UNIVERSITATEA “SPIRU HARET”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE BRAŞOV MASTERAT: STUDII EUROPENE DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

SEMESTRUL AL III-LEA DISCIPLINA: EVOLUTIA GANDIRII ADMINISTRATIVE EUROPENE

REFERAT

HITLER CA SEF AL STATULUI NAZIST

Masterand Asaftei Laurenţiu

CUPRINS

1. Notiunea de nazism

2. Germania Nazistă

3. Hitler

4. Ideologiile statului nazist

5. Al doilea război mondial

6. Consecintele prabusirii celui de-al treilea Reich

HITLER CA SEF AL STATULUI NAZIST

1. Notiunea de nazism

Nazismul sau naţional-socialismul (german) este o ideologie şi o politică a statului

german totalitară, naţionalistă, rasistă, antisemită şi anticomunistă care au fost aplicate în timpul

dictaturii lui Adolf Hitler în Germania între 1933 şi 1945. Cuvântul "nazism" provine de la

prescurtarea numelui naţional-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemţeşte Nazi, rostit

'na-ţi). Cel mai proeminent nazist a fost Hitler, care a condus Germania drept cancelar ( prim-

ministru) între 30 ianuarie 1933 şi până ce s-a sinucis la 30 aprilie 1945. El a împins Germania în

Al Doilea Război Mondial şi a fost responsabil pentru moartea a peste 20 de milioane de oameni

precum şi pentru Holocaust. În timpul lui Hitler, naţionalismul şi rasismul au fost combinate într-

o ideologie şi politică militaristă de stat exaltată şi extremă, care servea propriilor sale ţeluri.

Ideologia naţional-socialismului

Ideologia nazismului s-a bazat iniţial pe idei preluate de la unii teoreticieni rasişti care, la

sfârşitul secolului al XIX-lea, lansaseră conceptele rasa ariană, puritatea rasei. Conform acelor

idei, omenirea ar fi fost alcătuită în baza unei ierarhii valorice a raselor, iar viaţa reprezenta

numai „supravieţuirea adaptabililor”. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa

ariană” şi îi revenea sarcina de a menţine puritatea rasei şi de a subordona rasele inferioare:

evreii, ţiganii, slavii şi rasele de culoare. Hitler considera comunitatea evreiască drept un cancer

care distrugea trupul Germaniei. Hitler era convins că „alterarea sângelui şi deteriorarea rasei

reprezintă singurele cauze care explică declinul civilizaţiilor străvechi. Niciodată războiul nu a

ruinat naţiunile. În această lume, cine nu este de origine sănătoasă poate fi considerat pleavă”.

Slăbită de efectele Primului Război Mondial, cât şi de condiţiile foarte grele de

despăgubiri de război impuse prin Tratatul de la Versailles, Germania a intrat într-o criză

economică gravă. Firava democraţie (Republica de la Weimar) nu îi putea face faţă, populaţia

devenind din ce în ce mai pauperizată şi nemulţumită. După o scurtă redresare, situaţia s-a

agravat din nou prin declanşarea în 1929 a crizei economice mondiale. Numărul şomerilor a

ajuns la circa şase milioane. Din păcate pentru evoluţia ulterioară, puterile învingătoare în Primul

Război Mondial nu au fost capabile să înţeleagă că o ţară umilită nu putea fi pol de stabilitate.

Condiţiile impuse Germaniei, ca reparaţii de război, nu aveau cum să fie acceptate de o populaţie

flămândă, sătulă de război, dar foarte mândră. Efectele s-au dovedit fatale. Din această situaţie,

mişcarea nazistă, condusă de Hitler, a reuşit să obţină un capital politic important prin voturile

care i-au fost acordate, până în 1932.

Nazismul si fascismul - comparatie

Fascismul este o ideologie apărută în Europa după Primul Război Mondial, care a stat la

baza unor partide de extremă dreaptă politică, caracterizându-se prin naţionalism extremist,

misticism, violenţă, demagogie socială, etc. Una din variantele ideologiei economice fasciste este

Socializare Economic.

Termenul de "fascist" a desemnat iniţial pe purtătorul fasciei (Fascia este un mănunchi de

nuiele de mesteacăn, legat cu o curea, având la mijloc, în partea superioară, o secure, care era

purtat de lictorii care îi însoţeau pe unii magistraţi romani din Roma antică).

Ca ideologie, fascismul se încadrează în extrema dreaptă a spectrului politic. Fascismul

este incompatibil cu democraţia şi diversitatea de opinii. Statul fascist este o dictatură care

promovează cel mai adesea idei naţionaliste duse la extrem; pe lângă idealizarea propriei naţiuni

şi preamărirea trecutului glorios, se manifestă intoleranţa faţă de alte naţiuni/rase/ideologii.

Naţionalismul exagerat este completat de încălcarea gravă a drepturilor omului, eliminarea

oponenţilor prin mijloace teroriste, o obsesie bolnavicioasă faţă de problemele legate de

siguranţa naţională şi dorinţa de expansiune teritorială, care determină puternica militarizare a

statului, blocarea sau chiar eliminarea altor lideri de opinii, interzicerea religiei, corupţia

generalizată, descurajarea manifestărilor artistice, obţinerea şi menţinerea puterii prin mijloace

brutale, prin şantaj, ameninţare şi crimă. Fascismul se manifestă prin distrugerea oricăror

structuri democratice, controlul mediilor de mase, subordonarea totală a individului faţă de stat şi

crearea unei situaţii de continuă terorizare a populaţiei civile. Relativa priză a ideologiilor

fasciste la unele populaţii în anumite momente istorice s-a datorat unor lideri carismatici (ca

Adolf Hitler sau Benito Mussolini), discursului naţionalist şi conjuncturii politice şi economice.

S-a constatat că ideologiile de extremă dreaptă reuşesc să se impună în perioadele de recesiune

economică şi pe fondul nemulţumirii populaţiei faţă de ineficienţa guvernării.

Nazismul este de multe ori confundat cu fascismul. Nazismul chiar preia unele elemente

din fascism: dictatura, iredentismul teritorial şi bazele teoriei economice. De exemplu, Benito

Mussolini, fondatorul fascismului, nu era antisemit până să intre in alianţă cu Hitler, cel de la

care provine rasismul prezent în nazism. Dictatorul spaniol Francisco Franco folosea des

cuvântul „fascist” pentru a desemna pe cei care se opuneau comunismului.

Din punct de vedere economic, nazismul şi fascismul au multe legături. Nazismul poate fi

considerat ca fiind o subdiviziune a fascismului (toţi naziştii sunt fascişti, dar nu toţi fasciştii

sunt nazişti). Printre aceste idei economice se afla controlul complet al guvernului asupra

finanţelor, investiţiilor (alocarea de credite), industriei şi agriculturii. Totuşi, în ambele sisteme

continuau să existe atât puterea marilor companii economice, cât şi economia de piaţă în ceea ce

priveşte preţurile.

2. Germania Nazistă

Prăbuşirea Republicii de la Weimar

Republica de la Weimar a fost creată după īnfrāngerea Germaniei īn primul război

mondial şi se poate spune că nu a reuşit să se consolideze şi să găsească suficientă susţinere din

partea populaţiei īn primul rānddatorită lipsei unei tradiţii democratice īn istoria Germaniei

moderne. Īncă din primii săi ani, republica s-a văzut nevoită să facă faţă violenţei politice şi

agitaţiei propagandistice anti-democrate a mişcărilorşi partidelor de extremă stānga şi dreapta.

Acestea din urmă proliferau şidatorită crizei economice aproape permanente cu care avea să

seconfrunte īn acea perioadă Germania. Obiectivul final al tuturor acestorgrupări radicale era

prăbuşirea Republicii de la Weimar. Chiar de la īnceputurile republicii, Partidul Naţional-

Socialist Muncitoresc German fondat īn 1919 şi condus din 1920 de către Adolf Hitler a

combinat activitatea politică cu violenţa de stradă şi a īncercat īncă din 1923 să preia, prin

organizarea unui putsch, conducerea īnBavaria. Deşi lovitura de stat a eşuat, partidul nazist a

continuat să lupte şi să aştepte momentul prielnic preluării prin orice mijloace a puterii.Ultimii

ani ai Republicii de la Weimar au fost caracterizaţi de o crizăpolitică constantă şi de o rapidă

prăbuşire economică. Acest lucru a permis naziştilor să se impună drept principala mişcare

politică popularăde protest, anti-capitalistă, anti-democratică, anti-liberală şi singuracapabilă să

oprească "ameninţarea comunistă."

Germania Nazistă sau Al Treilea Reich se referă la Germania dintre anii 1933 şi 1945,

când ţara a fost sub controlul ferm al ideologiei totalitare a Partidului Muncitoresc German

Naţional-Socialist (Partidul nazist, NSDAP), în frunte cu dictatorul Adolf Hitler, führerul. "Al

Treilea Reich" este traducerea termenului german Drittes Reich şi este folosit ca sinonim pentru

Germania Nazistă. Termenul se referă mai mult la statul nazist şi guvernarea lui monopartită

decât la ţara şi poporul ei. Termenul a fost folosit pentru prima oară în 1922, ca titlu de carte, de

scriitorul conservator Arthur Moeller van den Bruck. A fost adoptat de propaganda nazistă, care

considera Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană ca primul reich, Imperiul German dintre

anii 1871–1918 ca pe cel de-al doilea, şi propriul lor regim ca pe cel de-al treilea. Numerotarea a

fost făcută şi pentru a sugera reîntoarcerea la vechea glorie germană, odată cu abolirea Republicii

de la Weimar din 1919-1933. Cucerirea puterii de către nazişti a fost un proces complex.

Simbolul nazist era svastica în sens dextrogir. Svastica era de milenii simbol al norocului

şi al prosperităţii. Multe popoare au (sau au avut) svastica drept simbol, între care indienii, grecii,

romanii, celţii, evreii şi dacii. Hitler se pare că l-a preluat pe filiera hindusă.

Instaurarea regimului nazist

Naşterea mişcării naţional-socialiste şi apariţia NSDAP

Mişcarea nazistă a fost una din multiplele mişcări anti-democratice de tip fascist active īn

Europa īn perioada interbelică, dintre care cele maimulte au inclus antisemitismul ca pe unul

dintre punctele centrale ale programului lor politic. Īn Germania, criza politică acută a anilor

1920-1930 avea să ducăla colapsul treptat al democraţiei, facilitānd totodată ascensiunea laputere

a NSDAP. Numirea lui Hitler īn funcţia de Cancelar al Germaniei īn ianuarie 1933 a fost urmată

de trecerea rapidă, īntr-o perioada de numai cāteva luni, de la democraţia parlamentară laregimul

totalitar. Nefiind multumiţi doar cu acapararea puterii politice, juridice şi cu deţinerea controlului

asupra multora dintreinstituţiile statului, naziştii au vrut să schimbe integral structurasocială īn

conformitate cu propria lor viziune. Această viziune a fost implementată prin preluarea

organizaţiilor de tineret, a sindicatelor şia diferitelor asociaţii profesionale. In plus, naziştii au

folosit teroarea organizată cu scopul de a-şi intimida adversarii politici şi ideologici.Toate

acestea au culminat cu stabilirea şi punerea īn funcţiune a uneireţele de lagăre de concentrare

pentru prizonieri politici şi altecategorii de persoane considerate indezirabile. Naziştii s-au

folositfoarte mult de propagandă pentru a inocula germanilor propria lorviziune asupra lumii. Au

preluat instituţiile culturale şi au reorganizat sistemul educaţional

Politica antebelică, 1933-1939. Consolidarea puterii

Spre sfarsitul primului razboi mondial in Germania au izbucnit tulburari sociale care au

culminat cu abdicarea imparatului Wilhelm II (9-XI-1918), fuga acestuiia in Olanda si

proclamarea Republicii de la Weimar, ai carei conducatori au semnat la 18 noiembrie capitularea

Germaniei. Pentru soldatii germani a fost greu sa inteleaga recunoasterea infrangerii Germaniei

si asta a generat mitul "tradarii" si al "loviturii pe la spate". Anarhia interna, provocata de criza

social economica, a fost accentuata in Geermania de demobilizarea armatei, tulburarile punand

in pericol regimul republican.

Dupa crearea Partidului Comunist German (decembrie 1918) condus de Karl Liebknecht,

Rosa Luxemburg si Ernst Thalmann, s-au desfasurat "revolutii bolsevice" la Bremen, Hamburg

si in Bavaria.

La revolutia din Bavaria a participat si Adolf Hitler, la momentul respectiv caporal al

armatei germane, decorat pe frontul de vest, membru al PC din Bavaria si seful sectiei de

propaganda din Munchen.Un an mai tarziu parasea PC si participa la infangerea revolutiei. In

1921, sprijinit de unii ofiteri, soldati si intelectuali a creat Partidul Muncitoresc National-

Socialist German (NSDAP). Intre apropiatii lui s-au aflat de la inceput Hermann Goring, erou

aviator din primul razboi mondial si Ernst Rhome-creatorul Trupelor de asalt (SA).

La 9 noiembrie 1923, Hitler si tovarasii sai au organizat o lovitura de stat la Munchen,

cunoscuta sub numele de "Puciul berii". Incercarea a esuat iar Hitler a fost inchis. Anii de

detentie au fost folositi de Hitler pentru a scrie "Mein Kampf", "lucrarea de capatai" a ideologiei

naziste, care a cunoscut o raspandire destul de larga in randul poporului german pe fondul crizei,

al umilintei impuse de Tratatul de la Versaiiles, al neputintei Republicii de la Weimar de a

remedia situatia si mai ales al implicatiilor crizei economice din 1929-1933.

Propaganda electorala a NSDAP se adresa oamenilor de rand promitand resorbirea

somajului si redarea demnitatii poporului german. Astfel NSDAP a reusit sa intre in Reichstag

(1930), sa avanseze pe locul doi (1931) si sa formeze majoritatea parlamentara in 1932, putand

sa guverneze singur.

În urma presiunilor făcute de cancelarul de până atunci Franz von Papen, generalul Kurt

von Schleicher a eşuat în încercările sale de a forma un guvern viabil. În alegerile generale libere

pentru Reichstag (parlament) din 1932 Partidul nazist (NSDAP) nu a atins majoritatea absolută,

ci doar cea relativă. Totuşi aceasta a ajuns pentru intrarea naziştilor în parlament. La 30 ianuarie

1933 preşedintele Germaniei Paul von Hindenburg îl numeşte cancelar pe Adolf Hitler.

Noul guvern a instaurat dictatura hitleristă, luând o serie de măsuri într-o succesiune

rapidă (vezi Gleichschaltung pentru detalii). La 27 februarie 1933 Hermann Göring a înscenat

incendierea Reichstag-ului, acţiune care a fost urmată imediat de Decretul Incendiului Reichstag-

ului, care abroga dreptul "habeas corpus" precum şi alte legi şi drepturi cetăţeneşti. O consolidare

mai mare a puterii a fost actul Gesetz über den Neuaufbau des Reichs (Legea pentru

reconstruirea Reichului) de la 30 ianuarie1934. Acest act a schimbat Germania „Republicii de la

Weimar”, care era un stat federal puternic decentralizat, într-un stat centralizat. Au fost

desfiinţate parlamentele statelor federaţiei, transferând drepturile suverane ale poporului

guvernului central; administraţiile statelor federale au fost puse sub controlul administraţiei

centrale.

Ultimul act administrativ, care a transformat practic peste noapte Germania într-o

dictatură, a fost Ermächtigungsgesetz (Legea împuternicirii), emisă în martie 1934. Aceasta

dădea cancelarului Germaniei aceleaşi puteri legislative ca şi cele ale Reichstag-ului, proclamând

că şeful guvernului poate aproba amendamente la constituţie în mod arbitrar, şi asigurându-i

cancelarului puteri speciale în caz de urgenţă, care suspendau practic toate libertăţile civile şi

transformau Germania într-o ţară cu un singur partid politic.

La moartea preşedintelui Hindenburg la 2 august 1934 parlamentul dominat de nazişti a

unit funcţiile oficiale de Reichspräsident (preşedintele reichului) şi Reichskanzler (cancelar,

prim-ministru) într-una singură, şi l-a învestit pe Hitler cu noul titlu de Führer und Reichskanzler

(conducător şi cancelar al reichului).

Momentul a marcat instaurarea "Celui de-al treilea Reich". Presedinte al Reichstagului a

fost numit Hermann Goring. Astfel, pe cale democratica, nazistii au preluat puterea in stat.

Odata ajuns la putere, Hitler a actionat pentru refacerea economica a Germaniei, a reusit

absorbirea somajului si a scos tara din criza in 6 luni, ceea ce i-a asigurat un larg sprijin din

partea populatiei. Din 1934 Hitler a trecut la eliminarea adversarilor politici- social democratii,

comunistii, crestinii si unii apropiati cum a fost Ernst Rhome, si totodata la impunerea

controlului partidului asupra intregii societati si a institutiilor statului. Pentru indeplinirea acestor

sarcini, partidul era bine preagtai pentru ca inca din 1926-1927 se creasera in interiorul sau

servicii speciale: SS-trupe de protectie, SD-Serviciul de siguranta, SP-Politia de siguranta,

GESTAPO-Politia secreta de stat, RSHA-Biroul central de siguranta al Reichului).

Înfiinţarea unei forţe poliţieneşti acţionând în afara autorităţii civile, Gestapo (prescurtare

de la Geheime Staatspolizei, poliţia secretă de stat), a pus în lumină tactica naziştilor de a folosi

mijloace de forţă pentru a controla direct societatea germană. Luând exemplul epurărilor

staliniste, această structură a „descoperit” peste 100.000 de "spioni" şi de "trădători", toţi fiind

din rândul criticilor regimului şi al disidenţilor. Cei mai mulţi germani de rând, mulţumiţi de

creşterea economică şi de standardul de viaţă îmbunătăţit, au rămas tăcuţi şi supuşi. Dar mulţi

oponenţi politici, îndeosebi comunişti şi socialişti, au fost pârâţi de turnătorii omniprezenţi, apoi

încarceraţi în închisori şi lagăre, unde au fost maltrataţi, mulţi dintre ei fiind chiar torturaţi şi

ucişi. Numărul victimelor politice ucise sau dispărute în primii ani ai regimului nazist este

estimat la mai multe zeci de mii.

Toate acestea au devenit din 1933 institutiile fundamentale ale regimului nazist. Pe plan

regional Gauleiterii- sefii sectiilor locale ale NSDAP, deviniti apoi guvernatori ai teritoriilor

cucerite au avut un rol foarte important pentru consolidarea regimului. Profitand de contextul

international (conciliatorismul anglo-francez, izolationismul SUA, neutralitatea Italiei) Germania

a facut primii pasi spre razboi.

Numind în diferite poziţii din guvern numai membri ai partidului nazist NSDAP, până în

1933, guvernul german şi partidul nazist au devenit practic una şi aceeaşi organizaţie. Până în

1938, prin intermediul politicii de Gleichschaltung, instituţiile politice şi administrative locale şi-

au pierdut orice putere şi au fost subordonate liderilor nazişti cunoscuţi sub numele de Gauleiter

(aceştia erau liderii provinciilor, în germană Gau, conform noii împărţiri administrativ-

teritoriale).

I s-a recunoscut statutul de Mare Putere si a obtinut un loc in Consiliul Ligii Natiunilor

1934-1936 a fost refacuta armata si dezvoltata marina, aviatia si industria de razboi.

Totusi nazistii nu au reusit sa controleze total armata care si-a pastrat o oarecare autonomie

Doar armata a rămas independentă de controlul nazist. Membrii organizaţiei paramilitare

Sturmabteilung, prescurtat SA ("Cămăşile brune"), au aşteptat să obţină poziţii dominante în

noua configuraţie a puterii. Dorind să păstreze relaţiile bune cu armata, Hitler a iniţiat în noaptea

de 30 iunie 1934 aşa-zisa Noapte a cuţitelor lungi, o acţiune de epurare a liderilor SA ca şi a altor

inamici politici, acţiune dusă la îndeplinire de o altă structură de elită a naziştilor, SS-ul. La scurt

timp după aceasta, comandanţii forţelor armate regulate au jurat credinţă noului stăpân al

Germaniei.

3. Hitler

Adolf Hitler s-a născut la 20 aprilie 1889 în Braunau am Inn, în partea de vest a

Imperiului Austro-Ungar. Tatăl său, Alois Schicklgruber, era funcţionar vamal şi lucra la

frontiera dintre Germania şi Austria, aproape de Braunau. A circulat zvonul potrivit căruia Alois

ar fi fost fiul natural al negustorului înstărit Frankenberger (din Graz), în slujba căruia muncea

mama sa, Anna-Maria Hiedler. Însă acest zvon nu a fost confirmat. Nu au fost găsite documente

care să ateste existenţa respectivului comerciant, nici că mama lui Hitler ar fi lucrat în Graz în

perioada relevantă. După toate probabilităţile, zvonul a fost lansat de guvernatorul general nazist

al Poloniei [Hans Frank]. Alois şi-a schimbat numele în Hitler, după numele de fată al bunicii,

Hüttler, cât şi după numele tatălui său vitreg, Johann-Georg Hiedler - toate trei fiind variante ale

aceluiaşi nume de familie, oscilaţiile ortografice fiind puse pe seama notarilor. Schimbarea

numelui de familie a fost întărită de împrejurarea că la un moment dat, Johann-Nepomuk Hiedler

fratele mai tânăr al tatălui vitreg, a recunoscut testamentar că el era de fapt tatăl lui Alois

Schicklgruber. A treia soţie a lui Alois a fost Klara Pölzl. Din aceasta căsătorie au rezultat şase

copii, dintre care au murit patru şi au supravieţuit numai Adolf şi Paula (n. în 1893).

În şcoala primară a fost un elev bun. Însă la gimnaziu, în Linz nu s-a remarcat. Potrivit

dascălilor lui, a fost „un elev inteligent, dar fără nicio dorinţă de muncă”. Nu îi plăceau ştiinţele

naturale şi matematica, era înclinat mai mult către artă. În 1907, la 18 ani, Adolf avea ambiţii să

devină un pictor cunoscut, ca marii lui idoli. După moartea părinţilor, s-a mutat în 1907 la Viena,

unde a încercat să se înscrie la Academia de Arte Frumoase, dar nu a reuşit să treacă examenele

de admitere. Moartea mamei sale (21 decembrie 1907) l-a marcat mult. După cum afirma el

însuşi, „Klara Hitler a fost singura femeie pe care am fost în stare să o iubesc”. Dovada poate fi

un poem scris în memoria mamei sale. Timp de şase ani a dus o viaţă mizeră în cele mai sărace

cartiere ale oraşului, singura sursă de venit fiindu-i ilustratele cu diferite clădiri din Viena, pe

care le picta şi vindea în cafenele.

La Viena a întâlnit concepţiile pe care avea să le pună în aplicare după ce a devenit

cancelar al Germaniei. Printre precursorii ideologici, autori ai unor teorii şi discursuri şovine,

antisemite, rasiste care l-au influenţat au fost ideologul antisemit, rasist, ocultist şi escroc Jörg

Lanz von Liebenfels, cavalerul Georg Ritter von Schönerer, liderul „Mişcării Pangermane”

(Alldeutsche Bewegung sau Alldeutscher Verband), o grupare politică naţionalist-şovină, şi

primarul Vienei, Karl Lueger, fondatorul unui partid creştin de orientare virulent antisemită.

Exasperat de ceea ce el, Hitler, percepea a vedea în Viena o „babilonie de rase”, a plecat în mai

1914 în Germania, la München, pe care îl considera „cu adevărat german”. După izbucnirea

Primului Război Mondial, s-a înrolat voluntar în armata germană (în Austria nu fusese acceptat

pentru satisfacerea stagiului militar pe motiv de debilitate fizică). Pe front a fost decorat cu

Crucea de Fier clasa I pentru capturarea unor soldaţi englezi. Sfârşitul războiului l-a surprins

într-un spital, rănit în urma unui atac englez cu gaze de luptă.

După război, Hitler şi-a schiţat în minte ceea ce urma să devină naţional-socialismul. O

gândire bazată pe un antisemitism feroce şi o concepţie rasistă despre societate şi valorilor ei

(Volksgemeinschaft, „comunitatea etnică”). În 1919, era agent al departamentului politic al

armatei bavareze, din însărcinarea căruia a intrat în contact cu o formaţiune politică radicală, dar

obscură, Partidul Muncitoresc German (Deutsche Arbeiterpartei, abreviat DAP). Partidul era, în

ciuda numelui, nu de stânga, ci de extremă dreapta, ultranaţionalist, antisemitist şi anticapitalist.

Hitler s-a înregimentat politic, devenind după câteva zile membru al comitetului executiv.

Energia şi talentul său oratoric l-au impus, încât Hitler, alături de fondatorul partidului, Anton

Drexler, a formulat programul politic în februarie 1922. A fost decisă totodată adoptarea unui

nume nou: Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist (Nationalsozialistische Deutsche

Arbeiterpartei, abreviat NSDAP). Astfel s-a deschis drumul ascensiunii spre putere al lui Hitler.

Ascensiunea la putere

În 1921 Hitler a devenit liderul Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist

(Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei (NSDAP)), iar la 30 ianuarie 1933 cancelarul

(prim-ministrul) Reich-ului german.

Încă de la începutul carierei sale politice, Hitler a fost conştient de capacitatea de

influenţă a propagandei. În aprilie 1930, l-a desemnat pe Joseph Goebbels ca şef al aparatului de

propagandă pe tot teritoriul Germaniei. Naziştii au folosit cu succes noile tehnici moderne de

indoctrinare şi propagandă, afişele electorale şi radioul, în toată perioada dintre puciul lui Hitler

eşuat în München (1923) şi acapararea puterii de stat în 1933. Au fost închiriate avioane şi

automobile de lux pentru deplasarea mai rapidă a lui Hitler în cât mai multe locuri, în cadrul

campaniilor electorale. În cele din urmă, naziştii au obţinut rezultatele scontate în alegerile din

1930 şi din iulie 1932 (dar procentajul obţinut în alegerile pentru Reichstag din 6 noiembrie 1932

s-a diminuat).

Reprezentarea mare în parlamente a partidului nazist, mai ales după 1930, a avut printre

cauze slaba prezenţă a electoratului la urne, starea economică gravă cauzată de marea criză

economică (soldată cu peste şase milioane de şomeri), precum şi politica deflaţionară cu care

guvernul cancelarului Heinrich Brüning (1930-1932) a reacţionat la criza economică,

amplificând-o. Succesul obţinut de partidul nazist la alegerile din vara lui 1932, după care

naziştii au format cel mai mare grup parlamentar în Reichstag după grupul social-democrat, l-a

încurajat pe Hitler să nu accepte altă funcţie decât cea de cancelar. Negocierile dintre Hitler şi

preşedintele Hindenburg vizând formarea guvernului nu au dus la nici un rezultat. Au urmat

câteva luni de instabilitate politică până la 30 ianuarie 1933, când Hitler a fost numit în funcţia

de cancelar. Din noul guvern făcea parte şi Franz von Papen, cancelar între 1 iunie şi 17

noiembrie 1932, care participase împreună cu generalul Kurt von Schleicher, cancelar între 4

decembrie 1932 şi 28 ianuarie 1933, la aranjamentul din culise, acceptat de preşedintele

republicii, mareşalul Paul von Hindenburg, pentru însărcinarea lui Hitler cu formarea guvernului.

În scurt timp, naziştii au preluat toate funcţiile de conducere, atât în parlamentul central

(Reichstag) şi cele regionale, cât şi în economie. În martie 1933, Hitler s-a hotărât să propună

noului parlament Legea de împuternicire (Ermächtigungsgesetz), care prevedea înlăturarea

procedurilor şi legislaţiei parlamentare şi transferul puterii depline cancelarului şi guvernului

său, prin asumarea de prerogative dictatoriale. Cu ajutorul mulţimii adunate în stradă şi a terorii

instaurate de „Batalioanele de Asalt” sau SA (Sturmabteilung) şi a celeilalte organizaţii

paramilitare, SS (Schutzstaffel, „Eşalonul de protecţie”), legea a fost adoptată cu 444 de voturi

favorabile şi 94 contra. S-a deschis astfel calea spre dictatura totalitară.

Hitler şi lucrarea sa "Mein Kampf"

Nazismul a evidenţiat in permanenţă primatul acţiunii asupra gândirii. În timp ce se afla

în închisoarea Landsberg (în 1924), Hitler şi-a dictat prima parte din „Mein Kampf” (Lupta

mea), care a devenit „biblia” naţional-socialismului. Alaturi de programul in 25 de puncte din

1920 lucrarea a reprezentat cadrul de baza al nazismului. Ideile lui Hitler s-au intemeiat pe o

concepţie rasistă. El considera ca omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor

si ca viata nu reprezinta nimic altceva decat supravietuirea celor adaptabili. Credea ca

„darwinismul social” are nevoie de lupta intre rase, intocmai cum animalele se lupta pentru hrana

si pentru mentinerea puritatii rasei, astfel incat cei puternici de sangele celor slabi. „Poporul de

stapani” („Herrenvolk”) era de "rasă ariană”, alcatuit fiind din populatiile Europei de Nord. La

baza piramidei rasiale Hitler el plaseaza: negrii, slavii, tiganii si evreii, pentru acestia din urma

avand sentimente de ura exacerbată. Hitler socotea pe evrei drept „un cancer ce roade trupul

Germaniei”, o boala ce trebuie tratata, dupa cum ilustreaza urmatorul citat din „Mein Kampf”:

„Alterarea sângelui si deteriorarea rasei reprezinta singurele cauze care explica declinul

civilizatiilor stravechi; niciodata razboiul nu a ruinat natiunile, ci pierderea puterii lor de

rezistenta – caracteristica exclusiva a sangelui raselor pure. In aceasta lume, oricine nu este de

sorginte sanatoasa poate fi considerat pleava”.

După părerea lui Hitler, nu există nici o alternativă realistă la guvernarea dictatorială.

Înca din timpul anilor petrecuţi la Viena el considerase democratia parlamentara slaba si

ineficienta. Aceasta se opunea traditiilor istorice germane bazate pe militarism si absolutism si,

mai mult, incuraja raspandirea unui rau si mai mare: comunismul.

Cel din urma element al ideologiei naziste era nationalismul de tip agresiv, care se

raspandise ca urmare a conditiilor specifice din Germania ultimilor ani. Armistiţiul din 1918 şi

Tratatul de la Versailles trebuiau reconsiderate, iar teritoriile pierdute trebuiau retrocedate

Germaniei. Dar nationalismul lui Hitler cerea ceva mai mult decat simpla restabilire a

frontierelor din 1914. El dorea crearea unui „Reich” care sa-i cuprinda pe toti acei membrii ai

poporului german ce traiau dincolo de frontierele Germaniei: germanii austrieci, germanii sudeţi,

comunităţile germane ce traiau de-a lungul coastei baltice – toti urmau sa fie cuprinsi in limitele

teritoriale ale noii Germanii.

Totusi, telurile lui Hitler nu se sfârşeau aici. Visa la Germania Mare, o supraputere

capabila sa rivalizeze cu Imperiul Britanic si cu Statele Unite. Un asemenea obiectiv nu putea fi

atins decat printr-o extindere teritoriala de mari proportii. Acesta a fost motivul pentru care

Hitler ceruse „Lebensraum” („spatiu vital”) pentru Germania. Numai prin cucerirea Poloniei,

Ucrainei si Rusiei putea obtine Germania sursele de materii prime.

Initierea „noii ordini” in Europa de est presupunea in acelasi timp atingerea unui obiectiv

important: distrugerea Rusiei, centrul comunismului mondial. El sustinea in „Mein Kampf”:

„Poporului german trebuie să i se asigure teritoriul necesar existenţei sale pe pământ... Oamenii

de acelaşi sânge trebuie sa aparţină unui imperiu (Reich). Poporul german nu are dreptul să se

angajeze într-o politică colonială până in clipa in care nu şi-a adunat copiii între graniţele

aceluiaşi stat. Atunci când teritoriul Reich-ului va cuprinde pe toti germanii si nu-si va mai putea

permite sa ofere acestora conditii decente de trai, numai atunci se va putea vorbi de dreptul

moral, rezultat din nevoile poporului, de a dobandi teritorii străine. Plugul se va transforma in

sabie şi lacrimile razboiului vor deveni pâinea zilnica a generaţiilor urmatoare...

Dreptul la teritoriu devine datorie in cazul in care o mare natiune pare destinată să decadă

dacă nu-si extinde posesiunile. Iar acest lucru este cu atât mai adevărat atunci când natiunea in

cauza nu este o comunitate mica negroidă, ci insăşi Germania-mamă a tuturor celor care au

conferit lumii actuala sa formă culturală. Germania fie va deveni putere mondială, fie va

dispărea. Telul de viitor al politicii noastre externe trebuie sa fie o politica indreptata spre est,

care sa prevadă teritoriile considerate necesare poporului german.”

4. Ideologiile statului nazist

Ideologia economică

Teoria economică nazistă se baza pe interesele locale imediate, dar încerca să se îmbine şi

cu concepţii ideologice economice recunoscute pe plan internaţional.

Politica economică internă era focalizată pe trei obiective principale:

- eliminarea şomajului;

- eliminarea inflaţiei devastatoare;

- extinderea producţiei de bunuri de larg consum pentru a îmbunătăţi standardul (nivelul)

de viaţă al claselor de mijloc şi jos.

Toate aceste obiective ţinteau spre îmbunăţăţirea situaţiei Republicii de la Weimar şi

întărirea partidului. În ceea ce priveşte evoluţia economică, partidul a avut mare succes. Între

1933 şi 1936, PNB al Germaniei a crescut cu o rată anuală de 9,5 %, în timp ce industria luată

singură a crescut în medie chiar cu 17,2 %. Expansiunea economică a scos Germania din criza

economică în care se afla după primul razboi şi a redus drastic şomajul în mai puţin de patru ani.

Consumul public a crescut anual cu 18,7 %, iar consumul particular cu 3,6 %. Mare parte din

această producţie a fost îndreptată însă către maşina de război. De aceea, odată cu începerea

războiului a început să se simtă din nou o presiune economică, dar nu atât de acută ca în timpul

Republicii de la Weimar. Se pare că succesul economiei germane a fost unul dintre motivele

pentru care societatea a fost de acord cu războiul.

Politica economică

Atunci când naziştii au ajuns la putere, cea mai presantă problemă era rata şomajului

foarte ridicată, (peste 40%). Conducerea economică a statului a fost dată pentru început unui

bancher foarte respectat, Hjalmar Schacht. Sub conducerea sa a fost schiţată o nouă politică

economică pentru ridicarea naţiunii. Unele dintre primele măsuri luate a fost desfiinţarea

sindicatelor şi impunerea controlului salariilor.

Guvernul a început să crească masa monetară prin creşterea masivă a deficitului bugetar.

Însă, în acelaşi timp, guvernul a impus o rată a dobânzii de maxim 4,5 %, creând o acumulare

masivă în fonduri de împrumut. Situaţia a fost rezolvată prin crearea unor companii-fantomă care

plăteau pentru bunuri cu obligaţiuni. Cea mai faimoasă dintre acestea a fost compania MEFO, iar

obligaţiunile folosite ca monedă au devenit cunoscute drept „chitanţe mefo”. Deşi s-a promis că

aceste obligaţiuni vor putea fi schimbate pe bani reali, în acest fel prăbuşirea fondurilor a fost

amânată până după prăbuşirea Reichului. Aceste manevre financiare complicate au fost folosite

pentru ascunderea cheltuielilor militare care încălcau Tratatul de la Versailles.

În mod normal, efectele controlului preţurilor combinat cu o mare creştere a masei

monetare ar fi trebuit să ducă la dezvoltarea pieţei negre, dar pedepsele foarte aspre (infractorii

fiind trimişi în lagăre de concentrare sau împuşcaţi pe loc) au împiedicat apariţia fenomenului.

Măsurile represive au ţinut, de asemenea, volatilitatea scăzută, reducând presiunea inflaţionistă.

Noua politică economică a redus importurile pentru bunurile de larg consum şi s-a concentrat pe

producţia de export. Comerţul exterior a fost redus până la aproximativ o treime din nivelul atins

în 1929 pe toată durata perioadei naziste. Controlul asupra valutelor străine a fost extins, ducând

la supraevaluarea mărcii germane. Acestea s-au dovedit soluţii salvatoare în scăderea hotărâtoare

a şomajului.

Industria a rămas în cea mai mare parte nenaţionalizată, iar interesul pentru afaceri a

rămas în continuare motivat de obţinerea profiturilor. Industria a fost însă obligată să folosească

strict cote de aprovizionare şi resurse materiale locale. Toate aceste reglementări erau hotărâte de

comitete administrative compuse din funcţionari ai statului şi reprezentanţi ai sectorului privat.

Concurenţa era limitată atâta vreme cât marile companii erau organizate în comitetele

administrative sus-numite în carteluri. S-au făcut naţionalizări selective ale întreprinderilor care

refuzau să se supună noilor reglementări. Băncile care fuseseră naţionalizate în „Republica de la

Weimar” au fost retrocedate foştilor proprietari, fiecare comitet administrativ având ca membru

şi o bancă care finanţa întreaga organizaţie.

Economia germană a trecut mai târziu sub conducerea lui Hermann Göring, când, la 18

octombrie 1936, Reichstag-ul a anunţat începerea unui plan cincinal pentru a pune economia

germană pe o bază necesară producţiei de război. Planul cincinal s-a terminat din punct de

vedere teoretic în 1940, dar, din acest moment, Göring şi-a făcut o importantă bază a puterii din

prerogativa sa de „conducător al planului cincinal”, care a condus efectiv economia şi

problemele producţiei.

Sub conducerea lui Fritz Todt s-a derulat şi un proiect masiv de lucrări publice, rivalizând

cu New Deal-ul, atât în scop, cât şi în amploare, cea mai importantă realizare fiind reţeaua de

autostrăzi. Odată ce a fost pusă pe picioare, uriaşa organizaţie pe care a creat-o Todt a fost

folosită pentru construirea de buncăre, adăposturi subterane şi tranşee în toată Europa. O altă

latură a noii economii germane a reprezentat-o producţia pentru o reînarmare masivă, având ca

scop creşterea armatei de la un efectiv de 100.000 soldaţi până la câteva milioane.

În 1942 cheltuielile de război sporite şi moartea lui Todt au dus la trecerea la completa

economie de comandă, sub controlul lui Albert Speer

Politica socială. Antisemitismul

Regimul nazist a fost caracterizat prin controlul politic al fiecărui aspect al societăţii cu

scopul atingerii "purităţii rasiale", sociale şi culturale a Arianului, a Nordicului. Arta abstractă şi

arta de avantgardă a fost scoasă din muzee şi expusă în manifestări speciale drept entartete Kunst

(„Artă degenerată”), fiind ridiculizată. Însă mulţimile care vizitau aceste expoziţii de „artă

decadentă” eclipsau de multe ori pe cei care se duceau la expoziţiile de artă oficială. Un exemplu

notabil a fost în ziua de 31 martie 1937, când o mulţime uriaşă a stat la rând să vadă o expoziţie

de „artă degenerată” în München, în timp ce la expoziţia oficială, unde erau puse pe simeze 900

de lucrări aprobate personal de Hitler, a venit doar un grup mic de persoane lipsite de entuziasm.

Naziştii şi-au atins scopurile prin persecutarea şi uciderea celor consideraţi impuri, pricipalele

ţinte fiind evreii, romii, martorii lui Iehova şi homosexualii.

Axiomele ideologice ale nazismului au fost superioritatea rasială ariană, şi

antisemitismul. Ura profundă faţă de evrei a fost tema dominantă a carierei politice a lui Hitler.

S-a speculat foarte mult pe seama motivelor, dar nimeni nu a putut găsi un răspuns satisfăcător.

Cea mai plauzibilă explicaţie o oferă Geoff Layton în lucrarea „Germania: Al Treilea Reich,

1933-1945”: „Hitler a fost produsul, şi nu creatorul unei societăţi deja infestate. În orice caz, ar fi

eronat să-l considerăm un antisemit oarecare. Ura faţă de evrei era obsesivă şi vindicativă şi i-a

influenţat întreaga filosofie politică. Că el a fost în stare să o pună în practică, nu poate fi

explicat decât prin circumstanţele specifce ale Germaniei postbelice: umilinţa suferită la

Versailles şi problemele grave de ordin socio-economic dintre anii 1918-1923 şi 1929-1933. Într-

o asemenea situaţie, Hitler a fost în măsură să exploateze existenţa unei ostilităţi latente

împotriva evreilor şi să o transforme într-o politică radicală a urii”. Oricâte explicaţii s-ar

încerca, faptele şi cifrele sunt covârşitoare: numărul oamenilor ce au căzut victime politicii

hitleriste este tulburător. Şase milioane de evrei au fost exterminaţi în lagărele morţii de la

Auschwitz, Chełmno, Majdanek, Treblinka şi în ghetoul din Varşovia.

Superioritatea rasială ariană a fost introdusă de Hitler în mod treptat, tocmai pentru a

amăgi opinia publică internaţională. Prin legile de la Nürnberg din 1935, evreilor germani li s-a

anulat cetăţenia germană şi li s-a interzis să mai ocupe funcţii în instituţiile statului. Aceste legi

prevedeau că cetăţenia germană putea fi deţinută numai persoanele de origine germană; de

asemeni, a fost impusă interdicţia căsătoriilor mixte dintre evrei şi etnicii germani precum cea a

relaţiilor extraconjugale mixte Cei mai mulţi evrei germani angajaţi şi-au pierdut slujbele,

locurile lor de muncă fiind luate de şomerii consideraţi corespunzători din punct de vedere etnic-

rasial („arieni”). La 9 noiembrie 1938 naziştii s-au dedat la un pogrom împotriva evreilor,

acţiunea organizată pe plan naţional fiind denumită Kristallnacht (noaptea de cristal). S-a folosit

acest nume deoarece numeroasele geamuri şi vitrine sparte făceau ca străzile să pară acoperite cu

cristal. Actualmente pentru acest act nazist samavolnic se foloseşte denumirea Pogromnacht -

noaptea pogromului. Drept consecinţă a situaţiei create, peste o sută de evrei au fost omorâţi şi

circa 20.000 trimişi în lagăre de concentrare până în septembrie 1939, proprietăţile fiindu-le

confiscate de statul nazist.

Punctul culminant al acestor crime antisemite a fost atins la Conferinţa de la Wannsee, în

cadrul căreia înalţi funcţionari de stat din partidul nazist şi guvern au decis "Soluţia finală în

chestiunea evreiască", la cererea expresă a lui Hitler.

Naziştii au iniţiat şi alte programe de exterminare a membrilor „slabi” sau „nepotriviţi”

din populaţia germană. Este vorba de programul de eutanasie T-4, în timpul desfăşurării căruia

au fost ucişi zeci de mii de germani handicapaţi şi bolnavi incurabili. Această măsură animalică a

fost luată în cadrul eforturilor de „menţinere a purităţii rasei superioare germane” (Herrenvolk),

după cum spuneau propagandiştii nazişti. Tehnicile de asasinare în masă experimentate în timpul

acestei perioade au fost folosite mai târziu şi în holocaust. Tot ca urmare a legilor din 1933, peste

400.000 de persoane considerate ca având defecte genetice, o gamă care acoperea bolile

începând de la cele mintale şi până la alcoolism, au fost supuse sterilizării obligatorii.

Persecutarea minorităţilor a continuat atât în Germania cât şi în teritoriile ocupate sau

dependente. Din 1941 evreilor li s-a impus purtarea în public a unui ecuson cu steaua lui David

pe fond galben cusut pe haine. Evreii au fost mutaţi în majoritate în ghetouri, unde au fost izolaţi

de restul populaţiei. În ianuarie 1942, la Conferinţa de la Wannsee, sub conducerea lui Reinhard

Heydrich, a fost schiţată aşa-zisa „Soluţia finală a problemei evreieşti” (Endlösung der

Judenfrage) din Europa. Din acest moment până la terminarea războiului, aproximativ şase

milioane de evrei, dar şi alţii (homosexuali, slavi, prizonieri politici), au fost exterminaţi în mod

sistematic, şi peste zece milioane de oameni au fost reduşi cu forţa la starea de sclavi. Acest

genocid este denumit Holocaust, iar în limba ebraică Şoa. Germanii foloseau termenul eufemistic

Endlösung — „soluţie finală”. Mii de oameni erau transportaţi zilnic în lagărele de exterminare

(supranumite şi „fabricile morţii”) sau în lagărele de concentrare (Konzentrationslager, abreviat

oficial KL şi postbelic KZ, pronunţat ca-ţet). Lagărele de concentrare (unele dintre ele foste

centre de detenţie transformate mai apoi în uzine pentru uciderea în masă) aveau facilităti pentru

exploatarea muncii de sclavi a întemniţaţilor şi pentru asasinarea condamnaţilor şi distrugerea

rămăşiţelor lor. Intenţia a fost mai întâi internarea în lagărele de concentrare, de unde internaţii

urmau să fie mutaţi şi ucişi în lagărele de exterminare din Răsărit (Polonia ş.a.).

Cercetări de dată recentă au arătat că naziştii s-au bucurat de sprijinul populaţiei până

târziu, spre sfârşitul războiului, în principal datorită programelor de asistenţă socială.

Ideologia internaţională

Din punct de vedere internaţional, partidul nazist credea că o conspiraţie internaţională a

marilor bancheri a creat criza economică din anii 1930. Capul acestei conspiraţii era considerat

ca fiind un grup de evrei, ceea ce motiva încă o dată distrugerea acestei etnii în timpul

Holocaustului. Aceste organizaţii ale bancherilor erau binecunoscute în acea vreme şi se ştia că

puteau influenţa statele naţionale prin extinderea sau retragerea creditelor. Influenţa nu se limita

la statele mici, precum stătuleţele germane care au precedat crearea naţiunii germane din anii '70

din secolul al XIX-lea, ci putea privi chiar şi marile puteri europene începând cu secolul XVI. De

altfel multe companii transnaţionale din perioada secolelor XVI-XIX (Dutch East India

Company, de exemplu) au fost create special pentru a se angaja în războaie în locul guvernelor,

şi nu invers.

Se poate spune că partidul nazist era împotriva puterii companiilor multinaţionale în

raport cu statul-naţiune. Această opinie era comună cu cea a partidelor politice de centru-stânga

şi chiar cu grupurile politice anarhiste din partea opusă în spectrul politic.

Partidul nazist avea o concepţie foarte limitată despre economia internaţională. După cum

spune şi numele naţional-socialist, partidul dorea să încorporeze resursele companiilor

internaţionale în Reich cu forţa, şi nu prin comerţ. În loc ca statul să ceară companiilor bunuri

din producţia industrială şi să aloce materiile prime necesare la producţia lor (ca în sistemul

comunist/socialist), statul plătea pentru aceste bunuri. Aceasta permitea preţului să joace un rol

esenţial în ceea ce priveşte informaţia în legătură cu lipsa de bunuri sau necesarul de capital în

tehnologie sau munca pentru a produce bunuri.

De asemenea, o structură sindicalistă superficială era prezentă în companii - atât partidul

fascist german cât şi cel italian au început lupta politică, fiind mişcări sindicale ale muncitorilor,

dar devenind dictaturi (în cazul german, regim totalitar). Ideea s-a păstrat în timp, anume se

doreşte uneori un control al statului pentru eliminarea conflictelor potenţiale din relaţiile dintre

patronat şi muncitori.

Nazismul şi religia

Relaţia dintre nazism şi creştinism poate fi descrisă ca fiind complexă şi controversată.

Hitler folosea simbolistica creştină pentru propriile sale scopuri, dar rămâne sub semnul

întrebării măsura în care Hitler se considera creştin. Unii scriitori creştini îl considerau ateu,

ocultist sau chiar satanist.

Naziştii considerau că religiile care recunoşteau „adevărurile” lor erau „religii adevărate”,

iar cele care predicau iubirea şi „toleranţa în contradicţie cu faptele” erau „religii false”.

Mulţi preoţi catolici s-au opus nazismului din cauza incompatibilităţii lui cu morala

creştină. La fel ca oponenţii politici, mulţi din aceşti preoţi au fost trimişi în lagăre de

concentrare. Dar ierarhia superioară a bisericii inclusiv papa Pius al XII-lea a acceptat cu relativă

pasivitate această doctrină, şi încă şi în ziua de astăzi persistă controversele privind prezumtiva

complicitate a papei Piux al XII-lea.

5. Al doilea război mondial

Pe durata celor 12 ani cât au fost la putere, naziştii au trimis armate importante de-a

lungul şi de-a latul Europei continentale, excepţie făcând Elveţia, Spania, Portugalia, Andora,

Vaticanul, Suedia şi zonele din preajma Munţilor Urali. Acţiunile belicoase au avut menirea

creării Germaniei Mari, cu capitala la Berlin, redenumită Welthauptstadt Germania („Germania,

capitala lumii”). Noua Germanie urma să cuprindă între graniţele ei pe toţi aparteneţii la

Herrenrasse (cetăţenii de origine germană "pură"). Acestă politică s-a soldat prin exterminarea a

aproximativ 11 milioane de oameni de diverse etnii şi categorii social-politice: evrei, rromi,

opozanţi politici (liberali, comunişti ş.a.), marginalizaţi ai societăţii (handicapaţi, homosexuali),

în plus zeci de milioane de combatanţi şi civili din zonele de lupte au căzut victime ale războiului

declanşat şi purtat de nazişti.

1936 – Hitler a ocupat Zona renana

Cu sprijinul populatiei, al ofiterilor din armata, al marelui capital industrial bancar, s-a

declansat prigoana impotriva evreilor considerati vinovati pentru infrangerea din 1918 si un

pericol pentru rasa ariana. Din 1938 a fost declansata politica "spatiului vital"-Lebensraum, prin

ocuparea Austriei -Anschluss (martie1938), a regiunii sudete (octombrie 1938), a intregii

Cehoslovacii (martie 1939), care a fost transformata in "Marele Protectorat al Cehiei si Boemiei"

si Statul Slovac aliat Germaniei.

23 august 1939, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov1 septembrie 1939 - atacul

impotriva Poloniei si declansarea celui de-al doilea razboi mondial.

In 1939 acţiunile germane au dus la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial în

Europa. Polonia, Franţa, Danemarca, Norvegia, Belgia şi Olanda au fost invadate. La început,

Anglia nu a putut face mult pentru a-i ajuta aliaţii europeni, iar Germania a supus Marea Britanie

unui bombardament aerian intens pe durata bătăliei Angliei. După invadarea Greciei şi a

nordului Africii, Germania a atacat Uniunea Sovietică în 1941, şi a declarat război şi SUA după

atacul japonez asupra bazei navale de la Pearl Harbor, Hawaii, din acelaşi an.

In perioada 1938-1943, nazismul a afirmat statutul special al populatiei germane,

conform cu conditia ei de "rasa superioara" in cadrul celui de-al treilea Reich, sustinut de

sprijinul serviciilor secrete care controlau intregul sistem social-politic. Pentru reducerea

opozitiei si "curatirea rasei" germane au fost infiintate lagare, dupa modelul celor existente deja

in URSS. In lagare au fost inchisi pentru "reeducare" adversarii politici, apoi evreii din

Germania. Dupa cucerirea Europei, evreii au fost inchisi in numeroase lagare de munca sau de

exterminare aplicandu-se inmpotriva lor, cum am spus mai sus, "Solutia finala"-exterminarea

fizica totala. Dupa infrangerea Germaniei in mai 1945 regimul totalitar nazist a fost desfiintat.

În paralel cu Holocaustul, naziştii au dus o politică dură de cucerire, colonizare şi

exploatare a teritoriilor capturate de la Uniunea Sovietică şi de la Polonia şi a populaţiei lor

slave, ca parte a Generalplan Ost (planul general pentru est). Conform estimărilor, 20 de

milioane de civili sovietici, 3 milioane de polonezi ne-evrei şi 7 milioane de soldaţi ai Armatei

Roşii au fost ucişi în ceea ce ruşii au numit Marele război pentru apărarea Patriei. Planul nazist

era să extindă Lebensraum („spaţiul vital”) german spre est, dar pretextul lor oficial era acela al

apărării civilizaţiei occidentale împotriva bolşevismului.

Începând cu februarie 1943, după victoria de la Stalingrad, sovieticii au început o

puternică contraofensivă împotriva armatelor germane, obţinând în luna iulie o altă izbândă

răsunătoare în bătălia de tancuri de la Kursk-Oriol. Până în februaruie 1944, armatele naziste au

fost forţate să se retragă spre vest, până la fosta graniţă a Poloniei, dând speranţe că războiul se

va termina curând. Aliaţii au deschis în cele din urmă un al doilea front în Normandia în iunie

1944, dar sovieticii reuşiseră deja să întoarcă soarta războiului împotriva naziştilor, în principal

datorită eforturilor lor umane, cu numai aproximativ 5 - 15 % din materialele de aprovizionare

venite din vest. Trupele sovietice care avansau spre vest au făcut joncţiunea cu cele ale aliaţilor

lor occidentali pe fluviul Elba la 26 aprilie 1945 în dreptul localităţii Torgau.

La 30 aprilie 1945, cum sovieticii pătrunseseră până în centrul capitalei Berlin, Hitler s-a

sinucis. În perioada 4 – 8 mai 1945, forţele armate germane s-au predat necondiţionat. Acesta a

fost sfârşitul celui de-al doilea război mondial în Europa şi, odată cu crearea Comisiei Aliate de

Control la 5 iunie 1945, cele patru Puteri Aliate „şi-au asumat suprema autoritate în ceea ce

priveşte Germania” (Declaraţia cu privire la înfrângerea Germaniei, Departamentul de Stat al

SUA, Seria "Tratate şi alte acte internaţionale" nr. 1520).

Prăbuşirea celui de-al Treilea Reich

Împingerea Germaniei în război a fost, de fapt, primul semn al începutului sfârşitului

Hitler. Cu toate victoriile de început dintre anii 1939-1941, Hitler şi conducerea militară a

Germaniei au făcut marea greşeală de a-şi subestima inamicii, Marea Britanie şi Uniunea

Sovietică, precum şi greşeala de a începe un război pe două fronturi, cu aceste două puteri. Orbit

de succesele înregistrate de „războiul fulger” (Blitzkrieg), Hitler a dat semnalul Operaţiunii

Barbarossa, care prevedea invadarea Uniunii Sovietice printr-o campanie rapidă, înainte de

venirea iernii. Invazia a început la 22 iunie 1941. Hitler primeşte o nouă lovitură în luna

decembrie a aceluiaşi an prin intrarea în război a Statelor Unite ale Americii. Înverşunarea

sovieticilor, noroiul, apoi nămeţii şi frigul iernii au oprit înaintarea Germaniei. Hitler a rămas

convins că victoria finală era posibilă, ceea ce dovedeşte că-şi pierduse clarviziunea militară ce îl

caracterizase la începutul războiului. În 1943, armata germană se afla în defensivă, pierzând

iniţiativa şi, treptat, toate visurile lui Hitler s-au sfârşit, lăsând în urmă o Europă distrusă şi

şaizeci de milioane de victime.

Moartea lui Hitler - varianta general acceptată

La 30 aprilie 1945, în toiul ultimelor lupte grele în Berlin, când trupele sovietice se aflau

la mică distanţă de cancelaria Reich-ului, Hitler s-a sinucis, muşcând o capsulă de cianură şi

împuşcându-se. Trupul lui şi cel al Evei Braun (cu care se cununase în ziua precedentă) au fost

depuse în craterul unei bombe, stropite cu benzină de Otto Günsche şi alte ajutoare din

Führerbunker şi li s-a dat foc când Armata Roşie se apropia şi continuau bombardamentele.

Înainte de a se sinucide, Hitler îşi otrăvise câinele pentru a testa otrava.

La 2 mai, Helmuth Weidling a capitulat şi a predat Berlinul fără condiţii sovieticilor.

Când au ajuns la cancelarie, forţele sovietice au găsit trupul Hitler şi au efectuat o autopsie

folosind amprente dentare pentru identificare. Rămăşiţele lui Hitler şi ale Evei Braun au fost

îngropate secret de SMERŞ (organizaţia „Smert Şpionam”) la sediul acesteia din Magdeburg.

Potrivit Serviciului Federal Rus de Securitate, un fragment de craniu uman păstrat în arhivele

sale şi expus într-o expoziţie din anul 2000 provine din rămăşiţele pământeşti ale lui Hitler.

Totuşi, autenticitatea craniului este pusă sub semnul întrebării de mai mulţi istorici şi cercetători.

În mai 1945, Germania era complet ruinată şi nicidecum o „Germanie mare” în stare să

distrugă Rusia bolşevică sau să creeze o nouă ordine mondială bazată pe supremaţia aşa-zisei

rase „ariene”.

6. Consecintele prabusirii celui de-al treilea Reich

Puterile victorioase au împărţit Germania mai întâi în 4 zone de ocupaţie. La Conferinţa

de la Potsdam graniţele germane din zona sovietică de ocupaţie au fost mutate către vest, cea mai

mare parte a teritoriului fiind dată Poloniei, ca o compensaţie pentru pierderea teritoriilor

răsăritene poloneze în favoarea Uniunii Sovietice. Aproximativ jumate din Prusia Orientală

germană a fost anexată de către URSS, zonă numită în zilele noastre Kaliningrad. Exodul

germanilor din Europa Răsăriteană, care a fost iniţiat de Pactul Molotov-Ribbentrop, a fost

terminat după război, când practic toţi germanii din Europa Centrală au fost "reaşezaţi" (alungaţi)

la vest de linia Oder-Neisse, mutare care a afectat aproximativ 17 milioane de etnici germani.

Zonele de ocupaţie franceză, americană şi engleză au devenit mai târziu Germania de Vest, în

timp ce zona sovietică a devenit Germania Răsăriteană comunistă. Germania de Vest s-a refăcut

din punct de vedere economic până la sfârşitul anilor ’60, proces denumit Wirtschaftswunder –

"miracol economic", în principal datorită ajutorului economic american primit prin Planul

Marshall, în timp ce Estul s-a refăcut mai încet sub comunism, în mare parte datorită reparaţiilor

de război plătite Uniunii Sovietice şi ca efect al economiei planificate centralizate.

După război, mulţi nazişti de rang înalt au fost judecaţi, condamnaţi în Procesul de la

Nürnberg, iar unii chiar executaţi pentru crime de război şi crime împotriva umanităţii.

După război, mai mulţi lideri nazişti care au supravieţuit războiului au fost puşi sub

acuzare de Tribunalul Aliat la Procesele de la Nürnberg pentru crime împotriva umanităţii. O

mică parte dintre ei au fost condamnaţi la moarte şi au fost executaţi, dar cei mai mulţi au fost

eliberaţi după cel mult 10 ani de închisoare, invocându-se motive medicale sau vârsta înaintată.

În anii ’60, ’70 şi ’80 s-au făcut mai multe eforturi în Germania de Vest pentru judecarea celor

care s-au făcut direct responsabili de crime împotriva umanităţii, (de exemplu: Procesele de la

Auschwitz). Cu toate acestea, mulţi dintre cei care nu au fost printre conducătorii importanţi au

continuat să trăiască nestingheriţi în toată această perioadă şi mai târziu, în timp ce alţii au reuşit

să fugă şi să se ascundă în alte ţări.

Spre sfârşitul secolului XX în mai multe ţări din lume au apărut mişcări neonaziste, ca de

exemplu în Statele Unite, Germania şi alte ţări europene. Aceste tendinţe sunt deseori asociate cu

tinerii neonazişti. De asemenea, în multe ţări din Europa occidentală s-a observat recent o

creştere a importanţei partidelor naţionaliste (Austria, Franţa; în Germania unele partide cu

tendinţe neonaziste chiar au câştigat în alegeri cîteva locuri în parlamentele unor Land-uri.

Partidele clar neonaziste sunt însă interzise prin lege.

Copiii naziştilor, cei născuţi în teritoriile ocupate de armata nazistă şi care au avut ca taţi

soldaţi germani, inclusiv copiii Lebensborn, au fost uneori victimele diverselor represalii

necontrolate, neoficiale

În toate statele europene în care au existat mişcari fasciste s-au luat măsuri legale pentru

pedepsirea membrilor fostelor partide naziste sau fasciste. Totuşi, unii dintre foştii conducători

nazişti au găsit mijloace de a se adapta noilor circumstanţe.

Cel de-al Treilea Reich s-a supranumit „Reichul milenar” (sau „Reichul de o mie de

ani”), întrucât fondatorii lui sperau ca el să dăinuiască cel puţin atâta, aidoma Sf. Imperiu Roman

de Naţiune Germană. Partidul nazist (NSDAP) a combinat simbolurile tradiţionale germane cu

simbolurile naziste în încercarea de a forţa percepţia că toate erau identice. Astfel, Partidul nazist

a folosit termenul de „Al Treilea Reich” sau „Reichul milenar” pentru a face legătura dintre aşa-

numitul trecut glorios şi viitorul, care se sugera că urma să fie de asemeni glorios. În momentele

sale de glorie, cel de-al Treilea Reich controla cea mai mare parte a Europei. Totuşi, din cauza

înfrângerilor suferite în 1944 pe frontul de răsărit din partea Uniunii Sovietice, şi pe frontul de

vest din partea aliaţilor anglo-americani, în Al Doilea Război Mondial, „reichul milenar” nu a

rezistat decât 12 ani, din 1933 până în 1945. Datorită acestei durate scurte, unii istorici numesc

Germania Nazistă şi „reichul de 12 ani”. Există dovezi că Hitler însuşi nu agrea denumirea

Drittes Reich, datorită faptului că ar fi sugerat o poziţie inferioară predecesorilor săi.

Realizările politice şi economice ale naziştilor din primii ani cāt şi efortul de a-şi plasa

activităţile īntr-un cadru legalau condus la o largă susţinere a regimului, uneori chiar şi din partea

acelora care nu se considerau nazişti.

BIBLIOGRAFIE

1. Gherman Rozanov, Ultimele zile ale lui Hitler, Bucureşti, Editura Politică, 1962

2. Max Weinrich, traducere R. P. Gheo, Universităţile lui Hitler: contribuţia intelectualilor

la crimele Germaniei împotriva evreilor, Iaşi, Polirom, 2000.

3. Anton Joachimsthaler, Sfarsitul lui Hitler, Editura Lider, 1997

4. Jean-Claude Lescure, Fascismul si nazismul, Editura: Institutul European, 2002

5. Claude David, Hitler si nazismul, Editura: Corint, 2002

6. www.wikipedia.ro