. 32/2000 reprezintă transpunerea, în dreptul intern, a Directivei 2009/103/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul

obligației de asigurare a acestei răspunderi.

Obiectivul înscris în preambulul acestei Directive (pct. 14) este ca victima să nu rămână nedespăgubită,

în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este identificat.

„(14) Sunt necesare dispoziții care să prevadă că un organism va garanta că victima nu rămâne

nedespăgubită, în cazul în care vehiculul care a provocat accidentul nu este asigurat sau nu este

identificat.

Este important să se prevadă că victima unui asemenea accident se poate adresa direct acestui organism,

ca un prim punct de contact.

Pe de altă parte, ar trebui să se dea statelor membre posibilitatea de a aplica anumite excepții limitate în

ceea ce privește plata despăgubirii de către acest organism și să se prevadă, în cazul pagubelor materiale

provocate de un vehicul neidentificat, având în vedere riscurile de fraudă, că despăgubirea unor astfel de

pagube poate fi limitată sau exclusă”.

Art. 10 din cap. 4 al Directivei 2009/103/CE stabileşte:

„(1) Fiecare stat membru instituie sau autorizează un organism responsabil cu despăgubirea, cel puțin în

limitele obligației de asigurare, a pagubelor materiale sau a vătămărilor corporale cauzate de un vehicul

neidentificat sau de un vehicul pentru care nu a fost îndeplinită obligația de asigurare prevăzută la

articolul 3”.

2.2.Soluţia propusă

Astfel cum s-a consemnat în cuprinsul minutei întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel Braşov, 4-5 iunie 2015, în practică, în legătură cu

legalitatea obligării Fondului de protecție a victimelor străzii la plata despăgubirilor către unitatea sanitară unde

a fost internată persoana vătămată într-un accident rutier, au fost exprimate două opinii divergente:

Potrivit unei prime opinii, unităţile spitaliceşti care au acordat asistenţă medicală victimei accidentului

de circulaţie şi care s-au constituit părţi civile în cauza penală nu au dreptul la recuperarea cheltuielilor

efectuate de la Fond.

Potrivit celei de-a doua opinii, unităţile spitaliceşti au dreptul la recuperarea cheltuielilor de la Fond.

În favoarea celei de-a doua interpretări, a fost invocată Decizia nr. 3/2010 a Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie, pronunţată într-un recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în

interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 251 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea

de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare, coroborate

cu cele ale art. 24 din C.proc.pen. de la 1968:


„În procesul penal, Fondul de protecție a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă

civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile

către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate”.

Pornind de la această decizie, autorii acestei interpretări au susţinut că Fondul are calitatea de

parte responsabilă civilmente în procesul penal și că, prin urmare, poate fi obligat la plata

despăgubirilor către partea civilă, indiferent dacă aceasta este o persoană fizică sau o persoană

juridică.

Opinia majoritară a participanţilor la întâlnirea dedicată discutării aspectelor de practică neunitară de

la Braşov a fost în concordanţă cu prima opinie arătată mai sus, şi anume în minută s-a consemnat că unităţile

spitaliceşti care au acordat asistenţă medicală victimei accidentului de circulaţie şi care s-au constituit părţi

civile în cauza penală nu au dreptul la recuperarea cheltuielilor efectuate de la Fond.

Pentru a se reţine această soluţie au fost avute în vedere următoarele argumente:

Aşa cum rezultă din preambulul Directivei 2009/103/CE (pct. 14), dar şi din scopul constituirii

Fondului de protecţie a victimelor străzii, aşa cum acesta este prevăzut de Legea nr. 32/2000,

care transpune această directivă, rolul Fondului este de a proteja victima accidentului de

circulaţie.

Victima nu trebuie să rămână nedespăgubită, în cazul în care autovehiculul care a provocat

accidentul nu este asigurat sau nu este identificat.

Prin urmare, Fondul va putea fi obligat la plata de despăgubiri numai către victima accidentului,

nu şi către orice alte persoane fizice sau juridice, prejudiciate direct sau indirect în urma

accidentului.

Urmează ca inculpatul, și nu Fondul, să fie obligat în mod direct către unitatea medicală, pentru

plata cheltuielilor de spitalizare ale persoanei vătămate.

În opinia noastră, Fondul de protecție a victimelor străzii nu poate fi obligat la plata de despăgubiri

către unitatea sanitară care a acordat îngrijiri medicale persoanei vătămate dintr-un accident rutier.

Considerentele mai sus expuse în cadrul întâlnirii dedicate discutării aspectelor de practică neunitară de la

Brașov sunt pertinente și, prin urmare, le îmbrățișăm.

Într-adevăr, scopul constituirii Fondului de protecție a victimelor străzii, așa cum acesta este prevăzut

de legislația în vigoare, interpretată în lumina Directivei 2009/103/CE, este de a asigura ca prejudiciul cauzat

victimei să fie acoperit.

Dacă Fondul ar avea obligaţia de a despăgubi inclusiv unitatea sanitară unde a fost internată victima,

resursele financiare limitate de care dispune Fondul nu ar mai putea fi concentrate pe despăgubirea victimelor,

persoane fizice, care au suferit o vătămare în mod direct în urma accidentelor de circulație.

Victima accidentului de circulație dispune, de regulă, de mai puține resurse financiare și are o nevoie

mai stringentă de a-și vedea acoperit prejudiciul suferit în urma evenimentului care i-a cauzat o vătămare în

mod direct, în comparație cu unitatea sanitară, persoană juridică, indirect prejudiciată. În ceea ce privește


unitatea sanitară, aceasta va putea obține plata de despăgubiri pentru cheltuielile de spitalizare efectuate cu

persoana vătămată pe calea dreptului comun, în urma angajării răspunderii civile delictuale a inculpatului, în

conformitate cu dispozițiile art. 1.357 C.civ.

3. Legalitatea obligării inculpatului, în solidar cu Fondul de protecţie a victimelor străzii la plata

despăgubirilor către persoana vătămată într-un accident rutier

3.1.Cadru jurisprudenţial

Aşa cum s-a arătat mai sus, prin Decizia nr. 3/2010, pronunţată într-un recurs în interesul legii, Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 251 din Legea nr.

32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare,

coroborate cu cele ale art. 24 din C.proc.pen. de la 1968:

„În procesul penal, Fondul de protecție a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă

civilmente și poate fi obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile

către persoanele păgubite prin accidente de vehicule neasigurate”.

În considerentele acestei decizii, s-au reţinut următoarele:

Răspunderea civilă a Fondului de protecție a victimelor străzii, ca parte responsabilă civilmente,

este guvernată de regulile speciale cuprinse în dispozițiile Legii nr. 32/2000, cu modificările și

completările ulterioare și ale normelor adoptate în temeiul acesteia.

Aceste dispoziții transpun legislația comunitară şi urmăresc obiectivul înscris în preambulul

Directivei 2009/103/CE ca victima să nu rămână nedespăgubită în cazul în care vehiculul care a

provocat accidentul nu este asigurat (pct. 14).

Normele privind Fondul de protecție a victimelor străzii stabilesc, în art. 11 alin. (1) și (2), că

drepturile persoanelor prejudiciate se exercită împotriva Fondului și că aceste persoane vor fi

despăgubite de către Fond în baza hotărârii judecătorești.

Potrivit art. 13 din aceleaşi norme, după plata despăgubirilor, Fondul se subrogă în drepturile

persoanelor prejudiciate, persoana sau persoanele responsabile pentru repararea prejudiciului

având obligația să ramburseze Fondului despăgubirile plătite.

Normele invocate conduc la concluzia că Fondul va putea fi obligat, singur, la plata

despăgubirilor, iar după plata acestora se va subroga în drepturile persoanelor prejudiciate,

îndreptându-se împotriva inculpatului, autor al accidentului, pentru recuperarea despăgubirilor

achitate.


În minuta întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curți de Casație și Justiție cu preşedinţii secţiilor

penale ale curţilor de apel Braşov, 4-5 iunie 2015, s-au consemnat mai întâi cele două opinii divergente

existente în practică, cu privire la legalitatea obligării inculpatului în solidar cu Fondul de protecţie a victimelor

străzii la plata despăgubirilor către persoana vătămată într-un accident rutier.


1) Într-o primă opinie, Fondul ar urma să fie obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata

despăgubirilor către persoana vătămată într-un accident rutier.

Aceasta opinie s-a întemeiat pe Decizia în interesul legii nr. 3/2010, menţionată mai sus.

2) Potrivit celei de-a doua opinii, răspunderea Fondului nu ar putea să fie angajată decât împreună cu

răspunderea inculpatului.

În acest sens, s-a arătat că principala obligaţie de reparare a prejudiciului îi revine

inculpatului; acesta este autorul faptei cauzatoare de prejudicii.

Faptul că legea specială reglementează angajarea răspunderii Fondului, în calitate de

persoană responsabilă civilmente, nu are semnificaţia unei cauze exoneratoare de răspundere

pentru inculpat; cauzele exoneratoare de răspundere civilă delictuală sunt prevăzute de

dispoziţiile art. 1.351-1.356 C.civ.

Opinia majoritară consemnată în minuta întâlnirii pe practică neunitară a fost în concordanță cu

primul punct de vedere redat mai sus, şi anume în sensul că Fondul de protecție a victimelor străzii poate fi

obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele păgubite prin

accidente de vehicule neasigurate.

În sprijinul soluţiei propuse au fost reţinute următoarele argumente:

Decizia în interesul legii nr. 3/2010 este în continuare aplicabilă, dat fiind faptul că normele

incidente nu au suferit modificări de natură să o lipsească de efecte.

Art. 86 C.proc.pen. prevede expres faptul că persoana responsabilă civilmente poate fi obligată

şi singură la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune.

În ceea ce ne privește, constatăm că art. 24 din C.proc.pen. de la 1968 are drept corespondent în

reglementarea actuală art. 86 din C.proc.pen.

Art. 11 alin. (1) şi alin. (2), precum şi art. 13 din Normele privind Fondul de protecție a victimelor

străzii au în prezent acelaşi conţinut ca şi la data pronunţării Deciziei nr. 3/2010.

Art. 251 din Legea nr. 32/2000 a fost abrogat la 1.01.2016 prin Legea nr. 237 din 19 octombrie 2015. În

acelaşi timp, Legea nr. 237 din 19 octombrie 2015 a introdus în cuprinsul Legii nr. 32/2000, după articolul 5,

un nou articol: art. 51. Comparând dispoziţiile art. 25

1, în forma de înainte de abrogare, cu dispoziţiile art. 5

1

nou-introduse din Legea nr. 32/2000, se observă că acestea nu diferă în esenţă.

Ţinând seama că dispoziţiile legale care au întemeiat soluţia reţinută de Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. 3/2010 nu au suferit modificări de esenţă, apreciem că această Decizie

este în continuare actuală.

În consecință, achiesăm la soluția potrivit căreia Fondul de protecție a victimelor străzii urmează să fie

obligat singur, iar nu în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor către persoana vătămată într-un accident

rutier, pentru argumentele reținute în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 3/2010, care au fost redate

mai sus.


4. Legalitatea obligării asiguratorului de răspundere civilă delictuală la plata despăgubirilor

către unitatea sanitară unde a fost internată persoana vătămată într-un accident rutier

4.1.Cadru legal

Potrivit art. 320 din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii:11

„(1) Persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătăţii altei persoane, precum şi daune sănătăţii

propriei persoane, din culpă, răspund potrivit legii şi au obligaţia să repare prejudiciul cauzat

furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenţa medicală

acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii de servicii

medicale.

Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subrogă în

toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate şi dobândesc calitatea

procesuală a acestora în toate procesele şi cererile aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de

faza de judecată”.

Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (1) și (3) din Legea nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind

asigurările şi reasigurările în România12

:

„(1) Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat sa le plătească cu titlu de

dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum

şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

(3) Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formulează pretenţii de despăgubiri sunt

soţul (soţia) sau persoane care se afla în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului

asigurat, răspunzător de producerea accidentului”.

Art. 55 din Legea nr. 136/1995 prevede:

„(1) Despăgubirile se plătesc de către asigurător persoanelor fizice sau juridice păgubite.”


Cu ocazia întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curți de Casație și Justiție cu preşedinţii secţiilor

penale ale curţilor de apel Braşov, 4-5 iunie 2015, au fost evidenţiate două opinii în legătură cu problema

legalităţii obligării asiguratorului de răspundere civilă delictuală la plata despăgubirilor către unitatea sanitară

unde a fost internată persoana vătămată într-un accident rutier.

Într-o opinie, asigurătorul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de spitalizare către unitatea sanitară

unde a fost internată persoana vătămată.

Din interpretarea art. 313 alin. (1) (în prezent este vorba despre art. 320 alin. 1) din Legea nr.

95/2006, rezultă că doar autorul faptei ilicite are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat

11 Publicată în M.O. nr. 652 din 28 august 2015; data intrării în vigoare: 28 august 2015; ultima modificare: 3

iunie 2016. 12

Publicată în: M.O. nr. 303 din 30 decembrie 1995; data intrării în vigoare: 1 februarie 1996; ultima modificare: 27 iulie 2015.


furnizorului de servicii medicale, reprezentând cheltuielile ocazionate de asistenţa medicală

acordată persoanei vătămate.

De asemenea, din interpretarea per a contrario a art. 50 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 136/1995,

reiese că asigurătorul este obligat să plătească despăgubiri doar persoanelor direct prejudiciate

prin accidentul de circulaţie.

Este vorba despre persoanele păgubite prin vătămare corporală sau deces, prin avarierea ori

distrugerea de bunuri, inclusiv soţul (soţia) sau persoanele care se afla în întreţinerea autorului

faptei ilicite.

În niciun caz însă nu este vorba despre entităţile prejudiciate indirect din cauza accidentului de

circulaţie, cum sunt unităţile sanitare.

Potrivit celeilalte opinii, asigurătorul poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către unitatea

sanitară.

Art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 prevede că despăgubirile se plătesc de către asigurător

persoanelor fizice sau juridice păgubite.

În consecinţă, asigurătorul de răspundere civilă delictuală poate fi obligat la plata despăgubirilor

către unitatea sanitară unde a fost internată persoana vătămată într-un accident rutier, în limitele

contractului de asigurare.

Opinia majoritară a participanţilor la întâlnirea dedicată discutării aspectelor de practică neunitară de

drept penal şi procesual penal de la Braşov a fost în sensul celui de-al doilea punct de vedere menţionat mai

sus, aşadar, în sensul obligării asigurătorului direct la plata cheltuielilor către spital.

Suntem de acord cu soluția potrivit căreia asigurătorul de răspundere civilă delictuală poate fi obligat

la plata cheltuielilor de spitalizare către unitatea sanitară unde a fost internată persoana vătămată într-un

accident rutier. În susținerea acestei opinii, avem în vedere dispozițiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995,

care acoperă şi ipoteza obligării asigurătorului la plata de despăgubiri către o persoană juridică, aşa cum este

cazul unităţii spitalicești.

5. Participarea asiguratorului de răspundere civilă delictuală în procesul penal, în cauzele având

ca obiect accidente rutiere soldate cu vătămarea unor persoane. Calitatea procesuală.

Consecinţe

În anul 2015, procurorul general a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu o cerere de recurs în

interesul legii, prin care a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar în ceea ce

priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală:

cu privire la calitatea procesuală a societăţii de asigurare în ipoteza asigurării obligatorii de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule şi

cu privire la limitele răspunderii acesteia.


Înalta Curte a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general şi, prin Decizia nr. 1/2016,

a statuat că:

„în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule,

societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură

prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile

legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”.

Aceeaşi soluţie fusese reţinută şi în minuta întâlnirii reprezentanţilor Înaltei Curți de Casație și Justiție

cu preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel Braşov, 4-5 iunie 2015.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală a asigurătorului de răspundere civilă delictuală, în Decizia nr.

1/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a reţinut că:

Decizia nr. I/2005, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite (care a

generat practica neunitară în materie şi prin care se hotărâse că societatea de asigurare participă

în procesul penal în calitate de asigurător de răspundere civilă) nu mai este de actualitate.

Prin art. 86 din Legea nr. 135/2010, faţă dispoziţiile art. 24 alin. (3) din C.proc.pen. de la 1968,

legiuitorul a extins expres sfera răspunderii civile în procesul penal de la obligaţia legală de

răspundere pentru fapta altuia la obligaţia de răspundere civilă contractuală.

Cum asigurătorul răspunde pentru asigurat în condiţiile art. 49 din Legea nr. 136/199513

şi în

temeiul contractului de asigurare, se poate reţine ca întrunită cerinţa art. 86 din Codul de

procedură penală, şi anume aceea ca asigurătorului de răspundere civilă obligatorie să îi

incumbe o obligaţie legală şi deopotrivă convenţională de reparare a prejudiciului cauzat prin

infracţiune; ca urmare, acesta trebuie să participe în procesul penal în calitate de parte

responsabilă civilmente.

Limitele în care asigurătorul de răspundere civilă obligatorie este ţinut să răspundă în procesul penal ca

parte responsabilă civilmente sunt cele din contractul de asigurare, cu precizarea că în respectivul contract

părţile nu pot stipula limite inferioare celor stabilite de autoritatea de supraveghere în materie.

În ceea ce priveşte modul de obligare a asigurătorului de răspundere civilă delictuală la plata

despăgubirilor civile faţă de persoana vătămată, solidar sau exclusiv, prin aceeaşi Decizie, Înalta Curte de

Casație și Justiție a apreciat că:

Dispoziţiile art. 49 şi ale art. 55 din Legea nr. 136/1995 instituie răspunderea exclusivă a

asigurătorului pentru prejudiciile cauzate de asigurat.

13 Art. 49 din Legea nr. 136/1995 prevede că:

Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund faţă de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum şi tramvaie şi pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu:

legislația in vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul şi cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă şi cel prevăzut în contractul de asigurare;

legislația româneasca în vigoare, în cazul în care persoanele păgubite sunt cetățeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, în timpul unei călătorii ce leagă direct doua teritorii în care este valabil tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene, dacă nu exista birou național pe teritoriul traversat în care s-a produs accidentul.


Acest fapt este, de altfel, în acord, atât cu dispoziţiile legale care reglementează asigurarea de

răspundere civilă obligatorie, cât, mai ales, cu cadrul contractual care fundamentează raporturile

juridice dintre părţi.

Cu toate că răspunderea de care este ţinut asigurătorul R.C.A. este una limitată de contractul de

asigurare şi de lege, nimic nu împiedică antrenarea răspunderii civile delictuale a asiguratului, în

temeiul principiului reparaţiei integrale a prejudiciului, pentru diferenţa de despăgubire

nesuportată de asigurător.

În opinia noastră, considerăm întemeiată Decizia nr. 1/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În procesul penal nu există decât participanții prevăzuți expres de dispozițiile art. 29 și urm. din

C.proc.pen. Având în vedere scopul pentru care asigurătorul de răspundere civilă delictuală intervine sau, după

caz, este introdus în cauză (și anume acela de a repara, potrivit legii civile, prejudiciul cauzat prin infracțiune),

precum și modificarea adusă prin C.proc.pen. în vigoare definiției părții responsabile civilmente (astfel încât

aceasta să acopere și ipoteza persoanei care are obligația convențională de a repara prejudiciul), rezultă că, în

procesul penal, asigurătorul de răspundere civilă delictuală are calitatea de parte responsabilă civilmente.

Cu privire la întrebarea dacă asiguratul vinovat de producerea prejudiciului poate fi obligat concomitent

cu asigurătorul său la plata despăgubirilor civile către persoana vătămată, sau dacă, dimpotrivă, în cazul

asigurării auto obligatorii, persoana vătămată își poate formula pretențiile numai împotriva asigurătorului de

răspundere civilă, în limitele obligației acestuia, suntem de acord cu soluția consacrată de către Înalta Curte de

Casație și Justiție prin Decizia nr. 1/2016.

De asemenea, după cum s-a arătat în doctrină, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 are calitate de

prevedere specială față de dispozițiile C.civ. și trebuie să se aplice, prin urmare, cu prioritate. Potrivit art. 54

alin. (1) din Legea nr. 136/1995, în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile

persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România

se exercită împotriva asiguratorului de răspundere civilă, în limitele obligației acestuia.

În consecință, considerăm întemeiată soluția obligării asigurătorului de răspundere civilă delictuală la

plata despăgubirilor civile faţă de persoana vătămată în mod exclusiv, în limita asumată prin contractul de

asigurare, iar ceea ce excede acestei limite urmează să fie plătit de către asigurat.


Considerații privind soluția dată acțiunii civile în procesul penal

Silvia-Denisa CRISTEA,


Aspecte generale

Alături de conflictul de drept penal (raport juridic penal), se poate ivi și un conflict de drept extrapenal

(un raport juridic extrapenal). Atunci când acest raport juridic extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în

fața organelor judiciare în vederea obținerii unei reparații pentru vătămare. Mijlocul juridic (instrumentul) care

servește la aducerea raportului de conflict civil în fața organelor judiciare este acțiunea în justiție, care poartă

denumirea de acțiune civilă.14

Criticabilă din multe puncte de vedere (împovărează desfășurarea procesului penal, afectează egalitatea

armelor – întrucât victima care exercită acțiunea civilă beneficiază de întreg ,,aquis-ul” procesului penal,

respectiv de un material probant calificat administrat de autoritatea statului), opțiunea legislativă este încă, în

realitățile social-economice și judiciare actuale, cea mai bună soluție pentru a obliga victima să nu recurgă la o

procedură civilă separată care, în final, ar expune-o unor eforturi inutile și ,,revictimizării”15

.

Soluționarea acțiunii civile în procesul penal este circumscrisă atât normelor procesual penale,

prevăzute la art. 25-26 Cod procedură penală, coroborat cu art. 397 Cod procedură penală, care indică

posibilele soluții dispuse de instanța penală, cât și, în completare, normelor civile prevăzute la art. 1349-1395

Cod civil, care guvernează materia răspunderii civile delictuale.

În cazul condamnării inculpatului și în măsura în care sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale, instanța îl va obliga pe inculpat la repararea prejudiciului cauzat părții civile. Însă eventualele cauze

de achitare a inculpatului ori de încetare a procesului penal – prevăzute la art. 16 Cod procedură penală - nu

presupun, în mod necesar și respingerea acțiunii civile ca neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 25 alin. (5) Cod procedură penală, instanța penală va lăsa nesoluționată acțiunea

civilă exercitată în cadrul procesului penal, în cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b), teza întâi, lit. e), f),

g), i), j), precum și în cazul prevăzut la art. 486 alin. (2) Cod procedură penală. După modificarea legislativă

introdusă prin O.U.G 18/2016, împăcarea părților nu mai constituie pentru instanța penală un motiv de a lăsa

nesoluționată acțiunea civilă. Noua soluție este, în acord cu prevederile art. 159 alin. (2) Cod penal, constatarea

ca stinsă a acțiunii civile, urmare a intervenției acestei cauze care înlătură răspunderea penală.

Interpretarea per a contrario a art. 25 alin. (5) este aceea că, în celelalte cazuri decât cele enumerate,

instanța fie va admite, fie va respinge acțiunea civilă.

14 Nicolae Volonciu (coordonator) și colaboratorii, Noul cod de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,

București, 2014, p. 58. 15

Mihail Udroiu (coordonator) și colaboratorii, Codul de procedură penală, comentariu pe articole, Ed. C.H.Beck, București, 2015, p. 123.


Astfel, în caz de achitare a inculpatului ca urmare a intervenției cazurilor prevăzute la art. 16 alin. (1)

lit. a) sau c) (fapta nu există ori nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea), instanța penală va

respinge acțiunea civilă, ca neîntemeiată.16

Soluția, deși neprevăzută expres de textele de lege, reiese cu evidență, având în vedere că inexistența

faptei ilicite în materialitatea ei reprezintă o condiție pentru antrenarea răspunderii civile delictuale.

De asemenea, lipsa probelor care să indice că fapta a fost comisă de o persoană, nu poate atrage

răspunderea civilă delictuală. Apreciem că formularea acestui text de lege nu vizează ipoteza în care fapta ar fi

urmarea unui alt eveniment decât acțiunea unei persoane, deoarece în această ipoteză, ar exista o suprapunere

cu unul din cazurile prevăzute la litera d) a art. 16, în speță existența unei cauze justificative (spre pildă starea

de necesitate), ori de neimputabilitate (cum este cazul fortuit). Cel mai probabil, textul de lege se referă la lipsa

probelor care să indice faptul că suspectul sau inculpatul a săvârșit fapta respectivă.

Or, în atare condiții, dacă nu se poate proba că fapta a fost săvârșită de persoana chemată să răspundă, nici

antrenarea răspunderii civile a acestei persoane – ori a persoanelor chemate de lege să răspundă pentru aceasta

– nu poate avea loc.

Astfel, se observă că în ipoteza cazului de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b), teza a II-a și d),

precum și în ipoteza incidenței cazului de încetare a procesului penal prevăzut la litera h) a art. 16, legea nu

prevede soluția ce urmează a fi dată acțiunii civile.

Această soluție urmează a fi dedusă, în continuare, cu ajutorul dispozițiilor în materie din Codul civil.

A. Incidența unei cauze justificative (lit. d) teza întâi)

De principiu, înlăturând natura injustă, antijuridică a faptei, cauzele justificative fac să dispară nu doar

responsabilitatea penală, dar și pe aceea civilă. De fapt, existența unei cauze justificative înlătură posibilitatea

aplicării nu numai a unei sancțiuni penale, dar și a oricăror sancțiuni de drept penal sau a unei sancțiuni civile.

Cu privire la sancțiunile civile, s-a precizat că prezența cauzelor justificative sau absența antijuridicității nu este

un impediment care să împiedice în mod absolut impunerea unor obligații civile.17

a) În cazul legitimei apărări18

, răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de atacator este înlăturată19

.

Tot astfel, va fi exclusă răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin deteriorarea instrumentelor

sau mijloacelor folosite la desfășurarea atacului. Legitima apărare nu înlătură, însă, răspunderea

pentru faptele comise în dauna unor terți, cu ocazia apărării, dacă aceștia nu au participat sau

bunurile lor nu au fost folosite la comiterea atacului.20

16 Mihail Udroiu, Procedură penală, partea generală, Ediția a 2-a, Ed. C.H.Beck, București, 2015, p. 149.

17 G. Bodoroncea și colectivul, Codul penal, comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București 2014, pp.71-72.

18 Art. 19 Cod penal.

19 Art. 1360 alin. (1) Cod civil : Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului

un prejudiciu. 20

Florin Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 370.


În ipoteza lezării bunurilor unei terțe persoane trebuie făcută distincția după cum acestea au fost

folosite de atacator ca instrumente pentru atac, situație în care lezarea unor asemenea bunuri este

justificată de legitima apărare.21

În ipoteza în care bunurile nu au fost folosite de atacator ca

instrumente ale atacului, justificarea excluderii răspunderii pentru distrugerea acestora s-ar întemeia

pe starea de necesitate.22

b) Starea de necesitate23

înlătură, în principiu, răspunderea civilă. Însă, potrivit legii civile24

, cel care,

aflat în stare de necesitate, a distrus sau deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori

bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat,

potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză. În contextul acestei reglementări, starea de

necesitate înlătură răspunderea pentru un delict civil, dar poate angaja răspunderea pentru săvârșirea

unui fapt licit, conform regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză (art. 1345-1347 Cod civil).

Se recunoaște, deci, un drept la acțiunea de recuperare a pierderii împotriva celui care a săvârșit

fapta prejudiciabilă.25

De asemenea, potrivit art. 1362 Cod civil, atunci când fapta păgubitoare a fost săvârșită în interesul

unei terțe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul îmbogățirii fără justă

cauză.

Aceste dispoziții trebuie coroborate cu cele ale art. 624 Cod civil, potrivit cărora, în cazul în care o

persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine sau pe altul de un pericol

iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire echitabilă numai de la cel care a fost

salvat. Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau favorizat apariția

pericolului. Astfel, în ipoteza în care persoana datoare să plătească o despăgubire echitabilă este alta

decât cea care a săvârșit fapta penală în stare de necesitate, acțiunea civilă exercitată la instanța

penală ar trebui respinsă, ca neîntemeiată. Se pune însă problema dacă persoana căreia i-a profitat

acțiunea de salvare ar putea fi introdusă în proces, în calitate de parte responsabilă civilmente, cu

alte cuvine, dacă aceasta se circumscrie noțiunii prevăzută de art. 86 Cod procedură penală.26

Se

observă că interpretarea strict literală a textului, care face vorbire de prejudiciu cauzat prin

infracțiune, ar determina excluderea terțului salvat, întrucât suntem într-o ipoteză în care fapta nu

constituie infracțiune, lipsindu-i antijuridicitatea. Apreciem, totuși, că din perspectiva părții civile, o

atare soluție inechitabilă și excesiv de formalistă ar priva-o de dreptul de a obține repararea

21 Apreciem că această soluție nu are suport legal în cadrul prevederilor art. 1360 alin. (1) Cod civil, care exclude

răspunderea civilă pe temeiul legitimei apărări, doar în cazul prejudiciului cauzat agresorului. Prin urmare, în ipoteza lezării bunurilor unui terț, chiar dacă acestea au fost folosite de atacator, răspunderea victimei față de terț se va întemeia tot pe starea de necesitate.

22 G. Bodoroncea și colectivul, op. cit., p. 78.


24 Art. 1361 Cod civil.

25 G. Bodoroncea și colectivul, op. cit., p. 81.

26 Art. 86 Cod penalP : Persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în

întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal și se numește parte responsabilă civilmente.


prejudiciului în cadrul procesului penal, în mod nejustificat, având în vedere că această intervenție a

stării de necesitate este o împrejurare independentă de voința sa.

c) Exercitarea unui drept recunoscut sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea

limitelor prevăzute de aceasta sau îndeplinirea unui obligații impuse de autoritatea competentă,

dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.27

Cu privire la exercițiul unui drept recunoscut de lege, art. 1353 Cod civil prevede că cel care

cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția

cazului în care dreptul este exercitat în mod abuziv28

. Apreciem că pentru exonerarea de răspundere

(atât civilă, cât și penală), legea impune aceeași condiție a exercitării dreptului în limitele prevăzute

de lege, cu alte cuvinte, acțiunea civilă ar trebui respinsă ca neîntemeiată în cazul incidenței cauzei

acestei cauze justificative.

Cu privire la îndeplinirea unei obligații impuse de lege ori de autoritatea competentă, se remarcă

faptul că, în timp ce art. 21 alin. (2) Cod penal impune ca ordinul autorității competente să fie emis

în forma prevăzută de lege și să nu fie vădit ilegal, art. 1364 prevede exonerarea de răspundere

civilă numai dacă persoana nu putea să-și dea seama de caracterul ilicit al faptei sale, săvârșite în

asemenea împrejurări.

Apreciem, în acest sens că legea civilă impune condiții mai restrictive pentru exonerarea de

răspundere, astfel că, ar putea exista situații în care acțiunea civilă să fie admisă. Aceasta, în primul

rând deoarece legea penală impune ca ordinul să nu fie vădit ilegal, adică persoana va fi exonerată

de răspundere, dacă acel ordin, prezintă o aparență de ilegalitate. În schimb, legea civilă pretinde ca

autorul să nu-și fi dat seama de caracterul ilicit al faptei săvârșite, chestiune care se va aprecia in

concreto, luând în considerare, potrivit art. 1358 Cod civil, împrejurările în care s-a produs

prejudiciul, străine de persoana autorului, precum și, dacă e cazul, de faptul că prejudiciul a fost

cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.

d) Consimțământul persoanei vătămate29

înlătură antijuridicitatea faptei penale (mai puțin în cazul

infracțiunilor contra vieții) și, de principiu, și răspunderea civilă30

.

Totuși, potrivit art. 1355 alin. (4) Cod civil, declarația de acceptare a riscului producerii unui

prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata

despăgubirilor. Acest text de lege este incident de exemplu, în materia răspunderii medicale. Astfel,

cu excepția situațiilor în care o procedură medicală are ca urmare moartea victimei (ipoteză în care

oricum consimțământul victimei nu ar fi avut valoare de cauză justificativă nici pe latură penală),

există situații în care, deși pacientul își asumă riscul unei proceduri, răspunderea pentru malpraxis în

27 Art. 21 Cod penal

28 Potrivit art. 15 Cod civil, nici un drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-

un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe. 29

Art. 22 Cod penal. 30

Art. 1355 alin. (3) Cod civil : Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii.


sarcina personalului medical poate fi atrasă în caz de imprudență, lipsă de diligență ori neștiință31

, în

condițiile Legii nr. 92/2006 privind reforma în domeniul sănătății.

B. Incidența unei cauze de neimputabilitate (lit. d) teza a doua)

a) Constrângerea fizică32

. Dacă această constrângere a fost exercitată de o persoană, de principiu,

răspunderea civilă este înlăturată, urmând a răspunde penal și civil persoana care a exercitat

constrângerea. Având în vedere că, pe latură penală, constrângătorul va răspunde în calitate de

instigator, deci va fi parte în procesul penal, apreciem că acțiunea civilă exercitată de victimă

împotriva acestuia (și nu a autorului imediat) ar putea fi exercitată tot în cadrul procesului penal. În

sprijinul acestei soluții sunt și prevederile art. 1369 alin. (1) Cod civil, potrivit cărora, cel care l-a

determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, răspunde în solidar cu autorul faptei pentru repararea

acestuia, precum și dispozițiile art. 1371 Cod civil, care prevăd că dacă la cauzarea prejudiciului au

contribuit, pe lângă fapta intenționată a autorului și forța majoră ori fapta terțului, cel chemat va fi

ținut să răspundă exclusiv pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Per a contrario, în cazul

în care la cauzarea prejudiciului a contribuit exclusiv forța majoră, concretizată în acțiunea terțului

instigator, acesta va răspunde pe latură civilă pentru întreg prejudiciul.

Evident că în situația în care constrângerea fizică îmbracă forma unui eveniment natural,

răspunderea civilă este exclusă.

În planul dreptului civil substanțial, constrângerea fizică este asimilată, prin prisma dispozițiilor art.

1351 Cod civil, forței majore, fiind definită ca orice eveniment extern, imprevizibil, absolut

invincibil și inevitabil. Trebuie menționat faptul că, spre deosebire de cauza justificativă a

constrângerii fizice, în cazul căreia nu interesează dacă acțiunea constrângătoare a fost previzibilă

sau nu, fiind suficient să se constate că făptuitorul s-a aflat sub imperiul ei33

, forța majoră, ca și

cauză exoneratoare de răspundere civilă operează dacă este în mod rezonabil imprevizibilă, pentru

un om mediu și diligent.34

Cu alte cuvinte, în ceea ce privește modalitatea de soluționare a acțiunii

civile, se pot imagina ipoteze în care, deși răspunderea penală este înlăturată, răspunderea civilă să

subziste și în cazul unor evenimente asimilate forței majore, dacă acestea puteau fi în mod rezonabil

prevăzute de autorul faptei ilicite. Este cazul, de exemplu, al inundației ori cutremurului în teritoriile

în care asemenea calamități constituie o stare normală, obișnuită.35

31 Liviu Pop, Ionuț Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Tratat de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic,

București, 2012, p. 549. 32

Art. 24 Cod penal. 33

George Antoniu și colaboratorii, Explicațiile Noului Cod Penal, Volumul I, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 244.

34 Liviu Pop…, op. cit., p. 442.

35 Ibidem.


b) Constrângerea morală36

. Sunt valabile, în sfera de aplicare a acestei cauze justificative, observațiile

făcute în cazul constrângerii fizice, fiind atrasă răspunderea civilă a instigatorului care, cu intenție a

determinat săvârșirea faptei de către autor, acțiunea civilă putând fi exercitată de către persoana

vătămată în cadrul procesului penal.

c) Excesul neimputabil37

. Potrivit art. 1360 alin. (2) Cod civil, poate fi obligat la plata unei

indemnizații adecvate și echitabile cel care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei

apărări. Așa cum s-a apreciat în literatura de specialitate,38

această prevedere se aplică în cazul

incidenței circumstanței atenuante prevăzute la art. 75 alin. (1) lit.b) Cod penal, deoarece în cazul

cauzei de neimputabilitate a excesului neimputabil în legitimă apărare, fapta nu constituie

infracțiune.

Răspunderea civilă în cazul excesului în acțiunea de cea de salvare va putea fi atrasă, cu atât mai

mult cu cât aceasta era posibilă în cazul stării de necesitate, în baza art. 1361, atunci când au fost

bunurile unui terț au fost deteriorate, pentru ca autorul să se salveze pe sine, ori bunurile proprii. De

asemenea, excesul neimputabil în acțiunea de salvare a fost realizată în interesul unui terț, cel

prejudiciat va trebui să se

îndrepte împotriva acestuia, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, conform art.1362 Cod civil.

d) Minoritatea făptuitorului39

. Spre deosebire de legea penală, care prezumă relativ lipsa

discernământului în cazul minorilor care nu au împlinit 16 ani, pe latură civilă, potrivit art. 1366

Cod civil, minorii care nu au împlinit 14 ani sunt prezumați relativ a nu avea discernământ. Prin

urmare, acțiunea civilă în cazul minorilor cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani poate fi admisă, sub

rezerva probei contrare, a lipsei discernământului.

Independent de vârsta sau existența discernământul minorului, răspunderea civilă a celor care în

temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești aveau obligația de a a-l supraveghea,

va fi atrasă, în temeiul art. 1372 Cod civil, care reglementează răspunderea pentru fapta altuia.

Astfel, aceste persoane obligate să supravegheze minorul vor răspunde în cadrul acțiunii civile

exercitate în procesul penal, în calitate de părți responsabile civilmente, în solidar cu inculpatul

minor care a acționat cu discernământ, sau singure, dacă minorul nu avea discernământ.

Exonerarea de răspundere civilă a persoanelor care au obligația să supravegheze minorul poate avea

loc, așa cum prevede alin. (3) al art. 1372 Cod civil numai în cazul în care acestea dovedesc că nu au

putut împiedica fapta prejudiciabilă (forță majoră), sau, în cazul părinților, dacă fapta copilului

constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au exercitat autoritatea părintească. În

aceste ultime ipoteze, legea civilă a instituit în art. 1368 Cod civil o obligație subsidiară de



38 Florin Streteanu, op. cit., p. 458.



indemnizare a victimei, în sarcina minorului, care poate fi obligat la plata unei indemnizații

echitabile către victimă, ținându-se seama de starea patrimonială a părților.

Rămâne de determinat dacă fundamentul acestei obligații subsidiare de indemnizare a victimei îl

constituie răspunderea civilă delictuală sau echitatea, care ar genera un raport obligațional propriu și

distinct. Doctrina40

a apreciat această obligație ca având izvor delictual, având în vedere că ea se

naște tot ca urmare a producerii prejudiciului, astfel că ne situăm în continuare pe terenul

răspunderii civile delictuale subsidiare, fondată, însă, pe ideea de echitate.

Totuși, în practica judiciară s-a statuat că acțiunea civilă în procesul penal se exercită numai față de

inculpat și de persoana responsabilă civilmente, nu și împotriva unor persoane netrimise în judecată,

cum sunt minorii sub 14 ani, cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, chiar dacă ei

au participat la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală; cu atât mai puțin se poate exercita

acțiunea civilă în procesul penal față de părinții acestor minori, daunele putând fi recuperate de la

toți aceștia numai pe calea unei acțiuni la instanța civilă41

.

e) Iresponsabilitatea. Intoxicația.42

Potrivit art. 1367 Cod civil, cel care a cauzat un prejudiciu nu este

răspunzător să îl repare dacă, în momentul săvârșirii faptei păgubitoare era într-o stare, chiar

vremelnică de tulburare a minții care l-a pus în neputință să-și dea seama de urmările faptei sale. La

această ipoteză se adaugă și interzisul judecătoresc, care este exclus de legea civilă de la răspundere,

în temeiul art. 1366, alături de minor. Prin urmare, în caz de achitare a inculpatului pe aceste

temeiuri, răspunderea civilă va fi, în principiu exclusă.

Totuși, potrivit alin. (2) al art. 1367, cel care a cauzat prejudiciul va fi răspunzător dacă starea

vremelnică de tulburare este provocată de el însuși, prin beția produsă de alcool, de stupefiante sau

de alte substanțe. Această ipoteză este în acord și cu soluția de pe latură penală, cauza de

neimputabilitate a intoxicației neoperând nici ea în acest caz.

Și în aceste cazuri există obligația autorului care nu a avut discernământ43

de a indemniza în mod

echitabil victima, în măsura în care răspunderea persoanelor chemate de lege să-l supravegheze nu

poate fi atrasă.

f) Cazul fortuit44

. Potrivit art. 1351 alin. (3) Cod civil, cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi

prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar

fi produs. Pe latură civilă, mai puțin în ipoteza răspunderii pentru fapta proprie, răspunderea civilă

pentru prejudiciul cauzat de lucruri, animale, ruina edificiului va fi întotdeauna atrasă, chiar în

ipoteza intervenirii unui caz fortuit, aceasta deoarece, în aceste ipoteze speciale, răspunderea este

40 Liviu Pop…,op. cit.,p. 457

41 Nicolae Volonciu…, op. cit., p. 61.

42 Art. 28,29 Cod penal.

43 Art. 1368 Cod civil.



una obiectivă45

, independentă de orice culpă. Prin urmare, singura modalitate de respingere a

acțiunii civile ca neîntemeiată ar fi probarea survenirii unui eveniment de forță majoră (extrinsec

animalului, lucrului, edificiului) ori a faptei victimei sau a unui terț, care să îndeplinească condițiile

forței majore.

Mai trebuie menționat că (exceptând situația ruinei edificiului, când răspunderea civilă poate fi

antrenată doar în sarcina proprietarului), în cazul răspunderii civile pentru animale sau lucruri, cel

care este chemat să răspundă în temeiul legii civile este păzitorul juridic, adică cel care se servește

de bun în orice mod, acesta putând fi nu doar proprietarul, ci și comodatarul, locatarul, dresorul, etc.

C. Incidența unei cauze de nepedepsire (litera h)

Indicii asupra soluționării acțiunii civile în ipoteza cauzelor de nepedepsire se desprind din interpretarea

art. 1369 Cod civil, potrivit căruia, cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe autor să cauzeze un prejudiciu, l-

a ajutat în orice fel să-l pricinuiască răspunde solidar cu autorul faptei.

Astfel, față de cauza de nepedepsire incidentă în cazul participației penale, prevăzută la art. 51 Cod

penal, constând în împiedicarea săvârșirii infracțiunii de către participant, apreciem că dacă instigatorul sau

complicele împiedică consumarea infracțiunii, de principiu și răspunderea civilă a acestora va fi exclusă.

Totuși, potrivit art. 51 alin. (2) Cod penal, răspunderea penală nu este înlăturată dacă actele îndeplinite până în

momentul împiedicării constituie o infracțiune distinctă. Pe cale de consecință, în această ipoteză, nici

răspunderea civilă pentru eventualul prejudiciu cauzat nu este înlăturată.

Mai mult decât atât, apreciem că se pot imagina ipoteze în care, chiar dacă a intervenit împiedicarea

producerii rezultatului și actele îndeplinite până în acel moment nu constituie o infracțiune distinctă, s-ar putea

antrena o răspundere civilă. Un exemplu în acest sens îl reprezintă împiedicarea consumării infracțiunii de

omor, când, fără a se produce vreo vătămare a integrității corporale a victimei, care să atragă incidența vreunei

alte infracțiuni, se produc totuși nișe suferințe psihice care ar putea atrage plata daunelor morale. Este discutabil

în această ipoteză, însă, în ce măsura actele îndeplinite de autor până în momentul în care operează cauza de

nepedepsire nu constituie o infracțiune de amenințare ori privare de libertate (și pe baza existenței acestora să

fie atrasă și răspunderea civilă).

Mai este reglementată de art. 1369 Cod civil și răspunderea solidară a celui care a tăinuit bunuri ce

proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia, precum și răspunderea solidară a celui

care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.

Apreciem că și în această situație, cauza de nepedepsire din dreptul penal, prevăzută la art. 269 alin. (3)

Cod penal și 270 alin. (3) Cod penal, constând în favorizarea sau tăinuirea săvârșită de un membru de familie,

nu poate fi extinsă și în planul dreptului civil. În plan delictual, așa cum am arătat mai sus, nu operează cauze

45 Art. 1375 Cod civil : Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice

culpă, de prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa; Art. 1376 alin. (1) Cod civil : Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de bunul aflat sub paza sa.


de nepedepsire, singurele apte să înlăture răspunderea civilă fiind forța majoră, fapta victimei ori a terțului și, în

cazurile de răspundere civilă subiectivă, cazul fortuit.

O ipoteză în care nepedepsirea potrivit dreptului penal a autorului are reverberații și în ce privește

acțiunea civilă o reprezintă nepedepsirea celui care, potrivit art. 198 alin. (4) Cod penal, a fost prins în

încăierare împotriva voinței sale ori a încercat să-i despartă pe alții. Potrivit art. 1370 Cod civil, dacă

prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără a se putea stabili că a

fost cauzat, sau după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor

răspunde solidar față de victimă.

Apreciem că în această ipoteză, autorul nu va fi pedepsit penal, dacă se dovedește că nu a intenționat să

participe la încăierare, dar nici răspunderea sa civilă nu va putea fi atrasă. Acest lucru deoarece, potrivit art.

1371 Cod civil, dacă la cauzarea prejudiciului au contribuit exclusiv forța majoră, cazul fortuit sau fapta terțului

pentru care autorul nu este obligat să răspundă, răspunderea acestuia din urmă va fi exclusă.

Cu privire la celelalte cauze de nepedepsire, reglementate în cadrul infracțiunilor din partea specială a

Codului Penal, apreciem că legea civilă nu impune o anume soluție în soluționarea acțiunii civile. Astfel,

instanța penală va analiza de la caz la caz întrunirea condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale.

Totuși, în cazul anumitor cauze de nepedepsire, apreciem că acțiunea civilă nu ar putea fi exercitată,

nici în cadrul procesului penal, nici pe cale separată. Aceasta este ipoteza, de exemplu a cauzelor de

nepedepsire a femeii care își întrerupe cursul sarcinii46

ori care își vatămă fătul, în perioada sarcinii47

. În

aceste ipoteze, lipsește persoana prejudiciată prin săvârșirea faptei, avortul constituind o excepție de la

principiul ocrotirii drepturilor subiective civile de la concepțiune.

De asemenea, în ipoteza cauzei de nepedepsire prevăzută la art. 220 alin. (5) Cod penal, respectiv

nesancționarea întreținerii de relații sexuale consimțite cu un minor, dacă diferența de vârstă nu depășește 3

ani, nu poate fi atrasă răspunderea civilă, în opinia noastră. Totuși, având în vedere că fapta intră în sfera

ilicitului penal, deci nu ar fi de neimaginat ipoteze în care fapta să fie generatoare de prejudicii.

În situația incidenței cauzei de nepedepsire a mituitorului, prevăzută la art. 290 alin. (3) Cod penal,

apreciem deopotrivă că o acțiune civilă nu poate fi exercitată, deoarece, pe de o parte, operează confiscarea

bunurilor oferite sau date înaintea denunțului, în temeiul alin. (5) al aceluiași articol. Totodată, persoana

vătămată fiind autoritatea sau instituția publică în cadrul căreia își desfășoară activitatea funcționarul, credem

că o eventuală acțiune civilă ar fi admisibilă în cazul în care, urmare a luării de mită, funcționarul își exercită

atribuțiile într-o manieră defectuoasă, producând un prejudiciu acestei autorități. Însă, în această situație,

izvorul răspunderii civile delictuale îl reprezintă fapta funcționarului, alta decât luarea de mită, care poate

îmbrăca forma unui abuz în serviciu sau altă infracțiune de serviciu.

În situația cauzei de nepedepsire incidente în cazul infracțiunii de abandon de familie, la art. 378 alin.

(4), de principiu, inculpatul achitându-și obligațiile, răspunderea civilă ar trebui să nu se mai antreneze în

46 Art. 201 alin. (7) Cod penal.

47 Art. 202 alin. (7) Cod penal.


sarcina acestuia. Totuși, dacă persoana vătămată face, de exemplu, dovada pierderii unei șanse, în condițiile art.

1385 alin. (4) Cod civil48

, urmare a neplății la timp a pensiei de întreținere, apreciem că ar putea fi antrenată

răspunderea civilă a autorului.

D. Fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege ( litera b, teza a II-a )

Această ipoteză de achitare a fost exclusă de legiuitor din sfera cauzelor care împiedică exercitarea

acțiunii penale și obligă instanța penală să lase nesoluționată acțiunea civilă. Aceasta deoarece vinovăția, ca și

imputabilitatea sau caracterul antijuridic sunt, în filosofia noii reglementări, trăsături esențiale care determină

ca fapta prevăzută de legea penală să fie infracțiune.

Apreciem că și în ipoteza în care este incidentă această cauză de achitare, pe latură civilă, soluția poate

să varieze, în sensul admiterii ori respingerii acțiunii civile. Astfel, spre exemplu în ipoteza unei fapte de lovire

sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. (2) Cod penal, săvârșită din culpă, deși potrivit legii penale nu

există vinovăția sub forma intenției, răspunderea civilă ar putea să fie atrasă, dacă fapta a produs un prejudiciu

(spre exemplu cheltuielile de spitalizare).

Jurisprudența instanței supreme49

este în același sens, aceasta statuând că indiferent de împrejurarea că

fapta este sau nu infracțiune, ori a fost săvârșită cu intenție sau din culpă, răspunderea pentru repararea

prejudiciului este, în principiu, aceeași. De aceea, simpla culpă, chiar vina cea mai ușoară, alături de celelalte

condiții, este suficientă pentru angajarea integrală a răspunderii delictuale. Numai hotărârea definitivă a

instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la

existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar nu și ordonanța procurorului, prin care s-a reținut

necomiterea de către prepușii unei societăți a unei infracțiuni. (I.C.C.J, secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia nr. 3602/05.05.2005).

Concluzii

Soluția dată acțiunii civile în ipoteza incidenței cazurilor de achitare sau încetare a procesului penal poate,

așa cum am arătat, să varieze după următoarele criterii :

- În situația cauzelor justificative sau de neimputabilitate, după ,,forța” acestor cauze, astfel, cele care oferă

făptuitorului justificări dintre cele mai puternice pentru săvârșirea faptei (legitima apărare, constrângerea

fizică) vor exclude, în principiu și răspunderea civilă. Dimpotrivă, în ipotezele de răspundere civilă

obiectivă (pentru lucruri, animale), aceasta nu poate fi exclusă de cazul fortuit, ci exclusiv de forța majoră,

legea civilă impunând condiții mai restrictive pentru operarea exonerării de răspundere în aceste ipoteze,

datorită ideii de garanție, de risc asumat pe care se fundamentează răspunderea pentru bunuri.

48 Potrivit acestui text de lege, dacă fapta ilicită a determinat și pierderea unei șanse de a obține un avantaj sau

de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului , ori, după caz, a evitării pagubei, ținându-se seama de împrejurări și de situația concretă a victimei.

49 Mihail Udroiu, op. cit., p. 148.


Totodată, legea civilă reglementează expres și o protecție a terților prejudiciați în cazul stării de necesitate,

ori a depășirii limitelor acestei stări.

Și în situația cauzelor de neimputabilitate care presupun alterarea discernământului (intoxicație, minoritate,

iresponsabilitate), legea civilă s-a dovedit mai exigentă, prevăzând o obligație subsidiară de indemnizare a

victimei, întemeiată pe ideea de echitate.

- În ipoteza cauzelor de nepedepsire, trebuie distins între infracțiunile care nu sunt per se, generatoare de

prejudicii, prin urmare nici în ipoteza impunității penale, răspunderea civilă nu ar putea fi atrasă și situațiile

care, de principiu ar putea atrage o atare răspundere. Evident că aprecierea trebuie făcută de la caz la caz,

instanța fiind datoare să analizeze condițiile de antrenare a răspunderii civile delictuale.

- Dacă lipsește vinovăția potrivit dreptului penal, prin neincriminarea faptei săvârșite sub forma culpei,

răspunderea civilă poate fi atrasă, ținând cont că art. 1357 alin. (2) Cod civil prevede că autorul

prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Tocmai datorită acestor criterii, nu putem identifica un algoritm de soluționare a acțiunii civile în aceste

ipoteze, soluția putând fi, deopotrivă de admitere sau de respingere a acesteia. Considerăm, însă, că

examinarea anterioară pe care instanța a făcut-o cu privire la latura penală este deosebit de utilă și în

soluționarea acțiunii civile. Remarcăm că în cazurile în care instanța penală este obligată de lege să lase

nesoluționată acțiunea civilă analiza asupra fondului cauzei este mult mai redusă, datorită specificului acelor

cauze (amnistie, prescripție, transfer de proceduri), rolul instanței fiind mai mult unul constatator. Dimpotrivă,

în situația cazurilor de achitare sau încetare a procesului penal pe care le-am tratat în această lucrare, instanța

va antama în profunzime fondul cauzei pentru a se pronunța asupra incidenței eventualelor cauze care

împiedică exercitarea acțiunii penale, existența vinovăției, constrângerii, ș.a., impunând o aplecare atentă

asupra situației de fapt. Pentru aceste rațiuni, instanța va fi, implicit familiarizată cu cauza și prin urmare,

îndreptățită (mai mult decât instanța civilă) să soluționeze și latura civilă.

Totuși, această soluție, preferabilă părții civile și în favoarea soluționării unitare și optime a procesului nu

trebuie să nesocotească principiul accesorialității acțiunii civile față de cea penală. Prin urmare, este necesar ca

instanța penală să cerceteze atent dacă fapta pentru care se exercită acțiunea penală constituie și fapta delictuală

generatoare a răspunderii civile.

Considerăm că soluția ce trebuie dată acțiunii civile în cazul în care nu este îndeplinită condiția caracterului

accesoriu, ar trebui să fie în sensul respingerii ca inadmisibilă, pentru a evita ca aceasta să aibă autoritate de

lucru judecat în fața instanței civile, având în vedere că, de principiu, părțile, obiectul (repararea prejudiciului)

și cauza (răspunderea civilă delictuală) vor fi aceleași.


Modalitatea de calculare a termenului de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. 1 codul de

procedură penală raportat la decizia CCR nr. 336/2015

Ana-Maria PÎRVU,

Auditor de justiţie, Anul II

Potrivit art. 235 alin. 1 Cod procedură penală, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună

cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi și libertăți cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei

arestării preventive.

Cu privire la acest termen, s-a pus problema în practică dacă acesta este un termen de decădere,

nerespectarea lui atrăgând nulitatea absolută a propunerii de prelungire a arestării preventive sau, din contră,

este un termen de recomandare.

Prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, CCR a tranșat această controversă, admițând excepția de

neconstituționalitate și constatând că dispozițiile art. 235 alin. 1 Cod procedură penală sunt constituționale în

măsura în care nerespectarea termenului ,,cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive,,

atrage incidența art. 268 alin. 1 Cod procedură penală referitoare la decăderea procurorului din dreptul de a mai

propune prelungirea, în caz contrar fiind încălcat, pe de-o parte, dreptul fundamental la apărare al inculpatului

arestat consacrat de art. 24 din Constituție și de art. 6 parag. 3 lit. b din Convenția europeană a drepturilor

omului, iar pe de altă parte, art. 124 din Constituție privind înfăptuirea justiției.

Odată tranșată această chestiune de către Curtea Constituțională, s-a ridicat altă problemă: aceea a

stabilirii naturii juridice a acestui termen și a modalității de calcul al acestuia, având în vedere considerentele

deciziei Curții Constituționale.

Astfel, într-o opinie, s-a arătat că în asemenea situații sunt incidente dispozițiile art. 271 Cod procedură

penală cu argumentul că acest termen de 5 zile este inclus, se suprapune cu termenul pentru care a fost luată

măsura arestării preventive, astfel că nu se pot aplica alte reguli de calcul. De asemenea, se are în vedere scopul

urmărit de legiuitor la reglementarea termenului respectiv, și anume evitarea arbitrariului cu privire la

posibilitatea privării de libertate a unei persoane, în cazuri excepționale, în sensul înlăturării oricărei

incertitudini referitoare la durata acesteia, astfel încât să nu se depășească sub niciun motiv durata măsurii

preventive dispuse anterior în mod legal, apreciind că argumentele CCR nu schimbă natura juridică a

termenului de 5 zile care intră în durata măsurii preventive, respectiv aceea de termen substanțial care se

calculează pe zile pline.

În motivarea acestui punct de vedere se invocă și faptul că interesul protejat prin instituirea acestui

termen este chiar libertatea persoanei, iar dreptul la apărare este doar un mijloc prin care inculpatului îi este

garantată libertatea în acest caz special, astfel că interesul protejat este unul extraprocesual, specific termenelor

substanțiale. De altfel, în motivarea acestui punct de vedere se subliniază faptul că însăși Curtea

Constituțională, în parag. 19, arată că reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de


timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât și, eventual, contestația

formulată de procuror în temeiul art 204 alin. 5 Cod procedură penală, în caz de respingere a propunerii de

prelungire a arestării preventive, să fie soluționate cu respectarea dreptului la apărare și garantarea libertății

individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive. În ceea ce privește sancțiunea

decăderii pe care CCR o indică ca fiind incidentă în cazul nerespectării termenului în discuție, aceasta este o

sancțiune specifică termenelor procedurale, având în vedere că art. 268 alin. 1 prevede că ea intervine pentru

nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru exercitarea unui drept procesual. Susținătorii acestei opinii,

însă, consideră că acest termen pare să aibă o natură juridică mixtă care impune un regim diferit de termenele

procedurale.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că, prin trimiterea la sancțiunea prevăzută de art. 268 alin. 1 Cod

procedură penală și prin stabilirea faptului că, în cazul nerespectării acestui termen, intervine decăderea

procurorului din exercițiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și

nulitatea actului făcut peste termen, acest termen devine un termen procedural supus regulilor de calcul prev. de

art. 269 alin. 1 Cod procedură penală. Totodată, s-a arătat că, deși prin decizia nr. 336 /2015, CCR nu a

precizat expres că termenul legal prev. de art. 235 alin. 1 Cod procedură penală este un termen procedural cu

consecința calculării acestuia potrivit dispozițiilor art. 269 alin. 1 Cod procedură penală, în conținutul hotărârii

se face o amplă analiză a naturii juridice a acestuia, plecând de la o serie de argumente referitoare la

imperativul desfășurării procesului penal în acord cu exigențele dreptului la un proces echitabil, în contradicție

cu jurisprudența anterioară a instanțelor naționale, dar și cu scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea

acestuia. Astfel, la stabilirea naturii juridice de termen procedural, CCR a avut în vedere că procurorul are

dreptul, și nu obligația, de a propune prelungirea duratei măsurii arestării preventive, în calitatea sa de organ al

statului-participant la procesul penal, acesta fiind un drept procesual ce va fi exercitat în condițiile în care va

aprecia că temeiurile avute în vedere inițial la luarea măsurii preventive se mențin/există temeiuri noi care să

justifice măsura (parag 34,35), de unde se poate trage concluzia că e vorba despre un termen procedural.

În sensul că termenul stabilit prin dispozițiile art. 235 alin. 1 are natura juridică a unui termen

procedural, de regresiune și imperativ ce va fi calculat pe zile libere potrivit art. 269 alin. 2 Cod procedură

penală50

.

În opinia noastră, termenul de cel puțin 5 zile înainte de expirarea măsurii arestării preventive, înăuntrul

căruia procurorul poate propune prelungirea măsurii este unul procedural imperativ, sub acest aspect apreciind

că s-a pronunțat CCR în motivarea deciziei nr. 336/2015, la parag. 25, unde a reținut o clasificare a termenelor

procedurale în termene peremptorii (imperative), dilatorii (prohibitive) și de recomandare (orânduitorii), pentru

ca apoi, la parag. 34, să stabilească faptul că posibilitatea prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi

penale, prin depunerea unui referat în acest sens la judecătorul de drepturi și libertăți, este un drept procesual ce

aparține numai procurorului, iar nu o obligație a acestuia. Astfel, apreciem că această controversă cu privire la

50 A se vedea Mihail Udroiu, Codul de Procedură Penală, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2015,

p. 663-664.


natura juridică a termenului de 5 zile – dacă este procedural sau substanțial, a fost tranșată de către Curtea

Constituțională prin această decizie. Prin urmare, problema ce se impune a fi tranșată constă în posibilitatea de

a calcula un termen procedural imperativ pe zile pline, astfel cum prevede art. 271 Cod procedură penală,

având în vedere faptul că acesta se suprapune peste durata măsurii preventive.

Apreciem că la soluționarea excepției de neconsituționalitate nu s-a avut în vedere și modalitatea de

calcul a acestui termen sau, mai degrabă, nu s-a avut în vedere ce consecințe atrage, sub aspectul modalității de

calcul, calificarea acestui termen ca fiind unul procedural. Deși termenele procedurale se calculează potrivit

dispozițiilor art. 269 alin. 2 Cod procedură penală, considerăm că de această dată ne aflăm în prezența unei

excepții, modalitatea de calcul a acestuia neputând să fie alta decât cea specifică termenelor substanțiale,

respectiv cea prev. de art. 271 Cod procedură penală, adică pe zile pline.

În susținerea acestei opinii, pe lângă argumentele expuse mai sus referitoare la specificitatea acestui

termen, modalitatea în care este redactat textul legal, precum și faptul că acesta se suprapune cu durata măsurii

arestării preventive, durată ce se calculează pe zile pline potrivit dispozițiilor art. 271 Cod procedură penală,

apreciem că este importantă și situația premisă avută în vedere de către Curtea Constituțională, respectiv

situația din cauza penală în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate. Astfel, în parag. 11 din decizia

CCR nr. 336/2015, Curtea a arătat că reține și susținerile apărătorului autorului excepției referitoare la

faptul că propunerea de prelungire a arestării preventive în respectiva cauză a fost înregistrată în data

de 02.02.2015, în condițiile în care măsura arestării preventive expira la 03.02.2015, iar în raport de

norma imperativă reglementată de art. 235 alin. 1 Cod procedură penală, organul de urmărire penală

avea obligația de a depune propunerea cel mai târziu la data de 29.01.2015. Așadar, situația premisă avută

în vedere de CCR la soluționarea excepției a presupus calculul acestui termen pe zile pline, specific termenelor

substanțiale, astfel cum prevede art. 271 Cod procedură penală.

Concluzionând, consider că ar fi de preferat ca această problemă să fie dezlegată printr-o hotărâre

obligatorie, de către instanța supremă, având în vedere importanța ei pentru sistemul judiciar și consecințele

deosebit de importante pe care le atrage în practică.


Limitări ale principiului aflării adevărului

scurte consideraţii

Matei-Ciprian GRAUR,

Auditor de justiție, Anul II

Alături de celelalte principii fundamentale ale procesului penal, principiul aflării adevărului

reprezintă o garanţie procesuală prezentă pe tot parcursul procedurilor judiciare penale, menită să

ofere un echilibru între dorinţa statului de a trage la răspundere penală pe cei ce se fac vinovaţi de

săvârşirea unor infracţiuni şi nevoia de stabilire precisă a circumstanţelor concrete în care au fost

săvârşite faptele anchetate.

Odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri în materie penală, un aspect demn de analizat îl

reprezintă consecinţa sau impactul pe care noua viziune a legiutorului o are asupra aplicării concrete a

principiului aflării adevărului. Remarcăm, aşadar, o dorinţă de atenuare a rolului fundamental al

principiului menţionat, prin crearea unor instituţii procesual penale care „înfrâng” până la un anumit

punct eficienţa principiului aflării adevărului.

De aceea, aflarea adevărului, în contextul noului set de reguli ce călăuzesc organele judiciare

în demersul anchetelor penale realizate, va trebui conturat prin prisma caracteristicilor sistemului

procesual penal intern odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de procedură penală.

Prin urmare, se impune analizarea aplicării principiului aflării adevărului prin raportare la

modelul de proces penal ales de legiuitor, un indiciu în stabilirea caracteristicilor acestui model fiind

orientarea sistemului spre unul acuzatorial, de tip anglo-saxon, în care un rol important în stabilirea

adevărului îl au acuzatorul şi acuzatul, alături de apărătorii săi, judecătorul rămânând un arbitru în

„disputa” dintre cele două planuri.

O importantă limitare a principiului aflării adevărului este reprezentată de întrepătrunderea

acestui principiu cu un principiu cu caracter de noutate în legislaţia noastră internă, preluat din alte

legislaţii de tip occidental şi reglementat expres de noua legislaţie penală.

În acest sens, prin adoptarea Noului Cod de procedură penală a fost reglementat expres

principiul oportunităţii, fiind stabilit setul de reguli ce permite procurorului să oprească ancheta

care vizează plângerile în mod vădit nejustificate sau de importanţă redusă chiar înainte de a efectua

cercetări, pentru ca resursele investigative să fie canalizate spre dosarele importante, cu posibilitatea

persoanelor interesate de a formula plângere împotriva acestei soluţii.

Astfel, cu caracter de principiu, Noul Cod de procedură penală prevede în cuprinsul art. 7 alin.

2, principiul oportunităţii, statuând că în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul

poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există

un interes public în realizarea obiectului acesteia.


Principiul amintit se materializează în concret prin naşterea unei instituţii procesual penale

inedite în sistemul de drept românesc, art. 318 Noul Cod de procedură penală reglementând expres

renunţarea la urmărire penală.

Necesitatea implementării unui astfel de principiu care să creeze posibilitatea stopării creşterii

nejustificate a numărului de dosare penale, precum şi posibilitatea aprecierii în condiţiile legii a

oportunităţii exercitării acţiunii penale în mod concret la fiecare caz în parte a rezultat în primul rând

din creşterea permanentă a volumului de activitate raportat la capacitatea reală a organelor judiciare.

O consecinţă imediată a aplicării principiului oportunităţii, astfel cum a fost reglementată în

procesul penal din dreptul nostru intern, o reprezintă „ştirbirea” principiului aflării adevărului, atâta

vreme cât, vor exista situaţii în care aşa-numita clasare în oportunitate va fi realizată de către

procurorul de caz fără a mai continua ancheta penală în vederea trimiterii în judecată. Or, este

evident, un proces penal nefinalizat cu o hotărâre a unei instanţe judecătoreşti, care să analizeze în

mod obiectiv aspectele menţionate de acuzare, nu poate garanta pe deplin că în acea situaţie a fost

stabilit un adevăr judiciar.

De altfel, interesantă este opţiunea legiuitorului în acest sens, acordând posibilitatea

procurorului de a dispune renunţarea la urmărire penală chiar într-un proces penal în care urmărirea

penală a început doar in rem, fără ca cel care a săvârşit fapta să fie cunoscut.

Prin urmare, aplicarea principiului oportunităţii de către procuror, prin recurgerea la

dispoziţiile art. 318 Noul Cod de procedură penală, concretizând astfel renunţarea la urmărire penală,

poate însemna o îngrădire a principiului aflării adevărului. Prin maniera de reglementare, dispoziţiile

procesual penale trasează o regulă interesantă, stabilind astfel că principiul aflării adevărului nu are

un caracter absolut, suportând anumite limitări, în funcţie de circumstanţele desfăşurării procesului

într-un caz concret.

Stoparea derulării în continuare a procesului penal, odată cu constatarea lipsei interesului

public în vederea cercetării infracţiunii săvârşite, reprezintă o modalitate procedurală de finalizare a

anchetei penale prezentă în numeroase legislaţii occidentale, tocmai pentru a oferi posibilitatea unei

degrevări a organelor judiciare în ceea ce priveşte cauzele de o importanţă redusă. Cu toate acestea,

maniera de aplicare efectivă a renunţării la urmărirea penală diferă în funcţie de specificul

procedurilor fiecărui stat, aceasta îmbrăcând diverse forme, fiind în general pronunţată de către

procuror, dar existând situaţii în care este posibil ca aceasta să fie dispusă chiar de către un judecător.

Astfel, de exemplu, în dreptul italian procedura penală cuprinde două etape distincte. În cursul

primei etape, cea a anchetei preliminare, Ministerul Public efectuează cercetări şi strânge, sub

controlul judecătorului delegat cu efectuarea anchetelor preliminare, elemente probatorii pe baza

cărora evaluează dacă este necesar să înceteze urmărirea penală sau să solicite trimiterea părţii

interesate pentru judecată în faţa instanţei penale. În acest ultim caz, decizia finală care dă o soluţie

favorabilă acestei cereri sau care dispune neînceperea urmăririi penale este luată de către judecător,

după o audiere informală. Eventuala decizie de trimitere în judecată a persoanei cercetate deschide


cea de a doua etapă a procedurii, denumită etapa dezbaterilor, la care nu participă judecătorul delegat

cu efectuarea anchetelor preliminare, ci judecătorul fondului. În această fază procesuală, elementele

probatorii obţinute de Ministerul Public în cursul etapei anchetei preliminare, care să îi permită să

decidă dacă este necesară declanşarea acţiunii penale sau solicitarea clasării cauzei, trebuie să fie

depuse dezbaterii contradictorii organizate în cursul procesului propriu-zis pentru a obţine valoarea

de probă de sine stătătoare.

Am descris pe scurt un exemplu al unui mecansim procedural, prezent în legislaţia penală

italiană, pentru a evidenţia concepţia legiuitorului în ceea ce priveşte rolul anchetei penale în vederea

determinării adevărului judiciar pe bază de probe. În acest sens, remarcăm că legiuitorul italian

consideră că faza anchetei penale, instrumentată de organele Ministerului Public, are rolul de a

„ghida” anchetatorul spre o soluţie, însă fără ca probele obţinute în această fază să aibă valoarea unor

probe propriu-zise care să concretizeze adevărul căutat. Referirea la noţiunea de „elemente

probatorii” în faza de anchetă penală şi nu la cea de „probe” evidenţiază faptul că, atâta vreme cât în

timpul anchetei penale inculpatul nu se bucură de posibilitatea discutării contradictorii a probelor

obţinute, acestea nu pot fi privite ca veritabile probe care să fie avute în vedere la stabilirea unui

adevăr judiciar.

Consecinţa imediată care rezultă din acest mecanism procesual, constă în asumarea de către

organele judiciare că, scopul urmăririi penale nu este de a stabili un adevăr judiciar, ci de a strânge

elemente probatorii care să ghideze anchetatorii la o anumită soluţie, inclusiv una de clasare. Aflarea

adevărului în aceste condiţii, va fi realizată doar în ipoteza unei trimiteri a cauzei în faţa

judecătorului, în cazul unei clasări procesul rămânând în stadiul în care stabilirea adevărului nu a mai

fost dorită de către stat.

În acest sens sunt şi dispoziţiile Noului Cod de procedură penală, dreptul nostru intern având

aceeaşi concepţie cu privire la scopul urmăririi penale. Astfel, art. 285 Noul Cod de procedură penală

prevede la alineatul 1 că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la

existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea

răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în

judecată.

Aşadar, în cazul unei concretizări a anchetei penale printr-o trimitere în judecată, judecătorul

cauzei are datoria de a determina adevărul pe bază de probe, aceasta fiind faza procesuală care se va

finaliza cu pronunţarea unui „adevăr” în sensul art. 5 Noul Cod de procedură penală.

Prin urmare, absolutizarea principiului aflării adevărului nu poate fi primită în contextul noii

ordini procesual penale, exigenţa stabilirii adevărului judiciar fiind necesar a veni în acord cu politica

penală europeană, statul, prin organele judiciare proprii, având datoria de a „filtra” cauzele în care se

impune pronunţarea unei hotărâri


Scurte considerații privind revocarea și anularea amânării aplicării pedepsei

Ioan BENE,

Auditor de justiție, Anul I

În cadrul analizei noastre, ne vom apleca asupra unor chestiuni controversate și necorelări legislative

incidente în cazul revocării, respectiv anulării amânării aplicării pedepsei, ca urmare a intrării în vigoare a

Codului penal, al celui de procedură penală și a legilor de punere în aplicare.

Amânarea aplicării pedepsei reprezintă un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, fiind în același

timp și o instituție nouă reglementată în noul Cod Penal51

. Într-o oarecare măsură se poate susține că amânarea

aplicării pedepsei a înlocuit un alt mijloc de individualizare judiciară a pedepsei prevăzut de vechiul Cod penal,

și anume suspendarea condiționată.52

Această formă de individualizare a pedepsei este de sorginte anglo-saxonă și constă în amânarea

aplicării pedepsei stabilite de către instanță (închisoarea sau amenda) pe o anumită perioadă de timp, ce poartă

denumirea de termen de supraveghere. Pe parcursul acestui termen, persoana supravegheată trebuie să respecte

o serie de măsuri de supraveghere prevăzute de lege și să execute anumite obligații53

impuse de instanță precum

și să se abțină de la săvârșirea de noi infracțiuni.

Sancțiunea nerespectării măsurilor și a obligațiilor impuse de către instanță, precum și a obligației

generale de a se abține de la comiterea de noi infracțiuni pe perioada termenului de supraveghere este

revocarea amânării aplicării pedepsei. Aceasta este reglementată în cuprinsul articolului 8854

. Serviciul de

probațiune sesizează instanța de judecată în vederea revocării amânării aplicării pedepsei în cazul în care

constată nerespectarea cu rea-credință a obligațiilor și măsurilor impuse.

.

Astfel, opinăm că importantă este atitudinea subiectivă a persoanei față de obligațiile impuse și,

51 Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 510 din 24 iulie 2009, în vigoare

de la 1 februarie 2014. 52

V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2012, pag.536. 53

Conform terminologiei utilizate în cuprinsul articolului 85 alineat 1 și 2, măsurile de supraveghere se respectă iar obligațiile se execută.

54Art. 88. prevede că „(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere persoana supravegheată, cu rea-

credinţă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţiile impuse, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei.

(2) În cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească.

(3) Dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere, pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni.

(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, instanţa poate menţine sau revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”


implicit, față de infracțiunea comisă și nu îndeplinirea în sine a obligațiilor. De aceea, neîndeplinirea

obligațiilor civile este un motiv de revocare deoarece aceasta reprezintă un criteriu de apreciere a poziției

persoanei în cauză față de infracțiunea săvârșită, față de victimă și relevă intenția sa de a înlătura consecințele

comiterii faptei.55

Cu privire la acest aspect, în literatura juridică românească56

s-a ridicat următoarea problemă: dacă

importantă este poziția subiectivă a persoanei față de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, ce se

întâmplă în situația în care aceasta, cu rea-credință nu execută obligațiile civile prevăzute în hotărâre, dar o altă

persoană, de exemplu mama acesteia, le achită. În această situație, achiesăm opiniei exprimate de către autorul

menționat și anume că nu se mai poate dispune revocarea în acest caz, deoarece nu se mai poate plăti ceea ce

nu este datorat. Cu toate acestea, considerăm că soluția, perfect legală în această situație, contravine spiritului

acestei instituții, deoarece achitarea obligațiilor civile reprezenta, în concret, un „barometru” destul de eficace

pentru a releva regretul infractorului cu privire la infracțiunea săvârșită și dorința acestuia de a se reintegra. Per

a contrario, considerăm că neexecutarea cu rea-credință a acestor obligații relevă lipsa de considerație de care

persoana în cauză dă dovadă cu privire la victimă și la societate în general. Așadar, suntem de părere că nu este

echitabil și just ca el să beneficieze de efectele amânării aplicării pedepsei, în aceste condiții.

Revocarea datorată săvârșirii unei noi infracțiuni poate avea caracter obligatoriu sau facultativ. În cazul

comiterii unei noi infracțiuni intenționate sau caracterizate de o intenție depășită revocarea este obligatorie și

instanța va aplica dispozițiile privitoare la concursul de infracțiuni. Astfel, instanța va dispune revocarea

amânării, aplicarea pedepsei, contopirea acesteia cu pedeapsa dispusă pentru noua infracțiune și executarea

pedepsei astfel rezultante.

Revocarea are caracter facultativ în cazul săvârșirii unei infracțiuni din culpă. În acest caz, cu toate că

legea nu prevede expres, ne raliem opiniei exprimate în doctrină conform căreia nerevocarea amânării dispuse

inițial se justifică doar în ipoteza în care și pentru cea de a doua faptă s-a amânat aplicarea pedepsei sau a fost

suspendată executarea pedepsei sub supraveghere.57

Nu considerăm întemeiate criticile exprimate în doctrină cu privire la sistemul sancționator aplicabil în

caz de revocare pentru săvârșirea unei noi infracțiuni intenționate sau cu intenție depășită în termenul de

supraveghere. Astfel, există voci în rândul doctrinei care critică faptul că nu se rețin și nu se aplică dispozițiile

referitoare la recidiva postcondamnatorie ori la pluralității intermediare, dacă sunt îndeplinite celelalte condiții

prevăzute de lege58

, deoarece, așa cum am mai menționat, în cazul amânării aplicării pedepsei, spre deosebire

de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, nu avem de a face cu o hotărâre de condamnare. În

consecință, în cazul revocării amânării aplicării pedepsei pe motiv de săvârșire a unei noi infracțiuni în termen,

singura formă de pluralitate de infracțiuni posibilă este concursul.

55C. Sima, Renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei-Instituții juridice noi în legislația

penală română, Dreptul nr. 8/2011, pag. 44. 56

I. Borlan, Amânarea aplicării pedepsei...op.cit., Caiete de Drept Penal, nr. 1/2014, pag. 48. 57

V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2012, pag. 542. 58

Ibidem, pag. 543.


O reglementare interesantă din punctul nostru de vedere se regăsește în dreptul italian. Astfel, în cazul

revocării sau anulării suspendării cu punere la încercare, restul rămas din termenul de încercare se comută fie în

zile de închisoare, utilizând algoritmul 5 zile de încercare reprezintă o zi detenție, fie în zile-amendă, caz în

care se consideră că o zi de încarcerare valorează 250 de euro. Mecanismul exprimă voința legiuitorului de a

stimula persoana în cauză să nu trădeze votul de încredere ce i s-a oferit inițial.59

În situația în care nu conduita din timpul termenului de supraveghere este în raport de antiteză cu

rațiunea instituției, ci una anterioară, necunoscută organelor judiciare, nu mai vorbim de revocare, ci de

anularea amânării aplicării pedepsei.

Măsura anulării amânării aplicării pedepsei60

intervine în ipoteza în care, pe parcursul termenului de

supraveghere, se descoperă că infractorul săvârșise o altă infracțiune anterior rămânerii definitive a hotărârii

prin care s-a dispus amânarea. Aceasta reprezintă principala distincție dintre amânare și revocare, deoarece în

cazul celei de a doua, cauza de revocare intervine ulterior dispunerii amânării61

. Este esențial ca descoperirea să

aibă loc în cadrul termenului pentru a se evita consolidarea efectelor amânării aplicării pedepsei62

.

De asemenea, pentru infracțiunea descoperită este necesar să se aplice o pedeapsă cu închisoarea, fiind

irelevant momentul aplicării acesteia– înainte sau după expirarea termenului de supraveghere.

La fel ca și în cazul revocării, procedura privind anularea amânării aplicării pedepsei este reglementată

în cuprinsul articolului 582 din Codul de Procedură Penală.

În cazul anulării, dispozițiile care se vor aplica vor fi, după caz, cele din cadrul concursului de

infracțiuni, al recidivei sau al pluralității intermediare. Avem de-a face cu o recidivă în situația în care

infracțiunea pentru care s-a dispus amânarea este termenul doi al unei recidive postcondamnatorii.

Trebuie observat că, în cazul unui concurs, articolul 89 alineat 2 permite dispunerea amânării aplicării

pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite din nou condițiile necesare amânării aplicării pedepsei prevăzute de

articolul 83. În acest caz, termenul de supraveghere se va socoti de la data rămânerii definitive a hotărârii prin

care s-a dispus anterior amânarea aplicării pedepsei.

Din nefericire, precum remarca un reputat autor de la noi63

, în urma modificărilor aduse Codului penal

și Codului de procedură penală prin legile de punere în aplicare ( Legea nr. 187/2012, respectiv Legea nr.

59A. Rîșniță, Amânarea aplicării pedepsei ân Noul Cod penal, Caiete de Drept Penal, nr. 2/2013, pag. 105.

60Art. 89. prevede că „(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana

supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. (2) În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei. ”

61 C. Sima, Renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei-Instituții juridice noi în legislația

penală română, Dreptul nr. 8/2011, pag. 45. 62

V. Pașca, Curs de drept penal. Partea generală, ediția a II-a, ed. Universul Juridic, București, 2012, pag. 543. 63

D. Nițu, Anularea renunţării şi amânării aplicării pedepsei. Incongruenţe în aplicarea practică, http://www.juridice.ro/314494/anularea-renuntarii-si-amanarii-aplicarii-pedepsei-incongruente-in-aplicarea-practica.html, 2014.

http://www.juridice.ro/314494/anularea-renuntarii-si-amanarii-aplicarii-pedepsei-incongruente-in-aplicarea-practica.html

http://www.juridice.ro/314494/anularea-renuntarii-si-amanarii-aplicarii-pedepsei-incongruente-in-aplicarea-practica.html


255/2013) soluția prezentată mai sus în caz de concurs rămâne una pur teoretică. Fără a relua toată discuția64

,

ne rezumăm a spune că din pricina felului în care sunt formulate articolul 89 din Codul penal și articolul 582

din Codul de procedură penală, instituția amânării aplicării pedepsei este inaplicabilă în două cazuri des

întâlnite în practică. Astfel, nu se va putea aplica această instituție în baza dispozițiilor din Codul penal în cazul

anulării, deoarece textele articolului 89 vorbesc de o „pedeapsă aplicată”, ceea ce exclude de plano

posibilitatea amânării aplicării pedepsei, judecătorul putând, eventual, opta pentru suspendarea executării

pedepsei sub supraveghere a pedepsei rezultante în stabilirea și aplicarea pedepsei pentru cele două infracțiuni

(care, reamintim, reprezintă o soluție de condamnare!). Cu atât mai grav se prezintă situația dacă aruncăm o

privire asupra textului articolului 582 din Codul de procedură penală, în forma modificată în urma intrării în

vigoare a Legii de punere în aplicare a Codului de procedură penală. Astfel, aceste texte îl obligă practic pe

judecător nu doar să condamne autorul la o pedeapsă, ci chiar instituie obligativitatea ca această condamnare să

fie una cu executare, nefiind posibilă aplicarea dispozițiilor privind suspendarea executării pedepsei sub

supraveghere (lipsind astfel pe judecător și de ultima pârghie prin care putea contrabalansa această inechitate).

În lumina celor prezentate mai sus, opinăm că singura soluție la ora actuală, în lipsa unei intervenții

legislative care să corecteze aceste absurde incongruențe, este ca judecătorii să interpreteze dispozițiile legale în

spiritul lor și în conformitate cu bunul-simț juridic, necantonându-se în exprimările ilogice și antijuridice care

și-au făcut loc în noile Coduri. Doar astfel se va putea nega efectul destabilizant al modificărilor operate prin

legile de punere în aplicare a Codurilor.

O ipoteză interesantă este aceea în care infracțiunea pentru care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei

este termenul doi al unei recidive postexecutorii. Astfel, se pune întrebarea care va fi pedeapsa în concret

aplicată de către instanță, deoarece pe de-o parte pedeapsa stabilită a cărei aplicare s-a amânat se bucură de

autoritate de lucru judecat, dar pe de altă parte în momentul în care instanța a fixat pedeapsa nu a ținut cont de

tratamentul sancționator de la recidivă (care impune majorarea limitelor legale ale pedepsei cu încă jumătate).

Mai mult, nu putem „corecta” situația pe calea revizuirii prevăzută de articolul 453 litera a) din noul Cod de

procedură penală deoarece nu avem o hotărâre definitivă de condamnare, iar ipoteza descoperirii unor „fapte

sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în

cauză” poate fundamenta doar o revizuire în favoarea persoanei condamnate.

Singura soluție posibilă ar fi aplicarea mutatis mutandis a dispozițiilor articolului 43 alineat 665

.

Neajunsul aceste abordări este că s-ar face o analogie în defavoarea inculpatului (deoarece „descoperirea” se

face înainte de pronunțarea condamnării, iar dispozițiile referitoare la anulare vorbesc de aplicarea „pedepsei

stabilite”), ceea ce contravine, după cum bine știm, principiilor fundamentale de drept penal. În ceea ce ne

privește, considerăm că în această situație este necesară o intervenție legislativă pentru clarificarea problemei.

64 Autorul, D. Nițu, prezintă in extenso problema și formulează și o serie de propuneri de lege ferenda pentru

corectarea incongruențelor. 65

Acesta prevede că „dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracţiune şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile alin. (1) – (5)”(cele referitoare la pedeapsa în caz de recidivă)


O altă situație pe care o considerăm că merită supusă atenției este aceea în care avem un concurs între o

cauză de revocare pe motiv de săvârșire a unei noi infracțiuni și una de anulare. Pe vechiul Cod penal,

problema a fost rezolvată în cazul instituției suspendării condiționate a executării pedepsei pe calea unui recurs

în interesul legii66

, prin care Înalta Curte de Casație si de Justiție a statuat că în această ipoteză se va proceda la

anularea suspendării, urmată de contopirea pedepsei pentru care s-a dispus suspendarea cu pedeapsa care a

atras anularea, urmând ca această rezultantă să fie contopită în condițiile recidivei postcondamnatorii sau ale

pluralității intermediare cu pedeapsa pentru infracțiunea care a atras revocarea. Soluția aleasă de Înalta Curte nu

este cea mai fericită deoarece valorifică recidiva dintre infracțiunea care a atras anularea și infracțiunea care a

atras revocarea când în realitate s-ar putea sa fie vorba de un concurs (în ipoteza în care infracțiunea inițială nu

a fost judecată). În contextul noului Cod penal, în lipsa unui asemenea recurs în interesul legii în materia

amânării aplicării pedepsei și luând în considerare faptul că hotărârea prin care s-a dispus amânarea nu este una

de condamnare, singura soluție viabilă este anularea amânării aplicării pedepsei și contopirea tuturor

pedepselor prin mecanismul specific concursului de infracțiuni.

În concluzie, în ciuda faptului că salutăm reglementarea acestei instituții în Codul penal, deoarece oferă

judecătorului una dintre pârghiile necesare pentru a se asigura că individualizarea în funcție de toate

circumstanțele cauzei nu este doar o noțiune abstractă, utopică și iluzorie, ci concretă, necorelările legislative

subsecvente riscă, în lipsa unei abordări centrate pe spiritul normei, să submineze și să lipsească de utilitate

amânarea aplicării pedepsei, în ipotezele semnalate mai sus.

66 Decizia nr. 42/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 204 din 31 martie 2009.


Legalitatea măsurii confiscării speciale în cazul în care fapta nu a fost comisă cu vinovăția

prevăzută de lege pentru existența infracțiunii

Mihai-Claudiu BĂDAN,


Prezentarea problemei de drept și a opiniilor divergente

În practica judiciară67

s-a pus problema legalității luării măsurii confiscării speciale în cazul în care

fapta nu a fost comisă cu vinovăția prevăzută de lege pentru existența infracțiunii.

Ipoteza este aceea a dispunerii de către procuror a unei soluții de clasare, în temeiul art. 315 alin. (1) lit.

b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.proc.pen. (fapta nu a fost săvârșită cu forma de vinovăție

prevăzută de lege). În temeiul art. 315 alin. (2) lit. d) C.proc.pen., procurorul va sesiza judecătorului de cameră

preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță a confiscării speciale, conform procedurii speciale de

confiscare sau desființare a unui înscris în cazul clasării, prevăzută de dispozițiile art. 549¹ C.proc.pen.

Conform art. 108 lit. d) rap. la art. 107 alin. (2) C.pen., măsura de siguranță a confiscării speciale poate

fi luată față de o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată. Rezultă din aceste

dispoziții că legalitatea luării măsurii confiscării speciale și, prin extindere, a oricărei măsuri de siguranță,

presupune determinarea conținutului sintagmei ,,faptă prevăzută de legea penală”. Cu alte cuvinte, este necesar

să se determine dacă prevederea faptei de către legea penală include și latura subiectivă a faptei sau exclusiv

elementele de factură obiectivă descrise în norma de incriminare.

Cu privire la definiția infracțiunii, prevăzută de art. 15 alin. (1) C.pen., în doctrină și în jurisprudență au

fost formulate două opinii:

- prima68

, în sensul că vinovăția nu este o trăsătură esențială distinctă a infracțiunii, ci elementul de

tipicitate subiectivă din cadrul normei de incriminare, fiind practic inclusă în trăsătura esențială a prevederii

faptei în legea penală. În susținerea acestei interpretări au fost invocate punctele 2.4 și 2.5 din Expunerea de

motive a Codului penal, în care legiuitorul exhibă expres intenția că prin sintagma faptă prevăzută de legea

penală urmează să se înteleagă corespondența totală a faptei concrete cu norma (abstractă) de incriminare, atât

sub aspectul elementelor obiective, cât și al elementelor subiective. În completare, s-a mai arătat că referirea la

vinovăție are caracter declarativ, de întărire a principiului răspunerii penale subiective.

67 http://inm-ex.ro/fisiere/d_1164/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale,%20Brasov,%204-

5%20iunie%202015.pdf , p.19. 68

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, ed. C.H. Beck, București, 2014, p.37-38; I. Nedelcu, în Georgiana Bodoroncea ș.a., Codul penal. Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, 2014, p. 62-64; I. Kuglay, în Mihai Udroiu (coordonator), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. C.H. Beck, 2015, p. 111-112.

http://inm-ex.ro/fisiere/d_1164/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale,%20Brasov,%204-5%20iunie%202015.pdf



- a doua69

, în sensul că vinovăția este una dintre cele patru condiții pentru existența unei infracțiuni,

alături de prevederea în legea penală, caracterul nejustificat și caracterul imputabil. S-a reținut că dispozițiile

art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.proc.pen. se referă în mod distinct la neprevederea în legea penală și la

vinovăție, ca impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, și că săvârșirea faptei cu o altă

formă de vinovăție decât cea prevăzută de norma de incriminare sau existența unor cauze justificative sau de

neimputabilitate nu înlătură caracterul penal al faptei, ci caracterul de infracțiune al respectivei fapte.

Opinia împărtășită de auditor

Pentru motivele ce urmează a fi prezentate în continuare, consider că a doua opinie prezentată este cea

corectă, vinovăția constituind o condiție autonomă de existență a infracțiunii.

În temeiul principiilor unității terminologice și al definirii noțiunilor juridice, consacrate de dispozițiile

art. 25 și art. 37 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, noțiunile, termenii și conceptele

juridice noi sau care au un nou conținut (n.n.), în măsura în care au un alt sens decât cel comun, trebuie să fie

definite și să fie folosite cu același înțeles. În realizarea acestor deziderate, leguitorul a definit infracțiunea în

cuprinsul art. 15 alin. (1) C.pen., ca fiind fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată

și imputabilă persoanei care a săvârșit-o.

Luând în considerare elementele unei definiții, se observă că fapta prevăzută de legea penală constituie

genul proxim, în timp ce atitudinea subiectivă a subiectului activ, caracterul nejustificat și cel imputabil

reprezintă diferențe specifice. În acest sens, conform art. 16 alin. (1) C.pen., fapta care nu este săvârșită cu

forma de vinovăție cerută de legea penală nu constituie infracțiune. De asemenea, fapta săvârșită în condițiile

vreunei cauze justificative - art. 18 alin. (1) C.pen. – sau de neimputabilitate – art. 23 alin. (1) C.pen.- nu

constituie infracțiune.

În plus, se observă că imediat după definirea noțiunii de infracțiune, Codul penal reglementează

noțiunile de vinovăție, caracter nejustificat și caracter imputabil, urmând ca prevederea în legea penală să se

regăsească în cuprinsul părții speciale a Codului penal.

Mai mult, din interpretarea art. 16 alin. (6) C.pen. rezultă că în cuprinsul normelor de incriminare

prevăzute în partea specială a Codului penal se va face referire la latura subiectivă a infracțiunii doar în mod

excepțional, în cazul în care legea incriminează o conduită umană culpabilă. Or, în condițiile în care conținutul

sintagmei prevăzută în legea penală este determinat prin analiza incriminărilor din partea specială a Codului

penal, iar aceasta nu cuprinde referiri la forma de vinovăție, rezultă că prevederea în legea penală are în vedere

exclusiv elementele obiective ale unei infracțiuni.

Un alt argument în sprijinul tezei pe care o susțin este acela că legiuitorul a prevăzut în art. 16 alin. (1)

lit. b) C.proc.pen. două impedimente distincte la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, dând astfel

dovadă de consecvență, cel puțin sub aspect formal, în ceea ce privește separarea prevederii în legea penală de

69 http://inm-ex.ro/fisiere/d_1164/Minuta%20intalnire%20presedinti%20sectii%20penale,%20Brasov,%204-

5%20iunie%202015.pdf , p.19.




aceea a lipsei formei de vinovăție. În aceste condiții, omisiunea legiuitorului de a face referire la vinovăție în

cuprinsul art. 107 alin. (2) C.pen. nu poate fi interpretată ca o eroare, ci ca o opțiune de politică penală, în

sensul de a fi posibilă luarea măsurii de siguranță și față de o persoană care a comis o faptă neimputabilă sau

fără vinovăție.

De altfel, interpretarea contrară, în sensul că prevederea în legea penală ar presupune și săvârșirea faptei

cu forma de vinovăție prevăzută de lege, este contrară rațiunii pentru care sunt dispuse măsurile de siguranță,

respectiv aceea de a înlătura o stare de pericol și de a preîntâmpina săvârșirea faptelor prevăzute de legea

penală. Dacă în cazul în care fapta concretă are natură extrapenală sau este permisă de lege potențialul

criminogen al repetării unor fapte similare nu este actual sau iminent și nu se impune luarea unei măsuri de

siguranță, în cazul persoanei care acționează fără vinovăție sau în condiții neimputabile posibilitatea de lezare a

valorilor sociale protejate de legea penală este actuală.

Studiul practicii judiciare relevă existența unui număr considerabil de soluții prin care a fost admisă

implicit autonomia vinovăției ca trăsătură esențială a infracțiunii70

. În esență, s-a reținut că săvârșirea din culpă

a unei fapte pentru care este necesară forma de vinovăție a intenției face posibilă luarea măsurii de siguranță a

confiscării speciale a bunurilor a căror deținere este interzisă de legea penală, fapta fiind prevăzută de legea

penală.

În schimb, în alte cauze71

, motivarea a fost în sensul că săvârșirea faptei cu o altă formă de vinovăție

decât cea cerută de lege atrage reținerea neimputabilității acesteia, fiind astfel posibilă confiscarea bunurilor.

Or, aceste din urmă soluții de luare a măsurii de siguranță, prin reticența manifestată față de considerarea

vinovăției ca o trăsătură autonomă a infracțiunii, apar ca fiind nelegale, în condițiile în care neimputabilitatea

prespune existența unei cauze dintre cele expres prevăzute de lege, astfel cum reclamă dispozițiile art. 23 alin.

(1) C.pen.

Lipsa vinovăției sau săvârșirea faptei din culpă atunci când legea incriminează săvârșirea acesteia cu

intenție nu se confundă cu neimputabilitatea. Problema s-ar putea pune în cazul trecerii de la culpa fără

prevedere la cazul fortuit, însă, din analiza comparativă a dispozițiilor art. 16 alin. (4) lit. b) C.pen. și a

dispozițiilor art. 31 C.pen., se observă că aprecierea previzibilității se raportează la criterii și elemente diferite.

În cazul culpei, previzibilitatea se analizează in concreto, în timp ce previzibilitatea împrejurării fortuite se

analizează in abstracto, astfel încât între culpa cu prevedere și cazul fortuit poate exista situația lipsei de

culpă72

.

70 ÎNCHEIEREA PENALĂ Nr. 910/2015, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul penal nr.

10513/211/2015 (http://www.rolii.ro/hotarari/56b27ea7fec4a66a4c641767 ), ÎNCHEIEREA PENALĂ NR.93/2015, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul penal nr. 21491/211/2014 (http://www.rolii.ro/hotarari/56b33df75971ae5d0f085396 ), ÎNCHEIEREA PENALĂ NR. 1713/2015, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul penal nr. 20513/211/2015 (http://www.rolii.ro/hotarari/56b27b07fec4a66a4c63813e ).

71 ÎNCHEIEREA PENALĂ NR. 902/2015, pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosarul penal nr.

10537/211/2015 (http://www.rolii.ro/hotarari/56b27e2afec4a66a4c6402f2 ) 72

În același sens, a se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, precit., p. 96.

http://www.rolii.ro/hotarari/56b27ea7fec4a66a4c641767

http://www.rolii.ro/hotarari/56b33df75971ae5d0f085396

http://www.rolii.ro/hotarari/56b27b07fec4a66a4c63813e

http://www.rolii.ro/hotarari/56b27e2afec4a66a4c6402f2


În ceea ce privește argumentul principal pe care se întemeiază teza contrară, conform căruia referirea la

vinovăție în cuprinsul art. 15 alin. (1) C.pen. ar avea caracter declarativ, de întărire a principiului răspunderii

penale subiective, bazat pe punctele 2.4. și 2.5. din expunerea de motive a Codului penal, acesta nu poate fi

reținut față de cele mai sus arătate.

O interpretare primară, autentică, realizată chiar de emitentul actului face corp comun cu dispozițiile

legale pe care le însoțește, dar își păstrează rolul complementar și subsidiar. Interpretarea Codului penal prin

prisma expunerii de motive are ca scop identificarea rațiunilor sociale și științifice pentru o mai bună înțelegere

a spiritului dispozițiilor legale. Intenția legiuitorului de a subsuma noțiunii de prevedere în legea penală atât

elementele de factură obiectivă, cât și a celor subiective este expresă, însă suprimarea condiției exprese a

vinovăției din cuprinsul art. 15 alin. (1) C.pen. și art. 16 alin. (1) lit. b) C.proc.pen. nu poate fi făcută pe calea

unei interpretări contra legem. De altfel, a admite că o normă juridică are valoare simbolică, pur declarativă,

fără a avea ca scop direct sau mediat reglementarea unor relații sociale, ar însemna interpretarea respectivei

norme juridice într-un mod care ar face imposibilă aplicarea sa, adică negarea calității de normă juridică.

Pentru a concluziona, contrar susținerilor din literatura recentă de specialitate și (probabil) intenției

inițiale a legiuitorului, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt în număr de patru: prevederea în legea penală,

vinovăția, caracterul nejustificat (antijuridicitatea) și caracterul imputabil.

Conform art. 107 alin. (2) C.pen., măsura confiscării speciale și, prin extindere, a oricărei alte măsuri de

siguranță dintre cele prevăzute de art. 108 C.pen., poate fi dispusă dacă fapta este prevăzută de legea penală și

este nejustificată, independent de condițiile referitoare la vinovăție și imputabilitate.


Mijlocul de comunicare directă în infracțiunea de ultraj

Voichița RĂȘCANU,


O problemă controversată în practica judiciară este aceea a întrunirii elementelor constitutive ale

infracțiunii de ultraj, în forma amenințării prin mijloace de comunicare directă, în situația în care această

acțiune are loc prin intermediul unei persoane. Cu alte cuvinte, dacă o persoană poate fi utilizată de făptuitor ca

mijloc de comunicare sau este necesară folosirea unor mijloace tehnice.

Potrivit articolului 257 alineatul 1 din Codul Penal, ultrajul este ”amenințarea săvârșită nemijlocit sau

prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările

cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce

implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea

acestor atribuții (....)”.

Doctrina și practica au acceptat în unanimitate că săvârșirea nemijlocită a infracțiunii de ultraj, în

varianta amenințării, presupune ca făptuitorul și funcționarul public - care îndeplinește o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestora -

să se afle în aceeași unitate de timp și spațiu, într-o interacțiune directă, în momentul exercitării amenințărilor.

În legătură cu cea de-a doua modalitate de a săvârși infracțiunea de ultraj prin amenințare, doctrina și o

parte a jurisprudenței au arătat că amenințarea prin mijloace de comunicare directă presupune utilizarea unui

telefon, fax, mail sau a oricărui mijloc tehnic de transmitere a informațiilor la distanță care ar permite

recepționarea mesajului de către destinatar și transmiterea, prin același mijloc, a unui feed-back imediat.

Astfel, într-o lucrare de specialitate73

, se precizează că ”săvârşirea faptei prin ,,mijloace de comunicare

directă’’ presupune utilizarea de către făptuitor a unor mijloace tehnice de natură a realiza o comunicare fără a

fi necesară şi prezenţa fizică a funcţionarului (folosirea telefonului, email-ului, scrisorilor, înregistrărilor audio-

video etc.)”.

Într-o altă lucrare74

, autorul ajunge la următoarea concluzie: „amenințarea se săvârşeşte prin mijloace de

comunicare directă în situaţii echivalente prezenţei fizice, adică prin mijloace de a comunica direct şi exclusiv

cu funcţionarul, cum ar fi telefonul, telegrama, scrisorile.

În esenţă, infracţiunea de ultraj implică un contact direct între făptuitor şi victimă – funcţionarul lezat.

Acest contact se realizează prin prezenţa ambelor părţi în momentul fierbinte al săvârşirii faptei şi prin

adresarea ameninţării direct funcţionarului. El se mai poate realiza şi printr-o comunicare directă a acestor

cuvinte de către făptuitor printr-unul dintre mijloacele – telefon, telegramă, scrisoare – de natură a limita

73 A se vedea „Infracțiunea de ultraj în concepția Noului Cod Penal”, publicat de prof. univ. dr. Petre Dungan, de

la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Administrative Universitatea de Vest Timişoara 74

A se vedea „Ultrajul nu poate exista prin presă”, prof. univ. Corneliu Turianu


contactul numai la cele două persoane. În acest mod şi numai în acest mod poate avea loc săvârşirea

infracţiunii de ultraj”.

În practica judiciară75

s-a constatat că nu sunt întrunite elementele infracțiunii de ultraj în forma

amenințării prin mijloace de comunicare directă, pentru că inculpații au amenințat doi procurori prin

intermediul unor polițiști, care nu pot fi considerați mijloc sau canal de comunicare directă.

Într-o altă cauză76

s-a apreciat că sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj, întrucât

„termenul de comunicare directă, ca a doua modalitate în care poate fi săvârşit ultrajul, nu exclude şi

interpunerea unei alte persoane, cu condiţia ca făptuitorul să-i ceară persoanei interpuse să comunice părţii

vătămate ameninţările, sau să fie sigur că acestea vor fi transmise”.

În opinia mea, mijlocul de comunicare directă prin care se produce amenințarea este, exclusiv, un mijloc

tehnic. Apreciez că fragmentarea expresiei „mijloace de comunicare directă”, prin înlăturarea sintagmei

„mijloace de” din raționamentul logico-juridic al instanței este cea care a dus la formularea unei concluzii

eronate, această sintagmă fiind esențială pentru delimitarea de prima modalitate în care poate fi săvârșită

infracțiunea de ultraj, respectiv amenințarea nemijlocită.

Deoarece Codul penal nu definește sintagma “mijloace de comunicare directă”, acesteia trebuie să i se dea

sensul pe care îl are în limbajul obișnuit.

Potrivit studiilor în domeniul științei comunicării, „comunicarea directă presupune prezenţa a doi sau

mai mulţi indivizi, în acelaşi spaţiu fizic (proximitate spaţială), indivizi care interacţionează, influenţându-se

reciproc”77

. Prin urmare, „comunicarea directă” regăsită în considerentele instanței, așa cum este definită de

literatura de specialitate, este sinonimul primei modalități de comitere a ultrajului, respectiv amenințarea

„săvârșită nemijlocit”.

„Comunicarea mediată utilizează întotdeauna un suport tehnic – care reprezintă mijlocul de comunicare

- şi vizează fie un destinatar individual (telefonul, scrisoarea) – comunicare interpersonală, fie un destinatar

colectiv – comunicare de masă. Un mijloc de comunicare – arată Francis Balle – este un echipament tehnic ce

permite oamenilor să-şi comunice expresia gândirii lor, indiferent de forma finală a acestei expresii”.

Mijloacele de comunicare directă au fost identificate și descrise în literatura de specialitate ca fiind mijloace

tehnice.

Mijlocul de comunicare directă, așa cum apare în Codul penal, presupune deci, utilizarea unui mijloc

tehnic (scrisoare, telegramă, fax, mail, telefon, chat, canale de socializare cu interacțiune directă) care permite

ca mesajul transmis de emițător să ajungă direct și exclusiv la destinatar, iar acesta să poată, imediat și folosind

același mijloc de comunicare, să transmită emițătorului un feed-back. Or, utilizarea unei persoane ca mijloc de

comunicare nu permite nici transmiterea în mod exclusiv către destinatar a mesajului și niciun feed-back rapid

și prin același canal.

75 Sentința penală nr. 111 din 24 august 2004, pronunțată de Judecătoria Sighișoara

76 Decizia penală nr. 519 din 25.11.2010, a Curții de Apel Târgu Mureș

77 A se vedea Evelina Graur, Tehnici de comunicare, Editura Mediamira, Cluj Napoca, 2001


Aplicarea legii penale mai favorabile în cadrul soluționării cererii de liberare condiționată

Andreea-Alina TOMA,


Cu titlu preliminar, menționăm faptul că tema abordată comportă relevanță în două ipoteze distincte, respectiv

aceea în care în cursul procesului penal instanța nu a procedat la stabilirea legii penale mai favorabile

(succesiunea de legi penale intervenind ulterior judecării definitive a cauzei), precum și aceea în care instanța a

procedat la stabilirea mitior lex în cadrul procesului penal, ori a dispus aplicarea legii penale mai favorabile în

baza art. 6 Cod penal, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

1. În privința primei ipoteze, reținem că aceasta descrie situația în care o persoană a fost

condamnată la pedeapsa închisorii cu executare în regim de detenție anterior datei de 01.02.2014,

data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cererea de liberare condiționată

fiind însă formulată după acest moment.

Astfel, în practica instanțelor de judecată învestite cu soluționarea unei asemenea cereri s-a pus

problema aplicării legii penale mai favorabile, având în vedere succesiunea în timp a actelor normative ce

reglementează instituția liberării condiționate. Sub acest aspect, a fost unanim acceptat faptul că se impune o

astfel de analiză, însă a fost reliefată problema stabilirii în concret a temeiului de drept în baza căruia instanța

urmează să analizeze incidența legii penale mai favorabile prin prisma condițiilor prescrise de cele două acte

normative.

Într-o primă opinie, instanțele de judecată au considerat că în asemenea cauze sunt incidente dispozițiile

art. 6 Cod penal78

, având în vedere tocmai faptul că succesiunea legilor penale a intervenit după rămânerea

definitivă a hotârârii de condamnare, în ciuda faptului că o asemenea situație nu se circumscrie exact sferei de

aplicare a textului menționat, instanța nefiind chemată să reducă cuantumul pedepsei aplicate la maximul

special prevăzut de noua lege pentru infracțiunea ce a atras condamnarea. Astfel, dispozițiile art. 6 Cod penal

au fost interpretate extensiv, în sensul în care permit stabilirea legii penale mai favorabile inclusiv în privința

liberării condiționate, principalul argument constând în aceea că este îndeplinită condiția intrării în vigoare a

unei noi legi penale ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În același timp, alte instanțe au apreciat că temeiul de drept aplicabil în privința mecanismului de

stabilire a legii penale mai favorabile în ipoteza anterior descrisă constă în prevederile art. 5 Cod penal, acestea

fiind interpretate în sensul în care impun o asemenea analiză din partea instanțelor ori de câte ori sunt învestite

cu o cerere referitoare la raportul penal conflictual, până la epuizarea sa prin executarea pedepsei, acesta fiind

sensul atribuit sintagmei ”până la judecarea definitivă a cauzei” din cuprinsul art. 5 Cod penal.

78 A se vedea Sentința penală nr. 769/13.03.2015 a Judecătoriei Medgidia, Sentința penală nr.2479/03.12.2015

a Judecătoriei Sectorului 5 București, Sentința penală nr. 659/06.03.2015 a Judecătoriei Medgidia, Sentința penală nr. 87/14.01.2016 a Judecătoriei Sectorului 5 București.


Potrivit unei alte opinii79

, instanțele au motivat necesitatea aplicării legii penale mai favorabile în cadrul

soluționării cererilor de liberare condițioantă prin prisma unei interpretări coroborate a dispozițiilor art. 5 și art.

6 Cod penal, arătând faptul că punerea în executare a hotărârii penale de condamnare la pedeapsa închisorii este

o fază a procesului penal, succesiunea de legi penale intervenind într-adevăr după rămânerea definitivă a

hotărârii, însă înainte de stingerea raportului penal de conflict prin executarea sau considerarea ca executată a

pedepsei.

În ceea ce ne privește, apreciem că soluția în stabilirea în concret a temeiului de drept incident în situația

descrisă trebuie nuanțată, pornind de la regulile de interpretare a normelor de drept penal. Astfel, opinăm că

simpla referire la dispozițiile art. 5 și art. 6 Cod penal, separat sau împreună, nu este de natură a răspunde

exigențelor impuse de necesitatea motivării în drept a aplicării mecanismului de stabilire a legii penale mai

favorabile, având în vedere că o astfel de operațiune în cadrul soluționării unei cereri de liberare condiționată

nu se suprapune perfect sferei de aplicare a textelor de lege menționate. În aceste condiții, apreciem că punctul

de plecare în motivarea instanței referitoare la necesitatea aplicării legii penale mai favorabile în ipoteza avută

în vedere este reprezentat de dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României, potrivit cărora: „Legea

dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”. Rezultă așadar că

legiuitorul constituant a consacrat necesitatea stabilirii legii penale mai favorabile, ori de câte ori intervine o

succesiune în timp a legilor penale ulterior nașterii raportului penal de conflict, respectiv data săvârșirii

infracțiunii. Se observă astfel că prin dispozițiile constituționale nu au fost detaliate în concret condițiile de

aplicare a mecanismului legii penale mai favorabile, acestea fiind prevăzute însă prin dispozițiile unei legi

organice, respectiv art. 5 și art. 6 Cod penal. În consecință, apreciem a fi imperios necesar ca orice dispoziție

legală, precum și interpretarea dată acesteia să respecte principiul statuat la nivel constituțional în cuprinsul art.

15 alin. 2.

În acest context, considerăm a fi relevante considerentele Deciziei nr. 214 din 16 iunie 1997 a Curții

Constituționale80

, forța obligatorie ce însoțește actele jurisdicționale atașându-se nu numai dispozitivului, ci si

considerentelor pe care acesta se sprijină81

. Astfel, Curtea Constituțională a statuat că: „Situația tranzitorie în

succesiunea legilor penale se ivește dacă de la data săvârșirii infracțiunii, când ia naștere raportul juridic

penal de conflict și până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca

executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecințelor condamnării prin reabilitare, au

79 A se vedea Sentința penală nr. 1655/24.07.2014 a Judecătoriei Vaslui, Sentința penală nr. 1533/17.12.2015 a

Judecătoriei Vaslui. 80

Menționăm faptul că prin Decizia nr. 214/16.06.1997 a Curții Constituționale a fost constatată neconstituționalitatea dispozițiilor art. II alin. 1 din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea și completarea Codului penal, potrivit cărora: „Dispoziţiile prezentei legi privitoare la liberarea condiţionată nu se aplică celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, cu excepţia celor are s-au sustras de la executare”. Astfel, s-a statuat faptul că aceste prevederi încalcă art. 15 alin. 2 din Constituția României, având în vedere că urmau a fi aplicate și persoanelor condamnate definitiv după intrarea ei în vigoare pentru fapte săvârșite anterior acestei date, fiind consacrată astfel retroactivitatea unei legi penale ce prevedea condiții mai aspre în vederea acordării liberării condiționate.

81În acest sens: Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale

pronunțate în cadrul controlului de constituționalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 265/06/05/2014 a Curții Constituționale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372/20.05.2014.


intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă. În cazul

instituției liberării condiționate, situația tranzitorie se creează, de asemenea, la data săvârșirii infracțiunii și

durează până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei detențiunii pe viață sau a pedepsei

închisorii. Intervenția, în acest interval, a unei legi penale care modifică instituția liberării condiționate, face

ca determinarea legii aplicabile să se efectueze potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. 2 din Constituție și în

art. 13 alin. 1 Cod penal”.

Rezultă așadar că apare ca fiind judicioasă interpretarea extensivă a dispozițiilor art. 5 Cod penal, având

în vedere că acestea reglementează situația tranzitorie determinată de intrarea în vigoare a unei noi legi penale

anterior stingerii raportului penal de conflict, acest moment nefiind reprezentat în mod exclusiv de rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare, astfel cum rezultă din motivele expuse. Totodată, din punct de vedere

terminologic, observăm că în cuprinsul art. 5 Cod penal, legiuitorul a folosit sintagma „judecarea definitivă a

cauzei”, spre deosebire de prevederile art. 6 Cod penal, unde regăsim sintagma „după rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare”, acest aspect fiind de natură a sugera că cele două nu sunt echivalente. Astfel,

„cauza” poate fi privită în sens larg, cuprinzând toate incidentele cu relevanță în plan penal ce pot surveni până

la stingerea raportului conflictual, inclusiv soluționarea unei cereri de liberare condiționată.

Totodată, cu referire la dispozițiile art. 6 Cod penal, apreciem că acestea nu sunt susceptibile de a primi

o interpretare extensivă în sensul indicat, având în vedere că spre deosebire de prevederile art. 5 Cod penal,

sfera acestora de aplicare este limitată strict la reducerea cuantumului pedepsei aplicate până la maximul

special prevăzut de noua lege.

În lumina acestor considerații, apreciem că temeiul de drept în baza căruia instanța va proceda la

stabilirea legii penale mai favorabile în cadrul soluționării unei cereri de liberare condiționată din executarea

unei pedepse cu închisoarea pentru o infracțiune săvârșită anterior intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009

privind Codul penal este reprezentat de art. 5 din acest act normativ, argumentele în acest sens fiind deduse

prin interpretarea coroborată cu dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României și avându-se în vedere și

considerentele Deciziei nr. 214 din 16 iunie 1997 a Curții Constituționale, această concluzie fiind confirmată și

de o parte a jurisprudenței (exemple în acest sens: Sentința penală nr. 913/27.03.2014 a Judecătoriei Giurgiu,

Sentința penală nr. 2598/23.07.2014 a Judecătoriei Sectorului 4 București, Decizia penală nr. 134 C/21.05.2014

a Tribunalului Ilfov, Sentința penală nr. 1341/13.11.2015 a Judecătoriei Târgu-Mureș, Sentința penală nr.

1483/20.08.2015 a Judecătoriei Găești, Sentința penală nr. 1544/23.05.2015 a Judecătoriei Bistrița).

2. În privința celei de-a doua ipoteze, reținem că aceasta se referă la posibilitatea aplicării legii

penale mai favorabile în cadrul soluționării unei cereri de liberare condiționată din executarea

unei pedepse aplicate pentru comiterea unei infracțiuni anterior datei de 01.02.2014, dar în

legătură cu care, instanța a dat deja efect dispozițiilor privind aplicarea legii penale mai

favorabile (în cursul procesului penal, în temeiul art. 5 Cod penal sau după rămânerea definitivă

a hotărârii de condamnare, în baza art. 6 Cod penal)

Astfel, prin analiza comparativă a dispozițiilor privind condițiile acordării beneficiului liberării

condiționate cuprinse atât în Codul penal din 1969, cât și în Codul penal în vigoare, se observă că legea veche


apare ca fiind mai favorabilă persoanei condamnate. În acest context, în practica instanțelor de judecată s-a pus

problema posibilității stabilirii legii penale mai favorabile sub acest aspect, în ipotezele mai sus iterate.

Într-o opinie s-a considerat că, în virtutea principiului aplicării globale a legii penale mai favorabile82

,

instanțele învestite cu soluționarea unei cereri de liberare condiționată vor aplica legea penală stabilită anterior

ca fiind mai favorabilă (în temeiul art. 5 sau art. 6 Cod penal) în privința tuturor instituțiilor care intervin

ulterior rămânerii definitive a soluției de condamnare, inclusiv liberării condiționate83

. Totodată, s-a susținut că

ulterior acestui moment, inculpatul dobândește calitatea de condamnat și nu mai poate beneficia de aplicarea

dispozițiilor art. 5 Cod penal în ceea ce privește condițiile de acordare a liberării condiționate.

În alte cazuri, s-a opinat în sensul potrivit căruia legea penală aplicabilă va fi aceea în vigoare la data

formulării cererii de liberare condiționată84

, arătându-se că beneficiul acordării liberării condiționate nu

reprezintă decât o vocație a persoanelor condamnate, pentru admiterea unei cereri în acest sens fiind necesară

întrunirea tuturor condițiilor prevăzute de Codul penal în vigoare.

Potrivit unei alte opinii, în cadrul soluționării unei cereri de liberare condiționată în condițiile

prezentate, instanța va proceda la stabilirea legii penale mai favorabile strict cu privire la condițiile referitoare

la această instituție, independent de faptul că, anterior, instanța învestită cu soluționarea cauzei a stabilit că sunt

aplicabile dispozițiile Codului penal în vigoare prin prisma art. 5 Cod penal, ori instanța a procedat la reducerea

pedepsei aplicate la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, în baza art. 595 Cod proc. pen., dând

astfel efect dispozițiilor art. 6 Cod penal.

În ceea ce ne privește, ne raliem acestei din urmă opinii, pentru următoarele considerente:

În primul rând, având în vedere conținutul normelor ce reglementează instituția liberării condiționate,

cuprinse atât în reglementarea anterioară, cât și în Codul penal în vigoare, apreciem că acestea sunt norme de

drept penal substanțial, astfel încât intră în sfera de aplicare a art. 5 Cod penal, orice modificare privind această

instituție reprezentând în fapt o modificare a legii penale în sensul textului legal menționat. Totodată, arătăm

faptul că motivele expuse în cadrul argumentării primei ipoteze prezentate își mențin relevanța și în acest caz.

Plecând de la principalul contraargument prezentat, respectiv faptul că imperativul aplicării

mecanismului legii penale mai favorabile în mod global împiedică orice altă analiză ulterioară a legii penale

mai favorabile cu privire la instituțiile ce survin în faza executării pedepsei, apreciem că acesta nu poate fi

primit drept temeinic. Într-adevăr, potrivit considerentelor Deciziei nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale,

instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei penale are obligația ca, în cadrul analizei legii penale mai

favorabile, să evalueze în mod global dispozițiile legilor penale succesive, însă o interpretare atentă a acestora

va releva faptul că instanța de control constituțional a avut în vedere doar necesitatea evaluării globale a

dispozițiilor ce reglementează instituții ale dreptului penal substanțial susceptibile de a produce efecte concrete

82 Potrivit Deciziei nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 372 din

20.05.2014. 83

A se vedea Sentința penală nr. 2602/21.07.2015 a Judecătoriei Iași. 84

Potrivit acestei opinii, se neagă posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile referitor la condițiile acordării beneficiului liberării condiționate inclusiv în prima ipoteză prezentată, punct de vedere pe care apreciem că nu îl putem primi drept temeinic, pentru motivele expuse în debutul prezentei lucrări.


prin însăși hotărârea de condamnare (tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, al recidivei,

dispozițiile privind prescripția răspunderii penale sau cele referitoare la suspendarea executării pedepsei). În

cuprinsul deciziei menționate se arată expres faptul că „pentru identificarea concretă a legii penale mai

favorabile trebuie avute în vedere o serie de criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale ori a

consecințelor condamnării, fie la aplicarea unor pedepse mai mici, respectiv: condițiile de incriminare,

cauzele care înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor agravante sau atenuante, normele privind

participarea, tentativa, recidiva, etc.” Astfel, nu se face nicio referire la necesitatea luării în calcul și a

dispozițiilor privind instituții care prin natura lor pot interveni numai după rămânerea definitivă a hotărârii de

condamnare85

. Sub acest aspect, apreciem că liberarea condiționată poate deveni incidentă doar în cursul

executării pedepsei închisorii, aceasta din urmă constituind o fază distinctă a procesului penal lato sensu,

instanța învestită cu soluționarea cauzei penale neputând aprecia caracterul mai favorabil al dispozițiilor legale

ce reglementează instituții asupra cărora, în eventualitatea în care vor interveni, se va pronunța o altă instanță86

.

De asemenea, reținem că atât în practica judiciară, cât și în doctrină, s-a statuat faptul că este interzisă

combinarea dispozițiilor mai favorabile din legile penale succesive, în caz contrar instanțele de judecată creând

o lex tertia, aspect de natură a contraveni dispozițiilor constituționale. În acest sens, apreciem că aplicarea legii

penale mai favorabile în ceea ce privește instituția liberării condiționate, pe parcursul executării pedepsei nu

este susceptibilă de a primi o astfel de semnificație în ipoteza în care mitior lex stabilită în cadrul soluționării

cererii de liberare nu coincide cu cea stabilită în cursul procesului penal. Pentru a reține astfel, avem în vedere

faptul că prin acest mecanism nu se combină dispoziții din legile penale succesive interdependente, ci fiecare

lege penală aplicabilă se stabilește în momente diferite, prin raportare la situații juridice distincte (în cursul

procesului penal se apreciază asupra dispozițiilor mai favorabile sub aspectul incriminării faptei, condițiilor

răspunderii penale, pedepsei, modalității de executare a acesteia – analizate global – în vreme ce pe parcursul

executării pedepsei, cu ocazia soluționării cererii de liberare condiționată, se vor analiza strict condițiile de

acordare a acesteia).

Pentru aceste motive, opinăm că în baza art. 5 Cod penal interpretat prin coroborare cu dispozițiile art.

15 alin. 2 din Constituția României și avându-se în vedere și considerentele Deciziei nr. 214 din 16 iunie 1997 a

Curții Constituționale, instanța învestită cu soluționarea unei cereri de liberare condiționată în ipoteza avută în

vedere, va putea analiza legea penală mai favorabilă sub aspectul condițiilor acordării acestui beneficiu, fără a

aduce atingere principiului aplicării globale a legii penale mai favorabile statuat de Curtea Constituțională,

acest punct de vedere fiind confirmat și de o parte a jurisprudenței (exemple în acest sens: Sentința penală nr.

136/19.01.2016 a Judecătoriei Sectorului 5 București, Sentința penală nr.217/28.01.2016 a Judecătoriei

Sectorului 5 București).

În ceea ce privește situația în care pedeapsa aplicată persoanei condamnate a fost redusă potrivit art. 6

Cod penal, dându-se eficiență legii penale mai favorabile, apreciem că în cadrul soluționării unei cereri de

85 Spre exemplu: liberarea condiționată, reabilitarea, prescripția executării pedepsei.

86 În cazul liberării condiționate, potrivit art. 587 alin. 1 Cod proc. pen., competența aparține judecătoriei în a

cărei circumscripție se află locul de deținere.


liberare condiționată din executarea pedepsei astfel reduse se impune cu atât mai mult stabilirea mitior lex sub

aspectul condițiilor de acordare a liberării, având în vedere că în această ipoteză nu este aplicabil principiul

evaluării globale a legii penale mai favorabile87

, astfel încât principalul contraargument nu mai subzistă.

87 Decizia nr. 265/06.05.2014 a Curții Constituționale are în vedere doar ipoteza aplicării art. 5 Cod penal.


Aspecte controversate privind audierea persoanelor

Ionică-Daniel CIOBANU,


În contextul actual al impactului jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materia

dreptului la un proces echitabil reflectat în dreptul participanților la procesul penal la asistență juridică de

specialitate, problema asistenței juridice obligatorii a suspectului, inculpatului sau persoanei vătămate ridică

diverse controverse în activitatea practică ce au ca fundament grija deosebită a organelor judiciare de a

administra probe în mod legal, eliminând riscul excluderii, refacerii acestora sau riscul unor soluții de achitare

sau încetare a procesului penal.

În acest sens, există opinii diferite în ceea ce privește efectele administrării unei probe cu nerespectarea

obligativității asistenței juridice obligatorii în faza de urmărire penală. Articolele 90 și 93 din Codul de

procedură penală prevăd situațiile în care asistența juridică este obligatorie, în ceea ce-i privește pe suspect,

inculpat, persoana vătămată sau parte civilă. Pe de altă parte, dispozițiile art. 281 alin.1 lit. f din Codul de

procedură penală sancționează cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor legale cu privire la asistența juridică

a persoanelor menționate anterior. De asemenea, dispozițiile art. 280 alin. 2 Cod procedură penală prevăd că

actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt lovite de nulitate, atunci când există o legătură

directă între acestea și actul declarat nul.

Având în vedere dispozițiile invocate, se pune problema dacă audierea în calitate de suspect a unei

persoane cu privire la care există obligativitatea asigurării asistenței juridice, fără ca aceasta să fie asistată de un

avocat, la momentul efectuării în continuare a urmăririi penale față de suspect atrage nulitatea tuturor actelor

efectuate în mod legal (inclusiv audierea cu avocat în calitate de inculpat), astfel încât este necesară infirmarea

punerii în mișcare a acțiunii penale, a celorlalte acte procesuale - schimbare încadrare juridică și reluarea

actelor și probelor realizate în acest interval sau este aplicabilă doar sancțiunea excluderii probei constând în

declarația dată de suspect, toate celelalte rămânând în ființă, cu consecința neluării ei în seamă, dar păstrând

posibilitatea trimiterii în judecată motivată și de probele administrate ulterior.

Există, în același timp riscul ca, în procedura de cameră preliminară, să se constate nelegalitatea

administrării probelor în faza de urmărire penală.

În opinia noastră, excluderea probelor derivate, și cu atât mai mult a actelor procesuale care au impus

administrarea lor, se poate realiza doar în măsura în care există o legătură de cauzalitate necesară (teoria

condiției sine qua non) între proba administrată nelegal și cele administrate ulterior, în mod legal, iar organele

de urmărire penală au folosit în mod principal și direct datele și informațiile obținute din proba nelegală. Astfel,

nu se pot exclude toate actele efectuate ulterior, cu referire la punerea în mișcare a acțiunii penale și declarația

de inculpat, doar pentru că declarația de suspect a fost obținută fără respectarea dispozițiilor cu privire la

asistența juridică. Dispozițiile în materia nulității s-ar aplica doar în situația în care între efectuarea în

continuare a urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale ar exista o legătură directă atât de strânsă


încât nerespectarea dreptului la apărare al suspectului ar face ca schimbarea calității sale să nu se poată realiza

chiar și dacă ar exista o serie de alte probe din care să rezulte că el este persoana care a săvârșit infracțiunea.

Or, această concepție ar presupune ca, la momentul întocmirii rechizitoriului, să se infirme ordonanța de punere

în mișcare a acțiunii penale și să se aducă procesul penal la momentul efectuării în continuare a urmăririi

penale, cu anularea tuturor probelor și actelor procesuale obținute, o soluție ce nu garantează posibilitatea

readministrării lor și implicit a tragerii la răspundere penală a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Este, așa

cum am evidențiat, o soluție excesiv de formalistă, iar respectarea dreptului la apărare s-a realizat din moment

ce, în calitate de inculpat, persoana a fost asistată de avocat. Această soluție este susținută și de dispozițiile art.

102 alin. 4 Cod procedură penală care prevăd că probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct

din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod. În speța invocată, probele administrate

după efectuarea în continuare a urmăririi penale, shimbarea încadrării juridice precum și punerea în mișcare a

acțiunii penale nu sunt derivate din audierea nelegală a suspectului, deci sancțiunea în ceea ce le privește nu

poate fi nulitatea absolută a actelor și excluderea probelor ulterioare. Aceste probe puteau fi obținute în mod

independent de proba nelegală, de către organele de urmărire penală, nefiind îndeplinită condiția sine qua non.

Opinia contrară a fost argumentată pornind de la existența unei legături indivizibile între cele trei

momente ale urmăririi penale: începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale și punerea

în mișcare a acțiunii penale. De aici, având în vedere obligativitatea audierii suspectului în prezența

apărătorului în cazurile prevăzute de lege și sancțiunea nulității absolute pentru încălcarea acestei obligații, s-a

ajuns la interpretarea în sensul că nu numai proba declarației acestuia este nelegală, ci și întregul demers

realizat ulterior, atât ca acte procesuale cât și ca probe administrate pentru că suspectul putea să prevadă

anumite aspecte și să-și pregătească în mod diferit apărarea, pe viitor, dacă ar fi fost asistat de apărător. În acest

fel, i-a fost viciat dreptul la apărare, iar respectarea ulterioară a dreptului nu este de natură a acoperi acest viciu.

Mai mult decât atât, s-a susținut că este nevoie de infirmarea ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale

de către procurorul ierarhic superior sau de schimbare a încadrării juridice efectuate de organele de cercetare

penală, apoi reluarea întregului probatoriu, începând cu audierea în calitate de suspect, readministrarea, în

măsura în care mai e posibil, a tuturor probelor și punerea din nou în mișcare a acțiunii penale sau schimbarea

încadrării juridice, cu posibilitatea trimiterii în judecată. Această variantă contravine principiului general al

procesului penal cu privire la aflarea adevărului.

Nerespectarea dreptului la apărare într-un singur moment procesual nu poate conduce la prezumția că

urmărirea penală, din acest moment a fost viciată, iar suspectul nu și-a exercitat dreptul la apărare, atata timp

cât toate actele ulterioare au fost realizate în mod legal.


Încetarea de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului instituit asupra unui bun imobil în

cazul soluțiilor de netrimitere în judecată

Costin-Lucian GHEORGHE,


1. Luarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui bun imobil

Potrivit art. 249 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul poate lua prin ordonanță, în cursul urmăririi

penale, măsuri asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a

bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea

executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Scopul măsurilor asigurătorii lato sensu este dat așadar de necesitatea de a conferi părții civile ori

statului protecție împotriva insolvabilității debitorului și de a garanta posibilitatea unei reparări eficiente a

pagubei produse prin infracțiune, a executării pedepsei amenzii ori a măsurii de siguranță a confiscării speciale

sau a confiscării extinse.

Drept urmare, pe această cale se realizează ceea ce în doctrină mai este cunoscut și sub denumirea de

”asigurare a acțiunii”88

, sechestrul asigurător fiind un mijloc pus la dispoziția organelor de urmărie penală

pentru a se garanta astfel executarea obligațiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea laturii penale

și/ sau civile a cauzei.

Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile ori a unor sume de

bani, prin instituirea unui sechestru asupra acestora. Așadar, efectul acestora este indisponibilizarea bunurilor

asupra cărora au fost instituite, în sensul că cel care le are în proprietate pierde dreptul de a le înstrăina sau

greva de sarcini89

, măsura afectând așadar în principal atributul dipoziției juridice și materiale.

De regulă, acest efect se întinde pe întreaga durată a procesului penal, până la judecarea definitivă a

acestuia, dacă măsura asigurătorie nu a fost anterior revocată.

În cazul bunurilor imobile, potrivit art. 253 alin. 4 Cod procedură penală, procurorul care a dispus

instituirea sechestrului cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie

de pe ordonanța prin care s-a dispus sechestrul și un exemplar al procesului-verbal de sechestru.

Potrivit art. 28 alin. 1 din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, republicată, cererea de

înscriere în cartea funciară se va depune la birourile teritoriale ale oficiului şi va fi însoţită de înscrisul original

sau de copia legalizată de pe acesta, prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere și se va

nota, conform art. 23 din aceeași lege, în partea a II-a a titlului de proprietate, referitoare la înscrierile privind

dreptul de proprietate şi alte drepturi reale.

88 S. Stoenescu, G. Porumb - ”Drept procesual civil român”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966, p. 113;

89 I. Neagu - ”Tratat de procedură penală. Partea Generală”, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 611


2. Menținerea măsurilor asigurătorii în cazul soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în

judecată

Soluțiile de neurmărire și de netrimitere în judecată sunt prevăzute de art. 314 alin. 1 Cod procedură

penală și sunt clasarea și renunțarea la urmărirea penală.

Atunci când procurorul dispune o soluție de clasare, conform art. 315 alin. 2 lit. a), trebuie să se

pronunțe prin ordonanța de clasare și asupra ridicării ori menținerii măsurilor asigurătorii, dacă măsura a fost

dispusă anterior în cursul urmăririi penale. Aceeași obligație există în sarcina procurorului și atunci când

dispune o soluție de renunțare la urmărirea penală, conf. art. 318 alin. 5 rap. la art. 315 alin. 2 lit. a).

În măsura în care procurorul se pronunță prin ordonanța de clasare în sensul menținerii măsurii

asigurătorii, aceasta încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în

termen de 30 de zile de la comunicarea soluției, potrivit art. 315 alin. 2 lit. a), teaza a II-a.

Față de scopul măsurilor asigurătorii, astfel cum este prevăzut la art. 249 alin. 1 Cod procedură penală,

precum și față de dispozițiile art. 315 alin. 2 lit. c), conform cărora, prin ordonanța de clasare sau de renunțare

la urmărirea penală, procurorul dispune și sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare

a măsurii de siguranță a confiscării speciale, rezultă că măsura asigurătorie care se menține prin ordonanță și

încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile

de la comunicarea soluției, privește numai sumele de bani ori bunurile indisponibilizate pentru a servi la

acoperirea prejudiciilor cauzate prin infracțiune, în cazul clasării întemeiată pe cauzele prevăzute de art. 16

alin. 1 lit. b) și c), pentru situația împăcării părților și pentru partea din cheltuielile judiciare care revine

suspectului ori inculpatului, iar în cazul clasării pentru cauzele prevăzute de art. 16 alin. 1 lit. d-j) ori în cazul

renunțării, și pentru recuperarea cheltuielilor judiciare.

3. Revocarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui bun imobil în ipoteza

introducerii acțiunii în fața instanței civile

În cazul în care persoana vătămată introduce acțiune în fața instanței civile în interiorul termenului de

30 de zile, indiferent de soluția instanței, chestiunea sechestrului asigurător instituit în cursul urmăririi penale

este clară.

Dacă instanța civilă admite cererea de chemare a reclamantului, persoană vătămată din dosarul penal

soluționat anterior va proceda la satisfacerea pretențiilor sale admise prin valorificarea bunurilor asupra cărora

fusese instituit anterior sechestrului, până la concurența sumei prevăzute în hotărârea instanței civile, iar

sechestrul va fi ridicat, în temeiul aceleiași hotărâri judecătorești, pentru restul bunurilor sau sumelor de bani, la

terminarea executării silite.

Dacă instanța civilă respinge cererea de chemare în judecată a persoanei vătămate, constatând că nu

sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, hotărârea judecătoarească de respingere va servi


pârâtului, suspect sau inculpat în procesul penal anterior soluționat de procuror cu o soluție de neurmărire sau

netrimitere în judecată, drept temei pentru ridicarea sechestrului, implicit prin radierea acestei sarcini din cartea

funciară a imobilului.

În jurisprudență s-a afirmat în mod constant faptul că sechestrul asigurător dispus în cursul procesului

penal servește la îndeplinirea unui scop public, constând în garantarea achitării cheltuielilor judiciare, a amenzii

penale și/ sau a reparării daunelor produse prin infracțiune90

, astfel că la instituirea acestuia și în vederea

revocării acestuia nu pot fi opuse interese private, precum faptul că bunul este deținut în coproprietate, iar

instituirea sechestrului împiedică executarea silită a bunului sechestrat, chiar și de creditorul ipotecar al unei

creanțe anterioare.

Opinăm totuși în sensul nuanțării acestei poziții jurisprudențiale, în sensul că, o dată cu soluționarea

dosarului penal prin clasare ori prin renunțare la urmărirea penală, scopul public încetează, iar sechestrul va

urma regulile de drept comun, astfel cum sunt prevăzute de Titlul IV al Codului de Procedură Civilă.

4. Încetarea de drept a măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui bun imobil. Aspecte

controversate

În situația în care persoana vătămată nu introduce acțiune în fața instanței civile în termen de 30 de zile

de la comunicarea soluției, măsurile asigurătorii încetează de drept, potrivit art. 315 alin. 2 lit. a), teza a II-a,

Cod procedură penală.

Drept urmare, măsurile asigurătorii dispuse de către procuror nu mai produc efecte de la momentul

împlinirii acestui termen, cu consecința recâștigării de către inculpat sau suspect a atributului dipoziției juridice

și materiale asupra bunurilor indisponibilizate.

Totuși, acest efect nu se produce automat în cazul bunurilor imobile în a căror carte funciară a fost notat

sechestrul, întrucât până la radierea înscrierii acestuia în partea a II-a a titlului, sechestrul continuă să fie

opozabil terților, fie ei creditori chirografari ai proprietarului ori persoane interesate de dobândirea proprietății

asupra imobilului, reprezentând în continuare un impediment pentru proprietar la înstrăinarea acestuia.

Astfel, interesat în radierea mențiunii privind sechestrul poate fi nu doar proprietarul bunului, care

dorește înstrăinarea imobilului, ci și creditorii săi, care urmăresc acoperirea creanțelor prin executare silită

imobiliară.

Asupra acestor aspecte, practica judiciară nu s-a pronunțat printr-o decizie de referință, întrucât

reprezintă o chestiune ce cade în principal în sarcina procurorului care a instrumentat dosarul penal soluționat,

iar doctrina juridică este săracă, deși, după cum vom arăta în continuare, chestiunea radierii sechestrului

asigurător dispus în cursul urmăririi penale și încetat de drept ca urmare a soluției de neurmărire sau netrimitere

90 Dec. Pen. nr. 807/16.08.2010, pron. de Curtea de Apel Ploiești în dos. nr. 4285/105/2009; Dec. Pen. nr. 496/22.09.2014, pron.de Tribunalul Specializar Cluj în dos. nr. 30311/211/2012; Sen. Civ. nr. 19109/07.10.2013, pron. de Judecătoria Sectorului 1 în dos. nr. 56596/299/2012, irev. prin Dec. Civ. nr. 2716/25.09.2014 a Tribunalului București – Secția a V-a Civilă


în judecată este aptă a genera și generează o practică neunitară la nivelul unităților de parchet.

De regulă, proprietarul se adresează procurorului atunci când, dorind să vândă bunul imobil asupra

căruia s-a instituit sechestrul, constată că acesta este în continuare înscris în cartea funciară, constituind astfel

un impediment la înstrăinarea bunului, iar radierea mențiunii doar în baza ordonanței de clasare sau de

renunțare la urmărirea penală a procurorului este refuzată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară de la

locul situării imobilului.

Drept urmare, această sesizare a procurorului cu privire la radierea mențiunii sechestrului din cartea

imobilului poate surveni la o distanță de timp considerabilă față de momentul dispunerii soluției de clasare sau

de renunțare la urmărirea penală în cauză.

O primă soluție adoptată de procuror cu privire la cererea suspectului sau inculpatului din dosarul clasat

de radiere a sechestrului din cartea funciară a imobilului este aceea de respingere a cererii ca inadmisibilă.

În motivarea unei astfel de soluții se aduc drept argumente lipsa unui text expres de lege care să permită

procurorului să ceară Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară de la locul situării imobilului radierea

sechestrului din cartea funciară, precum și natura privată a interesului persoanei pentru o astfel de operațiune,

considerându-se așadar că petentul trebuie să se adreseze instanței civile cu o cerere de rectificare a cărții

funciare.

În opinia noastră, soluția este una greșită. Într-adevăr, nu există un text legal care să indice posibilitatea

formulării unei asemenea cereri de către suspectul sau inculpatul din dosarul clasat, singura procedură existentă

în Codul de procedură penală fiind cea prevăzută de art. 250, iar radierea mențiuniii sechestrului se face

exclusiv în interesul petentului. Totuși, a-i solicita acestuia demararea unei proceduri judiciare în fața instanței

civile pentru a se constata încetarea de drept a măsurii asigurătorii și pentru rectificarea subsecventă a cărții

funciare este de natură a impune o sarcină excesivă în sarcina sa, în măsura în care există mijloace procedurale

suficiente aflate la îndemâna parchetului pentru soluționarea chestiunii fără a se declanșa o procedură judiciară

civilă de către petent.

O altă soluție adoptată de practică este aceea de a emite o ordonanță de revocare a măsurii de siguranță

a sechestrului judiciar, pentru a-i servi suspectului sau inculpatului la radierea sarcinii sechestrului din cartea

funciară a imobilului.

Nici această soluție nu este, în opinia noastră, una corectă.

Potrivit art. 286 alin. 1 Cod procedură penală, procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor

procesuale și soluționează cauza prin ordonanță, dacă legea nu prevede altfel.

Or, în condițiile în care măsura asigurătorie a încetat de drept anterior, la expirarea termenului de 30 de

zile prev. de art. 315 alin. 2, lit. a), teza a II-a, Cod procedură penală, procurorul nu mai poate dispune cu

privire la această măsură revocarea, astfel că nu poate emite o ordonanță care, conf. art. 286 alin. 1 Cod

procedură penală, reprezintă un act de dispoziție procesuală.

Soluția corectă este ca procurorul să întocmească un înscris, sub forma unei adrese sau a unui proces-

verbal, prin care să constate încetarea de drept a măsurii asigurătorii comunicat petentului pentru a-i servi drept

dovadă la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară de la locul situării imobilului în vederea radierii


mențiunii privind sechestrul asigurător.

Totuși, în prealabil întocmirii acestui înscris, este necesar a se stabili dacă persoana vătămată nu a

introdus acțiune în fața instanței civile în termenul de 30 de zile prevăzut de lege, fapt ce ar determina

menținerea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra imobilului.

A proba inexistența unui proces civil aflat în curs de judecată și pornit în termenul de 30 de zile de la

comunicarea soluției către persoana vătămată se poate dovedi dificil, chiar imposibil, pentru petent.

Certificatul de grefă este un înscris oficial eliberat de grefa instanţei la cererea uneia dintre părţile

procesului, care cuprinde soluţia pronunţată de instanţă în minută sau prin care se atestă existenţa pe rolul

instanţei a unei cauze91

. Așadar, prin eliberarea unui astfel de document, nu se poate face dovada inexistenței

unui proces aflat în curs de judecată între petent și persoana vătămată din dosarul penal soluționat.

În plus, având în vedere dispozițiile art. 113 alin. 1 pct. 7 C. Proc. Civ. și art. 116 C. Proc. Civ.,

competența instanței civile în cazul cererilor având ca obiect răspunderea civilă delictuală este una alternativă și

facultativă, astfel că, în anumite condiții, există posibilitatea ca o astfel de cerere să se afle pe rolul oricărei

instanțe de pe teritoriul României.

De asemenea, chiar dacă de la momentul soluționării cauzei și până la formularea cererii de către petent

a trecut o perioadă considerabilă de timp, aceste fapt nu exclude existența unui proces civil aflat în curs de

judecată între acesta și persoana vătămată din procesul penal, deoarece, în funcție de complexitatea cauzei și

atitudinea procesuală a părților, timpul necesar finalizării definitive a acestuia poate fi unul extrem de lung.

Drept urmare, considerăm că, anterior întocmirii unui înscris prin care să se constate încetarea de drept

a măsurii asigurătorii, este necesară citarea persoanei vătămate, cu mențiunea de a preciza, în scris, telefonic, în

format electronic sau prin orice alt mijloc de comunicare, dacă a formulat o acțiune civilă împotriva petentului

în termenul de 30 de zile de la comunicarea soluției de clasare.

În cazul unui răspuns afirmativ, acesta va fi înștiințat cu privire la necesitatea depunerii unui certificat

de grefă care să ateste existența procesului civil și data demarării acestuia, urmând a se respinge cererea

petentului de constatare a încetării de drept a măsurii asigurătorii.

În cazul unui răspuns negativ, i se va elibera petentului un înscris care să îi servească drept dovadă la

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară de la locul situării imobilului pentru radierea sechestrului

asigurător din cartea funciară.

CONCLUZII:

1. Soluționarea cererii suspectului sau inculpatului, în privința căruia s-a dispus o soluție de

neurmărire penală sau de netrimitere în judecată prin care s-a dispus menținerea măsurii asigurătorului

a sechestrului prin notare ipotecară, de constatatare a încetării de drept a măsurii, în vederea radierii

acestei mențiuni din cartea funciară a imobilului, este de competența procurorului.

91 http://legeaz.net/dictionar-juridic/certificat-de-grefa


2. Procurorul trebuie să verifice incidența cazului de încetare de drept a măsurii asigurătorii,

prin citarea persoanei vătămate cu mențiunea de a preciza dacă a introdus acțiune la instanța civilă în

termen de 30 de zile de la comunicare soluției de clasare ori renunțare la urmărirea penală.

3. În cazul unui răspuns afirmativ, persoana vătămată va face dovada formulării acțiunii

civile prin comunicarea către parchet a unui certificat de grefă emis de instanța pe rolul căreia se află

procesul civil în curs de judecată și pornit în interiorul termenului de 30 de zile de la comunicare soluției

de clasare ori renunțare la urmărirea penală.

4. În cazul unui răspuns negativ, procurorul va întocmi un înscris prin care să constate

încetarea de drept a măsurii asigurătorii, pe care îl va comunica petentului pentru a-i servi la radierea

sechestrului din partea a II-a a titlului de proprietate al imobilului.


Sancțiunea care intervine în cazul în care nu se asigură asistența juridică obligatorie a

persoanei vătămate minore – nulitatea absolută sau nulitatea relativă

Alexandru RĂDUCU,


O problemă controversată întâlnită în practica recentă constă în stabilirea tipului de nulitate care intervine

în situația în care nu se asigură asistența juridică a persoanei vătămate minore, aspect foarte important din

punctul de vedere al legalității procesului penal.

Pornind de la interpretarea dispozițiilor art. 281 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală, coroborată cu

necesitatea existenței unei simetrii între situațiile apreciate de legiuitor ca impunând asistența juridică a părților

sau a subiecților procesuali, precum și sancțiunea aplicabilă în cazul nerespectării acestora, s-a apreciat, într-o

primă opinie, faptul că asistența juridică este obligatorie în toate situațiile în care o anumită parte sau

participant la procesul penal se află într-o anumită situație de vulnerabilitate, generată, de exemplu, de starea de

minoritate, precum și în situația în care față de respectiva persoană pot fi antrenate consecințe grave privind

desfășurarea procesului penal. Astfel, sancțiunea care intervine este nulitatea absolută.

Raportându-mă la dispozițiile Codului de procedură penală, consider că sancțiunea care intervine în cazul

neasigurării asistenței juridice a persoanei vătămate minore este nulitatea absolută, având în vedere următoarele

considerente:

În primul rând, trebuie avut în vedere faptul că dispozițiile art. 93 alin. 4 din Codul de procedură penală

prevăd faptul că asistența juridică este obligatorie când persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate

de exercițiu ori cu capacitate de exercițiu restrânsă.

Raportat la dispozițiile art. 81 din Codul de procedură penală privind drepturile persoanei vătămate,

pentru asigurarea, în mod efectiv, a respectării drepturilor de a propune administrarea de probe de către

organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii, precum și a drepturilor de a formula orice alte

cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei și de a adresa întrebări inculpatului sau altor participanți,

având în vedere situația specială a persoanei vătămate minore, se impune în mod obligatoriu asistența juridică,

altfel drepturile enumerate anterior fiind doar teoretice și iluzorii.

În aceste cazuri calitatea de victimă a infracțiunii este dublată de starea de minoritate a acesteia, astfel că

această situație impune asigurarea unei protecții speciale pe tot parcursul desfășurării procesului penal, fapt ce

se va îndeplini prin asigurarea asistenței juridice. Astfel, consider că la întocmirea oricărui act procesual ce

implică participarea persoanei vătămate minore, precum și cu ocazia audierii acesteia, se impune asistarea

juridică de către un apărător ales sau numit din oficiu, nerespectarea acestei exigențe conducând în mod

inevitabil la producerea unei vătămări procesuale.

Având în vedere că în cazul nulității absolute vătămarea procesuală este prezumată absolut și nu poate fi

înlăturată altfel decât prin anularea actului, în cazul nerespectării obligației prevăzute de art. 93 alin. 4 din

Codul de procedură penală, declarația persoanei vătămate minore obținută în lipsa avocatului va putea fi


exclusă, chiar dacă persoana vătămată nu este prevăzută printre subiecții a căror neasigurare a asistenței

juridice duce la reținerea cazurilor de nulitate absolută prevăzute de art. 281 din Codul de procedură penală.

Chiar dacă dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală prevăd că sancțiunea nulității

absolute intervine în cazul neasigurării asistenței juridice obligatorii a suspectului, inculpatului și a celorlalte

părți, iar raportat la dispozițiile art. 33 și art. 79 din Codul de procedură penală, persoana vătămată are calitatea

de subiect procesual principal, nu se poate reține că legiuitorul a avut în vedere faptul de a face vreo diferență

de tratament juridic între persoana vătămată minoră și partea civilă minoră, pe care o include în subiecții a căror

neasigurare a asistenței juridice va conduce la reținerea nulității absolute.

Astfel, asigurarea asistenței juridice este la fel de importantă atât în cazul persoanei vătămate minore, cât

și în cazul părții civile minore. Totodată, nu se va reține prima opinie prezentată anterior având în vedere că,

fără temei, s-ar crea o diferență de tratament între o persoană vătămată minoră care formulează pretenții în

procesul penal și o persoană vătămată minoră care nu se constituie parte civilă și, eventual, neasistată de

apărător.

În aceeași direcție, în situația în care pe parcursul urmăririi penale persoana vătămată minoră declară că

se constituie parte civilă în cauză, nerespectarea obligației de a asigura asistența juridică obligatorie va fi

sancționată în condițiile nulității absolute prevăzute de art. 281 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală,

întrucât persoana audiată devine parte civilă în procesul penal din momentul constituirii92

. Pentru a se asigura

existența unei simetrii între situațiile apreciate de legiuitor ca impunând asistența juridică obligatorie sub

sancțiunea nulității se impune ca sancțiunea care intervine în cazul neasigurării asistenței juridice a persoanei

vătămate minore să fie nulitatea absolută.

În al doilea rând, apreciez că diferența de tratament între suspect și persoana vătămată în această privință

este nejustificată, întrucât, deși ambii sunt subiecți procesuali principali, iar declarațiile lor au valoare

probatorie necondiționată, numai nerespectarea obligației în cazul suspectului minor ar atrage sancțiunea

nulității absolute. Astfel, atât în cazul suspectului minor, cât și în cazul persoanei vătămate minore se impune

sancțiunea nulității absolute în situația neasigurării asistenței juridice.

Raportat la argumentele expuse anterior, consider că, legiuitorul, în mod nejustificat, a omis să prevadă

faptul că se sancționează cu nulitatea absolută încălcarea dispozițiilor privind asistarea de către avocat a

persoanei vătămate minore, care nu este parte, ci subiect procesual principal în procesul penal (soluție susținută

și în doctrină)93

. Astfel, neconcordanța dispozițiilor legale nu ar trebui interpretată în sensul în care persoana

vătămată minoră nu trebuie asistată sub sancțiunea nulității relative, ci sancțiunea care intervine într-o

asemenea situație este nulitatea absolută.

Într-o altă opinie, pornind de la caracterul expres, strict și limitativ al cazurilor ce antrenează nulitatea

absolută, sancțiunea aplicabilă în situația neasigurării asistenței juridice a persoanei vătămate minore este

nulitatea relativă. Astfel, având în vedere dispozițiile art. 281 alin. 1 lit. f din Codul de procedură penală care

92 Codul de procedură penală – Comentariu pe articole. M.Udroiu – pag. 371

93 Noul Cod de procedură penală – comentat. N. Volonciu – pag. 215


prevăd că sancțiunea nulității absolute intervine în cazul neasigurării asistenței juridice obligatorii a

suspectului, inculpatului și a celorlalte părți, raportate la dispozițiile art. 33 și art. 79 din Codul de procedură

penală, conform cărora persoana vătămată are calitatea de subiect procesual principal, sancțiunea care intervine

în această situație este nulitatea relativă.

Ca viitor practician, susțin faptul că pentru a se asigura respectarea tuturor garanțiilor și drepturilor

procesuale a persoanelor vătămate minore, având în vedere situația particulară și delicată a acestora, se impune

ca, în astfel de cauze, să se desemneze din oficiu un apărător, cu excepția cazurilor în care are un apărător ales,

astfel neexistând posibilitatea ca, ulterior, să se invoce nulitatea absolută a urmăririi penale, în tot sau în parte.


DREPT CIVIL ŞI PROCESUAL CIVIL

La răscruce de coduri - exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată

Timotei MORAR,


Potrivit art. 453 Noul Cod de procedură civilă, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea

părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuielile de judecată. Rațiunea acordării cheltuielilor de

judecată gravitează în jurul conceptului de culpă procesuală, astfel încât, partea care a pierdut procesul suportă

atât cheltuielile proprii, cât și pe cele ale părţii care a câștigat procesul.94

Art. 454 noul Cod de procedură civilă,

preluând soluția legislativă prevăzută de art. 275 Cod procedură civilă 1865, reglementează o excepție de la

această regulă, denumită ”Exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată”. Potrivit acesteia, pârâtul

care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului, nu

va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului,

a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere.

Prezentul studiu îşi propune să analizeze mecanismul juridic al exonerării pârâtului de la plata

cheltuielilor de judecată în noul context legislativ, marcat de intrarea în vigoarea a noului Cod civil, care, în

opinia mea, schimbă radical optica asupra exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată. Chiar art.

454 noul Cod de procedură civilă, în teza finală, conține următoarea trimitere: dispozițiile art. 1522 alin. 5 din

codul civil rămân aplicabile. Pe cale de consecință, se impune o analiză a dispozițiilor art. 1522 alin. 5 Cod

civil pentru a vedea în ce măsură practica încetățenită în aplicarea art. 275 din codul civil de la 1865, preluat

integral în noua reglementare în art. 454 din noul cod de procedură civilă, este compatibilă cu litera și spiritul

concepției noului cod civil în această materie. Înainte de a analiza art. 1522 alin. 5 C. civ., consider că se impun

două considerații prealabile.

În primul rând, trebuie menționată una dintre noutățile promovate de noul Cod civil în materia punerii

în întârziere a debitorului, cu efecte practice importante. Potrivit art. 1522 alin. (1) C. civ., debitorul poate fi

pus în întârziere și prin cererea de chemare în judecată, nu doar printr-o notificare scrisă. Această schimbare

trebuie avută în vedere atunci când analizăm relația dintre art. 454 C. pr. civ. și art. 1522 alin. (5) C. civ., pentru

că primul text este tributar unei paradigme abandonate de legiuitor, în care punerea în întârziere era

reglementată expres doar la nivel de notificare scrisă.95

Cu alte cuvinte, deși art. 454 C. pr. civ. a intrat în

94 G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, ediţia a III-a, Ed.Hamangiu, București, 2016, p.576

95 În doctrina de sub imperiul vechiului cod civil, în contextul analizei daunelor moratorii, s-a menționat faptul

că efectul punerii în întârziere era produs și de cererea de chemare în judecată, în baza art. 1088 C. civ. 1864 L. Pop, Tratat de drept civil. Obligațiile, Vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p.201; Cu toate acestea, având în vedere


vigoare ulterior noului Cod civil, regulile prescrise de acesta nu au fost concepute în raport de noua viziune a

legiuitorului cu privire la punerea în întârziere a debitorului.

În al doilea rând, consider că trebuie clarificat modul de funcționare a punerii în întârziere. Astfel, din

ansamblul art. 1522 C. civ. se desprinde următorul raționament: fie că punerea în întârziere are loc prin

notificare scrisă, fie că are loc prin comunicarea cererii de chemare în judecată, debitorul beneficiază de un

termen de executare, în care poate să stingă obligația sa prin plată. Pe durata acestui termen, art. 1522 alin. (4)

C. civ. este aplicabil, ulterior expirării sale creditorul având deschisă posibilitatea recurgerii la remediile

prevăzute de art. 1516 alin. (2) noul Cod civil. Astfel, există două momente cheie care marchează mecanismul

punerii în întâziere: 1. data comunicării notificării scrise sau a cererii de chemare în judecată și 2. data la care

expiră termenul de executare rezonabil.

Cu alte cuvinte, deși spunem că debitorul este pus în întârzire printr-o notificare scrisă sau prin cererea

de chemare în judecată96

, efectele punerii în întârziere, respectiv posibilitatea utilizării remediilor procesuale

prevăzute de art. 1516 alin. (2) C. civ., se produc doar la expirarea termenului de executare rezonabil. În

intervalul de timp cuprins între cele două momente creditorul poate suspenda executarea propriei obligații sau

poate cere daune-interese.

În continuare, vom proceda la analiza textului din noul Cod civil care vizează exonerarea de la plata

cheltuielilor de judecată a debitorului, pârât în cadrul procesului pendinte, având în vedere şi considerațiile

expuse mai sus. Conform art. 1522 alin. (5) C. civ, cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără

ca anterior debitorul să fi fost pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un

termen rezonabil, calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest

termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.97

Marea ruptură față de filosofia art. 454 C. pr. civ și a art. 275 din C. pr. civ.de la 1865 rezidă în teza

finală a art. 1522 alin. (5) noul Cod civil. Interpretarea per a contrario a acestui text legal ne conduce la

următorul raționament: dacă plata nu este efectuată în termenul de executare rezonabil, care curge de la

comunicarea cererii de chemare în judecată, cheltuielile de judecată rămân în sarcina pârâtului debitor. În

opinia mea, această regulă conduce la soluții diferite față de art. 454, care, așa cum am susținut mai sus, a fost

preluat din vechea reglementare, care nu cunoștea expres posibilitatea punerii în întârziere prin cererea de

chemare în judecată în modalitatea prescrisă de legiuitor la acest moment.

Un exemplu cu privire la incompatibilitatea dintre cele două texte este revelator. Să presupunem că

reclamantul creditor a chemat în judecată pe pârâtul debitor, fără ca anterior cel din urmă să fi fost pus în

modificările din sfera punerii în întârziere a debitorului și a remediilor pentru neexecutarea contractului aduse de noul cod civil, art. 1522 este o noutate în peisajul legislativ românesc.

96 Chiar legiuitorul folosește această exprimare în art. 1522 alin. 1 C. civ.

97 Sursa de inspirația a legiuitorului a fost Codul Civil al provinciei Quebec, preluând art. 1599 fidel - Where a

creditor files a judicial application against the debtor without his otherwise being in default, the debtor is entitled to perform the obligation within a reasonable time after the demand. If the obligation is performed within a reasonable time, the costs of the demand are borne by the creditor.


întârziere sau să se afle de drept în întârziere98

. La primul termen de judecată, pârâtul debitor recunoaște

pretențiile reclamantului și solicită pronunțarea unei hotărâri de expedient și exonerarea sa de la plata

cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantul creditor în baza art. 454 noul Cod de procedură civilă. În

schimb, reclamantul creditor, deși este de acord cu pronunțarea hotărârii de expedient în baza recunoașterii

pârâtului, solicită obligarea acestuia din urmă la plata cheltuielilor de judecată în virtutea art. 1522 alin. (5)

noul Cod civil. Astfel, acesta solicită ca instanța să constate că, deși pârâtul debitor nu a fost pus în întârziere

anterior pornirii procesului, de la comunicarea cererii de chemare în judecată acesta a beneficiat de un termen

de executare în care putea să-și execute obligația. Având în vedere natura obligației și împrejurările cauzei,

consideră că termenul de executare a expirat înainte de momentul primului termen de judecată. Pe cale de

consecință, în logica noului Cod civil, exonerarea pârâtului debitor nu mai este posibilă, mai ales printr-o

simplă recunoaștere a pretențiilor, lipsită de stingerea obligației prin plată. De asemenea, atrage atenția la

trimiterea făcută de art. 454 C. pr. civ. cu privire la aplicabilitate art. 1522 alin. 5 C. civil. Ce va decide

instanța?

În opinia mea, instanța trebuie să decidă cărui text legal îi va da prevalenţă, respectiv art. 454 C. pr. civ.

sau art. 1522 alin. (5) C. civ.. Ambele texte reglementează același mecanism juridic al exonerării pârâtului de la

plata cheltuielilor de judecată, astfel încât nu suntem de acord cu opinia că textele ar avea domenii de aplicare

diferite.99

Să analizăm implicațiile aplicării unuia sau altuia dintre cele două texte legale. Pentru aplicarea art. 454

noul Cod de procedură civilă, instanța ar trebui să constate că pârâtul a recunoscut pretențiile reclamantului și

că această manifestare de voință s-a făcut la primul termen de judecată. Pe cale de consecință, ar pronunța o

hotărâre de expedient și ar respinge capătul de cerere vizând obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de

judecată, exonerându-l pe cel din urmă. În schimb, dacă instanța ar avea în vedere noua viziune a legiuitorului

în materia exonerării de la plata cheltuielilor de judecată, prevăzută de art. 1522 alin. (5) C. civ., constatând că

de la comunicarea cererii de chemare în judecată și până la primul termen de judecată s-a scurs un termen de

executare rezonabil în raport de natura obligației și împrejurările cauzei100

și că pârâtul debitor nu și-a

executat obligația, ar pronunța o hotărâre de expedient și ar obliga pârâtul debitor la plata cheltuielilor de

judecată conform art. 453 noul Cod de procedură civilă.

Printr-o interpretare literală foarte strictă, s-ar putea susține că art. 454 C. pr. civ. este aplicabil, având în

vedere că pârâtul nu a fost în prealabil pornirii procesului pus în întârziere de către reclamant. Am atras mai

sus atenția asupra faptului că în vechea legislație civilă punerea în întârziere nu era reglementată expres și

pentru ipoteza cererii de chemare în judecată.. Întrucât art. 454 noul Cod de procedură civilă preia fidel

98 Când pârâtul se afla de drept în întârziere nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată, atât în

raport de art. 454 C. pr. civ., cât și în baza art. 1522 alin. 5 C. civ. 99

În sens contrar, minuta din 19 decembrie 2014 a Curții de Apel Târgu-Mureș, cu ocazia întâlnirii trimestriale a judecătorilor pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă.

100 În doctrină s-a specificat faptul că ,,termenul rezonabil,, de care face vorbire art. 1522 alin. 5 C. civ. va fi

calculat în raport de coordonatele prezentate de alin. 3 al aceluiași articol, respectiv natura obligației, locul în care obligația trebuia executată, dar și raportat la urgența cu care obligația trebuie să fie executată – I. R. Urs, P. E. Ispas, Drept civil – Teoria obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2015, p.373


dispoziţia din vechea reglementare, acest aspect ar putea explica necorelarea cu prevederea din noul Cod civil,

care permite punerea în întârziere chiar în cadrul procesului, prin cererea de chemare în judecată.

Consider că aplicarea art. 454 C. pr. civ. ar încălca nu doar litera, ci și rațiunea art. 1522 alin. 5 C. civ.,

care ridică standardul echitabilității mecanismului exonerării pârâtului-debitor de la plata cheltuielilor de

judecată. Așa cum corect s-a subliniat în doctrină101

, această opțiune legislativă urmărește protejarea bunei-

credințe în raporturile juridice civile, scutirea debitorului de cheltuielile de judecată fiind prevăzută în cazul

îndeplinirii obligației în termenul de executare. Or, diferența între recunoașterea unei datorii cerută de art. 454

Cod procedură civilă și remiterea sumei de bani ori predarea bunului care face obiectul acesteia este cât se

poate de evidentă. Se naşte astfel întrebarea: de ce ar mai efectua pârâtul plata în termenul de executare

rezonabil, în condiţiile în care este suficient, pentru a evita plata cheltuielilor de judecată, să recunoască

pretențiile reclamantului la primul termen de judecată?

În plus, punerea în întârziere a debitorului, așa cum sugestiv s-a afirmat în doctrină102

, are rolul de a

oferi acestuia "a doua șansă" pentru a respecta voluntar propriul angajament. Dacă a doua șansă, constând în

oferirea unui termen de executare rezonabil, a fost irosită, de ce am mai scuti pârâtul de la plata cheltuielilor de

judecată efectuate de reclamant în baza unei simple recunoașteri a pretențiilor acestuia din urmă? Deși este

adevărat că în urma recunoașterii se va pronunța o hotărâre de expedient în favoarea reclamantului, drumul

până la obținerea efectivă a creanței este încă lung și anevoios. În schimb, un debitor care într-un termen

rezonabil de la comunicarea cererii de chemare în judecată efectuează plata, merită beneficiul exonerării de la

plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că debitorul nu l-a notificat anterior litigiului potrivit art. 1522

alin. (1) C. civ și a "doua șansă" oferită pentru efectuarea plății a fost fructificată. Într-o astfel de situație este

justă constatarea unei culpe procesuale în dreptul reclamantului.

Prin urmare, dacă la primul termen de judecată, termenul rezonabil de executare, calculat de la data

comunicării cererii de chemare în judecată, a expirat, pârâtul nu poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de

judecată în baza art. 454 C. pr. civ. În ipoteza recunoașterii pretențiilor reclamantului, instanța va lua act de

manifestarea sa de voință și va pronunța o hotărâre de expedient potrivit art. 436 noul Cod de procedură civilă,

obligând pârâtul la plata cheltuielilor de judecată cerute și dovedite de reclamant. În opinia mea, în cvasi-

majoritatea situațiilor din practică cele de mai sus sunt valabile, având în vedere că până la primul termen de

judecată, în general, se scurge un termen mai mult decât rezonabil ținând seama de natura obligației și de

împrejurări. În noua viziune, atunci când debitorul nu a fost pus în întârziere în prealabil pornirii procesului, art.

1522 alin. (5) dictează în principal termenii exonerării pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată. Iar noile

reguli sunt exigente și mai echitabile, pretinzând pârâtului conduita care se aproprie de dezideratul înscris în

art. 1516 privind îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

101 Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coordonatori), Noul cod civil – comentariu pe articole,

Ed. C. H. Beck, București, 2012, p.1610. 102

L. Pop, I. F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil – Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 263


Care va fi soarta art. 454 noul Cod de procedură civilă? Ca propunere de lege feranda, aș considera

oportună abrogarea art. 454 C. pr. civ., pentru a clarifica problematica exonerării pârâtului de la plata

cheltuielilor de judecată conform art. 1522 alin. (5) C. civ. Însă, din moment ce soluția legislativă prevăzute de

art. 454 C. pr. civ. a fost preluată și în noua reglementare, este necesar să îi fie conferită relevanță juridică.

Ipotezele în care acest text legal s-ar putea aplica în continuare, s-ar plasa în parametrii următorului exemplu: la

primul termen de judecată pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului, iar termenul de executare rezonabil,

care curge de la comunicarea cererii de chemare în judecată, încă nu a expirat. Cu alte cuvinte, când pârâtul

recunoaște pretențiile reclamantului, judecătorul va verifica dacă termenul de executare rezonabil a expirat sau

nu la momentul mărturisirii. Dacă acesta a expirat, se va lua act de trimiterea făcută de art. 454 C. pr. civ. la

dispozițiile art. 1522 alin. (5) C. civ., care va fi aplicat după considerațiile făcute mai sus. În schimb, dacă se

constată că pârâtul este încă în termenul de executare, pentru că efectele finale ale punerii în întârziere încă nu

s-au produs, în subsidiar, devine aplicabil art. 454 C. pr. civ. Astfel, chiar în lipsa efectuării plății, se va

pronunța o hotărâre de expedient și pârâtul va fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată efectuate de

reclamant.

Care ar fi dezavantajele adoptării acestei noi perspective asupra exonerării pârâtului de la plata

cheltuielilor de judecată? Părerea mea este că singurul dezavantaj ar fi lipsa unui moment clar delimitat până la

care pârâtul poate executa obligația pentru a fi exonerat de plata cheltuielilor de judecată, respectiv relativitatea

sintagmei "într-un termen rezonabil". Dacă pentru aplicarea art. 454 C. proc. civ., rolul judecătorului este

limitat la a constata îndeplinite câteva condiții, indiferent de natura obligației și de circumstanțele concrete ale

procesului pânâ la primul termen de judecată103

, în aplicarea art. 1522 alin. (5) C. civ. s-ar putea naște discuții

cu privire la momentul expirării termenului de executare. Însă, în cvasi-majoritatea situațiilor din practică,

intervalul de timp scurs între comunicarea cererii de chemare în judecată și primul termen de judecată este mai

mult decât rezonabil, astfel încât art. 1522 alin. (5) C. civ. va fi aplicabil104

.

S-ar mai putea susține că un alt dezavantaj ar consta în eliminarea unui stimulent concret pentru

pârât în a recunoaște pretențiile reclamantului la primul termen de judecată. Așa cum s-a susținut în

doctrină,105

art. 454 C. pr. civ. vine la pachet cu anumite beneficii, inclusiv pentru sistemul de justiție. Cu toate

acestea, consider că pârâtul care nu mai poate fi exonerat de la plata cheltuielilor de judecată având în vedere

aplicarea cu prioritate a art. 1522 alin. (5) C. civ., are tot interesul să recunoască pretențiile reclamantului,

103 A se vede G. Boroi, M. Stancu, op. cit., p. 577-578

104 Facem în acest context trimitere la dispozițiile art. 201 C. pr. civ., care reglementează pașii procesuali de

parcurs din momentul comunicării cererii de chemare în judecată și până la fixarea primului termen de judecată, respectiv termenele aferente. Dacă avem în vedere și procedura ordonanței de plată, observăm că art. 1015 C. pr. civ. stabilește un termen de 15 zile de la comunicarea somației pentru plata sumei. Astfel, este destul de dificil să susținem că intervalele de timp mult mai mari, care se scurg în procedura comună până la primul termen de judecată, nu ar fi rezonabile pentru efectuarea plății, în special la obligațiile pecuniare.

105 Rațiunea art. 454 C. pr. civ., ține de evitarea dezbaterilor contradictorii și pronunțarea unei hotărâri pe baza

recunoașterii pârâtului, astfel încât mărturisirea acestuia constituie temeiul adoptării hotărârii. Datorită evitării unor cheltuieli suplimentare cu desfășurarea judecății, comportamentul procesual al pârâtului este recompensat prin exonerare sa de la plata cheltuililor de judecată avansate de reclamant. - V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul cod de procedură civilă comentat și adnotat, Vol. I, Ed. Universul Juridic, București 2013, p. 455


pentru a evita suportarea unor cheltuieli de judecată suplimentare, generate de administrarea, uneori

costisitoare, a diferitelor probe încuviințate reclamantului.

În concluzie, propunerea mea de interpretare și aplicare a instituției exonerării pârâtului de la plata

cheltuielilor de judecată, urmărește să țină cont de trimiterea expresă făcută în cadrul art. 454 C. pr. civ. la

aplicabilitatea art. 1522 alin. (5) C. civ., coroborând cele două norme divergente într-o manieră rezonabilă. În

principiu, exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată va opera potrivit termenilor dictați de art.

1522 alin. (5) C. civ., ca beneficiu acordat în urma respectării de către către pârâtul debitor a principiului

dreptului la o executare conformă, prin efectuarea plății în termenul de executare rezonabil. Dacă obligația nu

este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina pârâtului, chiar în ipoteza recunoașterii

pretențiilor reclamantului la primul termen de judecată. Cu titlu de excepție, art. 454 C. pr. civ. rămâne

aplicabil conform practicii încetățenite, în ipotezele în care termenul de executare nu a expirat la primul termen

de judecată, ținând cont de natura obligației și de împrejurări, iar pârâtul recunoaște pretențiile reclamantului.


Câteva considerații de ordin procesual privind invocarea nedemnității într-o acțiune de

partaj succesoral

Oana-Viorela SUBA,


Andrei-Ioan DASCĂLU,


Nedemnitatea succesorală, astfel cum este reglementată de noul Cod civil în cuprinsul articolelor 958-

961, reprezintă o modalitate de înlăturare a unui succesibil legal sau testamentar de la moștenirea autorului său,

în ipoteze strict determinate de lege.

Atât nedemnitatea de drept, cât și cea judiciară produc efecte relative, numai în patrimoniul nedemnului,

fără a afecta posibilitatea propriilor moștenitori de a accede la moștenirea lui de cujus pe calea reprezentării

succesorale. Mai mult, nedemnitatea produce efecte totale, nedemnul moștenitor rezervatar pierzând inclusiv

dreptul la rezerva succesorală.

Sub aspect procesual, nedemnitatea succesorală poate fi invocată în cadrul unui proces pe cale de

acțiune sau, după caz, de excepție de drept substanțial (apărare de fond), în funcție de tipul de nedemnitate

incident, impunându-se adoptarea unui regim juridic specific.

Astfel, cu referire la invocarea nedemnității pe cale de acțiune, aceasta poate îmbrăca atât forma unei

acțiuni în constatare, atunci când vizează nedemnitatea de drept, cât și forma unei acțiuni în realizare, atunci

când privește o nedemnitate judiciară. În cazul unei nedemnități de drept, instanța este limitată în a verifica

îndeplinirea condițiilor indicate în cuprinsul art. 958 Cod civil, pe când în cazul nedemnității judiciare, instanța

are dreptul să aprecieze în privința incidenței acesteia, raportându-se, spre exemplu, la gravitatea violenței

exercitate sau la intenția succesibilului, chiar în cazul în care s-a pronunțat o hotărâre de condamnare.

Referitor la posibilitatea persoanei interesate de a se prevala de nedemnitate cu titlu de apărare de fond,

ce ar conduce la o simplă constatare a acesteia în considerentele hotărârii judecătorești, cu consecința

respingerii pretențiilor părții adverse, trebuie remarcat că legiuitorul nu a recunoscut expres o atare opțiune,

astfel cum a făcut-o, de pildă, în cazul nulității.

Cu toate acestea însă, conform art. 958 alin. (3) Cod civil, nedemnitatea de drept poate fi invocată

oricând și de orice persoană interesată, inclusiv de instanță din oficiu, având deci un caracter imprescriptibil și

protejând un interes public. În antiteză, nedemnitatea judiciară poate fi invocată într-un termen de decădere de

1 an, care se calculează conform dispozițiilor art. 959 Cod civil și numai de către un succesibil care justifică un

interes din înlăturarea nedemnului, în sensul că acestuia îi va profita cel puțin o parte din moștenirea care i s-ar

fi cuvenit celui înlăturat.

Din analiza coroborată a prevederilor legale mai sus menționate reiese faptul că nedemnitatea de drept

poate funcționa și ca un remediu pentru a combate pretențiile celeilalte părți, sancționând în acest mod o

conduită contrară normelor care ocrotesc interesul public. Susținem aceasta deoarece singura posibilitate a

instanței de a o invoca ex officio se poate realiza strict în această manieră de contracarare a pretențiilor


reclamate, iar nu pe calea unei acțiuni. În ipoteza celei judiciare, declararea acesteia impune drept condiție

premisă învestirea instanței cu o cerere în acest sens, fie promovată pe cale principală, fie incidentală.

În concret, în ipoteza în care drepturile părților nu sunt constatate în cuprinsul unui certificat de

moștenitor sau a unui certificat de calitate de moștenitor ori a unei hotărâri judecătorești, iar părțile

intenționează partajarea bunurilor moștenite și nu ajung la o înțelegere, acestea urmează să învestească instanța

cu acțiune având ca obiect constatarea calității lor de moștenitori, constatarea cotelor succesorale, constatarea

masei succesorale și a celei partajabile, precum și partajul.

În consecință, dacă una dintre părțile litigiului sau chiar instanța din oficiu invocă nedemnitatea unei

alte părți, în scopul de a o înlătura de la moștenire, constatarea sau declararea nedemnității ar conduce inevitabil

la pierderea calității procesuale active sau pasive a moștenitorului nedemn, în funcție de poziția sa în proces.

Într-o astfel de ipoteză deci, ar trebui probată îndeplinirea condițiilor care atrag nedemnitatea și ulterior

soluționată excepția lipsei calității procesuale. Astfel, excepţia lipsei legitimării procesuale constituie

transpunerea în plan procesual a apărării de drept substanţial constituite de nedemnitate.

În ceea ce privește ordinea de formulare și soluționare, acestea pot fi invocate în mod succesiv sau chiar

concomitent, excepția lipsei calității procesuale putând fi unită cu administrarea probelor.

Din perspectiva redactării hotărârii judecătorești, constatarea nedemnității se va face numai în

considerentele aceleiași hotărâri prin care instanța se va pronunța și asupra excepției lipsei calității procesuale,

singurele care vor apărea ca atare în dispozitiv fiind soluția asupra excepției lipsei calității procesuale, precum

și cea de respingere a cererii în sine, ca introdusă de sau împotriva unei persoane fără calitate. Soluția asupra

nedemnității va avea efect de lucru judecat pozitiv într-o acțiune ulterioară privind constatarea sau declararea

nedemnității pentru aceleași motive. Dacă nedemnitatea a fost formulată ca un capăt distinct al unei cereri

reconvenționale, instanța se va pronunța în consecință asupra acesteia și în dispozitivul hotărârii judecătorești,

soluționarea excepției lipsei calității procesuale urmând același raționament expus anterior.

Dacă însă drepturile părților au fost constatate în cuprinsul unui certificat de moștenitor ori a unei

hotărâri judecătorești, iar părțile intenționează partajarea bunurilor moștenite și nu ajung la o înțelegere, acestea

urmează să învestească instanța cu acțiune având ca obiect exclusiv partajul.

Ca atare, dacă una dintre părțile litigiului sau chiar instanța din oficiu ar invoca nedemnitatea unei părți,

în scopul de a o înlătura de la moștenire, constatarea sau declararea nedemnității ar conduce la o lipsă a calității

procesuale numai după desființarea certificatului de moștenitor care, până la acel moment, se bucură de o

prezumție de validitate și i se impune instanței în mod necondiționat, astfel că ar fi ținută să pronunțe partajul în

funcție de cotele înscrise în cuprinsul acestuia. Această soluție se deduce din prevederile art. 118 alin. (1) teza

finală din Legea nr. 36/1995, conform căruia până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de

moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar, precum și dovada dreptului de proprietate

al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.

Certificatul de moștenitor nu poate fi considerat un act juridic stricto sensu, el necuprinzând în fapt o

manifestare concordantă de voință a moștenitorilor acceptanți, făcută în scopul de a produce efecte juridice,

astfel că nu am putea spune că poate fi afectat de aceleași cauze de nulitate ca și un act juridic civil. Cu toate


acestea, indicarea în cuprinsul certificatului a unui nedemn drept moștenitor încalcă în mod flagrant dispozițiile

imperative ale legii, care prevăd că acesta va atesta masa succesorală, numărul și calitatea moștenitorilor,

precum și cotele care le revin fiecăruia din moștenirea lui de cujus. Întrucât, conform art. 684 alin. (2) Cod

civil, partajul prin bună învoială făcut fără participarea unuia dintre copărtași este lovit de nulitate absolută,

legiuitorul urmărind în acest mod să protejeze însuși dreptul de proprietate al acestuia, pentru identitate de

rațiune se impune aplicarea aceleiași sancțiuni și în ipoteza calificării drept moștenitor a unui nedemn, fiind

vătămate drepturile de proprietate ale celorlalți succesibili. În concret, nedemnul, precum am arătat anterior, nu

poate veni la moștenirea defunctului decât prin reprezentare, astfel că sancțiunea nulității absolute a

certificatului apare ca necesară pentru ca scopul normei legale să fie atins.

Drept urmare, odată declarată sau constatată nedemnitatea, instanța trebuie să se pronunțe asupra

nulității absolute a certificatului de moștenitor, fie la cererea uneia dintre părți, fie din oficiu. Soluția asupra

nulității certificatului va apărea ca atare în dispozitiv, dacă a fost învestită instanța de către părți cu o astfel de

cerere sau numai în considerente, dacă instanța a invocat-o din oficiu sau părțile, pe cale de excepție de drept

substanțial. Ulterior acestei constatări, instanța se va pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale a

nedemnului, invocată, de asemenea, de către o parte sau din oficiu, și va respinge acțiunea ca fiind introdusă de

o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală.

Există însă și situații în care, chiar lipsindu-i calitatea procesuală activă reclamantului și fiindu-i

respinsă acțiunea principală de partaj, instanța va rămâne investită cu soluționarea acesteia. Un exemplu în

acest sens este reprezentat de o acțiune de partaj cu mai mulți moștenitori. În acest caz, dacă reclamantul ar fi

cel nedemn, partajul poate continua între ceilalți copărtași numai în ipoteza formulării de către unul dintre ei a

unei cereri reconvenționale cu acest obiect. Susținem aceasta deoarece, într-o acțiune de partaj, moștenitorii au

dublă calitate procesuală, atât de reclamanți cât și de pârâți, profitându-le deopotrivă soluția pronunțată, astfel

că cererea reconvențională a unuia dintre ei îi va avea drept pârâți în fapt pe toți ceilalți moștenitori. Față de

aceste considerente, în condițiile constatării nulității absolute a certificatului de moștenitor, pentru ca acțiunea

în partaj să poată fi admisă ca atare, cererea reconvențională trebuie să cuprindă capetele de cerere specifice

partajului făcut exclusiv pe cale judiciară. În concret, instanța trebuie să procedeze la stabilirea moștenitorilor și

a cotelor care le revin din masa partajabilă, aspectele înscrise în cuprinsul certificatului fiind în mod ireversibil

lipsite de efecte juridice ca urmare a retroactivității sancțiunii nulității, care se întinde chiar de la eliberarea lui

de către notarul public.


ETICĂ ȘI ORGANIZARE JUDICIARĂ

Interdicțiile judecătorilor și procurorilor

Considerații de ordin teoretic și practic asupra interdicțiilor instituite de dispozițiile art. 8 din

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 102 din Legea nr. 161/2003

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor

publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Judecător Miorița Ban,

Formator INM

Interdicția reprezintă o prevedere legală, prin care se interzice săvârșirea anumitor fapte sau acte.

Prin instituirea interdicțiilor judecătorilor și procurorilor, legiuitorul a dorit să protejeze orice formă de

afectare a independenței și imparțialității acestora și nu în ultimul rând a integrității magistraților (onoarea,

demnitatea, probitatea profesională și prestigiul justiției).

Cadrul legal: art. 8 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 102

din legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților

publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, judecătorilor și procurorilor le este interzis

a) să desfășoare activități comerciale, direct sau prin persoane interpuse;

b) să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;

c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăți

civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare,

companii naționale, societăți naționale sau regii autonome;

d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic.

Alineatul 2 al aceluiași articol prevede că, prin derogare de la prevederile art. 8 alin. 1 lit. c, judecătorii

și procurorii pot fi acționari sau asociați ca urmare a legii privind privatizarea in masă106

.

Dispozițiile art. 102 Legea 161/2003 au în esență același conținut, cu excepția alineatului 2 din cuprinsul

art. 8 din Legea nr. 303/2004.

106 Procesul de privatizare în masă a reprezentat strategia adoptată după anul 1990 de statul român pentru

privatizarea unităților economice de stat. În esență acest proces a constat în reorganizarea unităților economice de stat, în regii autonome și societăți comerciale și trecerea unei părți din capitalul social al acestora din urmă în proprietate privată, cu titlu gratuit și obligatoriu, în condițiile prevăzute de lege.


a. Interdicția referitoare la desfășurarea de activități comerciale, direct sau prin persoane

interpuse.

În sistemul Codului comercial (în prezent abrogat), autonomia dreptului comercial era realizată prin

reglementarea faptelor de comerț obiective. În acest sens, în art. 3 din Codul comercial legiuitorul stabilea o

listă de 20 de acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice, pe care le declara fapte de comerț, indiferent

de calitatea persoanei care le săvârșea. Ele erau considerate fapte de comerț obiective, deoarece legiuitorul le-a

considerat comerciale, datorită naturii lor.

Mai mult, prin stabilirea faptelor de comerț obiective, se realiza și determinarea calității de comerciant și,

implicit, se circumstanția domeniul dreptului comercial. În acest sens, potrivit art. 7 din codul comercial era

comerciant orice persoană care, având comerțul ca profesiune obișnuită, săvârșea una din faptele de comerț

prevăzute de art. 3 din Codul comercial. Mai mult, potrivit art. 4 din același cod, odată dobândită calitatea de

comerciant, toate operațiunile comerciantului erau considerate fapte de comerț.

În prezent, această sintagmă “activitate comercială” ar trebui privită în lumina prevederilor noului Cod

civil. Potrivit art. 3 alin. 2 și 3 din noul Cod civil – sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o

întreprindere. Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe

persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în

prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.

De asemenea, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,

statuează în art. 8 alin 1 și 2 că noțiunea de profesionist prevăzută de art. 3 Cod civil include categoriile de

comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități

economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a

Codului civil. În toate actele normative în vigoare, expresiile “acte de comerț”, respectiv “fapte de comerț” se

înlocuiesc cu expresia “activități de producție, comerț sau prestări servicii”.

S-ar putea deduce că noul sistem de reglementare a activității comerciale este fundamentat pe

conceptele de profesionist și întreprindere.

Întreprinderea constă în exercitarea sistematică și permanentă a unei activități organizate, potrivit

regulilor proprii; activitatea organizată este realizată de una sau mai multe persoane pe riscul lor, iar persoanele

care realizează activitatea organizată au calitatea de profesioniști; obiectul activității organizate este

producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii, iar scopul întreprinderii poate fi

obținerea unui profit sau realizarea unui scop nonprofit.

De asemenea, conform art. 2 din OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către

persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, cu modificările și

completările ulterioare, activitatea economică reprezintă activitatea agricolă, industrială, comercială,

desfășurată pentru obținerea unor bunuri sau servicii a căror valoare poate fi exprimată în bani și care sunt

destinate vânzării ori schimbului pe piețele organizate sau a unor beneficiari determinați ori determinabili, în

scopul obținerii unui profit, iar întreprinderea economică presupune desfășurarea unei activități economice în


mod organizat, permanent și sistematic, combinând resurse financiare, forță de muncă atrasă, materii prime,

mijloace logistice și informație, pe riscul întreprinzătorului, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Din interpretarea celor de mai sus expuse, se poate desprinde ideea că o întreprindere comercială

exercită în mod sistematic o activitate comercială organizată, cu caracter profesional, în scopul obținerii unui

profit.

Prin urmare, „activitatea comercială” ar reprezenta activitatea (actele juridice, faptele juridice și

operațiunile economice) aferentă exploatării unei întreprinderi comerciale.

De altfel, această interpretare a fost adoptată și într-un punct de vedere emis de Direcția legislație,

documentare și contencios din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu ocazia analizării posibilității

judecătorilor sau procurorilor de a închiria imobilele aflate în proprietatea acestora. În urma analizei efectuate,

s-a ajuns la concluzia că, atâta vreme cât închirierea unui imobil constituie un act de administrare al bunului de

către proprietarul ce nu are calitatea de profesionist și care nu desfășoară o asemenea activitate în mod

organizat, aceasta nu poate fi considerată o activitate comercială, constituind o operațiune civilă.

De lege ferenda, în opinia noastră, ar trebui reformulată/clarificată această noțiune, având în vedere noile

dispoziții ale Codului civil, pentru a fi cât mai previzibilă.

b. Interdicția referitoare la desfășurarea activității de arbitraj în litigii civile, comerciale (între

profesioniști în condițiile noului Cod civil) sau de altă natură.

Arbitrajul este definit de dispozițiile art. 541 alin. (1) Cod de procedură civilă ca fiind o jurisdicție

alternativă, având caracter privat. Arbitrajul poate fi ad-hoc sau organizat de o instituție permanentă de arbitraj.

Potrivit art. 543 Cod de procedură civilă, arbitrajul poate fi încredințat, prin convenția arbitrală, uneia sau

mai multor persoane, investite de părți sau în conformitate cu acea convenție să judece litigiul și să pronunțe o

hotărâre definitivă și obligatorie pentru ele. Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii investiți constituie, în sensul

dispozițiilor prezentei cărți, tribunalul arbitral.

De asemenea, potrivit art. 555 Cod de procedură civilă, poate fi arbitru orice persoană fizică, dacă are

capacitate deplină de exercițiu.

De precizat, că neînscrierea arbitrului pe lista arbitrilor Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera

de Comerț și Industrie a României, nu reprezintă un impediment pentru participarea acestuia la soluționarea

litigiului, întrucât părțile sunt libere să numească în această calitate și alte persoane cu capacitate deplină de

exercițiu107

.

Sunt anumite categorii profesionale cărora, prin legi speciale li se interzice să desfășoare astfel de

activități, cum este cazul judecătorilor și procurorilor, scopul acestei interdicții fiind mai mult decât evident,

având în vedere natura activităților desfășurate de către arbitrii.

107 Curtea de Arbitraj București, sent. nr. 134 din 9 decembrie 1996, în J.C.A. 1953-2000, p.14.


c. Interdicția de a avea calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare

sau control la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de

asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome, coroborată cu

dispozițiile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 ( prin derogare de la dispozițiile art. 8 alin. 1 lit. c -

judecătorii si procurorii pot fi acționari sau asociați ca urmare a legii privind privatizarea în masă).

Referitor la această interdicție au fost formulate de către magistrați mai multe solicitări de interpretare

de-a lungul timpului adresate Consiliul Superior al Magistraturii.

Astfel, în ședința din data de 26 iunie 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis că

funcția de judecător/procuror este incompatibilă cu calitatea de investitor la bursă.

Prin Hotărârea nr. 363/06 mai 2010 s-a statuat că participarea magistraților la sistemul de pensii private

reprezintă o situație de excepție de la interdicțiile instituite în art. 8 din Legea nr. 303/2004, cu atât mai mult cu

cât aderarea la un astfel de fond a avut caracter obligatoriu pentru persoanele în vârstă de până la 35 de ani.

Motivarea hotărârii este însă extrem de lacunară sub acest aspect, în sensul că nu se înțelege exact dacă s-a avut

în vedere, ca situație de excepție, doar categoria de persoane care a fost obligată să participe la acest sistem de

pensii sau și categoria de persoane care participă la sistemul de pensii private voluntar.

În accepțiunea noastră, participarea magistraților la sistemul de pensii privat, în mod voluntar, nu vine

în contradicție cu dispozițiile legale de mai sus, având în vedere că prin această participare nu devin acționari

sau asociați sau membri în organele de conducere, administrare sau control la societăți civile, societăți

comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare ori financiare, companii naționale,

societăți naționale sau regii autonome, ci doar dobândesc un anumit număr de unități, în funcție de contribuția

fiecăruia, care le oferă niște drepturi bănești, la momentul pensionării.

Tot prin aceeași hotărâre, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii și-a exprimat opinia cu privire la

încălcarea dreptului fundamental la proprietate privată, prevăzut de art. 44 din Constituție, în cazul menținerii

unei diferențieri artificiale între magistrații care au calitatea de acționari, prin participarea la procesul de

privatizare în masă și cei care ar putea dobândi această calitate, prin achiziționarea directă de acțiuni sau între

magistrații care au devenit participanți la fondurile de pensii private, prin efectul legii și cei care ar opta pentru

o astfel de calitate, deși nu au obligația legală. Această constrângere nejustificată s-a considerat, cu atât mai

evidentă, în situația dobândirii acțiunilor sau părților sociale prin moștenire.

Astfel, s-a hotărât că simpla calitate de acționar sau asociat, care nu presupune exercitarea vreunei

activități de administrare, conducere sau control, nu este de natură să aducă atingere independenței și

imparțialității specifice funcției de judecător sau procuror, soluția fiind înlăturarea interdicției legale a

magistraților de a avea calitatea de asociat sau acționar, cu menținerea interdicției de a exercita funcții de

conducere, administrare sau control în cadrul organismelor prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. c din Legea nr.

303/2004, eventualele situații de incompatibilitate putând fi înlăturate prin utilizarea instituțiilor juridice ale


abținerii și recuzării. S-a hotărât, așadar, sesizarea Ministerului Justiției cu propunerea de modificare a

dispozițiilor art. 8 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, modificare care, până în acest moment nu s-a produs.

Ca urmare a acestei opinii și jurisprudența disciplinară de la acel moment a fost puțin nuanțată.

Astfel, printr-o hotărâre108

s-a decis că fapta judecătorului de a avea calitatea de acționar la o bancă

nu întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004

privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare (în varianta

normativă a încălcării dispozițiilor referitoare la incompatibilități și interdicții), întrucât aceasta nu a produs

niciun rezultat dăunător, în sensul afectării independenței și imparțialității sale, cu atât mai mult cu cât, în

activitatea de judecată, desfășurată de la numirea sa în funcție nu a soluționat cauze în care banca la care este

acționar să fie parte și nici nu a recurs la serviciile oferite de această bancă. S-a mai reținut că numărul și

valoarea acțiunilor deținute (411 acțiuni în valoare totală de 22 lei), raportate la valoarea capitalului social

publicat pe site-ul oficial al băncii (1.196,259 milioane lei) și la dispozițiile capitolului IV din Legea nr.

31/1990 privind societățile comerciale, republicată, nu-i conferă judecătorului calitatea de decident în

politicile băncii.

Într-o altă cauză109

, s-a decis că, simpla calitate de asociat într-o societate comercială a cărei activitate

era întreruptă temporar, prin ea însăși, nu este de natură să atragă răspunderea disciplinară a procurorului, cu

atât mai mult, cu cât acesta nu a obținut venituri, nu a desfășurat activități de comerț și nu a soluționat vreo

cauză în care societatea să aibă un interes.

S-a reținut, la acea vreme, că forma de vinovăție ce caracterizează această abatere disciplinară în

varianta normativă a încălcării dispozițiilor referitoare la interdicții, este cea a intenției, judecătorul sau

procurorul realizând că încalcă principiile independenței și imparțialității ce guvernează activitatea

magistraților, prevăzând rezultatul faptei sale - afectarea încrederii în actul de justiție - urmărind sau acceptând

eventualitatea producerii lui.

În anul 2015, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii110

a revenit asupra acestei opinii.

Astfel, s-a decis că funcția de judecător, respectiv procuror este incompatibilă cu calitatea de asociat

sau acționar la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de

asigurare ori financiare, companii naționale, societăți naționale sau regii autonome și în situația în care aceste

calități au fost dobândite prin moștenire.

S-a constatat că, potrivit legislației în vigoare, judecătorilor și procurorilor le este permis să dețină

calitatea de acționar/asociat, doar ca urmare a procesului de privatizare în masă.

Atâta vreme cât calitatea de acționar nu este dobândită de magistrat în mod direct ca urmare a legii

privind privatizarea în masă, acesta nu poate deține calitatea de acționar/asociat la societăți civile, societăți

comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de asigurare sau financiare, companii naționale,

societăți naționale ori regii autonome.

108 Hotărârea nr. 2J/2009 a Secției pentru judecători în materie disciplinară (definitivă, prin nerecurare).

109 Rezoluția nr. 46/CDP/2011 pronunțată de Comisia de Disciplină pentru Procurori.

110 Hotărârea nr. 845 din 24 august 2015


În ceea ce privește situațiile în care dobândirea calității de acționar/asociat are loc prin moștenire, nici

aceasta nu este permisă de dispozițiile legale, în lipsa unei mențiuni exprese în acest sens.

Cu alte cuvinte, dobândirea calității de acționar/asociat de către magistrați, prin orice altă modalitate decât

cea prevăzută expres de lege (privatizarea în masă) este interzisă.

Și de această dată s-a decis sesizarea Ministerului Justiției cu o propunere de modificare legislativă, în

sensul introducerii unei dispoziții care să prevadă că în cazul dobândirii, prin moștenire, a calității de asociați

sau acționari la societăți civile, societăți comerciale, inclusiv bănci sau alte instituții de credit, societăți de

asigurare sau financiare, companii naționale, societăți naționale ori regii autonome, judecătorii și procurorii să

fie obligați să ia măsurile necesare, astfel încât starea de incompatibilitate să înceteze în termen de maximum

un an de la dobândirea respectivei calități. (punctul de vedere a fost însușit de Ministerul Justiției, această

propunere de modificare fiind integrată în proiectul de lege supus dezbaterii publice, în prezent).

Și punctul nostru de vedere este că, în prezent, dispozițiile legale în vigoare la acest moment nu pot fi

interpretate în alt mod.

Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 31/1990 - în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ,

persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți cu personalitate juridică, cu

respectarea dispozițiilor prezentei legi. Potrivit art. 2 al aceluiași act normativ – dacă prin lege nu se prevede

altfel, societățile cu personalitate juridică se constituie în una dintre următoarele forme: a) societate în nume

colectiv; b) societate în comandită simplă; c) societate pe acțiuni; d) societate în comandită pe acțiuni și e)

societate cu răspundere limitată.

Termenul de “asociat” folosit de legiuitor în cuprinsul art. 8 alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004 este

denumirea generică, pentru orice persoană care participă la constituirea unei societăți cu personalitate juridică,

neavând relevanță forma societății respective.

De altfel, însuși legiuitorul în cuprinsul acestui articol face referire la societăți comerciale (denumire

generică) și nu numai la societățile în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, unde

persoanele care se asociază dobândesc calitatea de asociați.

Pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut o singură situație de excepție, în care este posibil ca magistrații să

aibă calitate de asociați sau acționari, respectiv ca urmare a privatizării în masă.

De asemenea, legiuitorul nu a făcut distincție între modalitățile în care este dobândită calitatea de

asociat (în sens larg), respectiv asociere, vânzare, moștenire, donație, cesiune etc, folosind sintagma

“judecătorilor și procurorilor le este interzis să aibă calitatea de asociat la…”.

Ulterior, jurisprudența disciplinară, în ceea ce privește încălcarea acestei interdicții de către magistrați a

avut un nou parcurs.


Astfel, s-a reținut111

că fapta judecătorului de a deține calitatea de asociat și administrator la societate cu

răspundere limitată, concomitent cu deținerea și exercitarea funcției de judecător, întrunește elementele

constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b din Legea nr. 303/2004.

În fapt, s-a reținut că din anul 2009, moment la care a fost numit în funcția de judecător și până în anul

2013, acesta a deținut calitatea de asociat și administrator la SC…SRL, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 8

alin. 1 lit. c din Legea nr. 303/2004, precum și art. 102 lit. b din Legea nr. 161/2003.

În cazul de față, Agenția Națională de Integritate (ANI), în urma verificărilor efectuate a constatat,

printr-un raport de evaluare că judecătorul deținea calitatea de asociat și administrator al unei societăți cu

răspundere limitată, care, deși nu mai desfășura nicio activitate din anul 2004, nu era radiată de la Registrul

Comerțului. S-a apreciat că până la radierea societății de la Registrul Comerțului, judecătorul își păstrează

calitatea de asociat, respectiv administrator, fiind încălcată această interdicție, întrucât legiuitorul nu face nici

un fel de distincție între situația asociatului sau administratorului a cărui societate desfășoară sau nu desfășoară

vreo activitate.

Acest raport de evaluare a fost contestat de către judecător în instanță, contestația fiind respinsă în mod

definitiv de către ICCJ.

Secția de Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat apărările

judecătorului, referitoare la faptul că nu a făcut demersurile legale pentru radierea societății, întrucât a crezut că

aceasta va fi dizolvată de drept, ca urmare a suspendării activității, ca nefiind întemeiate.

S-a apreciat că de la momentul la care a dobândit calitatea de judecător, acesta trebuia să depună toate

diligențele necesare pentru ca această societate să fie radiată, diligențe pe care judecătorul nu le-a depus.

Forma de vinovăție ce caracterizează abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. b din Legea nr.

303/2004, în varianta normativă a încălcării dispozițiilor referitoare la interdicții este atât intenția, cât și culpa.

Legea nu condiționează existența acestei abateri disciplinare de o anumită gravitate a culpei, fiind

suficientă o nesocotire în mod conștient a normelor legale ce impun obligațiile specifice magistraților.

Într-o altă cauză s-a decis112

că fapta judecătorului de a avea calitatea de membru și ulterior președinte

al Consiliului de Administrație al unei Companii Naționale, reprezintă abaterea disciplinară prevăzută de art. 99

lit. b teza a II-a din Legea nr. 303/2004. S-a constatat că judecătorul a încălcat dispozițiile art. 8 alin. 1 lit. c din

Legea nr. 303/2004 și art. 102 lit. b din Legea nr. 161/2003.

Apărările judecătorului referitoare la faptul că această calitate de membru și ulterior președinte al

Consiliului de Administrație al unei Companii Naționale a avut-o în perioada cât era detașat în MJ, iar pe

perioada detașării nu îi este aplicabil regimul interdicțiilor, au fost apreciate ca nefondate.

111 Hot. nr. 16J/09 septembrie 2015 a Secției de Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al

Magistraturii, definitivă, prin decizia civilă nr. 229/27.06.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție 112

Hot. nr. 7J/11.06.2014 a Secției de Judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, definitivă prin decizia civilă nr. 44/2.04.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție


Secția a reținut că regimul incompatibilităților și interdicțiilor este pe deplin aplicabil și în cazul

judecătorilor și procurorilor detașați, chiar dacă aceștia nu exercită în perioada detașării atribuții specifice

funcției de judecător sau procuror, având în vedere dispozițiile art. 58 alin. 3 din Legea nr. 303/2004. Acest text

prevede că în perioada detașării, judecători și procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror.

Recent, printr-o hotărâre113

Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat că judecătorii și procurorii pot

investi în fondurile deschise de investiții.

Pentru a aprecia astfel, Plenul a constatat că prin investirea într-un fond deschis de investiții nu se

dobândește calitatea de asociat/acționar, investitorii dobândind doar un anumit număr de unități de fond, având

dreptul la câștigurile obținute în urma realizării investițiilor menționate în documentele fondului.

De asemenea, s-a constatat că investirea resurselor financiare într-un fond deschis de investiții nu este

interzisă în mod expres de dispozițiile legale referitoare la interdicțiile judecătorilor și procurorilor.

Faptul că fondul deschis de investiții este administrat de o societate de administrare a investițiilor (S.A.I.),

constituită sub forma unei societăți pe acțiuni, nu conduce la dobândirea calității de acționar al unei astfel de

societăți pentru persoanele care cumpără unități de fond.

d. Interdicția de a avea calitatea de membru al unui grup de interes economic.

Grupul de interes economic este definit de dispozițiile art. 118 alin 1 și 2 din Legea nr. 161/2003,

privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și

în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției ca reprezentând o asociere între două sau mai multe

persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioada determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activității

economice a membrilor săi, precum și al îmbunătățirii rezultatelor activității respective. Grupul de interes

economic este persoana juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.

Având în vedere forma de organizare a grupurilor de interes economic și mai ales scopul acestui tip de

asociere, este evident de ce a fost instituită o asemenea interdicție în ceea ce privește judecătorii și procurorii.

Interdicțiile sus indicate sunt justificate de imperativul realizării actului de justiție, în acord cu

principiile statutare, ale independenței și imparțialității, în scopul înfăptuirii justiției, apărarea intereselor

generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor.

113 Hotărârea nr. 397/14.04.2016 pronunțată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii


JURISPRUDENŢĂ

Decizii pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii

Jurisprudență obligatorie în materie civilă

1. Decizie nr. 24/2015 din 16/11/2015 în RECURS ÎN INTERESUL LEGII, publicată în Monitorul Oficial,

Partea I nr. 76 din 02/02/2016

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind

clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările

şi completările ulterioare, litigiile în care sunt implicate Autoritatea Naţională pentru Protecţia

Consumatorilor/alte organe ale administraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când

instanţa de judecată este sesizată de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor/alte organe

ale administraţiei publice, se soluţionează de secţiile civile/completele specializate în materie civilă (litigii

cu profesionişti) din cadrul tribunalului.

Aceste litigii au ca obiect principal interpretarea şi aplicarea/executarea unor obligaţii contractuale ce au

luat naştere în baza unui raport juridic de drept privat, prin raportare la dispoziţiile art. 1-7 din Legea nr.

193/2000, ca norme imperative care operează în domeniul dreptului privat şi a căror respectare este chemată să

o analizeze instanţa sesizată. Raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, referindu-se la contractul încheiat

de un consumator cu un profesionist.

Demersul juridic se întemeiază pe procesul-verbal încheiat de autoritatea care exercită, conform art. 8

din lege, controlul respectării dispoziţiilor legii, proces-verbal care consemnează faptele constatate cu ocazia

verificărilor făcute, precum şi articolele de lege încălcate de profesionist.

Legitimarea procesuală activă a organelor de control prevăzută la art. 8 din lege nu este expresia unei

acţiuni în regim de putere publică, fiind de altfel reglementată şi prin dispoziţiile art. 37 din Codul de procedură

civilă, care atribuie calitate procesuală pasivă și altor entități care nu sunt parte în raportul juridic.

Sesizarea instanţei în condiţiile art. 12 alin. (1) - (3) din Legea nr. 193/2000 nu aduce atingere dreptului

consumatorului de a invoca nulitatea clauzei, pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, potrivit alin. (4) al

aceluiaşi articol, consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale având

dreptul de a se adresa instanţelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de

procedură civilă.

Din interpretarea Legii nr. 554/2004 se constată că, pentru a fi în prezenţa contenciosului administrativ,

este necesar a fi întrunite în mod cumulativ două condiţii: una dintre părţi să fie o autoritate publică şi, în al

doilea rând, litigiul să fie rezultatul unui act administrativ tipic sau al unuia asimilat.

Deși Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este o autoritate publică, acel contract

încheiat între consumator şi profesionist nu este un contract administrativ, ci este un act juridic bilateral de

drept privat. Singurul înscris prevăzut de Legea nr. 193/2000, care este emis de o autoritate publică, fiind


susceptibil de a fi analizat în acest context în legătură cu noţiunea de contencios administrativ, este procesul-

verbal menţionat de art. 11-13. Or, acest proces-verbal nu produce efecte specifice actului administrativ, ci se

rezumă, conform art. 11 din Legea nr. 193/2000, la consemnarea faptelor constatate cu ocazia verificărilor

făcute şi a articolelor din lege încălcate de profesionist. Calificarea juridică a acestui act de control, din

perspectiva clasificării actelor emise de o autoritate publică, este cea de act premergător emiterii unui act

administrativ, neputând fi asimilat unui proces-verbal de contravenţie. Instanța de judecată învestită cu

soluționarea litigiului privind constatarea caracterului abuziv al clauzei are rolul de a aplica sancţiunea

contravenţională prevăzută la art. 16 din Legea nr. 193/2000, astfel că nu poate fi considerat ca fiind act

administrativ actul de control încheiat de autoritatea publică anterior sesizării tribunalului de la domiciliul sau,

după caz, sediul profesionistului.

În consecinţă, având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat, în principal, de analiza caracterului

abuziv al clauzelor unui contract guvernat de norme de drept privat, aplicarea sancțiunii contravenționale fiind

o cerere accesorie, competenţa revine secţiei civile/completelor specializate în materie civilă (litigii cu

profesionişti) din cadrul tribunalului, iar nu secţiei de contencios administrativ şi fiscal/completelor specializate

în materia contenciosului administrativ. Aşadar, raportul juridic dedus judecăţii este unul civil, referindu-se la

contractul încheiat de un consumator cu un profesionist.

2. Decizie nr. 23/2015 din 26/10/2015 în RECURS ÎN INTERESUL LEGII, Publicată in Monitorul Oficial,


În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 50 alin. 3 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările

şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, dreptul la despăgubiri recunoscut

soţului (soţiei) sau persoanelor care se află în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului

asigurat, răspunzător de producerea accidentului, priveşte doar vătămările lor corporale, ca victime

directe ale evenimentului rutier.

Având în vedere că naşterea obligaţiei asigurătorului R.C.A. este condiţionată de întrunirea cerinţelor de

reparare a prejudiciului respectiv în temeiul răspunderii civile delictuale a conducătorului auto, următoarele

concluzii pot fi deduse:

- conducătorul auto nu răspunde delictual pentru prejudiciul imediat pe care şi-l cauzează sieşi prin fapta

proprie. De altfel, pe acest temei, dispoziţiile art. 50 alin. 2 din Legea nr. 136/1995 îl şi exclud expres pe acesta

din sfera beneficiarilor de despăgubiri de la asigurător;

- conducătorul auto nu va răspunde delictual pentru prejudiciul mediat suferit de membrii săi de familie ca

urmare a prejudiciului iniţial, pentru că, atâta timp cât nu se pune problema angajării răspunderii civile

delictuale a conducătorului auto faţă de sine însuşi, este exclusă angajarea răspunderii civile pentru prejudiciile

prin ricoşeu generate membrilor familiei sale prin fapta aceluiaşi conducător.

- este exclusă naşterea obligaţiei legale a asigurătorului R.C.A. de acoperire a prejudiciului prin ricoşeu

suferit de membrii familiei conducătorului vehiculului asigurat.

În plus, analizând art. 12 alin. 2 din Directiva 2009/103/CE și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 136/1995,

se constată că el a fost transpus necorespunzător, dar, pe calea interpretării conforme a normelor interne cu cele


ale Uniunii Europene, trebuie apreciat în sensul că dreptul la despăgubiri recunoscut soţului (soţiei) sau

persoanelor aflate în întreţinerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de

producerea accidentului, vizează propriile vătămări corporale cauzate lor în accident, iar nu prejudiciile prin

ricoşeu, ca urmare a vătămării corporale sau decesului autorului accidentului.

În caz contrar, s-ar ajunge pe această cale la alterarea naturii juridice proprii asigurării obligatorii de

răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, care s-ar transforma într-o veritabilă

asigurare de viaţă, întrucât soţul (soţia) ori cel aflat în întreţinerea conducătorului auto asigurat şi vinovat de

accident ar fi despăgubit în temeiul asigurării obligatorii de răspundere civilă delictuală pentru cazul de moarte

a soţului/întreţinătorului.

3. Decizie nr. 19/2015 din 05/10/2015 în RECURS ÎN INTERESUL LEGII, Publicată in Monitorul Oficial,


În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 1.050-1.053 din Codul de procedură civilă şi art. 56,

art. 76 şi art. 82 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că procedura specială reglementată de prevederile art.

1.050-1.053 din Codul de procedură civilă nu este aplicabilă în privinţa posesiilor începute anterior

intrării în vigoare a Codului civil.

Circumstanţele istorice şi evoluţia legislativă au determinat coexistenţa pe teritoriul ţării noastre a mai

multor sisteme de publicitate imobiliară, ceea ce a influenţat şi reglementarea diferită a instituţiei uzucapiunii.

Codul civil de la 1864 reglementează două feluri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) şi

uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, numită şi uzucapiunea prescurtată (art. 1895). Cele două forme de

uzucapiune presupun îndeplinirea unor condiţii specifice, dintre care unele sunt comune (să existe o posesie

utilă, posesia să fie exercitată neîntrerupt în tot timpul fixat de lege, iar îndeplinirea prescripţiei achizitive să fie

invocată de posesor, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie), iar altele se cer a fi întrunite numai în cazul

uzucapiunii de 10 până la 20 de ani (să existe un just titlu, iar posesorul să fie de bună- credinţă).

În mod unanim, s-a recunoscut caracterul retroactiv al uzucapiunii în ceea ce priveşte dobândirea

dreptului de proprietate de către posesor, respectiv stingerea acestui drept în ceea ce îl priveşte pe adevăratul

proprietar, de la data începerii cursului prescripției achizitive. Și sub aspect procedural se produc efectele

retroactiv, de la data începerii posesiei, cu mențiunea că, între data începerii posesiei şi data la care s-a înscris

dreptul uzucapat în cartea funciară, posesorului i se recunoaşte retroactiv un drept de proprietate extratabulară.

Întrucât Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, care a înlocuit regimul de publicitate

imobiliară prin registre de transcripţiuni şi inscripţiuni şi pe cel prin cartea funciară, nu a mai consacrat cazurile

speciale de uzucapiune prevăzute de Decretul-lege nr. 115/1938 și nu a reglementat în niciun fel prescripţia

achizitivă în sistem de carte funciară, s-a cristalizat concluzia că, în privinţa posesiilor începute după intrarea în

vigoare a acestei legi, este aplicabilă uzucapiunea de drept comun, reglementată de Codul civil.

În noua reglementare, respectiv în art. 930 alin. (1) şi (2) și art. 931 alin. (1) şi (2) C. civ. și în art.

1.053 alin. (3) C. proc. civ, s-a abandonat efectul retroactiv al uzucapiunii, dreptul de proprietate nefiind

dobândit de posesor decât din momentul înscrierii lui în cartea funciară.

Prevederile art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu reprezintă o simplă aplicaţie a


principiului efectului constitutiv al înscrierii în materia uzucapiunii, ci reprezintă o normă specială, intrată în

vigoare ulterior Codului civil, prin care legiuitorul a înţeles ca, în materie de uzucapiune, să modifice drastic

regimul juridic al acestei instituţii, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate. Astfel, pentru

toate cererile de uzucapiune soluţionate după procedura specială prevăzută de Codul de procedură civilă, cu

excepţia celor la care se referă art. 82 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, momentul dobândirii dreptului de

proprietate este cel al înscrierii acestui drept în cartea funciară, în baza încheierii sau a hotărârii pronunţate

asupra cererii de uzucapiune, după caz. Or, dacă procedura specială s-ar aplica şi în cazul posesiilor începute

anterior intrării în vigoare a Codului civil, s-ar ajunge la modificarea regimului juridic al formelor de

uzucapiune respective, sub aspectul momentului dobândirii dreptului de proprietate, prin aplicarea retroactivă a

unei noi reguli în această materie, ceea ce contravine principiului general potrivit căruia uzucapiunea se supune

normelor juridice în vigoare la data la care posesorul a început să prescrie achizitiv.

În ipoteza uzucapiunii reglementate de Codul civil de la 1864, cererea de chemare în judecată vizează

constatarea dreptului real dobândit în temeiul acesteia, acţiunea îmbrăcând forma cererii în constatare, în timp

ce acţiunea formulată pe calea procedurii speciale are ca obiect înscrierea în cartea funciară a dreptului

dobândit prin uzucapiune, fiind o cerere în realizare de drepturi.

De asemenea, efectele hotărârii judecătoreşti sunt diferite, în primul caz, hotărârea având efect

declarativ (deoarece recunoaşte dreptul de proprietate cu efect retroactiv, de la data începerii posesiei), pe când,

în cazul procedurii speciale reglementate de actualul cod de procedură civilă, hotărârea judecătorească conţine

dispoziţia de înscriere în cartea funciară a dreptului real dobândit de reclamant, care va fi considerat proprietar

de la data înscrierii în cartea funciară, astfel încât are caracter constitutiv.

Prevederea art. 1.053 alin. (3) din Codul de procedură civilă, deşi înglobată în reglementarea-cadru a

procedurii de judecată în materie civilă, constituie o normă de fond, care guvernează regimul juridic al

uzucapiunii, sub aspectul momentului naşterii dreptului de proprietate. Stabilind că reclamantul este considerat

proprietar de la data înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate, noua reglementare schimbă în mod

radical concepţia anterioară în privinţa efectelor uzucapiunii, neputând fi aplicată decât dacă i s-ar recunoaşte

caracter retroactiv, ceea ce este contrar art. 15 alin. (2) din Constituţia României.

Un alt considerent în susţinerea acestei soluţii decurge din însuşi textul art. 1.052 alin. (7) din Codul de

procedură civilă, care prevede expres că instanţa va cerceta "dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Codul

civil pentru dobândirea dreptului reclamat în temeiul uzucapiunii". Singura interpretare validă este aceea că

trimiterea avută în vedere de legiuitor se referă la Codul civil în vigoare. Argumentul potrivit căruia s-ar putea

da o interpretare mai largă textului, în sensul că referinţa ar viza atât noul Cod civil, cât şi Codul civil de la

1864, este lipsit de fundament şi nu poate fi acceptat, deoarece textul legal examinat este cuprins în cartea a VI-

a a Codului de procedură civilă, intitulată "Proceduri speciale", fiind, aşadar, o normă specială, de strictă

interpretare şi aplicare. Dintr-o altă perspectivă, problema de drept analizată prezintă similitudini cu cea

dezlegată prin Decizia în interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 17 aprilie 2014, prin care s-a statuat că prescripţiile extinctive

începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor


art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

S-a reţinut, în argumentarea soluţiei, că, din punctul de vedere al aplicării legii civile în timp,

prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi reprezintă facta pendentia, ca situaţii

juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data apariţiei acesteia”. Întrucât norma tranzitorie din art.

201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincţie, iar „ubi lex non distinguit nec nos distinguere

debemus”, art. 6 alin. (4) din Codul civil, trebuie interpretat în sensul că legea sub imperiul căreia prescripţia a

început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât şi pe cele de drept procesual referitoare la

prescripţie, chiar dacă aceasta se împlineşte după intrarea în vigoare a Codului civil.

Având în vedere raţionamentul acestei decizii, ţinând seama că şi în cazul posesiilor începute şi

neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi suntem în prezenţa unor facta pendentia, soluţia care se impune

este aceea că nu pot fi aplicate noile dispoziţii procedurale pentru posesiile începute anterior intrării în vigoare

a Codului civil, întrucât consecința ar fi renunţarea la caracterul retroactiv al uzucapiunii şi schimbarea, în acest

mod, a regimului juridic al uzucapiunii.

Condiţiile de exercitare a acţiunii în procedura specială a uzucapiunii, impuse prin art. 1.051 C. proc.

civ., precum şi împrejurările pe care judecătorul trebuie să le verifice, conform art. 1.052 al aceluiaşi cod,

conduc spre concluzia că această procedură specială a fost elaborată în strânsă corelaţie cu prevederile Codului

civil din 2009 în materie de uzucapiune.

În raport cu aspectele relevate şi având în vedere caracterul special al procedurii instituite de art. 1.050-

1.053 din Codul de procedură civilă, se apreciază că aceasta nu poate fi aplicată trunchiat, în sensul că instanţa

de judecată, în soluţionarea unei cereri întemeiate pe aceste dispoziţii procedurale, nu poate să aleagă între a

aplica sau nu o anumită normă şi nu poate atribui hotărârii pronunţate un alt efect decât cel pe care legea îl

prevede în mod expres. Fiecare regim juridic de reglementare a uzucapiunii are propria sa logică; judecătorul

nu poate combina diverse reguli din diferite legi succesive, fiindcă ar însemna să creeze o lex tertia și s-ar

ajunge ca puterea judecătorească să exercite atribuții din sfera puterii legislative.


Hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Circumscrierea cheltuielilor de judecată noţiunii de obligație principală și posibilitatea

actualizării acestora în cursul executării silite. Art. 628 alin. (3) C. proc. civ.

Art. 628 alin. (3) C. proc. civ.,

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cheltuielile de

judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul

executării silite.

I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 34/2015 din 16 noiembrie 2015,

M. Of., nr. 945 din 21 decembrie 2015

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc. Civ., în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile în legătură cu chestiunea de drept a vizat interpretarea dispozițiilor art. 628

alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul dacă obligația de plată a cheltuielilor de judecată reprezintă o

obligația principală și poate fi supusă actualizării în cadrul proceduri de executare silită.

Dispozițiile legale supuse interpretării, în prezenta procedură de sesizare a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, sunt următoarele:

Dispozițiile art. 628 alin. (3) C. proc. civ.:

Art. 628. Obligațiile susceptibile de executare silită

Alin. (3) : ”De asemenea, executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea

obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu. În

cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, executorul judecătoresc va proceda, la

cererea creditorului, la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească

a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până

la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri."

Pentru a rezolva problema de drept asupra căreia instanţa supremă este chemată să se pronunţe, trebuie

mai întâi lămurită natura juridică de drept procesual a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul

de a se stabili dacă aceasta are un caracter principal sau accesoriu, precum şi a naturii juridice a obligaţiei pe

care o conţine.


Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Codul de procedură civilă, în funcţie de calea procedurală aleasă de

parte, cererile în justiţie se împart în: cereri principale, cereri accesorii, cereri adiţionale şi cereri incidentale,

textul instituind un criteriu procedural de clasificare a cererilor.

Cererea principală este aceea prin care se declanşează procedura judiciară, iar cererea este accesorie

dacă rezolvarea ei depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

În doctrină sunt enumerate, în mod constant, printre cererile accesorii, solicitarea cheltuielilor de

judecată. Astfel, pentru a califica o cerere drept accesorie, este necesar ca partea să o formuleze în cadrul

aceluiaşi litigiu cu cererea principală de a cărei soluţionare depinde.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) din Codul de procedură civilă "cheltuielile de judecată constau în

taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în

condiţiile art. 330 alin. (3), (...), precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului".

Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat

pe rolul instanţei. Aşa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de

rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 din Codul de procedură civilă, cu

denumirea marginală ”Acordarea cheltuielilor de judecată”. Conform acestui text:

“(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia

cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care

fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea

dispune compensarea cheltuielilor de judecată".

Şi în reglementarea anterioară, în Codul de procedură civilă de la 1865, potrivit art. 17 care reglementa

cererile accesorii şi incidentale, raportat la art. 274 din acelaşi act normativ, cererea de acordare a cheltuielilor

de judecată era o cerere accesorie, atunci când se formula în cadrul procesului care rezolva litigiul dintre părţi.

De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind

taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei, nr. 760/C/1999, nu sunt

supuse timbrajului cererile accesorii privind cheltuielile de judecată.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată este o cerere accesorie din punct de vedere procesual,

care, însă, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, va conţine o obligaţie de plată, în sarcina celui

care a pierdut procesul.

Aşadar, trebuie efectuată distincţia conceptuală dintre cererea accesorie şi obligaţia accesorie, prima

având o natură procesuală, iar cea de-a doua cuprinzând un aspect de drept material.

Natura juridică a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, atunci când acestea sunt solicitate în

cadrul procesului principal, nu este contestată nici în jurisprudenţă, nici în doctrină, aceasta având caracterul

unei cereri accesorii.

Totuşi, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casaţie

şi Justiţie a statuat, prin Decizia nr. 19/2013 pronunţată în recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt

principale şi sunt supuse taxei judiciare de timbru. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi

calificată drept principală, numai dacă este formulată pe cale separată şi constituie singura obligaţie din


cuprinsul titlului executoriu, nu şi dacă se formulează în cadrul unui proces ce vizează tranşarea unui litigiu

dintre părţi.

Pentru a stabili dacă obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată poate fi actualizată, problema ce

trebuie lămurită este aceea a naturii obligaţiei conţinute în cererea accesorie.

Or, hotărârea judecătorească definitivă, prin care una dintre părţi este obligată la plata cheltuielilor de

judecată, conţine o creanţă de sine-stătătoare care poate fi supusă executării silite, la fel ca orice altă creanţă

confirmată prin titlul executoriu. Acest raţionament este confirmat, în primul rând, printr-un argument de text,

respectiv art. 628 din Codul de procedură civilă, a cărui denumire marginală se referă la obligaţiile susceptibile

de executare silită.

Potrivit alin. (1) al art. 628 din Codul de procedură civilă: "Pot fi executate silit obligaţiile al căror

obiect constă în plata unei sume de bani (...) ", iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol: "De asemenea,

executorul judecătoresc, la cererea creditorului, poate actualiza valoarea obligaţiei principale stabilite în bani,

indiferent de izvorul ei, potrivit criteriilor cuprinse în titlul executoriu. (...) ".

În acest context, nu are relevanţă calea procesuală prin care cheltuielile sunt solicitate şi nici izvorul

acestora, obligaţia de plată fiind certă, lichidă şi exigibilă, confirmată în sarcina uneia dintre părţi prin hotărâre

judecătorească definitivă.

Obligaţia accesorie constă în obligaţia dependentă, pe toată durata existenţei sale, de o altă obligaţie,

care este principală. De regulă, obligaţia accesorie se naşte concomitent cu obligaţia principală, de care este

legată juridic. De pildă, în ceea ce priveşte dobânzile şi penalităţile, la care art. 628 din Codul de procedură

civilă face referire în mod direct. De altfel, dacă s-ar aprecia că obligaţia de plată ar fi o obligaţie accesorie,

atunci s-ar pune problema identificării obligaţiei principale, lucru dificil de stabilit, în raport cu cauza juridică a

naşterii obligaţiei la plata cheltuielilor de judecată de către una dintre părţi.

Interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 628 din Codul de procedură civilă demonstrează că norma

de drept urmăreşte să asigure o reparaţie corectă, având în vedere funcţia juridică a dobânzilor şi penalităţilor,

precum şi pe cea a actualizării, în raport cu rata inflaţiei.

Aşadar, textul de lege nu vizează înlăturarea de la executare a unei obligaţii, în funcţie de izvorul său

juridic, ci practic urmăreşte asigurarea unei corecte executări a dispoziţiei din titlul executoriu, cu alte cuvinte,

îndeplinirea exactă a obligaţiei stabilite în sarcina uneia dintre părţi.

Aşa cum s-a arătat, chestiunea de drept sesizată de Tribunalul Constanţa - Secţia a II-a civilă necesită a

se stabili în ce măsură obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată se circumscrie noţiunii de obligaţie

principală, în accepţiunea art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Se constată că obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată cuprinsă într-un titlu executoriu în care s-a

pronunţat o hotărâre prin care s-a soluţionat litigiul poate fi supusă actualizării, în raport cu dispoziţiile legale

menţionate.

Deşi în cursul soluţionării litigiului calea procesuală a stabilirii obligaţiei de plată a cheltuielilor de

judecată este dată de o cerere accesorie, atunci când hotărârea judecătorească este definitivă, obligaţia

respectivă devine o creanţă de sine-stătătoare şi poate fi executată ca atare. Cu atât mai mult, acest argument se


impune pentru obţinerea cheltuielilor pe cale separată, atunci când cererea are caracter principal şi va constitui

singura obligaţie stabilită în titlul executoriu. Diferenţa de regim juridic dintre cele două căi procesuale de

obţinere a cheltuielilor de judecată impune un moment diferit de la care începe să se calculeze rata inflaţiei, în

funcţie de momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (art. 706 din Codul de procedură civilă).

Astfel, când cheltuielile se obţin în cadrul procesului principal, termenul curge de la rămânerea definitivă a

hotărârii care tranşează litigiul, fie pe excepţie, fie pe fond, iar pentru obţinerea pe cale separată, termenul curge

de la rămânerea definitivă a hotărârii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

În consecinţă, dispoziţiile art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă trebuie interpretate în sensul

că acestea sunt aplicabile cheltuielilor de judecată din titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul

executării silite.


Introducerea cererii de chemare în judecată și reprezentarea convenţională a persoanei

juridice în faţa instanţelor de judecată prin mandatar persoană juridică sau prin consilierul juridic

ori avocat al acesteia din urmă. Art. 84 alin. (1) din C. proc. civ.

Art. 84 alin. (1) C. proc. civ.,

Formularea cererii de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața

instanțelor de judecată nu se pot face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul

acesteia din urmă.

I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 9/2016 din 4 aprilie 2016,

M. Of. nr. 400 din 26 mai 2016

Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., în vederea

pronunțării unei hotărâri prealabile în legătură cu chestiunea de drept a vizat interpretarea dispozițiilor art. 84

alin. (1) C. proc. civ., în sensul dacă acestea permit reprezentarea convenţională a persoanelor juridice în faţa

instanţelor de judecată printr-un mandatar persoană juridică, inclusiv formularea cererii introductive de instanţă

printr-o astfel de persoană juridică, respectiv prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.

Dispozițiile legale supuse interpretării, în prezenta procedură de sesizare a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, sunt următoarele:

Dispozițiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ.:

„Art. 84. Reprezentarea convențională a persoanelor juridice.

Alin. (1) Persoanele juridice pot fi reprezentate convențional în fața instanțelor de judecată numai prin

consilier juridic sau avocat, în condițiile legii.”

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că

dispoziţia legală cu privire la care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile nu poate fi interpretată decât

în sensul limitării reprezentării convenționale a persoanelor juridice în fața instanțelor de judecată exclusiv prin

avocat sau consilier juridic, doctrina în materie fiind unanimă în acest sens.

Soluţia legislativă conţinută în art. 84 alin. (1) din C. proc. civ., nu este întru totul nouă, ci constituie

particularizarea unei soluţii de principiu statuate în sistemul nostru juridic anterior intrării în vigoare a Legii nr.

134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, cu privire la problema

admisibilităţii desfăşurării de către societăţi a activităţilor de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică. În

acest sens, prin Decizia nr. XXII din 12 iunie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile


Unite în soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 936

din 20 noiembrie 2006, s-a stabilit că: "cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a societăţilor

comerciale de consultanţă, asistenţă şi reprezentare juridică sunt inadmisibile".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că activităţile juridice de consultanţă, de reprezentare şi

asistenţă juridică, precum şi de redactare de acte juridice, inclusiv a acţiunilor introductive în instanţă, cu

posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor, apărarea şi reprezentarea cu mijloace

juridice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice, în raporturile cu autorităţile

publice, cu instituţiile şi cu orice persoană română sau străină, constituie, după caz, activităţi specifice profesiei

de avocat, reglementate în art. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,

republicată (2), cu modificările ulterioare, profesiei de notar public [art. 8, 9 şi 10 din Legea notarilor publici şi

a activităţii notariale nr. 36/1995, republicată (3)] sau celei de executor judecătoresc (art. 7 din Legea nr.

188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare).

De asemenea, anumite activităţi juridice, cum sunt cele de reprezentare juridică, de redactare a unor

acte juridice, de formulare de acţiuni, de exercitare şi motivare a căilor de atac, pot fi îndeplinite de consilierii

juridici, dar prestarea unor astfel de activităţi le este permisă numai în condiţiile reglementate prin art. 1-4 din

Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, cu completările ulterioare,

adică în calitatea lor de funcţionari publici sau de angajaţi, cu contract individual de muncă, la o persoană

juridică de drept public sau privat.

Având în vedere că activităţile menţionate nu se încadrează în categoria faptelor de comerţ, prin

raportare la dispoziţiile art. 3 şi 4 din Codul comercial (în vigoare la data pronunţării deciziei în interesul legii),

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că acestea nu pot fi exercitate de societăţi constituite cu un asemenea

obiect, cererile de autorizare a constituirii şi de înmatriculare a unor astfel de societăţi fiind inadmisibile.

Raţionamentul cuprins în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 485 din 23 iunie 2015, prin

care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 84 alin. (2), precum şi art.

486 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi

susţinerii cererii de recurs de către persoanele juridice prin avocat sau consilier juridic, nu poate fi aplicat

mutatis mutandis în privinţa prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece, în acest din

urmă caz, textul priveşte exclusiv limitarea reprezentării convenţionale a persoanei juridice în faţa instanţei de

judecată, fără a afecta regimul juridic al reprezentării legale şi fără a transforma obligaţia reprezentării şi

asistării prin consilier juridic sau avocat într-o condiţie de admisibilitate a acţiunii sau într-o piedică în calea

accesului la justiţie.

În acest sens, art. 209 alin. (1) din Codul civil prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi

îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. În lipsa organelor de

administrare, până la data constituirii acestora, exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor care privesc

persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în

acest scop, aşa cum prevede art. 210 alin. (1) din Codul civil.


Întrucât limitarea prevăzută de art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă intervine numai în situaţia

în care persoana juridică optează pentru reprezentare convenţională în faţa instanţei, caz în care îşi poate alege

reprezentantul doar dintre categoriile prevăzute de textul menţionat, rezultă că, în lipsa reprezentării

convenţionale, drepturile procesuale ale persoanei juridice pot fi exercitate prin reprezentantul legal.

Contractul de mandat încheiat între două persoane juridice produce efecte doar în planul dreptului

material, nu şi în planul dreptului procesual, guvernat, în materia reprezentării, de norme legale imperative.

Folosirea adverbului "numai" din textul art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă subliniază

exclusivitatea modalităţii de reprezentare convenţională a persoanelor juridice în faţa instanţelor, ce poate fi

realizată doar de cele două categorii de reprezentanţi nominalizaţi de text. Această concluzie reiese şi din

sintagma "în condiţiile legii", care face trimitere la legile ce reglementează profesiile de consilier juridic şi

avocat.

Activitatea de reprezentare convenţională în faţa instanţelor de judecată este o activitate necomercială,

rezervată prin lege avocaţilor şi consilierilor juridici. Or, dacă s-ar agrea ideea ca o persoană juridică să fie

reprezentată de o altă persoană juridică, s-ar ajunge la concluzia, de neacceptat, că reprezentarea în sine ar

putea constitui obiect de activitate al mandatarului.

Având în vedere caracterul imperativ al normei de procedură, interpretarea potrivit căreia persoana

juridică ar putea fi reprezentată în faţa instanţei printr-o altă persoană juridică, inclusiv sub aspectul formulării

cererii de chemare în judecată, este lipsită de fundament legal.

De asemenea nu poate fi primită nici interpretarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată ar

putea fi formulată şi semnată de consilierul juridic sau avocatul persoanei juridice mandatare, deoarece art. 84

alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere consilierul juridic sau avocatul angajat de parte, şi nu de

reprezentantul convenţional.

În ce măsură soluţia legislativă conţinută în 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă este de natură a

încălca dispoziţiile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare (astfel cum

se susţine în motivarea apelului ce formează obiectul judecăţii în cauza în care s-a solicitat pronunţarea unei

hotărâri prealabile) constituie o problemă de constituţionalitate care nu poate fi rezolvată în cadrul

mecanismului reglementat de art. 519 -521 din Codul de procedură civilă. Fiind învestită în apel cu argumente

ce vizează neconstituţionalitatea prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa ar fi trebuit

să analizeze posibilitatea sesizării instanţei de contencios constituţional, singura competentă să se pronunţe cu

privire la contrarietatea art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă în raport cu Legea fundamentală.

Învestit cu o cauză similară, Tribunalul Bacău - Secţia a II-a, prin Încheierea din 15 decembrie 2015,

pronunţată în Dosarul nr. 11.247/180/2015, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate

a prevederilor art. 84 alin. (1) din Codul de procedură civilă, dosarul fiind în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte invocarea în motivarea apelului declarat de mandatar a prevederilor art. 810 din

Codul civil, potrivit cărora "administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la

administrarea bunurilor şi poate interveni în orice cerere sau acţiune având drept obiect bunurile administrate",


se constată că din actul de sesizare nu rezultă că soluţionarea pe fond a cauzei ar depinde de modul de

interpretare a acestui text legal, nefiind astfel întrunită una dintre condiţiile de admisibilitate a sesizării.

Astfel, atât prin Încheierea din 28 octombrie 2015 a Judecătoriei Braşov, prin care s-a anulat cererea de

învestire cu formulă executorie, precum şi prin Încheierea din 7 ianuarie 2016 a Tribunalului Braşov - Secţia I

civilă, prin care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept,

instanţele au calificat raportul juridic existent între S.C. E.K.R. SRL şi creditoarea N.C.S.L. ca fiind unul de

mandat, nu un raport juridic născut dintr-o convenţie de administrare a bunurilor altuia, supus prevederilor

titlului V "Administrarea bunurilor altuia" din cartea a III-a"Despre bunuri" a Codului civil.

În cadrul procedurii prevăzute de art. 519-521 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate cenzura temeinicia acestei calificări

(care ar presupune efectuarea unor verificări de fapt şi analizarea probatoriului administrat în cauză), deoarece

altfel s-ar transforma în instanţă de control judiciar, contrar scopului şi limitelor procedurii care reglementează

pronunţarea hotărârii prealabile, axată exclusiv pe "dezlegarea unor chestiuni de drept".

În măsura în care situaţia concretă din speţă va releva existenţa în cauză a unui raport juridic de

administrare a bunurilor altuia, instituţia reprezentării nu mai este guvernată de prevederile art. 84 alin. (1) din

Codul de procedură civilă, care constituie norma generală în materia reprezentării convenţionale în faţa

instanţelor de judecată a persoanei juridice, ci de dispoziţiile speciale ale art. 810 din Codul civil, care instituie

un caz de reprezentare legală, conferind administratorului dreptul de a sta în justiţie pentru orice cerere sau

acţiune referitoare la administrarea bunurilor altuia.


Jurisprudență relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului

BAKA împotriva UNGARIEI, Hotărârea Marii Camere din data de 23.06.2016.

În cauza Baka v. Ungaria, reclamantul a susținut faptul că i-a fost refuzat dreptul de acces la o

instanță pentru a contesta terminarea prematură a mandatului său în calitate de Președinte al Curții

Supreme. De asemenea, acesta s-a plâns de faptul că la adevărata cauză a terminării mandatului său

au fost punctele sale de vedere și pozițiile avute privind reformele legislative care afectau sistemul

judiciar, pe care le-a exprimat public în calitatea sa de Președinte al Curții Supreme. Reclamantul a

invocat art. 6 paragraful 1 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Reclamantul, judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a fost ales ca Președinte al

Curții Supreme a Ungariei pe un termen de 6 ani, care urma a se termina în anul 2015. În calitatea sa

de Președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național de Justiție, acesta și-a exprimat punctele de

vedere cu privire la mai multe reforme legislative care afectau sistemul judiciar. Dispozițiile

tranzitorii ale Constituției (legea fundamentală a Ungariei în 2011) prevedeau că succesorul legal al

Curții Supreme va fi Kúria și că mandatul Președintelui Curții Supreme va înceta o dată cu intrarea în

vigoare a noii Constituții. Ca o consecință, mandatul reclamantului ca Președinte al Curții Supreme s-

a încheiat în 1 ianuarie 2012. Potrivit criteriilor de selecție a Președintelui noii Kúria, candidaților li

se cerea să aibă cel puțin 5 ani experiență ca judecător în Ungaria, timpul în care cineva ar fi fost

judecător într-o instanță internațională nefiind luat în considerare. Aceste criterii au condus la

ineligibilitatea reclamantului pentru postul de Președinte al Kúria.

În hotărârea Camerei din 27 mai 2014 s-a stabilit, în unanimitate, că în cazul reclamantului a

avut loc o încălcare a articolului 6 parag. 1 al Convenției, sub aspectul dreptului de acces la o instanță,

deoarece reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta terminarea prematură a mandatului său. De

asemenea, a avut loc încălcarea art. 10 al Convenției, sub aspectul dreptului la libertatea de exprimare

în urma stabilirii faptului că terminarea prematură a mandatului reclamantului a fost rezultatul

punctelor de vedere exprimate public de către acesta, în calitatea avută.

În decembrie 2014 cazul a fost trimis Marii Camere la solicitarea Guvernului.


ARTICOLUL 6 PARAG. 1

(a) Aplicabilitate

(i) Existența unui drept- În concordanță cu dreptul intern, mandatul reclamantului de

Președinte al Curții Supreme trebuia să dureze 6 ani, putând înceta mai devreme în următoarele

cazuri: acord mutual, demisie sau demitere. Așadar, a existat dreptul reclamantului de a-și îndeplini

mandatul până la expirarea termenului sau până când acesta înceta din cauzele enumerate anterior.

Acest lucru era susținut și de principiile constituționale privind independența sistemului judiciar și

inamovibilitatea judecătorilor. Prin urmare, reclamantul putea pretinde justificat să fie protejat

împotriva demiterii pe timpul mandatului său. Faptul că mandatul său s-a încheiat ex lege printr-o

nouă legislație nu poate înlătura, retroactiv, discuția asupra dreptului său din punctul de vedere al

aplicării legii în vigoare de la momentul alegerii sale.

(ii) Natura civilă a dreptului- Pentru a determina dacă dreptul pretins de reclamant are

caracter ”civil”, Curtea a aplicat criteriile stabilite în cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva

Finlandei, 63235/00, 19 aprilie 2007114

). În ceea ce privește prima condiție - dacă dreptul național

exclude expres accesul la instanță pentru postul sau categoria de personal în discuție - Curtea a

observat că în puținele cazuri în care a găsit această condiție îndeplinită, excluderea în joc era clară și

expresă. Totuși, în prezenta cauză, reclamantul nu a fost în mod expres exclus de la dreptul de acces

la o instanță; în schimb, accesul său a fost împiedicat de faptul că prematura terminare a mandatului

său a fost inclusă în dispozițiile tranzitorii ale noii legislații care a intrat în vigoare în 2012. Acest

lucru l-a împiedicat să conteste măsura în fața instanței, astfel cum ar fi putut să o facă în

eventualitatea demiterii, în baza existenței unui cadru legal anterior. Astfel, Curtea a fost de părere că,

în circumstanțele specifice ale cauzei, trebuie să determine dacă accesul la justiție a fost exclus de sub

legea internă mai degrabă înainte decât în momentul în care măsura contestată privindu-l pe

reclamant a fost adoptată. Mai departe, Curtea a constatat că pentru ca legislația internă care să

excludă accesul la justiție să aibă efect sub articolul 6 paragraful 1 într-un caz particular, trebuie să fie

compatibilă cu statul de drept care interzice legile direcționate împotriva unei anumite persoane, ca în

cazul reclamantului. În lumina acestor considerații, nu s-a putut concluziona că dreptul național

exclude, în mod expres, accesul la justiție pentru o plângere bazată pe presupusa ilegalitate a

terminării mandatului reclamantului. Prima condiție a testului Vilho Eskelinen nu a fost astfel

întrunită, iar Articolul 6 este aplicabil sub aspectul său civil.

114 Pentru a vedea hotărârea integrală, accesați https://cases.legal/en/act-echr1-123078.html

https://cases.legal/en/act-echr1-123078.html


(b) Conformare- Ca rezultat al legislației a cărei compatibilitate cu cerințele statului de drept

a fost îndoielnică, terminarea prematură a mandatului reclamantului nu a fost verificată sau

susceptibilă de a fi verificată de organele judiciare ale statului. Având în vedere importanța în creștere

pe care instrumentele internaționale și ale Consiliului Europei, precum și jurisprudența curților

internaționale și practica altor instituții internaționale cu privire la rigorile procedurale în cauze

privind mutări sau concedieri ale judecătorilor, Curtea a considerat că Statul acuzat a adus atingere

înseși esenței dreptului de acces la instanță.

Concluzie: a fost încălcat art. 6 paragraful 1 din Convenție (15 voturi la 2).

Articolul 10

(a) Existența unei ingerințe- În cauze anterioare privind proceduri disciplinare, mutarea sau

numirea judecătorilor, Curtea a concluzionat că Articolul 10 este aplicabil atât timp cât măsurile

contestate au fost insuflate de declarațiile reclamanților asupra unei chestiuni certe și nu au avut

legătură cu eligibilitatea pentru un serviciu public sau cu abilitățile lor profesionale de a exercita

funcții judiciare. În alte cauze, Curtea a concluzionat că măsura de care reclamanții se plângeau nu

avea legătură cu exercitarea libertății de exprimare.

În prezenta cauză, nicio instanță internă nu a analizat afirmațiile reclamantului sau motivele

terminării mandatului său. Așadar, faptele cauzei trebuie să fie evaluate și considerate ”în

integralitatea lor” și, în examinarea probelor, Curtea a adoptat standardul probei ”dincolo de orice

dubiu rezonabil”. În acest fel, Curtea a constatat că în 2011 reclamantul, în calitate de Președinte al

Curții Supreme și al Consiliului Național de Justiție, a exprimat în public puncte de vedere critice

privind mai multe reforme legislative care afectau sistemul judiciar. În pofida asigurărilor oferite de

doi membri ai majorității parlamentare și de Guvern în același an cu privire la faptul că legea ce

urmează a intra în vigoare nu va fi folosită pentru a pune capăt în mod necorespunzător mandatelor

pentru care au fost alese persoanele în regimul legal anterior, propunerile pentru terminarea

mandatului reclamantului au fost făcute publice și supuse Parlamentului la scurt timp după ce

reclamantul a ținut un discurs parlamentar în noiembrie 2011 și au fost adoptate în decursul unei

perioade de timp extrem de scurte. Privind succesiunea faptelor în integralitatea lor, există prima facie

dovada unei legături cauzale între dreptul reclamantului la libertatea de exprimare și terminarea

mandatului său. Pe cale de consecință, sarcina probei îi revine Guvernului.

În ceea ce privește motivele înaintate de Guvern pentru a justifica măsura contestată luată cu

privire la reclamant, nu a fost evident că schimbările făcute cu privire la funcțiile autorității judiciare

supreme sau atribuțiile Președintelui acesteia au fost de o asemenea natură fundamentală încât acestea


puteau sau trebuiau să grăbească prematura terminare a mandatului reclamantului. Pe cale de

consecință, Guvernul nu a reușit să arate în mod convingător că măsura luată cu privire la reclamant a

avut legătură cu desființarea postului reclamantului și a altor funcții în contextul unei reforme a

autorității judiciare supreme. Deci, se poate presupune că terminarea prematură a mandatului

reclamantului a fost generată de punctele de vedere critice pe care acesta le-a exprimat public în

calitatea avută și astfel există o ingerință în dreptul acestuia la liberă exprimare.

(b) Dacă ingerința era justificată- Cu toate că este discutabil dacă legislația în cauză

respectă cerințele statului de drept, Curtea a stabilit că ingerința era prevăzută de lege. Statul pârât nu

a putut invoca în mod legitim independența sistemului judiciar pentru a justifica o măsură cum este

cea a terminării premature a mandatului unui președinte al Curții Supreme, pe motiv că nu a fost

prevăzută de lege și nu s-a bazat pe motive vizând incompetență profesională sau abatere disciplinară.

În aceste circumstanțe, măsura contestată apare ca fiind incompatibilă cu obiectivul de a menține

independența sistemului judiciar.

În prezenta cauză, ingerința contestată a fost cauzată de împrejurarea că reclamantul s-a

exprimat public în calitatea sa de Președinte al Curții Supreme și al Consiliului Național de Justiție.

Nu era doar dreptul, ci și datoria sa să-și exprime opinia cu privire la reformele legislative care era

probabil a avea un impact asupra sistemului judiciar și a independenței acestuia. Reclamantul și-a

exprimat punctele de vedere și criticile pe probleme de interes public, iar afirmațiile acestuia nu au

depășit limitele unei judecăți simple exprimate dintr-o perspectivă strict profesională. Așadar, poziția

și afirmațiile sale necesitau un grad ridicat al protecției libertății dreptului său de exprimare, fără

niciun fel de ingerință, corespunzător cu o marjă de apreciere redusă acordată autorităților interne.

Mai mult decât atât, reclamantul a fost înlăturat din funcția sa cu mai mult de trei ani înainte de

termenul fixat, aplicabil sub legislația în vigoare la timpul alegerii sale. Acest lucru cu greu se poate

concilia cu atenția specială de acordat naturii funcției judiciare ca o ramură independentă a puterilor

statului și cu principiul inamovibilității judecătorilor, care a fost un element-cheie pentru menținerea

independenței sistemului judiciar. Terminarea prematură a mandatului reclamantului a avut, fără

îndoială, un efect de descurajare în sensul că trebuie să fi condus nu numai la descurajarea

reclamantului, ci și a altor judecători și viitori președinți de curte de a participa la dezbateri publice

privind reformele legislative care afectează sistemul judiciar și, mai general, privind probleme

referitoare la independența sistemului judiciar. În final, în lumina concluziilor Curții cu privire la

Articolul 6 paragraful 1, restricțiile contestate nu au fost însoțite de garanții efective și adecvate

împotriva abuzului. În concluzie, motivele pe care se bazează statul acuzat nu pot fi apreciate ca

suficiente pentru a arăta că ingerința suferită era necesară într-o societate democratică.

Concluzie: încălcarea art. 10 din Convenție.


În temeiul art. 41 din Convenție, au fost acordați reclamantului 70.000 Euro pentru daune

materiale și morale suferite.


Jurisprudenţă relevantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

Mandat european de arestare. Motive de refuz al executării. Condiționarea predării unei

persoane de statul membru de executare, de obținerea de la statul membru emitent a unor

informații care să îi permită să se asigure cu privire la conformitatea cu drepturile fundamentale

ale condițiilor de detenție existente în statul membru emitent

Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de

arestare și procedurile de predare între statele membre (JO L 190, p.1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3),

astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO

L 81, p. 24).

Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6 alineatul (1) din Decizia cadru

2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și

procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia cadru

2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, în prezența

unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc

existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de

persoane ori chiar anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul

membru emitent, autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis,

dacă există motive serioase și temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european

de arestare emis în scopul efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de

libertate se va confrunta, ca urmare a condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu

un risc real de a fi supusă unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în cazul predării statului membru

menționat.

În scopul anterior menționat, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații

suplimentare autorității judiciare emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența

autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile centrale ale statului membru emitent, în

sensul articolului 7 din decizia cadru, trebuie să comunice aceste informații în termenul stabilit

într o astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie să își amâne decizia privind

predarea persoanei în cauză până la obținerea informațiilor suplimentare care îi permit să

înlăture existența unui asemenea risc. În cazul în care acest risc nu poate fi înlăturat într-un

termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt


procedurii de predare (CJUE, hotărârea Pál Aranyosi și Robert Căldăraru, cauzele conexe C-

404/15 și C-659/15 PPU, EU:C:2016:198 , pronunțată la 5 aprilie 2016)

Obiectul cererii de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Hanseatisches

Oberlandesgericht in Bremen (Tribunalul Regional Superior din Bremen, Germania) l-a constituit

interpretarea art. 1 alin. (3), a art. 5 și a art. 6 alin. (1) din Decizia-cadru 2002/584/JAI a Consiliului

din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele

membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie

2009 (”Decizia-cadru”).

Instanța de trimitere, sesizată cu executarea, în Germania, a două mandate europene de

arestare emise la 4 noiembrie și, respectiv, la 31 decembrie 2014 de judecătorul de instrucție de la

Miskolci járásbíróság (Tribunalul Districtual din Miskolc, Ungaria) împotriva domnului Aranyosi,

precum și unui mandat european de arestare emis la 29 octombrie 2015 de Judecătoria Făgăraș,

România, împotriva domnului Căldăraru, a considerat că predarea acestora trebuie să fie declarată

ilicită în cazul în care există un obstacol în calea acesteia în temeiul legii germane. Ținând seama de

informațiile disponibile, instanța de trimitere este convinsă că există indicii probante potrivit cărora,

în cazul predării autorităților judiciare maghiare și române, domnii Aranyosi și Căldăraru ar putea fi

supuși unor condiții de detenție care încalcă art. 3 din CEDO și drepturile fundamentale, precum și

principiile generale ale dreptului consacrate la art. 6 TUE.

Pentru a dispune în acest sens, instanța de trimitere a reținut că Ungaria a fost condamnată de

Curtea EDO din cauza suprapopulării carcerale din închisorile sale (Hotărârile Varga și alții împotriva

Ungariei din 1 martie 2015), considerându-se că statul maghiar a încălcat art. 3 din CEDO (pct. 42-

43).

Astfel, în motivarea necesității trimiterii, instanța de trimitere apreciază că nu este în măsură

să statueze cu privire la caracterul licit al predării domnului Aranyosi autorităților maghiare având în

vedere limitele prevăzute de dreptul german și de art. 1 alin. (3) din decizia-cadru, decizia sa

depinzând esențial de a cunoaște dacă acest obstacol în calea predării poate fi surmontat, în

conformitate cu decizia-cadru, prin asigurările date de statul emitent.

Situația este asemănătoare în cazul domnului Căldăraru, având în vedere că există indicii

probante potrivit cărora, în cazul predării, domnul Căldăraru ar putea fi supus unor condiții de

detenție care încalcă art. 3 din CEDO și drepturile fundamentale precum și principiile generale ale

dreptului consacrate la art. 6 TUE, România fiind condamnată în reperate rânduri de Curtea EDO

pentru încălcarea art. 3 din CEDO prin faptul suprapopulării carcerale (Hotărârea Bujorean împotriva

României, Hotărârea Constantin Aurelian Burlacu împotriva României, etc. )- pct. 59-62.

Motivarea CJUE a avut ca punct de plecare art. 1 alin. (2) din Decizia-cadru 2002/584 potrivit

căruia statele membre sunt în principiu ținute să dea curs unui mandat european de arestare,

autoritatea judiciară de executare neputând să refuze executarea unui asemenea mandat decât în

cazurile, enumerate în mod exhaustiv, de neexecutare obligatorie, prevăzute la art. 3 din Decizia-


cadru 2002/584, sau de neexecutare facultativă, prevăzute la art. 4 și 4a din aceasta. În plus,

executarea mandatului european de arestare nu poate fi supusă decât uneia dintre condițiile limitativ

prevăzute la art. 5 din Decizia-cadru 2002/584 (Hotărârea amintită anterior, pct. 78-80).

Cu toate acestea, există situații excepționale în care pot fi aduse limitări principiilor

recunoașterii și încrederii reciproce dintre statele membre, cum ar fi respectarea art. 4 din Cartă,

referitor la interzicerea pedepselor și a tratamentelor inumane sau degradante, care are caracter

absolut, fiind strâns legată de respectarea demnității umane, vizată de art. 1 din cartă. Caracterul

absolut al art. 4 din cartă este confirmat de art. 3 din CEDO, căruia îi corespunde (pct. 82-87).

Pe cale de consecință, atunci când autoritatea judiciară a statului membru de executare

dispune de elemente care atestă un risc real privind aplicarea unor tratamente inumane sau degradante

persoanelor deținute în statul membru emitent, pe baza standardului de protecție a drepturilor

fundamentale garantat de dreptul Uniunii și, în special, pe baza articolului 4 din Cartă, ea este ținută

să aprecieze existența riscului respectiv atunci când trebuie să decidă cu privire la predarea către

autoritățile statului membru emitent a persoanei vizate de un mandat european de arestare. Astfel,

executarea unui asemenea mandat nu poate conduce la un tratament inuman sau degradant al

respectivei persoane (parag. 88).

În acest scop, autoritatea judiciară de executare trebuie mai întâi să se întemeieze pe elemente

obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător cu privire la condițiile de detenție care

prevalează în statul membru emitent și care dovedesc realitatea unor deficiențe fie sistemice sau

generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori chiar anumite centre de detenție. Aceste

elemente pot rezulta, printre altele, din decizii judiciare internaționale precum hotărârile Curții EDO,

din decizii judiciare ale statului membru emitent, precum și din decizii, din rapoarte sau din alte

documente întocmite de organele Consiliului Europei sau care fac parte din sistemul Organizației

Națiunilor Unite. (parag. 89)

Cu toate acestea, chiar dacă se constată un risc real de tratament inuman sau degradant ca

urmare a condițiilor generale de detenție în statul membru emitent, acest lucru nu conduce, per se, la

refuzul executării unui mandat european de arestare, fiind necesar ca autoritatea judiciară de

executare să aprecieze, în concret, dacă există motive serioase și temenice de a se crede că persoana

în cauză se va confrunta cu acest risc. În acest sens, autoritatea de executare trebuie să solicite

autorității judiciare din statul membru emitent, în temeiul art. 15 alin. (2) din decizia-cadru, furnizrea

de urgență a oricărei infirmații suplimentare necesare în ceea ce privește condițiile în care urmează a

fi deținută persoana în cauză în respectivul stat membru (pct. 91-95).

În situația în care, în urma informațiilor furnizate în temeiul art. 15 alin. (2) din decizia-cadru,

precum și orice alte informații, autoritatea de executare constată că există, în privința persoanei care

face obiectul mandatului european de arestare, un risc real de tratament inuman sau degradant,

executarea mandatului european de arestare va fi amânată, însă nu abandonată (pct. 98), urmând a fi


reluat în momentul în care se constată înlăturarea existenței unui risc real ca persoana în cauză să facă

obiectul unui tratament inuman sau degradant în statul membru emitent (pct. 103).

Pentru aceste considerente, Curtea a decis că Articolul 1 alineatul (3), articolul 5 și articolul 6

alineatul (1) din Decizia cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul

european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin

Decizia cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretate în sensul că, în

prezența unor elemente obiective, fiabile, precise și actualizate în mod corespunzător care dovedesc

existența unor deficiențe fie sistemice sau generalizate, fie afectând anumite grupuri de persoane ori

chiar anumite centre de detenție în ceea ce privește condițiile de detenție în statul membru emitent,

autoritatea judiciară de executare trebuie să verifice, în mod concret și precis, dacă există motive

serioase și temeinice de a crede că persoana vizată de un mandat european de arestare emis în scopul

efectuării urmăririi penale sau al executării unei pedepse privative de libertate se va confrunta, ca

urmare a condițiilor detenției sale în statul membru respectiv, cu un risc real de a fi supusă unui

tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii

Europene, în cazul predării statului membru menționat.

În acest scop, ea trebuie să solicite furnizarea unor informații suplimentare autorității judiciare

emitente, care, după ce a solicitat, la nevoie, asistența autorității centrale sau a uneia dintre autoritățile

centrale ale statului membru emitent, în sensul articolului 7 din decizia cadru, trebuie să comunice

aceste informații în termenul stabilit într o astfel de cerere. Autoritatea judiciară de executare trebuie

să își amâne decizia privind predarea persoanei în cauză până la obținerea informațiilor suplimentare

care îi permit să înlăture existența unui asemenea risc. În cazul în care acest risc nu poate fi înlăturat

într-un termen rezonabil, autoritatea respectivă trebuie să decidă dacă este necesar să pună capăt

procedurii de predare.

Date post:	23-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	11 times
Download:	0 times

Num rul 2/2016 Revista - inm-lex.ro Themis nr. 2-2016.pdf · 7 Revista Themis 2016...

Documents