În primul rând trebuie sa precizez ca eu nu-mi amintesc să-l fi cunoscut pe acest ominos domn Ovidiu Vuia. Am aflat de acest nume anul trecut, deci în 2008, când am fost atenţionat de către preşedintele Uniunii Scriitorilior din Renania Palatina, al cărei membru sunt, ca cineva a început sa mă denigreze. Atunci am început să caut şi să văd despre cine e vorba. M-am mirat cum de nu cunosc, nici măcar după nume, un autor/poet pe nume Ovidiu Vuia. Am citit, m-am interesat si am dat de o (sub)mediocritate. Evident că nu am avut cum să ştiu de el. Atunci mi-am amintit ca în 1984 m-au vizitat câţiva oameni de cultura din România, printre ei aflându-se – probabil – si acest domn Ovidiu Vuia. Spun în mod cât se poate de conştient „probabil” fiindcă nu pot jura că întradevăr şi el era, sau nu era, printre ei!
În fine, scriu aceste rânduri nu spre a mă justifica fiindcă NU AM CE JUSTIFICA! Doresc doar să lămuresc cât de „bine” îşi scriu unii jurnalele şi câte confuzii fac. (Jurnalul e azi la modă...).
Precizez că notele din textul original sunt scoase în evidenţă de catre mine iar notele mele din text sunt specificate cu o steluţă(*) spre a nu creea neînţelegeri şi spre a exemplifica cum a lucrat autorul! Textele mele explificative din text sunt de asemenea marcate cu numele meu.
Domnul Vuia scrie:
Pe un poet din tara trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut singuratatile mele. Si-atunci mi-a spus ca trebuie sa-l cunosc pe Christian Schenk, neamt (spre lămurire: neamţ=German*) de origine, din România, dar care scriind poezii în limba româna poarta în piept o inima de dac. El a plecat si eu n-am insistat, n-a fost sa fie sa ne cunoastem cu acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, vesnic batrâna dar si mereu noua, pâna vizitându-ma de data aceasta un sculptor din Timisoara, la câteva zile mi-a adus la cunostiinta ca suntem invitati la domnul Christian Schenk – pe-atunci nu se lauda cu titlul de doctor – undeva lânga Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.
Schenk: Deci daca au fost la mine în 1986, fiindca domnia sa a auzit de mine în 1985 si după un m-a întâlnit, nu era posibil! În 1986 eu locuiam deja de un an în localitatea Lünen lânga Dortmund, deci peste 300 Km.
De ivitat nu am invitat pe nimeni ci am fost anuntat că doresc câtiva oameni de cultura din România sa mă cunoască, dar asta s-a întâmplat în anul 1984 pe când locuiam în localitatea Bingen pe Rin, deci dl. Ovidiu Vuia nu putea sa fi fost printre ei, el auzind de mine: citez „prin iunie 1985”!
Când dl. Vuia a auzit de mine puteam (citez „pe-atunci nu se lauda cu titlul de doctor”) „să mă laud” cu titlul de doctor.
Eu nu am facut niciodata un „cenaclu literar Plugin-Datei nicht gefunden: "..." undeva lângă Mainz la Kastellaun. Si aici distanta este apreciabilă, dacă asta se poate numi „lângă Mainz” la fel de bine aş putea spune ca Lugoj e undeva pe lângă Arad...
Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din tara, pe care îl considera elevul sau preferat într-ale Poeziei, prevazuta de Goethe în actul III al partii a doua a lui Faust prin caderea lui Euphorion/Byron, neastâmparatul copil al lui Faust si al frumoasei Elena,
eroina a lui Homer, dar readusa pe pamânt de Forkias/Mefisto pentru a fi sotia erosului goethean.
Schenk: Ce vrea dl. Vuia în definitiv? Să ne arate câte ştie? Să mă compare cu Euphorin, dr. Faustus sau Mesitofel, sau ce fraze lungi e în stare să compună?
Bineînteles ma bucuram ca am sa-l cunosc pe dl. Schenk, dar în principal ardeam de dorinta de a lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic,(ce întâlnire? Ce Sympozion? Acum e sigur: dl. Vuia nu a putut fi fost prezent. Eu vorbesc de Bingen 1984, dl. Vuia de Kastellaun „lânga Mainz” 1986, iar dupa 1984 nu am mai avut astfel de vizite „masive”, mai ales că din 1986 era periculos pentru cei din ţară sa ma contacteze într-un fel sau altul fiind persoană nedorită în ţară*) tocmai pentru a demonstra lumii, adica noua, ca sacrul cult al Poeziei nu putea sa se stinga niciodata, dovada o aduceam prin prezenta noastra, la masa tacerii a Poeziei, de-apururi vie.
Schenk: Probabil acest domn Vuia a citit în presă, a auzit la radioa sau televiziune (sau a dat de internet citind despre mine) că am organizat în 1991/1992 seri româneşti cu participarea câtorva actori germani de la Teatrul Darmstadt şi invitaţi din România. Aici iar nu se potriveşte ceva: Eu m-am mutat la Kastellaun abia în anul 1988 (ca să fiu mai exact, în luna mai)!
Nu stiam pe atunci cât de mult voi regreta aceasta aventura ce va putea fi numita oricum, numai
Schenk: Banuiesc şi cred regretul: Fenomenul Salieri!
Deschiderea cenaclului a apartinut gazdei care a dat citire unor poezii cu substrat medical ajungându-se pâna la sortul matului (epiplon), ceea ce îmi amintea ca dl. Schenk era stomatolog si ma obliga sa scriu ca a mai schimbat subiectul dar nu si elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a produs o penibila impresie, însotita de senzatii de greata.
Schenk: Am mai pomenit că nu am facut niciodata un cenaclu. În cele scrise de dl. Vuia mai sus, cine-mi cunoaşte cărţile, vede foarte bine ca eu nu am abordat niciodată, în scris, o tema medicală. Nu am avut curajul de a mă hazarda în penibilităţi ca „enigma sau secretul” morţii cuiva sau a altcuiva facându-mă de râsul lumii cum au facut-o alţii!
Nu ştiu cum, cine sau mai ales de ce l-a obligat „sa scrie” si anume... ce?
Senzaţiile de graţă ştie dl. Vuia mai bine cum se produc!
Se putea sustine ca nivelul respectivelor versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut sa fie acceptat drept, poezie.
Schenk: La cele citite mai sus mi-am dat cu mare siguranţă seama că m-a confundat cu altcineva, iar numele meu i-a ramas de nu ştiu unde întipărit în memorie. Că nu-i plac poeziile mele este dreptul lui deplin (dacă întradevăr ceea ce a citit/auzit a ieşit din pana mea) şi-şi poate spune părerea oricând si oriunde vrea. Dar... şi aici vine un „DAR” mare de tot: Cărţile mele au fost comentate (şi nu vorbesc de perioada 1986-1989 când nu aveam voie să intru în ţară fiind declarat „persona non grata”) în mod pozitiv de cei mai mari critici literari: Emil Manu, Eugen Simion, Ovid S. Crohmalniceanu, Gheorghe Bulgăr, Marin Mincu, Dumitru Micu, Alexandru Cistelecan şi alţii de talia lor, ceea ce se poate urmarii fără greutate. Am fost introdus în peste 10 antologii din Germania şi România şi în nenumărate dicţionare de literatură începând din Germania, trecând prin America şi ajungând în România.
Oare dl. Ovidiu Vuia se ridică peste aceştia? Oare numai el are simţul discernământului? Ceea ce a auzit pot fi fost oare acele poezii ale mele? Nu cred fiidca şi-ar recunoaşte în acest caz singur mediocritaea, ipocrizia şi şi-ar da pe faţă toate complexele.
Un scurt raspuns soţiei care m-a atacat cu aceeaşi vehemenţă pe alte pagini pe care nu mă mai străduiesc sa le caut, dar sunt de gasit pe
Stimată doamnă (soţie sau fostă soţie, în orice caz tot cu numele Vuia), mă puneţi în legătură cu „falsificarea” unor manuscrise de care n-am cunoştinţă, cu o editura de care nu am auzit, până la dvs. niciodată, cu un editor al cărui nume nu-mi spune nimic şi mai ales cu un domn Blaga pe care nu l-am văzut în viaţa mea (poate a fost şi Domnia Sa la vre-o manifestare culturală unde am fost şi eu). Uitaţi să precizaţi ca numele „Blaga” apare pe net în „repere critice” unde sunt trecuţi doar o parte dintre cei care au scris despre mine şi acolo veţi gasi peste 100-120 de nume dintre care personal nu cunosc decât cam 20%, am auzit de cca. 30%. Domnul Blaga a scris cu siguranţă, undeva şi cândva, o recenzie la o carte sau ceva despre mine la fel cum au scris atâţia critici, jurnalişti, sau alţii în diverse ziare şi reviste. Cu siguranţă însă, nu ştiu despre cine poate fi vorba. Ar trebui sa cotrobăiesc prin zeci de dosare ca să văd despre ce revistă sau ziar este vorba şi zău că nu merită daca vă uitaţi la cele scrise mai sus. E o confuzie totală şi un haos de nedescris!
Urmam la lectura, dar având în vedere atmosfera apasatoare provocata de aiurelile dlui Schenk, m-am lasat îndelung rugat, nu fiindca îmi placea sa joc rolul de primadona, dar eram convins ca nu mai puteam continua, dupa ce autopsia celuilalt jignise total Poezia, scrisa cu litera mare ca pe numele lui Dumnezeu.
Schenk: Ce să mai comentez. Cum „schimbările de nume” au fost facute „în mod deliberat” – după cum spuneţi – se poate că dl. Vuia să fi fost întradevăr la un cenaclu literar făcut de un poet „în exil” şi mie doar să-mi fi confundat numele?
Am uitat sa mentionez ca pe lânga noi doi si sculptorul, mai era de fata un domn ce-si dadea aere de critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Schenk, ori asta m-a enervat cumplit, dar dupa atâtea insistente m-am hotarât sa citesc poezia Acropole si sincer sa fiu am refuzat sa dau atentie “distinsului” critic, lipsit total de harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrajit al inimii. Senzatia pe care o dadea se compara cu a unei moluste lipicioase, si când l-am vazut prezentat de dl. Iosif C. Dragan ( Iosif C. Drăgan am auzit aşa cum a auzit toată lumea, în rest nimic!*)ca facând parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fara doar si poate, de propagandist al regimului comunist din România stabilit în exil, de fapt umbra fidela a aceluiasi Dragan, de unde tendentioasele lui laude, în buna parte, omul de afacere “gazarul” si le adresa lui însusi. În sfârsit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început sa discutam despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel putin ca dl. Schenk în calitatea sa de gazda n-a depus efortul de a ne servi macar cu o ceasca de cafea.
Schenk: Astfel de aiureli nu le pot califica decât ca nesimţire şi lipsă de bun simţ, exprimate de un „autoxilat”, plin de complexe, răutate vorbindu-i pe alţii numai în invective şi amintiri luate din cele visate. Toată lumea să fi fost împotriva lui? Nu trebuie să studiezi medicina sau psihologia ca să-ţi dai uşor seama că miroase a mania persecuţiei. Cititorule, poţi crede aşa ceva? Eu nu am întâlnit pe niciunde am umblat, o gazdă care să nu te servească cu ceva! Putem
Am fost comunist, securist, anarhist, ceauşist sau alt „ist”? Cine oare mi-a interzis intrarea în ţară când am scris contra „urbanizărilor ceauşiste”? Democraţii, plebisciştii, naţionaliştii, flecarii din exil, legionarii sau fostul guvern din exil? Mai gândiţi-vă puţin!
În fine, m-aş putea acum întinde la toate ameţelile, maniile, întrebari ca: fiind mare patriot, de ce nu s-a întors în ţară să facă ceva împotriva mişeliilor de acolo că flecari erau destui în vest. Si domnia sa s-a alăturat celor ca Grivei care latră dincolo de gard ştiind ca bâta nu-l ajunge!
Restul aberaţiilor le puteţi citi pe internet sau cumpărând acea carte plină de invective, cu mici excepţii, şi mai ales nu prost ci foarte prost documentată!
Vedeţi stimată doamnă, care aţi pus totul în mişcare, va fac şi propagandă!
Christian W. Schenk
P.S. Nu e oare o grandomanie să numeşti o carte: Ovidiu Vuia („Cu Pamfil Seicaru în exil”)? Cine a fost Pamfil Seicaru şi cine Ovidiu Vuia? Întrebari la care vor răspunde odată istoricii!
*Note introduse se către mine.
Cap.13 din „Sub zodia cartii si a studiului (Cu Pamfil Seicaru in exil), Vol I-III” scris in anul 2003 - varianta corecta trimisa la redactie de Rita Vuia
– Dovedi -
Ovidiu Vuia publica articol: “Cum l-am cunoscut pe d-l Christian W. Schenk”: ZODII ÎN CUMPĂNĂ, Anul V, NUMĂRUL 4, Aprilie 2001, p. 256, ISBN 3-9803232-2-6 Răspuns Ch. W. Schenk: “ZODII ÎN CUMPĂNĂ, Anul X, NUMĂRUL 2 Februarie 2002, p. 173, ISBN 3-9803232-2-6
Christian W. Schenk P.S. Nu e oare o grandomanie să numeşti o carte: Ovidiu Vuia („Cu Pamfil Seicaru în exil”)? Cine a fost Pamfil Seicaru şi cine Ovidiu Vuia? Întrebari la care vor răspunde odată istoricii! (????? Rita Vuia)
Ovidiu Vuia decetat 28./29. Septembrie 2002
Editura ALMAROM livrare
SUB ZODIA CĂRŢII ŞI A STUDIULUI
(Cu Pamfil Şeicaru în exil) Vol. I-III
cu multe problemă: luna martie 2003 Numele poet: Vasile Copilu Cheatra Numele sculptor: Victor Gaga
Fragment Original şi Falsificare: Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985 ....... El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu
acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veănic bătrână dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din Timişoara, la câteva zile mi-a adus la cunoştiinţă că suntem invitaţi la domnul Christian Schenk - pe-atunci nu se lăuda cu titlul de doctor - undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.
Exista toate multe corespondentă cu toate persoană
Referitor la popularitatea pe care ţi-o fac, nu mă poţi opri. N-o fac pentru bani. O fac pentru că sunt obligat ca patron de publicaţie literară. Sunt oblibligat să vorbesc şi despre Vuia ca şi despre Husar sau chiar Schenk, dacă ii găsesc un merit, pentru că despre valoare, cum ai remarcat şi tu nu ai ce vorbi. Valoarea lui , Schenk, constă doar în faptul că n-a uitat limba în care a crescut deşi de zeci de ani nu vorbeşte dect germana să zicem. In raport cu românii care nu mai ştiu sau nu mai vreau să vorbească în limba care au supt-o odată cu laptele din ţăţă, am remarcat meritul său.
……In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, pe linga aceasta şi scrisorile originale de la Pamfil Şeicaru şi cărţi de la Pamfil Şeicaru. Din fericire exista inca manuscrisul original. In volumul III capitolul 13 a fost schimbat numele Christian W. Schenk cu altul. ….
Dovedi
Original şi falsificare, Vol. III, pagină 898
Text: manuscrisul original !
13. Cum l-am cunoscut pe dl. Christian W. Schenk
Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut singurătăţile mele. Şi-atunci mi-a spus că trebuie să-l cunosc pe Christian Schenk, neamţ de origine, din România, dar care scriind poezii în limba română poartă în piept o inimă de dac. El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veşnic bătrână dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din Timişoara, la câteva zile mi-a adus la cunoştiinţă că suntem invitaţi la domnul Christian Schenk - pe-atunci nu se lăuda cu titlul de doctor - undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar.
Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat într’ale Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părtii a doua a lui Faust prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil al lui Faust şi al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar readusă pe pământ de Forkias/Mefisto pentru a fi soţia erosului goethean. Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Schenk, dar în principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic, tocmai pentru a demonstra lumii, adică nouă, că sacrul cult al Poeziei nu putea să se stingă niciodată, dovada o aduceam prin prezenţa noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-apururi vie. Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va putea fi numită oricum, numai spirituală, nu. Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii cu substrat medical ajungându-se până la şorţul maţului (epiplon), ceea ce îmi amintea că dl. Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu că a mai schimbat subiectul dar nu şi elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită de senzaţii de greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie. Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare provocată de aiurelile dlui Schenk, m’am lăsat îndelung rugat, nu fiindca îmi plăcea să joc rolul de primadonă, dar eram convins că nu mai puteam continua, după ce autopsia celuilalt jignise total Poezia, scrisă cu literă mare ca pe numele lui Dumnezeu. Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Schenk, ori asta m’a enervat cumplit, dar după atâtea insistenţe m-am hotărât să citesc poezia Acropole şi sincer să fiu am refuzat să dau atenţie “distinsului” critic, lipsit total de harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe
care o dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am văzut prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate, de propagandist al regimului comunist din România stabilit în exil, de fapt umbra fidelă a aceluiaşi Drăgan, de unde tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul de afacere “găzarul” şi le adresa ui însuşi. În sfârşit, pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început să discutăm despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel puţin că dl. Schenk în calitatea sa de gazdă n’a depus efortul de a ne servi măcar cu o ceaşcă de cafea. Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut răbdarea şi ne-a rugat să dăm atenţie revistei editate de el şi ne-o pune intenţionat exact la sumar ca să putem citi colaboratorii ei. Domnul ne-a atras atenţia că publicaţia poartă titlui de Convergenţe, iar el se numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra. Şi fiindcă începusem să trec în revistă autorii respectivi nu mi-a fost greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în frunte cu Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m’a determinat să înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor “Convergenţe”, privind aducerea celor din exil la matca stăpânilor din ţară, legătura înfăpuindu-se întâi între scriitorii celor două părţi, urmând ulterior după compromiterea celor dintâi, să li se împărtăşească şi binecuvântarea partidului comunist. Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste din ţară, dacă el e au ajuns să se manifeste în casa dlui Schenk, neamţ din România care cu voie sau fără voie, se erija în colaboratorul cinstit, fără prihană al comuniştilor români. Interesant că dupa Decembrie 1989, numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena exilului de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să presupunem că cu numele lui adevărat, şi nu format din simple pronume, astăzi ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.
Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu trecut în revista “Convergenţe” pe ceilalţi îi las în grija cercetătorului de măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a dlui Michael-Titus, onorabilul cetăţean român stabilit la Londra. Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui Schenk, de unde infuriat am îndepărtat revista până atunci aflată în faţa mea, mai precis am aruncat-o în direcţia dlui Michael-Titus, asigurându-l că eu nu am venit la cenaclu literar ca să aprob cine ştie ce convergenţe, n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania, unde mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea multe fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să părăsesc locuinţa, trântind uşa puternic după mine. De unde se vede bine conturat unul din procedeele tipic inumane comuniste, de a încerca să momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit rosturile într’o ţară străina, în timp ce într’a sa a trăit mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice. (După convingerile mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul anticomunist a corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo, indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau Drăgan totuna au săvârşit un act de trădare, din punctul nostru de vedere întărind poziţiile duşmanului comunist. Asta e o lege pe care nimeni nu are dreptul să o calce, deşi după concepţia unor exilaţi generalii se bucurau de privilegiul de a trăda pe când soldaţilor li se cerea să-şi jertfească dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă întreb unde e logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica, preaslăvind faptele lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul omenirii? Dar mă întreb ce valoare ar mai avea această formidală nouă galaxie întrupată de un singur om, dacă ea îşi risipeşte razele pe emisfera cealaltă a marii întunecimi? Mircea Eliade s’a compromis rău de tot atunci când a dat un interviu bravului pioner al comunismului, Adrian Păunescu, în zadar a încercat să-şi retuşeze imposibila vânzare, dar oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin colaborarea dată? Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai evidente realităţi, după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în continuare mult rău. Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele
meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina dnii Schenk şi C. Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei mele în speranţa că le-aş mai fi putut întinde o mână prietenească, dar au plecat dezamăgiţi. Ulterior sculptorul încântat ca tot românul, că Michael-Titus i-a promis să-i organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe un atare chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că nu i-am tratat deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul că eu nu colaborez cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe mine nu mă pot cumpăra cu preţul - mă refeream la oportunismul său, tipic intelectualului servil din ţară - unei expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma urmelor, nu pretindeam decât respectul duşmanilor pentru atitudinea mea, cât timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor. (Sunt convins, că singurătăţile mele mult accentuate după Decembrie 1989, se datorează faptului că mi-am păstrat neştirbite convingerile, care de fapt nu erau numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai sunt, dar ne-au lăsat credinţa lor - de la care nu mă abat - că ci numai clădind pe ea, ca pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul Româniilor albe de mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron Cotruş). Bineinţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar dl. Schenk mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-o, cât va trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îm pasă. Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în casa dlui Schenk l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat prin publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului infiltrat printre exilaţi, dacă n’a fost chiar agentul regimului comunist din România. Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o persoană, care probabil a ţinut să mă informeze despre noile activităţi ale aceluiaşi domn Schenk, de altfel cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor români din Decembrie 1989. Înainte de toate constat că dr. Christian Schenk poartă titluri venerabile pe care le scrie sub numele său: membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei şi cetăţean de onoare al oraşului
Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian a făcut un asalt extraordinar, toate distincţiile respective le are de la Instituţii româneşti chiar dacă el nu menţionează acest lucru e vorba de Academia română şi de Uniunea Scriitorilor români. În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Schenk se adresează unui poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de urgenţă, pentru o antologie a poeţilor de limbă română trăitori în Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară. Fondurile pentru carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii. Cartea va apare în limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, antologator şi redactor de carte fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei Cronica, la fel şi conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va apare celebra antologie. Ceea ce nu scrie dl. Schenk dar este evident, el joacă rolul de redactor şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania, printre care el ocupă desigur locul de frunte. Cu această ocazie în legătură cu publicarea antologiei poeţilor români din Germania şi Scandinavia, ne permitem să punem următoarele întrebări: 1. De ce, din ce motive, cei din ţară pentru a nu ştiu a câta oară, se bazează pe vechile lor legături comuniste, cum sigur le-a reprezentat şi dl. dr. Schenk. Sub regimul comunist acesta a vizitat sistematic România, iar casa lui din Germania era deschisă în primul rând scriitorilor din ţară care o ajutau pe dna Schenk să-şi redacteze lucrarea de doctorat susţinută se înţelege la una din facultăţile din ţară. Scriitroul român, pe care nu-l numesc, venea des pe vremea comuniştilor la familia Schenk şi stătea la el cu familia lui, atâta cât le permitea viza, în acest sens familia dlui Schenk era extrem de mărinimoasă şi darnică. Pe la el credem că a trecut şi actualul preşedinte al Academiei, Eugen Simion, numai în urma unor atari legături extraprofesionale, dnul Schenk se poate lăuda cu aprecierile lui positive asupra poeziei sale care nu atinge nici un nivel mediocru. 2. Am scris toate aceasta nu pentru a figura cumva în antologia redactată în editura Cronica din Iaşi, odată ce, de dl. Schenk, ca de
bunul său prieten, editorul Convergenţelor, C. Michael Titus, m’am despărţit de mult, ca şi de ortacii lor comunişti, încă la putere în biata noastră ţară!Pe dl. Schenk îl felicit că a ajuns o persoană atât de valoroasă pentru România. Pe care în să eu am să-l contest, nu că l-aş invidia dar mă obligă respectul ce-l am pentru ADEVĂR.De altfel stomatologul dr. Schenk intrat în literatura română, ne aduce aminte de un înaintaş al său, I. Vittner, care sub comunişti ajunsese din stomalog responsabil cu filozofia, calitate în care a început să tragă măsele lui Leibniz, Kant, Hegel după cum scrie şi Marin Preda. În acest sens nu va mira pe nimeni că dl. Schenk va face acelaşi lucru cu poeţii români, mai ales că domeniul e mult mai potrivit experienţelor sale stomatologice, la fiecare extragere de măsea, domnia sa va naşte din pulpa dentară sângerândă, o epopee, mai straşnică decât războiul Troiei de Homer. 3. Problema principală însă nu-l priveşte pe dl. dr. Schenk, ci în primul rând Academia română care prin preşedintele său ar trebui să dea socoteală pe ce criterii îşi numeşte membrii, în cazul nostru e vorba de dr. Schenk, dar nu e în sine, o excepţie. Dl. Preşedinte Eugen Simion, îndrăznesc să afirm că s’a lăsat condus de interese personale ori dacă ar fi nevinovat ar publica lista cu lucrările pe baza cărora şi-a permis să-l numească academician plin, pe dl. dr. Schenk.Până atunci preşedintele Academei şi acoliţii lui rămân de acum responsabili de situaţia deplorabilă în care au adus ceea ce odinioară era un monument al culturii româneşti.Academia de altădată înainte de era comunistă, avea 40 de membrii pe care comuniştii i-au ridicat în număr, dreptate are Pamfil Şeicaru când susţine că adepţii lui Marx şi Lenin au provocat inflaţie de cadre, pe când Academia de astăzi a accentuat total subiectiv această inflaţie, de unde marea devalorizare a multor academicieni de astăzi care nu ar merita să ocupe nici funcţia de portar al respectivei Instituţii de altădată, situaţie de care vinovat este preşedintele Academiei, Eugen Simion. (Nu ştiu în ce raport stă cu Academia de ştiinţe medicale, Academia Română dar am descoperit printre academicienii ei numiţi după Dec. 1989, un neurolog, remarcat pentru activitatea sa hipersexuată pe care o exercita asupra pacientelor internate în clinica neurologică din Cluj, cele mai multe flămânde după ce se chiamă astăzi sex; şi actualul academician se mândrea cu înclinările sale, îi compătimea pe cei ce-şi respectau meseria şi vedeau
în clinică un fel de altar, iţi aminteşti încă, dragă Berci, de zilele acelea de aşazisă prigoană în urma căreia probabil ai primit şi respectivul titlu, că nu-mi închipui că au fost luate în considerare şi meritele tale incontestabile sexuale, sau poate că da, demonstrându-se că la noi merg treburile ca la nimeni alţii !!!) 4. Fără îndoială în fiinţa intelectualilor români de astăzi, să mă corectez a unora, mai curge pe lângă oligoelementele corupţiei şi sângele vâscos al comunismului, de unde un aşazis ministru liberal a declarat că în politica României nu mai există nici o deosebire între necomunist şi comunist dar sincer ne întrebăm dacă a existat vreodată, ca înaintea lui Dec. 1998 şi după această dată. România prin alegerile din Noiembrie 2000 a primit o lovitură grea de tot, reîntoarcerea neocomunismului, va atârna grav în balanţa viitorului, deoarece sistemul democratic nu este apanajul, cum cred cei mai mulţi, al falimentatului Emil Constantinescu.Cum venise vorba de aprobarea Ministerului Culturii pomenită de dl. Schenk, am zice că în acest sector nu s’a schimbat nimica. Desigur dl. Caramitru a fost un Rică Venturiano al culturii româneşti, are pe conştiinţă exilul recent al lui Eminescu la Botoşani, cât şi distrugerea, după mulţi ireversibilă a Coloanei infinitului (fără de sfârşit) dar ce se poate spune pozitiv de noul ministru Răzvan Teodorescu, cel ce cu puţin înainte de alegri s’a înscris in PDSR nu mai pentru a primi postul respectiv? Prin urmare în noua situaţie au de câştigat numai comuniştii veritabili sau dizidenţi, indiferent de natura lor, cu siguranţă ei au ajuns astăzi să stăpânească ţara şi să recunoaştem că dl. dr. Schenk întotdeauna s’a simţit bine în mijlocul lor, de unde nu are nici un fel de probleme întru a-şi continua ca înainte activitatea: precum constatăm el a dus-o bine pe vremea vechiului regim al lui Ceauşescu, în compania celebrului C. Michael Titus, pe când astăzi partenerul său de lucru se cheamă total necunoscutul Valeriu Stancu. Ce multă dreptate are marele nostru Eminescu: Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă.
Dacă i-aş face portretul noului ministru al culturii, l-aşi numi un Caţavencu mult mai rafinat, ca toţi tovarăşii săi îşi schimbă părul dar năravul ba, cameleonic în vocea lui care-i oglindeşte caracterul periculos: cu o voce afectată de moftangiu crescut în suburbiile Parisului, îi numeşte pe români un popor de sclavi şi trâieste momente de glorie atunci când îşi declară admiraţia pentru tovul Ion Iliescu; alteori la showurile lacrimogene glasul îi devine mai blând, omul tot se îndulceşte ca o baclava turcească, matroana bătrână şi cheală din el îşi aminteşte cu melancolie de vremurile fetei de pension de altădată, când n’a putut să fie bărbat decât după ce i s’a aplicat o operaţie, făcută mai celebrului Ludovic al XVI-lea, privind dezlipirea prepuţului. Totul a evoluat perfect doar că de-atunci a rămas cu oarecare moliciune în gesturile sale de codană perversă, fenomen rămas medicilor inexplicabil. Şi însfârşit, vocea sa devine aproape normală, încât te minunezi de aşa o transfigurare, doar atunci când îşi întâlneşte alegătorii şi face pe patriotul pur sânge că sigur sunt proşti, nu au de unde să ştie că îi consideră un popor de sclavi. Le mai declamă pasagii din textele sale istorice scrise pentru analfabţi şi gustă aplauzele, deşi le cunoaşte originea. Totuşi în atare clipe sublimate îşi mişcă mai accentuat şoldurile şi îşi lapădă corsetul lăsându-i-se să se vadă burta rotunjită, ar zice şirianul Şlavici ca o pită de Pecica, sigur de pe vremea când ţăranul o făcea în cuptorul său de cărămidă şi n’o cumpăra, ca pe vremea fiului Carpaţilor de la prăvălia pe firma căreia scrie coloniale şi delicatese, reduse la un singur fel de cârnaţ, supraiat, gurile rele susţin că în acest mod i-ar fi pierit mirosul de cal bătrân. În aceste condiţii, ministerialul se aşează la masă cu alegătorii lui, primind arsuri la stomac după ce înghitise câteva guri mai multe de palincă (de ţuică) singurul sortiment veritabil de la masa întinsă la iarba verde udat şi cu un vin de măderat, pomenit de Eminescu în Archaeusul lui, numai că avea gust de pipi de şoarece, cel ce-l botezase în loc de apă puse câteva degete din valeriana scursă din izvorul original aparţinând neamului şoricăresc.Până la urmă domnul ministru se ameţise numai că poşârca şi carnea de cal, îl îmbolnăviră încât trebuise să stea la pat cu supraveghere medicală. Aşa e don Răzvano, sensibil, nevoie mare, numai că sare în picioare ori de unde ar cădea şi a doua zi e apt de muncă.Pentru reuşita tuturor scamatoriilor sale, ministrul Culturii are în fiecare buzunar, împărţite
ca în sertarele farmaciilor, medicamente, pilule cu promisiuni mincinoase reservate celor ce vin să îl consulte şi pleacă mulţumiţi parcă s’ar afla într’al noulea cer, fără să bănuiască niciun moment că ar fi dopaţi, adică li se dau iluzii goale pe care ei le consideră pline până la fund, că domnul ministru are ac pentru cojocul fiecărui român, astfel că se poate considera un mare şmecher, regele lor. De-acuma se înţelege de la sine, că dl. dr. Schenk şi prietenii săi îl vor lăuda pe noul ministru al culturii, asigurându-l că va rămâne nemuritor ca faraonii egipteni cu piramidele lor, prin antologia ale cărei fonduri le-a aprobat cu atâta mărinimie, ajutând şi pe alţii - şi Doamne cât de mult îi plac ministrului elogiile concurate doar de dulciurile pe care şi le procură prin ordin ministerial direct de la Paris - să între în Panteonul celor aleşi, cărora li s’au tocit degetele de cât i-au ţinut mantia de pupură, fiindcă una din maniile lui don ministru, de când a vizitat Domus Aureus de la Roma, era să se considere un al doilea, Nero, împărat roman, înţelegând că ciracii săi cu antologia poetică se vor mulţumio şi dacă-i va introduce în Parnasul nemuritorilor chiar şi pe uşa din dos, numai să fie.
Falsificare Editura ALMAROM
13. Cum l-am cunoscut pe dl. Michael-Titus
Pe un poet din ţară trecând pe la mine, prin Iunie 1985, îmi pare, l-au durut singurătăţile mele. Şi atunci mi-a spus că trebuie să-l cunosc pe Christian neamţ de origine din România, dar care scriind poezii În limba română poartă în piept o inimă de dac. El a plecat şi eu n’am insistat, n’a fost să fie să ne cunoaştem cu acea ocazie. A mai trecut un an înscris de mâna timpului, veşnic bătrân dar şi mereu nouă, până vizitându-mă de data aceasta un sculptor din Timişoara, la câ teva zile mi-a adus la cunoştinţă că suntem invitaţi la domnul Christian - pe atunci nu se lăuda cu titlul de doctor - undeva lângă Mainz la Kastellaun, la un cenaclu literar. Desigur, numele mi-a amintit de favoritul ce mi l-a recomandat prietenul meu din ţară, pe care îl considera elevul său preferat într-ale
Poeziei, astfel şi din dorinţa de a participa la o întrunire literară, tocmai în Germania unde se declarase recent moartea oficială a Poeziei, prevăzută de Goethe în actul III al părtii a doua a lui Faust prin căderea lui Euphorion/Byron, neastâmpăratul copil al lui Faust şi al frumoasei Elena, eroină a lui Homer, dar readusă pe pământ de Forkias/Mefisto pentru a fi soţia erosului goethean. Bineînţeles mă bucuram că am să-l cunosc pe dl. Christian, dar în principal ardeam de dorinţa de a lua parte la atare întâlnire, Symposion platonic, tocmai pentru a demonstra lumii, adică nouă, că sacrul cult al Poeziei nu putea să se stingă niciodată, dovada o aduceam prin prezenţa noastră, la masa tăcerii a Poeziei, de-a pururi vie. Nu ştiam pe atunci cât de mult voi regreta această aventură ce va putea fi numită oricum, numai spirituală, nu. Deschiderea cenaclului a aparţinut gazdei care a dat citire unor poezii cu - substrat medical ajungându-se până la şorţul maţului (epiplon), ceea ce îmi amintea că dl. Schenk era stomatolog şi mă obligă să scriu că a mai schimbat subiectul dar nu şi elementele descriptive ale jocului, ceea ce mi-a produs o penibilă impresie, însoţită de senzaţii de greaţă. Se putea susţine că nivelul respectivelor versuri nu atingea nici pe departe nivelul a ceea ce ar fi putut să fie acceptat drept, poezie. Urmam la lectură, dar având în vedere atmosfera apăsătoare provocată de aiurelile dlui Schenk, m’am lăsat îndelung rugat, nu fiindca îmi plăcea să joc rolul de primadonă, dar eram convins că nu mai puteam continua, după ce autopsia celuilalt jignise total Poezia, scrisă cu literă mare ca pe numele lui Dumnezeu. Am uitat să menţionez că pe lângă noi doi şi sculptorul, mai era de faţă un domn ce-şi dădea aere de critic sever, subliniind valoarea poeziei citite de dl. Christian, ori asta m’a enervat cumplit, dar după atâtea insistenţe m-am h otărât să citesc poezia Acropole şi sincer să fiu am refuzat să dau atenţie distinsului critic, lipsit total de harul celui ce pricepe poezia ca pe un cântec vrăjit al inimii. Senzaţia pe care o dădea se compara cu a unei moluşte lipicioase, şi când l-am văzut
prezentat de dl. Iosif C. Drăgan ca făcând parte din elita intelectualilor exilului românesc, mi-am dat seama de unde venea repulsia mea, intuisem în el pe colaboratorul, fără doar şi poate, de propagandist al regimului comunist din Romănia stabilit în exil, de fapt umbra fidelă a aceluiaşi Drăgan, de unde tendenţioasele lui laude, în bună parte, omul de afacere “găzarul” şi le adresa ui însuşi. În sfârşit pentru a nu scurta prea mult din durata cenaclului am început să discutăm despre lucruri anodine, fiind surprins (curios) cel puţin că dl. Christian în calitatea sa de gazdă n-a depus efortul de a ne servi măcar cu o ceaşcă de cafea. Totuşi, nu peste mult, domnul critic, molusca lipicioasă, şi-a pierdut răbdarea şi ne-a rugat să dăm atenţie revistei editate de el şi ne-o pune intenţionat exact la sumar ca să putem citi colaboratorii ei. Dl ne-a atras atenţia că publicaţia poartă titlul de Convergenţe, iar el se numeşte C. Michael-Titus şi ne stă la dispoziţie dacă vrem să colaborăm la ea, domiciliul său fiind la Londra. Şi fiindcă începusem să trec în revistă autori respectivi nu mi-a fost greu să constat că alături de comunişti notorii din ţară în frunte cu Eugen Barbu, se aflau şi nume din exil, ceea ce m-a determinat să înţeleg, cu toată claritatea, rostul acestor “Convergenţe”, privind aducerea celor din exil la matca stăpânilor din ţară, legătura înfăptuindu-se întâi între scriitorii celor două părţi, urmând ulterior după compromiterea celor dintâi, să li se împărtăşească şi binecuvântarea partidului comunist. Să recunoaştem cât de perfide erau manevrele propagandei comuniste din ţară, dacă el au ajuns să se manifeste în casa dlui. Christian, neamţ din România care cu voie sau fără voie, se erija în colaboratorul cinstit, fără prihană al comuniştilor români. Interesant că dupa Decembrie 1989, numele lui Michael-Titus a dispărut de pe scena exilului de parcă l-ar fi înghiţit pământul. Fapt ce ne determină să presupunem că astăzi cu numele lui adevărat, şi nu format din simple pronume, astăzi ocupă un loc de academician în ţară, ori alt post de funcţionar de stat al noului regim, neocomunist.
Nu mai vreau să-mi amintesc decăt de numele lui Eugen Barbu trecut în revista “Convergenţe” pe ceilalţi îi las în grija cercetătorului de măine să-i citeze, în mâini cu celebra revistă a dlui Michael-Titus, onorabilul cetăţean român stabilit la Londra. Iată însă că în acele momente mă simţeam atras în cursă în casa dlui Christian, de unde infuriate am îndepărtat revista până atunci aflată în faţa mea, mai precis am aruncat-o în direcţia dlui Michael-Titus, asigurându-l că eu nu am venit la cenaclu literar ca să aprob cine ştie ce convergenţe, n’am fost comunist în ţară, nu voi fi nici în Germania, unde mă bucur de o totală libertate spirituală. N’am adăogat prea multe fiindcă deja îmi îmbrăcasem paltonul şi mă grăbeam să părăsesc locul, trântind uşa puternic după mine. De unde se vede bine conturat unul din procedeele tipic inumane comuniste, de a încerca să momească cetăţeanul cinstit, care şi-a găsit rosturile într’o ţară străina, în timp ce într’a sa a trăit mereu sub cnutul greu al robiei bolşevice. (După convingerile mele, lupta dintre comunişti şi cei din exilul anticomunist a corespuns unui război, în care cei ce au trecut dincolo, indiferent din ce motive şi că se chemau un Mircea Eliade sau Drăgan totuna au săvârşit un act de trădare, din punctul nostru de vedere întărind poziţiile duşmanului comunist. Asta e o lege pe care nimeni nu are dreptul să o calce, deşi după concepţia unor exilaţi generalii se bucurau de privilegiul de a trăda pe cănd soldaţilor li se cerea să-şi jertfească dându-şi viaţa în primele rânduri. Dar mă întreb unde e logica, de pildă a unui domn cu numele Caranica, prea slăvind faptele lui Mircea Eliade pe care-l declara o galaxie pe cerul omenirii. Dar mă întreb ce valoare ar mai avea această formidabilă nouă galaxie întrupată de un singur om dacă ea îşi risipeşte razele pe emisfera cealaltă a marii întunecimi? Mircea Eliade s’a compromis rău de tot atunci când a dat un interviu bravului pioner al comunismului, Adrian Păunescu, în zadar a încercat să-şi retuşeze ireproşabila vânzare, dar oare nu trebuia să ştie aprioric ce putea să-l aştepte prin colaborarea dată? - Acest spirit al dezbinării, chiar şi în faţa celei mai evidente realităţi, după unii spiritul nostru atavic tracic, ne-a făcut şi ne face în continuare mult rău. Aş mai adăoga faptul că după vijelioasa mea plecare, pe oaspetele meu sculptorul, l-au adus la Giessen cu maşina domnii Christian şi C.
Michael Titus şi s’au oprit în faţa casei mele în speranţa că le-aş mai fi putut întinde o mână prietenească, dar au plecat dezamăgiţi. Ulterior sculptorul încântat ca tot românul, că Michael Titus i-a promis să-i organizese o expoziţie la Londra, satisfăcut că a pus mâna pe un atare chilipir, mi-a transmis părerea lor, de altfel şi a lui, că nu i-am tratat deloc civilizat! I-am răspuns fără a ocoli adevărul că eu nu colaborez cu cei pe care i-am lăsat de mult în urmă, pe mine nu mă pot cumpăra cu preţul - mă refeream la oportunismul său, tipic intelectualului servil din ţară - unei expoziţii ce mi-ar oferi-o chiar şi la Londra. La urma urmelor nu pretindeam decât respectul duşmanilor pentru atitudinea mea, cât timp nici eu nu le-o tulburam pe a lor. (Sunt convins, că singurătăţile mele mult accentuate după Decembrie 1989, se datorează faptului că mi-am păstrat neştirbite convingerile, care de fapt nu erau numai ale mele dar şi ale acelora care astăzi nu mai sunt, dar ne-au lăsat credinţa lor - de la care nu mă abat - căci numai clădind pe ea, ca pe umerii unor cariatide ale Veşniciei, vom reuşi să înălţăm altarul Româniilor albe de mâine, cum le-a visat poetul desţăraţilor, Aron Cotruş. Bineinţeles că pe cei doi, fizic niciodată nu i-am mai întâlnit, doar dl. Christian mi-a transmis că nu-mi va ierta jignirea ce i-am adus-o, cât va trăi. Dar de asta puţin mi-a păsat şi îmi pasă. Şi dacă am descris întâmplarea de mai sus, vreau să se reţină că în casa dlui. Christian l-am cunoscut pe C. Michael Titus remarcat prin publicaţia Convergenţe, ca om al Bucureştiului infiltrate printre exilaţi, dacă n-a fost chiar agentul regimului comunist din România. Ori trăirea mea de odinioară devine deodată actuală, datorită faptului că nu ştiu cum, primesc o scrisoare de la o persoană, care probabil a ţinut să mă informeze despre noile activităţi ale aceluiaşi domn Schek, de altfel cunoştinţa mea de dinainte de revoluţia tinerilor români din Decembrie 1989. Înainte de toate constat că dr. Christian poartă titluri venerabile pe care le scrie sub numele său: membru al Uniunii Scriitorilor, membru al Academiei şi cetăţean de onoare al oraşului Cluj. Trebuie să înţelegem că în câţiva ani dl. Christian a făcut un asalt extraordinary,
toate distincţiile respective le are de la Instituţii româneşti chiar dacă el nu menţionează acest lucru e vorba de Academia română şi de Uniunea Scriitorilor români. În scrisoarea respectivă dr. Christian W. Christian se adresează unui poet al exilului Băleanu rugându-l să-i trimită 15-20 poezii, de urgenţă, pentru o anatologie a poeţilor de limbă română trăitori În Germania şi Scandinavia, care va apare până în vară. Fondurile pentru carte au fost deja aprobate de Ministerul Culturii. Cartea va apare în limba română, sub egida Uniunii Scriitorilor din România, antologator şi redactor de carte fiind Valeriu Stancu, redactorul şef al revistei Cronica, la fel şi conducătorul editurii Cronica din Iaşi în care va apare celebra antologie. Ceea ce nu scrie dl. Christian dar este evident, el joacă rolul de redactor şef, ca bun cunoscător al poeţilor din Germania, printre care el ocupă desigur locul de frunte. Cu această ocazie în legătură cu publicarea anatologiei poeţilor români din Germania şi Scandinavia, ne permitem să punem următoarele întrebări: 1. De ce, din ce motive, cei din ţară pentru a nu ştiu a căta oară, se bazează pe vechile lor legături comuniste, cum sigur le-a reprezentat şi dl. dr. Christian. Sub regimul comunist acesta a vizitat sistematic România, iar casa lui din Germania era deschisă în primul rând scriitorilor din ţară care o ajutau pe dna. Christian să-şi redacteze lucrarea de doctorat susţinută se înţelege la una din facultăţile lui. Scriitroul român, pe care nu-l numesc, venea des pe vremea comuniştilor la familia Christian şi stătea la el cu familia lui, atâta cât le permitea viza, în acest sens familia dlui. Christian era extrem de mărinimoasă şi darnică. Pe la el credem că a trecut şi actualul preşedinte al Academiei, Eugen Simion, numai în urma unor atari legături extraprofesionale, dl. Christian se poate lăuda cu aprecierile lui positive asupra poeziei sale care nu atinge nici un nivel mediocru. 2. Am scris toate aceasta nu pentru a figura cumva în antologia redactată în editura Cronica din laşi, odată ce, de dl. Christian, ca de
bunul său prieten, editorul Convergenţelor, C. Michael Titus, m-am despărţit de mult, ca şi de ortacii lor comunişti, încă la putere în biata noastră ţară! Pe dl. Christian îl felicit că a ajuns o persoană atât de valoroasă pentru România. Pe care însă eu am s’o contest, nu că l-aş invidia dar mă obligă respectul ce-l am pentru ADEVĂR. De altfel stomatologul intrat în literatura română, ne aduce aminte de un înaintaş al său, I. Vitner, care sub comunişti ajunsese din stomatolog responsabil cu filozofia, calitate în care a început să tragă mâsele lui Leibniz, Kant, Hegel după cum scrie şi Marian Preda. În acest sens nu va mira pe nimeni că dl. Christian va face acelaşi lucru cu poeţii români, mai ales că domeniul e mult mai potrivit experienţelor sale stomatologice, la fiecare extragere de măsea, domnia sa va naşte din pulpa dentară sângerândă, o epopee, mai straşnică decât războiul Troiei de Homer. 3. Problema principală însă nu-l priveşte pe dl. dr. Christian, ci în primul rând Academia română care prin preşedintele său ar trebui să dea socoteală pe ce criterii îşi numeşte membrii, în cazul nostru e vorba de dr-ul respectiv, dar nu e în sine o excepţie. Dl. Preşedinte Eugen Simion, îndrăznesc să afirm că s’a lăsat condus de interese personale ori dacă ar fi nevinovat ar publica lista cu lucrările pe baza cărora şi-a permis să-l numească academician plin, pe dl. dr. Christian. Până atunci preşedintele Academei şi acoliţii lui rămân de acum responsabili de situaţia deplorabilă în care au adus ceea ce odinioară era un monument al culturii româneşti. Academia de altădată înainte de era comunistă, avea 40 de membrii pe care comuniştii i-au ridicat în număr, dreptate are Pamfil Şeicaru când susţine că adepţii lui Marx şi Lenin au provocat inflaţie de cadre, pe când Academia de astăzi a accentuat total subiective această inflaţie, de unde marea devalorizare a multor academicieni care nu ar merita să ocupe nici funcţia de portar al respectivei Instituţii de altădată, situaţie de care vinovat este preşedintele Academiei, Eugen Simion. (Nu ştiu în ce raport stă cu Academia de ştiinţe medicale, Academia Română dar am descoperit printre academicienii ei numiţi după Dec. 1989, un neurolog, remarcat pentru activitatea sa hipersexuată pe care o exercita asupra pacientelor internate în clinica neurologică din Cluj, cele mai multe flămânde după ce se chiamă astăzi sex; şi actualul academician se mândrea cu
înclinările sale, îi compătimea pe cei ce-şi respectau meseria şi vedeau în clinică un fel de altar, iţi aminteşti încă, dragă Berci, de zilele acelea de aşa-zisă prigoană în urma căreia probabil ai primit şi respectivul titlu, că numi închipui că au fost luate în considerare şi meritele tale incontestabile sexuale, sau poate că da, demonstrându-se că la noi merg treburile ca la nimeni alţii !!!) 4. Fără îndoială în fiinţa intelectualilor români de astăzi, să mă corectez a unora, mai curge pe lângă oligoelementele corupţiei şi sângele vâscos al comunismului, de unde un aşa-zis ministru liberal a declarat că în politica României nu mai există nici o deosebire între necomunist şi comunist dar sincer ne întrebăm dacă a existat vreodată, ca înaintea lui Dec. 1998 şi după această dată. România prin alegerile din Noiembrie 2000 a primit o lovitură grea de tot, reîntoarcerea neocomunismului, va atârna grav în balanţa viitorului, deoarece sistemul democratic nu este apanajul, cum cred cei mai mulţi, al falimentatului Emil Constantinescu. Cum venise vorba de aprobarea Ministerului Culturii pomenită de dl. Christian, am zice că în acest sector nu s’a schimbat nimica. Desigur dl. Caramitru a fost un Rică Venturiano al culturii româneşti, are pe conştiinţă exilul recent al lui Eminescu la Botoşani, cât şi distrugerea, după mulţi reversibilă a Coloanei lnfinitului (fără de sfârşit) dar ce se poate spune pozitiv de noul ministru Răzvan Teodorescu, cel ce cu puţin înainte de alegri s’a înscris in PDSR numai pentru a primi postul respectiv? Prin urmare în noua situaţie au de câştigat numai comuniştii veritabili sau dizidenţi, indiferent de natura lor, cu siguranţă ei au ajuns astăzi să stăpânească ţara şi să recunoaştem că dl. Christian întotdeauna s’a simţit bine în mijlocul lor, de unde nu are nici un fel de probleme întru a-şi continua ca înainte activitatea: precum constatăm el a dus-o bine pe vremea vechiului regim al lui Ceauşescu, în compania celebrului C. Michael Titus, pe când astăzi partenerul său de lucru se cheamă total necunoscutul Valeriu Stancu. Ce multă dreptate are marele nostru Eminescu: Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă Amăgit atât de-adeseăţîşâ Nu spera şi nu ai teamă.
Dacă i-aş face portretul noului ministru al culturii, l-aşi numi un Caţavencu mult mai rafinat, ca toţi tovarăşii săi îşi schimbă părul dar năravul ba, cameleonic în vocea lui care-i oglindeşte caracterul periculos: cu o voce afectată de moftangiu crescut în suburbiile Parisului, îi numeşte pe români un popor de sclavi şi trâieste momente de glorie atunci când îşi declară admiraţia pentru tovul Ion Iliescu; alteori la showurile lacrimogene glasul îi devine mai blând, omul tot se îndulceşte ca o baclava turcească, matroana bătrână şi cheală din el îşi aminteşte cu melancolie de vremurile fetei de pension de altădată, când n-a putut să fie bărbat decât după ce i s’a aplicat o operaţie, făcută mai celebrului Ludovic XVI-lea, privind dezlipirea prepuţului. Totul a evoluat perfect doar că de-atunci a rămas cu oarecare moliciune în gesturile sale de codană perversă, fenomen rămas medicilor inexplicabil. Şi în sfârşit, vocea sa devine aproape normală, încât te minunezi de aşa o transfigurare, doar atunci când îşi întâlneşte alegătorii şi face pe patriotul pur sânge că sigur sunt proşti, nu au de unde să ştie că îi consideră un popor de sclavi. Le mai declară pasaje din textele sale istorice scrise pentru analfabţi şi gustă aplauzele, deşi le cunoaşte originea. Totuşi în atare clipe sublimate îşi mişcă mai accentuat şoldurile şi îşi lapădă corsetul lăsându-i-se să se vadă burta rotunjită, ar zice şirianul Şlavici ca o pită de pecica sigur de pe vremea când ţăranul o făcea în cuptorul său de cărămidă şi n-o cumpăra, ca pe vremea fiului Carpaţilor de la prăvălia pe firma căreia scria coloniale şi delicatese, reduse la un singur fel de cârnaţ supra aiat, gurile rele susţin că în acest mod i-ar fi pierit mirosul de cal bătrân. În aceste condiţii, ministerialul se aşează la masă cu alegătorii lui, primind arsuri la stomac după câteva guri mai multe de palincă (de ţuică) singurul sortiment veritabil de la masa întinsă la iarba verde udat şi cu un vin de măderat, pomenit de Eminescu în Archaeusul lui, numai că avea gust de pipi de şoarece, cel ce-l botezase în loc de apă puse câteva degete din valeriana scursă din izvorul original aparţinând neamului şoricăresc. Până la urmă domnul ministru se ameţise numai că poşirca şi carnea de cal, îl înbolnăviră încât trebuise să stea la pat cu supraveghere medicală. Aşa e don Răzvan, sensibil, nevoie mare, numai că sare în picioare ori de unde ar cădea şi a doua zi e apt de muncă. Pentru reuşita tuturor scamatoriilor sale, ministrul Culturii are
în fiecare buzunar, împărţite ca în sertarele farmaciilor, medicamente, pilule cu promisiuni mincinoase reservate celor ce vin să îl consulte şi pleacă mulţumiţi parcă s’ar afla într’al noulea cer, fără să bănuiască niciun moment că ar fi dopaţi, adică li se dau iluzii optice goale pe care chiar ei le consideră pline până la fund, că domnul ministru are ac pentru cojocul fiecărui român, astfel că se poate considera un mare şmecher, regele lor. De-acuma se înţelege de la sine că dl. dr. Christian şi prietenii săi îl vor lăuda pe noul ministru al Culturii, asigurându-l că va rămâne nemuritor ca faraonii egipteni cu piramidele lor, prin antologia ale cărei fonduri le-a aprobat cu atâta mărinimie, ajutând şi pe alţii - şi doamne cât de mult îi plac ministrului elogiile concurate doar de dulciurile pe care şi le procură prin ordin ministerial direct de la Paris - să între în Panteonul celor aleşi cărora li s’au tocit degetele de cât i-au ţinut mantia de pupură, era una din maniile lui don ministru, de când a vizitat Domus Aureus de la Roma, era să se considere un al doilea Nero, împărat roman, înţelegând că ciracii săi cu antologia poetică se vor mulţumi şi dacă-i va introduce în Parnasul nemuritorilor chiar şi pe uşa din dos, numai să fie.
![CURAJUL DE A SPUNE ADEV~RUL · Curajul de a spune adev`rul Descrierea CIP a Bibliotecii Na]ionale a României ACHI}EI, ANGELA Curajul de a spune adev`rul/ Angela Achi]ei, Cristina](https://static.documente.net/doc/80x56/5fce0a36cfae34408a33b013/curajul-de-a-spune-adevrul-curajul-de-a-spune-adevrul-descrierea-cip-a-bibliotecii.jpg)
