MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

PSIHIATRIA JUDICIARĂ

(Ciclul I)

AUTOR:

Petru Ostrovari

dr. în medicină,conf.univ.

Aprobat la şedinţa Catedrei Științe penale

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CHIŞINĂU – 2013

2

Tema 1. Definirea Psihiatriei judiciare şi a obiectivelor de bază ale

acesteia.

Psihiatria generală este o ştiinţă care studiază etiologia, patogeneza

tulburărilor psihice, tratamentul şi profilaxia lor. Denumirea acestei discipline

provine din limba greacă şi înseamnă vindecarea sufletului.

Psihiatria judiciară este o ramură mai îngustă, care a derivat din psihiatria

generală, corelând cu legea juridică.

Serviciul de psihiatrie medico-legală are rolul de a furniza justiţiei noţiuni şi

recomandaţii practice în problemele psihopatologiei personalităţii, de a participa

neapărat la procedura de expertiză a bolnavilor psihici, a întreprinde atestarea stării

de sănătate mintală în chestiuni de acte civile.

În general, psihiatria judiciară studiază:

- discernământul psihic;

- responsabilitatea şi

- iresponsabilitatea personalităţii faţă de lege.

Din punct de vedere psihologic discernământul este o funcţie psihică de

analiză şi sinteză umană disponibilă de a prevedea evaluarea unei acţiuni. Este

capacitatea unui individ de a organiza motivat activitatea sa, de a putea oricând

justifica corect comportamentul său.

Expertiza psihiatrică în cadrul procesului legat sau civil are sarcina de a

examina minuţios şi multilateral structura personalităţii subiectului, care este

determinată de gradul de dezvoltare intelectuală, gradul de instruire generală şi

profesională, gradul de educaţie familială, experienţa de viaţă.

Sarcina fundamentală a Psihiatriei judiciare este de a aprecia şi a estima

tulburările de discernământ şi conştiinţa pe care le prezintă persoana examinată, cu

referire în special la starea în momentul comiterii infracţiunii.

O altă sarcină importantă a Psihiatriei judiciare este de a dovedi în faţa

justiţiei dacă fapta săvârşită este consecinţa unor tulburări psihice, pronunţându-se

şi asupra măsurilor medicale ce se impun.

Responsabilitatea este o noţiune juridică, care are la bază prezenţa

discernământului critic al personalităţii. Lipsa discernământului îl face pe bonavul

psihic iresponsabil în faţa legii.

Psihiatria judiciară ţine cont de evoluţia clinică a maladiei, patogeneză.

Responsabilitatea bolnavului este strâns legată de aceste manifestări. O mare

importanţă o au şi etapele maladiei: prodormală, de debut, de manifestare, de

remisiune, de defect sau terminală.

Sunt stabilite anumite corelaţii între manifestările bolii responsabilitate şi

iresponsabilitate.

În caz de remisiune stabilă, bolnavii sunt apţi de muncă şi se întreprinde

recuperarea lor socială. Aceşti bolnavi pot fi recunoscuţi responsabili.

Pentru examinarea fiecărui caz aparte este necesar a se studia în detalii

următoarele documente:

- dosarul complet al cauzei din care să reiasă modul amănunţit, cum s-a

comis infracţiunea;

3

- actele medicale privind trecutul psihopatologic al subiectului (ereditatea,

maladii, traume);

- datele obţinute prin ancheta socială, activitatea şcolară, militară, la locul

de muncă, viaţa de familie.

Când cazul penal este complicat prin gravitatea şi conţinutul său (infracţiune

de omor, infracţiuni grave antistatale) sunt obligatorii expertizele în condiţii de

staţionar. Investigaţiile efectuate aici sunt mai profunde în plan psihologic, se

completează cu examene de laborator şi cercetări patofiziologice, examenul

radiologic, consultaţiile oftalmologului, neuropatologului.

Concluziile raportului de expertiză trebuie să cuprindă următoarele puncte

principale:

- a se stabili dacă persoana examinată suferă de vreo boală psihică;

- a se prezenta desfăşurat care sunt tulburările psihice caracteristice

afecţiunii stabilite (tulburări de percepţie, gândire emoţional-volitive,

delirante, demenţiale ş.a.);

- a se face recomandări privind măsurile de siguranţă cu caracter medical,

care se individualizează pentru fiecare subiect în funcţie de afecţiunea

psihică depistată şi de gradul de pericol antisocial şi recidivitate.

Examinarea medico-legală se concretizează prin întocmirea unui act. Actul

prezintă expunerea istoriei vieţii persoanei în cauză, cu comentariu medical.

Actul de expertiză respectă obligatoriu următoarele compartimente:

1. Indicarea componentei colectivului de experţi, instituţiei de expertiză;

2. Expunerea fabulei judiciare asupra infracţiunii sau a actului antisocial cu

detalii circumstanţiale precum: data, locul, timpul şi modul desfăşurării

delictului, date privind situaţia conflictuală, modul de comportare a

victimei, date cu privire la coautorii faptei, condiţiile în care a fost

reclamată sau descoperită fapta;

3. Un alt capitol în constituie examinările preliminare cu analize de ordin

medical, analizând stările psihopatologice din anamneză.

Obligaţiile medicilor psihiatri experţi diferă de cele ale psihiatrilor de profil

general. Ei trebuie nu numai să stabilească diagnosticul bolii ci şi să determine

gravitatea ei.

În calitate de experţi pot evolua numai persoane cu o experienţă bogată în

domeniul psihiatriei care cunosc bine bazele Codului Penal, drepturile şi obligaţiile

sale. Nu toate persoanele care trec expertiza medico-legală psihiatrică sunt bolnavi

psihici şi iresponsabili.

Uneori experţii se întâlnesc cu forme lente de psihoze. Bolnavii aflându-se în

populaţie, au familie, lucrează, în alte cazuri se observă diferite tulburări psihice în

timpul anchetării sau în perioada de detenţie. Experţii întâmpină unele greutăţi, în

cazurile de simulare, disimulare sau agravaţie a bolilor psihice.

De competenţa psihiatriei judiciare este şi problema privind valoarea

mărturiilor unor persoane a căror sănătate psihică este pusă la îndoială.

Faţă de bolnavii psihici sunt folosite diferite măsuri de caracter medical:

tratamentul obligatoriu, tratamentul obişnuit în staţionar şi în condiţii de dispensar

sub supravegherea psihiatrului.

4

Tema 2. Bazele procesuale şi de organizare a expertizei psihiatrice

judiciare.

Sarcina fundamentală a expertizei psihiatrice este de a determina starea

psihică a inculpatului în momentul comiterii infracţiunii, de a stabili dacă fapta

săvârşită este consecinţa unor alterări psihice, în ce măsură cel examinat îşi dă

seama de consecinţele faptelor sale, de a constatat starea fizică şi psihică a

martorilor şi a victimelor.

Motivele de bază pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice sunt

următoarele:

1. Când conduita inculpatului în timpul anchetării este anormală.

2. Când infracţiunea este lipsită de un motiv evident.

3. Când infracţiunea s-a săvârşit cu o deosebită cruzime.

4. Dacă sunt date şi dovezi că inculpatul a suferit de o boală psihică.

5. Un demers din partea învinuitului sau a victimei.

6. Un demers din partea rudelor apropriate.

7. Când pe perioada detenţiei condamnatul are o comportare bizară.

Documentele strict necesare pentru efectuarea expertizei psihiatrice

judiciare:

I. Decizia unde se expun pe scurt împrejurările în care a fost comisă

infracţiunea. Expertul urmează să răspundă la următoarele întrebări:

1. Dacă expertizatul suferă de o boală psihică;

2. Dacă expertizatul a suferit de o boală psihică în momentul când a comis

crima şi dacă a putut să-şi dea seama de acţiunile sale.

3. Dacă expertizatul este în stare să dea declaraţii obiective în faţa judecăţii.

II. Un alt document important este dosarul penal unde este descris

amănunţit cum s-a comis infracţiunea.

Perfectarea concluziilor expertizei.

Rezultatele căpătate în urma cercetărilor expertizatului se perfectează sub

forma unui act - unde se arată când, unde şi cine a efectuat expertiza, şi pe ce bază;

cine a asistat la efectuarea expertizei; ce materiale a folosit expertul; ce investigaţii

a efectuat; ce întrebări au fost puse expertului şi răspunsurile sale motivate.

Actul trebuie să conţină următoarele diviziuni:

1. Introducerea;

2. Anamneza (datele despre viaţa din trecut a bolnavului);

3. Descrierea stărilor fizice şi psihice ale expertizatului;

4. Partea finală.

Drepturile şi obligaţiile expertului psihiatru:

1. Expertul este obligat să se prezinte dacă este chemat de organele de

justiţie;

2. Expertul poate refuza să dea concluuzia dacă el nu este competent în

chestiunea dată sau materialele prezentate nu sunt suficiente pentru a

trage o concluzie;

3. Expertul trebuie să cunoască bine metodele de examinare psihiatrică.

4. Să poată întocmi raportul pentru organele judiciare;

5

5. Să se pregătească cât mai bine în vederea anchetării bolnavului;

6. Să aibă o idee clară asupra scopului examinării;

7. Are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului penal;

8. Trebuie să fie bine informat asupra crimei;

9. Expertul poate cere lămuririle necesare organelor de drept cu privire la

anumite fapte ori împrejurări ale cauzei;

10. Să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare, de care are nevoie

pentru tragerea concluziilor;

11. Prezenţa expertului în sala de şedinţă în timpul procesului de judecată;

12. Expertul are dreptul să adreseze întrebări victimei, inculpatului,

martorilor, dar numai cu aprobarea organelor de justiţie;

13. Concluzia expertului trebuie să fie prezentată în scris;

14. Expertul trebuie să se refere în concluzie la responsabilitatea sau

iresponsabilitatea inculpatului şi la măsurile practice care se recomandă

să fie aplicate în privinţa lui;

15. Dacă organele de justiţie încalcă drepturile expertului, el are dreptul să

facă o plângere procurorului;

16. Dacă nu este satisfăcut de hotărârea procurorului are dreptul de a recurge

la judecată;

17. Pentru divulgarea datelor acumulate în timpul anchetării sau datelor

expertizei, expertul poartă răspundere penală,

18. Expertul este tras la răspundere şi în cazurile când concluzia este falsă;

19. Expertul are dreptul la compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu

prezenţa sa la judecată.

Tema 3. Semiologie Psihiatrică în aspect legal.

Simptomele reprezintă semne patologice, care ajută la identificarea maladiei,

la aprecierea debutuluişi evoluţiei ei.

Semiologia se ocupă cu studiul simptomatologiei maladiilor. Simptomele se

clasifică după criteriile clinice - în generale şi locale, specifice şi nespecifice; după

patogeneza lor – în funcţionale şi organice; din punct de vedere evolutiv – în

reversibile şi ireversibile.

O deosebită importanţă are clasificarea simptomelor în pozitive şi negative.

Simptomologia pozitivă se constituie din producţia patologică a psihicului. Din

această grupă fac parte halucinaţiile, delirul.

Simptomatologia negativă este rezultatul scăderii activităţii psihice cu

apariţia unui defect psihic.

Etiologia şi clasificarea maladiilor psihice.

Cauzele maladiilor psihice sunt foarte variate. Unele din ele pot acţiona

direct asupra sistemului nervos, altele au un caracter rezidual. Factorii etiologi se

împart în două grupe mari – exogeni şi endogeni.

Dintre factorii exogeni un rol esenţial îl au infecţiile. Agenţii patogeni pot

acţiona direct asupra creierului (meningitele, encefalitele) sau prin toxinele

6

eliminate (malaria, tifosul exantematic şi abdominal, gripa ş.a.). Psihozele

infecţioase pot fi acute şi cronice. Cele acute sunt de o durată scurtă şi au un

prognostic favorabil. O infecţie cronică, aşa cum este sifilisul, poate favoriza

apariţia unor psihoze cu o evoluţie gravă de degradare.

Printre cauzele care pot duce la apariţia bolilor psihice se numără şi diferitele

somatogenii – aşa numiţii factori endogeni.

Psihozele care se declanşează pe fondul afecţiunilor gastrointestinale,

hepatice, renale, pulmonare, cardiovasculare, în diverse tumori, hemoragii, anemii,

maladiile endocrine, dereglări de metabolism (pelagra, distrofia alimentară),

psihozele în maladiile aparatului genital, în perioada de lactaţie.

Evoluţia maladiilor psihice.

Maladiile psihice evoluează nu haotic, ci după anumite reguli şi legi.

În evoluţia psihozelor are loc un proces specific, pentru fiecare maladie

psihică sunt caracteristice anumite simptome. Se deosebesc mai multe variante şi

în dinamica psihozelor. Unele maladii au un început brusc şi tot brusc dispar. În

alte cazuri maladia începe brusc, are o evoluţie acută, iar pe urmă trece într-o

formă cronică. La alţi bolnavi psihoza are un debut lent, cu o desfăşurare lentă a

tabloului clinic timp de mai multe luni.

În unele cazuri se observă o evoluţie remitentă. După fiecare acces apare o

remisiune destul de favorabilă cu regresiunea aproape totală a simptomatologiei

produstive.

După un număr mai mare de crize psihice bolnavii practic sunt sănătoşi. La

alţi bolnavi are loc o evoluţie progredientă, fiindcă după fiecare criză la bolnavi

apar tot mai multe tulburări psihice caracteristice pentru fiecare boală psihică

aparte. Unele psihoze se caracterizează printr-o evoluţie continuă, care duce la un

defect psihic (epilepsia, şizofrenia).

Există maladii psihice în care tulburările clinice nu au tendinţa de a progresa

(oligofrenia – demenţa înnăscută), care este o nedezvoltare psihică ca urmare a

diferitelor afecţiuni cerebrale.

Prognosticul bolilor psihice este diferit. Ele se pot termina printr-o

însănătoşire completă, printr-o ameliorare a stării sănătăţii bolnavului, iar în alte

cazuri afecţiunile sunt incurabile, fiind cauza unor defecte psihice. Mai rar se

întâlnesc cazuri letale. Decesul la bolnavii psihici are loc mai frecvent ca o urmare

a complicaţiilor la nivelul organelor interne de importanţă vitală (rinichii, ficatul,

inima, plămânii) sau a unui suicid.

Semiologia actului perceptiv.

La baza proceselor de cunoaştere stă senzaţia. Senzaţia este act psihic

elementar. Prin senzaţie noi luăm cunoştinţă de anumite proprietăţi ale materiei,

care ne înconjoară, cum sunt: culoarea, sunetul, mirosul, greutatea, mărimea,

forma.

Tulburările de percepţie.

Dereglările de percepţie apar mai des sub formă de iluzii, halucinaţii şi

dereglări ale sintezei senzoriale.

Iluziiile sunt percepţii false la baza cărora stă întotdeauna un excitant real,

care nu este perceput aşa cum se află în realitate, ci în mod deformat.

7

Iluziile vizuale sunt frecvente mai ales în delirium alcoolic, când forma

obiectului apare schimbată.

Iluziile auditive – când bolnavii identifică unele zgomote ca fiind sunete de

altă natură (scîrţîitul uşei...).

Iluziile gustatice, olfactive şi tactile, când gustul sau mirosul mâncării sunt

gusturile sau mirosurile unor substanţe otrăvitoare. Uneori are loc şi o percepere

greşită a unor senzaţii tactile (mişcările intestinale le iau drept mişcările unor

animale).

Halucinaţiile sunt percepţiile fără obiect. Spre deosebire de iluzii, în cazul

cărora obiectul există în realitate, dar este perceput deformat, în cazul halucinaţiilor

obiectul lipseşte.

Deosebim următoarele varietăţi de halucinaţii: auditive, vizuale, gustative,

olfactive şi tactile.

Halucinaţiile auditive – bolnavii aud diferite glasuri de bărbaţi, femei, plâns

de copii, diferite ţipete etc.

Halucinaţiile vizuale se caracterizează prin percepţia vizuală a unor obiecte

sau fiinţe inexistente.

Halucinaţiile gustative şi olfactive sunt deseori asociate. Ele se

caracterizează prin gusturi sau mirosuri neplăcute – gusturi amare, metalice,

mirosuri de cadavru, sânge, spermă, fecale, tămâie, parfumuri etc.

Halucinaţiile tactile se manifestă prin senzaţii de atingere a suprafeţei

cutanate. Impresia unor insecte care merg pe piele sau sub piele.

Semiologia memoriei.

Memoria este capacitatea materiei vii de a întipări, păstra, de a percepe şi de

a reda informaţia primară. Memoria poate fi considerată ca un proces psihic de

stocare a informaţiei, de acumulare şi de utilizare a experienţei de viaţă.

Amnezia este pierderea totală a memoriei . Amnezia de scurtă durată de la

2-3 ore până la 2-3 zile, apare după o traumă cerebrală sau o maladie

toxicoinfecţioasă. Amnezia cu o durată mai îndelungată se observă la bolnavii cu

arterioscleroză cerebrală.

Hipomnezia este scăderea de diferite grade a capacităţii memoriei, se

întâlneşte la oameni cu o atenţie diminuată, cu o depresie.

Hipermneziile se caracterizează prin creşterea exagerată a evocărilor, care

sunt numeroase, neavând nici o legătură cu tema principală.

Semiologia gândirii.

Gândirea este o activitate superioară de sinteză a vieţii psihice. Gândirea

este un proces psihic cel mai înalt de extragere, prelucrare şi integrare a

informaţiilordespre lumea externă şi despre noi înşine. Gândirea este un proces

dinamic se dezvoltă permanent prin asociaţii şi noţiuni.

În ultima etapă, în cadrul gândirii se include şi inteligenţa ca partea

principală a funcţiilor gândirii, exprimând în cel mai înalt grad particularităţile de

integrare şi folosire a întregului bagaj acumulat în timpul vieţii. De aceea gîndirea

este nucleul şi modul de existenţă al inteligenţei şi intelectului.

8

Tema 4. Aspectul psihiatrico-legal al schizofreniei şi Psihozei Afectiv

Bipolare.

Schizofrenia este una din cele mai frecvente maladii psihice, cu o etiologie

nedeterminată, cu o simptomatologiepoliformă, în care predomină fenomenele de

disociaţie psihică, are o evoluţie cu tendinţă cronică, şi un prognostic de obicei

grav.

Simptomatologia.

1. Tulburări de percepţie. Mai des se întâlnesc halucinaţiile auditive, care

au un caracter verbal, uneori ordonator. Apar voci pe care bolnavul le aude din

interiorul corpului, aşa-numitele pseudohalucinaţii. Se întâlnesc şi halucinaţiile

tactile.

2. Tulburările afectivităţii – stau la baza procesului şi zofreniei. Pe măsură

ce maladia înaintează, apare treptat autismul, care este un simptom caracteristic.

Bolnavii pierd progresiv interesul faţă de ceea ce îl înconjoară, devin pasivi,

necomunicaţii, adinamici.

Uneori apare antipatia cu brutalitate, tendinţe agresive, cu comiterea unor

crime. Bolnavii devin indiferenţi faţă de sine, neglijenţi, pierd orice legătură cu

viaţa reală. Odată cu dereglările afective apar şi tulburări de voinţă (lipsa de

iniţiativă, de activitate).

3. Tulburările psihomotorii se întâlnesc diferite mişcări haotice,

gesticulaţii, apare o stare cu grimase, bizarerii, gesturi pantomimice, mimică

neadecvată. Poate apărea şi o inhibiţie motorie, care se manifestă prin menţinerea

îndelungată a unei poziţii a corpului, chiar dacă ea este incomodă pentru bolnav.

4. Tulburări de memorie – apar în perioada tardivă a bolii, când au loc

dereglări organice, un proces degenerativ cu atrofia celulelor nervoase.

5. Tulburări de atenţie. Bolnavii se plâng că nu se pot concentra, că nu-şi

pot însuşi cunoştinţele obişnuite. Uneori atenţia se alterează ca urmare a autismului

– indiferenţei faţă de mediul ambiant, cu ruperea de viaţa reală.

6. Tulburări de conştiinţă. În perioada acută, mai ales forma catatonică,

apar halucinaţii vizuale, fantastice, dezorientare în timp şi spaţiu, o stare

confuzională cu agitaţie motorie şi o incoerenţă a gândirii.

7. Tulburări de gândire. În conţinutul vorbirii, într-o oarecare măsură se

păstrează legătura gramatică, însă este suprimată legătura logică. Uneori este

imposibil a înţelege conţinutul şi sensul vorbirii. Apare o accelerare a procesului

asociativ, uneori ruperea gândirii, repetarea ritmică şi monotonă fără sens a unor

părţi de propoziţie. Apare mutismul, când bolnavul nu răspunde la întrebări sau

acceptă să răspundă în scris.

Formele de şizofrenie.

1. Forma simplă. Apare la o vârstă relativ tânără. Evoluţia acestei forme

este dominată de sindroame neurastenice – insomnie, iritabilitate, oboseală, fizică

şi intelectuală, cafalee, atenţie labilă. Treptat dispare voinţa, iniţiativa, tendinaţ de

a face ceva, intereselor faţă de sine, de cei din jur, dispare căldura sufletească,

devenind străini pentru familie „chiriaşi în propria familie”. Bolnavii devin treptat

închişi, formându-şi o lume aparte, întrerupând complet contactul cu lumea

9

înconjurătoare. Apare atenţia scăzută, nu se pot concentra. Gândirea are un caracter

haotic, nu sunt capabili de a judeca logic. Bolnavul nu observă ce se petrece în jur,

se izolează de lumea reală.

2. Şizofrenia paranoidă este socotită drept cea mai tipică şi se

caracterizează prin dominanta fenomenelor delirante, asociate sau urmate de

fenomene halucinatorii. În evoluţia formei paranoide deosebim trei etape:

paranoială, paranoidă şi parafrenică.

Etapa paranoială care mai este numită şi debutul maladiei, are o durată până

la 10-15 ani. În această perioadă se pot produce tulburări nevrotice afective de

comportament.

În a doua etapă paranoidă apar simptomele fundamentale. Se evidenţiază

tulburările desfăşurării gândirii, ale procesului asociativ, care se manifestă sub

formă de delir. Acţiunile şi mişcările bolnavului se efectuează sub influenţa unor

forţe din exterior.

În a treia etapă parafrenică apar primele simptome de defect sau demenţă

şizofrenică, are loc transformarea ideilor delirante într-un sindrom parafrenic.

3. Şizofrenie hebefrenică debutează la vârsta de 16-17 ani. Apar diferite

schimbări de comportament, bolnavii devin indiferenţi, se înstrăinează de cei

apropriaţi, au un comportament pueril (gălăgios, bizării, rîde cu hohote, vorbesc de

unii singuri etc.).

4. Şizofrenia catatonică evoluează brusc cu stări de adinamie şi inhibiţie.

Boala debutează până la 20 ani. Se manifestă sub formă de agitaţie catatonică şi

stupoare catatonică.Simptomele principale sunt mutismul, negativismul, adinamia

(lipsa mobilităţii şi a expresivităţii feţei).

Etiologia şi patogeneza.

Cercetările efectuate în această direcţie demonstrează că există o transmisie

ereditară a şizofreniei. Studii genetice au constatatunele aberaţii cromozomiale (X).

Unii savanţi atribuie un rol important în etiologia şizofreniei factorilor endocrini.

Şizofrenia apare frecvent şi ca urmare a unor factori externi: sifilisul, tuberculoza,

reumatismul, factori virotici, intoxicaţii, traume cerebrale, traume psihice.

Formele de evoluţie.

Se deosebesc trei variante de evoluţie ale şizofreniei: remitentă, progredientă

în accese, progredientă continuă.

Şizofrenia remitentă are o evoluţie sub formă de accese. În timpul

remisiunii la bolnavi apare critica faţă de trăirile din timpul maladiei.

Şizofrenia progredientă în accese se caracterizează prin aceea că după

fiecare acutizare în tabloul clinic apar tot mai multe simptome deficitare: idei

paranoide, paranoidale, bolnavii devin închişi, necomunicabili, nesociabili, cu

neîncredere.

Şizofrenia cu evoluţie continuă se manifestă prin sindroame nevrotice,

forme isteriforme, paranoide, paranoiale. În cele din urmă apare un defect al

personalităţii cu autism.

10

Tema 5. Epilepsia, psihozele epileptice şi particularităţile

caracteriale tip epileptic în aspect psihiatrico-legal..

Epilepsia este o boală cunoscută din cele mai vechi timpuri. Simptomele

caracteristice pentru epilepsie sunt descrise încă de Hipocrate.

Epilepsia este o boală polietiologică fiind provocată de diferiţi factori nocivi

de origine endogenă şi exogenă. Din acest punct de vedere deosebim epilepsia

simptomatică şi esenţială.

Epilepsia simptomatică accesele constituie simptome ale bolii, bine

precizate, aşa cum sunt trauma cerebrală, sifilisul cerebral, tumorile cerebrale,

meningita, encefalita, diferitele intoxicaţii (alcool, droguri, oxid de carbon,

narcoză), tulburările metabolice (uremia, atrofia galbenă acută a ficatului),

tulburările endocrine, alergiile, leziunile perinatale şi cele din copilăria precoce ş.a.

Epilepsia idiopatică (esenţială, genuină) este acea variantă a bolii a cărei

etiologie nu este deocamdată clarificată.

Simptomatologia epilepsiei.

Tabloul clinic al epilepsiei cuprinde 3 grupe mari de simptomocomplexe:

1. crizele epileptice;

2. echivalentele psihice;

3. schimbările specifice ale personalităţii şi ale intelectului.

Crizele epileptice au un caracter destul de poliform. Mai frecvent se observă

accesul major (grand mal) şi accesul minor (petit mal).

Accesul major poate fi precedat de semne prevestitoare şi de aură. Semnele

prevestitoare apar cu câteva ore sau zile înainte şi se manifestă prin somn neliniştit,

disconfort psihic, o stare de alarmare, de deprimare, o apatie, prin senzaţii

neplăcute.

Accesul minor are ca element principal o tulburare a conştiinţei de câteva

secunde. De obicei, convulsiile lipsesc, numai uneori se pot observa convulsii ale

unor grupe de muşchi faciali. Bolnavii de obicei nu cad. După acces, ei pot

continua o convorbire sau un lucru început. Are loc amnezia acestei perioade.

Tulburările psihice în epilepsie.

Stările crepusculare sunt manifestări cu o simptomatologie bogată

caracterizată printr-o tulburare sau “îngustare” a conştiinţei, cu un comportament

de acte şi acţiuni automate lipsite de critică. Bolnavii sunt dezorientaţi în timp şi

spaţiu. Comportamentul şi acţiunile lor sunt determinate de trăiri halucinatorii şi

delirante. Ei văd diferite scene îngrozitoare, aud voci cu un conţinut ameninţător

sau imperativ. Are loc şi o percepţie delirantă a realităţii. Lor li se pare că sunt

înconjuraţi de duşmani care le ameninţă existenţa. La bolnavi predomină o stare

anxioasă plină de groază, de furie. Toate aceste trăiri îi fac pe bolnavi foarte

periculoşi, ei săvârşesc des acte antisociale (omucideri, sinucidere, incendii etc.).

Starea crepusculară se declanşează brusc şi tot brusc se termină, ea durează câteva

minute, ore uneori şi zile.

Una din variantele stărilor crepusculare este somnambulismul (lunatism)

observat mai frecvent la copii. Bolnavul se ridică noaptea din pat, face diferite

11

mişcări cu caracter automat, mută mobilele, deschide şi închide uşa. După câteva

minute se culcă din nou, iar a doua zi nu ţine minte nimic despre acces.

La unii bolnavi în stare de disforie apare o depresie mai severă cu idei de

sinucidere, la alţii se întâlnesc tendinţe de dromomanie. Bolnavii în stare de

disforie pot comite acte antisociale, uneori destul de grave (omoruri).

Tulburările psihice permanente.

Epilepsia este o boală cu evoluţie cronică care duce la schimbări psihice

permanente. Ele sunt clasificate în tulburări de caracter, de gândire, demenţă

epileptică. Caracterul epileptic se manifestă printr-o irascibilitate crescută cu

reacţii de mânie, cu acte agresive de o brutalitate deosebită. Totodată la epileptici

se observă o tendinţă d epoliteţă exagerată exprimată printr-un servilism şi

linguşire. Aceste trăsături se pot asocia la acelaşi bolnav care va trece de la un tip

de reacţie la altul. Ei pot să se umilească pentru un fleac şi tot pentru un fleac pot

comite o crimă.

Demenţa epileptică este un sindrom organic care se manifestă prin

particularităţile specifice ale acestei boli. Gândirea devine tot mai puţin mobilă,

mai vâscoasă, cu o avansată lentoare ideomotorie, cu tulburări intelectuale,

tulburări de memorie.

Implicaţii medico-legale în epilepsie.

Epilepsia destul de des pune complexe probleme de expertiză psihiatrică

judiciară. Dat fiind faptul că epilepsia este o boală relativ frecventă, sunt frecvente

şi şi actele antisociale pe care le comit aceşti bolnavi. Cam 7% din toţi implicaţii

sunt epileptici. Referitor la problema responsabilităţii este necesar de a menţiona

că epilepsia în cele mai multe cazuri, mai ales când accesele sunt rare, în decursul

multor ani nu condiţionează dereglări grave de personalitate sau stări psihotice

acute. De aceea prezenţa epilepsiei la bolnavi nu exclude responsabilitatea.

În aprecierea medico-legală trebuie să ţină seama de gradul de afectare

psiho-organică şi de tulburările personalităţii. În epilepsie cele mai

criminogenesunt stările crepusculare şi disforia.

Tulburările de dispoziţie (disforia), sau caracteropatia, au loc mai des între

crizele epileptice şi se manifestă printr-o irascibilitate crescută, ostilitate,

explozivitate, pentru nimic şi faţă de oricine. La bolnavi au loc oscilaţii nemotivate

de dispoziţie, manifestări paroxiste de furie, de răzbunare. În aceste momente, ei

pot comite diverse acte antisociale – un vagabondaj nemotivat, o dizertare din

armată, o tendinţă de sinucidere, agresivitate, iar uneori chiar şi crime mai grave

(un omor).

12

Tema 6. Oligofrenia.

Oligofreniile reprezintă stări de nedezvoltare psihică sau de dezvoltare

psihică incompletă. Aceste dereglări sunt cauzate de afectări organice ale

creierului, ca urmare a acţiunii diferiţilor factori nocivi în etapa prenatală,

intranatală şi perinatală (în primii trei ani de viaţă).

La oligofreni sunt afectate toate funcţiile psihice însă cel mai grav sunt

dereglate procesele intelectuale ale gândirii, abstractizării şi generalizării, cu alte

cuvinte are loc afectarea întregii personalităţi.

Simptomatologia.

- La aceşti bolnavi se observă o nedezvoltare atât fizică cât şi psihică;

- Cele mai importante sunt tulburările de gândire mai ales cele abstracte;

- Memoria este scăzută;

- Este nedezvoltată şi vorbirea, se observă o sărăcie de cuvinte;

- Tulburări emoţionale (ei pot fi hiperdinamici şi adinamici);

- Hiperdinamicii au o dezinhibiţie motorică sunt impulsivi, instabili,

explozivi, agresivi, dau reacţii afective;

- Varianta adinamică este asociată cu apatie, adinamie, indiferenţă faţă de

mediul ambiant, lipsa de iniţiativă;

- La toţi lipseşte sau este scăzut discernământul.

Oligofreniile se clasifică din punct de vedere clinic şi etiologic. După

etiologie ele se împart în trei grupe mari:

1. Oligofreniile de natură endogenă (genetică);

2. Oligofreniile în legătură cu acţiunea factorilor nocivi în timpul dezvoltării

intrauterine;

3. Oligofreniile cauzate de acţiunea factorilor nocivi în timpul naşterii şi

primii ani de viaţă ai copilului;

După intensitatea deficitului mintal deosebim trei forme clinice de

oligofrenie: idioţia, imbecilitatea şi debilitatea.

Idioţia – reprezintă gradul cel mai profund de nedezvoltare mintală.

Imbecilitatea – reprezintă forma de mijloc a oligofreniei.

Debilitatea mintală – este forma cea mai uşoară de oligofrenie.

Expertiza medico-legală psihiatrică a oligofrenilor.

Importanţa expertizei medico-legale psihiatrice a oligofrenilor este destul de

mare. Variantele de grade (idioţia, imbecilitatea, debilitatea) ale oligofreniei se

caracterizează printr-un randament profesional şi social redus, dificultăţi în

asocierea ideilor, inadaptarea la situaţii noi, o incapacitate de argumentare logică în

decizii şi dorinţe.

Ca regulă, din punct de vedere al expertizei psihiatrice idioţii şi imbecilii

sunt socotiţi iresponsabili.

Oligofrenii cu o debilitate mintală uşoară sunt responsabili de infracţiunile

comise. O importanţă mare are studierea caracterului crimei, precum şi a

mijloacelor cu care a fost înfăptuită. Este nevoie de luat în consideraţie că

oligofrenii sunt foarte flexibili şi sub influenţa altor persoane pot comite crime

grave de care nu-şi pot da seama. În aceste cazuri este vorba de tulburări

13

intelectuale pronunţate. Pentru determinarea gradului de insuficienţă intelectuală

un moment principal este discernământul, adică dacă poate inculpatul să aprecieze

corect acţiunile sale şi să înţeleagă caracterul antiuman al faptelor sale comise. În

momentul expertizei, datorită factorului reactiv, la oligofreni poate surveni o

înrăutăţire a stării psihice ceea ce poate duce la aparenţa unei insuficienţe

intelectuale mai grave decât este în realitate.

Totodată oligofrenii în timpul expertizei psihiatrice pot simula, agravându-şi

starea. Ei vor să demonstreze că sunt mai demenţi, nu răspund la întrebări simple,

se comportă bizar. Unii din oligofreni încearcă să simuleze un acces epileptic sau o

stare confuzională.

Printre oligofreni se întâlnesc numeroase persoane comunicabile, bune la

suflet, blajine, naive, însă sunt alţii cu un caracter contrast – excitabili, impulsivi,

cruzi, cu tendinţe agresive. De aceea o combinare chiar a unui grad mai uşor de

debilitate cu un sindrom psihopatiform favorizează comiterea diferitelor

infracţiuni. De cele mai dese ori aceşti bolnavi sunt apreciaţi iresponsabili.

Diagnosticul de oligofrenie la bolnav se confirmă prin anamneza despre

ereditatea împovărată cu oligofrenie, în baza examenului psihic care a depistat un

deficit intelectual pronunţat, dereglări de comportament, irascibilitate,

explozivitate, impulsivitate, inadaptare socială, gândire concret-situaţională etc.

La oligofreni într-o situaţie necunoscută este posibilă o stare anfioasă de

panică care poate duce la săvârşirea unei crime. Aceşti bolnavi sunt iresponsabili.

În expertiza psihiatrică a oligofreniei prezintă importanţă şi studierea

tulburărilor afectiv-volitive care în combinare cu insuficienţa intelectuală

constituie factorii determinanţi ai comportamentuluibolnavului în timpul comiterii

crimei.

Uneori motivaţia infracţiunii are un caracter bizar, cu o disociaţie completă

între cauza şi gravitatea ei. Unii dintre oligofreni au o tendinţă spre calomnie

(bârfeală) şi autocalomnie ceea ce prezintă dificultăţi pentru judecată.

Uneori oligofrenii întreprind o calomnie sub influenţa altor persoane care

folosindu-se de sugestibilitatea bolnavului încearcă să creeze o învinuire falsă în

folosul lor. Alţi oligofreni mint în scopul laudei de sine de atrece drept „mari

infractori”.

La unii oligofreni o dată cu maturizarea impulsiunilor sexuale apar şi stări de

erotism, comit violuri asupra unor femei în vârstă sau a copiilor, în unele cazuri cu

diferite animale domestice (bestialitate).

Multe din fetele cu oligofrenie devin prostituate.

Expertul în afară de problema responsabilităţii, uneori trebuie să determine

şi capacitatea de acţiune şi de muncă a oligofreniei. Idioţii, imbecilii şi debilii cu o

insuficienţă intelectuală mai accentuată sunt apreciaţi ca incapabili de acţiuni şi

muncă.

În unele cazuri oligofrenii debili cu o sugestibilitate crescută sub influenţa

unor persoane cointeresate, întreprind diferite contracte. În aceste cazuri nu însăşi

sugestibilitatea hotărăşte nevalabilitatea contractelor, ci gravitatea tulburărilor

intelectuale. Declaraţiile făcute de oligofreni în calitate de martori nu sunt valabile

dacă la bolnav se constată o demenţă gravă.

14

În timpul anchetării şi şedinţei judecăţii oligofrenii se pierd repede şi dau

declaraţii contradictorii, uneori sunt de acord cu totul despre ce au fost întrebaţi,

sau invers, neagă totul chiar şi faptele bine cunoscute. Uneori ei cu greu înţeleg

sensul întrebării ce le-a fost pusă.

Când oligofrenii sunt interogaţi în calitate de martori e necesar de avut în

vedere că la ei poate apărea o stare de zăpăceală, de frică, atât în timpul săvârşirii

crimei, cât şi în timpul anchetării sau la şedinţa de judecată.

Tema 7. Tulburările psihice în traumatismele craniocerebrale.

Traumele craniocerebrale duc destul de frecvent la apariţia tulburărilor

psihice. În ultimii ani traumele craniocerebrale tind să crească în mod îngrijorător

ca urmare a dezvoltării industriei, procesului de urbanizare, creşterii rapide a

numărului de autovehicule pe străzi, mărirea căilor de comunicaţie, intensificării

circulaţiei.

În raport cu mecanismul de producere se deosebesc traumatisme directe, în

care craniul este lovit în mod nemijlocit şi indirect, când locul aplicării loviturii se

produce în altă regiune a corpului, de exemplu, căderea de la înălţime pe genunchi.

În afară de aceasta, traumatismul se mai clasifică în trei categorii: comoţia,

contuzia şi compresiunea.

Comoţia – se caracterizează prin tulburări cerebrale tranzitorii difuze.

Contuzia – reprezintă o leziune traumatică localizată unde predomină

simptomele de focar cerebral. În practică este destul de greu de a diferenţia

comoţia de contuzie.

Compresiunea – se produce prin diverse mecanisme, mai ales prin

hemoragii intracerebrale sau subdurale care duc la un edem cerebral.

Simptomatologia.

Tulburările psihice după traumatismele craniocerebrale sunt poliforme şi se

împart în tulburări psihice acute care apar imediat după traumatism şi tulburări

psihice cronice posttraumatice.

Tulburările psihice acute.

Simptomul fundamental în această perioadă este pierderea cunoştinţei. Au

loc diferite grade de obnubilare. În cazurile de comoţie uşoară bolnavul poate

pierde conştiinţa pe câteva secunde după care apare o stare somnolenţă când

bolnavul este inhibat, se observă un contact dificil cu cei din jur, vorbeşte cu greu,

monoton, este inhibat procesul de gîndire, devine pasiv.

Delirul traumatic – se observă în formele uşoare ale traumei sau după

ieşirea din comă. Bolnavii sunt dezorientaţi, au loc halucinaţii vizuale cu diferite

scene îngrozitoare, de război, retrăiesc scene de luptă. Uneori delirul are un

caracter profesional.

Sindromul amentiv. Amenţia se întâlneşte atât în perioada acută, cât şi în

cea tardivă a traumei cerebrale. Clinica, evoluţia şi prognosticul în perioada acută

15

nu depind numai de gravitatea traumei, ci şi de alţi factori, cum sunt hemoragiile,

lezarea organelor interne şi alte complicaţii.

Stupoarea traumatică – se manifestă printr-o stare stupuroasă pe fondul

tulburărilor de conştiinţă. Bolnavii sunt imobili, cu greu intră în contact, sunt

dezorientaţi, predomină un proces de inhibiţie cu o gândire încetinită şi atenţie

scăzută. În unele cazuri apar simptome catatonice cu negativism, iar uneori stări de

agitaţie.

Stările crepusculare – reprezintă o stare confuzională destul de gravă care

apare imediat după traumatism. Bolnavii sunt complet dezorientaţi în timp şi

spaţiu. Se atestă halucinaţii vizuale şi auditive, idei delirante de persecuţie,

influenţă.

Amnezia posttraumatică este o urmare a traumei craniocerebrale. Se

observă o amnezie lacunară pentru toată perioada de confuzie posttraumatică

(comă, delir). Are loc pierderea amintirilor atât în sens anterograd cât şi retrograd.

După ieşirea din perioada acută bolnavii fac acuze cefalee, se observă o astenie,

adinamie, o extenuare la cel mai mic efort, insomnie. Ameliorarea bolii survine

destul de lent, uneori cu perioade de agravare de 2-3 zile.

Tulburările cronice.

Această grupă include tulburările psihice din perioada tardivă a traumelor

craniocerebrale. Sunt stări reziduale cu o evoluţie îndelungată sau cronică.

Cerebrastenia posttraumatică este cel mai frecvent sindrom apărut ca

urmare a traumatismelor craniocerebrale. După unii autori el se întâlneşte în 50-

80% din cazuri.

Unul dintre simptomele principale este cefaleea care poate fi localizată sau

difuză, poate apărea spontan sau în anumite împrejurări, cum sunt mişcările bruşte

ale capului, un efort fizic sau psihic, o psihogenie. Cefaleea poate fi asociată de

vertiguri, ameţeli.

Un alt simptom important este iritabilitatea crescută. Bolnavii sunt foarte

excitabili, capricioşi, dau reacţii de mânie la excitanţi neînsemnaţi. Aceste reacţii

afective sunt asociate de diferite simptome vegetative – înroşirea feţei, o

transpiraţie mărită, frisoane. Crizele sunt de scurtă durată şi se termină cu scuzări

din partea bolnavului, precum că el n-a putut să se reţină şi aceasta va fi ultima

dată. Excitabilitatea este însoţită de instabilitate, nerăbdare, de distragere a atenţiei

în timpul lucrului.

Destul de însemnate sunt şi tulburările vegetative cu reacţii vasomotorii

intense, transpiraţii profuze, durerile de cap se intensifică la căldură, îndeosebi

când se schimbă timpul. La nivelul sistemului cardiovascular se observă un

dermografism accentuat, labilitatea pulsului, instabilitatea tensiunii arteriale,

tahicardie, înţepături în regiunea inimii, emoţii neînsemnate duc la înroşirea feţei.

Epilepsia traumatică.

Se manifestă clinic sub două forme: precoce şi tardivă. În prima este vorba

de stările paroxismale care se întâlnesc în perioada acută ca urmare a

hematoamelor şi a compresiunii cerebrale. Accesele epileptiforme au un caracter

parţial, de tip focal şi se prezintă mai des sub formă de crize jacksoniene.

16

Adevărata epilepsie traumatică este cea tardivă care se declanşează în

perioada de 6 luni-2 ani. După datele statistice apare cam la 10 %din cazuri, în

timp de război se întâlneşte mult mai des.

Accesele epileptiforme din encefalopatia traumatică au un caracter polimorf.

Se întâlnesc accesele mari, accesele mici, crize jacksoniene, diferite paroxisme sub

formă de absenţe – crize atipice cu fenomene vasovegetative pronunţate, stări

crepusculare, tulburări de dispoziţie cu disforie. Repetarea frecventă a acestor stări

polimorfe duce în curând la degradarea personalităţii.

Tema 8. Psihoza maniaco-depresivă.

Se caracterizează prin apariţia unor faze maniacale sau depresive, care la un

interval oarecare de timp se întâlnesc la acelaş bolnav. Această psihoză are o

etiologie predominant endogenă.

Etiopatogeneza bolii nu este pe deplin studiată, un rol important îl joacă

ereditatea, factorii biologici, umorali şi hormonali, diferiţi factori exogeni (infecţii,

intoxicaţii, traume cerebrale, factori psihici).

Clinica psihozei maniaco-depresive – se manifestă prin faza maniacală şi cea

depresivă. Faza maniacală se caracterizează printr-o triadă simptomatică: euforie;

excitaţie intelectuală şi excitaţie motorie.

Euforia constă în dispoziţie crescută, veselie cu accentuarea pasiunilor, o

satisfacţie extremă, o bucurie nemărginită. Totul este perceput într-o „lumină

roză”, bolnavii se simt sănătoşi, siguri de sine, mândri, puternici, râd zgomotos,

dansează, cântă, glumesc.

Excitaţia intelectuală este însoţită de fuga de idei, logoree. Ideile apar fără

încetare. Bolnavii trec uşor de o frază la alta, abătându-se de la ideea principală

iniţială. Aceasta se datorează lipsei de concentrare a atenţiei.

Tulburările motorii se manifestă printr-o excitaţie dezordonată

generalizată, cu o mimică vie, bogată, plină de viaţă. Bolnavii sunt mereu în

mişcare, ţipă, cântă, dansează, diferite obiecte le mută, le aruncă , le strică, rup

florile din cameră. La cea mai mică contrazicere devin impulsivi, violenţi, rup

hainele de pe ei, sparg geamurile. Instinctul sexual este dezinhibat, fac uşor

cunoştinţe noi, comit violuri.

Depresia – se manifestă la fel printr-o triadă de simptome: dispoziţie

scăzută, inhibiţie intelectuală şi inhibiţie psihomotorie.

1. Dispoziţia scăzută se manifestă:

- printr-o dispoziţie melancolică, apăsătoare, cu mîhnire şi tristeţe

profundă;

- au senzaţia de apăsare în regiunea inimii, pieptului, abdomenului;

- nimic nu-i bucură;

- sunt indiferenţi de tot ce-i înconjoară;

- nu pot percepe lucrurile aşa cum le vedeau înainte;

- bolnavii pierd orice interes faţă de viaţă;

- viaţa devine pentru ei o povară.

17

2. Inhibiţia intelectuală se manifestă:

- printr-o gândire dificilă şi săracă;

- apar idei de autoacuzare, persecuţie;

- halucinaţii cu un conţinut trist şi dureros;

- aud voci care-i ameninţă,

- ei se cred cei mai nenorociţi oameni, care au pierdut totul în viaţă, au

făcut multe greşeli, au ofensat pe Dumnezeu, din care cauză merită să fie

pedepsiţi, chinuiţi. Ieşirea din această situaţie bolnavii o materializează în

tendinţa de sinucidere.

3. Inhibiţia psihomotorie. În această fază de dezvoltare a maladiei, bolnavii

se mişcă încet, sunt nehotărâţi, orice acţiune este efectuată cu mare greutate, stau

mai mulţi culcaţi. Instinctul sexual este scăzut, la unele femei se observă

frigiditate.

Ciclotimia – este o formă mai uşoară a psihozei maniaco-depresive.

Bolnavul poate fi trist, cu o activitate scăzută. Însă la el lipsesc ideile de

autoacuzare, foarte rar apar idei de sinucidere.

Expertiza psihiatrică judiciară.

Comportamentul bolnavilor cu psihoză maniaco-depresivă ridică probleme

strigente cu privire la aprecierea discernământului şi a responsabilităţii.

În timpul episodului maniacal, bolnavii comit acte agresive cu leziuni

corporale grave, tulburarea ordinei publice, tentative de viol. Sadomanie.

În cazuri mai puţin grave de ciclotimie, bolnavii sunt traşi la răspundere,

când au încălcat disciplina de lucru, au făcut irosire de bani. Contracte neligitime,

furturi. Aprecierea capacităţii psihice, a discernământului se face ţinându-se cont

de manifestările tabloului clinic, de stadiul evoluţiei bolii, împrejurările în care s-a

comis infracţiunea, gravitatea faptei, rolul diferiţilor factori nocivi, investigaţiile

clinice.

În faza depresivă a maladiei inhibiţia psihomotorie şi intelectuală duc la o

scădere a activităţii, a iniţiativei şi de aceea bolnavii în această stare comit mai rar

acte antisociale. O importanţă mai mare în aceste cazuri sunt tendinţele de

sinucidere. Expertiza postmortem arată că la aceşti bolnavi, avea loc o depresie,

care n-a fost diagnosticată la timp.

Deseori suicidul are loc în timpul unui raptus motor sau a ideilor delirante

de autoacuzare şi automutilare.â pe care bolnavul le suportă foarte greu.

Uneori sub influenţa ideilor delirante de autoacuzare. Cu intenţia de a

„reduce” suferinţele celor apropriaţi, bolnavii comit un aşa-numit „omor colectiv”.

Actul este bine pregătit, se îndeplineşte calm. De exemplu, o mamă în stare

depresivă îşi sugrumă copiii şi după aceea se sinucide şi ea.

Stabilirea responsabilităţii se face uşor atunci când actul delincvent s-a

comis într-o stare psihotică (maniacală sau depresivă).

Unii bolnavi sunt trimişi la expertiză într-o stare psihică normală şi expertul

este nevoit într-un mod retrospectiv să determine prezenţa accesului în timpul când

s-a comis crima. În aceste cazuri se impune o examinare destul de minuţioasă a

materialelor din dosarul penal.

18

Tema 9. Tulburări mintale şi de comportament, datorate utilizării

substanţelor psiho-active.

Interesul destul de mare pe care îl manifestă faţă de problema alcoolismului

psihiatrii, juriştii, pedagogii se explică prin efectuldăunător al abuzului de alcool

asupra sistemului nervos central şi în săvârşirea multor acte delincvente.Alcoolul

duce la o distrugere a organismului şi în primul rând a creierului.

Alcoolismul este considerat a patra problemă de sănătate publică după bolile

cardiovasculare, mintale şi cancer.

Spirtul de vin face parte din grupa narcoticelor, adică a substanţelor,care

acţionează în primul rând asupra sistemului nervos central. Folosirea frecventă a

substanţelor narcotice duce la o dependenţă faţă de ele, la o atracţie patologică aşa-

numita narcomanie.

Factorii care duc la apariţia alcoolismului sunt multipli:

1. Ereditatea – nu este vorba de o transmitere directă a factorilor ereditari.

Descendenţii, trăind în condiţii similare cu părinţii, preiau o parte din concepţiile şi

modul lor de viaţă.

2. Factorii predisponanţi legaţi de personalitatea bolnavului – alcoolismul se

dezvoltă mai uşor la persoanele lipsite de voinţă, cu dispoziţie instabilă, car ebeau

pentru a se simţi mai siguri.

3. Factorii sociali joacă un rol destul de important în apariţia alcoolismului.

4. Factorii psihologici – stările de relaxare apărute în urma consumului de

alcool îi fac pe unii oameni să întrebuinţeze băuturile spirtoase mai des.

5. Dintre factorii fiziologici o mare importanţă o are vârsta. Alcoolismul la

adolescenţi se dezvoltă de 3-4 ori mai repede decât la maturi.

Formele clinice de alcoolism: beţia simplă, beţia patologică, alcoolismul

cronic.

Se deosebesc mai multe variante de beţie patologică:

- forma epileptică,

- forma paranoidă,

- forma delirantă,

- forma maniacală;

- forma depresivă;

- forma isteroidă.

Alcoolismul cronic - este o boală progredientă determinată de pasiunea

patologică pentru băuturile spirtoase, dezvoltarea sindromului de abstinenţă, iar în

cele din urmă apariţia degradaţiei alcoolice.

Pe fondul alcoolismului cronic apar diferite psihoze:

- delirul alcoolic acut;

- halucinoza alcoolică,

- paranoidul alcoolic;

- encefalopatia.

19

Expertiza medico-legală psihiatrică.

Beţia patologică durează câteva ore, are un sfârşit brusc. Se caracterizează

printr-o amnezie totală şi lipsa motivării actului săvârşit. Aceşti bolnavi sunt

iresponsabili.

În procesele civile, cu privire la bolnavii cu alcoolism cronic, mai frecvent

este nevoie de a se decide capabilitatea lor de a-şi educa copiii. O degradare

alcoolică gravă serveşte ca bază pentru decăderea din drepturile părinteşti.

Bolnavii cu delirium tremens sub influenţa halucinaţiilor vizuale, care au un

caracter îngrozitor, comit omoruri, mutilări, leziuni corporale, sar de la înălţime, se

sinucid. Actele înfăptuite în timpul deliriumului sunt iresponsabile.

Narcomaniile şi toxicomaniile.

Narcomania este o boală care apare după întrebuinţarea sistematică a

substanţelor narcotice şi se manifestă printr-o dependenţă psihică şi fizică faţă de

ele.

Toxicomania se caracterizează printr-o dependenţă psihică, uneori şi fizică

faţă de preparatele care nu sunt oficial introduse în lista narcoticilor.

Există o serie de noţiuni generale caracteristice atât pentru narcomanie cât şi

pentru toxicomanie. Mai principale dintre ele sunt: dependenţa, abstinenţa şi

toleranţa.

Dependenţa psihică se manifestă prin dorinţa de a continua întrebuinţarea

substanţelor narcotice.

Dependenţa fizică apare atunci când substanţa narcotică folosită devine o

necesitate permanentă, pentru ca organismul să funcţioneze normal.

Sindromul de abstinenţă este atunci când la câteva ore după întreruperea

narcoticelor la bolnavi apare o stare depresivă, o apatie, nervozitate.

Pasiunea compulsivă se caracterizează printr-o atracţie puternică care nu

poate fi stopată.

Toleranţa faţă de substanţa toxică se determmină prin doza minimă de drog

care poate frâna sindromul de abstinenţă.

Anozognozia are loc atunci când bolnavul refuză sau nu este în stare să-şi

recunoască maladia.

Cele mai răspândite narcomanii sunt următoarele: opiomania, cocainomania,

morfinismul, haşişismul, heroinismul, barbituromania, efedromania.

Expertiza medico-legală psihiatrică a narcomanilor şi toxicomanilor.

Comportamentul delincvent la narcomani şi toxicomani se manifestă de cele

mai dese ori prin acţiuni îndreptate spre procurarea narcoticelor. Neavând resurse

pentru procurarea drogurilor, narcomanii comit crime grave.

Iresponsabile sunt persoanele cu o degradare adâncă după întrebuinţarea

sistematică a substanţelor narcotice sau în stare de abstinenţă asociată cu tulburări

psihice.

Dacă infracţiunile sunt comise în stare de delirium sau un paranoid de

urmărire, otrăvire, influenţă bolnavii sunt iresponsabili. Una din principalele

probleme medico-legale psihiatrice este întrebuinţarea diferitelor substanţe

narcotice de către minori.

20

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1. Clasificarea ICD-10 a tulburărilor mentale şi de comportament.

Simptomatologie şi diagnostic clinic, OMS, Editura ALL Educational, 1998,

419 p.;

2. Codul penal al Republicii Moldova., Chişinău:”Cartea S.A.”, 2002, (F.E.-P.

„Tipografia Centrală”)., 284 p.;

3. Codul civil al Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06.06.2002;

4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova // Monitorul oficial 104-

110/447, 07.06.2003;

5. Culegerea de legi şi comentarii // „Sănătatea mintală şi dreptul uman”

editată de Comitetul Helsinchi pentru drepturile omului din Republica

Moldova şi Centrul neguvernamental „Pro Uman”, Chişinău, Universitas,

2004, 364 p.;

6. Dolea I., Doraş S., Coşciug I. et.al. Expertiza judiciară în cauzele privind

minorii, Chişinău, 2005;

7. Dragomirescu V., Hanganu O., Prelipceanu D. „Expertiza medico-legală

psihiatrică”, Bucureşti, 1990;

8. Кудрявцев И.А. Комплексная судебная психолого-психиатрическая

экспертиза (научно-практическое руководство), М.: Изд-во Моск. ун-

та, 1999, с. 290-387;

9. Кудрявцев И.А. Ограниченная вменяемость // Государство и право.

1995, № 5;

10. Nacu Al., Nacu A., Psihiatrie judiciară, Chişinău, (F.E.-P. „Tipografia

Centrală”)., 1997, p.340-346;

11. Руководство по использованию классификации психических и

поведенческих расстройств в клинической практике // Под общ. Ред.

Проф. В.А. Абрамова, Донецк: КИТИС, 2000.- 346 с.;

12. Руководство по психиатрии в 2 томах под общ. Ред. Акадумика РАМН

А.С. Тиганова, М., «Медицина» 1999., с. 372-394;

13. «Судебная психиатрия» под. ред. А.С. Дмитриева и Т.В. Клименко,

Москва, Юристь, 1999, 405с.;

14. «Судебная психиатрия» под. ред. Н.М. Жарикова, Г.В. Морозова, Д.Ф.

Хритинин, М., «Норма», 2003, 514 с.;

15. «Судебная психиатрия» под. ред. Проф. Б.Ф. Шостаковича, М.,

«Зерцало», 1997, 385 с.;

16. Зиглер Е., Ходапп Р.М. Понимание умственной отсталости // Пер. с

англ. Н.М. Вельбовець. – К.: Сфера, 2001. – 360 с.

17. Al.Roşca. Tehnica psihologiei experimentale şi practice, Cluj, 1967, p.3-12;

18. K.Lorenz . Evoluţia şi modificarea comportamentelor înnăscutul şi

dobânditul, Viena, 1965, p.17-23;

19. T.Bogdan, Curs de psihologie judiciară, Bucureşti, 1957, p.33-48;

20. T.Bogdan, Probleme de psihologie judiciare, Bucureşti, 1973, p. 12-17,

21. V.Mureşan. Educaţie şi autoeducaţie în formarea personalităţii tinerilor,

Ed.presa Universitară Română, Timişoara, 1995, p.25-36;

21

22. V.Popa. Elemente de drept probator, Ed.Tracia, 1992, p.23-33;

23. E.Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Bucureşti, 1970, p.210;

24. V.Dan Zlătescu, Mari sisteme de drept în lumea contemporană, Bucureşti,

Ed.Complex, 1992, p.9;

25. J.Pioget. Psihologie şi pedagogie, Ed.Didactică şi Pedagogie, 1981, p.90-97;

26. E.Henry. Conştiinţa, Ed.ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983,

p.211-232;

27. Gh.Scripcari, M.Terbancea. Patologie medico-legală, Ed.Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.319-379;

28. V.Dragomirescu. Psihosociologia comportamentului deviant. Bucureşti,

Ed.Ştiinţifică şi enciclopedică, 1976;

29. I.Neagu. Drept procesual penal, Ed.Academiei, Bucureşti, 1988, p.382-384;

30. V.Rămureanu. Competenţa penală a organelor judiciare, Bucureşti, 1980,

p.21-43;

31. S.M.Rădulescu. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile,

Ed.Medicală, Bucureşti, 1990, p.285;