www.cimec.ro

www.cimec.ro

www.cimec.ro

1

CAPITOLUL I.

MUZEUL DE ISTORIE ROMAN – ISTORIC

CAPITOLUL I. A - 1957 - 1978 Teritoriul pe care se întinde oraşul Roman este format din terasa de confluenţă a râurilor Moldova şi Siret şi terasa inferioară joasă a Siretului. Dealurile, care străjuiesc oraşul în partea de Est, fac parte din Podişul Moldovei şi au înălţimi ce nu depăşesc 300 m, iar partea de vest, coboară în pantă lină spre valea Moldovei, piemontul Dulceştilor, care face legătura cu zona subcarpatică. Beneficiind de o aşezare geografică excelentă, la contactul unor unităţi fizico-geografice variate, oraşul Roman şi-a asigurat dezvoltarea funcţiilor economice complexe apărute în diferite etape ale evoluţiei sale, prin apropierea de diferite resurse de materii prime, de alte centre importante din Moldova, prin existenţa unor zone agricole fertile din jur şi prin situarea la un nod de comunicaţie foarte important. Spre el gravitează variate produse specifice zonelor de munte, deal şi şes. Prima menţiune documentară o aflăm dintr-o „listă a oraşelor ruseşti îndepărtate şi apropiate”, alcătuită prin 1388 – 1391, unde este amintit cu numele de „Târgul lui Roman pe Moldova”. Primul document local care aminteşte de Roman este uricul din 30 martie 1392, dat în „cetatea noastră a lui Roman Voievod”, unul din cele mai frumoase documente din sec. al XIV-lea, cu pecete atârnată, aflat la Arhivele Statului Bucureşti.

Oraşul Roman datează din ultimii ani ai sec. al XIV-lea după cum arată cercetările efectuate şi „nu poate fi mai vechi decât cetatea în jurul căreia s-a format”. Cetatea muşatină ocupa platoul care domina valea Moldovei, acolo unde este astăzi Parcul Zoologic. Cetatea aceasta era de fapt cea mai sudică fortificaţie moldovenească de la sfârşitul sec. al XIV-lea, construită în ultima parte a domniei lui Petru Muşat, când era asociat la domnie cu fratele său Roman. Aşezării de la Roman, care avea de la început un caracter meşteşugăresc şi comercial, domnia i-a acordat o atenţie deosebită. În anul 1403 întâlnim primul „vornic din Târgul Romanului”, care va face parte şi din sfatul domnesc.

Aceasta arată că oraşul avea o organizare administrativă şi politică. În biserica Sf. Vineri din Roman a fost înmormântată soţia lui Roman-Vodă şi mama lui Alexandru cel Bun – doamna Anastasia. Alexandru cel Bun ridică biserica de aici la „rangul de episcopie”, prima creată de acest domnitor, căreia îi face numeroase danii.

Acelaşi domnitor ridică prestigiul oraşului şi prin tratatul comercial din 8 oct. 1408, cât şi prin încheierea tratatului cu polonii, din 1418 la Roman. Târgul Roman este reprezentat şi la Conciliul de la Constanţa (Baden) din 1415. Într-o anumită perioadă – după moartea lui Alexandru cel Bun şi până în sec. al XVI-lea – oraşul este cunoscut şi sub numele de „Târgul de Jos” el fiind şi reşedinţa „Tării de Jos”. Tot de atunci, Episcopia din Roman devine o a doua mitropolie – a „Ţării de Jos” – denumire folosită şi de Ştefan cel Mare în documentele pe care le emite.

www.cimec.ro

2

În primii ani ai domniei, când pregătea ţara pentru atacurile pe care avea să le susţină cu turcii Ştefan cel Mare ridică la confluenţa Moldovei cu Siretul, la 5 km de Roman, o cetate, cunoscută din documente sub numele de Cetatea Nouă a Romanului. Un document din 15 sept. 1466 vorbeşte de această cetate şi de primul ei pârcălab, panul Oancea. Importanţa deosebită ce o acordă domnia acelei zone fortificate, poate fi observată şi din faptul că pârcălabul de Roman semna printre primii dregători actele domneşti. Astfel, după 1500 pârcălabul de Cetatea Nouă semna al treilea după cei de Hotin şi Neamţ, iar în 1539 Zbierea, pârcălabul de Roman, semnează printre marii dregători, după Rareş şi fiul acestuia. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Romanul a fost nu numai centru militar puternic dar şi unul religios, căruia şi din acest punct de vedere el i-a acordat aceeaşi atenţie. Urmaşii lui Ştefan cel Mare nu au încetat să acorde importanţă factorului religios. Astfel, Petru Rareş începe zidirea unui nou locaş de cult la Roman, în anul 1542, care a fost terminat abia în 1550 de către fiii săi din cauza unor neînţelegeri cu meşterii zidari. Mai târziu, la 1568, domniţa Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu va construi biserica Precista Mare, iar Ştefan Tomşa îşi va lega numele de Roman prin ctitoria sa, biserica „Sfinţii Voievozi”. Prin poziţia sa geografică Romanul constituie un principal nod comercial unde se întâlneau cele mai diverse mărfuri specifice atât zonelor muntoase cât şi celor de dealuri şi de şes. Romanul este cunoscut cu numele de târg încă din 1408, dintr-un document al lui Alexandru cel Bun. Începând cu această dată Romanului nu i se mai dă denumirea de „gorod” sau „fortăreaţă”. Se face trecerea de la o stare simplă militar-administrativă, la alta mai avansată economică şi social-politică, aceea de târg. În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, Romanul ocupa primele locuri în ceea ce priveşte numărul de negustori. Astfel, la 1550, din 157 negustori din 17 oraşe moldovene care făceau comerţ cu Braşovul, Romanul avea 27. Apariţia în sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea a trei biserici de breaslă, Biserica Armenească, Sf. Neculai, Precista Mică, dovedeşte prosperitatea acestor organizaţii, care se constituiau nu numai după meserii ci şi pe naţionalităţi, grupuri etnice sau chiar stare materială. Această organizare în bresle a rămas în vigoare până la Regulamentul Organic, când se trece la o nouă formă. Schimbarea formei de organizare nu a micşorat activitatea meşteşugărească sau negoţul ci, din contra, l-a amplificat. Astfel, în 1845 Romanul figura printre primele 5 oraşe ale

www.cimec.ro

3

Moldovei (al patrulea în ordinea importanţei economice, având populaţia alcătuită în proporţie de 30% familii de meşteşugari şi 34% familii de negustori. Trama stradală s-a păstrat aproape aceeaşi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Au dispărut doar câteva străzi înghiţite de blocurile din zona Ştefan cel Mare, Piaţă şi N. Titulescu. Important este faptul că s-au descoperit cu prilejul construirii blocurilor de pe Ştefan cel Mare, porţiuni din această stradă, pavată cu lemn, una din aceste porţiuni se află în capătul dinspre Precista Mare iar a doua în zona clădirii vechi a Telefoanelor. Lemnele erau aşezate perpendicular pe linia de circulaţie. În zona Telefoanelor s-a observat, la ambele capete, existenţa unui şanţ de scurgere a apei, marcat de pari înfipţi în pământ care susţineau un jgheab – nu s-a putut observa unde se scurgeau apele astfel colectate de pe stradă. Romanul este printre puţinele oraşe din ţară care avea asemenea străzi. După câte se pare, doar pe Ştefan cel Mare exista un asemenea pavaj. Oraşul subteran a fost construit în sec. al XVII-lea odată cu amploarea comerţului intern şi internaţional ce se desfăşura în Roman încă de la începuturile sale. Atunci a luat avânt o viaţă economică suficient de puternică pentru a obliga negustorii din acea vreme să caute o metodă sigură de păstrare a mărfurilor, mai ales a celor perisabile (agricole). Astfel au început construcţiile subterane care se desfăşurau pe întreaga suprafaţă a oraşului medieval, cu predilecţie în zona sa comercială. Ele constituiau adevărate frigidere ale oraşului. Au apărut mai ales pe lângă fostele hanuri sau magazine ale acelor timpuri. În jurul lor s-au ţesut, de-a lungul timpului, numeroase legende, care, deşi frumoase nu reprezintă adevăruri, deoarece nu există nici o dovadă palpabilă şi nici nu se puteau realiza la dimensiunile din poveşti. Ne referim, în special la „tunelul” care leagă Episcopia de Cetatea Nouă a Romanului, intrat în legendă, prin faptul că ar fi fost construit de Ştefan cel Mare. Această construcţie nu este confirmată de cercetările arheologice şi nici nu putea fi realizată la dimensiunile legendei. Ca orice legendă, este frumoasă şi este bine să existe, dar cercetările arheologice au infirmat această supoziţie. Pentru realizarea acestui tunel nu existau nici condiţiile tehnice pentru a fi înfăptuit, avea nevoie de aerisire, de anumite dimensiuni şi nu se justifica nici utilitatea. Duşmanul l-ar fi făcut inutilizabil într-un timp foarte scurt, făcând foc doar la unul din capete. Toţi oamenii lui Ştefan ar fi murit sufocaţi. Galeriile au fost construite în secolele XVII-XVIII, de la Episcopie până în str. Dobrogeanu Gherea. În acest perimetru, aceste galerii reprezentau depozitele negustorilor, pentru mărfurile venite din Sud, în special din Braşov, dar şi produse ale comerţului între Marea Neagră şi Marea Baltică, realizat pe cea mai circulată arteră comercială, o adevărată coloană vertebrală – Valea Siretului. Galeriile, săpate la adâncime aveau temperatura constantă şi de aceea, erau considerate adevărate antrepozite pentru păstrarea produselor alimentare. Construirea lor a fost avantajată de stratul de loes ce permitea realizarea de galerii prin cotlonire. Intrările erau sub formă de arcadă – boltă, cu trepte din piatră, lemn sau sub formă de gârlici – pentru alunecarea butoaielor. În afara galeriilor din acest perimetru, au mai fost construite beciuri familiale, tot cu rost de depozitare. Când au fost descoperite, aceste galerii erau curate, doar intrările erau obturate cu gunoaie. Din acest motiv, aceste galerii nu au mai fost folosite în epoca modernă, ci doar porţiuni din ele, cu rol de beciuri. Apariţia electricităţii şi a frigiderelor le-au făcut inutilizabile la dimensiunile secolelor XVII – XIX. Multe din ele au fost distruse definitiv, aşa cum s-a întâmplat odată cu construirea pietonalului Ştefan cel Mare. Circulaţia cu vehicule grele şi construcţii la dimensiuni mari în zona pietonalului nu era potrivită. Suprapunerea acestor galerii, uneori câte două sau chiar trei, ajungându-se la adâncime de depăşea 10 m, au făcut din strada comercială a oraşului un adevărat pericol. Sistematizarea impusă în această zonă, în anii 70, a creat probleme deosebite constructorului. Aşa a apărut, din necesitate, o stradă cu o configuraţie cu totul inedită, care poate constitui o recompensă pentru dispariţia unei străzi cu semnificaţii istorice, care mai păstra multe elemente de arhitectură din secolele XVIII – XIX. Deşi aceste subterane nu au fost construite la aceeaşi dată şi de un singur antreprenor sau de conducerea târgului, ele reprezintă, din punct de vedere constructiv, un sistem care caracterizează o epocă plină de evenimente, mai ales comerciale, ce aduceau prosperitate acestui oraş, demonstrând, totodată rolul său de centru de schimb al Moldovei. Nu întâmplător în epoca în care au fost amenajate aceste galerii,

www.cimec.ro

4

Romanul se situa pe locul 4 între oraşele din Moldova în ceea ce priveşte numărul de negustori şi volumul mărfurilor vândute. Multe din personalităţile culturale ale evului mediu românesc sau ale epocii moderne s-au născut, au trăit ori au făcut popas în oraşul Roman. Primul dintre aceştia a fost episcopul Macarie, care a trăit la Roman între 1531 şi 1558. Între 1606 şi 1612 a trăit la Roman cunoscutul miniaturist ctitorul Dragomirnei – Anastasie Crimca. Între 1665 şi 1671 episcopul Dosoftei a tradus şi versificat la Roman Psaltirea, tipărită apoi la Uniev, în 1673. Marele nostru cronicar Miron Costin, care avea o moşie în apropiere, şi-a găsit un sfârşit tragic la Roman, în dec. 1691. Un alt reprezentant al culturii moldovene din sec. XVIII care a trăit şi creat la Roman a fost episcopul Leon Gheuca, posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci ale vremii. El a tradus cărţi din operele lui Seneca şi Platon, dispunând copierea şi traducerea unor lucrări laice. De Roman este legată şi o parte a activităţii marelui cărturar Veniamin Costache, care a fost episcop la Roman între 1796 şi 1803. La 24 iun. 1818 s-a născut şi a copilărit la Roman marele om de ştiinţă şi cultură, primul inginer agronom român Ion Ionescu de la Brad. La 31 mai 1831 s-a născut la Roman George Radu Melidon, fost profesor la Academia Mihăileană, care în ultima parte a vieţii a revenit la Roman ca profesor la Gimnaziul Roman-Vodă. Într-o casă de pe strada Smirodava s-a născut la 5 sept. 1850 celebrul chimist Costantin I. Istrati. Între 1879 şi 1892 a fost episcop la Roman Melchisedec Ştefănescu, membru al Academiei Române. Printre alţi mari scriitori care au avut strânse legături cu Romanul amintim pe: Garabet Ibrăileanu, Cezar Petrescu, al cărui roman „Apostol” îşi are ca model pe fostul profesor de la Gimnaziul „Roman-Vodă” – Nicolae Apostol, cel care a îndrumat primii paşi în literatură şi lui Mihail Sadoveanu; în timpul primului război mondial scriitorul Ion Agârbiceanu a locuit cu familia în acest oraş iar la 1894 s-a născut la Cotu-Vameş, peste apa Moldovei, poeta Otilia Cazimir. Tot în Roman a văzut lumina zilei marele compozitor Paul Ciuntu (1866 – 1958); Sergiu Celibidache, Jean Mihail – pionier al cinematografiei româneşti; Alexandru Zirra (1883 – 1946); Mihail Jora (1891 – 1951) şi multe alte personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti. Sec. al XIX-lea dă o nouă faţă Romanului, în special după Regulamentul Organic când, prin legea din 1834, a fost împărţit în patru cvartale şi devine judeţul Roman. Oraşul începe să fie luminat cu felinare. Unirea Principatelor a imprimat oraşului o activitate febrilă, Romanul fiind un puternic centru unionist, dintre reprezentanţii unionişti în Divanul ad-hoc au făcut parte Ioan Vasile Levărdă şi Dimitrie Matcaş. În rândul celor care au luptat cu toată ardoarea pentru unire au fost: Ion Ştefănescu-Românul, Alexandru Teodori, Alecu Russo, C-tin Brăiescu. Alegerea lui Cuza în Moldova şi Muntenia a produs un entuziasm deosebit în rândul romaşcanilor. Locuinţa deputatului Ion Vasile Levărdă a fost luată cu asalt de bucurie de către locuitori. Stejarul Unirii din Roman stă mărturie luptelor pentru marele act ce s-a înfăptuit la 24 ian. 1859. Oraşul şi judeţul Roman au adus o contribuţie însemnată prin donaţii băneşti şi materiale la războiul pentru independenţă din 1877 – 1878. la aceasta adăugăm faptul că primul detaşament care atacă reduta Griviţa a fost din Regimentul 14 Dorobanţi Roman. Prima întreprindere industrială mai însemnată a luat fiinţă în anul 1900, când îşi începea producţia Fabrica de Zahăr, construită cu capital belgian. În preajma primului război mondial a luat fiinţă un atelier pentru reparaţii cu caracter militar, transformat ulterior în Arsenalul Armatei. Industria oraşului între cele două războaie mondiale se limita la întreprinderi de proporţii mici, cu caracter meşteşugăresc, care fabricau produse alimentare: ulei, bomboane, marmeladă; industria pielăriei şi blănăriei precum şi câteva ateliere pentru fabricarea săpunului, articole din sârmă, fabrici de teracotă, cărămidă etc.

www.cimec.ro

5

În perioada dintre cele două războaie mondiale îşi fac apariţia numeroase publicaţii, în marea lor majoritate cu caracter politic, literar şi cultural, care au atras multe din condeiele iscusite ale epocii,. Dintre romaşcani, o activitate publicistică şi ştiinţifică demnă de remarcat a avut-o profesorul Alexandru Epure, precum şi poetul George Voevidca, care editează în 1932 revista „Analele Romanului”. Evoluţia demografică a Romanului poate fi urmărită cu ajutorul unor date păstrate în unele documente din sec. XVI – XVII precum şi prin catagrafiile din sec. XIX când sunt consemnate unele date mai precise din acest punct de vedere. Din relatarea episcopului catolic Bernardino Quirini la 1599, Romanul avea circa 2400 locuitori; „oraşul Roman are aproape 400 de familii, dintre care sunt numai 25 de familii de romano-catolici cu 138 de suflete, de neam unguri şi saşi”. Cam acelaşi număr de locuitori este consemnat şi la 1623 de către misionarul catolic Andrei Bogoslavič. Date mai sigure sunt abia după 1800. Astfel, în anul 1835 oraşul avea 1369 familii, ceea ce îl situa pe locul al şaselea între centrele urbane din Moldova. În a doua jumătate a sec. XIX numărul locuitorilor cunoaşte o creştere mai accentuată, datorită atât negoţului şi meşteşugurilor cât, mai ales, apariţiei unor forme industriale care necesitau un număr sporit de muncitori. Astfel de la 10.818 locuitori în 1859 se ajunge la 13.334 în 1864, pentru ca la începutul, sec. XX să consemnăm o creştere şi mai mare – de la 14.019 în 1902 la 24.373 în 1912, ceea ce situa Romanul printre cele mai mari oraşe din Moldova. În timpul si după primul război mondial evoluţia demografică cunoaşte o creştere foarte mică, consemnându-se după 18 ani – în 1930, doar 28.823 locuitori, pentru ca mai târziu numărul locuitorilor să scadă la 26.346 în 1941 şi 23.701 în anul 1948, ca efect al distrugerilor celui de al doilea război mondial şi al secetei din 1945 – 1946, fenomen valabil pentru toate oraşele Moldovei. Dezvoltarea economică a oraşului a atras după sine şi o creştere a populaţiei, deşi o mare parte a celor ocupaţi în industrie îşi au domiciliul în localităţile învecinate. Constatăm o creştere continuă a numărului locuitorilor: 40223 la 1 ianuarie 1956; 52.479 la 15 martie 1966; 59103 la 1 ian. 1971; 63.183 în anul 1973 şi peste 80.000 în 1989. Prezentând o scurtă istorie a oraşului Roman am dorit să evidenţiem faptul că ne aflăm într-o zonă plină de fapte şi evenimente demne de a demonstra necesitatea unei instituţii care să se ocupe cu cercetarea şi mai ales prezentarea celor mai importante mărturii arheologice şi documentare ce se mai pot aduna sau scoate din arhiva pământului. Prin aceasta demonstrând necesitatea unei instituţii care să se ocupe cu această frumoasă şi interesantă activitate şi anume: apariţia unui Muzeu de Istorie. Primele mărturii ale istoriei Romanului şi împrejurimilor sale le aflăm din datele oferite de cei mai de seamă cronicari ai Moldovei: Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir1 care,

printre altele amintesc de Cetatea Nouă a Romanului sau Smederova, de Cetăţile Romanului pe care le confundă, fără a propune o refacere sau păstrare a lor. Episcopul Melchisedec Ştefănescu deşi s-a ocupat intens de istoria Romanului, fiind primul care a schiţat o istorie a acestui târg şi s-a interesat de soarta Cetăţii Noi2, criticând faptul că boierul Ion Bogdan de la Gâdinţi, la începutul sec. al XIX-lea, vindea piatra de la cetate, distrugând aproape în întregime această fortificaţie ştefaniană, nu a încercat să achiziţioneze sau să protejeze elemente din această fortificaţie. Fără a iniţia înfiinţarea unui muzeu, redus doar la obiecte religioase, acest mare cărturar a înţeles totuşi să achiziţioneze sau să păstreze multe din marile noastre valori istorice, referindu-ne la păstrarea felonului atribuit, prin tradiţie Sf. Ioan Gură de Aur dăruit lui Alexandru cel Bun de către împăratul bizantin Manuel II Paleolog (1391 - 1425), criticarea intervenţiilor de la începutul sec. al XIX-lea făcute la

www.cimec.ro

6

Catedrala episcopală, păstrarea şi punerea în valoare a clopotelor dăruite de Ştefan cel Mare, recuperarea Evangheliarului de la Humor şi comanda efectuării unei picturi de Epaminonda Bucevschi în care era reprezentat domnitorul Ştefan cel Mare având ca model figura de pe Evangheliarul descoperit etc. Toate acestea nu au dus, totuşi la realizarea unui muzeu, dar au constituit baza actualei instituţii muzeale a Episcopiei de Roman.

Marile progrese realizate de societatea românească în sec. al XIX-lea, prin Regulamentul Organic, Revoluţia de la 1848, Unirea celor două principate, dobândirea independenţei la 1877 şi apariţia Regatului României au adus importante schimbări şi în privinţa apariţiei unor unităţi cultural-ştiinţifice specifice, printre care amintim: Academia, biblioteci publice, muzee, universităţi etc. Primul intelectual al Romanului care pomeneşte de inexistenţa unei instituţii muzeale la Roman a fost George Radu Melidon. Venind la Roman, ca profesor la Gimnaziul Roman-Vodă, notează în 1882 că aici (la Roman) ”nu avem încă nici cabinete, nici biblioteci, nici muzee, nici chiar librărie cu care să se ajute şcolarii şi profesorii”3. Începutul sec. XX nu aduce nici o noutate în privinţa unei instituţii de cultură care să aibă menirea de a se ocupa cu istoria acestor locuri şi în special cu intenţia de a se înfiinţa un muzeu. Cu toate acestea o personalitate de primă mână avea să apară în oraşul nostru prin numirea ca profesor de istorie la Gimnaziul Roman-Vodă a distinsului cercetător – arheolog Constantin Dascălu4. Acesta a făcut parte din elita arheologilor români, participând la săpăturile de la Cucuteni alături de arheologii germani Hubert Schmidt şi Gerhardt Bersu, în campaniile din 1909-1910. Alături de Ion Andrieşescu, Constantin Dascălu reprezenta interesele statului român, prin supravegherea lucrărilor de cercetări din această importantă staţiune arheologică5. Ca student al universităţii din Berlin, C. Dascălu a avut ca profesor pe Hubert Schmidt reuşind să devină un bun arheolog într-o perioadă de început a acestei discipline în ţara noastră, fiind împuternicit, alături de marele istoric A. D. Xenopol şi Oct. Erbiceanu să aleagă piesele arheologice ce trebuiau să fie trimise la Berlin. Tot odată, în 1910 publică o notă preliminară cu privire la rezultatele cercetărilor, însoţită de unele opinii personale şi informaţii6. Aşadar, un arheolog de primă mărime devine profesor de istorie la Roman, desfăşurând o activitate didactică de excepţie mai bine de două decenii şi jumătate. Cu toate acestea nimic din pasiunea pentru arheologie nu avea să fie remarcată prin apariţia unui muzeu de istorie în această localitate sau măcar în cadrul Liceului Roman-Vodă. La 20 iunie 1927 prof. C. Dascălu este numit director al liceului şi secretar al comitetului şcolar. Abia în 1929 era consemnată „colecţia muzeului de istorie şi geografie este destul de bine reprezentată. La fel piesele din laboratorul de fizico-chimice, precum şi cea de la muzeul de ştiinţe naturale.”7 În 1933, într-un raport trimis Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor se preciza „mobilierul conţine 775 obiecte de inventar; colecţia de fizico-chimice – 576; de geografie – 130; ştiinţe naturale – 442; desen-caligrafie – 126; gimnastică – 89: istorie – 107 şi matematică – 176”8. Tot în acest an era pomenit Muzeul de Istorie, care se afla la subsol în aripa dreaptă a clădirii9. Nici o referire însă la unele piese arheologice care ar fi fost aduse de cel care era un mare arheolog. Este posibil să nu fi realizat nici o cercetare de teren sau o săpătură cât de mică într-o zonă atât de bogată în vestigii arheologice? O ultimă informaţie din anul 1933 se referă la C. Dascălu ca arheolog, prin aceea că este consemnat un fapt deosebit de important „Între timp în cartierul N. Bălcescu s-a descoperit un mormânt din epoca de bronz, cu un schelet bine conservat şi diverse obiecte. C. Dascălu comunică telegrafic faptul profesorului I. Andrieşescu directorul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, care, la 4 oct. delega pe docentul universitar din Bucureşti să vină la Roman şi să cerceteze împrejurimile în care s-au făcut recentele descoperiri. Printr-un proces-verbal se arată că a primit de la directorul liceului 2 fibule de bronz, 2 cercei de bronz, 2 perle de chihlimbar, 1 perlă de sticlă şi 2 fragmente dintr-o brăţară”10. C. Dascălu

www.cimec.ro

7

La 30 oct. 1933 Ministerul hotărăşte ca „muzeul etnografic” şi biblioteca” ale desfiinţatei Şcoli Normale „Alex. Vlahuţă” din Roman să treacă la Liceul Roman-Vodă11. Avem de a face, deci, cu un muzeu de etnografie la o altă şcoală din Roman, care, probabil era destul de înzestrat din moment ce era nominalizat ca muzeu. Muzeografia românească a luat naştere în contextul favorabil al apariţiei instituţiilor organizate pe plan european sub influenţa curentelor şi tezelor istorice referitoare la naţiune, stat naţional, popor etc. Muzeele europene îşi fac apariţia tocmai în această perioadă, respectiv începutul sec. al XIX-lea. Aşa de pildă la 1802 apare Muzeul din Budapesta, Copenhaga - în 1807, Praga şi Brno 1818, Split 1820, Berlin 1824 – 1830, Torino în 1832, Bucureşti 1834, Zagreb 1836, Istanbul 1846, Sofia 1893 etc.12. Odată cu apariţia acestor instituţii apar şi specialiştii, revistele de specialitate, instituţii de pregătire a personalului, o sistematizare şi profilare a muzeelor etc. Totodată continuă să apară colecţii particulare, care vor sta la baza unor muzee. Este cazul colecţiilor de arheologie ale lui Gr. I. Butureanu şi N. Beldiceanu din Iaşi care vor fi achiziţionate de I. Andrieşescu pentru Muzeul Naţional de Antichităţi în anul 1915. Aceşti doi colecţionari vor efectua săpături arheologice în mai multe puncte din Moldova, iar catalogul acestei colecţii va fi întocmit de Const. Dascălu13. Tot el va fi acela care va continua să realizeze la Cetatea Nouă a Romanului – Smederova, cu elevii Liceului, fără însă a publica rezultatele sau a marca îmbogăţirea colecţiilor Muzeului Liceului din Roman, rămânând, cu toate atuurile sale ştiinţifice ca arheolog, un foarte bun profesor de istorie, un mare profesor director al Liceului Roman-Vodă. Ideea organizării unui muzeu judeţean la Roman a apărut în cel de al treilea deceniu al secolului al XX-lea exprimată într-un articol din revista Cronica Romanului nr. 1 din noiembrie 1927, scris de învăţătorul D. Atudorei, director al şcolii primare din satul Hândreşti (Oţeleni), jud. Roman, în care îşi exprima punctul de vedere faţă de istoria patriei, rolul învăţătorilor în cunoaşterea acesteia, mai ales prin contribuţia lor la descoperirea unor aşezări preistorice. Frumuseţea acestui articol mă îndeamnă să-l redau în întregime, deşi el a fost publicat de curând în revista Memoria Antiquitatis14. D. Atudorei este primul din intelectualii satelor care îşi exprimă dorinţa în scris de a se deschide la Roman un muzeu de istorie. Tot el aminteşte aici şi de Const. Dascălu, ca specialist în arheologie la care se poate apela pentru verificarea şi datarea materialelor descoperite pe teren.

„Staţiuni preistorice Istoria poporului nostru privitoare la naşterea lui şi la popoarele de dinaintea lui aşa cum o găsim scrisă la Herodot, Strabo, Amianus Marcellinus ş. a., e tare nelămurită. Fie că cei ce scriau istoria pe acele timpuri o scriau după auzite de la cei aduşi de căile comerciale ori expediţiunile militare ce trecuse Dunărea şi luase contact cu popoarele ce locuiau în câmpia Munteniei, fie că scriau după spusa celor ce ajungeau sclavi ori prizonieri adăogând şi imigraţia lor. Aşa se explică confuzia ce o fac mai totdeauna între popoarele ce au locuit statornic pământul ţării noastre. Până şi istorici mai noi care s-au condus numai după isvoare scrise, încurcă firul neamurilor făcând confuzie între unii şi alţii ca nume, întindere şi obicee. De aceea pentru Greci strămoşii noştri sunt Geţi; pentru

Romani sunt Daci; iar pentru Traci, Iliri. Noi adaptaţi la cultura Latină scriem şi învăţăm pe alţii, că strămoşii noştri aborigeni sunt Dacii. Străvechii Daci au alcătuit ăn vechimea îndepărtată o putere răsboinică ce şi-a întins stăpânirea peste o mare parte a lumii vechi. Dela Nipru (Boryothenes) la Alpi şi Oder (Viaduas) şi de la Vistula la Balcani şi Adriatica.

www.cimec.ro

8

Pretutindeni prin cuceririle lor – mai cu osebire sub Burebista – odată cu puterea armelor duceau şi civilizaţia Dacică. Civilizaţia lor de natură paşnică, îngăduitoare şi aşezată isvorând din credinţa într-un singur Dumnezeu şi nemurirea sufletului o găsim răspândită şi admirată nu numai de popoare inferioare contemporane ci şi de Grecii vechi cari scriau nu fără mirare de „Geţii cei nemuritori”. Istoria Daciei e strâns legată de istoria imperiului roman de răsărit. Până la 275 d.Hr. la părăsirea ei de către Aurelian (270 – 275 d.Hr.) isvoare fie Greceşti fie Romane aduc ştiri despre Daci şi neamurile lor. După părăsirea Daciei şi retragerea Legiunilor şi funcţionarilor romani dincolo de Dunăre urmează un timp de 10 – 11 secole în care isvoarele despre daci şi coloniştii Romani rămaşi sub barbarii ce năvăleau din N şi E nu pomenesc lămurit mai nimic, lumea romană ştiind după spusele oficialilor că Dunărea-i hotarul de la N şi E şi că toată populaţia a fost trecută peste Dunăre în „Dacia Aureliană”. În acest timp, timp de mari mişcări de popoare nomade, atrase de mirajul bogăţiilor din Dacia, Macedonia şi Grecia, pământul Daciei Traiane a fost cutreerat de zeci de triburi barbare care mânaţi ca de vânt goneau către M. Z. şi răsărit. Unele triburi se opreau mai mult timp într-un loc se aşezau oarecum, apucându-se de lucrul pământului întemeind cu Daco-Romanii rămaşi în majoritate pe loc în Dacia, câte un început de civilizaţie proprie. Despre aceste năvăliri şi începuturi ne vorbesc câteva isvoare istorice. Dar năvăliri au fost înainte de venirea Romanilor. Peste civilizaţia întemeiată de unii au năvălit alţii, dărămând şi distrugând prin foc mistuitor orice urmă de locuinţe, iar pe localnici împingându-i în alte locuri către A. ori Răsărit. S-au stabilit pe pământul Daciei trei mari epoci de civilizaţie şi cultură progresivă corespunzătoare la trei serii de deplasări de popoare. Peste neoliticii cu ceramica bandată (Thraco-Scito-Daci) cu picturi şi incizii şi care încercase a se pune în curent cu progresele făcute de cei ce stăpâneau meşteşugul de a lucra bronzul – eneolitic - vin oamenii bronzului (Ibero-Liguro-Pelasgii) de neam indo-germanic care timp de alt mileniu întemeiază o cultură şi o civilizaţie tot mai ridicată. Peste ei vin după alt mileniu Celto-Umbro-Cimero-Achaei (reprezentanţii rasei Alpine) oamenii fierului dând iarăşi, după ce distrug civilizaţia existentă, o civilizaţie a fierului. Se datează ceramica bandată de aprox. 3000 ani a. Hr. N. Densuşianu vorbeşte în „Dacia Preistorică” de o civilizaţie şi mai veche aceia Pelasgilor antemergătoare chiar celuia din Laţium şi din care s’ar trage dialectele neo-latine. Strămoşii noştri Romani încă din timpul împăratului Tiberiu (578-582 a Hr.) au început a trece Danuviul pentru a găsi noui pământuri bune de pieţe de arat şi noui pieţe de desfacere a produselor imperiului. Răsboaiele lui Traian n’au luat începutul ci sfârşitul romanizării Daciei. Localnicii vechei Dacii nu erau popoare barbare aşa cum istoricii vechi--Greci mai cu osebire – îi numesc. Cunoscute Dacii şi fraţii lor Sciţii civilizaţia Grecilor care cu mult înainte de ivirea romanilor la Dunăre întemeiase o civilizaţie la Mare, Dunăre şi în sus pe cursul mai fiecărei ape ce-şi varsă undele în Dunăre şi Marea Neagră. Cercetări mai noi arată că aici la Dunăre ş’a desvoltat de către aceşti „barbari” Daco-Geto-Sciţi o civilizaţie proprie a cărei urme dovedesc superioritatea faţă de chiar apusul adăpostit de invaziile răsăritului. Ţara noastră aşa cum a ieşit din războiul pentru întregire întruneşte la un loc pe aproape toţi fii ei cu pământurile ce au locuit statornic strămoşii noştri Daci şi pe care pământuri s´au perindat în decursul vremurilor patru civilizaţii preistorice: Pelasgă, Greacă, Scito-Geto-Dacă şi Romană. În pământul ei stau închise mărturiile civilizaţiilor ce s’au perindat civilizaţii de care ne simţim mândri şi afectaţi ca aparţinând strămoşilor noştri care au locuit statornic aceste locuri şi nu au venit în sec. XI – XII din Sud, aşa cum duşmanii noştri mai stăruiesc a susţine.

www.cimec.ro

9

În lipsa isvoarelor istorice scrise din perioada sec. III a. Hr. XII d.Hr. isvoare care să ne înfăţişeze intens viaţa continuă desfăşurată de strămoşii noştri în aceste locuri cu toate talazurile barbare ce au trecut ca apele de primăvară peste ei, ne vedem siliţi a recurge la urmele lăsate de ei pe pământul ce l-au locuit şi cu cercetarea cărora se ocupă o ştiinţă nouă Arheologia Preistorică. În ţara noastră această ramură ştiinţifică împreună cu Preistoria sunt abia la începutul lor. E o datorie impusă de conştiinţa de neam pe lângă dragostea pentru natură şi ştiinţă ca orice român să cerceteze colţul de pământ pe care stă şi-şi duce traiul spre a descoperi urmele acelor mai vechi civilizaţii, aducându-le la cunoştinţa celor pregătiţi pentru aceasta. A fost un timp când populaţia Daciei era aşa de înfloritoare încât aşezările de sate – străvechile „Dave” a căror urme se găsesc până în Silezia şi Oderul Germaniei – erau aşa de dese încât nu poate mira pe nimeni dacă mai la tot pasul găseşte urmele lor, iar mai adânc în pământ dovezile reale despre existenţa şi civilizaţia lor. Această datorie vine în primul rând când preoţilor şi învăţătorilor – mai ales învăţătorii în excursiunile şcolare – care pot cerceta orice colţ din jurul satelor lor. Către ei îndrept aceste rânduri cu intenţia de a le trezi dragostea pentru aceste cercetări cât şi a-i scuti întrucâtva de dibuiala inerentă oricărui om ce nu-i pregătit, pentru un anume lucru, dar de la care se cere a-l săvârşi. Cercetaţi legendele locuitorilor de astăzi despre „urieşii pământului”, despre comori găsite, despre cetăţi dela Ştefan Vodă – căci sătenii noştri pun pe socoteala acestui ecou toate urmele de viaţă veche şi nouă. Observaţi şi cercetaţi dealurile mai ridicate în special înnălţimile lor; o surpătură de deal, fundul unei văi, rupturile făcute de ape pe coastele dealurilor; săpăturile mai adânc făcute pentru nevoi casnice, căci în toate puteţi descoperi mărturia acestor aşezări. În arăturile de primăvară plugul scoate de cele mai multe ori la iveală, cioburi de oale, câte o monedă, bucăţi de argilă arsă ori alte lucruri. Pe islazuri unde plugul n’a tras brazdă observaţi ţărâna adusă din fund la suprafaţă de către Cârtiţe (Sobolul) ori Şobolanii de câmp (Hârciogul) căci mai întotdeauna aceşti săpători subterani aduc la suprafaţă ceva din micile resturi de vase ori argilă arsă din vălătucii vechilor locuinţe preistorice. Un deal pentru a intra în presupunerile D-stră trebue să îndeplinească cam aceste condiţiuni: 1. Să fie ridicat ca înălţimile din jur. 2. Să aibă un orizont de vedere cât mai larg. 3. Să fie în apropiere (dacă nu alături) de o apă. 4. Să aibă în spate un platou bun pentru agricultură. 5. Să poată fi lesne apărat. La mai toate aceste dealuri veţi vedea în partea dinspre apă valuri de pământ iar înnapoi pe platou o movilă ori două sau urme de şanţuri. Amintiţi-vă că pe timpuri apa era mult mai abondentă şi că pe mai toate văile adânci de azi aşa zisele „căldări marine sarmatice” era apă. Un deal în aşa condiţiuni are închis în pământul lui urme preistorice. În locurile ce v’ar da asemenea mărturii – o staţiune preistorică – veţi face săpături pentru a vă convinge de materialul ce conţine. Totdeauna ceramica (olărie) pictată şi obiectele mai interesante din punct de vedere ştiinţific le veţi găsi la adâncime (2,30 – 3m). Odată ce v’aţi făcut convingerea că sunteţi în adevăr în o staţiune preistorică anunţaţi Prefectura de judeţ – oficial – şi pe D-l C. Dascălu directorul liceului din Roman care e singurul în partea locului ce a făcut studii de Arheologie preistorică în ţară şi străinătate, deci are competenţe şi în măsură a se pronunţa asupra valorii ştiinţifice şi istorice a descoperirii D-tre. La această anunţare vă obligă Legea Naţionalizării Solului şi Legea Monumentelor Istorice. Veţi lua măsuri ca profanii să nu scormonească pământul zicând că umblă după „Comoară” căci se poate să vă distrugă cel mai interesant material. Locurile acestea din moment ce prezintă importanţă istorică pot fi la cererea Comisiunii Monumentelor Istorice expropriate şi declarate Monument Istoric. Săpături întinse şi profunde nu puteţi face decât cu autorizaţiunea Comisiunei Mon. Istorice şi care nu dă atari autorizaţiuni decât la oameni cu studii şi practică în această direcţiune. Odată descoperită o staţiune, apoi în jurul ei veţi mai găsi şi altele căci satele vechilor preistorici nu se găseau niciodată izolate. O casă preistorică are dimensiunile de 2 pe 2m şi sunt îngrămădite la un loc ca ntr’un oraş. Pe deasupra se văd cu uşurinţă sfărmăturile de vălătuci arşi – roşii ori mai negricioase – şi ici acolo câte un ciob de vas. După aceste observaţii m’am condus când am descoperit cele cinci staţiuni preistorice

www.cimec.ro

10

din epoca de piatră (Neolitică) din jurul satului Hândreşti, staţiuni ce au fost cercetate şi identificate în ziua de 28/9/927 de o comisiune în frunte cu D-l D-r I. Andriescu Prof. de Arheologie Preistorică la Univ. din Bucureşti şi Directorul Muzeului Naţ. De Antichităţi. Procedând în felul arătat mai sus fiecare învăţător ori preot are putinţa a se mândri că a contribuit în măsura puterii sale la reconstituirea „Preistoriei Daciei”, atât de necesară pentru dovedirea continuităţii şi existenţii unei civilizaţii – multora superioară – a strămoşilor noştri, dând totodată material îndestulător pentru ca străduinţele istoricilor noştri să fie încununate de succes; iar lucrările existente să fie bazate pe material real şi necontestabil, lucrările existente nefiind suficiente şi nici îndeajuns de documentate. Ştiu că în şcoala normală, seminarii – ba şi licee – nu se vorbeşte la Programă de un curs de Arheologie Preistorică. (D-l Prof. Andriescu (Andrieşescu) a promis că va interveni pentru a se prevedea un asemenea curs, sau, cel puţin a câtorva conferinţe anuale în fiecare şc. Normală şi seminar). Socot că voi fi de folos arătând ce cărţi am citit eu pentru a ajunge la cunoştinţele trebuitoare unei asemenea preocupări: 1. I. Simionescu – Omul dela Cucuteni Cunoşt. Fol. Seria A. No. 19. C. Rom. 2. I. Andriescu (Andrieşescu) – Dela Preistorie la Evul Mediu? C. Rom. 3. I. Andriescu (Andrieşescu) – Piscul Crăsani Memoriile Acad. Rom. 4. „ „ „ - Tezaurul dela Vâlci-Frân Secţia Istorică 5. V. Pârvan - Începuturile vieţii Romane la gurile Dunării. Cult Naţ. 6. „ „ - Memoriale. Cult. Naţ. 7. „ „ - Getica – Acad. Rom. Secţia Istorică 8. „ „ - Histria - „ „ „ „ 9. Al. Odobescu – Opere Compl., vol. III Ed. Minerva 10. A. Xenopol - Istoria Românilor vol. I 11. N. Densuşianu – Dacia Preistorică. Acum se proecteaza înfiinţarea unui muzeu al Romanului. Înzestrarea lui cu material necesar va reveni în bună parte preoţilor şi învăţătorilor. M’aş simţi foarte mulţumit dacă fiecare coleg – preot şi învăţător – dând atenţie rândurilor de mai sus va căuta a contribui cât de puţin la întemeerea lui şi în special a secţiei de bază a oricărui muzeu „Secţia Preistorică” atât de interesantă din punct de vedere ştiinţific şi istoric, descoperind în raza sa de activitate urme preistorice care să ne furnizeze material îndestulător şi interesant. Mai nu există judeţ în ţara noastră care să întreacă Romanul nostru în urme istorice şi preistorice. Valorificarea acestor urme depinde de zelul ce D-stră veţi depune. Şi care ar fi acela care s’ar da în lături de la o preocupare pecât de frumoasă şi nobilă pe atât de ştiinţifică şi naţională? Sufletul „apostolilor satelor” care întotdeauna n’a ramas, refractar ştiinţei, va şti a răspunde şi la această chemare ce li se face în interesul lor şi a „Patriei mame”.” (D. ATUDOREI, Directorul şc. Primare din Hândreşti – Roman) După anul 1933, în rapoartele Liceului Roman Vodă, nu mai apare, până în 1941, nici un inventar de istorie şi nici noţiunea de muzeu de istorie. Nici chiar în anul 1941 când sunt realizate inventarele materialelor trimise în evacuarea la Potcoava şi nici printre cele rămase la Roman, nu mai sunt consemnate obiecte de istorie15. „N. Negru, inspector şcolar, vizitând Liceul între 25 şi 27 iulie 1942, a avut „surpriza unui muzeu istorico-geografic, creaţie recentă a D-lui Gheorghiade, profesor de istorie utilizat la acest liceu şi a D-lui Director Simionescu. Prin el s-a dezvoltat gustul la elevi şi interesul de a cerceta şi aduna piesele care vorbesc de trecutul neamului nostru şi apoi aceste piese vor forma mai târziu materialul intuitiv care va grăi la lecţii mai mult decât orice asupra poporului nostru şi a ţării”16

www.cimec.ro

11

La 10 oct. 1942, are loc o conferinţă a profesorilor, în care se stabilesc diriginţii celor opt clase. Aceştia, printre altele, vor da concurs profesorului Ştefan Gheorghiade (m 1972) „pentru colectarea de obiecte pentru muzeul istorico-etnografic început”17. După cel de al doilea război mondial ideea unui muzeu de istorie la Liceul Roman-Vodă nu a mai avut nici un ecou. După cât se pare, din colecţiile existente înainte de război nu mai rămăsese nimic. Mult mai târziu (1970), profesorul N. Gr. Steţcu deschidea în vila Liceului un muzeu care cuprindea în special documente, fotografii şi cărţi legate de absolvenţii liceului, precum şi o interesantă colecţie etnografică. Cu toate acestea activitatea unor profesori de istorie care duceau o muncă deosebit de fructuoasă în cunoaşterea obiectivelor istorice din oraş sau din judeţul Roman au menţinut ideea realizării unei instituţii de sine stătătoare, care să colecteze, să cerceteze şi să expună vestigii ale trecutului zonei Romanului. Unul dintre aceştia a fost Ionel Teştiban (1928 – 1929; 1946 – 1949; 1950 – 1951 – 1952 – 1957) care a funcţionat la Liceul Roman.-Vodă din 1928 până în 1929 şi apoi din 1946 până în 1957, când a ieşit la pensie. Printre altele prof. Teştiban spunea că „nu mai este de acceptat absenţa în predarea istoriei a evenimentelor locale, care deschide un interes deosebit pentru elevi. Prima bogăţie din istoria locală o constituie aşezările (vetrele) primitive, unele cercetate sistematic, cum era cea de la Hăbăşeşti, altele care aşteaptă să fie cercetate”. Din acest punct de vedere este de remarcat bogata activitate dusă de prof. I. Teştiban, pentru cunoaşterea şi descoperirea unor noi aşezări organizând excursii în împrejurimi şi în special la cetatea de piatră – Smederova.

Elevii erau antrenaţi să cunoască şi alte elemente ale istoriei locale;, fiecare era obligat să lucreze câte o planşă, o machetă sau o fotografie a unui monument sau document; să participe la cercetări de suprafaţă, de unde adunau materiale arheologice, toate în speranţa organizării unui muzeu „al fostului ţinut al Ţării de Jos”. Iată ce consemna prof. I. Teştiban într-un raport despre „istoria locală” în cadrul cursului de istorie „studierea istoriei locale” în cadrul Cursului de istorie poate constitui o problemă plină de nou şi bogăţie istorică...... Toamna, primăvara şi vara, ani de- a rândul, serii după serii de elevi şi eleve ale şcolilor locale au fost duşi în excursii pentru cunoaşterea acestei „istorii locale”. Clase întregi, indiferent de înclinările lor pentru alte specialităţi, au întreprins cu pasiune câte un sondaj, în special la Cetatea domnească – Smederova, dezvăluind după unele indicaţii personale 2 ziduri: unul lat de 1,60 m şi altul de 1,30m, primul cu urme de perete acoperite cu fresce (ceea ce a determinat să presupunem existenţa unei biserici „Sfântul Dumitru”, ce a dat şi numele cetăţii Sîn Medru (Smederova). Prof. Ion Teştiban de Gh. Iliescu Tot astfel au luat cunoştinţă serii de elevi şi eleve asupra formei acestei cetăţi militare domneşti, aidoma celei de la Suceava ori Neamţ. Au observat: intrarea, urmele turnurilor din interior şi zidul exterior, interioarele numeroase construite dintr-un mortar roman extrem de rezistent şi urmele şanţului ce înconjoară cetatea. A fost cazul când elevii înscrişi au identificat câte un interior, iar unul a aflat o monedă romană (din timpul împăratului Antoninus Pius). Elevii au lucrat câte o planşă sau o machetă, sau au scos fotografii. Prin ei a fost adunat un material documentar pentru „începutul de muzeu istoric al fostului ţinut al Ţării de Jos, Roman, material exponant ce a servit instructiv şi educativ la consfătuirile raionale într-o măsură apreciabilă, atât colectivului de istorie, cât şi celorlalţi specialişti apropiaţi: geografie şi ştiinţele naturii”.

www.cimec.ro

12

Expoziţiile au fost aranjate pe orânduiri cu material colecţionat în parte de elevi şi eleve: din aşezările primitive ori fortăreţele locale. Au fost alcătuite de către elevi albume, schiţe şi planuri ale tuturor aşezărilor primitive, cetăţilor şi fortăreţelor, ale hanurilor, conacelor boiereşti feudale, în special acelea de la Trifeşti şi ale Hanului Ancuţei. Pe baza lor s-au alcătuit mari planşe şi hărţi istorice locale, executate de elevi şi de colective de profesori (cu deosebire de către prof. Constantin Ciocan). În chipul acesta atât la curs, cât şi la consfătuiri, a fost făcut cunoscută şi lămurită intuitiv „istoria locală”. S-au întocmit „Dări de seamă” în cercul elevilor asupra acestor aşezări, cetăţi, hanuri, conace, însoţite de planşe intuitivo-artistice. La „Casa Pionierilor”, la şedinţele lor şi la cele „utemiste” de la liceu au fost prezentate de înşişi elevii, rezultatele unor excursii cu observaţii şi cu demonstraţii de materiale mai deosebite, colecţionate de înşişi vorbitorii – elevi, toate însoţite de exponate grafice, decorativo-artistice. Mulţi elevi au alcătuit mici „monografii” ori numai simple menţionări de tradiţii ale satului lor, cu urme de istorie locală, ce mi-au folosit drept completare la cursul de istorie,” ...... Vrednic de amintit la cursul de istorie, în cadrul „istoriei locale”, a fost şi amintirea hanului Viţi, ce se află azi chiar spre mijlocul străzii principale, han care mai păstrează curtea cu „adăpătoarea”, cu unele interioare – camere de dormit, o pivniţă cu multe galerii, cu corpul principal al fostului han cu etaj şi balcon spre curtea interioară. Cu privire la trecutul Romanului, capitala „Ţării de Jos” au fost prezentate şi unele hrisoave, zapise etc. La clasele a VIII-a şi a X-a, tot la primele lecţii introductive asupra periodizării istoriei patriei noastre, unii cunoşteau, altora li s-au arătat materialul arheologic neolitic din aşezările locale ce le posedă „Începutul de muzeu al Romanului”, 3 ani de-a rândul au fost duşi elevii şi elevele la aşezările de la Hăbăşeşti, unde au colecţionat ceva material (chirpici, ceramică şi unele obiecte din os şi corn). Ei au fost puşi să ridice unele schiţe, crochiuri şi fotografii având în toate aceste colecţionări concursul pasionat al tov. prof. Reţeanu......Legat de orânduirea feudală, raportul prezintă desele activităţi organizate cu elevii la Doljeşti, Scheea, Volintireşti, Movileni, Hanul Ancuţei, Miron Costin, Trifeşti etc.” Din acest raport se poate foarte bine înţelege bogata activitate educativă a distinsului profesor I. Teştiban, care, deşi nu era arheolog, îndemna elevii să participe la cunoaşterea unor descoperiri din zona Romanului, adunând cu elevii, multe mărturii, mai ales din aşezările cercetate de specialiştii arheologi, trezindu-le interesul nu numai pentru cunoaşterea bogăţiei arheologice a zonei ci şi a adunării unor mărturii care să stea la baza unei colecţii muzeistice. Deşi aceste materiale culese de la şantierele arheologice nu puteau constitui exponate ale unui adevărat muzeu ele au contribuit la închegarea unei idei de realizare a unei instituţii muzeale la Roman. Valoarea nesemnificativă a acestor obiecte adunate la Liceul Roman-Vodă s-au risipit fără a constitui, nici măcar la această instituţie, o colecţie muzeală. Înfiinţarea muzeului în 1957 nu găsea la Roman, nici un obiect care să constituie baza unei colecţii, cu excepţia celor atât de des invocate, 8 piese dintr-un mic depozit de bronzuri, descoperit la Doljeşti în anul 1957. Alături de prof. I. Teştiban se aflau şi alţi profesori printre care amintim pe N. Gr. Steţcu sau Iacob Avram. Aceştia au avut un important rol în apariţia unei instituţii muzeale la Roman. În grupul acestora, un rol deosebit l-a avut şi un fost învăţător Chirea Gavril, care a devenit secretar al raionului Roman. Din această poziţie a dat un mare ajutor pentru deplasările în teren, în vederea colectării de obiecte pentru viitorul muzeu. Acest lucru se întâmpla şi mai târziu, când era deja înfiinţat Muzeul din Roman. Deseori la dispoziţia noastră erau puse mijloacele de transport ale Consiliului Popular Raional din ordinul aceluiaşi inimos secretar, dornic să realizeze un muzeu la Roman, cu toate că făceam parte, ca instituţie, din altă structură, cea a Consiliului orăşenesc. Câteva evenimente mai importante aveau să se întâmple în cursul anului 1957. primul dintre ele era cel legat de faptul că la începutul anului lua fiinţă Muzeul Regional Bacău. În fruntea acestei instituţii avea să vină unul din cei mai străluciţi absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti, distinsul Iulian Antonescu, cel care a fost un bun coleg, un desăvârşit prieten, un mare luptător, un mare învingător în luptele pe care le-a dus pentru crearea unei reţele muzeistice în

www.cimec.ro

13

regiunea Bacău şi apoi în toată ţara, ca director general al muzeelor, un desăvârşit muzeograf, un savant şi nu în ultimul rând, un mare vizionar în concepţia muzeografică. Cu prilejul unei întâlniri unde evocam personalitatea distinsului coleg Iulian Antonescu, notam: „Se împlinesc 50 de ani de când am descins, pentru prima dată, în oraşul de la confluenţa Moldovei cu Siretul. Eram invitat de către profesorul meu acolo Mircea Petrescu-Dâmboviţa la o întâlnire a câtorva personalităţi ale învăţământului romaşcan şi proaspătul director al Muzeului Regional Bacău, prof. Iulian Antonescu. Se întâmpla în iunie 1957, în localul Liceului Roman-Vodă, unde distinsul meu profesor era preşedintele unei comisii de bacalaureat. Scopul acestei întâlniri era înfiinţarea, la Roman, a unui muzeu de istorie, începutul unei importante acţiuni de organizare a unei reţele de muzee, în fiecare capitală de raion. Cum, în realizarea unei asemenea acţiuni se pornea doar de la dorinţa şi intenţia unor profesori de istorie, fără a avea la bază, aproape nici o piesă de muzeu, cum era, de altfel şi cazul Muzeului Regional Bacău, această operă trebuia să înceapă cu aducerea unor oameni de specialitate, care să fie capabili, mai întâi, de a aduna obiecte de muzeu, fie prin cercetări de teren, fie prin alte căi, în special achiziţii, dacă bugetele locale puteau asigura fondurile necesare. Era şi prima mea întâlnire cu un om excepţional, atât ca pregătire profesională cât şi ca OM. Vasile Ursachi - 1957 Întâlnirea a fost aproape familială, D-l Iulian Antonescu, îmbrăţişându-mă chiar de la primele noastre vorbe, ceea ce m-a copleşit, dându-mi acordul de a deveni primul director de muzeu din reţeaua ce avea să se dezvolte în anii următori. Deveneam astfel primul colaborator al distinsului director de la Muzeul Regional Bacău, Iulian Antonescu. Mai mult, recomandându-i ca principal sfetnic şi colaborator la instituţia pe care o conducea, pe bunul meu prieten Viorel Căpitanu, distins arheolog, care pe atunci lucra împreună cu marele arheolog C. S. Nicolaescu-Plopşor, membru

www.cimec.ro

14

corespondent al Acad. Române. La 1 septembrie 1957 lua fiinţă în mod oficial, prin numirea mea ca director, Muzeul de Istorie Roman. O instituţie care pornea doar de la 8 piese ce compuneau un mic depozit de bronzuri descoperit în acelaşi an, la Doljeşti – Roman şi publicat de Acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa şi prof. Ioan Teştiban, unul din distinşii profesori de istorie de la Liceul Roman-Vodă, care a militat pentru înfiinţarea acestei instituţii la Roman. De aici a început o muncă fantastică, contra cronometru, pentru a deschide o primă expoziţie de bază, care presupunea nu numai adunarea de obiecte de muzeu, ci şi probleme de buget, spaţiu pentru depozitare şi expunere etc. toate acestea nu veneau de la sine, deşi organele de conducere locale doreau să se dezvolte o asemenea instituţie. Rolul principal în realizarea lor avea însă să-l aibă prof. Iulian Antonescu, care conducea întreaga luptă pentru obţinerea de fonduri şi lămurirea tuturor celor ce puteau da o mână de ajutor pentru realizarea multiplelor probleme ale unor instituţii care porneau de la zero. Capacitatea sa intelectuală extraordinară şi puterea de convingere pa care o avea au dus la realizări pe care cu greu le putem imagina. Se obţine un spaţiu pe str. Ştefan cel Mare, compus din două camere, care devenea sediul Muzeului şi prima locuinţă a directorului. În toamna aceluiaşi an începea o campanie de săpături arheologice la Gabăra – Moldoveni, unde se cerceta prima aşezare şi necropolă a dacilor liberi din această zonă, materialele descoperite devenind baza colecţiilor Muzeului din Roman, deşi toate fondurile de cercetare proveneau de la Muzeul Regional. Acest şantier a devenit punctul de bază în care s-a constituit un colectiv care avea să fie deosebit de important în întreaga reţea de muzee din regiunea Bacău, cel ce a contribuit esenţial la realizarea tuturor colecţiilor din această zonă, cu excepţia celui de la Piatra-Neamţ, unde există un muzeu realizat de renumitul ctitor părintele C. Matasă. Din acest colectiv au făcut parte I. Teştiban, Viorel Căpitanu, C. Buzdugan, M. Ursachi, V. Ursachi şi Iulian Antonescu în calitate de şef de şantier. În anii următori, când cercetările arheologice iau amploare, deschizându-se şantierul arheologic de la Văleni – Roman, Aldeşti – Roman, cetăţile medievale ale Romanului şi apoi marele şantier arheologic de la Brad, care aduceau din ce în ce mai multe obiecte, se impunea obţinerea unor noi spaţii. În lupta pentru obţinerea lor, dar şi a fondurilor pentru cercetări, rolul principal îl avea tot distinsul nostru director Iulian Antonescu, care nu precupeţea nici un efort pentru a se obţine tot ce se putea în vederea dezvoltării unităţilor muzeale din zonă. Aşa se face că în anii următori obţineam încă două spaţii, mai mari, pe aceeaşi stradă principală pentru ca în 1960 să obţinem actualul local de pe str. Cuza-Vodă, nr. 19, unde deschideam o frumoasă şi interesantă expoziţie de bază, cu un mobilier nou, respectiv vitrine metalice şi grafică realizată la Fondul Plastic, donată de acelaşi Iulian Antonescu, care nu a încetat niciodată să ajute instituţiile pe care le-a creat. Tot atunci, se deschidea şi prima expoziţie de bază a Muzeului de Artă din Roman, realizată de Minodora Ursachi, la care atât d-l Iulian Antonescu cât şi D-na Eugenia Antonescu şi-au adus o contribuţie deosebită. Cu toate că muzeul din Roman începea de acum să-şi îmbogăţească colecţiile şi mai ales să le diversifice prin cercetări de amploare în mai multe situri arheologice de pe cuprinsul raionului Roman sprijinul din partea Muzeul Regional nu înceta să se manifeste, mai ales prin participarea la cercetări comune şi alocarea de fonduri suplimentare. Chiar atunci când Muzeul din Roman, odată cu reînfiinţarea judeţelor, în 1968, nu mai era sub jurisdicţia Muzeului din Bacău, am primit, cu tot interesul şi cu toată dragostea, sprijinul d-lui Iulian Antonescu. Pe tărâm arheologic au continuat colaborările cu Muzeul din Bacău, mai ales pe şantierul de la Răcătău, precum şi realizarea unor expoziţii de excepţie legate de zona Siretului Mijlociu sau participări la organizarea unor expoziţii naţionale sau internaţionale. Aceeaşi grijă faţă de muzeele pe care le-a întemeiat a avut-o şi atunci când a devenit directorul Direcţiei Muzee din Ministerul Culturii. S-a bucurat de toate succesele noastre şi a trăit din plin şi necazurile fiecăruia dintre noi. Nimeni nu a putut şi nu poate să-i mulţumească pe măsura dăruirii sale pentru instituţiile pe care le-a realizat sau pentru oamenii cu care a lucrat. Un OM mare nu poate fi imitat. Trăirile şi faptele lui rămân unicate. Nouă ne rămâne admiraţia şi regretul etern pentru că nu mai este printre noi. Oricât de frumoase ar fi cuvintele pe care le rostim noi pentru el,

www.cimec.ro

15

acestea nu ard aşa cum ardeau atunci când le rostea Iulian Antonescu. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Un al doilea eveniment era cel legat de faptul că la Roman, în cursul lunii iunie, se afla, în calitate de preşedinte al comisiei de bacalaureat la Liceul Roman-Vodă, academicianul Mircea Petrescu Dâmboviţa, renumit specialist în arheologie. Rugat cu insistenţă să sprijine înfiinţarea unui muzeu de istorie la Roman, marele arheolog l-a invitat la Roman pe proaspătul director al Muzeului Regional Bacău, propunându-mă pe mine ca director al acestei instituţii. Entuziasmat de îndemnurile profesorului meu, pentru care aveam şi am şi acum un cult, am acceptat să devin directorul unui muzeu de istorie care nu avea, la fel ca cel din Bacău, nici o colecţie la bază. Porneam, aşadar, într-o lungă şi grea muncă de constituire a unui patrimoniu, mai întâi pentru a deschide o mică expoziţie apoi pentru a cerceta şi pune în valoare marele potenţial istoric şi mai ales arheologic al zonei în care trebuia să lucrez, respectiv fostul judeţ Roman şi mai nou – raionul Roman, cum era împărţirea administrativă a ţării în acest moment. Aşadar, doar la câteva luni de la numirea d-lui Iulian Antonescu în calitate de director al Muzeului Regional Bacău, prima unitate muzeistică care lua fiinţă în această zonă, la 1 septembrie 1957 era Muzeul Raional Roman. În regiune exista, încă din 1934, Muzeul Arheologic din Piatra-Neamţ, ctitorit şi condus de renumitul preot-arheolog Constantin Matasă. Primii ani de existenţă a muzeului au fost legaţi de activitatea distinsului director Iulian Antonescu, care a luptat cu toată convingerea pentru obţinerea unor spaţii, organizarea primelor expoziţii şi mai ales efectuarea comună a cercetărilor arheologice,care avea să constituie aproape singura sursă de iniţiere şi apoi de îmbogăţire a colecţiilor celor două muzee, care au început fără a avea la bază un număr de obiecte sau o colecţie particulară. Deşi unii profesori de istorie din Roman doreau să înfiinţeze un muzeu, nu a existat nici o colecţie de obiecte măcar la unele şcoli, care să stea la baza deschiderii unei expoziţii. Cele câteva fragmente ceramice adunate haotic, fără datele de provenienţă, nesemnificative, nu puteau fi folosite, iar lucrările făcute de elevi nu reprezentau materiale pentru expunere. Singurele obiecte cu adevărat importante erau cele opt fragmente de seceri şi topoare din bronz descoperite în acelaşi an la Doljeşti. Este posibil să fi existat şi o colecţie numismatică, care aparţinea d-lui profesor Ion Teştiban, dar pe care, promisă că va fi donată muzeului, nu am reuşit să o văd. Dispariţia distinsului profesor a însemnat şi pierderea ei, dacă a existat cu adevărat. Este posibil ca această colecţie să fi fost luată de un nepot al d-lui profesor, V. Hopu, arhitect din Bucureşti. Aşadar, viitorul muzeului depindea de activitatea directorului său, care era dornic de afirmare şi un îndrăgostit de meserie, conştient de faptul că totul depindea de munca lui şi relaţiile bune ce trebuia să le înfiripeze şi să le cultive, în rândurile celor ce doreau cu adevărat înfiinţarea şi dezvoltarea unei instituţii specializate în oraşul Roman. Printre aceştia se aflau, în primul rând profesorii de istorie, care au şi luat iniţiativa de a se înfiinţa muzeul, cum ar fi prof. I. Teştiban, N. Gr. Steţcu, I. Avram, I. Reţeanu precum şi câţiva intelectuali din administraţia locală, printre care secretarul raionului Roman, învăţătorul Gavril Chirea care a dat şi mai târziu, până la înfiinţarea judeţului Neamţ, în 1968, un ajutor substanţial instituţiei noastre şi mai ales activităţii pe şantierele arheologice, punându-ne de multe ori la dispoziţie mijloace de transport şi multe alte facilităţi în organizarea şi desfăşurarea muncii pe şantier. Prof. I. Teştiban, celibatar convins, toată viaţa şi-a croit-o pentru cunoaşterea istoriei patriei, pe viu, organizând numeroase excursii pentru elevi şi prieteni, dar şi studierea amănunţită a unor obiective de artă din oraş sau din ţară, unele beneficiind de lucrări tipărite sub semnătura sa. L-a preocupat îndelung pictura bisericii catedralei Episcopiei Romanului, realizată în sec. XVI, pentru care a publicat o lucrare foarte frumoasă, cu un titlu atrăgător „Într-un pridvor cu fresce” apărută în Roman, la tipografia Şcolii de Arte şi Meserii. Dar cel mai important lucru îl reprezintă atragerea elevilor la cunoaşterea istoriei oraşului şi a împrejurimilor sale, prin desele excursii de studiu urmate de lucrări practice. Lecţiile sale de istorie erau atât de atrăgătoare şi pline de substanţă, încât cucereau majoritatea elevilor, care participau cu entuziasm la lucrările practice legate de excursiile făcute la diferite

www.cimec.ro

16

obiective turistice. A devenit cunoscut şi iubit de întreaga comunitate, iar foştii elevi şi astăzi amintesc cu admiraţie şi respect de acest distins profesor de istorie. Unul din marii artişti ai Romanului, Gh. Iliescu, a şi realizat un tablou în care îl înfăţişează pe I. Teştiban în postura de excursionist. Eu însumi am beneficiat, în cei şase ani cât am fost în preajma distinsului profesor, de numeroase date legate de istoria oraşului, insuflându-mi acel respect şi dragoste faţă de valorile sale arhitectonice şi istorice, „hoinărind” zile întregi prin oraşul pe care l-am îndrăgit şi datorită acestui mare profesor. Forţat de regimul care nu dorea în învăţământ lecţii de istorie decât după tipicul noii tehnologii, prof. I. Teştiban a trebuit să fie scos la pensie în anul în care se înfiinţa Muzeul din Roman. Rămas fără catedră, acest împătimit al cunoaşterii, a luptat din plin pentru înfiinţarea unui muzeu la Roman. Datoria noastră impunea atragerea lui în colectivul de cercetare şi constituire a unui patrimoniu necesar existenţei unei asemenea instituţii. De altfel acest patrimoniu pornea de la cele opt piese de bronz, care constituia unicul depozit din epoca bronzului descoperit în acelaşi an la Doljeşti, publicat de către academicianul Mircea Petrescu Dâmboviţa şi I. Teştiban. După numirea celor doi salariaţi ai Muzeului Raional Roman – prof. V. Ursachi la 1 sept. 1957 şi prof. Minodora Ursachi la 6 dec. 1957 - se punea problema completării schemei cu alţi salariaţi care să contribuie la realizarea unui fond muzeistic suficient de mare pentru deschiderea unei expoziţii permanente. Primul referat solicita încadrarea la Muzeul din Roman a d-lui prof. I. Teştiban şi era adresat Sfatului Popular al Raionului Roman: „Având în vedere că Muzeul Raional Roman are trasat ca sarcină din partea Academiei R.P.R. să întocmească o monografie arheologică-istorică şi o hartă istorică a Raionului Roman, propunem Sfatului Popular al Raionului Roman să contribuie la această lucrare cu un specialist în problemele de istorie. Pentru aceasta propunem pe tov. Teştiban I., profesor pensionar – a cărui activitate ştiinţifică este cunoscută publicului romaşcan, din lucrările pe care le-a publicat şi conferinţele cu teme istorice. Cerem aceasta întrucât Raionul Roman are nevoie de o asemenea monografie, care nu poate fi făcută numai de colectivul existent al muzeului. Necesitatea colaborării tov. prof. Teştiban I. este cu atât mai mare, cu cât Muzeul nostru este nou înfiinţat şi are nevoie de o muncă intensă care se duce prin săpăturile şi cercetările arheologice, etnografice şi istorice din cuprinsul întregului raion. Director, V. Ursachi” După cum se poate vedea, ceream sprijinul forului raional pentru a ne ajuta în mărirea schemei muzeului, deşi instituţia noastră era subordonată Sfatului Popular al oraşului Roman. Eram nevoiţi să procedăm aşa deoarece posibilităţile oraşului erau mult mai limitate decât ale raionului. Prin aceasta, deşi nu era posibilă o asemenea reglementare, se realiza o presiune din partea tuturor, care până la urmă a dus la încadrarea cu o jumătate de normă a d-lui prof. I. Teştiban, începând cu data de 1 aprilie 1958. Era astfel realizat un sprijin pentru instituţia noastră mai ales pentru popularizarea intenţiilor sale de constituire a unei colecţii de obiecte de istorie, prin faptul că d-l prof. I. Teştiban era foarte cunoscut în oraş şi împrejurimi. Efectul, însă, nu a fost pe măsura dorinţelor noastre. Locuitorii din zonă, fie că nu posedau obiecte de valoare istorică, fie că nu doreau să le doneze. Singurul mijloc de constituire a acestui patrimoniu rămânea, până la urmă, doar cercetările arheologice. Aşadar, primele activităţi ale noii instituţii, erau legate de un minim de buget alocat până la sfârşitul anului 1957, care includea salariul directorului, întreţinerea localului, care a fost dat pentru muzeu, pe strada Ştefan cel Mare, nr. 202, compus din două camere, din care una era şi locuinţa directorului şi o sumă destul de modestă pentru deplasări în zona Raionului Roman pentru depistarea de aşezări arheologice, care să constituie viitoare şantiere de cercetare şi eventuale săpături arheologice. Primul şantier avea să fie cel de la Gabăra – com. Porceşti, într-o aşezare din sec. II-III d.Hr. descoperită de profesorul de istorie Constantin Ciocan. De aici aveam să aducem primele obiecte pentru muzeu. Săpătura a început sub conducerea prof. univ. dr. Vladimir Dumitrescu, iar colectivul era format din directorul Muzeului Regional Bacău – prof. Iulian Antonescu, arheologul V. Căpitanu de la acelaşi muzeu şi V. Ursachi de la Roman. Rezultatele fiind sub aşteptări conducătorul şantierului propune sistarea cercetărilor în această staţiune. Descoperirea unui mormânt de incineraţie la o distanţă de câteva sute de metri de aşezare, a dus la reînceperea săpăturilor într-o perioadă târzie de toamnă ploioasă, realizate de către subsemnatul. Trasarea unei secţiuni pe locul unde s-a descoperit mormântul,

www.cimec.ro

17

a dus la o descoperire senzaţională, dezvelindu-se nu mai puţin de 13 morminte de incineraţie din sec. II-III d.Hr. Aceasta a constituit şi motivul reînceperii, în anul următor – 1958 a şantierului arheologic de la Gabăra – Porceşti (Moldoveni), de data aceasta sun conducerea d-lui I. Antonescu şi a unui colectiv format din mai mulţi muzeografi: V. Căpitanu şi C. Buzdugan de la Muzeul Regional Bacău, I. Teştiban, M. Ursachi şi V. Ursachi de la Muzeul din Roman. Şantierul era al Muzeului din Roman, deşi cea mai mare parte din fonduri erau ale Bacăului. Cu excepţia unor obiecte din filigran de argint şi a altor obiecte de podoabă care au mers la Muzeul Regional Bacău, toate artefactele descoperite aici au rămas în colecţiile Muzeului din Roman. Cele câteva sute de obiecte au constituit primele exponate ale Muzeului din Roman, deschis în anul 1959 la cel de al treilea sediu al său, de pe str. Ştefan cel Mare, nr. 265. Era o primă mare realizare a Muzeului din Roman, la care se adaugă multe piese descoperite prin cercetările de suprafaţă, precum şi noile achiziţii privind obiecte de etnografie aduse din zona lacului de acumulare de la Bicaz, unde, împreună cu soţia am participat la câteva campanii de cercetare, în cadrul Centrului de Cercetări Complexe a Academiei. În concepţia noastră era bine gândită ideea unor muzee complexe, în care puteau intra muzeele de Ştiinţe Naturale, de etnografie sau de artă. Din acest motiv am început colectarea de obiecte etnografice, mai ales că în zona lacului de acumulare de la Bicaz. Am lucrat câţiva ani nu numai la cercetările arheologice ci şi la adunarea unor piese etnografice din satele care dispăreau. Am contribuit din plin la realizarea colecţiei etnografice de la Schit, salvarea negativelor din atelierul foto de la Hangu a vestitului fotograf Chevallier, care azi fac parte din patrimoniul Muzeului de Etnografie din P. Neamţ. Am realizat deplasări şi achiziţii de obiecte etnografice din zona Romanului pentru un viitor muzeu de etnografie. De asemenea am luptat pentru o secţie de Şt. Naturii, încadrând pentru câteva luni un muzeograf, distins absolvent al Fac. Şt. Naturale din Iaşi, care a ajuns apoi profesor universitar la Facultatea de Agronomie din Iaşi – Valeriu Zanovschi. În anul 1962, cu ajutorul d-lui I. Antonescu dar şi la dorinţa primarului C. Cainar, un mare iubitor de animale şi un împătimit vânător, se înfiinţa un Muzeu de Ştiinţe Naturale şi un Parc Zoologic. Pentru aceasta s-a întocmit o adresă către Sfatul Popular al Regiunii Bacău, Comitetul Executiv. „Marea dezvoltare pe care au luat-o oraşul şi raionul Roman în anii puterii populare, atât în industrie cât şi în agricultură, a adus schimbări profunde în viaţa material-culturală a oamenilor muncii din oraşul şi raionul nostru. Dragostea şi interesul cu care oamenii muncii au primit înfiinţarea Muzeului de Istorie din Roman, a arătat – odată mai mult – setea de cultură a lor, exprimându-şi dorinţa în cărţile de onoare ale muzeului, de a se înfiinţa şi un muzeu de ştiinţe naturale care să-i ajute în cunoaşterea florei şi faunei specifice zonei naturale în care trăiesc, factor important în răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice, în lupta contra misticismului, în formarea unei concepţii ştiinţifice despre lume şi viaţă. Interesul pentru înfiinţarea acestui muzeu, este concretizat în momentul de faţă, prin iniţiativa lăudabilă a strângerii şi de posibilităţi de păstrare a unor materiale muzeistice specifice. Astfel, în momentul de faţă, există un spaţiu destinat pentru aceasta în strada Alexandru cel Bun, nr. 5, compus din 8 camere, cu posibilităţi de mărirea spaţiului , în funcţie de necesitate, cu încă 3 clădiri în acelaşi complex, o porţiune de teren de cca. 5 ha de pământ destinat unei grădini zoologice şi botanice, existenţa unui fond de animale vii, cu posibilităţi de mărire a numărului lor, precum şi a unui fond de material muzeistic necesar, cu mobilierul respectiv. Totodată există aprobarea Muzeului Regional Bacău de transferare a directorului Muzeului din Adjud cu fondul de salarii şi bugetul respectiv. Având în vedere condiţiile existente cât şi posibilităţile de dezvoltare într-un viitor apropiat, solicităm aprobarea înfiinţării unui Muzeu de Ştiinţele Naturii în oraşul Roman.” Semnat:preşedinte şi secretar al Sfatului Popular al oraşului Roman Toate realizările de până la acea dată nu erau posibile fără un sprijin substanţial oferit atât de Muzeul Regional Bacău, prin directorul său I. Antonescu, cât mai ales de către conducerea Primăriei Oraşului Roman, a Secţiei de Învăţământ şi Cultură şi a contabilităţii acestor două instituţii. Printre ei merită să-i amintim pe prof. I. Dăscălescu, D. Avram care se ocupa de zona culturală, prof.

www.cimec.ro

18

D. Andone şi L. Teodorescu, toţi în calitate de şefi ai Secţiunii de Învăţământ şi Cultură, contabilii şefi L. Teodoru şi Sebastian Ghiuzan de la aceleaşi instituţii, care mi-au oferit, pe cât era posibil, cel mai mare ajutor financiar atât pentru cercetări cât şi pentru prelucrarea materialului, întreţinerea localurilor sau achiziţiile de etnografie, pe care le-am realizat în această perioadă. Cel mai mare sprijin l-am primit însă din partea contabilei şefe Aglaia Ursache, cu care, deşi purta acelaşi nume cu mine, nu aveam nici o legătură de rudenie, dar care mi-a acordat un ajutor substanţial în toate activităţile organizate de muzeu. A ţinut atât de mult la instituţia noastră, încât se mirau mulţi din confraţii mei de la alte muzee din ţară, cum pot rezolva atât de uşor multe din problemele financiare legate de achiziţii, deplasări, fonduri pentru cercetare, procurare de obiecte de inventar, cărţi pentru bibliotecă sau reparaţii. Bineînţeles, totul era în limitele unor fonduri comparabile cu muzeele de aceeaşi categorie – respectiv categoria IV, cum erau toate unităţile raionale sau chiar unele regionale, care porneau, ca şi noi, de la un patrimoniu inexistent sau foarte modest. Această categorie de muzeu, a IV-a, avea să ne aducă pe tot parcursul istoriei noastre, cele mai grele situaţii, prin aceea că după 1968, când s-au înfiinţat judeţele, aproape toate au rămas la aceeaşi categorie, dar care nu mai aveau directori şi nici muzeografi principali, ceea ce însemna o salarizare sub orice critică, mult sub salariile din învăţământ. La aceasta se adaugă şi faptul că multe din ele nu mai aveau unele funcţii în schemă, indiferent de mărimea şi valoarea patrimoniului. Deşi conduceam instituţia cu aceleaşi obligaţii ca până acum, nu mai primeam nici sporul de conducere şi nici nu puteam avansa profesional deoarece totul era blocat. Această umilinţă a continuat multă vreme şi orice intervenţie era stopată la toate nivelurile. Doar pasiunea pentru instituţie a făcut ca mulţi din salariaţii muzeelor din această categorie să rămână pe funcţii. Un rol însemnat în evoluţia instituţiei noastre l-au avut şi conducătorii oraşului, respectiv primarii sau prim secretarii care aprobau bugetele noastre precum şi spaţiile pe care le ocupam în funcţie de disponibilizările de clădiri. Notăm printre ei pe N. Hanganu, Constantin Rusu, V. Maxim, I. Bârjoveanu, C. Cainar, Gr. Bulai, N. Olariu, ing. N. Manoliu sau I. Vlad. Toţi au făcut câte ceva pentru Muzeul de Istorie sau dacă nu s-au implicat prea mult în sprijinirea lui cel puţin nu au îngrădit acţiunile Muzeului. Uneori, credem noi, era prea puţin important să se implice în activităţile unei instituţii atât de mici. Şi secretarii cu propaganda, care răspundeau de unităţile de cultură au dat un real ajutor muzeelor, printre ei remarcându-se Prisecaru Aspazia, Şt. Stupu, Aneta Luca, R. Lăzescu sau vicepreşedinţii Mircea Petroşanu şi Petre Enache, ultimul dorind să realizeze un muzeu al oamenilor de seamă din Roman sau să înceapă restaurarea Cetăţii Noi a Romanului, ambele proiecte stopate în mod grosolan de Ştefan Boboş, care, în şedinţa pe care a prezidat-o la Casa de Cultură a municipiului Roman, a declarat „Noi trebuie să dăm mâncare la oameni nu să ne ocupăm de unităţi de cultură sau cetăţi”, punând astfel capăt unei iniţiative frumoase şi de viitor pentru municipiul nostru. Tot atât de importantă a fost şi activitatea preşedinţilor Comitetului de Cultură al municipiului Roman, mai ales în prima parte a activităţii lor, când o aveam în frunte pe prof. Ionescu Viorica, care a ajutat foarte mult instituţiile muzeale. Acest Comitet de Cultură, foarte fluctuant din punct de vedere al conducerii lui, când preşedintele lor ba era plătit, ba nu; în acest fel am ajuns şi eu de câteva ori preşedinte bineînţeles atunci când nu eram plătit, deoarece la plată ajungeau numai profesorii din şcoli, care aveau activitate politică, indiferent dacă mai aveau o funcţie sau nu. Toţi, însă, au fost oameni cu aleasă pregătire profesională, care ţineau sus ştacheta activităţilor culturale din municipiul Roman. Printre ei amintim pe directorul Liceului Roman Vodă – prof. Gh. Mihalcea, directoarea Şcolii nr. 11 prof. N. Matcovschi sau prof. de l. română Violeta Lăcătuşu. Accesul nostru la funcţii de conducere în cultură fiind oprit, a însemnat un mare câştig pentru întărirea instituţiilor muzeale, fiind astfel lăsaţi să ne facem datoria în procesul de îmbogăţire a colecţiilor, organizarea de expoziţii sau cercetarea patrimoniului deja realizat prin cercetările de teren. Este momentul să arătăm numărul mare de şantiere arheologice deschise doar în câţiva ani, cum ar fi Şantierul de la C.N.R. deschis în anul 1959, Şantierul de la Văleni, Aldeşti, Săbăoani, Butnăreşti, Brad, Poiana-Dulceşti etc, care au adus un important volum de artefacte în colecţiile muzeului, făcând posibilă organizarea unei expoziţii de bază în noul local primit în 1960, pe str. Cuza-

www.cimec.ro

19

Vodă, nr. 33, cu un mobilier nou. Această expoziţie de bază avea să ridice instituţia noastră pe un nivel nesperat, atât din punct de vedere al valorii exponatelor, provenite din marile aşezări ale dacilor din perioada clasică, de la Brad, cât şi din cea mai mare aşezare şi necropolă a dacilor liberi cercetată la Văleni – Roman. Numărul mare de piese descoperite necesitau şi o prelucrare muzeografică, un proces de restaurare adecvat şi o păstrare deosebită în depozite bine organizate. Acest lucru a făcut posibilă şi necesară mărirea numărului de salariaţi şi specializarea lor pe epoci sau ca restauratori. Astfel notăm încadrarea ca muzeografi a d-lui Brudiu Mihalache în 1964, distins cercetător apoi profesor universitar la Univ. din Galaţi, prof. D. Hordilă, care a cercetat siturile medievale, prof. R. Grinberg, M. Spânu şi Lenuţa Păduraru, pentru epoca modernă; activitatea lor fiind legată mai ales de expoziţia de bază. M. Ursachi, care de la începutul activităţii s-a ocupat de epoca bronzului şi prima epocă a fierului, participând pe şantierele arheologice de la Brad, Văleni şi Săbăoani a trecut la Secţia de Artă. Tot în această perioadă, mai precis în aprilie 1972 apare şi primul post specializat pe restaurare. Ca restaurator a fost încadrată o profesoară de matematică cu un talent deosebit în activităţile practice Mariţa Spătariu, care în scurt timp a devenit una din cele mai bune restauratoare din ţară. Piesele restaurate de ea, prezente şi în marile expoziţii naţionale şi internaţionale, erau frumos comentate şi apreciate la cel mai înalt grad, de către specialişti de mare clasă. Multe din realizările Muzeului, în prima etapă de dezvoltare, ne referim la perioada 1957 – 1978, nu ar fi fost posibile fără un sprijin din partea unor unităţi productive din oraş sau a unor unităţi de învăţământ. Legăturile noastre cu unităţile de producţie erau serviciile reciproce pe care le făceam. Astfel Muzeul nostru, datorită faptului că poseda un aparat de fotografiat performant şi un îndrăgostit de fotografie, prin necesitatea de a imortaliza situaţiile de pe şantierele arheologice, oferea acestor instituţii fotografiile necesare deselor expoziţii organizate la nivelul oraşului sau chiar a unităţii respective în schimbul unor materiale, mijloace de transport sau alte servicii. Aşa, de pildă, fără a avea un mijloc de transport al instituţiei, toată marea bogăţie de materiale de pe şantierele arheologice erau aduse cu mijloacele de transport ale acestor fabrici, fără a se plăti, deplasările noastre pe aceste şantiere erau, de asemenea, realizate cu ajutorul mijloacelor de transport ale acestora. La aceasta se adaugă şi obţinerea unor substanţe chimice pentru laboratorul nostru, a unor materiale pentru expoziţie etc. Ne facem o datorie de onoare să amintim aici sprijinul dat de Fabrica de Zahăr, prin minunatul prieten al Muzeului nostru d-l Gh. Nedelcu, care, în calitate de şef al serviciului de aprovizionare ne-a oferit, de multe ori gratis, acid şi alte substanţe chimice pentru laboratorul nostru de restaurare, substanţe care nu puteau fi procurate sau plătite de noi. O asemenea colaborare am avut-o şi cu Spitalul din Roman, prin d-na directoare Stupu. Acelaşi lucru se realiza şi cu unele şcoli din oraş care aveau mijloace de transport. Cu ajutorul acestor întreprinderi am putut realiza câteva depozite la subsolul Primăriei, care ne-au salvat de la multe cheltuieli, mai ales că nu dispuneam de fonduri. Trebuie să menţionez, printre altele, că la un moment dat eram considerat ca unul din cele mai bine dotate muzee din ţară privitor la organizarea depozitelor. De altfel acest lucru a stat în permanenţă în fruntea activităţii muzeistice, chiar în condiţiile în care nu aveam acest sprijin. De pildă, atunci când ne aflam în cea de a treia clădire, pe str. Ştefan cel Mare 265, am organizat un depozit foarte bine pus la punct, folosind cutii de marmeladă, pe care le reparam şi apoi le numerotam cu cifre decupate în carton, cu vopsea neagră. În ele puneam materialul provenit de pe şantiere; cu etichete din carton şi aşezate pe rafturi, dădeau un aspect deosebit de plăcut pentru cei care vizitau sau lucrau în depozit. Mai târziu, când posibilităţile materiale au fost mai generoase am executat dulapuri speciale, care au făcut din bogatele depozite ale muzeului din Roman, cele mai apreciate din ţară. Erau date de exemplu la cursurile de perfecţionare de la Centrul din Bucureşti. Fără un asemenea efort nu s-ar fi păstrat în ordine atât materialul arheologic provenit de la mai multe şantiere. Depozitele au constituit mereu un spaţiu bine organizat pentru a avea o evidenţă clară a tuturor descoperirilor, fie că au trecut prin restaurare fie că nu. Prelucrarea materialului, spălarea şi marcarea lui au constituit în permanenţă un obiectiv major. Acest lucru, în cea mai mare măsură era organizat încă de pe şantier, multe din piese fiind spălate şi marcate acolo. Este un motiv de mândrie să constatăm că o unitate de cultură de mărimea celei de la Roman a putut avea atâtea realizări menţionăm în condiţiile în care nu a dispus de un mijloc de transport, fiind aproape în permanenţă lipsită de

www.cimec.ro

20

posibilitatea de a asigura transportul materialelor de şantier în localităţile unde se efectuau săpăturile arheologice sau aducerea lor la sediu, odată cu încheierea lucrărilor. Acest lucru va marca şi în continuare munca şi rezultatele de pe şantierele arheologice. Numai zecile sau sutele de nopţi nedormite pot explica acest fenomen, pentru care cei ce n-au avut probleme nu au dat nici o atenţie. Lucram uneori fără să mai ajung acasă, nopţile întregi, pentru a mă achita de datorii la cei care mă ajutau. Multe expoziţii erau realizate pe baza scenelor de muncă din fabrici sau şcoli pe care le făceam în schimbul mijloacelor de transport. Trebuie să remarc, totodată faptul că am primit şi mult ajutor din partea Primăriei, care asigura un buget cât de cât suficient. Este meritul, aşa cum arătam mai înainte, al unei contabile şefe – d-na A. Ursache, foarte înţelegătoare, care m-a ajutat în cele mai grele situaţii să rezolv problemele financiare. Am putut realiza astfel şi un mobilier de birou, comandat la o firmă din oraş, compus din două birouri şi patru biblioteci care se află şi astăzi în folosinţă. Nu am părăsit acest birou niciodată în cei 50 de ani cât am lucrat la muzeu, la fel şi soţia mea, care şi-a luat biroul în anul 1970, la Muzeul de Artă. Tot acestei doamne îi datorăm şi realizarea unui mare număr de dulapuri pentru depozite, biblioteci, sau mobilier pentru transportul exponatelor, expoziţiilor temporare şi itinerante. Multe din ele erau transportate cu căruciorul la unele unităţi şcolare sau cămine culturale din oraş. Chiar astăzi muzeul deţine şi foloseşte un cărucior cu care se transportă unele materiale între muzee sau la depozitele din subsolul Primăriei!! Suntem în sec. XXI! Cu toate schimbările survenite după înfiinţarea judeţelor, după anul 1968, instituţia noastră încă a mai supravieţuit, ba uneori a şi prosperat, în cadrul Primăriei Municipiului Roman, ca unitate de cultură ce avea un buget propriu, ocrotit de conducerea oraşului şi a Comitetului de Cultură în fruntea căruia se afla un foarte bun conducător Gh. Moisei, care a sprijinit cu toate puterile unitatea noastră, cotată destul de bine între unităţile de cultură din municipiu. Sprijinul financiar, mai ales pentru cercetările de teren erau de multe ori superioare celui de la Piatra-Neamţ, datorită seriozităţii cu care lucram pe şantierele arheologice. Uneori şantierele începeau în luna aprilie şi se terminau în decembrie având ca număr de muncitori peste 50 de persoane. În aceşti ani aveam deschise suprafeţe de cercetare de sute de metri pătraţi. Acest lucru însemna, pentru colecţiile instituţiei, adevărate izvoare bogate de Pliant Muzeu - 1967

www.cimec.ro

21

obiecte ce intrau în inventarul nostru, depăşind, în acest fel multe din muzeele judeţene. Din acest punct de vedere putem spune că eram aproape sau chiar depăşeam numărul pieselor de muzeu ale Muzeului din Piatra Neamţ. Ritmul nostru de muncă era, într-un fel, grevat de unele sarcini administrative. Acest lucru a fost vizibil chiar de la înfiinţare, mai ales în perioada 1957 – 1962, când marea majoritate a salariaţilor din centrele raionale era antrenată în colectivizarea agriculturii. Noi, ca salariaţi ai oraşului nu am fost solicitaţi în aceste acţiuni, dar nici nu am obţinut mult râvnitele, atunci, ordine sau medalii, pentru aceste fapte. Ritmului rapid de creştere a colecţiilor, graţie activităţii pe şantierele arheologice, îi corespunde şi o dinamică a organizării expoziţiilor temporare. Astfel, primei expoziţii organizate în clădirea de pe str. Cuza-Vodă, nr. 33 (19), îi urmează cea din 1969 – 1970, când îşi măreşte spaţiul de expunere, prin mutarea secţiei de artă plastică în noul local de pe str. Mihai Eminescu, nr. 3. Odată cu aceasta s-a schimbat şi mobilierul – respectiv vitrinele pentru expunere, renunţându-se la cele din metal în favoarea unui mobilier mai adecvat expunerii obiectelor arheologice, adus prin transfer de la Muzeul de Istorie a Moldovei. În acest fel, întreaga expoziţie de bază căpăta o nouă înfăţişare, mai atrăgătoare şi într-un spaţiu mărit, folosindu-se toate încăperile ce au putut intra într-un circuit adecvat. Această realizare nu ar fi fost posibilă fără un sprijin din partea Muzeului de Istorie a Moldovei, care a fost de acord să renunţe la un mobilier destul de frumos şi rezistent în favoarea unui muzeu din afara Iaşului. Acest lucru a fost posibil şi datorită sprijinului substanţial acordat de Primăria Municipiului Roman, care a asigurat, înainte de toate, o reparaţie capitală a clădirii, montarea vitrinelor în pereţii clădirii şi o importantă sumă pentru organizarea expoziţiei, transportul tuturor vitrinelor de la Iaşi, plata muncitorilor specializaţi în montarea acestui tip de vitrine. Era una din cele mai importante etape în dezvoltarea instituţiei noastre, care constituia apogeul investiţiilor în domeniul culturii romaşcane, în perioada primei perioade din istoria Muzeului de Istorie – 1957–1978. Cu excepţia reorganizării din anii 1991 – 1995, această etapă a însemnat vârful curbei de dezvoltare a instituţiei noastre, înainte de a intra în cea mai neagră perioadă din istoria sa – 1978-1992. Tot acum a fost realizată şi o investiţie, prin construirea depozitului din curtea clădirii din str. Cuza Vodă, nr. 33, care a rezolvat, cel puţin pentru un moment, depozitarea valorilor muzeale scoase prin săpăturile arheologice. Tot acestei etape îi corespunde şi apariţia primului pliant scos de Muzeul din Roman, precum şi primele două cărţi poştale, care popularizau realizările instituţiei noastre. Sprijinul financiar al comunităţii locale nu s-a oprit, însă, numai la aceste investiţii, ci a continuat prin alocarea, în fiecare an, a fondurilor necesare pentru cercetările arheologice, prelucrarea materialelor scoase din siturile arheologice şi asigurarea unor condiţii de păstrare. Acum, în 1972, apare şi acel post de restaurator. În 1966, Consiliul Popular al oraşului Roman a asigurat şi fondurile necesare pentru participarea directorului muzeului, timp de 20 de zile, la Congresul de Pre şi Protoistorie de la Praga, unde susţinea prima lucrare la un congres internaţional, prezentând descoperirile de la Văleni. Muzeul nostru începea să fie cunoscut din ce în ce mai mult în întreaga ţară; activitatea şi colecţiile sale erau valorificate prin comunicările pe care le susţineam la sesiunile ştiinţifice organizate de muzeele judeţene. Odată cu acestea erau comunicate şi marile descoperiri şi cercetări de teren, mai ales cele de la Brad, unde se studia una din cele mai mari aşezări de tip „dava” din ţară, precum şi marea necropolă a dacilor liberi de la Văleni – Roman, care constituie şi acum cea mai mare descoperire legată de strămoşii noştri din Moldova. Graţie unor diapozitive foarte bine realizate, rod al unei pasiuni manifestate pe tot parcursul prezenţei mele la Muzeul din Roman, care însoţeau prezentările comunicărilor la sesiunile ştiinţifice din toată ţara, fiind prezent la acţiunile ştiinţifice la aproape toate muzeele judeţene, fondul muzeistic şi activitatea muzeului nostru erau bine cunoscute şi apreciate. Participam cu obiecte la cele mai mari expoziţii naţionale şi regionale, iar mai târziu la câteva internaţionale, la unele chiar ca organizator. În anul 1967 primeam din partea Ministerului Culturii mulţumiri pentru această activitate. Muzeul din Roman era nelipsit de la marile confruntări ştiinţifice interne şi internaţionale, amintind aici deja Congresul de la Praga din 1966, sesiunile ştiinţifice naţionale de rapoarte anuale, colocvii sau congrese. Amploarea participărilor şi frecvenţa lor

www.cimec.ro

22

depăşeau cu mult unele muzee regionale sau judeţene, activitatea era impusă şi de dorinţa de a fi cunoscută activitatea muzeului dar şi valoarea patrimoniului descoperit prin cercetări sistematice. Unul din marile impedimente în dezvoltarea instituţiei noastre, mai ales din punct de vedere administrativ, era categoria de muzeu, care nu permitea o salarizare mai bună şi nici existenţa unor posturi mai bine plătite, cum aveau celelalte muzee, respectiv toate muzeele judeţene, care au obţinut aceste grade prin reforma administrativă din 1968, când Romanul nu a putut trece la forma de organizare pe care a avut-o aproape 600 de ani, aceea de judeţ. În acest fel în fruntea instituţiei noastre, la gradul IV, nu exista postul de director şi nici cel de şef de secţie, cu toate că întreaga activitate desfăşurată era la nivelul tuturor unităţilor judeţene de atunci. Acest abuz a continuat încă multă vreme, fiind lipsit de nişte drepturi fireşti, în condiţiile în care conduceam o unitate de cultură, asemănătoare cu celelalte. Chiar şi mai târziu, când intram într-o nouă formă de organizare, pe care am denumit-o cea mai neagră din istoria instituţiei noastre – 1978-1992, a trebuit să mă confrunt cu multe piedici în a obţine cel puţin gradul de şef de secţie, deoarece noua organizare judeţeană a exclus Muzeul din Roman de la cele mai elementare drepturi. Aceste funcţii, limitate în cadrul unei instituţii muzeale, erau acum ocupate de cei veniţi din unităţile de învăţământ de la ţară, care au adulmecat posturile apărute la aceste muzee judeţene. Toate acestea m-au făcut să-l conving pe primarul municipiului Roman să semneze o adresă către preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care solicitam trecerea Muzeului de Istorie din Roman la categoria a II-a, justificată de activitatea şi valoarea patrimoniului existent. „Muzeul de istorie din Roman deţine, după cum se ştie, o valoroasă colecţie de antichităţi, care depăşeşte numărul de 70.000 de piese, rod al activităţii de cercetare ştiinţifică şi achiziţii de la înfiinţare şi până în prezent. Eforturile financiare şi de muncă făcute până în prezent au fost din plin răsplătite de deosebit de importantele obiecte care vorbesc de istoria poporului nostru printre care un număr mare de unicate, precum şi câteva colecţii din epoci de o mare importanţă pentru istoria noastră cum ar fi perioada de mare înflorire a statului dac cea de început a procesului de formare a limbii şi poporului român. Muzeul de istorie din Roman posedă una din cele mai complete colecţii de materiale privind cultura dacilor liberi, ca rezultat al cercetării unui mare număr de aşezări şi necropole din zona de confluenţă a Moldovei cu Siretul, printre care şi a celei mai mari necropole dacice descoperite până în prezent în ţara noastră – cea de la Văleni – Roman. Leagăn al unei moşteniri istorice deosebite, zona Romanului, cu peste 300 aşezări semnalate până în prezent, care au îmbogăţit şi continuă să îmbogăţească colecţiile muzeului nostru, constituie un valoros izvor de informaţii pentru istoria naţională. Ele pot constitui elementul de bază de transpunere în viaţă a intenţiei noastre de a organiza la Roman un muzeu care să adâncească problema vieţii dacilor de pe valea Siretului precum şi cea de început a procesului de formare a poporului român, cu accent pe elementele de continuitate de viaţă din primul mileniu al erei noastre în această zonă. La acestea adăugăm importantele mărturii care vorbesc de istoria oraşului Roman în pragul celor 600 de ani de existenţă documentară cu cele două cetăţi muşatine, o colecţie etnografică, o secţie de artă plastică contemporană cu un număr însemnat de lucrări, precum şi o secţie, în organizare, oameni şi evenimente de seamă din istoria acestui oraş. Această mare bogăţie de documente originale ale milenarei noastre existenţe pe aceste meleaguri, parte însemnată a patrimoniului naţional, cere a atenţie deosebită din partea noastră în păstrarea, conservarea şi valorificarea ştiinţifică şi culturală în interesul întregului popor. Din acest punct de vedere atenţia noastră a fost îndreptată spre asigurarea celor mai bune condiţii prin punerea la dispoziţie a unui nou local –mai mare – pentru secţia de istorie precum şi două localuri pentru secţia de artă plastică şi oameni şi fapte din trecutul Romanului. Întrucât noua dimensiune a instituţiei, a volumului de muncă şi a numărului de piese nu mai corespunde gradului muzeului, văr rugăm să

www.cimec.ro

23

binevoiţi a aproba trecerea Muzeului de Istorie din Roman la categoria a II-a (doua), acţiune cerută de bunul mers al activităţii Muzeului. SEMNATURA: primar, Ioan Vlad” Nici această adresă nu a avut ecou, Muzeul rămânând la categoria a IV-a până la apariţia Complexului Muzeal Judeţean Neamţ când deveneam o simplă unitate din cadrul acestui complex, fără buget sau alte facilităţi. Intram, aşadar, în a doua fază de organizare, complet improprie, devenind anacronică, chiar după ce marea majoritate a muzeelor din ţară a renunţat la o astfel de organizare, fiind subjugate toate iniţiativele locale în interesul instituţiei judeţene, care vor dispune în voie, după bunul lor plac, de toate facilităţile oferite de bugetul judeţean, care devine instrumentul de bază în supunerea instituţiilor din teritoriu. Experienţa muzeului nostru, dar şi a altor muzee, care au scăpat de această subjugare, sunt edificatoare în acest sens. O adresă din partea Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă a judeţului Neamţ ne cerea trimiterea unei situaţii privind profilarea şi reorganizarea unităţilor muzeale, în care propuneam organizarea la Roman a unui muzeu inedit, care să reprezinte locuirea dacică de pe valea Siretului. „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN către, MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE PIATRA NEAMŢ La adresa CCES al judeţului Neamţ prin care se cere trimiterea unei situaţii privind profilarea şi reorganizarea unităţilor muzeale, la Muzeul jud. de istorie Neamţ, trimitem propunerile noastre privind profilarea şi tematica. Avându-se în vedere colecţiile muzeului din Roman, precum şi cercetările de până acum, axate pe problema culturii dacice din această zonă, se impune ca o singură posibilitate, profilarea muzeului pe civilizaţia dacică din bazinul Siretului. Cunoscând faptul că un muzeu trebuie să se bazeze pe obiecte originale, fără de care nici nu poate exista, instituţia noastră poate reprezenta, prin obiectele muzeale pe care le posedă, această civilizaţie, cu adăugirile necesare şi posibile de la alte câteva muzee din Moldova sau prin cercetări proprii efectuate în zona respectivă. Menţionez, de asemenea, că nici unul din celelalte muzee din zona Siretului nu poate constitui un argument pentru organizarea acestui muzeu, nu atât prin colecţii, cât, mai ales, prin faptul că, prin însăşi poziţia lor administrativă, capitale de judeţ (Suceava, Bacău, Focşani, Galaţi) trebuie să reprezinte, din punct de vedere istoric, situaţia în toate epocile istorice. Romanul, prin organizarea administrativă actuală nu poate şi nici nu i se permite, să reprezinte o zonă, cu toate argumentele de ordin istoric sau economic care i-au favorizat, în diferite etape ale istoriei patriei, o dezvoltare ascendentă, marcată de prezenţa în ierarhia oraşelor moldovene, în primele 4 – 5 locuri. El poate constitui, în aceste condiţii, un centru muzeistic al văii Siretului, în problema civilizaţiei dacice, intens locuită de această populaţie şi cercetată cu insistenţă de colectivul muzeului nostru. Pentru organizarea acestui muzeu, organele locale pun la dispoziţie o clădire corespunzătoare, cu parter şi etaj (Casa de Copii Şcolari) monument de arhitectură, situată în perimetrul centrului oraşului, care permite organizarea unei expoziţii de înaltă ţinută ştiinţifică şi instructiv-educativă. Fondurile necesare organizării acestui muzeu nu pot fi estimate de noi. Ele sunt în funcţie de tematica şi spaţiul de expunere, la care se adaugă amenajările necesare pentru asigurarea unui circuit adecvat în expoziţie. După exemplele oferite de majoritatea muzeelor din celelalte judeţe ale ţării eforturile financiare nu sunt exagerate ci posibile şi binevenite. În funcţie de alocaţiile bugetare, această expoziţie poate fi organizată în doi ani de zile. Întrucât în contextul sarcinilor culturale actuale se pune problema organizării unor unităţi care să prezinte istoria localităţii respective în toate epocile, inclusiv etapa actuală, cea mai indicată soluţie este organizarea unei expoziţii temporare care să cuprindă istoria municipiului Roman. Bineînţeles, această expoziţie poate fi făcută cu ajutorul fotocopiilor şi în general a materialului bidimensional, deoarece materialele originale se află în colecţiile arhivelor statului sau a

www.cimec.ro

24

altor instituţii care au dreptul de a le deţine, iar originalele care să reflecte epoca modernă şi contemporană, atât documente cât şi obiecte, nu se mai găsesc. Această expoziţie, care este de multă vreme în atenţia municipalităţii romaşcane, ar putea fi organizată în actuala clădire a muzeului, folosindu-se, în bună măsură chiar mobilierul existent, care se pretează la expunerea unor fotocopii după documente sau obiecte originale de epocă, existente în alte zone ale ţării. Trimitem alăturat un proiect privind metodologia elaborării tematicii muzeului „Dacii din bazinul Siretului” precum şi un catalog al expoziţiei cu acelaşi titlu organizată de mai multe muzee din Moldova, care cuprinde o bună parte din obiectele ce vor face parte din expoziţia noastră. SEMNĂTURA: Muzeograf, V. Ursachi”

N O T E

1. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc., 1955, p. 97; Idem, Buc., 1958, p. 106, 161; Costin, Miron, Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema polonă), în Opere, ed. P.P. Panaitescu, Buc., 1958, p. 219; Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, ed. Adamescu, Buc., p.12- 13 2. Melchisedec, Ştefănescu, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, Buc., 1874, p. 10-15 3. Steţcu, Gr. N., Ciobanu A. M., Gh., Pagini din istoria Liceului „Roman Vodă”, 1872-1972, Roman, 1972, p. 63 4. Idem, p. 87 5. Iconomu, Const., Contribuţii la istoricul cercetărilor de la Cucuteni, Cucuteni oujourd’hui, Piatra Neamţ, p. 165-200 6. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Importanţa noilor săpături arheologice de la Cucuteni (1961-1969), Cucuteni 120, Valori universale, Lucrările Simpozionului Naţional, Iaşi, 30 sept. , 2004, Iaşi, 2006, p. 16, 17; Dascălu, Constantin, Săpăturile de la Cucuteni, setembrie-octombrie, 1909 şi 1910, BCMI, III, p. 195-196; Năstasă, Lucian, Unele date în legătură cu istoricul descoperirilor de la Cucuteni, A.M.M., V-VI, (1983-1984), p. 513-522; Anuarul Liceului „Roman Vodă” pe anul 1927-1928 7. Steţcu, Gr. N., Ciobanu A. M. Gh., op. cit., 1972, p. 108; I. Teştiban, Dintr-un pridvor cu fresce, Roman, 1938; Steţcu, Gr. N., Casa vornicului Done, Roman, Pr. Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului; V. Ursachi, Mic Îndreptar Turistic, Buc., 1977 8. Steţcu, Gr. N., Ciobanu A. Gh., op. cit., 1972, p. 111 9. Idem, op. cit., 1972, p. 114 10. Idem, op. cit., 1972, p. 115 11. Idem, op. cit., 1972, p. 116 12. Opriş, Ioan, Istoria muzeelor din România, Editura Museion, Buc., 1994, p. 10 13. Iconomu, Const., op. cit., Piatra Neamţ, 1996, p. 171-173 14. Dumitroaia Gh. Trei scrisori adresate profesorului Ion Andrieşescu în M.A, XXII, Piatra Neamţ, 2001, p. 531-533 15. Steţcu, Gr. N., Ciobanu A. M. Gh., op. cit., 1972, p. 135 16. Idem, op. cit., 1972, p. 138 17. Idem. p. 139

www.cimec.ro

25

CAPITOLUL I. B - 1978 - 1992

În anul 1978 conducerea judeţului Neamţ a hotărât să realizeze o nouă organizare a unităţilor muzeale, cu gândul, speram noi, să dea şanse egale tuturor instituţiilor de acest gen din judeţ, având în vedere faptul că dispuneau de un potenţial economic mult mai mare decât al municipiilor şi oraşelor din care făceau parte până atunci. De altfel acesta a fost şi scopul iniţial, deoarece, aşa cum s-a văzut, intervenţiile noastre la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste, de a se schimba categoria Muzeului din Roman, nu a avut nici un succes. O garanţie a acestui fapt o reprezenta însuşi cel care semna acest act – Petru Enache, care, în multe ocazii a arătat bunele intenţii faţă de activitatea ştiinţifică şi culturală, lucru ce a dus, poate, şi la dispariţia lui prematură, trecând în lumea umbrelor în plină putere fizică şi intelectuală. Această garanţie era dată şi de preşedintele şi vicepreşedintele Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă, d-l Gh. Bunghez, profesor de istorie, care şi-a început cariera didactică în zona Romanului şi M. Dragotescu, venit la Piatra-Neamţ de la Muzeul de Istorie din Bicaz, buni cunoscători ai situaţiei muzeelor din oraşele judeţului. În acest fel, la data de 6 aprilie 1978, prin decizia nr. 3085 a Consiliului Popular al judeţului Neamţ, lua fiinţă Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, unitate bugetară cu personalitate juridică, care îngloba toate unităţile muzeale din această unitate administrativă, fiecare unitate făcând parte din cele patru secţii: istorie, artă, etnografie şi memorialistică; ştiinţe naturale şi Oficiul Judeţean al patrimoniului cultural naţional.

Toate speranţele noastre aveau să fie ruinate de felul cum a înţeles Muzeul din Piatra Neamţ, respectiv directorii Complexului, să conducă această unitate cu nume zootehnic, la modă în acea vreme. În fruntea acestui conglomerat a fost numit prof. Ştefan Cucoş, frate cu directorul Direcţiei Economice a judeţului Neamţ, venit din învăţământ. Pe parcurs a devenit, e adevărat un bun arheolog. Pentru noi însă referindu-mă doar la muzeele din Roman, a constituit principalul factor de regres, din toate punctele de vedere, unele fapte pe care le voi prezenta, vor fi edificatoare. Primul din ele se referă la tratamentul pe care voia să-l introducă faţă de colegii de breaslă, nemaiîntâlnit în rândul cercetătorilor; a încercat să ne ţină în anticameră, atunci când doream să intrăm în biroul lui. Acest lucru a declanşat, chiar de la început, o reacţie de dispreţ. De aici şi altele, care au dus la numeroase

www.cimec.ro

26

conflicte, unele din ele rezolvate la nivelul forurilor superioare, altele rămase ca o tristă amintire, dar care vorbesc de situaţiile, uneori dramatice, prin care au trecut muzeele din Roman. În perioada anterioară înfiinţării Complexului, pentru care personal nu am avut o părere bună încă de la început, relaţiile între muzeele din judeţ erau foarte bune, de cooperare şi întrajutorare, efectuam cercetări comune. Mai târziu, prin sistemul de organizare şi mai ales de cheltuire a bugetului, relaţiile au devenit din ce în ce mai încordate, muzeele din afara centrului de judeţ erau din ce în ce mai ignorate. Prin organizare, toate muzeele de istorie, spre exemplu, făceau parte dintr-o secţie care avea un şef cu sediul la Piatra Neamţ. Toate cheltuielile erau făcute la centru, iar unităţile din judeţ nu avea dreptul nici să facă un referat de necesitate, care să fie înregistrat. Toată corespondenţa trebuia să treacă prin secretariatul din P. Neamţ, multe din cumpărăturile de necesitate, de la cele mai neînsemnate produse până la cele de curăţenie, nu erau decontate, desenele arheologice trebuiau să fie executate la Piatra-Neamţ etc. Una din măsurile luate de directorul Complexului era aceea de a se strânge toate ştampilele muzeelor din judeţ. Acest lucru a dus la situaţia anormală de a nu mai putea semna şi parafa delegaţiile celor care veneau la instituţiile noastre, printre care şi salariaţii complexului.

Fiind lezată chiar conducerea, a trebuit să comande nişte ştampile dreptunghiulare pentru fiecare unitate din teritoriu, umilind astfel aceste instituţii, care puneau asemenea sigilii pe delegaţiile unor cercetători de la instituţii de prestigiu din ţară, veniţi în delegaţie la unităţile noastre, mirându-se de aceste măsuri incalificabile. După cum se ştie toate lucrările ştiinţifice ale arheologilor sunt însoţite de ilustraţie desenată. Pentru aceasta era necesară şi existenţa unor mijloace tehnice de realizare a lor. Hotărârea directorului era de a se realiza aceste desene doar la Piatra Neamţ, unde era angajat un desenator. Este de la sine înţeles ce însemna să mergi cu mijloace de transport în comun şi să transporţi vase ceramice pentru

desen - era nu numai o aberaţie ci şi o hotărâre care demonstra reaua intenţie a directorului faţă de un coleg de breaslă. Cum

acest lucru nu se putea realiza am încercat să execut desenele personal, pentru aceasta am procurat câteva materiale specifice. Rezoluţia pe referatele trimise vorbeşte de la sine. „Având desenator în cadrul Complexului Muzeal, nu se pot deconta”.

www.cimec.ro

27

Aceeaşi situaţie şi cu chitanţele pentru corespondenţă, însumând zeci sau chiar sute de chitanţe nedecontate în anii directorului C. Cucoş. La acestea se adaugă numeroasele materiale procurate, printre care hârtia, filmele şi chimicalele foto, cu care se realizau fotografiile pe şantiere sau cele de pe fişele analitice, care erau realizate de către mine şi însumau mii de fotografii. De altfel pe întreg intervalul celor aproape 50 de ani, Muzeul din Roman nu a avut fotograf. Zeci de mii de fotografii şi clişee de şantier, pentru fişe analitice sau pentru toate expoziţiile organizate de muzeu, inclusiv expoziţia de bază actuală sau situl arheologic de la Brad sunt rodul activităţii personale, întrucât instituţia noastră nu a avut niciodată, în schemă, un fotograf – în timp ce la Piatra-Neamţ au existat uneori şi doi asemenea salariaţi. Se spune că un ctitor de instituţie muzeală înseamnă printre altele şi contribuţia din averea personală, un exemplu bine cunoscut la noi a fost părintele C. Matasă, donaţii făcute înainte de înfiinţarea oficială a muzeului din Piatra-Neamţ. Iată în cazul meu şi eforturile financiare şi de muncă făcute în timpul existenţei oficiale a instituţiei bugetare, care în acest fel a beneficiat de contribuţia nu numai în muncă ci şi materială, e adevărat, oarecum forţată de împrejurări şi nu numai. Poate că acest lucru va fi recunoscut cel puţin de viitorime, care va putea analiza în alte contexte evoluţia acestei instituţii. În continuare reproducem două referate trimise în anul 1985, unul către Preşedintele Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Neamţ, forul tutelar al Complexului Muzeal şi al doilea secretarului cu propaganda al Comitetului Judeţean P.C.R., precum şi răspunsul dat de preşedintele Comitetului de Cultură. Aceste două referate exprimă atmosfera în care lucram noi, cei de la Roman, în anii 1978 – 1989, nedreptăţile pe care eram nevoiţi să le suportăm, datorate nu numai conducerii judeţene, ci mai ales a colegilor noştri, în special directorului Complexului. La acestea adăugăm indiferenţa colegilor noştri din Comitetul Oamenilor Muncii, care nu au luat niciodată atitudine, la rugămintea mea, faţă de aceste nedreptăţi – toţi tăceau şi ridicau mâna la hotărârile nedrepte luate în şedinţele C.O.M., faţă de unităţile din Roman. Acest lucru m-a făcut să întreprind o campanie prin referate către conducerile judeţene, nevoite, în ultimă instanţă să răspundă acestor fapte. Este şi motivul prezentării unor reforme de organizare internă în Complexul Muzeal, în care am fost nevoit să discut, chiar dacă nu era colegial, situaţia din instituţiile din Piatra Neamţ faţă de cele din judeţ. Era singura metodă de a mă face auzit. Aşa se face că abia după al doilea referat am primit un răspuns, dar şi o ameliorare a situaţiei de la Roman. Bineînţeles că situaţia nu s-a schimbat prea mult. Doar schimbarea directorului în acelaşi an şi o ameliorare mai pronunţată, în bine, odată cu venirea ca director a d-lui prof. dr. Ionel Marin cu care am putut colabora mai bine, având chiar unele îmbunătăţiri, în sensul că începea un program de reparaţii la clădirea pe care am primit-o în aul 1983 – Casa Nevruzzi, în vederea reorganizării expoziţiei de bază. Paginile următoare sunt edificatoare pentru atmosfera existentă în acea perioadă. Prezentăm, aşadar, cele două referate şi răspunsul Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă al jud. Neamţ. „Tovarăşe Preşedinte, Subsemnatul, Ursachi Vasile, muzeograf principal la Muzeul de Istorie din Roman, conducător al acestei instituţii de la înfiinţare (de acum 25 de ani), am considerat de datoria mea să supun atenţiei Dv. unele aspecte ale activităţii Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, în relaţie directă cu Muzeul din Roman. Întrucât până în prezent, C.J.C.E.S. al Judeţului Neamţ nu a făcut nici o verificare concretă a felului cum îşi desfăşoară activitatea noua instituţie creată experimental din iniţiativa sa, consider că cele ce voi relata în continuare, pot constitui o bază de discuţii în luarea unor măsuri absolut necesare, mai ales că situaţia poate fi identică şi la celelalte unităţi muzeale din judeţ. Înfiinţat cu scopul declarat de a îmbunătăţi activitatea instituţiilor muzeale, din toate punctele de vedere, noul sistem a creat numeroase greutăţi în desfăşurarea activităţii, mai ales la unităţile din afara municipiului P. Neamţ.

www.cimec.ro

28

Creat după modelul instituţiilor gigant din alte domenii şi localităţi, mijloacele materiale, de transport, comunicaţii etc. de care dispune Complexul, nu permit o organizare eficientă a muncii. De altfel, acest nou sistem avea să apară la puţin timp de la Hotărârea C.C. a P.C.R. de legare a tuturor instituţiilor de pe raza localităţilor patriei de centrele comunale, orăşeneşti sau municipale respective, atât din punct de vedere al desfăşurării activităţii cât şi administrativ. A rămas, de altfel, singular în organizarea muzeistică naţională. Până la înfiinţarea Complexului, fiecare instituţie muzeală îşi avea un buget propriu pe care îl cheltuia în raport cu nevoile cele mai urgente al instituţiei. Repartizarea pe capitole şi subcapitole avea la bază analiza periodică a patrimoniului respectiv cât şi condiţiile de desfăşurare a activităţii. Ţinând seama de faptul că Muzeul din Roman, la înfiinţare – 1 septembrie 1957 – nu a avut decât 8(opt) piese de muzeu, a fost firesc să se pună accentul pe o intensă activitate de creştere a patrimoniului. În acest sens au fost efectuate cercetări de teren în mai multe staţiuni arheologice, acoperindu-se toate epocile istorice, cu un accent mai mare pe epoca geto-dacică, cea mai bogată în vestigii în zona Romanului. Evoluţia bugetului a fost ascendentă aşa încât au putut fi realizate numeroase acţiuni din planurile de muncă ale instituţiei, ajungându-se ca în anul 1978 când a luat fiinţă Complexul, instituţia noastră să aibă un patrimoniu de peste 12.000 obiecte de muzeu înregistrate în registrul de creştere a colecţiilor şi alte câteva zeci de mii de obiecte în curs de prelucrare, la care adăugăm 9 depozite cu mobilier adecvat pline cu un imens material muzeistic şi ştiinţific, de primă importanţă în cercetarea arheologică naţională. Începând cu anul 1978 volumul bugetului repartizat instituţiei noastre a scăzut brusc, la unele articole fiind total lipsită de fonduri. Orice analiză bugetară poate scoate uşor în evidenţă acest decalaj; câteva exemple sunt edificatoare şi necesare în prezentul memoriu. Astfel, în anul 1978 instituţia noastră venea cu următorul buget, exceptând salariile : săpături arheologice = 76.000 lei, deplasări = 21.000 lei, alte drepturi personale = 6.000 lei, materiale gospodăreşti = 6.000 lei, obiecte de inventar sub 500 lei = 22.000 lei, cheltuieli prestări servicii = 25.000 lei, cărţi bibliotecă = 5.000 lei, reparaţii curente = 21.000 lei, alte cheltuieli = 1.000 lei, abonamente = 1.000 lei, investiţii necentralizate = 25.000 lei, în total = 209.000 lei. În oricare din anii următori sumele alocate instituţiei noastre, la toate articolele, exceptând salariile, nu cred că au depăşit suma de 30 – 40.000 lei, deci o reducere a alocaţiilor bugetare de peste 5 ori! Unele dispoziţii de ordin administrativ vin să îngrădească şi mai mult activitatea de aprovizionare cu cele necesare muncii noastre. Astfel, cumpărarea de materiale se face de către administratorul Complexului iar repartiţia acestora este la voia întâmplării, cine este mai aproape poate beneficia de materiale mai multe, cine află mai târziu trebuie să se mulţumească cu ce mai găseşte. Din acest punct de vedere amintesc lipsa unor materiale absolut necesare activităţii pe şantier, care nu au fost procurate până acum: jaloane, rulete, mături, busolă, nivelă etc. În acest context anexez referatul prin care solicitam decontarea unei rulete cumpărate, cerere refuzată pe motiv că nu avem voie să cumpărăm de la magazine de acest fel. Menţionez însă că asemenea rulete nu se găsesc în comerţ şi ele ne sunt strict necesare. După cum nu înţeleg de ce materialele cumpărate de la Consignaţia nu se decontează în timp ce sunt valabile simple bonuri de mână pentru unele materiale cumpărare din piaţa liberă de la particulari, care au o simplă viză a administraţiei pieţei respective. Se consideră oare normal ca bugetul personal să fie supus unor asemenea presiuni? Ar fi interesant dacă mai sunt cazuri asemănătoare şi la alţi salariaţi. Situaţia nu este singulară, pe parcurs voi prezenta şi altele similare, care sunt lipsite, pur şi simplu de omenie, de respect faţă de munca unui coleg a cărui retribuţie are aceeaşi importanţă ca pentru oricare altă familie, inclusiv a celor ce gândesc că bunul mers al unei activităţi să fie subvenţionat de cel ce lucrează pentru realizarea unor sarcini de serviciu. Acelaşi lucru se poate spune şi despre anularea unui concediu de odihnă în anul 1980 pe motivul că a dispărut cererea din anul anterior când de fapt nu s-au dat concediile de odihnă la nimeni, fiind muzeul în organizare; calcularea concediului în 1980 în luna februarie – dezavantajos pentru mine –

www.cimec.ro

29

în timp ce eu efectuam concediul în martie; ori tăierea de pe lista pentru obţinerea unei gradaţii a soţiei mele, care după 25 de ani de serviciu se află doar la gradaţia 4. Cineva a profitat de aceasta – ar fi bine dacă acest lucru s-ar cunoaşte. În cursul anului 1982 muzeului nostru nu i s-a dat nici un fel de material fotografic, ştiut fiind că atât în cadrul şantierului arheologic cât şi pentru fişe ştiinţifice, expoziţii volante şi temporare sau pur şi simplu pentru activitatea de cercetare şi în practica culturală sunt necesare asemenea materiale. La începutul anului am făcut referate pentru asemenea materiale dar nu s-a dat nici o atenţie acestui fapt, care a dus, în ultimă instanţă, la cumpărarea lor din fonduri proprii. Amintesc printre altele, cumpărarea de materiale care ajung la mii de lei, pentru efectuarea unor lucrări necesare. Astfel am lucrat, în cursul anului 1982, 60 de filme pentru fişe ştiinţifice, peste 25 filme făcute pe şantierul arheologic, 4 diapozitive color, precum şi o mare cantitate de hârtie fotografică şi chimicale, a căror bonuri le deţin fără a fi decontate. Numai valoarea filmelor depăşeşte suma de 2.000 lei! Am avut în plan să fac pentru anul 1982 mai multe expoziţii volante pentru care am depus referate de necesitate şi nu s-a dat nimic. Este adevărat că pregătesc o lucrare de doctorat la care voi folosi şi o parte din aceste materiale pentru ilustraţie, dar efectuarea lor nu se confundă cu activitatea personală, deoarece ele rămân în patrimoniul muzeului. Ele tot trebuie făcute pentru evidenţă şi ceea ce voi folosi nu afectează materialiceşte instituţia. Din contra, consider ca un efort personal efectuarea de fotografii pentru evidenţă, deoarece se realizează în afara obligaţiilor mele de serviciu. Ar fi interesant de ştiut volumul de lucrări al celor doi fotografi în condiţiile când nu lucrează decât pentru muzeul din P. Neamţ. Se impune, aşadar, o verificare a folosirii tuturor materialelor fotografice şi a timpului de lucru, din cadrul Complexului. Anexez câteva bonuri din anul 1982, care reprezintă cumpărarea de materiale fotografice. În contextul activităţii de cercetare un rol important îl are ilustrarea grafică a descoperirilor. Pentru aceasta fiecare muzeograf trebuie să dispună de mijloacele necesare realizării desenelor şi fotografiilor, indiferent de existenţa unor desenatori sau fotografi în cadrul instituţiei. Procurându-mi o peniţă pentru desen în valoare de 180 lei din comerţul de stat, mi-a fost refuzată decontarea pe motiv că există desenator în schemă şi numai el are voie să folosească asemenea materiale. Exceptând motivaţia privind legalitatea procurării unor asemenea obiecte, care, la prima vedere, are o justificare privind înlăturarea risipei, este necesar să relev faptul că desenatorul se află la P. Neamţ şi, deci, nu poate efectua lucrările la 50 de km depărtare, cu toate că rezoluţia pe referat prevedea o repartizare pe muzeograf a efectuării desenelor, repartizare nefăcută nici astăzi după trei ani. La aceasta se adaugă faptul că mare parte din materiale nu pot fi transportate la P. Neamţ, pentru desen. Anexez referatul respectiv. În ultimii patru ani unitatea noastră nu a beneficiat de nici un abonament şi nu cred că mai este nevoie să amintesc faptul că nu e posibil ca trei unităţi muzeale din municipiul Roman să fie lipsite de câte un singur abonament la revistele de strictă specialitate. De asemenea, numărul cărţilor pentru biblioteca muzeului este din ce în ce mai mic, lucru ce poate fi uşor de verificat. În prezent deţin chitanţe PTTR de peste 500 lei (pe care le anexez) cu referatele respective, neprimite la Complex şi, deci, nedecontate încă din lunile mai-iunie, reprezentând c/val. cărţilor sosite ramburs de la diferite muzee din ţară care ne trimit publicaţiile lor, strict necesare activităţii noastre. Oare acest lucru se întâmplă şi la P. Neamţ? O situaţie aproape incredibilă a apărut în ultimii ani când au fost anunţate unele hotărâri ale conducerii Complexului, referitoare la interzicerea efectuării corespondenţei cu instituţii din ţară pe motiv că nu mai suntem unităţi de sine stătătoare ci „simple expoziţii”. Din acest punct de vedere, cred că nu mai este nevoie să amintesc faptul că în cei peste 25 de ani de existenţă a unităţilor noastre s-au creat diferite relaţii cu muzee din ţară ce trebuie întreţinute şi nu putem explica necesitatea unei corespondenţe duble care să fie purtată pe la P. Neamţ; cui foloseşte această interdicţie? Consider că unificarea administrativă, aşa cum se spunea de altfel la înfiinţare, nu este o cămaşă de forţă pentru unităţile muzeale din afara municipiului P. Neamţ şi nici nu trebuie să frâneze iniţiative pornite de

www.cimec.ro

30

oriunde. De altfel, însăşi noţiunea de „complex” presupune existenţa unor unităţi separate, distincte, cu oarecari activităţi specifice. Încercând să folosesc sistemul dublu de corespondenţă, preconizat de conducerea Complexului, am ajuns la concluzia că este de-a dreptul greoi şi neeconomicos la care se adaugă bunul plac al salariaţilor în mânuirea corespondenţei. Un singur exemplu în acest sens este edificator: în cursul lunii aprilie 1982 am venit cu două invitaţii de participare la sesiunea ştiinţifică a Muzeului de istorie a Transilvaniei şi cel de al IV-lea Simpozion naţional de tracologie de la Baia Mare pentru care trebuia, până la o anumită dată, de trimis acceptarea participării şi titlul comunicării – nici până astăzi nu au fost trimise aceste răspunsuri, obligând organizatorii din Baia Mare să folosească telefonul pentru a intra în posesia acestora. Este normal? În ultimă instanţă participarea la sesiuni ştiinţifice cu comunicări este o datorie a noastră, ele ne facilitează schimbul de informaţii atât de utile muncii noastre şi în consecinţă trebuie încurajate şi nu stopate. Anexez referatele şi chitanţele de corespondenţă efectuată de Muzeul de istorie din Roman şi respinsă de conducerea Complexului. Preocuparea „laborioasă” a conducerii Complexului privind introducerea unor reglementări care să pună în inferioritate jenantă celelalte unităţi din afara municipiului P. neamţ, vizează şi alte aspecte. Lipsirea tuturor acestor unităţi de sigilii – aşa încât dacă cineva din ţară vine la Muzeul din Roman delegaţia trebuie să fie semnată la P. Neamţ, sau chiar pentru personalul Complexului atunci când vine cineva la unul din muzeele din Roman, să-şi vizeze delegaţia la un cămin cultural, la o grădiniţă, la Episcopie sau oriunde găseşte o ştampilă, numai la unităţile noastre nu. Nicăieri în ţară nu există aşa ceva – chiar la complexele de altă natură. De ce? Probabil că o unitate muzeistică din Roman, care nu până demult avea aceeaşi evoluţie cu cele din P. Neamţ şi a căror colecţii nu sunt mai prejos, nu merită a avea un statut de unitate de cultură. Oare mai există undeva aşa ceva? A fi om de cultură şi a interzice unei unităţi să fie ceea ce este de fapt constituie o gravă greşeală profesională, care nu poate să facă cinste nimănui. Statul nostru nu a desfiinţat asemenea unităţi culturale şi cred că nimeni nu are voie să atenteze la statutul lor indiferent de funcţia pe care o deţine. Muzeul nostru nu este desfiinţat, el reprezintă o necesitate a celor peste 70.000 de locuitori ai Romanului şi deci trebuie să se bucure de drepturile cuvenite şi nu de actele discreţionare, necontrolate ale unui om. Muzeele din afara municipiului P. Neamţ nu mai au voie să facă referate de necesitate care să fie înregistrate – ele rămân ca un fel de corespondenţă personală cu şeful de secţie. Este oare posibil ca o unitate muzeală dintr-un municipiu cum este Romanul să nu poată avea nici măcar statutul de a fi luat în consideraţie, să nu poată a-şi verifica măcar cererile adresate unităţii judeţene? Referatele de necesitate, în acest caz, nu mai pot fi urmărite, ele rămânând la discreţia şefului de secţie, care poate sau nu să le ia în seamă fără ca cineva să poată controla aceasta, din moment ce ele îmbracă forma unei corespondenţe personale. Până acum nu am mai auzit să existe o unitate socialistă care să nu înregistreze cererile personalului muncitor. Gravitatea acestui fapt este cu atât mai mare cu cât sistemul însuşi dă posibilitatea înlăturării unor acte justificative sau pur şi simplu neglijenţa în serviciu. O situaţie care este edificatoare o supun atenţiei Dv. În cursul lunii septembrie – 18 septembrie 1982 – am depus la secretariat pontajul, lista cu adresele muncitorilor şi memoriul de activitate de la şantierul arheologic Brad pe ultimele zile ale lunii august şi prima parte a lunii septembrie. Plata trebuia să se facă în cursul lunii septembrie 1982, dar pentru că tov. contabil şef era în concediu s-a spus că plata se va face odată cu cea din septembrie-octombrie. La efectuarea plăţii mi s-a spus că nu am depus actele şi ca atare nu mi s-au scos decât banii pentru ultima plată, pe lunile septembrie – octombrie. Deci actele au fost pierdute şi datorită faptului că nu au fost înregistrate, vina a căzut pe mine că nu le-am depus. În consecinţă am efectuat plata de 6.720 lei din banii pe care i-am împrumutat deoarece nu puteam să achit ultimul stat şi să las neplătită munca efectuată mai înainte. Nu ştiu dacă tov. director, care asista la discuţia privind lipsa actelor de plată a luat vreo măsură mai târziu, dar de atunci nu s-a mai interesat de plata acestor oameni şi nici de faptul că eu plăteam din buzunar o sumă atât de mare pentru neglijenţa salariaţilor de la Complex. De altfel,

www.cimec.ro

31

nefiind înregistrate, nu pot dovedi că le-am depus, deşi ar fi incredibil ca un şef de şantier să nu facă tot posibilul să-şi plătească muncitorii la timp. Înseşi discuţiile anterioare privitoare la această plată nu au mai fost recunoscute, spunându-mi pur şi simplu că nu am depus actele. În aceste condiţii pot exista situaţii şi mai grave, dacă era cazul de acte de decontare, greu de reconstituit, mă puteau pune în faţa unor situaţii dificile. Şi aceasta pentru simplul motiv că actele nu sunt înregistrate şi deci nu pot fi controlate. Existenţa unor funcţii sau mijloace de care ar trebui să beneficieze toate unităţile muzeale intrate în acest Complex sunt folosite în exclusivitate de către Muzeul din P. Neamţ. Aşa de exemplu întreaga activitate de aprovizionare, reparaţii, transport etc. este efectuată, ca înainte, tot de către salariaţii unităţilor noastre cu simpla modificare că în loc să rezolve toate aceste probleme în localitatea respectivă, facem 100 km. dus şi întors pentru a deconta sau depune actele justificative. În aceste condiţii unităţile de pe raza judeţului au fost, pur şi simplu anexate muzeului din P. Neamţ pentru a justifica un număr de posturi sau a beneficia de avantaje materiale din fondurile cuvenite şi existente până în anul 1978, la fiecare unitate din teritoriul judeţului. Cum se poate explica, din punct de vedere al echităţii, numărul de salariaţi existent la Muzeul din Piatra Neamţ şi cel din celelalte unităţi. La Roman, deşi colecţiile pot fi considerate ca apropiate de cele din Piatra Neamţ, există un număr de salariaţi infinit mai mic. La aceasta putem adăuga faptul că deşi numărul pieselor este foarte mare nu am primit nici măcar un post de conservator. Există vreo justificare a acestor fenomene? Organele judeţene – respectiv Complexul Muzeal – este judeţean şi nu municipal, în acest context trebuia de la început să se repartizeze numărul de posturi după criterii care au la bază numărul de colecţii şi volumul acestora şi nu în mod discriminatoriu, inechitabil din toate punctele de vedere. Pentru funcţiile unice pe Complex trebuie date sarcini de activitate în toate unităţile din judeţ desenatorul să aibă planificată fiecare unitate din judeţ, administratorul, pompierul, lemnarul, electricianul, fotografii etc. să efectueze activităţile specifice lor la toate unităţile nu numai la cele din P. Neamţ. Este o obligaţie de care nu s-a ţinut seama până acum. Aceasta să se facă după un plan bine stabilit, pentru a putea fi controlat şi nu la întâmplare. Alte situaţii vizează fondurile de reparaţii, care ar trebui repartizate de la începutul anului, ţinând cont de situaţiile urgente. Este greu de explicat faptul că în timp ce instalaţiile sanitare sunt defecte de trei ani şi sobele în care se face focul aproape cad la instituţia noastră, la P. neamţ se face sistemul de comunicare între birouri prin interfon! De asemenea procurarea de materiale şi aparatură de laborator, materiale pentru expoziţii volante şi temporare, folosirea telefonului etc. Memoriul de faţă nu epuizează întreaga gamă de probleme ce trebuie analizate şi rezolvate de către Complexul Muzeal pentru a constitui o îmbunătăţire substanţială a activităţii respective din judeţul nostru. Aceste probleme au fost aduse la cunoştinţa conducerii Complexului atât în adunările generale cât şi personal, folosindu-mă de dreptul de a sesiza în mod ierarhic, dar nu s-a luat nici o măsură până în prezent. Unele probleme vor ieşi la iveală, desigur, cu ocazia unei analize minuţioase pe care o dorim din partea forului tutelar – C.J.C.E.S. în interesul tuturor unităţilor muzeale din cadrul Complexului şi a căror rezultate le aşteptăm. Întrucât mijloacele materiale, de transport, comunicaţii etc. nu permit o organizare eficientă a muncii de la nivelul muzeului din Piatra Neamţ propun ca muzeele din afara centrului de judeţ să fie organizate ca secţii ale muzeului judeţean cu buget propriu în localitatea respectivă, legarea activităţii de interesele locale, plan de muncă propriu etc. obligând prin aceasta organele locale să sprijine acţiunile unităţilor noastre atât din punct de vedere material cât şi al activităţilor culturale. În cazul în care acest lucru nu este posibil să se facă o repartizare echitabilă (luând ca reper bugetul cu care a intrat fiecare unitate în Complex) atât a fondurilor cât şi a posturilor (în funcţie de numărul de colecţii şi volumul de muncă necesar izvorât din analiza amănunţită la fiecare unitate în parte) pe unităţi, iar procurarea de materiale şi cheltuirea fondurilor să fie făcută de către contabilitatea Complexului în limitele acestor repartiţii, aprobate de C.J.C.E.S. Acest lucru este impus şi de faptul că

www.cimec.ro

32

fiecare localitate care participă într-un anumit grad la dezvoltarea economică a judeţului are dreptul să se bucure, cu aceleaşi procente de alocaţiile bugetare în domeniul culturii. Propun, de asemenea, confecţionarea de ştampile pentru fiecare unitate în parte, care să aibă şi registru de corespondenţă propriu, precum şi alte prevederi care să uşureze activitatea acestora. Toate acestea pot fi făcute în aşa fel, încât conducerea Complexului să poată controla şi trage la răspundere fiecare unitate din judeţ. Pentru o cât de echitabilă rezolvare a problemelor se impune efectuarea unei analize atotcuprinzătoare la fiecare unitate în parte de către o comisie formată din reprezentanţi de la fiecare muzeu, sub conducerea C.J.C.E.S. Neamţ. Acest lucru ar fi necesar să se efectueze la sfârşitul acestui an, înainte de repartizarea bugetului pe anul 1983. În speranţa că intervenţia mea poate constitui un punct de plecare în îmbunătăţirea activităţii muzeale din judeţ, aştept cu justificată nerăbdare rezultatele analizei ce, nu mă îndoiesc,că o veţi face şi măsurile ce veţi considera că trebuie luate. Doresc să mi se înapoieze toate actele care însoţesc prezentul memoriu. Muzeograf principal, V. Ursachi – Roman” Întrucât nu am primit nici un răspuns la referatul înaintat către Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Neamţ, m-am adresat Secretarului cu propaganda al Comitetului Judeţean P.C.R.: „Tovarăşe secretar, Subsemnatul, Ursachi Vasile, muzeograf principal la Muzeul de Istorie din Roman, în speranţa că veţi răspunde rugăminţii mele de a interveni pentru întronarea unui regim de echitate în cadrul unităţilor Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, vă relatez următoarele: Cu două zile în urmă (25.01.1985) am participat, ca membru al C.O.M., la şedinţa care a avut pe ordinea de zi, discutarea şi aprobarea listei cu persoanele ce trebuiau să le fie restructurate posturile, în conformitate cu necesitatea restrângerii de activitate. Aşa după cum a afirmat tov, director Cucoş Ştefan, şedinţa avea un caracter pur formal deoarece această listă, în momentul respectiv, era pe masa Biroului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Neamţ. Discutată totuşi, până la epuizarea tuturor persoanelor incluse în ea, am ajuns la concluzia că toate problemele referitoare la personal sunt iniţiate şi realizate fără a ţine seama de realităţile de pe teren, fenomen care se repeta, de altfel, după un an când din numărul mic de posturi existente la Roman, se restructurau 4 din 7 la Parcul Zoologic şi singurul post de îngrijitor de la Muzeul de Istorie Roman. În momentul de faţă situaţia este şi mai gravă dacă ne gândim că din cele 15 posturi existente la Roman au fost restructurate 8, ceea ce înseamnă o proporţie de peste 50%. Dacă procentul era acelaşi şi la Piatra Neamţ încă nu ar fi reprezentat o acţiune de dreptate, deoarece numărul posturilor la unităţile muzeale din Roman este extrem de redus, rămas încă din perioada anilor de dinaintea organizării judeţelor, în timp ce la Piatra Neamţ, din 1980 încolo acest număr a crescut de aproape zece ori! Aşadar fenomenul umflării schemei la Piatra Neamţ, în decurs de câţiva ani, pune astăzi probleme care se doresc a fi rezolvate prin impunerea unor condiţii de-a dreptul umilitoare pentru unităţile din Roman, dintre care vă relatez pe cele de la Colecţia de Artă şi Muzeul de Istorie. La Colecţia de Artă Roman există un post de muzeograf principal şi un supraveghetor. Clădirea muzeului are 10 camere iar colecţia de tablouri atinge valoarea de peste 2 milioane lei. Lista întocmită prevede restructurarea postului de supraveghetor aşa încât muzeograful trebuie să întreţină curăţenia în sălile de expoziţie, depozite, grup sanitar; să facă ghidajul, în condiţiile în care cel puţin un număr de 20.000 vizitatori trec anual prin sălile de expoziţie, să organizeze expoziţii (nu ştiu cum ar putea un singur om să atârne măcar, tablourile pe pereţii sălilor înalte de 4 m) şi celelalte activităţi obişnuite care intră în obligaţiile de serviciu ale unui muzeograf. Este de-a dreptul inuman să consideri că poate să-şi desfăşoare munca un om în asemenea condiţii, unde nici nu se poate pune problema unei protecţii a patrimoniului muzeistic, atât din punct de vedere al deteriorării, cât şi al furtului. Este imposibil ca un singur om să poată da explicaţii la două grupuri care intră concomitent sau la distanţă mică de timp, supravegherea nu poate fi făcută peste tot, mai ales atunci când se dau explicaţii şi nici nu poate un muzeograf să vorbească grupurilor de vizitatori cu mătura în mână. A

www.cimec.ro

33

spune unui om al muncii, unui coleg mai în vârstă, cu 28 de ani de serviciu, timp în care a realizat, de la prima piesă, această colecţie, că „dacă nu vă convine puteţi pleca” este o umilire nu numai a senectuţii şi devotamentului cu care a muncit atâţia ani pentru această instituţie ci şi o degradare morală a profesiunii noastre. Adăugăm la aceasta că persoana în cauză este şi femeie, care, apropiindu-se de pensie, nu a „reuşit” încă să ajungă la penultima sau ultima gradaţie de retribuire, în condiţiile în care alţii, mai tineri, le au. Pe postul de supraveghetor, restructurat în condiţiile amintite este tot o femeie a cărei vechime la această unitate este de 26 de ani. Reducerea de 50% în acest caz nu are nici un fel de justificare, ea nu ar putea fi aplicată nici chiar atunci când procentul ar fi mai mare, deoarece una este să reduci 50 din 100 şi alta 1 din 2, cum este cazul de faţă. Situaţia este şi mai gravă la Muzeul de Istorie, unde din 5 posturi au fost restructurate 2; proporţia, privită matematic, nu este identică cu cea de la Colecţia de Artă dar volumul activităţilor este mult mai mare aici. Cu colecţii de mărimea celei de la Piatra Neamţ, dacă nu chiar mai mari, la Muzeul din Roman lucrează 2 muzeografi, un restaurator, un supraveghetor şi un îngrijitor, în timp ce la Piatra Neamţ sunt aproape 20 de muzeografi, 6 restauratori, o mulţime de supraveghetori, îngrijitori şi alt personal ajutător (numărul lor nu poate fi ştiut decât din listele de plată). Referindu-mă la cele 2 posturi restructurate, nu am decât să vă înfăţişez proporţia materialului ce trebuie valorificat muzeistic, prin restaurare, precum şi suprafaţa de aproape 1000 m.p. unde trebuie de întreţinută curăţenia. Colecţia muzeului nostru cuprinde toate epocile, dar cele mai numeroase sunt piesele privind populaţia dacică din sec. IV î.e.n. – sec. IV e.n., fiind cea mai bogată colecţie de acest fel din Moldova şi printre primele din ţară, între care se include cea mai mare necropolă carpică şi una din cele mai mari cetăţi dacice cercetate sistematic de instituţia noastră. Volumul colecţiilor este extrem de mare, fiind egal sau poate mai mare decât cel de la Piatra Neamţ. În aceste condiţii la Piatra Neamţ sunt 6 restauratori şi la Roman 1; din cei 6 la Piatra Neamţ se punea problema reducerii unui post iar de la Roman singurul care există. Din cei 6 restauratori la Piatra Neamţ 5 au fost încadraţi după 1980 şi toţi au fost atestaţi în ultima perioadă (anul trecut) beneficiind de un curs de restaurare ţinut la Piatra Neamţ. Restauratorul din Roman are 20 de ani de serviciu, din care 13 ca restaurator, fiind atestată odată cu cel mai vechi restaurator de la Piatra Neamţ – A. Buzilă. Deci, după 13 ani înlăturat pentru că între timp au fost aduşi din alte sectoare persoane care au găsit aici un loc mai bun. În legătură cu postul de îngrijitor, aşa cum am amintit,acesta are o suprafaţă foarte mare de întreţinut, la care se adaugă trotuare pe trei părţi ale clădirii, o curte mare, încălzirea cu lemne şi cărbune, care impune, mai ales iarna, un mare volum de muncă. În acelaşi timp la Piatra Neamţ există mai multe posturi de îngrijitori la o clădire cu încălzire centrală, mochetă peste tot şi un mare număr de supraveghetori. Restructurarea acestui post, singurul de la instituţia noastră, este tot atât de nedreaptă ca şi în cazul celorlalte. Atitudinea subiectivă, părtinitoare a conducerii Complexului Muzeal, aprobată, după cât se pare şi de forul tutelar, Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Neamţ, nefiind la prima manifestare, se cere îndreptată în spiritul echităţii şi dreptăţii pentru a se crea condiţii egale de muncă tuturor oamenilor muncii din unităţile muzeale ale judeţului nostru. Locuitorii celui de al doilea oraş al judeţului Neamţ au dreptul să se bucure la fel cu cei din Piatra Neamţ de binefacerile culturii noastre, în care sens se impune o mai justă repartizare a mijloacelor financiare şi umane, care să nu fie la discreţia unor persoane ale căror înclinaţii spre nedreptate şi subiectivism sunt repetate. În orice caz, la întocmirea unei liste de restructurare de posturi, aşa cum am cerut să se facă la ambele şedinţe C.O.M. ţinute în luna aceasta, este absolut necesar să se întocmească o sumă de criterii în care să intre: volumul de lucrări în sectorul respectiv colecţiile, stadiul de valorificare a lor, ataşamentul şi pasiunea de care a dat dovadă până acum, volumul de lucrări realizat într-o perioadă anterioară, respectiv anul sau anii precedenţi vechimea în muncă şi specialitate etc., aşa încât cel care primeşte înştiinţarea restructurării postului respectiv să fie convins că este în urma colegului care a

www.cimec.ro

34

rămas mai departe la muzeu, iar conducerea unităţii a procedat în mod echitabil, justificând alegerea făcută prin rezultatele şi aportul la îmbogăţirea patrimoniului nostru muzeistic. Referindu-mă la celălalt personal din cadrul muzeelor noastre, având în vedere că nici unul din membrii C.O.M. sau din ceilalţi muzeografi, cu diverse prilejuri, nu şi-au spus cuvântul ceea ce am considerat o lipsă de colegialitate, atunci când se discuta reducerea schemei la unităţile noastre, ştiind că la Roman, spre exemplu, un muzeograf este de serviciu în expoziţie o săptămână din două, pe când la Piatra Neamţ, o săptămână din 20, este un avantaj de zece ori mai mare, deci un muzeograf avea timp 19 săptămâni să-şi facă celelalte lucrări. Propun introducerea şi la Piatra Neamţ a condiţiilor şi volumului de muncă de la unităţile noastre, fiind, printre altele, nu numai eficient ci şi economic. Aşadar este suficient ca la Muzeul din Piatra Neamţ să existe numai 4 muzeografi în loc de 18 sau 20, deoarece în cadrul expoziţiei nu este necesar decât un muzeograf pentru fiecare epocă, aşa cum există la unităţile noastre, câte unul pentru istorie veche, medie, modernă şi contemporană, la care s-ar mai putea adăuga unul pentru sala de tezaur. Evident, în aceste condiţii trebuie să existe şi câte un supraveghetor, deci 5 muzeografi şi 5 supraveghetori. Abia în condiţiile acestea ar exista o echitate privind munca muzeografilor din toate unităţile noastre. Directorul poate şi el să-şi aducă contribuţia la îndrumare măcar o jumătate din timpul unei zile de lucru. Cărţile de la bibliotecă, cele de uz curent pentru fiecare epocă sau muzeograf, pot fi luate de către aceştia în birourile respective, fără a mai exista cineva care să se ocupe în mod special de ea, aşa cum se întâmplă la Roman. Biblioteca nu are regim de împrumut în afara instituţiei. În ceea ce priveşte restaurarea, în condiţiile necesităţii reducerii schemei, este normal să rămână un număr de posturi în funcţie de proporţia privind volumul colecţiilor. Din acest punct de vedere câteva criterii sunt obligatorii în alegerea celor care trebuie să rămână, din care volumul de piese restaurat în anul precedent, ataşamentul şi priceperea faţă de această profesiune, vechimea în muncă etc. să constituie punctul de sprijin în alegerea făcută. Această alegere trebuie făcută în favoarea instituţiei, care, cu specificul ei, are nevoie de oameni pasionaţi, ataşaţi de această muncă. În nici un caz nu trebuie să primeze unele criterii privind realizarea unor felicitări sau a altor obiecte pentru vânzare. Laboratorul de restaurare nu trebuie să-şi piardă menirea pentru care a fost creat. Gestiunea Muzeului de Istorie să fie împărţită pe muzeografi, aşa cum este la celelalte unităţi, iar cea a Complexului, mai mică, să fie ţinută în continuare de gestionar care, în aceste condiţii, poate face şi supraveghere. Acelaşi lucru şi la secretariat, unde volumul de lucru poate fi realizat în jumătate din timpul unei zile de lucru, rămânând ca cealaltă jumătate să fie afectată supravegherii. În acest fel s-ar îmbunătăţi munca la supraveghere, ceea ce nu se poate realiza acolo unde există personal limită. Conservarea, de asemenea, intră în obligaţiile muzeografilor şi ale personalului de îngrijire, deoarece nu implică activităţi deosebite. Acest lucru se poate face peste tot în muzeele noastre şi nu mai este nevoie de personal special, care, de altfel, nici nu are ce face. Întrucât Muzeul din Piatra Neamţ a terminat întocmirea fişelor ştiinţifice este inutilă prezenţa fotografilor sau în orice caz a doi fotografi în schemă. Nici o unitate din ţară nu are doi fotografi. Pentru fişele care se mai fac sau alte activităţi pot fi antrenaţi muzeografii, aşa cum se procedează la celelalte unităţi din judeţ. Acest lucru şi pentru celelalte posturi, cu excepţia, poate, a electricianului, care să deservească întreg judeţul. Scheme de încadrări, identice cu cele de la Roman, pot fi şi la Muzeul de Ştiinţe Naturale Piatra Neamţ, care este adăpostit într-o clădire de aceleaşi dimensiuni cu ale Colecţiei de Artă Roman, Muzeul de Artă etc. În aceste condiţii nu s-ar mai pune problema desfăşurării în cadrul muzeului a unor activităţi meşteşugăreşti, care aduc mai multe deservicii procesului de educaţie patriotică. Este înşelător faptul că se vântură ideea realizării planului cu diverse obiecte ce se confecţionează de către muzeografi sau restauratori pentru vânzare. Acest lucru are cel puţin două aspecte negative; unul, calitatea lor este discutabilă în comparaţie cu cele ale unor specialişti din unităţile meşteşugăreşti, care dispun de materiale şi utilaje speciale, şi al doilea, depărtează de adevărata activitate a muzeografului, dând impresia că nu are ce face la muzeu. Nu ştiu dacă s-a făcut un calcul cu aceste

www.cimec.ro

35

venituri, dacă această muncă este măcar rentabilă ca lucru în sine, dar sigur este că adevărata activitate a muzeografilor este ocolită, iar restauratorii, prin părăsirea menirii lor, aduc mari deservicii patrimoniului nostru cultural, care are atâta nevoie de intervenţii. În acest fel mii de piese care ar putea fi salvate sunt lăsate pradă distrugerii în schimbul unor sume provenite din vânzarea obiectelor ce se fac. Standurile noastre trebuie să fie pline cu materiale atrăgătoare, care să reprezinte elemente de mare importanţă în procesul educaţiei, pentru popularizarea valorilor culturii noastre, nu mărţişoare sau alte obiecte ce nu au legătură cu muzeul. Am înşirat toate aceste activităţi pentru a contracara ideea susţinută de către conducerea Complexului Muzeal, care acuză faptul că noi nu realizăm venituri din aceste activităţi aşa cum se întâmplă la P. Neamţ, fără a se recunoaşte că numărul mare al personalului muncitor de acolo îşi poate permite să facă şi altceva, pentru că are timpul necesar. În aceste condiţii muzeografii şi restauratorii demonstrează, de fapt, că nu au ce face în muzeu. De multe ori, în şedinţe sau alte ocazii, se atrage atenţia că munca de cercetare, nefiind indicator de plan, nu este necesară în unităţile noastre. Cu toate acestea ea este inclusă în planul naţional de cercetare arheologică şi până acum au fost alocate şi fondurile necesare. Începând cu acest an ni s-a spus că nu mai sunt fonduri pentru cercetare. În acest caz pe ce se bazează creşterea patrimoniului? Munca muzeografilor implică cercetare şi, deci, trebuie acordate unele facilităţi celor ce au de valorificat un bogat material provenit din cercetări anterioare sau în curs. Am întocmit acest memoriu pentru a arăta doar o parte din nedreptăţile cu care suntem confruntaţi, în speranţa că ne veţi ajuta. Tabloul, poate prea sever, al condiţiilor în care ar trebui să lucreze personalul de la Piatra Neamţ, este o realitate în instituţiile noastre şi nu vedem de ce colegii noştri nu au luat nici un fel de atitudine în decursul multor ani de când le prezint, pentru a nu mai fi nevoie astăzi să facem memorii. Am adresat acest memoriu direct Dv. deoarece mi-am pierdut încrederea în conducerea Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă al judeţului Neamţ, care nici până astăzi, din anul 1983, nu mi-a dat nici un răspuns la un memoriu în care arătam, de asemenea, unele necazuri ale noastre şi ceream o analiză la toate unităţile Complexului privind toate aspectele muncii noastre. Muzeograf principal, Vasile Ursachi Muzeul de Istorie Roman” După acest referat, în data de 23 martie 1985 am primit răspuns din partea Comitetului de Cultură din Piatra Neamţ, prin care se recunoştea faptul că aveam dreptate în aproape toate punctele exprimate în referat, dar mi se aduceau unele reproşuri legate de numărul mic de vizitatori la muzeele din Roman şi fondurile mici realizate din taxele de intrare la muzee. Acest lucru era, de altfel, valabil şi pentru cele din P. Neamţ, care nu aveau încasări prea mari faţă de cele din Roman. Cele mai multe asemenea încasări veneau de la Casa Creangă şi Cetatea Neamţ din Tg. Neamţ. Sumele mici de la Roman erau un motiv mereu folosit atunci când ceream ceva la Piatra Neamţ, cu toate că nici ei nu puteau explica diferenţele mari existente între investiţiile şi numărul de salariaţi faţă de aceleaşi venituri mici obţinute din vânzarea biletelor de intrare la muzeele din P. Neamţ. Iată răspunsul: „COMITETUL DE CULTURĂ ŞI EDUCAŢIE SOCIALISTĂ AL JUDEŢULUI NEAMT Nr. 00293-31 din 23 martie 1985 Către, TOVARĂŞUL URSACHI VASILE MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Ca urmare scrisorii adresată de dumneavoastră Comitetului judeţean Neamţ al P.C.R. vă aducem la cunoştinţă următoarele: Analizând situaţia încadrării cu personal auxiliar a instituţiilor muzeale din municipiul Roman, conducerea Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă consideră îndreptăţită sesizarea dumneavoastră cu privire la propunerile de reducere făcute în şedinţa Consiliului oamenilor muncii al Complexului muzeal judeţean din 25 ianuarie a.c.-

www.cimec.ro

36

În consecinţă, toţi oamenii muncii nominalizaţi de dumneavoastră au rămas în activitate, cu excepţia tovarăşei Costandache Elena, încadrată în a doua parte a anului 1984 ca îngrijitor la Muzeul de istorie Roman şi care a fost inclusă pe lista de personal a Parcului Zoologic din localitate. Această măsură presupune însă o preocupare sporită din partea dumneavoastră, a întregului colectiv, pentru crearea unor noi surse de autofinanţare şi sporirea veniturilor, cu atât mai mult cu cât, până în prezent, cuantumul acestora a fost destul de limitat şi este departe de a asigura 50% din cheltuieli, aşa după cum s-a stabilit prin bugetul acestui an. Considerăm că observaţiile dumneavoastră cu privire la numărul muzeografilor din celelalte unităţi muzeale şi mai ales de la Muzeul de istorie Piatra Neamţ sunt de asemenea, îndreptăţite. Reducerea numărului acestora nu este posibilă decât într-o perioadă mai îndelungată, pe măsura creării unor posibilităţi de redistribuire în învăţământ sau în alte domenii de activitate, în raport cu pregătirea şi calificarea fiecăruia. Suntem de acord şi cu propunerile pe care le faceţi şi care vizează o folosire mai judicioasă a personalului existent, pentru a putea realiza noi reduceri viitoare. Conducerea Comitetului judeţean de cultură şi educaţie socialistă are în vedere a redistribuire a sarcinilor şi a personalului la nivelul fiecărei unităţi muzeale, pentru a asigura buna funcţionare a tuturor instituţiilor în condiţii de autofinanţare şi redistribuirea în alte sectoare a oamenilor muncii a căror activitate nu se justifică în raport cu noile cerinţe. Împărtăşim opinia dumneavoastră cu privire la autofinanţarea instituţiilor muzeale existente prin mijloace cultural-educative, pentru a nu le depărta de specificul şi de funcţia lor socială şi vă rugăm să veniţi cu propuneri concrete, fie la conducerea Complexului muzeal judeţean, fie la Comitetul judeţean de cultură şi educaţie socialistă, în vederea găsirii unor soluţii eficiente, care să asigure îndeplinirea indicatorilor financiari stabiliţi prin plan şi să creeze disponibilităţi pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, inclusiv a celor legate de cercetarea arheologică, pe care o considerăm absolut necesară pentru creşterea patrimoniului şi dezvoltarea activităţii muzeale în ansamblu. S-a discutat, de asemenea, cu tovarăşul director al Complexului muzeal judeţean şi s-au stabilit modalităţile de folosire mai judicioasă şi mai echitabilă a fondurilor existente, pentru a mobiliza întregul colectiv în acţiunea de mare răspundere a ridicării gradului de autofinanţare, pentru a spori contribuţia instituţiilor muzeale la educaţia socialistă a oamenilor muncii din judeţul nostru. PREŞEDINTE, Mihai Hodorogea 23 martie 1985” În luna septembrie a anului 1982 se transmitea prima cerere de transfer a celor două corpuri de clădiri; A – Casa Nevruzzi şi B. clădirea din str. Cuza-Vodă nr. 36, împreună cu o parte din terenul aferent. După mai multe aranjamente, de care eu nu am fost informat, din cele două clădiri ce trebuiau transferate muzeului nostru, una pentru expoziţia de bază şi cealaltă pentru depozite, a dispărut corpul B, fiind demolat într-un timp record. După cum am aflat ulterior, aceasta s-a făcut în avantajul Şcolii Nr. 5, care avea nevoie de un teren de sport mult mai mare, înghesuind în cele două loturi, faţada principală şi latura din spate. Faţada principală a fost obturată, de altfel prin însăşi clădirea şcolii şi sala de sport, care, după opinia noastră, nu trebuiau construite în acest loc, tocmai pentru a lăsa liberă

www.cimec.ro

37

frumuseţea arhitectonică a acestui monument al barocului oriental. Pentru renunţarea de a se construi această şcoală în acest loc am indicat un amplasament apropiat, respectiv colţul de stradă următor, tot pe Cuza-Vodă. Am iniţiat o discuţie la nivelul cel mai înalt al municipiului Roman, în faza de „groapă” a construcţiei şcolii, dar nu am avut câştig de cauză.

La 21 februarie 1983 se prelua Casa Nevruzzi de la Casa de copii şcolari din Roman iar la data de 17 decembrie 1985 se preda către E.G.C.L. Roman pentru a fi reparată, în baza deciziei nr. 375 din 17.11.1985 emisă de Consiliul Popular al judeţului Neamţ. În data de 3.07.1989 pe baza deciziei nr. 7235 se transmitea în administrarea Complexului Muzeal Judeţean Neamţ – Muzeul de Istorie Roman, Casa Nevruzzi reparată pentru a se organiza expoziţia de bază.

Începând cu această dată intram într-un proces continuu de organizare şi luptă pentru obţinerea de fonduri ajutaţi fiind de conducerea Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, care a dat tot concursul, inclusiv cel material, pentru aceasta. Mai întâi s-a realizat un contract cu I.C.S. Decorativa Bucureşti pentru amenajarea expoziţiei de bază, un contract cu Muzeul de Artă Bucureşti pentru proiectarea de vitrine, date în execuţie la o fabrică de mobilă din P. Neamţ şi începutul restaurării plafoanelor pictate din clădirea Nevruzzi. Din păcate, cu toată bunăvoinţa conducerii Complexului Muzeal Judeţean Neamţ şi a celor trei specialişti în pictură din colectivul aceleiaşi instituţii, s-a ajuns la concluzia că nu se poate realiza acest obiectiv, ajungându-se, din păcate, la soluţia de a fi acoperite cu hârtie şi var. Era cea mai proastă hotărâre, cu care nu am fost de acord, urmând să încerc alte posibilităţi. Între timp a venit Revoluţia din Decembrie 1989, care a schimbat cu totul planurile noastre. Primul dintre ele şi cel mai important era acela că se renunţa la amenajarea secţiei „construirea socialismului”, urmând ca noul muzeu să reprezinte istoria zonei fostului judeţ Roman de la începuturi şi până la primul război mondial. A rămas în picioare doar tipul de vitrine comandate deja, la care am adăugat un suport metalic pentru susţinerea şi montarea lor la perete, interzis în epoca anterioară, deoarece nu se permitea folosirea metalului. Cu acest prilej am putut relua discuţia privitoare la cele trei plafoane, urmând să apelăm la mai mulţi factori de răspundere pentru a le restaura fiind foarte valoroase din punct de vedere artistic.

În iulie 1990, împreună cu primarul Romanului, ing. C,. Rugină, făceam o adresă către Primăria Judeţului Neamţ, d-lui primar Alexandru

Ţibulcă, prin care ceream alocarea unor fonduri pentru continuarea lucrărilor de amenajare a expoziţiei

www.cimec.ro

38

de bază şi restaurarea celor trei plafoane. Ulterior o altă adresă, către acelaşi primar Alex. Ţibulcă era trimisă pentru suplimentarea fondurilor, deoarece liberalizarea preţurilor a dat peste cap toate planurile noastre. În ianuarie 1991, Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Neamţ solicita, într-un ton mai ferm, explicaţii la tot ce se făcea la Roman, pentru organizarea expoziţiei de bază. La această solicitare am răspuns cu următoarele explicaţii:

„MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Către, INSPECTORATUL PENTRU CULTURA AL JUDEŢULUI NEAMŢ D-lui consilier şef CONSTANTIN MUNTEANU La adresa Dv. nr. 34 din 9 ianuarie 1991 vă facem cunoscut următoarele: În trim. II 1990 s-au repartizat, pentru Muzeul de Istorie din Roman 1.600.000 lei, în vederea amenajării expoziţiei de bază. Pe baza acestei repartiţii, la comanda nr. 24/1990 a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, către Întreprinderea Decorativa Bucureşti, s-a întocmit un deviz estimativ în valoare de 2.275.000 lei, care a fost expediat Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Neamţ; în data de 21.o6.1990. pe baza acestuia trebuia să se încheie un contract. Odată cu acest deviz s-a semnat un contract, în valoare de 214.000 lei pentru executarea proiectului. După această dată, la Roman s-au deplasat trei arhitecţi de la Decorativa, care au preluat o parte din documentaţie pentru reorganizarea muzeului, respectiv tematica muzeului. Ulterior mi s-a comunicat că din suma de 1.600.000 lei, la investiţii, pentru Muzeul din Roman nu mai sunt decât 600.000 lei, restul de un milion au fost daţi pentru autobuzul Teatrului Tineretului. Comunicând aceasta la Decorativa, toată proiectarea a fost amânată pentru luna septembrie 1990, dar şi atunci, din cauză că toată echipa acestei întreprinderi a fost solicitată la realizarea Târgului Internaţional Bucureşti, lucrările nu au putut începe. După terminarea acestui obiectiv a fost repartizată o altă echipă, alcătuită din arh. Borşova N. şi grafician Popa Ştefan, care s-au deplasat la Roman pentru a executa relevee la clădirea destinată expoziţiei de bază, urmând ca în luna următoare, salariaţii muzeului să depună toată documentaţia, inclusiv martorii, pentru proiectarea expoziţiei. În

www.cimec.ro

39

acest scop s-au efectuat două deplasări la Bucureşti de către Hordilă Domniţa şi Ursachi Vasile, care au depus toată această documentaţie, pentru epoca veche şi medie. Cu prilejul acestor deplasări s-a convenit să se execute un deviz de lucrări, pe baza materialelor care le avea în stoc unitatea la acea vreme, în valoare de 600.000 lei, deviz realizat şi trimis la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Întrucât acesta nu a avut o ştampilă pe semnăturile autorizate, nu a fost luat în considerare de contabilitatea Inspectoratului pentru Cultură al jud. Neamţ şi nu s-a deschis finanţarea. La insistenţele noastre, pentru ştampilarea devizului, Decorativa, în loc să trimită devizul amintit a înţeles că ne trebuie cel estimativ-iniţial, ceea ce a făcut ca nici de data aceasta să nu se deschidă finanţarea. La o nouă intervenţie a noastră, telefonică, contabilitatea Întreprinderii Decorativa a trimis, direct prin Banca din Piatra Neamţ, o factură pentru lucrările din devizul respectiv. Menţionăm că la data de 6.12.1990 s-a încheiat, pe baza vitrinelor de centru confecţionarea materialelor pe care le aveau în stoc, un proces-verbal de custodie, care a fost trimis, de asemenea, contabilităţii Inspectoratului pentru Cultură al jud. Neamţ. Nici acum nu s-a efectuat deschiderea finanţării şi onorarea facturii amintite. În acest fel suma de 600.000 lei nu a fost folosită, deşi atât materialele cât şi vitrinele de centru există la Întreprinderea Decorativa din Bucureşti. În acest context trebuie să recunoaştem că o bună parte din vina necheltuirii sumei respective revine Muzeului din Roman, deşi toate materialele care depind de specialitatea salariaţilor acestei instituţii, respectiv partea ştiinţifico-muzeistică a fost la timp pusă la punct şi predată Întreprinderii Decorativa. Ne întrebăm, în cazul organelor noastre financiare, dacă este posibil ca întreaga activitate privind cheltuirea acestor fonduri să fie pusă pe seama unor nespecialişti în probleme de contabilitate şi dacă, în aceste condiţii, nu ar fi fost necesară o corespondenţă de specialitate cu Decorativa, pentru a nu se ajunge la această situaţie. În afară de aceste cauze, mai putem adăuga faptul că în ultima parte a anului 1990, Întreprinderea Decorativa a tergiversat, pe cât a putut, pentru a nu se angaja în furnizarea unor bunuri înainte de a se efectua liberalizarea preţurilor. Odată efectuată aceasta, s-a putut întocmi acel deviz, care ar fi putut constitui o bază pentru deschiderea finanţării şi executarea plăţilor până la sfârşitul anului. Aceasta ar fi angajat mai ferm contabilitatea Inspectoratului pentru Cultură Neamţ, care ar fi fost mai interesată în cazul în care obiectivul aparţinea oraşului P. Neamţ şi nu Romanului, care, după cum se observă, trebuie în continuare să sufere pentru faptul că doreşte, pe bună dreptate, o autonomie administrativă, abuziv răpită în ultimii 25 de ani din cei 600 pe care îi va sărbători la începutul anului 1992. Din acest punct de vedere putem aminti faptul că pe baza actelor deja existente în dosarul celor 600.000 lei, se putea executa plata, după cum ne-a informat contabilitatea Întreprinderii Decorativa, la iniţiativa beneficiarului, aşa cum de altfel, au făcut-o multe alte muzee din ţară la sfârşitul anului 1990, printre care putem aminti Muzeul „V. Pârvan” din Bârlad. Este adevărat că Dv. aveţi toate motivele să fiţi îngrijorat pentru pierderea acestei sume de bani, care contează foarte mult în momentul de faţă, având în vedere că pentru momentul deja amintit, deschiderea muzeului din Roman este cel mai important obiectiv, dar, chiar şi în acest caz, îngrijorarea Dv. a venit mult prea târziu, când nu se mai poate face nimic. În acest sens cererea noastră, pentru anul 1991, nu constituie un act de indisciplină, ci o acţiune reparatorie în contextul în care timpul ne presează. Pentru aceasta se impune, după părerea noastră, o neîntârziată vizită a Dv. la Roman, pentru a se putea demara lucrarea în faza ei de finalizare. Indiferent de ce se va întâmpla, în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, cu situaţia administrativă a oraşului Roman, considerăm că Inspectoratul pentru Cultură al jud. Neamţ are datoria să facă toate demersurile necesare pentru ca sărbătorirea celor 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului nostru să se desfăşoare la un nivel pe care îl merită, ca principal eveniment al anului 1992 în judeţul Neamţ. Din sărbătorirea acestui jubileu, evident, nu trebuie să

www.cimec.ro

40

lipsească Muzeul de Istorie, care deţine una din cele mai bogate colecţii de vestigii dacice din ţara noastră. Toate materialele trimise în data de 4.01.1991 la Inspectoratul pentru Cultură Neamţ, în aceeaşi zi au fost înregistrate şi la Complexul Muzeal, care au fost depuse cu rugămintea de a se iniţia şi pe linia forului nostru tutelar, demersurile necesare în vederea obţinerii fondurilor pentru organizarea muzeului. Avem convingerea că dorinţa noastră de a realiza acest obiectiv, în cursul anului 1991, are ecoul cuvenit la hotărârile pe care le va lua Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Neamţ. În speranţa că vom căpăta tot sprijinul Dv., primiţi, vă rugăm, mulţumirile noastre anticipate. Muzeograf principal, V. Ursachi” În aprilie 1991 continuam să cerem, printr-o adresă către Prefectul Jud. Neamţ, ing. Al. Ţibulcă, fonduri pentru reorganizarea muzeului nostru: „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Către, PREFECTURA JUDEŢULUI NEAMŢ D-lui Prefect ing. Alexandru Ţibulcă Întrucât la adresa noastră din 4.01.1991, înregistrată la Prefectura Judeţului Neamţ cu nr. 95 din 4.01.1991 nu am primit nici un răspuns şi având în vedere că nici prin repartiţia fondurilor de investiţii pe anul 1991, nu am fost luaţi în seamă, revenim cu rugămintea de a face tot posibilul să sprijiniţi acţiunea începută prin investiţiile anului 1990 cu care s-au început lucrările de amenajare a Muzeului de Istorie din Roman. Menţionăm că lucrarea, contractată cu Întreprinderea „Decorativa” Bucureşti, prevedea, la nivelul anului 1990, suma de 2.275.000, sumă ce a fost acceptată de Dv. şi repartizată pe anii 1990 – 600.000 lei şi 1991 – 1.675.000 lei. Aşteptând repartiţiile anului 1991, am constatat, cu surprindere, că investiţia pentru unitatea noastră a dispărut, apărând, în schimb, o nouă lucrare, de 2.000.000 lei, pentru reparaţii la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ. Nu îndrăznim să punem la îndoială necesitatea altor lucrări şi nici ierarhizarea instituţiilor de cultură după viziunea conducerii Prefecturii sau Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Neamţ, dar o investiţie, în care s-au alocat până în prezent (cu restaurarea clădirii şi mobilierul realizat) peste 4.000.000 lei, nu poate avea soarta pe care o are instituţia noastră în urma repartizării investiţiilor pe acest an. Dacă ar fi şi numai considerentele economice şi tot ar fi de ajuns pentru necesitatea continuării şi definitivării investiţiei, fără a adăuga şi un element deosebit de important, care se referă la marele eveniment ce va fi sărbătorit de oraşul nostru, în anul 1992, prin marcarea celor şase secole de existenţă. Bazându-ne pe respectul ce ni se cuvine, ca instituţie ce s-a implicat, din toate punctele de vedere, la fel ca şi oraşul nostru, la sărbătorirea celor 2000 de ani ai Petrodavei, cu care prilej a apărut în Piatra-Neamţ un frumos muzeu, credem în bunele intenţii ale Dv. cât şi ale instituţiilor în subordine, care să ofere totalul sprijin realizării acestui obiectiv, aşa fel încât în marcarea celor 600 de ani de la prima atestare documentară a Romanului să nu lipsească una din cele mai reprezentative instituţii de cultură. Revenind la cele ce solicitam în adresa deja amintită, vă rugăm să repartizaţi pentru Muzeul de Istorie din Roman, în anul 1991, următoarele sume: - amenajare muzeu 7.000.000 lei - achiziţii, facsimile, sigilii etc. 500.000 lei total .................... 7.500.000 lei În speranţa că solicitările noastre vor avea ecoul cuvenit, primiţi, vă rugăm, mulţumirile noastre sincere. Muzeograf principal, V. Ursachi”

www.cimec.ro

41

Nerezolvarea problemelor, cu toate insistenţele noastre la forurile judeţene, au continuat. Astfel, pentru începutul anului 1992 ceream Prefecturii Jud. Neamţ o suplimentare de fonduri pentru primul trimestru al anului, care să contribuie la terminarea lucrărilor redeschiderii muzeului până la data de 30 martie 1992 când se împlineau 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman. „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Către, PREFECTURA JUDETULUI NEAMT D-lui Prefect ing. ALEXANDRU TIBULCĂ În virtutea faptului că am intrat în anul sărbătoririi a 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman, când manifestările omagiale includ, printre principalele obiective, deschiderea expoziţiei de bază a Muzeului de Istorie, obiectiv intrat în atenţia Prefecturii Judeţului Neamţ încă de la înfiinţarea ei, prin alocarea unor fonduri de investiţii în continuarea celor din anii precedenţi, vă rugăm să aprobaţi pentru începutul anului 1992, un fond de investiţii în valoare de 5.000.000 lei, pentru a se putea finaliza lucrarea de amenajare a acestei instituţii. Menţionăm că pentru finalizarea acestor lucrări, se impune procurarea, în continuare, a mobilierului necesar, printre care – vitrine de centru, panouri, lustre, texte, grafică amenajarea vitrinelor în interior pentru expunere – prin montarea poliţelor, a graficelor şi a lămpilor, adaptarea instalaţiei electrice pentru vitrine, procurarea de facsimile, fotocopii, machete, replici sau costume, precum şi diverse materiale pentru amenajarea sălilor de expoziţie. Solicităm ca fondurile de investiţii ce vor fi aprobate pentru această lucrare să fie nominalizate în mod expres – pentru Muzeul de Istorie din Roman – pentru a nu fi folosite în altă parte. Având în vedere faptul că toţi romaşcanii, şi nu numai ei, aşteaptă, de ani de zile, finalizarea acestei lucrări, iar momentul sărbătoririi unuia din cele mai vechi oraşe din Moldova o cere cu pregnanţă, nu ne îndoim de bunele Dvs. intenţii în rezolvarea acestei probleme, pentru care aducem mulţumirile noastre anticipate. Muzeograf, Dr. Vasile Ursachi” În fine, nemulţumiţi că nu putem realiza redeschiderea expoziţiei de bază odată cu sărbătoarea Romanului, am apelat şi la Ministerul Culturii, care ar putea să sprijine instituţia noastră. „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN DOMNULE MINISTRU, Ca în majoritatea oraşelor ţării, la Roman funcţionează şi desfăşoară o amplă activitate ştiinţifică şi culturală un Muzeu de Istorie. După o lungă perioadă de aşteptare, în vederea reorganizării expoziţiei de bază, datorată unei atitudini dezinteresate a organelor judeţene faţă de o unitate ce nu se află pe teritoriul municipiului reşedinţă de judeţ, în cursul anului 1989 au început lucrările de înfăptuire a acesteia. Începerea acestor lucrări era impusă şi de faptul că în martie 1992 oraşul Roman îşi va sărbători 600 de ani de la prima atestare documentară, cu care ocazie, muzeul va trebui să reprezinte obiectivul cel mai important al acestei sărbătoriri. În condiţiile în care fondurile existente nu pot acoperi toate nevoile unei asemenea realizări, vă rugăm să binevoiţi a aproba alocarea unei sume de bani pentru Muzeul de Istorie din Roman, în vederea amenajărilor ce trebuie efectuate şi care se referă la:

- restaurarea a trei plafoane, care sunt pictate în culori de apă, având o valoare artistică deosebită, aparţinând celei de a doua jumătăţi a sec. XIX;

- asigurarea iluminatului electric specific în săli şi vitrine cu ajutorul unei instalaţii specifice muzeelor;

- montarea vitrinelor deja existente;

www.cimec.ro

42

- procurarea de machete, facsimile şi alte materiale grafice pentru a pune în evidenţă importantul patrimoniu al muzeului;

- procurarea mobilierului de depozit, care se va organiza în vechiul local. În vederea realizării acestor deziderate, vă rugăm să dispuneţi alocarea unui fond de 2 milioane lei, sumă ce poate acoperi, pe lângă cea existentă în prezent, necesarul de mobilier şi diverse amenajări strict necesare deschiderii muzeului. Muzeograf principal, V. Ursachi” Şi această solicitare a rămas fără răspuns. În acest fel toate eforturile noastre pentru a redeschide expoziţia de bază la 30 martie 1992 au rămas zadarnice, urmând ca acest deziderat să fie împlinit într-o perioadă mai lungă, în condiţiile create de noua situaţie a Muzeului de Istorie din Roman, care devenea, din aprilie 1992, instituţie de sine stătătoare, cu personalitate juridică, desprinsă din Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Începea, aşadar, o nouă epocă, mult mai prosperă, cu realizări excepţionale, care au dovedit valoarea unei bune organizări administrative. Începea epoca cea mai prosperă din istoria celor 50 de ani de existenţă a acestui muzeu: 1992 – 1999. ultimul document al acestei perioade: 1978 – 1992 se referă la adresa către Prefectura Jud. neamţ, prin care ceream desprinderea de Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. „către, PREFECTURA JUDEŢULUI NEAMŢ D-lui Prefect Alexandru Ţibulcă Vă rugăm să binevoiţi a aproba ieşirea Muzeului de Istorie din Roman din actualul Complex Muzeal Judeţean Neamţ şi constituirea unei unităţi muzeale separate, cu personalitate juridică. Solicităm aceasta deoarece nici acum şi nici atunci când a fost înfiinţat, acest Complex, nu a adus decât necazuri şi neîmpliniri unităţilor din afara Muzeului din Piatra-Neamţ, atât din punct de vedere financiar cât şi al dezvoltării pe diverse planuri. În condiţiile în care mijloacele de transport nu satisfac, sub nici o formă, necesităţile unităţilor din afara reşedinţei de judeţ, când toate operaţiile privind aprovizionarea cu materiale, salariile sau orice operaţiune de contabilitate se face atât de greoi, în detrimentul bunului mers al activităţii acestor unităţi, se impune de la sine, o intervenţie, care să înlăture toate aceste neajunsuri. Menţionăm, de asemenea, faptul că instituţia noastră este deja separată în evidenţele Ministerului Culturii, doar că gradul unităţii nu a ţinut seama că ne despărţeam de o unitate de gradul I, care deţine, la ora actuală, un patrimoniu, cel puţin egal, ca număr de piese, cu cel di Piatra Neamţ. Aflându-ne în pragul sărbătoririi a 600 de ani de la prima atestare documentară, când trebuie să redeschidem expoziţia de bază, o autonomie şi o libertate de acţiune se impune de la sine. Ea nu poate fi materializată decât în cadrul unei unităţi, care să aparţină organelor administrative locale. În acest context menţionăm faptul că la această dată foarte puţine muzee, dacă nu chiar ultimul, se mai prezintă sub formă de Complex toate celelalte, chiar în condiţiile unor unităţi din acelaşi oraş, au devenit muzee independente. Motivele cererii noastre ar putea continua cu foarte multe exemple, care să demonstreze ineficacitatea unor unităţi culturale de tipul Complexelor, care şi prin denumire se delimitează de ceea ce trebuie să reprezinte o asemenea instituţie de cultură. Muzeograf, Dr. V. Ursachi”

www.cimec.ro

43

CAPITOLUL I. C - 1992 – 1999

Revoluţia din decembrie 1989 a descătuşat multe din ideile novatoare ale unei dezvoltări pe plan local, care să construiască noilor generaţii un drum bine marcat în epoca marilor dezvoltări ştiinţifico-tehnice şi economice, aliniindu-ne zonei vest europene şi internaţionale, pentru o viaţă demnă şi civilizată. Acest moment a însemnat o cotitură îndrăzneaţă spre progres şi democraţie, dar şi un test al posibilităţilor noastre de a ne integra cât mai repede în aceste structuri, test care, acum la aproape două decenii, observăm că nu am reuşit să-l trecem aşa cum s-a dorit. Totuşi, ruptura faţă de istoria celor peste 50 de ani, de după cel de Al Doilea Război Mondial, reprezintă un pas mare în construirea unui viitor mult mai bun, pentru generaţiile care vin. Oameni noi, cu idei şi fapte ce scrutează un viitor mult mai bun, au început să apară şi în zona noastră. Acest lucru este marcat şi în viitorul instituţiei noastre de la începutul deceniului al nouălea al secolului XX, prin aceea că după mai bine de zece ani cât am stat sub călcâiul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, perioadă considerată de noi ca cea mai neagră din istoria muzeului, mai ales între anii 1978 şi 1985, să devenim, graţie unor persoane cu multă bunăvoinţă dar şi cu inteligenţă, care doreau, cel puţin la începutul acestei perioade, o dezvoltare mai armonioasă a unităţilor de cultură din judeţul Neamţ, o unitate de sine stătătoare, hotărând ieşirea muzeelor din acest

compartiment şi înfiinţarea unei instituţii separate, cu personalitate juridică în oraşul Roman. În acest fel apare la Roman, la începutul anului 1992 Muzeul de Istorie din Roman, cu cele trei secţii: Istorie, Artă şi Ştiinţe Naturale. Datorăm acest gest unor persoane, care s-au dovedit, pe parcursul ultimului deceniu al secolului al XX-lea, nu numai bine intenţionate, cu viziuni moderne, ci şi dornice de schimbări radicale în mersul culturii locale. Am numit aici un ing. Alexandru Ţibulcă, prefectul judeţului Neamţ, scriitorul Constantin Munteanu,

consilier teritorial şef al Inspectoratului pentru Cultură Neamţ şi directorul Complexului Muzeal Judeţean, poetul Adrian Alui Gheorghe, care, deşi contestat de mine în şedinţa publică pentru faptul că nu vedeam un poet la conducerea unui muzeu de arheologie, a înţeles mesajul meu sincer, care nu se referea la competenţele domniei sale, ci la necorelarea dintre poezie şi ştiinţă. Inteligenţa, poate pentru prima dată în zona noastră, a învins prejudecăţile şi orgoliile, distinsul poet sprijinindu-mă, cu toată puterea, să ieşim din Complex. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi mai târziu, când am fost nevoiţi să revenim, dar şi atunci când aproape toţi au uitat că iniţiativa unor schimbări la P. Neamţ, au pornit tot de la Roman, prin ideile exprimate în şedinţele comune pe care le organizam, destul de des, după 1989. Considerăm că interesele noastre curajoase pe parcursul anilor 1978 – 1985, pe care le-am prezentat în

www.cimec.ro

44

capitolul anterior, au avut un efect (întârziat) şi pentru această perioadă şi chiar mai târziu după desfiinţarea instituţiei noastre şi trecerea din nou la Complex, în 1999, când deveneam totuşi o secţie. La 26 martie 1992, prin Decizia nr. 107 dată de Prefectura Judeţului Neamţ se organiza ca unitate bugetară, cu personalitate juridică, în subordinea Inspectoratului pentru cultură al judeţului, Muzeul de istorie Roman, având în subordine muzeele de ştiinţe naturale şi de artă din municipiul Roman. La 29 mai 1992 se numea în funcţia de director dr. V. Ursachi. Iar la 19 iunie 1992, prin Decizia nr. 13 a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ şi acordul Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Neamţ, se numea d-na Rusu Maria în funcţia de contabil. În acest fel, la jumătatea anului 1992 intra în funcţiune o nouă unitate muzeală, cu personalitate juridică. Importanţa acestui fapt este atât de mare încât putem considera noua etapă din

istoria muzeului nostru, ca cea mai valoroasă şi bogată în realizări. Cea mai fastă perioadă din istoria instituţiei noastre a constituit-o cea dintre anii 1992 şi 1999, când am redevenit unitate de sine stătătoare, cu personalitate juridică. Atunci am putut realiza deschiderea expoziţiei de bază în actualul local, într-o formă cu totul nouă. Am realizat restaurarea clădirii şi a plafoanelor pictate, s-a mărit numărul cercetătorilor şi a personalului tehnic, de la 5 la 25 persoane, mai apropiat faţă de normele legate de patrimoniu, s-a obţinut un mijloc de transport atât de necesar unui muzeu în care cercetarea este prioritară, au început o serie de sesiuni ştiinţifice cu teme puternic ancorate în cercetarea zonei noastre, care au avut caracter naţional ce a ridicat prestigiul instituţiei, am fost primul muzeu de talia noastră, care a participat la premiul european al muzeelor, alături de Muzeul de Artă din Cluj şi Muzeul Literaturii din Iaşi; în 1996, am fost primul director de muzeu din Moldova care avea titlul de cercetător ştiinţific gradul I, am obţinut cel mai mare premiu, de 10.000 de dolari, în 1996, în cadrul concursului „Cel mai bun proiect expoziţional”, la care au participat 16 muzee din ţară, pentru expoziţia „Situl arheologic de la Brad”, care a fost şi rămâne un experiment expoziţional unic nu numai în România. Toate acestea până în momentul când cineva din conducerea judeţului sau a muzeului din Piatra Neamţ a considerat că este prea mult pentru Roman şi au hotărât transformarea Muzeului de Istorie, Artă şi Ştiinţele Naturii în secţie a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ – un unicat de organizare în muzeografia românească. Acum am putut să ne dăm seama ce multe lucruri bune se pot face dacă ai fonduri şi înţelegere, dovedindu-mi faptul că dacă dispui de posibilităţi materiale este uşor să devii competitiv,

www.cimec.ro

45

chiar dacă eforturile personale nu ating cote foarte înalte sau pasiunea rămâne în urma unor interese de faţadă. Sper să fi rămas la un echilibru între ele, dar să mă fi bucurat, chiar în condiţiile în care nu s-au putut onora toate cererile mele, de realizări de excepţie. Printre ele constituirea unui colectiv aproape suficient ca număr, dar foarte competitiv în realizarea unor obiective de excepţie: reorganizarea muzeului şi deschiderea expoziţiei de bază în anul 1995, restaurarea celor trei plafoane la clădirea Nevruzzi, obţinerea unui premiu de 10.000 de dolari care a dus la deschiderea expoziţiei „Situl arheologic de la Brad” un unicat în muzeografia românească, publicarea primei monografii a unei cetăţi dacice din Moldova – „Zargidava”, procurarea de mobilier pentru acţiunile culturale la toate cele trei muzee romaşcane, organizarea unor acţiuni culturale şi ştiinţifice de mare amploare, cu participare internaţională, naţională şi regională, restaurarea unui număr impresionant de mare de obiecte de muzeu, cercetări sistematice în mai multe şantiere arheologice etc. Am continuat să solicităm sprijin financiar de la Prefectura Neamţ pentru finalizarea lucrărilor de amenajare a expoziţiei de bază, prin procurarea de mobilier, iluminat vitrine, instalaţii electrice şi alte lucrări. Suma de 5.000.000 lei pentru investiţiile la începutul anului 1992, prevăzută înainte de începerea manifestărilor legate de sărbătorirea celor 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman, constituind doar o mică parte din necesarul pentru redeschiderea muzeului. Aceste sume nu cuprindeau şi necesarul de fonduri pentru restaurarea celor trei plafoane pictate, pentru care ceream un ajutor la Comisia Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice. După lungi discuţii şi intervenţii, în anul 1985 se reuşea salvarea unui monument de arhitectură deosebit de frumos şi interesant din municipiul Roman – Palatul Nevruzzi, prin transferarea lui către Muzeul de Istorie Roman. După părăsirea de către Casa de Copii Şcolari, clădirea a rămas în paragină, fiind pradă atât răufăcătorilor, care luau materiale din construcţiile de lemn, cât şi copiilor, care făcuse din sălile goale ale clădirii, spaţii de joacă, mai ales în perioadele ploioase, când zecile de urme de mingi pline de noroi marcau plafoanele camerelor de la etaj, unele din ele prevăzute cu picturi realizate încă din secolul XIX. Fără posibilităţi materiale de a restaura această clădire, care era salvată doar de faptul că ţineam cu tot dinadinsul să devină sediul Muzeului de Istorie, invocând mereu prezenţa ei pe lista monumentelor de arhitectură, listă realizată de mine încă din 1964, în calitate de şef al Comisiei de inventariere a monumentelor istorice, de arhitectură şi memoriale din raionul Roman şi Tg. Neamţ, care a salvat în decursul timpului, multe clădiri interesante din municipiul nostru. Lupta dusă pentru a nu se construi clădirea Şcolii nr. 5, în actualul spaţiu, deoarece bloca principala faţadă a Palatului Nevruzzi, nu a avut izbândă, deşi încă în faza de „groapă” am reuşit să convoc o şedinţă a Biroului Comitetului Municipal PCR, care, însă, nu a cedat. Eu ceream atunci doar construirea acestei şcoli pe colţul celălalt, pe aceeaşi parte a străzii Cuza Vodă, care permitea o dezvoltare arhitectonică identică. O rază de speranţă a apărut în anul 1988, prin reacţia cu totul salvatoare a unui om cu largi vederi intelectuale, secretar cu propaganda la Comitetul Judeţean Neamţ, Amza Săceanu, care a convocat constructorii din municipiul Roman rugându-i să salveze această clădire în mod gratuit. Pentru realizarea reparaţiilor am transferat clădirea Întreprinderii Comunale, care în mai puţin de doi ani a realizat toate reparaţiile, cu excepţia restaurării celor trei plafoane pictate, după indicaţiile date de noi, în funcţie de cerinţele organizării expoziţiei de bază, realizând, prin modificări destul de serioase un bun circuit expoziţional. Odată terminată reparaţia clădirii, a urmat lupta pentru restaurarea celor trei plafoane pictate, pentru care era necesară o sumă foarte mare. La început am încercat cu forţe proprii, apelând la pictorii şi restauratorii încadraţi la Complexul Muzeal Neamţ, având întreaga disponibilitate a unui director inimos, prof. dr. Ionel Marin. Întreaga schelă a fost asigurată gratuit de către un bun conducător al Staţiunii Agricole Roman, ing. Gh. Smântână. Toate încercările au dat greş. Era necesară o mână specializată, artişti consacraţi acestui tip de lucrări, având în vedere că aveam de a face cu o pictură realizată de o echipă de artişti austrieci renumiţi în Europa secolului al XIX-lea. Ultima soluţie dată de conducerea judeţului Neamţ a fost aceea de a acoperi cele trei plafoane cu hârtie sau pânză, peste care să se aştearnă un strat de vopsea neutră. Era o condamnare definitivă la moarte a celor trei plafoane.

www.cimec.ro

46

Nimeni din jud. Neamţ sau din conducerea municipiului Roman nu dădea o sumă atât de mare pentru această operaţiune. A început o luptă aproape fără viitor. Singura speranţă o aveam în Comisia Monumentelor Istorice. Pentru a merge pregătit oarecum acolo, am apelat la o echipă de restauratori de lăcaşuri de cult, foşti muzeografi la Bacău, prieteni, soţii Ana-Maria şi Mircea Corneliu Baciu, care au întocmit un deviz de lucrări, cu care am plecat la Bucureşti. În noua echipă de conducere a Comisiei tocmai intrase un bun prieten arheolog, Radu Popa, care, în calitate de vicepreşedinte, l-a convins pe arhitectul Peter Derer, preşedintele Comisiei să aprobe cererea noastră, alocând întreaga sumă pentru restaurarea celor trei plafoane. Era un succes de proporţii, în condiţiile în care mii de monumente de primă mărime erau în situaţia de distrugere. Întreaga operaţie trebuia să fie terminată înainte de 30 martie 1992 când urma să deschidem Muzeul în cinstea celor 600 ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman. Lipsa banilor, dezinteresul total al conducerii judeţului în primii ani de după 1989, nu au permis realizarea expoziţiei de bază în anul 1992, ceea ce a făcut să se amâne, cu aproape doi ani şi terminarea restaurării celor trei plafoane. Toate lucrările, însă, au fost plătite de Comisia Monumentelor Istorice, iar pictorii restauratori au rămas aceeaşi care au întocmit şi primul proiect. Afectat de numeroasele cutremure prin care a trecut, ca şi de funcţiunile improprii care i-au fost atribuite în decursul timpului, „Palatul Nevruzzi” a fost recent restaurat din punct de vedere al arhitecturii, după care a urmat demararea lucrărilor de conservare şi restaurare a picturii care s-a mai păstrat, operaţii care vizau întărirea atât a suportului, traumatizat în timp, cât şi a stratului pictural, realizat de la bun început într-o tehnică, fragilă prin definiţie – tempera. Fazei de consolidare, odată încheiată, i-au urmat etapa de reintegrare cromatică şi de ambient, prin care s-a urmărit redobândirea calităţilor iniţiale ale ansamblului decorativ. Frumuseţea culorii reintrate în drepturile sale, susţinută de piesele de mobilier, de draperii şi covoare, de candelabre şi surse de iluminat locale vor reda viaţă acestui monument emblematic pentru un moment din istoria Romanului. Ridicat la sfârşitul secolului trecut, Palatul Nevruzzi, astfel denumit după primul lui proprietar, era reprezentativ pentru eclectismul ce caracteriza atât arhitectura, cât şi artele decorative ale epocii. Structura adaptată ca dimensiuni nevoilor unui mic demnitar de provincie, asociată cu elemente de decoraţie frizând opulenţa, a condus la realizarea unui edificiu care trebuia să fi fost

www.cimec.ro

47

impunător în contextul urbanistic romaşcan al vremii. În ceea ce priveşte exteriorul, restaurarea de arhitectură a urmărit cu destulă fidelitate redarea aspectului original, aşa cum am cerut-o noi, mai puţin materialul de finisare folosit, care nu este specific jumătăţii secolului al XIX-lea, dar care este mult mai rezistent la intemperiile naturii.

Interiorul, care trebuie să fi fost extrem de spectaculos în primii săi ani de existenţă, mai oferă astăzi doar câteva elemente pe baza cărora s-ar putea reconstitui ambianţa de odinioară. Ne gândim la cele trei plafoane care mai păstrează pictura sau urme de decoraţie murală, la etaj, în aripa sud-estică a clădirii. În ultimii ani, cu prilejul unor reparaţii, s-au descoperit fragmente de pictură şi în alte două săli, în partea estică a etajului.

Lucrările de restaurare a picturii, realizate între anii 1991 şi 1994, au scos la iveală următoarele date: pe baza semnăturii, ascunse de scafa din sala mare (de recepţie) se cunoaşte autorul picturii şi data realizării ei: „Decoration Maler Ludvik Braner 1884” (pictor decorator, Ludvik Braner 1884). Decoraţia a fost realizată în tempera, asociind ornamente din papier maché şi baghete profilate din lemn poleit cu foiţă argintie, ansamblul exploatând un extrem de larg repertoriu de motive, de la frizele de inspiraţie pompeiană, motivele geometrice greceşti, scene camailleux cu personaje mitologice până

www.cimec.ro

48

la ghirlande şi cununi baroce cu flori şi fructe, totul structurat într-o compoziţie care avea oroare de spaţiu gol. Alternanţa motivelor, diversitatea mijloacelor de transpunere (pictură cu pensula, cu şablonul, basorelief) creează o senzaţie acută de saturaţie, echilibrată doar de gama cromatică foarte rafinată, dominată de culori reci, cu numeroase nuanţe, stăpânite de un virtuoz al spaţiului decorativ. Fundalurile gri-bleu pun în evidenţă accentele viu colorate ale ghirlandelor şi cununilor de fructe şi flori şi subliniază relieful grizat al scenelor mitologice. Nu se păstrează elemente despre forma corpurilor de iluminat, pentru care au fost proiectate cele cinci cârlige (câte unul în fiecare colţ al tavanului şi unul central), dar presupunem, în concordanţă cu gustul epocii şi ansamblul decorativ în general, că erau candelabre din cristal sau sticlă de Murano, care prin preţiozitatea lor completau aspectul festiv al acestei încăperi, iar după dimensiuni şi ornamentaţie trebuia să fi fost sala de recepţii. Noi am improvizat acest sistem de iluminat la nivelul bugetului anilor 1994-1995. Camera alăturată, de dimensiuni modeste, posedă un plafon pictat în aceeaşi manieră, dar cu o tematică şi o gamă cromatică mai sobră, cu ornamente de un eclectism mai puţin agresiv. Dominată de culori calde, are un caracter mai intim, mai puţin dominator. Casa scărilor, de mari dimensiuni datorită accesului generos, înconjurat de un parapet cu mici colonete de marmură, prezintă la rândul său un tavan pictat, căruia i s-a acordat o importanţă deosebită, dat fiind rolul său în formarea primei impresii asupra vizitatorilor. Ornamente geometrice şi florale, fonduri aurii, bagheta profilată care mărginea tavanul, asociate cu un mare candelabru central şi cu oglinda uriaşă care multiplica lumina ce se revărsa prin ferestrele de deasupra intrării principale, cascada de flori din vasul încastrat în balustradă, basoreliefurile cu palmete ce decorau ancadramentele uşilor şi baza colonetelor, sunt tot atâtea detalii care vorbesc despre gustul unui cunoscător în ale artei sau cel puţin despre un comanditar care a ştiut să-şi aleagă arhitectul şi decoratorul, pentru a obţine confortul dorit. Şi a apelat la unul dintre artiştii formaţi la şcoala austriacă, maeştri ai genului, care cutreierau Europa, presărând modele şi motive din vastul lor repertoriu decorativ, racordând localităţi sau domenii de talia Romanului la ultimele tendinţe ale modei occidentale. Este posibil ca toate camerele de la etajul clădirii să fi avut plafoanele pictate. Nenumăratele intervenţii în decurs de mai bine de 100 ani au distrus în mare parte aceste minunate creaţii artistice. Amintesc doar faptul că pe tavanul din hol au fost înlăturate 11 straturi de vopsea şi var, care au acoperit actualul nivel de pictură restaurat. Ca unitate nouă, ţinută până acum într-o situaţie precară nu numai din punct de vedere al fondurilor ci şi al personalului, o primă intervenţie la Inspectoratul pentru Cultură al Judeţului Neamţ a fost legată de o suplimentare de posturi. MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Către, INSPECTORATUL PENTRU CULTURA AL JUDEŢULUI NEAMŢ Având în vedere faptul că de la data de 1 aprilie 1992 Muzeul de Istorie din Roman se constituie în unitate separată de Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, vă rugăm să binevoiţi a dispune o suplimentare a schemei de funcţionare a noii instituţii, cu un număr de posturi absolut necesare bunei funcţionări. În acest scop alăturăm prezentei un proiect de schemă de funcţionare, în care sunt cuprinse posturile strict necesare. Menţionăm că, din punct de vedere al numărului de piese de muzeu, care formează colecţii şi constituie baza de calcul în necesarul de posturi, acesta este aproximativ egal cu a Muzeului din Piatra Neamţ. În acest context, toate posturile obţinute de Complexul Muzeal Neamţ, din 1968 încoace, au avut la bază şi colecţiile noastre, ceea ce ne îndreptăţeşte să cerem măcar o parte din ele, cel puţin posturile vacante în cadrul Complexului la ora actuală, precum şi un număr de posturi, care sunt remunerate cu „M”uri de conducere. Oricum, sperăm într-o dreaptă înţelegere a faptelor, în aşa fel, încât despărţirea de Complex să nu reprezinte o pedeapsă. Autonomia pe care o dorim nu trebuie să însemne distrugere, ci o înţeleaptă măsură de readucere la normal a efectelor supracentralizării, care au lăsat mult în urmă unităţile muzeale din afara celor din Piatra Neamţ.

www.cimec.ro

49

Ţinând la demnitatea noastră de intelectuali, colegii din Piatra Neamţ trebuie să înţeleagă faptul că prezenţa la o unitate centrală nu suplineşte capacitatea rezolvării problemelor de serviciu, iar noi, cei din „teritoriu” avem nevoie de aceleaşi condiţii umane pentru a ne îndeplini misiunea. În acest fel gândită, problema renunţării la unele posturi din Complex, sau chiar renunţarea la unele bunuri ce prisosesc Complexului, în favoarea noii unităţi, poate fi un mod de a ne etala colegialitatea şi bunele relaţii. În speranţa că Inspectoratul pentru Cultură al Jud. Neamţ, forul nostru tutelar, va cântări cu grijă nevoile şi situaţia noastră, primiţi, vă rugăm, sincerele noastre mulţumiri. Muzeograf, V. Ursachi” Cu toate eforturile noastre îndreptăţite către deschiderea expoziţiei de bază în anul jubiliar 600, acest deziderat nu s-a putut realiza. Timpul scurs şi mai ales lipsa fondurilor necesare au făcut ca

participarea noastră la marele jubileu să se limiteze la organizarea unor manifestări de amploare, în alte spaţii decât la muzeu, colectivul nostru având o contribuţie deosebită la organizarea manifestărilor de la Casa de Cultură, Muzeele de Artă şi Ştiinţe Naturale, Liceul Roman-Vodă, Muzeul Spitalului etc. La sediul vechi al Muzeului de Istorie a fost organizată expoziţia „Dacii pe valea Siretului” şi, în noul local, expoziţia „Itinerarii prin Romanul de odinioară”. La Casa de Cultură din Roman, în organizarea Muzeului de Istorie, s-au desfăşurat lucrările sesiunii de comunicări „Din istoria zonei Romanului” la care au participat cercetători din Iaşi, Bucureşti, Baia Mare, Braşov, Galaţi, Timişoara, Bacău, Suceava, Piatra Neamţ etc. Tot acum a fost lansată şi monografia Romanului la care au contribuit toţi muzeografii instituţiei noastre. Remarcăm aici frumosul gest făcut de Muzeul din Piatra Neamţ care a cedat fondurile destinate Sesiunii Anuale proprii către Muzeul din Roman. Tergiversarea deschiderii expoziţiei de bază începea să enerveze atât forurile noastre judeţene cât, mai ales, persoane din oraşul nostru care doreau terminate lucrările la una din cele mai frumoase clădiri – monument din oraş, probabil mult râvnită după ce a fost restaurată (înainte de 1989 aproape toată populaţia oraşului o doreau dărâmată). În acest fel am fost nevoit să întocmesc un referat către forurile judeţene în care explicam stadiul lucrărilor la expoziţia de bază. „STADIUL LUCRĂRILOR LA EXPOZIŢIA DE BAZĂ A MUZEULUI DE ISTORIE DIN ROMAN În anul 1988 se primea definitiv, clădirea fostei Case de Copii Şcolari din Roman, pentru a se organiza expoziţia de bază a Muzeului de Istorie, deoarece în vechea clădire spaţiul nu mai

www.cimec.ro

50

permitea amenajarea ei. Tot în acest an a fost alocată o sumă pentru confecţionarea vitrinelor, urmând ca în curând să se aloce alte fonduri, pentru ca în 1992, odată cu sărbătorirea a 600 de ani de la prima atestare a oraşului Roman, să se deschidă această expoziţie. În anul 1989 s-a mai alocat o sumă de bani care, însă, nu era suficientă pentru terminarea mobilierului. Totodată a fost încheiat un contract cu „Decorativa” Bucureşti, unitate specializată în organizarea de expoziţii, care trebuia să asigure grafica, textele, hărţile şi toate problemele de expunere. Sumele mici alocate în aceşti ani nu au permis realizarea decât a unui număr de 200 vitrine, procurarea de mochetă şi perdele. Odată cu evenimentele din decembrie 1989, interesul pentru deschiderea Muzeului din Roman, cu toate că se apropia sărbătorirea celor 600 de ani, a scăzut atât din partea conducerii judeţului cât şi a Primăriei Municipiului Roman, care sub pretextul că suntem unitate judeţeană nu mai asigura nici un sprijin, deşi o unitate mai reprezentativă decât muzeul, pentru oraşul Roman, nu ştim dacă mai este sau mai poate exista. Indiferent de cine aparţinem noi suntem prin excelenţă romaşcani şi deviza noastră este tocmai acest lucru, de a reprezenta istoria populaţiei romaşcane şi a împrejurimilor sale. Trebuie să notăm totuşi, că instituţia noastră ţinând, din punct de vedere administrativ, de judeţ, are un avantaj substanţial, în special legat de fondurile alocate. Acest lucru trebuie să ne bucure, deoarece tot oraşul nostru beneficiază. Cele peste 18 milioane lei alocate în cursul anului 1993 pentru reparaţii nu i-am fi putut avea dacă ţineam de Consiliul Municipal, iar din punct de vedere psihologic ar fi fost o adevărată tragedie dacă luăm ca bază discuţiile aprinse legate de cele câteva milioane alocate pentru Biblioteca Municipală şi considerat un efort prea mare din partea Municipiului pentru cultură precum şi nerăbdarea care se manifesta în terminarea lucrărilor, deşi se ştie că pentru restaurare este nevoie de un timp mult mai îndelungat. Operaţiunile nu se fac fără un efort financiar intens susţinut la care meşterii trebuie să lucreze cu maximă atenţie şi încetineală. În acest context amintim şi faptul că Muzeul de Istorie a reuşit să restaureze deja două plafoane pictate din sec. XIX şi să înceapă lucrările la cel de al treilea fără nici un efort financiar local, toate fondurile au fost obţinute de la Comisia Monumentelor şi Siturilor Istorice Bucureşti. Este un lucru deosebit, mai ales că majoritatea celor din conducerea municipalităţii şi judeţului nostru erau pentru acoperirea sau distrugerea acestor lucrări de artă cu o vechime de peste 100 de ani. În anii 1990-1991-1992 au fost alocate sume foarte mici pentru a putea termina lucrările şi a deschide expoziţia în anul jubiliar. Încercarea noastră de a include realizarea unor lucrări în cadrul Societăţii Culturale „Roman 600” nu s-a bucurat de sprijinul cuvenit; s-a spus că Muzeul, fiind unitate bugetară, trebuie să-şi rezolve singură problemele financiare, fără a le include în cele legate de sărbătorire, rămânând astfel ca expoziţia de bază să-şi deschidă porţile atunci când va avea fondurile necesare. În anul 1993, deşi bugetul a fost destul de substanţial, nu am avut voie să procurăm nici un obiect de inventar. La capitolul investiţii nu am avut nici un leu. Intervenţia noastră la Consiliul Judeţean, în special la d-l vicepreşedinte Adăscăliţei Vasile pentru a ne include măcar o parte din banii pe care-i aveam în buget la capitolul investiţii, nu a fost aprobat. În acest fel, în cursul anului 1993 nu am putut realiza decât câteva obiective legate de expoziţia de bază şi anume: au fost procurate şi montate lămpile la vitrine, s-a realizat instalaţia electrică în toată clădirea, s-a terminat întărirea vitrinelor cu rame metalice şi s-au procurat unele materiale pentru finisarea textelor, a fotografiilor şi a întregului mobilier. Contractul cu „Decorativa” a fost abandonat din lipsa banilor. Dacă în bugetul pe anul 1994 vom primi sumele cerute sau măcar o bună parte din ele, vom putea deschide, în cursul acestui an, expoziţia de bază. Menţionăm că expoziţia nu poate fi deschisă decât atunci când este terminată; ea nu este o simplă înşiruire de obiecte, puse alandala şi nici nu poate fi dată în folosire pe bucăţele. Ea reprezintă un tot unitar şi ca atare va fi deschisă atunci când are toate elementele. În consecinţă, deschiderea expoziţiei de bază a Muzeului nu este la discreţia celor care lucrează la Muzeu, ci este legată de fondurile alocate şi de timpul când aceste fonduri pot fi folosite, iar munca salariaţilor nu se rezumă la

www.cimec.ro

51

expoziţia de bază. Din cele peste 170 mii piese pe care le are muzeul, comparabile ca număr cu cele mai mari muzee din Moldova şi din ţară, în expoziţia de bază se pun doar 1000 – 1200 obiecte. Pentru celelalte, mai bine zis, în afara expoziţiei, activitatea lucrătorilor din muzee este axată pe conservarea, restaurarea, cercetarea şi evidenţa celor de peste 170 de ori mai multe piese ce trebuie catalogate, la care se mai adaugă încă cel puţin atâtea, care sunt în curs de prelucrare. Activitatea noastră nu se opreşte la expoziţie. La toate acestea mai putem adăuga faptul că la numărul de piese existente în evidenţele noastre şi cele ce sunt în curs de prelucrare, numărul salariaţilor este de aproape 6 ori mai mic decât în celelalte muzee apropiate, aceasta datorită faptului că nu suntem judeţ şi moştenim o situaţie a „echităţii socialiste”. Dar numărul pieselor şi în general volumul patrimoniului nostru reflectă, odată în plus, munca acestui colectiv în decursul timpului, care nu are egal în ţară şi care a pornit, în 1957, de la 8 piese de muzeu, fără a avea în toţi aceşti 37 ani nici o donaţie. Pentru că în diverse ocazii am auzit pe unii care se miră că în clădirea nouă nu facem decât expoziţia de bază, ne simţim datori a aminti tuturor celor care mai au dubii, că muzeele în general, sunt organizate în palate, în construcţii cu spaţii largi; uneori pentru o singură piesă de muzeu este nevoie de un spaţiu ce depăşeşte o simplă cameră. Aşadar, încerc o jenă în a explica de ce este nevoie de mult spaţiu pentru expoziţia de bază, care reprezintă istoria unei zone în decursul a mii de ani. Avem şi noi multe unicate ale istoriei noastre naţionale, pe care trebuie să le prezentăm cum se cuvine. Muzeul constituie prima oglindă a localităţii, pe care sunteţi invitaţi să o ajutaţi cu toate forţele şi posibilităţile pe care le aveţi. De oamenii care lucrează la o asemenea instituţie vă puteţi dispensa, dacă aveţi motive să o faceţi, dar de istoria localităţii nu aveţi dreptul să vă atingeţi. Este un mare păcat să nu sacrificăm chiar mai multe fonduri pentru o asemenea instituţie reprezentativă. Nici unul din locuitorii marilor oraşe care au teatre, filarmonici, muzee, biblioteci şi în general unităţi de cultură, nu au trăit şi nu trăiesc mai prost decât cei care n-au nimic din acestea, dar cei din urmă sunt mult mai săraci decât o arată viaţa lor de zi cu zi. Nu noi, lucrătorii Muzeului, suntem beneficiarii eforturilor financiare sau de altă natură în sprijinirea instituţiei noastre, ci întreaga populaţie a municipiului. Noi toţi devenim mai bogaţi. Condiţiile de muncă din instituţia noastră sunt destul de modeste; aşa au fost în permanenţă. În subsolul Primăriei s-au prelucrat majoritatea obiectelor de muzeu, au fost redactate lucrări de mari proporţii, unele tipărite, altele în curs de tipărire, birourile salariaţilor sunt mici şi modeste, unele instalate chiar în depozite; laboratoarele - la fel. Cu aceasta cred că am spus mai mult decât s-ar prezenta fiecare cameră în parte cu destinaţia şi folosirea spaţiului pe care îl avem. Noi avem nevoie mai mult de ajutor, nu de discuţii sterile şi vorbe aruncate în vânt, pentru a se crea o stare de spirit propice unor hotărâri luate la repezeală, cu efecte greu de reparat ulterior. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” Tot acum începea un conflict între Muzeul nostru şi Administraţia Financiară, în frunte cu directorul acestei unităţi, economistul Vasile Lungu, care se folosea şi de faptul că deţinea şi funcţia de Consilier al Primăriei, ajungându-se la dispute ce au depăşit nivelul unor simple discuţii şi rezolvări. MUZEUL DE ISTORIE ROMAN SITUATIA SPAŢIULUI DE LA SUBSOLUL PRIMARIEI În cursul anului 1968, când spaţiul de depozitare de la Muzeul de Istorie din Roman de pe strada Cuza-Vodă, nr. 19 nu mai putea asigura condiţiile de intrare a unui nou lot de obiecte provenite atât din cercetări de teren cât şi din prelucrarea muzeografică sau de restaurare a celui existent, s-a cerut ajutorul Primăriei, care ne-a oferit patru spaţii la subsolul Palatului Administrativ. În decursul anilor care au urmat şi acest spaţiu a început să fie insuficient, dar alte soluţii privind depozitarea patrimoniului muzeistic nu au fost posibile şi s-a mers pe o aglomerare în depozite, ceea ce face astăzi o îngreunare a prelucrării lui ştiinţifice. Trebuie să menţionăm, de la început, că patrimoniul nostru arheologic, care face parte din patrimoniul cultural naţional, are un regim ocrotit de legile ţării şi depozitarea lui trebuie să ţină

www.cimec.ro

52

seama de o întreagă gamă de condiţii, din care, cele mai importante sunt legate de salubritatea spaţiului, a condiţiilor optime de cercetare şi prelucrare şi, mai ales, de securitatea lui. În acest sens spaţiile alocate au fost izolate de restul depozitelor de la subsolul Primăriei prin uşi şi ferestre cu gratii. În măsura posibilităţilor s-au construit rafturi pentru depozitare şi diverse materiale de ambalaj, care asigură o evidenţă clară pentru materialul inventariat şi condiţii bune de cercetare şi restaurare pentru materialul în curs de prelucrare şi valorificare muzeistică sau ştiinţifică. El face parte din tezaurul nostru istoric, smuls pământului şi neştiinţei cu multă trudă, de către un personal de specialitate, investit de către organele noastre ştiinţifice naţionale, cu girul punerii în valoare şi păstrării în bune condiţiuni. În acest sens noi nu vedem în această arhivă istorică simple obiecte sau „pietroaie” cum se exprimă unii, ci documente originale ale devenirii noastre, ireparabile ca izvoare obiective ale istoriei naţionale şi de neînlocuit în cazul distrugerii sau pierderii identităţii lor. În decursul timpului, odată cu intrarea Centrului de Calcul în Palatul Administrativ, datorită faptului că se punea problema aducerii unui calculator de mari dimensiuni ce trebuia instalat la subsol, în imediata apropiere a două din cele patru camere date pentru muzeu, s-a făcut o nouă uşă, pe unde trebuia introdus calculatorul şi, fiind singura posibilitate, prima din cele două camere amintite, a devenit comună cu Centrul de Calcul. Această comuniune ne-a obligat să depozităm, în acest spaţiu, doar materialele ştiinţifice provenite din cercetările noastre dar care făceau obiectul de cercetare al Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, materiale ce trebuiau trimise periodic acestui for ştiinţific, pentru a ne transmite datele privind paleozoologia şi antropologia din staţiunile cercetate de noi, şi pentru a fi coroborate cu datele istorice obţinute prin cercetările noastre. Odată cu intrarea Administraţiei Financiare şi Trezoreriei Roman în locul unităţilor comerciale care deţineau aripa de nord a Palatului, s-au emis şi pretenţii de evacuare din acest spaţiu a depozitului muzeului. Aceste depozite, însă nu făceau parte din spaţiul unităţilor comerciale care au primit alte imobile unde s-au mutat, dar noii veniţi nu au încetat a crede că deţin, fără alte discuţii şi aceste camere. Odată cu lucrările de reparaţii efectuate de noii veniţi, am oferit posibilitatea să se lucreze şi în aceste depozite, cu care prilej ni s-au creat mari necazuri, prin inundarea unei bune părţi din materiale, amestecarea lui şi terminând cu dispariţia unui număr de peste 100 elemenţi de calorifer pe care îi aveam în această primă cameră. O parte din ei i-am găsit prin W.C.-urile Administraţiei Financiare, cealaltă parte continuă să fie şi acum în atenţia organelor de poliţie. În cursul anului 1993, împreună cu d-l director al Administraţiei Financiare - Vasile Lungu, am hotărât să eliberez o parte din prima cameră, de unde am luat materialul faunistic amintit, transportându-l, în înţelegere cu Universitatea din Iaşi, din nou la Şantierul de la Brad, pentru care, unitatea noastră a trebuit să facă şi un sacrificiu financiar destul de substanţial, raportat la posibilităţile noastre, fiind convinşi că facem un serviciu pentru una din importantele instituţii ale oraşului nostru şi crezând în bunele intenţii ale domnului director, amintind atunci că nu avem posibilitatea de a ne muta materialul din camera cealaltă. Totodată am înghesuit toate celelalte materiale ce le aveam în prima cameră, pentru a o elibera, făcând aproape imposibilă activitatea de prelucrare a materialului din depozitul amintit. Cu toate acestea, după câteva luni de zile au început presiunile la adresa instituţiei noastre pentru a elibera spaţiul, folosindu-se cele mai ingenioase metode: de la umilirea prin vorbele de desconsiderare a patrimoniului nostru, pe care-l ocrotim, a directorului instituţiei, care nu-şi aruncă în stradă „pietroaiele”, urmând ca acest lucru să fie făcut de către Administraţia Financiară şi până la punerea unui al doilea lacăt la intrare, ceea ce a făcut ca noi să nu mai putem avea acces la depozitul nostru. În acest sens trebuie să apreciaţi şi dv. la ce nivel „academic” am ajuns în rezolvarea acestei probleme. Nu ne-am opus niciodată în a rezolva problema spaţiului, dar aceasta trebuia făcută pornind de la faptul că mutarea patrimoniului nostru cere un alt spaţiu ce trebuie obţinut în primul rând de cel ce vine peste noi. Trebuie oferită o alternativă serioasă; noi nu putem sacrifica materialul muzeistic de dragul supuşeniei faţă de o unitate cu mare priză în mediile factorilor de decizie din oraş.

www.cimec.ro

53

În acelaşi context intră, de altfel şi „îngrijorarea” că nu se mai deschide Muzeul de Istorie, cerându-se în cadrul Consiliului Primăriei o prezentare a stadiului lucrărilor la această instituţie, deşi era mult mai comod să se facă o simplă documentare pe teren sau să fie vizitate, măcar din când în când, de către cei ce sunt îngrijoraţi de lipsa expoziţiei muzeului, cele câteva expoziţii temporare organizate în decursul ultimilor ani la Muzeul de Istorie, unele din ele cu o rezonanţă deosebită în lumea ştiinţifică şi muzeografică a ţării. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” Disputa a continuat şi cu adrese scrise: „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Nr. 307/17 dec. 1993 Către, ADMINISTRAŢIA FINANCIARĂ ŞI TREZORERIA MUNICIPIULUI ROMAN

- în atenţia D-lui Lungu Vasile – La adresa Dv. nr. 27735 din 13.12.1993, vă facem cunoscute următoarele: Muzeul de Istorie din Roman deţine două camere care se află sub holul Trezoreriei Roman, încă din anul 1968, fiind folosite pentru păstrarea bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural naţional, deoarece spaţiul de depozitare la sediul unităţii nu este suficient. În acest scop, pornind de la faptul că regimul acestui patrimoniu este ocrotit de legile ţării, s-au făcut gratii pentru asigurarea securităţii lui. Între timp, datorită faptului că alături de acest spaţiu Centrul de Calcul avea să-şi aducă calculator de mari dimensiuni, s-a acceptat deschiderea unei uşi către această instituţie, fiind singura cale pe unde se putea introduce acest calculator. Odată cu aceasta s-a permis depozitarea, în prima cameră a unor materiale ale instituţiei amintite, alături de ale noastre. În 1993, înţelegând nevoia de spaţiu a Trezoreriei, pentru a-şi păstra unele materiale, într-o discuţie cu d-l director Lungu Vasile am acceptat folosirea comună a acestei prime camere mai ales că, între timp, materialele Centrului de Calcul au fost luate de aici. Pentru a face loc am dispus, în înţelegere cu Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, să transport materialul faunistic şi antropologic, care face obiectul cercetării acestei instituţii, fie în laboratoarele sale, fie la staţiunea arheologică de unde provine, pentru a fi reînhumat. În camera unde păstrăm o mare cantitate de obiecte de patrimoniu, au fost duse, din aceleaşi considerente, o parte din materialele din camera alăturată, fiind obligaţi să lucrăm cu destule greutăţi în munca de evidenţă, cercetare, restaurare şi conservare. La aceasta, adăugăm faptul că muncitorii care au lucrat la reparaţiile sistemului de încălzire al Trezoreriei ne-au creat multe greutăţi prin neglijenţa lor, fiind inundate o mare parte din aceste obiecte. Mai adăugăm sustragerea din magazia noastră a unor calorifere, care nu au fost găsite până acum. Aşadar, am avut toată înţelegerea faţă de dorinţa de a rezolva problema spaţiului pentru Administraţia Financiară, sperând într-o atitudine cel puţin egală, din parte dvs., în ce ne priveşte. Lucrurile au luat, însă o altă întorsătură, de pe poziţii de forţă, cu chemări la ordine, puneri la punct şi chiar jigniri, care dau o notă de revenire la practicile de tristă amintire. Este cu atât mai grav cu cât ele aparţin unui consilier al Primăriei în care, mai mult ca oricare alt sector, cultura îşi punea mari speranţe. Dar judecăţi de „valoare” cum ar fi „să-şi ia Ursachi pietroaiele de acolo, dacă nu le arunc în stradă” nu fac decât să creeze repulsie pentru cei care socotesc arhiva noastră istorică, ca simple „pietroaie”, dovedind prin aceasta, lacunele educaţionale de care nu suntem noi vinovaţi. Dacă personal, nu dau importanţă modului suburban în care este discutată sau tratată meseria de arheolog, ca director al Muzeului sunt obligat să-mi exprim indignarea, chiar în contextul unui răspuns la o adresă de ameninţare. În aceeaşi ordine de idei mai amintesc faptul că la prima cameră, ce constituie şi accesul nostru la depozitul de obiecte de muzeu, s-a pus al doilea lacăt şi de mai bine de o lună de zile, conform unei elementare obligaţii, nu ni s-a adus şi nouă o cheie. Posibil că acest lucru face parte din

www.cimec.ro

54

sistemul de relaţii pe care le practică unii salariaţi ai Administraţiei Financiare, precum şi ca răspuns al modului în care Muzeul, cu posibilităţile lui financiare modeste, şi-a sacrificat câteva zeci de mii de lei pentru a elibera un spaţiu pentru dv. Oricum, noi sperăm să avem, în cel mai scurt timp, această cheie, dacă nu, abia noi vom fi forţaţi să descuiem o uşă prin care să trecem în spaţiul ce-l deţinem în mod legal. Nu contestăm faptul că dvs. trebuie să aveţi şi camerele despre care este vorba şi nici faptul că ele ar fi putut să fie date Administraţiei Financiare, dar nu înţelegem de ce nu s-a pus problema că aceste spaţii sunt ocupate de altcineva decât Întreprinderea Comercială a oraşului, care s-a mutat în altă parte. Ar fi absurd să se creadă că noi dorim să avem o dispută cu una din cele mai importante instituţii ale oraşului, dar nu putem ieşi afară cu un patrimoniu, care trebuie ocrotit. Nu rămâne decât să facilitaţi găsirea unui alt spaţiu de depozitare pe care noi nu-l avem şi ne mutăm oricând. Este modul cel mai corect de rezolvare a problemei, pe care l-am propus încă de la începutul discuţiei. În ceea ce priveşte rezervarea dreptului dv. de a lua măsurile cu care ne ameninţaţi, suntem obligaţi să vă atragem atenţia că regimul obiectelor care fac parte din patrimoniul cultural naţional este tot atât de sever, sau chiar mai mult, ca şi cele ale Trezoreriei. Ne mirăm că, din acest punct de vedere, organele de control ale Ministerului de Interne nu au ţinut seama de aceasta. Probabil că şi ei au fost informaţi că acolo avem „pietroaie”. Oricum noi nu constituim un pericol pentru patrimoniul Administraţiei Financiare şi Trezoreriei. DIRECTOR,Dr. V. Ursachi” Posibilităţile materiale crescute în condiţiile în care aveam un buget propriu, pe care îl administram, mult mai generos faţă de anii precedenţi, Consiliul Judeţean Neamţ sprijinind cu adevărat instituţia noastră, intrată în acest fel în familia unităţilor judeţene, care au beneficiat în permanenţă de o dotare suficientă, dacă nu chiar foarte bună în momente legate de aniversări sau alte evenimente care trebuiau marcate, au dat posibilitatea procurării unui mobilier adecvat nu numai pentru expoziţie ci şi pentru organizarea de manifestări culturale. Astfel am putut procura peste 200 de scaune pentru Muzeul de Istorie şi câte 50 la celelalte două unităţi care făceau parte din instituţia noastră. Au fost organizate şi dotate cu mobilier nou depozitele Muzeului, laboratorul şi ceea ce era mai important, procurarea unei autoutilitare, absolut necesare muzeului, în condiţiile existenţei depozitelor în localul Primăriei şi a existenţei celor trei unităţi în cinci locaţii, la distanţe de câţiva km. unele de altele. Era pentru prima dată când se renunţa la celebrul cărucior. Este momentul să afirm totala disponibilitate a Consiliului Judeţean Neamţ, care ne oferea an de an un buget mare faţă de perioada anterioară şi foarte generos în raport cu celelalte unităţi culturale din judeţ, situaţie care mă face să cred că ajutorul dat de acest for administrativ unităţilor culturale şi în special muzeale a fost bine gândit şi armonios administrat în folosul tuturor. Eram, totodată, colegial ajutat şi de noua conducere a Complexului Muzeal Judeţean în toate iniţiativele noastre. Acest sprijin dat de Consiliul Judeţean nu s-a rezumat la repartizarea unor sume suficiente în bugetul instituţiei ci şi la mărirea numărului de salariaţi, care, în câţiva ani a ajuns de la 5 – 6, în 1989, la 14 şi apoi, odată cu ieşirea din Complex, la cifra de 36 salariaţi, în care erau incluşi, desigur şi cei de la Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Muzeul de Artă. Constituirea Muzeului de Istorie ca unitate cu personalitate juridică a dat posibilitatea alocării unor fonduri substanţiale şi pentru reconstrucţia noului local al Muzeului de Ştiinţe Naturale, din str. Ştefan cel Mare nr. 244, fonduri cu care am fi putut realiza o construcţie nouă, chiar mai mare decât aceasta, precum şi organizarea expoziţiei de bază a acestei unităţi, în condiţii muzeistice mult mai bune. Renovarea acestei clădiri a avut prioritate datorită

www.cimec.ro

55

faptului că este pe lista monumentelor de arhitectură şi prin alocarea unor fonduri substanţiale aveam în vedere şi readucerea acestui monument în valorificarea zestrei oraşului nostru, mai ales că la acea dată, moştenitorii acestui edificiu, venind la Roman, au declarat că nu vor avea nici o pretenţie în condiţiile în care aici se află o unitate de cultură. Nu a fost să fie aşa. Păcat! Deşi realizările noastre erau notabile, mai ales din punct de vedere al dotărilor şi al creşterii patrimoniului ştiinţifico-muzeistic, mai aveam unele probleme legate de moştenirea epocii anterioare. Una din aceste probleme o constituia încălzirea la sediul de pe strada Cuza-Vodă nr. 19, unde aveam sălile pentru expoziţii temporare, biblioteca, birourile şi laboratorul de restaurare, care se realiza cu ajutorul combustibilului solid, greu de procurat, incomod şi neigienic. Am început o luptă foarte grea, mai ales atunci, pentru aprobarea racordării la conducta de gaz metan. O încălzire centrală nu era posibilă atunci, deoarece nu existau centrale mici şi distanţa mare faţă de unele centrale termice din zonă nu era economică. După multe intervenţii, inclusiv la Bucureşti, am reuşit să instalăm gazul metan la sobele de teracotă din imobilul amintit, la laborator şi în depozite. Rezolvam aşadar, încă o problemă foarte importantă pentru modernizarea instituţiei noastre. Toate împlinirile legate de buget şi personal din perioada 1992 – 1995 au dus la câteva realizări excepţionale ale instituţiei noastre, dintre care amintim deschiderea expoziţiei de bază în anul 1995, fiind una din cele mai moderne expoziţii din ţară, realizate după ce am scăpat de coşmarul epocii de glorie, când muzeele deja existente nu au reuşit încă să-şi reabiliteze expoziţiile de bază, câştigarea unui premiu de 10.000 dolari, ca rezultat al concursului la care au participat 16 muzee din ţară, când am avut cel mai bun proiect de expoziţie, care a dus la valorificarea unui experiment muzeografic unic în ţară şi chiar în străinătate, prin deschiderea „Sitului arheologic de la Brad”, participarea la Premiul EMYA, alături de alte două muzee din ţară: – cel de Artă din Cluj-Napoca şi de Literatură din Iaşi, fiind în competiţie cu cele mai prestigioase muzee din Europa, organizarea unor ample sesiuni de comunicări zonale şi naţionale, unele cu participare şi din Rep. Moldova, participarea la câteva expoziţii internaţionale, naţionale şi zonale, precum şi un bogat program de cercetări arheologice sistematice, la câteva şantiere din zona noastră. „În decursul celor aproape 4 decenii de cercetări sistematice s-au scos la iveală peste 300 de aşezări din diferite epoci, iar materialele descoperite constituie un fond de cercetare dintre cele mai serioase din Moldova privind, mai ales, epoca de mare înflorire a culturii şi civilizaţiei dacice şi a dacilor liberi de după războaiele daco-romane din 105 – 106. Dintre acestea amintim marea cetate dacică de la Brad şi cel mai mare cimitir al dacilor liberi de la Văleni – Boteşti, care au dat un valoros şi bogat material arheologic. Rezultatul cercetărilor de până acum, în aşezările şi necropolele de la Văleni, Moldoveni, Butnăreşti, Săbăoani, Izvoare-Bahna, Aldeşti, Poiana-Dulceşti, Tămăşeni etc. sunt deosebit de importante, mai ales pentru datele noi pe care le aduc în cunoaşterea culturii dacilor în perioada sa clasică şi a dacilor liberi din Moldova, în ceea ce priveşte continuitatea elementului autohton în primele trei secole d.H. Bogatul material rezultat din cercetările întreprinse de colectivul nostru, în cei peste 37 de ani de existenţă, constituie principalul argument în favoarea organizării actualei expoziţii de bază, într-un local nou, adecvat noilor cerinţe ale muzeografiei. Numărul mare de exponate, precum şi varietatea lor permit o ilustrare atotcuprinzătoare a civilizaţiei locuitorilor care au trăit pe aceste meleaguri cu două milenii în urmă. Cum civilizaţia geto-dacică nu poate fi ruptă de contextul general al istoriei patriei, celelalte epoci, succint, sunt prezente în expoziţie, care ocupă, la parter, 8 din cele 15 încăperi ale imobilului. Celelalte 7, situate la etaj, cuprind istoria oraşului Roman de la prima sa atestare documentară, până la primul război mondial, reprezentând, laolaltă, o expoziţie bine proporţionată, în care sunt prezente toate epocile istorice, valorificându-se astfel, o bună parte din patrimoniul Muzeului. Dacă astăzi colecţiile Muzeului din Roman numără peste 170.000 piese, fiind alături de cele mai mari muzee ale ţării, muzee cu tradiţie, bazate pe valoroase donaţii ale unor personalităţi ce şi-au consacrat viaţa pasiunii de a aduna numeroase vestigii ale trecutului, trebuie să remarcăm aportul

www.cimec.ro

56

micului colectiv al acestei instituţii, doar doi muzeografi şi un restaurator, la realizarea acestui patrimoniu, în condiţiile în care, pe tot parcursul existenţei muzeului, numărul salariaţilor a fost extrem de mic în comparaţie cu unităţi similare din ţară, la care se adaugă lipsa unui mijloc de transport. Creşterea vertiginoasă a patrimoniului muzeal impunea o reorganizare a expoziţiei de bază şi odată cu aceasta obţinerea unui nou spaţiu, mult mai mare. Astfel, în anul 1985 Muzeul obţinea o nouă clădire, în imediata apropiere, pe str. Cuza-Vodă, nr. 36, monument de arhitectură, cunoscută sub numele de „Palatul Nevruzzi”. Expoziţia de bază, organizată în cele 15 săli, cu un spaţiu de peste 600 m.p., aşa cum arătam mai înainte, cuprinde un număr de circa 5000 piese, începând cu epoca pietrei cioplite şi până la Primul Război Mondial. Zonal, expoziţia ilustrează o porţiune din cursul mijlociu al Siretului, corespunzătoare fostului judeţ Roman. Muzeul nostru propune astăzi publicului o expoziţie de bază reînnoită sub raportul conţinutului dar şi al modalităţii de prezentare în care elementele ajutătoare, destul de zgârcit folosite, au în vedere prezentarea unor situaţii de şantier, care uşurează perceperea semnificaţiei unor piese şi chiar a unor fenomene ce trebuie reconstituie pe baza acestor exponate. În prima sală sunt expuse materiale aparţinând primelor două epoci ale pietrei . În primele două vitrine sunt prezentate resturile faunistice, caracteristice paleoliticului superior, descoperite într-o zonă fosiliferă din comuna Trifeşti, de unde au fost aduse mai multe fragmente de femure, fildeş şi alte părţi ale scheletelor unor mamuţi. Alte piese faunistice, ca de pildă, măsele de mamut, au fost descoperite în oraşul Roman, la Cotu-Vameş sau Văleni. Un mare număr de unelte – răzuitoare, împungătoare, vârfuri gravette şi lame de silex – provine din singura săpătură sistematică din paleoliticul superior realizată în comuna Valea Ursului, din apropierea Romanului.

Următoarele 7 vitrine cuprind o gamă foarte variatpă de obiecte, descoperite la Văleni, Boteşti, Săbăoani, Secuieni, Aldeşti, Gâdinţi, Brad, care aparţin culturii Precucuteni şi Cucuteni; dintre ele remarcăm capacele decorate cu incizii descoperite la Brad şi Aldeşti, frumoasele exemplare de vase pictate, aparţinând, în special, fazei A – B a Culturii Cucuteni, descoperite la Gâdinţi, Săbăoani, Văleni, numeroşii idoli antropomorfi şi zoomorfi din aceleaşi staţiuni arheologice, precum şi alte unelte din piatră, os sau ceramică. Remarcăm, de asemenea, un topor de aramă, de tipul Jaszladany, descoperit într-o

locuinţă Cucuteni A – B de la Brad. Cea de a doua sală cuprinde, în continuare, un important tezaur de obiecte de podoabă, din cultura Cucuteni A, descoperit la Brad, expus în prima vitrină. Importantul tezaur este compus din peste 480 piese de podoabă, din metal şi os, fiind considerat cel mai mare, ca număr de piese, din aria culturilor neoeneolitice din ţara noastră şi printre puţinele din sud-estul Europei. Printre piese, remarcăm cele două brăţări de aramă, identice ca formă, cu corpul rombic în secţiune, cu capetele suprapuse, un topor „cu braţele în cruce” dar cu o formă deosebită, de asemenea unicat, confecţionat prin turnare; un colier din canini de cerb, compus din peste 220 piese, fiind cel mai mare colier de acest fel din sud-estul Europei, două discuri de aur, convexe, decorate cu un şir de perle „au

www.cimec.ro

57

repaussé”, reprezentând cele mai vechi obiecte din aur din cultura Cucuteni, şi alte numeroase piese, printre care verigi, discuri şi mărgele de aramă etc. Valoarea deosebită a acestui tezaur constă în faptul că multe din piesele componente reprezintă adevărate noutăţi, unicate sau rarităţi pentru o întinsă zonă din Europa epocii eneolitice. Analiza succintă a caracteristicilor acestor obiecte de podoabă în contextul descoperirilor din aria culturii Cucuteni sau a zonelor învecinate din această perioadă, ne îngăduie să vedem locul pe care îl ocupă descoperirea de faţă şi valoarea ştiinţifico-muzeistică a pieselor componente, mai ales că avem de-a face cu o descoperire făcută în cadrul unor săpături sistematice, când observaţiile stratigrafice aduc elemente mai sigure de datare. Acest mare depozit descoperit la Brad constituie una dintre cele mai importante mărturii privind meşteşugul prelucrării aurului şi aramei pe aceste meleaguri sau folosirii lor ca obiecte de podoabă ori de cult. Faptul că în epoca eneoltică existau conducători ce-şi puteau permite să deţină importante valori materiale, unele din ele cu semnificaţie de cult sau ca însemne ale puterii, constituie o dovadă a gradului înalt de dezvoltare a organizării sociale. Cea de a doua vitrină din această sală cuprinde un număr de piese, descoperite la Brad şi Văleni, care aparţin perioadei de tranziţie către epoca bronzului. Se remarcă un colier de mărgele din os şi dintr-o pastă roşie, precum şi câteva vase aparţinând culturii Folteşti. Celelalte 7 vitrine cuprind materiale aparţinând epocii bronzului – respectiv cultura Costişa, Monteoru şi Noua. Printre ele se remarcă ceramica de la Săbăoani, Brad şi Văleni, precum şi obiecte de podoabă – inele de buclă, ace de veşmânt şi de păr, din necropolele de la Săbăoani şi Brad. Nu lipsesc nici uneltele din os sau piatră, mai ales omoplaţi crestaţi. Tot aici sunt prezentate şi cele două depozite de bronzuri – de la Doljeşti şi Ruginoasa. În sala a treia sunt expuse câteva recipiente aparţinând primei epoci a fierului, în special vasele de mari dimensiuni de la Budăile Blanariu – Secuieni din Halstatt A şi cele din cultura Cozia Brad – de la Brad. Nu lipsesc nici fibulele cu nodozităţi de tip egeean descoperite la Brad. Începând cu cea de a patra sală de expoziţie prezentăm principalele piese descoperite în una din cele mai mari aşezări dacice din Moldova – cetatea dacică de la Brad, unde instituţia noastră lucrează de aproape patru decenii. Primele cinci vitrine prezintă ceramica locală, lucrată la mână, având mai multe forme destul de răspândite în acea perioadă; printre ele remarcăm vasele tip clopot, cu proeminenţe – apucători, cănile, străchinile, castroanele etc. Printre ele şi unele fragmente de vase, lucrate la roată, cu firnis negru, greceşti, ajunse aici prin legăturile comerciale cu populaţia vestpontică. Unele forme greceşti sunt imitate de populaţia locală. Tot aici sunt expuse unelte din fier, piatră, os şi ceramică, diverse obiecte de podoabă specifice populaţiei locale aduse din alte zone cu care avem legături de schimb. În continuare, în celelalte 10 vitrine din aceeaşi sală, alte obiecte, de o rară frumuseţe, demonstrează capacitatea creatoare a populaţiei dacice din această mare aşezare, ilustrată, printre altele, de ceramica lucrată la roata olarului, varietatea formelor locale, dar şi imitarea după formele

www.cimec.ro

58

greceşti sau elenistice, uneltele pentru agricultură, viticultură, creşterea animalelor, pescuitul şi alte îndeletniciri. Printre obiectele rare prezente în această sală remarcăm cele câteva ceşti dacice cu una sau două torţi frumos decorate, cănile lucrate la roată, vasele cu două torţi, imitaţiile după formele greceşti, piesele de scut – unele din ele foarte rare, având legătură cu cele descoperite în vestul ţării – la Pişcolţ, amforele greceşti de tip Cos sau imitaţiile după cupele decorate din insula Delos. O gamă variată de unelte din fier, os, piatră sau ceramică demonstrează gradul de dezvoltare al societăţii în perioada secolelor IV – II î.Hr. Sala a cincea prezintă un panou cu ridicarea topografică a cetăţii de la Brad, în care sunt cuprinse toate săpăturile efectuate până în prezent, iar în cele trei vitrine sunt expuse monede greceşti şi dacice, din argint şi bronz, unelte din fier, os, piatră sau ceramică, obiecte de podoabă, printre care o frumoasă aplică din argint, câteva brăţări din bronz, vase miniatură, lucrate la mână, câteva lustruitoare pentru ceramică, interesante vase cu tub, lucrate după unele forme greceşti, dar de o manieră aparte, dintr-o pastă fină, pictată – cea mai înaltă realizare a olarilor daci, protome de „căţei de vatră”, frumos decorate, cu capetele zoomorfe, idoli antropomorfi lucraţi din ceramică, fusaiole pentru tors, un vas – ploscă, deosebit de frumos şi ingenios lucrat într-o pastă cenuşie etc.; tot aici remarcăm prezentarea, în fotografie, a celebrului sanctuar rotund cu tamburi de lemn, singurul păstrat mai bine din aria culturii dacice, care, alături de cel de la Dolinean – Ucraina şi Pecica - Arad, reprezintă singurele sanctuare dacice lucrate din lemn. Remarcăm faptul că ele aparţin aceluiaşi tip de sanctuar cu cel descoperit la Sarmisegetusa Regia. Cele două faze anterioare surprinse în săpăturile noastre demonstrează că populaţia de aici a cunoscut şi celelalte tipuri de sanctuare – dreptunghiular

şi absidal – din Munţii Orăştiei. Sala 6 cuprinde, în

continuare, alte materiale din aceeaşi mare aşezare dacică de la Brad, printre ele pinteni şi piese de harnaşament, din care se remarcă cele cu încrustaţii metalice, ceramică pictată, fibule de diferite tipuri, amfore greceşti şi romane, capace, căni,, străchini lucrate la roată, imitaţii după cratere greceşti, un număr impresionant de obiecte de podoabă din fier, bronz, argint; unelte pentru agricultură, printre care frumoasele seceri din os, prevăzute cu o gaură pentru agăţat, ceramică fină din import etc. Se remarcă, de asemenea,

cele câteva piese de car, unicate în cultura materială a dacilor. Fotografiile cu aspecte de şantier vin să întărească şi să uşureze înţelegerea mesajului exponatelor, dar mai ales a sistemului de fortificaţii al acestei mari cetăţi dacice. Prin ele se pot urmări cele câteva elemente deosebite privind construcţiile defensive ale acestei cetăţi, având în vedere că ele constituie un unicat în cultura materială a dacilor. Este vorba de întărirea escarpei şanţului de apărare cu o construcţie din lemn, bârne puse perpendicular pe panta şanţului de apărare, pari înfipţi în pământ în zona intrării pe acropolă, cu vârfurile ascuţite, care nu permiteau călăreţilor să pătrundă în cetate, precum şi acel pod rabatabil, care era ridicat în momentele critice ale unui atac din afară. Tot prin fotografii de şantier sunt uşor de observat şi urmele parilor de la palisada simplă din lemn şi pământ care înconjura acropola.

www.cimec.ro

59

O machetă a cetăţii de la Brad, executată după urmele descoperite în săpături, completează de minune posibilităţile de înţelegere a sistemului de apărare, cu totul inedit al acestei fortăreţe dacice. Tot prin ea sunt puse în valoare şi celelalte descoperiri senzaţionale din această mare aşezare dacică şi anume – descoperirea unui „palat” cu etaj şi o latură absidală – de mărime deosebită – peste 430 m. p., sanctuarul rotund şi o brutărie care înconjurau o piaţă centrală pavată cu piatră, o adevărată „agora”, care demonstrează, ca nicăieri altundeva, caracterul oppidan al aşezării de aici şi mai ales gradul de dezvoltare al societăţii dacice în sec. I î.Hr. – I d.Hr. care avea puternice caractere protourbane. Primele 7 vitrine din sala următoare prezintă, în continuare, o varietate mare de forme şi decor din ceramica dacică pictată – cea mai numeroasă ca număr de piese, din întreaga lume dacică, câteva forme imitate după cele greceşti şi romane, mai multe vase de import, unele frumos decorate prin barbotinare de factură elenistică sau romană, o gamă variată de fibule, unelte şi obiecte de podoabă din os, printre care remarcăm fluierele din os, o cutiuţă pentru fard (în ea se mai află, încă, un produs pietrificat), unelte pentru împletit frânghii, vârfuri de săgeţi; unelte şi arme din fier, obiecte de podoabă, vase de sticlă, aduse din Imperiul Roman, fragmente ceramice cu mică în compoziţie, care demonstrează legăturile cu lumea dacică din munţi, unde se confecţiona acest tip de ceramică, interesante fragmente de obiecte de cult, unele din ele, cu protome animaliere – deosebit de frumoase şi interesante. Ultimele cinci vitrine în care sunt expuse obiecte provenite de la Brad, datate în sec. I î.Hr. – I d.Hr., reprezintă cele mai semnificative descoperiri legate de scrierea la geto-daci – fiind expuse peste 20 de vase sau fragmente cu inscripţii, un fragment de os, care, de asemenea, are încrustat un semn „tamga”, câteva exemplare unice din ceramică dacică pictată, inventarul celui mai bogat mormânt tumular de la Brad, mărgele şi alte obiecte de podoabă din argint, fier, bronz, sticlă sau ceramică, o frumoasă coasă din fier, bine păstrată etc. În continuare, în aceeaşi sală sunt expuse materiale aparţinând perioadei următoare, sec. II – III d.Hr., descoperite în marile necropole de la Văleni – Boteşti, Săbăoani, Izvoare – Bahna, Butnăreşti, Gabăra – Moldoveni, Brad etc., precum şi din multe alte aşezări din această perioadă cercetate de colectivul muzeului nostru. Printre acestea amintim amforete romane cu inscripţii – stampile, tituli picti sau zgraffiti, vase locale, în special căni, care, la rândul lor, au semne zgâriate după ardere dovedind înţelegerea lor, fie că era o scriere, fie că aceste semne marcau apartenenţa sau reprezentau capacitatea vasului. Merită să amintim aici tezaurele de monede romane descoperite în zona Romanului, expuse în mai multe vitrine, un frumos lot de piese de

www.cimec.ro

60

harnaşament de podoabă, de factură romană, descoperit la Săbăoani, multe din ele sunt placate cu foiţă de argint; frumoasele amforete ale dacilor liberi, cu două torţi, caracteristică acestei populaţii, vasele borcan decorate cu brâie simple sau alveolate, castroanele cu trei torţi, străchinile sau frumoasele fructiere lucrate la roată. Marea majoritate provin din necropolele amintite, dar mai ales, din cea mai mare necropolă a dacilor liberi din toată aria locuită de ei, cea de la Văleni – Boteşti, unde s-au descoperit peste 630 morminte. Bogata colecţie pe care o deţine Muzeul nostru este cea mai reprezentativă. Adăugăm la acestea marea varietate a obiectelor de podoabă, printre care mărgele din sticlă, os, corali, ceramică, pandantive – căldăruşă din fier şi bronz, cercei din filigran de argint, aplice, fibule, ace şi alte obiecte de podoabă. Uneltele din os, ceramică, fier, bronz şi piatră completează gama largă a acestui gen de piese cunoscute şi folosite de populaţia locală, care a fost, în permanenţă, în strânsă legătură cu populaţia din Provincia Dacia, fiind receptivă la procesul de romanizare la care a luat parte efectivă. Legăturile cu civilizaţia romană sunt evidente cu toate urmele descoperite prin săpăturile noastre, dar mai ales prin obiectele de import şi tezaurele de monede romane. Ultima sală de la parter, cea de a opta, cuprinde un frumos material descoperit relativ recent într-o necropolă din sec. IV d.Hr. de la Săbăoani, prima din zona Văii Siretului. Printre piese remarcăm o mare varietate a ceramicii: vase borcan, căni, castroane, ulcioare, pahare, amfore romane de import, precum şi multe obiecte de podoabă sau ustensile: mărgele, pandantive, piepteni din os, catarame din fier, bronz şi argint, ace, pinteni etc. Remarcăm, de asemenea, un frumos tezaur de monede romane de la sfârşitul sec. IV d.Hr. descoperit la Traian, com. Săbăoani. În ultimele două vitrine, din această sală, sunt expuse câteva obiecte aparţinând celei de a doua jumătăţi a mileniului I d.Hr. Este vorba de cele două brăţări din bronz din sec. VI – VII, descoperite la Secuieni, o cataramă din bronz de factură bizantină, din aceeaşi perioadă, precum şi alte câteva piese, mai ales ceramică, din secolele VIII – XII – descoperite la Săbăoani, Poiana – Dulceşti, Aldeşti, Văleni – Boteşti etc. Prima sală de la etaj este destinată prezentării începuturilor oraşului Roman, prin expunerea unor materiale descoperite la cele două cetăţi – Cetatea de lemn şi pământ şi Cetatea Nouă a Romanului – cea de piatră. Cel mai vechi monument al Romanului, consemnat din 1392, dat de Roman-Muşat, este Cetatea de pământ. Dispărând fără a lăsa posterităţii decât o slabă tradiţie, lipsa unor mărturii documentare ulterioare documentului amintit, a înlesnit, încă din cele mai vechi timpuri, confuzii între cetatea construită pe malul stâng al Moldovei şi Cetatea Nouă, zidită pe malul stâng al Siretului, de Ştefan cel Mare. Cetatea de pământ sau Cetatea Muşatină cum este astăzi cunoscută în literatura istorică, construită pe malul stâng al vechiului curs al apei Moldovei, unde se află astăzi Parcul Zoologic şi Muzeul de Ştiinţele Naturii, avea o formă de potcoavă, fiind construită din pământ şi lemn după principiul palisadelor, cu construcţii de lemn interioare pentru apărători. Pentru consolidarea şi apărarea palisadei a fost adosat construcţiei un val de pământ. La rândul ei, apa Moldovei, care trecea pe la piciorul pantei, servea ca un ideal sanţ de apărare. Intrarea în cetate se făcea printr-un turn de lemn situat în partea de nord, construit în aceeaşi manieră ca şi palisada cetăţii. Din punct de vedere tehnic, această cetate se deosebeşte fundamental de celelalte militare moldovene cu

www.cimec.ro

61

care este contemporană, ea fiind amenajată din lemn şi pământ în vreme ce celelalte, mai exact cele de la Suceava şi Neamţ, erau făcute din piatră legată cu mortar. Planul şi tehnica de construcţie ale cetăţii de la Roman îşi găsesc, cu uşurinţă, rădăcini mai vechi în spaţiul Europei răsăritene. Toate acestea sunt marcate în expoziţie de planuri şi fotografii, alături de facsimilul documentului din 30 martie 1392. Cercetările arheologice efectuate au dus la concluzia că fortificaţia muşatină a avut o perioadă foarte scurtă de funcţionare. Lipsa unor urme de incendiere, care să demonstreze sfârşitul cetăţii, cât, mai ales, prezenţa aproape generală a amprentelor bârnelor, care alcătuiesc palisada, arată că cetatea, după ce-şi va fi îndeplinit rolul pentru care a fost făcută, a fost demolată, iar lemnăria folosită la alte lucrări. Ceea ce este sigur din acest punct de vedere este faptul că părăsirea fortificaţiei s-a produs chiar în prima parte a domniei lui Alexandru cel Bun. În locul ei apar locuinţe ale orăşenilor, datate cu monede din prima emisiune a domnitorului Alexandru cel Bun. Primele 6 vitrine ale acestei săli adăpostesc numeroase urme materiale descoperite la această cetate, din care se remarcă o frumoasă ceramică cenuşie, lucrată la roată şi decorată, prin stampilare, cu motive de semne gotice, fiind atribuită unei populaţii săseşti sau unei garnizoane ce apăra cetatea, de origine săsească. De remarcat este faptul că oraşul Roman deţine cea mai bogată gamă de asemenea piese, din toată ţara şi chiar dintr-o mare zonă a Europei. În expoziţie este prezentat cel mai frumos exemplar, din această categorie de ceramică din toată ţara, fiind vorba de o cană, destul de mare, cu gura trilobată şi decorată cu motive deja amintite. Ceea ce este interesant şi singular, totodată, este faptul că cercetările efectuate în împrejurimile Romanului au dus la descoperirea a numeroase vase de acest tip; este adevărat că decorul diferă, dar destul de puţin, forma este însă identică, unele chiar în cuptoare de ars ceramică, ceea ce demonstrează că erau confecţionate în zonă. Cele mai multe au fost descoperite la Traian, Brad şi Tămăşeni. Unele exemplare sunt şi din pastă roşie-cărămizie.

Tot din sec. XIV şi începutul celui următor sunt prezentate în expoziţie şi alte frumoase materiale descoperite în Roman şi împrejurimi, dintre care se remarcă un frumos cercel din argint, de influenţă bizantină, descoperit la Săbăoani, unicat în cultura medievală a Moldovei, ceramică, obiecte de podoabă, unelte şi teracotă, care demonstrează un nivel destul de ridicat al populaţiei din această zonă, dacă ne gândim că aceste sobe erau făcute în locuinţe de tip bordei, în aşezări rurale. Cea de a doua cetate a Romanului, construită la câţiva km de Roman, pe malul Siretului, avea un fort iniţial de formă dreptunghiulară, prevăzut cu ziduri groase de 4 – 4,5 m şi avea, pe colţuri şi la mijlocul laturilor, bastioane circulare, cu un şanţ de apărare cu escarpa şi contraescarpa zidită sub forma unui perete. Construcţia din 1466 este amintită de un document din 16 septembrie, în care Panul Oanţă (Oancea) este pomenit ca pârcălab

al acestei cetăţi. Intrarea se face pe latura de est, cu ajutorul unui bastion prevăzut cu capcană, peste care se arunca podul ce făcea accesibilă pătrunderea în cetate. Pentru a rezista pe terenul nisipos, Cetatea Nouă a avut, la baza fundaţiei, o ingenioasă construcţie din lemn sub forma unei reţele sau grătar, coborâtă în pânza freatică şi fixată pe piloni de stejar, o parte din ei prezenţi în vitrinele acestei săli. În anul 1476, în timpul campaniei de la Războieni, cetatea a fost distrusă, prin incendiere, de către turci. Refacerea ei se va produce în anii 1483 – 1484 când se adaugă o nouă curtină exterioară, înconjurată de ziduri de aceeaşi grosime şi prevăzute la colţuri şi pe mijlocul laturilor de turnuri semicirculare, iar pe latura de sud, mai uşor de escaladat, un puternic turn dreptunghiular, întreaga construcţie fiind înconjurată de un şanţ mare de apărare în care era abătută apa Siretului.

www.cimec.ro

62

Cetatea lui Ştefan cel Mare de la Roman era o fortăreaţă inexpugnabilă, în jurul căreia îşi va strânge domnitorul armatele în ultimii ani ai domniei, când va lupta cu polonezii. Ea a rămas martoră a numeroase evenimente din istoria Moldovei, până în anul 1673, când, în timpul domniei lui Dumitraşcu Cantacuzino, din ordinul turcilor, este incendiată, odată cu celelalte cetăţi ale Moldovei. Numeroase piese descoperite aici cu prilejul săpăturilor arheologice – ceramică, teracotă, ghiulele de tun din piatră, plumb pentru confecţionarea vârfurilor de săgeţi, obiecte de podoabă etc. însoţite de o bogată gamă de fotografii sau planuri, impresionează publicul vizitator. La acestea se adaugă expunerea unui frumos tablou al lui Ştefan cel Mare, executat la Viena, de pictorul bucovinean Epaminonda Bucevschi, la comanda episcopului Melchisedec Ştefănescu, după Evangheliarul de la Humor, în 1883. tot în această sală sunt expuse şi câteva pietre fasonate provenite de la ancadramentele de uşi şi ferestre de la Cetatea Nouă a Romanului. Cea de a doua sală de la etaj cuprinde o gamă variată de obiecte descoperite la şantierele arheologice de la Săbăoani, unde a fost cercetată o biserică din sec. XIV – XVII şi un cimitir din aceeaşi perioadă, care au dat un mare volum de obiecte, precum şi de la Tămăşeni, Traian, Brad, Roman, Aldeşti. Sunt prezente şi numeroase documente originale sau în facsimil, care vorbesc de istoria acestor locuri în sec. XV – XVI. Printre ele se remarcă mărturiile referitoare la prezenţa domnitorului Mihai Viteazul la Roman, în campania din 1600, prin câteva documente emise aici sau prezenţa unui zgrafit pe un perete din incinta bisericii episcopale, cu numele domnitorului. În camerele 3 şi 4 de la etaj sunt expuse mărturii documentare, mai ales facsimile, fotografii

şi unele obiecte de ceramică, metal sau sticlă, care vorbesc de viaţa, în special, a oraşului Roman în secolele XVII – XVIII. Printre ele remarcăm un frumos scaun arhieresc provenit de la biserica armenească, diferite obiecte de cult din argint sau aramă etc. Sala 5 cuprinde câteva mărturii ale evenimentelor de mare însemnătate din prima jumătate a sec. al XIX-lea prin expunerea unor arme folosite în această perioadă, documente privind revoluţiile de la 1821 şi 1848 la care este prezentă şi populaţia zonei Romanului, activitatea unor personalităţi, mai ales clerici, ca de pildă, Dosoftei şi Veniamin Costache, care au fost episcopi de Roman etc.

www.cimec.ro

63

Sala 6, cea mai mare şi cea mai impunătoare, este prin ea însăşi, un document al celei de a doua jumătăţi a sec. al XIX-lea, prin frumoasa pictură murală, restaurată de curând şi prezentată la începutul acestor rânduri.

O prezentare generală a documentelor care vorbesc de participarea romaşcanilor la cele mai importante evenimente ale sfârşitului de secol al XIX-lea printre care, realizarea Unirii de la 1859 la care Romanul, prin Comitetul Unionist, dar şi prin prezenţa unor personalităţi care susţineau actul Unirii, şi-a adus o mare contribuţie. Sunt remarcate, printre altele câteva embleme ale acestei lupte, cum ar fi, Stejarul Unirii, Piaţa Unirii, unde s-a dansat hora de la 1859, dintre cele câteva personalităţi legate de această luptă din Roman – V. Alecsandri, M. Kogălniceanu, Ion Ştefănescu Românul, Alecu Russo, Ion Vasile Levărdă, Costin Brăiescu, Dimitrie Matcaş, Ion Ionescu de la Brad etc. Cele câteva obiecte originale legate de activitatea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza, ca de pildă, un scaun cu emblema familiei, unităţi de măsură din acea vreme, diverse alte obiecte, vin să întregească imaginea

www.cimec.ro

64

despre lupta pentru unire. În această sală este remarcată, destul de pregnant, activitatea romaşcanilor privind lupta în Războiul pentru Independenţă din 1877 – 1878, contribuţia cetăţenilor, precum şi lupta celor câteva regimente din Roman pe câmpul bătăliilor din Bulgaria. Alte câteva mărturii privind dezvoltarea oraşului sunt prezentate în expoziţie, printre care apariţia unor ramuri ale industriei, prima cale ferată din Moldova şi prima gară C.F.R. dată în exploatare în 1869, Liceul „Roman-Vodă”, Spitalul Precista Mare, apariţia iluminatului public precum şi o bogată activitate culturală dusă de un grup numeros de personalităţi romaşcane, printre ei episcopul Melchisedek Ştefănescu şi Ion Ionescu de la Brad. Ultima sală de la etaj, cea de a şaptea, prezintă dezvoltarea economică a oraşului la început de secol XX, apariţia Fabricii de Zahăr la 1900, a Arsenalului Armatei şi a altor unităţi, mai mari sau mai mici, industriale. Cea mai bogată activitate este legată de contribuţia oraşului Roman la primul război mondial, atât prin regimentele cu care a participat la această confruntare, cât mai ales, prin câteva personalităţi romaşcane, cum ar fi comandorul C. Popa, de la care avem câteva obiecte foarte frumoase expuse şi câţiva eroi, care şi-au făcut datoria, pentru realizarea României Mari. Expoziţia se încheie cu cele câteva mărturii despre prezenţa romaşcanilor la prima conflagraţie mondială”. În cursul anilor 1994 – 1995 participam cu un proiect de modernizare a evidenţei patrimoniului Muzeului la Fundaţia SOROS pentru o Societate Deschisă, prin care solicitam înzestrarea muzeului cu un copiator, un calculator performant, un scanner, o imprimantă laser şi o maşină de scris mecanică, cu car mare, necesare realizării unei evidenţe moderne a numerosului patrimoniu arheologic al instituţiei. Cererea mea de finanţare era însoţită de trei recomandări ale unor personalităţi ştiinţifice care cunoşteau realităţile muzeului nostru. Pentru edificare, merită să le prezentăm, prin aceasta realizăm şi o opinie autorizată faţă de instituţia noastră şi conducerea ei. Prima dintre ele aparţine academicianului Mircea Petrescu Dâmboviţa, profesorul şi conducătorul de doctorat al directorului instituţiei noastre, dr. V. Ursachi. „către, FUNDAŢIA SOROS PENTRU O SOCIETATE DESCHISĂ RECOMANDARE Poposind, acum mai bine de 37 de ani, în oraşul de la confluenţa Moldovei cu Siretul, în calitate de Preşedinte al Comisiei de Bacalaureat de la Liceul „Roman-Vodă” am recomandat autorităţilor locale să organizeze un Muzeu de Istorie, bazat pe faptul că această zonă este deosebit de bogată în vestigii arheologice. Cu acelaşi prilej ofeream unui student de-al meu Vasile Ursachi, care tocmai terminase cursurile Facultăţii de Istorie din Iaşi, prilejul să se afirme în organizarea acestui edificiu cultural, pornind de la zero. Rămânând acelaşi harnic şi destoinic arheolog, pe parcursul celor aproape 4 decenii de activitate în fruntea Muzeului din Roman, a realizat o operă de care sunt pe deplin mulţumit, atât pentru bogata colecţie arheologică, cât, mai ales, pentru valoarea ei ştiinţifică bazată pe o muncă sistematică, aducând Muzeul din Roman printre cele mai bogate muzee din Moldova şi chiar din ţară. Remarcând unicitatea unor piese provenite din marele şantiere organizate de Muzeul din Roman nu putem trece cu vederea încercarea sistematizării pe colecţii, în cadrul depozitelor, a celor mai numeroase piese care compun patrimoniul acestei instituţii şi rolul pe care l-a avu t şi îl are în această grea activitate directorul Vasile Ursachi. Valorificarea acestui imens material obţinut prin cercetarea unor mari aşezări şi necropole aparţinând, în special, populaţiei dacice din această zonă, s-a făcut, în bună măsură, prin publicarea unui mare număr de articole în reviste de specialitate, cât şi în realizarea a două mari lucrări monografice, una constituind teza de doctorat, cealaltă o lucrare ce prezintă una din cele mai mari necropole ale dacilor liberi din ţara noastră. Colecţiile Muzeului, însă, au permis organizarea de numeroase expoziţii cu caracter local, zonal, naţional şi internaţional, care au adus un plus de popularitate instituţiei muzeale, asigurându-se numeroase schimburi de informaţii cu diverse muzee sau instituţii de specialitate.

www.cimec.ro

65

Astăzi, cele câteva sute de mii de piese ce compun patrimoniul muzeului care constituie o adevărată surpriză, poate chiar singulară, în ceea ce priveşte alcătuirea unei colecţii, ce nu a avut la bază nici un obiect, aşteaptă un sistem modern de prelucrare, analiză şi evidenţă, bazată pe cele mai noi realizări în domeniul tehnicii de calcul de care are nevoie şi pentru care dorim din toată inima să acordăm un ajutor din partea Fundaţiei SOROS pentru o Societate Deschisă. În contextul multitudinii factorilor pozitivi ce compun această unitate muzeală doresc să amintesc şi faptul că directorul acestei instituţii a realizat şi o teză de doctorat pe care am condus-o, de o mare importanţă pentru istoria dacilor din perioada clasică, fiind prima monografie a unei aşezări mari de tip „dava” din Moldova, lucrare ce aşteaptă de mai bine de opt ani să vadă lumina tiparului, realizare care îmi dă certitudinea că d-l Ursachi Vasile are mari disponibilităţi de ordin ştiinţific, cultural şi mai ales organizatoric, care îi vor permite realizarea cu succes a acestui Proiect. Recomand, aşadar, Fundaţiei SOROS pentru o Societate Deschisă să ajute această instituţie cu aparatura necesară realizării acestui proiect, fiind convins că prin aceasta se va realiza mult dorita modernizare a evidenţei patrimoniului pe care îl are această instituţie. Prof. dr. doc. PETRESCU-DÂMBOVIŢA MIRCEA Membru corespondent al Academiei Române” Cea de a doua venea din partea directorului Institutului de Arheologie din Iaşi, prof. dr. Dan Gh. Teodor: „Către, FUNDAŢIA SOROS PENTRU O SOCIETATE DESCHISĂ RECOMANDARE Muzeul de Istorie din Roman, înfiinţat în 1957, fără a avea la bază o colecţie, în cei 37 de ani de existenţă a ajuns printre cele mai importante din Moldova prin temele de cercetare şi patrimoniu realizat. În toţi aceşti ani unitatea s-a prezentat ca un ansamblu de activităţi complexe, răspunzând în mod superlativ tuturor cerinţelor muzeale moderne şi dezvoltându-se permanent. Atenţia primordială a fost acordată funcţiei de bază a Muzeului, cea de cercetare-dezvoltare. Munca de cercetare s-a concretizat printr-o temeinică activitate de aprofundare a temelor de studiu. Cercetarea arheologică – făcută pentru toate epocile – pe întreaga suprafaţă ce corespunde fostului raion Roman, cât şi cea istorică şi de achiziţii au îmbogăţit patrimoniul muzeal al cărui număr este de ordinul sutelor de mii. Astăzi sunt bine cunoscute săpăturile efectuate în cetatea dacică de la Brad – Zargidava – această „Troie” de pe Siret cât şi cele de la Săbăoani şi Văleni – Boteşti, aparţinând culturii carpilor, cimitirul de la Văleni, fiind cea mai mare necropolă descoperită până astăzi pe teritoriul Moldovei. Muzeul de Istorie din Roman deţine cea mai mare şi mai importantă colecţie aparţinând dacilor liberi sec. II – III d.Hr. Rezultatele muncii de cercetare au fost făcute cunoscute printr-o suită de lucrări publicate în revistele de specialitate din ţară şi din străinătate, monografii, prin numeroase articole în presă, emisiuni radio sau TV, cât şi prin prezentarea lor la numeroase emisiuni ştiinţifice şi congrese ca şi în cadrul unor expoziţii. Multe din piesele de mare valoare – piese unice sau tezaure – au făcut parte din expoziţii deschise în marile muzee ale lumii. Întreaga muncă de cercetare se poate spune că aparţine directorului unităţii dr. Vasile Ursachi – acest „părinte” al Muzeului de Istorie Roman, cunoscut arheolog în ţară şi în străinătate. Cei 37 de ani închinaţi pe altarul arheologiei româneşti şi aducerea titlului de doctor cu o lucrare dintre cele mai interesante – aproape unice în literatura de specialitate – au însemnat zeci de lucrări, expoziţii, simpozioane, congrese şi sesiuni ştiinţifice. Dar neobositul director, care prin munca de cercetare susţinută şi dorinţelor de modernizare a activităţilor desfăşurate, ştiinţific argumentate, s-a identificat cu Muzeul. El s-a încadrat în această muncă cu naturaleţea omului cu vocaţie, voinţă şi tenacitate pentru împlinirea unui ideal: crearea la Roman a unui spaţiu spiritual românesc.

www.cimec.ro

66

Deosebitele calităţi de organizator ale directorului Muzeului de Istorie din Roman sunt o garanţie a realizării şi finalizării acestui proiect. Dar el se va putea face numai printr-un sprijin de modernizare a unităţii pe care, sper din toată inima, că Fundaţia SOROS îl va acorda acestui om de seamă al societăţii româneşti şi instituţiei pe care o conduce, motiv pentru care şi fac această recomandare. Prof. dr. Teodor Gh. Dan” Şi cea de a treia, din partea cercetătorului ştiinţific gr. I dr. I. Ioniţă de la Institutul de Arheologie din Iaşi. „Către, FUNDAŢIA SOROS PENTRU O SOCIETATE DESCHISĂ RECOMANDARE Acum 37 de ani, un solitar îndrăgostit de arheologie avea să coboare de pe băncile Universităţii ieşene la Roman, „oraşul în care nu se întâmpla nimic”. Sfidând această sintagmă, s-a grăbit să pună bazele Muzeului de Istorie din localitate. Dr. Vasile Ursachi, de la început şi până astăzi directorul Muzeului, a fost de-a lungul anilor catalizatorul activităţii desfăşurate de acest locaş de cultură. Prin activitatea de cercetare ştiinţifică desfăşurată de dr. Vasile Ursachi cu pasiune, competenţă şi o constanţă ce ar putea servi de model pentru mulţi confraţi de breaslă, Muzeul de Istorie din Roman a ajuns să fie cunoscut nu numai în ţară, ci şi peste hotare. Săpăturile efectuate în cetatea dacică de la Brad, obiectiv arheologic de importanţă naţională şi de notorietate în lumea ştiinţifică, precum şi cele din necropolele şi aşezările dacilor liberi de la Butnăreşti, Izvoare, Săbăoani, Văleni, Bozieni etc., sau cele din secolul al IV-lea d.H. de la Săbăoani sunt doar câteva din marile descoperiri arheologice legate de numele lui V. Ursachi şi de instituţia pe care o slujeşte cu atâta devotament. Muzeul de Istorie din Roman deţine cea mai bogată colecţie din Moldova aparţinând civilizaţiei dacice. Colecţiile muzeului cuprind câteva sute de mii de piese, multe din ele de valoare excepţională. Activitatea muzeistică şi de cercetare ştiinţifică este ilustrată şi de numeroasele lucrări de specialitate publicate, de participarea la sesiuni ştiinţifice, precum şi de organizarea unor expoziţii, unele din ele adăpostite şi de muzeele din străinătate. Dedicat trup şi suflet arheologiei, dr. V. Ursachi este o personalitate cunoscută în lumea arheologică. Numele lui se leagă strâns de Brad sau Săbăoani, Văleni sau Izvoare, Aldeşti sau Butnăreşti. Specialiştii din străinătate îl cunosc prin numeroasele studii publicate, prin participările la congrese, simpozioane şi expoziţii. Pentru el mândria n-a fost niciodată o virtute. Ţelul activităţii sale a fost munca şi dorinţa de a realiza un muzeu modern. Capacitatea deosebită de organizator, de care a dat dovadă cu prisosinţă în cei 37 de ani de directorat, precum şi tenacitatea, dăruirea şi pasiunea ce îl caracterizează, sunt tot atâtea asigurări că la Muzeul din Roman se poate realiza o modernizare rapidă a cercetării şi a activităţii de întocmire a evidenţei de patrimoniu. Modernizarea instituţiei în această etapă de dezvoltare este stringent necesară. Pentru realizarea acestui deziderat consider că domnul director dr. Vasile Ursachi este tocmai persoana cea mai potrivită, care poate să-l pună cu succes în practică. El dispune de rezerve sufleteşti şi de o capacitate deosebită de organizare şi de modernizare. Ţinând cont de aceste calităţi fac recomandarea şi rog ca Fundaţia SOROS să ajute această instituţie de cultură, cu merite de excepţie în cercetarea arheologică românească. Iaşi, 24.03.1994 Dr. Ion Ioniţă” Spre dezamăgirea mea şi a colegilor mei proiectul nu a fost aprobat.

www.cimec.ro

67

Acest prim mare eşec nu m-a dezarmat şi în anul următor, 1996 la anunţul aceleiaşi Societăţi mă

înscriam pentru „Premiul pentru cel mai bun proiect expoziţional”, la care erau invitaţi specialiştii din muzeele ţării de orice profil. La 14 mai 1996 primeam vestea cea bună că proiectul meu obţinuse premiul I şi eram invitat să semnez contractul pentru 10.000 de dolari. ANEXA 1

1. MOTIVAREA TEMEI Este pentru prima dată când se încearcă punerea în valoare - printr-o expoziţie – a unui sit arheologic, care cuprinde expunerea unui mare volum de obiecte descoperite într-o staţiune arheologică ce cuprinde mai multe epoci. Muzeul de Istorie din Roman, deţinătorul patrimoniului ştiinţifico-muzeistic provenit din staţiunea arheologică de la Brad şi conducătorul de proiect,care a efectuat cercetarea timp de peste 34 de ani în această staţiune, doreşte să pună în valoare într-o formulă cu totul inedită acest imens material. Evident, spaţiul limitat avut la dispoziţie, presupune o riguroasă selecţie a exponatelor, care va duce la prezentarea doar a pieselor cu valoare excepţională – unicate şi rarităţi, ce va întări caracterul de excepţie a expoziţiei însăşi. Caracterul inedit al expoziţiei este marcat de sistemul de expunere al pieselor, sistem care ţine seama atât de rigoarea ştiinţifică de prezentare, respectându-se cronologia şi evoluţia în timp a procesului de creaţie şi dezvoltare, cât şi de puterea de înţelegere a diferitelor categorii de oameni care vor vizita această expoziţie. Este vorba de o îmbinare a sistemului de expunere în vitrine, pe epoci, la care adăugăm formula participării la procesul de cercetare prin folosirea imaginilor fotografice, care constituie fundalul de expunere al obiectelor. În acest fel vizitatorul se află pe şantier şi poate lua parte la cercetare prin contactul pe care îl are cu obiectele originale – restaurate –

www.cimec.ro

68

rânduite pe nivelul de descoperire prin stratigrafia verticală prezentată în fundal. Este un nou mod de prezentare, care face ca obiecte din epoci diferite, uneori la distanţe de mii de ani, să fie prezentate în aceeaşi vitrină, dar care să sugereze evoluţia lor în timp – legat de succesiunea straturilor care marchează epocile în care a fost locuită această zonă. Caracterul inedit al expunerii, constituie şi un experiment al tratării publicului vizitator privind înţelegerea fenomenului de evoluţie istorică în cea mai lungă perioadă a istoriei noastre – pre şi protoistoria României – prin participarea la procesul de reconstituire a vieţii înaintaşilor noştri de la care nu avem mărturii scrise. Continuând aspectul de şantier, prin fotografii cu piesele originale care sunt puse în stratul ce corespunde epocii de care aparţin, uşurăm înţelegerea semnificaţiei pieselor care ne ajută la reconstituirea vieţii strămoşilor noştri.” Pentru acest proiect am avut două recomandări din partea a doi directori de muzee judeţene – drd. Viorel Căpitanu de la Bacău şi drd. Gh. Dumitroaia de la Piatra-Neamţ. ANEXA 2 Cele mai vechi urme de locuire de la Brad aparţin epocii neo eneolitice, respectiv culturilor Precucuteni şi Cucuteni. Materialele descoperite ilustrează o dezvoltare deosebită a culturii materiale şi spirituale, ceea ce ne oferă posibilitatea să le expunem pe tot parcursul expoziţiei. Având în vedere faptul că expunerea ţine seama de stratigrafia verticală în zona principală a aşezării – pe acropolă –, vor fi prezentate cele mai reprezentative obiecte din această epocă – pe tot parcursul ei – înşiruite în secvenţa cronologică dată de fundalul vitrinei. În acest fel vor fi expuse şi unelte din piatră, os, corn, aramă, ceramică şi obiecte de podoabă – printre ele topoare, dălţi, lame, răzuitoare, vârfuri de săgeţi, greutăţi de la războiul de ţesut, ceramică şi diverse piese din aramă. În profilul fotografiat va fi marcat punctul în care s-a descoperit tezaurul de obiecte de podoabă – cu piese unice – din Cultura Cucuteni, printre care primele obiecte din aur din aria acestei culturi precum şi importantele piese din aramă sau canini de cerb – unice în Europa. Ceramica, fiind una din cele mai numeroase exponate ale epocii neolitice poate fi expusă în funcţie de tipul recipientului, decor sau mărime. Se vor alege cele mai reprezentative. Viaţa spirituală a epocii va fi ilustrată cu piese selectate, printre care idolii zoomorfi şi antropomorfi. Pentru perioada de tranziţie către epoca bronzului se va expune materialul specific descoperit aici, precum şi câteva morminte cu inventarul lor.

www.cimec.ro

69

Menţionăm că toate aceste materiale vor fi expuse la nivelul de jos al vitrinelor, corespunzător stratului de cultură materială ilustrat de fundalul vitrinei. Tezaurul de obiecte de podoabă va fi expus într-o vitrină separată - de centru, care va fi special realizată pentru aceasta, în aşa fel încât întreg tezaurul să fie expus într-o mişcare de rotaţie lentă pentru a atrage atenţia vizitatorilor. Următorul strat de cultură „de jos în sus” aparţine epocii bronzului şi primei epoci a fierului. Materialele din această epocă selectate – vor fi de asemenea expuse în ordine cronologică, pe tot parcursul expoziţiei, la nivelul stratului de cultură respectiv. În cele aproape două secole de existenţă a statului dac liber, culminând cu statul lui Burebista, care în câţiva ani, de la 60 la 49 î.e.n., făurise un mare stat ce se întindea către apus şi N-V până la Dunărea de mijloc şi Morava, spre nord până la Carpaţii Păduroşi, la răsărit până la tyrageţii de pe Nistru, Dobrogea în întregime şi ajungea, spre miază-zi până la Haszus (Balcani), cultura daco-getică ajunge la cea mai mare înflorire. Atunci când Burebista cutreiera întinsele teritorii în fruntea vajnicilor săi războinici pentru a-şi înfăptui măreaţa operă de unire a tuturor neamurilor dacice, pe valea Siretului pe un promontoriu de pe terasa stângă, cu o poziţie ce domina valea pe o distanţă de zeci de km se afla o aşezare înfloritoare, cu o fortificaţie veche de câteva secole, care constituie un centru militar, economic şi administrativ de mare însemnătate. Chiar dacă ilustrul înaintaş nu a poposit în acest loc, de puterea economică şi militară a ei a ţinut desigur seama. Săpăturile efectuate pe acropole au adus date destul de importante privind viaţa şi munca oamenilor care locuiau aici cu 2000 de ani în urmă. Mai întâi au fost descoperite aglomerări de locuinţe în jurul unei curţi interioare, pavate cu piatră de râu, probabil locul de adunare al locuitorilor, constituind una din noutăţile pe care le aduce cercetarea acestei cetăţi în contextul descoperirilor dacice de până acum. Pe de altă parte descoperirea unei locuinţe mari, unde probabil locuia şeful militar sau conducătorul acestei aşezări, compusă din mai multe camere, fiecare din ele prevăzută cu o vatră deschisă în centru, despărţite între ele prin pereţi din bârne de lemn, cu pereţii exteriori din nuiele bătute cu pământ şi decoraţi în interior în diverse feluri, constituie încă o notă originală şi extrem de importantă în reconstituirea istoriei dacilor, având în vedere că este singura păstrată atât de bine. Demn de remarcat este – pe lângă aglomerarea de locuinţe care atestă o intensă locuire, demonstrată de altfel şi de grosimea neobişnuit de mare a stratului de cultură materială care depăşeşte 3 m – şi continuitatea locuirii acestui platou în cele 3 secole de existenţă a aşezării dacice prin suprapunerea de vetre şi locuinţe pe acelaşi loc, deşi distrugerile repetate demonstrează viaţa destul de frământată a locuitorilor de aici. Astfel în unele secţiuni au fost surprinse câte 7 până la 12 vetre suprapuse care arată tot atâtea refaceri ale aceleiaşi locuinţe, distruse fie prin foc fie prin dărâmare fortuită. Cercetările noastre la şanţul de apărare au scos la iveală un sistem ingenios de fortificaţie în zona porţii de intrare pe acropolă, unde au fost surprinse urmele unei construcţii care făceau aproape imposibilă intrarea, constând din montarea unor pari cu vârfurile ascuţite aşezaţi în poziţie verticală şi oblică. Printre dărâmăturile locuinţelor, cercetările arheologice au dus la descoperirea unui bogat inventar gospodăresc, mărturie a gradului înalt de dezvoltare atins de forţele de producţie. S-au descoperit topoare din fier care serveau în primul rând la defrişarea pădurilor, seceri din fier cu spin pentru înmănuşare, a căror prezenţă indică, alături de alte instrumente şi a unor mari cantităţi de mei carbonizat descoperit în vase sau în gropi cu pereţii arşi, o dezvoltare destul de mare a agriculturii, practicate pe terenurile din jur, precum şi alte unelte cu diverse întrebuinţări. Armele găsite în cetăţuie sunt mai puţine, fapt firesc dacă ne gândim că romanii învingători au capturat cea mai mare parte din echipamentul dacilor biruiţi. S-au găsit totuşi vârfuri de săgeţi de forme diferite precum şi vârfuri de suliţe şi de lănci. Alături de acestea, ca dovadă a folosirii cailor în

www.cimec.ro

70

lupte, o cantitate destul de mare de pinteni din fier, o parte din ei placaţi cu foiţe de argint precum şi diverse piese de harnaşament. O mare parte a inventarului cetăţii dacice de la Brad constă din ceramică. De pe la anul 300 î.e.n., alături de vasele lucrate cu mâna, care nu dispar şi dintre care deosebit de caracteristice sunt ceaşca – opaiţ de diferite dimensiuni, decorate în diverse feluri, a cărei prezenţă se constată până în sec. V e.n. şi chiar mai târziu şi vase borcan împodobite cu brâie în relief cu butoni şi care constituie un element din cele mai răspândite în cultura dacică apar tot mai des vase lucrate la roata olarului. În aşezarea de la Brad au fost descoperite şi fructiere lucrate cu mâna de culoare neagră, cu luciu, caracteristice sec. II î.e.n. care, alături de cănile din aceeaşi pastă şi culoare, constituie tipurile de bază din care evoluează ceramica lucrată la roata olarului. Pe lângă ornamentele obişnuite, în a doua jumătate a sec. I î.e.n. apare o ceramică pictată cu brun-roşu şi brun-gălbui, caracteristică populaţiei dacice şi descoperită mai ales în marile aşezări a căror forme pornesc din cele obişnuite cum ar fi cănile cu o toartă sau imitaţii după formele romane şi greceşti cu o eleganţă deosebită. Prezentarea acestei ceramici pictate precum şi a imitaţiilor după formele greceşti şi romane, cea mai înaltă realizare a meşterilor olari daci, ne pune în contact cu arta dacică, element de seamă al culturii spirituale a acestui popor. Abundenţa acestora în aşezarea de la Brad demonstrează existenţa unor meşteri olari locali. Un alt element al culturii dacice prezent la Brad îl constituie frumoasele podoabe din argint, bronz, fier, descoperite în aşezare, cum ar fi: fibule lucrate cu măiestrie pentru a îmbogăţi şi înfrumuseţa veştmântul dacilor; brăţările purtate mai ales de femei, precum şi marea varietate de cercei, a căror prezenţă în inventarul aşezării de la Brad dovedesc înaltul gust artistic în confecţionarea obiectelor de podoabă. La aceasta se mai adaugă o mare cantitate de diverse ustensile: tuburi din bronz pentru ţinut ace, pensete, ace de păr din os în formă de cap de lebădă, ace de cusut, fluiere din os etc. Cercetările efectuate până în prezent au demonstrat că la Brad avem de a face cu o puternică aşezare fortificată - un oppidum – care poate fi identificată cu una din „davae-le” de pe Siret pomenite de geograful Ptolemeu la începutul sec. II e.n. şi anume cu Zargidava. În cursul celor două veacuri de existenţă a statului dac locuitorii acestor meleaguri au creat o cultură superioară şi originală care ceda pasul doar faţă de culturile greacă şi romană – civilizaţiile clasice ale antichităţii europene. Dezvoltarea culturii dacice a fost brusc şi brutal întreruptă de cele două războaie pornite de împăratul Traian – 101-102 şi 105-106 e.n. care au dus la cucerirea Daciei şi transformarea ei în provincie romană. Tot acum a fost distrusă şi cetatea de la Brad. Obiectele vor fi expuse în strânsă legătură cu ocupaţiile locuitorilor din acea vreme. Agricultura, în adevăratul înţeles al ei, care începe abia în această etapă va fi ilustrată de câteva exemplare de brăzdare de plug din fier, cuţite de plug, topoare de fier, coase şi alte unelte pentru agricultură descoperite în cercetările noastre. Tot pentru ilustrarea agriculturii vor fi expuse şi boabe de grâu şi mei carbonizat precum şi râşniţe de tip roman din două piese, cu un randament sporit faţă de cele din epocile mai vechi, legat şi de o dezvoltare a agriculturii. Meşteşugurile care iau o mare dezvoltare în această perioadă, mai ales cele legate de metalurgia fierului şi a altor metale vor fi ilustrate de bogatele materiale descoperite în aşezările cercetate. Astfel, vor fi prezentate bucăţi de metal brut, zgură cu mari cantităţi de fier, creuzete pentru

www.cimec.ro

71

turnat metalul topit, în unele se mai cunosc şi astăzi bucăţile de metal, diferite unelte din fier, lingouri de bronz, forme de turnat, care ilustrează o intensă activitate de prelucrare a metalelor. În funcţie de bogatul material existent în colecţiile muzeului, vor fi ilustrate şi celelalte ocupaţii ale dacilor prin expunerea obiectelor caracteristice cum ar fi: unelte din os pentru decorat ceramică, lustruitoare din os, lustruitoare din ceramică, fusaiole care dovedesc o înaltă activitate meşteşugărească. Un loc important în prezentarea culturii materiale a dacilor îl constituie ceramica, produs al unei ocupaţii care a devenit principală prin numărul mare de vase folosite de daci. Marea varietate de ceramică de care dispune muzeul nostru va fi expusă numai în parte, prin exemplare caracteristice care să dovedească iscusinţa meşterilor daci şi larga lor întrebuinţare. Mai întâi vor fi expuse exemplare care sunt lucrate la mână şi apoi forme identice lucrate la roata olarului, element nou, care a dat un impuls deosebit acestui meşteşug. Vor fi expuse exemplarele tipice lucrate la mână printre care cănile cu o toartă, vasele borcan şi ceştile dacice precum şi o mare varietate de vase lucrate la roată. Numărul exponatelor va fi în funcţie de spaţiul rezervat. Tot din această categorie fac parte şi vasele miniatură lucrate la mână sau la roată precum şi frumoasele imitaţii după forme greceşti şi romane. Caracterul războinic al epocii va fi ilustrat prin numeroase piese de harnaşament şi arme din fier cum ar fi: pinteni din fier cu spin, vârfuri de săgeţi, vârfuri de suliţă etc. Dezvoltarea comerţului va fi ilustrată de numeroasele monede dacice, greceşti şi romane descoperite în aşezările cercetate şi o bogată colecţie de obiecte şi mai ales ceramică grecească şi romană, printre care frumoase exemplare de amfore – produs specific comerţului. Intensitatea locuirii, bogăţia şi diversitatea materialului descoperit, mărimea şi fortificarea ei pun aşezarea de la Brad alături de cele mai mari staţiuni din epoca geto-dacică descoperită în Moldova. Toate acestea ne permit să credem că avem de-a face cu una din aşezările importante ale populaţiei dacice din Moldova, cunoscută în antichitate ca un centru comercial, militar şi chiar politic destul de important, care reprezintă desigur o „dava” ce poate fi identificată cu ultima din cele trei pe care le consemnează geograful Ptolemeu la înc. sec. II e.n. şi anume Zargidava. Ultimele nivele de locuire aparţin epocii feudale şi apoi epocii moderne şi contemporane. Pentru sec. XIV se vor expune cele câteva obiecte şi ceramica descoperite aici, precum şi elemente privind necropola medievală – în special monede şi obiecte de podoabă. Pentru perioada modernă vom încerca să prezentăm ferma şi Şcoala de Agricultură a lui Ion Ionescu de la Brad – prin grafică şi fotografii.” În continuare prezentăm expoziţia „Situl arheologic de la Brad” Situl arheologic de la Brad reprezintă una din cele mai importante staţiuni arheologice din Moldova, situată pe valea Siretului, pe terasa stângă a acestui râu, la circa 25 km sud de oraşul Roman. Cercetările întreprinse aici, în cele 43 de campanii arheologice, au scos la iveală un complex de aşezări suprapuse, care se întind, în timp, mai bine de 6000 de ani, începând cu epoca nouă a pietrei şi până în zilele noastre, cuprinzând epoca neoenelitică – culturile Precucuteni şi Cucuteni, perioada de tranziţie către epoca bronzului – cultura Monteoru şi Noua, prima epocă a

www.cimec.ro

72

fierului Hallstatt B; epoca geto-dacică – sec. IV î.Hr. – sec. II d.Hr., epoca feudală – aşezare sec. XIV şi necropola sec. XIV – XVII şi epoca modernă. Condiţiile naturale ale zonei din lunca Siretului, terasele acestui râu, au constituit încă din cele mai vechi timpuri, elementele de bază care au atras comunităţile umane să se aşeze pe aceste locuri, avantajele mediului înconjurător privind practicarea principalelor ocupaţii: creşterea vitelor, pescuitul, vânatul, meşteşugurile etc. au constituit principalele motive în alegerea acestei zone pentru aşezări de lungă durată. Locul denumit de localnici „La stâncă” ne indică compoziţia terasei, care prin duritatea ei nu a permis apei Siretului să o distrugă. Aici râul o ocoleşte, făcând o buclă şi creând – totodată, o adevărată fortificaţie naturală. În partea de Est, acest platou este segmentat de un şanţ de apărare artificial, care a avut ca scop apărarea părţii principale a aşezării. În acest fel avem de a face cu două zone distincte – cea fortificată, cu o suprafaţă de circa 7000 m .p., şi aşezarea deschisă. În urma concursului organizat de către Centrul SOROS pentru Artă Contemporană şi Fundaţia SOROS pentru o Societate Deschisă am devenit posesorul unui premiu pentru cel mai bun proiect expoziţional pe anul 1996, în valoare de 10.000 $, care a permis organizarea acestei expoziţii într-un nou sistem de expunere, pornind de la ideea unei vizite pe şantier. În acest fel fundalul vitrinelor reprezintă un profil arheologic al unei secţiuni de pe acropolă, în mărime naturală, iar etalarea obiectelor aparţinând tuturor epocilor în care acest platou a fost locuit, se face în secvenţele cronologice pe verticală şi nu pe orizontală, cum sunt organizate toate muzeele, dând posibilitatea urmăririi în timp a evoluţiei uneltelor, obiectelor sau altor complexe arheologice. Acest experiment ne dă posibilitatea să urmărim concomitent, exponate aparţinând unor epoci la mii de ani diferenţă în timp, aşa cum apar ele în cadrul cercetărilor arheologice de pe terasă. Este ca şi cum ne-am afla la locul de descoperire şi nu într-un muzeu. Pentru etalarea obiectelor în succesiunea lor în timp, am folosit, ca fundal culori diferite, care, în concordanţă cu nivelul de expunere marcat de profilul fotografiat ne indică epoca de care aparţine obiectul respectiv, fiind, totodată, foarte sugestiv prin a ne indica cum arată o succesiune de aşezări care lasă urme mai mult sau mai puţin consistente. Sunt de remarcat aici complexele de locuire, ca de pildă, unele gropi de provizii sau de cult, urmele lutuielilor unor locuinţe sau morminte medievale, care se suprapun formând o depunere, în cei peste 6000 de ani de existenţă, de peste 3 m grosime. Fiecare epocă sau secvenţă cronologică este marcată de o culoare, pentru a putea descifra mai uşor epoca de care aparţine şi pe care vă rugăm să o receptaţi de la prima vitrină din stânga. Notăm astfel culoare bleumarin pentru epoca neoeneolitică şi perioada de tranziţie către epoca bronzului, culoarea coniac pentru epoca bronzului şi prima epocă a fierului, culoarea grena pentru secolele IV – II î.Hr., roşie pentru sec. I î.Hr. – II d.Hr., culoarea siclam pentru epoca feudală şi neagră pentru epoca modernă. Cele mai vechi urme neolitice aparţin culturii Precucuteni. Fără a putea preciza câte din locuinţele neolitice descoperite aparţin acestei culturi, datorită condiţiilor specifice de cercetare a lor, în săpăturile efectuate până în prezent s-au descoperit destul de multe materiale caracteristice acesteia. Printre ele amintim vase piriforme, pahare, capace etc. decorate cu motive incizate, idoli antropomorfi de diferite mărimi, unii decoraţi prin incizii alţii nedecoraţi caracteristici culturii Precucuteni, precum şi alte materiale ce pot fi atribuite acestei epoci. În cea de a doua şi a treia fază de locuire eneoltică pe acest platou sunt caracteristice, mai ales, vasele pictate aparţinând culturii Cucuteni, fazele A şi AB reprezentate prin câteva exemplare întregi şi întregibile, precum şi prin multe fragmente ceramice care păstrează destul de bine pictura, pe baza căreia putem să le atribuim fazelor culturii Cucuteni, bine definite în alte aşezări. De asemenea menţionăm descoperirea unor idoli antropomorfi şi zoomorfi, unelte din silex, os sau piatră, precum şi destul de multe fragmente ceramice de tip Cucuteni C cu scoică pisată în compoziţie şi decorate cu pieptenele sau şnurul răsucit. Adăugăm la acestea un frumos topor de aramă cu braţele în cruce descoperit într-o locuinţă şi a unui interesant tezaur de obiecte de podoabă.

www.cimec.ro

73

Tezaurul a fost descoperit în campania anului 1982 într-o locuinţă la 2,60 m adâncime şi se compune din mai multe piese:

- două brăţări de aramă cu secţiune rombică având capetele ascuţite şi suprapuse, fiecare din ele cu o greutate de peste 300 grame;

- un topor de aramă cu braţele în cruce, la capătul scurt sub formă de daltă iar la celălalt capăt cu un ascuţiş în formă rombică; - două verigi din sârmă de cupru cu capetele alăturate; - 262 mărgele din aramă,

cilindrice; - 10 mărgele tubulare din aramă; - 11 mărgele dintr-o pastă

negricioasă; - 2 mărgele cilindrice din

marmură; - peste 200 mărgele din canini de

cerb; - 2 discuri de aur, conice, cu câte 2

găuri pentru agăţat, decorate în tehnica „au repossé” cu un şir de perle;

- 3 discuri de aramă; Valoarea de unicat a unor piese din acest depozit demonstrează importanţa aşezării eneolticice de la Brad în contextul descoperirilor din această epocă în zona Siretului mijlociu. Dacă mărgelele constituie un element destul de frecvent în descoperirile eneoltice din ţara noastră şi împrejurimi, sau verigile ori alte obiecte mici de aramă, celelalte tipuri de obiecte din acest depozit sunt extrem de rare sau chiar unicate. Aşa, de exemplu, discurile de aur, de forma amintită nu apar în culturile eneoltice de la noi decât din aramă sau lut, unele similitudini, cu piese de aur ar fi între descoperirile de la Varna. Brăţări de aramă, deşi existente în descoperirile de până acum din aria culturii Cucuteni, nu au forma celor de la Brad. În majoritatea cazurilor sunt plurispiralice, cu secţiunea rotundă sau ovală şi nicidecum rombică, element ce conferă rolul de unicat între descoperirile din această zonă. Un alte element, cu totul nou, îl reprezintă toporul de aramă. Cele mai apropiate analogii le găsim tot în descoperirile de la Varna, precum şi în exemplarul descoperit la Fâstâci. Importantul tezaur, compus din peste 480 piese de podoabă, din metal şi os, constituie cel mai mare, ca număr de piese, din aria culturii eneoliticice din ţara noastră şi printre puţinele din S-E Europei. Colierul din canini de cerb, compus din peste 220 piese, constituie cel mai mare colier de acest fel din S-E Europei iar cele două discuri convexe din aur reprezintă cele mai vechi obiecte din aur din ţara noastră şi din aria culturii Cucuteni. Jos: Munteanu M., Iftimie Z., M. Ursachi Sus: Un student, Alex. Vulpe, Gh. Munteanu Valoarea deosebită a acestui tezaur constă în faptul că multe din piesele componente reprezintă adevărate noutăţi, unicate sau rarităţi pentru o întinsă zonă din Europa epocii neolitice. Analiza succintă a caracteristicilor acestor obiecte de podoabă în contextul descoperirilor din aria culturii Cucuteni sau a zonelor învecinate din această perioadă ne îngăduie să vedem locul pe care îl ocupă descoperirea de faţă şi valoarea ştiinţifico-muzeistică a pieselor componente, mai ales că avem de-a face cu o

www.cimec.ro

74

descoperire făcută în cadrul unor săpături sistematice, când observaţiile stratigrafice aduc elemente mai sigure de datare. Acest mare depozit descoperit la Brad constituie una din cele mai importante mărturii privind meşteşugul prelucrării aurului şi aramei pe aceste meleaguri sau folosirii lor ca obiecte de podoabă sau de cult. Faptul că în epoca eneolitică existau conducători ce-şi puteau permite să deţină importante valori materiale, unele din ele cu semnificaţii de cult sau ca însemne ale puterii, constituie o dovadă a gradului înalt de dezvoltare a organizării sociale. Pe baza analogiilor şi a contextului în care a fost descoperit, putem spune că tezaurul de obiecte de podoabă de la Brad aparţine culturii Cucuteni, faza A. Din datele pe care ni le oferă cercetările de până acum putem constata faptul că aşezarea neoeneolitică de pe acest platou nu avea o întindere prea mare. După încetarea locuirii din faza A – B a culturii Cucuteni, acest platou a fost folosit ca necropolă. Până în prezent s-au descoperit 4 morminte de înhumaţie. Scheletele aflate la o adâncime destul de mare de la suprafaţa solului – peste 3 m – s-au păstrat destul de bine. Unul dintre morminte, dublu – un schelet de matur cu un copil în braţe – în poziţia chircită, cu mâinile aduse pe umărul drept, deasupra craniului de copil, a avut la picioare, ca inventar, un vas din pastă negricioasă. Celelalte 3 morminte se aflau, de asemenea, la o adâncime destul de mare, în poziţie chircită, cu orientări diferite. Unul din ele a avut ca inventar un şirag de mărgele confecţionate dintr-o pastă roşie şi din os – compus din 90 de piese. Ultimul mormânt a avut ca inventar un frumos vas de ceramică din pastă cenuşie, cu 2 torţi, decorat cu şiruri de brâuri crestate, dispuse orizontal şi vertical. Pe baza inventarului descoperit la mormintele descoperite, precum şi a poziţiei stratigrafice, aflate sub valul din epoca bronzului, putem spune că această necropolă aparţine perioadei de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului. Aşezarea corespunzătoare acestui cimitir nu a fost descoperită, dar este posibil să fi existat tot pe acest platou, suprapunând nivelul eneolitic şi fiind distrusă de lucrările pentru fortificaţiile ulterioare. În orice caz, printre materialele descoperite în săpăturile de până acum nu au fost surprinse elemente caracteristice acestei epoci, cu excepţia unui topor de silex şlefuit şi a unui vas de ceramică roşie. Următoarele două niveluri, care aparţin epocii bronzului şi prima epocă a fierului, sunt marcate în expoziţie cu ajutorul unui fundal al obiectelor de culoare coniac suprapunând nivelul din epoca de tranziţie şi eneolitică. Stratul de cultură din epoca bronzului conţine destul de puţin material ceramic şi doar câteva complexe de locuire. Printre acestea remarcăm prezenţa unor locuinţe de suprafaţă – semnalate de o aglomerare mai mare de chirpic ars şi ceramică, câteva vetre de foc, precum şi un număr destul de redus de gropi, ce conţin, în general, puţin material arheologic, care permite încadrarea locuirii în cultura Monteoru I C2 – Ia şi perioada de sfârşit a epocii bronzului, cultura Noua. În epoca bronzului s-a făcut, pe acest platou, prima fortificaţie artificială, prin separarea din terasă a unei porţiuni, cu ajutorul unui şanţ şi val de apărare. Stratul de cultură aparţinând primei epoci a fierului este destul de subţire şi se suprapune peste cel din epoca bronzului. Grosimea stratului de cultură variază între 0,05 – 0,15 m – uneori dispărând aproape complet. Cu toate acestea, cele câteva complexe de locuire – locuinţe şi gropi, care au dat un frumos material arheologic, ne permite să conchidem că în această epocă a existat o locuire destul de importantă, care datează din faza de început a epocii fierului – Hallstatt B. Printre materialele descoperite, în afară de ceramică, merită să amintim cele două fibule din bronz de tip egeean, cu corpul umflat care datează stratul de cultură şi locuinţa în care a fost găsită una din ele, în sec. X – IX î.Hr. De asemenea, a fost descoperită o unealtă din os pentru imprimat

www.cimec.ro

75

decorul de cercuri concentrice pe vasele aparţinând perioadei de început a Hallstattului, din cultura Cozia – Brad. Şanţul şi valul de apărare din epoca bronzului au fost folosite şi de către locuitorii primei epoci a fierului. În alte locuri se observă o mică înălţare a valului tot cu pământ şi pietre de râu, lucrare efectuată de către aceştia din urmă. Cea mai importantă locuire a acestui platou aparţine epocii geto-dacice, respectiv sec. IV î.Hr. – sec. II d.Hr. şi comportă 4 niveluri de locuire, destul de bine marcate şi pe profilul şanţului ce constituie fundalul vitrinelor actualei expoziţii. Am împărţit acest strat de cultură materială dacică în 3 mari perioade ce cuprind cele 4 niveluri dacice, nivelul I şi II marcate cu fundalul de culoare albastră, nivelul III de culoare grena şi nivelul IV de culoare roşie.

Cel mai vechi nivel dacic aparţine sfârşitului sec. IV şi sec. III î.Hr., care, împreună cu cel de al doilea nivel din sec. III – II î.Hr., nu depăşesc 0,30 – 0,40 m grosime. Dintre materialele descoperite în cele două niveluri putem aminti: străchini lucrate cu mâna, de culoare brun cărămizie, cu buza uşor trasă spre interior, cu patru torţi oblice, perforate sau neperforate, străchini fără torţi, vase cu profilul drept, decorate cu brâie în relief sau cu proeminenţe conice, vase cu două torţi, căni bitronconice cu o toartă supraînălţată, ceramică neagră sau cărămizie cu lustru (luciu metalic) borcane, fructiere, căni lucrate la mână precum şi unele vase cu firniş negru, lucrate la roata olarului, unelte de import, altele imitaţii după formele greceşti printre care o cupă deliană şi câteva unelte sau obiecte de podoabă din os, ceramică, bronz şi fier precum şi câteva monede greceşti sau dacice de tip Vârteju. Aceste două niveluri dacice pot fi mai uşor individualizate deoarece pe toată lungimea şanţurilor ele reprezintă culori şi compoziţie distincte. În aceste două niveluri

dacice au fost surprinse pe lângă locuinţe de suprafaţă şi 4 bordeie, de formă ovală sau rotundă. Începând cu al treilea nivel dacic, marcat de noi cu fundal grena, aspectul stratului de cultură se schimbă, atât din punct de vedere al intensităţii locuirii – marcată de suprapunerea de locuinţe, cât şi de abundenţa materialelor. Stratigrafia are un aspect foarte complicat din cauza mulţimii gropilor sau a deselor refaceri. De aici înainte, pe o grosime de 0,60 – 1m, cât măsoară acest nivel, se pot urmări doar succesiunea locuinţelor cu lutuieli, a vetrelor sau a zonelor de nivelare; el conţine numeroase urme de la locuinţe, în special lutuieli, vetre şi bârne de lemn carbonizate, precum şi o mare cantitate de ceramică, unelte şi obiecte de podoabă, caracteristice fazei clasice a culturii dacice. Surprinderea unor porţiuni în care se succed câte şapte până la nouă suprapuneri de vetre sau lutuieli, fără zone de nivelare între ele, demonstrează continuitatea aceluiaşi element de viaţă pe tot parcursul a două secole. De aici şi imposibilitatea separării, din punct de vedere stratigrafic, între sec. I î.Hr. şi sec. I – II d.Hr. – sau chiar în cadrul aceluiaşi secol. De altfel cultura materială corespunzătoare celor două secole a

www.cimec.ro

76

ajuns la o aşa uniformizare în toată zona ocupată de statul dac, încât nu mai este posibilă o împărţire pe faze de dezvoltare, evoluţia este aceeaşi pe toată aria civilizaţiei dacice. Întrucât nu există nici o nivelare care să cuprindă întreaga suprafaţă a acropolei, putem fi siguri că aşezarea nu a fost părăsită, în cadrul ultimelor două niveluri dacice, niciodată în cele două secole I î.Hr. – I d.Hr. Ultimul nivel dacic începe la adâncimea de 1,10 m, culoarea roşie marchează acest ultim nivel dacic. Ultima fază este reprezentată de o locuire temporară, marcată de prezenţa unor locuinţe – colibe, cu un strat de prundiş la bază. Aceste locuinţe ar putea indica o revenire a unui număr restrâns de familii, după o părăsire, poate completă a aşezării. Credem că sfârşitul aşezării dacice de aici poate fi pus în legătură cu importantul eveniment de la începutul sec. II d.Hr., cucerirea Daciei de către romani. Urmărind îndeaproape stratigrafia staţiunii, dar mai ales a aşezării dacice, atât pe acropolă cât şi în aşezarea deschisă, este momentul să remarcăm contribuţia cercetărilor de aici referitoare la o întreagă gamă de probleme privind evoluţia şi continuitatea culturii materiale şi spirituale într-un interval mare de timp, respectiv sec. IV î.e.n. – sec. II e.n. pe întreaga zonă a văii Siretului. Delimitarea celor patru niveluri pe baze stratigrafice şi tipologice nu numai că aduce o confirmare a datărilor unor materiale sau aşezări de scurtă durată, din Moldova sau din alte zone ale ţării noastre, ci constituie o dovadă de netăgăduit a continuităţii elementelor de cultură materială şi spirituală, pe aceste meleaguri, în evoluţia lor firească. Împărţirea pe patru niveluri dacice este legată de evoluţia aşezării şi de caracteristicile privind structura, intensitatea locuirii în diferite etape, tipologia obiectelor etc. Studiul stratigrafic a permis cunoaşterea unor momente deosebite din viaţa geto-dacilor de aici, legate de calitatea vieţii, demografie, dezvoltarea forţelor de producţie etc. Astfel se constată cu uşurinţă saltul calitativ al vieţii după compoziţia nivelurilor III şi IV din aşezarea dacică, după cum se poate observa şi diferenţa existentă între locuirea de pe acropolă şi cea din aşezarea deschisă. Tot stratigrafiei datorăm constatarea unei intensităţi a locuirii în anumite perioade pe acropolă şi în aşezarea deschisă, precum şi direcţia evoluţiei aşezării, a principalelor materiale de construcţie şi tipul de locuinţe în anumite perioade etc., situaţie valabilă pe tot spaţiul Moldovei. Cercetările de la Brad au permis realizarea unui tablou stratigrafic al aşezării complet nou faţă de stratigrafia altor aşezări dacice de acest tip cercetate până în prezent în Moldova. Stratigrafia verticală ne-a permis realizarea unor cronologii relative şi nuanţări de ordine diferite privind calitatea vieţii, intensitatea locuirii, iar stratigrafia orizontală a dovedit evoluţia aşezării nu numai în timp ci şi în spaţiu. În condiţiile unei stratigrafii foarte complicate pe acropolă, mai ales în ultimele două niveluri dacice, trebuie să notăm aportul stratigrafiei clare din aşezarea deschisă. Numărul mare de locuinţe cercetate, peste 250, dacă ne referim doar la cele mai bine păstrate, ne-a oferit numeroase date privind forma, sistemul de construcţie, materialele folosite, tipul locuinţelor etc. Pe baza acestor urme s-au putut deosebi două tipuri de locuinţe: adâncite şi de suprafaţă. În ceea ce priveşte locuinţele de suprafaţă, s-a putut remarca consistenţa urmelor acestora, mai ales chirpic ars de la pereţi, lutuieli, temelii de lut, pereţi păstraţi până la 0,40 m înălţime, vetre,cuptoare şi alte construcţii interioare. Se observă, mai ales în ultimele două niveluri dacice, folosirea intensă a lemnului. Marea majoritate a locuinţelor erau construite din lemn, având la bază un sistem de tălpi. Aparţin tuturor celor 4 niveluri dacice. Forma, de obicei dreptunghiulară, cu o singură încăpere, având la bază o lutuială. O locuinţă mare de pe acropolă prezintă o importanţă deosebită atât din punct de vedere al mărimii, de peste 430 mp. cât şi a poziţiei pe care o are pe acropolă. Aparţine nivelului III dacic şi are

www.cimec.ro

77

două faze, reprezentând o construcţie civilă cu funcţii colective în oprima fază şi având un rol religios în cea de a doua, când are un perete absidat. Prima fază a locuinţei, de formă dreptunghiulară, iar cea de a doua absidată. Alături de „palatul” de la Popeşti această construcţie, pe care am denumit-o „palat”, constituie argumente importante la cunoaşterea sistemului de organizare socială la daci. Cercetarea acestui edificiu a adus şi alte elemente noi privind sistemul de construcţie al locuinţelor, ca de pildă: urme de tălpi de lemn din care porneau pereţii verticali, existenţa unei suprastructuri din lemn sau chiar a etajelor, inclusiv acoperişul, decorarea pereţilor interiori cu impresiuni vegetale, vetrele şi gropile de provizii din interior, un bogat inventar, cu multe piese metalice, care marchează o secvenţă cronologică bine determinată. Se remarcă numărul mare de locuinţe de suprafaţă, care, deşi coexistă cu cele adâncite sunt preferate acestora, aveau o construcţie destul de simplă, cu o singură încăpere, mai rar cu câte o anexă şi dispunerea lor în linie, ca un început de sistematizare. Remarcăm, de asemenea existenţa unor vetre deschise, peste 200, precum şi a 18 cuptoare pentru încălzit sau copt pâine, din care unul, de dimensiuni mai mari, care făcea parte dintr-o locuinţă special amenajată şi care putea avea un rol colectiv, mai ales că se afla într-o zonă importantă de pe acropolă, în perimetrul zonei rezidenţiale. Foarte importantă este descoperirea unei pieţe pavate cu piatră de râu din centrul acropolei, care făcea legătura între intrarea pe acropolă şi câteva edificii importante ale aşezării: „palatul”,cuptorul colectiv, câteva locuinţe mai mari, sanctuarul cu tamburi de lemn şi intrarea pe acropolă, piaţa care cuprindea o suprafaţă de peste 200 mp. Este important faptul că pe această suprafaţă nu s-a construit nimic de două secole, până la dispariţia aşezării dacice. Printre construcţiile cu totul aparte descoperite la Brad se numără şi sanctuarul rotund cu tamburi de lemn, care este situat în partea de N-V a acropolei, în zona pieţei centrale. Este prima construcţie de acest fel din Moldova şi printre puţinele din aria civilizaţiei dacice. Aceasta reprezintă cea mai importantă descoperire din ultima vreme, fiind şi cel mai bine păstrat din aria culturii dacice, referindu-ne, evident la cele construite din lemn şi pământ. Descoperirile de aici au demonstrat faptul că asemenea edificii erau acoperite. Legat de caracterul acestei construcţii trebuie să notăm descoperirea unui alt edificiu, sub el, cu două faze, prima dreptunghiulară şi a doua absidată, care dovedeşte că acest spaţiu era destinat exclusiv construcţiilor religioase. Este pentru prima dată când pe baza stratigrafiei verticale se obţine o cronologie sigură a tipurilor de sanctuare. Amplasarea sanctuarului în apropierea pieţei centrale şi în partea de N-V a acropolei, accentuează ideea despre o sistematizare a aşezării, despre existenţa unei zone rezidenţiale, precum şi a unei zone sacre, care face din aşezarea dacică de la Brad şi un puternic centru religios. Cercetându-se un număr impresionant de gropi, peste 500, s-au putut obţine unele date concludente privind semnificaţia şi rolul acestor complexe arheologice din cadrul aşezărilor dacice din zonă. Aşa de pildă, s-a putut constata existenţa a două tipuri diferenţiate după formă: cilindrice şi sub formă de clopot, cele mai multe din prima categorie, iar după funcţionalitate: de provizii, cu resturi menajere şi de cult. Toate gropile de cult sunt în formă de clopot, cu o singură excepţie – Gr. 18 din C1.

www.cimec.ro

78

După cum se ştie, unele provizii alimentare se ţineau în vase mari, care, la rândul lor, erau în bună parte îngropate în pământ pentru a-şi păstra poziţia verticală şi a avea stabilitate. Dintre toate gropile se remarcă Gr. 18 din C1 de dimensiuni impresionante (-16,2 cm adâncime), care conţinea o mare cantitate de materiale, printre care fragmente ceramice care provin de la un număr de peste 1200 de vase din care peste 2/3 lucrate la mână. Descoperite şi în alte aşezări de tip „dava” şi situate în partea de S-E a acropolelor, demonstrează că este vorba de gropi cu caracter religios. Cea de la Brad este prima săpată în întregime şi poate constitui prima etapă în construcţiile religioase, care premerg marilor sanctuare patrulatere cu aliniamente, cu absidă şi circulare. Din punct de vedere al fortificaţiilor se constată că la Brad a fost descoperită cea mai ingenioasă construcţie defensivă din pământ şi lemn din Moldova, sau chiar din aria culturii dacice, care constă dintr-un mare şanţ de apărare a cărui escarpă a fost întărită, pe o mare porţiune, cu o interesantă construcţie din lemn. De asemenea, în zona de acces pe acropolă s-a descoperit o ingenioasă construcţie de lemn, din care nu lipsea un pod mobil, care uşura pătrunderea dinspre aşezarea deschisă pe acropolă. La acestea adăugăm existenţa unei palisade din lemn simple şi din pământ, care era dispusă pe marginea acropolei, în zona şanţului de apărare. Este pentru prima dată când se descoperă o asemenea fortificaţie la o aşezare de tip „dava”. Tot legat de fortificaţie trebuie să menţionăm şi faptul că la Brad s-au putut determina cu destulă precizie limitele cronologice ale fortificaţiilor care nu sunt aceleaşi cu ale aşezării. Confirmări ale acestui fenomen le avem, din ce în ce mai mult, din cercetările recente efectuate la Răcătău. În cele patru campanii arheologice efectuate până în prezent s-a descoperit un bogat material arheologic, care reflectă o evoluţie continuă, în toate nivelurile de locuire dacice,

reprezentând cele câteva secole de existenţă a aşezării de la Brad. Acest imens material a fost structurat, pe categorii şi tipuri, în funcţie de materialul întrebuinţat în confecţionarea lor, a modului de folosire în cadrul activităţilor sau ocupaţiilor de aici, precum şi legat de posibilităţile de procurare a unor obiecte sau ceramică din alte zone. Dintre toate, ceramica reprezintă ponderea cea mai mare, în cadrul inventarului de la Brad, fiind prezentă în majoritatea complexelor arheologice, din toate etapele de locuire. Prezentând cele două mari

categorii: lucrată la mână şi la roată, precum şi ceramica dacică pictată sau de import, am realizat o tipologie care are la bază elementele definitorii ale formei, consemnând pentru fiecare tip momentul apariţiei, evoluţia şi dispariţia lui, constituind o premieră în tratarea acestui material arheologic. Aşa, de pildă, la ceramica lucrată cu mâna – grosieră sau fină – am deosebit 28 de tipuri, unele cu mai multe variante, consemnând caracteristicile unor tipuri de vase care constituie adevărate repere cronologice sau chiar etnice. Din acest punct de vedere notăm vasul borcan cu cele două variante, care reprezintă două etape în evoluţia lui, fiecare variantă cu motive decorative specifice, precum şi ceaşca dacică, cu mai multe variante. La fel şi ceramica lucrată la roată, unde am deosebit 32 de tipuri. O contribuţie importantă a cercetărilor de la Brad, privitoare la ceramică, o constituie raportul statistic al fiecărui tip în parte în contextul nivelurilor de locuire şi al zonei în care s-au descoperit. Cercetarea amănunţită a unui lot de materiale ceramice ce însumează mai bine de un milion de fragmente, care provin de la peste 50.000 vase au adus date importante privind frecvenţa unor tipuri, preferinţele locuitorilor, problemele demografice sau chiar diferenţieri sociale. În acest

www.cimec.ro

79

context merită să amintim faptul că datele statistice confirmă saltul calitativ al vieţii în nivelurile III şi IV dacice, când ceramica lucrată la roată este preponderentă, în comparaţie cu situaţia de dinainte, după cum numărul mare de vase borcan, lucrate la mână, din nivelurile III şi IV, peste 12.000 exemplare, folosite în special la preparatul hranei, arată o situaţie demografică înfloritoare. La fel cu cele peste 2000 ceşti dacice folosite la iluminatul locuinţelor.

Merită să arătăm de asemenea descoperirea unei mari cantităţi de ceramică dacică pictată, cea mai înaltă realizare a meşterilor olari daci. În această privinţă trebuie să consemnăm faptul că la Bra d s-a descoperit cea mai mare cantitate de ceramică dacică pictată - peste 1200 exemplare, şi pe această bază s-a realizat cel mai complet studiu privind această ceramică, care consemnează atât tipurile de vase transpuse în această tehnică cât şi motivele decorative aplicate, în funcţie de tipul de vas sau zonă în care este realizat. Totodată s-au putut constata şi limitele cronologice ale acestui tip de ceramică. Studierea ceramicii de import ne-a oferit surpriza unei cantităţi nesperat de mari în comparaţie cu cele ce se ştiau din publicaţiile de specialitate. Nici una din marile aşezări dacice de tip „dava” nu are publicat întreg materialul ceramic de import, din care cauză nu putem opera cu date statistice care să dimensioneze comerţul cu astfel de produse. În afară de amfore greceşti şi romane, care reprezintă cel mai răspândit tip de recipient de import, consemnăm prezenţa a peste 300 de vase de diferite tipuri printre care: kantharosuri, căni, platouri, străchini, cupe etc., fapt ce demonstrează o intensă activitate comercială. Inventarul aşezării mai cuprinde un mare număr de obiecte de podoabă şi monede, descoperite până în prezent, specificându-se valoarea cronologică a unora din ele şi aportul lor la datarea unor complexe sau niveluri arheologice de aici. Fără a fi accesibilă marii majorităţi a dacilor, scrierea a fost documentată şi la Brad, prin cele 16 fragmente ceramice sau diverse obiecte, care aveau incizate diferite litere greceşti sau latine. Deşi nu avem nici un text sau măcar un cuvânt întreg, ele ne dau posibilitatea să credem că din marea majoritate a locuitorilor de aici existau câţiva, probabil negustori, care cunoşteau şi se foloseau de scriere. În acest fel descoperirile de la Brad includ şi zona est-carpatică a României în sfera importantelor descoperiri din munţii Orăştiei, Ocniţa, Cetăţeni, Piscu-Crăsani etc. În fine, trebuie să mai menţionăm faptul că săpăturile de la Brad au adus noi şi valoroase contribuţii privitoare la cunoaşterea riturilor şi ritualurilor de înmormântare. Din acest punct de vedere menţionăm descoperirea în necropola tumulară a unor elemente noi privind unele ritualuri deosebite practicate de populaţia dacică de aici, printre care existenţa unor postamente sau a unor trepte în gropile mari de incinerare, străpunse cu găuri, precum şi existenţa unor morminte secundare de inhumaţie în mantaua movilelor. De asemenea, descoperirea unui număr de 16 morminte de inhumaţie în gropi cilindrice în cadrul aşezării deschise, care indică practicarea celor două rituri de înmormântare de către populaţia dacică de aici. Este de reţinut faptul că mormintele tumulare aparţineau unor persoane mai înstărite sau cu funcţii mai mari, în timp ce mormintele de inhumaţie aparţineau oamenilor de rând. Incinerarea, mai ales tumulii, presupuneau un ritual mai complicat şi mai costisitor de aici şi diferenţierile sociale. Tot în acest context menţionăm importanţa explorării zonei aşezării deschise. Pe baza materialului descoperit s-a încercat o reconstituire a vieţii dacilor din această zonă, discutând începutul procesului de latinizare, influenţele greceşti, celtice, elenistice şi romane, dezvoltarea agriculturii, creşterea vitelor, vânatul, pescuitul, meşteşugurile, relaţiile comerciale şi în general dezvoltarea societăţii geto-dacice.

www.cimec.ro

80

De asemenea, sunt puse în discuţie unele elemente care vizează un aspect important din această aşezare şi în general la geto-dacii din această perioadă, cel legat de explozia demografică din sec. I î.e.n., apariţia statului dac din timpul lui Burebista, apariţia fortificaţiilor de aici şi de pe valea Siretului în contextul general al Daciei, etapele de folosire etc. Se demonstrează – pe baza materialului şi a stratigrafiei – continuitatea culturii materiale şi spirituale pe tot parcursul aşezării dacice de aici, precum şi unitatea culturii dacice pe baza analogiilor cu celelalte descoperiri din aria culturii dacice. Legat de construcţia şi tipurile de locuinţe se pune în valoare un domeniu foarte important privind sistematizarea aşezării şi implicit procesul apariţiei oraşului la daci. Existenţa sanctuarelor presupune o bogată viaţă spirituală – religioasă, precum şi faptul că aceste „dave” erau şi centre religioase pentru o întinsă zonă din jur. În sfârşit, pe baza descoperirilor de aici se pune problema identificărilor celor trei „dave” de pe Siret – Brad, Răcătău şi Poiana – cu cele trei „oraşe” incluse de Ptolemeu în harta sa, cu ZARGIDAVA, TAMASIDAVA şi PIROBORIDAVA. După încetarea locuirii dacice, pe acest platou nu s-au mai descoperit alte urme materiale decât câteva aparţinând sec. XIV – XV. Acestea însă, nu formează un strat arheologic, ci descoperiri izolate, constând dintr-un bordei şi câteva materiale, printre care fragmente ceramice, cărămizii şi cenuşii, unele cu decor stampilat, caracteristice acestei perioade. Notăm, de asemenea, câteva obiecte metalice, printre care o drâmbă, pinteni din fier şi câteva monede. Începând cu sec. XVI acest platou (acropolă) a fost folosit ca necropolă. Până în prezent au fost descoperite peste 1200 de morminte, fiind una din cele mai mari necropole medievale din Moldova. În afară de monede, care asigură datarea acestei necropole în sec. XVI – XVII au mai fost descoperite şi alte obiecte de inventar, în special obiecte de podoabă.

Numărul mare de morminte dispuse pe întreaga zonă a acropolei a distrus aproape în întregime stratul de cultură dacic, până la adâncimea de 1,10 m. Pe toată suprafaţa acropolei, au fost foarte puţine porţiuni neafectate de acest cimitir, la care se mai adaugă construcţiile din sec. XIX şi XX. Multe urme de locuire aparţin epocii moderne când primul nostru agronom – marele revoluţionar Ion Ionescu de la Brad îşi alegea ca loc pentru vestita şcoală de agricultură tocmai localitatea

Brad, iar ferma model împreună cu clădirea şcolii organizată de acesta se suprapunea peste una din cele mai mari staţiuni arheologice din zonă, locuită din epoca neolitică şi până în zilele noastre. Astfel, unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai ştiinţei agricole pe care îl avea ţara îşi lega numele de locurile atât de căutate pentru condiţiile favorabile aşezărilor omeneşti. Tot aici, în apropiere de micuţa biserică de lemn din sec. XVII se află mormântul marelui revoluţionar paşoptist Ion Ionescu de la Brad, străjuit de un obelisc ridicat de Societatea Agronomilor din România în anul 1921.” Expoziţia a fost deschisă în anul 1997 şi a fost însoţită de un catalog, care cuprinde un cuvânt înainte: „SITUL ARHEOLOGIC DE LA BRAD CUVÂNT INAINTE Prezentarea unui sit arheologic într-o expoziţie este cu atât mai dificilă cu cât consistenţa suprapunerilor de aşezări este mai mare, iar alegerea sistemului de expunere devine mai complicat în condiţiile în care succesiunea în timp trebuie să remarce atât evoluţia uneltelor cât şi a celorlalte elemente ale comunităţilor umane, care au locuit în zona respectivă. Introducerea unor metode noi de expunere poate fi riscantă dar mai ales costisitoare, ceea ce nu este la îndemâna instituţiilor noastre. Între vis şi realitate doar o ocazie sau un moment unic, poate interveni.

www.cimec.ro

81

Pentru noi acest moment unic a fost marcat de lansarea concursului pentru acordarea „Premiului pentru cel mai bun proiect expoziţional” în cursul anului 1996, de către Centrul SOROS pentru ARTĂ CONTEMPORANĂ şi FUNDAŢIA SOROS pentru o Societate Deschisă, în urma căruia am devenit posesorul unei finanţări în valoare de 10.000 USD. În acest context, visul nostru de a face o expoziţie în care prezentarea unei staţiuni arheologice de valoarea şi importanţa celei de la Brad, comuna Negri, jud. Bacău, pe care o cercetăm de mai bine de 34 ani, a devenit realitate, dându-ne posibilitatea să introducem o noutate în sistemul de expunere a descoperirilor, folosindu-ne de un profil de şanţ, în mărime naturală, care devine fundalul vitrinelor în care se expun obiectele descoperite, ce provin din epoci diferite, în acest fel, expunerea cronologică pe verticală, adică aşa cum se văd ele pe şantier, obiectele, uneltele, locuinţele etc. pot fi văzute şi în evoluţia lor în timp, lucru ce uşurează înţelegerea fenomenului de dezvoltare a societăţii umane, mai ales când avem de a face cu o succesiune de aşezări ce se suprapun într-un interval de câteva mii de ani. Realizarea acestei expoziţii este rodul unui efort continuu al colectivului Muzeului de Istorie din Roman, al seriozităţii în derularea tuturor etapelor de organizare, marcate de promptitudinea cu care au fost onorate toate comenzile, de către FUNDAŢIA SOROS, dar mai ales, de solicitudinea d-rei MIRELA DĂUCEANU, coordonator program Arte Vizuale, care a urmărit, în permanenţă, mersul lucrărilor. Tuturor celor implicaţi în această frumoasă şi interesantă acţiune aducem mulţumirile noastre sincere. Doctor V. URSACHI” 24 pagini de text şi 11 planşe color, cu imagini de pe şantier sau ilustrarea unui număr de obiecte descoperite aici. Pe prima copertă este vederea generală a sitului arheologic de la Brad, iar pe ultima, fotografia clădirii care adăposteşte această expoziţie.

La deschidere a participat un numeros public din Roman şi mari personalităţi ştiinţifice din judeţ şi din ţară. Această manifestare a fost însoţită de lansarea monografiei „Zargidava – cetatea dacică de la Brad” editată de Institutul Român de Tracologie din Bucureşti, care a fost reprezentată aici chiar de directorul Institutului, prof. dr. Petre Roman. Expoziţia în sine a stârnit un larg ecou în lumea muzeografilor români, la fel şi prima monografie a unei cetăţi dacice din Moldova. Reproducem aici doar un singur articol apărut în Revista de Cultură Ateneu, din Bacău, semnat de prof. dr. I. Mitrea: „O premieră muzeologică Muzeologia românească a înregistrat recent o premieră de rezonanţă, o adevărată inovaţie care a spart tiparele tradiţionale ale expunerii valorilor patrimoniale într-un muzeu. Se ştie că expunerea clasică, tradiţională, la noi şi oriunde în lume, presupune etalarea obiectelor arheologice, scoase din „arhivele pământului”, în vitrine aşezate într-un circuit şi cronologic. Eventual, acestea sunt grupate pe categorii de materiale: ceramică, obiecte şi unelte din piatră, os, metal, obiecte de podoabă, monede etc. Uneori ele sunt însoţite de imagini cu aspecte din timpul cercetărilor arheologice. Dar oricum ar fi expuse aceste obiecte, în general, sunt rupte de contextul în care au fost descoperite, de condiţiile în care s-au păstrat veacuri şi milenii în şir. Pentru vizitatorul obişnuit este mai greu să-şi imagineze cum s-au aflat aceste obiecte, devenite după scoaterea din pământ valori muzeistice. Recent, la Muzeul de Istorie din Roman, am asistat la un nou fel de expunere, dedicată importantului sit arheologic de la Brad, comuna Negri, judeţul Bacău, unde, în ultimii 30 de ani a fost

www.cimec.ro

82

cercetată o importantă cetate dacică, identificată de către conducătorul cercetărilor, dr. Vasile Ursachi, cu antica Zargidava, menţionată încă în antichitate de către Ptolemeu. Dr. Vasile Ursachi, care a publicat recent o amplă monografie cu titlul „Zargidava. Cetatea dacică de la Brad”, sub egida Institutului de Tracologie din Bucureşti, a imaginat un nou tip de expunere a materialelor arheologice descoperite. Ideile privind acest nou tip de expunere au făcut obiectul unui proiect, prezentat la concursul pentru „cel mai bun proiect expoziţional”, în cursul anului 1996, organizat de Centrul SOROS pentru Artă Contemporană şi Fundaţia SOROS pentru o Societate Deschisă. Câştigarea premiului acestui concurs a adus autorului şi, respectiv, instituţiei pe care o conduce, 10.000 USD. Cu o asemenea finanţare, visul arheologului de a realiza o expoziţie deosebită a devenit realitate. În ce constă ineditul ei? S-a renunţat definitiv la sistemul clasic de expunere, folosindu-se profilul unei secţiuni din cele săpate în cetatea de la Brad, în mărime naturală, care devine fundalul vitrinelor unde se etalează obiectele descoperite, ce provin din epoci diferite. S-a obţinut astfel o expunere cronologică pe verticală, adică aşa cum s-au aflat aceste obiecte în pământ. Astfel, ansamblul vestigiilor arheologice, locuinţe, vetre, cuptoare, morminte, obiecte etc., pot fi văzute în timp, fapt ce uşurează înţelegerea fenomenului de evoluţie a comunităţilor care s-au succedat aici vreme de câteva mii de ani. Această succesiune în timp s-a concretizat într-un strat de pământ cu resturi arheologice care are o grosime de circa 3 m. Vizitatorul, privind acest profil pe care s-au amplasat bogatele dovezi de cultură materială descoperite observă cum s-au suprapus vestigiile din mai multe epoci, respectiv epoca neoeneolitică, perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului,epoca bronzului,prima epocă a fierului, epoca geto-dacică şi epoca feudală. Din cel mai vechi nivel de locuire din eneolitic, respectiv din cultura Cucuteni, reţine atenţia excepţionalul depozit format din 480 de obiecte de podoabă, din os şi metal între care şi două discuri de aur, cele mai vechi din aceasta cultură. Şi mai mare e numărul vestigiilor din epoca clasică a culturii geto-dacice, epoca Burebista-Decabal, vreme în care cetatea de la Brad a cunoscut maxima sa dezvoltare fiind un important centru economic, politic, dar şi spiritual... Vizitarea acestei expoziţii este o autentică lecţie de istorie, pentru toţi cei care-i păşesc pragul, de la elevul care intră pentru prima dată în muzeu până la cercetătorul avizat. Convinşi că ne aflăm în faţa unei premiere în muzeologia românească, nu ne hazardăm afirmând că, în fapt, este şi o premieră internaţională. Nu am mai văzut nicăieri în puţinele ţări vizitate, precum Italia, Grecia, Germania, Polonia, Bulgaria, Rusia, Ucraina, Turcia etc., o asemenea expunere. Convingerea noastră a fost întărită de o declaraţie a distinsului istoric şi arheolog acad. Al. Vulpe, care spunea la vernisaj că nici el nu-şi aminteşte să fi văzut undeva, în multele ţări pe care le-a vizitat, o expoziţie de asemenea manieră. Păcat că expoziţia, în felul în care este realizată tehnic, nu poate fi itinerantă. Dar chiar aşa suntem convinşi că va avea mulţi vizitatori, că va influenţa benefic modul de expunere în alte muzee. Prof. dr. Ioan Mitrea - Bacău” La începutul anului 1996 am primit un formular de înscriere la Premiul Muzeului Anului pe 1997, ştiut fiind că în anul anterior am deschis pentru public, expoziţia de bază a Muzeului, fiind, la acea dată, cea mai reprezentativă şi de succes expoziţie din România, care putea participa la un asemenea concurs european, unde, de regulă, participă cele mai valoroase muzee de pe continent. Cunoscând, într-o oarecare măsură, situaţia acestui concurs, din relatările participanţilor din anii anteriori (în 1995 acest premiu a fost atribuit Muzeului Ţăranului Român), am completat formularul de înscriere şi am continuat să pregătesc materialele cerute de Comitetul EMYA. Am trimis acest formular la Uniunea Europeană a Muzeelor. Taxa de înscriere, în valoare de 150£ a fost achitată de către Ministerul Culturii. O primă corespondenţa privind această înscriere am primit-o de la d-l Virgil Ştefan Niţulescu, corespondentul naţional pentru România. Pe lângă formularul de înscriere a trebuit să trimitem 6 fotografii alb-negru şi 10 diapozitive, cu imagini din expoziţie, câteva detalii despre muzeu, o copie a catalogului Muzeului, exemple de literatură educativă, câteva articole din presă şi câteva postere promoţionale despre Muzeul nostru. La scurt timp a venit şi răspunsul de primire a întregului material amintindu-ne că suntem înscrişi la acest concurs.

www.cimec.ro

83

„Mulţumesc pentru lucrarea completă a dv. pentru 1997E.M. of V.A. Noi avem marea plăcere de a primi Muzeul dv. drept candidat la acest an. Materialul a sosit perfect prin dl. Virgil Ştefan Niţulescu, corespondentul naţional român şi piesele fotografice sunt exact ceea ce aşteptam. Pentru informarea dv. încă o concluzie de apreciere, fotografiile alb-negru şi diapozitivele sunt păstrate în arhiva personală; broşurile şi alte materiale tipărite sunt păstrate în arhiva EMYA a institutului Museumskunde din Berlin. Noi aşteptăm să primim intrarea onorariului (taxei) de 150£.Devenind candidat, veţi primi un beneficiu pe un an de zile ca membru al asociaţiei EMYA. Cartea de membru este alăturată şi într-un pachet separat am trimis câteva din publicaţiile curente. Într-o săptămână sau două vă voi trimite şi dv. o copie a broşurii despre 1996 Awards – vă rog amintiţi-vă că sunteţi un candidat pentru 1997. Comitetul nostru a nominalizat doi membri pentru vizitarea muzeelor din România în acest an – dr. Wim van der Weiden, directorul muzeului naţional Natuurhistorisch din Leiden, Olanda, şi eu. Noi avem marea bucurie să venim să vă vedem şi avem în plan să vizităm România la începutul lui octombrie. Este acum sarcina mea să găsesc fonduri pentru călătoria noastră, în special pentru zborul la Bucureşti. Aşa cum veţi aprecia şi dv. va lua ceva timp dar voi rămâne în legătură cu dv. şi de asemenea cu Niţulescu, corespondentul dv. naţional. Între timp, dacă pe viitor aveţi întrebări privind Awards vă rog nu ezitaţi să mă contactaţi pe mine sau oricare membru al EMYA Comitete. Calde salutări!”

În octombrie 1996, primeam prima înştiinţare de venire a unei comisii din Londra, formată din două persoane şi reprezentantul nostru din Parlamentul României. „AN/97/ROM 08/09/96 Domnului Vasile Ursachi Muzeul de Istorie Str.Cuza-Vodă, nr. 19 5550 Roman, jud. Neamţ România Stimate domnule Ursachi Vizita muzeului dumneavoastră de către membrii comitetului EMYA Pregătirile pentru vizita noastră în România sunt în desfăşurare prin domnul Virgil Ştefan Niţulescu, însă aş dori să scriu că aşteptăm cu nerăbdare, colegul meu dr. Win var der Weiden şi cu mine, să ajungem în Roman la începutul lunii următoare. Va fi o mare bucurie pentru noi să vă întâlnim şi să vedem muzeul. Cu complimente amicale a dv. sinceră, Ann Nicholls administrator EMYA” La 14 octombrie 1996, primeam deja o scrisoare de mulţumire „Stimate domnule Ursachi Vă scriu pentru a vă mulţumi dv. şi colegilor dv. pentru bunătatea şi ospitalitatea generoasă acordată dr. Win var der Weiden şi mie pe durata recentei noastre vizite în muzeul dumneavoastră. Ne-a bucurat vizita atât de mult încât regret că nu am putut petrece mai mult timp în Roman.Dorim să vă felicităm pentru ceea ce aţi realizat de-a lungul anilor în circumstanţe de o dificultate extraordinară şi am dori să ne exprimăm speranţa că situaţia din România va continua să se îmbunătăţească. De îndată ce voi cunoaşte data întrunirii noastre anuale pentru primăvara anului 1997 vă voi scrie din nou.

www.cimec.ro

84

Între timp vă transmit cele mai bune urări dumneavoastră tuturor. Cu sinceritate a dv. Ann Nicholls” O scrisoare de mulţumire venea şi din partea domnului V. Şt. Niţulescu. Participarea la acest concurs este consemnată în

volumul cu lista participanţilor, în care este prezentat şi muzeul nostru, cu un text bilingv şi două fotografii.

Odată cu aceasta şi calitatea de membru al asociaţiei EMYA, pe anul 1997. În fine, o ultimă scrisoare prin care ni se comunică muzeele care au fost premiate. „EMYA 1997 În anul 1997 au participat 66 de muzee, reprezentând 20 de ţări. Ca o trăsătură comună, un număr mare de muzee se confruntă cu lipsa fondurilor şi a personalului, iar cei care lucrează în aceste muzee se simt frustraţi de incapacitatea de a-şi dezvolta pe deplin potenţialul propriu, ori al instituţiilor pe care le deservesc. Acest sentiment este foarte viu în muzeele aparţinând statului sau colectivităţilor locale,ale căror venituri anuale depind în întregime de fondurile publice. Se manifestă la directorii şi conservatorii mai tineri, care sunt, în general critici mai deschişi în faţa limitărilor şi controalelor birocratice care le sunt impuse. Această situaţie nu este particulară, aflată doar printre candidaţii la premiul EMYA.

www.cimec.ro

85

În întreaga Europă, muzeele publice, indiferent de profil şi mărime, sunt astăzi victime unor dureroase restrângeri bugetare şi se tem că va fi mai dificil în viitor, de bine ce, unul după altul guvernele reduc subvenţiile anuale pentru organizaţiile culturale, în ideea că este vorba despre activităţi „de lux”, care trebuie asumate, tot mai mult, de către sectorul privat. Unele muzee, având în frunte directori sau consilii de administraţie dinamice, ajung să se adapteze relativ uşor la această schimbare de politică, însă altele nu par sa dispună de capacităţile şi de voinţa necesare pentru a fi competitive pe piaţă. Cu toate acestea, sărăcia nu înseamnă neapărat şi depresia ori absenţa iniţiativei. Doi membri ai comitetului nostru, care au petrecut o săptămână în România, în oct.1996, au fost foarte impresionaţi de primirea călduroasă de care au avut parte şi de entuziasmul pentru muncă, de care au dat dovadă cei din personalul muzeelor, la toate nivelele. În situaţia actuală a României, capacitatea de conducere face diferenţa, iar colegii noştri nu au încetat cu elogiile asupra calităţii persoanelor pe care le-au întâlnit. Acolo unde sunt bani puţini, un muzeu se poate baza numai pe talent şi devotament. Nu recomandam sărăcia, însă, uneori, poate constitui un atu veritabil. Adeseori, se remarcă incapacitatea muzeelor de a amplasa obiectele expuse într-un context social semnificativ ori într-un context oarecare. Această critică este aplicabilă tuturor muzeelor de artă , muzeelor tehnice, militare sau celor de arheologie. În ultimii ani politica noastră a fost următoarea: mai întâi de a asculta cu atenţie rapoartele întocmite de membrii juriului şi dezbaterea acestora în şedinţa Comitetului din nov. la Strassbourg pentru a alcătui o listă cu ceea ce numim „muzee selecţionate a muzeelor care ne par că ar avea o şansă de a obţine una din cele trei distincţii anuale: Premiul european al muzeului anului, Premiul Consiliului Europei (destinat unui muzeu al cărei tematici sau mod de organizare sunt susceptibile să inspire alte muzee din Europa) şi Premiul Micheletti care trebuie să recompenseze un nou muzeu tehnologic sau industrial, interesant şi stimulant. După acestea, reducem această lipsă, pe baza criteriilor expuse în Introducerea la broşura generală, pană se ajunge la o listă a muzeelor recomandate în mod particular din care alegem, în continuare, muzeul laureat. În decursul acestui proces de selecţie am fost surprinşi de numărul muzeelor care îşi datorează existenţa determinării entuziasme a unui individ, secondat într-un caz două, de un partener cu o motivaţie asemănătoare. Este cazul Muzeului Aurului din Tankavaara şi a Muzeului de Artă Modernă din Turku, Finlanda, a Muzeului Tinereţii din Schoneberg din Berlin, a Muzeului Şcolii din Stockholm etc. În toate aceste cazuri, se poate spune că muzeul nu s-ar fi putut naşte, sub formă robustă, fără inspiraţia, energia şi munca permanentă a unor personalităţi de excepţie, care au ştiut să vadă şi să valorifice o situaţie oportună, fără a se lăsa depăşiţi de dificultăţi în aparenţă insurmontabile. Ne pare necesar să repetăm, în fiecare an, că obiectivul nostru nu e acela de a identifica noi muzee de calitate pentru a le elogia, ci de a descoperi muzee care aduc o contribuţie remarcabilă la soluţionarea problemelor sociale şi culturale actuale. Candidaţii germani din acest an (13 la număr) au câteva muzee interesante din acest punct de vedere. Muzeul şi Centrul Evreiesc din Berlin, pe locul vechii Sinagogi monumentale a oraşului, caută să dea comunităţii evreieşti un sentiment de identitate şi apartenenţa, oferind şi vizitatorilor neevrei posibilitatea de a aprecia influenţa populaţiei evreieşti – destul de importantă şi veche în capitala germană înaintea apariţiei nazismului – şi de a înţelege natura catastrofei care a distrus, practic, această comunitate. De asemenea, Muzeul Tineretului din Schoneberg vine cu experienţe interesante destinate să aducă tinerii, astfel încât să se intereseze de istoria comunităţilor situată într-un context naţional şi internaţional mai larg. Muzeul Etnologic şi istoric din Nea-Karvali în Grecia merită, în mod special, atenţie prin eforturile sale încununate de succes în domenii distincte, dar legate direct de activitatea sa: de a convinge grecii din Cappadocia refugiaţi în Asia Mică să facă donaţii de obiecte ce formează baza excelentei colecţii a muzeului; de a crea o asociaţie care organizează cea mai mare parte dintre activităţile muzeului (dintre care un grup de dans foarte activ) şi de a integra expoziţiile sau alte manifestări culturale într-un program eficace.

www.cimec.ro

86

Premiul Consiliului Europei a fost atribuit în acest an Muzeului Copiilor care depinde de Muzeul Tropical din Amsterdam. Acest muzeu, care se proclamă „singurul muzeu etnografic pentru copii din lume” şi-a luat în sarcină „a destrăma miturile şi stereotipurile privind popoarele din ţările tropicale sau sub tropicale”, printr-un program curent de activităţi şi interesante expoziţii temporare. Premiul Micheletti ce recompensează un muzeu industrial sau tehnic a fost atribuit Muzeului Principal din Idriya, Slovenia – creat pentru a povesti istoria marii mine de minereu din această localitate şi a comunităţii ce s-a dezvoltat în jurul acesteia. Premiul Muzeului Anului 1997 a fost decernat Muzeului Civilizaţiilor anatoliene din Ankara. Patru calităţi ni s-au părut a justifica această distincţie: stilul, moderaţia demnă de elogii de care acest muzeu a făcut dovada alegând spre expunere piesele remarcabile ale vastelor sale colecţii, munca desfăşurată în siturile arheologice şi refuzul de a coborî nivelul prezentărilor, pentru a alege un număr cât mai mare de vizitatori (cifra anuală fiind jumătate de milion). în „European Museum of the Year Award – THE AWARDS 1997”, ed. European Museum Forum, Bristol, 1997” Chiar dacă nu am primit nici o distincţie, din cele trei, participarea noastră la acest concurs reprezintă o performanţa, concurând alături de cele mai recente realizări ale muzeografiei europene. „MUZEUL DE ISTORIE A PARTICIPAT LA CONCURSUL EMYA DE LA STRASBOURG

prin modul de organizare şi de expunere a pieselor, muzeul are reprezentare europeană; Ca în orice poveste, totul începe cu: „A fost odată…”. Astfel, a fost odată un muzeu, înfiinţat pe 1 septembrie 1957, primul Muzeu de istorie din Roman, care nu avea decât şapte piese, provenite, dintr-o descoperire întâmplătoare din satul Doljeşti – un mic depozit de obiecte din bronz. Prima clădire care adăpostea muzeul se afla pe strada Ştefan cel Mare, nr. 202, compusă din două încăperi, din care una era şi locuinţa directorului, profesor doctor Vasile Ursachi. De la prima expoziţie, deschisă în anul 1958, care valorifica primele cercetări sistematice întreprinse în zona Romanului – necropola dacilor liberi de la Gabăra (Porceşti) – şi până în prezent, în cele peste patru decenii de cercetări s-au scos la iveală peste 200 de aşezări din diferite epoci, ajungându-se la peste 170.000 de piese în patrimoniul muzeal, cu ajutorul unui număr restrâns de oameni, doar doi muzeografi şi un restaurator, care şi-au consacrat întreaga viaţă pasiunii de a aduna numeroase vestigii ale trecutului. Datorită creşterii vertiginoase a patrimoniului muzeal, a fost necesară obţinerea unui spaţiu, mult mai mare. Ca urmare în anul 1988, Muzeul ocupa o nouă clădire pe str. Cuza-Vodă, nr. 26, monument de arhitectură, cunoscută sub numele de „Palatul Nevruzzi” – impunător şi impresionant exemplu de prelucrare a arhitecturii baroce – sediul de astăzi. Expoziţia de bază a muzeului este organizată în cele 15 săli ale imobilului cu un spaţiu de peste 600 metri pătraţi, cuprinzând un număr de circa 5000 de piese, începând cu epoca pietrei cioplite şi până obiecte din Primul Război Mondial. Muzeul propune publicului o expoziţie de bază reînnoită sub raportul conţinutului, dar şi al modalităţii de prezentare, în care elementele ajutătoare au în vedere prezentarea unor situaţii de şantier care uşurează perceperea semnificaţiei unor piese şi chiar a unor fenomene ce trebuie reconstituite pe baza acestor exponate. În prima sală sunt expuse materiale aparţinând primelor două epoci ale pietrei. Cea de-a doua sală cuprinde un important tezaur de obiecte de podoabă din cultura Cucuteni, descoperit la Brad – compus din peste 480 de piese de podoabă, din metal şi os, considerat cel mai mare ca număr de piese din aria culturilor neolitice din ţară şi printre puţinele din sud-estul Europei. În sala a treia sunt expuse câteva recipiente aparţinând primei epoci a fierului. Începând cu cea de-a patra sală de expoziţie şi până în sala a şasea sunt prezentate principalele piese descoperite în una dintre cele mai mari aşezări dacice din Moldova – cetatea dacică de la Brad. Sala următoare prezintă o mare varietate de forme şi decor din ceramica dacică pictată – cea mai numeroasă, ca număr de piese, din întreaga lume dacică, precum şi materiale aparţinând sec. II – III d. H., descoperite în marile necropole de la Văleni, Boteşti, Săbăoani, Izvoare – Bahna,

www.cimec.ro

87

Butnăreşti, Gabăra – Moldoveni, Brad şi multe alte aşezări din aceeaşi perioadă cercetate de colectivul muzeului. Ultima sală de la parter, cea de a opta, cuprinde un frumos material descoperit relativ recent într-o necropolă din sec. IV d. H. de la Săbăoani, prima din zona Văii Siretului. Prima sală de la etaj este destinată prezentării începuturilor oraşului Roman: Cetatea de lemn şi pământ – cel mai vechi monument al Romanului, consemnat în documentul din 1392, al lui Roman-Muşat – şi Cetatea Nouă a Romanului – cea de piatră, construită în 1466, la câţiva kilometri de Roman, pe malul Siretului, care este amintită prima oară de pârcălabul Panul Oancea. A două sală de la etaj cuprinde o gamă variată de obiecte descoperite pe şantierele de la Săbăoani, Tămăşeni, Traian, Brad, Roman, Aldeşti. În camerele a treia şi a patra de la etaj sunt expuse mărturii documentare, fotografii şi unele obiecte de ceramică, metal sau sticlă, care vorbesc de viaţa oraşului în secolele XVII-XVIII. Sala a cincea cuprinde câteva mărturii ale evenimentelor de mare însemnătate din prima jumătate al sec. al XIX-lea. Sala a şasea, cea mai mare şi mai impunătoare, este, prin ea însăşi, un document al celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, prin frumoasa pictură murală, restaurată de curând. Ultima sală de la etaj, cea de-a şaptea, prezintă dezvoltarea economică a oraşului la început de secol XX, apariţia fabricii de zahăr, la 1900, a Arsenalului Armatei şi a altor unităţi industriale mai mari sau mai mici. Cu această expoziţie, Muzeul de Istorie din Roman a participat în anul 1997, alături de alte două mari muzee din ţară – Muzeul Naţional de Artă, Cluj-Napoca şi Muzeul de Literatură Iaşi – şi de alte 20 de ţări, la Concursul de decernare a premiilor anuale „European Museum” – EMYA – desfăşurat la Strasbourg. Concursul EMYA este echivalent cu Oscar-ul din cinematografie, o participare la un astfel de concurs presupunând o mare onoare pentru muzeu, dar şi pentru oraş.” - publicat în ziarul Gazeta de Roman. De un real prestigiu s-au bucurat sesiunile anuale de comunicări organizate de muzeul nostru, în perioada 1992 – 1999, cu participare naţională. Au căpătat un adevărat prestigiu naţional, acele sesiuni ale cercetătorilor medievişti, unde se dezbăteau cele mai stringente probleme ale arheologiei feudale, cu precădere ale satului medieval. Participarea unor cercetători de prestigiu din ţară, uneori şi din Republica Moldova la discuţii fructuoase privind problemele satului, au făcut din aceste întâlniri adevărate sesiuni anuale de dezbatere tematică, instituţia noastră, venind mereu cu noutăţi, mai ales prin acele expoziţii tematice, organizate special pentru acestea cu materiale arheologice descoperite în fiecare an pe şantierele organizate de muzeu. „O NOUĂ MANIFESTARE ŞTIINŢIFICĂ ORGANIZATĂ DE MUZEUL DE ISTORIE DIN ROMAN Deşi posibilităţile materiale nu permiteau, desfăşurarea din plin a Muzeului nostru, legată, în special de expoziţia de bază, aflată, încă în curs de reorganizare, populaţia romaşcană a sesizat, credem, valoarea unor acţiuni cu caracter ştiinţific, pe care le organizează această instituţie, în ultima vreme. Printre ele remarcăm substanţiala contribuţie adusă la sărbătorirea celor şase secole de la prima atestare documentară, cu sesiunile de comunicări şi expoziţiile organizate, iar de curând, o nouă expoziţie şi un simpozion dedicate celor 585 de ani de la prima atestare documentară a ţinutului Roman. Ţinând să consemneze data exactă a documentului care vorbeşte de oraşul Roman ca un centru administrativ – 16 septembrie 1408 – lucrările simpozionului s-au desfăşurat pe parcursul acestei zile a anului 1993, în contextul izvoarelor documentare, care fac obiectul expoziţiei amintite, ce zugrăvesc evoluţia oraşului nostru în epoca medievală, fiind una din cele mai frumoase şi complete expoziţii ce reflectă istoria fostului ţinut Roman de la înfiinţare şi până în epoca modernă. Ca o premieră, sesizată de altfel şi de oaspeţii care au venit la Roman pentru a participa la această manifestare, este diversificarea temelor ce compun programul simpozionului, conceput în aşa fel încât să cuprindă subiecte variate care au dat o notă deosebit de interesantă întregii acţiuni. Aşa de pildă, câteva comunicări, cum ar fi cele susţinute de prof. D. Hordilă, Gh. Radu, dr. J. Ciută şi I. Moraru, care au abordat teme specifice organizării administrative medievale, cu dregătorii şi ocupaţii specifice epocii, conturându-se o bogată paletă de modalităţi economice care au

www.cimec.ro

88

dus la o evoluţie demnă de remarcat a oraşului Roman. Prin aceasta am putut sesiza aportul oraşului Roman la dezvoltarea întregii Moldove, pe multiple planuri. Prof. I. Ungureanu de la muzeul „Iulian Antonescu” din Bacău a făcut o amplă expunere legată de ocupaţiile rurale. O altă serie de lucrări au abordat evoluţia istorică a unei zone limitrofe Romanului, printre care remarcăm pe cele susţinute de prof. Elena şi Alexandru Artimon de la muzeul din Bacău. De un real interes sunt rezultatele obţinute prin cercetările efectuate în zona Târgului Trotuş, care, în special ca ţinut, a avut o soartă aproape asemănătoare cu cea pe care o are în prezent, oraşul Roman, fiind înghiţit ca ţinut pe parcursul a două secole, de ţinutul Bacăului. Din această tristă istorie putem trage concluzii acum – ce-a mai rămas dintr-un centru de ţinut – cândva înfloritor? – un biet sat inclus în judeţul Bacău. Oare aşa se va întâmpla şi cu oraşul Roman? Un subiect de meditaţie pentru fiecare romaşcan. De altfel ultimii 50 de ani au demonstrat ca fiind valabilă această tendinţă; dacă timp de câteva sute de ani Romanul s-a dezvoltat în acelaşi ritm cu oraşele Bacău şi Piatra Neamţ, astăzi decalajul este net. Fără luptă, fără implicarea fiecărui cetăţean, nu vom reuşi să ne recăpătăm drepturile, nu vom reuşi să scăpăm de obsesia sorţii Târgului Trotuş. Marea contribuţie pe care a adus-o biserica în evoluţia istorică a oraşului şi ţinutului Roman a fost bine evidenţiată de cele două lucrări susţinute de pr. Vicar administrativ al episcopiei Romanului şi Huşilor Todiriciu şi pr. prof. Emil Dumea de la institutul Teologic romano-catolic din Iaşi. Distinsul dr. Epifanie Cozărescu, a cărui implicare în cercetarea istoriei oraşului Roman este bine cunoscută, a adus în faţa noastră o gamă variată de date legate de epidemiile care au secerat mii de vieţi în Romanul de odinioară, scoţând în evidenţă figuri de slujitori a lui Hipocrat ce şi-au dedicat întreaga viaţă pentru sănătatea populaţiei romaşcane. Un frumos şi competent omagiu a fost adus de col. Miluţă Aniculăiesei, directorul Cercului Militar Roman, tuturor celor ce s-au jertfit pentru apărarea ţării din Garnizoana Roman, începând cu apărătorii celor două cetăţi medievale şi până în zilele noastre, remarcându-se aportul substanţial la Războiul pentru Independenţă din 1877 – 1878 când cele câteva regimente din Roman s-au distins în bătălii, fiind răsplătite cu cele mai mari distincţii militare, la fel şi în cele două războaie mondiale. Ultimele două lucrări au avut darul de a sensibiliza publicul prin prezentarea făcută de prof. Gh. A.M. Ciobanu privitor la „Un posibil model al valorilor spirituale romaşcane” şi „Tendinţe de reînfiinţare a judeţului Roman” de prof. M. Andone. Remarcăm, de asemenea, salutul adus de prof. V. Căpitanu direcorul Muzeului din Bacău, care în numele colectivului pe care îl conduce, a evocat relaţiile de colaborare între muzeele noastre. Încheierea lucrărilor a fost marcată de o amplă discuţie cu referire la temele susţinute, iar întrebările şi completările aduse au dat o notă de seriozitate şi competenţă în cercetarea istoriei. Deşi una din manifestările ştiinţifice de marcă organizată în oraşul nostru, acest simpozion – sesiune de comunicări nu şi-a atins în totalitate scopul propus de organizatori, datorită faptului că la invitaţiile scrise, trimise la toate şcolile şi la multe instituţii din oraş, nu au răspuns decât trei profesori de istorie – legaţi de muzeu prin activitatea anterioară şi trei veterani de război. Pierderea nu este a noastră, dar e dureroasă constatarea degradării interesului pentru ştiinţă, cercetare, care fac din ce în ce mai slabă, mai neputincioasă tagma intelectualităţii, a omului de cultură. La aceasta mai adăugăm totalul dezinteres din partea oficialităţilor locale, care, neputincioase în ale gospodăririi oraşului din lipsa de fonduri, nu au nici un respect pentru cultură. Să le fie de bine! Pentru a nu scăpa o şansă, anunţăm cetăţenii oraşului şi în special şcolile, că mai au prilejul până la sfârşitul lunii septembrie, să viziteze expoziţia dedicată evenimentului anunţat. Dr. V. Ursachi Un moment important în istoria oraşului nostru l-a constituit comemorarea a 10 ani de la trecerea în nefiinţă a regretatului academician Haralambie Mihaescu, cetăţean al urbei noastre. Cu acest prilej instituţia noastră, alături de familie şi câteva instituţii ale Academiei Române, au organizat o zi comemorativă, la sediul muzeului nostru, care s-a implicat total în organizarea acestui eveniment. Printre altele a propus şi realizat în Consiliul Municipal, atribuirea numelui Haralambie Mihaescu

www.cimec.ro

89

străzii pe care se află casa în care a locuit distinsul om de ştiinţă. La sediul muzeului s-a organizat o sesiune de comunicări dedicată acad. Haralambie Mihaescu, un pelerinaj la mormântul omului de ştiinţă sărbătorit, precum şi o ceremonie de schimbare a plăcuţei străzii cu noul nume, la care au participat membrii Consiliului Local, în frunte cu Primarul, participanţii la sesiune şi un numeros public. Printre altele, merită să amintim, participanţii la această sesiune, pentru a ne da seama de valoarea şi prestigiul evenimentului. Tot la sediul muzeului s-a organizat o amplă expoziţie dedicată activităţii acad. Haralambie Mihăescu. Distinsul cercetător al Institutului de Lingvistică al Academiei Române din Bucureşti, fiul acad. Haralambie Mihăescu, îşi încheie una din scrisori: „Impresionat de eforturile pe care, în acest caz şi în general, le faceţi pentru o cauză dreaptă şi nobilă, în condiţii din păcate neconforme cu spiritul şi civilizaţia timpului, vă asigur, domnule director Ursachi, de admiraţia şi întreaga mea recunoştinţă”.

CAPITOLUL I. D 1999 - 2005

Aşadar, după o scurtă perioadă în care am fost o instituţie cu personalitate juridică, având un buget propriu, în subordinea Consiliului Judeţean Neamţ, la începutul anului 1999 ne-am trezit cu trecerea, din nou, în cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, de data aceasta nu ca simplă unitate ci ca secţie, sub denumirea de Secţia Muzeală IV Roman. Nu ştiu cine a fost nemulţumit că treburile la Roman mergeau foarte bine şi acest lucru deranja conducerea judeţului, fie la Complexul Muzeal, fie la Inspectoratul pentru Cultură şi, poate, mai puţin la cel al Consiliului Judeţean, măcar din principiu nu ar fi fost împotriva unei instituţii care merge bine, dar măsura furibundă fără nici o explicaţie nu mai putea fi întoarsă din mersul ei. O încercare de a primi măcar o explicaţie a dat greş. Am cerut în nenumărate rânduri să fiu primit în audienţă la Preşedintele Consiliului Judeţean, pentru a primi unele explicaţii sau măcar să fiu ascultat în această privinţă, dar refuzul a fost categoric. Am fost tratat cu o indiferenţă crasă, de parcă nu reprezentam, ca director sau ca simplu salariat, nici o importanţă în acest act necinstit, lipsit de argumente solide, în condiţiile în care, la fel ca în anul 1978, când luam atitudine faţă de înfiinţarea Complexului, arătând că este total inadecvat ca atunci când se vorbeşte mai mult de descentralizare administrativă să se procedeze la contrariul ei. Atunci însă, era într-o epocă în care acest principiu era formal, acum, însă, pretindeam că suntem într-o altă orânduire, în care acest principiu este real. Să fi rămas în conducerea judeţului aceiaşi oameni? Se poate. Oricum concepţia şi atitudinea preşedintelui Consiliului Judeţean era, poate mai fermă acum decât atunci, când, la insistenţele referatelor mele, mai primeam din când în când câte un răspuns favorabil. Cine a fost cu ideea de a se desfiinţa Muzeul de Istorie din Roman ca unitate cu personalitate juridică nu am aflat nici până acum. Să fi fost directorul Complexului? Ca prieten şi bun susţinător al venirii sale la conducerea Complexului nu cred să fi fost iniţiatorul acestei idei, de altfel, acest lucru a fost declarat în mai multe rânduri; să fi fost vicepreşedintele Consiliului Judeţean Neamţ – d-l Toma Ţurcanu, care reprezenta un partid politic din Roman? E posibil. Dacă recunoaştem în poziţia dumnealui acea supuşenie demnă de dispreţ pentru a fi în graţiile conducerii, exprimându-şi de câteva ori şi părerea unei reveniri la calitatea Romanului de a deveni judeţ ca inoportună. Să fi fost d-na Viorica Gheorghe, director economic al Consiliului Judeţean, care conducea din poziţia pe care o deţinea tot judeţul? Este posibil, nu din alte motive, ci mai ales din acela că, la nivelul funcţiei pe care o avea, nu voia să se mai încurce cu o unitate mică de la Roman. Din punct de vedere al Preşedintelui se vedea că este dirijat de cineva; ca agronom nu putea pătrunde prea mult în sfera activităţii culturale, a rămas până la sfârşit agronom, cel puţin din punctul meu de vedere. Ca director al unei instituţii care se dizolvă sau ca membru al unei comunităţi de intelectuali, care era, la vremea aceea şi singurul ce deţinea un titlu ştiinţific, măcar formal puteam fi admis la o audienţă ce o ceream, pentru a susţine sau explica nedreptatea care se făcea Muzeului din Roman. Sper ca măcar acum, după zece ani să pot afla cine a fost autorul desfiinţării unei instituţii care mergea foarte bine. Să nu uităm că în perioada 1992 –

www.cimec.ro

90

1999 la Muzeul din Roman s-au realizat cele mai importante şi valoroase activităţi: reorganizarea expoziţiei de bază, care devenea în 1995 cea mai modernă din ţară, deoarece încă nu s-a putut realiza refacerea muzeelor organizate pe principiul comunist, reparaţii capitale la noua clădire precum şi la clădirea Muzeului de Ştiinţe Naturale, deschiderea Muzeului de Ştiinţe Naturale, în noul local, obţinerea unui premiu de 10.000 de dolari ca urmare a câştigării unui concurs naţional pentru cel mai bun proiect de expoziţie, participarea, alături de Muzeul de Artă din Cluj Napoca şi de Muzeul Literaturii din Iaşi la Premiul European EMYA, în 1997, organizarea unor sesiuni ştiinţifice zonale sau naţionale, care au devenit repere pentru acest tip de manifestare ştiinţifică, organizatorul unor interesante expoziţii naţionale şi zonale, mai ales cele legate de strămoşii noştri – daci, participarea la câteva expoziţii internaţionale, o bogată activitate culturală în zona Romanului, precum şi valorificarea unui important patrimoniu ştiinţific rezultat al unei intense activităţi de teren etc. Toate acestea, realizate cu un personal şi buget mult mai mic decât cel de la P. Neamţ nu convenea, poate celor ce conduceau judeţul. Toată această experienţă mi-a cimentat părerea că atunci când eşti susţinut financiar este mult mai simplu să ai realizări. Din această cauză regimul „Complexelor” este atât de agreat în unele zone, care văd o dezvoltare doar a capitalei de judeţ, în detrimentul celorlalţi. Dacă ai susţinerea financiară poţi avea şi iniţiative de orice nivel, poţi avea publicaţii după bunul plac, poţi avea susţinători din judeţ sau din afară etc. Primele acţiuni prin care se luau măsuri împotriva instituţiei noastre sunt bine ilustrate de adresele prin care se cerea cu insistenţă ieşirea la pensie a doi muzeografi, lucru ce însemna stoparea imediată a unor lucrări începute la Muzeul de Istorie şi închiderea Muzeului de Artă, unde cu toate insistenţele noastre, nu s-a prezentat nimeni la concurs pentru ocuparea acestor posturi pentru care am şi înaintat un referat.

„MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Nr. 50 din 03 febr. 1999 Către, CONSILIUL JUDEŢEAN NEAMŢ La adresa Dv. nr. 861/29.01.1999 vă facem cunoscut următoarele: La Muzeul de Artă din Roman este încadrată cu convenţie civilă pentru 6 luni d-na Ursachi Minodora. Fiind unicul post de muzeograf la această unitate, nu putem renunţa la el; menţionăm că la fiecare 6 luni s-a organizat concurs pentru ocuparea acestui post dar, până în prezent nu s-a prezentat nimeni, rămânând ca la 1 iul. 1999 să se organizeze un nou concurs, care presupune o pregătire de specialitate – studii superioare de artă plastică. Menţionăm totodată că activitatea d-nei Ursachi Minodora, în cursul anului 1998, cu cele peste 22 de acţiuni culturale organizate precum şi calitatea de ctitor al acestei instituţii, implică, cel puţin în perioada cât postul de muzeograf nu este ocupat, o recompensă cât de cât semnificativă, faţă de această persoană, mai ales că programul de acţiuni culturale al acestei unităţi, în acest an, este destul de bogat. La Muzeul de Istorie, pe postul de muzeograf şef de secţie este încadrată d-ra Hordilă Domniţa, căreia Consiliul de Administraţie i-a aprobat cererea de continuare a activităţii până la data de 01.oct. 1999 pentru definitivarea lucrării monografice privitoare la cel mai mare cimitir medieval din ţara noastră, cercetat de aceasta în decursul a circa 10 ani (1988 – 1998), monografie care înseamnă pentru instituţia noastră, punerea în valoare a unui mare volum de obiecte de patrimoniu, de interes naţional, ce nu pot fi valorificate decât de domnia sa. Menţionăm că volumul de muncă şi calitatea muncii nu pot fi suplinite de nici un alt salariat din colectivul nostru.

www.cimec.ro

91

Având în vedere cele relatate, vă rugăm să aprobaţi menţinerea acestor persoane pe posturile avute, rămânând ca atunci când va fi aprobat bugetul pe 1999 să definitivăm o nouă schemă, care să ţină seama de adevăratele interese ale instituţiei noastre, legate de patrimoniul existent ce trebuie pus în valoare, mai ales că fondurile economisite prin înlăturarea celor două persoane, de altfel, indispensabile acum, nu rezolvă problema salarială a instituţiei. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” După o şedinţă pe care a condus-o la Roman, am reuşit să-l abordez, pentru scurt timp, pe d-l Preşedinte C. Bobeanu, în urma căreia am trimis un referat în care explicam multe din necazurile instituţiei noastre în prag de trecere la noul regim de secţie din cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ. Redăm în continuare conţinutul acestui referat: „Domnule preşedinte, În urma scurtei audienţe pe care mi-aţi acordat-o în ziua de 3 februarie 1999 la Primăria din Roman, pe care am considerat-o edificatoare în atitudinea pe care o are conducerea judeţului nostru faţă de Muzeul de Istorie din Roman, vă relatez următoarele: Aproape stupefiat de faptul că vicepreşedintele Consiliului Judeţean Neamţ d-l Toma Ţurcanu a încercat, în acel deja binecunoscut spirit de complicitate să susţină că despărţirea unităţilor noastre de Complexul Muzeal Neamţ, în 1992, a fost un act nu „prea legal” sau, în orice caz, obţinut pe căi mai mult sau mai puţin legale, cu toate că d-l secretar Harasemiuc, prezent atunci în conducerea judeţului, nu a zis nimic în legătură cu aşa zisa ilegalitate, moment de la care a pornit întreaga demonstraţie de a fi desfiinţate ca unitate de sine stătătoare, doresc să vă relatez că acest lucru a fost făcut în virtutea unei situaţii normale, realizată în întreaga ţară. Acolo unde într-un judeţ existau unităţi muzeale de importanţă judeţeană sau în orice caz acolo unde existau unităţi cu un mare volum de obiecte de patrimoniu acestea deveneau instituţii de sine stătătoare, cu personalitate juridică; complexele muzeale au rămas doar acolo unde pe lângă unităţile mari mai existau sau există unităţi mai mici, cum ar fi Muzeele din Bicaz, Tg. Neamţ – în judeţul nostru. Alte exemple nu mai cunosc. Menţionez că există cazuri, ca a celui din Bacău sau Focşani unde s-au despărţit secţiile Muzeului Judeţean, care au devenit instituţii de sine stătătoare. Exemplele ar putea continua peste tot în Moldova sau în celelalte părţi ale ţării, unde unităţile muzeale sunt de sine stătătoare. Experienţa unei administraţii comune o avem din perioada de tristă amintire 1978 – 1992, când pentru orice obiect mărunt (mături, creioane, hârtie de scris etc.) era necesar să mergem la Piatra Neamţ, la care se adaugă faptul că aproape toate fondurile se opreau la centru. După anul 1992 ne-am gospodărit în limitele fondurilor aprobate şi am realizat mult mai multe lucruri decât înainte. Neînţelegerea acestui fapt, în condiţiile în care la Roman există nu un singur muzeu ci trei unităţi de acest fel, care compun, la rândul lor un complex muzeal romaşcan, mă obligă să fac un scurt istoric al unităţii noastre. Muzeul de Istorie a luat fiinţă la 1 sept. 1957 prin numirea mea ca director la o unitate care nu avea decât 8 (opt) piese (deci nimic), ajungându-se astăzi să deţină un număr de peste 197.369 piese, din care 18.200 de importanţă naţională (tezaur). Acest număr de obiecte a fost realizat până în anul 1996 de un colectiv format din 3 muzeografi (Ursachi Minodora încadrată în decembrie 1957 şi Domniţa Hordilă - în august 1965). Am menţionat cele două nume pentru a justifica intervenţia mea la Dv. în vederea menţinerii lor în funcţie, câteva luni, pentru a termina lucrările începute. Menţionez că d-na Ursachi Minodora, începând cu anul 1960 a realizat, din nimic, Muzeul de Artă din oraş, care deţine un număr de peste 700 piese de muzeu (pictura, sculptura şi grafica) şi care a desfăşurat o muncă deosebit de apreciată pe parcursul existenţei sale. Numai în cursul anului 1998 a organizat 28 de acţiuni culturale, foarte apreciate, fiind considerată una din cele mai active unităţi culturale din judeţ şi chiar din zona Moldovei, raportată la un singur om. Acesta a fost motivul intervenţiei mele pentru a se menţine (deşi este pensionară) în funcţie timp de şase luni în conformitate cu convenţia civilă încheiată la 1 ianuarie 1999, în urma faptului că la concursul anunţat pe data de 29 decembrie 1998 nu s-a prezentat nici un candidat. În acest context am respectat întocmai legea,

www.cimec.ro

92

care prevede încadrarea cu convenţie, atunci când nu sunt candidaţi şi nu faptul că este soţia mea, cum tendenţios şi umilitor a prezentat situaţia dl. vicepreşedinte T. Ţurcanu, care declara că ştie foarte bine, care este situaţia şi că orice muzeograf poate să ocupe locul, indiferent de pregătire. De altfel, despre acest fapt pot remarca şi prestaţia sub orice critică a viceprimarului Romanului, dl. C. Damaschin, care, după cum s-a văzut, „m-a ajutat” în demersul meu. Atâta vreme cât familia Ursachi a luptat mai bine de 42 de ani pentru înfiinţarea şi dezvoltarea celor două muzee din Roman, a muncit cu un devotament ce depăşeşte cu mult simpla datorie, nu se pune problema celor câteva mii de lei pe care ar trebui sa le primească pentru lunile în care este aşteptat să vină cineva pe acest post. Judecata este mult mai nuanţată şi ea vizează nu obţinerea de foloase, ci transmiterea dragostei faţă de colecţie şi muzeu către un specialist, care se gândeşte mai întâi la patrimoniu, cum să-l întreţină şi mai ales cum să-l îmbogăţească şi mai puţin la simbria ce o primeşte, care, e adevărat, contează şi ea în viaţa noastră de azi. Cel de-al doilea muzeograf, pentru care am încercat să obţin înţelegerea dvs. este şeful de secţie la Muzeul de Istorie – Hordilă Domniţa, care se ocupă cu arheologia medievală. În funcţia pe care a deţinut-o în instituţia noastră a adus o contribuţie deosebită la îmbogăţirea colecţiilor muzeului, efectuând cercetări ale obiectivelor medievale din zona Romanului. Pe lângă cercetările din oraş, la cele două cetăţi muşatine, trebuie să menţionez publicarea tuturor tezaurelor de monede medievale din zonă, iar în ultimii zece ani, cercetarea celei mai mari necropole medievale din ţară (de la Săbăoani), precum şi satele Săbăoani şi Berindeşti, inclusiv o interesantă biserică din secolul al XIV-lea. Solicitam rămânerea pe post, până în octombrie 1999, dată până la care, conform legilor în vigoare, are dreptul, fiind şi aprobată în Consiliul de Administraţie, în vederea determinării monedelor din aşezarea şi necropola de la Săbăoani şi terminarea prelucrării şi întocmirii monografiilor despre aceste obiective. Menţionez că cererea este întemeiată şi pe faptul că nu există alt specialist, care sa prelucreze aceste date. Şi aici pot aduce oricând argumentul că încadrarea unui muzeograf de această specialitate necesită un timp mai îndelungat şi nu poate fi înlocuită cu cineva care nu se pricepe. Patrimoniul nostru este în proporţie de 98% de arheologie, ca atare noi trebuie să luptăm pentru a aduce aici arheologi şi nu istorici, care nu au obiectul muncii. În instituţia noastră avem trei muzeografi tineri, din care doar unul, fără experienţă la secţia de arheologie, ceilalţi doi încă n-au reuşit să se adapteze muncii de muzeu, nefăcând până în prezent decât cercetare de arhivă, care nu ajută prea mult instituţia, mai ales că nici unul nu poate prelucra patrimoniul muzeului, nici chiar din punct de vedere al evidenţei. Este necesar ca tinerii absolvenţi ai facultăţilor de istorie să se ataşeze muncii de muzeu şi, alături de specialişti, să înveţe taina descifrării acestor mesaje ale trecutului, adaptându-se muncii de muzeu care este în bună măsură deosebită de cea din institutele de cercetare. Dispoziţia venită de la dv. pentru încetarea contractelor de muncă, începând cu 1 februarie 1999, ne-a găsit total nepregătiţi. Toţi muzeografii tineri au intrat în concedii de odihnă pe 1999 în luna februarie iar şeful de secţie se află în delegaţie la Bucureşti, pentru determinarea de monede din săpăturile de la Săbăoani. Încetarea contractelor de muncă nu putea fi dusă la îndeplinire din data de 1 februarie. În condiţiile de azi nimeni nu poate fi lăsat de izbelişte într-o singură zi, fiecare salariat trebuie anunţat cu cel puţin o lună înainte, pentru a-şi asigura cele necesare traiului. În afară de aceasta, nimeni nu poate găsi înlocuitor într-un timp atât de scurt. Încetarea contractelor de muncă pentru cele două persoane, ar fi însemnat eliberarea a încă două posturi înainte de a se face o restructurare la nivelul judeţului, ceea ce înseamnă că în mod unilateral doar muzeul din Roman face disponibilizări. La acestea adăugăm faptul că, odată cu venirea bugetului pe anul 1998, Muzeul din Roman nu a mai încadrat pe cele trei posturi disponibile prin ieşirea la pensie a trei salariaţi pe nimeni, ceea ce înseamnă o reducere cu aproape 10% din personal. În judeţ au făcut noi încadrări. Situaţia devine tensionată şi la sfârşitul anului când trebuia să aplicăm Legea 154. Fiecare unitate a aplicat această lege în funcţie de fondurile pe care le-a avut. Unele au avut mai mulţi bani, altele mai puţini, totul în funcţie de cât s-a dat de la buget, dar totala lipsă de transparenţă a dus la aplicarea ei

www.cimec.ro

93

în feluri diferite; unii care au avut mai mulţi bani au luat salarii mărite pe 5 luni, altele cu bani mai puţini, în care intram şi noi, au luat salarii pe 3, 2 sau o lună, ceea ce a dus la diferenţe de salarii, care au constituit motive de discuţii la începutul anului 1999, când ni se reproşează salarii prea mari, deşi salarizarea s-a făcut pe bază de calcule, după lege, luând pentru cele 3 luni din 1998 circa 83% din salariile cuvenite pe baza calculelor din lege, iar acum, pentru a ne încadra în cei 8,3% am redus aceste salarii la 65% faţă de ceea ce reiese din calculele făcute după lege. O transparenţă în aplicarea acestei legi între unităţile de cultură ar fi înlăturat diferenţele care există acum între aceste instituţii, mai ales între cele de aceeaşi factură (muzee). Revenind la situaţia instituţiei noastre trebuie să remarc faptul că într-o vreme deosebit de grea pe care o traversăm, prima şi cea mai vulnerabilă unitate de cultură din judeţ a devenit Muzeul din Roman, care nu este dorită nici de organele judeţene nici de cele municipale. De la o unitate de importanţă judeţeană, brusc a devenit o pacoste,care într-un moment conjunctural, e adevărat, greu, poate fi aruncată oriunde, neţinându-se seama că atât patrimoniul cât şi oamenii care lucrează aici, au dreptul să se bucure de aceeaşi atenţie din partea celor ce decid problemele judeţului Neamţ. Încă de la începutul anului, la şedinţa cu directorii instituţiilor de cultură din judeţ, muzeul nostru era exclus din calculele financiare. Eram deja desfiinţaţi fără ca cineva să se gândească să fie anunţată şi conducerea acestei unităţi. Umilită până la a i se contesta şi existenţa (participarea mea la şedinţă a fost posibilă datorită unui gest frumos al unei Doamne (d-na Olariu), care s-a gândit că şi muzeul din Roman face parte din unităţile de cultură şi a anunţat în aceeaşi zi că şedinţa are loc, eu venind direct de la Bacău, unde eram în delegaţie, deoarece nu mai intram în rândul unităţilor judeţene. Nu am fost chemat niciodată să-mi exprim punctul de vedere, privitor la soarta acestei instituţii. Pornind chiar de la faptul că nu sunt cunoscut deloc la Piatra Neamţ, puteam beneficia, ca în justiţie de prezumţia de nevinovăţie pentru a-mi apăra interesele instituţiei. La multe insistenţe ale mele, nu am fost primit niciodată în audienţă de către dumneavoastră. De altfel, aceasta s-a accentuat şi la Roman când dv. aţi spus să aştept răspunsul la cele discutate, de la domnul Gh. Dumitroaia. Având un respect deosebit faţă de colegul meu de la Piatra Neamţ, ba considerându-mă şi un prieten al domniei sale,( eu însumi am luptat pentru a deveni director la această unitate, explicând atunci că la un muzeu de arheologie conducător nu poate fi decât un arheolog); nu m-ar fi deranjat să-i fiu subaltern, dar acest lucru nu-l accept în condiţiile în care reprezint, încă, o instituţie cu acelaşi grad de subordonare. În dorinţa de a prezenta lucrurile cu cât mai multă francheţe, fiind nevoit să fac acest lucru, îmi asum toate riscurile unei lipse de modestie, pentru a vă relata câteva lucruri despre activitatea Muzeului nostru. Colecţiile Muzeului sunt rezultatul unei activităţi continue de cercetări arheologice. Au fost puse în valoare unele staţiuni de mare importanţă, ca de pildă cea mai mare necropolă a dacilor liberi din ţară, descoperită la Văleni-Boteşti, pentru care s-a publicat un volum ce a dus la obţinerea Premiului Academiei Române pe anul 1991; cercetările din marea staţiune arheologică de la Brad, care a dus la realizarea unei substanţiale monografii ce a văzut lumina tiparului în anul 1995; multe obiecte din patrimoniul muzeului nostru au făcut parte din câteva expoziţii naţionale şi internaţionale, precum şi foarte multe expoziţii zonale organizate de instituţia noastră; in 1996 am obţinut un premiu de 10000$ pentru „cel mai bun proiect de expoziţie” etc. Exemplele ar putea continua dacă există interesul cunoaşterii amănunţite a instituţiei noastre şi a oamenilor ei; ele pot fi confirmate sau chiar prezentate în bună măsură şi de colegii noştri de la Piatra Neamţ. Încă din anul 1985 disputa legată de existenţa noastră în cadrul Complexului Muzeal Neamţ a marcat momente de tensiune, legate de volumul de muncă la cele două instituţii şi repartiţia fondurilor pentru aceasta. Distanţa mare dintre cele două oraşe, o oarecare separare a zonei de cercetare efectuată pe baze amiabile şi greutatea cu care se pot rezolva problemele, mai ales financiare, au constituit un element foarte important care a dus la separarea din 1992. Ele nu ar duce la nici o rezolvare prin revenirea la situaţia de dinainte de 1992 şi nici nu ar duce la economii prea mari. Postul de contabil, care are un volum foarte mare de muncă, o secretară sau un administrator nu aduc economii financiare, iar drumurile dese pe care le presupune o administraţie comună duce implicit la anularea oricăror economii şi la multe tensiuni intermuzeale. Structurarea judicioasă a

www.cimec.ro

94

tuturor unităţilor muzeale bazată pe principii economice, dar şi muzeale este singura soluţie care poate duce la trecerea cu bine a acestui moment greu din viaţa unităţilor muzeale. Această structurare presupune o normare a muncii în funcţie de patrimoniu, programe culturale, lucrări de muzeografie, specifice fiecărei unităţi, care pot fi cuantificate, cerute şi de noua lege a salarizării precum şi o totală transparenţă, pentru a putea fi părtaşi atât la bine, cât şi la greu toate muzeele din judeţ. Conducerea judeţului este aceeaşi atât pentru Roman, cât şi pentru Piatra Neamţ, iar durerea noastră trebuie să sensibilizeze la fel de mult ca cea de la Piatra Neamţ. Mă gândesc cu groază a mă plânge peste tot de felul cum este tratată cultura în această etapă. Înspăimântarea cu care a fost primită întrebarea dacă Romanul ne ia în administrare este edificatoare pentru felul cum sunt văzute unităţile de cultură; parcă n-am face parte din oraş; e foarte trist, mai ales că este vorba de o unitate de prim rang.” Ca urmare a acestei discuţii şi la insistenţele Consiliului Judeţean, forul nostru tutelar, am

fost nevoiţi să înlăturăm cele două persoane din colectivul nostru, procedând la transferarea postului de desenator de

la Muzeul de Istorie la Muzeul de Artă şi rămânerea cu un post vacant de şef de secţie la Muzeul de Istorie. Prin aceasta Muzeul de Istorie pierdea două posturi foarte importante pentru activitatea de cercetare şi desen. Între timp, la 26 februarie 1999 apare şi Hotărârea nr. 4 care prevede trecerea muzeelor din Roman ca secţie

a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ. A urmat un nou referat către Consiliul Judeţean pe care îl prezentăm în continuare: „DOMNULE PREŞEDINTE, În total dezacord cu descentralizarea instituţiilor publice, tot aşa cum într-un regim totalitar s-a realizat şi Complexul Muzeal Judeţean Neamţ când au fost înglobaţi cu de-a sila într-un organism care a constituit o frânare a dezvoltării celorlalte muzee din teritoriu (a se vedea ce a ajuns Muzeul din Bicaz sau cel din Târgu Neamţ), ne-am trezit şi noi cu o hotărâre care a fost luată fără măcar să fim întrebaţi ce avantaje sau dezavantaje aduce această reunificare si mai ales cui foloseşte. Se doreşte a se rezolva problema unor fonduri prin distrugerea unităţilor din Roman care prin dispariţia unor posturi – fireşti dacă nu mai este unitate juridică – poate salva numărul salariaţilor de la Piatra Neamţ. Consiliul Judeţean Neamţ nedreptăţeşte total instituţiile din teritoriu în avantajul celor din Piatra Neamţ, fenomen prezent, de altfel, pe tot parcursul ultimilor ani. În acest fe, a fost firesc să se reducă trei posturi la Muzeul de Istorie din Roman în anul 1998, precum şi insistenţa cu care s-a

www.cimec.ro

95

luptat, la începutul acestui an pentru a înceta contractele şi convenţiile aprobate de Consiliul de Administraţie al Muzeului, într-o manieră ce nu concordă cu respectul faţă de munca deosebită a unor oameni, care au lucrat o viaţă întreagă pentru crearea acestor unităţi şi dezvoltarea lor pornind de la zero. N-am auzit să fi existat un control al statelor de funcţii la toate unităţile din judeţ privind mişcările de personal, în cursul anului 1998 şi 1999, decât la Roman. Era firesc printr-o analiză competentă, să se cunoască realitatea în aceste muzee, pornind de la patrimoniu, numărul de posturi necesare, curăţirea acestor unităţi de cultură de oameni care în decurs de zeci de ani nu au adus nici o contribuţie la îmbogăţirea patrimoniului (lucru uşor de realizat dacă se consultă, măcar, registrele de inventar) şi abia după aceea să se hotărască în ce măsură poate fi administrată, de la 50 km, o unitate compusă din trei muzee, cu un patrimoniu cel puţin tot atât de bogat ca acel din Piatra Neamţ. În acest context doresc să vă informez că nicăieri în tară nu există o asemenea organizare, decât acolo unde sunt unităţi prea mici – cu unu-doi oameni şi un patrimoniu de câteva zeci de piese. Pot aminti spre informare, că toate muzeele din Moldova sunt de sine stătătoare – Fălticeni, Suceava, Vatra Dornei, Dorohoi, Huşi, Tecuci, Bârlad. Acesta din urmă are exact acelaşi statut cu cel din Roman, este unitate de interes judeţean care aparţine Consiliului Judeţean Vaslui. În ţară sunt mai multe muzee care aparţin consiliilor judeţene fără să fie reşedinţă de judeţ (Caransebeş). După cum sunt oraşe, de pildă Bacău, Iaşi, Galaţi, Focşani unde sunt câte trei-patru muzee de sine stătătoare. Decapitarea Muzeului din Roman înainte de a se face împărţirea bugetului pe 1999 este o măsură – dictat, întrucât, alături de celelalte unităţi de cultură judeţene, se putea face şi la această unitate o reducere de posturi în acelaşi raport cu celelalte, lăsând în aşa fel posibilitatea ca această reducere conjuncturală să aibă ca suport o realitate legată de munca ce trebuie depusă în funcţie de patrimoniul fiecărui muzeu, fără a da posibilitatea unor abuzuri ce se pot bănui în condiţiile în care pentru unii postul de muzeograf este echivalentul oricărei specialităţi – în aşa fel încât să ne trezim cu arheologi în posturi de artă plastică sau naturalişti în posturi de arheologi. Aprioric Muzeul din Roman, cu cele cinci posturi restructurate,se află într-o nouă situaţie, cu o diminuare de cel puţin 20% salariaţi decât celelalte instituţii culturale din Piatra Neamţ. Este de notorietate faptul că primarul municipiului Roman a refuzat să preia o unitate de cultură etalon pentru acest oraş, amintindu-ne de o situaţie similară, când la 1880 Primăria Romanului a refuzat ridicarea statuii lui Miron Costin, care acum se află în Iaşi, lângă Teatrul Naţional, deşi era realizată din prescripţie publică. În condiţiile în care această Hotărâre a fost luată fără o temeinică studiere a realităţilor precum şi în condiţiile în care cel mai abilitat for pentru a lua o asemenea măsură – Comisia de Cultură a Consiliului Judeţean Neamţ – nu a fost de acord cu ea, vă rugăm sa dispuneţi anularea ei şi găsirea unor soluţii mai aproape de realităţile de astăzi. În calitate de director al acestei unităţi şi fondator al ei, contribuţia mea la acest muzeu este de peste 95% din patrimoniu, nu puteam să nu iau atitudine faţă de acest abuz. Voi avea grijă ca istoria instituţiei să consemneze aceste nedreptăţi. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” Iată că m-am ţinut de cuvânt!

www.cimec.ro

96

Tot acum făceam un apel către Consiliul Local Roman prin care solicitam preluarea instituţiei noastre, la care, bineînţeles nu am primit nici un răspuns. Am apelat şi la bunele oficii ale domnului senator Radu Timofte, pentru a ne ajuta în rezolvarea acestei probleme, mai ales la nivel judeţean, pentru că era evident un abuz contrar tuturor situaţiilor din ţară, dar domnia sa nu a reuşit, mai bine de o lună de zile, să-l prindă la telefon pe domnul preşedinte Bobeanu...!!! După alte intervenţii scrise către Consiliul Judeţean, prin care ceream revizuirea Hotărârii din 26.02.1999, răspunsurile au venit negative, iar instituţia noastră a trecut din nou în situaţia unei unităţi fără buget, e adevărat nu în situaţia din 1978 – 1992 ci ca o secţie a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ; eu deveneam, totuşi, director adjunct al acestei instituţii judeţene. În noile condiţii, muzeele din Roman au devenit o anexă a celor din Piatra Neamţ, fără să aibă posibilităţi de organizare a unor manifestări de amploare, fără un buget propriu pe baza căruia să întreprindă acţiuni de întreţinere, de administrare şi valorificare a patrimoniului. Totul depinde de bunăvoinţa sau reavoinţa contabilităţii din Piatra Neamţ. În acest fel, în cei aproape opt ani de la desfiinţarea unităţii noastre nu s-a mai cumpărat nici o carte la biblioteca instituţiei, am beneficiat doar de câteva abonamente la reviste nesemnificative, am primit cu multă zgârcenie materiale de curăţenie sau materiale pentru laboratorul de restaurare, rechizite de birou – uneori eram întrebaţi ce facem cu hârtia de scris, pentru că cei de la Târgu Neamţ nu cer niciodată aşa ceva. Aceasta în condiţiile în care la Roman erau cinci doctoranzi. Nici până acum nu s-a putut realiza un abonament la internet pentru unităţile din Roman. Toate materialele ce privesc tehnica modernă au rămas din perioada 1992 – 1999 (calculator, xerox). În ultima vreme s-au mai adus câteva calculatoare vechi de la Piatra Neamţ fiind înlocuite acolo cu altele noi. Tot acum s-a trimis şi un xerox vechi care a fost înlocuit de unul nou cumpărat pentru Piatra Neamţ. În rest nu s-a mai investit nimic la Roman, totul a rămas din perioada 1992 – 1999, perioadă ce poate fi considerată, o spunem din nou, cea mai fericită din istoria unităţii. Din punctul de vedere al acţiunilor culturale de anvergură, trebuie să consemnăm desfăşurarea unei sesiuni de comunicări a Complexului la Roman, cu prilejul deschiderii expoziţiei „Două Milenii de Creştinism” realizată de câteva muzee din tară în anul 2000. După doi ani de frig la clădirea din strada Cuza Vodă, nr. 36 (Palatul Nevruzzi) s-a realizat introducerea încălzirii centrale proprii iar la clădirea veche s-a alocat o sumă mai mare pentru reparaţiile la acoperiş. Sunt doar câteva din eforturile bugetare ale Complexului pentru muzeele din Roman. Trebuie să recunosc faptul că dl. director Gh. Dumitroaia a fost un bun prieten al muzeelor din Roman, ajutând ca la Roman să se desfăşoare o activitate destul de bogată, mai ales cu mijloacele locale pe care colectivul din Roman a reuşit să le atragă, prin sponsorizarea multor acţiuni culturale. Personal, pot spune că nu au existat iniţiative romaşcane care să fie stopate de către Complexul Muzeal, mai ales dacă nu presupuneau fonduri de la bugetul Complexului. Şantierele arheologice au fost, în fiecare an, subvenţionate cu fondurile necesare. O singură situaţie, de neînţeles, a constituit-o problema autoutilitarei, a cărei poveste este necesar să o prezint. Ea este legată de o necesitate permanentă, mai ales în rezolvarea problemelor de transport de materiale de la şantierele arheologice, expoziţii itinerante sau temporare etc. Eforturile personale în rezolvarea acestor probleme s-au văzut şi din relaţiile cu multe unităţi şcolare sau economice din oraşul Roman, evocate. În concluzie, procurarea unui mijloc de transport a fost un mare vis al muzeului nostru. În 1978 Complexul Muzeal Judeţean Neamţ a fost dotat cu un ARO, care să deservească toate muzeele din judeţul Neamţ. Spiritul deloc colegial, hapsân, al conducerii Complexului nu a permis folosirea lui de către muzeul din Roman. În acest fel, odată deveniţi unitate bugetară de sine stătătoare, cu personalitate juridică am început o munca de lămurire pe

www.cimec.ro

97

toate planurile, la Consiliul Judeţean, la Minister, pentru fonduri şi aprobări, care au dus la procurarea unei autoutilitare Dacia, în anul 1995. Era una din marile noastre realizări. După anul 1999, această maşină a început să devină pentru Complexul Muzeal Neamţ o obsesie, mai ales că era mai nouă şi mai bine întreţinută, faţă de cele două pe care le avea Muzeul din Piatra Neamţ. Primele probleme au început să apară în legătură cu combustibilul, care trebuia să fie restricţionat pentru că acum, fiind o singură unitate se observa un consum mai mare faţă de perioada de dinainte. Cel care rezolva, într-un fel problema era tot domnul director Gh. Dumitroaia, care, din colegialitate, renunţa la un număr de bonuri din cota pe instituţie, în favoarea Romanului. Şi în acest context, eram mulţumiţi să procurăm deseori benzină din fonduri personale, numai să ne putem realiza problemele de transport. Dar situaţia devenea din ce în ce mai stânjenitoare deoarece cele două autoturisme de la Complex, fiind mai vechi, nu făceau faţă pretenţiilor conducerii, tânjind, tot mai mult, la maşina noastră. Era destul de jenant, dar, după multe atenţionări colegiale, a apărut o ocazie oficială pe care a speculat-o cum se cuvine conducerea instituţiei. În anul 2001 în baza unei dispoziţii, adică O.G. numărul 80/01.09.2001, care prevedea reducerea cu 25% a parcului auto din instituţiile publice, Complexul Muzeal dă Decizia nr. 36 din 19.10.2001, prin care din cele trei autoturisme se reducea una şi aceea era una de la Roman. În acest fel autoutilitara de la Roman se transfera la Piatra Neamţ, postul de şofer era transformat în muncitor calificat. După părerea noastră autoutilitara nu făcea parte din reducere, deoarece avea un regim aparte faţă de celelalte, deoarece era legată nu numai de transport persoane ci şi materiale. Cum era şi firesc, a început lupta pentru apărarea intereselor Muzeului din Roman, care considera această hotărâre o mare nedreptate. Prima reacţie a fost un referat către preşedintele Consiliului Judeţean – acelaşi care a hotărât desfiinţarea noastră ca unitate de sine stătătoare. „DOMNULE PREŞEDINTE, Subsemnatul, Ursachi I. Vasile, cercetător gr. I la Muzeul de Istorie din Roman, director adjunct la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, rog să binevoiţi a aproba reevaluarea deciziei privitoare la aplicarea prevederilor art. 5 din O.G. nr. 80/01.09.2001, legată de reducerea parcului auto din instituţiile publice cu 25%, în legătură cu trecerea în conservare a autoutilitarei Dacia 1309 cu nr. de înmatriculare NT-02-MYR, aflată în inventarul Muzeului de Istorie din Roman, considerând-o abuzivă şi părtinitoare. Menţionez că procurarea, în anul 1995, a autoutilitarei Dacia 1309 de către Muzeul de Istorie din Roman, a avut motive bazate pe satisfacerea necesităţilor de ordin economic, ştiinţific şi cultural al unităţilor din Roman,deoarece atât în oraş, cu cele şase clădiri şi un mare depozit la Primărie, dispersate pe o rază de 3 km2, cât şi în afară, cu şantierele arheologice ale instituţiei noastre, care se află la 10, 15 sau 35 de km de oraşul Roman sau unele instituţii sau unităţi economice cu care avem legături de natură culturală sau de sponsorizare, care se află la 7 – 8 km de oraş, susţin aceasta. Deplasarea aproape zilnică a multor materiale arheologice sau de altă natură, de la depozite, precum cel de la Primărie sau la clădirea veche a Muzeului de Ştiinţe Naturale, la sediu pentru marcare, inventariere, cercetare sau restaurare şi ducându-le apoi la locul de depozitare, întreţinerea permanentă a celor 5 clădiri unde periodic se pot întâmpla diferite intervenţii pentru reparaţii, care necesită transportul de materiale, reparaţii curente, care presupun aducerea de nisip sau prundiş şi diverse alte activităţi gospodăreşti sau culturale, presupun existenţa unui mijloc de transport. Organizarea de expoziţii temporare, necesită, de asemenea, un mijloc de transport, atât pentru oraş cât şi pentru muzeele din zona cu care se fac aceste colaborări, întrucât muzeele din Roman au fost şi sunt în colaborare, de acest fel, cu toate muzeele din Moldova, organizând, în decursul timpului multe expoziţii cu caracter zonal, la care contribuţia noastră a fost substanţială. Multe din aceste expoziţii au fost deschise şi în afara graniţelor ţării. Tot atât de important este şi faptul că Muzeul nostru, prin aria geografică pe care o reprezintă şi prin muzeografii pe care îi are, trebuie să acţioneze prompt la orice descoperire întâmplătoare, la care intervenţia arheologilor este absolut necesară şi mai ales făcută la timp. Multe alte fapte presupun existenţa unui mijloc de transport la Roman.

www.cimec.ro

98

La toate cele enumerate, transformarea, în anul 1998, în secţie a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, muzeului din Roman i s-au adăugat noi sarcini, printre care cele privitoare la aducerea salariului, de două ori pe lună, de la Piatra-Neamţ, precum şi alte sarcini gospodăreşti, care presupun circa 3 drumuri pe lună la reşedinţa de judeţ la o cotă de benzină ce nu a depăşit, în toţi aceşti 3 ani, 50 – 60 de litri pe lună. Experienţa celor 28 – 30 de ani, de când există Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, a arătat că niciodată maşina de la Piatra-Neamţ nu a asigurat transporturi la Roman. Cele câteva zeci de camioane cu materiale arheologice aduse de pe şantierele Muzeului din Roman au fost aduse cu mijloace de transport căpătate prin relaţii personale şi mai ales prin multe servicii personale făcute la diferite instituţii sau întreprinderi din oraş. Trebuie să recunoaştem că administrarea unor unităţi muzeale cu un patrimoniu bogat nu poate fi administrat, cu eficienţă, de la 50 de km. De altfel e singurul muzeu de asemenea mărime din toată ţara. Până la apariţia O.G. nr. 80/1 sept. 2001 la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ existau trei maşini – două la Piatra-Neamţ şi una la Roman. Prin calculul de reducere cu 25% s-a ajuns ca autoutilitara de la Roman să dispară (deci o reducere pe unitate cu 100%) şi celelalte două să rămână la Piatra-Neamţ. Dacă acest lucru s-ar face la personalul din muzee, noi am dispărea ca unitate. Refuz să cred că reducerea a fost făcută cu bune intenţii, deoarece, în loc să se facă o reducere la combustibili sau să se execute transporturi la Piatra-Neamţ, două săptămâni de către maşina de la Roman şi două săptămâni la Roman (ar fi o reducere de 50%), aşa cum am propus dlui director Gh. Dumitroaia noi am fost excluşi definitiv de la ceea ce, practic, avem nevoie pentru bunul mers al instituţiei noastre. Prin aceasta dovedindu-se, încă o dată, că ne păstrăm poziţia de „oaia neagră” a judeţului Neamţ. Deşi speranţele mele într-o justă hotărâre sunt minime, consider că era de datoria mea să fac această intervenţie la Dv. şi nu exclud ca acele câteva procente de speranţă să aducă muzeelor din Roman dreptatea pe care o aşteaptă din partea Consiliului Judeţean, care trebuie să fie, după părerea mea, părinte şi pentru Roman, aşa cum este pentru Piatra-Neamţ. 24.10.2001, Dr. V. Ursachi Răspunsul a fost negativ. A urmat o dispută cu conducerea Complexului Muzeal. Eu solicitam dlui director, în situaţia în care reducerea unui autoturism din trei să se facă echitabil, în sensul că 15 zile din lună autoutilitara noastră să rămână la Roman, urmând ca cealaltă jumătate de lună să meargă la Piatra Neamţ, alături de cealaltă care rămânea. Solicitam aceasta deoarece consideram că activitatea celor trei muzee din Roman reprezenta cel puţin ¼ din activitatea muzeistică din judeţul Neamţ. Dar cu o inexplicabilă dorinţă de acaparare a tot ce înseamnă putere economică, dl director Gh. Dumitroaia, nu a acceptat; în decizia dată accepta totuşi deservirea muzeelor din Roman, doar cinci zile pe lună, lucru care nu s-a întâmplat. În cei 7 ani de când am trecut la Complex, la Roman nu a fost dată o maşină decât într-o singură zi, când a adus de la Iaşi, în 2006, expoziţia „Obiecte de podoabă din sec. IV d. Hr.”. Mai mult, ca o sfidare la cererea noastră a trimis nouă, probabil şi la Consiliul Judeţean următoarea adresă, cu argumentele care justifică Decizia. „COMPLEXUL MUZEAL JUDEŢEAN NEAMŢ DECIZIA nr. 36 din 19 octombrie 2001 Directorul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ; Având în vedere prevederile articolului 5 din O.G. nr.80/01 sept. 2001, cu privire la reducerea parcului auto din instituţiile publice cu minim 25%;

www.cimec.ro

99

Ţinând cont de specificul, volumul de muncă şi rezultatele financiare ale unităţilor muzeale componente, cât şi de serviciile care trebuie asigurate prin administraţia centrală a instituţiei; Luând în consideraţie precizările conducerii Consiliului Judeţean Neamţ pe adresa nr. 868/16 oct. 2001 şi Hotărârea Consiliului de Administraţie din 19 octombrie a.c.; DECIDE: Art. 1 La data de 22 octombrie 2001, autoturismul Dacia cu numărul de înmatriculare NT-02-MYR, aflat în inventarul Muzeului de Istorie Roman trece în conservare, urmând a fi valorificat potrivit dispoziţiilor legale, puse în aplicare de către ordonatorul principal de credite; Art. 2 La aceeaşi dată documentele însoţitoare ale autoturismului menţionat (carte de identitate, poliţa de asigurare, foile de parcurs) vor fi predate către administraţia C.M.J. Neamţ; Art. 3 De la data de 22 octombrie 2001 salariatul Sîlică Vasile va funcţiona în cadrul Muzeului de Istorie Roman ca muncitor, urmând să îndeplinească alte atribuţiuni, în conformitate cu pregătirea profesională şi nevoile unităţii; Art. 4 Deservirea muzeelor din municipiul Roman cu mijloace auto va fi asigurată prin maşinile de la Piatra Neamţ, câte 5 zile pe lună (pentru transmitere salarii şi consumabile, transport materiale arheologice şi expoziţii), în cazuri justificate putând fi asigurate şi alte servicii; Art. 5 Domnul director adjunct dr. Vasile Ursachi, şoferul Sîlică Vasile şi contabilul şef al C.M.J. Neamţ sunt răspunzători de ducerea la îndeplinire a celor ce decurg din prezenta decizie. DIRECTOR, Dr. Gheorghe Dumitroaia” „Argumente ce justifică punerea în aplicare a Deciziei nr. 36/19.10.2001 1) Numărul unităţilor muzeale: la Roman - 3 restul judeţului - 12 2) Numărul salariaţilor: la Roman - 33 restul judeţului - 78; 3) Numărul vizitatorilor din muzee: în 2000: la Roman - 7394 restul muzeelor - 87890 în 2001 (până la 30.09) la Roman - 6226 restul muzeelor - 77554; 4) Sume încasate în 2000: la Roman - 9337000 lei restul muzeelor - 427715121 lei în 2001 (până la 30.09) la Roman - 22218000 lei restul muzeelor – 568701000 lei; 5)Activităţi cultural-ştiinţifice (după proiectul de program): Roman - min. 8 restul muzeelor - min. 27; 6) Numărul şantierelor arheologice deservite: Roman - Brad, Săbăoani Piatra-Neamţ – Poduri, Borşeni, Lunca, Costişa, Siliştea; 7) Asigurarea îndrumării în perioada mai-septembrie la obiectivele foarte vizitate (Cetatea Neamţ şi Casa Creangă); 8) Serviciul administrativ, care asigură aprovizionarea cu materiale de uz curent (curăţenie, întreţinere, reparaţii, dotări standuri, cărţi şi bilete), mânuirea valorilor, control financiar, verificări şi îndrumare, în special către muzeele care aduc venituri substanţiale (altele decât cele din Roman) se află la Piatra Neamţ.

www.cimec.ro

100

Nu poate fi vorba, deci, de o egalitate, în ceea ce priveşte activitatea celor două „părţi”: Roman şi restul muzeelor din judeţ.” Pentru a vedea cât de slabe sunt argumentele invocate, este necesar să comentăm sumar câteva din ele. Din punct de vedere al numărului unităţilor muzeale se vede clar că cele din Roman reprezintă cel puţin ¼. Deşi nu se compară, cu excepţia Muzeului de Ştiinţe Naturale şi de Istorie şi Arta din Piatra Neamţ, celelalte unităţi din judeţ cu cele din Roman, ca număr de salariaţi reprezintă o treime; numărul de vizitatori nu depinde de transport, în cazul acesta muzeele din Târgu Neamţ ar trebui să aibă toate mijloacele de transport. La fel şi în ceea ce priveşte numărul vizitatorilor. Nu este legat de mijloacele de transport nici suma încasată din vânzarea biletelor. Dacă analizam veniturile din bilete vom vedea că situaţia de la muzeele din Piatra Neamţ nu este mai fericită; raportată la numărul de salariaţi, este mai edificatoare. Se ştie că cele două unităţi din Târgu Neamţ aduc veniturile cele mai mari. În ceea ce priveşte numărul şantierelor arheologice, unde nu s-au pus la socoteală şantierele de la Traian, Gâdinţi şi mai ales la Roman, reprezentăm cel puţin ½ din şantiere. Cât priveşte serviciul administrativ, cu cele înşirate în „argumente” sunt mai mult pe hârtie – în control se vine doar o dată pe an, iar aprovizionarea sau ridicarea salariilor se face cu mijloacele proprii de transport. Şi ca să se vadă cât de „pretenţioşi” suntem noi, cei de la Roman, se invocă faptul că am cerut o „egalitate” cu toate muzeele din judeţ. Nu s-a pus problema, niciodată, de a se compara muzeele în felul în care este vehiculat în „argumente”. Fiecare succes al Romanului a fost obţinut cu mare greutate şi prin munca asiduă – inclusiv cumpărarea autoturismului. Şantierele arheologice, volumul de piese aduse şi prelucrate în instituţie, precum şi îmbogăţirea permanentă a patrimoniului este o dovadă a activităţii continue desfăşurată, pentru a constitui un motiv de a solicita măcar 50% din folosirea propriului autoturism, care trebuia să rămână la Roman. Am suficientă experienţă să-mi dau seama ce face fiecare instituţie muzeală sau chiar fiecare salariat din aceste unităţi, ca să susţin această cerere absolut justificată. Este un prea dominator şi nesănătos act, un adevărat abuz, pentru care mi-am exprimat părerea în Consiliul de Administraţie – este „bila neagră” pentru domnul director şi mai ales pentru ceea ce înseamnă prietenie şi respect. Regret. Referatul către domnul preşedinte al consiliului judeţean Neamţ a fost trimis în copie la Comisia pentru Cultură şi la Prefectura judeţului Neamţ. Nu am primit răspuns decât de la dl. subprefect Valentin Dănăilă, care după cele relatate, se vede că nu a fost bine informat, autoutilitara a fost luată de la Muzeul din Roman şi nu cumpărată pentru a ni se da nouă. Lehamitea la acest tip de argumente şi la abuzurile care se făceau, m-au hotărât să-mi cumpăr un autoturism personal pentru a contracara această situaţie. Cu ajutorul unor împrumuturi am

www.cimec.ro

101

procurat o Dacia Break pe care am pus-o la dispoziţia instituţiei. Am folosit, e adevărat, şoferul transformat în muncitor calificat. Din cei peste 70.000 km pe care i-am făcut cu acest autoturism, pentru acţiunile personale nu am parcurs decât cel mult 3000 de km. Este adevărat că pentru deplasarea la şedinţele de la Piatra Neamţ, am primit de la dl director, iniţial, bonuri de benzină, iar mai târziu s-a decontat fiecare transport, plătindu-se c/val. benzinei pe distanţa Roman – Piatra Neamţ. Acest lucru se întâmplă şi acum, pentru transportul materialelor de curăţenie, când se cumpără la Piatra Neamţ, şi pentru participarea dlui. Adrian Ciobanu la Consiliul de Administraţie sau pentru aducerea salariaţilor. În rest, cele două autoturisme sunt la dispoziţia doar a conducerii Complexului Muzeal Judeţean. În acest fel credeam că treburile merg foarte bine şi lumea este mulţumită. Despre această „mulţumire” am încercat şi eu să vorbesc în câteva rânduri, dar mi s-a reproşat că nu am nici o calitate să mă interesez. Poate aşa o fi, dar instituţia în care mi-am lăsat 50 de ani din viaţă nu-mi poate fi indiferentă. Nu am putut astfel după o tăcere de doi ani să nu vin cu o rugăminte către dl director Gh. Dumitroaia. Încă mai aştept un răspuns favorabil. Nu pot să fiu indiferent la faptul că toate posturile cu grad mare de salarizare au fost transferate la Piatra Neamţ şi acum cu greu cei din Roman mai pot prinde un post de grad I sau IA; nu pot să cred că este normal ca postul de cercetător, primul obţinut în judeţul Neamţ şi chiar în muzeele din Moldova, să fie luat la Piatra Neamţ, în timp ce la Roman sunt patru doctoranzi. Din acest punct de vedere intervenţia mea a fost oarecum tardivă deoarece nu credeam că la rugămintea de a rămâne măcar câteva luni, până la data când se fac de obicei noile împărţiri de salarii de merit sau gradaţii, respectiv în luna mai, să fiu refuzat cunoscându-se şi faptul că era iminentă o reducere a posturilor vacante la începutul anului 2005. Era ca o pedeapsă, după 47 de ani de muncă, care mi se aplica nu numai pentru faptul că peste 95% din patrimoniul muzeului din Roman este legat direct de activitatea mea, ci şi pentru necesitatea, în asemenea caz, de a rămâne, pentru binele instituţiei în primul rând, să valorific acest material, în condiţiile în care încă nu este format un colectiv care să poată face faţă acestui program. Chiar dacă sunt lipsit de modestie, pot spune, din acest punct de vedere, că nu am un egal în ţară, care, mai ales în condiţiile arătate, să realizeze o asemenea performanţă. Sunt totuşi ctitorul acestei instituţii. Patrimoniul adunat este nu numai concludent ci, şi controlabil, uşor de verificat. Este de înţeles poate pentru cei care au venit la muzee gata formate, cu patrimoniul bogat şi care nu se regăsesc prea mult în acest proces. Cu bugete bune este uşor să realizezi multe, mai ales acţiuni răsunătoare. Şi din acest punct de vedere sunt oarecum mulţumit că în toată perioada cât am ţinut administrativ de Piatra Neamţ nu am primit nici o distincţie şi nici o facilitate de a-mi fi publicată o carte de către Complexul Muzeal Neamţ sau Inspectoratul pentru Cultură. Am rămas cu un contract semnat pe anul 2005 şi cu o promisiune de a mi se publica un volum în anul 2006, neonorate. Nici nu mai am nevoie. Totuşi mi s-a lăsat posibilitatea de a lucra, mai departe, în micul meu birou pe care l-am avut timp de mai bine de 47 de ani. Dar, după materialul care aşteaptă să fie inventariat, sunt fericit că încă nu am egal în munca ce o desfăşor la această instituţie. Sunt de asemenea, mulţumit că în curând se apropie doi ani de când un colectiv de cinci oameni lucrează la preluarea inventarului arheologic şi va mai dura încă mult timp până la terminarea acestui proces. Acelaşi lucru şi pentru harnicii noştri restauratori, care în tot acest timp au fost „alimentaţi” cu materiale pentru restaurare, graţie muncii mele de prelucrare a rezultatelor de pe şantierele arheologice. Totul este legat de cantitatea şi calitatea pieselor ce constituie patrimoniul muzeului, care la 50 de ani, de la opt piese a ajuns la peste 250000. Cu stupoare am aflat zilele trecute, că la Piatra Neamţ - respectiv Complexul Muzeal Judeţean - lucrează încă, mai mulţi pensionari, ba, mai mult, sunt pensionari din alte judeţe, reîncadraţi la această instituţie. Să fi făcut eu atâta rău Complexului din Piatra Neamţ că nu am putut fi reîncadrat măcar trei ani până la împlinirea celor 50 de când lucrez la această instituţie? Este greu să înţeleg, mai ales că necesitatea prezenţei mele la Muzeul din Roman este reclamată de valorificarea propriilor cercetări, unde doar eu pot aduce cele mai pertinente contribuţii. Totul este o ruşinoasă pedeapsă pe care nu o meritam. Am suficiente exemple din ţară (Bârlad, Iaşi, Braşov, Tulcea) care să dovedească nedreptatea ce mi s-a făcut. S-a contat pe pasiunea mea pentru arheologie şi pentru Muzeul de Istorie

www.cimec.ro

102

din Roman, pentru care, este adevărat, că pot munci şi fără un salariu. Dar, este nedrept să fiu tratat în acest fel, în condiţiile pensiilor de acum, mai ales că valorificarea ştiinţifico-muzeistică a importantului patrimoniu de la Roman, implică şi acţiuni care cer bani, nu numai muncă. Atâta vreme cât nu vom avea un buget propriu, pe baza căruia să ne organizăm activitatea, vom fi la discreţia a doi oameni – directorul Complexului şi contabilul şef, care, omeneşte vorbind, este greu să fie echidistant faţă de toate unităţile care compun acest conglomerat de instituţii, total anacronic. Din acest punct de vedere este concludent faptul că în cei aproape opt ani de când suntem din nou în Complex, Muzeul din Roman nu a mai organizat nici o acţiune de amploare, comparativ cu perioada anterioară. Toate acţiunile noastre nu au beneficiat de nici o alocaţie financiară în aceşti ani; doar relaţiile noastre cu sponsorii din oraş sau unele alocaţii de la Ministerul Culturii pentru cercetările arheologice au putut ţine pasul cu unele realizări ale noastre. Este adevărat, însă, că şantierele arheologice au fost alimentate cu fonduri de la judeţ, după cum unele reparaţii, cum ar fi acoperişul la clădirea de pe strada Cuza Vodă, nr.19 şi apoi introducerea încălzirii centrale şi instalaţia electrică la clădirea care adăposteşte expoziţia de bază au fost realizate cu fondurile aceleiaşi instituţii. Aceste lucrări erau însă impuse de degradarea construcţiei şi lipsa totală a încălzirii la sediul expoziţiei de bază, când, timp de doi ani, a stat fără căldură şi cu o permanentă grijă faţă de o instalaţie electrică subdimensionată. Să dea Dumnezeu să fie mai bine! O ultimă informaţie după Sesiunea de Rapoarte a Cercetărilor Arheologice din campania anului 2006 avea să ne întristeze şi mai mult. Este pentru prima dată când Muzeul din Roman, ca entitate, lipseşte din programul acestei reuniuni ştiinţifice, singurul şantier arheologic al instituţiei noastre apare la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, fără altă explicaţie. Deci se anulează orice apartenenţă la un muzeu bine cunoscut până acum în ţară, cu o bogată activitate ştiinţifică. Un lucru asemănător s-a întâmplat cu colecţiile muzeului din Târgu Neamţ, de unde au fost luate cele mai reprezentative piese adunate cu multă râvnă şi pasiune de către un împătimit ca profesorul D. Constantinescu sau alţi conducători ai acestei instituţii, punându-se în loc piese străine de zonă, realizând un muzeu mai mult meşteşugăresc, cu iz comercial; cui serveşte acest lucru? O instituţie de dimensiunile noastre poate fi recunoscută şi apreciată, chiar dacă în colecţiile ei are măcar unul sau doar câteva piese de mare valoare. De ce să fie sărăcite prin abuz? Practica acaparării abuzive am dezavuat-o din totdeauna, luând atitudine făţişă chiar în epoca abuzurilor, când au fost desfiinţate multe muzee şcolare sau săteşti, ignorând frumoasele iniţiative şi pasiuni ale profesorilor sau colecţionarilor particulari. Dacă lucrurile erau normale, fireşti, astăzi puteam avea câteva tezaure, ca cele de la Buruieneşti, Bâra etc. strâns legate de zona Romanului. Plăţile efectuate pentru dobândirea lor au fost din banii Complexului, deci şi ai muzeului din Roman. Este o dovadă a faptului că acest conglomerat muzeal a fost făcut în interesul Muzeului din Piatra Neamţ. Şi, ca să revenim la momentul actual, sărbătorirea celor 50 de ani au pe antet doar Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, nu şi Muzeul de Istorie din Roman. Încă un motiv de mulţumire! Legat de entitatea unităţilor din Complex trebuie să amintim şi faptul că la deschiderea Muzeului de Artă Cucuteniană de la P. Neamţ a apărut o carte sau un ghid, în care sunt prezentate toate muzeele care participă cu obiecte la această primă expoziţie. Muzeul din Roman deşi prezent cu marele tezaur de la Brad, cu peste 480 de piese, nu este trecut printre expozanţi. Instituţia noastră a fost înglobată, probabil, la denumirea de Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Din acest punct de vedere ar trebui să se ştie că acest Complex este o organizare administrativă şi nicidecum patrimonială; entitatea fiecărei unităţi trebuie marcată distinct. Faptul că acest important tezaur nu a fost readus în vitrinele unei prestigioase şi unice expoziţii – Situl arheologic de la Brad - nici măcar la împlinirea celor 50 de ani de la înfiinţarea Muzeului din Roman, este o dovadă de lipsă de respect faţă de proprietarul acestui tezaur, deşi, împrumutul a depăşit cu mult cele şase luni prevăzute în procesul-verbal. Mai mult, este amintită participarea acestui tezaur la o expoziţie internaţională-în Elveţia, fără acordul instituţiei deţinătoare, şi, probabil va fi expus sub acelaşi nume de proprietar.

www.cimec.ro

103

Sunt multe lucruri care trebuie puse la punct. Aceste mici incidente pot duce la derapaje şi mai mari, care pot afecta bunul mers al instituţiilor muzeale din judeţul Neamţ. Folosirea abuzivă sau discreţionară a fondurilor alocate pentru toate muzeele din judeţ în interesul doar a unor muzee sau chiar persoane, pot ieşi la iveală în condiţiile unor verificări amănunţite, provocate de unele nemulţumiri. În orice caz, un statut bine pus la punct al funcţionării Complexului şi unităţilor care îl compun este necesar şi chiar obligatoriu. Contrar nemulţumirilor noastre, trebuie să remarcăm totala disponibilitate a conducerii Complexului, şi mai ales, a Dlui. Director Gh. Dumitroaia, faţă de organizarea sărbătoririi celor 50 de ani de existenţă a Muzeului de Istorie din Roman. Ocupându-se în mod direct de toate problemele organizatorice, şi, mai ales, de alocarea unor fonduri substanţiale, Dl. Director a reuşit să întreacă toate aşteptările noastre. În final, a realizat o activitate demnă de toate aprecierele nu numai ale noastre, ci şi ale numeroşilor invitaţi sau romaşcani, care şi-au exprimat părearea. Totul a fost în limitele unei adevărate sărbători jubiliare, dar şi cu o încărcătură ştiinţifică de valoarea celor organizate la P. Neamţ sau la alte muzee din ţară. Personal am rămas mulţumit, şi, mai ales, surprins de contradicţia dintre felul cum am fost tratat la această sărbătoare şi tratamentul din zilele scoaterii la pensie şi perioada care a urmat, când au fost perturbate o serie de reguli administrative la Muzeul din Roman, care au dus la unele situaţii neplăcute pentru bunul mers al instituţiei. Este posibil ca prietenia noastră dintotdeauna să fi revenit. Dar acest lucru nu mă împiedică să-mi susţin punctul de vedere şi, mai ales, să exprim adevărul, indiferent de relaţiile personale, aşa cum am făcut-o întotdeauna, chiar în condiţii mai grele, cum au fost cele din perioada de dinainte de 1989. Personal, mulţumesc pentru tot! Nu am înţeles, totuşi, de ce forul nostru reprezentativ la nivel de judeţ, respectiv, Direcţia pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural nu a trimis nici un reprezentant la acest jubileu al unei unităţi de cultură, care a fost întotdeauna un frumos exemplu de muncă şi corectitudine. Numai şi pentru faptul că în domeniul ocrotirii monumentelor de artă, arhitectură sau istorice, în cei 50 de ani, am colaborat cu toată dăruirea la toate acţiunile întreprinse pentru cunoaşterea şi mai ales pentru evidenţa lor. Mai puţin, evident, pentru micşorarea numărului de monumente în lista naţională, cu care nu am fost de acord, dar care au dus, nu ştim din ce motive, la regretabila performanţă de a fi singurul judeţ din România, care în ultimii ani, şi-a micşorat numărul acestor monumente, în timp ce toate judeţele şi le-a mărit. Din acest punct de vedere credem că Direcţia pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural şi-a pus semnătura şi pe documentul care a dus la dărâmarea, foarte recentă, a primei şcoli din Roman, construită la începutul secolului al XIX-lea de către Vornicul Done, acelaşi care cumpărase, tot în acel timp, casa care îi poartă numele, construită la sfârşitul secolului al XVIII-lea, cunoscută astăzi mai mult sub denumirea de „Casa Celibidache”, în care s-a născut şi a locuit o perioadă, marele muzician de renume mondial, monument care se află într-o regretabilă stare de degradare. Această declasificare a monumentului era trâmbiţată ca un mare succes, la televiziunea locală, de către arhitectul şef al Primăriei Roman, nimeni altul decât fostul student al renumitului profesor arhitect Grigore Ionescu (Grig), care a luptat, cu mult succes, pentru păstrarea şi restaurarea multor monumente istorice şi de arhitectură din România. Poate că Muzeul din Roman merita, aşa cum a făcut-o Consiliul Judeţean, măcar o Diplomă, care nici nu ar fi costat prea mult. Sperăm că acest lucru va fi realizat la 75 sau 100 sde ani!

www.cimec.ro

104

CAPITOLUL II - PATRIMONIUL, CERCETAREA, RESTAURAREA

Încadrat cu un număr restrâns de muzeografi, încă de la înfiinţare s-a pus problema constituirii unui patrimoniu care să asigure, mai întâi, deschiderea unei expoziţii de bază. Cum cele opt piese existente la 1 sept. 1957 nu puteau constitui un fond expoziţional, indiferent de valoarea lor, singura alternativă era începerea unor investigaţii de teren pentru descoperirea şi cercetarea unor staţiuni arheologice în zonă, depistarea unor eventuale mărturii istorice existente la particulari şi colecţionarea unor piese etnografice, care mai existau în satele din jur. Ca singur angajat al Muzeului şi cu sprijinul soţiei mele, care va fi încadrată cu trei luni mai târziu, la 9 dec. 1957, am început primele investigaţii de teren. Ajutat de un inimos profesor de istorie din satul Porceşti (Moldoveni) d-l Constantin Ciocan, descopeream în aceeaşi toamnă o aşezare din sec. II – III d.Hr., la locul denumit de localnici Dealul Gabăra, care ţinea de comuna amintită. Cu sprijinul Muzeului Regional, condus de I. Antonescu, am început săpăturile în această aşezare. Cum rezultatele au fost modeste am renunţat la săpătură, hotărâre luată şi la îndemnul marelui arheolog Vladimir Dumitrescu, care a venit pe şantier. Surpriza avea să vină la câteva săptămâni, când arăturile de toamnă aveau să scoată la lumină, la doar 500 m N de locul unde am efectuat săpătura, două morminte de incineraţie, datate în aceeaşi perioadă cu cele descoperite în sondajul nostru. Rămas, de data aceasta singur, deschizând o secţiune de câţiva metri pătraţi, aveam să scot la lumină, în câteva zile, 13 morminte de incineraţie din sec. II – III d.Hr. Aceasta a constituit începutul cercetării unui important obiectiv arheologic din zona Romanului, care a şi constituit prima sursă de încropire a unui patrimoniu, care a stat la baza primei expoziţii de bază. Aşa a început formarea patrimoniului instituţiei noastre, care a crescut pe măsură ce s-au deschis noi şantiere arheologice. Achiziţiile de bunuri etnografice a constituit, încă de la început, un mod de a realiza un fond pentru o viitoare secţie de etnografie. Impulsul a fost dat de faptul că în anii 1956 – 1957 am participat, în cadrul Grupului de Cercetări Complexe de la Şantierul Hidrocentralei de la Bicaz, al Academiei Române, la strângerea materialelor etnografice de pe Valea Bistriţei, pentru un muzeu al acestei zone. Cu prilejul participării noastre (Ursachi Minodora şi Ursachi Vasile) la această campanie din 1957 am adus şi pentru Muzeul din Roman câteva obiecte, în special din lemn. Tot acum am început şi depistarea unor bunuri de această natură în zona etnografică Roman, cea mai bogată fiind cea cu o populaţie catolică. Cum cetăţenii nu dădeau gratuit aceste bunuri, am fost nevoiţi să apelăm la achiziţii, obţinând sume, e adevărat foarte mici, pentru cumpărarea lor de la particulari. Odată cu aceasta am înfiinţat şi o Comisie de Achiziţii, pe lângă Muzeul de Istorie, care a asigurat câţiva ani, evaluarea obiectelor depistate pentru cumpărare. Cele mai multe piese au provenit din satele Pildeşti, Săbăoani, Cotu-Vameş, Trifeşti şi Roman, constând, mai ales în costume naţionale, sumane, ştergare şi piese de încălţăminte. Bani pentru acest tip de achiziţii au fost doar în primii doi ani – 1957 şi 1958.

CREŞTEREA COLECŢIILOR

Anul

Nr. de inventar Nr. piese Oservaţii

1957 1 - 15 15 1958 16 – 380 389 1959 390 – 2058 2120 1960 2059 – 2500 3000 1961 2501 – 4371 4500 1962 4372 – 4399 4958 1963 4400 – 5484 1964 5485 – 5899

www.cimec.ro

105

1965-1967 5900 – 6658 1968 6659 – 6774 5150 1969 6775 – 6794 5300 1970 6795 – 6836

1971-1974 6837 – 8323 1975 8324 – 8809 1976 8810 – 9135 70400 Au fost trecute în inv. piesele de la subsol 1977 9136 – 9391 70660 1978 9392 – 10277 71277 1979 10278 – 12962 1980 12963 – 14936 1981 14937 – 16.057 1982 16058 – 18.315 1983 18316 – 20673 1984 20674 – 21360 1985 21361 – 21738 92.523 1986 21739 – 21996 1987 21997 – 22098 1988 22099 – 22756

1989-1991 22757 – 24065 1992 24066 – 24373 1993 24374 – 24908 1994 24909 – 25064 1995 25065 – 26909 1996 26910 – 28144 172.485 Din care, 168.132, arheologie; 561, istorie 1997 28145 – 29844 188.010 1998 29845 – 31298 195.473 1999 31299 – 34083 205101 2000 34084 – 35048 206843 2001 35049 – 37460 223.751 2002 37461 – 39603 226.622 2003 39604 – 41221 245.626 2004 41222 – 41744 249.584 Din care 3125 tezaur 2005 41745 – 42751 249.880 2006 42755 – 43161 2007 43162 – 43255 250014

Îmbogăţirea patrimoniului ţinea, înainte de toate, de numărul de cercetători. În anul 1958 se încadra, cu jumătate de normă, d-l prof. I. Teştiban, care se ocupa în special de istoria oraşului Roman, mai târziu, în 1964 – 1965 aveau să vină încă doi arheologi – M. Brudiu şi D. Hordilă, aşa încât în anul 1969 aveam o colecţie demnă de invidiat. Tot acum înaintam un memoriu prin care ceream mai multe posturi: „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN M E M O R I U Muzeul de Istorie din Roman a fost înfiinţat în anul 1957 la 1 septembrie ca rezultat al procesului de dezvoltare culturală a ţării noastre şi are ca scop rezolvarea unor probleme legate de activitatea culturală şi ştiinţifică din această zonă geografică. Încadrat cu un număr destul de restrâns de cercetători, încă de la început a reuşit să-şi adune o colecţie destul de însemnată care a stat la baza expoziţiei de bază, vizitată în cei 12 ani de existenţă de sute de mii de vizitatori.

www.cimec.ro

106

Principalele probleme pe care le studiază sunt legate de creşterea colecţiilor muzeului cât şi de valorificarea trecutului istoric al zonei Romanului, aducând prin aceasta o contribuţie esenţială la rezolvarea unor probleme de istorie locală şi naţională. Schema muzeului este compusă din: 3 muzeografi, 1 director, 1 supraveghetor şi 1 îngrijitor. Problemele de studiu sunt împărţite pe oameni: comuna primitivă, epoca geto-dacică, epoca feudală şi epoca modernă şi contemporană. Fiecare muzeograf are în planul de cercetare o anumită temă pentru care lucrează atât la săpături arheologice cât şi în arhive şi biblioteci, contribuind la îmbogăţirea patrimoniului muzeal cu numeroase obiecte de interes istoric, aducând totodată numeroase date pe care le folosesc atât vizitatorii cât şi alţi oameni ai muncii în procesul de culturalizare. Principalele teme de cercetare sunt: epoca metalelor în zona de confluenţă a Siretului şi Moldovei; epoca geto-dacică din Moldova; sistemul de fortificaţii muşatine; centrul unionist de la Roman. În rezolvarea acestor sarcini un rol însemnat îl au cei trei muzeografi care depun toate eforturile pentru avea rezultate cât mai bune. Munca muzeografilor este mult încetinită datorită faptului că execută multe altele lucrări care nu sunt de specialitate, fiind în acest fel sustraşi de la activitatea de bază. Astfel, o bună parte din timpul care ar trebui să fie afectat numai de cercetare ştiinţifică şi activităţi muzeistice se pierde cu munca de restaurare, marcare, depozitare, conservare, muncă ce ar reveni unui restaurator. Se impune astfel încadrarea la instituţia noastră a unui restaurator, ţinând seama şi de faptul că muzeul nostru posedă una din cele mai bogate colecţii aparţinând dacilor liberi din Moldova. De asemenea, se impune încadrarea unui îndrumător pentru expoziţia de bază, deoarece până acum această muncă era efectuată de muzeografi, sustrăgându-i astfel de la munca de valorificare a materialului provenit din cercetări. O bună parte din timpul de muncă este afectat unor activităţi administrative, străine de pregătirea noastră. Este necesar să se încadreze un gestionar care să efectueze toate muncile de contabilitate şi gestiune, descongestionând în felul acesta munca directorului şi celorlalţi muzeografi. Pentru ca activitatea culturală să aibă rezultate şi mai bune, se impune dotarea instituţiei cu un mijloc de transport care să sprijine munca de popularizare a colecţiilor muzeului şi alte activităţi legate de specificul instituţiei noastre. DIRECTOR, Vasile Ursachi” Cele mai importante exponate, care prezintă o valoare ştiinţifică şi expoziţională deosebită, aparţin epocii geto-dacice – sec. I î.e.n. – sec. I e.n. şi populaţiei carpice din secolele II – III e.n. Colecţia de ceramică din această perioadă este una de cele mai bogate şi mai complete din Moldova, cuprinzând aproape toate tipurile de vase cunoscute pentru primele secole ale erei noastre. Alături de ceramică, un bogat material arheologic este reprezentat de numeroase unelte din os, piatră şi metale, precum şi o bogată varietate de obiecte de podoabă. În afară de arheologie, muzeul nostru mai posedă şi o colecţie de artă contemporană cu un fond de 140 de lucrări, procurate prin achiziţii din expoziţiile organizate în ţară în ultimii 10 ani. De la înfiinţare colectivul de muzeografi de la instituţia noastră a întreprins cercetări sistematice prin săpături arheologice în următoarele localităţi:

- Şantierul arheologic de la Răcătău, jud. Bacău – în colaborare cu Muzeul de Istorie din Bacău – cetăţuie Dacică din sec. II-I î.e.n. – sec. I-II e.n.;

- Şantierul arheologic de la Brad – în colaborare cu institutul de arheologie din Bucureşti – cetăţuie dacică sec. II-I î.e.n. – sec. I-II e.n.;

- Şantierul arheologic de la Aldeşti, jud. Bacău, aşezare carpică din sec. II-III e.n.; - Şantierul arheologic Gabăra-Moldoveni, jud. Neamţ, în colaborare cu Muzeul de Istorie

din Bacău – aşezare şi necropolă carpică sec. II-III e.n.;

www.cimec.ro

107

- Şantierul arheologic Budăile Blanariu – Onişcani, jud. Bacău, asezare neolitică; - Şantierul arheologic Izvoare Bahna, jud. Neamţ, aşezare şi necropolă carpică, sec II-III

e.n.; - Şantierul arheologic Văleni-Boteşti, jud. Neamţ, în colaborare cu Institutul de Arheologie

şi Istorie „A.D. Xenopol” Iaşi – aşezare şi necropolă carpică – sec. II-III e.n.; - Şantierul arheologic Văleni-Boteşti, punctul „la Humărie”, epoca neolitică; - Şantierul arheologic Roman – în colaborare cu Muzeul Militar Central şi Institutul de

Arheologie Bucureşti – cetate muşatină sec. XIV-XV; - Şantierul arheologic Gâdinţi, jud. Neamţ în colaborare cu Institutul de Arheologie

Bucureşti şi Muzeul Militar Central – Cetatea Nouă a Romanului - sec. XV; - Şantierul arheologic Buda – jud. Bacău – aşezare paleolitică; - Şantierul arheologic Săbăoani, jud. Neamţ, aşezare şi necropolă din epoca bronzului şi din

sec II-III e.n.; - Şantierul arheologic Poiana Dulceşi, jud. Neamţ, în colaborare cu Institutul de Arheologie

Bucureşti – aşezare carpică din sec. II-III e.n.; - Şantierul arheologic Butnăreşti, jud. Neamţ în colabore cu Institutul de Arheologie

Bucureşti – aşezare carpică din sec. II-III e.n.; - Şantierul arheologic Roman – necropolă din sec. XV;

- Şantierul arheologic Stăniţa, jud. Neamţ – aşezare carpică, sec.II-III e.n. Numărul mare de piese, în special arheologice, nu ar fi fost posibil fără un program complex de cercetări arheologice, care a pus la grea încercarea micul colectiv de muzeografi de la instituţia noastră. Acest program a fost susţinut şi de bugetul Consiliului Popular al oraşului Roman, în perioada 1957 – 1978, de cel al Complexului Muzeal Judeţean Neamţ în perioada 1978 – 1992 şi 1999 – 2007 şi cel mai mult de Consiliul Judeţean Neamţ, în perioada 1992 – 1999, când aveam personalitate juridică. Nu de puţine ori am primit ajutor financiar şi de la Consiliul Municipal Roman, în perioada 1999 – 2007, în special pentru cercetările de la Episcopia Romanului şi unele din municipiu. Lista şantierelor arheologice ale Muzeului din Roman este edificatoare în privinţa diversificării aşezărilor în care s-a făcut cercetări, fapt ce a dus la o multitudine de piese de diferite categorii şi epoci istorice.

ŞANTIERE

Nr. crt. Comuna Punctul Anul

cercetării Epoca Colectiv Resp. şantier Obs.

1 Porceşti Gabăra 1957-1969 Sec. II-III

I. Antonescu V. Ursachi V. Căpitanu C. Buzdugan M. Ursachi I. Teştiban

I. Antonescu

2 Văleni

Între Adâncaţi La Moară La Şcoală La Humărie

1959-1970 Neolitic II-III

I. Ioniţă V. Ursachi. M. Ursachi

V. Ursachi I. Ioniţă

3 Butnăreşti La Chiuaru 1961 Sec. II-III Gh. Bichir V. Ursachi

Gh. Bichir

4 Poiana-Dulceşti Silişte 1961 Sec.II-III,

VIII-X Gh. Bichir V. Ursachi Gh. Bichir

5 Aldeşti 2 La Fermă 1961-1963 II-III, XII-XIII V. Ursachi V.Ursachi

www.cimec.ro

108

6. Budăile Blănariu La Izvoare 1962 Neolitic

Hallstatt V. Ursachi V. Ursachi

7 Secuieni Laborator 1967 VI-VII V. Ursachi V. Ursachi

8 Săbăoani La Izvoare

1965-1968 1985; 1988-2004

Neolitic,II-III, Feudal

V. Ursachi M. Ursachi D. Hordilă

V. Ursachi

9 Simioneşti La Fermă 1976 II-III V. Ursachi V. Ursachi 10 Pânceşti La Saivane 1989 II-III V. Ursachi V. Ursachi

11 Bozienii de Jos

La Cenuşărie La Grajduri 1988, 1989 II-III,

Feudal V. Ursachi D. Hordilă V. Ursachi

12 Gâdinţi La Cetate 1959-1961 Feudal V. Ursachi V. Ursachi

13 Gâdinţi La Manolache 1972 Sec. II-III V. Ursachi V. Ursachi

14 Roman Cetatea Muşatină 1980 Feudal V. Ursachi V. Ursachi

15 Tămăşeni La Silişte 1968-1971 II-III Feudal V. Ursachi V. Ursachi

16 Icuşeşti În sat 1985 Hallstatt V. Ursachi V. Ursachi 17 Poienari În sat 1985 Neolitic V. Ursachi V. Ursachi 18 Stăniţa Silişte 1965 II-III V.Ursachi V. Ursachi

19 Izvoare-Bahna La Cioate 1965-1967 II-III V. Ursachi V. Ursachi

20 Bahna La Pod II-III V. Ursachi V. Ursachi 21 Rocna Cotu Morii II-III V. Ursachi V. Ursachi

22 Brad La Stâncă 1963-2005

Neolitic Bronz Hallstatt Daci, IV-II

Al. Vulpe Victoria Iftimie V. Ursachi M. Ursachi M. Brudiu

Al. Vulpe V. Ursachi din 1965

23 Buda-Buhuşi Jud. Bacău 1957-1958 Paleolitic V. Căpitanu

V. Ursachi V. Căpitanu

24 Răchiteni Biserica Veche 1992 Feudal D. Hordilă

V. Ursachi D. Hordilă

25 Roman Episcopie 1998-2004 Feudal V. Ursachi V. Ursachi

26 Răcătău Cetăţuia 1968-2004 Hallstatt Daci, IV-II Î. Hr.

V. Căpitanu V. Ursachi V. Căpitanu

27 Poiana-Negri Jud. Bacău 1980 Sec. II-III V. Căpitanu

V. Ursachi V. Căpitanu

28 Tiseşti-Tg. Ocna Jud. Bacău 1996

Sec. I î. Hr., I d. Hr.

V. Căpitanu V. Ursachi V. Căpitanu

29 Moineşti Cetate 1995-1996 I î. Hr. I d. Hr.

V. Căpitanu V. Ursachi V. Căpitanu

30 Roman Şc. Nr. 5 1967 Feudal D. Hordilă D. Hordilă 31 Roman Cuza Vodă 1968 Feudal D. Hordilă D. Hordilă 32 Cordun 1968-1969 Feudal D. Hordilă D. Hordilă 33 Trifeşti Feleşti 1968-1969 Feudal D. Hordilă D. Hordilă 34 Traian 1993-1997 Feudal D. Hordilă D. Hordilă

www.cimec.ro

109

35 Buda Bozieni 1967 Feudal D. Hordilă D. Hordilă

36 Roman Cetatea Muşatină 1965 Feudal D. Hordilă L. Chiţescu

37 Gâdinţi CNR 1965-1967 Feudal L. Chiţescu D. Hordilă L. Chiţescu

38 Gherăieşti La Biserică 1997-1998 Feudal D. Hordilă D. Hordilă 39 Dulceşti Roşiori 2004-2006 Sec. II-III G. Hânceanu G. Hânceanu Rezultatele acestor şantiere au fost substanţial influenţate de numărul de muncitori antrenaţi la muncă şi implicit de numărul de zile în care se lucra. Câteva exemple sunt edificatoare din acest punct de vedere. Aşa, de pildă la Şantierul arheologic de la Brad, în anul 1963 s-a lucrat cu un număr de 36 de muncitori timp de 80 de zile, la fel în anii 1964 = 30 × 60 zile; 1965 = 32 × 80 zile; 1966 = 24 – 32 × 70 zile etc.

TABEL

Muncitori pe şantiere – 1962-1976

Nr. crt. Anul Localitatea Nr. muncitori Nr. de zile

lucrate Obs.

1 1962 Aldeşti-Secuieni 32 60 2 1963 Brad-com. Negri 36 80 3 1963 Văleni 26 70 4 1964 Brad 30 60 5 1964 Văleni 30 70 6 1965 Brad 32 80 7 1965 Văleni 29 80 8 1966 Brad 29 32 9 1967 Săbăoani 30 80 10 1967 Izvoare-Bahna 20 30 11 1967 Văleni 25 70 12 1968 Săbăoani 29 13 1968 Săbăoani 43 80 14 1968 Văleni 24 80 15 1969 Brad 23 80 16 1969 Brad 28 80 17 1970 Văleni 33 70 18 1970 Săbăoani 22-25 80 19 1971 Brad 25 80 20 1972 Brad 26 70 21 1973 Brad 26 70 22 1975 Brad 24 70 23 1976 Brad 26 60

www.cimec.ro

110

Numărul mare de piese impune şi un regim special de prelucrare. Astfel, pe şantier se realiza spălarea şi marcarea întregului material descoperit. Acolo unde nu era posibil, materialul era adus la muzeu şi prelucrat, sub îndrumarea cercetătorului, de către echipe de muncitori zilieri, după care era aşezat în depozite. Cantitatea foarte mare de artefacte au obligat fiecare cercetător să-l prelucreze într-un ritm impus de spaţiu de depozitare şi volumul acceptat de restauratori şi conservatori. Aşa se face că şi acum mai sunt şantiere care nu au întreg materialul cercetat. El continuă să fie predat, treptat echipei de restaurare, după care se face selecţia pentru înregistrare în colecţiile muzeului. Acest număr impresionant de obiecte, unele de valoare excepţională, rarităţi sau unicate au fost introduse în expoziţia de bază, altele au făcut parte din expoziţii naţionale şi internaţionale. Intrarea în circuitul naţional şi internaţional a însemnat pentru Muzeul nostru un important mod de a ne face cunoscuţi. Aproape că nu poate fi omis din discuţie, din punct de vedere ştiinţific şi muzeistic, atunci când este vorba de anumite epoci. Acest lucru a făcut ca în decursul celor 50 de ani să fim invitaţi la diverse reuniuni ştiinţifice şi să ni se ofere spaţiu pentru publicaţii de specialitate. Este suficient să amintim aici o parte din invitaţiile primite pentru a susţine comunicări sau pentru a publica diferite articole de specialitate. Printre ele notăm:

Valoarea unor descoperiri ale Muzeului din Roman este subliniată şi de numărul mare de publicaţii ale celor care au cercetat în diferite aşezări sau necropole. LISTA PRINCIPALELOR LUCRĂRI PUBLICATE 1. V. Ursachi - Contribuţii la problema ritului de înmormântare la carpo-daci, Carpica II, 1969, p.

199-201; 2. V. Ursachi - Piese de harnaşament descoperite în aşezarea daco-carpică de la Săbăoani, Memoria

Antiquitatis, I, 1969, pp. 327-331; 3. V. Ursachi - Cercetări arheologice efectuate de Muzeul de Istorie din Roman în zona râurilor Siret

şi Moldova, Carpica, I, 1968, pp. 111-188; 4. V. Ursachi - Contribuţii la problema aşezărilor dacice de pe Valea Siretului, Memoria Antiquitatis,

I, 1969, pp. 105 - 119;

www.cimec.ro

111

5. V. Ursachi - Săpăturile arheologice de la Văleni (jud. Neamţ), Materiale şi Cercetări Arheologice, I, 1970, pp. 263 - 270;

6. V. Căpitanu şi V. Ursachi - Două tezaure de denari romani republicani descoperite la Răcătău şi Pânceşti, Carpica, IV, 1971, pp. 167 - 195

7. M. Chiţescu şi V. Ursachi - Două tezaure romane imperiale descoperite în Moldova, Carpica, II, 1969, pp. 143 - 156;

8. V. Căpitanu şi V. Ursachi - O nouă cetăţuie dacică pe Valea Siretului, Carpica, II, 1969, pp. 93 - 130;

9. O. Necrasov, V. Ursachi, D. Botezatu şi Gh. Ştefănescu – Studiul resturilor osoase din mormintele cimitirelor birituale de la Gabăra-Moldoveni şi Săbăoani I (jud. Neamţ) sec. II - III e.n. S.C. Antropologie, tomul 6, nr. 1, 1969, pp. 7 - 15;

10. V. Căpitanu şi V. Ursachi - Descoperiri geto-dacice în judeţul Bacău, Crisia, 1972, pp. 97 - 114; 11. V. Căpitanu şi V. Ursachi - Noi descoperiri de monede antice în judeţul Bacău, Carpica, VII, 1975,

pp. 45 - 58; 12. V. Ursachi - Principaux rèsultats des feuilles archéologiques de Brad, Actes du II-a Congrès

Internaţ ional de Thracologie, vol II, Bucureşti, 1980, pp. 61 - 70; 13. V. Căpitanu und V. Ursachi - Brad und Răcătău, zwei getisch-dakische befestigte Siedlungan

(Kreis Bacău), Thraco-Dacica, Bucureşti, 1976, pp. 271 - 277; 14. V. Căpitanu şi V. Ursachi - Descoperiri arheologice aparţinând epocii bronzului din judeţul Bacău,

Carpica, XI, 1979, pp. 135 - 148; 15. M. Chiţescu şi V. Ursachi - Notă asupra unui tezaur de monede romane de la începutul imperiului,

descoperit la Bozieni (r. Roman), S.C.I.V., tomul 17, nr. 4, pp. 703 - 707; 16. V. Ursachi - Elemente şi influenţe romane la est de Carpaţi în secolele II - III e.n., Hierasus, 1978,

pp. 147 - 185; 17. V. Căpitanu, C. Buzdugan şi V. Ursachi - Săpăturile de la Buda (r. Buhuşi), Materiale, VIII, 1962,

pp. 141- 144 18. I. Ioniţă şi V. Ursachi - Noi date arheologice privind riturile funerare la carpo-daci, S.C.I.V., 2, pp.

213 - 226; 19. I. Ioniţă şi V. Ursachi - La nécropole carpe des II - III siècles de n.e. à Văleni, Inventaria

Arheologica, Roumanie, fascicola 9 (R52 - R 63, 14 feuilles), 1977; 20. I. Ioniţă şi V. Ursachi - Nouvelles donnés archéologiques concernant les carpo-daces, Actes du

VII-e Congrès Internaţional des Sciences Préhistoriques et Protohistoriques, Praga, 1966, vol. 2, pp. 1022 - 1024;

21. V. Ursachi - Noi sisteme de fortificaţii în aşezarea dacică de la Brad (jud. Bacău), Materiale şi Cercetări Arheologice, Tulcea, 1980, pp. 178 - 182;

22. V. Ursachi - Cele mai vechi dovezi ale practicării agriculturii la Brad, judeţul Bacău, Cercetări Agronomice în Moldova, XVIII, vol. 2 (70), Iaşi, 1985, pp. 159 - 162;

23. V. Ursachi - Sanctuarul dacic din cetatea de la Brad - M.A., XII-XIV, pp. 93 - 107; 24. V. Ursachi - Rituri şi ritualuri de înmormântare în aşezarea de la Brad, M.A., XII-XIV, pp. 105 -

152; 25. V. Ursachi - Fortificaţii dacice pe Valea Siretului, Carpica, XVIII-XIX, 1986 - 1987, pp. 31 - 51; 26. V. Ursachi - Ceramica dacică pictată din Cetatea de la Brad, M.A., XV-XVII, pp. 43 - 97; 27. V. Ursachi - Cetatea dacică de la Brad - Thraco-Dacica, 1987, VIII, 1 - 2, pp. 100 - 126; 28. V. Ursachi - Cetatea dacică de la Brad - Zargidava, Ed. Enciclopedică Bucureşti, 1995; 29. I. Ioniţă, V. Ursachi - Văleni - o mare necropolă a dacilor liberi, Ed. Junimea, 1988; 30. V. Căpitanu, V. Ursachi - Cetatea dacică de la Moineşti, Carpica, XVIII - XIX, 1986 - 1987, pp. 53

- 69; 31. V. Ursachi, V. Bârliba - Descoperiri monetare din aşezarea dacică de la Brad, A.M., XV, 1992, pp.

97 - 105;

www.cimec.ro

112

32. V. Ursachi - Depozitul de obiecte de podoabă eneolitice de la Brad, com. Negri, jud. Bacău, Carpica XXIII/1, 1992, pp. 51 - 103;

33. V. Ursachi, D. Hordilă, M. Alexianu, Gh. Dumitroaia, Dan Monah, Cercetări de suprafaţă pe Valea Siretului, la nord de municipiul Roman, M.A., XVIII, 1992, pp. 145 - 176;

34. V. Ursachi - Dava geto-dacică de la Brad, jud. Bacău, Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti, 1992, pp. 115 - 120;

35. V. Ursachi - I. Antonescu - O mare personalitate a zilelor noastre, Carpica, 1991, pp. 171 - 172; 36. V. Ursachi - Vasile Pârvan şi "davele" de pe Siret, Carpica XXIII/1, 1992, pp. 125 - 130; 37. V. Ursachi - Dovezi ale practicării agriculturii la daci. Descoperiri din zona Romanului, Deva,

1993, p. 7 – 9, sesiune SIRAR – carte; 38. V. Ursachi - Cetatea dacică de la Brad, Chişinău, 1991, p. 38 – 42, sesiune comunicări; 39. V. Ursachi - Zargidava, Roumanie pages d' histoire, VI, nr. 3 - 4/1981, pp. 149 - 152; 40. V. Ursachi - Cetatea dacică de la Brad, Symposia Thracologica, Craiova, I, 1983, p. 59 - 61; 41. V. Căpitanu, V. Ursachi- Cetatea dacică de la Moineşti, Symposia Thracologica, Piatra-Neamţ, 6,

1988, p. 88; 42. V. Ursachi - Obiecte de podoabă descoperite în cetatea dacică de la Brad, Symposia Thracologica,

Piatra-Neamţ, 6, pp. 102 - 104; 43. V. Ursachi - Elemente ale spiritualităţii geto-dacice în cetatea de la Brad (com. Negri, jud. Bacău),

Symposia Thracologica, 5, Miercurea-Ciuc, 1987, p. 149 - 151; 44. V. Ursachi - Elemente ale spiritualităţii geto-dacice în contextul descoepririlor de la Brad (jud.

Bacău), Symposia Thracologica, Constanţa, 1985, 3, p. 84 - 86; 45. V. Mihăilescu Bârliba, V. Ursachi - Tezaurul de monede romane descoperit la Traian, judeţul

Neamţ, A.M., XII, Iaşi, 1988, p. 117 - 130; 46. V. Căpitanu, V. Ursachi - Necropola carpică de la Poiana - Negri, jud. Bacău, Carpica, XXIII/2, p.

143 - 149; 47. V. Ursachi - Necropola din sec. IV de la Săbăoani, M.A., XIX, 1994, p. 261 - 278; 48. V. Ursachi - Contribuţii la problema dispariţiei aşezărilor de tip "dava", Iaşi, 1994, Omagiu lui

Alexandru Zub, la împlinirea a 60 de ani, p. 49. V. Ursachi - File de preistorie. Istoria Oraşului Roman, Roman, 1992, p. 15 - 29; 50. P.S. Ioachim Vasluianul, D. Hordilă, V. Ursachi - Monumente religioase şi laice din Roman, Istoria

Oraşului Roman, Roman 1992, p. 104 - 130; 51. I. Măzăreanu, V. Ursachi, Gh. Burlacu - Din istoricul construcţiilor de pe Stânca de la Brad, jud.

Bacău, Cercetări Agronomice în Moldova, XX - vol 1(77), Iaşi, 1987, pp 145 - 149; 52. V. Ursachi - Importurile greco-romane în Cetatea dacică de la Brad, Symposia Thracologica, 7,

Tulcea, 1989, pp. 281 - 283; 53. V. Ursachi - Unelte agricole ale dacilor din cetăţile de pe Valea Siretului, Baia-Mare, 1988, pp. 12

– 13, SIRAR; 54. V. Ursachi - Noi elemente de fortificaţii în aşezarea dacică de la Brad, jud. Bacău, Materiale şi

Cercetări Arheologice, Tulcea, 1980, pp. 178 - 182; 55. V. Ursachi - Tezaurul cucutenian de la Brad, Magazin Istoric, Anul XX, nr. 6(231) iunie 1986, p. 7

- 8; 56. V. Ursachi - Le dépöt d'objets de parure énéolithique de Brad, com. Negri, dép. De Bacău,

Bibliotheca Archeologica Iassiensis, IV, Iaşi, 1990, p. 335 - 386; 57. V. Ursachi, Sanctuarul dacic de la Brad, Magazin Istoric, 1986. 58. V. Bobi, M. Brudiu, V. Căpitanu, E.M. Constantinescu, M. Nicu, V. Sârbu, V. Ursachi - Catalogul

expoziţiei Civilizaţia geto-dacilor din Bazinul Siretului, 1992, p. 1 - 63; 59. M. Brudiu, V. Căpitanu, N. Hartuche, V. Ursachi, Catalogul expoziţiei "Civilizaţia geto-dacilor din

Bazinul Siretului", 1977, p. 1 - 67; 60. V. Căpitanu, I. Mitrea, V. Ursachi, Catalogul expoziţiei "Civilizaţia traco-geto-dacică şi

continuitatea sa în epoca formării poporului român" Bacău, 1980;

www.cimec.ro

113

61. V. Ursachi - Cetatea daciă de la Brad, Cronica cercetărilor arheoologice, campania 1993, Satu-Mare, 1994, p. 8;

62. V. Ursachi - Săbăoani, La Izvoare - O necropolă din sec. IV, Cronica cercetărilor arheologice, campania 1993, Satu-Mare, 1994, p. 56;

63. V. Ursachi, Syimposia, 2, Turnu-Severin, Cetatea de la Brad, oct. 84, p. 11; 64. V. Ursachi - Symposia, 4, Oradea, 1986, Dovezi de scriere la geto-daci, pp. 72 - 73; 65. V. Căpitanu, V. Ursachi - Ghidul monumentelor din judeţele Bacău şi Neamţ, Bacău, 1971, (128

pg.); 66. V. Ursachi - Roman, mic îndreptar turistic, Ed. Meridiane, Buc. 1977; 67. Istoria Oraşului Roman 1392 - 1992, Bacău 1992 - coordonator general; 68. V. Ursachi - Situl arheologic de la Brad, Buc., 1996; 69. V. Ursachi - Elementele decorative ale cănilor geto-dacice, A.M. XVIII, Buc. 1995; 70. V. Ursachi - Tezaurul de monede romane de la Tămăşeni, Carpica, 1997; 71. V. Ursachi - Contribuţia cercetărilor arheologice în cetatea dacică de la Brad la cunoaşterea

culturii geţilor est-carpatici, Carpica XXVI, 1997, p. 43 - 49; 72. V. Ursachi - Şantierul arheologic Brad, Cronica săpăturilor arheologice, Buc. 1997, p. 10 – 11; 73. V. Ursachi, V. Căpitanu - Şantierul arheologic Răcătău în Cronica cercetărilor arheologice, Buc.

1997, p. 78 – 79; 74. V. Ursachi - Săbăoani, necropola din sec. IV d.H. în Cronica cercetărilor arheologice, Buc. 1997,

P. 89 – 91; 75. V. Ursachi - Săpăturile de la Brad - 1997 în Cronica cercetărilor arheologice, Călăraşi, 1998, P. 8

– 9; 76. V. Căpitanu, V. Ursachi - Săpăturile de la Răcătău, 1997, în Cronica cercetărilor arheologice,

Călăraşi, 1998, P. 62 – 63; 77. V. Ursachi - Complexele de locuire din sec. II, IV şi VI-VII descoperite la Săbăoani - "La Izvoare",

în Cronica cercetărilor arheologice, Călăraşi, 1998, P. 67; 78. M. Brudiu, V. Căpitanu, V. Ursachi - Cercetările de la Răcătău - campania 1998, în Cronica

cercetărilor arheologice, 1999 - Vaslui; 79. V. Ursachi - Săpăturile de la Brad, în Cronica cercetărilor arheologice, Vaslui, 1999; 80. V. Ursachi - Săpăturile de la Săbăoani - 1998, în Cronica cercetărilor arheologice, Vaslui, 1999; 81. V. Ursachi – Rezultatele săpăturilor de la Brad – campania 2001, Deva, 2002, p. 63; 82. V. Ursachi – Rezultatele săpăturilor de la Săbăoani – campania 2001, Deva, 2002, p. 279 83. V. Ursachi – Săpăturile de la Brad – campania 2000, Suceava 2001, p. 45 - 46 84. V. Ursachi – Săpăturile de la Roman – campania 2000, Suceava 2001, p. 208 85. V. Ursachi – Aşezarea dacică de la Pânceşti, Carpica XXIX, p. 83 – 112, Bacău 2000 86. V. Ursachi – Un mormânt hallstattian descoperit la Aldeşti-Secuieni, Musaios 2001 87. V. Ursachi – Un nouveau motif dècoratif sur la poterie dace peinte, Studia Antiqua et

Archaeologica, VII, Iaşi, 2000, p. 345 - 350 88. V. Ursachi – Un nou element al procesului de urbanizare la daci, descoperit la Brad, jud. Bacău.

Adevărul omeneşte posibil, volum omagial dedicat prof. univ. dr. Sever Dumitraşcu, Oradea 2001, p. 145 – 153

89. În colaborare – D. Hordilă, Ana Maria Velter şi V. Ursachi – Tezaurul de monede divizionare poloneze de secol XVII descoperit la Săbăoani, judeţul Neamţ, Memoria Antiquitatis, XXII, p. 321 - 332

90. V. Ursachi – Aşezarea dacică de la Tămăşeni, jud. Neamţ, Memoria Antiquitatis, XXII, p. 219 - 289

91. V. Ursachi – Aşezarea dacică de la Gâdinţi, com. Sagna, jud. Neamţ, Carpica, XXX, 2001, p. 9 – 38

92. Catalog I DACI - Italia 1998 – 18 pg. 93. Catalog – Iliri şi daci – Belgrad 1971

www.cimec.ro

114

94. Iliri şi Daci – Bucureşti – 1972 95. V. Ursachi, “Contributions au problème des etablissements daces de la valée du Siret: La “dava”

de Brad”, Résumés des rapports et communications”, Buc. 1976, p. 140 - 141 96. Catalog – Cucuteni – Atena – Bucureşti – 1997 – 9 pagini 97. V. Ursachi, “Din istoria apiculturii în zona Romanului” - Arad – 1995, p. 601 – 603, SIRAR; 98. V. Ursachi – “Conservarea şi depozitarea produselor agricole în cetatea dacică de la Brad”,

Bacău, 1994, p. 136 – 137, SIRAR; 99. Catalog expoziţie “Artă şi spiritualitate în cultura Cucuteni”, Suceava, 1988 100. “Lucrările Simpozionului de Arheologie –Târgovişte 1996” – V. Ursachi “Contribuţia

cercetărilor din cetatea dacică de la Brad la cunoaşterea geţilor est carpatici”, p. 84 – 85 101. Catalog expoziţie “Rădăcini ale civilizaţiei strămoşeşti în Muntenia de Răsărit, Moldova de Sud

şi Centrală în sec. III – XI d.H.” - 1995 – 1996, 468 pagini 102. V. Ursachi, Muzeul de Istorie din Roman, Revista Muzeelor, nr. 6/1995, Buc. P. 3 – 14 103. V. Ursachi, “La cité géto-dace de Brad, THE THRACIAN WORLD AT THE CROSSROADS OF

CIVILISATIONS, Buc. 1996, p. 356 – 358 104. Catalog – 2000 de ani de creştinism, Buc. 2000, pg. 1 – 112 105. V. Ursachi, “Zargidava – centrul politic al regilor daci” în “Zargidava”, Bacău, 2002, p. 7 –

16 106. V. Ursachi, “Muzeul de Istorie Roman” în Prix Européen du Musée de l'Année – des candidats

1997 - p. 60, 379 107. D. Hordilă, V. Ursachi, “Săpăturile de la Răchiteni”, “Cronica cercetărilor arheologice din

România”, Suceava 2001, p. 202 – 203; 108. V. Ursachi, “Tezaurul cucutenian de la Brad – tezaur de semnificaţie europeană”, Magazin

Istoric, anul XX, nr. 6(231), iunie 1986 109. V. Ursachi, “Sanctuarul de la Zargidava”, “Magazin Istoric”, anul XVIII(204), martie, 1984 110. V. Ursachi, „Săpăturile de la Brad, com. Negri, jud. Bacău”, campania 2002, în Cronica

cercetărilor arheologice din România, Covasna 2003, pg. 60 – 61 111. V. Ursachi, „Săpăturile de la Răcătău de Jos, com. Horgeşti, jud. Bacău”, în Cronica

săpăturilor arheologice din România”, Covasna 2003, pg. 249 – 251 112. V. Ursachi, „Fortificaţiile dacilor pe Valea Siretului Mijlociu” în Buletinul Muzeului Militar

Naţional 1/2003, partea II-a, Bucureşti 2003, p. 46 – 53; 113. V. Ursachi, „Iulian Antonescu – viaţa şi opera” în Iulian Antonescu şi dreptul la neuitare, Buc.

2002, p. 105 - 108 114. V. Ursachi, „Cetatea de la Brad”, campania 1996 în Cronica cercetărilor arheologice, Buc.

1997, p. 6 – 7; 115. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Cetatea de la Răcătău”, în Cronica cercetărilor arheologice,

campania 1996, Buc. 1997, p. 48 – 49; 116. V. Ursachi, „Săbăoani, campania 1996”, în Cronica cercetărilor arheologice, Buc. 1997, p. 50

– 51; 117. V. Ursachi, „Cetatea de la Brad, campania 1994” în Cronica cercetărilor arheologice, Cluj-

Napoca, 1995, p. 17 – 18; 118. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Moineşti, campania 1994”, în Cronica

cercetărilor arheologice, Cluj-Napoca, 1995, p. 57 – 58; 119. L. Marin, V. Ursachi, „Răcătău, campania 1994”, în Cronica cercetărilor arheologice, Cluj-

Napoca, 1995, p. 74 – 75; 120. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Răcătău, campania 1994”, în Cronica

cercetărilor arheologice, Cluj-Napoca, 1995, p. 75; 121. V. Ursachi, D. Hordilă, „Săbăoani, campania 1994”, în Cronica cercetărilor arheologice,

Cluj-Napoca, 1995, p. 79 – 80;

www.cimec.ro

115

122. V. Ursachi, „Bozienii de Jos”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 16 – 17;

123. V. Ursachi, „Cetatea de la Brad”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 17;

124. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Cetatea de la Moineşti”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 76

125. V. Ursachi, „Pânceşti”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 84 – 85;

126. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Poiana-Negri”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 90

127. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Răcătăul de Jos”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 94 – 95;

128. V. Ursachi, „Săbăoani”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 99 – 100;

129. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Tiseşti – Tg. Ocna”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 116

130. V. Ursachi, „Tămăşeni”, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983 – 1992, Brăila 1996, p. 112;

131. V. Ursachi, Brad – La Stâncă, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 1995, Brăila 1996, p. 14 – 15;

132. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Răcătău”, în Cronica Cercetărilor Arheologice, Brăila 1996, p. 96 – 97;

133. V. Ursachi, D. Hordilă „Săbăoani”, în Cronica Cercetărilor Arheologice, Brăila 1996, p. 103 - 104;

134. V. Ursachi, „La necropole tumulaire de Brad”, în The 2-nd International Symposium of funerary archaeology, Tulcea, 1995, p. 38;

135. V. Căpitanu, V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Răcătău”, în Cronica Cercetărilor Arheologice, Satu-Mare 1994, p. 53;

136. V. Ursachi, O nouă descoperire legată de gropile de cult geto-dacice, CUMIDAVA, XXV, Braşov 2002, p. 21 – 25;

137. V. Ursachi – Spaţiul public în „dava de la Brad” în Scripta in honorem nonagenarii magistri Mircea Petrescu Dâmboviţa oblata – Iaşi 2005, p. 621 – 634;

138. V. Ursachi – Sanctuarul de la Brad, în Lucrările Colocviului Internaţional – Braşov, 19 – 21 oct. 2006;

139. V. Ursachi – Biserica Sfânta Vineri din Roman – contribuţii arheologice, în revista Cronica Romanului;

140. V. Ursachi – Elemente de cult în cetatea dacică de la Brad, în Lucrările Congresului IX de Tracologie – Chişinău 2005;

141. V. Ursachi – Iniţierea cercetărilor arheologice de la Cetatea Nouă a Romanului în Lucrările Sesiunii Ştiinţifice Roman 2004

142. V. Ursachi – Roman – Strada Mare” în volumul Lucrările Sesiunii dedicate celor 611 ani de la prima atestare documentară a Romanului;

143. V. Ursachi – Cercetările de la Episcopia Romanului, Roman 2005 144. V. Ursachi – Dovezi ale începutului creştinismului în zona Roman, Roman 2006; 145. V. Ursachi – Un nou element al procesului de urbanizare la daci în Lucrările Sesiunii

Ştiinţifice Piatra-Neamţ, 1999, p. 13 146. V. Ursachi – Sanctuarul dacic de la Brad, în Lucrările Simpozionului Internaţional de la Braşov, 2006 147. V. Ursachi – Aşezarea dacilor liberi de la Rocna, în Omagiu Florea Costea, 2007

www.cimec.ro

116

148. V. Ursachi – Cetatea dacică de la Brad, în Lucrările Sesiunii de Comunicări, Chişinău, 1991, p. 38-42 149. V. Ursachi – Scurtă prezentare a descoperirilor arheologice din prima epocă a fierului şi epoca geto- dacică în jud. Bacău, Carpica, XXXVI, 2007, p. 42-127 150. V. Ursachi – Organizarea internă a acropolei de la Brad, în Lucrările Sesiunii AOS Neamţ, 2007 151. V. ursachi – Tombes tumulaire de l’Ậge du Fer dans de Sud-Est de l’Europe, în Actes du IIe Colloque International d’Archéologie Funéraire, Tulcea, 2000, p. 231 152. V. Ursachi – Rites et rituels funéraires chez les daces de la cité de Brad, commune de Negri, départament de Bacău, Tulcea, 2000, p. 169-183 LUCRĂRI – VOLUME

1. V. Ursachi, “Cetatea dacică de la Brad – Zargidava”, Buc. 1995 – 600 pagini; 2. I. Ioniţă, V. Ursachi, “Văleni – o mare necropolă a dacilor liberi”, Ed. Junimea, Iaşi, 1988 – 200

pagini, Premiul Academiei; 3. V. Căpitanu, V. Ursachi, “Ghidul monumentelor din jud. Bacău şi Neamţ”, Bacău, 1971 – 128

pagini 4. V. Ursachi, “Roman – mic îndreptar turistic”, Ed. Meridiane, Buc. 1977 – 70 pagini; 5. V. Ursachi, “Istoria oraşului Roman – 1392-1992”, Bacău 1992 – coordonator general – 400

pagini; 6. V. Ursachi, “Situl arheologic de la Brad”, Buc. 1996 – 42 pagini; 7. V. Ursachi, „Monografia arheologică – Săbăoani”, vol. I, 600 pagini, sub tipar 8. V. Ursachi, „Monografia arheologică – Săbăoani”, vol. II, circa 400 pagini, în redactare. CATALOAGE

1. Catalogul exp. “Civilizaţia geto-dacilor din Bazinul Siretului” – 1992 – 64 pagini; 2. Catalogul exp. “Civilizaţia geto-dacilor din Bazinul Siretulu” – 1977 – 68 pagini; 3. Catalogul exp. “Civilizaţia traco-geto-dacică şi continuitatea sa în epoca formării poporului

român”, Bacău 1980 – 70 pagini; 4. I DACI – Italia – 1997 (Roman 18 pagini) – 370 pagini; 5. Iliri şi Daci – Belgrad 1971 – 250 pagini 6. Iliri şi Daci – Bucureşti – 1972 – 336 pagini 7. Cucuteni – Atena – Bucureşti – 1997 (9 pagini) – 246 pagini 8. Catalog – “Artă şi spiritualitate în cultura Cucuteni”, Suceava 1988 9. Catalog “Rădăcini ale civilizaţiei strămoşeşti în Muntenia de Răsărit, Moldova de Sud şi de Centru

în sec. III – XI d.H. – 1995 – 1996” – 468 pagini; 10. “2000 de ani de creştinism”, Buc. 2000 – 112 pagini; Acest lucru a făcut ca salariaţii noştri să fie prezenţi la numeroase reuniuni ştiinţifice cu comunicări valoroase, multe din ele publicate în reviste de specialitate sau volume de sine stătătoare. Participări la sesiuni ştiinţifice:

1957

- Consfătuire – etnografie şi artă populară, Bucureşti, 19-21 dec.

www.cimec.ro

117

V. Ursachi şi M. Ursachi, „Cercetări etnografice în zona Roman şi Ceahlău”

1959 - Consfătuire – Bucureşti, 7-10 iulie V. Ursachi, „Cercetări etnografice în zona Roman”

1963 - Sesiunea ştiinţifică de arheologie medievală Academia – Institutul Arheologie, Bucureşti Iaşi –Suceava, 28 mai-7 iunie V. Ursachi, „Cercetările la Cetatea Nouă a Romanului”

1964 - Sesiune de Comunicări, 27-29 dec. 1964, Bucureşti, Comisia Muzeelor

Ştiinţifice din C.S.P.C.A. V. Ursachi, „Descoperiri arheologice în zona Romanului”

1965 - A doua Sesiune Ştiinţifică a Muzeelor, 27-29 dec., Bucureşti, Sala de marmură

I. Ioniţă, V. Ursachi, „Problema ritului de înmormântare la triburile daco- carpice din Moldova în sec. II-III e.n. în lumina săpăturilor de la Văleni

1966 - A – III-a Sesiune ştiinţifică a muzeelor, decembrie, Bucureşti

1. Comunicarea: V. Ursachi, „Contribuţie la problema aşezărilor dacice de pe Valea Siretului” 2. Maria Chiţescu şi V. Ursachi, „O nouă descoperire monetară în Moldova, tezaurul de monede romane imperiale de la Budeşti, raionul Roman” 3. Congresul de la Praga – I. Ioniţă şi V. Ursachi, „Necropola Dacică de la Văleni”

1967 - Conferinţa Naţională de Arheologie, Iaşi, 18-21 decembrie V. Ursachi, „Descoperiri arheologice la Săbăoani”

1968 - Sesiune de Referate Ştiinţifice – 150 ani de la naşterea lui Ion Ionescu de la Brad, 16-17 iunie, 1968, Secuieni V. Ursachi, „Prezentarea Cetăţii dacice de la Brad” - Sesiune de Comunicări Ştiinţifice – Arad, 22 decembrie – 75 ani de la înfiinţarea muzeului V. Ursachi, „Dacii din zona extracarpatică a Moldovei”

1969 - Sesiune de comunicări ştiinţifice, 26-30 mai

Comunicarea: V. Ursachi, „Contribuţii la cunoaşterea aşezărilor dacice de pe Valea Siretului”

- A V-a Sesiune de comunicări ştiinţifice a muzeelor, 5-7 iunie, Bucureşti

www.cimec.ro

118

1. Comunicarea: V. Căpitanu şi V. Ursachi „O nouă cetăţuie dacică pe Valea Siretului”

2. V. Ursachi, „Contribuţii la problema ritului de înmormântare la carpo- daci” - Sesiune Ştiinţifică, Institutul de Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi, 27-29 dec.

1. V. Ursachi, „Noi descoperiri arheologice în perioada formării poporului român”

2. V. Căpitanu şi V. Ursachi, „Descoperiri dacice în sud-estul Moldovei - Sesiunea VI Jubiliară de Comunicări Ştiinţifice, Arad, 9 august V. Ursachi, „Noi date arheologice în staţiunea de la Brad” - Primul Simpozion Naţional „Din istoria agriculturii în România”, Cluj

V. Ursachi, „ Agricultura la Brad” - Conferinţa Naţională de Arheologie, 17-20 decembrie, Craiova

V. Ursachi, „Dacii de la Brad”

1971 - Simpozionul, „Dacii, istoria şi civilizaţia lor”, Oradea, 2-4 octombrie V. Ursachi, „Descoperiri geto-dacice în judeţul Bacău” (în colaborare cu V. Căpitanu) - A VII-a Consfătuire de lucru a arheologilor, Bucureşti, 27 XI-1 XII V. Ursachi „Noi descoperiri arheologice în zona Roman” - Sesiunea de la Constanţa V. Ursachi, „Importuri romane şi greceşti la Brad” - Simpozionul de istoria agriculturii în România, Iaşi, 5-7 XI V. Ursachi, „Unelte agricole la daci” - A VIII-a Conferinţă de Arheologie, Bucureşti, 16-20 XI V. Ursachi, „Ceramica dacică lucrată la mână de la Brad” - Sesiune, Zalău, 12 februarie V. Ursachi, „Motive decorative pe ceramica dacică lucrată la roată” - Dacii, istoria şi civilizaţia lor, Oradea, 2-4 X, prezentare la deschiderea expoziţiei - Semicentenarul Muzeului municipiului Bucureşti, 1921-1971, 19 XI-4 XII

V. Ursachi, „Dacii de pe cursul mijlociu al Siretului” - Sesiune la Arhivele Piatra Neamţ

V. Ursachi, „Dacii şi civilizaţia lor”

1972 - Expoziţia Iliri şi Daci – Cluj

V. Ursachi, „Prezentarea exponatelor de la Brad” - Al IX-lea Congres Internaţional de studii ale frontierelor romane, 7-13 sept.

V. Ursachi, „Influenţe romane la Brad” - Centenarul Muzeului din Oradea

V. Ursachi, „Descoperiri carpice în zona Romanului”

1973 - Expoziţie cu dacii, Bacău

V. Ursachi, „Dacii de la Brad” - Sesiune la Suceava

V. Ursachi, „Dacii liberi din zona Romanului”

www.cimec.ro

119

1974 - Oradea, Muzeul contemporan, 9-11, 1974

V. Ursachi, „Rolul muzeelor în cercetare” - Sesiunea de comunicări, Muzeul Naţional, 13-14 dec.

V. Ursachi, „Dacii liberi de la Văleni” - Sesiune, Bârlad,

V. Ursachi, „Aşezări ale dacilor liberi în zona Romanului” - Sesiune de comunicări, Muzeul Naţional, 13-14 dec.

V. Ursachi, „Fortificaţii dacice” - Colocviu – Aria nord tracică în sec. VII-IV î. Hr., 11-12 XII

V. Ursachi „Hallstattului de la Brad”

1975 - Lucrările Colocviului IV, Bucureşti, 2-4 dec.

Comunicarea: V. Ursachi, „Principalele rezultate ale săpăturilor de la Brad” Muzeul Municipiului Bucureşti, 27 martie V. Ursachi, „Fortificaţii dacice”

- Sesiune comunicări, Sibiu, 20-21 dec. V. Ursachi, „Importuri romane la Brad”

- Săptămâna muzeelor ieşene, 8-13 dec. V. Ursachi, „Arta dacilor de la Brad”

1976 - Al II-lea Congres de Tracologie, 4-10 septembrie, Bucureşti

V.Ursachi, „Dava de la Brad” - A X-a sesiune de rapoarte, Buc., 17-19 II

V. Ursachi, „Descoperiri în campania 1975”

1977 - Civilizaţia getă-dacilor din bazinul Siretului, Buzău, 5 iulie

V. Ursachi, „Dava de la Brad” - Sesiunea de comunicări ştiinţifice a Muzeelor de Istorie, etnografie şi ştiinţe

naturale, Focşani, 15 dec. V. Ursachi, „Valorificarea patrimoniului civilizaţiei geto-dacice prin expoziţii interjudeţene” (M. Brudiu, V. Căpitanu)

- A XI-a sesiune anuală de rapoarte privind campania de cercetări arheologice din 1976

V. Ursachi, „Cetăţuia dacică de la Brad, judeţul Bacău” - Vernisajul expoziţiei Civilizaţia geto-dacilor din bazinul Siretului, Roman, 9 dec.

1978

- Sesiune ştiinţifică, Cluj, 26-27 mai

V. Ursachi, „Noi date despre cetatea dacică de la Brad” - Sesiune de comunicări ştiinţifice „Petrodava 2000” – Piatra Neamţ, 8-9 dec.

V. Ursachi, „Locuinţele dacice de la Brad” - A XII-a sesiune anuală de rapoarte, Bucureşti, 9-11 martie

V. Ursachi, „Săpăturile arheologice de la Brad, judeţul Bacău” - Sesiune de comunicări şi referate „2050 ani de la crearea primului stat dac

centralizat şi independent”, Botoşani

www.cimec.ro

120

V. Ursachi, „Elemente şi influenţe romane la est de Carpaţi în sec. II-III e.n. - Colocviul VII – Cultura şi istoria tracilor de Nord de pe teritoriul României

(epoca bronzului) V. Ursachi, „Descoperiri arheologice aparţinând epocii bronzului în judeţul Bacău”

- Simpozion, Brăila, 17 martie V. Ursachi, „Daci liberi din zona Roman”

- Sesiune, Vrancea, 15 dec. V. Ursachi, „Dacii şi civilizaţia lor”

- Focşani, 2050 de ani V. Ursachi, „Dacii în zona Siretului Mijlociu” - Sesiune de comunicări, Roman V. Ursachi, „ Civilizaţia geto-dacilor pe cursul mijlociu al Siretului”

1979

- A XIII-a Sesiune anuală de rapoarte, Oradea, 9-11 martie - Comunicarea: V. Ursachi, „Săpăturile arheologice de la Brad, jud, Bacău” - Sesiunea ştiinţifică – Noi valori din patrimoniul cultural naţional, Bacău, 24 XI

Comunicarea: V. Ursachi, „Noi descoperiri arheologice în cetatea dacică de la Brad”

- Sesiunea – Continuitate, unitate şi independenţă în istoria poporului român, Alba Iulia, 1-2 dec. Comunicarea: V. Ursachi, „Noi elemente de fortificaţie în cetăţuia dacică de la Brad”

- Pontica – Centenarul Muzeului din Constanţa, 6-8 noiembrie Comunicarea: V. Ursachi, „Influenţe romane la est de Carpaţi în sec. II-III e.n”.

- Sesiune ştiinţifică – Continuitate multimilenară, Cluj, 25-27 mai Comunicarea: V. Ursachi, „Fortificaţiile dacice de pa Valea Siretului”

- Institutul de Arheologie Bucureşti, 6-8 decembrie V. Ursachi, „Sanctuarul de la Brad”

- Baia Mare, 28 iunie V. Ursachi, „Ceramica pictată de la Brad”

1980

- Sesiunea de comunicări – Geto-dacii la est de Carpaţi în vremea lui Burebista- Decebal, 12 iunie

„Cultura materială”, (V. Căpitanu şi V. Ursachi) V. Ursachi, Cetăţi şi aşezări deschise” - Sesiunea ştiinţifică de comunicări a Muzeului Judeţean Dâmboviţa, 9-11 mai,

Târgovişte V. Ursachi, „Cetăţi dacice în Moldova”

- Sesiunea ştiinţifică consacrată împlinirii a 2050 ani de la constituirea primului stat dac centralizat şi independent condus de Burebista, 23-iunie, Suceava V. Ursachi, „Contribuţii la cunoaşterea culturii dacice în bazinul Siretului

www.cimec.ro

121

Mijlociu” - Simpozionul Naţional de Tracologie – Dacii de pe Valea Mureşului inferior în contextul unităţii lumii dacice, 13-14 dec, Arad V. Ursachi, „Fortificaţii dacice pe Valea Siretului” - Sesiunea ştiinţifică, Continuitate multimilenară, 27-29 mai, Cluj-Napoca

V. Ursachi, „Morminte de inhumaţie descoperite în cetăţuia dacică de la Brad” - Sesiunea ştiinţifică „Petrodava 2000”, Piatra Neamţ 16-17 mai

V. Ursachi, „Sistemul de fortificaţii din cetatea dacică de la Brad” - Sesiunea ştiinţifică, „2050 ani de la formarea primului stat dac centralizat şi

independent”, 17-18 mai, Bacău V. Ursachi, „Fortificaţii dacice pe Valea Siretului”

- Simpozionul, Spiritualitatea geto-dacilor, moşteniri în creaţia românească, 14 aprilie, Bucureşti V. Ursachi, „Spiritualitate la dacii din aşezarea de la Brad”

- Sesiunea ştiinţifică, „2050 ani de la crearea primului stat centralizat dac şi independent condus de Burebista”, 25-26 aprilie, Satu Mare V. Ursachi, „Elemente romane în cultura carpică din Moldova”

- Simpozionul, Spiritualitatea geto-dacilor, moşteniri în creaţia românească, 14 aprilie, Bucureşti V. Ursachi, „Manifestări spirituale la dacii din aşezarea de la Brad”

- A XIV-a sesiune anuală de rapoarte, 20-23 martie, Tulcea V. Ursachi, „Săpăturile din cetatea geto-dacică de la Brad, judeţul Bacău”

- 17-18 mai, Bacău, Civilizaţia traco-geto-dacică şi continuitatea sa în epoca formării poporului român V. Ursachi, „Fortificaţii dacice pe Valea Siretului”

- Sesiunea ştiinţifică,”Petrodava 2000”, 16-17 mai, Piatra Neamţ V. Ursachi, „Sistemul de fortificaţii din cetatea dacică de la Brad”

- 27-29 mai, Cluj, Continuitate multimilenară V. Ursachi, „Morminte de inhumaţie descoperite în cetatea dacică de la Brad”

- 13-14 dec., Arad, Dacii de pe Valea Mureşului inferior în contextul unităţii lumii dacice V. Ursachi, „Fortificaţii dacice pe Valea Siretului”

- 23-24 iunie, Suceava – „2050 ani de la constituirea primului stat dac centralizat şi independent condus de Burebista” V. Ursachi, „Contribuţii la cunoaşterea culturii dacice în bazinul Siretului mijlociu”

12-iunie, Iaşi – Geto-dacii de la est de Carpaţi în vremea lui Burebista-Decebal V. Ursachi, „Cultura materială”

- 9-11 mai, Târgovişte – Lupta milenară pentru libertate socială, unitate naţională şi independenţă a poporului român

V. Ursachi, „Cetăţi dacice în Moldova”

1981 - Sesiunea, Cercetarea istorică, permanenţă a vieţii sociale, Piatra Neamţ, 17-18 dec.

V. Ursachi, „Ceramica dacică din cetăţuia de la Brad - A XV-a sesiune anuală de rapoarte (privind rezultatele cercetărilor arheologice din 1980), Braşov, 26-28 martie V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad, judeţul Bacău” - Sesiunea ştiinţifică – Continuitate multimilenară, Cluj, 27-29 mai

www.cimec.ro

122

V. Ursachi, „Ceramica dacică pictată din cetăţuia de la Brad”

1982 - Al VII-lea Simpozion Naţional de istorie agrară, 4-6 noiembrie, Suceava Comunicare, V. Ursachi, „Unelte agricole descoperite în cetatea dacică de la Brad” - Al V-lea Simpozion Naţional de Tracologie, 16-17 oct., Bacău

Comunicarea, V. Ursachi, „Dava de la Brad – semnificaţia sa istorică” - A XVI-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 1981, Vaslui

Comunicarea, V. Ursachi, „Săpăturile de la Brad, jud. Bacău” - Colocviul de tracologie, 10-13 mai, Baia Mare

Comunicarea, V. Ursachi, „Fortificaţii dacice pe Valea Siretului” - Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice, „Suceava – permanenţe istorice”, 15-16 noiebrie,

Suceava Comunicarea, V. Ursachi, „Semnificaţia unei gropi descoperite în cetăţuia dacică de la Brad”

1983

- Simpozionul anual al Muzeului Judeţean Botoşani, 19-20 noiembrie Comunicarea, V. Ursachi, „Rituri şi ritualuri în aşezarea dacică de la Brad, pe Siret”

- Expunere: Roman, V. Ursachi, „9Mai – ziua Independenţei, ziua Victoriei” - Al VI-lea Simpozion Naţional de Tracologie dedicat Marii Uniri, Craiova, 24.26 noiembrie

Comunicarea: V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad” - A XVII-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din 1982, 254-25 martie Comunicarea: V. Ursachi, „Cetatea geto-dacică de la Brad, jud. Bacău” - Cluj, V. Ursachi, „Descoperiri dacice în zona extracarpatică a Moldovei” - Sesiune, Piatra Neamţ

V. Ursachi, „Dacii liberi din Moldova”

1984 - Simpozionul – Aşezări fortificate geto-dacice din România, Bucureşti, 3-5 mai

Comunicarea: V. Ursachi, „Aşezările fortificate de pe Valea Siretului” - Colocviul – Muzeele-factor activ de educaţie socială a maselor; cercetarea istorică, permanenţă a vieţii sociale, 20-21 dec. Piatra Neamţ Comunicarea: V. Ursachi, „Construcţii cu caracter de cult în cetatea dacică de la Brad” - A XVIII-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 1983, Alba Iulia, 26-27 martie

Comunicarea: V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad, jud. Bacău” - Craiova, Al VIII-lea Simpozion de retrologie agrară

V. Ursachi, „Unelte agricole din cultura Cucuteni” - Al VII-lea Simpozion de Tracologie, Turnu Severin

V. Ursachi, „Scrisul la daci” - Muzeul Huşi, V. Ursachi, „Descoperiri dacice la Brad” - Botoşani, V. Ursachi, „Necropolele carpice din zona Romanului”

1985

- Sesiunea a V-a de referate şi comunicări ştiinţifice, Piatra Neamţ, 13-14, dec. V. Ursachi, „Rituri şi ritualuri de înmormântări în cetatea dacică de la Brad”

www.cimec.ro

123

- Al VIII-lea Simpozion Naţional de Tracologie, 25-27 noiembrie, Constanţa V. Ursachi, „Elemente de spiritualitate geto-dacice în contextul descoperirilor de la Brad, jud. Bacău”

- A XX-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 1984, Târgovişte, 22-23 martie V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad, jud. Bacău”

- Simpozion tracologic, V.Ursachi, „Elemente de spiritualitate geto-dacică în contextul descoperirilor de la Brad, jud. Bacău”

- Aşezări fortificate, Bucureşti V. Ursachi, „Dava de la Brad”

- Botoşani, V. Ursachi, „Dacii liberi din Moldova”

1986

- Al IX-lea Simpozion Naţional de istorie şi retrologie agrară, 11-14 iunie, Tulcea V. Ursachi, „Unele date privind tehnicele agricole dacice de pe Valea Siretului

- Simpozionul anual de comunicări ştiinţifice, ediţia a IX-a „Hierasus 1986”, Botoşani, 21-22 noiembrie V. Ursachi, „Noi descoperiri arheologice geto-dacice pe valea Tazlăului (V. Căpitanu)”

- Al IX-lea Simpozion Naţional de Tracologie, 29-31 oct., Oradea V. Ursachi, „Dovezi de scriere la geto-daci”

- A XX-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 1985, Deva, 21-22 martie V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad, jud. Bacău”

1987

- Al X-lea simpozion anual de tracologie, septembrie, Miercurea Ciuc V. Ursachi, „Elemente de spiritualitate geto-dacice în cetatea de la Brad (com. Negri, jud. Bacău)

- A XXI-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 1986, Timişoara, 24-26 aprilie V. Ursachi, „Dava dacică de la Brad, jud. Bacău”

- Simpozion, Botoşani V. Ursachi, „Unelte agricole la dacii din Moldova”

1988 - A XXII sesiune de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul

1987, 24-25 septembrie Piteşti V. Ursachi, „Cetatea get-dacică de la Brad. Consideraţii privind ceramica dacică pictată”

- Sesiunea ştiinţifică anuală „Zilele Institutului”, 3-4 iunie, Iaşi V. Ursachi, I. Ioniţă „Cronologia necropolei dacice de la Văleni” - Al X-lea Simpozion Naţional de istoria şi retrologia agrară a României, 15-18

iunie, Baia Mare V. Ursachi, „Unelte agricole ale dacilor din cetăţile de pe Valea Siretului”

- Al XI-lea Simpozion anual de Tracologie, 28-30 sept., Piatra Neamţ V. Ursachi, „Obiecte de podoabă descoperite în cetatea dacică de la Brad V. Ursachi, V. Căpitanu, „Cetatea dacică de la Moineşti”

www.cimec.ro

124

- Cea de a XXIII sesiune de rapoarte, Sibiu V. Ursachi, „Ultimele descoperiri dacice la Brad”

1989 - Simpozionul – Cercetarea şi valorificarea patrimoniului cultural şi a fondului arhivistic naţional, 19 mai, Miercurea Ciuc V. Ursachi, „Obiecte de podoabă descoperite în staţiunea arheologică de la Brad, jud. Bacău” - Bârlad, Zilele Muzeului „V. Pârvan”, 22-23 sept.

V. Ursachi, „Geto-dacii din bazinul mijlociu al Siretului-cetatea de la Brad- Zargidava” - Al XII-lea Simpozion Naţional de Tracologie, 28-30 sept. Tulcea

V. Ursachi, „Importuei greco-romane în cetatea dacică de la Brad” - Colocviul – Muzeele în actualitate, 13 noiembrie, Piatra Neamţ

V. Ursachi, „Noi descoperiri în dava de la Brad” - A XXIII-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice

din 1988, 17-18 martie, Sibiu V. Ursachi, „Dava dacică de la Brad-Bacău”

1990 - A XXIV-a sesiune anuală de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din 1989, 7-10 iunie, Arad V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad

V. Ursachi şi V. Căpitanu, „Fortificaţia dacică de la Moineşti” - Sesiunea – Surse arheologice ale spaţiului carpato-nistrean, 28 iunie-1 iulie, Iaşi

V. Ursachi, „Locuinţe adâncite din aşezarea dacică de la Brad” - Sesiune de comunicări ştiinţifice, 10-12 dec., Iaşi

V. Ursachi „Descoperiri geto-dacice în zona oraşului Roman” - Suceava, V. Ursachi, „Un tezaur eneolitic descoperit la Brad” - Al XIII-lea Simpozion Naţional de Tracologie, Satu Mare

V. Ursachi, „Importuri greco-romane la Brad”

1991 - Sesiune, Bacău, 22-23, XI

V. Ursachi, „Curtea domnească de la Roman” - Simpozionul Naţional „V. Pârvan”, Bacău, 27-28 sept.

V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad” - Chişinău, 27-29, XI

V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad” - Sesiunea Naţională de Rapoarte, Iaşi, 15-17 mai

V. Căpitanu şi V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Răcătău” V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad”

- Simpozion comemorativ – Ion Ionescu de la Brad, Iaşi-Bacău V. Ursachi şi Ion Măzăreanu, „Agricultura de la Brad de-a lungul secolelor” V. Ursachi şi Ion Măzăreanu, „Istoricul construcţiilor de pe „Stânca” de la Brad”

- Sesiunea – 125 ani de la primele cercetări arheologice întreprinse de Al. Odobescu la Pietroasele (1866), Buzău, 6-7 dec. V. Ursachi, „Dacii de pe Valea Siretului”

- Sesiune Ştiinţifică, Iaşi V. Ursachi, „Fibule descoperite în cetatea dacică de - Sesiune de rapoarte, P. Neamţ, 2-5 mai

www.cimec.ro

125

V. Ursachi, „Dava dacică de la Brad”

1992 - Simpozionul Ştiinţific – Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, simbol al luptei pentru reîntregirea neamului, Bacău, 7 august

V. Ursachi, „Trupele romaşcane în focul luptelor din anii 1916-1917 - Al XIV-lea Simpozion de Tracologie. Relaţii traco-illiro-heladice, 14-19, sept.,

Băile Herculane, Drobeta-Turnu Severin V- Ursachi, „Importuri şi influenţe greceşti în cetatea dacică de la Brad (Zargidava), Bacău

- Al XII-lea Simpozion Naţional de istorie şi retrologie agrară a României, Deva, 31 aug.-4 sept. V. Ursachi, „Dovezi ale practicării agriculturii la daci. Descoperiri din zona Romanului”

- Sesiunea ştiinţifică, „V. Pârvan, 100 ani de la naştere”, 26-27 oct. Bacău V. Ursachi, „Localizarea davelor de pe Siret în opera lui V.Pârvan”

- Sesiunea de comunicări ştiinţifice dedicată împlinirii a 600 ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman, 1392-1992, 30-31 mai, Roman V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad”

- Sesiunea ştiinţifică anuală Hierasus, 25 noiembrie, Botoşani V. Ursachi, „Ceramica dacică lucrată cu mâna descoperită la Brad”

- 2-7 noiembrie, Iaşi, Zilele academice ieşene, ediţia a VIII-a V. Ursachi, „Contribuţia cercetărilor arheologice din cetatea şi aşezarea geto- dacică de la Brad la cunoaşterea culturii geţilor est carpatici”

- Simpozion, „Roman 600”, 30 martie, 1992, Roman V. Ursachi, „Romanul la 600 ani”

- Simpozionul – Descoperiri tracice în bazinul Siretului, dedicat aniversării a 110 ani de la naşterea lui Vasile Pârvan, 24 sept. 1992, Bacău V. Ursachi, „V. Pârvan şi davele de pe Siret”

- A XXVI-a sesiune naţională de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din 1991, 15-17 mai, Constanţa V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Răcătău, Bacău”, colaborare cu V. Căpitanu V. Ursachi şi V. Căpitanu, „Cetatea dacică de la Moineşti, Bacău” V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad, Bacău”

- Sesiune, Huşi, V. Ursachi, „Unelte şi arme în dava de la Brad” - Iaşi, Tracii, V. Ursachi, „Descoperiri hallstattiene la Brad”

V. Ursachi, „Capitolele la monografia Romanului”- coordonator general

1993 - 24 febr., Bacău, V. Ursachi, „Descoperiri arheologice din campania 1993 . Dava

de la Brad.Negri” - A XXVII-a sesiune naţională de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din 1992, Constanţa, 12-16 mai V. Ursachi, „Aşezarea fortificată de la Brad, acropola, jud. Bacău” V. Ursachi şi V. Căpitanu, „Cetatea dacică de la Moineşti, jud. Bacău”

V. Ursachi şi V. Căpitanu, „Şantierul arheologic Răcătău, punctul „Cetăţuia”, jud. Bacău”

- Expoziţia – Civilizaţia neolitică în podişul Moldovei, 3 iunie, Bacău V. Ursachi, „Tezaurul eneolitic de obiecte de podoabă descoperit la Brad”

- Al XIII-lea Simpozion Naţional de istorie şi retrologie agrară a României, 31

www.cimec.ro

126

august - 3 sept., Constanţa V. Ursachi, „Primele dovezi de practicare a agriculturii în zona Romanului” - Simpozionul – 585 ani de la prima atestare documentară a ţinutului Roman, 16

sept., Roman V. Ursachi, „Dovezi arheologice privind elemente de urbanism în vechiul târg Roman”

- Colocviul Internaţional – Prima epocă a fierului la gurile Dunării şi în zonele circumpontice, 27 sept.-2 oct., Tulcea V. Ursachi, „Descoperiri hallstattiene aparţinând culturii Cozia-Brad din jud. Bacău” - 585 ani de atestare documentară a oraşului Bacău, 1408-1993, 6 octombrie,

Bacău V. Ursachi, „Elemente de urbanismîn Roman” - Simpozionul – Oraşul medieval Tg. Trotuş; Dezbatere ştiinţifică, 7 octombrie,

Tg. Trotuş V. Ursachi, „Oraşul medieval românesc. Geneza şi evoluţia

- Simpozionul Naţional „V. Pârvan”, 28-30 oct., Bacău, Brad-Negri, Răcătău- Horgeşti, Perchiu-Hurureşti V. Ursachi, „Davele din spaţiul locuit de geto-daci: Dava de la Brad, com. Negri(Zargidava)

- Sesiunea de comunicări ştiinţifice dedicată Zilei Naţionale a României, 18-19, noiembrie, Piatra Neamţ V. Ursachi, „Necropola din sec. IV d.Hr. de la Săbăoani”

- Sesiunea ştiinţifică anuală dedicată aniversării a 75 ani de la Marea Unire din 1918, Hierasus, 24-25, Botoşani V. Ursachi, „Fortificaţii dacice pe Valea Siretului”

- Sesiunea anuală de studii şi comunicări ştiinţifice – 85 ani de la Marea Unire, 23-24 noiembrie, Focşani V. Ursachi, „Noi descoperiri arheologice privind dacii liberi în zona Roman”

1994 - Simpozionul – 135 ani de la Unirea Principatelor, 1859 – 1994, Muzeul de artă

Roman, 23 ianuarie V. Ursachi, „Simboluri ale Unirii la Roman”

- Simpozionul – 602 ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman, 30 martie 1392, 30 martie, Muzeul de Istorie Roman V. Ursachi, „Dava de la Brad, Negri”

- Bacău, V. Ursachi, „Necropola din sec. IV de la Săbăoani, punct Izvoare V. Ursachi şi V. Căpitanu, „Cetatea dacică de la Moineşti” V. Ursachi şi D. Hordilă, „Aşezarea şi cimitirul medieval de la Săbăoani – „La Bisericuţă”

- Sesiunea ştiinţifică – Elemente de fortificare în lumea geto-dacă, sec. IV-I, Muzeul Deva, 26-29 mai - V. Ursachi, „Fortificaţii dacice pe Valea Siretului” - Colocviul Internaţional – Cucuteni, un miracol în epocade piatră . 110 ani de la

descoperirea aşezării eponime, Muzeul de Istorie Piatra Neamţ, 17-18 iunie V. Ursachi, „Consideraţii asupra aşezării cucuteniene de la Brad”

- A XXVIII-a sesiune naţională de rapoarte privind rezultatele cercetărilor arheologice din anul 1994, Satu Mare, 12-15 mai V. Ursachi, „Aşezarea fortificată de la Brad (acropola), jud. Bacău”

www.cimec.ro

127

- Simpozionul – Rădăcini ale poporului român, Bacău, 27-28 oct. V. Ursachi, „Noi date despre necropola din sec. IV de la Săbăoani, jud. Neamţ”

- Bârlad, 15-16 oct. – 80 ani de existenţă a Muzeului „V. Pârvan” V. Ursachi, „Formarea colecţiilor de arheologie la Muzeul de Istorie Roman”

- Sesiunea Jubiliară dedicată centenarului Muzeului Judeţean Gorj,Târgu Jiu, 6-8 oct. V. Ursachi, „Consideraţii asupra necropolelor traco-getice descoperite în N. Olteniei

- Bacău, 23-27 aug. – „25 ani de manifestări ale istoricilor agrari din România, 1969-1994 V. Ursachi, „Depozitarea şi conservarea produselor agricole în cetatea dacică

Zargidava de la Brad” - Napoca 1870 – Civilizations europénnes dans l′ antiquite classique, Cluj, oct. V. Ursachi, „Contribuitions au problemes de la depantios des ètablissennints de

type dava” - Botoşani, 22-23 noiembrie

V. Ursachi, „Geto-dacii din bazinul mijlociu al Siretului – Cetatea dacică de la Brad”

- Colocviu Naţional. Iaşi, decembrie V. Ursachi, „Decorul ceramicei dacice” - Oradea, Expoziţia cu dacii

V. Ursachi, „Dacii de la Brad” - Iaşi, Civilizaţia Cucuteni

V. Ursachi, „Neoliticul de la Săbăoani” - Focşani, V. Ursachi „Descoperiri dacice de la Văleni” - Vaslui, V. Ursachi, „Ceramica pictată la daci”

1995

- Sesiunea anuală de studii şi comunicări ştiinţifice, Focşani, 19-20 ianuarie V. Ursachi, „Dava de la Brad în contextul descoperirilor de pe Valea Siretului”

- Sesiune de comunicări, 25 ianuarie, „Piatra Neamţ 600” V. Ursachi, „Cele mai vechi oraşe ale Moldovei”

- Simpozionul – Civilizaţia Cucuteni, Bacău, 31 ianuarie V. Ursachi, „Tezaurul eneolitic de la Brad”

- Sesiune de comunicări, Roman, 30 martie V. Ursachi „Cetatea dacică de la Brad – consideraţii generale”

- Sesiune cu prilejul deschiderii expoziţiei „Rădăcini”, Roman, 15 aprilie V. Ursachi, „Noi descoperiri în necropola din sec. IV d. Hr. de la Săbăoani”

- Dezbatere-colocviu – Contribuţia arheologiei la cunoaşterea istoriei primului mileniu d. Hr., Roman, 2-3 mai V. Ursachi, „Descoperiri din perioada sec. IV – VII d. Hr. din zona Roman”

- Sesiune de rapoarte, 1995, Cluj-Napoca, 11-14 mai V. Ursachi, „Rezultatele cercetărilor din campania 1994 de la Brad”

- Cluj-Napoca, 11-14 mai V. Ursachi, „Rezultatele campaniei de săpături din 1994 d la Săbăoani”

- Cluj-Napoca, 11-14, mai V. Ursachi, „Rezultatele săpăturilor de la Moineşti, 1994”

- Colocviu Internaţional – Tell-urile, axe cronologice ale Preistoriei, 7-10 sept., Bacău V. Ursachi, „Aşezarea neolitică de la Brad”

- Simpozionul Naţional de retrologie agrară, Arad, 28 aug.-1 sept.

www.cimec.ro

128

V. Ursachi, „Din istoria agriculturii în zona Romanului - Sesiune de comunicări, 3 iunie, Iaşi

V. Ursachi, „Importuri greceşti în cetatea dacică de la Brad” - Sesiunea ştiinţifică naţională, Piatra Neamţ – şase secole, 23-24 iunie

V. Ursachi, „Monumente medievale din oraşul Roman” - Simpozionul Naţional „Vasile Pârvan”, Bârlad, 15-16 sept.

V. Ursachi, „Noi descoperiri în necropola de sec. IV d. Hr. de la Săbăoani” - Colocviu internaţional de arheologie funerară, 17-23 sept., Tulcea

V. Ursachi, „La nécropole tumulaire de Brad (com. Negri, dèp de Bacảu)” - Zilele academice ieşene, 5-8 oct.

V. Ursachi, „Cimitirul de la Săbăoani, sec. XIV – XVII” - Buzău, octombrie, V. Ursachi, „Epoca bronzului – Brad” - Tg. Trotuş, 6-8 oct., V. Ursachi, „Descoperiri dacice la est de Carpaţi” - Târgovişte, 24-25 noiembrie, V. Ursachi, „Contribuţia cercetărilor de la Brad în

cunoaşterea istoriei geto-dacilor de la est de Carpaţi”

1996 - Sesiunea de rapoarte, Brăila

V. Ursachi, „Săpăturile arheologice de la Brad-campania 1995” V. Căpitanu şi V. Ursachi, „Săpăturile arheologice de la Răcătău-campania 1995”

V. Căpitanu şi V. Ursachi, „Săpăturile arheologice în cetatea dacică d la Moineşti, 1995” V. Ursachi, „Raport asupra săpăturilor arheologice de la Săbăoani „La Izvoare” V .Ursachi şi D. Hordilă, „Raport asupra săpăturilor arheologice de la Săbăoani„ La Bisericuţă”

- Sesiunea de la Bacău, 1996 V. Ursachi, „Fortificarea Romanului în perioada muşatină” - Colocviul Naţional, Roman – Ceramica cenuşie din sec XIV – XV

V. Ursachi, „Ceramica fină cenuşie din sec. XIV – XV de la Tămăşeni şi Brad” - Sesiune consacrată lui Ştefan cel Mare, Bacău

V. Ursachi, „Descoperiri arheologice din vremea lui Ştefan cel Mare la Roman” - Simpozionul naţional de la Târgovişte, 1996

V. Ursachi, „Contribuţia cercetărilor de la Brad la cunoaşterea istoriei geto- dacilor la est de Carpaţi”

- Al VII-lea Congres de Tracologie, Bucureşti V. Ursachi, „La cité geto-dace de Brad”

- Simpozionul naţional de la Bacău închinat lui V. Pârvan V. Ursachi, „Dava de la Brad”

- Al XVI-lea Simpozion - Retrologie agrară, Giurgiu V. Ursachi, „Agricultura la daci”

- Colocviu internaţional, Zalău V. Ursachi, „Importuri romane la Brad”

- Simpozion – Ştefan cel Mare, Bacău V. Ursachi, „Cetatea Nouă de la Roman”

- Sesiune, Vaslui V. Ursachi, „Carpii din Moldova”

1997 - Roman, 30 martie V. Ursachi, „Restaurarea monumentelor, obiectiv major al romaşcanilor”

www.cimec.ro

129

V. Ursachi şi D. Hordilă „Câteva observaţii asupra tipurilor de locuinţă din aşezarea medievală rurală de la Săbăoani” - Colocviul Internaţional, P. Neamţ

V. Ursachi, „Situri eneolitice pe Valea Siretului” - Sesiunea de rapoarte, Bucureşti

V. Ursachi, „Fortificaţii dacice la Brad” V. Ursachi, „Necroploa din sec. IV d. Hr. de la Săbăoani” V. Căpitanu şi V. Ursachi, „Dava de la Răcătău”

- Sesiune comunicări, Buzău V. Ursachi, „Contribuţie la dispariţia aşezărilor de tip dava”

- Sesiune comunicări, Constanţa V. Ursachi, „Davele de pe Siret”

- Sesiune comunicări, Deva V. Ursachi, „Imitaţii dacice după produse de import în ceramică”

- Sesiune comunicări, Bacău V. Ursachi, „Noi descoperiri în dava de la Brad”

- Bucureşti, Muzeul Naţional V. Ursachi, „Impoturi greceşti în dava de la Brad”

- Colocviu Naţional, Cluj-Napoca V. Ursachi, „O groapă de cult descoperită la Brad”

- Sesiune comunicări, Piatra Neamţ V. Ursachi, „Monumente istorice din oraşul Roman”

1998 - 30-31 I, 1998, Constanţa, Comisia Naţională de Arheologie – Probleme ale arheologiei dobrogene în atenţia Comisiei Naţionale de Arheologie - Roman, 30 martie 1998

V. Ursachi „Campania arheologică a anului 1997, Brad şi Săbăoani” - Sesiunea - Centenar „Constantin Daicoviciu”, aprilie

V. Ursachi, „Influenţe greceşti în cetatea de la Brad” - Bacău – Manifestări religioase în zona Moldovei de la preistorie la creştinism,

aprilie V. Ursachi şi V. Căpitanu, „Obiecte pentru cult şi magie descoperite în davele de la Răcătău şi Brad”

- Roman, aprilie, Alogeni în Ţara Moldovei V. Ursachi, „Propietăţi armeneşti în Roman şi semnificaţia lor”

- Simpozionul – Profesorul Nicolae Grigore Steţcu, mai V. Ursachi, „În memoriam”

- Suceava – Artă şi spiritualitate în Cultura Cucuteni”, mai V. Ursachi, „Depozitul de obiecte de podoabă de la Brad”

- A XXXII-a Sesiune Naţională de rapoarte, campania 1997, Călăraşi V. Căpitanu şi V. Ursachi, „Acropola cetăţii de la Răcătău” V. Ursachi, „Dava de la Brad” V. Ursachi, „Complexele de locuire din sec. II – III d. Hr., de la Săbăoani”

- Sesiune, Roman, iunie – Dovezile arheologice ale continuităţii populaţiei autohtone în secolele IV – VIII în jurul Romanului V. Ursachi, „Aşezările din sec. II – VII de la Săbăoani”

- Comemorări, Piatra Neamţ, iunie – Constantin Mătasă şi Lascăr Vorel V. Ursachi, „Valorificarea patrimoniului cultural”

- Bacău, iulie - Expoziţie comemorativă

www.cimec.ro

130

V. Ursachi, „Despre Iulian Antonescu” - A XX-a sesiune de comunicări, Vaslui

V. Ursachi, „Elemente de fortificaţii dacice” - Bacău şi Tg. Trotuş – Civilizaţia medievală - Iaşi, sept., V. Ursachi, „Monede romane la Brad”

Constanţa-Tulcea – Civilizaţii străvechi şi istorie modernă la Dunărea de Jos şi Marea Neagră – 120 ani de la reîntregirea Dobrogei în hotarele României V. Ursachi, „Fortificaţii ale dacilor în zona extracarpatică a României”

- Bacău – Sfinte odoare ale ortodoxiei – Ferestre spre absolut, dec. V. Ursdachi, „Preot Florin Ţuscanu, colecţionar şi istoric”

- Congresul Oamenilor de Ştiinţă, Bucureşti, 29-30 sept. V. Ursachi, „Fortificaţii dacice pe Valea Siretului”

1999 - Roman, 30 martie, V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad”

Piatra Neamţ, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă V. Ursachi, „Obiecte de podoabă neolitice în colecţiile Muzeului din Roman”

- Sesiune de comunicări, Vaslui V. Ursachi, „Campania arheologică 1998 – noi descoperiri la Brad” V. Ursachi, „Noi descoperiri în aşezarea feudală de la Săbăoani”

- Sesiune de comunicări, Suceava V. Ursachi, „Aşezarea medievală de la Tămăşeni”

- Sesiune Naţională de Comunicări, Constanţa V. Ursachi, „Influenţa greacă în zona Siretului Mijlociu-Brad”

- Sesiune Naţională de Rapoarte, Vaslui, mai V. Ursachi, „Şantierul arheologic din cetatea dacică de la Răcătău”

- Sesiune de Comunicări, Vaslui, noiembrie V. Ursachi, „Noi motive decorative în ceramica dacică pictată”

- Sesiune de Comunicări, P. Neamţ V. Ursachi, „Noi elemente în procesul de urbanizare la daci”

- Sesiune „V. Pârvan”, Bacău, octombrie V. Ursachi, „Noi descoperiri în cetatea dacică de la Brad”

2000 - Roman, 30 martie – Din istoria oraşului Roman-608 ani

V. Ursachi, „Primele rezultate ale săpăturilor arheologice din incinta Episcopiei Romanului” - Tulcea, mai - Practici funerare ca forme de identitate culturală

V. Ursachi, „Un mormânt hallstattian descoperit la Secuieni” - Al 4- lea Colocviu Internaţional de arheologie funerară

V. Ursachi, M. Brudiu, V. Căpitanu, „Necropola tumulară Răcătău” - Bârlad, mai – Două milenii de creştinism

V. Ursachi, „Un element decorativ dacic legat de începuturile creştinismului” - Cluj- Napoca , oct. - Întindeea regatului dac şi frontierele Daciei Romane - Roman, - Două milenii de creştinism

V. Ursachi, „Simboluri ale creştinismului descoperite în zona Romanului” - Buzău, noiembrie – Milenii tezaurizate. Creaţie şi spiritualitate

V. Ursachi, „Un mormânt hallstattian de la Secuieni-Neamţ” - Vaslui, noiembrie, Ediţia a XXII-a – Acta Moldavie Meridionalis

V. Ursachi, „Conservarea şi depozitarea produselor agricole în cetatea dacică de la Brad”

www.cimec.ro

131

- Bacău, oct. – Două mii de ani de creştinism V. Ursachi, „Un simbol creştin descoperit la Brad”

2001

- Sesiune de comunicări, Deva, aprilie V. Ursachi, „Obiecte cu reprezentări antropomorfe şi zoomorfe în dava de la Răcătău”, în colaborare cu V. Căpitanu

- Sesiune de comunicări, Deva, aprilie V. Ursachi, „Reprezentări figurate în cetatea de la Brad”

- Buzău, 17.18 mai V. Ursachi, „O nouă necropolă medievală descoperită la Roman”

- Sesiunea „Zilele Melchisedec Ştefănescu”, Roman, mai V. Ursachi, „Activitatea de ctitor a episcopului Melchisedec Ştefănescu”

- Sesiune de comunicări, Iaşi, mai V. Ursachi, „Un nou element de fortificaţie descoperit la Brad”

- Sesiune de comunicări, „Roman 609”, martie V. Ursachi, „Din istoria Romanului . date istorice şi arheologice”

- Sesiune de comunicări – Armele în decursul timpului, Roman, aprilie V- Ursachi, „Fortificaţii dacice la Brad”

- Sesiune de comunicări, Braşov, decembrie V. Ursachi, „Elemente cultuale în cetatea dacică de la Brad”

- Sesiune de comunicări, Bacău, octombrie V. Ursachi, „Noi descoperiri arheologice la Zargidava”

- Sesiune d comunicări, Buzău, septembrie V. Ursachi, „Descoperiri hallstattiene în zona Romanului”

- Sesiune dedicată lui I. Ionescu de la Brad, 15 dec. Bacău-Brad V. Ursachi, „Cele mai recente descoperiri arheologice în cetatea de la Brad”

- Sesiune de comunicări, P. Neamţ, noiembrie V. Ursachi, „O platformă de cult descoperită la Brad”

- Sesiune de comunicări, Vaslui, decembrie V. Ursachi, „Elemente de cult în cetatea de la Brad”

- Bacău, martie,V. Ursachi, „Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în mileniul I d.H.

2002 - Bacău, 30 ianuarie, Evocare – Iulian Antonescu

V. Ursachi, „Iulian Antonescu in memoriam” - Piatra Neamţ, martie – Din istoria agriculturii nemţene

V. Ursachi, „Agricultura la geto-daci de la Brad” - Roman – 610

V. Ursachi, „Un proiect vital pentru turismul romaşcan” - Bacău, „Ştefan cel ,are şi Sfânt” – 545 ani de la urcarea pe tron

V. Ursachi, „Cetatea lui Ştefan cel Mare de la Roman” - Bacău, 10 iulie, Comemorare Iulian Antonescu

V. Ursachi, „Contribuţia lui Iulian Antonescu la dezvoltarea arheologiei, istoriografiei şi muzeologiei româneşti” Simpozion – Vasile Pârvan, Bacău, oct. V. Ursachi, „Importuri în cetatea de la Brad”

- Bacău, V. Ursachi şi L. Istina„ Cercetările arheologice de la Răcătău „Movila lui Cerbu”

- Sesiune, Vaslui, 1 dec.

www.cimec.ro

132

V. Ursachi, „Ceramica pictată de la Brad” - Piatra Neamţ, Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă

V. Ursachi, „Rezultate şi aprecieri asupra săpăturilor arheologice în teritoriul Brad-Săbăoani”

- Sesiunea de rapoarte, Buziaş V. Ursachi, „Săpăturile de la Brad”

2003

- Roman – 611, V. Ursachi, „Istoria unei străzi din Roman, Strada Mare” - Bacău, Zilele Bacăului – V. Pârvan” - 2003

V. Ursachi, „Cercetările arheologice de la Episcopia Romanului” - Sesiune de comunicări, noiembrie, P. Neamţ

V. Ursachi şi G. Hănceanu, „Cercetările arheologice din anul 2003 de la Episcopia Romanului-date preliminarii”

- Bucureşti, Sesiunea Jubiliară a Muzeului Militar Naţional V. Ursachi, „Fortificaţiile dacilor pe Valea Siretului Mijlociu”

2004

- Al IX-lea Congres de tracologie, Chişinău V. Ursachi, „Cetatea dacică de la Brad”

- Roman – 612 ani V. Ursachi, „Iniţierea cercetărilor arheologice sistematice legate de epoca

ştefaniană, la Roman” 2005

- Roman – 613 V. Ursachi, „Cercetările arheologice de la Episcopia Romanului”

2006 - „Roman, 30 martie – 614 ani”, V. Ursachi, „Roman – Strada Mare” - Braşov – Colocviu Internaţional

V. Ursachi, „Sanctuarul dacic de la Brad” - Bacău, V. Ursachi, „Un nou element religios descoperit la Săbăoani”

2007

- „Roman, 30 martie – 615 ani” V. Ursachi, „Restaurarea celor trei plafoane de la Casa Nevruzzi”

- Buzău – Milenii tezaurizate, creaţie şi spiritualitate – ediţia XII” - V. Ursachi, „Organizarea internă a acropolei de la Brad” - Piatra Neamţ – Priorităţi ştiinţifice ale etapei de postaderare a României la

Uniunea Europeană. V. Ursachi, „Spaţiul public în dava de la Brad”

DOMNIŢA HORDILĂ

Comunicări

- 1975, Sesiune de comunicări „Cimitirul medieval de la Roman”, P. Neamţ - 1990, „Descoperirile de la Traian-Neamţ – contribuţii la cunoaşterea ceramicii

www.cimec.ro

133

- cenuşii de la sfârşitul sec. al XIV-lea, Iaşi, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, 1991, „Cimitirul medieval de la Buruieneşti-Săbăoani, Neamţ”, P. Neamţ

- 1994, D. Hordilă şi V. Ursachi, „Aşezarea şi cimitirul medieval de la Sobăoani „La Bisericuţă”, Bacău

- 1996, „Romanul în timpul lui Ştefan cel Mare, Bacău - 1996, „Cetatea Nouă a Romanului”, Roman - 1996, „Decorul de pe vasele cenuşii din sec. XIV-XV aflate în colecţia Muzeului de Istorie

Roman, Roman, Colocviul Naţional - 1997, Sesiune de comunicări, Iaşi, D. Hordilă şi V. Ursachi, „Descoperirile de la Săbăoani” - 1997, Sesiune de comunicări Roman, „Satul medieval la Est de Carpaţi” - 1997, Sesiune de rapoarte, Bucureşti, „Cercetările de la Traian” - 1997, Sesiune de comunicări, Piatra Neamţ, „Noi descoperiri arheologice din vremea lui

Ştefan cel Mare - 1997, Sesiune de comunicări Bacău, „Ritualuri creştine şi precreştine în necropola

medievală de la Săbăoani” - 1997, Sesiune de comunicări Roman, „Câteva consideraţii istorice şi arheologice privind

domnia lui Roman I Muşat - 1997, V. Ursachi, D. Hordilă. „Tipuri de locuinţă în aşezările medievale Săbăoani şi

Berindeşti (Traian), jud. Neamţ, Colocviul Naţional, Satul medieval de la Est de Carpaţi II - 1998, „Contribuţii arheologice la cunoaşterea aşezărilor medievale Săbăoani şi Berindeşti,

Suceava, Simpozionul Naţional – Artă şi civilizaţie - 1998, Sesiune de comunicări „Săpăturile de la Traian-Săbăoani, Roman - 1998, Roman, „Două meşteşuguri atestate arheologic în aşezarea medievală Berindeşti,

Neamţ la programul - Satul medieval la est de Carpaţi, II - 2000, Roman, „Câteva consideraţii de ordin istoric şi arheologic privid domnia lui Petru I

Muşat” - 2000, Bârlad, - Două mii de ani de creştinism – „Obiecte de cult cu caracter creştin din

necropola medievală de la Săbăoani, Neamţ - 2000, Roman, „Sincretisme religioase în necropola medievală de la Săbăoani” - 2000, Vaslui, „Monede descoperite în necropola medievală de la Săbăoani, Neamţ” - 2002, Roman 610, „Berindeşti- un centru meşteşugăresc rural de la începutul sec. al XV-lea

LUCRĂRI

- 1964, V. Ursachi, D. Hordilă, M. Alexianu, Gh. Dumitroaia, D. Monah, - „Cercetări arheologice de suprafaţă pe Valea Siretului la nord de municipiul Roman, M.A.,

XVIII, p. 261-278 - 1969, „Opt monede de la Iliaş, sec. XV”, Carpica, II, p. 325-329 - D. Hordilă, Ana Maria Valter şi V. Ursachi „Tezaurul de monede divizionare poloneze de

secol XVII descoperit la Săbăoani, jud. Neamţ, în M.A., XXII, p. 321-331 - 1969, „Câteva păreri în legătură cu sigiliul Romanului, M.A., I, P. 363-367 - 1974, „Tezaurul feudal de la Cordun”, M.A., VI-VIII, 1974-1976, p. 279-286 - 1992, Capitolele din Monografia Romanului, Roman 1992 - 1992, „Tezaurul de monede medievale de la Trifeşti, jud. Neamţ, M.A., XVIII, p. 251-285 - 1994, „Tezaurul de monede medievale descoperit în 1975 la Roman, M.A.,XIX, p. 401-422 - 1995, „Raport privind săpăturile arheologice de la Traian, com. Săbăoani, jud. Neamţ”, în

Cronica cercetărilor 1995, Cluj-Napoca - 1995, „Raport săpături Săbăoani, „La Bisericuţă”, Cronica cercetărilor pe 1995, Cluj-

Napoca - 1996, „Raport săpături 1995, Săbăoani, „La Bisericuţă”, Cronica, 1996, Brăila

www.cimec.ro

134

- 1996, „Raport săpături, 1995, Traian-Săbăoani, Cronica, 1996, Brăila - 2000, „Câteva consideraţii de ordin arheologic privind populaţia din zona Romanului, în

sec. XIV-XIX, în B.I(Buletin Istoric), nr. 1, 2000, p. 74 - „Un cuptor de ars ceramică din sec. XIV-XV de la Traian, com. Săbăoani, jud. Neamţ, în

M.A., XXI, p. 224

IULIA BUTNARU

COMUNICĂRI

- 1999 „Aspecte din viaţa comunităţilor evreieşti din ţinutul Romanului” - 2000, Sesiune ştiinţifică, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, „Evrei romaşcani în

războaiele de independenţă şi reîntregire” - 2001, Simpozionul Naţional „Vasile Pârvan”, ediţia a XXXV-a, Muzeul Judeţean de Istorie

„Iulian Antonescu”, Bacău, „Persecuţii asupra evreilor 1940-1944. Studiu de caz” - 2001, Sesiunea de comunicări , In memoriam Constantin Matasă, Complexul Muzeal

Judeţean Neamţ, „Şcoli evreieşti din România” - 2002, Simpozionul - Din istoria oraşului Roman, Muzeul de Istorie Roman, „O alegere

ratată în scaunul mitropolitan din Iaşi (1792) - 2003, Sesiune de comunicări – Din istoria oraşului Roman, 611 ani de la prima atestare

documentară, M.I.R., „Edificii de cult ale comunităţii evreieşti din Roman” - 2003, Sesiune ştiinţifică, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, „Tradiţie şi modernizare în

viaţa urbană a Romanului” - 2004, Sesiune de comunicări, M.I.R. – Din istoria oraşului Roman, 612 ani de la prima

atestare documentară, „Imaginea lui Ştefan cel Mare în istoriografia românească” - 2006, Sesiune de comunicări, M.I.R. – Din istoria oraşului Roman, 614 ani de la prima

atestare documentară, „Reclama în presa locală din primele decenii ale sec. XX-lea - 2007, Sesiune de comunicări, M.I.R. – Din istoria oraşului Roman, 615 ani de la prima

atestare documentară, „Despre justiţie la mijlocul secolului al XIX-lea. Un caz din ţinutul Romanului”

LUCRĂRI

- „Aspecte din viaţa comunităţii evreieşti din Roman”, Carpica, t. 28, 1999, p. 211-218

RELU BUTNARU

COMUNICĂRI

- 1999, Sesiune ştiinţifică, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, „Noi cercetări de suprafaţă în zona Romanului” - 2000, Simpozionul – 608 ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman”, Muzeul de Istorie Roman, „Câteva consideraţii istorice şi arheologice privind începuturile creştinismului în zona Romanului” - Sesiune ştiinţifică naţională, Muzeul Judeţean de Istorie „Iulian Antonescu”, Bacău,

„Elemente creştine atestate arheologic şi istoric la comunităţile locale de pe teritoriul judeţului Neamţ, în secolele V-XI”

www.cimec.ro

135

- 2000, Sesiune ştiinţifică, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, „Mărturii iconografice din Biserica Sfânta Paraschiva de la Secuieni”

- 2001, Sesiune de comunicări, Muzeul de Istorie Roman – Repere istorice şi arheologice din zona Romanului, „Realităţi arheologice şi etno-culturale în vatra oraşului Roman şi împrejurimi de la retragerea aureliană până la prima menţiune documentară a localităţii”

- 2001, Simpozionul Naţional „Vasile Pârvan”, Muzeul Judeţean de Istorie „Iulian Antonescu”, „Influenţe ale Imperiului Bizantin asupra comunităţilor din podişul central al Moldovei (secolele V-XI)

- 2001, Sesiunea Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, „Autohtoni şi migratori pe teritoriul Moldovei în secolele V-X, menţionaţi în izvoarele bizantine”

- 2002, Simpozion, 30 martie, Muzeul de Istorie Roman, „Tipurile şi tehnica de construcţie a locuinţelor din secolele IV-XI din cadrul aşezărilor descoperite în fostul ţinut al Romanului”

- 2002, Simpozionul – Războaiele daco-romane şi implicaţiile acestora în istoria poporului român, Muzeul Judeţean de Istorie, „Iulian Antonescu”, „Relaţiile politice şi militare ale costobocilor cu Imperiul Roman şi aliaţii acestuia: asdingii şi lacringii

- 2003, Simpozion, 30 martie – Din istoria oraşului Roman, 611 ani de la prima atestare documentară, Muzeul de Istorie Roman, „Informare preliminară asupra supravegherii arheologice din Roman, str. Ştefan cel Mare, nr. 175”

- 2004, Sesiune de comunicări, Muzeul de Istorie Roman – Din istoria oraşului Roman, 612 ani de la prima atestare documentară, „Daniile lui Ştefan cel Mare către Episcopia Romanului”

- 2006, Sesiune de comunicări, Muzeul de Istorie Roman – Din istoria oraşului Roman, 614 ani de la prima atestare documentară, „Istorie şi tradiţie în comuna Secuieni) (realizată în colaborare cu preot N. Ţigănilă

- 2006, Colocviul Naţional de Etnografie – Interferenţe cultural-etnice, ediţia a VI-a, Muzeul Etnografic Reghin, „Obiceiuri iudaice legate de naştere şi moarte, în zona Romanului” (în colaborare cu prof. Iancu Wexler, preşedinte Comunitatea Evreiască Roman)

- 2007, Sesiune de comunicări, Muzeul de Istorie Roman – Din istoria oraşului Roman, 615 ani de la prima atestare documentară, „Păstrarea meşteşugurilor tradiţionale, o problemă de actualitate”

LUCRĂRI

- „Noi cercetări de suprafaţă efectuate de Muzeul de Istorie din Roman”, Carpica, 1999, nr. 28, p. 31-36

GEORGE HÂNCEANU

COMUNICĂRI

- 2003, 30 martie, Muzeul de Istorie, „Un mormânt germanic de secol IV d.Hr. descoperit în cartierul Nicolae Bălcescu (Roman)

- 2003, Sesiune de comunicări ştiinţifice, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, „Rezultatele săpăturilor de la Episcopia Romanului, 2003 în colaborare cu dr. Vasile Ursachi - 30 martie, 2004, Muzeul de Istorie Roman – 612 ani de la prima atestare documentară,

„Legătura lui Ştefan cel Mare cu Romanul dinaintea bătăliei de la Dumbrava Roşie”

www.cimec.ro

136

- 2004, A XXVI-a Sesiune Naţională de comunicări ştiinţifice, - Acta Moldaviae Meridionalis, cu prilejul împlinirii a 500 ani de la moartea domnului moldav Ştefan cel Mare, Vaslui, „Ştefan cel Mare, ctitorul Mănăstirii Putna”

- 2004, Sesiune Naţională de rapoarte arheologice de la Cluj-Napoca, ediţia XXXVII, „Raportul săpăturilor de la Episcopia Romanului, 2003” şi „Raportul săpăturilor de la Izvoare-Săbăoani (2003)

- 2005, Sesiune de comunicări – Din istoria Romanului, 613 ani de la prima atestare documentară, Muzeul de Istorie Roman, „Primele rezultate din săpătura arheologică de la Roşiori -Dulceşti (2004)

- 14 mai, 2005, Bârlad, vernisajul expoziţiei organizat de Muzeul „Vasile Pârvan” – Obiceiuri de port în aria culturii Sântana de Mureş (sec. IV d. Hr.), ca urmare a proiectului de colaborare a 14 muzee, printre care şi Romanul, în vederea cunoaşterii valorilor culturii amintite şi a strângerii lor într-un catalog expoziţional

- 2005, A XXXIX-a Sesiune Naţională de rapoarte arheologice, Muzeul de Arheologie Callatis-Mangalia, „Rezultatele obţinute la Roşiori, în campania anului 2004”

- 2005, Sesiunea Naţională de comunicări ştiinţifice – Arheologia mileniului I d. Hr., Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, „Cultura Sântana de Mureş pe teritoriul judeţului Neamţ”

- 2006, Sesiune de comunicări – Din istoria oraşului Roman, 614 ani de la prima atestare documentară, Muzeul de Istorie Roman „Două strecurători bastarne din aşezarea de la Roşiori-Dulceşti ( jud. Neamţ)

- 2006, A XL-a Sesiune Naţională de rapoarte arheologice, Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie Constanţa, „Rezultatele obţinute la Roşiori, în campania anului 2005

- 2006, Sesiunea Naţională de comunicări ştiinţifice – Arheologia mileniului I d. Hr. (Ediţia a IV-a, Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, „Dovezi arheologice privind practicarea agriculturii în aşezarea dacilor liberi de la Roşiori-Dulceşti (jud. Neamţ)

- 2006, Simpozionul – Descoperiri arheologice din sec. IV-XI d. Hr. la est de Carpaţi, Institutul de Arheologie Iaşi, „ Complexele de locuire din secolele VI-VII d.Hr. de la Roşiori-Dulceşti, jud. Neamţ

- 2006, Simpozionul Naţional „Vasile Pârvan” Bacău (ediţia a X-a) , „Două strecurători bastarne din aşezarea dacilor liberi de la Roşiori-Dulceşti (jud. Neamţ)

- 2007, 615 ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman Muzeul de Istorie Roman, „O mărturie monetară în aşezarea de la Roşiori-Dulceşti (Jud. Neamţ)

- 2007, Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău – 50 de ani de muzeografie băcăoană, „Monede romane în aşezările carpice din zona Romanului”

- 2007, A 41 Sesiune Naţională de rapoarte arheologice, Muzeul din Tulcea, „Dovezi arheologice din aşezarea carpică de la Roşiori-Dulceşti (jud. Neamţ), campania 2006”

LUCRĂRI

- „Căniţele cu semne din aşezarea de la Roşiori-Dulceşti (jud. Neamţ)”, Carpica, XXXIV, 2005, p. 115-122 - „Două strecurători bastarne din aşezarea dacilor liberi de la Roşiori-Dulceşti (jud. Neamţ), Carpica, XXXV, 2006, p. 61-64 - D. Ciobanu, Exploatarea sării în perioada marilor migraţii (sec. I-XIII d. Hr.) în - spaţiul carpato dunărean, Ed. Alpha, Buzău, 2002, în Memoria Antiquitatis, XXIII, 2004, p.

507-510

www.cimec.ro

137

- D. Portase, Obreja. Aşezarea şi cimitirul daco-roman (sec. II-IV). Dovezi ale continuităţii în Dacia, Ed. Neremia Napocae, Cluj-Napoca. 2002, în Memoria Aniquitatis, XXIII, 2004, p. 511-516

- V. Palade, Aşezarea şi necropola de la Bârlad-Valea Seacă (sfârşitul sec. III- a doua jumătate a sec. V), Ed. Arc 2000, Bucureşti, în Arheologia Moldovei, XXVII, 2004, p. 318-323

- „Primele rezultate din săpătura arheologică de la Roşiori-Dulceşti(2004)”, în Arheologia Moldovei, XXIX/2006, 2007

- „Ceramica bastarnă din aşezarea carpică de la Roşiori-Dulceşti (jud. Neamţ). Campania 2005”, în Memoria Antiquitatis, XXIV, 2007

- O.L. Şovan, M. Ignat, „Aşezarea getică fortificată de la Cotu-Copălău, jud. Botoşani”, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005, în Memoria Antiquitatis XXIV, 2007

- O.L. Şovan, „Necropola de tip Sântana de Mureş-Černjachov de la Mihălăşeni (jud. Botoşani)”, Ed. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2005, în Memoria Antiquitatis, XXIV, 2007

- Gh. Diaconu, „Târgşor – un sit milenar. Studii de istorie şi arheologie”, Ploieşti, 2003, în Memoria Antiquitatis, XXIV, 2007

ADRIAN CIOBANU

COMUNICĂRI - 2006, Sesiune de comunicări ştiinţifice – Din Istoria oraşului Roman, 614 ani de

la prima atestare documentară, Muzeul de Istorie Roman, „Donaţia Constantin Bârjoveanu în colecţiile Muzeului de Artă Roman, în colaborare cu M. Ghiban

- 2006, Sesiune anuală – Arta românească în sec. XX, Muzeul „Vasile Pârvan”, Bârlad, „ Lucrări de grafică semnate Gheorghe Iliescu în patrimoniul Muzeului de Artă Roman”

LUCRĂRI - „Civilizaţia medievală urbană din sec. XIV-XVIII 8Bacău, TG. Trotuş, Adjud), de Alexandru Artimon, ed. Documentis, Iaşi, 1998, în Memoria Antiquitatis, nr. XXII, 2001 - Recenzie la Studii de istorie medievală, de Alexandru I. Gonţa, Ed. Dosoftei,

Iaşi, 1998, în Memoria Antiquitatis, nr. XXII, 2001 - Cahle din Moldova medievală (sec. XIV-XVII), de Victoria, Paraschiva Batariuc, Suceava, 1999, în Memoria Antiquitatis, nr. XXII, 2001 - Biserici şi mînîstiri medievale în Basarabia, de Vlad Ghimpu, ed. Tyrageţia, Chişinău, 2000, în Memoria Antiquitatis, nr. XXII, 2001 - Expoziţia itinerantă, „Arta eneolitică Cucuteni”, Muzeul Naţional Cotroceni şi Muzeul

Judeţean de Istorie Braşov, în Memoria Antiquitatis, nr. XXIII, 2004 - Expoziţia temporară „Poduri-Dealul Ghindaru. O troie în Subcarpaţii Moldovei., Piatra

Neamţ. 2003, în Memoria Antiquitatis, nr. XXIII, 2004

OTILIA MIRCEA

COMUNICĂRI - 2000, Sesiune de comunicări, Muzeul de Istorie Roman, „Alterarea obiectelor arheologice din metal” - 2001, organizatorul sesiunii de comunicări la Muzeul de Istorie Roman –

www.cimec.ro

138

„Probleme de coroziune şi protecţie anticorozivă la piesele din metal” - 2001, Simpozionul Naţional de Restaurare şi Conservare, Muzeul Ţăranului Român, „Consideraţii asupra alterării obiectelor arheologice din metal” (în

colaborare cu fiz. Gheorghe Niculescu) - 2001, Simpozionul Naţional de Restaurare şi Conservare, Muzeul Ţăranului

Român, „Probleme apărute la restaurarea unor obiecte arheologice din metal”, în colaborare cu prof. Mihai Croitoru, Centrul de Restaurare şi Conservare a Patrimoniului Cultural Iaşi

- 2002, A III-a Conferinţă de Chimie Industrială Iaşi, Studiul pieselor arheologice degradate prin procese specifice de mediu”, în colaborare cu fiz. Gh. Niculescu, Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti şi prof. dr. ing. Ioan Sârghie, Facultatea de Chimie Industrială Iaşi

- 2003, Simpozionul Internaţional , Mitropolia Moldovei Iaşi, „Factorii care contribuie la degradarea pieselor arheologice din metal”, î colaborare cu fiz. Gh. Niculescu, Muzeul Naţional de Istorie Bucureşti

- 2003, Sesiune de comunicări, Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, „Produşi de coroziune – indicatori ai mineralizării”

- 2004, Sesiune de comunicări – 612 ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman, Muzeul de Istorie Roman, „Restaurarea unor obiecte de podoabă descoperite la Episcopia Romanului”

- 2004, Sesiune de comunicări, Şara Bârsei, ediţia a III-a, Braşov, „Restaurarea unor obiecte de podoabă din argint”

- 2004, organizator la Muzeul de Istorie Roman a Simpozionului, Protejarea Patrimoniului Cultural”

- 2004, Simpozionul Naţional de Restaurare şi Conservare, Buşteni, „Consideraţii privind degradarea în sol a pieselor metalice” - 2004, Simpozionul Naţional, Monumentul – Tradiţie şi viitor, ediţia a VI-a, Iaşi, „Consideraţii privind modificarea pieselor arheologice sub influenţa procesului

de alterare” - 2005, Sesiune de comunicări, Muzeul de Istorie Roman – 613 ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman, „Biserica Precista Mare şi importanţa ei în istoria târgului Roman – Restaurarea unor obiecte de cult” - 2006, Sesiunea Naţională de Conservare-Restaurare, Vălenii de Munte, „Rezultatele

examinării unor piese din metal descoperite în urma săpăturilor arheologice, în colaborare cu fiz. Gh. Niculescu, Laboratorul Naţional de Cercetate în domeniul Conservării şi Restaurării Patrimoniului Cultural Naţional Mobil şi Ana Maria Vlad, Centrul de Restaurare şi Conservare a Patrimoniului Cultural Iaşi

- 2006, Sesiune de comunicări, Muzeul de Istorie Roman, „Metode de restaurare şi conservare aplicate unor obiecte arheologice

- 2007, Sesiune de comunicări, Muzeul de Istorie Roman, „Restaurarea şi conservarea pieselor de muzeu” în colaborare cu ing. Gabriela Lupu, Ana Lăcrămioara Băcăoanu

LUCRĂRI

- 2000, Simpozionul Internaţional de Restaurare Iaşi, „Influenţa procesului de alterare asupra unor obiecte de podoabă din sec. XIV-XV”, (publicată în Restaurare 2000) - 2000, Simpozionul Internaţional de Restaurare Iaşi, „Restaurarea asistată a bunurilor culturale din metal”, (în colaborare cu prof. Mihai Croitoru, publicată

în Restaurare 2000) - Otilia Mircea, Mihai Croitoru, „Procese de alterare diferenţiate semnalate în

www.cimec.ro

139

cazul unor piese arheologice descoperite la Brad, jud. Bacău, publicată în Conservarea şi Restaurarea Patrimoniului Cultural, vol. VI

- Otilia Mircea, Mihai Croitoru, „Influenţa procesului de alterare în cazul unui obiect arheologic descoperit la Brad, jud. Bacău, publicată în Conservarea şi Restaurarea Patrimoniului Cultural, vol. VI

- Restaurarea şi conservarea pieselor arheologice – Roman, 2007 Un alt mijloc de îmbogăţire a patrimoniului, intens folosit în întreaga lume civilizată, îl constituie donaţiile. Şi în cazul nostru putem spune că ne-am folosit de acest mijloc pentru a întregi colecţiile prin diferite donaţii, deşi numărul lor, atât ca persoane cât şi din punct de vedere al numărului de piese este destul de redus.

DONATORI

1. Teştiban Ion – 9+4 = 13 2. Ursachi Vasile–203+11+192+19+14+15+13+1+2+9+25+18+12+6+35+2+33=600 3. Ioan Porcescu (Moldoveni) – 7 = 7 4. Cărărău (Creangă) – 5 = 5 5. Ionescu (telefoane) – 6 = 6 6. Gr. Steţcu – 14+24+24 +10 = 72 7. Jardă R. – 9 =9 8. O. Lazăr – 89+5+27+24+4+4+20+12 = 185 9. Atodiresei - Gh. Ciobanu – 37 = 37 10. Moisini – 17 = 17 11. C. Bontaş – 19 = 19 12. Măgureanu C. – 16+5+3+5+5+1+1+19 = 55 13. Dionisie, Gheorghiu, Bădărău, Calfaiani – 48+s12 = 60 14. Ţopf M. – 2 +5 = 7 15. M. Leon, Popescu El. – 14+14 = 28 16. Gh. Cojan – 83 = 83 17. I. Vatamanu – 3 = 3 18. I. Lupuşoru – 203 = 203 19. M. Andone – 5+167+5 = 177 20. Artemiza Ştefănescu – 8+20+27 = 55 21. Pantelimon – 13 = 13 22. Eva Lucian – 7 = 7 23. Hordilă D. – 14 = 14 24. Constanţa Constantinescu – 22+8 = 30 25. Iulia Butnaru – 3+1+1+3+5+4+1+1+29+1+9+16+1 = 75 26. Costea Paul – 6 = 6 27. Dan Dumitriu – 1 = 1 28. Emil Puchi (Boteşti) – 4+1 = 5 29. Năstase Aurel – 16 = 16 30. Dr. Păvăluţă – 10+1 = 11 31. Pintilie Melania – 5 = 5 32. Iosep Maria – 51 = 51 33. Petrilă A. – 1 = 1 34. Aiftincăi M. – 5 = 5 35. Afloarei A. – 2 = 2

www.cimec.ro

140

36. Puiu Costea – 27 = 27 37. Burat Emil – 22 = 22 38. Ciudei Cecilia – 2 = 2 39. E. Cozărăscu – 15 = 15 40. Iancu Wexler – 15 = 15 41. O. Rusu – 2 = 2 42. Cojocaru (Gherăieşti) – 6 = 6 43. Fl. Manea – 24+6 = 30 Total = 2.366 obiecte donate Din tabelul prezentat putem deduce că numărul de 43 donatori este destul de mic, la fel şi cel al numărului de piese – 2.366. Este totuşi un proces în derulare. Nu ştim ce poate aduce viitorul.

Volumul mare de obiecte, datorat unui proces îndelungat de cercetări a cunoscut etape diferite din punct de vedere al restaurării. Se ştie că acest proces de salvare, în multe cazuri, a unor obiecte de mare importanţă este vital în cazul unor piese aflate într-un stadiu de distrugere fizico chimică, presupune existenţa unor restauratori bine pregătiţi. Şi din acest punct de vedere instituţia noastră s-a confruntat cu etape diferite – fără restaurator în perioada 1957 – 1972, cu un singur restaurator în perioada 1972 (07.04) – 1995 şi cu trei restauratori din 1995 până în prezent. Pentru perioada de început am fost nevoiţi să realizăm această restaurare, mai ales la piesele ceramice, din piatră sau din os. Mai puţin la cele metalice, care necesitau un tratament chimic. Am folosit experienţa studenţiei, când am lucrat, destul de intens pe şantierele arheologice ale Academiei şi mai mult, în cadrul laboratorului de restaurare al Muzeului de Arheologie din Iaşi. În

1964, deşi pentru scurt timp, am beneficiat de mâinile măiestre ale sculptorului Mihalache Brudiu, muzeograf pentru o scurtă perioadă la Roman, părăsindu-ne pentru o carieră strălucită de arheolog şi profesor universitar la Galaţi. Toate piesele care făceau parte din expoziţia de bază, până în 1972 au fost restaurate de colectivul de muzeografi din Roman.

Abia din acest an, la intervenţiile noastre, am obţinut un post de restaurator, în persoana unei doamne foarte îndemânatice, profesoară de matematică, care a lăsat catedra la ţară, pentru această muncă migăloasă dar foarte frumoasă. Cu un spirit practic greu de egalat, dna. Spătariu Mariţa a îndrăgit această meserie şi după câteva stagii de pregătire specială la Bucureşti, Sinaia şi Cluj-Napoca, a devenit una din cele mai bune restauratoare din ţară. Lucrările ei, prezente în expoziţii naţionale, erau foarte apreciate de lumea ştiinţifică. Mai târziu a constituit factorul principal în pregătirea celorlalţi restauratori din

instituţie, care au reuşit până acum să salveze şi să restaureze un număr important de piese. Pasiunea cu care a lucrat în acest domeniu a dus la performanţe şi de ordin ştiinţific, ajungând să cunoască şi să deosebească piesele, mai ales ceramica pe epoci, culturi sau chiar forme, mai bine uneori decât un specialist. Uneori eram corectat dacă tratam cu uşurinţă unele elemente specifice la ceramica adusă la restaurare. Acest lucru a contaminat şi pe celelalte restauratoare, care au continuat cu asemenea

www.cimec.ro

141

performanţe. Dacă unele atitudini sau fapte nu mi-au plăcut, aceste mari calităţi au dominat întreaga activitate în laboratorul de restaurare, de care, sunt sigur, s-a despărţit cu regret atunci când a fost obligată să iasă la pensie. În 1995 obţineam un al doilea post de restaurator pentru ceramică şi un al treilea pentru metale. Numărul mare de obiecte care au constituit patrimoniul instituţiei în acest an a fost atât de vizibil şi de uşor de controlat încât forurile noastre judeţene au aprobat această mărire a numărului de restauratori. Deschiderea expoziţiei de bază în noul local, a făcut posibilă prezenţa în expoziţie, dar şi în depozite, a unor cadre de conducere din Consiliul Judeţean, încât apariţia unor noi posturi la Muzeul de Istorie din Roman a fost doar o problemă de timp. Nu au mai fost necesare o pledoarie şi multiple referate pentru a se mari numărul de salariaţi. La concursul pentru ocuparea primului post de restaurator s-au prezentat două persoane cu pregătire superioară în domeniul chimiei. Probele de examinare au confirmat calităţile de bune chimiste, dar şi cu o îndemânare evidentă în procesul de restaurare a unor obiecte de altă natură, ceea ce a făcut să încadrăm ambele candidate. Amândouă, la probele practice au dovedit că pot fi, tot atât de performante şi în domeniul restaurării ceramicii, sticlei sau osului. În acest fel nu a mai fost nevoie de un al doilea argument pentru ocuparea celui de-al treilea post de restaurator. Cele două restauratoare Cerescu Irina Sanda şi Mircea Otilia şi-au început activitatea încă din primele luni ale anului 1996. Restaurând alături de o specialistă deja în această muncă, dna. M. Spătariu, au demonstrat în scurt timp calităţile de bună înţelegere a fenomenului de salvator a unor piese unice scoase din pământ de arheologi. Această muncă foarte interesantă şi plină de răspundere, continuată cu câteva cursuri de perfecţionare la marile centre de restaurare din Bucureşti, Iaşi, Suceava, a fost încununată de mari satisfacţii personale, vizibile mai ales atunci când roadele iscusinţei şi muncii lor erau prezente în vitrinele unor expoziţii zonale, naţionale sau chiar internaţionale. La un bilanţ provizoriu, efectuat înainte de prezentarea acestor rânduri, am constatat că regretata restauratoare Cerescu Irina - Sanda, începând cu anul 1996 şi până în anul 2003, când Cerul a chemat-o între stele, a salvat de la dispariţie un număr de peste 1200 piese, multe din ele unice, prin faptul că a fost singura care s-a încumetat să restaureze mai multe piese de factură organică, în special ţesătură sau broderii. O altă performanţă, de astă dată de talie naţională, o constituie rezultatele obţinute de dna. Otilia Mircea, care a reuşit să fie prezentă la multe reuniuni naţionale de specialitate, prezentând referate şi comunicări ştiinţifice, la care se adaugă un doctorat în chimie, care are ca subiect procesele chimice pe care le-au suferit piesele de muzeu şi de aici problemele de restaurare şi conservare în timp. Cred că este una din puţinele doctorate din ţară care are ca temă procesele chimice în care au zăcut unele piese arheologice şi primul doctorat din istoria muzeelor judeţene sau cele de mărimea celui din Roman. Această performanţă ştiinţifică şi rezultatele tuturor restauratorilor din Roman au contribuit şi continuă să contribuie la prestigiul acestei instituţii, care rămâne mereu în umbra unei dominaţii administrative, pe care nu am agreat-o niciodată. Remarcăm, de asemenea, faptul că dna. Mircea Otilia este una din puţinii restauratori din ţară care are şi titlul de expert. Dispariţia prematură a Irinei Cerescu şi ieşirea la pensie a d-nei. M. Spătariu au însemnat apariţia în rândul „doctorilor” de piese arheologice a altor două doamne – inginera chimistă Gabriela Lupu şi Ana - Lăcrămioara Băcăoanu, copilul crescut de dna. Spătariu în laboratorul Muzeului de Istorie, trecând de la funcţia de custode, pe care a deţinut-o timp de mai bine de 14 ani, la cea de restaurator ceramică, meserie învăţată pe parcurs din repetatele vizite în laborator sau prin mânuirea multor fragmente ceramice pentru a le marca. Tot acest colectiv a reuşit să restaureze un număr apreciabil de piese de mare însemnătate, să le prelungească viaţa şi să le aducă la forma lor iniţială, pentru a le prezenta în vitrinele unor expoziţii temporare sau permanente. Acest lung şi important proces continuă cu şi mai multă abnegaţie mai ales acum când experienţa şi performanţele ştiinţifice dau noi valenţe unor valorificări de înaltă calificare. După cum bine se ştie, acest proces de restaurare presupune mai multe faze, care înseamnă o mare cantitate de timp dedicat fiecărei etape. Mai întâi se pune problema separării pe complexe închise pe epoci, carouri sau tipuri de ceramică, după care urmează etapa de alegere a tipurilor de

www.cimec.ro

142

recipiente, a părţilor componente, asamblarea lor şi în cele din urmă lipirea, întregirea cu ipsos şi finisarea pieselor. Este etapa cea mai migăloasă prin care trece procesul de restaurare, care consumă cea mai mare parte din timp. Uneori, pentru materialul dintr-o singură secţiune de pe şantier se consumă luni de zile până se rulează, de multe ori, pentru a se alege toate fragmentele ce fac parte dintr-un vas. Am avut de multe ori satisfacţia să găsesc restauratoarele supărate, nervoase şi epuizate pentru faptul că nu le ieşeau prea multe forme de vase, dar şi dorinţa de a nu se lăsa aşa de uşor, pentru ca în alte zile să le găsesc pline de bucurie pentru numărul mare de piese ce urmau să fie întregite. Prin aceasta au dovedit întotdeauna cu ce pasiune lucrează în acest domeniu. Fără această dăruire totală nu poţi realiza nimic, nici din punctul de vedere al salvării celor mai importante relicve ale istoriei şi nici al satisfacţiei că îţi faci datoria faţă de cei care aşteaptă de la noi cât mai multe certitudini ale existenţei noastre pe aceste meleaguri. Expoziţiile speciale pe care le realizează la diferite etape restauratoarele noastre vin să confirme nu numai calitatea recunoscută a muncii lor ci şi dăruirea de care dau dovad prin numărul mare de piese redate studiului. O simplă vizită în depozitele noastre este edificatoare.

www.cimec.ro

143

CAPITOLUL III. A - B. CLĂDIRILE-EXPOZIŢIILE

În primul local primit pentru Muzeul de Istorie, cel din str. Ştefan cel Mare 202, datorită lipsei patrimoniului, nu s-a putut realiza nici o expoziţie. De altfel, timpul relativ scurt în care am stat în acest spaţiu, nu putea constitui un mijloc de a etala nici măcar bruma de obiecte pe care le-am strâns cu prilejul primului sondaj efectuat la Gabăra-Moldoveni, în aşezarea dacilor liberi de aici. Tabloul „Ştefan cel Mare” de Epaminonda Bucevschi recuperat din grajdurile Primăriei Roman, cele 8 piese din depozitul de obiecte de bronz descoperite la Doljeşti şi cele câteva fragmente ceramice provenite de la săpătura noastră efectuată la sfârşitul anului 1957, nu erau suficiente pentru a reprezenta o expoziţie, chiar în condiţiile în care, în acest local, nu aveam decât o sală, e adevărat destul de mare, destinată acestui scop. Localul repartizat pentru muzeu, aşa cum spuneam, cuprindea trei încăperi, una mai mare, în faţă, la stradă şi două mai mici, în continuare – sistem vagon, care constituiau, la acea dată locuinţa directorului.

Clădirea din str. Ştefan cel Mare, 202 Primul sediu al Muzeului de Istorie din Roman se situa pe str. Ştefan cel Mare, nr.202, pe artera principală a oraşului, nu departe de zona comercială. Această zonă a fost construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea cu unele excepţii, ca de pildă casa de la nr. 238, care aparţine de sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cele mai frumoase construcţii au aparţinut unor familii înstărite, probabil ale unor proprietari de moşii din zona Romanului, care în această perioadă începeau să-şi părăsească moşiile şi conacele de la ţară, pentru viaţa de la oraş, unii dintre ei manifestându-şi interesul pentru comerţ. Din această categorie putem spune că făcea parte şi primul proprietar al clădirii noastre, deoarece, aşa cum sunt aranjate camerele, primele, din faţă, mai mari, pentru prăvălii, celelalte mai mici în spate pentru locuinţe, iar ultimele şi beciul, pentru depozite. Ultimul proprietar a fost tatăl unui farmacist, de origine evreiască. Din punct de vedere arhitectonic, clădirea face parte din seria construcţiilor civile cu un pronunţat stil eclectic, predominând elementele neoclasice cu cele ale barocului târziu, dezvoltat, mai ales la faţadă şi, cum este în cazul nostru, pe partea sudică a clădirii, care dădea într-o curte largă, a clădirii vecine, construite mai retras de stradă. Acoperişul clădirii este construit în stil mansardat cu tablă în solzi. Pornind de sus în jos, remarcăm o frumoasă cornişă, cu profilaturi orizontale multiple, susţinute de console frumos decorate. Sub cornişă, antablamentul este format din două registre suprapuse, unul cu motive florale, în relief, celălalt cu motive geometrice, dreptunghiulare alternând cu romburi, de asemenea, în relief. În interiorul dreptunghiurilor se află ghirlande de flori şi fructe, înnodate cu panglici. Toate acestea fiind despărţite de fragmente de pilaştri cu striaţii verticale şi capiteluri simple, profilate, prelungite cu pilaştri decoraţi cu striaţii orizontale. Acelaşi tip de pilaştri şi la colţurile clădirii.

www.cimec.ro

144

Două uşi şi trei ferestre dreptunghiulare, înalte, cu ancadramente simple, drepte, subliniate în partea de sus de un motiv în relief, drept, la fel în partea de jos, cu un dreptunghi în relief. Soclul, nu prea înalt, este marcat de o baghetă mai groasă, semicilindrică. Sub pilaştri sunt bine marcate bazele lor. Două scări simple fac legătura cu trotuarul, la marginea căruia se află construcţia, specific acestor clădiri, tipic comerciale, care mai păstrează părţile metalice ale obloanelor. Partea estică şi nordică nu sunt decorate. Spre nord, probabil era adosată o altă construcţie, fiind lăsată doar în tencuială simplă. Faţada sudică este prevăzută cu aceeaşi cornişă cu console frumos decorate, sub care se află un prim registru, identic cu cel de pe faţada principală, iar al doilea, care marca doar prima cameră, are un decor aparte, pe mijloc acelaşi dreptunghi cu un romb, flancat de un motiv în relief de arcuri frânte sprijinite pe capiteluri şi pilaştri, specific barocului. Sub acest registru, pe mijlocul peretelui, o fereastră oarbă, marcată de acelaşi ancadrament de pe faţadă. În continuare cea de a doua cameră, despărţită de prima cu un pilastru identic cu cele de pe faţadă, este marcată de trei ferestre cu ancadramente similare, din care una, cea din mijloc, este înzidită. Deasupra se află cele două registre şi cornişa. Cel de al doilea registru din antablament este reprezentat de un şir de ghirlande de flori şi fructe, înnodate cu panglici. Următoarea cameră, cu două ferestre, doar una cu ancadrament, încheie această faţadă de Sud. În această ultimă porţiune nu s-a mai păstrat decât cornişa cu console, în rest doar spaţiul gol în continuarea celor două registre cu motive geometrice şi florale. Colţul de Sud Est al clădirii este marcat de acelaşi pilastru cu capitel, decorat cu striaţii orizontale.

Totuşi, în 1958, cu prilejul noilor săpături efectuate, de data aceasta în necropola dacilor liberi de la Gabăra - Moldoveni, deplasările noastre pe Valea Bistriţei de unde am adus câteva piese etnografice, achiziţiile de obiecte etnografice realizate de noi, din câteva sate în apropierea Romanului şi obiectele provenite din câteva cercetări de suprafaţă din zona adiacentă oraşului nostru, puteau constitui un mic fond de obiecte pentru o expoziţie temporară, dar lipsa totală a mobilierului expoziţional nu a făcut posibilă realizarea acestui prim deziderat al nostru. Odată realizate cele câteva comenzi de confecţionare a unor vitrine ne găsea deja, în al

doilea spaţiu, tot pe strada Ştefan cel Mare, la nr. 244, care era mult mai mare şi reprezenta un minunat spaţiu de expunere, dar care trebuia mai întâi reparat. Clădirea din str. Ştefan cel Mare, nr. 244 Al doilea sediu pentru Muzeul de Istorie din Roman l-a constituit clădirea din str. Ştefan cel Mare, nr. 244, care reprezintă un frumos exemplar al arhitecturii neoclasice de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul celui următor. Această clădire are şi o semnificaţie memorială, fiind proprietatea unui reprezentant al vestitei familii Morţun, respectiv al fostului primar al Romanului, de la sfârşitul sec. al XIX-lea – Costache Morţun, care la acea vreme îşi permitea să ridice o construcţie deosebită, într-o zonă oarecum marginală, ferită de zgomotul comercial al principalei străzi a oraşului.

www.cimec.ro

145

Trebuie să atrag atenţia, totuşi, celor care confundă numele proprietarului acestei clădiri, cu aceea a distinsului om politic romaşcan V. Gh. Morţun, care îşi avea proprietatea în Roman, în apropierea actualei clădiri a primăriei, mai precis pe locul unde se află Casa de Cultură. Acolo a fost oaspete, marele nostru poet, Mihai Eminescu, atunci când a venit la Roman în calitate de inspector şcolar. Situată într-o zonă ceva mai retrasă fată de Strada Mare (Ştefan cel Mare), la intersecţia cu capătul de Vest al Bulevardului Republicii, fost Carol I, planimetria construcţiilor are forma unui pătrat, cu o prelungire spre Est, dreptunghiulară, construită, probabil, mai târziu, deoarece nu are nici un element arhitectonic de epocă cu excepţia, poate, a imitării unor ancadramente de uşi şi ferestre, în stil neoclasic, pe partea de Nord, majoritatea oarbe. În unele locuri s-au deschis, mai recent nişte ferestre dreptunghiulare. Altă anexă, de asemenea fără valoare arhitectonică, a fost construită după cel de-al doilea război mondial, mai întâi pentru a servi drept cantină, apoi birouri ale GOSCOM. În elevaţie clădirea se ridică pe un soclu, destul de înalt, marcat de un brâu profilat, în retragere spre zid, care este finisat în forma unei construcţii de piatră, rostuita dreptunghiular. Zidurile înalte, sunt reprezentate de trei faţade, una principală, spre Ştefan cel Mare, celelalte două, laterale, una spre Bulevardul Carol I, cealaltă spre o curte interioară, foarte largă. Prima faţadă, socotită principală, deoarece dădea către principala stradă a oraşului, are zona centrală decroşată de linia zidului cu circa 1 m şi decorată cu arcade în relief, care se sprijină pe pilaştri cu capiteluri clasice şi marchează uşa principală şi două ferestre înalte, toate subliniate de ancadramente în boltă semicirculară, prevăzute cu câte un bolţar, care marchează cheia, la rândul lor frumos decorate. Tot acest fronton este mărginit de pilaştri cu capiteluri şi baze simple, care se prelungesc până la cornişa frumos împodobită cu console şănţuite longitudinal şi profiluri orizontale, diferită faţă de celelalte două faţade. Intrarea principală este marcată de o scară monumentală largă cu şapte trepte şi o platformă, mărginite de un parapet cu baluştri frumos ornamentaţi, ai căror stâlpi de beton aveau deasupra, vase cu flori. Cele două ferestre, care flanchează intrarea principală sunt subliniate la partea inferioară de un parapet de baluştri, care dau impresia continuării balustradei de la intrare. Aceşti baluştri sunt încastraţi în zid.

Părţile laterale ale acestei intrări monumentale, care marchează câte o cameră, sunt prevăzute cu câte o fereastră dreptunghiulară subliniată de un ancadrament profilat, care se termină la partea superioară cu câte un triunghi clasic sprijinit de pilaştri cu capitel şi bază clasică. Ferestrele, ca şi cele din zona intrării, sunt subliniate la partea inferioară de acelaşi parapet cu baluştri încastraţi. Cornişa, în această zonă, este ceva mai simplă, fiind marcată de profilaturi puternice şi motivul zimţilor de ferăstrău.

Întreg peretele, de o parte şi de alta, se termină cu câte un pilastru cu capitel şi bază, care susţin un brâu profilat, deasupra căruia se află un antablament simplu – nedecorat. Deasupra faţadei de la intrarea principală, se afla un parapet din beton, care sublinia faţada, având pe coronament câteva vase cu flori. În spatele lui un luminator pentru holul central al clădirii. Nu a mai rămas decât baza acestui parapet.

Faţada estică, spre curtea interioară, are două intrări, marcate fiecare de câte un fronton,

www.cimec.ro

146

unul triunghiular, clasic, la intrarea dinspre Est, cu scări interioare, cu o uşă foarte înaltă, terminată la partea superioară în boltă semicirculară, cu un bolţar la cheie, flancată de doi pilaştri, cu capiteluri şi baze clasice. Cealaltă uşă are frontonul sub forma unui segment de cerc, cu arcada oarbă, în rest identică cu cealaltă, iar la bază are un mic platou de la care porneşte o scară în două direcţii. Platoul şi marginile exterioare ale scărilor au un parapet metalic, destul de simplu. Tot pe această faţadă se află trei ferestre cu ancadramente simple, subliniate la partea superioară de acel triunghi clasic în relief, puternic profilat. Baza ferestrelor subliniate pe toată lungimea peretelui de un brâu simplu în relief. Cornişa simplă, puternic profilată şi cu acei denticuli, care dau un farmec deosebit clădirii. Pe cele două frontoane înzidite ale triunghiului şi arcului de deasupra uşilor se află un model în relief, respectiv un cerc flancat de două triunghiuri cu două laturi curbate, iar la partea superioară, acelaşi motiv cu denticuli.

Faţada dinspre Nord , mult mai complicată, este prevăzută cu o scară monumentală, cu balustradă din piatră, la capătul scării doi stâlpi de beton înalţi cu vase pentru flori deasupra. Faţada este flancată de două frontoane triunghiulare clasice, mai mari, înzidite (oarbe) pe care sunt realizate în relief câte un cerc flancat de cele două triunghiuri cu câte două laturi curbe, mai mari în funcţie de mărimea frontonului. Sub fiecare fronton se află câte o fereastră identică cu cele de pe faţada principală, inclusiv sublinierea cu balustre încastrate sau triunghiul clasic de deasupra lor. De pe terasă porneşte o uşă dreptunghiulară, fără

ancadrament, flancată de două ferestre dreptunghiulare, cu ancadramente simple. Între cele două frontoane clasice, pe acoperiş, se află două lucarne frumos lucrate din tablă. În partea de Nord-Est, pentru prima cameră se află o fereastră, subliniată de acel triunghi, fără alte elemente de ancadrament. Lipseşte şi acea zonă cu baluştri care marca partea de jos a ferestrelor de pe faţada nordică. Peretele, însă, este marcat de cei doi pilaştri cu capiteluri şi baze, prezente pe faţadele de Vest şi de Nord. O altă fereastră simplă, fără ancadrament, se află pe acelaşi perete, dar mai spre Est. Aici, în anul 1958, aveam o cantitate mult mai mare de obiecte, provenite, de asemenea, din săpăturile ample realizate în cursul anului 1958 la Gabăra-Moldoveni, la care se adaugă şi câteva piese recuperate din Cetatea Nouă a Romanului. Lipsa fondurilor şi repartiţia unui nou local, pe aceeaşi stradă, dar cu câteva numere mai încolo, respectiv str. Ştefan cel Mare, nr. 265, cu un spaţiu mai generos, care nu necesita reparaţii prea costisitoare, au amânat deschiderea primei expoziţii de bază a

muzeului. Clădirea din str. Ştefan Cel Mare, nr. 265 Cel de al treilea local repartizat pentru Muzeul de Istorie din Roman, reprezintă o construcţie foarte frumoasă, o adevărată vilă, aflată pe artera principală a oraşului, str. Ştefan cel Mare, nr. 265, la câteva sute de metri de Gara Roman şi vizavi de parcul oraşului. O poziţie excelentă, la intersecţia unei căi importante de comunicaţii – una care ducea către centrul vechi al oraşului, cealaltă, pe magistrala E85, spre Bacău.

www.cimec.ro

147

O construcţie cu două nivele, lucrată în stilul arhitecturii româneşti de la începutul veacului al XX-lea, promovată de iscusiţii arhitecţi, care au realizat o adevărată scoală de arhitectură – I. Mincu,Petre Antonescu etc. Un adevărat joc al volumelor realizat în planurile diferite ale acoperişului şi înălţimilor unor părţi ale clădirii, marcarea soclului, a nivelului ferestrelor sau a etajului, elansările laterale asimetrice faţă de corpul principal al clădirii şi jocul ancadramentelor de la uşi şi ferestre, dau o notă de optimism şi plăcere vizuală. Elementele naţionale care dominau în perioada de început a secolului trecut, multe luate din arhitectura brâncovenească, ilustrează o epocă destul de prosperă a societăţii româneşti, inclusiv a celei romaşcane. Intrarea se făcea printr-o uşă cu un portal acoperit cu o construcţie de lemn, de formă semicirculară, o adevărată boltă în plin cintru, susţinută de console profilate. Construcţia uşii, în două canate, realizată din lemn, avea pe laturi două ferestre alungite, iar deasupra un semicerc, de asemenea din sticlă, cu ajutorul cărora se asigura lumina naturală în primul hol în care se intra, înainte de a accede în camerele laterale sau pe scara care duce la etaj. De o parte şi de alta a intrării se află câte o fereastră alungită cu boltă semicilindrică, care au ancadramente, în partea superioară, în formă de arc frânt, trilobat. Toate ferestrele de la parter au aceeaşi formă, în timp ce ferestrele de la etaj au ancadramente simple, care se prelungesc, unindu-se cu cele de la parter. Baza ferestrelor de la parter este marcată de un brâu simplu, iar soclul de o profilatură mai încărcată. Între etaje se află un brâu semicilindric iar deasupra, la nivelul de jos al ferestrelor, un brâu mai mic, de asemenea semicilindric. La etaj, deasupra intrării principale, acolo unde se află o sală mai mare, de recepţie, se află două ferestre mai mari, de forma unui arc trilobat, care are ancadramente de aceeaşi factură, imitând stilul brâncovenesc. Între ferestre şi pe laturile lor, ancadramentele trilobate se sprijină pe câte o coloană angajată, cu capiteluri corintice, la fel şi baza acestor coloane. Sub ferestre se află un fragment de brâu în torsadă întrerupt de câte o rozetă. Deasupra ferestrelor un registru cu motive decorative formate din bolţari aşezaţi pe verticală, care sunt profilaţi, continuat cu un brâu profilat şi un motiv în zimţi, după care urmează o cornişă profilată simplă. Acelaşi lucru şi în partea de Nord a clădirii, unde se află o fereastră oarbă, înzidită, care are acelaşi motiv decorativ ca la cele două descrise anterior. În capătul de Vest al clădirii la etaj a fost construită o terasă, care ulterior, a fost amenajată ca o încăpere acoperită, cu pereţii din teracotă de sticlă. În perioada când în acest local se afla Muzeul de Istorie aici, la parter şi etaj, era amenajat depozitul de arheologie. În acest local a fost deschisă prima expoziţie de bază a Muzeului de Istorie din Roman, unde am folosit primele vitrine din lemn realizate la o fabrică de mobilă din Roman. Soarta a făcut ca nici aici să nu rămânem prea mult. În anul 1960 se înfiinţa Şcoala de Muzică din Roman. Cum nu era nici un local disponibil, autorităţile au găsit de cuviinţă că Muzeul se poate restrânge dând Şcolii de Muzică, nou înfiinţate câteva săli. În anul următor s-a văzut că cele două instituţii nu pot să-şi desfăşoare activitatea în aceeaşi clădire şi s-a oferit Muzeului de Istorie un nou local, cel în care ne aflăm şi astăzi, de pe str. Cuza-Vodă, nr. 19 (33). Aceasta se întâmpla deja la mijlocul anului 1959. Cele câteva vitrine confecţionate la o unitate de mobilă din Roman şi aranjate în câteva camere de la parterul clădirii amintite, au constituit prima expoziţie de bază a Muzeului de Istorie din Roman. Ea cuprindea depozitul de bronzuri de la Doljeşti, un număr de urne cu capac din cimitirul dacic de la Gabăra-Moldoveni şi mai multe obiecte de podoabă din aceeaşi necropolă. Tot aici, în câteva camere la etaj, organizam şi primul depozit ştiinţific, bazat pe rafturi din scânduri de brad şi primul lot de cutii de marmeladă, curăţate, reparate şi marcate cu multă răbdare, cu

www.cimec.ro

148

numere scrise cu vopsea şi etichete din hârtie scrise cu tuş, ceea ce dădea o notă de ordine şi seriozitate într-o lume a fragmentelor ceramice, titlu ce înnobila, într-o oarecare măsură, munca noastră, văzută de unii ca oameni ai cioburilor şi trataţi ca atare. Plăcerea iniţială de a vedea o organizare bună a puţinului material arheologic ce-l avem în anul 1959 avea să devină, pe parcursul anilor, o obsesie, care a făcut din depozitele instituţiei noastre, pe parcursul multor ani, un exemplu de organizare, chiar dacă sumele alocate acestui scop nu erau la înălţimea multor muzee din ţară cu posibilităţi materiale mult mai mari. Timp de doi ani de zile a dăinuit această expoziţie de bază, care, pe măsură ce înaintau cercetările noastre devenea din ce în ce mai bogată. Ea a adus vizitatori din oraş şi din împrejurimi, dar mai ales elevi. Mulţi dintre ei, mai ales cei de la ţară, aveau să devină colaboratori ai noştri, prin multe semnalări de obiecte, în special ceramică, pe care le descopereau pe terenurile din jurul localităţilor lor. Prof. I. Teştiban, devenit, din aprilie 1958, salariat al Muzeului, a popularizat prin presă, dar şi prin numărul mare de elevi pe care i-a avut, expoziţia noastră de bază, devenită un punct de atracţie în oraşul nostru. În anul 1959 se împlinea un veac de la Unirea Principatelor, eveniment ce avea să antreneze toate unităţile culturale la sărbătorirea acestui jubileu. În toiul pregătirilor pentru organizarea unei expoziţii fotodocumentare, Muzeul Regional Bacău hotărăşte ca asemenea expoziţie să se realizeze doar la nivel de regiune. În acest fel, din punct de vedere expoziţional, am rămas la ceea ce aveam deja, expoziţia noastră de bază, care cuprindea doar obiecte arheologice. Tot acum se înfiinţa la Roman, Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, care încă nu avea spaţiu. Cum Muzeul de Istorie nu avea un patrimoniu, care să cuprindă întreg spaţiul din acea clădire, s-a ajuns la concluzia ca o parte din acest spaţiu să fie destinat acestei şcoli. Deşi nu aveam nimic de împărţit cu Şcoala de Muzică, atât programul cât şi caracteristicile diferite ale acestor două unităţi nu permiteau un trai fericit în acelaşi spaţiu. Acest lucru a dus la cea de a patra locaţie pentru Muzeul de Istorie. Această plimbare repetată nu a constituit un impediment prea mare datorită faptului că în primii 2 – 3 ani instituţia noastră nu a avut un patrimoniu prea bogat, care să fie deranjat sau distrus de repetate transportări. Abia acum, după ce a fost organizat şi un depozit, am simţit mai mult greutatea acestui transport. În 1960 obţineam un al patrulea spaţiu, pe str. Cuza-Vodă, nr. 19 (33), mai aproape de centrul oraşului, într-o casă destul de frumoasă şi spaţioasă, cunoscută sub numele de Casa Fălcoianu, un medic specialist foarte apreciat şi îndrăgit de romaşcani, aflat atunci la Câmpulung Muscel. Clădirea din str. Cuza-Vodă, nr. 19 (33) Construită în perioada primei jumătăţi a veacului al XX-lea, clădirea cunoscută sub numele Casa Dr. Fălcoianu, domină din punct de vedere arhitectural, intersecţia a două străzi principale ale oraşului nostru, una, care marca la începutul secolului al XIX-lea limita de Nord a oraşului, respectiv zona comercială cunoscută sub numele de str. Dobrogeanu Gherea, cealaltă, una din străzile paralele celei comerciale, cunoscută sub numele de str. Cuza-Vodă, care marca zona celor mai frumoase construcţii ale marilor proprietari şi comercianţi. Din punct de vedere arhitectural, reprezintă un conglomerat de elemente care se combină armonios într-un obiectiv ce a ţinut seama de faptul că se află la o intersecţie de străzi, în care partea cea mai frumoasă trebuia să se desfăşoare pe str. Cuza-Vodă. Eclectismul pronunţat,caracteristic acestei perioade, marchează alăturarea fericită a elementelor clasice, art-nouveau sau moderne, într-o construcţie foarte frumoasă, echilibrată şi mai ales indispensabilă unei familii înstărite, care îşi permitea un oarecare lux. Acoperişul în patru ape, cu un luminator în partea sudică şi un fronton deschis, un geamlâc ce ţine loc de lucarnă mare, care sparge latura estică a acoperişului, într-un arc în plin

www.cimec.ro

149

cintru, având deasupra un vas de flori. Acoperişul în arcadă, care se sprijină pe doi pilaştri unde sunt ataşaţi doi amoraşi, care se sprijină pe două ghirlande de flori, unul cu faţa, celălalt cu spatele, legănându-se cu ajutorul acestor ghirlande. Ancadramentele ferestrei în arcuiri succesive, care se retrag spre interior, dau un farmec deosebit acestui geamlâc-luminator. Acesta la rândul lui se sprijină pe un parapet simplu, întrerupt din loc în loc de nişte stâlpi ce depăşesc nivelul de sus al parapetului. Între aceşti stâlpi, pe faţada parapetului se mai păstrează un motiv floral, înecat acum de reparaţiile succesive. Parapetul acesta se întinde pe trei părţi din acoperişul primului pătrat al clădirii, care din punct de vedere planimetric este compus din două asemenea forme geometrice, unul mai mare, spre str. Cuza-Vodă, şi unul ceva mai mic, spre str. Elena Doamna.

Sub parapet se află o cornişă, frumos lucrată, marcată de un şir de console dreptunghiulare, decorate pe partea inferioară cu adâncituri longitudinale. Sub ele se află un decor zimţat, cu denticuli dreptunghiulari. Urmează un antablament susţinut de un brâu cu mai multe profilaturi, care este întrerupt, deasupra fiecărei ferestre sau uşi, de câte un dreptunghi în care se află ghirlande de frunze şi flori legate cu panglici, în mijlocul fiecăruia câte un medalion, care, din păcate, nu are nici un decor, este gol.

www.cimec.ro

150

Fiecare dreptunghi are câte două adaosuri dreptunghiulare, mai mici, în partea de jos, sub care se află câteva flori şi un ciucure. Între aceste dreptunghiuri, antablamentul este decorat cu nişe mici verticale în care se află câte o torţă. Tot acest registru dă un farmec deosebit părţii principale a clădirii, pe ambele faţade de Est şi de Nord. Faţada principală, cea dinspre Est, către str. Cuza-Vodă, are patru ferestre dreptunghiulare, cu ancadramente bine marcate, având fiecare câte un bolţar deasupra ancadramentului, decorat la rândul lui de câte trei nişe verticale în care se află flori de crin, iar pe laterale, deasupra ancadramentului ferestrei, se desfăşoară un şir de flori şi frunze. Ancadramentul ferestrei, în partea de jos, este marcat de un decor adâncit, umplut cu ovale alungite, separate de flori de crin, dispuse într-o formă dreptunghiulară ce se sprijină pe soclu, marcat şi el de o profilatură orizontală. Intrarea principală, decroşată pe mijlocul faţadei de Est, cu două ferestre mici dreptunghiulare, pe laterale, marcate doar de un bolţar deasupra, împodobit cu flori şi frunze şi un ancadrament profilat, cu două mici console sub care se află trei ciucuri, pe mijloc o uşă mare, în două canate, cu arcadă în plin cintru, cu un ancadrament decorat cu profilaturi în retragere spre uşa metalică, cu o frumoasă decoraţie. Uşa este segmentată de o cortină din fier cu sticlă, dispusă orizontal, care separă uşa dreptunghiulară de geamul semirotund de deasupra. Ancadramentul uşii se sprijină pe soclul clădirii. Două scări fac legătura cu trotuarul. Deasupra ancadramentului uşii, un bolţar marchează centrul, fiind, la rândul lui, acoperit la partea superioară cu flori şi frunze, iar deasupra ancadramentului arcadei, de o parte şi de alta a bolţarului se răsfiră un şir de flori şi frunze. Toate ferestrele din primul pătrat al clădirii sunt identice. Pe faţada de Nord, la prima cameră, se află o a doua uşă, identică cu cea principală, cu acelaşi tip de ancadrament, doar că aceasta nu mai este din fier forjat, ci din lemn. În faţa ei se află un balcon deschis, semicircular, cu o balustradă care ajunge la nivelul părţii de jos a ferestrelor. Această balustradă este marcată de cinci stâlpi din beton între care se află câte un grup de baluştri încastraţi în beton, pe laterale şi liberi în zona curburii. Soclul balconului este identic şi constituie o continuare a soclului clădirii.

Cel de al doilea segment al clădirii, din planimetria construcţiei, care face parte din pătratul mic, are o decoraţie mai săracă, dar nu prea mult diferită de cea descrisă până acum. În continuare, pe latura nordică se află trei ferestre, de dimensiuni ceva mai mici, care sunt subliniate, în partea de jos de un profil, ca rămăşiţă a ancadramentului, fiecare având la capetele de jos câte trei ciucuri. Deasupra fiecărei ferestre, pe mijloc, se află câte un bolţar profilat, flancat de un motiv vegetal. Marginile ferestrelor sunt marcate, pe laturile lungi, de câte o canelură, pentru a sublinia şi mai bine fereastra şi lipsa ancadramentului. După cele două ferestre din partea estică, se află o uşă mai mică, de serviciu, care corespunde cu un trotuar şi o portiţă ce duce spre str. Dobrogeanu Gherea, din fier forjat, cu o mică fereastră deasupra, la nivelul ferestrelor, peste care se află o copertină metalică, aproape identică cu cea de la uşa principală, susţinută de două console, executate, de asemenea, din fier forjat.

www.cimec.ro

151

Pe jumătatea vestică a segmentului mic al clădirii, în partea de SV, s-a realizat un mic adaos cu o uşă metalică, simplă, ce constituie intrarea de serviciu în clădire. Tot pe partea vestică, în capătul de nord, alte două ferestre identice cu cele de pe partea nordică. Cea dinspre Nord este oarbă, păstrând doar ancadramentul. Ferestrele dinspre SV şi Sud, din pătratul mic sunt mai simple, în sensul că le lipseşte bolţarul de deasupra. Soclul continuă să fie acelaşi. Cornişa se prezintă ca un brâu cu multe profiluri orizontale. Sub ea, până peste bolţari de deasupra ferestrelor se află un brâu alb, puternic profilat.

În curte o clădire anexă, cu un pod foarte înalt şi o intrare cu uşă din lemn, marcată de un fronton simplu. Înainte de 1956 era grajdul unde se adăposteau caii. După această dată a fost transformat în locuinţă, iar acum foloseşte drept depozit şi laborator de restaurare. În continuare, în 1970, s-a construit o anexă, acoperită cu ţiglă, care foloseşte ca depozit de arheologie. Clădirile şi curtea sunt protejate de un gard din fier forjat, foarte frumos. În cursul celor aproape 50 de ani au fost realizate numeroase reparaţii. Cele mai costisitoare au fost în anii 1960, 1964, 1967, 1969 – 1970, 1972, 1976, 1977, 1992 şi 2004, care au vizat instalaţiile de încălzire, electrice şi de acoperiş. Deşi la mutarea noastră mai exista un chiriaş în câteva camere din clădirea principală şi doi în anexa din curte, am început un program de reparaţii şi organizare a depozitelor şi expoziţiei de bază. Începând cu această perioadă instituţia noastră era organizată în trei secţii, care trebuiau să-şi desfăşoare activitatea în aceeaşi clădire: istorie, artă plastică şi Ştiinţe Naturale. Concepţia noastră ca un muzeu să fie cât mai complex din punct de vedere al temelor abordate, făcea tot mai dificilă rezolvarea unor probleme legate în special de fonduri şi de spaţii de expunere. Cu toate acestea, noi aveam curajul să credem că ar fi posibilă realizarea unor obiective separate în timp, motiv pentru care, încă din această etapă am încadrat un muzeograf care se ocupa de artă plastică – Ursachi Minodora şi un muzeograf de ştiinţe naturale, în persoana regretatului prof. univ. dr. Valeriu Zanoschi, care a fost salariatul nostru, câteva luni de zile, până la mutarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Adjud, la Roman şi venirea în fruntea acestei instituţii a d-lui C. Tărăbuţă, care în acelaşi an obţinea o clădire pentru acest muzeu. În acest fel, în clădirea din str. Cuza-Vodă, nr. 33 (19) rămâneau două secţii: arheologie şi artă plastică, care îşi deschideau şi expoziţiile de bază în cursul anului 1962. secţia de arheologie ocupa 5 camere şi secţia de artă plastică două camere. Acum, în 1962 expoziţia de bază se deschidea cu un mobilier nou, cu vitrine metalice foarte frumoase, realizate de Combinatul Uniunii Artiştilor Plastici din România – Bucureşti, la care se adăuga un complex de panouri şi hărţi ilustrative, care însoţeau piesele originale, realizate de artişti consacraţi. Toate scenele de pe panouri sau hărţi vizau aspecte din viaţa oamenilor epocilor respective, realizate cu un pronunţat simţ artistic şi ştiinţific. Secţia de artă plastică expunea, în cele două săli, numeroase tablouri realizate de artişti plastici consacraţi din Roman sau din ţară, care au avut legături cu oraşul nostru. Numărul mare de vizitatori şi consemnările elogioase din cărţile de onoare sau de impresii, la adresa realizărilor acestor expoziţii, este elocvent în a aprecia valoarea şi importanţa acestor instituţii de cultură. Vitrinele metalice, realizate de către cea mai valoroasă şi specializată instituţie artistică din ţară, la care se adaugă valoarea excepţională a exponatelor, au dus la cunoaşterea şi popularizarea în întreaga ţară. Dacă pentru secţia de arheologie expoziţia de bază nu putea fi împrospătată prea des, pentru secţia de artă plastică trebuie să consemnăm numeroasele expoziţii temporare, personale sau de

www.cimec.ro

152

grup, care se organizau la intervale destul de mici, contribuind astfel la o educaţie estetică din ce în ce mai accentuată a publicului romaşcan, care va avea drept consecinţă căpătarea unui spaţiu adecvat în care se va muta în anul 1968 şi îşi va deschide prima expoziţie în anul 1970, când devine unitate separată, cu numele de Muzeul de Artă Roman. Plecarea ultimilor chiriaşi din clădirea din str. Cuza-Vodă 33(19) şi mutarea secţiei de artă într-un nou local punea problema unei organizări a expoziţiei de bază. Acest lucru nu era posibil decât printr-un proces de reparaţii şi amenajări de mare anvergură, care presupunea, pe lângă un mare volum de muncă şi fonduri mult mai mari, şi un nou mobilier, unitar pentru întregul local. Renunţând la mobilierul metalic, care se menţinea totuşi destul de bine, a trebuit să apelăm la alte surse financiare sau de altă natură. Am beneficiat de o situaţie destul de favorabilă prin reorganizarea Muzeului de istorie a Moldovei din Iaşi, care a fost de acord să ne transfere mobilierul dezafectat, realizând astfel o nouă expoziţie de bază cu un farmec deosebit. Acest lucru se întâmpla în anul 1970. A fost ultima şi cea mai mare investiţie făcută de municipalitatea din Roman pentru această instituţie, la care mai putem adăuga construirea unui depozit în curtea clădirii de bază, a unui frumos şi valoros mobilier de depozit, birouri şi biblioteci, până la data când se înfiinţa Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, în 1978. De atunci şi până în 1992, când Muzeul devine instituţie de sine stătătoare, cu personalitate juridică, acest Complex nu a mai dat nici un ban pentru reparaţii, dotări sau achiziţii, inclusiv de carte pentru biblioteci. Este aşa zisa epocă neagră din istoria Muzeului din Roman. În anul 1985 obţineam un nou local pentru expoziţia de bază, prin transferul clădirii din str. Cuza-Vodă nr. 36 – Casa Nevruzzi. Acum se punea problema unor fonduri foarte mari pentru refacerea clădirii, distruse de timp şi de cei care au folosit-o mai bine de 30 de ani fără prea mari reparaţii. Alături de ea se aflau două clădiri anexe, una mai veche şi alta nouă, care serveau ca săli de meditaţie şi cantină pentru elevii Casei de Copii Şcolari din Roman. Singura soluţie pentru a fi reparată a fost transmiterea ei prin transfer la o unitate economică, prin înţelegere, care în doi – trei ani a reparat-o şi apoi a retransferat-o către noi. Surpriza a fost că, în timp ce se terminau reparaţiile şi se făceau formele de retransferare, într-o noapte, au dispărut cele două clădiri din curte, care ar fi fost foarte utile pentru depozitele muzeului, ajuns, din nou la imposibilitatea de a avea unde să depoziteze patrimoniul muzeistic din ce în ce mai numeros. Demolarea celor două clădiri a fost făcută în ciuda faptului că am cerut cu insistenţă să fie reparate şi date nouă pentru depozite, cu complicitatea şi interesul, destul de meschin, al vecinilor noştri – Şcoala Nr. 5 , care a dorit să-şi mărească spaţiul de joacă în detrimentul nostru. A fost, poate, un răspuns la insistenţele noastre, în faza de „groapă” de a se construi această şcoală, la câteva zeci de metri mai spre Sud, peste str. Oituz, pentru a nu obtura cea mai importantă faţadă a frumosului exemplar de arhitectură barocă ce o reprezintă clădirea actuală a Muzeului de Istorie din Roman. Sunt lucruri care nu se mai pot repara. Impunător în contextul urbanistic al Romanului celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, denumirea de „palat” avea să încununeze dorinţa unui demnitar de provincie de a se impune şi pe acest plan în faţa contemporanilor. Casa Nevruzzi sau palatul Nevruzzi, cum i se spunea, poartă numele primului proprietar, care a adus meşteri iscusiţi pentru realizarea unui edificiu adaptat nevoilor

unui mare bogătaş, ce avea mai multe moşii în jurul Romanului.

Această clădire constituie un impresionant exemplu de prelucrare a arhitecturii baroce, care poate sta alături de cele mai bune realizări de acest tip din întreaga ţară. Păstrând principala caracteristică a barocului, clădirea este concepută cu o asimetrie pronunţată şi cu o decoraţie exterioară destul de bogată, dezvoltată, mai ales, la cele două faţade principale ale clădirii, cu balcoane şi frontoane încărcate cu elemente specifice. Cele două nivele sunt despărţite de un brâu în relief,

www.cimec.ro

153

care dă un aspect deosebit de plăcut edificiului, cu toate că restaurarea din ultimii ani, deşi a căutat să redea aspectul original cu destulă fidelitate, nu a reuşit să folosească la finisare materialul specific sec. al XIX-lea. Odată construită, casa a fost înconjurată de o curte impresionantă, cu livadă, în acord cu monumentalitatea ei. În decursul timpului proprietarii au găzduit numeroase personalităţi ale ţării, printre care regele Ferdinand şi regina Maria, în timpul Primului Război Mondial. Mai târziu, în jurul anului 1934, casa va fi donată statului. Odată cu sărăcirea treptată a proprietarilor şi trecerea în administrarea forurilor locale, casa se deteriorează, aşa încât într-un recensământ al proprietăţii comunale din 1939 ea apare ca nefolosită, în reparaţie, fiind evaluată, împreună cu terenul din jur la 1.991.600 lei. După cel de Al Doilea Război Mondial devine sediu al Comitetului de Partid, şcoală de comerţ şi casă de copii şcolari. "Grija" lor pentru această construcţie a dus la modificări substanţiale, mai ales la interior, când au dispărut multe elemente de stucatură, lambriuri, parchete cu intarsii şi multe alte elemente de o excepţională valoare artistică. Valoarea arhitectonică a clădirii impune o tratare minuţioasă a elementelor care o definesc, ca o realizare deosebită în contextul numărului mic de exemplare de acest fel existent în Moldova. După cât se pare, doar Primăria Municipiului Iaşi ar putea concura cu motivele reprezentative ale unui stil eclectic, cu numeroase elemente ale barocului oriental din sec. al XIX-lea. Acest lucru îi dă o notă de unicitate sau măcar de raritate, în condiţiile în care şi interiorul, cu cele câteva plafoane pictate de către o echipă specializată, venită din Centrul European, mai precis din Austria, pentru a satisface, în acea vreme, gusturile unui bogătaş al acestei zone, reprezenta un motiv de mândrie pentru o societate care se voia cât mai aproape de occident. Încărcătura motivelor ornamentale alăturate acelei asimetrii caracteristice barocului, care conferă clădirii un aspect deosebit, prin realizarea a două faţade frumoase şi pline de semnificaţii, în condiţiile în care doar una din ele era oferită concetăţenilor, prin expunerea direct la stradă, dar destul de retrasă faţă de ea şi pusă în valoare, poate, de rânduri de flori, pe aceeaşi măsură rezultat al unor specialişti pe care îi bănuim, proprietarul fiind dispus să susţină financiar acest demers. Tot aşa cum, cea de a doua faţadă principală, situată în partea de Sud, mult mai bogată în elemente artistic lucrate, deşi nu era destinată direct publicului, era probabil însoţită de o livadă cu pomi fructiferi sau de acelaşi aranjament floral realizat de specialişti în materie. Faţada dinspre Vest, paralelă cu str. Cuza-Vodă, deşi destul de încărcată, este echilibrată, formând o impresie, nu numai plăcută, dar şi de respect, prin proporţiile foarte echilibrate. Soclul, destul de mic, este marcat pe toată lungimea şi lăţimea construcţiei, de un profil semicilindric, după care urmează, în elevaţie, pereţii celor două nivele, la parter cu linii orizontale, în relief, imitând acele striaţii din renaşterea italiană, preluate de baroc, iar etajul cu pereţii simpli, în care alternează câte două ferestre dreptunghiulare, de la fiecare cameră, cu ancadramente simple, întrerupte de câte trei bolţari pătraţi pe cele două laturi şi unul alungit pe mijlocul laturii de sus, la parter şi total diferit la etaj, unde fiecare fereastră are deasupra o arcadă oarbă susţinută de două console sub care se află câte o floare terminată cu o canaforă (ciucure), pe mijlocul ferestrei,

www.cimec.ro

154

sus, un bolţar decorat, fereastra fiind subliniată jos cu un segment cu baluştri încastraţi în zid. Ancadramentul lateral lăsă impresia unui pilastru cu capitel şi bază simplă. Cele două nivele sunt separate de un brâu puternic profilat.

Frontonul, puţin decroşat de la linia clădirii are o uşă în două canate, cu ancadramentul în boltă, cu un bolţar care marchează cheia, flancată de două ferestre, de asemenea în boltă, cu ancadrament simplu, care merge până jos, închizând şi acel spaţiu cu baluştri încastraţi, care subliniază partea de jos a ferestrelor de la parter. Deasupra, la etaj, se află un balcon din fier forjat, foarte frumos lucrat, care este susţinut de console metalice. Parapetul balconului este frumos decorat cu motive geometrice. Stâlpii metalici care susţin balustrada, sunt decoraţi, la rândul lor, cu motive geometrice. Acest balcon se află în faţa unei uşi cu trei canate, cu arcadă susţinută de pilaştri. Cheia de boltă este marcată de un bolţar, frumos decorat. Această uşă este flancată de patru pilaştri cu capiteluri şi baze în stil ionic, între ele se află un motiv floral, ghirlande şi ciucuri prinse de ovale în relief. Marginile frontonului, la etaj, sunt tratate în stilul deja enunţat, al striurilor orizontale. Deasupra se află cornişa, foarte bogată, compusă de un nivel de ove peste care se află consolele decorate ce susţin linia superioară a profilaturii acesteia. Un fronton în stil clasic, format dintr-o balustradă cu baluştri încastraţi, frumos profilaţi, care flanchează acel fronton clasic format din patru pilaştri cu capitel şi bază, care susţin triunghiul acoperişului, iar pe centrul acestuia este plasată emblema cu monograma familiei. Pe mijlocul acestui fronton se află o fereastră rotundă, care ţine de luminator. Pe colţurile parapetului se află câte un vas-urnă, cu vârful conic. Acoperişul clădirii este mansardat, iar spatele acestui fronton are forma unui trunchi de piramidă şi este acoperit cu tablă în solzi.

Cealaltă faţadă, spre Sud, mult mai bogată şi desfăşurată pe o suprafaţă mai mare, prezintă noi caracteristici. Mai întâi, partea centrală este decroşată mai puternic de pe linia clădirii, formând un fronton foarte bogat ornamentat. La parter se află o uşă de intrare, cu arcadă având pe cheie un bolţar roşu flancat de doi bolţari vopsiţi în alb, iar ancadramentul, prelungit până la nivelul soclului, decorat pe marginile exterioare cu câte patru bolţari dispuşi simetric. Pereţii sunt trataţi la fel cu cei din prima faţadă, respectiv acele linii orizontale, care se repetă, însă, şi la etaj. Deasupra se află un frumos balcon, desfăşurat aproape pe întreaga lungime a frontonului, realizat, de asemenea, din fier forjat, susţinut de patru console, de asemenea metalice. Parapetul balconului susţinut de patru stâlpi metalici, toate elementele decorative se repetă, fiind identice cu cele de la primul balcon. Deasupra balconului o desfăşurare arhitectonică foarte bine realizată. Este vorba de o uşă foarte înaltă, care dă în balcon, flancată de două ferestre, la aceeaşi înălţime, cu arcuri în plin cintru, cu câte un bolţar frumos decorat care marchează cheia. Arcurile ferestrelor şi ale uşii se sprijină pe coloane de mici dimensiuni (pilaştri). Sub ferestre se află câte două ghirlande de flori şi fructe. Fiecare din cele două ferestre şi uşa sunt separate de câte doi pilaştri cu capiteluri şi baze, frumos decorate. Peste această desfăşurare se află cornişa, identică cu cea de pe faţada vestică. Deasupra, un alt fronton, de această dată în arc, decorat la partea superioară cu ove identice cu cele din părţile laterale ale cornişei. Pe timpanul arcului, într-un medalion, se află figura unui înger (copil) care se leagănă pe o ghirlandă de flori şi fructe. Pe coronament două figuri umane, realizate din teracotă arsă, aşezate culcat pe o parte, cu o mână sprijinindu-se pe cot, iar cealaltă adusă pe cap; celălalt personaj, aproape identic, are un picior ridicat din genunchi, partea superioară nu se mai păstrează. Deteriorarea lor nu ne permite să desluşim despre ce personaje mitologice este vorba. În spatele acelui fronton acoperişul are forma unui bulb, acoperit cu tablă în solzi, pe laterale câte o lucarnă, frumos lucrată, care nu sunt identice cu cele de pe restul acoperişului.

www.cimec.ro

155

Toate la un loc formează un fronton de

faţadă cu o bogată decoraţie, având elementele diferite, specific unui stil eclectic, în care domină aspectul unui baroc oriental târziu. Părţile laterale ale acestui fronton – faţadă au câte o fereastră, la parter, identică cu cele din faţă, care flanchează uşa de la intrare, iar la etaj, câte o fereastră identică cu cele două din zona balconului, doar că aceasta este flancată de câte un singur pilastru (şi nu de doi). De o parte şi de alta, pe pereţii de Sud ai clădirii se află câte o fereastră, atât la parter cât şi la etaj, identice cu cele de pe faţada dinspre

Vest. Partea laterală nordică are doar trei ferestre identice cu cele de la etaj din faţada vestică şi două la parter, la fel cu cele de pe faţada vestică de la parter. Între ele se află o uşă de intrare la beci. Pe latura din spate – spre Est, o uşă de serviciu şi câteva ferestre la parter, identice cu cele de pe faţada sudică, zidul tratat ca şi în celelalte părţi ale clădirii. La etaj cele patru ferestre, dreptunghiulare, nu mai au ancadramente. Colţurile clădirii sunt marcate de pilaştri decoraţi în stilul pereţilor de la parter. În partea de Est a acoperişului se află o lucarnă identică cu cele din partea vestică a acoperişului. Toată cornişa din zona estică şi nordică este subliniată de şirul de ove şi profilatura specifică. Toate elementele decorative care însoţesc acest monument arhitectonic constituie un exemplu de arhitectură specifică celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Toate uşile şi ferestrele sunt prevăzute cu gratii metalice, cu vârfurile barelor verticale modelate în formă de lance, cu excepţia celor patru de pe laterala de la parter, care sunt modelate în forme geometrice, probabil singurele păstrate în original, fiind aproape identice, ca model, cu parapetele balcoanelor. După reparaţiile capitale, clădirea Nevruzzi revenea, prin transfer, Muzeului de Istorie din Roman. Acest lucru a însemnat şi o nouă etapă în organizarea unei noi expoziţii de bază, mai întâi programată o tematică adusă până la zi şi apoi, după evenimentele din decembrie 1989, cu prezentarea istoriei până la Unirea cea Mare din 1918. Era prima expoziţie cu o tematică lipsită de influenţa factorului politic, care lua fiinţă înaintea tuturor refacerilor nevoite a le executa muzeele judeţene, terminate recent, fie mai înainte. Preponderenţa exponatelor arheologice a uşurat realizarea unei expoziţii bine structurate, care punea în evidenţă un valoros patrimoniu obţinut prin cercetările efectuate timp de aproape 40 de ani. Primele operaţii făcute după anul 1989 au constat, aşa după cum am arătat într-un capitol anterior, în restaurarea celor trei plafoane, după care a urmat montarea vitrinelor şi etalarea obiectelor de muzeu. Această muncă avea să dureze mai mulţi ani, datorită faptului că sumele alocate nu erau suficiente. Este bine cunoscută lupta pentru obţinerea de fonduri pentru cele trei plafoane, care, în ultima instanţă, au fost susţinute valoric şi tehnic de Direcţia Monumentelor Istorice, respectiv Ministerul Culturii, iar organizarea expoziţiei de bază prin fondurile alocate de Consiliul Judeţean Neamţ. Abia în martie 1995 s-a putut deschide expoziţia de bază în noul local. Cu acest prilej a fost organizată o sesiune de comunicări la care au participat numeroşi specialişti din ţară. În anii următori 1996 – 1997 avea să se organizeze o expoziţie cu totul interesantă din punct de vedere muzeografic – „Situl arheologic de la Brad”, ca urmare a câştigării unui concurs naţional, la care au participat 16 muzee, privind „cel mai bun proiect expoziţional”, care a fost recompensat cu un premiu de 10.000 de dolari. Cu aceasta Muzeul de Istorie din Roman putea să concureze, în aceeaşi perioadă, la Premiul Emya al Consiliului Europei. Un rol deosebit în activitatea expoziţională l-au avut şi expoziţiile temporare sau itinerante. Cele mai numeroase au fost de la începutul activităţii muzeistice din Roman cele itinerante, deoarece nu presupuneau un spaţiu anume destinat în cadrul unităţii. Ele erau organizate de Muzeu, dar expunerea se făcea în spaţiile celor care solicitau un anumit tip de expoziţie. Cele mai multe aveau

www.cimec.ro

156

teme de artă plastică, deoarece arau mai uşor de realizat şi cuprindeau, în general, reproduceri după lucrări celebre. Cu ajutorul lor se făcea o educaţie artistică eficientă, mai ales că erau expuse la cluburile muncitoreşti din întreprinderi, la cămine culturale sau în şcoli. Totdeauna erau însoţite de un muzeograf, care făcea şi prezentarea lor, uneori de mai multe ori într-o perioadă relativ scurtă de două-trei săptămâni. Printre temele alese notăm „N. Grigorescu”; „Gh. Iliescu”, „Pictură contemporană”, „Artişti plastici romaşcani” etc. Cele mai greu de realizat erau expoziţiile cu caracter istoric, care necesitau un volum mai mare de exponate, alese cu grijă pentru a ilustra evenimente şi fapte din trecut. Din acest punct de vedere putem exemplifica expoziţiile de arheologie, pentru care am realizat o serie de panouri, transportate într-un mobilier special, aşa numitele valize expoziţie, în care erau transportate 3 – 4 panouri de placaj pe care erau prinse diverse obiecte arheologice, în funcţie de tema aleasă. Pentru aceasta, încă din 1958, au fost confecţionate zece asemenea valize, care erau transportate la căminele culturale sau la cluburile întreprinderilor din oraş. Alături de acestea existau şi alte tipuri de expoziţii itinerante, unele cu documente, altele cu fotografii, care aveau teme de istorie. Cu ajutorul lor am făcut cunoscute mai multe teme istorice în rândul elevilor sau muncitorilor, fiecare din expoziţii fiind însoţite de un muzeograf, care susţinea nu numai prezentarea lor, ci şi conferinţe cu teme de istorie locală sau naţională.

În fiecare an se organizau câte 5 până la 10 expoziţii itinerante, care erau prezentate la cel puţin 50 – 60 de cămine culturale, cluburi sau şcoli din oraş sau împrejurimi. Prezentarea lor făcea parte din activitatea noastră de bază şi constituia un mijloc eficace de a fi înţelese toate temele abordate. Această activitate însemna şi o bună popularizare a instituţiei noastre, numărul vizitatorilor la expoziţia de bază, permanentă, a Muzeului, era din ce în ce mai mult vizitată, atât de elevi cât şi de muncitori. Mult mai elaborate şi mai greu de realizat au fost expoziţiile temporare, care presupuneau numai obiecte originale, alese special pentru a ilustra o anumită temă. Aceste expoziţii presupuneau şi un spaţiu mai generos, precum şi condiţiile speciale de expunere, fiind vorba de originale, trebuiau să fie asigurate din toate punctele de vedere. Aceste expoziţii de multe ori erau organizate de mai multe muzee şi circulau, la intervale mai mari, cel puţin la muzeele participante. Uneori, au fost deschise în întreaga ţară, la principalele muzee. Acest tip de expoziţie a fost mai rar organizat la Roman în perioada 1957 – 1995 deoarece instituţia noastră nu avea un spaţiu destinat anume pentru expoziţii temporare. Abia după 1995, în clădirea de pe str. Cuza-Vodă 19 (33) au fost amenajate trei săli pentru astfel de expoziţii, începând cu acest an organizându-se, aproape permanent, expoziţii temporare cu

www.cimec.ro

157

teme diferite. Pentru perioada 1957 – 1995 expoziţiile temporare se organizau în spaţii din afara instituţiei sau, dacă era cazul, în spaţiul expoziţiei de bază. Organizarea unor expoziţii de mare anvergură, cum au fost cele legate de populaţia dacică din perioada clasică sau alte teme majore din istoria noastră, la care participa şi instituţia noastră alături de alte muzee, au fost găzduite de noi în expoziţia de bază. Printre ele, de un mare succes s-au bucurat expoziţiile „Dacii pe Valea Siretului”, „Cultura Cucuteni” etc. Spaţiul destinat special expoziţiilor temporare a constituit, permanent, un stimulent în organizarea de cât mai multe asemenea manifestări, aproape fiecare temă importantă care făcea obiectul unor sesiuni de comunicări ştiinţifice, era însoţită de o expoziţie temporară cu tematică identică. Este suficient să amintim doar câteva din aceste expoziţii temporare, pentru a demonstra cât de eficace erau aceste manifestări, care atrăgeau în permanenţă un public avizat. Printre temele acestor expoziţii notăm doar câteva, care însoţeau sesiunile de comunicări ştiinţifice la care participau cercetători din zona Moldovei sau de la muzee de prestigiu din ţară: „Forme şi decor în ceramica geto-dacică”, „Ceramica dacică pictată”, „Obiecte de podoabă din neolitic până în evul mediu”, „Prelucrarea osului de-a lungul timpului”, „Evoluţia uniformei militare de-a lungul timpului”, „Unelte, arme şi obiecte de podoabă din piatră şi metal”, „Viaţa economică din zona Romanului reflectată în circulaţia monetară”, „Epoca bronzului pe teritoriul jud. Neamţ”, „Imagini peste timp – Romanul de altădată” etc. Totodată, ele au însoţit unele simpozioane sau concursuri, care aveau teme specifice, cum au fost cele legate de „520 de ani de la lupta de la Războieni”, „Ceramica fină ştampilată de la Roman”, „Artă şi meşteşug în timpul lui Ştefan cel Mare”, „Restaurarea şi conservarea metalelor”, „Premize ale formării poporului român”, „Tradiţie şi modernitate în viaţa urbană” etc. Alte teme importante din istoria locală sau naţională au vizat fapte şi evenimente deosebite, susţinute de expoziţii temporare ca: „Arta restaurării şi restaurarea artei”, „Arme de foc din spaţiul est-carpatic”, „Carte veche religioasă din Moldova”, „2000 de ani de creştinism”, „Restaurarea între ştiinţă şi artă” sau diverse expoziţii comemorative „N.Gr. Steţcu – in memoriam”, „Expoziţia comemorativă Iulian Antonescu”, „Acad. H. Mihăescu – in memoriam” etc. La fel de apreciate au fost şi expoziţiile dedicate colecţionarilor sau donatorilor din zona Roman, cum a fost cea dedicată prof. M. Andone, care a făcut o frumoasă şi bogată donaţie de etnografie şi istorie instituţiei noastre. Exemplele ar putea continua. Este suficient să amintim, totuşi, că în fiecare an, în sălile pentru expoziţii temporare, au fost organizate 7 – 12 expoziţii cu teme diferite, la care se adaugă găzduirea unor expoziţii de mare anvergură organizate de alte muzee, la unele din ele fiind şi Muzeul de Istorie din Roman coorganizator. Printre acestea: „Civilizaţia

dacică în perioada clasică”, „Dacii din bazinul Siretului”, „2000 de ani de creştinism” etc. Unele au fost deschise şi în alte ţări, cum au fost cele privitoare la civilizaţia dacică, unde contribuţia Muzeului nostru a fost notabilă, prezentate în Olanda, Austria, Polonia, Italia, Bulgaria, Grecia, Republica Moldova etc. La fel şi expoziţii privind cultura Cucuteni, care a fost deschisă în mai multe oraşe din ţară, precum şi în Grecia.

www.cimec.ro

158

CAPITOLUL III.C. ORGANIZAREA MUNCII

Constituirea patrimoniului unui muzeu, prelucrarea ştiinţifică şi muzeistică, evidenţa, restaurarea şi valorificarea lui implică o bună organizare a muncii unui colectiv mai mult sau mai puţin numeros. Pe tot parcursul istoriei sale activitatea salariaţilor Muzeului de Istorie din Roman a fost organizată pe baza unui proces planificat al muncii. Planurile anuale, trimestriale sau lunare constituiau baza organizării întregii activităţi, iar analizele, de obicei, anuale, reprezentau, momentele de bilanţ ale activităţii. Deşi de multe ori formale, mai ales cele la intervale mari sau cele fără o susţinere materială, planurile de muncă aveau un rol destul de important, deoarece puteam să ne canalizăm munca pe unele direcţii mai bine studiate, cu un ţel mai precis. Fişa postului sau sarcinile precise pentru fiecare salariat constituiau un important indiciu a ceea ce avea de făcut fiecare la postul său. Sarcinile precise, controlul periodic al realizărilor fiecărui salariat au constituit întotdeauna un mijloc eficace de rezolvare a problemelor specifice muncii la o unitate de cultură cu totul specială. Dările de seamă anuale, prezentate în faţa tuturor salariaţilor, constituiau un moment deosebit. Cu cât erau mai reale cu atât aveau un rol important în recunoaşterea greşelilor şi îndreptarea lor în anul următor. Acest lucru a făcut ca de cele mai multe ori să fie aşteptate cu interes. Cu cât realizările şi lipsurile erau mai bine scoase în evidenţă, fără părtinire, cu atât lucrurile mergeau din ce în ce mai bine. Fiecare moment de bilanţ se termina, de obicei, cu o mică petrecere, când se uitau toate încrâncenările din timpul anului. Pentru a ilustra cât mai nepărtinitor această situaţie, am considerat că e bine este să prezentăm câteva din aceste planuri de muncă şi dări de seamă, alegând câţiva ani de la începutul activităţii Muzeului, când numărul de salariaţi era foarte mic şi apoi din perioada cea mai prolifică din istoria instituţiei – 1992-1999. Primul dintre ele este cel din anul 1958, urmat apoi de unele dări de seamă, care ilustrează ceea ce s-a realizat în anii respectivi. „DARE DE SEAMĂ ASUPRA ACTIVITĂŢII Muzeului de Istorie Roman pe perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 1962

1. Expoziţia de bază a fost deschisă pentru vizitatori un număr de 270 de zile; 2. Expoziţia de bază a fost vizitată în cursul anului 1962 de 14.500 vizitatori,

www.cimec.ro

159

din care: 6.000 în 112 grupuri organizate 3. Expoziţii temporare la sediu –

a) „Expoziţia de artă plastică în cinstea R.P.R.” – deschisă 15 zile, cu 850 vizitatori: 4. Expoziţii volante: Au fost întocmite un număr de 6 expoziţii volante cu temele:

TEMA Trimise la: Nr. vizitatori a) „N. Grigorescu” Moreni 1.945 Văleni 1.730

b) „1907” Văleni 1.720 Moreni 1.505

c) „Arta plastică în R.P.R.” Cotu-Vameş 2.300 d) „Originea şi evoluţia omului” Horia 3.125 Cămin Cultural nr. 1,

oraş Roman 988

e) „Noi realizări ale picturii în R.P.R.” Cordun 3.250 f) „Originea şi evoluţia omului” Cordun 2.950 Bălcescu 1.450 Total vizitatori 20.963

5. Conferinţe redactate –

Au fost redactate 10 conferinţe Teme: „Din trecutul istoric al oraşului şi raionului Roman”, „Originea şi evoluţia omului”, „Săpături arheologice în raionul Roman”, „Opoziţia dintre religie şi ştiinţă”, „Formarea limbii şi a poporului român” etc.

6. Universitate muncitorească – S-au ţinut 12 lecţii – socialism-ştiinţific. 7. Lecţii practice – S-au ţinut 46 lecţii practice la Muzeul de Istorie, cu elevii din oraş. 8. Consultaţii ştiinţifice – - 73 consultaţii la diferiţi cetăţeni în legătură cu istoria locală. 9. Conferinţe ţinute – - În anul 1962 s-au ţinut 33 conferinţe la Căminele Culturale din oraş şi raion. 10. Articole în presă – - 1 articol la ziarul local – „Descoperiri arheologice în oraşul Roman”; - 1 articol la ziarul regional – „Săpături arheologice efectuate de Muzeul de Istorie Roman”. 11. Staţia de radioficare Roman – S-au întocmit 3 materiale la Staţia de radioficare Roman pe tema istoricului Romanului şi săpăturilor arheologice. Activitatea ştiinţifico-muzeistică

1. Muzeul de Istorie Roman a efectuat săpături arheologice în anul 1962 la: a) Văleni – Roman b) Aldeşti 2 - Roman

2. Descoperiri ocazionale – a) Depozitul de obiecte de bronz de la Bozieni – Roman b) Piese de harnaşament şi diferite materiale din sec. III e.n., la Săbăoani

3. Cercetări de suprafaţă – - S-au depistat, pe raza raionului Roman, un număr de 17 aşezări din diferite epoci;

www.cimec.ro

160

4. Lucrări ştiinţifice: a) Rapoarte de săpături de la Văleni – Roman; b) Rapoarte de săpături de la Stăniţa – Roman; c) Rapoarte de săpături de la Aldeşti – Roman; d) Rapoarte de săpături de la Cetatea Nouă a Romanului; e) Un material privind depozitul de obiecte bronz de la Bozieni.

5. Îmbogăţirea colecţiilor – - În cursul anului 1962 s-au restaurat şi inventariat un număr de 558 piese; - S-a continuat cercetarea materialului provenit din săpături; - S-a spălat materialul scos din săpăturile arheologice efectuate: - S-a amenajat un depozit pentru piesele arheologice şi

unul pentru artă plastică; - În laboratorul fotografic s-au executat un număr de 800

fotografii şi peste 1500 clişee. 6. Lipsuri –

- Nu s-a popularizat în suficientă măsură Muzeul de Istorie Roman;

- Nu s-au făcut afişe pentru popularizare; - N-au fost organizate destul de bine vizitele în grup, în

sensul luării legăturii cu şcolile şi întreprinderile din oraş pentru a se întocmi un grafic de vizitare;

- Expoziţiile volante puteau să fie duse în mai multe puncte din raion, însă din cauza transportului nu s-a făcut aceasta;

- Trebuia să fie folosite mai mult presa şi radioficarea în popularizarea rezultatelor Muzeului;

- Nu s-au întocmit fişe sintetice pentru obiectele de muzeu; - Restaurarea materialelor este destul de defectuoasă din cauza lipsei unui restaurator

priceput. Director, V. Ursachi”

“MUZEUL DE ISTORIE ŞI ARHEOLOGIE ROMAN I N F O R M A R E 1. – Activitatea ştiinţifică (măsuri luate pentru realizarea planului de cercetări ştiinţifice pe anul 1967) Constituie activitatea noastră de bază problemele şi obiectivele principale strâns legate de valorificarea trecutului istoric al oraşului şi raionului Roman, de îmbogăţirea colecţiilor şi o cât mai bună organizare a expoziţiei permanente. Pentru realizarea planului de cercetare ştiinţifică, fiecare muzeograf îşi trasează sarcinile legate de perioada în care lucrează efectiv, specializare absolut necesară, avându-se în vedere că un cercetător nu poate rezolva la nivelul bogatei informaţii de care dispunem astăzi, decât probleme cuprinse în limite bine stabilite, dacă vrem ca această cercetare să fie de calitate şi să aducă într-adevăr contribuţii. În această etapă, orice contribuţie, cât de mică, constituie un aport la rezolvarea unor probleme mari de istorie locală sau naţională. În funcţie de problemele care se studiază, vom face şi analiza privind activitatea desfăşurată în trimestrul I/1967 şi ce măsuri au fost luate pentru viitor:

www.cimec.ro

161

- Ursachi Minodora – muzeograf – se ocupă cu cercetarea problemelor privind epoca metalelor din raionul nostru. În trimestrul I a cercetat materialul provenit din săpăturile de la Săbăoani din 1967 în vederea prezentării unor materiale în expoziţia de bază şi întocmirii unui raport ştiinţific privind epoca metalelor în aşezarea de la Săbăoani. Tot în acest trimestru, tov. Ursachi Minodora a lucrat la cercetarea depozitului de bronzului de la Bozieni şi redactarea unei lucrări pentru Anuarul Muzeului Regional, care va fi terminată în trimestrul II/1967. Pentru redactarea acestei lucrări a consultat o serie de materiale de specialitate existente în biblioteca Muzeului, urmând ca o deplasare la Iaşi sau Bucureşti să completeze informarea privind depozitele din tara noastră. În afară de tema privind cercetarea epocii metalelor, tov. Ursachi Minodora răspunde de Secţia de artă a Muzeului şi bibliotecă; pentru realizarea planului de activitate ştiinţifică pe anul 1967 tov. Ursachi Minodora va participa la săpăturile de la Săbăoani, Văleni, Moldoveni şi Brad pentru aşezările din epoca bronzului şi a fierului, precum şi efectuarea unor cercetări de suprafaţă. În vederea documentării, în trimestrul II, vor fi efectuate deplasări la unele muzee din regiune, precum şi la Muzeul de Istorie a Moldovei şi alte muzee din Moldova.

- Ursachi Vasile – răspunde de epoca geto-dacică sec. II-I î.e.n. şi I-IV e.n. În trimestrul IV a lucrat la definitivarea pentru tipar a celor două lucrări prezentate la sesiunea muzeelor din dec. 1966, efectuarea ilustraţiei, precum şi la pregătirea unei comunicări privind cercetările arheologice efectuate de Muzeul de Istorie din Roman , pentru Anuarul Muzeului Regional. Pentru pregătirea acestor materiale, s-au cercetat lucrările din biblioteca Muzeului, efectuându-se şi o deplasare la Institutul de Arheologie al R.S.R., unde a continuat documentarea privind unele probleme din această perioadă. De asemenea, s-a lucrat la cercetarea unei părţi din materialul provenit din săpăturile efectuate la Săbăoani în 1966, efectuându-se datarea acestuia. Materialele cercetate fac parte din temele pe 1967 ale planului de cercetare ştiinţifică, constituind, deci, începutul realizării lui. Pentru realizarea planului, vor fi efectuate săpături arheologice la Săbăoani, Văleni, Brad, Moldoveni sau unele sondaje, acolo unde se impun cercetări de salvare. De asemenea, vor fi efectuate deplasări pentru cercetări de suprafaţă pe valea Siretului şi în afara raionului, pentru a se cunoaşte plasarea unor obiective istorice atestate de documente. În vederea documentării în problemele respective, se vor efectua deplasări la unele muzee din ţară , precum şi la Biblioteca Muzeului din Iaşi. - Hordilă Domniţa – răspunde de epoca feudală. În trimestrul I a cercetat o serie de materiale legate de sistemul de fortificaţie muşatin. De asemenea, a întocmit o lucrare privind unele aspecte ale istoriei medievale a oraşului Roman, precum şi un proiect de tematică privind această epocă la Muzeul nostru. La Arhivele Statului din Roman a consultat o serie de fonduri de documente, depistând unele legate de oraşul Roman. De asemenea, a lucrat la restaurarea şi tratarea materialelor din săpăturile de la Săbăoani, precum şi întocmirea unui număr mare de fişe ştiinţifice pe obiect. Pentru viitor, va continua cercetarea documentelor medievale privind oraşul şi raionul Roman, precum şi participarea la săpăturile arheologice de la Gâdinţi.

www.cimec.ro

162

- Scorţeanu Lenuţa – răspunde de epoca modernă. În trimestrul I a cercetat materialele referitoare la Unirea Principatelor şi războiul de Independenţă, întocmind o lucrare şi un proiect de tematică. A întocmit un mare număr de fişe de obiect şi a efectuat munca de restaurare în laboratorul muzeului. A cercetat documente din Arhivele Statului din Roman şi a sistematizat materialele depistate de Arhivele Statului Bucureşti. Pentru viitor, va continua cercetarea privind istoria modernă şi va asigura îndrumarea în expoziţie. Este necesar să menţionăm că planul de cercetare ştiinţifică pentru anul 1967, conform propunerilor noastre, trebuie susţinut de un fond în valoare de 120000 lei. Realizarea planului este şi în funcţie de aceasta. Pentru acest an, noi am primit un fond de 30.000 lei ceea ce înseamnă că în funcţie de importanţa lucrărilor, vom efectua numai o parte din prevederile planului sau vom micşora volumul acestor lucrări, bineînţeles în limitele posibile. În activitatea de cercetare însă, există o serie de greutăţi care micşorează potenţialul de care dispune colectivul nostru. Astfel, mai bine de ¾ din timpul de muncă este afectat altor activităţi decât cele de cercetare ştiinţifică. În primul rând, lipsa unui restaurator, face ca în fiecare zi circa 4-5 ore să fie pierdute de către toţi muzeografii pentru spălarea, marcarea, trierea şi restaurarea materialului provenit din săpături; aceste activităţi care nu ar trebui să privească pe muzeografi sunt făcute de aceştia, la care se mai adaugă lipsa unei specializări, ceea ce face ca această muncă să meargă foarte greu şi să nu fie de cea mai bună calitate. Muzeul nostru, în decursul celor 10 ani de existenţă, şi-a îmbogăţit patrimoniul cu un variat material arheologic de o valoare apreciabilă, care contribuie la rezolvarea multor probleme de istorie. De asemenea, pentru redactarea fişelor ştiinţifice, o mare parte din timp se pierde cu desenarea obiectelor, sau efectuarea de fotografii care să însoţească fişa ştiinţifică. Lipsa unui fotograf este simţită nu numai la fişă, ci şi în întocmirea ilustraţiei la lucrările ce trebuie tipărite. O mare parte a fotografiilor au fost efectuate până acum de tov. Ursachi Vasile, însă timpul ce trebuie afectat acestor lucrări depăşeşte cu mult posibilităţile oricărui muzeograf. Dacă ne gândim la timpul afectat acestor lucrări în fiecare zi, ne putem da seama cât mai rămâne pentru activitatea propriu zisă de cercetare ştiinţifică, fără a mai vorbi de activitatea expoziţională sau culturală. La aceasta se mai adaugă şi lipsa acută de spaţiu pentru laborator şi depozit. Într-o singură cameră există laboratorul şi trei muzeografi care lucrează la un singur birou. Depozitarea materialelor s-a făcut atât în magaziile de lemne, cât şi în podul clădirii, în condiţii extrem de proaste atât pentru păstrare, cât şi pentru posibilităţile ce le oferă în vederea cercetării. Avându-se în vedere faptul că la categoria Muzeului nostru nu avem dreptul la fotograf şi restaurator, problema ar putea fi rezolvată prin suplimentarea schemei cu doi muncitori calificaţi iar pentru expoziţie cu un post de îndrumător, deoarece nici până în prezent instituţia noastră nu are îndrumător, îndrumarea fiind asigurată prin rotaţie de muzeografi, ceea ce face ca un muzeograf în fiecare săptămână sa se ocupe şi de probleme de îndrumare. Rezolvarea acestor probleme ar da posibilitatea ca activitatea noastră de cercetare să fie mult mai rodnică, iar colecţiile să fie aranjate în condiţii optime, pentru a fi vizitate sau cercetate. 2. – Aspecte privind activitatea expoziţională Constituind principalul mijloc de popularizare a colecţiilor muzeului, expoziţia de bază a stat în permanenţă în centrul atenţiei noastre. Principalul lucru care se face în expoziţia de bază este prezentarea cât mai adecvată a obiectelor de muzeu. De asemenea, un rol important îl are împrospătarea expoziţiei cu noi obiecte provenite din ultimele cercetări. În trimestrul I 1967 au fost

www.cimec.ro

163

introduse peste 25 de piese noi în expoziţia de bază. De asemenea, s-a procedat la o nouă aranjare a obiectelor în vitrine. Lipsa fondurilor pentru organizarea expoziţiei de bază, nu dă posibilitatea iniţiativelor în ceea ce priveşte organizarea pe baze noi a expoziţiei. Se impune, în primul rând, să se confecţioneze material ilustrativ – texte, fotografii, precum şi aranjarea obiectelor în vitrină pe planuri diverse, pentru a se scoate în evidenţă unele materiale.

Pentru continuarea expoziţiei de bază cel

puţin până la începutul secolului nostru, este necesar să se aloce fondurile necesare. În fiecare an, în proiectul de buget am cerut aceste sume, însă nu ni s-au dat. Expoziţia va continua să rămână în aceeaşi formă până când fondurile vor da posibilitatea să se treacă la o nouă organizare, legată de extinderea ei cu epocile modernă şi contemporană, cunoscând că pentru aceasta este necesar să se confecţioneze vitrine speciale pentru exponate bidimensionale, precum şi efectuarea unui mai mare număr de fotocopii şi desene. Tot la sediu, o importanţă deosebită o au expoziţiile temporare. În trimestrul I 1967 au fost organizate două expoziţii temporare de artă plastică, care au atras un număr sporit de vizitatori. Pentru viitor, se va continua activitatea de îmbogăţire a colecţiilor Muzeului şi, prin aceasta, a expoziţiei de bază. De asemenea, vor fi organizate expoziţii temporare de artă plastică, din care pentru trimestrul II 1967 o expoziţie. 3. Cum este organizată activitatea culturală la sediul Muzeului şi în deplasare. Activitatea culturală la sediu este în primul rând legată de expoziţia de bază. După cum s-a spus mai înainte, fiecare muzeograf asigură, prin rotaţie, câte o săptămână, îndrumarea în expoziţie, ceea ce constituie asigurarea că această îndrumare este de bună calitate. În prezentarea expoziţiei se ţine seama de pregătirea şi vârsta vizitatorilor, accentuându-se asupra problemelor principale din istoria naţională şi locală şi ceea ce reprezintă un anume exponat. Expoziţiile sunt, de asemenea, prezentate prin diferite materiale la Staţia de radioficare a oraşului; în trimestrul I/1967 au fost făcute trei asemenea materiale, precum şi prin informaţii la radioul şi presa centrale. Ca o formă a muncii culturale la sediul Muzeului, care contribuie la popularizarea cercetărilor noastre, este şi aceea de ţinere de consultaţii pe diferite teme. În trimestrul I, au fost date peste 50 de asemenea consultaţii referitoare la istoria oraşului şi raionului Roman. Tot la sediul muzeului, sunt organizate lecţii speciale de istorie şi artă plastică cu unele clase din şcolile oraşului nostru.

www.cimec.ro

164

În afara sediului, activitatea culturală este legată în primul rând de redactarea şi ţinerea de conferinţe, prezentarea de expoziţii volante, participarea la brigăzi ştiinţifice. În trimestrul I/1967 au fost întocmite nouă conferinţe cu teme de istorie, la care se adaugă teme susţinute în cadrul brigăzilor ştiinţifice sau în lectorate, care constituie tot materiale redactate de muzeografii noştri. De asemenea, în lectoratele din oraş, cât şi la căminele culturale din raion, în acest trimestru au fost prezentate 16 conferinţe pe diferite teme din istorie, precum şi şase ieşiri cu brigăzile ştiinţifice. Unele instituţii din oraş solicită în multe cazuri sprijinul Muzeului în prezentarea unor materiale privind istoria patriei sau istoria locală; de asemenea, răspunsul la unele probleme de la brigăzile ştiinţifice ale oraşului sunt întocmite cu sprijinul muzeografilor din instituţia noastră. O altă formă a muncii culturale în afara sediului o constituie organizarea unor expoziţii volante. În acest trimestru au fost trimise trei expoziţii volante în trei centre. Constituind cea mai specifică formă de activitate culturală a Muzeului, expoziţia temporară este legată, în primul rând, de mijlocul de transport care să o ducă de la un cămin cultural la altul şi, apoi, de conştiinciozitatea cu care este păstrată la căminul cultural unde este aranjată pentru vizitare. În acest trimestru nu am putut duce expoziţiile în mai multe locuri, datorită faptului că nu dispunem de un mijloc de transport. Tot ca o activitate culturală poate fi considerată activitatea pe şantierele arheologice în cadrul discuţiilor despre descoperirile respective, atât cu muncitorii, cât şi cu vizitatorii acestor şantiere. 4. - Cum sprijină Comitetul Orăşenesc de Cultură şi Artă informarea ştiinţifică a muzeografilor şi acţiunea de determinare a colecţiilor; Se ştie că în munca de cercetare ştiinţifică un rol deosebit de important îl au mijlocul şi posibilitatea ca cercetătorul să se poată informa. Condiţiile în care efectuăm noi cercetarea sunt aproape lipsite de aceste posibilităţi datorită dureroasei lipse de bibliotecă de specialitate. Biblioteca Muzeului, întocmită cu foarte multe eforturi, nu poate dispune decât de o infimă parte a bibliografiei necesare şi aceasta doar în ultimii ani. Singurul lucru pentru o bună informare ştiinţifică îl constituie deplasarea muzeografilor la marile biblioteci. Din acest punct de vedere, Comitetul Orăşenesc de Cultură şi Artă ne-a dat tot sprijinul. Astfel, în limita planificărilor noastre şi a sumelor pe care le avem la dispoziţie pentru deplasări, am efectuat şi putem efectua deplasări de documentare la orice muzeu sau bibliotecă din tară, unde considerăm că avem să găsim material necesar. Până acum, fiecare muzeograf a efectuat deplasări pentru documentare în alte centre, atât pentru documentare, cât şi pentru depistare de documente privind istoria oraşului şi raionului Roman. De asemenea, îmbogăţirea bibliotecii constituie o preocupare atât pentru Muzeul de Istorie cât şi pentru C.C.A. oraş Roman. 5. – Cum este organizată îmbogăţirea colecţiilor; Sarcina principală a fiecărui muzeograf o constituie îmbogăţirea necontenită a colecţiilor Muzeului, pentru ca generaţiile viitoare să se poată folosi de aceste izvoare originale ale cunoaşterii istoriei patriei şi poporului nostru. Îmbogăţirea colecţiilor este asigurată de noi prin două mijloace: donaţii şi activităţea noastră de cercetare. Cel de-al treilea mijloc – achiziţia – nu poate fi aplicat din lipsa fondurilor de achiziţii. Donaţiile sunt extrem de rare şi se rezumă în special la monede care nu au valoare istorică prea mare. Cea mai mare pondere în îmbogăţirea colecţiilor o au cercetările pe care le întreprindem şi în special cercetările de suprafaţă şi săpăturile arheologice.

www.cimec.ro

165

Constituind mijlocul principal de îmbogăţire a colecţiilor, este necesar ca să i se acorde cea mai mare atenţie, atât din punct de vedere al timpului afectat pentru aceasta, cât şi din punctul de vedere al expunerii, depozitării, restaurării şi comunicării lui. 6. – Câte acţiuni de vizitare a muzeului au fost organizate în perioada de iarnă cu oamenii muncii de la sate; Organizarea de către noi a vizitelor oamenilor muncii de la sate nu a stat în atenţia noastră, deoarece în afară de posibilităţile pe care le-ar avea C.A.P.-urile în sine, pentru organizarea acestor vizite, nu am mai auzit de alte metode. În general, de la sate, vizitatorii vin izolaţi, nu în grupuri organizate, deoarece aceasta presupune, în primul rând, existenţa unui mijloc de transport. Noi, care abia reuşim să ne deplasăm cu mijloace diferite în raion, aceeaşi situaţie cu expoziţiile volante, nici nu ne-am putut gândi la asemenea vizite în grupuri organizate de Muzeu. 7. - Dacă sunt puncte muzeistice – activitatea acestora; În curs de organizare sunt două puncte muzeistice, unul la Săbăoani şi altul la Moldoveni. Iniţiativa la Săbăoani a avut-o tov. Bunghez Gh., când era director la această scoală; odată cu plecarea din Săbăoani, punctul muzeistic trebuie să intre in atenţia altui cadru didactic care se va stabili atunci

când vom trece cu toate forţele la organizarea expoziţiei. Până acum, s-a dus o parte din materiale, însă nu avem posibilităţi prea mari pentru ilustraţii; de asemenea, rămâne de văzut şi spaţiul pentru acest punct muzeistic. La Moldoveni lucrurile sunt puţin mai avansate, mai ales că aici este vorba de o colecţie mai veche a prof. Constantin Ciocan. La fel ca la Săbăoani, aici lipseşte materialul ilustrativ. Pentru deschiderea acestor puncte muzeistice mai este necesar să ducem materiale de expoziţie, dar şi vitrine, pentru care se impune să avem la dispoziţie un mijloc de transport. 8. – Dacă există preocupări din partea C.C.A. oraş Roman în ce priveşte colecţionarea obiectelor etnografice; Muzeul, încă de la începutul activităţii sale a avut intenţia de a organiza o secţie de etnografie. În acest sens, au fost achiziţionate o serie de materiale etnografice din raion, iar o parte au fost donate de Vasile Ursachi.

www.cimec.ro

166

Pe măsură ce anii au trecut, fondurile s-au redus sau chiar au dispărut, ceea ce a însemnat sistarea achiziţiilor. Acum, deşi în atenţia noastră cât şi a C.C.A - oraş Roman în ce priveşte colecţionarea obiectelor etnografice există dorinţa de a salva aceste obiecte, lipsa de fonduri de achiziţii, precum şi lipsa posibilităţilor de păstrare a lor face imposibilă intrarea în patrimoniul nostru. Obiectele etnografice, care sunt astăzi în colecţia muzeului, constituie o problemă pentru noi în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor de păstrare. Lipsa depozitelor pune această colecţie şi nu numai aceasta, ci şi pe celelalte colecţii ale Muzeului, în situaţie de deteriorare şi distrugere şi, cu aceasta, de pierdere a unor materiale ce nu se mai pot recupera niciodată. În repetate rânduri am atras atenţia asupra pericolului ce-l prezintă lipsa depozitelor asupra colecţiilor, însă nici până în prezent nu s-a găsit de cuviinţă să se elibereze cel puţin clădirea anexă a muzeului, unde locuiesc două familii, pentru a putea depozita materialele muzeistice. Deşi, destul de târziu, totuşi s-ar mai putea salva multe lucruri de importanţă etnografică dacă s-ar iniţia o campanie pe plan regional, sprijinită de un fond substanţial de achiziţii. Salvarea acestor comori ale artei noastre populare este o datorie a fiecărui cetăţean al regiunii noastre şi nici un efort, chiar bănesc, nu este prea mare pentru aceasta. Atunci când vom dori şi va trebui să avem un muzeu etnografic al regiunii Bacău, în ultimă instanţă istoria şi etnografia regiunii care constituie elementul specific şi cartea de vizită pentru orice vizitator din ţară sau străinătate, va fi prea târziu pentru că nu vom mai avea aceste materiale sortite dispariţiei. Ursachi Vasile” „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN DARE DE SEAMĂ PE ANUL 1975

I – ACTIVITATEA CULTURALĂ DE MASĂ Constituind principala formă de activitate pentru popularizarea colecţiilor, expoziţiile de bază atât la istorie cât şi la artă plastică, au fost intens popularizate pentru a fi vizitate. De asemenea, au fost introduse cele mai noi obiecte descoperite în ultimii ani, care au fost restaurate în laboratoarele Muzeului, iar la artă au fost introduse lucrări de artă plastică ce nu au mai figurat în expoziţia de bază.

Explicaţiile date vizitatorilor au fost în concordanţă cu cele mai noi date oferite de cercetarea istorică şi de artă, ţinându-se seama de componenţa grupurilor care vizitau expoziţiile. Un alt mijloc de popularizare a colecţiilor au constituit-o expoziţiile temporare, itinerante şi diverse activităţi culturale, care au fost susţinute în diferite instituţii şi întreprinderi sau în cadrul expoziţiilor de bază. Printre acestea amintim expoziţiile temporare – în număr de 10 – „Pictori romaşcani”, „Retrospectiva Ion Cosmovici”, „Desenul în opera lui Băeşu”, „Portul popular în jud. Neamţ”, „Gravori români contemporani”, „Expoziţia elevilor Şcolii populare de artă”, „Prezentul socialist în pictura românească”, „Expoziţia retrospectivă Gion”, „Retrospectiva Gh. Theodorescu Romanaţi”, „Peisajul în arta românească”, care s-au bucurat de un mare succes în faţa publicului romaşcan. Menţionăm de asemenea, un mare număr de expoziţii itinerante care au circulat la multe din instituţiile şi întreprinderile din oraşul nostru şi care s-au bucurat de succes. Din cele 12 expoziţii itinerante care au fost deschise în peste 30 de locuri amintim: „Columna lui Traian”, „Unirea

www.cimec.ro

167

Principatelor oglindită în arta plastică”, „Monumente de arhitectură românească”, „Amintiri de după gratii”, „Insurecţia naţională antifascistă armată” etc. Deschiderea acestor expoziţii au prilejuit manifestări cu caracter ştiinţific şi estetic apreciate de publicul vizitator. Un alt mijloc de popularizare a colecţiilor l-a constituit organizarea de acţiuni culturale având ca teme evenimente din istoria locală şi naţională precum şi subiecte care vizau educaţia estetică. În cursul anului 1975 au fost elaborate şi susţinute în instituţii şi întreprinderi din oraş şapte simpozioane, 62 expuneri, 15 lecţii la muzeu, 6 materiale la staţia de radio-amplificare şi un mare număr de consultaţii ştiinţifice pe teme de istorie şi artă plastică. Printre temele susţinute amintim: „Ştefan cel Mare şi oraşul Roman”, „Oraşul Roman şi marile evenimente ale epocii moderne”, „30 de ani de la primul Congres General al sindicatelor”, „30 de ani de la instaurarea primului Guvern democratic – guvern revoluţionar”, „Descoperiri arheologice ale Muzeului de Istorie Roman”, „Oraşul Roman şi Muşatinii”, „Documente şi cronici despre oraşul Roman”, „Eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din ianuarie-februarie 1933”, „Arta - mijloc de oglindire a realităţilor social-politice contemporane”, „Interferenţe ale frumosului şi utilului”, „Dezvoltarea artei româneşti la sfârşitul sec. XIX şi primele trei decenii ale sec. XX”, „Arta - mijloc important de educaţie patriotică a maselor”, „Arta noastră – artă a valorilor autentice”, „Insurecţia naţională din august 1944 – eveniment crucial în istoria României” etc. Această gamă variată de acţiuni culturale a contribuit la atragerea unui număr sporit de vizitatori la expoziţiile de bază, expoziţiile temporare şi itinerante, numărul vizitatorilor în acest an ridicându-se la peste 50.000. II.- ACTIVITATEA MUZEISTICĂ În cursul anului 1975 au continuat lucrările de organizare a depozitelor de artă şi istorie, asigurându-se o mai bună manipulare a valorilor de muzeu pentru documentare, cercetare şi restaurare. Pentru valorificarea ştiinţifică şi culturală a obiectelor de muzeu au fost întocmite peste 600 fişe ştiinţifice de obiect şi fişe biografice şi de evidenţă a lucrărilor de artă din colecţie. De asemenea, au fost făcute fotografii şi diapozitive pentru obiectele descoperite şi tratate, precum şi fotografii pentru expoziţii volante, temporare sau înlocuire în expoziţia de bază. O mare parte a materialelor provenite de pe şantiere a fost spălată, tratată şi marcată. III.- ACTIVITATEA ŞTIINŢIFICĂ În conformitate cu planul de cercetări ştiinţifice şi cu sumele afectate pentru realizarea lor în cursul anului 1975 au fost efectuate următoarele cercetări: Săpături arheologice la Brad într-o cetăţuie dacică, un sondaj arheologic în oraş pentru cercetarea zonei unde a fost descoperit un tezaur de monede feudale, cercetări de suprafaţă pe Valea Siretului, cercetări de arhivă privind unele probleme de istorie locală, precum şi documentare la diferite muzee şi biblioteci în problemele aflate în studiu. În domeniul artelor plastice au fost făcute deplasări pentru depistarea de lucrări şi informaţii privind tema de cercetare „Creaţia plastică românească inspirată de meleagurile romaşcane”. IV.- ACTIVITATEA ADMINISTRATIVĂ În cursul anului 1975 au fost asigurate toate condiţiile pentru desfăşurarea activităţii culturale şi de cercetare prin folosirea cu maximum de eficienţă a sumelor prevăzute în bugetul Muzeului. Cu sprijinul Comitetului Municipal de Partid şi Consiliul Popular au fost executate reparaţiile curente absolut necesare la clădirea Muzeului de Istorie. În sălile de expoziţii, laboratoare, depozite şi birouri au fost create condiţii optime de desfăşurare a activităţii, prin menţinerea curăţeniei, a căldurii şi ordinii, elemente absolut necesare unui climat de lucru eficient. Menţionăm, de asemenea, că în cursul acestui an toţi salariaţii Muzeului au terminat cu succes cursurile de perfecţionare profesională.

www.cimec.ro

168

Muzeograf, V. Ursachi” „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN PLAN DE MUNCĂ PE ANUL 1976 I.-Activitatea muzeistică Pentru buna desfăşurare a activităţii de cercetare şi valorificare a materialelor descoperite în timpul săpăturilor arheologice, în cursul anului 1976 vor continua lucrările de organizare a depozitelor de istorie şi artă plastică. În acest scop vor fi repartizate din buget sumele necesare în vederea măririi numărului de dulapuri şi rafturi; Răspunde: tov. Spătariu Mariţa Vor fi întocmite 400 fişe ştiinţifice de obiect şi se vor trata, marca şi spăla materiale provenite de pe şantierele arheologice, care urmează să fie cercetate sau să intre în expoziţia de bază. Dintre aceste materiale vor fi restaurate un număr de 200 piese de metal sau ceramică. În laboratorul foto va continua munca de executare a fotografiilor necesare restaurării precum şi pentru înlocuirea unor fotografii în expoziţia de bază sau la expoziţiile temporare şi itinerante, care prin circulaţia lor se deteriorează mai repede. Răspunde: tov. Hordilă Domniţa Spătariu Mariţa Ursachi Vasile La Secţia de artă plastică va continua munca de aranjare şi organizare a depozitelor, asigurându-se un climat propice păstrării şi conservării lucrărilor de artă. Vor fi întocmite fişe biografice şi de evidenţă a lucrărilor din colecţie şi ale celor care vor intra în cursul anului 1976 în colecţiile Muzeului prin achiziţii, transfer sau donaţii. Răspunde: tov. Ursachi Minodora II.-CERCETARE ŞTIINŢIFICĂ ŞI ACTIVITATE EDITORIALĂ Conform planului de cercetări ştiinţifice pe anul 1976 şi în funcţie de sumele alocate pentru aceasta vor fi realizate următoarele obiective: 1. Săpături arheologice la Brad şi Răcătău, pentru tema „Populaţia dacică şi problema aşezărilor întărite din Moldova”; Răspunde: tov. Ursachi Vasile 2. Săpături arheologice la Săbăoani, Sagna şi Bahna pentru tema de cercetare „Carpii - cultură materială”; Răspunde: tov. Ursachi Vasile 3. Săpături arheologice la Bahna şi Văleni pentru tema „Fortificaţii medievale săteşti”; Răspunde: tov. Hordilă Domniţa 4. Cercetări de arhivă pentru tema „Viaţa şi opera artistei Maria Ciurdea Steurer” Răspunde: tov. Ursachi Minodora 5.Cercetări de suprafaţă pe Valea Siretului şi a Moldovei pentru descoperirea de aşezări şi necropole din diferite epoci. Răspunde: tov. Ursachi Vasile 6. Pentru toate temele de cercetare vor fi făcute deplasări la diferite muzee şi biblioteci pentru documentare în problemele respective şi cu ocazia elaborării unor tematici pentru expoziţiile temporare sau itinerante. Răspunde: tov. Ursachi Minodora Hordilă Domniţa Ursachi Vasile III.- ACTIVITATE CULTURAL EDUCATIVĂ Întrucât expoziţia de bază constituie principala formă a activităţii cultural educative a Muzeului, o mare atenţie se va acorda îmbogăţirii ei prin introducerea de noi materiale care provin din cercetările proprii. De asemenea, se va acorda o atenţie deosebită şi modului de prezentare al

www.cimec.ro

169

celor expuse, de către muzeografi, în strânsă legătură cu istoria patriei, subliniindu-se totodată şi aportul instituţiei noastre la îmbogăţirea patrimoniului cultural naţional sau la rezolvarea unor probleme de istorie naţională. O altă formă de popularizare a colecţiilor Muzeului sau unele momente din istoria patriei, o constituie organizarea unor expoziţii itinerante, care să circule în mai multe locuri din oraşul nostru. În cursul anului 1976 vor fi organizate următoarele expoziţii itinerante: „Formarea primului Guvern revoluţionar la 6 martie 1945”, „Insurecţia naţională din august 1944”, „Mărturii ale dacilor pe Valea Siretului”, „Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice din ultimii ani”, „Columna lui Traian”, „Monumente de arhitectură românească”, „100 de ani de la Războiul de Independenţă”. Aceste expoziţii vor fi deschise în mai multe cămine culturale şi întreprinderi sau instituţii din oraş şi împrejurimi, în funcţie de mijloacele de transport pe care le vom avea. Cu ocazia deschiderii acestor expoziţii vor fi organizate acţiuni cu caracter ştiinţific prin prezentarea lor de către muzeografi. Răspunde: tov. Hordilă Domniţa Ursachi Vasile În afară de aceste expoziţii vor fi susţinute şi redactate simpozioane, lecţii la muzeu, expuneri, evocări şi consultaţii pe diferite teme de istorie locală sau naţională. Printre acestea amintim ciclul de conferinţe cu tema „Pagini din istoria Romanului”, expunerile „Oraşul Roman în timpul domniei lui Ştefan cel Mare”, „Contribuţia oraşului Roman la dezvoltarea culturii din evul mediu şi modern”, „Formarea limbii şi poporului român”, „Eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti – februarie 1933”, „Formarea statelor feudale Moldova şi Ţara Românească”, „Descoperiri arheologice ale Muzeului de Istorie Roman”, „Documente şi cronici despre oraşul Roman”, „Oraşul Roman şi Muşatinii” etc. La staţia de radioficare vor fi difuzate 4 materiale privitoare la activitatea Muzeului. Răspunde: tov. Hordilă Domniţa În vederea măririi numărului de vizitatori şi a popularizării Muzeului în rândul oamenilor muncii din oraş vor fi efectuate vizite la instituţiile şi întreprinderile din oraş pentru popularizarea acţiunilor organizate de Muzeu. De asemenea, la sediul celor două secţii se vor da consultaţii pe teme de istorie şi artă plastică cetăţenilor care vin pentru cunoaşterea de materiale ce aparţin instituţiei noastre. Răspunde: tov. Ursachi Minodora Hordilă Domniţa La secţia de artă plastică vor fi organizate în cursul acestui an, pentru popularizarea creaţiei plastice contemporane, clasice şi moderne, 7 expoziţii temporare: „Valori de artă în colecţiile muzeului din Roman”, „Gravori români contemporani”, „Natura în opera pictorului Gheorghe Iliescu”, „Retrospectiva Sfinţescu”, „Pictori romaşcani cântă Republica”, „Expoziţia de ţesături”, „Expoziţia judeţeană de artă plastică”. De asemenea, la cămine culturale şi întreprinderi vor fi itinerate următoarele expoziţii de artă plastică: „Unirea Principatelor oglindită în arta plastică”, „Portretul în opera lui Corneliu Baba”, „Amintiri de după gratii”, „N. Grigorescu”, care vor fi însoţite de scurte prezentări. Pe lângă expoziţiile temporare şi itinerante, pentru popularizarea creaţiei plastice vor fi organizate diverse acţiuni în care vor fi expuse teme ca: „Kitsch-ul – problemă de poluare artistică”, „Estetica vieţii cotidiene”, „Artele decorative şi ambianţa modernă”, „Educaţia estetică şi rolul ei în formarea conştiinţei socialiste”, „Tradiţie şi inovaţie în artă”, „Curente şi tendinţe în arta secolului XX”, „Monumente istorice şi de artă în municipiul Roman”, „Sensul militant al graficii”, „Dialog între istorie şi artă”, „Artişti plastici care au trăit şi s-au inspirat de pe meleagurile romaşcane” etc. Răspunde: tov. Ursachi Minodora IV.- PERFECŢIONAREA PROFESIONALĂ În vederea unei activităţi cu rezultate din cele mai bune, se impune activitatea permanentă pentru pregătirea profesională în domeniul nostru de specialitate, pentru a fi la curent cu cele mai noi

www.cimec.ro

170

cuceriri ale ştiinţei şi artelor plastice. În acest scop vor fi efectuate deplasări pentru documentare şi schimburi de experienţă; toţi salariaţii vor participa la cursurile de perfecţionare organizate pe plan central sau în instituţie. În cadrul instituţiei vor fi studiate cu predilecţie materialele care ne pot ajuta la interpretarea materialului de cercetare precum şi la conservarea şi restaurarea valorilor muzeistice. Răspunde: tov. Ursachi Vasile V.- ACTIVITATE FINANCIARĂ ŞI ADMINISTRATIV-GOSPODĂREASCĂ În cursul anului 1976 vor fi luate toate măsurile pentru o execuţie bugetară foarte bună, în vederea asigurării celor mai bune condiţii de vizitare, cercetare, restaurare şi organizare de acţiuni culturale prevăzute în planul de muncă. În acest scop se va face aprovizionarea cu combustibil, materiale de laborator, chimicale, materiale fotografice etc. De asemenea vor fi repartizate sumele necesare pentru deplasări, cercetări şi procurare de cărţi pentru bibliotecă. În limita fondurilor alocate se vor executa şi lucrări de reparaţii sau alte lucrări de întreţinere necesare. Răspunde: tov. Ursachi Vasile Muzeograf, V. Ursachi” „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Str. Cuza-Vodă nr.19 R A P O R T ASUPRA ACTIVITĂŢII MUZEULUI DE ISTORIE DIN ROMAN PE ANUL 1992 ŞI PROPUNERI PENTRU ANUL 1993 Muzeul de Istorie din Roman cu cele două secţii, Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Muzeul de Artă şi-a început activitatea în anul 1992 cu 16 salariaţi, din care 5 muzeografi făcând parte până la 01.06.1992 din cadrul Complexului Muzeal Judeţean Neamţ. Deoarece toate cheltuielile privind această perioadă (primele 6 luni) au fost cuprinse în planul de cheltuieli al Complexului Muzeal Neamţ referirile noastre pentru anul 1992 vor fi începând cu data de 01.06.1992, de când unitatea noastră are personalitate juridică. Amintim că în această perioadă 01 ian. – 01 iun. 1992, colectivele noastre au realizat mai multe acţiuni cu caracter ştiinţific şi cultural din care prezentăm: - Simpozionul 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman; - Expoziţia de etnografie şi artă populară „Satele din fostul ocol al Târgului Roman”; - Expoziţia „Plastica neolitică” în colaborare cu Muzeul de Istorie din Bacău; - Participarea la cea de-a 26-a sesiune de rapoarte privind săpăturile arheologice pe anul 1991; - Simpozionul dedicat împlinirii a 35 de ani de la înfiinţarea Muzeului de Istorie din Bacău; - Sesiunea de comunicări „Roman-600”, din luna mai 1992. De asemenea, a fost organizată o expoziţie de arheologie însoţită de un simpozion privind „Dacii pe Valea Siretului”. Menţionăm faptul că în prima perioadă a anului 1992 Muzeul nostru a fost principala instituţie care a organizat manifestările dedicate împlinirii celor 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Roman. Din punct de vedere financiar, pe lângă contribuţia unităţilor din oraşul Roman, menţionăm sprijinul Inspectoratului pentru Cultură în organizarea simpozionului din 30 martie 1992, precum şi cedarea din partea Complexului Muzeal Neamţ a sesiunii de comunicări anuale, care s-a ţinut la Roman în mai 1992. Aşa cum aminteam la început cea de-a doua perioadă a anului 1992 personalul care deserveşte instituţia nou înfiinţată cuprinde un număr de 22 salariaţi. Din punct de vedere al numărului de salariaţi, trebuie să menţionăm faptul că la cele peste 250000 piese care aparţin patrimoniului cultural al acestor muzee numărul persoanelor care le deservesc este extrem de redus.

www.cimec.ro

171

Aceasta ca o consecinţă a faptului că în cadrul Complexului Muzeal Neamţ în decursul a peste 20 de ani de existenţă toate suplimentările de posturi au fost făcute la Muzeul din Piatra Neamţ. Pe lângă prelucrarea, valorificarea, conservarea şi restaurarea făcute în mod constant în cadrul instituţiei noastre, adăugăm la activitatea de cercetare care a cuprins săpături arheologice în cetatea dacică de la Brad, precum şi la şantierul arheologic de la Săbăoani unde a continuat cercetarea unei necropole din sec. al IV-lea. La acestea adăugăm cercetarea şi valorificarea documentelor privind istoria oraşului şi a zonei Roman, - o bună parte din aceste cercetări au fost valorificate în monografia „Istoria oraşului Roman 1392-1992”, precum şi la îmbogăţirea tematicii viitorului Muzeu al oraşului Roman. Tot în cadrul acestor activităţi menţionăm organizarea următoarelor acţiuni: - Expoziţia ultimelor descoperiri arheologice, în colaborare cu Muzeul din Bacău; - Expoziţia „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz”; - Expoziţia „Săbăoani, microzonă de intensă locuire” organizată de Muzeul de Istorie Roman; Adăugăm elaborarea unor lucrări ştiinţifice, comunicări ştiinţifice şi participarea la următoarele acţiuni cu caracter naţional şi zonal;

- Simpozionul naţional „Vasile Pârvan – 110 ani de la naştere” - Expoziţia „Civilizaţia geto-dacică în bazinul Siretului”, la Brăila - Al 12-lea simpozion naţional de retrologie agrară de la Deva - Al 14-lea simpozion internaţional de Tracologie la Băile Herculane - Zilele academice Iaşi - Simpozionul „Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz”

Tot în acest context menţionăm realizarea unor programe de televiziune în cadrul rubricii „Memoria pământului românesc”, cuprinzând pentru această perioadă 7 emisiuni care au avut ca temă cercetarea arheologică şi istorică a colectivului nostru , precum şi a două filme documentare prezentate în cadrul sesiunii de la Roman în noiembrie 1992. La toate acestea adăugăm organizarea în cadrul instituţiei noastre a numeroase alte acţiuni ca: seri muzeale, lecţii, audiţii muzicale, precum şi alte manifestări specifice muzeelor noastre. O bună parte din aceste activităţi arătate mai sus au fost sponsorizate de către unele instituţii din municipiul Roman şi din alte localităţi ale ţarii. Bugetul propriu nu a reuşit, datorită dimensiunilor lui, să susţină din punct de vedere material nu numai acţiunile din acest an pe care le-am realizat, ci şi altele pe care am dorit să le facem în 1992. Sperăm că forul nostru tutelar să aibă în vedere pentru viitorul an, 1993, situaţia financiară a instituţiei noastre pentru a ne sprijini. Instituţia a avut prevăzut a cheltui în această perioadă suma de 5866 mii lei ceea ce reprezintă suma de 5641 mii lei din alocaţii de la buget şi 225 mii lei din venituri proprii. Din veniturile proprii suma de 200 mii lei reprezintă un contract cu Muzeul din Piteşti care nu a fost onorat până în prezent, deşi lucrarea a fost executată, rămânând din venituri proprii realizate suma de 25 mii lei. Volumul mic al realizărilor în acest domeniu se datorează faptului că Muzeul de Istorie din Roman nu şi-a deschis încă porţile, iar posibilitatea realizării veniturilor din alte surse decât al vizitatorilor este o consecinţă a faptului că toate posturile create în mod special pentru efectuarea de activităţi de prestări servicii au rămas la Muzeul din Piatra Neamţ. La capitolul cheltuieli de personal a fost prevăzută suma de 4250 mii lei, preliminându-se a se cheltui până la finele anului 1992 suma de 4328 mii lei. La capitolul „salarii” a fost prevăzută suma de 3363 mii lei şi se prelimina a se realiza suma de 3363 mii lei până la sfârşitul anului 1992, din aceasta suma de 3003 mii lei reprezentând salarii şi suma de 288 mii lei reprezentând plata săpăturilor arheologice, la şantierele de la Brad şi Săbăoani. Menţionăm că suma a fost extrem de mică, mai ales pentru şantierul de la Brad, unde datorită faptului că stratul de cultură are grosime de peste 4 m nu s-a putut realiza decât o jumătate din secţiunea deschisă.

www.cimec.ro

172

La Săbăoani nu au mai fost fonduri pentru astuparea şanţurilor, rămânând ca aceasta să se realizeze în cursul anului 1993. - La capitolul „alte drepturi de personal” a fost prevăzută suma de 72 mii lei pentru gratificaţii şi se prelimină suma de 150 mii lei. - La capitolul „ contribuţia la asigurările sociale” s-a prevăzut suma de 693 mii lei şi se prelimină 693 mii lei. - La cheltuielile pentru „construirea fondului de şomaj de 5%” s-a prevăzut suma de 133 mii lei şi se prelimina suma de 133 mii lei. - La cheltuieli „pentru deplasări” s-a prevăzut suma de 61 mii lei şi se prelimina suma de 61 mii lei. - La capitolul „cheltuieli materiale şi servicii” s-a prevăzut suma de 404 mii lei şi se prelimină a se realiza 600 mii lei. Am intrat în anul 1992 cu povara unei instituţii începute în anul 1988 pentru reorganizarea expoziţiei de bază a Muzeului de Istorie în noul local. Dorinţa noastră era ca această investiţie să fie finalizată în cel de-al 600-lea an de la prima atestare documentară a oraşului Roman, când sărbătorirea în sine a acestui eveniment avea ca obiectiv principal deschiderea acestei expoziţii. Cum organele judeţene nu au înţeles datoria de a sărbători şi oraşul Roman, aşa cum au făcut-o pentru Piatra Neamţ, fondurile pentru anul 1992 nu au avut în vedere încheierea sau finalizarea investiţiei amintite. Din cele 7,5 milioane lei solicitaţi pentru anul 1992 s-a alocat 1 milion lei, care a fost disponibil pentru cheltuieli abia în a doua jumătate a anului, după ce evenimentul sărbătorit a avut loc. Alocarea târzie a sumei şi nesiguranţa existenţei ei a făcut ca niciuna din intenţiile noastre de realizare a unor obiective cu caracter muzeal să fie îndeplinite. Cheltuirea acestei sume a fost structurată în aceste condiţii pe următoarele obiective: - aprovizionarea cu mobilier pentru expoziţie - completări la vitrine Din suma alocată - 1 milion lei, se prelimină la sfârşitul anului 1992 1 milion lei II. Pentru anul 1993 Muzeul de Istorie din Roman îşi propune să realizeze un număr de acţiuni de mai mare amploare, care trebuie sprijinite şi din punct de vedere financiar. Printre acestea menţionăm următoarele expoziţii temporare, însoţite de simpozioane sau sesiuni de comunicări: - Descoperiri arheologice în zona Roman - Civilizaţia tracică în bazinul Siretului - Oraşul Roman în ilustratele vremii - Descoperiri arheologice în zona Săbăoani La acestea adăugăm planul de cercetări arheologice ale Muzeului de Istorie cuprinzând săpături arheologice la Brad, Săbăoani şi Traian. De asemenea, - cercetări de arhivă privind istoria Romanului în vederea îmbogăţirii tematicii muzeului. Sperăm că în anul 1993 atât fondurile pentru acţiuni culturale cât şi cele pentru cercetări să fie la nivelul volumului de lucrări necesar. Având în vedere obiectivele enumerate mai sus se prevăd pentru cheltuieli de personal suma de 11.583 lei, majorându-se cu 550 mii lei pentru săpături arheologice faţă de ce a fost prevăzut anterior în proiectul de buget pe 1993. Aceasta se datorează faptului că se va deschide un nou şantier arheologic la Traian. Pentru cheltuieli cu salariile se prevede suma de 8982 mii lei. Pentru cheltuielile privind asigurările sociale suma de 1917 mii lei. Pentru cheltuieli pentru constituirea fondului de şomaj se prevede suma de 384 mii lei. Pentru cheltuieli de deplasare se prevede suma de 300 mii lei.

www.cimec.ro

173

Cheltuieli materiale şi servicii - se prevăd în suma de 18500 mii lei din care 2580 mii lei pentru materiale întreţinere şi gospodărire, materiale cu caracter funcţional şi obiecte de inventar. Reparaţii curente se prevăd în suma de 1500 mii lei pentru reparaţii la clădirile Muzeului de Istorie pentru acoperiş, instalaţiile sanitare precum şi depozitele. De asemenea, la Muzeul de artă, acoperişul şi interiorul clădirii. Reparaţiile capitale de 14.000 mii lei sunt necesare pentru aducerea în stare de funcţionare a noului local al Muzeului de Ştiinţele Naturii, interioarele clădirii Muzeului de istorie, a aparaturii laboratoarelor. Menţionăm că imobilul intrat recent în patrimoniul Muzeului de Ştiinţele Naturii din Roman, este înscris în lista monumentelor de arhitectură şi necesită o reparaţie deosebită, specifică, a căror fonduri, în cazul în care reparaţiile capitale sunt limitate, pot fi trecute la investiţii. - S-a prevăzut pentru „alte cheltuieli” suma de 420 mii lei. Menţionăm că pentru toate cheltuielile incluse în acest material există documentaţii la fiecare obiectiv în parte. Aşa cum am arătat şi la începutul acestui material principalul obiectiv al Muzeului de Istorie din Roman îl constituie realizarea expoziţiei de bază. Pentru anul 1993 în proiectul de buget am solicitat suma de 4000 mii lei, mult mai mic decât cel solicitat în 1992, contând pe faptul că vom fi sprijiniţi în multe lucrări de către Muzeul din Piatra Neamţ, care şi-a declarat disponibilitatea acestui ajutor încă de la înfiinţarea noii noastre unităţi. De asemenea, tot în acest context solicităm o suplimentare a schemei noastre de personal cu câteva posturi absolut necesare unui volum deosebit de mare de lucrări specifice nouă. Totodată, contăm în continuare pe sprijinul material al Consiliului pentru Monumentele şi Siturilor Istorice în finalizarea restaurării celor 2 plafoane ale clădirii Muzeului de Istorie. Suma de 4000.lei reprezintă valoarea următoarelor mijloace fixe şi achiziţii de la particulari ce trebuie procurate în cursul acestui an, conform listei de investiţii pe anul 1993. Menţionăm, de asemenea, că preţurile tuturor mijloacelor fixe sunt la nivelul anului 1992 şi care necesită corecţii şi suplimentarea cheltuielilor de capital. În speranţa că anul 1993 va fi mai sănătos din punct de vedere financiar decât anul pe care îl parcurgem, solicităm sprijinul Inspectoratului pentru Cultură în alocarea fondurilor necesare în concordanţă cu necesităţile etapei pe care o parcurgem. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi CONTABIL ŞEF, Maria Rusu” „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Str. Cuza-Vodă, nr. 19 DARE DE SEAMA PRIVIND ACTIVITATEA MUZEULUI DE ISTORIE ROMAN IN ANUL 1993 Muzeul de Istorie Roman, cu cele două secţii: Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Muzeul de Artă, ce şi-a început în această configuraţie activitatea la 1 iunie 1992, a desfăşurat în cursul anului 1993 o bogată şi susţinută activitate ştiinţifică şi muzeistică. Pentru salariaţii acestei instituţii, profesiunea lor a apărut ca o ştiinţă, o artă şi o meserie puse în scopul studierii, conservării, expunerii, educării sau delectării oamenilor prin intermediul mărturiilor materiale ale evoluţiei omului, artei şi naturii. S-a avut în vedere atingerea de către toţi a unui înalt nivel de competenţă în toate sectoarele de activitate, a respectării disciplinei în muncă şi a sarcinilor ce au revenit din fişele posturilor, cât şi de necesităţile ivite pe parcurs.

www.cimec.ro

174

Ca orice instituţie muzeală, şi unitatea noastră s-a prezentat ca un ansamblu de activităţi complexe care se condiţionează reciproc, permiţând muzeului să răspundă tuturor cerinţelor epocii, mediului în care funcţionează, să se adapteze acestora şi să se dezvolte permanent. Una din funcţiile de bază ale muzeului nostru căreia i s-a acordat o atenţie deosebită a fost cea de cercetare-dezvoltare. Activitatea de cercetare – factor principal care influenţează atât dezvoltarea unităţii cât şi succesul ei în ce priveşte activitatea cultural-educativă – s-a concretizat printr-o temeinică muncă de aprofundare a temelor de cercetare prin creşterea ritmului de dezvoltare a colecţiilor, prin înnoirea expoziţiilor existente, organizarea de expoziţii temporare şi itinerante şi printr-o permanentă activitate a unităţii de a fi prezentă în viaţa culturală a oraşului, judeţului sau a ţării. La Secţia de istorie, în cursul anului 1993 s-au avut ca teme de cercetare: „Zona Roman – continuitate de locuire”, „Davele de pe Siret”, „Cultura materială şi spirituală a dacilor liberi”, „Satul medieval românesc”, „Oraşul medieval Roman”, „Ceangăii de pe valea Siretului”. Alături de munca de documentare şi cercetare în arhive un loc deosebit îl ocupă cercetările arheologice, din care amintim:

- săpăturile arheologice în cetatea dacică de la Brad; - săpăturile arheologice de la Săbăoani la punctele: „La Izvoare” – aşezare neolitică,

epoca bronzului, Hallstatt, sec. II – III d.Hr., sec. IV – necropolă, sec. VI – VII; „La Bisericuţă”;

- aşezarea şi necropola medievală sec. XV – XVIII; - săpături Traian la punctul „Izvoare II” aşezare din epoca bronzului şi sec. XIV – XVI; - săpăturile efectuate în colaborare cu Muzeul de Istorie „Iulian Antonescu” din Bacău

în satul Răcătău la punctul „La Cetăţuie”; - săpături efectuate în cetatea dacică de la Moineşti, în colaborare cu Muzeul de Istorie

din Bacău; În cursul anului au fost date la tipar mai multe lucrări, „Necropola din sec. IV d.Hr. de la Săbăoani – Neamţ”, „Tezaurul de monede medievale de la Roman” etc. Rezultatul activităţii de cercetare s-a concretizat şi în participarea la o serie de sesiuni ştiinţifice, ca şi cele de la Constanţa „Retrologie agrară” şi „Sesiunea de rapoarte”; Bacău – „descoperiri neolitice”; Tulcea – „Epoca fierului”; Bacău – „Descoperiri arheologice în 1992” şi „585 de ani de atestare documentară a târgului Bacău”, Roman – „585 de ani de la prima atestare documentară a ţinutului Roman”, Buzău – „Descoperiri arheologice”. Activitatea de cercetare ştiinţifică este ilustrată şi de participarea la lucrările unor sesiuni ştiinţifice organizate atât la sediul nostru cât şi la alte muzee din ţară: Arad – sesiunea jubiliară „100 de ani de la înfiinţarea muzeului”; Focşani „Descoperiri arheologice din epoca dacică”, „Sesiunile de comunicări anuale de la Botoşani, Iaşi şi Piatra-Neamţ” unde s-au susţinut comunicările: „Depozitul de obiecte de podoabă de la Brad”, „Necropola din sec. IV de la Săbăoani – Neamţ”, „Noi descoperiri arheologice în cetatea dacică de la Brad”, „Rituri şi ritualuri funerare în cetatea de la Brad”, „Necropola medievală de la Săbăoani – Neamţ”. O altă valenţă a activităţii ştiinţifice a fost organizarea şi participarea la o serie de simpozioane: la Roman când a fost aniversat „585 de ani de la prima atestare documentară a ţinutului Roman” unde s-au prezentat comunicările: „Dovezi arheologice privind elementele de urbanism în vechiul târg Roman” şi „Organizarea administrativă a ţinutului Roman în perioada medievală”. Alte simpozioane la care s-a participat au fost: Bacău – cu lucrarea „Cetatea dacică de la Brad, şi Roman „Descoperiri arheologice din anul 1992 şi „Descoperiri neolitice” şi simpozionul naţional – Vasile Pârvan”. Ca o componentă a activităţii principale desfăşurate în muzee un rol important l-a avut munca de prelucrare a patrimoniului, evidenţa şi conservarea lui. Activitatea de cercetare a devenit factorul principal care influenţează atât dezvoltarea unităţii, cât şi succesul în ce priveşte activitatea cultural-educativă. Pentru dobândirea de noi date cât şi de studiere a fenomenelor propuse s-a trecut

www.cimec.ro

175

la prelucrarea materialelor arheologice provenind din săpăturile anterioare. Astfel au fost prelucrate materialele din unele campanii arheologice anterioare de la Brad şi de la cimitirul medieval de la Săbăoani. Prelucrarea materialului de la Săbăoani de la punctele „La Bisericuţă” şi „La Izvoare”, după cercetare a permis trimiterea lui la laborator pentru restaurare. Până a se ajunge aici materialul arheologic de la Brad şi Săbăoani a fost spălat şi marcat. În cursul anului s-a restaurat o parte din materialul ceramic descoperit în 1993 şi din campaniile anterioare. O atenţie deosebită s-a acordat atât pieselor ceramice cât şi obiectelor de metal: monede, obiecte de podoabă, îmbrăcăminte, arme, obiecte din sticlă şi os, aceste piese făcând obiectul unor studii pentru tipar sau comunicări ştiinţifice, unele fiind incluse în expoziţiile temporare organizate, altele aşteptând rândul spre a fi expuse în viitoarea expoziţie de bază. Au intrat î patrimoniul Muzeului înregistrându-se un număr de 9.076 piese. În vederea unei mai bune organizări, depozitări şi conservări a obiectelor de patrimoniu, s-a trecut la amenajarea depozitelor, afectându-se noi spaţii, s-a transportat o parte din materialul aflat în spaţiul din subsolul Primăriei la sediul Muzeului şi s-a organizat depozitul pentru obiectele de etnografie. S-au luat măsurile necesare pentru conservarea lor în condiţii optime. Se impune o muncă mai susţinută pentru restaurarea şi conservarea pieselor de patrimoniu ce vor intra în viitoarea expoziţie de bază. Descongestionarea depozitelor va permite o aranjare şi o conservare a pieselor rămase în depozite conform ultimelor norme muzeografice de conservare. Pe lângă munca de prelucrare, valorificare, conservare şi restaurare, muncă ce s-a efectuat în mod constant, a activităţii de cercetare ştiinţifică, de valorificare ştiinţifică a datelor obţinute din studiul materialelor sau valorificarea documentelor referitoare la oraşul şi ţinutul Roman, s-a desfăşurat o intensă activitate cultural-educativă. Muzeul de Istorie a organizat un număr de 10 expoziţii temporare:

- „Săbăoani – microzonă de intensă locuire”; - „Vasile Pârvan” – în colaborare cu Muzeul „Iulian Antonescu”; - „Descoperiri arheologice în 1992”, în colaborare cu Muzeul de Istorie din Bacău; - „585 de ani de la prima atestare documentară a ţinutului Roman” - „585 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Bacău”, în colaborare cu

Muzeul de Istorie Bacău; - „Descoperiri arheologice din neolitic” – în colaborare cu Muzeul din Bacău; - „Dave pe valea Siretului” în colaborare cu muzeele din Focşani, Constanţa, Bacău,

Chişinău; - „Amintiri din Roman” – expoziţie de vederi deschisă în colaborare cu Arhivele Statului

Piatra-Neamţ şi colecţionari romaşcani; - „Expoziţie de arheologie” – deschisă la Chişinău; - „Tracii pe valea Siretului” în colaborare cu 5 muzee.

De asemenea, au avut loc emisiuni la radio de popularizare a acestor acţiuni şi un film TV – „În căutarea adevărului”. În presa locală au fost publicate numeroase articole referitoare la monumentele de arhitectură religioasă şi laice din oraşul nostru. La cele trei muzee s-a acordat o atenţie deosebită menţinerii curăţeniei, reparaţiilor curente, amenajărilor de spaţii expoziţionale şi de depozit, crearea unor condiţii de lucru cât mai bune salariaţilor. Pentru realizarea lor s-au efectuat următoarele lucrări cu caracter administrativ-gospodăresc:

- vopsirea gratiilor; - montarea lămpilor la vitrine; - modificarea vitrinelor pentru sticlă; - asamblarea vitrinelor neterminate; - completarea prizelor - reparaţii instalaţii electrice; - repararea şi completarea broaştelor şi încuietorilor la uşi;

www.cimec.ro

176

- procurarea de sticlă mată pentru vitrine; - s-a terminat de restaurat două plafoane; - s-au realizat câteva piese grafice pentru expoziţia de bază – 12 buc.; - s-au lipit fotografiile pe panouri; - s-au finisat panourile după lipirea fotografiilor; - s-au reparat sobele; - efectuarea instalaţiei de gaz metan; - repararea duşumelelor la trei camere; - reparaţii capitale la Muzeul de Ştiinţele Naturii; - reparaţii la instalaţia de încălzire la Muzeul de Artă; - reparaţii la instalaţia electrică la Muzeul de Artă;

şi altele. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Str. Cuza-Vodă Nr. 19 D A R E D E S E A M A PRIVIND ACTIVITATEA MUZEULUI DE ISTORIE ROMAN IN ANUL 1995 Anul 1995 a constituit pentru instituţia noastră momentul de vârf, încununează eforturile celor peste 37 de ani în care s-a adunat un valoros patrimoniu muzeistic, pus în valoare în noua expoziţie de bază. Evident că şi celelalte două muzee – de Artă şi de Ştiinţe Naturale – care fac parte din Muzeul de Istorie din Roman, şi-au adus contribuţia la realizarea unui mănunchi de activităţi, atât culturale cât şi ştiinţifice sau gospodăreşti, ce merită să le amintim în contextul bilanţului de faţă. Începem cu activitatea Muzeului de Istorie deoarece, aşa cum spuneam mai înainte, toate eforturile noastre au fost îndreptate, mai ales în primele trei luni ale anului 1995, către realizarea expoziţiei de bază într-un nou local, care a constituit cheia de boltă a tuturor eforturilor de natură muzeistică, ştiinţifică sau financiară. Ca orice instituţie muzeală, şi unitatea noastră s-a prezentat, în anul 1995, cu un ansamblu de activităţi complexe care se condiţionează reciproc, permiţând Muzeului să răspundă tuturor cerinţelor epocii, mediului în care funcţionează, să se adapteze acestora şi să se dezvolte permanent. Kronos a bătut la porţile timpului făcând ca, în sfârşit, după lungi aşteptări, la 30 martie 1995, patrimoniul muzeal, care număra peste 170000 piese, rezultat al intensei cercetări arheologice în zonă, să aibă posibilitatea să fie prezentat într-un nou local – şi acesta avea să fie palatul Nevruzzi – , impresionant exemplu al prelucrării arhitecturii baroce, care poate sta alături de cele mai importante realizări ale acestui gen din întreaga ţară. Bogatul material rezultat din cercetările întreprinse de colectivul nostru în cei 37 de ani de existenţă a constituit principalul argument în favoarea organizării actualei expoziţii de bază, într-un local nou, adecvat noilor cerinţe ale muzeografiei.

www.cimec.ro

177

Numărul mare al exponatelor, precum şi varietatea lor, permit o ilustrare corespunzătoare a civilizaţiei locuitorilor care au trăit pe acest meleaguri cu două milenii în urmă. Cum civilizaţia geto-dacică nu putea fi ruptă de contextul general al istoriei patriei, celelalte epoci sunt prezentate succint în expoziţie, care ocupă la parter 8 din cele 15 încăperi ale imobilului. Celelalte 7, situate la etaj, cuprind istoria oraşului Roman de la prima sa atestare documentară, până la primul război mondial, reprezentând laolaltă o expoziţie bine proporţionată, în care sunt prezentate toate epocile istorice, valorificându-se astfel o bună parte din patrimoniul muzeal – circa 5000 piese. La realizarea în forma finală a acestui Muzeu, unul dintre cele mai frumoase, documentate şi cu patrimoniul cel mai bogat, din ţară, şi-au adus contribuţia toţi salariaţii:

muzeografii, muzeograf-desenatorul, restauratorul, conservatorul, supraveghetorii, lăcătuşul, tâmplarul, electricianul şi, nu în ultimul rând, paznicii proaspăt angajaţi la acea dată. La buna desfăşurare a activităţilor cu publicul şi la organizarea expoziţiilor temporare şi-au adus contribuţia supraveghetorii, restauratorii, conservatorul, tâmplarul, zidarul şi lăcătuşul. Au căutat ca lucrul să-l execute la timp, cu înalt profesionalism, să participe şi ei la desfăşurarea acţiunilor, creând o atmosferă cât mai plăcută şi elevată. Tuturor le aducem, pe această cale, mulţumiri din partea unităţii, însoţite de dorinţe de afirmare, aşa cum au dovedit-o cu prilejul zilei de 30 martie 1995. Muzeul poartă sigiliul muncii colective în care se îmbină în egală măsură talentul de „făurar” al muncitorilor calificaţi cu migala mâinilor îndemânatice ale supraveghetoarelor, conservatorului şi restauratorului, de a transpune estetic obiectele în limbajul finit muzeal. Aici privim partea ascunsă a muncii: ancorarea vitrinelor, caserarea fotografiilor, confecţionarea suporturilor pentru expus materiale, croitul şi cusutul perdelelor, mochetarea încăperilor. Ambientarea în spaţiul muzeal este, în final, rodul muncii întregului colectiv.

Una din funcţiile de bază ale Muzeului, căreia muzeografii i-au acordat o atenţie deosebită a fost cea de cercetare-dezvoltare. Activitatea de cercetare, factor principal care influenţează atât dezvoltarea unităţii cât şi succesul ei în ce priveşte activitatea cultural-educativă, s-a concretizat printr-o temeinică muncă de dezvoltare a colecţiilor, prin organizarea de noi expoziţii temporare şi printr-o permanentă activitate a unităţii de a fi prezentă în viaţa culturală a oraşului, judeţului sau ţării. Secţia de istorie a muzeului, a avut în cursul anului 1995 ca teme de cercetare o gamă variată de probleme care ne stau mărturie şi

spaţiu şi hotar în timp: „Zona Roman – continuitate de locuire”, „Davele de pe Siret”, „Cultura materială şi spirituală a dacilor liberi”, „Satul medieval românesc”, „Oraşul medieval Roman” şi „Populaţia Catolică din zona Romanului”. Ea s-a concretizat în documentare de arhivă, documentare prin lucrări de specialitate şi cercetare arheologică în teren. Au fost efectuate săpături arheologice în cetatea dacică

www.cimec.ro

178

de la Brad, la Săbăoani la punctele „Izvoare” în necropola de sec. IV d. H. şi la punctul „La Cruci” sau „La Bisericuţă” în aşezarea şi necropola feudală de la Săbăoani sf. sec. XIV – sec. XVII, săpături în satul Traian – la punctul „Izvoare II” în vatra veche a satului Berindeşti. Au continuat de asemenea săpăturile efectuate în colaborare cu Muzeul de Istorie „Iulian Antonescu” din Bacău în satul Răcătău la punctul „La Cetăţuie” în cetatea dacică Tamasidava şi săpăturile în cetatea dacică de la Moineşti. Rezultatul activităţii de cercetare s-a concretizat şi în participarea la o serie de simpozioane naţionale, sesiuni ştiinţifice sau congrese, comunicări apreciate pentru gradul înalt de profesionalism, prin importanţa temelor abordate şi interesantele teme aduse. Iată lista acestor acţiuni: - Sesiunea de studii şi comunicări ştiinţifice Focşani 19 – 20 ianuarie – „Dava de la Brad” în contextul descoperirilor de pe valea Siretului” – Vasile Ursachi; - Sesiunea de comunicări „Piatra Neamţ 600”, 25 ianuarie – cele mai vechi oraşe ale Moldovei” – Vasile Ursachi; - Simpozionul ”Civilizaţia Cucuteni” de la Bacău, 31 ian. 1995, „Tezaurul eneolitic de la Brad – Vasile Ursachi; - Sesiunea „Roman 602” – 30 martie, „Cetatea dacică de la Brad – consideraţii generale” – Vasile Ursachi şi „Contribuţii arheologice la cunoaşterea aşezărilor medievale Săbăoani şi Berindeşti” – Domniţa Hordilă; - Sesiunea „Zilele Academiei ieşene” – 5-8 oct. – „Cimitirul medieval de la Săbăoani, Neamţ” – Vasile Ursachi şi Domniţa Hordilă; - Sesiunea anunală Buzău, oct. 1995 „Epoca bronzului – Brad”, Vasile Ursachi; - Sesiunea de comunicări de la Tg. Trotuş – 6-8 oct. „Descoperiri dacice la Est de Carpaţi”, Vasile Ursachi; - Sesiunea de la Târgovişte, 24-25 noiembrie, „Contribuţia cercetărilor de la Brad la cunoaşterea istoriei geto-dacilor de la Est de Carpaţi” – Vasile Ursachi; Muzeul de Istorie Roman, în colaborare cu Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Societatea de Studii Clasice Iaşi, Academia Română – Institutul de Studii Sud-Est Europene Bucureşti, Academia Română – Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” - Iaşi a organizat în data de 30 septembrie o acţiune de înaltă ţinută ştiinţifică: organizarea simpozionului şi a expoziţiei de comemorare a 10 ani de la trecerea în lumea umbrelor a celui ce a fost cel mai ilustru romanist al ţării – Acad. Haralambie Mihăescu – ,acţiune ce s-a desfăşurat sub genericul „Oameni şi locuri”. În cursul aceluiaşi an, la sediul Muzeului au fost organizate mai multe simpozioane, din care amintim: la 20 mai „Oraşul Roman în timpul domniei lui Alexandru cel Bun”, iar la 22 iunie simpozionul „400 de ani de la lupta de la Călugăreni”. De o deosebită apreciere din partea publicului s-a bucurat suita de teme consacrate vieţii şi activităţii lui George Enescu, ca şi acţiunile găzduite de instituţia noastră, debutând cu zilele Melchisedec şi încheind seria lor cu o minunată acţiune de spiritualitate a colindelor româneşti. Activitatea de cercetare a avut şi un caracter aplicativ. Ea s-a concretizat într-o serie de teme ce au avut ca rezultat valorificarea patrimoniului existent şi punerea în valoare a unor rezultate obţinute prin studiu de arhivă, bibliotecă sau cercetare arheologică. Din paleta expoziţiilor organizate în cursul anului trecut amintim:

- aprilie – „Rădăcini”, în colaborare cu muzeele din Bacău, Bârlad, Brăila, Călăraşi, Iaşi, Focşani, Ploieşti şi Tecuci;

www.cimec.ro

179

- mai – expoziţie comemorativă „Orfeul moldav” – George Enescu; - septembrie – „Oameni şi locuri – acad. Haralambie Mihăescu”; - octombrie – „Colecţii şi colecţionari – prof. Mihai Andone”; - noiembrie – „Rezultate ale cercetărilor arheologice în campania 1994;

Ca o componentă a activităţii principale desfăşurată în muzee, un rol important l-a avut munca de prelucrare a patrimoniului muzeal, evidenţa şi conservarea lui. Activitatea de cercetare a devenit factorul principal care influenţează atât dezvoltarea unităţii cât şi succesul în ce priveşte activitatea cultural-educativă. Pentru obţinerea de noi date cât şi pentru studierea temelor propuse s-a trecut la prelucrarea materialelor arheologice provenite din săpăturile anterioare sau cele din campania arheologică 1994 de la Brad şi Săbăoani de la punctele „La Izvoare” şi „La Bisericuţă”. O parte din material a fost marcat de supraveghetori şi custozii de sală. În cursul anului 1995 în cadrul laboratorului pentru care de la 1 august au fost angajaţi 2 ingineri chimişti munca a căpătat valenţe noi. Restauratorii - ingineri chimişti Cerescu Irina Sanda şi Mircea Otilia au efectuat deplasări de documentare la muzeele din Bacău şi Piatra-Neamţ şi au vizitat şantierele arheologice unde, alături de d-na Mariţa Spătariu, Radu Petru şi Iosub Costel au contribuit la restaurarea cuptoarelor medievale de ars piatră de var de la Săbăoani. Acesta este unul din exemplele cele mai concludente de îmbinare a muncii arheologilor cu a celorlalţi salariaţi ai unităţii. În laborator s-au restaurat atât obiecte provenite în urma cercetărilor arheologice cât şi cele care au provenit din colecţii particulare şi care au trebuit tratate şi curăţate pentru a putea fi puse în expoziţie. Spătariu Mariţa a restaurat un număr de 269 obiecte din care 2 de os, 5 de sticlă, 39 de ceramică şi 213 de metal; materialul neîntregibil a fost sortat şi aşezat în cutii. Inginerele chimiste proaspăt angajate, menţionate mai sus, dovedind o temeinică pregătire şi o dorinţă vie şi permanentă de perfecţionare şi implementare în munca de restaurare-conservare, au participat la restaurarea materialului arheologic de la Brad, Traian şi Săbăoani, şi împreună cu d-na Spătariu Mariţa au restaurat colecţia de ziare „Resboiul”. Statistic au fost restaurate de d-na Cerescu Irina Sanda 49 piese de metal, 4 de os, 4 de lemn 6 de ceramică şi 4 şiraguri de mărgele, de către Otilia Mircea 55 piese metal, 2 de os, 4 de ceramică, 2 de lemn şi 2 şiraguri de mărgele. Muzeograful desenator a participat la redeschiderea expoziţiei de bază a Muzeului prin executarea unor hărţi, a etichetelor şi curăţirea unor piese de metal. La toate expoziţiile temporare sau alte acţiuni simple ale muzeului a executat invitaţiile-program, fişele şi etichetele, a scris placa de marmură pentru casa comemorativă Haralambie Mihăescu, a executat 150 de desene ale obiectelor de la Săbăoani şi a unor planuri de săpături efectuate în aceeaşi localitate. În vederea unei mai bune organizări, depozitări şi conservări a obiectelor de patrimoniu s-a trecut la amenajarea depozitelor, igienizarea şi văruirea a trei camere depozit, după care s-a trecut la aranjarea lor conform ultimelor norme ale conservării. Conservatoarea Carnariu Doina a înregistrat în registrul inventar 1685 piese noi provenind din săpăturile de la Brad, Săbăoani şi Traian. După deschiderea expoziţiei de bază, în noua clădire a făcut, împreună cu cele două custode de sală inventarul. De asemenea, s-au întocmit pentru toate expoziţiile temporare inventarele respective – asistând atât la aranjarea, cât şi la desfacerea expoziţiilor. Au fost efectuate înregistrările din donaţii şi achiziţii survenite în anul trecut.

www.cimec.ro

180

În biblioteca unităţii care număra 3.865 volume au intrat 174 cărţi. Numărul cititorilor a fost anul acesta de 31, iar al cărţilor consultate 106; întreaga muncă de înregistrare, evidenţă a cititorilor şi asigurare a spaţiului destinat bibliotecii este realizată de către supraveghetoarea Mantale Maria. O parte din salariaţii muzeului au fost componenţii celor trei comisii de inventariere, una a gestiunii Muzeului, formată din: Carnariu Doina şi Petruţa Bliderişanu, la Muzeul de Artă – Cerescu Irina şi Maria Rusu, la Muzeul de Ştiinţe Naturale – Aiftincăi Maria şi Radu Petru şi una pentru efectuarea inventarului obiectelor de patrimoniu la Muzeul de Ştiinţe Naturale – comisie formată din: Rusu Maria, Carnariu Doina, Spătariu Mariţa, Clăpuci Rodica şi Ursachi Vasile. De asemenea, au fost scoase la casare o serie de obiecte. Serviciul secretariat şi casierie asigurat prin Mariana Aiftincăi, a funcţionat ireproşabil, efectuându-se toate lucrările de dactilografiere, înregistrare în registrul de intrări-ieşiri al unităţii şi efectuarea operaţiunilor de încasări şi plăţi. Administratorul unităţii - Clăpuci Rodica, prin ingeniozitate, căutări şi o muncă susţinută a reuşit să rezolve la timp toate problemele de reparaţii şi aprovizionare cu materiale la toate secţiile unităţii şi să efectueze suplimentar şi alte activităţi desfăşurate în cadrul Muzeului. Toţi muncitorii calificaţi - Radu Petru, Grădinaru Daniel, Costel Iosub, Cozma C-tin s-au achitat foarte bine de toate sarcinile ce le-au avut, au fost permanent foarte activi folosind la maximum timpul de lucru, dând dovadă de iniţiativă şi creativitate. Împreună cu supraveghetoarea Mantale Maria şi custozii de sală Aioanei Daniela, Amariei Ana-Lăcrămioara şi Rotaru Nicoleta-Mihaela, îngrijitorul unităţii Paus Elena a menţinut ordinea şi curăţenia în spaţiul expoziţional, birouri, laboratoare, depozite exterior. În afara efectuării orelor de pază, Luca Leonard, Chiriac Sorin, Mihăilescu Romeo şi Iftimie Ioan au participat şi la alte activităţi ivite pe parcursul programului: curăţenia exterioară a celor două clădiri, curăţenia în cele două beciuri ale unităţii, tăiatul şi aranjatul lemnelor. Am lăsat la urmă cel mai important compartiment al mersului nostru înainte – motorul instituţiei, de altfel, cel financiar-contabil, care are în fruntea sa un om deosebit de talentat, modest şi bun specialist, în persoana doamnei Maria Rusu. Este necesar să menţionez faptul că una din cele mai importante probleme în realizarea expoziţiei de bază a fost cea legată de procurarea unor materiale strict necesare, fără de care nu se putea realiza expoziţia. Procurarea lor a însemnat, mai ales din partea şefului contabil, un adevărat slalom printre legi şi dispoziţii, uneori cu mari riscuri din partea d-nei Rusu Maria, la care se adaugă o muncă intensă pentru a stăpâni, pe cât posibil, situaţia costurilor în raport cu prevederile bugetare. Odată ajunşi la liman, am răsuflat uşuraţi că am realizat un frumos Muzeu, dar încheierea tuturor ajustărilor financiare a continuat până nu de mult, prin realizarea inventarului. Deoarece există un raport separat al acestui compartiment, nu ne rămâne decât să accentuăm faptul că din punct de vedere financiar-contabil am avut tot sprijinul, iar lucrările, uneori multe şi aglomerate, au fost cu profesionalism rezolvate, la timp şi în interesul nostru al tuturor. La sfârşitul acestui bilanţ trebuie să spunem că multe din realizările anului 1995 le putem relua în anul acesta, după cum, lipsurile care au existat desigur, le putem îndepărta, cu destulă uşurinţă, dacă vom avea în vedere, bineînţeles, capacitatea fiecăruia de a-şi aduce contribuţia, cu profesionalism şi conştiinciozitate la realizarea sarcinilor pe care le are. Noi nu am scos în evidenţă, în acest material, neajunsurile care au existat în activitatea noastră pentru simplul motiv că de la fiecare dintre dv. aşteptăm o intervenţie prin care să se semnaleze ce ar trebui să facem de acum încolo ca lucrurile să meargă şi mai bine. În orice caz primele trei luni din anul 1995 au dovedit că un colectiv, nu prea numeros, cum este al nostru – 23 de salariaţi, poate face lucruri minunate, într-o instituţie ca a noastră; depinde doar de noi.” „P R O C E S V E R B A L În cadrul şedinţei – adunării generale de dare de seamă/1995.

www.cimec.ro

181

D-l director al Muzeului de Istorie Roman deschide şedinţa anunţând ordinea de zi: - prezentarea dării de seamă a activităţii pe anul 1995; - prezentarea dării de seamă contabile la finele anului 1995; - discuţii asupra dării de seamă - diverse D-l director al Muzeului de Istorie Roman – dr. Ursachi Vasile dă citire dării de seamă a activităţii pe anul 1995, întocmită pentru secţia istorie a M.I.R. de către şef secţie Hordilă Domniţa. În darea de seamă este făcută o prezentare succintă a pregătirilor pentru redeschiderea expoziţiei de bază a M.I.R. aceasta constituind obiectivul principal ce a trebuit realizat în 1995, asigurând valorificarea patrimoniului muzeal care numără peste 170.000 piese, rezultat al unei intense şi neobosite munci de cercetare arheologică de peste 37 de ani. În darea de seamă este făcută menţionarea expresă a persoanelor salariate ale Muzeului de Istorie Roman care au participat la reorganizarea expoziţiei de bază, fiecare după specificul muncii pe care o desfăşoară în cadrul unităţii. Este menţionată apoi munca de cercetare a muzeografilor şi lista acţiunilor la care aceştia au participat. Valorificarea rezultatelor cercetării arheologice a mai fost asigurată în 1995 prin organizarea de expoziţii temporare şi itinerante. Rezultatele muncii la laboratorul de restaurare se face menţionându-se numărul de obiecte de muzeu restaurate de fiecare restaurator în parte. De asemenea, este subliniată munca muzeografului-desenator, fiind apreciată calitatea lucrărilor executate. În ceea ce priveşte activitatea de conservare, în darea de seamă este făcută menţiunea că au fost înregistrate obiecte de patrimoniu, s-au efectuat înregistrări ale donaţiilor, întocmirea inventarului pe lângă activitatea propriu-zisă de conservare. Activitatea bibliotecii, numărul de cititori, activitatea comisiilor de inventariere şi a mijloacelor fixe, activitatea comisiei de inventariere a obiectelor de patrimoniu la Muzeul de Ştiinţe Naturale, activitatea secretariatului, munca de casierie, activitatea contabilităţii, activitatea muncitorilor, a paznicilor şi a îngrijitoarei au fost detaliat prezentate în darea de seamă, aducându-se mulţumiri tuturor salariaţilor Secţiei de istorie a M.I.R. pentru aportul în 1995 la buna desfăşurare a activităţii unităţii. Dl director Ursachi Vasile citeşte, în continuare, darea de seamă a Secţiei de artă a M.I.R., întocmită de dna muzeograf şef de secţie Ursachi Minodora. Deşi personalul secţiei de artă a M.I.R. este compus numai din două persoane, din darea de seamă reiese o activitate laborioasă desfăşurată de această unitate. Astfel, munca de cercetare ştiinţifică a constituit aspectul principal al activităţii d-nei muzeograf Ursachi Minodora. A fost de asemenea asigurată valorificarea colecţiilor Muzeului de Artă prin organizarea de expoziţii temporare cu o tematică variată. S-a asigurat o îndrumare convingătoare şi diferenţiată în funcţie de nivelul cunoştinţelor şi de scopul urmărit de vizitator. Au avut loc acţiuni instructiv-educative adresate elevilor, în scopul atragerii spre muzee şi a acestui gen de vizitatori. Au fost menţionate toate acţiunile desfăşurate, numărul vizitatorilor, numărul cititorilor de carte aparţinând Muzeului de Artă, numărul de cărţi intrate în biblioteca Muzeului de Artă în 1995, încasările şi măsurile întreprinse pentru atragerea publicului spre muzee. Muzeul de Ştiinţele Naturii, în cursul anului 1995 a realizat din punct de vedere ştiinţific patru lucrări, din care două - în colaborare cu specialişti de la muzeele din Piatra-Neamţ şi Bacău. La sediul Muzeului de Ştiinţele Naturii au fost organizate două manifestări culturale din patru, câte au fost programate. Problemele gospodăreşti au avut în vedere buna desfăşurare a lucrărilor la noul sediu al Muzeului. În darea de seamă este menţionată, de asemenea, activitatea de îndrumare şi ghidaj asigurată de cei doi muzeografi Tărăbuţă C-tin şi Bliderişanu Petruţa, numărul de vizitatori şi încasările din 1995. Dl director dă cuvântul, în continuare, d-nei contabil-şef Maria Rusu, care citeşte darea de seamă contabilă încheiată la sfârşitul anului 1995. Din darea de seamă reiese o creştere a patrimoniului Muzeului, atât la mijloace fixe, cât şi la obiecte de inventar, rezultată din dotări la cele trei secţii ale M.I.R. Este specificat bugetul la începutul anului 1995 şi bugetul cheltuit efectiv la sfârşitul anului 1995, pe capitole şi subcapitole.

www.cimec.ro

182

În continuare, dl director spune că, întrucât de realizări s-a vorbit pe larg, trebuie discutat şi despre lipsurile şi necazurile care au fost anul trecut, împreună să discutăm şi să găsim soluţii ca acestea să nu se mai repete. Dna muzeograf Bliderişanu Petruţa de la Muzeul de Ştiinţe Naturale; ia cuvântul şi menţionează că realizările, mai ales cele din domeniul administrativ-gospodăresc, au fost rodul muncii întregului colectiv de la Muzeul de ştiinţe Naturale, s-a lucrat în echipă. Menţionează expres fiecare salariat cu ce anume a contribuit fiecare după specificul muncii pe care o are de desfăşurat. Aduce, de asemenea, mulţumiri personalului de la Muzeul de Istorie care a ajutat la mutarea depozitului de plante şi la desfacerea dioramelor. Dl Tărăbuţă C-tin subliniază aportul deosebit al d-nei Stegaru Alexandrina în probleme de evidenţă, inventariere a materialului floristic şi faunistic, munca de cercetare a d-nei Bliderişanu Petruţa. Este specificat şi aportul celorlalţi salariaţi ai Muzeului de Ştiinţe Naturale. Dl Tărăbuţă C-tin recunoaşte că în anul 1995 a manifestat nepăsare faţă de rezolvarea unor probleme de serviciu şi promite că în anul 1996 acest lucru nu se va mai repeta şi că va încerca să soluţioneze la timp, problemele de serviciu, de evidenţă şi grijă faţă de patrimoniul cultural naţional pe care îl are în gestiune. Dna Ursachi Minodora, muzeograf la secţia de artă a M.I.R. a subliniat buna impresie pe care şi-a făcut-o referitor la darea de seamă, a remarcat paleta largă a realizărilor din 1995 la cele trei muzee. Prin competenţă, cu multă pasiune şi înţelegere a tuturor problemelor ce trebuie rezolvate, s-au putut obţine atâtea lucruri frumoase. Trebuie să se pună accent pe personalizarea relaţiei muzeu-public; se vor întreprinde măsuri pentru atragerea publicului vizitator care, acum, este mic raportat la numărul locuitorilor Romanului. Muzeul de Artă va continua să achiziţioneze lucrări de un interes artistic deosebit. Pentru modernizarea îndrumării s-au primit sugestii de la public; aceasta să se facă pe un fond muzical. Dna Ursachi Minodora aduce la cunoştinţă conducerii Muzeului de Istorie Roman condiţiile improprii din depozitele Muzeului de Artă – igrasie. Susţine că se face aerisirea depozitelor mereu dar se consideră că nu este suficient, aerul rămâne umed şi duce la degradarea lucrărilor de artă. Se impun a fi luate noi măsuri pentru soluţionarea acestei probleme. Trecând la punctul 3 de la ordinea de zi, dl director spune că serviciul de pază trebuie să-şi facă mai cu conştiinciozitate datoria – să patruleze, mai ales ziua . şi în timpul orelor de program, să mai facă mici treburi gospodăreşti ca: deszăpezire, curăţenie în curţile muzeelor şi alte sarcini pe care le primeşte în funcţie de nevoile unităţii. Procesele-verbale trebuie încheiate cu regularitate la predarea turei, iar cheile de la uşile exterioare să stea la paznici. Respectul faţă de instituţie şi faţă de regulile ei este arătat de salariaţi şi prin semnarea condicii la sosirea şi plecarea din unitate. Tot personalul Muzeului de Istorie Roman este rugat să semneze la timp condica de prezenţă, iar ieşirile din unitate, indiferent că sunt în interes de serviciu sau în interes particular, se anunţă la secretariatul unităţii. De asemenea, se anunţă revenirea în unitate atunci când o persoană a fost plecată undeva. Aceste lucruri sunt valabile şi pentru celelalte secţii ale M.I.R. (secţiile de Artă şi Ştiinţe Naturale), spune în continuare dl director, iar respectarea programului de lucru este obligatorie pentru tot personalul angajat al Muzeului de Istorie Roman. În încheiere ia cuvântul d-ra Hordilă Domniţa care menţionează faptul că toţi salariaţii au pus suflet şi pasiune în rezolvarea problemelor unităţii. Aduce mulţumiri tuturor pentru aportul în cursul anului 1995 la bunul mers al unităţii. Mulţumind tuturor salariaţilor pentru participare, dl director declară şedinţa închisă. „D A R E D E S E A M A PRIVIND ACTIVITATEA MUZEULUI DE ISTORIE ROMAN IN CURSUL ANULUI 1996 Dacă anul 1995 a constituit momentul încununării celor 37 de ani de activitate a Muzeului de Istorie Roman, prin punerea în valoare a patrimoniului muzeal în noua expoziţie de bază, anul 1996 a fost confirmarea acestei reuşite prin participarea la premiul EMYA şi la concursul „Cel mai bun

www.cimec.ro

183

proiect expoziţional” organizat de Fundaţia SOROS pentru o Societate Deschisă, dovezi marcante ale prestigiului naţional şi european al instituţiei noastre. În anul care a trecut, întreaga activitate – preponderent ştiinţifică – a fost o minunată simbioză cu activităţile de cercetare-dezvoltare şi cea muzeistică şi de restaurare-conservare. Funcţiei de cercetare-dezvoltare i s-a acordat o atenţie deosebită deoarece din ea decurge atât îmbogăţirea patrimoniului muzeal care permite completarea expoziţiei de bază, organizarea de expoziţii temporare şi itinerante şi dă totodată posibilitatea ca activitatea specialiştilor să fie prezentă în viaţa culturală şi ştiinţifică a oraşului, judeţului şi ţării. Dintre temele de cercetare ale anului 1996 enumerăm: „Zona Roman – continuitate de locuire”, „Davele de pe Siret”, „Cultura materială şi spirituală a dacilor liberi”, „Satul medieval românesc”, „Oraşul medieval Roman”, „Populaţia catolică din zona Romanului”, „Dinamica demografică a comunităţii evreieşti din oraşul Roman în prima jumătate a sec. al XIX-lea. Ea s-a concretizat prin documentări la arhivele din Piatra-Neamţ şi Iaşi, deplasări la muzeele din Piatra-Neamţ, Iaşi, Bacău şi Galaţi, cât şi la biblioteca instituţiei. Cercetarea cea mai vastă şi cu rezultate deosebite a reprezentat-o cercetarea arheologică. În anul care a trecut au fost efectuate săpături arheologice în cetatea dacică de la Brad, la Săbăoani, la punctul „Izvoare” în necropola de sec. IV d.Hr., la Traian – Săbăoani la punctul „Izvoare II” în vatra satului dispărut Berindeşti. Au continuat de asemenea săpăturile efectuate în colaborare cu Muzeul de Istorie „Iulian Antonescu” din Bacău în satul Răcătău, la punctul „La Cetăţuie”, în cetatea dacică Tamasidava şi săpăturile în cetatea dacică de la Moineşti. Rezultatele activităţii de cercetare s-au concretizat şi în participarea la o serie de simpozioane naţionale, sesiuni ştiinţifice sau congrese, comunicări apreciate pentru gradul înalt de perfecţionare, prin importanţa temelor abordate şi interesantele informaţii aduse. Din ele enumerăm:

1. Sesiunea de rapoarte Brăila cu: a) Raport de săpături arheologice de la Brad, com. Negri, Bacău – Ursachi Vasile; b) Săpături arheologice în cetatea dacică de la Răcătău – Viorel Căpitanu şi Vasile Ursachi; c) Săpături arheologice în cetatea dacică de la Moineşti – Viorel Căpitanu şi Vasile Ursachi; d) Raport asupra săpăturilor arheologice de la Săbăoani „La Izvoare” – Vasile Ursachi; e) Raport asupra săpăturilor arheologice de la Săbăoani „La Bisericuţă” – Vasile Ursachi şi

Domniţa Hordilă; f) Săpăturile arheologice în satul medieval Berindeşti – Domniţa Hordilă; 2. Sesiunea „Alexandru Voievod 500” de la Bacău a) Romanul în timpul lui Ştefan cel Mare – Domniţa Hordilă; b) Fortificaţia Romanului în perioada muşatină – Vasile Ursachi; 3. Colocviul naţional „Ceramica fină cenuşie din Moldova secolelor XIV – XV” la Roman: a) Ceramica fină cenuşie din secolele XIV – XV de la Tămăşeni şi Brad – Vasile Ursachi; b) Decorul de pe vasele cenuşii din sec. XIV – XV aflate în colecţia Muzeului de Istorie Roman” –

Domniţa Hordilă; 4. Sesiunea consacrată lui Ştefan cel Mare – Bacău: a) Cetatea Nouă a Romanului – Domniţa Hordilă b) Descoperiri arheologice din vremea lui Ştefan cel Mare la Roman – Vasile Ursachi; 5. Simpozionul de la Târgovişte: a) Contribuţia cercetărilor de la Brad la cunoaşterea istoriei geto-dacilor la Est de Carpaţi” –

Vasile Ursachi; 6. Al VII-lea Congres de Thracologie – Bucureşti – „La cité geto-dace de Brad” – Vasile

Ursachi; 7. Simpozionul naţional de la Bacău închinat lui Vasile Pârvan unde a fost prezentată

comunicarea „Dava de la Brad” – Vasile Ursachi; Au avut loc şi o serie de acţiuni culturale la sediul Muzeului:

- Concursul „Romanul în timpul lui Ştefan cel Mare” – Domniţa Hordilă; - Simpozionul „520 de ani de la lupta de la Războieni – valenţe romaşcane” – Domniţa Hordilă;

www.cimec.ro

184

- „Geto-dacii în perioada clasică” – Vasile Ursachi - Masa rotundă - lansarea cărţii „Zargidava” – monografia arheologică a cetăţii dacice de la

Brad – Vasile Ursachi; - Expunerea „1 Decembrie – sărbătoarea naţională a românilor” – Iulia Lazăr;

Un adevărat vitraliu al cercetărilor de teren îl reprezintă expoziţiile organizate de specialiştii Muzeului în care comorile realizate de strămoşii anonimi însumează tot atâtea opere izvorâte din spiritul creator străbun care le-au conferit vocaţii naţionale şi aspiraţii spre universalitate. Apogeul muzeografiei româneşti l-a constituit expoziţia „Situl arheologic de la Brad”, prima expunere pe verticală, respectându-se stratigrafia arheologică. Proiectul realizat de dr. Vasile Ursachi, care este o premieră în arheologie, a câştigat premiul pentru cel mai bun proiect expoziţional acordat de Fundaţia SOROS pentru o Societate Deschisă, secţia de artă contemporană, premiul ce a constat în 10.000 de dolari cu care proiectul a prins viaţă. Cu prilejul vernisajului s-a editat şi catalogul expoziţiei „Situl arheologic de la Brad”. Dintre expoziţii amintim cea organizată cu prilejul colocviului naţional „Ceramica fină stampilată din Moldova secolelor XIV – XV” dedicată specialiştilor; expoziţie la care şi-au dat concursul: Muzeul de Istorie Bacău, Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ, Muzeul de Istorie a Moldovei Iaşi, Muzeul Naţional al Bucovinei Suceava, Institutul de Arheologie Iaşi, Centrul de istorie şi cultură europeană Iaşi. De un interes deosebit s-au bucurat din partea vizitatorilor şi a specialiştilor expoziţiile „Descoperiri arheologice în campania 1995”, „Ceramica dacică pictată” – expoziţii care au căutat să pună în evidenţă noile piese intrate în patrimoniul muzeal încadrându-se în contextul cercetărilor mai vechi. Împreună cu Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi, cu Muzeul de Istorie din Bacău, Muzeul de Istorie Piatra-Neamţ, Muzeul de Istorie a Bucovinei, Muzeul de Istorie Bârlad şi Muzeul de Istorie Vaslui, Muzeul de Istorie Roman a contribuit la realizarea expoziţiei „Artă şi meşteşug în timpul lui Ştefan cel Mare”, expoziţie itinerată în mai multe judeţe ale Moldovei. Tot împreună cu Muzeul „Iulian Antonescu” din Bacău a fost organizată la Bacău expoziţia „Descoperiri arheologice în zona Bacău şi Roman în campania arheologică 1995”. Expoziţia „Mileniul I î.Hr.” în colaborare cu Muzeul Naţional al Bucovinei Suceava şi expoziţia internaţională deschisă în Italia, prilejuită de al XIII-lea Congres internaţional de preistorie de la Fiera di Forli, intitulată „Civilizaţia geto-dacică” în colaborare cu Muzeul de Istorie a României. La expoziţiile şi acţiunile organizate şi la expoziţia de bază s-a înregistrat un număr de 4.193 vizitatori, din care la expoziţia de bază 1.444 în grup, 168 individual, aceste două categorii cu plată – şi un număr de 2.749 vizitatori fără plată. Între componentele activităţii desfăşurate în unitatea noastră s-a evidenţiat preocuparea de prelucrare a patrimoniului naţional, evidenţa şi conservarea lui. Studierea noilor teme propuse în planul de cercetare arheologică, cât şi pregătirea exponatelor expoziţiilor ce urmau să fie organizate au dus la prelucrarea materialelor provenite din săpăturile arheologice de la Brad, Săbăoani de la punctele „La Izvoare” şi „La Bisericuţă” şi de la Traian – „Izvoare II” – o parte din material a fost marcat de conservatori, custozi de sală şi supraveghetori. În laboratorul Muzeului s-a desfăşurat o muncă susţinută de triere şi restaurare a materialelor descoperite în campaniile anterioare. Astfel la ceramică, Spătariu Mariţa a restaurat doar un număr de 148 piese, din care 3 metal şi 145 de ceramică, faţă de 269 piese în anul anterior. Inginerele chimiste au desfăşurat o activitate intensă, restaurându-se de către Cerescu Irina un număr de 168 piese provenind de la Brad şi Săbăoani, ele reprezentând obiecte din argint, fier, sticlă, cupru. Un adevărat record al restaurării a fost realizat de Otilia Mircea, care a restaurat 309 piese din fier, argint, bronz, sticlă sau alte materiale: hârtie, os, ceramică, lemn. Cele trei restauratoare şi-au adus contribuţia, prin pregătirea pieselor, la expoziţiile „Campania arheologică din 1995” şi „Situl arheologic de la Brad”. Pentru obţinerea unor rezultate

www.cimec.ro

185

cât mai bune şi pentru a se crea posibilitatea utilizării unor tehnici noi, tehnici de tratare a pieselor, restauratorii au dotat laboratorul cu instrumentar şi reactivi. În perioada 22 aprilie – 20 mai Cerescu Irina şi Mircea Otilia au participat la cursul de perfecţionare intitulat „Bazele restaurării şi conservării ştiinţifice” organizat de Centrul de Perfecţionare a Personalului din Cultură. Muzeograful desenator Spătariu Dan Gianni a desenat schiţele a 400 obiecte, planurile a 30 de schiţe de şantier, a detaliilor de pe unele vase, a scris etichetele pentru expoziţiile temporare de la Muzeul de Istorie şi de la Muzeul de Artă şi a executat afişul la expoziţia „Descoperiri arheologice în campania 1995” şi programul la expoziţia susmenţionată şi la colocviul naţional „Ceramica fină ştampilată din Moldova”. De asemenea a participat şi la alte activităţi solicitate de diverse compartimente: înmatricularea mijloacelor fixe, deservirea în anumite perioade a copiatorului, întocmirea planurilor celor trei muzee necesare autorizaţiei sanitare etc. În vederea unei mai bune organizări, depozitării şi conservării obiectelor de patrimoniu s-a trecut la amenajarea depozitelor, igienizarea, văruirea, dotarea cu mobilier nou şi la aranjarea colecţiilor muzeale conform ultimelor norme ale conservării. Anul acesta conservatoarea Carnariu Doina a înregistrat 1.304 piese, din care 74 excepţionale, 47 – numismatică, 139 istorie şi 1 etnografie; dintre aceste 673 buc. fac parte din patrimoniul naţional şi 370 buc. - din patrimoniul local. A întocmit lunar procesele-verbale de evaluare - a pregătit materialele pentru toate expoziţiile organizate sau la care a participat şi Muzeul de Istorie Roman şi a menţinut curăţenia în spaţiile de depozitare. Custozii de sală Murariu Ana Lăcrămioara şi Aioanei Daniela şi supraveghetoarele Mantale Maria şi Rotaru Nicoleta au asigurat ghidajul în Muzeu, au făcut supraveghere permanentă şi au menţinut curăţenia în vitrine şi sălile Muzeului. Curăţenia în sălile de expoziţii, în perioada organizării expoziţiilor, în laboratoare, birouri, holuri, depozite şi spaţii exterioare a fost asigurată de îngrijitorul Muzeului Ignea Elena. Toţi muncitorii calificaţi: Radu Petru, Grădinaru Daniel, Iosub Costel, Cozma C-tin s-au achitat de sarcinile care le-au revenit, dând dovadă de iniţiativă şi creativitate. Au contribuit la buna funcţionare a unităţii. În anul care a trecut s-au amenajat sala şi vitrinele ce adăpostesc expoziţia „Situl arheologic de la Brad”, unde au lucrat în mod deosebit Iosub Costel la caşeratul fotografiilor, Radu Petru şi Grădinaru Daniel la realizarea iluminatului. S-au vopsit şi zugrăvit două depozite, holuri interioare, tavanele unor camere, laboratorul; s-au montat faianţa şi gresia în holul şi baia din clădirea veche, camera de electroliză, hol restaurare, au fost vopsite geamuri, calorifere. Lăcătuşul mecanic instalator a verificat permanent caloriferele, s-au montat o instalaţie de apă la cele două clădiri şi chiuvete cu robinete la clădirea veche. S-au executat lucrări de reparaţii şi întreţinere la instalaţia de apă şi sanitară la cele două clădiri. Grădinaru Daniel a executat diverse lucrări de întreţinere a instalaţiei electrice şi modificări la clădirea nouă. Toţi muncitorii au executat diverse lucrări la Muzeul de Ştiinţe Naturale – desfaceri de diorame, amenajări de dulapuri, biblioteci, instalaţii electrice în diorame, zugrăvit. În afara orelor de pază, Luca Leonard, Chiriac Sorin, Mihăilescu Romeo şi Iftimie Ioan au participat şi la alte activităţi ivite pe parcursul programului: curăţenia spaţiului exterior al celor două clădiri, a trotuarului, curăţenie în cele două beciuri, tăiatul şi aranjatul lemnelor. O parte din salariaţii Muzeului au făcut parte din cele trei comisii de inventariere: a gestiunii Muzeului, inventarierea obiectelor de patrimoniu la muzeele de istorie, artă şi ştiinţe ale naturii, comisia de achiziţie a valorilor muzeale, comisia de clasare şi declasare a bunurilor, comisia de recepţie a bunurilor restaurate, comisia de recepţionare a lucrărilor executate la reparaţii şi întreţinerea clădirilor muzeale şi Consiliul de Administraţie, organ operativ pentru îndeplinirea sarcinilor zilnice şi de apreciere a activităţii salariaţilor şi acordarea calificativelor. Serviciul de secretariat şi casierie, asigurat de dna Aiftincăi Mariana a funcţionat ireproşabil, deoarece toate lucrările de dactilografie, înregistrare în registrul de intrări-ieşiri al unităţii, operaţiunile de încasări şi plăţi au fost făcute la timp. De asemenea, a ţinut o strictă şi corectă

www.cimec.ro

186

evidenţă a concediilor, învoirilor, recuperărilor şi plecărilor din unitate în timpul programului. Din luna august a luat în primire copiatorul unităţii, – având şi aici evidenţa lucrărilor efectuate. Administratorul muzeului, dna Clăpuci Rodica, printr-o muncă continuă, căutări de noi locuri de aprovizionare, seriozitate şi receptivitate, a reuşit să rezolve la timp toate problemele de reparaţii, aprovizionare cu materiale pentru salariaţii tuturor unităţilor. Compartimentul cel mai solicitat, cu volumul cel mai mare de lucrări, de care a depins bunul mers al întregii activităţi din unitatea noastră, a fost cel financiar-contabil condus de dna Rusu Maria. Multiplele probleme, dificilele situaţii, complicatele proceduri au fost rezolvate prin eforturile deosebite ale unei contabile de înaltă clasă. Activitatea desfăşurată în acest compartiment va fi prezentată într-un raport separat. Darea de seamă actuală se doreşte a fi doar un bilanţ al înfăptuirilor, al activităţii tuturor salariaţilor, fapt care nu înseamnă că la fiecare nivel de compartiment sau individ nu au existat lipsuri sau abateri, dar ele s-au remediat sau pot fi îndreptate printr-un grad mai mare de implicare şi un strop mai mare de conştiinciozitate şi punctualitate. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” „D A R E D E S E A M A PRIVIND ACTIVITATEA MUZEULUI DE ISTORIE ROMAN în anul 1997 Activitatea desfăşurată în cursul anului 1997 a fost marcată de un moment important în istoria instituţiei noastre, prin aceea că ne aflam la a 40-a aniversare a înfiinţării sale. Pornit la 1 septembrie 1957 de la doar 8 piese, anul 1997 reprezenta un bilanţ care număra, numai la Secţia istorie, mai bine de 170.000 de piese de muzeu, din care o mare parte de valoare excepţională. La acestea se adaugă patrimoniul celorlalte două secţii: Ştiinţe Naturale şi Artă. Acest important patrimoniu presupune, în permanenţă, valorificare ştiinţifică şi muzeistică, depozitare, conservare, restaurare, prelucrare ştiinţifică, valorificare culturală şi alte numeroase operaţii care permit transmiterea generaţiilor viitoare moştenirea pe care am obţinut-o prin munca de cercetare a trecutului poporului nostru. Activităţile desfăşurate de colectivul Muzeului nostru au ţinut seama de aceste importante obiective, fiecare sector aducându-şi contribuţia la realizarea sarcinilor specifice pentru obţinerea unor rezultate notabile. Bazat pe faptul că una din funcţiile de bază ale muzeului o reprezintă cercetarea şi pe baza ei dezvoltarea instituţiei şi mai ales a patrimoniului care stă la baza tuturor activităţilor muzeului, anul 1997 a avut ca plan de cercetare, la secţia istorie, următoarele obiective: „Zona Roman – continuitate de locuire”, „Davele de pe Siret”, „Cultura materială şi spirituală a dacilor liberi”, „Satul medieval românesc”, „Oraşul medieval Roman”, „Minoritatea evreiască din Roman”, „Comunitatea armenească” şi „Zona Moldovei în primul mileniu al erei noastre”, „Populaţia catolică din zona Romanului”. În acest sens au fost efectuate săpături arheologice în următoarele puncte: 1) Săpături arheologice în dava de la Brad” – V. Ursachi; 2) Săpături arheologice în dava de la Răcătău – V. Ursachi în colaborare cu Muzeul de Istorie Bacău; 3) Săpături arheologice în necropola de sec. IV d.Hr. de la Săbăoani – V. Ursachi şi Relu Butnariu; 4) Săpături arheologice în aşezarea medievală de la Traian – d-ra Hordilă Domniţa. S-au efectuat în lunile iulie – septembrie 1997 cercetări arheologice în satul medieval Berindeşti, la punctul „Izvoare”, situat în partea de NE a satului Traian, com. Săbăoani. Cercetarea a constat din trasarea a trei secţiuni şi a mai multor casete, care au adus noi şi importante date privind istoria locală şi naţională şi un număr de materiale care, după prelucrare, vor îmbogăţi patrimoniul muzeal. Cu acest prilej s-a întocmit o documentaţie de teren, – planuri şi carnet de şantier care se află la Muzeul de Istorie Roman. Probleme legate de oraşul Roman s-au reluat arheologic prin sondajul făcut în str. Cuza-Vodă, nr.1, care a surprins o locuinţă datată la sfârşitul sec. XIV şi încep. sec. XV şi una din sec.

www.cimec.ro

187

XVIII, unde s-au descoperit numeroase fragmente ceramice care au intrat în inventarul unităţii. S-au urmărit şi lucrările pentru construirea conductei de apă în străzile Proletariatului şi Alexandru cel Bun unde s-a semnalat o locuinţă adâncită din sec. XV şi o groapă menajeră din sec. XVI, din a căror umplutură s-au recuperat o serie de obiecte care au intrat în patrimoniul muzeal. Aceste descoperiri care au completat harta arheologică a oraşului Roman vor constitui material de studiu pentru viitoarele comunicări legate de istoria oraşului Roman. Concomitent cu acestea au continuat lucrările la restaurarea cuptoarelor de ars var de la Săbăoani, precum şi efectuarea de sondaje pentru urmărirea unor conducte de apă din aceeaşi zonă. La acestea adăugăm activitatea de cercetare în arhive, muzee sau biblioteci efectuate de personalul ştiinţific al Muzeului. Astfel d-ra Lazăr Iulia a strâns material documentar referitor la minoritatea evreiască din Roman (dinamica demografică, structuri social-profesionale, viaţa cultural-comunitară). Dl Daniel Ciobanu a efectuat deplasări pentru documentare la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi şi Arhivele Statului Iaşi, fişarea unui număr de 500 de documente privind domnia lui Eustratie Dabija (1661 – 1665), a unui număr de aproximativ 300 de documente privind istoria satului şi mănăstirii Doljeşti şi a familiei boiereşti Goia, fişarea unui număr de 190 de documente referitoare la istoria satului Porceşti, finalizarea unui studiu privind istoria comunităţii armeneşti din Roman, documentare asupra istoriei Moldovei în sec. al XVII-lea. Dl Relu Butnariu, în perioada 1 august – 8 septembrie 1997, a scos fişe privind perioada secolelor IV – VII d.Hr. şi a făcut ghidaj în expoziţie. În intervalul 8 sept. – 10 oct. a mers la săpături arheologice la Săbăoani. Pe şantier a deschis un nou şanţ S XXII cu lăţimea de 5 m şi lungimea de 32 m. În prima săptămână de săpături a supravegheat lucrările de săpătură, a şpăcluit şi desenat planul şi profilul unui cuptor medieval, a dezvelit 3 morminte (scheletele) aparţinând sec. IV, după care le-a desenat. A desenat planul şi profilul şanţului respectiv. A adunat şi selectat în pungi toată ceramica descoperită în şanţ. De pe data de 18 oct. 1997 până pe data de 17 nov. 1997 a mers din nou la Săbăoani, unde a continuat cercetările arheologice. În această perioadă a executat mai multe şanţuri, de control în diferite puncte de „La Izvoare” şi până „La Bisericuţă”. A descoperit un număr de 5 cuptoare de sec. VI-VII, pe care le-a secţionat, apoi le-a desenat planul şi profilul. A desenat profilurile şanţurilor (în nr. de 7) şi a supravegheat lucrările de săpare. A efectuat diferite măsurători între punctele „La Izvoare” şi „La Bisericuţă” şi la cuptoarele de la Bisericuţă. A selectat şi împachetat în pungi ceramica descoperită în cuptoarele de sec. VI-VII. A mers la Moldoveni, unde a copiat inscripţiile de pe două pietre funerare de secol XVI şi a făcut fotografii ale acestor pietre. A continuat să scoată fişe privind perioada secolelor IV-VII d.Hr. În urma acestor cercetări a rezultat un mare volum de lucrări care au făcut posibilă participarea la sesiuni ştiinţifice, acţiuni culturale, organizări de expoziţii etc. O parte din ele au fost organizate de instituţia noastră, altele, de alte instituţii la care a participat şi colectivul nostru, după cum urmează:

1. „Restaurarea monumentelor – obiectiv major al romaşcanilor” – 30 martie 1997 – Roman;

2. „Prezentarea uneltelor agricole în expoziţii” – Giurgiu – al VI-lea Simpozion Naţional SIRAR;

3. „Câteva observaţii asupra tipurilor de locuinţă din aşezarea medievală rurală Săbăoani – Neamţ” – Roman, D. Hordilă şi V. Ursachi;

4. „Situri eneolitice pe Valea Siretului” – 29-31 mai 1997 – Colocviul Internaţional, Complexul Cultural Cucuteni, Tripolie – P. Neamţ;

5. „Fortificaţia dacică de la Brad” – sesiunea naţională de rapoarte Bucureşti – 12-15 iun. 1997;

6. „Necropola din sec. IV d.Hr. de la Săbăoani” – sesiunea naţională de rapoarte – Bucureşti – 12-15 iun. 1997;

7. V. Căpitanu şi V. Ursachi – „Dava de la Răcătău” – Sesiunea naţională de rapoarte” – Bucureşti, 12-15 iunie 1997;

www.cimec.ro

188

8. „Contribuţii la dispariţia aşezărilor de tip dava”, Buzău, 5-6 nov.1997; 9. „Davele de pe Siret” – Constanţa – 30.10.-01.11.97; 10. „Imitaţii dacice după produse de import în ceramică”, Deva, 08-11.10.1997; 11. „Noi descoperiri arheologice în dava de la Brad” – 24-25.10.1997; 12. „Importuri greceşti în dava de la Brad”, Bucureşti, Muzeul Naţional – 28-30.10.1997; 13. „O groapă de cult descoperită la Brad” – Al III-lea Colocviu Naţional Cluj Napoca,

14-15.11.1997; 14. „Colaborarea cu Muzeul de Istorie Bacău în cei 40 de ani de existenţă”, Bacău, 19-20

dec. 1997; 15. „Monumente istorice din oraşul Roman”, 23 iun. 1997, P. Neamţ; 16. „Populaţia catolică din Moldova”, iunie 1997, Iaşi – masă rotundă;

În zilele de 30-31 mai 1997 Muzeul de istorie Roman a fost gazda colocviului naţional „Satul medieval la Est de Carpaţi”, la care au participat cercetători din muzeele din Moldova, institute de cercetări şi universităţi, colocviu ce s-a bucurat de o apreciere deosebită din partea participanţilor. D-ra Hordilă Domniţa a participat în luna iunie la sesiunea de rapoarte de la Bucureşti, cu ultimele rezultate provenind din săpăturile de la Traian. A participat la masa rotundă cu tema „Populaţia catolică din Moldova” organizată în luna iunie la Iaşi. A susţinut comunicarea „Noi descoperiri arheologice din vremea lui Ştefan cel Mare în Roman” în cadrul colocviului naţional „Zilele muncicipiului Piatra-Neamţ”. A participat la simpozionul naţional „Vasile Pârvan” organizat de Muzeul de Istorie Bacău cu comunicarea „Ritualuri creştine şi precreştine în necropola medievală de la Săbăoani (Neamţ)”. În revista „Memoria Antiquitatis” nr. XXI i-a apărut articolul „Un cuptor de ars ceramică din secolele XIV – XV de la Traian, com. Săbăoani, jud. Neamţ. D-ra Hordilă Domniţa a participat la acţiuni organizate pe plan local:

- Comunicarea „Câteva consideraţii istorice şi arheologice privind domnia lui Roman I Muşat”, în cadrul Zilei oraşului Roman din 30 martie 1997;

A organizat concursul cu elevii „Cine ştie câştigă”, cu tema „Ştefan cel Mare – 540 de ani de la urcarea pe tronul Moldovei”. Activitatea muzeistică s-a concretizat în sprijinirea organizării expoziţiilor „Descoperiri arheologice din campania 1996”, „Credinţă şi spiritualitate în satul Porceşti – Moldoveni” şi îmbogăţirea secţiei de istorie medievală a expoziţiei de bază cu noi piese provenind din descoperirile de la Traian şi Săbăoani. Lunar, d-ra Hordilă D. a făcut evaluarea pieselor pentru inventarierea în registrul de creştere a colecţiilor. Pentru popularizarea instituţiei, a ţinut o legătură permanentă cu televiziunea locală; a realizat 4 emisiuni pe diverse teme legate de activitatea ştiinţifică şi muzeistică. A dat unele informaţii presei locale asupra unor evenimente de istorie locală şi evenimente din instituţia noastră. D-ra Lazăr Iulia Cristina a prezentat la 30 martie 1997 comunicarea „Biserici romaşcane creatoare şi promotoare de spiritualitate ortodoxă”. La 9 mai 1997 a organizat simpozionul cu tema „120 de ani de la proclamarea independenţei României”. La 11 oct. 1997 a organizat sesiunea de comunicări cu tema „Coordonate arhitectonice ale Romanului în epoca modernă”. La 1 dec. 1997 a organizat simpozionul „1 Dec. 1918 – Desăvârşirea unităţii statale – moment de sinteză în istoria

www.cimec.ro

189

României moderne”. Dl Daniel Ciobanu, în perioada 1 august – 31 dec. 1997 a desfăşurat următoarele activităţi: ghidaj în expoziţia permanentă şi în expoziţia temporară, a organizat o expoziţie în perioada 1 nov. 1997 – 15 dec. 1997 având titlul „Credinţă şi spiritualitate în satul Porceşti (Moldoveni)”.

Dl Relu Butnariu, în săptămâna 11 – 17 oct. 1997, a mers la Parohia Moldoveni, unde a efectuat inventarierea obiectelor de cult şi a icoanelor în vederea realizării expoziţiei temporare mai sus amintite. Pe 1 nov. 1997 s-a deschis expoziţia temporară „Credinţă şi spiritualitate în satul Porceşti – Moldoveni”. În luna dec. 1997 a efectuat ghidaj în expoziţie, iar la încheierea expoziţiei temporare amintite a dus la parohie la Moldoveni exponatele. În cursul anului 1997 au fost organizate mai multe expoziţii temporare la sediu, itinerate apoi şi la alte muzee, am participat la organizarea unor expoziţii interjudeţene, precum şi la două expoziţii internaţionale. Printre acestea remarcăm: expoziţia „Restaurarea şi conservarea monumentelor de arhitectură” – Vasile Ursachi; „Ceramica medievală românească” – D. Hordilă; „Noutăţi în campania arheologică 1996” – D. Hordilă şi V. Ursachi. Remarcăm participarea la organizarea a două expoziţii internaţionale: expoziţia „Dacii”, organizată în Italia, la care Muzeul nostru a participat cu peste 180 de piese, precum şi expoziţia „Civilizaţia Cucuteni”, deschisă în Grecia, la care am participat cu un număr de 480 piese reprezentând tezaurul neolitic de la Brad. La acestea se adaugă un număr de acţiuni culturale legate de diferite momente ale istoriei noastre, unde personalul Muzeului a participat la conferinţe, expuneri etc. La această bogată activitate desfăşurată de specialiştii Muzeului, care, prin venirea unui grup de tineri, presupune o revigorare a activităţii de cercetare şi îmbogăţire a patrimoniului Muzeului, trebuie să menţionăm şi unele neajunsuri care s-au manifestat în această perioadă. Printre acestea amintim faptul că nu s-a realizat o bună conlucrare cu unităţile şcolare din oraş pentru organizarea de vizite la Muzeu, – dovadă,, numărul relativ mic al vizitatorilor în 1997. Pentru aceasta este necesar să se arondeze la fiecare muzeograf un număr de şcoli, de care să răspundă atât pentru organizarea de vizite, cât şi pentru alte activităţi, printre care amintim cele legate de organizarea unor simpozioane, expoziţii, conferinţe etc. sau chiar vinderea vederilor muzeului, ca formă de popularizare, – eveniment la care trebuie să participe, de altfel, fiecare salariat.

Menţionăm, de asemenea, grija muzeografilor pentru alegerea temelor de cercetare, care nu trebuie să vizeze obiective foarte largi, pentru a se putea finaliza prin cel puţin un articol de sinteză în fiecare an şi care să fie publicat într-o revistă de specialitate. Grija pentru realizarea acestui obiectiv trebuie să aibă în vedere faptul că aceste lucrări să depăşească nivelul unor referate studenţeşti pentru a putea fi publicate. Legat de aceasta este necesară şi o legătură permanentă cu celelalte muzee din Moldova sau din ţară, care să ducă la participarea cu lucrări la sesiuni

ştiinţifice sau simpozioane. Tot atât de necesar este şi faptul de a cunoaşte, în bună măsură, realizările colegilor noştri din muzee, atât pe plan ştiinţific cât şi muzeografic sau din punctul de vedere al activităţilor culturale. Nu mai puţin important este şi cunoaşterea în amănunt a colecţiilor Muzeului şi mai ales a expoziţiei de bază, necesar atât pentru o bună prezentare în ghidaj, cât, mai ales, în prezentarea lor atunci când vin specialiştii. Această problemă este legată şi de necesitatea îmbunătăţirii expoziţiei de bază sau îmbogăţirea permanentă a patrimoniului Muzeului, fiecare la specialitatea sa. Este o datorie ca fiecare muzeograf să-şi facă bilanţul, cât mai des, asupra pieselor ce

www.cimec.ro

190

le aduce la muzeu, fie că e vorba de un obiect arheologic, fie că este vorba de un nou document sau obiect legat de perioada modernă şi contemporană, după cum orice informaţie nouă poate constitui o contribuţie la îmbunătăţirea cunoştinţelor noastre despre Roman şi zona adiacentă. Din acest punct de vedere este necesară o nouă atitudine faţă de organizarea timpului de lucru, din care să se excludă pierderea lui cu vizite la alte birouri din instituţie sau în afară, unde, de obicei, se întrerupe activitatea şi dăunează atât instituţiei, cât şi persoanei în cauză, deoarece, acest timp, odată pierdut, nu mai poate fi recuperat, iar vizitele la salariaţii care au de îndeplinit anumite treburi ce pot fi cuantificate, duc la încetinirea realizării lor. Concomitent cu valorificarea ştiinţifică a patrimoniului, o muncă demnă de remarcat a desfăşurat-o personalul de specialitate în restaurare, conservare, prelucrare şi evidenţă, care a adus o contribuţie substanţială în asigurarea condiţiilor de păstrare atât în procesul de restaurare, cât şi în organizarea depozitelor, a sistemului de evidenţă, prin marcare, inventariere, aşezarea în depozite sau introducerea în calculator. Cele trei restauratoare au avut un mare volum de muncă, mai întâi în prelucrarea materialului din S V, XVII, XX, XXI şi profilele dintre S XX-XXI şi S XLI-XLII, după care s-a trecut la restaurarea unui număr de piese de ceramică, sticlă, os, piatră sau metal. Astfel, dna Spătariu Mariţa în anul 1997 a prelucrat şi sortat materialul din: Roman 1997, S V, S XVII, S XX, S XXI şi S XX – XXI profil. În urma acestei activităţi au rezultat un număr de 99 obiecte restaurate, din care: trei diademe Sb., 23 metal şi 73 ceramică. A spălat materialul de la Brad, campania din noiembrie. A curăţat obiectele de cult ce au intrat în expoziţia „Credinţă şi spiritualitate în satul Porceşti – Moldoveni”. D-na Cerescu Irina, care a lucrat la restaurare doar o parte din anul 1997, a reuşit să restaureze un total de 58 de piese, din care: 8 piese de argint (monede), 10 piese de bronz (nasturi, ace), 28 piese fier (cuţite, cuie, pinteni), 12 ţesături (diademe), provenind din săpăturile de la Săbăoani (36 obiecte) şi Brad (22 obiecte). Activitatea prestată de dna Mircea Otilia în anul 1997 trebuie divizată între două secţiuni importante ale Muzeului: una de restaurare a obiectelor de patrimoniu şi cealaltă de evidenţă, înregistrarea acestora computerizată. Primele 6 luni ale anului 1997 au fost dedicate restaurării. În acest interval pe masa de laborator au fost bunuri culturale de natură diferită, de la obiecte din fier sau bronz la cele de tipul diademelor, ţesăturilor care au necesitat o abordare specială. A tratat un număr de 137 piese de muzeu, a sortat materialul ceramic. Înregistrarea computerizată a obiectelor a fost posibilă după luna august. Înainte de a concepe şi pregăti viitoarea bază de date, în care urma a fi stocate informaţiile, a avut în vedere modul de lucru al specialiştilor de la Centru de Informatică şi Memorie Culturală Bucureşti. În baza de date a Muzeului sunt înregistrate 4.720 piese în aplicaţia „Patrimoniu”. Aplicaţia 1 cuprinde şantierele arheologice – interogare care permite afişarea tuturor pieselor descoperite dintr-un anumit şantier. Aplicaţia 2 vine în sprijinul utilizatorilor care doresc amănunte despre un bun cultural cu număr de inventar xxxx. Astfel pot fi obţinute detalii despre: denumirea obiectului, epoca/cultura, specialitatea în care se încadrează, locul descoperirii, numărul pieselor (în cazul în care avem mai multe fragmente), anul descoperirii, starea de conservare, locul unde se află depozitat, valoarea lui, dacă a fost publicat, când şi unde etc. A editat şi imprimat formulare necesare unităţii şi secţiilor de Ştiinţe Naturale şi Artă. A participat la acţiunile organizate de unitatea noastră. Dna Carnariu Doina, conservator, a realizat în anul 1997 următoarele: a inventariat materiale de la Brad, Săbăoani, Roman. Numărul total de obiecte inventariate este de 15.485, din care 369 obiecte ce fac parte din patrimoniul naţional. Cele 15.116 fragmente au fost sortate de dna Carnariu Doina după tipul morfologic, metode de prelucrare, tipul ceramicii, aşezate în cutii, etichetate, numărul de inventar fiind trecut pe fiecare fragment. Prin înlocuirea vechilor rafturi din depozite şi eliberarea magaziei mici, a rearanjat materialele de la Traian, Roman, Săbăoani şi cele de etnografie. A marcat materialul de la Săbăoani din sertare din anii 1967 şi 1968. a întocmit procese verbale de evaluare la sfârşitul fiecărei luni. A pregătit obiecte pentru cele două expoziţii

www.cimec.ro

191

internaţionale, pentru expoziţiile din ţară şi pentru cele din Muzeul nostru (clădire veche). A sortat fişele obiectelor din primele registre a căror date au fost trecute în calculator. În registru a făcut specificaţie asupra locului din expoziţie (sală, vitrină). A specificat la fiecare obiect din registru categoria de patrimoniu din care face parte. Prin aşezarea obiectelor metalice restaurate în cutii cu polistiren a încercat să asigure condiţii prielnice de păstrare. O parte din monedele înregistrate în cursul anului le-a aşezat în plicuri de acetofan. În perioada oct. – nov. 1997 a efectuat serviciul de secretariat cât a fost în concediu de odihnă dna Aiftincăi Maria. Tot în cursul anului a asigurat ordinea şi curăţenia în depozite. Piesele rezultate din prelucrarea acestor materiale au fost inventariate şi aşezate în depozite. Remarcăm această muncă de inventariere,evaluare şi aşezare în depozite după principii ştiinţifice pentru a fi cu uşurinţă depistate în vederea cercetării. În cursul anului 1997 au fost înregistrate 15.485 obiecte, din care un număr mare de valoare excepţională. Remarcăm, de asemenea, reorganizarea depozitelor. O noutate în ce priveşte evidenţa o reprezintă introducerea în calculator a datelor referitoare la patrimoniul instituţiei, operaţie care a început în luna august a anului 1997, domeniu în care lucrează, aşa cum s-a menţionat, d-na Mircea Otilia. Aşteptăm să vedem, la terminarea acestei operaţii, ce avantaje avem atât în prelucrarea cât şi în valorificarea patrimoniului. Şi în acest sector activitatea nu a avut numai succese datorită unor inconveniente în ceea ce priveşte respectarea normelor de lucru sau a dispoziţiilor conducerii. Una dintre acestea o reprezintă pierderea timpului cu vizite în alte birouri, unde se întrerupe lucrul celor vizitaţi, fenomen prea des amintit de conducerea instituţiei pentru a nu fi luat în seamă sau pedepsit. Totodată, primirea în vizită, fără treabă, a multor salariaţi în laborator constituie o nerespectare a dispoziţiilor conducerii, fenomen ce poate duce nu numai la o pierdere de timp, ci şi la situaţii nedorite privind asigurarea pieselor venite la restaurare. Crearea sincopelor în realizarea sarcinilor este bine marcată de perioadele când sunt predate piesele restaurate. Aşa, de pildă, dna Spătariu Mariţa, în cursul anului 1997 a predat obiecte restaurate doar în câteva săptămâni, fenomen ce arată pierderea timpului în anumite perioade. Spre exemplu, în luna februarie a restaurat 16 piese, în martie – 3, piese, în aprilie - 15 piese, în mai - 18 piese, în iulie - 11 piese şi în dec. - 12 piese, aşadar în lunile ianuarie, iunie, august, septembrie, octombrie şi noiembrie nici o piesă. Este adevărat că în unele din aceste perioade au mai fost prelucrate materiale din diverse secţiuni, dar care nu implică un timp atât de lung. Pentru a masca această lipsă de muncă, dna Spătariu Mariţa nu a prezentat conducerii, din cele 45 de săptămâni de lucru din anul 1997 (s-au scăzut săptămânile de concediu sau sărbători) decât zece rapoarte de activitate, în timp ce dna Mircea Otilia sau Cerescu Irina, pentru o jumătate din an, prezentau 17, respectiv 14 rapoarte de activitat, fără a fi, de asemenea, la zi, iar dna Carnariu Doina 22 rapoarte. Nu înţelegem de ce există această nesupunere faţă de sarcinile date de conducerea instituţiei, atitudine ce trebuie sancţionată de către Consiliul de Administraţie. Fenomenul este aproape general – face excepţie dl Spătariu Dan, care este aproape la zi cu aceste rapoarte de activitate: 42. Acelaşi lucru putem spune şi despre introducerea în calculator, unde, spre exemplu, în data de 29.11.1997 – zi de recuperare, au fost înregistrate 236 piese, iar pe data de 27.09.1997 doar 76 de piese. Dacă ritmul de lucru era folosit normal, ar fi trebuit ca un registru cu 5.000 piese să fie terminat în 20 de zile sau cel mult o lună, şi nu 5 – 6 luni, cât a durat această activitate. Tot acestui proces trebuie să-i alăturăm şi munca de inventariere, care poate fi, de asemenea, cuantificată. Nerespectarea prezentării rapoartelor la timp, duce, uneori, şi la o muncă în salturi, care înseamnă superficialitate sau chiar lacune mari în procesul de restaurare. Cei 4 muncitori şi-au adus contribuţia la crearea condiţiilor optime de desfăşurare a activităţii în toate compartimentele. Prezentarea acestor lucrări este făcută în dările de seamă personale, care fac parte din acest raport şi vor fi discutate cu fiecare în parte. Astfel, dl Iosub Costel a lucrat în anul 1997 la repararea clădirii depozitului la faţadă şi temelie, reparaţii şi montarea celor două uşi de la Casa Nevruzzi, a unei camere la tabloul electric, hol

www.cimec.ro

192

şi cele două WC-uri, a vopsit şi chituit cele 2 uşi de la Casa Nevruzzi, a participat la montarea grilajului la subsolul de la Primărie, mutarea materialului în aceste depozite, a participat la alte activităţi legate de organizarea de expoziţii, transport de materiale, activitate pe şantierul de la Săbăoani, precum şi alte sarcini trasate de conducere. A participat, de asemenea, la unele lucrări de reparaţii, organizări de expoziţii, tăierea şi curăţirea copacilor, acoperirea terasei, reparaţii simple la Muzeul de Artă şi alte activităţi la Muzeul de Ştiinţe Naturale, printre care: montarea draperiilor, zugrăvit boltă dioramă, amenajarea intrării la beci, montarea uşii, demontarea dioramelor vechi etc. Tâmplarul Muzeului, Cozma C-tin a confecţionat împreună cu muncitorii de la MOTERO, cele două uşi de la Casa Nevruzzi, a executat reparaţii la toate uşile şi ferestrele Muzeului, a montat încuietori la bibliotecă şi alte încăperi, a dat un ajutor la mutarea magaziei de la subsolul Primăriei, a montat rafturi metalice şi din lemn, a executat reparaţiile la mese, scaune, birouri la Muzeul de Istorie. De asemenea, a asigurat reparaţiile la mobilierul de la Muzeul de Artă, repararea uşilor şi ferestrelor, acoperirea terasei la Muzeul de Artă, precum şi montarea dioramelor şi a vitrinelor la Muzeul de Ştiinţe Naturale. Dl Radu Petru a participat la toate acţiunile legate de confecţionarea şi montarea uşilor, reparaţiile curente la calorifere şi instalaţiile de apă sau sanitare, montarea şi executarea instalaţiei de apă la WC-urile de la Casa Nevruzzi, aranjarea lemnelor, mutarea materialelor din depozitul de la subsolul Primăriei, extinderea instalaţiei de încălzire la expoziţia de bază, reparaţiile curente la instalaţia de încălzire, precum şi alte activităţi privind organizarea de expoziţii, simpozioane, sesiuni ştiinţifice. La muzeele de Ştiinţele Naturii şi Artă a executat lucrări de reparaţii la încălzire, montarea de mobilier, reparaţia terasei, operaţiuni de tăbluire etc. Dl Grădinaru Daniel, în calitate de electrician a executat instalaţia de electricitate la câteva încăperi de la Casa Nevruzzi, a executat ghidaje, reparaţii la geamuri şi uşi, schimbarea lustrelor, rebranşarea la curentul electric, înlocuirea de becuri, reparaţii la instalaţiile electrice şi aparatele din dotare, montarea uşilor la expoziţia de bază, asigurarea luminilor în expoziţiile temporare şi la cea de bază, a lucrat ca şofer o bună bucată de vreme, cât şoferul a fost în concediu sau nu am avut şofer angajat. La cele două muzee, de Ştiinţele Naturii şi Artă, a lucrat pentru asigurarea iluminatului în vitrine, săli, depozite, reparaţiile cuvenite la aparatele electrice precum şi alte activităţi. A făcut parte, împreună cu ceilalţi muncitori din comisia de inventariere. Trebuie să menţionăm că organizarea muncii în acest sector nu a fost la un nivel prea ridicat. În primul rând, nu s-a respectat timpul de lucru; foarte des unii din muncitori dispăreau din unitate, plecând mult timp în alte părţi, fără ca cei în drept să cunoască. De multe ori s-a consumat alcool în timpul serviciului, precum şi alte abateri care, din păcate, nu au fost sancţionate. Cine consumă alcool trebuie să plece din instituţie în ziua respectivă. Trebuie să amintim faptul că unii, ca de exemplu Iosub Costel, în multe rânduri şi-a luat concediu medical pentru a lucra la particulari. Dacă acest lucru se va repeta şi în acest an, vom lua măsurile cuvenite, la fel şi pentru celelalte abateri. Atragem atenţia asupra disciplinei în unitate, respectarea dispoziţiilor, a timpului de lucru şi căutarea în permanenţă a locurilor sau obiectelor ce trebuie reparate, aşa fel încât toate cele 8 ore să fie ocupate cu lucrări de bună calitate. O activitate meritorie a avut-o muzeograful desenator Spătariu Dan, care a participat la toate acţiunile organizate în cadrul Muzeului, atât prin executarea de etichete, programe, afişe, texte, cât şi prin lucrări de desen de pe şantiere sau a obiectelor din depozite, desene necesare evidenţei patrimoniului sau organizării de expoziţii, simpozioane sau alte activităţi culturale. Dl Spătariu Dan-Gianni a desenat schiţele cu detalii ale 58 de obiecte de inventar (vase, diademe, obiecte metalice), a desenat schiţele a 620 fragmente de cioburi descoperite în campaniile de la Săbăoani (fragmente de buze, funduri, torţi, corpuri de vase). A desenat pentru Muzeul de Artă un număr de afişe expoziţii, 157 etichete pentru expoziţiile temporare şi expoziţia permanentă, a refăcut

www.cimec.ro

193

programul de funcţionare, a desenat 2 programe de funcţionare noi. A desenat 5 afişe şi 4 programe pentru diferite acţiuni culturale organizate de instituţie. A completat invitaţii pentru acţiunile culturale organizate de instituţie. A desenat planurile şi profilele a circa 20 de şanţuri de la Gherăieşti, Săbăoani, Traian şi Brad (la acestea se adaugă circa 40 de desene de detaliu cu profile de gropi, morminte şi locuinţe). A aşezat pentru tipar 13 planşe pentru d-ra Hordilă Domniţa. A desenat 130 de etichete pentru expoziţia temporară „Credinţă şi spiritualitate”. Deşi este unul din cei corecţi, în ceea ce priveşte raportarea muncii – fiind singurul care a depus săptămânal raportul de activitate, trebuie să menţionăm numărul din ce în ce mai mic de desene realizate. Este o dovadă a faptului că o bună parte din timp îl consumă cu alte probleme. De altfel am remarcat destul de des faptul că dispare de la locul de muncă, sub diverse pretexte, deranjând activitatea celorlalţi. Este momentul să-şi revizuiască atitudinea, mai ales că este printre cei mai buni salariaţi ai instituţiei, ajutând toate compartimentele atunci când este solicitat. Personalul care deserveşte expoziţia de bază, cele trei custode de sală şi supraveghetoarea au avut în cursul acestui an care a trecut, 1997, o activitate destul de bogată, atât în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor de vizitare a expoziţiei, cât şi în ghidajul făcut cu prilejul vizitării Muzeului de către grupuri, organizarea de expoziţii temporare, activităţi culturale diferite, cât şi alte activităţi legate mai ales de marcarea pieselor de muzeu, confecţionarea de plicuri, asigurarea curăţeniei în expoziţie sau alte activităţi desfăşurate în cadrul sălilor de expoziţie. Astfel, dna Murariu Lăcrămioara, în cursul anului 1997, împreună cu cele trei colege, a asigurat supravegherea expoziţiei de bază, dar şi pe cea temporară, prin rotaţie şi ghidajul expoziţiei pentru vizitatorii organizaţi în grupuri sau de câte ori a fost necesar. În primele luni ale anului au scris numere de inventar şi de ordine pe materialul arheologic din depozite (birou conservator, hol, magazii) şi au marcat materialul arheologic din săpăturile de la Brad, Tămăşeni şi Săbăoani. În luna ianuarie, pe data de 24, au participat la acţiunea muzeografei Lazăr Iulia, iar pe 30 martie - la deschiderea expoziţiei „Restaurarea monumentelor istorice” şi lansarea cărţii poetului D. Albu „Paradis refuzat”, când au făcut curăţenie în expoziţia temporară. Au menţinut curăţenia în clădirea Nevruzzi (holuri, baie, expoziţie) şi în jurul clădirii, au strâns hârtiile, au smuls buruienele şi au dezgropat trandafirii. În luna mai, cele patru salariate, custozii şi supraveghetoarea, au participat la acţiunea muzeografei D. Hordilă, când a avut loc simpozionul şi expoziţia „Satul medieval la Est de Carpaţi”, au făcut curăţenie, au dus invitaţii, au ajutat la cumpărături pentru protocol etc. Au vopsit cu grund şi vopsea ţevile şi caloriferele care au fost montate pe holurile din expoziţia de bază, apoi au făcut curăţenie pe holuri (spălat perdelele de la geamuri, draperiile de catifea şi mochetele de pe hol). În luna iunie au participat la buna desfăşurare a acţiunilor:

- 21 iunie – Concert de muzică corală; - 24 iunie – Concert de muzică barocă; - 25 iunie – Concursul „Cine ştie câştigă”

În lunile iulie şi septembrie au făcut curăţenie generală în expoziţia de bază - Casa Nevruzzi, unde au spălat toate perdelele de la geamurile expoziţiei parter, şters geamurile, curăţenie în vitrine,, şters de praf toate obiectele, aspirat vitrine şi şters geamurile de la vitrine. Au curăţat cu soluţie specială vitrinele şi mocheta din expoziţie. În luna octombrie au participat la cele două acţiuni organizate de Muzeul de Istorie Roman:

- „Coordonate arhitectonice ale Romanului în epoca modernă”, organizator muzeograf Lazăr Iulia;

- Concert – dr. Mariana Nann. Tot în această lună au pus în plicuri desenele vaselor şi au confecţionat plicuri, au confecţionat litere şi decupat şabloane pentru vase. La 1 nov. au participat la deschiderea expoziţiei „Credinţă şi spiritualitate în satul Porceşti (Moldoveni)” organizată de muzeografii Butnariu Relu şi Ciobanu Daniel. La sfârşitul lunii nov. (30.nov.1997) au participat la acţiunea „Desăvârşirea unităţii statale – moment de sinteză în istoria României moderne”, coordonator Lazăr I. Supravegherea şi ghidajul

www.cimec.ro

194

expoziţiei l-au făcut permanent până în luna septembrie, iar din luna septembrie (când au făcut de serviciu prin rotaţie d-nii muzeografi) numai când a fost necesar să facă şi ghidaj. Remarcăm stăruinţa acestui colectiv care menţine condiţii optime pentru vizitarea expoziţiei de bază sau a celor temporare dar nu putem trece cu vederea perioadele când nu-şi găsesc treburi de făcut. Sunt multe perioade când numărul vizitatorilor este foarte mic şi nu se profită pentru a se executa curăţenia în vitrine sau în săli. Aceste operaţii se fac la anumite intervale de timp şi nu zilnic, pentru a se preveni adunarea de praf atât pe obiecte, cât şi pe vitrine. Trebuie să menţionez faptul că nici până acum marginile la vitrine nu au fost acoperite cu tapet, deşi material există. Un alt element care aduce pagube instituţiei este apariţia în grup în faţa Muzeului sau pe laterale, făcând să se ajungă la concluzia că la această instituţie nu se lucrează. Fumatul trebuie rărit şi, eventual să se producă în spatele clădirii sau în holul din spate, bineînţeles nu toate fetele odată. Trebuie, de asemenea, să găsim soluţia ca fiecare din fete să stea mai mult timp în sectorul pe care îl are în seamă, pentru a acţiona în permanenţă la asigurarea protejării patrimoniului. După cum, plasarea cărţilor poştale este una din sarcinile lor de bază. Trebuie să menţionăm participarea salariaţilor la activităţile culturale organizate precum şi la alte acţiuni ce au în vedere inventarierea, curăţenia spaţiilor exterioare sau asigurarea de condiţii optime unor acţiuni de amploare. În acest sens menţionăm şi activitatea de curăţenie efectuată de dna Ignea Elena, care, în măsura solicitărilor exprese din partea colectivului nostru şi-a făcut datoria. Este de datoria d-nei Ignea Elena să asigure curăţenia pe trotuare sau spaţiile din apropierea clădirilor, sarcină foarte importantă pentru această salariată. După cum spaţiile verzi trebuie în permanenţă întreţinute, florile udate, plivite, prăşite etc. Un rol important în desfăşurarea activităţii Muzeului l-a avut şi grupul de paznici, care a asigurat paza mai ales pe timp de noapte la cele două clădiri ale Muzeului. Menţionăm iniţiativa unora dintre ei în amenajarea spaţiilor verzi, întreţinerea lor şi asigurarea curăţeniei pe trotuarele adiacente instituţiei. Se impune o mai bună organizare în ceea ce priveşte predarea schimbului şi a consemnării în procesele-verbale a tuturor neregulilor ce se observă. Este de la sine înţeles că în timpul programului nu trebuie să fie nimeni, din paznici, sub influenţa alcoolului. De asemenea, nu este admis să se stea în interiorul clădirii – trebuie ca să se controleze permanent cele două clădiri. Trebuie să se ştie că paznicii au şi sarcina de a păstra şi asigura curăţenia în jurul clădirii şi pe trotuare, precum şi întreţinerea spaţiilor verzi, prin săpat, prăşit, udat. De asemenea, trebuie să participe, mai ales în timpul zilei şi la alte activităţi ale instituţiei. De multe ori paznicii au lăsat murdării în interiorul instituţiei, mai ales la WC-uri şi holuri. Procesele verbale - să fie făcute detaliat, în ele să se consemneze toate punctele nevralgice, starea clădirilor, a maşinii, a gardurilor, a spaţiilor verzi. Va răspunde cel ce nu este vigilent la primirea şi predarea schimbului. Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi cu darea în primire sau luarea în primire d-nei Ignea Elena sau unui alt salariat, care este obligat uneori să ţină loc de paznic. Paznicul trebuie să cunoască orice prezenţă în instituţie, mai ales în afara programului. Deşi este venit în ultima parte a anului, dl Sîlică Vasile şi-a făcut datoria în calitate de şofer, asigurând transporturile materialelor şi persoanelor la şantierele arheologice sau în alte localităţi pentru procurarea de materiale. Sperăm să aibă grijă de maşină, să o întreţină în bune condiţiuni. În perioadele cât nu circulă trebuie să se ocupe de ea sau poate executa şi alte activităţi, ajutând pe ceilalţi membri ai colectivului. Un rol important în asigurarea condiţiilor de lucru la această instituţie l-a avut şi sectorul administrativ, care este motorul tuturor activităţilor noastre. Deşi acest sector are un raport apart, trebuie să menţionez aportul deosebit adus la realizarea tuturor sarcinilor noastre. Pornind de la competenţa cu care contabilul-şef îşi organizează munca, uneori depăşind posibilităţile realizării în cele 8 ore de muncă, trebuie să remarcăm faptul că în tot cursul anului toate lucrările au fost efectuate la timp, asigurându-se plăţile la timp la toate compartimentele – atât la salarii, procurări de materiale sau prestări servicii, cât şi la plata muncitorilor pe şantier. Acelaşi

www.cimec.ro

195

lucru şi despre lucrările la timp şi de calitate la secretariat sau în ce priveşte administrarea bunurilor din dotare. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” „DARE DE SEAMĂ PRIVIND ACTIVITATEA FINANCIAR CONTABILĂ SI ADMINISTRATIVA PE ANUL 1997 Alături de celelalte compartimente ale instituţiei, fără de care nu ar exista nici activitatea financiar-contabilă şi administrativă, sunt înscrise şi birourile contabilitate, administrativ şi casierie-secretariat reprezentat pentru fiecare compartiment de câte o persoană. Analizând activitatea anului 1997 comparativ cu sarcinile din fişa postului a personalului, se pot desprinde următoarele concluzii: Activitatea financiar-contabilă şi administrativă este bine structurată şi are obiective precise de realizat, în limitele bugetului aprobat anual. Activitatea de casierie şi secretariat a fost desfăşurată de către dna Aiftincăi Maria. Activitatea de casierie impune aproape zilnic deplasări la bancă pentru efectuări de plăţi sau încasări, cât şi evidenţierea zilnică în registrul de casă a acestor operaţiuni, verificarea fiecărui document pentru a se vedea dacă el conţine toate datele necesare pentru a putea fi dat la plată, cât şi o atenţie deosebit de mărită, aceasta pentru că se lucrează cu bani lichizi. O altă latură a activităţii d-nei Aiftincăi Maria o constituie dactilografierea tuturor ordinelor de plată, adreselor de ieşire, rapoartelor de situaţii necesare biroului contabilitate şi personal pentru înaintarea la Trezorerie, Consiliul Judeţean Neamţ, Inspectoratul pentru Cultură Neamţ şi alţii. S-a ocupat la zi de corespondenţa instituţiei, înregistrând corespondenţa şi repartizând-o pe compartimente. De asemenea, a emis corespondenţa la unităţile destinatare predând-o de câte ori a fost nevoie la Oficiul Poştal Roman I. A efectuat deplasări pentru achitarea plăţilor la muncitorii zilieri la săpături arheologice la şantierele Brad şi Săbăoani. A participat, împreună cu comisia de casare, la operaţiunea de casare întocmind documentele necesare. Ţine evidenţa şi execută la copiator lucrările de xerografiere pentru toată instituţia. Menţionez că toate sarcinile ce le-a avut de îndeplinit, atât din fişa postului cât şi cele ce s-au alăturat pe parcursul anului le-a rezolvat în timp util necreând probleme instituţiei, dând dovadă de multă conştiinciozitate, seriozitate şi punctualitate în lucrări şi în programul de lucru. Activitatea administratorului Această activitate a fost desfăşurată în întregul an 1997 de către dna Clăpuci Rodica şi se materializează atât prin aprovizionarea muzeelor cu materiale şi obiecte de inventar, cât şi prin gestionarea şi conducerea evidenţei primare a acestor bunuri. Aprovizionarea cu bunuri a făcut-o la timp, la solicitările şefilor de unităţi, cât şi ale celorlalţi salariaţi care au avut aprobate cererile de către conducătorul unităţii. A întocmit la timp documentele de intrare-recepţie, încât nu am avut întârzieri la decontarea acestor bunuri. A întocmit documente de ieşire, lunar, ca bonuri de transfer şi bonuri de consum pentru cele trei muzee, centralizând la finele fiecărei luni materialele consumate şi fişa de activitate a autovehiculului prin centralizarea foilor de parcurs. A eliberat bilete de intrare pentru gestionarii sălilor de expoziţie la cele trei muzee. A efectuat, împreună cu contabilul-şef, punctaje lunare la fişele de magazie pentru materiale, obiecte de inventar în depozit, obiecte de inventar în folosinţă şi mijloace fixe din gestiunea sa. A eliberat bunuri din magazie pentru cele trei muzee conform cerinţelor, în baza cererilor aprobate de către conducătorul unităţii. A întocmit o parte din procesele-verbale de transformare pentru bunurile ce au fost supuse transformării în obiecte de inventar necesare instituţiei.

www.cimec.ro

196

S-a ocupat de instruirea personalului în vederea pazei contra incendiilor. În concluzie, pot spune că dna Clăpuci Rodica s-a achitat de sarcinile ce le-a avut de realizat conform fişei postului cu seriozitate şi conştiinciozitate. Activitatea financiar-contabilă a fost condusă de către dna Rusu Maria. Aceasta cuprinde:

- activitatea de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 1997; - activitatea financiar-contabilă şi gestiuni; - activitatea de personal.

Execuţia bugetului de cheltuieli cuprinde urmărirea bugetului anual pe trei capitole mari: - personal - materiale - capital

Faţă de un buget de 500.000 mii lei aprobat iniţial în luna iulie 1997 din alocaţii bugetare şi 10.000 mii lei buget planificat a se realiza din venituri proprii, unităţii i se va diminua bugetul datorită măsurilor de austeritate luate de guvern, rămânând în final 485.000 mii lei, iar venituri proprii realizate la 31 dec. 1997 în sumă de 3.068 mii lei. Execuţia pe anul 1997 s-a realizat în totalitate, conform prevederilor bugetare, pentru cheltuieli de personal 352.966,4 mii lei, cheltuieli materiale 82.019,2 mii lei şi cheltuieli de capital 50.000 mii lei. Activitatea financiar-contabilă urmăreşte decontarea sumelor din buget conform cheltuielilor aprobate, înregistrându-se în contabilitatea analitică cantitativ şi valoric, pe gestiuni şi unităţi, materiale, obiecte de inventar, mijloace fixe şi în contabilitatea sintetică numai valoric pentru întocmirea balanţelor de verificare lunare. Trimestrial, activitatea financiar-contabilă şi execuţia cheltuielilor pe articole bugetare se raportează în bilanţul contabil şi se trimite la ordonatorul de credite, respectiv Consiliul Judeţean Neamţ. Lunar se face punctajul cu fişele de magazie ale depozitului de materiale şi obiecte de inventar, iar anual, odată cu inventarierea anuală şi la celelalte unităţi, verificându-se dacă s-au operat toate transferurile de bunuri şi dacă nu există neconcordanţe între faptic şi scripticul din contabilitate, făcându-se, dacă este cazul, corecturile de rigoare. Activitatea de personal implică întocmirea statului de funcţii şi de personal anual pentru aprobări, cât şi modificarea lor ulterioară de câte ori survin indexări sau acordări de grade, trepte şi gradaţii profesionale, prin organizarea de concurs.

- întocmirea listelor de avans, a statelor de plată pentru chenzina a II-a, precum şi a recalculărilor de diferenţe de salariu cu prilejul indexărilor aprobate de guvern de câte ori a fost cazul respectiv: dif. ianuarie, febr. şi august 1997;

- calcularea obligaţiilor unităţii lunare cf. fondului de salarii lunar pentru CAS, fond şomaj, fond de sănătate, impozit;

- operarea în carnetele de muncă ale salariaţilor a indexărilor, majorărilor de salarii precum şi acordarea de noi grade şi trepte profesionale;

- întocmirea dosarelor de pensii pentru activitatea depusă şi limită de vârstă ale personalului care îndeplineşte condiţiile de pensionare.

Am răspuns de organizarea inventarierii anuale la cele trei unităţi conform prevederilor legale, ducându-se la o bună valorificare a acestor inventare. Am colaborat în bune condiţiuni atât cu conducătorul instituţiei şi şeful secţiei cât şi cu restul personalului în vederea desfăşurării unei bune activităţi în cadrul instituţiei,. Nu au fosts probleme deosebite în anul 1997. CONTABIL SEF,

M. Rusu”

www.cimec.ro

197

CAPITOLUL IV. BUGETUL, DOTĂRI

Bugetul a constituit, de la început, motorul dezvoltării instituţiei. Deşi era mic, în comparaţie cu necesarul unei unităţi nou - create, care - prin specificul ei nu putea să aibă sau să procure, chiar dacă ar fi fost bani, principalul patrimoniu specific - a constituit elementul de bază care permitea realizarea unei strategii. De felul cum era cheltuit, avea să constituie baza dezvoltării instituţiei, în special privind patrimoniul muzeistic. O trecere în revistă a sumelor care constituiau compoziţia acestui buget între anii 1957 şi 1978, când eram subvenţionaţi de Primăria oraşului Roman, explică, în bună măsură, dezvoltarea patrimoniului muzeistic, precum şi cel al dotărilor specifice unei asemenea unităţi. În primii ani, 1957 – 1960, nu am avut un buget propriu. Totul era dirijat de la Comitetul pentru Învăţământ şi Cultură al oraşului Roman. Acest lucru a făcut ca puţinele noastre dotări sau sume pentru cercetări arheologice să fie limitate. Ele se reduceau la procurarea câtorva vitrine, care au stat la baza deschiderii primei expoziţii, în anul 1959, în localul din str. Ştefan cel Mare nr. 265, şi efectuarea primelor săpături arheologice de la Gabăra – Porceşti, Cetatea Nouă a Romanului şi Văleni – Roman. Pentru săpăturile de la Gabăra – Porceşti am avut şi un ajutor financiar, destul de consistent, din partea Muzeului Regional Bacău.

Bugetul pe anii 1961 – 1978 arăta astfel:

1961 – 155.100 lei

www.cimec.ro

198

1962 – 142.950 lei 1963 – 137.000 lei

1964 – 196.100 lei 1965 – 143.400 lei 1966 – 158.100 lei 1967 – 200.200 lei 1968 – 200.000 lei 1969 – 220.000 lei 1970 – 223.000 lei 1971 – 247.000 lei 1972 – 170.000 lei 1973 – 188.000 lei 1974 – 198.000 lei 1975 – 195.000 lei 1976 – 383.000 lei

1977 – 320.000 lei 1978 – 336.ooo lei Trecut la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ

BUGETUL – 1992-1999

1992 – iunie-decembrie – 5.866.000 lei 1993 – 51.725.000 lei 1994 – 80.897.000 lei

1995 – 182.159.665 lei 1996 – 267.ooo.013 lei 1997 – 485.000.000 lei 1998 – 630.000.000 lei 1999 – 1.346.000.000 lei

1999-2007 – Trecut la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ.

După cum se poate observa, bugetul a rămas, cu unele diferenţe, aproape constant în primii 15

ani şi puţin mai mare în ultimii trei ani din perioada când eram administraţi de Primăria Roman. Ponderea era deţinută de salarii, care reprezentau circa o treime din buget, urmată de cheltuielile

www.cimec.ro

199

gospodăreşti, procurări de obiecte de inventar şi cercetări arheologice. Această sumă era întotdeauna legată de o formă contabilă foarte importantă atunci, respectiv fondul nescriptic.

Fără acest fond special nu se putea cheltui nici un ban pentru plata muncitorilor sau deplasările cercetătorilor. Din anul 1968 s-a introdus şi un plan de venituri, realizabil din taxa de intrare la muzeu. Până la această dată intrarea în expoziţiile muzeului era gratuită. Suma prevăzută a se realiza din aceste taxe de vizitare nu era prea mare. În primul an a fost de 2000 lei, ceea ce nu aducea un venit prea mare la bugetul instituţiei. Cu toate că alocaţiile bugetare erau destul de mici, reuşeam să

procurăm mobilier pentru birouri, bibliotecă sau expoziţii, precum şi realizarea unor săpături arheologice consistente, care aduceau anual mii de piese în patrimoniul instituţiei. Evoluţia acestui patrimoniu este edificatoare din acest punct de vedere. Tot în acest timp am realizat şi un

www.cimec.ro

200

fond de carte foarte consistent, care a stat la baza formării unei biblioteci destul de bogate, mai ales până în anul 1978. De asemenea, a fost posibil, din acelaşi buget, să realizăm două etape în ceea ce priveşte expoziţia de bază, cea din 1962, la care am avut un sprijin din partea Muzeului Regional Bacău, prin repartizarea vitrinelor metalice cu ajutorul cărora am deschis a doua expoziţie de bază, cea din localul din str. Cuza-Vodă, nr. 19, şi cea din 1970 – 1971, când reorganizarea expoziţiei de bază se făcea în întreg localul din str. Cuza-Vodă nr. 19, prin plecarea Secţiei de Artă, având de această dată sprijinul Muzeului de Istorie a Moldovei, care ne ceda, prin transfer, un mobilier deosebit de valoros.

Acesta a dăinuit până în anul 1995, când am deschis actuala expoziţie de bază din Palatul Nevruzzi, cu un mobilier nou.

Tot atunci, din bugetul propriu am construit o clădire pentru depozitul de obiecte de patrimoniu. Cele mai importante dotări de mobilier privind expoziţiile de bază sau depozite, precum şi cercetările arheologice pe diferite şantiere din zonă au fost realizate din bugetele date de Primăria Roman. Odată intrat în componenţa Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, în 1978, şi până în 1992, aproape nimic nu s-a mai putut realiza. Am rămas şi cu un personal redus, în comparaţie cu numărul mare de obiecte din inventarul muzeului. Abia către sfârşitul perioadei, prin 1990 – 1992 au mai apărut câţiva salariaţi şi câteva dotări făcute de conducerea de la Piatra-Neamţ, toate fiind legate de noul local – Palatul Nevruzzi, care trebuia să devină noul sediu al expoziţiei de bază. Acest lucru este legat şi de faptul că în anul 1985 apărea o nouă conducere la Complexul Muzeal Neamţ. Este şi perioada când se încheie cea mai neagră etapă din istoria Muzeului nostru. Din anul 1992, de la jumătatea lui, apărea şi primul buget administrat de instituţia noastră, prin decizia de a deveni unitate independentă, cu personalitate juridică şi subordonare bugetară din partea Consiliului Judeţean Neamţ. Tot acum apare în schema Muzeului şi postul de contabil, ocupat de o persoană cu reale calităţi profesionale, care a administrat cu deosebită pricepere şi pasiune întregul buget alocat. Evoluţia lui, în decursul celor aproape opt ani, demonstrează cu prisosinţă nu numai prosperitatea unei instituţii de cultură, ci şi marile realizări într-un context de reală libertate de conducere. Dar acest lucru nu a fost pe placul tuturor, mai ales al celor de la Piatra-Neamţ. Evoluţia bugetului în cei opt ani este nu numai consistentă ci şi revelatoare. După ce a fost preluată clădirea din str. Cuza-Vodă nr. 36 a început o luptă, aproape nesfârşită, pentru obţinerea de fonduri în vederea deschiderii expoziţiei de bază. Situaţia era din ce în ce mai presantă datorită efortului financiar de reparaţie a clădirii, realizată de întreprinderile de construcţii din Roman, fapt ce însemna o folosire cât mai urgentă, aşteptată şi de populaţia oraşului, care vedea acum o clădire frumoasă, renovată, dar nefolosită. În acest fel chiar din anul 1990, după

www.cimec.ro

201

evenimentele din 1989, a început un proces foarte activ de a solicita fondurile necesare. Cum eram în cadrul Complexului Muzeal Judeţean, aceste fonduri trebuiau să vină de la Piatra-Neamţ. Aşa a început o bogată corespondenţă pentru obţinerea de fonduri, atât pentru restaurarea celor trei plafoane cât şi pentru deschiderea expoziţiei de bază. Toate acestea erau cerute şi de apropiata sărbătoare a Romanului, care, în anul 1992, împlinea 600 de ani de la prima atestare documentară.

Semnate şi parafate cu acea umilitoare ştampilă dreptunghiulară, cererile noastre erau când onorate, când ignorate, ceea ce a făcut ca întreaga operaţie să fie mereu amânată. La data de 30 martie 1992 nici una din cele două obiective nu a fost realizată. Prezentăm câteva din intervenţiile noastre spre a demonstra cauzele acestor neîmpliniri. Prima din ele era adresată Ministerului Culturii:

Au urmat apoi alte două adrese către Prefectura Judeţului Neamţ. Lucrările, deşi înaintau, erau departe de a se termina. Niciodată fondurile alocate nu acopereau în întregime cererile noastre. În 1992, odată cu devenirea noastră ca unitate cu personalitate juridică, când administram singuri bugetul revenit Muzeului de Istorie din Roman, lucrurile aveau să se precipite şi să se cunoască un progres vizibil atât pentru deschiderea Muzeului, cât şi pentru terminarea lucrărilor de restaurare a celor trei plafoane, realizate acum cu sprijinul total al Comisiei

Monumentelor Istorice. O adresă către principalii conducători ai acestui compartiment din Ministerul Culturii avea să aducă şi terminarea acestor lucrări. Tot în acest an, 1993, obţineam aprobarea pentru realizarea încălzirii cu gaz metan a clădirii din str. Cuza-Vodă nr. 19, şi continuam cu cererea pentru suplimentarea fondurilor în vederea terminării lucrărilor la expoziţia de bază. În anul 1995 trimiteam ultimul referat către Consiliul Judeţean Neamţ, prin care solicitam sume necesare pentru organizarea unei sesiuni de comunicări cu caracter

naţional, legată de redeschiderea expoziţiei de bază, la care erau invitaţi peste 100 de cercetători din întreaga ţară. De asemenea, solicitam Inspectoratului pentru Cultură al Judeţului Neamţ o sumă de 7.461.000 lei pentru susţinerea unui important program cultural pe anul 1995.

www.cimec.ro

202

După aprilie 1999 am intrat, din nou, în cadrul Complexului Muzeal Neamţ, când totul a devenit monopol. Nu mai ştim niciodată ce revine Muzeului de Istorie din Roman, decât atunci când se hotărăşte să se facă ceva şi la noi. Nici o iniţiativă nu mai poate fi luată de noi în organizarea unor manifestări sau în cazul cercetărilor, deoarece aşteptăm să vedem ce va hotărî contabilitatea de la Piatra-Neamţ. Toate fondurile repartizate la Roman sunt alocate forţat, fie de lipsa căldurii, deteriorarea acoperişurilor, care la rândul lor provoacă distrugeri interioare, fie de ceea ce mai prisoseşte la Piatra-Neamţ. Este total nefiresc, în cel de al treilea mileniu, ca o unitate de cultură, de ani buni, să nu primească un minimum de carte de specialitate, un abonament la internet, un calculator performant, în condiţiile în care la Roman sunt 5(cinci) doctoranzi. Este regretabil că biblioteca instituţiei nu are nici tratatul de Istoria României. Calculatoarele vechi, înlocuite la Piatra-Neamţ, au revenit unităţilor din Roman. Aceasta este soarta unei instituţii aflate la 50 km de unitatea de bază. Mai mult, acum

şi-a pierdut şi entitatea prin faptul că la numele instituţiei administrative - Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, nu se mai adaugă şi Muzeul din Roman. Dovadă avem din Cronica Cercetărilor Arheologice de la Tulcea – 2007 şi, cel mai elocvent exemplu, organizarea sărbătoririi celor 50 de ani de activitate a Muzeului din Roman, care este realizată de Complex şi nu de unitatea noastră. Ar fi meritat Muzeul din Roman să apară ca organizator. Evident, sunt recunoscător conducerii nemţene că a cedat fondurile

alocate propriei Sesiuni de comunicări acestei manifestări. Dar aceste fonduri, măcar la zece ani, pot fi alocate unei instituţii muzeale din Complex. Muzeul din Roman trebuie să-şi menţină identitatea. Considerăm că un buget echilibrat, repartizat pe unitate, întocmit la fiecare început de an, care să fie cheltuit în funcţie de această repartizare, ar fi echitabilă şi necesară. Fiecare unitate şi-ar organiza activitatea în aşa fel, încât să nu mai poată isca nedreptăţi şi decalaje de care să profite doar unitatea de bază. Potenţialul ar putea fi valorificat mai bine în interesul tuturor, evidenţiindu-se cei mai harnici.

DOTĂRI

Îmbogăţirea permanentă a patrimoniului muzeistic, rezultat al intenselor săpături arheologice, trebuia însoţită şi de un program riguros de dotări tehnice şi

gospodăreşti, necesare pentru valorificarea lui ştiinţifică şi muzeistică şi păstrarea în condiţii optime, cât şi uşor de găsit şi manevrat. Aceasta presupunea, pe lângă organizarea unor depozite spaţioase, existenţa unui mobilier adecvat, a unor mijloace optime de înregistrare şi păstrare în spaţii uşor de folosit. Răspunderea pentru realizarea acestor condiţii o avea conducerea unităţii, cu posibilităţile financiare puse la dispoziţie de către Primăria oraşului Roman. Dacă în anul înfiinţării Muzeului – 1957 din punct de vedere financiar nu putea să aibă un buget propriu, începând cu 1958 instituţia avea să-şi procure diverse materiale pentru activitatea specifică. În acest fel, primele dotări materiale pentru susţinerea activităţii Muzeului au fost legate de procurarea unor vitrine, birouri pentru salariaţii muzeului şi diverse obiecte gospodăreşti, la care se adaugă, bineînţeles, fonduri pentru achiziţii şi cercetări. Primele obiecte gospodăreşti aveau să vină prin transfer de la o Şcoală Profesională de Construcţii care se desfiinţa în anul 1958.

www.cimec.ro

203

Tot acum făceam comanda pentru două birouri la întreprinderea „I.C. Frimu” din Roman. În anul 1959 au urmat câteva comenzi la aceeaşi întreprindere de mobilă pentru confecţionarea primelor opt vitrine, draperii, 56 de rafturi şi 500 de lădiţe de marmeladă, pentru depozite, 10 valize-expoziţie pentru expoziţiile volante, 2 vitrine pentru monede, draperii, preşuri etc. Acum se deschidea prima expoziţie de bază în localul din str. Ştefan cel Mare, nr. 265. Tot acum au fost procurate şi două

biciclete, care au fost folosite până în anul 1989.

În anii următori – 1960-1966, dotările au început să se înmulţească şi să devină din ce în ce mai valoroase, legate fiind de obţinerea unui nou

www.cimec.ro

204

local, mai spaţios, cu un depozit mai mare, care presupunea şi un mobilier adecvat. În acest fel în anul 1961 apăreau vitrinele metalice comandate la Fondul Plastic Bucureşti, de o calitate deosebită şi cu un design modern, care au constituit baza noii expoziţii permanente în localul din str. Cuza-Vodă, nr. 33 (19). Au mai fost procurate zeci de panouri şi hărţi, care însoţeau obiectele din expoziţia de bază, executate la Bucureşti, de artiştii plastici consacraţi, fiind vorba de una din cele mai moderne expoziţii din anii 1962 – 1967, la care o contribuţie substanţială a avut-o şi Muzeul Regional Bacău. S-au realizat două hărţi mari, luminate, trei cărţi de onoare, o butelie de aragaz (greu de procurat în acea perioadă) pentru lucrările de laborator, un cort pentru şantierele arheologice, la care se adaugă primele aparate de fotografiat atât de necesare şi de importante pentru instituţia noastră. Obiectele cele mai performante au fost procurate de Ministerul Culturii: două aparate foto Exakta şi un aparat de mărit Magnifax, cu ajutorul cărora am realizat cele mai importante lucrări specifice pentru expoziţiile de bază, itinerante, temporare sau pentru lucrările de pe şantiere. În anul 1966 se realiza un mobilier de depozit foarte frumos pentru acea perioadă, confecţionat de către o fabrică de mobilă de la Sagna, compusă din peste 20 de dulapuri, cu sertare şi uşi glisante. Tot acum se confecţiona un mobilier de depozit pentru spaţiul obţinut la subsolul Primăriei, compus din mai multe rafturi, lucrate de o fabrică de mobilă din Roman. Toate acestea au însemnat un mare succes pentru Muzeul din Roman. La acea dată puteam spune că deţineam cele mai bine dotate depozite din ţară, fiind mereu dat ca exemplu pentru celelalte muzee. Tot acum obţineam o maşină de scris,

prin transfer de la Primărie. Pentru noi, aceste mici succese însemnau foarte mult, în comparaţie cu muzeele regionale, care dispuneau de bugete mult, mult mai mari decât noi. De aici, poate şi performanţa instituţiei din Roman, care era mult mai cunoscută în ţară decât multe muzee regionale sau judeţene de mai târziu. În anul 1967 muzeul nostru tipărea două cărţi poştale color şi un pliant, care prezenta expoziţia de bază. Era una din realizările de seamă pentru popularizarea instituţiei şi a expoziţiei de bază. Acest lucru confirma, pentru perioada respectivă, prestigiul de care se bucura această unitate muzeală, precum şi valorosul patrimoniu realizat doar în câţiva ani (aproape un deceniu) prin cercetări de teren. Rezultatele de la Văleni, unde se descoperea cel mai mare cimitir al dacilor liberi din ţară şi Cetatea dacică de la Brad, una din cele mai valoroase aşezări dacice de pe Valea Siretului, constituiau baza acestui prestigiu, care au însoţit şi însoţesc şi astăzi Muzeul de Istorie din Roman.

www.cimec.ro

205

Necesitatea valorificării cât mai adecvate a patrimoniului nostru, atât cel arheologic, cât şi cel artistic a făcut ca în anul 1968 Secţia de artă plastică să obţină un nou local. În

acest fel se impunea extinderea expoziţiei de bază şi în spaţiul ocupat de Secţia de artă. Pentru aceasta era necesar să se obţină un nou mobilier, care să cuprindă întreaga expoziţie. Prilejul a fost oferit de Muzeul de Istorie a Moldovei, care, obţinând la rândul lui un spaţiu mult mai mare, trebuia să renunţe la un mobilier foarte bun şi frumos în favoarea altuia, care să cuprindă întreaga suprafaţă expoziţională nouă. În acest fel am obţinut un mobilier foarte frumos şi rezistent, cu care am realizat în anii următori o nouă expoziţie de bază. Cu acest prilej s-a executat o reparaţie capitală a clădirii Muzeului şi montarea noului mobilier, lucrare care a costat o sumă foarte mare pentru muzeul nostru, în acea perioadă. Tot acum se realiza şi o nouă construcţie, în imediata apropiere, compusă din două mari încăperi, ce constituia noul depozit de obiecte arheologice.

Au urmat alte dotări de mobilier pentru depozite, confecţionat la Fabrica de Mobilă din Roman, compus din mai multe dulapuri suprapuse, cele de jos cu sertare iar cele de sus cu rafturi, foarte elegante şi uşor de folosit, câteva dulapuri speciale pentru bibliotecă, care se folosesc şi astăzi,

www.cimec.ro

206

reuşind că cuprindă întreg volumul de carte ce ajungea, la data confecţionării lor, în 1974, la peste 5000 de cărţi. Tot în această perioadă numărul revistelor de specialitate la care instituţia era abonată, depăşea cifra de 50, faţă de nici una între anii 1978 – 1992 şi 2 – 3 în prezent. Sporirea cărţilor din bibliotecă în perioada care a urmat se datorează doar perioadei 1992 – 1999, când aveam propriul buget, şi prin cele câteva donaţii mai serioase, făcute de prof. Gh. A.M. Ciobanu şi prof. E. Scacun. În anul 1976, o nouă comandă, la Coop. Tehnica din Roman, îmbogăţea depozitele noastre cu un număr de 80 de rafturi, iar în 1977, laboratorul de restaurare se îmbogăţea cu un aparat de distilat apă şi mai multe aparate electrice necesare activităţii specifice. A urmat, aşa cum notam mai înainte, perioada 1978 – 1992. Printre altele notăm acum o adresă, din anul 1982, prin care conducerea Complexului Muzeal Judeţean Neamţ hotăra transformarea singurului post telefonic în post semi public.

La sfârşitul acestei perioade, începând din anii 1985 – 1986, odată cu schimbarea conducerii, situaţia noastră a început să devină mai bună, apariţia noului local – Casa Nevruzzi a început să pună probleme mai mari, în special pentru dotarea noii expoziţii cu mobilier nou, care a şi fost comandat încă din anii 1989 – 1990. Cele mai spectaculoase dotări s-au realizat în perioada 1992 – 1999, când am devenit unitate cu personalitate juridică, cu un buget propriu pe care îl administram direct. Acum s-au procurat cele mai importante bunuri necesare desfăşurării activităţii specifice, care au rămas şi în prezent, fără adausuri speciale, cu excepţia unui calculator şi a unui xerox vechi, provenite prin înlocuirea cu altele noi la Piatra-Neamţ. În acest fel, chiar de la începutul perioadei au fost procurate birouri cu 2 corpuri pentru toţi muzeografii şi personalul administrativ, fişete metalice, cuiere, draperii, mese pentru standuri, lambriuri cu etajere etc. Pentru expoziţia de bază au fost procurate perdele, covoare, materiale pentru echiparea vitrinelor printr-un contract cu Decorativa pentru organizarea expoziţiei de bază. Au fost dotate toate muzeele din Roman cu mobilier nou pentru activităţile culturale, procurându-se peste 300 de scaune pliante, mese, un calculator performant, mobilier pentru aparatura nouă, xerox, maşină de scris, maşini de calcul, aparat de fotografiat, două frigidere etc. Toate aceste dotări au rămas şi astăzi la baza activităţii noastre, fiind intens folosite. Prin relaţii personale, ca urmare a unor servicii către unele unităţi productive din oraş, am reuşit să donez Muzeului un număr de obiecte necesare instituţiei noastre.

www.cimec.ro

207

Cea mai importantă realizare, o împlinire a unui vis care a durat mai bine de 30 de ani, a fost obţinerea unei autoutilitare Dacia 1309, în anul 1995. O întreagă luptă avea să fie încununată de succes. După toate aprobările de la organele judeţene şi cele centrale, reuşeam să procurăm o autoutilitară care a servit câţiva ani buni interesele instituţiei, devenind subiect de dispută după desfiinţarea Muzeului ca instituţie cu personalitate juridică şi revenirea la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Perioada 1992 – 1999 a fost benefică pentru Muzeul de Istorie din Roman şi din punctul de vedere al personalului ştiinţific şi administrativ, prin aceea că acum s-a reuşit încadrarea cu un număr relativ suficient de cercetători şi colaboratori, în conformitate cu valoarea patrimoniului, dimensiunea preocupărilor ştiinţifice şi capacitatea culturală a valorificării expoziţiei de bază şi cele temporare organizate de Muzeu. Numai personalul Muzeului de Istorie reprezenta un număr de peste 27 de posturi ce cuprindea sectorul de cercetare şi cel administrativ. Acum au fost încadrate persoane specializate pe toate epocile istorice prezente în expoziţie; în 1994 a apărut şi primul post de cercetător ştiinţific gradul I din toate muzeele de istorie din Moldova. Era o încununare a performanţelor ştiinţifice ale unui Muzeu care a ştiut să ţină pasul cu mersul general al instituţiilor de profil din ţară, fiind prezent la majoritatea acţiunilor ştiinţifice organizate de acestea în decursul a cel puţin 35 de ani de existenţă.

După 1999, deşi am fost un apropiat sincer al colectivului de conducere de la Piatra-Neamţ, bucurându-mă, personal, de un regim de compasiune, dar şi de prietenie cu mulţi din cei care conduceau această instituţie, un „protejat” poate al dlui director Gh. Dumitroaia, pentru care am avut întotdeauna un cuvânt şi o atitudine de respect, neintrând niciodată în bucătăria Muzeului din Piatra-Neamţ, am încercat să menţin o oarecare independenţă administrativă faţă de Piatra-Neamţ, acceptată tacit şi de conducerea instituţiei - mamă, bineînţeles în limitele unei realităţi vizibile prin care o instituţie nu poate fi condusă de la distanţă, şi aici este vorba de 50 km. Toate cerinţele mele au fost în limitele unui bun simţ pe care, cred sincer, dl director le-a luat ca atare, până în momentul în care a fost vorba de acel punct sensibil – autoutilitara, râvnită neînţeles, cu atâta pasiune, în momentul când muzeul din Piatra-Neamţ avea deja o altă maşină. A fost cel mai mare şoc pe care l-am simţit, după care au urmat şi altele, printre ele unele dispoziţii date peste mine, direct unor salariaţi de la Roman, în condiţiile în care eram director adjunct şi răspundeam, exclusiv de muzeele din Roman. A urmat

www.cimec.ro

208

hotărârea bruscă de a ieşi la pensie, în condiţiile în care se ştia că toate posturile libere prin ieşirea la pensie se blocau. Am cerut doar câteva luni, până în luna mai, când se făceau noile încadrări. Şocul a fost atât de mare, încât pentru prima dată în viaţă m-am simţit profund jenat de propria mea intervenţie în folos personal. După acest moment nu am mai cerut nimic pentru mine. Toate intervenţiile mele ulterioare au vizat bunul mers al instituţiei noastre, care, după aproape 50 de ani, nu putea şi nu poate să-mi fie indiferentă. Voi continua să-mi spun părerea şi de acum încolo, indiferent de pe ce poziţie m-aş afla, dorind în continuare un mers ascendent acestei unităţi muzeale.

BIBLIOTECA – DOTĂRI

O instituţie de cultură nu poate fi concepută fără o bibliotecă. La un muzeu, unde există şi o echipă de cercetare, lipsa unui fond de documentare este de neconceput. În acest sens, primele noastre griji, concomitent cu înjghebarea unui patrimoniu, a fost acela de a se forma o bibliotecă de specialitate. Primele cărţi au fost din donaţii ale personalului, care îşi punea la dispoziţie cărţile personale. Am realizat o bibliotecă, e adevărat săracă, dar suficientă măcar pentru faza de cercetare de suprafaţă sau sondaje arheologice. Acest început a însemnat şi un efort financiar, care a fost marcat, chiar din primii doi ani, de confecţionarea a patru dulapuri–vitrine pentru cărţi, destul de frumoase şi solide, care au reuşit să reziste în timp. Trei

www.cimec.ro

209

din ele se află în funcţiune la Muzeul de Istorie şi unul la Muzeul de Artă. Mobilierul pentru bibliotecă s-a îmbogăţit pe măsură ce numărul de cărţi impunea acest lucru. În orice caz, cele mai bune şi frumoase vitrine-rafturi pentru cărţi au fost confecţionate înainte de a intra în Complexul Muzeal Judeţean Neamţ, care nu ne-a mai procurat nici un mobilier. În perioada 1992 – 1999 s-au mai cumpărat rafturi de bibliotecă, din metal. Date statistice privind numărul de volume din biblioteca Muzeului avem abia din anul 1970, când raportam 3700 de volume. În acest an au fost 120 de utilizatori, cărora le-au fost eliberate 700 de volume. Această evidenţă a fost ţinută până în anul 1978, când am intrat în Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. De bibliotecă răspundea conducătorul unităţii, cărţile fiind în rafturi deschise, în cele două birouri ale instituţiei. Pentru 1970 – 1978 poate fi urmărită evoluţia acestei biblioteci din tabelul anexat. Acelaşi lucru şi pentru perioada 1999 – 2007. EVOLUŢIA BIBLIOTECII MUZEULUI

Nr. crt. Anul Nr. de volume Nr. cititori Nr. volume

eliberate Obs.

1 1970 3700 120 700 2 1971 4000 130 850 3 1972 4124 140 900 4 1973 4312 188 1925 5 1974 4439 127 757 6 1975 4587 148 473 7 1976 4799 513 2476 8 1977 4968 169 613 9 1978 5064 24 672

Între 1978 şi 1991 nu mai avem situaţii statistice În 1991 au fost scoase din bibliotecă toate cărţile cu conţinut ideologic Între anii 1991-1998 au fost înregistrate cărţi de la nr. rămas după scoaterea

cărţilor ideologice până la nr. 4452 Între anii 2000-2001 au fost înregistrate două donaţii mai mari, de la nr. 4452 până la 5683, donaţia prof. Gh. A. M. Ciobanu şi de la nr. 5821 la 5967, donaţia prof. E. Scacun.

10 1999 5698 32 390 11 2000 5740 38 450 12 2001 5980 52 429 13 2002 6094 38 375 14 2003 6141 45 623 15 2004 6199 73 283 16 2005 6279 87 519 17 2006 7041 78 215 18 2007 7208 Până la data de 9-VII-2007

În anul 1991 au fost scoase din inventar şi distruse un număr de cărţi şi reviste cu conţinut ideologic depăşit. Aşa numărul volumelor a fost mai mic în continuare. Astfel, dacă în anul 1978 consemnam 5064 de volume, în următorii zece ani numărul cărţilor ajungea – de pildă în 1999, la doar 5698 de volume. În anii 2000 şi 2001 se înregistrau două mari donaţii făcute de prof. Gh. A.M. Ciobanu – 1235 volume şi prof. E. Scacun - 146 volume. În orice caz, la cele circa 5000 de volume

www.cimec.ro

210

procurate de instituţie au fost adăugate încă circa 2000 volume donate de diferiţi. Lista donatorilor o prezentăm în continuare.

DONATORI – CARTE

Nr. crt.

Numele şi prenumele donatorului

Nr. de cărţi donate Observaţii

1 Ursachi Vasile 67 2 Wexler Iancu 13 3 Gh. A. M. Ciobanu 1235

4 Elena Scacun 146 Din biblioteca prof. de ist. Corina Dornescu

5 Moisei Gheorghe 33 6 Ignatiu Neculai 71 7 Petre Ascher 158 8 Cojan Gheorghe 49 9 Măgureanu Constantin 26 10 N. Zotta Şeitanian 19 11 N. Gr. Steţcu 16 12 Manea Florin 112 13 Fam. V. Lozinschi 13 14 Constantin Bontaş 5 15 Andone Dumitru 3

16 Costea Puiu Colecţia Gazeta de Roman, anii 1991-1999

17 Preot Florin Ţuscanu 6 18 Andone Mihai 3 19 Cârlan Vasile 2 20 E. Gheorghian 3 21 Maria Calfaiani 3 22 Barancea Elisabeta 1 23 N. Corcodel 3 24 Lazăr Ortansa 2 25 Ciobanu Daniel 4 26 Aurel Năstase 2 27 George Hânceanu 2 28 Ciobanu A. 2 29 Butnariu Iulia 1

Total = 2000

Remarcăm o dotare foarte precară în perioadele când am făcut parte din Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Sub pretextul că există o bibliotecă la Piatra-Neamţ, nu s-a mai făcut nici un abonament la reviste de specialitate pentru biblioteca Muzeului din Roman. Cele câteva reviste care ne parvin sunt de popularizare (ex. Magazin Istoric, Dosarele Istoriei). Astăzi Muzeul de Istorie din Roman nu posedă nici măcar Tratatul de Istorie a României! Pe parcursul timpului, în special după 1992, biblioteca a fost în grija unor muzeografi sau custozi, printre ei muzeografii Domniţa Hordilă, Butnariu Iulia şi custozii Aiftincăi Mariana şi acum Baciu Rodica. Numărul volumelor a ajuns azi la peste 7200. Anual sunt în jur de 90 utilizatori.

www.cimec.ro

211

CAPITOLUL V. PERSONAL - VIZITATORI

Înfiinţarea Muzeului la 1 sept. 1957 însemna pentru directorul acestei unităţi o răspundere foarte mare, mai ales că instituţia nu avea nici un fel de patrimoniu. Un act de numire şi o clădire fără nici un fel de dotare însemnau doar voinţa ca într-un viitor nu prea îndepărtat să se realizeze un colectiv salariat şi o bunăvoinţă a celor care doreau deschiderea unei unităţi muzeale la Roman. Aceştia erau, deocamdată, profesorii de istorie din oraş sau din împrejurimi, care au militat pentru înfiinţarea Muzeului şi doreau dezvoltarea lui. Oarecum înspăimântat de situaţie, dar susţinut de conducătorul nostru de la regiunea Bacău, am început o campanie pentru cercetarea zonei de care răspundeam, fiindu-mi alături soţia mea, care terminase aceeaşi facultate şi urma să devină profesoară în Roman. Cum acest lucru era mai greu de realizat, s-a alăturat muncii de cercetare perieghetică a zonei, cu gândul şi promisiunea de a deveni muzeograf la noua unitate din Roman. Primele cercetări au dus la descoperirea unor aşezări în zona satului Săbăoani şi Gabăra – Moldoveni, devenind şi ea membră a colectivului şantierului arheologic de aici. La 6 decembrie 1957 dna. Ursachi Minodora era încadrată pe postul de muzeograf la Muzeul Raional Roman. Prof. Ion Teştiban

În acest fel, colectivul instituţiei era format din doi specialişti. În aprilie 1958 se alătura un al treilea membru al colectivului nostru, cu o jumătate de normă, profesorul pensionar Ionel Teştiban, un bun cunoscător al istoriei locale, apreciat de toată intelectualitatea romaşcană. Cu aceasta începea

www.cimec.ro

212

înjghebarea unui patrimoniu, cât de cât însemnat, care să constituie baza unei expoziţii, ca principal mijloc de educaţie în zona acestui oraş. Până în anul 1961 a continuat să rămână acest mic colectiv, care, printre altele, a adunat un frumos patrimoniu arheologic ce a stat la baza primei expoziţii de bază, deschisă în anul 1959, în clădirea din str. Ştefan cel Mare nr. 265. Acest material era rodul activităţii noastre întreprinse la şantierele arheologice pe care le-am deschis la Cetatea Nouă a Romanului, la Văleni, într-o aşezare a dacilor liberi şi una neolitică, precum şi în necropola din sec. II-III d.Hr. de la Gabăra-Moldoveni. Odată cu aceasta a început şi o campanie de cunoaştere a zonei etnografice a Romanului, un proces de constituire a unui patrimoniu etnografic, realizat prin achiziţii şi donaţii. Tot acum, familia Ursachi a participat la o campanie de salvare a unor lucrări cu caracter etnografic din zona Hidrocentralei de la Bicaz, de unde am adunat şi pentru Muzeul din Roman, un număr de obiecte cu caracter etnografic, pe care le-am inclus în inventarul Muzeului. Conştienţi că aceasta era doar începutul, gândurile noastre erau pentru constituirea unui patrimoniu mult mai bogat şi mai ales pentru o contribuţie însemnată la cunoaşterea istoriei vechi a acestei zone. Preocuparea mea viza nu doar o expoziţie de bază la Roman, ci cunoaşterea istoriei

acestor locuri, mai ales din punct de vedere arheologic, deoarece numai arheologia putea aduce noutăţi în acest domeniu, care era în mare măsură neexplorat, din lipsă de specialişti. A rămas şi astăzi principalul mijloc de cunoaştere a unor realităţi deoarece prea puţini istorici s-au dedicat arheologiei, iar lipsa unor arhive locale a stopat interesul potenţial al unor oameni de specialitate, mai ales profesori, care să se dedice acestui studiu. În acest fel am considerat că munca noastră căpăta valenţe mult mai mari decât organizarea unor expoziţii. Muzeul era principalul factor de cunoaştere a unor realităţi istorice greu de atins. De aici şi importanţa pe care o dădeam activităţii de cercetare, ca principal factor de intrarea şi menţinerea instituţiei noastre, în marele proces naţional de cunoaştere. De felul cum munceam noi depindea şi ocuparea unui loc important în rândul marilor muzee ale ţării. Acest ţel, considerăm noi, a fost realizat şi susţinut, chiar dacă instituţia noastră, din punct de vedere administrativ, a trebuit să fie mereu subminată, mai întâi ca unitate

raională, apoi închisă într-o formulă administrativă, până în 1992, care stopa orice iniţiativă, la fel cum se întâmplă şi astăzi. În 1961, din dorinţa de a cuprinde şi alte specialităţi, a fost încadrat un nou muzeograf, în persoana d-lui Valeriu Zanoschi, absolvent al Facultăţii de Şt. Naturii din Iaşi, care dorea să înfiinţeze o secţie de Şt. Naturii.

Transferarea, în 1962, a Muzeului de Şt. Naturale din Adjud, la Roman a însemnat şi dispariţia acestei secţii şi apariţia unei unităţi separate, respectiv Muzeul de Ştiinţe Naturale Roman. Tot acum, la instituţia noastră începea colecţionarea unor lucrări de artă plastică, pentru o nouă secţie. De această secţie a început să se ocupe Ursachi Minodora, care, deşi a continuat să mai lucreze în arheologie, până în anul 1967, a devenit întemeietoarea Secţiei de artă plastică, iar din anul 1970, separându-se într-un alt local, devenea unitate de sine stătătoare. Din 1962 Muzeul de Istorie mai primea trei salariaţi – un îngrijitor, un

www.cimec.ro

213

supraveghetor şi un muzeograf, cu o jumătate de normă. Această compoziţie de şase salariaţi a existat până în 1970, când, aşa cum notam mai înainte, se desprindea Muzeul de Artă. Un document din 1977 consemna 5 salariaţi la Muzeul de Istorie şi unul la Muzeul de Artă. Cum nu se putea ca la Muzeul de Artă să fie doar un singur salariat, din proprie iniţiativă am trimis un supraveghetor – de altfel singurul care exista în schema noastră, la Muzeul de Artă, rămânând la istorie doar îngrijitorul care făcea şi supraveghere. În acest fel, pe tot parcursul anilor, până în 1990, muzeul a continuat să existe cu un colectiv extrem de mic, respectiv 4 salariaţi – un îngrijitor, un director, un muzeograf şi un restaurator. Cum în 1990 notam existenţa unui patrimoniu de peste 100.000 piese, ne putem imagina în ce ritm s-a putut lucra şi câtă pasiune a existat pentru realizarea unui asemenea patrimoniu, care întrecea cu mult unele muzee judeţene. Participarea colectivului nostru la marile manifestări ştiinţifice zonale, naţionale şi chiar internaţionale a ridicat prestigiul acestei unităţi, care cu greu mai putea fi anihilată de dispoziţiile administrative venite de la unitatea de la Piatra-Neamţ. Aceste rezultate deosebite au fost legate, în primul rând, de calitatea celor care au lucrat la această instituţie. Fiecare muzeograf îşi avea o temă sau două de cercetare, pentru care îşi ocupa, cel puţin 25% din timp, la care se adăuga munca de evidenţă, activitatea expoziţională şi cea culturală. Pentru cunoaşterea aportului fiecărui muzeograf au fost urmărite realizările privind cercetarea, care se referă la lucrările definitive publicate, în manuscris, fişe de cercetare, rapoarte arheologice, la care se adaugă cercetările perieghetice, evidenţa patrimoniului, achiziţii de noi piese de muzeu, activităţi culturale la sediu, reorganizarea şi îmbogăţirea expoziţiei de bază, realizarea unor expoziţii temporare sau itinerante, participarea la activităţi culturale şi ştiinţifice la sediu sau în alte localităţi. Prezentarea lor în diferitele capitole ale prezentei lucrări ne scuteşte de a detalia aici.

Notele de serviciu, adunările de dări de seamă lunare, trimestriale sau anuale, constituiau prilejuri de a cunoaşte evoluţia unităţii noastre, iar seriozitatea cu care se discutau aceste lucruri, au dus întotdeauna la o îmbunătăţire a activităţii. Deşi de multe ori, păreau excesive prin nota lor de seriozitate şi chiar asprime nu au dus niciodată la conflicte sau pedepse. Seriozitatea muncii a fost mereu răsplătită de o bucurie a unor împliniri, indiferent dacă se referea la aprecierea muncii noastre exprimată de alţii sau dacă ele constituiau doar realităţi interne.

Hordilă D., Spătaru M., Neamţu A., Mantale M.

Chiar în condiţiile în care trebuia să suportăm nedreptăţi pe care le-am semnalat deja, în

perioada 1978 – 1985 nu am încetat să îmbogăţim patrimoniul Muzeului, să participăm activ la munca de cercetare, restaurare sau realizare a unor expoziţii de mare anvergură. Evoluţia patrimoniului, cercetările de teren, inclusiv şantierele arheologice, participările la sesiunile ştiinţifice naţionale, publicaţiile din revistele de specialitate, participările la cursurile de perfecţionare sau susţinerea unui doctorat în 1986 ne scutesc de o prezentare mai largă a acestor realizări.

www.cimec.ro

214

Abia după 1990 situaţia personalului instituţiei noastre avea să se îmbunătăţească. Era, poate, şi teama de răspundere faţă de unităţile din afara reşedinţei de judeţ. Astfel, în 1990 Muzeul de Istorie ajungea la un colectiv de zece salariaţi, apoi în 1992, când deveneam instituţie de sine stătătoare,

cu personalitate juridică, cu 15 salariaţi; 16 în 1993 – 1994; 23 în 1995 şi 28 în 1996 – 1999, la care se adăugau salariaţii de la Muzeul de Ştiinţe Naturale şi Muzeul de Artă.

Rusu M., Clăpuci R., Aiftincăi M. Acest lucru a durat până în 1999, când, probabil, s-au refăcut structurile tulburate de evenimentele din 1989 şi conducerea judeţului s-a gândit că nu trebuie să existe o unitate culturală din afara centrului de judeţ care să meargă bine, unitate care în cei şapte ani s-a afirmat pe plan naţional şi internaţional, prin realizări de excepţie – respectiv deschiderea unei expoziţii de bază moderne, obţinerea unui premiu pentru cel mai bun proiect expoziţional în urma căruia s-a realizat una din cele mai interesante expoziţii „Situl arheologic de la Brad”, participarea la premiul european EMYA, organizarea de sesiuni ştiinţifice cu caracter naţional cu teme legate de aşezările medievale sau ale dacilor din perioada clasică etc. Aşadar, în primăvara anului 1999 Consiliul Judeţean lua hotărârea desfiinţării Muzeului de Istorie din Roman ca unitate cu personalitate juridică şi trecerea lui, ca secţie, la Complexul Muzeal Judeţean Neamţ. Odată cu aceasta se revenea la 20 salariaţi în 1999; 19 în anul 2000; 20 în anii 2001 – 2003; 23 în 2004 şi 22 în 2005 – 2007. De aici oricine poate să-şi închipuie cum este să conduci o unitate de la 50 de km, la care trebuie să adăugăm şi unele abuzuri, pe care deja le-am semnalat la alte capitole. Sus: Mantale M., Paus El. Jos: Rusu M., Aiftincăi M., Carnaru D. Odată cu îmbunătăţirea structurii personalului, începând cu anul 1990, când au apărut încă patru muzeografi, un conservator şi 2 restauratori, la care se adăuga un colectiv administrativ şi de pază, situaţia patrimoniului devine din ce în ce mai fericită, în sensul prelucrării şi punerii în valoare nu numai ca

www.cimec.ro

215

număr, ci şi din punct de vedere al valorificării ştiinţifice şi expoziţionale. Numărul pieselor începe să se mărească atât prin prelucrarea lor ştiinţifică, dar şi prin procesul de restaurare şi inventariere. Acum cercetătorul prelucrează materialul provenit de pe şantier, trece la restaurare, după care se selectează materialul concludent din punct de vedere ştiinţific, care intră în inventar, iar restul se reîntoarce în aşezarea de unde a fost descoperit şi se depozitează într-un anumit loc, pentru a nu se arunca la întâmplare, în alte locuri, unde ar crea fictiv noi aşezări. Numai aşa se explică înmulţirea pieselor în inventarul instituţiei, care a ajuns, în anul 2007 la peste 250.000. Numărul lor putea fi şi mai mare, dacă în ultimii patru ani s-ar fi înregistrat piesele deja prelucrate. Fac excepţie cele câteva sute, care au fost restaurate. Sus: Nicolae N., Ursachi V., Aiftincăi M.

Jos: Radu D., Spătaru M., Băcăoanu L., Mircea O., Staicu Cl., Carnariu D.

Numărul mare de piese din inventarul Muzeului poate fi cuantificat şi prin faptul că suntem în al doilea an de când a început preluarea inventarului de către un nou conservator şi încă mai este mult până se va termina acest proces. Acesta a fost şi motivul pentru care câteva mii de piese aşteaptă inventarierea. Este şi rodul muncii pe care o desfăşor în anii de după ce am fost scos la pensie, prin prelucrarea materialului de la şantierele arheologice mai bogate, cum sunt cele de la Săbăoani, Văleni sau Brad. Aici şi restauratorii au dat dovadă de un mare efort pentru valorificarea unor întregi campanii de săpături. Primul salariat al Muzeului a fost directorul. La 1 septembrie 1957 mă trezeam director al unei instituţii care nu avea decât 8 piese. Nu eram singurul în această situaţie. Directorul Muzeului Regional Bacău, distinsul om de cultură Iulian Antonescu, care era şi şeful nostru ierarhic, nu avea, după cele câteva luni de când era încadrat mai mult. Singura noastră sarcină era de a ne forma un colectiv şi un patrimoniu. De aici au rezultat şi sarcinile pe care le aveam chiar de la începutul carierei. Ca director şi mai ales ca cercetător, nu aveam altă cale decât aceea de a purcede la procurarea de obiecte de muzeu. Acest lucru nu se putea realiza decât prin săpături arheologice, care era singura cale de a forma un patrimoniu, la început capabil să formeze o expoziţie, apoi un volum suficient de mare pentru cercetare. În aceste condiţii nu directorul era cel care trebuia să realizeze aceste deziderate, ci muzeograful, care însemna înainte de toate muncă de teren pentru descoperirea de noi aşezări şi cercetarea lor sistematică. Întotdeauna am văzut în munca unui director de muzeu pe cea de muzeograf, care înseamnă, înainte de toate, cunoaşterea istoriei localităţii şi a zonei adiacente, axarea întregii activităţi pe cercetarea locală pentru a contribui la cunoaşterea cât mai amănunţită a ei. Am folosit toate mijloacele pentru a intra în relaţii bune cu conducerea localităţii, cu cei care puteau să sprijine efectiv o instituţie de genul unui muzeu cu un buget relativ mic, să folosesc bunăvoinţa şi interesul unor persoane dornice să sprijine munca noastră, în special profesorii de istorie şi alte persoane din conducerea locală. Ca director a însemnat, de la început şi până în 1992, gestiunea tuturor bunurilor instituţiei inclusiv a patrimoniului muzeistic şi prin activităţi la dispoziţia tuturor controalelor financiare, responsabilitatea activităţii pe linie de PSI, pentru care am luat şi o amendă, deoarece într-un depozit nu am avut globuri la becuri şi nici procese-verbale de instruire, răspundeam de întreaga activitate în faţa organelor de conducere, făceam aprovizionarea etc. Toate la un loc reprezentau activitatea unui director, care, pe parcursul celor 35 de ani, până în 1992, când a apărut personalul administrativ – contabilul, gestionar, secretar, conservator era realizat de un singur om. De altfel, în tot acest timp nu a existat decât un director, salarizat ca atare doar o parte din această perioadă, un muzeograf, un restaurator – încadrat abia în 1972 şi un îngrijitor. Pe tot parcursul istoriei sale, până la

www.cimec.ro

216

scoaterea la pensie, am fost şi un bun fotograf, realizând zeci de mii de clişee şi fotografii pentru expoziţii, pe şantiere sau pentru fişele de evidenţă. Actuala expoziţie de bază poartă aproape în totalitate amprenta de fotograf reprezentat de conducătorul acestei unităţi. Pe baza acestei activităţi, desfăşurate în special în afara orelor de serviciu, s-au realizat aproape toate transporturile de materiale de la şantierele arheologice sau pentru expoziţiile temporare şi itinerante. Au fost de notorietate ilustrările comunicărilor ştiinţifice susţinute în ţară sau în localitate cu diapozitivele realizate în laboratorul Muzeului de către conducătorul ei. În Roman am realizat prima fotografie în culori, împreună cu regretatul profesor Gh. Rugină. Toate expoziţiile temporare şi itinerante erau realizate de către fotograful reprezentat de conducătorul unităţii. Toată această activitate era destinată bunului mers al instituţiei. În cei 47 de ani şi 4 luni, cât am fost conducătorul acestei instituţii, am lucrat ca director de muzeu, plătit ca atare 16 ani şi 6 luni, o lună am fost muzeograf, 18 ani muzeograf principal şi conducător de instituţie, dar fără salarizare de conducere, 8 ani ca director de instituţie cu personalitate juridică şi 4 ani ca director adjunct al Complexului Muzeal Judeţean Neamţ. Din 1995 am devenit primul cercetător ştiinţific gradul I din muzeele din Moldova. A fost încununarea activităţii mele ştiinţifice depuse timp de peste 50 de ani, cu rezultate deosebite pentru Muzeul de Istorie din Roman, a cărei zestre patrimonială este legată de activitatea conducătorului ei, în proporţie de peste 95%. Deşi lipsit de modestie, am etalat aceste performanţe, nu pentru a scoate în evidenţă cât de importantă a fost munca mea în această instituţie, ci mai ales pentru a constitui un imbold şi un sfat pentru cei care vin într-o instituţie de categoria aceasta, care să înţeleagă faptul că doar munca poate învinge nedreptăţile de tot felul, care vin peste aceste unităţi. Trebuie să repet, cu bani oricine poate realiza multe, inclusiv expoziţii de mare anvergură, publicaţii sau alte activităţi care să le ridice standardele, cu munca doar cei care pot menţine un rol ştiinţific în lumea noastră, a muzeelor. Toate aceste realizări nu erau posibile fără a respecta, înainte de toate, regulile de funcţionare ale instituţiei, programul ei – în cei 47 de ani nu am întârziat niciodată la serviciu, altfel nu puteam să cer celorlalţi să vină la timp, nu am avut nici o zi de concediu medical şi nu am făcut decât două concedii de odihnă. Multe din zilele de odihnă sau chiar nopţi le-am petrecut în depozitele Muzeului sau în laboratorul foto. Al doilea salariat al muzeului, încadrat la data de 6 dec. 1957, a fost Minodora Ursachi, pe postul de muzeograf. Având aceleaşi priorităţi, a participat încă din luna septembrie la cercetările arheologice de la Gabăra – Moldoveni, făcând parte din colectivul de cercetare. În campaniile următoare – 1958 şi o parte din 1959 - a lucrat pe acest şantier, dând chiar numele unui adăpost pe care l-am realizat pe Dealul Gabăra, săpat în pământ şi cu un schelet şi acoperiş din scânduri, care a fost botezat, în cinstea singurului reprezentant al sexului frumos – VILA DORINA. Fantezia şefului nostru de şantier, care nu era altul decât ilustrul Iulian Antonescu, a creat o lume mirifică într-un colţ de ţară unde abia ne puteam potoli foamea. Fiecare zonă mai frumoasă era botezată cu numele cele mai exotice – Capul Bunei Speranţe; Ţara de Foc etc. Brudiu M., Ursachi M. Activitatea de arheolog avea să fie practicată de muzeograful Ursachi M. până în 1967, participând şi la şantierele de la Văleni, unde se ocupa de epoca bronzului şi prima epocă a fierului, Brad şi Săbăoani. Concomitent, începea să adune materiale etnografice şi mai ales lucrări de artă pentru noua secţie care îşi începea activitatea din 1962, despărţindu-se de Secţia istorie, în 1970, când obţinea un nou local, pe str. M. Eminescu, nr. 3. Este de remarcat activitatea de cercetare şi publicare a unui frumos şi important depozit de bronzuri descoperit la Ruginoasa, a unui tezaur de monede imperiale romane descoperit la Simioneşti, în colaborare cu cercetătoarea M. Chiţescu şi

www.cimec.ro

217

publicarea unui material important referitor la un cimitir din perioada de sfârşit a epocii bronzului descoperit la Săbăoani. La 1 aprilie 1958 se încadra, cu o jumătate de normă, unul din cei mai cunoscuţi profesori de istorie din Roman – Ionel Teştiban. Ieşit la pensie cu un an înainte, continua să se ocupe de istoria oraşului Roman, fiind unul din cei mai buni cunoscători şi cercetători. A continuat activitatea, mai ales în cadrul expoziţiei de bază, pe care o prezenta cu pricepere şi entuziasm miilor de cetăţeni şi elevi ai Romanului. Remarcăm şi o activitate publicistică, mai ales în presa locală, unde erau prezentate acţiunile Muzeului, dar şi crâmpeie din istoria locală. A fost un bun sfătuitor şi un ghid excelent al oraşului, care mi-a folosit din plin în toată activitatea mea de cercetător al istoriei acestei localităţi. A continuat să lucreze la instituţia noastră până în luna noiembrie 1964. Între anii 1961 – 1963, a lucrat ca muzeograf, profesoara de istorie Grünberg Rica, care, fiind înscrisă pentru plecarea în Israel, nu mai putea profesa în învăţământ. A lucrat timp de doi ani ca îndrumător în expoziţie. Pe postul rămas vacant prin plecarea dnei Grünberg Rica, s-a încadrat distinsul arheolog Mihalache Brudiu. Timp de doi ani a lucrat ca muzeograf, participând la şantierele arheologice de la Văleni şi Brad. Un arheolog desăvârşit, cu multe calităţi, a dorit să contribuie la îmbogăţirea patrimoniului Muzeului în special cu materiale din epoca paleolitică, specialitatea domniei sale. A iniţiat şi condus un şantier la Valea Ursului, de unde a adus un frumos şi bogat material din paleoliticul superior. Trebuie să remarcăm, printre altele, şi faptul că dl Brudiu M. a fost şi un mare artist, sculptor, care a lăsat în zonă câteva lucrări deosebit de frumoase şi interesante, printre care bustul lui G. Călinescu, M. Eminescu, Bunicul şi cei doi nepoţi, Bucuria recoltei etc. A contribuit din plin la întocmirea listelor şi inventarelor monumentelor istorice şi de arhitectură din regiunea Bacău, făcând parte din comisiile raionale Tg. Ocna, Roman şi Tg. Neamţ. În cadrul muzeului a restaurat un mare număr de piese arheologice. Plecarea în 1965 la Muzeul Regional Galaţi a însemnat pentru noi o mare pierdere. La Galaţi a făcut multiple cercetări arheologice şi a devenit profesor universitar. În 1964 venea pe postul de muzeograf o altă profesoară de istorie, dna Suciu (Scorţeanu) Elena, care timp de 6 ani s-a ocupat de partea modernă a istoriei. În tot acest timp a lucrat pentru prezentarea expoziţiei de bază a muzeului, activitate de cercetare a istoriei moderne a zonei Romanului şi mai ales organizarea de vizite la muzeu, unde realiza adevărate lecţii cu elevii din Roman. Atrasă din ce în ce mai mult de activitatea didactică, a părăsit muzeul pentru o activitate în învăţământ. În luna august a anului 1965 vine ca muzeograf prof. Hordilă Domniţa. Prin interesul faţă de istoria medie a zonei şi participarea la cercetările arheologice de la Cetatea de pământ a Romanului, această parte a istoriei avea să fie componenta de bază a activităţii în noua instituţie. Mai întâi a făcut parte, în anii 1965 – 1967, din colectivul de cercetări arheologice de la Cetatea Nouă a Romanului, condus de arheologul Lucian Chiţescu, apoi a început investigaţiile proprii în anumite zone ale oraşului Roman. Mai întâi deschide un şantier arheologic lângă Biserica Precista Mică, apoi a urmărit toate săpăturile efectuate în oraşul Roman pentru construcţii, a valorificat acest important material prin publicaţii. Cercetările au fost apoi extinse în zonele rurale ale Romanului, deschizând şantiere arheologice la Buda-Bozieni, Cordun, Feleşti – Trifeşti, Bozienii de Jos, Traian – Săbăoani, Răchiteni, Gherăieşti şi mai ales în marea necropolă şi aşezare de la Săbăoani. Este de remarcat cercetarea celei mai mari necropole medievale din ţară, cea de la Săbăoani, care cuprinde aproape 1500 de morminte, a unei biserici de piatră din sec. XIV şi a unui atelier meşteşugăresc rural descoperit la Traian – Săbăoani. Un merit deosebit l-a avut în perseverenţa cu care a luptat pentru restaurarea şi punerea în valoare muzeistică a două cuptoare pentru ars varul, descoperite în aşezarea medievală de la Săbăoani. Din punct de vedere muzeografic remarcăm activitatea depusă la deschiderea expoziţiei de bază, în special epoca feudală şi modernă, organizarea unor expoziţii temporare de mare anvergură, privitoare la ceramica ştampilată medievală, expoziţiile de etnografie sau expoziţia „Amintiri din Roman” care s-au bucurat de un succes remarcabil. Totodată amintim cele câteva sesiuni naţionale

www.cimec.ro

218

organizate la muzeul nostru, legate de epoca medievală. În calitate de şef de secţie, în perioada cât muzeul nostru avea personalitate juridică, a avut numeroase realizări ştiinţifice şi muzeografice. Pentru perioada 1965 – 1992 s-a remarcat prin activitatea de evidenţă a patrimoniului, organizarea de activităţi culturale şi expoziţionale. A lucrat în cadrul instituţiei noastre mai bine de 34 de ani. Timp de un an – 1992 – a lucrat ca muzeograf, profesoara de istorie Mătăsaru Daniela, care a plecat în învăţământ la Piatra-Neamţ. În acest timp nici nu a reuşit să se adapteze muncii de muzeu. A plecat fără să se mai întoarcă vreodată la instituţia noastră. O altă profesoară, d-ra Iordăchescu Lăcrămioara, părăsea învăţământul pentru a veni la Muzeul de Istorie din Roman. A lucrat la noi aproape doi ani, timp în care a dovedit importante calităţi de cercetător. Iaşul a ademenit-o şi a intrat din nou în învăţământ. Recomandarea pe care i-am dat-o la plecare şi pe care o reproducem în continuare, este edificatoare în acest sens. „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN R e c o m a n d a r e privind profilul profesional şi moral al domnişoarei IORDĂCHESCU MARICICA - LACRAMIOARA, posesoare a buletinului de identitate seria A.B., nr. 074704, eliberat de Poliţia Fălticeni la data de 20 iunie 1986. Studii – Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Istorie şi Filozofie, secţia istorie; Profesia – profesor Funcţia deţinută în unitate – muzeograf Deşi încadrată doar un an şi nouă luni în instituţia noastră, d-ra profesoară Iordăchescu Lăcrămioara a reuşit să ne convingă de buna pregătire profesională, care i-a dat posibilitatea, chiar de la început, să se achite în mod corect de sarcinile ce-i reveneau, într-o meserie cu care lua contact după o perioadă, destul de prolifică, în învăţământ. De altfel, chiar înainte de încadrare la Muzeu, din ceea ce am aflat de la profesorii de istorie din zona Romanului, aveam certitudinea că venirea la instituţia noastră însemna un câştig, în primul rând din punct de vedere profesional. Acest lucru s-a confirmat pe tot parcursul activităţii sale la Muzeul de Istorie din Roman. În contextul unor rezultate foarte bune pe planul îndeplinirii sarcinilor profesionale, disciplina şi disponibilitatea la sarcinile de serviciu au constituit permanenţe demne de remarcat în activitatea sa, îmbinând în mod armonios studiul privitor la definitivarea secţiei de istorie modernă a Muzeului, inexistentă până la venirea domniei sale în instituţie, cu studiul profund legat de marea pasiune – N. Iorga şi istoria universală. De aici a pornit şi ambiţia firească de a se înscrie la doctorat, dovedind că aşteptările profesorilor de la Univ. din Iaşi, în posibilităţile intelectuale ale fostei studente – eminente de altfel, au dat primele semne în rezultatele deosebite obţinute la cele două examene. În relaţiile cu publicul, cu colegii de muncă şi conducerea unităţii, d-ra Iordăchescu Lăcrămioara a dat, în permanenţă, dovadă de calm, înţelegere, ajutor şi o mare disponibilitate la crearea unui climat propice, mai ales, cercetării şi muncii noastre specifice. Tot astfel trebuie menţionat tactul de care dă dovadă în relaţiile cu vizitatorii sau alte persoane ce vin la muzeu fie pentru informaţii legate de istoria locală, fie pentru donaţii sau achiziţii. În contextul unor activităţi legate de munca de cercetare, ne referim, în special la unele lucrări de specialitate pregătite pentru tipar, ca de pildă participarea la realizarea monografiei Romanului, sau unele comunicări susţinute la diverse sesiuni ştiinţifice din ţară d-ra Iordăchescu Lăcrămioara a dat dovadă de o mare capacitate de analiză şi, mai ales, sinteză, ce-i asigură o binemeritată apreciere. Preocupările deosebite, legate, aşa cum spuneam, de istoria modernă a României în contextul istoriei universale, în care un rol deosebit îl au două mari personalităţi – Napoleon şi N. Iorga – constituie o chezăşie sigură a unor realizări de mare răsunet în istoriografia noastră, mai ales că d-ra Iordănescu Lăcrămioara dispune de o mare capacitate de organizare a muncii şi o voinţă deosebită, însoţită de o mare putere de concentrare. Competenţa profesională, disciplina muncii, capacitatea de organizare şi spiritul creator de care a dat dovadă în toată perioada în care a lucrat la instituţia noastră pot fi notate cu un binemeritat foarte bine.

www.cimec.ro

219

Din punct de vedere al profilului moral al d-rei Iordăchescu Lăcrămioara trebuie să remarcăm înaltul grad al conştiinţei profesionale, al simţului datoriei, al corectitudinii în relaţiile cu colegii şi publicul vizitator. În acest context remarcăm promptitudinea cu care şi-a onorat contribuţia la realizarea monografiei Romanului, reuşind, într-un timp record să realizeze o lucrare deosebit de importantă – Istoria învăţământului în Roman – care a fost deosebit de apreciată de colectivul de redactare a lucrării. Constatând o mare disponibilitate în realizarea sarcinilor, o competenţă profesională demnă de remarcat, o corectitudine şi perseverenţă în munca de cercetare ce depăşeşte nivelul unor asemenea activităţi ce le poate oferi învăţământul preuniversitar, capacitatea de analiză şi sinteză, precum şi preocupările deosebite în domeniul istoriei, de care dă dovadă d-ra Iordăchescu Lăcrămioara, constituie suficiente temeiuri în a considera că o aşteaptă un mare viitor.

În contextul acestor constatări, deşi pentru instituţia noastră intenţiile d-rei Iordăchescu Lăcrămioara de a pleca la o altă unitate constituie o mare pierdere, trebuie să fim conştienţi că plecarea într-un centru universitar este o garanţie a faptului că toate aceste calităţi se vor materializa în lucrări de sinteză de o mare căutare, contribuind la ridicarea calitativă a istoriografiei noastre.

Toate rezultatele de până acum obţinute de către d-ra Iordăchescu Lăcrămioara în cadrul unităţii noastre ne îndreptăţesc să acordăm, pentru toată activitatea de până acum, calificativul foarte bine. DIRECTOR, Dr. V. Ursachi” O generaţie tânără care a venit după anul 1995 – anul deschiderii expoziţiei de bază, deşi au trecut mai bine de zece ani, încă nu şi-a spus cuvântul. Activitatea ştiinţifică şi culturală care au desfăşurat-o rămâne să fie analizată de fiecare în parte.

O comparaţie cu ce s-a realizat până la venirea lor nu este de neglijat, mai ales că activitatea la muzeu este uşor de cuantificat. Numărul de piese

www.cimec.ro

220

aduse prin cercetările proprii, prelucrarea lor, publicaţiile ştiinţifice sau organizarea de manifestări expoziţionale de amploare, participarea la viaţa ştiinţifică naţională constituie probe edificatoare ale propriei activităţi. Menţinerea în rândul muzeelor cu activitate bogată este o datorie faţă de instituţie şi faţă de munca înaintaşilor. Izolarea şi mulţumirea că nimeni nu întreabă de performanţe ştiinţifice şi muzeografice vor duce implacabil la uitare şi ieşirea din rândul instituţiilor de valoare.

Nimeni nu va veni să ridice ştacheta activităţii instituţiei. Totul moare devenind o instituţie de cultură fără identitate şi valoare. Semne de revigorare sunt – mari speranţe îmi pun pe muzeografii G. Hînceanu şi A. Ciobanu; să dea Dumnezeu să fie şi alţii. O regretabilă pierdere a constituit-o şi plecarea d-rei Munteanu Elena - Roxana care a găsit, cum era şi normal, un loc mai bun la Piatra-Neamţ.

O activitate meritorie au avut-o şi restauratoarele, în special dna Spătariu Mariţa, care a lucrat mai bine de 32 de ani, precum şi celelalte din generaţia tânără, care au dat dovadă de pasiune şi pricepere. Activitatea lor a fost prezentată la alt capitol. La realizările mai recente, respectiv în ultimii 20 de ani, au contribuit atât sectorul administrativ-contabil cât şi echipa de muncitori. Prezentarea celor câteva dări de seamă din anii 1992 – 1999 sunt edificatoare în acest sens. Plecarea unor salariaţi în alte unităţi mi-au oferit posibilitatea să le prezint recomandări din care să reiasă aportul lor la activitatea Muzeului şi capacitatea de care au dat dovadă în munca depusă.

Printre aceste recomandări, pe care le prezentăm în continuare, apar şi unii salariaţi care nu au mai plecat de la unitatea noastră, printre ei dl. Spătariu Dan Gianni şi dna Aiftincăi Maria. Dna Rusu Maria, fostă şefă contabilă, a părăsit instituţia. „R E C O M A N D A R E dată în anul 1999

În decursul celor 6 ani de când dl Spătariu Dan Gianni lucrează la Muzeul de Istorie din Roman, instituţia noastră a beneficiat de aportul muncii sale într-un domeniu în care, deşi nu este specializat, talentul şi marea disponibilitate de care a dat dovadă, a făcut să realizeze numeroase lucrări de mare performanţă, în special în domeniul desenului tehnic-arheologic, cât şi în cel artistic – ca grafician. Deşi este inginer mecanic, la instituţia noastră a lucrat pe postul de muzeograf-

www.cimec.ro

221

desenator, realizând un mare număr de desene şi grafice, dovedind marea lui capacitate de adaptare, mult profesionalism, corectitudine şi ingeniozitate. A avut şi are un comportament ireproşabil faţă de colectivul din care face parte, sărind în ajutorul colegilor atunci când este nevoie, prietenos şi sincer faţă de cei din jur – toate la un loc îl recomandă ca un om de aleasă ţinută morală şi intelectuală, oricând primit şi încorporat în colectivul oricărei unităţi economice sau culturale. Harnic şi cu multă putere de muncă, ajută şi îndeamnă membrii colectivului din care face parte la realizarea sarcinilor instituţiei, iar profesionalismul cu care îşi realizează obiectivele muncii sale constituie o siguranţă a mersului înainte a oricărui colectiv. Toate aceste calităţi ale dlui Spătariu Dan Gianni îmi dau prilejul să-l recomand cu căldură tuturor unităţilor economice sau de alt profil, care îi pot oferi condiţii mai bune, în special în domeniul salarizării, fiind conştient că nevoile unei familii sunt mult mai mari faţă de ceea ce o instituţie de cultură îi poate oferi. Este, de altfel, singurul motiv pentru care fac o recomandare la plecarea unui salariat din unitate. DIRECTOR ADJUNCT, Dr. V. Ursachi” „COMPLEXUL MUZEAL JUDEŢEAN NEAMŢ MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Str. Cuza-Vodă Nr. 19 R E C O M A N D A R E dată în anul 1999 În decursul celor 7 ani şi 4 luni, de când dna Aiftincăi Maria lucrează la Muzeul de Istorie Roman, instituţia noastră a beneficiat de aportul muncii sale în domeniile casieriei şi secretariat-dactilografiei. Marea disponibilitate de care a dat dovadă a făcut să realizeze numeroase lucrări de mare complexitate dovedind mare capacitate de adaptare, mult profesionalism şi corectitudine. A avut şi are un comportament ireproşabil faţă de colectivul din care face parte. Este o persoană de o aleasă ţinută morală şi intelectuală, oricând primită şi încorporată în colectivul oricărei unităţi sau instituţii. Harnică şi cu multă putere de muncă, ajută şi îndeamnă membrii colectivului din care face parte la realizarea sarcinilor instituţiei, iar profesionalismul cu care îşi realizează obiectivele muncii sale constituie o siguranţă a mersului înainte al oricărei unităţi. Toate aceste calităţi ale dnei Aiftincăi Maria îmi dau prilejul s-o recomand cu căldură tuturor unităţilor sau instituţiilor, având în vedere că la unitatea noastră postul de casier s-a desfiinţat în urma includerii Muzeului de Istorie Roman în componenţa Complexului Muzeal Judeţean Neamţ şi fiind conştient că nevoile unei familii sunt mult mai mari faţă de ceea ce o instituţie de cultură îi poate oferi în domeniul salarizării. DIRECTOR ADJUNCT, Dr. V. Ursachi” „COMPLEXUL MUZEAL JUDEŢEAN NEAMŢ MUZEUL DE ISTORIE ROMAN Str. Cuza-Vodă, nr. 19 R E C CO M A N D A R E

www.cimec.ro

222

Timp de 7 ani, din 1992 până în luna aprilie 1999, d-na Rusu Maria a răspuns, în cadrul Muzeului de Istorie din Roman de activitatea economico-administrativă, în calitate de contabil-şef, iar în ultimele şase luni, odată cu desfiinţarea instituţiei noastre ca unitate de sine stătătoare, devenind secţie a Complexului Muzeal Judeţean Neamţ, a fost transferată la Piatra-Neamţ în calitate de contabil. Datorită priceperii, pasiunii şi abnegaţiei cu care a condus acest sector, unitatea noastră a fost printre cele mai prestigioase instituţii muzeistice din ţară, cu performanţe zonale, naţionale şi chiar internaţionale. Competenţa şi profesionalismul de care a dat dovadă pe tot parcursul anilor cât a fost contabil şef şi în ultimele şase luni la Piatra-Neamţ, au adus însemnate beneficii şi mari realizări atât din punct de vedere al îmbogăţirii patrimoniului, cât, mai ales, în crearea unor condiţii mult mai bune pentru salariaţii noştri. Meritul dnei Rusu Maria este cu atât mai mare, cu cât dorinţa de a se realiza multe lucruri în instituţie a fost talonată de găsirea unor soluţii optime pentru orientarea, cu precădere a fondurilor, către cele mai importante sectoare ale muzeului. Menţionăm, de asemenea, marea capacitate de muncă în cadrul realizării tuturor sarcinilor legate de cheltuirea bugetului, a drepturilor salariale, care presupun, în condiţiile actuale, eforturile deosebite şi o muncă intensă, datorate, mai ales, deselor schimbări privind indexările, preţurile etc. Introducerea pe calculator a serviciilor contabile a fost, de asemenea, o realizare a dnei Rusu M. Răspunzând de întreg sectorul administrativ, trebuie să menţionăm abilitatea cu care atrage colectivul la muncă, pentru păstrarea integrităţii patrimoniului, evidenţa lui şi crearea unor condiţii optime de muncă. Profesionalismul cu care şi-a realizat obiectivele muncii, puterea de muncă şi comportamentul ireproşabil faţă de cei din jur, aleasa ţinută morală şi intelectuală îmi dă prilejul să o recomand cu căldură tuturor celor care doresc să realizeze obiective majore în activităţile economico-financiare. Atât Muzeul din Roman cât şi Complexul Muzeal Neamţ s-au despărţit cu regret de dna Rusu Maria, despărţire impusă de momente grele ale instituţiei noastre, dar şi greutăţii cu care se putea realiza o navetă la Piatra-Neamţ, care îi măcina timpul, banii şi forţele, în condiţiile în care o familie foarte bine închegată o aştepta la Roman. DIRECTOR ADJUNCT, Dr. V. Ursachi” Aceste recomandări se referă la situaţia din anii de după desfiinţarea Muzeului de Istorie din Roman ca unitate cu personalitate juridică.

PERSONALUL MUZEULUI DE ISTORIE

1957 - 2007

Nr.crt

Numele şi prenumele

Anul încadrări

i

Funcţia şi perioada Pregătirea

Anul plecării,

pensionarea

Obs.

1 Ursachi I. Vasile

1 sept. 1957

director-1-IX-1957-1.III-1974

muzeograf, 1 III-1974-1 IV-

1974 muzeograf

principal-şef instituţie, 1 IV-

1974-1 VII-1992 director, 1 VII-1992-1IV-1999-

fac. de istorie,doctor în istorie din 1986,

cercetător ştiinţific, gr. I

din 1995

1-I-2005

www.cimec.ro

223

cercetător gr.I director adj.

Complex, 1 IV-2000-1 I-2005

2 Ursachi Minodora

6-XII-1957

muzeograf fac. de istorie 1-I-1970

La muzeul de Artă

3 Teştiban Ion 1-IV-1958 muzeograf fac. de istorie 1-XI-1964

4 Dascălu Vasile 1-VI-1961 îngrijitor şcoala generală 1-VI-1969

5 Rotaru Ana 1-VI-1961 supraveghetor liceul teoretic 1-I-1970 la muzeul

de artă

6 Grümberg Rica 1-X-1961 muzeograf fac. de istorie 1-VIII-

1963

7 Spânu Maria 13-I-1961 muzeograf fac. de istorie 15- IX-1961

transf. învăţ.

8 Brudiu Mihalache

1-VIII-1963 muzeograf fac. de istorie 1-VIII-

1965 transf. Galaţi

9 Suciu

(Scorţeanu) Elena

1-XII-1964 muzeograf fac. de istorie 1-IX-1970 transf.

învăţ.

10

Hordilă Domniţa

1-VIII-1965

muzeograf, şef secţie, 1992-

1999 fac. de istorie 1-III-1999

11 Neamţu Ana 1-VI-1969 îngrijitor şcoala generală 1-I-1983

12 Spătaru Mariţa 1-IV-1972 restaurator liceul teoretic 1-VII-

2004

13 Nahoi Elena 1-IV-1973 supraveghetor şcoala generală 1-VII-

1973 transf.

14 Mantale Maria 1-XII-1975 supraveghetor şcoala generală 1-VIII-

1998

15 Afloroaiei Minodora

1-VI-1976 supraveghetor şcoala generală 1-XII-

1976 transf.

16 Coroi Maria 1-XII-1976 îngrijitor şcoala generală 1-I-1977 transf.

17 Paus Elena 1III-1986 îngrijitor şcoala generală

18 Carnariu Doina 1-II-1990 conservator lic. ind.

alimentară 1-I-2005

19 Radu

(Aioanei) Daniela

1-II-1990 custode liceul teoretic

20 Amariei (Băcăoanu) Lăcrămioara

1-VIII-1990

custode, I-VII-2004-restaurator liceul agricol

21 Barcan Ion 1-VIII-1990 tâmplar şcoala

profesională 1-III-1994 transf.

22 Pascariu Gheorghe

1-III-1994 tâmplar şcoala

profesională 1-III-1995

www.cimec.ro

224

23 Iftimie Ioan 1-II-1990 paznic şcoala profesională

24 Iordăchescu Lăcrămioara

1-IV-1990 muzeograf fac. de istorie 1-IX-1992

transf. învăţ. Iaşi

25 Rusu Maria 1-VI-1992 contabil şef liceul economic 1-IV-1999 transf.

26 Aiftincăi Maria

1-VI-1992

secretară, casieră, 1-IV-

1999-custode, 1-V-2005-

conservator

liceul teoretic

27 Clăpuci Rodica

1-VI-1992 administrator liceul teoretic 1-IV-1999

transf. muz. de şt. nat.

28 Radu Petru 1-VI-1992

muncitor calificat liceul teoretic

29 Mătăsaru Daniela

1-XII-1992 muzeograf fac. de istorie 1-IX-1993 transf.

învăţ.

30 Spătaru Dan Giani

1- III- 1993

desenator, 1-I-2005-şef serviciu

fac. de mecanica

31 Cozma Constantin

1-III-1995 tâmplar liceul industrial 1-IV-1999 transf.

32 Iosub Costel 1-III-1995 zidar şcoala

profesională 1-IV-1999 transf.

33 Grădinaru Daniel

1-III-1995 electrician liceul industrial 1-IV-1999 transf.

34 Luca Leonard 1-III-1995 paznic liceul teoretic

35 Mihăilescu Romeo

1-III-1995 paznic liceul agricol 1-VI-2001 transf.

36 Chiriac Sorin 1-III-1995 paznic liceul

37 Mircea Otilia 1-VIII-1995 restaurator fac. de geologie

38 Cerescu Irina Sanda

1-VIII-1995 restaurator fac. de chimie 2004 deces

39 Mantale Toader 1-II-1996 şofer şcoala

profesională 1-VI- 1996 transf.

40 Lazăr

(Butnariu) Iulia

1-VIII-1996 muzeograf fac. de istorie

41 Nicolae Răzvan

1-IX-1996 şofer şcoala

profesională 1-IX-1997 transf.

42 Butnariu Relu 1-VIII-1996 muzeograf fac. de istorie

43 Ciobanu Daniel

1-VIII-1996 muzeograf fac. de istorie 2-V-2000 demi

sie 44 Sâlică Vasile 1-X-1997 şofer şcoala 1-V-2005 pensie

www.cimec.ro

225

profesională

45 Rotaru

(Nicolae) Nicoleta

1-III-1995 custode sală liceul teoretic

46 Munteanu Elena Roxana 1-I-2001 muzeograf fac. de istorie 30-III-

2002 transf.

47 Carnariu Neculai

1-VII-2001 paznic liceul industrial

48 Hânceanu George 1-I-2003 muzeograf fac. de istorie,

doctorand

49 Lupu Gabriela 1-IX-2004 restaurator fac. de chimie

50 Buză Costică 15-III-2004 zidar şcoala

profesională

51 Dram Costel 15-III-2004 zugrav Şcoala

profesională

52 Focşăneanu Mariana

1-VII-2004 custode liceul teoretic

53 Adrian Ciobanu 1-I-2005 şef secţie fac. de istorie.

doctorand

54 Aiftincăi Vasile

11-V-2005

muncitor calificat liceul industrial

55 Baciu Rodica 1-XI-2005 custode liceul teoretic

Cel mai important indicator al valorificării activităţii de cercetare îl constituie, pe linie de muzeografie, vizitatorii la expoziţia de bază. Cu toate că acest indicator poate fi uşor identificat, pe baza biletelor de intrare la expoziţii, unele reglementări interne sau chiar impuse de regimul intern şi internaţional al unităţilor de profil, cum ar fi ziua liberă (fără taxă) de intrare la muzee, unele facilităţi pentru elevi, studenţi sau militari ori elaborarea statisticilor globale, prin unirea vizitatorilor cu plată cu cei de la expoziţiile temporare sau itinerante etc. acest indicativ este destul de relativ. O analiză a statisticilor anuale ne arată o mare diferenţiere în ceea ce priveşte numărul de vizitatori. Pentru anii când situaţia statistică nu îngloba şi vizitatorii de la expoziţiile volante sau temporare, numărul vizitatorilor este mai mic. Pentru anii când se raporta numărul total al vizitatorilor, cu plată sau fără plată, acest număr devenea mult mai mare. Totuşi el reprezenta o realitate, deoarece aceste expoziţii făceau parte din valorificarea muzeografică a tuturor cercetărilor noastre. Numărul acestor vizitatori putea fi controlat mai ales prin semnăturile pe care le lăsau în cărţile de onoare ale Muzeului sau expoziţiei respective, vizitatorii individuali sau conducătorii de grupuri. Trebuie să menţionăm că la începutul activităţii noastre, în primii ani, nu se percepea taxă de intrare. O adresă din anul 1966 stipula faptul că la Muzeul de Istorie din Roman nu se percepe taxă de intrare. Abia din anul următor am început să raportăm primele venituri provenite din taxa de intrare la muzeu. Pentru expoziţiile temporare nu se percepea nici o taxă, indiferent unde erau deschise aceste expoziţii. Abia mai târziu, după ce am organizat expoziţii temporare la sediu, acestea au început să fie vizitate pe baza unei taxe de intrare. Cu toate că taxele de intrare nu erau prea mari, acest lucru a constituit un motiv ca numărul vizitatorilor să fie din ce în ce mai mic. După anul 1990 acest număr s-a micşorat mereu, fiind vizibil privind fugitiv tabelul alăturat. Renunţarea la obligativitatea ca elevii să viziteze măcar o dată pe an Muzeul, a dus la micşorarea numărului de vizitatori în principal al elevilor, care preferă acum manifestările distractive. Dispare, încetul cu încetul, interesul pentru educaţia patriotică şi odată cu aceasta bunul obicei de a se vizita muzeele. O pierdere cu consecinţe grave în formarea unor intelectuali de vază ai societăţii româneşti.

www.cimec.ro

226

Prima expoziţie deschisă în 1958 a fost vizitată de un număr de 3000 persoane; în anul următor numărul lor s-a micşorat, ajungând la doar 2100 vizitatori. Începând cu anul 1960, când expoziţiile itinerante încep să fie mai numeroase, creşte şi numărul vizitatorilor, care depăşeşte cifra de 15.000, ajungând în anul 1964 la peste 45.000 vizitatori. Începând cu anul următor – 1965 – raportarea statistică se făcea fără vizitatorii de la expoziţiile temporare şi itinerante, ajungând astfel la doar 22.000 vizitatori rămânând oarecum constant până în anii 1968 – 1969, când Muzeul intra în reparaţii. În 1970 notam doar 2100 vizitatori, după care, un nou val de mărire a numărului lor, ajungând în 1978 la peste 64.000 vizitatori. Acest număr constituie vârful graficului deoarece în anii următori, doar cei din 1985 şi 1988 mai cuprind cifre de peste 50.000 vizitatori, din care majoritatea la expoziţiile itinerante şi temporare. După anul 1990, ca o consecinţă şi a factorului pe care l-am menţionat mai înainte, numărul vizitatorilor devine din ce în ce mai mic. Doar în 1995, când se deschidea noua expoziţie în Palatul Nevruzzi, numărul vizitatorilor depăşea 27.000, urmată de anii 1996 şi 1997, când se mai păstra la o cifră mai rezonabilă, între 15.000 şi 16.000, pentru ca în anii următori să nu depăşească 6500 – 7000. În ultimii ani, respectiv 2004 – 2005, nu mai vizitau expoziţia de bază decât 2000 – 3000 persoane, pe an.

VIZITATORI – MUZEUL DE ISTORIE

Nr. crt. Anul Nr. vizitatori Observaţii

1 1959 2.100 7.000 -

expoziţii volante

2 1960 15.000 3 1961 25.110 4 1962 35.463 5 1963 43.231 6 1964 45.126

7 1965 68.162 22.000-semnături în cartea de impresii 46.162 - itinerante

8 1966 44.989 31.829- semnături 13.160-itinerante

9 1967 28.ooo 17.500- semnături 10.500-itinernte-reparaţii

10 1968 16.100 9600- semnături 6.500-itinerante-reparaţii

11 1969 7.500 reparaţii 12 1970 2.100 reparaţii 13 1971 12.500

14 1972 34.196 12.250- semnături 21.946-itinerante

15 1973 21.735 16 1974 32.960 17 1975 39.499 18 1976 46.980 19 1977 45.110 20 1978 64.986 21 1979-1984 nu avem date statistice 22 1985 41.200 23 1986 6.793 24 1987-1993 nu avem date statistice 25 1993 2.164 expoziţie temporară

www.cimec.ro

227

26 1995 9.173 cu taxă 27 1996 4.193 cu taxă 28 1997 nu avem date statistice 29 1998 Nu avem date statistice 30 1999 2.326 cu taxă 31 2000 2.981 cu taxă 32 2001 3.406 cu taxă 33 2002 3.471 cu taxă 34 2003 3.606 cu taxă

Din perioada când expoziţia noastră era vizitată de un număr relativ mare de vizitatori, consemnăm şi câteva impresii lăsate de conducătorii unor grupuri sau de persoane particulare. Aşa de pildă, în data de 7 sept. 1965 profesoara Speranţa Nădejde din Mărăşeşti scria în registrul nostru de vizitatori, care ţinea şi locul de înregistrare după care evaluam numărul de vizitatori (fiecare trebuia să lase o semnătură): „Am vizitat Muzeul de Istorie din Roman cu un grup de 60 de elevi şi profesori din Mărăşeşti. Am rămas profund impresionată de acest Muzeu şi vă dorim succese frumoase şi pe viitor”. Un grup de 50 persoane de la Şc. Prof. a Fabricii de Zahăr din Roman lăsa în cartea noastră de impresii următoarele cuvinte: „Elevii au privit cu mult interes exponatele. De asemenea, am admirat tablourile artistului ieşean Victor Mihăilescu – Craiu”. Aceasta se întâmpla în data de 7 noiembrie 1965, în perioada când Secţia de artă plastică se afla în aceeaşi clădire. Tot la această expoziţie, în data de 1 decembrie 1965, un profesor consemna: „N-am întâlnit pe V. Mihăilescu – Craiu în expoziţie, dar am stat de vorbă cu lucrările lui, care sunt o manifestare plastică plăcută pentru oraşul nostru. Peisajele, naturile moarte, florile emoţionează prin măiestria cu care sunt executate. Artistul stăpâneşte mijloacele de expresie şi transpune în imagini conţinutul cu luminozitate şi claritate cromatică. Un puternic simţ al distribuirii pastei, o armonie a tonurilor şi autenticitate în compoziţie. Compoziţia, cu simţ concepută, desenul ireproşabil, iată calităţi care se desprind din lucrările expuse. Îl rugăm să ne mai dea prilejul să-l admirăm şi să-l apreciem”. Din această consemnare putem trage concluzia că acţiunile noastre muzeografice erau apreciate şi de oameni de specialitate, care nu puteau ajunge în marile oraşe pentru a lua contact cu lumea ştiinţifică sau artistică a vremii.

Un mic grup de vizitatori din Paris, consemna în cartea noastră de impresii: „Nous avons apprécié ici plusieurs piécés provenant des anciennes cultures”. Un alt vizitator scria în cartea de impresii, la data când vizita acest muzeu – 31.07.1970: „Modul cum este organizat şi varietatea expunerii, reflectă pe deplin strădaniile şi munca perseverentă a colectivului de aici, care se străduieşte, neprecupeţind eforturile, să îmbogăţească permanent gama obiectelor expuse. Mi-a plăcut mult şi voi reveni curând pentru a vedea ce e nou în activitatea Muzeului”. Un alt vizitator din Roman, la data de 08.08.1970, scria: „Numeroasele materiale arheologice ale Muzeului

demonstrează existenţa şi evoluţia vieţii de pe teritoriul României, atât în timpurile cele mai vechi – epoca antică, cât şi în cele mai noi – feudalism. Consider acest Muzeu un înflăcărat document al trecutului glorios al poporului nostru. Felicitări organizatorilor”. Două grupuri de elevi de la Şcoala Generală din Gâdinţi lăsau în cartea de impresii următoarele rânduri: „Astăzi 29.XI.1970, clasele a IV-a de la Şcoala generală Gâdinţi, au vizitat cu plăcere şi interes Muzeul de Istorie din Roman, care ne întregeşte cunoştinţele în legătură cu istoria poporului nostru. Toate mulţumirile pentru explicaţii”, „Aprecieri pentru modul de organizare şi

www.cimec.ro

228

prezentare a exponatelor şi mulţumiri tovarăşei muzeolog pentru explicaţii. Am văzut lucruri interesante, care vorbesc despre trecutul îndepărtat al meleagurilor noastre şi astfel ne-am îmbogăţit cunoştinţele acumulate la frumoasele ore de istorie. Sincere felicitări şi mulţumiri. Clasele a VI-a A şi B – Şcoala Generală Gâdinţi – 29.XI.1970”. Unul din renumiţii profesori de biologie de la Liceul Roman-Vodă, autorul unui frumos

muzeu şcolar de biologie, profesorul emerit Mihai Poenaru, după o vizită făcută la Muzeul nostru, pe 11 iunie 1974, scria în cartea de impresii: „După ani de zile, am vizitat astăzi Muzeul de Istorie al Romanului. Nu ştii la ce să te opreşti mai mult: la „documentele” ceramice, unelte paleolitice, neolitice etc. din diversele localităţi ale fostului judeţ Roman, ca de exemplu Văleni, Moldoveni, Brad, Săbăoani, sau la „documentele” cetăţii muşatine a lui Roman Voievod sau la pietrele aduse de la Cetatea Nouă Smirodava. Toate sunt documente ale trecutului nostru, plin de lupte şi greutăţi şi tot acest preţios material expus în săli este rodul muncii colectivului de sub conducerea tov. Ursachi V. Sincere felicitări tuturor celor care au muncit pentru realizarea acestor exponate, căci acum 30 de ani nu ştia nimeni ce material istoric se găseşte în teritoriul Romanului. Îmi permiteţi să sugerez o idee: documentul lui Roman Voievod despre înfiinţarea Cetăţii muşatine ar trebui să aibă alăturat o traducere cu litere latine pentru romaşcani, cât şi alţi vizitatori, să-şi dea seama de

conţinutul acestui document. Urez colectivului de la Muzeul de Istorie noi succese în valorificarea trecutului acestor meleaguri”. Adăugăm la acest frumos text o apreciere a unui inginer din Bucureşti – C. Andronic, care la 16 sept. 1974 vizita Muzeul nostru: „Vizitând acest Muzeu, am aflat pentru prima dată că la Roman s-a organizat aşa de bine acest muzeu, cu piese f. importante din trecutul nostru istoric. Felicit pe organizatori şi pe localnici, în special pentru munca şi osteneala dăruite”.

După doi ani, în luna aprilie 1976, un vizitator dintr-o altă provincie a României, lasă impresiile pe care şi le-a avut la prima vizită în oraşul nostru şi la Muzeul de Istorie: „Este pentru prima dată când vin pe meleagurile Moldovei, această parte a ţării cu o istorie atât de frumoasă şi bogată. Primul oraş pe care l-am vizitat a fost oraşul Roman. Am trecut întâi pe la Stejarul Unirii, apoi pe la Liceul Roman-Vodă şi acum la Muzeu. Am rămas foarte impresionat de varietatea şi bogăţia obiectelor expuse aici şi mai ales de grija cu care sunt păstrate aici. De asemenea, am rămas impresionat de pregătirea ghizilor de aici, care ne-au dat explicaţii amănunţite şi preţioase, care ne-au ajutat să ne formăm o imagine clară şi bogată

despre trecutul istoric al Moldovei. Mulţumind

www.cimec.ro

229

personalului care administrează şi conduce acest Muzeu, plec cu o impresie frumoasă din acest oraş minunat al Moldovei, oraşul Roman”. La aproape trei ani, în 18 mai 1978, un economist din Ministerul Energiei Electrice din Bucureşti, îşi scria impresiile în caietul nostru: „Ca romaşcan, am trecut şi pe Muzeul de Istorie al oraşului Roman şi spre surpriza mea am descoperit lucruri foarte frumoase, care de fapt au fost descoperite de alţii şi în mod special de directorul muzeului, tov. Ursachi, iar nouă, vizitatorilor, ne sunt oferite pe tavă cu toate explicaţiile necesare. Am terminat Liceul Comercial din Roman în anul 1943, iar atunci toate aceste exponate erau o taină păstrată în adâncurile pământului. Cercetătorii noştri au căutat şi scormonit pământul pentru a găsi obiecte rare şi de mare valoare, care atestă existenţa noastră pe aceste meleaguri, de milenii. Acum când Muzeul de Istorie este o mândrie a romaşcanilor, a moldovenilor şi a tuturor românilor, descendenţi ai dacilor şi romanilor, mulţumim acelor care au realizat ceea ce se poate vedea şi pipăi, pentru a demonstra, încă o dată, că părinţii noştri s-au născut, au trăit şi au murit aici – semnează Dumitru Bujor”. În fine, alte câteva consemnări din anii 1982, 1987 şi 1988 ne confirmă rolul deosebit al acestei instituţii. Un alt romaşcan, pictor în Bucureşti, N. Şchiopu, scrie: „Sânt mulţumit că am putut vizita a doua oară Muzeul de Istorie din Roman. Multă stimă şi admiraţie pentru comorile arheologice de la Săbăoani, Brad, Văleni, Dulceşti şi mai vechi (cu atât mai valoroase) de la Ripiceni, dovadă că nu suntem picaţi din cer şi nici nu ne-a adus vreun prinţ, ci aici ne-am născut şi suntem de odată cu lumea – neamul nostru necurmat stăpânitori şi dornici să ne lase în pace orice venetic şi orice măsluitor de istorie şi basme. Cinste harnicului colectiv al Muzeului în frunte cu directorul lui V. Ursachi! – 28 ianuarie, a patra zi de la Unire – Adaug aceleaşi aprecieri şi pentru Cetatea Romanului”. La 6 decembrie 1987 un grup de militari scriau în cartea de impresii următoarele: „Un grup de militari, vizitând muzeul oraşului Roman, am fost impresionaţi de varietatea obiectelor aparţinând epocilor trecute şi de valoarea acestora. Mulţumim conducerii muzeului. Vom mai reveni”. Pe data de 1 aprilie 1988 o familie din Paşcani, care astăzi este în fruntea Protoieriei Romanului, scria în registrul nostru de vizitatori: „Vizitând acest muzeu, am fost plăcut impresionaţi de diversitatea şi valoarea exponatelor, am trăit pentru moment clipe de emoţie, de spiritualitate românească. Mulţumiri conducerii Muzeului pentru deosebita grijă şi ospitalitate” – Semnează Fam. Florin Ţuscanu din

Paşcani, astăzi unul din colaboratorii noştri de seamă în

diversele acţiuni culturale ale oraşului Roman. În decursul timpului instituţia noastră a fost gazda unor mari personalităţi ai lumii ştiinţifice din ţară şi din

www.cimec.ro

230

străinătate, care au lăsat în Cartea de Onoare a Muzeului impresii care ne onorează. În continuare reproducem câteva din ele. La 22 mai 1962 am avut în vizită una din marile personalităţi ale lumii ştiinţifice din Bulgaria – Maria Cicicova, de la Institutul de Arheologie din Sofia.

Academicianul Mircea Petrescu Dâmboviţa, împreună cu un grup de cercetători străini şi din Iaşi, în acelaşi an 1962, consemna în Cartea de Onoare: „Am vizitat cu deosebit interes colecţiile Muzeului de Istorie din Roman şi urăm succes colaboratorilor acestei instituţii de cultură din oraşul Roman”. Alături de distinsul academician mai semnează trei cercetători din Germania şi trei din Iaşi. Un an mai târziu, în luna mai 1963, îl aveam ca oaspete pe marele nostru arheolog Ion Nestor, membru corespondent al Academiei Române, care semnează următoarele rânduri: „Expoziţia actuală a Muzeului de Istorie al oraşului Roman dovedeşte priceperea şi entuziasmul colectivului de muncitori al său şi garanţia că într-un viitor apropiat el va atinge nivelul corespunzător etapei din evoluţia culturală pe care o parcurge patria noastră Scriitorul Petru Vintilă, în 1964, vizitând muzeul consemnează: „O surpriză plăcută într-un vechi târg moldovenesc, acest interesant Muzeu, căruia îi doresc o dezvoltare rapidă, demnă de dezvoltarea socialistă a oraşului”. Tot în anul 1964 ne vizita un mare profesor de la Universitatea din Londra – T. Sulimirschi. Directorul Comisiei Muzeelor şi Ministerul Culturii, prof. Liviu Ştefănescu, sosit la Roman, notează în cartea de onoare: „Muzeele sânt creaţia cunoaşterii şi strădaniei spre cunoaştere; laudă celor ce cunosc calea spre lumina cunoaşterii şi ştiu s-o facă plăcută, accesibilă celor ce năzuiesc spre mai sus, spre mai bine, şi aceştia sânt din ce în ce mai mulţi. Mulţumiri şi laude excepţionalei realizări de aici. 13.IX.1964”. Un an mai târziu aveam vizita academicianului Mihai Băcescu, Preşedintele Comisiei Muzeelor Ştiinţifice. Iată ce scria domnia sa în Cartea de Onoare: „În scurta vizită făcută muzeelor regiunii Bacău am avut plăcerea să

facem un popas şi la Muzeul de Istorie Roman. Aşezarea lui plăcută şi originalitatea materialelor expuse îi dau o valoare deosebită şi merită toată atenţia organelor locale pentru posibilităţile de dezvoltare” – 27.III.1965. Un frumos text a fost lăsat de un grup de mari prelaţi ai Bisericii Ortodoxe şi profesori universitari, în frunte cu arhimandritul Emilian Birdaş, viitorul episcop de Alba Iulia şi marele

profesor M. Păcurariu. La 13 oct. 1966 ne vizita un grup

de cercetători în frunte cu marele C.S. Nicolaescu-Plopşor, membru corespondent al Academiei Române, Romulus Vulcănescu şi alţi cercetători din zona Lacului de Acumulare de la Bicaz. Tot acum era prezent la Muzeul din Roman şi marele profesor universitar din Münhen J. Werner, care ne-a lăsat câteva

www.cimec.ro

231

rânduri. În 1968 am avut vizita unui grup de cercetători bulgari care ne-au lăsat în Cartea de Onoare câteva impresii legate de oraşul nostru.

Alte vizite importante în 1970, 1972 şi 1975 aduc dovezi de apreciere a instituţiei noastre. La 29 noiembrie 1978 aveam vizita lui Iosif Constantin Drăgan, care consemnează în Cartea noastră de Onoare: „În prezentarea concretă a rezultatelor

arheologice ale istoriei patriei noastre străbune, Muzeul din municipiul Roman e un exemplu de ordine şi îngrijire şi l-am vizitat cu multă admiraţie. Laude organizatorilor şi dregătorilor Muzeului şi organelor maxime ale culturii din Roman, oraş ce poartă în numele său sacrul nume al Romei”.

În anul 1979 ne vizita arheologul rus Smirnov. Iar în 28 sept, 1984 marele arheolog german din Mainz (R.F.G.) prof. Hachman. În acelaşi an aveam vizita Mariei Gimbutas, profesoară la Universitatea din California şi prof. Gisela Burgher de la Institutul de Arheologie din Tübinger.

P.S. Petru Gherghel, Episcop de Iaşi, a făcut o vizită la Muzeul din Roman şi a lăsat în Cartea de Onoare câteva cuvinte: „Am intrat cu emoţie şi declar că am ieşit cu o mare satisfacţie şi bucurie.

Consider un act sfânt grija pentru trecut şi respect pentru înaintaşii noştri. Cinste şi preţuire pentru cei care oferă localnicilor şi oaspeţilor acest contact cu trecutul”. Alte nume celebre care au vizitat Muzeul din Roman au lăsat cuvinte de laudă la adresa acestei instituţii de cultură.

www.cimec.ro

232

CAPITOLUL VI. ACTIVITATEA CULTURALĂ

RELAŢII CU ALTE INSTITUŢII

Una din sarcinile principale ale instituţiei noastre, chiar înainte de a avea un patrimoniu muzeistic sau o activitate excepţională era aceea de a desfăşura o activitate culturală. Aceasta se manifesta îndeosebi prin susţinerea unui şir de lecţii în şcoli sau conferinţe pe diferite teme, la întreprinderi, cămine culturale sau cluburi muncitoreşti. Cum specificul nostru era istoria, etnografia sau artele plastice, aproape toate aceste manifestări aveau teme din aceste domenii. Fiecare muzeograf era obligat prin planificările lunare sau anuale să susţină un număr de conferinţe, lecţii, simpozioane sau prezentări de expoziţii temporare sau itinerante. Alături de acestea erau prezentările la staţiile de

www.cimec.ro

233

amplificare ale oraşului, articole la ziarele locale, regionale sau centrale şi, mai târziu, la radio şi televiziune. O bună parte din aceste materiale, în special conferinţele sau unele expoziţii temporare sau itinerante aveau o tematică legată de specificul muncii noastre – istoria, etnografia sau artele plastice, dar nu scăpam şi de unele teme politico-ideologice. Acestea erau limitele, în condiţiile în care majoritatea temelor vizau momente din trecutul îndepărtat al poporului nostru. Printre activităţile culturale la care trebuia să participăm se numără şi acele binecunoscute brigăzi ştiinţifice, formate din mai mulţi intelectuali din diferite domenii de activitate, care mergeau, de obicei la sfârşitul săptămânii, la sate, unde susţineau, în faţa unor mari grupuri de oameni, adunaţi la Căminul Cultural, adevărate simpozioane cu caracter ştiinţific. Noi, fiind o unitate care aparţineam de oraşul Roman, şi nu de raion, am fost, de cele mai multe ori scutiţi de aceste participări. Acest lucru era vizibil în special în legătură cu vestita muncă de lămurire a sătenilor să treacă la agricultura socialistă, prin înscrierea, de multe ori forţată, în C.A.P.. Această activitate s-a desfăşurat în special în anii 1957 şi 1962, când s-a încheiat procesul de colectivizare forţată a agriculturii. Participările noastre la asemenea activităţi ne ofereau şi posibilitatea de a cunoaşte şi descoperi noi aşezări arheologice, costume populare, obiecte cu caracter etnografic, sau chiar colecţii muzeale săteşti, realizate de unii profesori de istorie sau învăţători. Numărul acestor activităţi era, de multe ori, impresionant. Astfel în anul 1961, deci la numai câţiva ani de la înfiinţare şi cu un colectiv de numai trei oameni, au fost susţinute 34 de conferinţe. În anul următor au fost susţinute 52 conferinţe, 12 lecţii şi 73 de consultaţii pe teme de istorie locală, la care se adaugă câteva articole la ziarul local „Steaua Roşie” şi câteva materiale la staţia de radioficare a oraşului. Trebuie să menţionez faptul că în oraş exista o staţie de radio-amplificare, la care era racordată aproape întreaga populaţie. Foarte puţine familii aveau aparate de radio. Această situaţie a durat câţiva ani buni, iar televiziunea de-abia îşi făcea apariţia. În afară de conferinţe, erau organizate, atât la sediu, cât mai ales în şcoli, cluburi muncitoreşti sau la Căminele culturale din sate, numeroase expoziţii volante cu teme diferite, care aveau un impact deosebit în rândul ţăranilor sau al muncitorilor, ele fiind însoţite de prezentări şi explicaţii din partea muzeografilor. Aşa, de pildă, în acelaşi an 1961 au fost realizate trei expoziţii itinerante, care au fost prezentate la 12 cămine culturale sau cluburi. În anul următor s-a dublat numărul lor şi au fost deschise în peste 30 de centre. Numărul acestor expoziţii rămânea, în general, acelaşi şi până la zece titluri, dar erau deschise în mai multe locuri. Uneori, într-un an se deschideau la peste 40 – 50 de centre. Printre temele care au fost abordate pentru organizarea acestor expoziţii itinerante se numără cele legate de arta plastică, de obicei foarte gustate de public, dar cele mai interesante aveau ca temă momente din istoria locală, respectiv monumentele din oraş, cetăţile medievale sau portul popular din zonă. Expoziţiile cu teme din istoria patriei aveau impactul cel mai mare în şcoli, la sate şi chiar la cluburile muncitoreşti din oraş. Expoziţiile cele mai apreciate şi aşteptate se refereau la prezentarea Columnei lui Traian, realizată în două formate, una în care erau reprezentate toate metopele, luate separat şi alta, compusă doar din 15 panouri, unde era reprezentată doar prin selecţii de metope. Această expoziţie a avut un impact deosebit nu numai în şcoli ci şi la sate sau în cluburi, ea fiind realizată în condiţii tehnice foarte bune. Pentru realizarea ei am efectuat o deplasare la Bucureşti, în perioada când au fost aduse din Italia copii ale tuturor metopelor, pe care le-am fotografiat la Muzeul Naţional de Istorie. A fost singura prezentare naţională integrală a vestitului monument. Nimeni din ţară nu a realizat o asemenea performanţă. Pentru aceasta am lucrat mai bine de o săptămână la Muzeul Naţional şi mai multe săptămâni în laboratorul foto al Muzeului. Această expoziţie a circulat mai bine de 20 de ani, după care a fost cedată unei şcoli. Alte teme de expoziţii itinerante, care au fost prezentate în oraş sau la sate, s-au bucurat de aprecierea vizitatorilor. Printre ele notăm: „Războiul de Independenţă a României”, „Fortificaţii muşatine”, „Monumente de artă şi arhitectură”, „Dimitrie Cantemir – viaţa şi opera”, „Epoca pietrei în zona Romanului”, „Dacii pe meleaguri romaşcane”, „Unelte şi arme ale strămoşilor noştri” etc. Prezentarea lor însemna adevărate lecţii de istorie, care au avut un mare rol în asimilarea unor teme majore din istoria locală sau naţională. Multe din ele erau prezentate în şcoli, prilej cu care se organizau

www.cimec.ro

234

simpozioane şi lecţii, constituind un mijloc eficace de atragere a elevilor la vizitarea Muzeului. Până în anul 1966, la Muzeul din Roman nu se percepea nici o taxă de vizitare. Abia mai târziu, după această dată, a început să se perceapă taxă de intrare, care a însemnat o scădere a numărului de vizitatori. Fiind un mijloc foarte eficace de educaţie, mai ales a tineretului. Accesul la muzee ar trebui să fie liber în toate timpurile, vizitele acestea nu pot duce decât la formarea personalităţii fiecăruia. Acea obligaţie de mai târziu, de vizitare, e adevărat, contra cost, a muzeelor de către toţi elevii, cel puţin o dată într-un an şcolar, a obişnuit multe generaţii cu faimosul obicei de a vizita muzee atât în ţară cât şi în străinătate. Astăzi numărul elevilor, dar şi al adulţilor, care vizitează aceste centre de cultură a devenit foarte mic. Pot spune că există chiar profesori de istorie care nu cunosc expoziţiile noastre, ceea ce este foarte grav. Pentru unele expoziţii de arheologie, în anul 1959 – 1960, au fost confecţionate 10 valize – expoziţie, care conţineau în interior, panouri pe care erau prinse obiecte din diferite epoci. Aceste valize – expoziţie, o noutate în activitatea expoziţională din ţară, permiteau transportul şi siguranţa unor piese de mare valoare, care erau puse la dispoziţia vizitatorilor din sate sau cluburi muncitoreşti. Deşi au avut un impact deosebit, mărimea şi numărul lor presupunea un mijloc de transport, pe care instituţia noastră nu-l avea. Acest lucru a făcut să abandonăm această metodă de educaţie. Expoziţiile itinerante au continuat să fie o activitate de bază multă vreme. Numărul lor, în anumiţi ani, ajungea la cifra de 10 – 15 şi erau prezentate, anual, la peste 40 – 50 de centre. După 1990 această activitate a început să scadă, ajungându-se să fie abandonată. Acum doar expoziţiile temporare, organizate la sediu mai susţin interesul vizitatorilor pentru anumite teme. Din 1995 odată cu deschiderea expoziţiei de bază în Palatul Nevruzzi, în vechiul sediu s-a amenajat un spaţiu dedicat acestor expoziţii temporare. Pe parcursul anilor, din 1995 până astăzi, zeci de expoziţii temporare, foarte interesante, organizate de instituţia noastră sau în colaborare cu alte muzee din ţară, au fost deschise în acest spaţiu. Printre temele abordate notăm „Civilizaţia dacilor din bazinul Siretului” în colaborare cu mai multe muzee din Moldova, „Davele de pe Siret”, „Noutăţi în campaniile arheologice anuale”, începând din 1993 încoace; „Ion Ionescu de la Brad”, „Restaurarea şi conservarea monumentelor de arhitectură din Roman”, „Satul medieval românesc”, „Coordonate arhitectonice ale Romanului în epoca modernă”, „Expoziţie de etnografie din zona Romanului”, „Monumente istorice şi de arhitectură ale Romanului”, „Romanul în timpul lui Ştefan cel Mare”, „Descoperiri daco-carpice din zona Romanului”, „Elemente de artă şi arhitectură religioasă din Roman”, „Civilizaţia dacică în perioada clasică”, „Ceramica dacică pictată”, „Ceramica fină cenuşie din sec. XIV – XV”, „Etape de restaurare a plafoanelor la Palatul Nevruzzi”, „Istoria microzonei Săbăoani”, „Oraşul Roman în ilustratele vremii”, „Comunitatea evreiască din Roman în mărturii scrise şi imagini”, „Arta populară şi ocupaţii tradiţionale în satele din jurul Romanului”, „Circulaţia vechilor cărţi religioase în Moldova”, „Măsurători şi instrumente de măsură folosite în Moldova”, „Identităţi în peisajul local – grecii”, Minorităţi din Roman – ruşii lipoveni”, „Credinţă şi spiritualitate în satul Porceşti”, „Începutul

creştinismului în Moldova”, „Evoluţia armamentului – de la arme albe la arme de foc”, „Evoluţia uniformei militare în armata română”, „Viaţa economică din zona Romanului reflectată în circulaţia monetară”, „Valori ale artei neoeneolitice pe teritoriul judeţului Neamţ”, „Port popular şi meşteşuguri tradiţionale în zona Romanului”, „Rituri şi ritualuri funerare la dacii din Moldova”, „Obiceiuri de port în aria culturii Sântana de Mureş (sec. IV d.Hr.)”, „Davaele de pe Siret”, „Obiecte medievale din Roman şi împrejurimile sale (sec. XIV – XVIII) etc.

Activitatea culturală devenea mai interesantă, de substanţă, atunci când participam

www.cimec.ro

235

la organizarea unor manifestări de anvergură, cum erau acele vestite expoziţii pe teme de istorie şi mai ales arheologie realizate cu concursul mai multor muzee din zone geografice bine delimitate, la nivel de ţară sau chiar expoziţii internaţionale la care patrimoniul nostru arheologic era foarte solicitat. În acest fel şi instituţia noastră era mai bine cunoscută. Printre acestea notăm marile expoziţii privitoare la istoria strămoşilor noştri, care în câţiva ani buni au fost deschise în numeroase ţări ale Europei şi Americii de Nord. La două din aceste ţări a fost prezent şi reprezentantul Muzeului din Roman, mai înainte de anul 1989, în Austria, cealaltă, după, această dată în Italia. Aceste câteva expoziţii la care a participat cu exponate şi Muzeul nostru au fost deschise aproape în toate ţările Europei, precum şi în Statele Unite ale Americii şi Canada. Aproape toate aceste expoziţii, care au ajuns în toate centrele de judeţ din ţară erau însoţite de vernisaje şi mai ales de sesiuni ştiinţifice, cu care prilej se prezentau teme ale cercetărilor întreprinse la fiecare muzeu. În acest fel, reprezentanţii Muzeului de Istorie din Roman au susţinut sute de comunicări referitoare la cercetările proprii, multe din ele publicate în revistele de specialitate. Odată cu acestea se realizau diferite colaborări, printre care cele legate de participările pe unele şantiere arheologice erau cele mai importante. În acest fel notăm prezenţa unor membri al colectivului muzeului nostru la şantierele de la Ceahlău, Buda – Buhuşi, Aldeşti, Răcătău, Moineşti, Tişeşti – Tg. Ocna, Poiana – Negri sau în munţii Orăştiei la şantierele conduse de regretatul H. Daicoviciu sau I. Glodariu de la Muzeul de Istorie a Transilvaniei.

Activitatea culturală a dat posibilitatea să fim mereu în legătură cu intelectualitatea romaşcană, cu oamenii interesaţi de istoria naţională sau locală şi mai ales cu populaţia şcolară, una din cele mai fidele comunităţi instituţiei noastre. Sesiunile ştiinţifice, expoziţiile temporare, lecţiile la Muzeu, vizitele la şantierele arheologice au constituit principalele noastre legături cu beneficiarii muncii noastre. Colectivul nostru a fost mereu în fruntea activităţilor culturale romaşcane atât prin organizarea unor manifestări de amploare, cât şi participarea sau chiar implicarea în cele mai interesante şi valoroase acţiuni legate de istoria oraşului nostru. Printre ele am putea aminti sesiunile ştiinţifice, simpozioanele, articolele de presă, supravegherile arheologice etc.. Un rol deosebit l-a avut colectivul nostru în organizarea jubileului de 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului nostru, din 1992. Statuia domnitorului Roman I Muşat, monografia oraşului, lansată cu acelaşi prilej şi aproape toate manifestările organizate poartă pecetea muncii colectivului Muzeului de Istorie. Acest colectiv a continuat să

sărbătorească, în fiecare an, ziua Romanului, la 30 martie, prilej cu care se organizează o sesiune de comunicări ştiinţifice cu teme legate de istoria Romanului. Cu sprijinul Primăriei, aceste comunicări sunt legate într-un caiet, care poate deveni, cu ajutorul romaşcanilor, o adevărată revistă de istorie. În 1971 Muzeul din Roman se implică în prezentarea monumentelor istorice şi de arhitectură din judeţele Bacău şi Neamţ, tipărind la Bacău volumul „Ghid turistic al judeţelor Bacău şi Neamţ” semnat de V. Căpitanu, V. Ursachi. Era pentru prima dată când intrau într-un circuit de prezentare, principalele obiective turistice din Roman. Acest volum era o consecinţă a activităţii noastre de inventariere a monumentelor începută în anii 1963 – 1964 în regiunea Bacău. Prezentarea lor pe şapte itinerarii, constituia o premieră tipografică în zonă. Colectivul nostru s-a implicat profund în cercetarea şi popularizarea istoriei locale. Este suficient să amintim apariţia primului ghid turistic al oraşului Roman, tipărit la Editura Meridiane, în anul 1975. Era prima prezentare a oraşului cu istoria sa după vestita Cronică a Episcopiei Romanului,

www.cimec.ro

236

scrisă de marele Melchisedec Ştefănescu în secolul al XIX-lea, şi ghidul amintit mai sus. Acum, după un secol, Romanul este prezentat cu monumentele sale şi istoria sa fiind prima lucrare din care s-au inspirat cu nesaţ toate notabilităţile Romanului, fără uneori să gratuleze acest efort cu o atitudine de respect sau sprijin material în momente grele, cum a fost cel din 1999. Era pentru prima dată când se publica şi bibliografia folosită, rod al numeroaselor deplasări la marile biblioteci ale ţării. Acum au fost publicate şi primele planuri ale oraşului Roman, scoase din Biblioteca Academiei Române – planul Hora von Otzellowitz de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi planul Braun de la începutul celui următor. Pentru cei care mai au dubii legate de prezentarea monumentelor din Roman, amintesc faptul că aceste monumente au constituit subiectele noastre la sute de conferinţe pe care le susţineam în şcoli, cămine culturale sau cluburi muncitoreşti. Ele au fost profund studiate chiar de la venirea mea în Roman. Desele plimbări alături de prof. N.Gr. Steţcu şi Ionel Teştiban în oraşul nostru aveau ca temă aceste vestigii de arhitectură. Nu exista specialist venit din Bucureşti, de la Comisia Monumentelor Istorice, care să nu aibă un contact de informare cu directorul Muzeului. La acestea adăugăm şi faptul că din 1964 am condus echipa de înregistrare a monumentelor istorice şi de arhitectură din raioanele Roman şi Tg. Neamţ, cu care prilej am întocmit şi inventarele mobile ale acestora. Acum s-a realizat prima listă a monumentelor din oraş, care poartă pecetea intenţiei mele de a păstra cele mai reprezentative construcţii pentru viitor, introducând în această listă mai bine de 100 de clădiri. Ca părinte al acestei liste sunt mândru că măcar o parte din ele au putut scăpa furiei din epoca de tristă

amintire, în condiţiile în care şi astăzi mai există atacuri la unele din ele. După apariţia acestui ghid turistic, foarte apreciat de mulţi romaşcani sau chiar din alte părţi ale ţării (notăm aici o mică prezentare în ziarul judeţean Ceahlăul) toţi reprezentanţii Comisiei Monumentelor de la Bucureşti luau legătura, mai întâi, cu Muzeul, lucru foarte benefic pentru soarta acestor monumente de arhitectură. Cu toate acestea unele nu au scăpat, inclusiv Strada Mare, dar era din ce în ce mai greu să fie dărâmate. Chiar reprezentanţii Comitetului de Cultură al Judeţului Neamţ, responsabili cu avizele dărâmării unor monumente au ţinut seama de lista mea şi chiar de susţinerile mele. Unele interese meschine au găsit metoda de a le neglija. În acest fel, chiar cu sprijinul Comitetului de Cultură al Judeţului, care după o lungă perioadă în care am fost consultat, acum nu mai sunt întrebat, a făcut să dispară multe obiective din această listă, ajungând acum doar la 40 – 50 de obiective ocrotite.

La această situaţie a contribuit din plin şi Serviciul de Arhitectură al oraşului, care deşi are în frunte un arhitect foarte priceput, un student al marelui arhitect

www.cimec.ro

237

iubitor şi restaurator de monumente istorice – Grigore Ionescu, a cedat de multe ori în faţa intereselor meschine. De exemplu nu pot concepe aprobarea de a se obtura capătul de NV al pietonalului Ştefan cel Mare, singurul segment arhitectonic din oraş bine structurat, cu o clădire care nu are nici un rost. Este împotriva tuturor regulilor arhitectonice. Domnul prof. Grig (cum era numit, cu dragoste, la Institutul de Arhitectură din Bucureşti) s-ar întoarce în mormânt, văzând semnătura unui fost student pe un asemenea proiect. Faţă de o situaţie similară am luat atitudine şi cu prilejul construirii Băncii BANCPOST într-o discuţie cu distinsul nostru primar, care, la insistenţele mele de a se opri construcţia abia începută (groapă), a spus că proprietarul are toate aprobările şi nu se mai poate face nimic. Acelaşi lucru şi despre modificările faţadelor la parterul blocurilor din partea de nord-est a pietonalului, care pentru a-şi mări suprafaţa magazinelor au ciupit un metru din pietonal şi au modificat arhitectura exterioară. În acest fel ar însemna să se continue pe tot traseul pietonalului, pentru a rămâne un segment arhitectonic unitar. Acest lucru nu ar aduce nici un avantaj, deoarece modificările făcute sunt mai nefericite decât cele originale. Iată ce scrie un cititor al acestui ghid turistic romaşcan: „O contemplare a trecutului şi prezentului unei vechi vetre de istorie Vasile Ursachi: Roman (Mic îndreptar turistic), edit. Sport-Turism, 1977, Bucureşti, 64 pag. +1 hartă. Avem de a face în fapt cu o „micro”- enciclopedie concentrată despre municipiul Roman şi împrejurimi, structurată ingenios pe diverse cadre: geografie, istorie, inclusiv cel cultural, arhitectural şi turistic. Temele, tratate cu conciziune şi competenţă, după un sistem riguros, oferă cititorului o cantitate debordantă de date şi informaţii din cele mai diverse domenii despre oraşul de la confluenţa Moldovei cu Siretul, vechi centru de comunicaţie între Marea Neagră şi cea Baltică, care în evul mediu controla de aproape traficul mărfurilor europene, nordice şi răsăritene şi care pe la 1599 număra mai puţin de trei mii suflete, pentru ca azi, trăindu-şi ritmic reînnoirea sa complexă, socialistă, să ajungă (împreună cu cartierul N. Bălcescu şi Cartierul Nou) la o suprafaţă de 20 km2, cu o populaţie de peste 65 mii de locuitori, din care 55% ocupaţi în industrie, faţă de doar 21% în 1930, cu o populaţie de 2,5 ori mai mică. Nici nu se putea o ocazie mai fericită ca această carte să fie scrisă de un moldovean, doctorand în istorie şi muzeograf principal la Muzeul de Istorie din Roman, încă de la înfiinţare (1957). Domeniile atât de numeroase, abordate aici de autor (vreo 13), începând cu geografia, geologia, hidrografia … şi terminând cu economia politică, istoria, cultura, prilejuiesc un „recurs” extrem de interesant, adesea inedit, cititorului prin devenirile seculare şi contemporane ale „Târgului lui Roman (I Muşat), urbe documentar atestată cu peste 6 veacuri în urmă, deşi mărturiile arheologice confirmă existenţa aşezării încă din paleolitic şi neolitic. Micul îndreptar turistic este bine conceput şi scris într-un stil limpede şi neostentativ, comprimând informaţiile până la esenţă, fără a uzita limbajul sec al dicţionarelor, ci, dimpotrivă, fabulând reţinut şi cu lejeritate, „la obiect”, în cadrul obiectivului ce şi-l propune cartea: de a fi un util instrument al unei mai bune cunoaşteri a acestui colţ de meleag nemţean, atât pentru drumeţul de departe, cât şi pentru înşişi oamenii locului. O monografie scrisă inteligent, alert, despre Romanul de ieri şi de azi, o arhivă de date şi amănunte esenţiale pe care un nespecialist nu le poate avea altfel la îndemână şi care invită la o lectură antrenantă, instructivă şi totodată agreabilă. Cartea reuşeşte să fie ce se vrea: un preţios îndrumar istorico-turistic, deloc stufos, deloc obositor, ci dimpotrivă – un excelent ghid în măsură să te îndrume spre opţiunea unui contact direct, vizual, cu această pitorească zonă a podişului Moldovei. Dacă prima parte a îndreptarului este mai curând un excurs istorico-geografic, de-a dreptul captivant, cea de a doua jumătate a cărţii constituie „ghidul” propriu-zis, compartimentat în două secţiuni. Un ghid amănunţit, bogat şi elegant ilustrat al monumentelor (peste 30 la număr) ale Romanului, cu remarca necesară că fiecare din cele 6 secole ale oraşului este marcat de câte un monument caracteristic, cel mai vechi din ele fiind Cetatea Muşatină (sec. XIV) de pe malul stâng al vechiului curs al Moldovei.

www.cimec.ro

238

În final, autorul ne invită la o contemplare a monumentelor naturii, istorice şi de arhitectură” de prin împrejurimile Romanului, tot atâtea locuri frumoase, demne de văzut şi cunoscut, încărcate de vechime şi de istorie, dar cunoscând şi amploarea şi freamătul înnoirilor epocii noastre. Încotro, deci, mai întâi? Greu de ales! – O hartă cu legendă, adecvată, ne scoate oarecum din încurcătură. „Romanul cultural” este legat de numele multor personalităţi din galeria oamenilor de seamă ai Ţării. Dosoftei şi-a scris aci „Psaltirea”. Nu sînt deloc puţini la număr romaşcani a căror activitate s-a înscris în patrimoniul de onoare al culturii, ştiinţei şi artei naţionale: Ion Ionescu de la Brad, C.I. Istrate, Panait Muşoiu, Sergiu Celibidache, Mihail Jora, pentru a nu aminti decât pe câţiva. Spaţiul nu ne permite „să repovestim” măcar în rezumat bogatul conţinut al îndreptarului care merită citit cu aceeaşi pasiune cu care l-a scris prof. Vasile Ursachi. 27 iulie 1978 Valeriu Secureanu” în Ceahlăul, 14.oct.1978 La începutul anilor 70, când se discuta dărâmarea părţii de Sud a străzii Ştefan cel Mare, unde se aflau cele mai reprezentative clădiri ale zonei comerciale, actualul pietonal, reprezentantul instituţiei noastre a fost singurul care a luat cuvântul şi a pus în discuţie Comisiei de arhitectură a municipiului Roman păstrarea unui număr de clădiri cu valoare arhitectonică din această zonă. Replica a fost dură din partea arhitectului de la Piatra-Neamţ, căruia cei din conducerea municipiului nostru îi ziceau pe numele mic Cristi (Cristian Constantinescu). Supunându-se, totuşi, la vot, această propunere, a fost respinsă, singurul care a votat „pentru” a fost regretatul director al Liceului Roman-Vodă, prof. Gh. Mihalcea. Norocul nostru a fost că întreaga zonă era sfredelită, până la adâncimea de 10 – 12 m, de acele galerii subterane – beciurile suprapuse, care i-au obligat pe constructori, fără voinţa lor şi mai ales a conducerii judeţului, să investească o sumă foarte mare pentru construcţia pietonalului. În acest fel a apărut, ca o recompensă, această inedită stradă pietonală, la circa 10 m adâncime, ca un unicat arhitectural european, de care, după cum se vede, nu prea avem grijă. Muzeul de Istorie avea, prin lege, un reprezentant în Comisia de Arhitectură a municipiului. Intervenţia amintită a pus capăt acestei prevederi; după şedinţa amintită nu a mai fost chemat la asemenea şedinţe. Probabil reprezentantul nostru a fost înlocuit cu cineva care nu a spus niciodată un cuvânt împotriva noilor atacuri la arhitectura veche. Aşa se face că au dispărut foarte multe clădiri cu valoare arhitectonică, chiar dacă unele din ele erau pe o listă a monumentelor, listă care, cu metode diferite, era pur şi simplu ignorată. Amintim aici numeroase clădiri frumoase, care erau încinse cu frânghii şi după ce erau fotografiate, spunându-se că au fost fisurate de la cutremurul din 1977 şi nu mai prezentau siguranţă, se demolau. Şi mai târziu, după 1989, aceeaşi metodă este folosită de către organele locale, beneficiind, de regulă, de oameni care nu spun nimic împotriva unor atacuri la arhitectura veche. Instituţia noastră nu a încetat să ia atitudine atunci când avea informaţii, mai ales din presă, ori de la organele judeţene şi centrale, care, de cele mai multe ori ne consultau. O adresă din anul 1978, către Comitetul Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Neamţ, propunea ca în anii 1981 – 1985 să fie reparate şi restaurate două obiective importante din Roman: Casa Nevruzzi şi Cetatea Nouă a Romanului. Atunci se simţea dorinţa de a se dărâma acest monument interesant, care va deveni, mai târziu, sediul Muzeului de Istorie. Intervenţia noastră a fost făcută la timp. Istoria acestei clădiri şi a celorlalte două din acelaşi complex, a fost redată pe larg, la capitolul III.

Toate intervenţiile noastre nu puteau fi făcute publice, deoarece nici un ziar local sau central nu-şi permitea luxul să critice hotărârile organelor de

www.cimec.ro

239

partid şi de stat. Abia după 1989, ziarele locale au devenit tribuna cetăţenilor în a-şi exprima părerile asupra unor hotărâri locale, care vizau, mai ales, aspectul oraşului nostru. Salariaţii Muzeului de istorie au găsit în aceste publicaţii un sprijin deosebit de favorabil. Implicarea Muzeului prin salariaţii săi, mai ales în popularizarea monumentelor istorice şi de arhitectură ale oraşului, precum şi în păstrarea integrităţii lor a constituit un factor deosebit de favorabil. Cum articolele din presa scrisă nu au o viaţă prea lungă, se cuvine să prezentăm câteva intervenţii, care să ilustreze relaţiile noastre cu factorii de decizie şi populaţia oraşului. În numărul 62 din martie 1993 al ziarului Gazeta de Roman, la un an de la sărbătorirea a 600 de ani de la prima atestare a oraşului, într-un articol referitor la monumentele Romanului consemnam: În acelaşi an, 1993, apăreau în presa locală două articole privitoare la rezervaţia de arhitectură „Ştefan cel Mare” cuprinzând porţiunea dintre gara de cale ferată şi str. Dobrogeanu Gherea, pe care le prezentăm în continuare: „REZERVAŢIA DE ARHITECTURĂ ŞTEFAN CEL MARE

În sfârşit ne putem bucura de o oarecare subdezvoltare a oraşului în ultimii 25 – 30 de ani, în comparaţie cu suratele noastre apropiate – Bacău şi mai ales Piatra-Neamţ cu care am împărţit un acelaşi ritm timp de mai bine de cinci secole. În urma acestui „dar” care ni l-a făcut judeţul, au mai rămas în oraş unele clădiri şi chiar zone, neatinse de buldozerul distrugător, care a ras de pe faţa pământului multe construcţii dragi nouă, ce reprezentau etape arhitecturale în istoria acestui vechi centru urban. Pentru a nu da vina numai pe cei de la judeţ, nu vom uita şi pe unii demolatori ai Romanului, al căror exces de zel a dus la distrugerea, cu încrâncenare chiar, a unor clădiri de o rară frumuseţe sau chiar zone întregi, ca de pildă str. Ştefan cel Mare, pe motiv, chipurile, că nu i-ar fi plăcut „conducătorului iubit” atunci când intra în oraşul nostru. Unul dintre aceştia a căpătat, de altfel, titlul nedorit de „omul cu demolarea” de la Consiliul Municipal, care mai purta, pe deasupra şi greutatea unui nume cu o rezonanţă deosebită în panteonul marilor

oameni de ştiinţă şi cultură ai ţării. În acest context începem să prezentăm, succint, un colţ de rai, rămas neatins şi anume, ce a mai rămas din cea mai veche stradă a oraşului, printre puţinele care erau pavate, în vechime, cu bârne de lemn – str. Ştefan cel Mare, de la gara CFR şi până la intersecţia cu str. Dobrogeanu - Gherea. Din cele peste 60 de imobile existente în această zonă, mai bine de jumătate reprezintă elemente arhitecturale deosebite, care le fac reprezentative atât pentru stilurile arhitecturale cât şi pentru evoluţia lor în timp. Deşi nu constituie un complex unitar arhitectural, ele reprezintă, aproape fiecare în parte, un adevărat eşantion al unei perioade în evoluţia oraşului. Zona constituie o rezervaţie de arhitectură a oraşului, propusă de noi la Comisia Monumentelor şi Siturilor Istorice şi acceptată, neluată însă în seamă de cei care ne „aranjează” oraşul, cum de altfel l-au „aranjat” şi până acum, de la Piatra-Neamţ, intenţionând, după cum am văzut recent în expoziţia de la Primăria Municipiului, să sacrifice din nou, câteva monumente de arhitectură, pentru a amenaja o cale de acces nouă, în continuarea Bulevardului Republicii, fără noimă de altfel, în condiţiile în care la 30 m mai încolo, tot traficul este preluat de Bulevardul Nicolae Bălcescu. În orice caz pe hartă e mult mai uşor să tragi o linie, neţinând cont de ce rău se mai poate produce şi la această vreme oraşului nostru. E păcat, însă, că noi le acceptăm, aşa cum am făcut-o şi în trecut.

www.cimec.ro

240

Din această rezervaţie vom prezenta, în numărul de faţă, doar câteva clădiri cu valoare arhitecturală deosebită, pornind de la capătul nord-vestic al străzii, unde se află şi „oaza” oraşului nostru, frumosul parc, a cărui amenajare a depăşit un secol, timp în care a fost considerat unul din cele mai mari şi mai frumoase parcuri ale ţării noastre. Prima linie de cale ferată din Moldova: Roman – Burdujeni, contemporană cu prima linie din ţară: Bucureşti – Giurgiu, a fost dată în exploatare în anul 1869. De atunci se păstrează şi clădirea primei gări de călători, care, cu prilejul împlinirii a 100, de ani a fost complet modernizată. Construită în stilul cazărmilor austriece, cu sobrietatea lor caracteristică, rece şi chiar rigidă din punct de vedere al liniilor drepte ce marchează elemente ale faţadelor, îndulcite doar de ancadramentele şi acoladele ferestrelor şi uşilor, profilate, a brâului în relief, profilat, care separă parterul de etaj sau a cornişei dantelate. La acestea se adaugă colţurile clădirii sau ale faţadelor, construite în forma unor coloane – turn, faţetate şi terminate, în partea superioară, cu capiteluri în forma unor turnuri crenelate ce dau impresia unei construcţii militare, a unei fortăreţe. Venind către centrul oraşului, la marginea parcului, o nouă construcţie, aparţinând sfârşitului aceluiaşi secol, al XIX-lea, care adăposteşte astăzi Clubul Uzinei de Ţevi, îşi etalează cu dărnicie echilibrele arhitecturale, în cele mai reprezentative elemente ale neoclasicismului, cu reverberaţiile sale est-europene. Edificiu cu două nivele, având un fronton ce-şi anunţă originea în cele clasice, evoluate în direcţia foişorului la etaj şi colonadei la parter, are un farmec şi un echilibru desăvârşit. Elementele decorative din care nu lipsesc denticulii cornişei, sunt completate de un acoperiş frumos, marcat de tabla în solzi de peşte şi formele dulci ce dau o notă de desăvârşire a întregului ansamblu. Istoria acestei construcţii este încărcată de o sumedenie de evenimente, care au marcat-o, fiind mai întâi sediu al unei unităţi militare ce depăşea chiar graniţele Moldovei – la sfârşitul sec. al XIX-lea, devenind la 1899 Spital Militar, sediu al Garnizoanei Roman mai târziu, pentru ca apoi să devină o secţie a Spitalului din Roman şi în fine, Clubul Uzinei de Ţevi. Dacă interiorul a fost în repetate rânduri transformat, nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu exteriorul, care a rămas, în cea mai mare parte, cel original, reprezentând, chiar de la intrarea în oraş, epoca ce i-a dat naştere. Dr. V. Ursachi”

„REZERVAŢIA DE ARHITECTURĂ ŞTEFAN CEL MARE (2) Continuând prezentarea unor monumente de pe artera cea mai veche a oraşului nostru – str. Ştefan cel Mare, merită să notăm, printre altele, clădirea care adăposteşte astăzi S.C. Romconstruct S.A. – o frumoasă prezenţă a unei vile ce caracterizează, aşa cum spuneam, o etapă importantă a construcţiilor perioadei interbelice. Adăpostind în ultimii 50 de ani diverse instituţii, între care Muzeul de Istorie şi Şcoala de Muzică şi Arte Plastice, clădirea a cunoscut chiar în ultima vreme o intervenţie în exterior, în sensul că terasa din spate a fost inclusă, fără a diminua, prea mult, din frumuseţea şi originalitatea ei. Înglobând elemente arhitecturale ale moştenirii perioadei neoclasice, combinate cu forme ale stilului românesc, aduse la cote înalte de realizările arhitectului Ion Mincu, prezente la Roman la mai multe construcţii civile, vila de care vorbim, constituie un frumos exemplu de transpunere în arhitectură a elementelor ce caracterizează începutul secolului XX. Tot acestei perioade îi aparţine şi clădirea Uzinei electrice a Romanului, construită la 1907, pe un teren dat de domnitorul Gr. Alex. Ghica printr-un hrisov din 1852, care avea la data de 12 iulie 1939, după cum reiese dintr-un recensământ al proprietăţilor Primăriei Roman, 11 încăperi şi câteva anexe construite, fie în acelaşi timp cu Uzina, fie mai târziu, ca de pildă, locuinţa directorului, construită la 1928; toate la un loc având o valoare de 2.915.400 lei. Deşi s-au făcut multe intervenţii, mai ales la interior, unde au dispărut toate instalaţiile vechi, merită să păstrăm, cu sfinţenie, prima clădire care a adus lumina în oraş. Alături de ea, o construcţie deosebit de interesantă, cu fronton clasic de o rară frumuseţe, sprijinit de mai multe coloane care alcătuiesc un foişor la intrarea în clădire, şi celelalte elemente de arhitectură care însoţesc edificiul, cum ar fi ancadramentele ferestrelor sau cornişa, de asemenea în

www.cimec.ro

241

stil clasic. Reprezentând neoclasicul secolului al XIX-lea, constituie pandantul clădirii care adăposteşte astăzi Clubul Uzinei de Ţevi. Lângă această frumoasă clădire se află o altă vilă ce aparţine stilului interbelic, care adăposteşte R.A.G.C.L. Roman, la care putem admira unele elemente specifice, cum ar fi acel foişor lateral, rotund, cu acoperişul conic situat la un colţ al clădirii, cu coloane angajate la ferestrele de la parter şi gemuleţe la etaj, precum şi acel frumos balcon închis la etaj. Diferită de cea descrisă mai înainte, această construcţie vine să echilibreze jocul alternanţei monumentelor reprezentative pentru două epoci, care nu numai că se completează, ci şi se continuă, în forme evolutive, până la formarea definitivă a unui stil aparte, care se dezvoltă separat doar în cartierele cu totul noi, cum ar fi cel dintre Bd. Republicii şi str. Mihai Viteazul, între străzile Eternitatea şi Anton Pann. Aceste ultime două construcţii ar urma să dispară dacă actualul proiect de sistematizare va fi aprobat. Pierderea va fi imensă faţă de „câştigul” scontat prin apariţia unei noi artere de circulaţie, care nu se justifică din nici un punct de vedere. Tot acestui perimetru îi aparţin alte două construcţii de o rară frumuseţe: este vorba de clădirea din colţ, între str. Ştefan cel Mare şi Bd. Republicii, care a adăpostit, pe rând, Muzeul de Istorie, Policlinica cu plată, sediul Cooperativei Tehnica şi acum Muzeul de Ştiinţe Naturale. Celelalte clădiri de vizavi, se remarcă printr-o intrare de asemenea, generoasă, cu o scară monumentală delimitată de o balustradă cu pilaştri care duce către un foişor semi rotund compus din mai multe coloane cu capiteluri, ce susţin un fronton semi-rotund şi acoperişul sub formă de calotă. Geamurile cu colonete angajate, ieşite în afara zidului – absidate, cu acoperiş, de asemenea sub formă de semi-calotă. În partea stângă a clădirii se desfăşoară o terasă cu balustradă din pilaştri asemănători cu cei de la scara amintită. La colţuri, clădirea este ornamentată cu coloane angajate cu capiteluri.” Proiectul de sistematizare a zonei prezentate mai sus şi expoziţia deschisă la Primărie ne-au oferit posibilitatea să comentăm şi să ne spunem părerea. „PROIECTUL DE SISTEMATIZARE – MUNICIPIUL ROMAN 1993 În primul rând doresc să felicit pe organizatorii acestei expoziţii, care pune la îndemâna tuturor planurile de viitor ale oraşului nostru. Consider necesar, pe viitor, poate chiar legat de aceeaşi etapă, prezentarea unor detalii, la o scară mai accesibilă nespecialiştilor, pentru a se vedea cu claritate că obiectivele actuale sunt atacate, mergând chiar, până la nominalizarea lor. În condiţiile în care dispar unele construcţii, ar trebui, poate, prezentate, chiar fotografiile lor sau detalii arhitecturale, pentru a ne putea spune părerea, dacă ea contează în intenţiile Comisiei de Urbanism sau ale Institutului de Proiectări. Din planurile prezentate în expoziţie am reţinut câteva elemente pe care doresc să le comentez: I – Zona istorică a oraşului este extrem de mică, ea cuprinde doar zona cetăţii muşatine. În afara acestei zone a rămas oraşul vechi cu toate cartierele lui, marcate de monumente istorice şi de arhitectură, ca de pildă ctitoriilor domneşti, care nu erau în afara oraşului; trama stradală (păstrată aproape în întregime) din care str. Ştefan cel Mare, pavată cu bârne de lemn, printre puţinele din Moldova; construcţii civile, unele păstrate până azi, din sec. XVII – XVIII. În acest context este necesar ca zona istorică să cuprindă teritoriul întregii terase a Moldovei şi Siretului, cel puţin până la str. Dobrogeanu Gherea, dacă nu chiar până la Bd. Republicii. Acest lucru este impus de faptul că oraşul încă nu a fost cercetat din punct de vedere istoric şi arheologic decât în măsura în care săpăturile pentru fundaţiile blocurilor au atins vestigii mai vechi, din care, întâmplător, s-au mai putut salva unele lucruri. După datele pe care le posedă Muzeul de Istorie din Roman, toată această zonă (terasa de care vorbeam şi chiar pantele terasei, dacă ne referim la „satul posluşnicilor” existent în partea de Est) a fost intens locuită din sec. XIV şi chiar mai înainte. Din acest punct de vedere, se impune, deci, includerea acestei suprafeţe în zona istorică a oraşului, zonă ce trebuie protejată pentru cercetări şi valorificări actuale ale virtuţilor unor monumente istorice sau de arhitectură. În acest context se vede

www.cimec.ro

242

ce mică importanţă acordă Institutul de Proiectări factorului istoric şi mai ales legăturilor absolut necesare cu cei care pot spune ceva despre istoria zonei. Este regretabil că nu se consultă oameni de specialitate. Dacă în perioada dinainte de 1989 în Comisia de Urbanistică era obligatorie prezenţa directorului Muzeului local sau a unui reprezentant al acestuia şi care, aşa cum se întâmpla de obicei, constituia votul cel mai greu acceptat, prin obiecţiile pe care le aducea, în care caz , fie că rămânea singurul vot ce se împotrivea distrugerii monumentelor, fie că nu mai era de găsit atunci când se discuta problema sistematizării, acum, însă,soluţia cea mai simplă a fost totala îndepărtare a celor ce se ocupă de partea istorică a problemei oraşului, iar ca dovadă, se poate vedea componenţa ei. În acest fel nu e de mirare ce „bucurii”ne mai apar pe străzi, chiar în inima oraşului, „bucurii” care vor da multe bătăi de cap atunci când va fi necesar să se facă ceva. În acest mod au dispărut multe monumente, unele au fost „îngropate”, ca de pildă Casa Vornicului Done, altele au fost dărâmate şi reconstruite, îngrămădind monumentul principal, cum este cazul turnului clopotniţă de la Biserica Sfinţii Voievozi, sau obturarea faţadelor principale, cum este cazul la Casa Nevruzzi, cu toate că intervenţiile au fost făcute la timpul oportun. II – Zona centrală şi alte zone cu funcţiuni complexe să se extindă, de asemenea, cel puţin până la Bd. Republicii, deoarece întreaga porţiune cuprinde mai multe unităţi de importanţă majoră în viaţa oraşului nostru. În acest context notez faptul că deşi proiectantul ştia de rezervaţia arhitecturală a străzii Ştefan cel Mare, de la intersecţia cu str. Dobrogeanu Gherea până la gara CFR, nu a marcat nici într-un fel acest fapt, ba, mai mult, la mijlocul acestei zone propune o nouă regularizare a traficului rutier, care afectează o parte din această rezervaţie. Menţionez că rezervaţia de care am amintit cuprinde o porţiune din cea mai veche arteră comercială şi de comunicaţie a oraşului nostru, în care sunt mai mult de 60 de construcţii civile. Dintre acestea, mai bine de jumătate, reprezintă unicate cu o valoare istorică, artistică şi arhitecturală deosebită. Aproape fiecare clădire are elemente deosebit de valoroase, care reflectă o evoluţie a unei epoci constructive, de mai bine de 100 de ani. Între ele un exemplar de la sfârşitul sec. XVIII, multe de la jumătatea secolului următor şi o parte din ele reprezentând perioada interbelică. Aşa cum se prezintă acum merită să rămână pentru generaţiile viitoare, cu toate că o parte din ele au fost transformate în unităţi comerciale, prin schimonosirea unor faţade sau apariţii ale unor uşi, oarecum disproporţionate, în locul ferestrelor. Sperăm să se oprească acest fenomen. III – În capătul Bd. Republicii se propune o nouă zonă de regularizare a traficului rutier, deşi, la mică distanţă se află o altă zonă cu aceeaşi funcţie - bariera spre Fabrica de Zahăr. O găsesc cu totul inoportună şi chiar ineficientă, din moment ce la circa 30 – 50 m Bd. Nicolae Bălcescu preia aproape întreg traficul de pe str. Ştefan cel Mare. Dacă cei 30 de metri până la punctul amintit, din capătul sud – vestic al Bd. Republicii constituie o problemă din punctul de vedere al proiectantului, noi mai putem adăuga faptul că traficul de pe acest bulevard nu este relevant pentru afluenţa pe str. Sucedava – Bacău sau Piatra Neamţ, întru-cât acest lucru este preluat de alte câteva artere ce circulaţie, ca de pildă str. Tineretului, calea Rahovei, str. Cuza-Vodă şi chiar str. Ştefan cel Mare, în ultimă instanţă. În acest caz nu e vorba de traficul greu, cu mijloace auto mari, care trebuie să respecte circulaţia pe centură. Dacă din punct de vedere al traficului acest lucru nu numai că nu se impune, ci este de-a dreptul chiar neeconomicos; deschiderea unei noi căi de comunicaţie, în mijlocul oraşului, pune probleme deosebite, printre care demolarea unor construcţii şi distrugerea unor străzi sau grădini. Din punctul de vedere al clădirilor ce trebuie distruse, este de-a dreptul jenant să atrag atenţia unui arhitect. O fac, nu gândindu-mă la profesionalismul ce-l poate caracteriza şi de care nu mă îndoiesc, ci mai mult la faptul că nefiind romaşcan, nu-i pot vibra, cu aceeaşi intensitate, sentimentele de respect şi preţuire faţă de unele clădiri, care au dat şi mai dau încă, farmecul oraşului nostru. Printre clădirile ce trebuie să cadă, în condiţiile străpungerii respective se află corpul principal al Companiei de Pompieri, construită într-un frumos stil neoclasic, cu fronton şi coloane şi a unei construcţii reprezentative pentru perioada interbelică – sediul E.G.C.L. Roman, amândouă făcând parte din rezervaţia arhitecturală Ştefan cel Mare.

www.cimec.ro

243

Spre stupefacţia noastră clădirea Companiei de Pompieri a fost dărâmată de aceştia, fără aprobare, spune Primăria, din cărămida rezultată s-au făcut nişte garaje pentru maşinile de pompieri. La stradă s-a construit o clădire nouă cu trei nivele fără nici o valoare arhitectonică. Deci, este posibil orice! IV – Oraşul Roman, datorită unei dezvoltări mai încete dictată de politica judeţeană, care a cunoscut în ultimii 25-30 de ani un ritm de construcţii de câteva ori mai mic faţă de oraşul Piatra Neamţ, oraşe a căror dezvoltare a fost aproape identică mai bine de 500 de ani, mai păstrează încă o bună parte din frumoasele construcţii care-i dădeau un farmec deosebit, mai ales în perioada celei de-a doua jumătăţi a sec. XIX şi prima din cel următor. În planurile afişate, sunt marcate doar o parte din ele, localizarea lor fiind foarte aproximativă, nu am putut afla despre ce clădiri protejate este vorba. De asemenea, nu am putut afla ce clădiri poartă numerele de la 99 la 133 şi nici de ce este vorba de 34 şi nu de peste 60, cât cuprinde lista monumentelor istorice şi de arhitectură din oraşul nostru. Acest lucru a fost făcut cu bună ştiinţă sau este o neglijenţă? Este de datoria proiectantului să informeze precis, întrucât acceptul Primăriei Romanului nu numai că nu este facultativ, dar ea trebuie să-şi ia răspunderea faţă de viitorul oraşului în conştiinţă de cauză, nu prin simple semne care doar înfrumuseţează planul grafic. Consider că odată cu extinderea zonei istorice a oraşului nostru şi renunţarea la deschiderea noii artere din capătul Bd. Republicii , toate problemele de sistematizare vor ţine seama de rigorile impuse de respectul faţă de realizările unui oraş ce şi-a sărbătorit de curând 600 de ani de la prima atestare documentară, unul din cele mai vechi oraşe ale Moldovei. V. Ursachi Direcorul Muzeului de Istorie din Roman” Ca urmare a propunerilor făcute, am adresat o scrisoare către Ministerul Culturii.

Vorbindu-se de cele mai vechi clădiri ale oraşului, care au mai răzbit până în zilele noastre, am atras atenţia asupra a câtorva din ele, pentru a fi protejate. „CELE MAI VECHI CONSTRUCŢII DIN ORAŞ Mărturii ale unei dezvoltări urbanistice în decursul veacurilor a oraşului nostru se mai păstrează încă în multe zone. Aşa, de pildă, în câteva locuri, până nu demult, sălăşluiau încă multe case de tip boieresc cu o arhitectură specifică, mai ales secolului al XVIII-lea, cu un plan bine definit, de formă patrulateră, cu o sală sau tindă centrală, flancată de camere în cele patru unghiuri ale unui pătrat; intrarea principală cu fronton şi coloane, în stil clasic, cu scări exterioare înalte, cu multe trepte, ce dădeau un farmec deosebit locuinţei. Uneori accesul în interior necesita o scară lipită clădirii, care sfârşea, în partea de sus cu un mic palier dinaintea uşii. Uneori, acesta, detaşându-se de faţadă,

a fost înzestrat cu un acoperiş propriu şi a primit denumirea de foişor. Unele din aceste clădiri erau cu pereţi din lut amestecat cu lână, altele din cărămidă bine arsă, având ca liant pământ galben sau din piatră, în special la temelii şi pivniţe. Astăzi mai putem admira doar câteva din ele, printre care cea din str. Vasile Alecsandri, nr.3, care valorifică într-un înalt grad poziţia excepţională pe un promontoriu subliniat de str. ce poartă numele marelui scriitor, fiind înconjurată de o plantaţie de vie, la mică distanţă de ansamblul arhitectonic al Hotelului Roman. Casa păstrează caracteristicile locuinţelor ţărăneşti, cu tindă, fronton şi cerdac pe ambele laturi ale faţadei.

www.cimec.ro

244

Un al doilea edificiu de aceeaşi factură se află pe str. Ştefan cel Mare, nr. 238. Păstrând aceeaşi împărţire, aici se remarcă grosimea mare a zidurilor, ferestrele simple nu prea mari şi o scară cu multe trepte ataşată faţadei sudice. Clădirea are demisol – propice locuirii, care iniţial era o pivniţă ce avea o mare însemnătate ca expresie a economiei naturale specifice feudalismului. Dezvoltarea pivniţelor va ocaziona o împingere în sus a casei, o despărţire netă a parterului de terenul înconjurător. Intrarea la demisol sau în pivniţă este posibilă pe o scară interioară sau un gârlici, aşa cum era la toate aceste case boiereşti. Prezenţa acestei case boiereşti, atât de vechi, în zona în care predomină numeroase alte edificii ceva mai noi, construite în stil neoclasic, ce aparţine sec. al XIX-lea, demonstrează întinderea oraşului în sec al XVIII-lea până în Bd. Republicii. Dacă atenţia noastră faţă de moştenirea care ne-a mai rămas în urma buldozerului din ultimii 50 de ani, va fi axată pe respectul cuvenit acestor monumente, vom putea şi noi lăsa, la rândul nostru, generaţiilor viitoare, măcar o parte din aceste comori. Este de notat că imobilul uşor de depistat, atât datorită intrării sale în zona trotuarului, cât şi prin stilul său caracteristic ce-l deosebeşte de celelalte, se află într-o zonă intrată deja sub numele de rezervaţie arhitectonică a străzii Ştefan cel Mare (care a mai rămas) de la magazinul Victoria până la gară. Rezervaţie pe cât de pitorească, pe atât de bogată în clădiri cu o arhitectură valoroasă. Pericolul este însă mare, dacă ne gândim că acum, după decembrie 1989, a apărut deja, în faţa Bisericii Catolice, o construcţie nouă, întrată, de asemenea, pe trotuar care este o ruşine a momentului. Este vorba de o brutărie în stilul obişnuitelor chioşcuri, care au invadat oraşul, dar care, construite din lemn sau metal, au un statut provizoriu. Dr. V. Ursachi” Discuţiile purtate în Consiliul Local privitor la spaţiul deţinut de Parcul Zoologic, prezentate la televiziunea locală, în 1994, ne-au provocat în a lua o poziţie fermă în sprijinul intenţiilor Fundaţiei Melchisedec Ştefănescu. Publicarea lor în presa locală a demonstrat relaţiile noastre cu viaţa cotidiană a oraşului şi faptul că ne implicăm în dezvoltarea lui. „SĂ FACEM UN PAS ÎNAINTE! Rândurile de faţă au apărut ca o reacţie la comentariile televiziunii locale din 24.06.1994, referitoare la unul din punctele de discuţii ale Consiliului Local, având ca subiect Parcul Zoologic al oraşului şi retrocedarea către Fundaţia Melchisedec a donaţiei marelui cărturar. Cunoscând întreaga istorie a Parcului Zoologic, dar şi problemele unei lungi perioade de denigrare a proprietăţii şi a fenomenului cultural, care au făcut să dispară, rămânând la zona locală, toate societăţile culturale cu proprietăţile şi drepturile lor, astăzi ne găsim în faţa unui fapt neînţeles, după cum se vede, de a restitui, ceea ce se cuvine, acestor focare de cultură, care au făcut cinste bătrânului nostru oraş. Este vorba, în principal, de sediul Societăţii Culturale „Miron Costin” şi a proprietăţilor Fundaţiei Melchisedec. Mă surprinde faptul că problema a devenit, după cum se vede, o controversă între Episcopie şi Consiliul Local, de parcă una din ele ar avea interese opuse celeilalte, când, de fapt, este o problemă a oraşului, în interesul locuitorilor lui. Nimeni nu s-a gândit că marele nostru cărturar şi prelat Melchisedec Ştefănescu, făcând o donaţie către această fundaţie, nu a făcut decât un dar oraşului nostru? Testamentul este o mărturie a acestui mare gest. Episcopia nu a făcut altceva, prin demersurile ei, decât de a apăra acest frumos gest al unuia din reprezentanţii ei de seamă. Reapariţia fundaţiei şi promisiunile de a realiza un muzeu de artă religioasă, a amenajării parcului şi a întregii zone, nu pot fi considerate decât un mare respect pentru cultura oraşului nostru. Stimaţi consilieri, nu v-aţi gândit că existenţa Capelei, care adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale unui mare om de cultură al ţării noastre, în această zonă, nu este întâmplătoare? Nici o legătură nu poate fi făcută între sacralitatea locului şi necesitatea ca retrocedarea spaţiului şi a imobilelor din această zonă a oraşului să constituie problema conducerii oraşului? De ce se pun atâtea piedici când, de fapt, iniţiativa trebuia să aparţină Primăriei, pentru că este o necesitate a oraşului. Vă este indiferent că acest loc este astăzi atât de uitat încât nu doriţi să veniţi în

www.cimec.ro

245

întâmpinarea unei iniţiative? Promisiunile Episcopiei sunt clare, ele nu ascund tendinţe de proprietate pentru că proprietatea este a Fundaţiei, iar Fundaţia este a noastră, a locuitorilor oraşului Roman. Grădiniţa, Muzeul de Artă Religioasă şi Şcoala de Cântăreţi sunt unităţi culturale de care beneficiază oraşul, nu numai cei ce doresc să le organizeze, inclusiv parcul din jurul lor, care va deveni un loc de recreere pentru toţi romaşcanii. Motivele pentru care s-a cerut mutarea Parcului Zoologic sunt mai mult decât întemeiate; ele constituie o obligaţie a Primăriei de asanare a acestei importante zone care cuprinde rezervaţia arheologică a Cetăţii Muşatine, importantele monumente istorice, de artă şi arhitectură ale oraşului nostru, a căror existenţă este incompatibilă cu poluarea provocată de animalele din captivitate, de rozătoarele care mişună în voie pe acest spaţiu plin de istorie. Nu văd nici un impediment în a se trece cât mai repede la reorganizarea zonei respective, aşa după cum găsesc anacronice planurile de sistematizare a ştrandului, la cote aproape irealizabile, care vor stagna iniţiativele pe termene mai scurte. Nu am fost niciodată împotriva unor idei îndrăzneţe, care au avut şi soluţii de realizare, dar am considerat, întotdeauna, lipsa de profesionalism în planurile de viitor, care au dus, printre altele, la dispariţia unei străzi după care regretăm şi astăzi: Ştefan cel Mare, sau a altor construcţii, care aveau un farmec deosebit în peisajul unui oraş ca Romanul, ca o plagă în dezvoltarea urbanistică. Fenomenul este încă în actualitate. Să ne gândim la cei care vin după noi, cu mult respect şi să le dăruim cel puţin ceea ce am moştenit de la înaintaşii noştri. Să restituim, aşadar, un loc de mare încărcătură istorică şi culturală oamenilor care vin după noi. Să ne gândim mai mult la viitorul oraşului şi mai puţin la ambiţia şi suficienţa multora din cei ce hotărăsc soarta lui. Ei sunt trecători în funcţiile publice, dar relele pe care le pot provoca sunt uneori ireparabile. Este momentul să ne gândim bine la ceea ce facem. Dr. V. Ursachi” Tot acum nu ne-a lăsat nepăsători apariţia unor construcţii noi, care urâţesc peisajul arhitectonic al oraşului, obturând unele clădiri cu adevărat frumoase şi reprezentative. Cele două sunt demne de luat în seamă. „ATENŢIE, APAR MONŞTRI! În decursul celor şase secole de existenţă, oraşul Roman a cunoscut o dezvoltare edilitară deseori remarcată de călători străini sau autohtoni, fiecare secol lăsându-şi amprenta cel puţin printr-un monument dacă ne referim la primele patru şi mult mai multe, pe măsura apropierii vremurilor noastre. Dezvoltarea arhitectonică a fost consemnată în mai multe rânduri de călători străini, ca de pildă Andrei Bogoslavič, care, la 1623, scria „lângă un râu repede numit Moldova este un oraş frumos ce se cheamă Roman”; în 1641, Marco Bandini descrie Romanul ca pe „unul din oraşele mai frumoase, mari şi nobile din toată Moldova”, iar Conrad Iacob Hiltebrandt din Stetin, oraş cu o valoroasă arhitectură civilă, caracteriza Romanul ca „un oraş cu clădiri destul de bune”. Pe lângă cele cu caracter militar sau religios, un mare număr de construcţii laice, caracteristice pentru secolul XIX, au dăinuit până în zilele noastre, dovedindu-şi atât trăinicia cât, mai ales, reprezentativitatea stilurilor care au dominat epoca, lăsându-ne o moştenire pe care avem datoria de a o apăra. Începutul secolului nostru şi în special perioada interbelică, care este caracterizată de o bogată reţea edilitară, cu clădiri de o rară simplitate şi frumuseţe, oferindu-ne atât prin plombări printre construcţii mai vechi sau chiar mai noi, nereprezentative, sau prin cartiere întregi, o secvenţă de mare interes atât pentru noi, mai ales, pentru cei ce vor locui în acest oraş în mileniul trei. Dacă perioada ultimilor 50 de ani a dus la distrugerea unei bune părţi din moştenirea edilitară, astăzi nu avem dreptul să mai facem greşeli, distrugând sau ignorând punerea în valoare a unor construcţii cu o arhitectură deosebită. Este cazul celor peste 60 de monumente istorice şi de arhitectură incluse în lista clădirilor ocrotite prin lege, a segmentului din str. Ştefan cel Mare, care a mai rămas, de la str. Dobrogeanu - Gherea până la gara CFR, precum şi casele reprezentative pentru începutul secolului nostru şi mai ales cele din perioada interbelică, inclusiv cartierul cuprins între Bd. Republicii, str. Mihai Viteazul şi str. Anton Pann.

www.cimec.ro

246

Ceea ce este incredibil pentru perioada pe care o trăim socotim a fi, apariţia unor adevăraţi monştri, care, ascund unele clădiri de o rară frumuseţe, caracteristice pentru anumite perioade, cum ar fi cea de pe str. Bogdan Dragoş, puţin mai jos de Poliţia Romanului, unde a apărut o cutie de beton şi sticlă fără nici o valoare arhitectonică, care obturează faţada unei frumoase clădiri cu cerdac şi coloane. Un al doilea exemplu îl constituie clădirea de pe str. C. A. Rosetti, colţ cu Smirodava, a cărei faţadă, de asemenea reprezentativă, de o frumuseţe aparte, este camuflată de apariţia unui monstru din beton armat, care încă nu-şi etalează urâţenia, fiind în construcţie. Dacă pentru prima din ele, aşa cum spunea d-na arhitect Ana - Maria Alexe, nu există aprobare din partea Primăriei, apariţia celei de-a doua mă face să cred că totul este posibil în oraşul nostru. (Despre cele de pe str. Ştefan cel Mare voi vorbi cu alt prilej). Oare este posibil să nu luăm nici o măsură faţă de monstruozităţile care apar în oraş, distrugând şi puţinul care a mai rămas din frumuseţea de odinioară a Romanului? Din articolul care a apărut săptămâna trecută în Cronica Romaşcană am înţeles cu stupoare că unii dintre consilierii romaşcani, destul de mulţi, nici nu vor să audă de cultură, învăţământ, sănătate, de parcă am trăi într-un coşmar. Să nu uităm că la sfârşitul secolului trecut, un asemenea Consiliu nu a aprobat ridicarea unei statui a lui Miron Costin în Roman, ea fiind realizată la Iaşi şi se află lângă Teatrul Naţional „V. Alecsandri”; repetăm, oare, aceeaşi greşeală? Suntem noi romaşcanii, mai puţin oameni decât cei din Iaşi sau Piatra Neamţ? Credeţi că pentru realizările culturale din marile oraşe ale ţării locuitorii oraşelor respective au trăi mai prost dacă au realizat clădiri mai frumoase, statui, unităţi culturale reprezentative? Oare locuitorii oraşului Bacău, care au astăzi în construcţie două clădiri pentru Muzeele de Istorie şi Ştiinţe ale Naturii duc o viaţă mai săracă decât noi, care nu suntem în stare să oferim culturii nici un leu? Nu ne uităm ce se petrece în jurul nostru? Cred că a cei ce ne conduc ar trebui, mai ales ei, să se intereseze de ceea ce se realizează în jurul nostru, nu numai din punct de vedere al strângerii impozitelor, ci şi al complexităţii şi calităţii

vieţii locuitorilor din oraşele vecine. Aceasta ar duce, poate, la o altă viziune asupra oraşului nostru, a instituţiilor reprezentative, le-ar trece mai des pragul şi implicit ar înţelege mai bine ce înseamnă o instituţie de cultură sau o activitate culturală de mai mică sau mai mare. De felul cum va arăta oraşul nostru în viitorul mileniu răspund astăzi cei ce au în mâinile lor pârghiile economice şi administrative, pe care le dorim mai umane şi realizate cu mai mult profesionalism. Dr. V. Ursachi” Un alt articol publicat în presa locală, referitor la acelaşi aspect privind atacul la monumente a fost însoţit de o adresă către Oficiul pentru Patrimoniu al Judeţului Neamţ. „UN NOU ATAC LA MONUMENTE Cea mai reprezentativă clădire a oraşului, care adăposteşte Primăria Romanului, a fost construită în anii 1938 – 1939, după planurile unui renumit arhitect romaşcan – Moşinschi, ca sediu al Prefecturii Judeţului

Roman. Cum este şi firesc, supradimensionată pentru nevoile organului administrativ al oraşului, în clădire îşi au sediul, până la evenimentul fericit pe care îl aşteptăm şi pentru care ar trebui să luptăm mai mult – refacerea judeţului Roman – mai multe instituţii. Fiecare dintre ele are obligaţia, în calitate de chiriaş, să întreţină în bune condiţiuni partea de care se ocupă. Cunoscută de romaşcani în special sub numele de Palatul Administrativ, clădirea, având o arhitectură destul de sobră, caracteristică perioadei interbelice, dar monumentală, constituind un

www.cimec.ro

247

frumos exemplar reprezentativ al stilului perioadei respective, nu a fost atacată nici în cele mai critice perioade prin care a trecut poporul nostru în cei 50 de ani de după cel de-al doilea război mondial, când mare parte a oraşului a suferit atâtea mutilări urbanistice. Aşadar, după ce a scăpat neatinsă, acum, când avem pretenţia că respectăm moştenirea durabilă şi de calitate a înaintaşilor, se găsesc persoane sau instituţii care încearcă sau chiar reuşesc să o schimonosească, în numele unor interese, cel puţin bizare în contextul actual. Nu ştiu ce vrea să adăpostească anexa care a început să se ridice în colţul de pe aripa dreaptă a Palatului, dar lipitura sau petecul ce se agaţă de un monument arhitectural de importanţă majoră în oraşul nostru constituie un atac lipsit de orice respect faţă de locuitorii unui municipiu ce se vrea cât mai frumos. Avem în fruntea Serviciului de Urbanism şi Organizarea Teritoriului un arhitect cu reale calităţi profesionale, dovedite în numeroase ocazii legate de înfrumuseţarea oraşului nostru şi nu pot să-mi explic uşurinţa cu care aprobă asemenea construcţii, care sfidează cel mai elementar bun simţ sau, poate, şi în acest caz, oribila intervenţie apare fără a fi trecută prin „furcile caudine” ale Consiliului Primăriei sau ale Comisiei de urbanism, unde personalităţi cu serioasă pregătire profesională, ingineri constructori, ar putea să-şi spună părerea şi, mai ales, să oprească asemenea tendinţe de crasă nerecunoaştere şi lipsă de respect faţă de un monument. Ce s-ar întâmpla dacă fiecare din cei 7-10 chiriaşi, care ocupă spaţiu la Palat, ar face fiecare câte o magazie sau un turnuleţ, dacă se află la ultimul etaj? Cum ar arăta această construcţie? Înainte de a face ceva ar trebui măcar să aruncăm o privire în alte oraşe, dacă pregătirea noastră nu poate cuprinde o arie mai largă de probleme. Se mai poate vedea undeva un palat la care se adaugă o „coşmelie”? Opriţi-vă oameni buni! Toate au o limită! În acest context am aflat că este vorba şi de o nouă centrală termică ce s-ar construi numai pentru Administraţia Financiară, în alt spaţiu decât cel afectat, prin construcţie, pentru aceasta. Nimeni nu are de zis nimic în această privinţă? Fiecare îşi montează câte o bombă la subsol în timp ce există o construcţie specială pentru încălzirea clădirii? Dacă cineva este mai bogat, din instituţiile bugetare din Palat, nu are decât să-şi monteze un cazan separat în centrală, dar nu să folosească alte spaţii, care pot avea alte destinaţii. Orice abuz trebuie oprit la timp, pentru a nu sfida o întreagă comunitate, care nu poate lua atitudine după ce lucrurile ajung prea departe. Noi totuşi aşteptăm să se facă dreptate, să avem din nou Prefectură şi atunci Administraţia Financiară va avea sigur alt sediu în care să-şi cheltuiască banii cum doreşte. Palatul Administrativ al oraşului Roman este un monument arhitectural distinct, care nu poate fi secţionat, având toate dotările construite aşa cum le-a văzut un arhitect şi mai ales unul foarte bun. Dr. V. Ursachi”

www.cimec.ro

248

După cum este binecunoscut, în anul 1992 se sărbătoreau la Roman, 600 de ani de la prima atestare documentară a oraşului. Cu acest prilej au fost organizate mai multe manifestări, timp de o săptămână – în perioada 25 – 31 mai, la care au participat mai multe colective de la şcoli, întreprinderi, unităţi culturale sau unităţi militare. Două din aceste 6 zile au fost susţinute, în întregime de muzeul nostru – una pe 30 mai când a fost lansată monografia „Istoria oraşului Roman”, la care au participat cu lucrări toţi muzeografii noştri – coordonator general fiind chiar directorul unităţii, a urmat o sesiune de comunicări cu tema „Din istoria oraşului Roman” coordonată de Muzeul nostru, apoi după amiază s-a vernisat expoziţia „Dacii pe Valea Siretului”. A doua zi, 31 mai, au continuat lucrările sesiunii de comunicări, dezvelirea monumentului Roman I Muşat şi apoi un spectacol festiv. Toate manifestările dedicate acestui jubileu au fost organizate şi susţinute de salariaţii Muzeului nostru, aici fiind şi sediul Societăţii Culturale Roman 600.

Presa locală a informat publicul romaşcan şi cu prilejul marelui eveniment petrecut la 30 martie 1995, când s-au deschis porţile expoziţiei de bază a Muzeului de Istorie. Acest moment a fost însoţit de mai multe manifestări de amploare, printre care o expoziţie itinerantă „Rădăcini ale civilizaţiei strămoşeşti de la est şi sud de Carpaţi” şi o sesiune de comunicări, organizată pe şase secţiuni la care au participat peste o sută de cercetători din toată ţara. Muzeul nostru s-a implicat şi în alte activităţi legate de marile personalităţi ale Romanului, fie că erau organizate numai de instituţia noastră fie că luam parte la desfăşurarea lor. Printre cele mai importante, organizate de Muzeu a fost şi comemorarea academicianului Haralambie Mihăescu, la zece ani de la trecerea în nefiinţă. Cu acest prilej ceream sprijinul Consiliului Municipal Roman.

Totodată, în presa locală se publicau, în patru numere, date despre această mare personalitate legată de oraşul nostru. În luna septembrie 1995 avea loc, în organizarea Muzeului de Istorie, un nou simpozion comemorativ la care au participat mari personalităţi ale lumii ştiinţifice româneşti. Iată ce relata presa despre acest eveniment:

www.cimec.ro

249

În anul 2003, trecând pe strada

Haralambie Mihăescu, am observat că încă nu erau plăcuţele cu vechea denumire înlocuite şi mulţi din locuitorii oraşului mai foloseau denumirea de dinainte. Readucând în memorie personalitatea marelui savant Haralambie Mihăiescu, am intitulat articolul „Să îndreptăm o greşeală”, începutul lui îl prezentăm în continuare.

„SĂ ÎNDREPTĂM O GREŞEALĂ Acum 8 ani, la propunerea Muzeului de Istorie din Roman, Consiliul Municipal hotăra schimbarea numelui străzii Victoriei cu cea a unui mare savant care a locuit şi lucrat în Roman – academicianul Haralambie Mihăescu. Această schimbare era cu atât mai necesară cu cât numele „Victoriei” nu însemna nimic pentru romaşcani (despre ce victorie este vorba?), iar noua denumire venea să marcheze strada pe care a locuit şi a definitivat multe dintre lucrările sale marele savant H. Mihăescu. Odată cu Hotărârea Consiliului Municipal, Muzeul de Istorie a organizat o sesiune de comunicări ştiinţifice dedicată marii personalităţi H. Mihăescu, la care au participat numeroşi reprezentanţi ai universităţilor şi institutelor ştiinţifice din ţară şi din Republica Moldova, academicieni şi cercetători ai Academiei Române. Una din zile a fost dedicată vizitei la mormântul savantului, unde s-a oficiat o slujbă religioasă şi apoi o vizită la casa în care a locuit H. Mihăescu, unde, în prezenţa primarului de atunci, a unor membri ai Consiliului Municipal şi a unui numeros public, s-a dat citire Hotărârii de schimbare a numelui străzii, aşezându-se plăcuţa cu numele nou „str. Haralambie Mihăescu”. Fiind convins că o asemenea Hotărâre nu poate fi

www.cimec.ro

250

schimbată fără motive, mai ales acum când pretindem că ne-am căpătat libertatea de a ne lua soarta în propriile mâini, nu bănuiam că de atâţia ani numele acestei străzi este tot „Victoriei”. Cui se datorează această sfidare a unei Hotărâri de Consiliu Municipal şi mai ales de ce nu a fost ea respectată, are mai puţină importanţă. O putem trece pe seama unei neglijenţe, care, însă nu trebuie să fie nici tolerată şi nici lăsată să dăinuie în timp. Este momentul ca Primăria să facă o cercetare în propriile arhive şi să îndrepte această stânjenitoare nepăsare, care se face unui mare om de ştiinţă, atât de apreciat în lumea academică românească şi nu numai. Pentru noi este un model de muncă cu care ne mândrim.”

Acest tip de manifestări au continuat să se organizeze în cadrul Muzeului pe tot parcursul anilor următori. Este suficient să amintim sesiunile

de comunicări şi expoziţiile temporare dedicate prof. N. Gr. Steţcu, profesorului şi directorului Muzeului din Bacău, Iulian Antonescu şi altor colecţionari şi donatori, cum au fost expoziţiile dedicate prof. Mihai Andone, pr. Florin Ţuscanu sau expoziţiile colective privind donaţiile de etnografie. Au mai fost omagiaţi, prin expoziţii temporare şi sesiuni de comunicări muzicienii G. Enescu, D. D. Botez etc.

Consiliul Popular ne-a solicitat în cursul anului 1995 întocmirea unui proiect de stemă a municipiului Roman, pe care am publicat-o în Gazeta de Roman din data de 17 – 23 mai. După mai multe discuţii şi modificări a fost prezentată la Comisia de Heraldică de la Iaşi, care trebuia să o aprobe. Specialiştii în heraldică de aici nu au fost de acord cu propunerea noastră, ceea ce a declanşat o întreagă dispută, care nu s-a terminat nici acum. După zece ani de la prima propunere, veneam cu un răspuns la articolele prezentate în presa locală de cunoscutul cercetător ieşean – Ştefan S. Gorovei, pe care îl rugam să fie mai concesiv cu dorinţele romaşcanilor.

„DIN NOU DESPRE STEMA MUNICIPIULUI ROMAN Acum mai bine de 10 ani, Consiliul Local al Municipiului Roman îmi solicita realizarea unui proiect de stemă a municipiului Roman. Dând curs acestei solicitări am întocmit mai multe variante, în dorinţa de a se putea alege cea mai frumoasă şi convenabilă stemă, care să corespundă cu cele mai importante tradiţii ale acestui oraş sexacentenar, cu aspiraţiile sale şi, pe cât posibil, în concordanţă cu regulile heraldicii. Demersul nostru a pornit de la faptul că Romanul a avut unul din cele mai vechi sigilii ale oraşelor şi târgurilor Moldovei, existent, probabil, încă înainte de prima atestare documentară a oraşului – 1388-1390 sau după primul document intern-30 martie 1392. Una din variantele propuse

www.cimec.ro

251

am susţinut-o mai mult, datorită faptului că avea şanse mai mari în faţa Consiliului Judeţean Neamţ, precum şi în faţa Comisiei Naţionale de Heraldică, de avizul căreia depinde, în ultimă instanţă, aprobarea stemei. Faptul că nici până astăzi Romanul nu are o stemă, dovedeşte încrâncenarea cu care Comisia de Heraldică, dar, mai ales, oficialităţile judeţene, doresc o simplificare totală a acesteia, ambele impunând scutul şi capul de mistreţ din vechiul sigiliu, de acum 600 de ani, aprobat în 1928 de Comisia de Heraldică, fără a aduce nici un alt element care să actualizeze, oarecum, evoluţia acestui oraş. Reticenţa consilierilor locali faţă de susţinerile celor două instituţii nu este legată de faptul că se insistă asupra vechii steme(din perioada interbelică), ci, mai ales, pentru că pe această stemă se află capul unui porc mistreţ, a cărui semnificaţie este mai greu de explicat. „Ziarul de Roman”, în numărul din 30 ianuarie 2003 ne prezintă o pagină realizată de cunoscutul cercetător ieşean, profesor doctor Ştefan S. Gorovei, în care se reiterează câteva date din istoria acestui sigiliu. Din acest punct de vedere, trebuie să remarcăm faptul că Primăria din Roman a cunoscut, de la început, semnificaţia vechiului sigiliu al Romanului, precum şi vechimea şi importanţa lui în istoria oraşului şi a Moldovei. Atunci când s-a pornit la realizarea proiectelor de stemă a oraşului, autorii au cunoscut o bună parte din cercetările referitoare la acest sigiliu, începând cu V. A. Urechia, N. Iorga, I. Bianu, Alex. Lepădatu, E. Vârtosu, D. Ciurea şi doi romaşcani: N. Grigoraş şi D. Hordilă, iar demersurile făcute nu vizau o informare despre acest sigiliu, ci posibilitatea de a se îmbunătăţi, prin câteva adăugiri, în limitele normelor heraldice. Se cerea adăugarea siluetei catedralei episcopale din Roman, una din cele mai vechi ctitorii muşatine, care a mai rămas ca simbol al unui centru religios, în momentul în care importanţa administrativă a Romanului a fost suprimată prin desfiinţarea judeţului cu alelaşi nume. Deşi nimic nu poate compensa această nedreptate, romaşcanii „îşi ling rănile” prin ceea ce se mai poate îndrepta, măcar prin acest simbol. Aceasta este oarecum justificată şi de posibilitatea ca centrul eparhial să ia drumul Bacăului, în condiţiile în care puterea economică a acestui judeţ îşi poate permite ridicarea unei catedrale impunătoare la care se adaugă şi factorul politic, care are o mare greutate în luarea unor hotărâri de asemenea natură. Decalajul economic şi de dezvoltare a celor trei oraşe-Roman, Piatra Neamţ şi Bacău-realizat în circa două decenii este edificator în acest sens, în condiţiile în care n-a existat nici un miracol economic care să o explice. Aşadar, demersurile romaşcanilor se referă la o îmbunătăţire a stemei, în condiţiile în care acest lucru s-a realizat şi în perioada interbelică, când, în mare măsură, s-a ţinut seama de colaborarea Comisiei Consultative de Heraldică, cu forurile locale şi chiar cu unii oameni politici ai vremii. Chiar în condiţiile actuale, unele oraşe sau judeţe au realizat adăugiri sau renunţări. Aşa, de pildă, judeţul Neamţ a căpătat pe stemă un nou element, care aparţinea judeţului Roman – cele trei spice. Oraşul Botoşani, care avea o pasăre, a adugat un păun, iar în secolul XVIII – un sfânt (Sf. Gheorghe). Oraşul Iaşi, care avea, în 1645, pe stemă, un cal, a adăugat, în secolul XIX, un turn, iar oraşul Piatra Neamţ, care avea pe stemă un ţap, a adăugat în secolul XVIII un sfânt (Sf. Ioan). Exemplele ar putea continua. Nu cunosc, în momentul de faţă, stemele tuturor oraşelor moldovene, dar cred că domnul profesor cunoaşte foarte bine toate schimbările făcute astăzi. Mă îndoiesc de faptul că oraşul Iaşi ar avea astăzi pe stemă calul sau numai calul. În cuminţenia noastră, trebuie să remarcăm faptul că nici unul din proiectele de stemă nu au exclus mistreţul, ba chiar la unul din proiecte îl amplasăm într-un scut mai mic-aşa cum arăta el în perioada interbelică, însă stema devenea prea încărcată. Proiectul de stemă propus de noi a fost reprodus în articolul reporterului Lucia Crainicu, în pagina 24 a „Ziarului de Roman” din 30 ianuarie 2003, de aceea nu mai insistăm asupra lui. Am putea adăuga, totuşi, câteva cuvinte legate de discuţiile purtate în ultima şedinţă a Consiliului Local, privitoare la înlocuirea Catedralei Episcopale cu o cruce. Ceea ce dorim noi să dovedim aici nu este doar simbolul creştinismului şi nici aspectul ecumenic atât de actual, ci faptul că această casă a Domnului este un important monument de arhitectură al Romanului şi implicit, unul din

www.cimec.ro

252

cele mai vechi centre episcopale ale ţării. Totodată, timbrarea scutului cu şapte şi nu cu cinci turnuri se referă nu numai la faptul că Romanul este singurul oraş din Moldova care are două cetăţi, amândouă muşatine, ci şi datorită rangului de municipiu pe care îl are acum, în comparaţie cu perioada interbelică, când era doar oraş. Atunci, municipiile aveau şapte turnuri, oraşele cinci şi comunele trei. Acest lucru se păstreză şi astăzi, deşi se încearcă a se încetăţeni ideea mărimii acestora sau dacă sunt sau nu capitale de judeţ.. Toate aceste dorinţe ale noastre au în vedere realizarea unei steme cât mai frumoase şi, totodată, cât mai reprezentative. Ne bucurăm de faptul că dorinţa şi insistenţele noastre au dat naştere adâncirii cercetării ştiinţifice privind istoria Romanului şi, implicit a Moldovei, însă ipoteza existenţei unui Roman ante Roman I care să fi dat numele târgului de la confluenţa Moldovei cu Siretul este, deocamdată, fără suport ştiinţific. Târgul lui Roman din Lista oraşelor, datată între 1388 şi 1390, putea foarte bine să poarte numele lui Roman Muşat, încă înainte ca acesta să fi devenit domn, cel puţin din perioada când era asociat la domnie cu Petru Muşat sau chiar mai înainte, ca stăpân al unor sate sau târguri din această zonă. Este prea devreme să vorbim de nişte feudali locali în această zonă, când nici un indiciu arheologic sau de altă natură nu prezintă în mod expres existenţa unei locuiri înainte de a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Chiar dacă discuţia privitoare la capul de mistreţ, ca element heraldic, ce presupune un stăpân ce se identifică cu bogăţia vânatului în această zonă - acel APRONIANUS -, ar constitui un motiv de discuţie, sigiliul Romanului, prezent probabil, pe documente din secolul al XV-lea nu poate fi plimbat atât de uşor două secole în urmă, fără nici un indiciu precis, iar dacă această ipoteză atrage şi alte voci care să o susţină, fără argumente solide nu cred că romaşcanii se pregătesc să dărâme statuia lui Roman I Muşat. Să nu uităm că, în decursul timpului, au mai fost asemenea tendinţe, ca, de pildă, Bonfinius, care spunea că Romanul a fost fondat de romani - „Forum Romanorum” – sau Dionisie Fotino, care vorbea de trimiterea aici a unei colonii romane de către Caracala, dar care nu au nici un suport ştiinţific. Încheind aceste câteva intervenţii la discuţia privitoare la stema municipiului Roman, mă alătur consilierilor romaşcani în susţinerea proiectului cu două elemente în scut, apelând şi eu la sentimentele de afinitate ale domnului profesor doctor Ştefan S. Gorovei cu oraşul nostru, pe care îl rog să-şi calce pe inimă şi să accepte poziţia noastră, care nu încalcă cu nimic, normele heraldice. Îl asigur că toţi cei care cer acest lucru nu o fac în dispreţul istoriei, ci în dragostea pentru oraşul în care s-au născut şi trăiesc. (Profesor doctor Vasile Ursachi). Muzeul nostru s-a implicat şi în intenţiile Bacăului de a se infiltra în organizarea Episcopiei Romanului. Un exemplu îl constituie articolul din Ziarul de Roman din 14 aprilie 2003. ”A ÎNCEPUT LUPTA PENTRU MUTAREA SEDIULUI EPISCOPIEI ROMANULUI LA BACĂU Acum 2 ani, din zvonurile care circulau la Bacău privitoare la mutarea sediului Episcopiei de Roman în acest oraş, întrezăream că va veni timpul să pornească o luptă făţişă în realizarea acestui demers din partea factorului politic băcăuan. Puterea economică din ce în ce mai mare, ca rezultat al unei împărţiri administrative ce a constituit un abuz al puterii comuniste, în dauna celorlalte oraşe din zonă, care au avut cam aceeaşi evoluţie istorică şi economică în decursul a peste 600 de ani de existenţă, Bacăul. Mai întâi ca centru al regiunii cu acelaşi nume, apoi ca centru al judeţului, în detrimentul celorlalte oraşe, se consideră astăzi îndreptăţit a fi pretendent la tot ceea ce înseamnă “putere”. În decursul celor aproape 50 de ani de comunism nu a existat nici un miracol economic care să justifice dezvoltarea Bacăului şi apoi a oraşului Piatra-Neamţ în proporţie de 4:1 faţă de oraşul nostru. Toată această discrepanţă aparţine factorului artificial de împărţire administrativă, care a dus şi mai continuă încă, la o disproporţie atât de flagrantă. Fenomenul nu se opreşte aici, după cum vedem, pretenţiile încep să acopere şi factorul religios, care, dintr-un respect strategic nu a fost luat în calcul până acum. Înverşunarea cu care vor lupta centrele de judeţ, acum când se preconizează o nouă împărţire administrativă, pentru a se menţine actuala împărţire, va dovedi tuturor, ce înseamnă

www.cimec.ro

253

câştigarea unei poziţii bune în administraţie, poziţie care a dus şi va duce la numeroase inegalităţi în dezvoltarea oraşelor şi comunelor noastre. Articolul “Cea mai mare catedrală ortodoxă din sud-estul Europei” din data de 7 aprilie 2003 al Ziarului de Roman, semnat cu iniţialele Z.B. deschide seria demersurilor transformării oraşului Bacău în centru al celei mai vechi episcopii din ţară în care şirul episcopilor şi scaunul episcopal nu a fost schimbat niciodată cum încearcă să liniştească spiritele, înainte de a trece la fapte. Mai întâi se porneşte de la faptul că titulatura religioasă ce conferă Bacăului o mare importanţă este Băcăuanul ce însoţeşte numele noului arhiereu vicar Ioachim al Episcopiei Romanului, dar care se află în oraşul prins la marginea impresionantei Arhiepiscopii a Iaşilor, deplângând faptul că istoria nu a fost dreaptă atunci când Bacăul nu a devenit capitala ţării cu toate că o curte domnească şi o ctitorie ştefaniană se află în inima urbei. Autorul articolului uită să comenteze faptul că Romanul a fost centru domnesc şi centru eparhial din sec. XIV – XV şi lipsa unei curţi domneşti la Roman este doar de natura unei lacune de cercetare. Atunci când vremurile vor fi mai bune şi pentru Roman vom avea posibilitatea să cercetăm zona în care sigur a existat o curte domnească şi o biserică de zid din sec. XIV, care a constituit prima catedrală a Episcopiei Romanului, acolo unde a fost înmormântată Anastasia Doamna, soţia lui Roman I Muşat şi mama lui Alexandru cel Bun. Atunci nu va mai fi nevoie ca istoria oraşului să fie furată de sub acţiunea buldozerelor, ci cercetată înainte de a începe o nouă construcţie. Este de notorietate faptul că în cel mai important punct al cetăţii – poarta de intrare – , acolo unde s-au descoperit cele mai importante vestigii istorice, să fie amplasat, fără a se elibera de sarcina istorică, un mare bazin de alimentare cu apă a oraşului. Urmează o întreagă expunere de motive prin care se argumentează că 80% din activitatea misionară se desfăşoară în judeţul Bacău, ceea ce ar impune înfiinţarea unui vicariat al Episcopiei Romanului la Bacău, motivând şi prin aceea că avem de-a face cu o nouă realitate istorică fără precedent, care a dus la noua titulatură acordată arhiereului vicar, uitând să amintească faptul că înaintea +Prea Sfinţitului Ioachim au mai existat cel puţin cinci arhierei care au purtat numele de Băcăuanul fără a se putea pretinde, cândva, o rupere a Episcopiei Romanului. Consider că +P.S. Ioachim Băcăuanul nu va intra în capcana întinsă de organele administrative şi politice ale judeţului Bacău, de a rupe, la început, Episcopia în două. Organizarea Eparhiei în Protopopiate este singura formă cunoscută până acum în istoria bisericii noastre ortodoxe şi ele au reuşit şi vor reuşi şi în viitor să organizeze toate activităţile specifice. Spaţiile pentru activitatea administrativă, filantropică, misionară, socială a Episcopiei pot fi susţinute şi în continuare de Consiliul Judeţean Bacău în cadrul celor două protopopiate din oraşul Bacău, aşa cum s-a realizat şi până acum. Împărţirea în două a administraţiei episcopale nu poate duce la o revigorare a misiunilor bisericii. Cofinanţarea catedralei Înălţarea Domnului de către Consiliul Judeţean Bacău este un lucru deosebit de important; exemplul acesta poate fi luat şi de către Consiliul Judeţean Neamţ, dar acest lucru nu trebuie să constituie un motiv în a schimba organizarea Episcopiei Romanului. Înfiinţarea unui vicariat la Bacău este, în intenţia iniţiatorului, doar o etapă în mutarea definitivă a sediului Episcopiei, după care va urma, totul este posibil într-o lume în care politicul face tot ce doreşte, schimbarea denumirii, având ca argument tot această realitate istorică fără precedent, care este rodul, aşa cum spuneam, unui abuz administrativ comunist, realizat fără argumente pertinente, care a dus la multe aberaţii de natură economică şi culturală, printre care şi aceea de a călări o întreagă zonă subcarpatică de-a curmezişul, lucru nefiresc nici chiar în comuna primitivă. Ceea ce +P.S. Ioachim Băcăuanul doreşte să realizeze în oraşul Bacău sub patronajul Episcopiei Romanului sunt acţiuni de foarte mare importanţă, iar sprijinul Consiliului Judeţean Bacău este de neînlocuit, dar toate acestea pot fi împlinite fără a se organiza o structură paralelă cu cea din sediul Episcopiei. După cum se ştie, vicariatele din Episcopie au rolul de a sprijini munca episcopului şi nu de a se realiza activităţi paralele, care pot duce la disfuncţionalităţi. Protopopiatele din Bacău au puterea administrativă de a organiza întreaga activitate bisericească din oraş, după cum centrul episcopal de la Roman, poate asigura un număr de prezenţe la cel mai înalt grad în cea mai mare

www.cimec.ro

254

catedrală ortodoxă din sud-estul Europei. Să nu uităm că nici o episcopie sau mitropolie nu-şi are forme paralele de conducere în diferite localităţi. Vicariatul cerut de Preşedintele Consiliului Judeţean Bacău are alte conotaţii şi nu trebuie să acceptăm această conducere paralelă a Episcopiei Romanului, chiar dacă organizarea administrativ-teritorială a ţării nu se suprapune cu cea a organizării bisericeşti. Ca romaşcani, trebuie să ţinem la singurul şi cel mai statornic stâlp al existenţei noastre într-un oraş care are cea mai veche organizare bisericească şi o istorie bogată în evenimente. Nu ne va ierta nimeni din urmaşii noştri dacă vom continua să fim indiferenţi la ceea ce se întâmplă acum. Să nu uităm că lipsa noastră de atitudine atunci când s-a făcut actuala împărţire administrativă (1948 – 1968) a dus la rămânerea în urmă a oraşului nostru şi chiar a nivelului de trai, în comparaţie cu oraşele din jur, lăsând copiilor noştri o moştenire pe care o vor duce cu greu mai departe, dacă în următorii ani nu se va ivi o nouă ocazie de a revigora întreaga viaţă a romaşcanilor şi a celor ce gravitează în jurul Romanului. Fiecare frază din acest articol poate fi un subiect de reflecţie pentru concetăţenii noştri. Acum chemăm cât mai mulţi mânuitori de condeie să-şi spună cuvântul în paginile Ziarului Nostru, al Romaşcanilor, care sperăm să găzduiască atitudinile celor ce cred că pot face ceva pentru oraşul nostru la modul concret, nu evaziv, cum, de cele mai multe ori, se întâmplă. Dr. Vasile Ursachi” Relaţiile Muzeului de Istorie din Roman nu se opresc la unităţile din Roman. Ele cuprind şi alte localităţi din ţară, unde activitatea noastră îmbracă forme diverse în funcţie de activităţile ştiinţifice pe care le desfăşurăm. Una dintre aceste relaţii, care a adus mari beneficii pe tărâmul cunoaşterii o reprezintă cercetările arheologice de la Săbăoani – Roman, realizate cu un sprijin substanţial din partea Arhiepiscopiei Bisericii Catolice din Bucureşti şi al Episcopiei de Iaşi. În urma acestor colaborări, pe raza comunei Săbăoani s-a cercetat una din cele mai mari necropole din ţară şi o biserică din piatră, de confesiune catolică, din sec. XIV. Tot acum s-au descoperit două cuptoare de ars piatra de var, cele mai bine păstrate din ţara noastră, din sec. al XIV-lea, care au fost restaurate şi redate în circuitul expoziţional. Pentru această mare realizare au fost întreprinse mai multe intervenţii la Ministerul Culturii vizând alocarea de fonduri, care, până la urmă, au fost aprobate. Redăm, în continuare două din aceste intervenţii către Direcţia Monumentelor şi Siturilor Arheologice Bucureşti. Colaborarea cu Episcopia Romano - Catolică din Iaşi a cuprins numeroase aspecte atât în cercetarea obiectivelor amintite, cât şi în organizarea unor importante manifestări culturale, la sediul

www.cimec.ro

255

Muzeului din Roman şi la Săbăoani sau Iaşi. O dovadă a acestor relaţii o reprezintă şi scrisoarea P.S. Episcop de Iaşi – dr. Petru Gherghel. Strânse relaţii de colaborare am avut şi cu muzeul „Iulian Antonescu” din Bacău, mai ales în ceea ce priveşte cercetarea unor obiective arheologice, cum au fost cele de la Buda – Buhuşi, Poiana Negri,

Răcătău, Tişeşti – Tg. Ogna sau Moineşti. Instituţia noastră a contribuit şi la organizarea unor sectoare din expoziţia de baza, în special prin reconstituirile celor două obiective de la Brad – cetatea dacică şi sanctuarul. O altă contribuţie a Muzeului de Istorie din Roman la popularizarea monumentelor

istorice şi de arhitectură din oraşul nostru o reprezintă contractul de colaborare încheiat cu Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Informatică din Bucureşti, din anul 2000 prin care Muzeul din Roman, prin persoana dlui. V. Ursachi, întocmea o prezentare de 15 monumente din Roman care au intrat în site-ul privind arhitectura la începutul secolului XX din zonele Muntenia şi Moldova. Structurarea generală a muzeului virtual şi colectarea materialului primar pentru zona Moldova, care a fost lansat în cursul anului

2001. În anul 1999 intram colaboratori în două proiecte „Parc pentru arheologia industrială” şi „Migraţia antică în Europa”, împreună cu Primăria Roman şi două oraşe din Italia şi Belgia, care nu s-au mai putut finaliza din cauză că nu am avut suma de 10.000 ECU pentru participare. Implicat în viaţa culturală a oraşului, încă de la înfiinţare, Muzeul de Istorie a participat, cu specificul său, la numeroase activităţi; printre altele, notăm angajamentul pe care l-am luat de a sărbători Ziua Romanului la 30 martie a fiecărui an. În acest fel, după jubileul din 1992, în fiecare an această sărbătoare a fost marcată de câte o sesiune de comunicări ce poartă numele anului pe care îl reprezintă de la prima atestare documentară – 601, 602… 615 ani.

Ultimele cinci sau şase ediţii au fost marcate de apariţia unor broşuri în care sunt tipărite lucrările prezentate, ca un început de publicaţie periodică, care cuprinde numai studii legate de istoria oraşului nostru.

www.cimec.ro

256

Această manifestare, deşi nu este agreată de Consiliul Municipal, care doreşte ziua oraşului ca o manifestare mai amplă, în aer liber, la care să participe multă populaţie, ajută cu fonduri, mai ales pentru logistica manifestării. În anul 2002 începuse chiar o manifestare cu numele „Zilele Romanului” dar care nu a reuşit să aibă o substanţă la nivelul dorit. Prima reacţie am exprimat-o în presa locală. Pornind de la anunţul din 15 mai 2002 – „Încep serbările oraşului” ne-am exprimat punctul de vedere legat de acest subiect. Am aşteptat trecerea celor şase zile pentru a vedea cum se desfăşoară aceste serbări şi spre uimirea mea nimic din cele amintite nu s-a întâmplat. Excepţie fac evenimentele legate de comemorarea Episcopului Melchisedec Ştefănescu, din data de 16 mai şi „Sâmbra oilor” din 19 mai (cam nepotrivită pentru un municipiu), care nu au avut nici o legătură cu „serbările oraşului”. E bine că a fost aşa deoarece atât „iniţiativa” Primăriei, cât şi „ajutorul” Episcopiei, nu putea duce la „serbări ale oraşului”, legate de ziua Romanului numai şi pentru faptul că acestea ar fi fost legate de o comemorare a zilei în care ilustrul prelat – cărturar a trecut în lumea umbrelor, motiv pentru care exista prilejul unor manifestări pioase şi nu petreceri. Este adevărat că există tendinţa de a se organiza acţiuni diverse în care petrecerile cu bere şi cântec să prevaleze, dar schimbarea unui „certificat de naştere” nu este la îndemâna nimănui, nici chiar a unui primar care doreşte, cu orice preţ să ofere concitadinilor mai multă distracţie. În antichitatea greco-romană, în anumite perioade au existat aceste obiceiuri, practica de a da poporului „pâine şi circ”, mai ales după războaiele de jaf, dar în condiţiile de azi, nu se poate oferi, din păcate, decât „circ”, aşa că putem rămâne la acele manifestări organizate în „incinta muzeelor romaşcane”, care, deşi par „elitiste”, nu au fost şi nici nu sunt inaccesibile unui mare număr de locuitori care au fost şi sunt aşteptaţi să participe la ele. Este adevărat că o sesiune de comunicări sau un simpozion pe o anumită temă presupun existenţa unei „elite” de obicei formate din profesori şi cercetători, dar tocmai aceasta aduce noutatea unei manifestări. Fără acestea nu ar fi fost posibilă nici „Monografia Romanului”, nici statuia domnitorului Roman Muşat, nici multe alte realizări ale ştiinţei şi culturii romaşcane, pe care toţi le folosim în diverse ocazii, dar de care se delimitează atunci când e vorba de un efort financiar sau organizatoric. Ba, mai mult, nici nu le cunosc sau recunosc paternitatea. În concluzie „Ziua Romanului” rămâne, pentru totdeauna 30 martie şi va fi sărbătorită în cadrul simpozioanelor sau sesiunilor de comunicări, dacă alte manifestări nu vor fi dorite sau organizate. Nu putem exclude şi alte manifestări culturale, organizate în perioada de vară, dar care să se numească „Zilele culturii romaşcane”, „Zilele …..” etc.

www.cimec.ro

257

Atitudinea constructiva, zicem noi, a colectivului instituţiei noastre a fost de multe ori remarcată prin articolele din presă, când a început construcţia clădirii Băncii Bancpost. Un mic articol din presa locală este edificator şi prin titlul lui „Atitudini”: „Rămas ca o recompensă, prin distrugerea unei străzi specifice oraşelor moldovene, cu o arhitectură caracteristică secolului al XIX-lea , pietonalul Ştefan cel Mare este un spaţiu unic în arhitectura românească. Chiar dacă nu a fost construit la parametrii iniţiali şi nici terminat, el reprezintă artera principală a comerţului romaşcan. Cele patru spaţii delimitate de scările şi pasajele aeriene erau, iniţial, socotite a ilustra patru momente din istoria oraşului, prin realizarea unor mozaicuri. Totodată, pasajele aeriene trebuiau să creeze un joc de planuri, care permiteau o vizibilitate deosebită, de la un capăt la altul al întregii artere, iar la capete, pe axul lung, aşa cum este normal pentru orice ansamblu arhitectonic, câte un cap de perspectivă, trebuia să încheie întregul complex. În partea de sud capul de perspectivă este constituit de turnul – clopotniţă al Bisericii Precista Mare, în partea cealaltă, un hotel ar fi trebuit să încheie această arteră, dar nu s-a mai putut realiza. Ca de obicei, nu avem răbdarea să lăsăm urmaşilor să realizeze ceea ce noi nu putem face într-un anumit interval de timp. Acum câţiva ani, prin obţinerea unor fonduri (nu pentru hotel) pentru un sediu de bancă, s-a precipitat realizarea unui imobil ale cărui elemente de arhitectură, dacă putem vorbi, cu adevărat, de aşa ceva, trebuia să marcheze încheierea unui complex comercial, servind drept cap de perspectivă. De curând a apărut, la nivelul de jos, o construcţie care obturează întreaga panoramă a Pietonalului, chiar din capătul sudic al acestui complex, comentat şi în presă, ca fiind o construcţie neavizată de Primărie şi deci ilegală. Spre surprinderea mea, după cum se poate constata şi din relatările din ziar, poziţia Primăriei nu este legată de faptul că o asemenea construcţie nu are ce căuta în pietonal, ci de faptul că spaţiul nu a fost concesionat de la Primărie, deci, se poate continua construcţia doar dacă spaţiul este obţinut prin licitaţie. Este trist să consemnăm poziţia Primăriei în ceea ce priveşte acest complex arhitectonic, ştiind faptul că atacul deja înfăptuit prin apariţia dezaxată a băncii BANCPOST, o eroare inadmisibilă a Serviciului de arhitectură, să apară un nou atac, în celălalt capăt al complexului, o asemenea construcţie, care, practic, închide orice perspectivă; chiar amenajările de la picioarele pasarelelor nu trebuiau să apară, cu toate că ele au o poziţie oarecum laterală axului străzii, dar apariţia unei construcţii pe axul ei este un adevărat atac la singurul complex arhitectonic, oarecum închegat şi, mai ales, deosebit. Cele două spaţii, mai largi în capetele Pietonalului, au fost proiectate a constitui adevărate locuri de “belvedere” pentru a se admira întregul joc de spaţii şi planuri ale unui complex inedit în atmosfera arhitectonică a oraşului nostru şi nu numai, dacă avem în vedere că o asemenea realizare este aproape unică în Europa. Nu are dreptul nimeni să atace, prin orgolii sau incompetenţă, o asemenea zonă. Trebuie să avem nu numai buna credinţă dar şi înţelepciunea de a face deosebirea dintre puterea ce o poate da un vot politic în a lua decizii majore şi ceea ce acelaşi vot nu oferă şi capacitatea celui investit politic de a se considera atotştiutor. Încă nu a fost creat un personaj care să se priceapă la toate, este şi motivul pentru care puterea de a fi bun constă în înţelepciunea de a apela la specialişti, mai ales în hotărâri care privesc soarta unui oraş într-o perspectivă îndelungată. În acest context aş dori să comentez şi promisiunea făcută de Primarul oraşului într-un interviu la CNS,când vorbea de ridicarea unei statui în faţa băncii BANCPOST. După cum se vede va fi atacată acea piaţetă de care vorbeam, care constituie locul de unde se poate admira întreaga construcţie a Pietonalului. În această zonă dacă se mai poate realiza ceva este, poate, un obelisc, instalat chiar în apropierea clădirii BANCPOST, dar care să fie pe axul Pietonalului şi să depăşească în înălţime această clădire, pentru a constitui cu adevărat capul de perspectivă al străzii spre Nord. Este singura reparaţie a ceea ce s-a realizat, după cum am aflat, fără avizul arhitecţilor oraşului. Vasile Ursachi” În anul ştefanian 2004, la cei 500 de ani de la trecerea în lumea umbrelor a marelui voievod moldovean, Muzeul din Roman a dorit să realizeze un început de punere în valoare a Cetăţii noi a

www.cimec.ro

258

Romanului. Nu s-a putut realiza decât o expoziţie, o sesiune de comunicări şi câteva articole în presă. Prezentăm un articol despre Ştefan cel Mare şi oraşul Roman.

„STEFAN CEL MARE ŞI ORAŞUL ROMAN profesor doctor Vasile Ursachi lansează spectaculoasa ipoteză că marele voievod a ctitorit o

capelă cu hramul Sfântul Dumitru în Cetatea Nouă a Romanului, (de la Gâdinţi); aşa s-ar explica transcrierea semantică a denumirii Smirodava de la Smederova, Smeredova; de altfel, în documentele medievale este consemnat termenul Sânmedru.

Singurul oraş care păstrează numele unui mare reprezentant al faimoasei familii domnitoare din Moldova – familia Muşatinilor – în decursul celor peste 600 de ani de existenţă, Romanul a fost şi este unul din importantele centre urbane ale Moldovei. Situat pe artera celei mai circulate căi de comunicaţii – Valea Siretului – spre vechile capitale ale Moldovei – Baia, Siret sau Suceava, Romanul a cunoscut o mare dezvoltare economico-comercială, strategico-militară şi spirituală în tot acest timp. La sfârşitul secolului al XIV-lea din cetatea de pământ şi lemn de la confluenţa Moldovei cu Siretul, Roman I Muşat declara, pentru prima dată în istoria ţării, că este „domn al Ţării Moldovei de la munte până la marea cea mare”, marcând prin aceasta momentul definitivării statului feudal, în graniţele sale fireşti, peste care a domnit Alexandru cel Bun şi, apoi, Marele Ştefan. O contribuţie importantă a adus-o şi „cetatea noastră, a lui Roman – Voievod”, precum şi oraşul, care s-a înfiripat în jurul cetăţii, întărit, la rândul lui, cu o palisadă şi un şanţ de apărare. Cel mai de seamă reprezentant al familiei domnitoare moldovene, Ştefan cel Mare şi Sfânt, şi-a legat numele de oraşul Roman prin multe fapte, atât de natură militară, cât şi economică şi religioasă. Printre mărturiile pe care le mai putem admira şi astăzi se impune să amintim prezenţa urmelor vechii cetăţi de piatră din aproprierea oraşului, cunoscută încă de la ridicarea ei sub numele de Cetatea Nouă a Romanului. În oraşul nostru se păstrează până astăzi denumirea de „Smirodava” pentru cetatea de pe malul stâng al Siretului, în apropiere de confluenţa cu râul Moldova, ale cărei rămăşiţe au fost acoperite cu pământ. Tradiţia este atât de puternică, încât şi astăzi există o stradă cu acest nume, un cartier de locuinţe şi o fabrică de tricotaje. Această denumire, deşi este improprie, deoarece indică o cetate sau o localitate dacică, inexistentă în aceste locuri, nu poate fi scoasă din tradiţia locală, fiind puternic legată de cetatea de piatră ridicată de Ştefan ce Mare. Cronicarul Grigore Ureche, în cronica sa, vorbeşte de cetatea refăcută de Ştefan cel Mare în 1483, pe care o denumeşte „Smederova”, iar Dimitrie Cantemir a consemnat că nu departe de oraşul Roman, pe malul de răsărit al Siretului se vede un loc numit de locuitori „Smederova”. Aceste denumiri se datorează, în mare parte, unor transcrieri greşite din limba slavonă. Este posibil, însă, ca în interiorul cetăţii să fi existat o biserică sau o capelă cu hramul Sfântului Dimitrie, care a putut da numele fortificaţiei legată de acest sfânt. În secolul al XV-lea, această cetate era cunoscută cu numele de Cetatea Nouă a Romanului, spre a o deosebi de cealaltă cetate, de pământ, care exista în oraş pe terasa de confluenţă a râului Moldova şi Siret, iar pârcălabul ei era amintit în majoritatea documentelor ca pârcălab al Cetăţii Noi a Romanului. Primul pârcălab al acestei cetăţi a fost amintit într-un document dat la 15 septembrie 1466 sub numele de panul Oancea sau Oanţă, dată la care se consideră că cetatea era deja terminată. Se ştie că în 1467 regele Matei Corvin al Ungariei înainte de lupta de la Baia, a trecut şi a poposit la Roman, iar scriitorul Bonfinius, care l-a însoţit în expoziţia din Moldova, dă câteva informaţii despre oraşul Roman, înconjurat cu val, întărituri din lemn şi şanţ; de asemenea, vorbeşte şi despre cetatea de pe malul Siretului, care „era întărită mai mult cu oaste decât cu fortificaţii”. În legătură cu ultima informaţie, se poate spune că Bonfinius nu a văzut cetatea, scriind despre ea numai după informaţiile primite de la alţii; după cum se ştie, fortificaţiile erau destul de serioase pentru a scăpa unui cronicar obişnuit cu sistemul de apărare al Evului Mediu. Rolul cetăţilor din Roman în 1467 a fost minim, dacă ne gândim că Matei Corvin a intrat cu uşurinţă în oraş, unde a stat şapte zile, iar la plecare a dat foc oraşului, şi probabil, şi cetăţii de pe

www.cimec.ro

259

malul stâng al Siretului, deşi armatele lui nu au ajuns pe stânga acestui râu. Un atac încununat de succes împotriva acestei cetăţi ar fi fost consemnat de Bonfinius, însă regele Mateiaş nu a încercat aceasta de frica unei înfrângeri, neştiind, mai ales, ce forţe mai puteau fi în pădurile din jur. Pe timpul campaniei otomane din 1476, Cetatea Nouă a Romanului a avut de suferit, deoarece armatele turceşti, venite pe partea stângă a Siretului, nu puteau să ocolească această fortificaţie. Acum, Ştefan cel Mare se afla cu 6000 de ostaşi în această cetate, care, până la urmă, a fost distrusă, în mare măsură, de turci. Acest lucru este dovedit şi de faptul că între 1476 şi 1478 pârcălabul de Cetatea Nouă nu mai semnează, ca de obicei, documentele domneşti. Deşi nu se cunosc evenimente deosebite legate de Cetatea Nouă a Romanului, zidurile ei au suferit distrugeri in mai multe rânduri. Ea a continuat să rămână ca o fortificaţie de prim ordin pentru Moldova până mult mai târziu, deşi unele scrieri vorbesc de faptul că în timpul domnitorului Petru Rareş a fost nu numai părăsită, ci şi distrusă, iar locuitorii „strămutaţi în oraşul Roman”. Mai târziu se vorbeşte de o distrugere totală efectuată de Alexandru Lăpuşneanu, deşi pârcălabii de Cetatea Nouă sunt consemnaţi până mult mai târziu. Se pare că ea a dispărut odată cu obligaţia de a distruge toate cetăţile medievale, în timpul domnitorului Dumitraşcu Cantacuzino, la 1675. În orice caz, în secolul al XIX-lea, Cetatea a fost complet distrusă, iar piatra - folosită la construcţiile civile din satul Gâdinţi şi oraşul Roman, rămânând sub pământ doar fundaţiile, iar în unele locuri, până la primul etaj sau la nivelul ferestrelor. Cercetările arheologice efectuate la această cetate au lămurit multe din problemele fortificaţiei, atât din punct de vedere al construcţiei cât şi din cel al sistemului de apărare al Moldovei sec. al XV-lea. Astfel, s-a putut constata că la fortul iniţial, construit în 1466, s-a adăugat o curtină exterioară în 1483, întărită cu ziduri, turnuri şi şanţ de apărare, în care era abătută apa Siretului. Este interesantă atât forma cetăţii, cât şi sistemul de construcţie. Fiind vorba de o cetate de piatră, construită pe nisip, a trebuit să se folosească metode speciale pentru ca greutatea construcţiei să nu o scufunde. Rezolvarea acestei probleme în chip ingenios se datorează unor meşteri pricepuţi, care au folosit grătare de lemn la baza zidurilor, asigurând prin aceasta o presiune uniformă. Din punctul de vedere al formei, ea se deosebeşte de toate celelalte cetăţi, datorită, în primul rând, faptului că este construită în câmp deschis, pe Valea Siretului. Vizitatorul acestor vestigii medievale va fi impresionat, în primul rând, de masivitatea construcţiei, de puternicele turnuri circulare, care întăreau zidurile fortului iniţial, de poarta de intrare cu vestita „capcană de şoareci”, de zidurile şi turnurile dreptunghiulare ale curtinei exterioare, ale căror grosime atinge patru metri, precum şi de şanţurile de apărare, din care primul căptuşit cu plăci de piatră, iar celălalt, de mărime considerabilă, prin care curgea o parte din apa Siretului. Fiind cea mai originală fortificaţie medievală din ţara noastră, singura construită în întregime de cel mai de seamă reprezentant al muşatinilor – Ştefan cel Mare şi Sfânt – Cetatea Nouă constituie unul din principalele monumente ale Romanului, care merită toată atenţia noastră. Apropierea de oraşul Roman, posibilitatea creării unei linii de acces chiar pe digul care duce către confluenţa celor două mari râuri – Moldova şi Siretul, precum şi iminenta realizare a unei zone turistice atât de benefice pentru populaţia acestui târg moldav, dar şi pentru numeroşii turişti străini, ne fac să credem că merită un efort, atât pentru restaurarea acestei cetăţi unice, cât şi pentru crearea unui punct de atracţie pentru vizitatori. Din punct de vedere economic, trebuie să amintim faptul că, în timpul lui Ştefan cel Mare, oraşul Roman capătă o mare importanţă, atât prin realizarea unor schimburi comerciale foarte frecvente, consemnată de existenţa unui punct vamal pentru mărfurile venite din sud către nod şi invers, precum şi marele comerţ liovean sau braşovean, evidenţiat în mai multe documente emanate de cancelaria domnească a lui Ştefan Voievod. Tot acum este consemnată existenţa unui Consiliu Liovean la Roman, se instituie acel târg săptămânal, anual, care dăinuie şi astăzi sub numele de „bâlciul anual”, precum şi marea amploare pe care au luat-o meşteşugurile şi, odată cu aceasta, dezvoltarea oraşului.

www.cimec.ro

260

După cum se ştie, Marele Ştefan a zidit biserici in multe târguri şi oraşe din Moldova, mai puţin acolo unde ele existau, zidite de înaintaşii lui. Printre aceste oraşe, în care Ştefan nu a ridicat o biserică, se numără şi Romanul, deoarece pe vremea lui exista aici o biserică de piatră zidită de Roman I, ce constituia catedrala episcopală. Totuşi, Ştefan cel Mare ridică rangul Episcopiei din Roman la cel de Mitropolie, pe care o numeşte, în multe documente, „mitropolia mea”, dându-i multe moşii , ca danie. Cu toate că nu a zidit o biserică, aşa cum spuneam, Ştefan cel Mare dăruieşte bisericii episcopale de aici două clopote, care se mai păstrează şi astăzi, cu inscripţii în limba slavonă. Unul din ele este donat în anul 1477, după cum arată inscripţia. In legătură cu activitatea de lăcaşuri de cult ale marelui Ştefan, îndrăznesc a pune în discuţie o ctitorie care nu este amintită în documentele noastre istorice sau arheologice (deocamdată), şi anume acea capelă cu hramul Sfântul Dumitru care se presupune a fi existat (deoarece nici una din fortificaţiile medievale şi mai ales ale lui Ştefan cel Mare nu erau lipsite de un lăcaş de cult în care să se închine garnizoanele care păzeau cetăţile) la Cetatea Nouă a Romanului. Nu este exclus ca denumirea de Smederova, pomenită de Grigore Ureche şi Dimitrie Cantemir, sau, mai nou, Smirodava, să vină de la acea capelă cu hramul Sfântul Dumitru, cunoscută în documentele medievale slavone sub numele de „Sânmedru”. Cu aceasta, numele celui mai mare reprezentant al familiei Muşatinilor – Ştefan cel Mare – ar deveni ctitor de lăcaş de cult şi la Roman, acolo unde nu exista la acea dată o biserică mai veche, aşa cum se întâmpla în târgul Romanului. (profesor doctor Vasile Ursachi)”. O mare personalitate a culturii româneşti, legată de zona Romanului, care şi-a găsit sfârşitul într-o piaţă publică din Roman marcată printr-un scuar delimitat de un şir de castani, cronicarul Miron Costin, avea, din 1974, un frumos bust lucrat în piatră de travertin de sculptorul pietrean Clement Pompiliu, în mijlocul acestui loc, păstrat cu sfinţenie mai bine de 300 de ani. Cu o furie greu de imaginat a început un proces – chipurile de modernizare a cestui spaţiu, - care a dus, până la sfârşit, la pierderea identităţii locului şi înlocuirea bustului respectiv cu o nouă creaţie, chipurile în concordanţă cu noul ambient. Acest lucru a făcut ca în numele instituţiei noastre să prezint un protest, de care nu s-a ţinut seama şi să public în presa locală câteva articole pe care le prezentăm în continuare. Primul din ele are un titlu semnificativ, ca urmare a celor două evenimente, unul în 1691, al doilea la sfârşitul secolului al XIX-lea. „MIRON COSTIN – ASASINAT A TREIA OARĂ! După cum este bine cunoscut, unul din cei mai mari cronicari ai românilor – Miron Costin, îşi găsea sfârşitul în luna decembrie a anului 1691, într-o piaţă din oraşul, cunoscută atunci sub numele de „Piaţa Gâdelui”. Timp de mai bine de 300 de ani această piaţă a purtat numele marelui cărturar, fiind una din cele mai cunoscute zone din oraş. Aşa cum ne spune Ion Neculce, duşmanii familiei Costineştilor, care în acelaşi an l-au ucis pe Velicico Costin, fratele cronicarului, l-au sfătuit pe domnul Moldovei – Constantin Cantemir – să-l omoare şi pe Miron „ori vinovat, ori nevinovat, să nu scape, c-apoi încă a hi rău de tine şi de noi”. Miron Costin a refuzat să fugă din calea duşmanilor, crezând că la Iaşi îşi va putea dovedi nevinovăţia, dar slujbaşii care l-au căutat la moşia sa din Brănişteni, unde se afla să-şi înmormânteze soţia, au grăbit execuţia, vătaful Macri, tăindu-I capul în piaţa din Roman „ca om de nimic, nu i-au fost milă de sufletul stăpâni-său şi s-a grăbit de l-au omorât”. Pentru romaşcani acest loc a devenit sacru, el fiind legat de o mare personalitate a culturii noastre cu care întreg neamul se mândreşte şi nu credeam că cineva se va încumeta vreodată să transforme acest loc în spaţiu de agrement şi sub alt nume decât cel pe care l-a purtat mai bine de trei secole. A doua execuţie, la Roman, a lui Miron Costin, a avut loc la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Consiliul Comunal nu a acceptat ridicarea unei statui a marelui cronicar, realizată prin subscripţie publică, la iniţiativa distinsului om de cultură V.A. Urechia, sub motivul lipsei fondurilor necesare, atât pentru organizarea festivităţilor, cât şi a amenajării locului unde trebuia amplasată

www.cimec.ro

261

statuia, respectiv în „Piaţa Miron Costin” – locul unde a fost decapitat cu două sute de ani mai înainte. Această nechibzuită hotărâre, luată în anul 1888 a văduvit oraşul nostru de una din cele mai frumoase monumente, creaţie a sculptorului V. Hegel, care străjuieşte astăzi piaţa dintre Teatrul Vasile Alecsandri şi Opera din Iaşi, sub care se află şi rămăşiţele pământeşti ale cronicarului, aduse în acelaşi an de la biserica din satul Barboşi, azi Miron Costin. Acum se pregăteşte, cu mare minuţiozitate, a treia execuţie a cronicarului, mult mai elaborată, pe măsura ştergerii identităţii marilor momente din istoria acestui oraş atât de încercat în cei peste 600 de ani de existenţă. Aflăm în ultima vreme că această piaţă, care până acum circa 40 de ani era marcată de un rond de castani, iar la mică distanţă se afla şi o fântână, unde gâdele îşi spăla mâinile de sângele victimelor sale, denumită „Fântâna Gâdelui”, poartă numele de „Piaţeta din faţa Hotelului Roman”, ignorându-se cu bună ştiinţă vechea denumire şi odată cu aceasta, mutarea bustului cronicarului Miron Costin în altă parte. Sesizarea pe care am făcut-o domnului primar Dan Ioan Cărpuşor, în care solicitam a nu se face greşeala de a se renunţa la denumirea acestui spaţiu, a dus la o altă hotărâre, care o masca pe prima, şi anume aceea de a se realiza o nouă lucrare, în stil modern, care să marcheze, totuşi, locul în care a fost executat Miron Costin, lucrare ce, după cum am aflat mai târziu, era deja comandată şi executată de către Florin Zaharescu, probabil la insistenţele sale sau, puţin probabil, ale celui care a proiectat fântâna arteziană din acest loc. Înlocuirea unei statui cu alta creează un precedent foarte periculos şi dăunător, mai ales că este vorba de înlocuirea unei lucrări foarte valoroase, poate cea mai valoroasă din Roman, executată de un artist cunoscut şi apreciat, membru al Uniunii Artiştilor Plastici, cu o lucrare a unui artist care nu a ajuns la consacrare. Este vorba de înlocuirea bustului lui Miron Costin, care a dăinuit aici mai bine de câteva decenii, realizat de sculptorul Pompiliu Clement, lucrat într-un stil clasic, cu elemente moderne, cum singur îl caracteriza, cu o lucrare ultramodernă a unui artist care doar tinde să ajungă membru al acestei Uniuni de creaţie, fără de care rămâne un amator. Din punct de vedere deontologic, am rămas surprins că un artist renegă creaţia altui artist numai pentru faptul că doreşte să-şi instaleze propria lucrare în locul celuilalt, mai ales că acesta nici nu-şi poate apăra opera, trecând în lumea umbrelor. În acest caz cred că Uniunea Artiştilor Plastici din România va lua atitudine. Unul din pretexte ar fi faptul că lucrarea este deteriorată, spunând iniţial că este turnată din ciment, - ceea ce nu-i adevărat, întrucât bustul este cioplit în travertin, rocă ce are anumite caracteristici, care dau impresia de deteriorare. Lucrarea este aproape intactă după mai bine de 25 de ani de când stă în ploaie şi vânt, doar manipularea de mutare s-o fi deteriorat puţin în partea unde a fost montată pe soclu, care la repunerea la loc se poate reface, fără a scădea valoarea artistică a lucrării. Pentru a se da o notă legală acestei neinspirate înlocuiri, la propunerea d-lui primar (pentru care am o adâncă consideraţie, fiind cel mai bun primar din ultimii 50 de ani, având în vedere iniţiativele sale uriaşa capacitate de muncă pe care o desfăşoară, cu mult succes, în slujba romaşcanilor, dar care acum, se află într-o criză de buni consilieri sau nu prea inteligenţi şi de bună credinţă) propune înfiinţarea unei comisii, formată din cinci persoane – patru consilieri şi subsemnatul, care să hotărască înlocuirea bustului existent cu o lucrare nouă. În acest fel se doreşte - şi s-a realizat - pasarea răspunderii pe seama acestei comisii. Oare la primul asasinat al lui Miron Costin a existat o comisie? Dar la al doilea? Mergând pe acelaşi criteriu sunt sigur că au existat asemenea comisii şi atunci când ne-au îmbogăţit istoria cu denumiri ca: Bogdan Dragoş, Smirodava etc. de care nu mai scăpăm nici după sute de ani. Folosind aceeaşi metodă, ca autor al listei monumentelor istorice şi de arhitectură din oraş, elaborată încă din anii 1962 – 1964, constat micşorarea numărului lor pe zi ce trece, dar despre acest lucru cu alt prilej. La discuţiile purtate în comisia de care am amintit au fost invitaţi (probabil de către Primărie) doi specialişti, unul care s-a eschivat şi al doilea, pictorul Iosif Haidu, care şi-a luat, în calitate de membru al Uniunii Artiştilor Plastici, rolul de a subevalua lucrarea sculptorului Pompiliu

www.cimec.ro

262

Clement, folosind aceleaşi argumente ale d-lui Florin Zaharescu şi atrăgându-mi atenţia că bustul nu este în stil clasic, fără însă a ne spune în ce stil este lucrat, dovedind, prin aceasta că nu a văzut lucrarea de multă vreme şi aducând elogii lucrării colegului domniei sale. Doamna Sârghie, care regizează multe spectacole sau aproape toate în stilul vârstei a treia, a trecut de partea artei ultramoderne, iar şeful acestei comisii, director al Colegiului Naţional „Roman-Vodă” - prof. Viorel Stan şi-a făcut datoria de a veni în faţa Consiliului Municipal cu un proces-verbal după toate indicaţiile primite. Cei care au rămas la tradiţiile culturale ale Romanului au fost d-l prof. M. Andone şi subsemnatul. Componenţa comisiei nici nu putea duce la un rezultat mai bun decât acela de a se hotărî eliminarea bustului şi înlocuirea lui cu un cap al marelui cronicar, turnat în praf de piatră şi realizat de d-l Florin Zaharescu, deoarece unul din cei cinci, care a format majoritatea era chiar autorul lucrării, rezultatul votului fiind de 3 la 2. Aici aş mai putea adăuga faptul că în calitatea pe care o are d-l Florin Zaharescu de consilier al Primăriei, este incompatibil cu primirea unei comenzi din partea Consiliului Municipal, pentru care a luat o sumă de bani şi la care, probabil a contat influenţa pe care a exercitat-o Domnia-sa. În discuţii anterioare, înainte de a şti despre intenţia de a se face modificări la Piaţa Miron Costin, în calitatea mea de Preşedinte al Societăţii Culturale „Roman-Muşat” l-am sfătuit pe d-l Zaharescu să-şi revizuiască atitudinea faţă de potenţialele comenzi de lucrări de sculptură în zonele publice ale Romanului, deoarece poate umple oraşul cu sculpturi ale Domniei sale, ceea ce i-ar aduce numai deservicii, deoarece aici este vorba de artă şi nu de comerţ sau de câştig. Acum era unul din puţinele prilejuri de a-şi arăta respectul faţă de artă şi artişti, refuzând nu numai comanda, dacă ea a fost la propunerea cuiva, dar şi posibilitatea de a respecta deontologia profesională atât de evidentă şi generoasă între creatori. Confruntările artistice sunt în expoziţii nu în denigrări, iar prezenţa domniei sale în expoziţii este aproape nulă. Trebuie să-i amintesc d-lui Zaharescu că am fost şi sunt unul din admiratorii artei sale şi nu doresc să fac uz de probe pentru a-i demonstra că am făcut suficient de multe demersuri pentru a-l promova în oraşul nostru. Totul, însă, cu măsură. Ce păcat că nu există o critică adevărată de artă! Mulţi şi-ar îmbogăţi propriile creaţii. Oricând îi aşteptăm opera în sălile Muzeului de Artă, fie în expoziţii personale, fie în cele de grup. Domnia sa nu are nevoie de „recomandări” pentru a intra în Uniune, ci de prezenţă în expoziţii. Cei care au votat înlocuirea bustului realizat de Pompiliu Clement au evocat şi faptul că lucrarea care se realizează aici este ultramodernă şi bustul trebuie să fie, la rândul lui, tot ultramodern. Fără să ştiu că amplasarea lucrării domnului Zaharescu este tot în locul în care vedeam aşezat şi bustul existent şi care este în afara construcţiei amintite, el ar marca doar faptul că aici a fost decapitat marele cronicar, deci nu face parte din complexul realizat aici. Să nu uităm că în preajmă se află două din cele mai frumoase obiective arhitectonice din oraş, una din sec. XVI – Biserica Precista Mare şi una din sec. XIX – Biblioteca Municipală, care au farmecul lor deosebit în contextul blocurilor din jur. În afară de aceasta, chiar fântâna realizată aici, are forme destul de dulci, clasice, cu multe rotunjimi, bănci pentru bunici şi nepoţi, trepte etc. ceea ce este mai modern, poate ar fi cele trei prisme cu apă, care, deocamdată nu ştiu ce efect vor avea. Dar despre fântână cu alt prilej, O fi chiar FÂNTÂNA GÂDELUI?” Ca răspuns la dezbatere (chipurile) cu tema „Spaţiu plastic şi ambiental” cel de-al doilea articol, păstrând acelaşi titlu, susţinea cu argumente greşeala de a înlocui vechea lucrare, intrată deja în circuitul turistic, prezentând şi o valoare artistică mult mai mare. „SPAŢIU PLASTIC ŞI AMBIENTAL O dezbatere despre şi pentru realizarea unui spaţiu arhitectural nou este bine venită în condiţiile în care se preconizează realizarea acestuia, înainte însă de a se fi, aproape finalizat, cum este cazul cu „Piaţa Miron Costin”. Mă înscriu totuşi la această discuţie cu gândul de a da unele răspunsuri la cele scrise de domnul Florin Zaharescu, ce constituie, de altfel, o replică la poziţia mea faţă de atacul neloial şi lipsit de respect faţă de o lucrare monumentală ce şi-a căpătat, în decursul timpului meritul de a intra în istoria oraşului nostru.

www.cimec.ro

263

Mai întâi, mă bucur că în textul domnului Fl. Zaharescu apare denumirea de „Piaţa Miron Costin”, şi nu „Piaţa sau Piaţeta din faţa hotelului”, care a stat la baza justificării, poate, de a se atenta la un spaţiu istoric ce depăşeşte 300 ani. Ţin să amintesc faptul că nicăieri în lume nu s-a procedat ca la Roman, unde se înlătură o lucrare monumentală, intrată deja în istoria oraşului, pentru a se pune, chiar în condiţiile în care sunt repere artistico-estetice (nu mai vorbesc de cele istorice), care nu aparţin aceleiaşi epoci sau aceluiaşi stil. Ce ar fi însemnat ca Piaţa Unirii din Iaşi, înconjurată din trei părţi de construcţii noi să fie văduvită de ansamblul monumental ridicat în cinstea marelui eveniment de la 1859?. Ele nu aparţin, ca şi aici, din punct de vedere artistic (nu mai vorbesc istoric) de acelaşi stil. Exemplele ar putea fi numeroase în orice oraş din ţară; las, însă, la înţelegerea şi discuţia fiecărui cetăţean al urbei noastre să le treacă în revistă şi să le consemneze. Dacă arhitectul Laurenţiu Dumitraşcu, care a proiectat ansamblul respectiv cunoştea că această piaţă se numeşte Miron Costin şi de ce se numeşte aşa, ar mai fi proiectat acest ansamblu ambiental în acest loc? Dacă da, domnia sa ar fi renunţat la o lucrare monumentală de valoarea celei existente acolo?. În acest context, ce părere au edilii oraşului, care au îndrăznit să transforme această piaţă cu vocaţie istorică într-un loc de agrement? Tot un arhitect din Piatra-Neamţ, pe numele lui Cristian Constantinescu, dezmierdat de primarii anilor 1970 – 1980 din Roman, cu numele de Cristi, ne-a „aranjat” toate blocurile din oraş ignorând aproape în totalitate monumentele arhitectonice, el fiind şi promotorul dispariţiei celei mai vechi artere comerciale, strada Ştefan cel Mare, unde, contrar unor arhitecţi de mare valoare din Bucureşti, nu recunoştea nici un monument arhitectonic de valoare din oraşul nostru. Ceea ce doresc să adaug, este legat de faptul că în condiţiile noi, locul rezervat acestui bust, nu face parte din ansamblul arhitectural nou construit, ci pune pecetea pe un loc de mare importanţă istorică pentru oraşul nostru, furat de un arhitect străin nouă, care, după cum se vede, nu dă doi bani pe istoria romaşcanilor. Deocamdată, nu pot comenta acest ansamblu arhitectural, deoarece nu-mi dau seama ce reprezintă şi ce efect va avea, însă din punct de vedere al plasării lui, excluzând cel istoric, de care nu a ţinut seama, îl găsesc supradimensionat, în ridicarea lui cu câţiva metri de la nivelul de călcare obturează pe mai bine de jumătate vizibilitatea pietonilor, fiind chiar stânjenitoare pentru cei ce vin dinspre Episcopie. Sugerez ca „Ziarul de Roman” să aducă în faţa romaşcanilor fotografiile spaţiului arhitectural nou creat, luate din cele patru laturi ale lui, de la nivelul câmpului vizual al pietonilor şi nu de sus. Mă bucură, însă, noua atitudine a domnului Florin Zaharescu, care încearcă o împăcare, cel puţin cu spiritul sculptorului Pompiliu Clement, prin renunţarea la formula deteriorării lucrării, care era motivul principal al înlăturării ei din acest spaţiu şi care, după cum se vede, o recunoaşte ca pe un neadevăr ce a dus la acceptarea lucrării sale, prin aceea că maniera neo-realistă a operei este acum principalul motiv de a se scoate din „ansamblul arhitectural” nou creat. Este adevărat că în acest context, Pompiliu Clement, prin generozitatea lui, şi-ar fi exprimat doar lehamitea de a discuta cu nişte oameni care au distrus tot farmecul istoric al acestui spaţiu, dar nu ar fi acceptat ceea ce, de altfel am încercat şi eu să exprim, lipsa totală a deontologiei profesionale din partea unui coleg de breaslă. Lucrările monumentale din spaţiile publice nu se schimbă ca băncile sau coşurile de gunoi. În piaţa Miron Costin din Roman se cunoaşte de mai multă vreme că există un bust lucrat de sculptorul Pompiliu Clement, acesta a intrat în toate lucrările cu caracter monografic sau de popularizare publicate în ultimele trei-patru decenii. Noua lucrare nu putea fi comandată de arhitectul pietrean sau de firma de construcţii, deoarece nu ei plătesc asemenea lucrări şi nici nu puteau comanda o lucrare de sculptură pentru un spaţiu public din Roman fără avizul unei comisii de specialitate sau ca rezultat al unui concurs oficial. Marea mea nedumerire, exprimată în articolul din data de 20.10.2003, era legată de un comportament cu totul personal al domnului Fl. Zaharescu, vis-a-vis de înlocuirea unei lucrări deja existente cu alta, care nu întâmplător este a domniei sale. Este jenant că, în loc să-şi revizuiască atitudinea de neiertat privind deontologia profesională, îşi prezintă darea de seamă asupra activităţii domniei sale, mai ales perioada tinereţii, care nu a fost pusă la îndoială şi care a fost cunoscută de mine. Din prezentarea pe

www.cimec.ro

264

care a făcut-o se vede limpede că în ultimii zece ani nu este prezent în expoziţiile personale sau de grup, ceea ce este concludent. Intervenţia mea nu a avut scopul de a analiza activitatea domnului Fl. Zaharescu şi nici de a-mi spune părerea despre calitatea operei sale, deoarece nu-mi pot permite să fac o critică de artă pentru care nu am competenţa necesară, însă, chiar la nivelul unui observator nu încercam să-l pun alături de Ţuculescu sau Marcel Chirnoagă. Eu doream doar să-i arăt că există căi fireşti folosite de toţi artiştii noştri de a intra într-o Uniune Artistică, recunoscută de toată lumea, prin participări la expoziţii în care să se vadă valoarea fiecăruia. Faptul că lucrarea cea mai importantă se află în centrul oraşului nostru se datorează, în mare măsură, activităţii şi responsabilităţii mele ca preşedinte al Societăţii Culturale „Roman 600”. Deci, nu acuz arta domnului Zaharescu, ci lipsa deontologiei profesionale de care a dat dovadă. Personal nu aş fi apelat la o comparaţie cu Ţuculescu sau Chirnoagă. Aceştia au adus noutăţi în arta plastică încât nu puteau fi ignoraţi nici de creatori şi nici de critici. Să păstrăm, totuşi, o distanţă între marii creatori de curente în artă şi noi, care trebuie să rămânem la formele fireşti de a intra în istoria artelor plastice pe căile pe care cultura noastră le-a acceptat şi care înseamnă, totuşi, consacrarea. U.A.P. nu este o ficţiune, ea are suficiente criterii pentru a se putea asemăna cu alte uniuni de cultură ca de pildă Uniunea Scriitorilor, Academia Română etc., chiar dacă în rândurile membrilor au intrat şi unele excepţii. După cum se vede, în loc să-mi asculte sfatul, care a fost prietenesc, de a intra în U.A.P. prin propriile forţe, pe care i le-am recunoscut, domnul Fl. Zaharescu şi-a înlocuit dosarul „la insistenţele preşedintelui U.A.P. Filiala Neamţ, doamna Doina Daşchievici şi a colegilor de breaslă din judeţ, în primul rând al pictorului Iosif Haidu”. Nu credeţi că seamănă cu cererea unanimă a poporului nostru de a intra în Academia Română a soţilor Nicolae Ceauşescu? Răspunsul meu este tardiv, deoarece am văzut că deja s-a turnat soclul pentru capul lui Miron Costin executat de Florin Zaharescu. Nu comentez lucrarea, care se doreşte a fi o figură de mare cărturar, cum a fost Miron Costin, cu forme pline de înţelepciune. Liniile dure pe care le-am văzut în fotografia publicată în ziar par a exprima, mai degrabă, un războinic nestăpânit, gata de luptă; doar caftanul boieresc mai estompează acest gest. În orice caz, sfătuiesc bunicii să aibă grijă de nepoţi atunci când ajung în preajmă, pentru a nu avea coşmaruri. Voi continua să lupt pentru repararea acestei nedreptăţi. Voi continua să arat nocivitatea înmulţirii lucrărilor de artă monumentală ale unui singur autor într-un oraş. Maestrul Ion Irimescu are o singură lucrare în Fălticeni, la care adaugă un muzeu cu sute de opere. Este un exemplu ce trebuie urmat. Dr. Vasile Ursachi” Această iniţiativă a fost urmată de un şir de intervenţii la forurile culturale judeţene şi centrale, printre care la Preşedintele U.A.P. - Filiala P. Neamţ, la directorul Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Naţional al Judeţului Neamţ, la preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România, şi la prof. univ. dr. Zamfir Dumitrescu. Singurul care a răspuns la intervenţia noastră a fost dl. preşedinte Zamfir Dumitrescu, care ne anunţa că Ministerul Culturii şi Cultelor nu intervine la hotărârile organelor locale. După acest insucces în intervenţiile noastre de a se păstra un monument de valoare la locul lui, s-a păstrat un moratoriu în privinţa acestei teme, cu speranţa că lucrurile se vor îndrepta în viitor, pentru ca întreagă această luptă să nu capete o nuanţă politică, mai ales că primarul oraşului nostru este considerat de noi ca cel mai bun primar din ultimii 50 de ani, care a făcut multe lucruri bune în oraş, din toate punctele de vedere. Printre

www.cimec.ro

265

altele a ridicat şi prestigiul activităţii culturale, prin sprijinul moral şi material fără precedent. Lucrurile nu au mers aşa cum ne gândeam şi în anul 2007, un gest cu totul nedorit şi neaşteptat, ne-a obligat să rupem tăcerea, publicând un nou articol care reitera tema repunerii la locul ei a lucrării sculptorului Pompiliu Clement.

Apariţia unor construcţii noi, în locuri cheie, la intersecţii de străzi, nişte miniaturi bizare, unele care obturează valori arhitectonice recunoscute sau schimonosirea unui complex arhitectonic, cu valoare europeană, un unicat, singurul bine închegat din oraş, cum este „pietonalul”se fac fără o consultare a cetăţenilor şi a specialiştilor, ceea ce este foarte grav pentru că oraşul nostru este al tuturor. Începutul reamenajării pietonalului mă înspăimântă şi chiar mă îngrijorează. Consilierii romaşcani au votat o investiţie de 100 miliarde de lei vechi pentru acest lucru? Cred că este necesar să se facă o dezbatere publică, cu o expoziţie de proiecte pe care să le consulte romaşcanii. Poate fi de folos chiar arhitecţilor care lucrează la aceste proiecte. Oraşul nu este numai al nostru, ci şi al celor ce vin după noi. Încă nu este timpul pierdut. Dacă nu putem face ceva mai bun, decât să stricăm, mai bine să lăsăm pietonalul aşa cum este, să-i respectăm statutul de „pietonal” cu ajutorul unor hotărâri ale Consiliului Local, iar investiţiile să le îndreptăm către lucruri absolut urgente. Mă gândesc că turnul de la Bibliotecă şi plafoanele pictate din interior, de o valoare inestimabilă, candidate la sdistrugere totală şi iremediabilă, sunt mai importante decât schimbarea elementelor de arhitectură din pietonal. Obturarea capătului de Nord al „pietonalului” este cea mai mare greşeală, împotriva tuturor regulilor arhitectonice. Nimeni nu va ierta o asemenea nesăbuinţă! Încă nu este prea târziu să se oprească ridicarea acestei construcţii. Consiliului Local Roman îi doresc o consultare mai largă faţă de marile proiecte pe care trebuie să le aprobe legate de înfăţişarea oraşului nostru, de respectul faţă de ce are mai valoros din punct de vedere arhitectonic. Deşi problemele oraşului sunt mult mai complicate, nu este imposibil ca şi aceste aspecte să-şi capete, la proporţii onorabile, respectul şi îngrijorarea celor care conduc un oraş ce are şi un trecut, nu numai un prezent, dar şi un viitor de care sunt răspunzători. Înainte de a încheia prezentarea diverselor relaţii ale Muzeului de Istorie cu factorii de răspundere ai oraşului nostru, unităţile şcolare, culturale sau economice, dorim să punem în evidenţă şi aportul acestei instituţii la îmbogăţirea istoriei acestei localităţi, realizate prin cercetări istorice şi mai ales arheologice. Desele intervenţii în zonele unde s-au realizat construcţii, eliberarea de sarcină istorică a unor terenuri unde s-au construit diverse clădiri au fost completate cu cercetări sistematice, care au dus la adevărate surprize ştiinţifice. Este şi cazul cercetărilor întreprinse în incinta Episcopiei Romanului, unde după câteva campanii de cercetări realizate cu sprijinul P.S. Episcop Eftimie Luca şi al primarului municipiului Roman, Dan Ioan Cărpuşor, s-a făcut o descoperire de senzaţie, prin surprinderea temeliei vechii clădiri episcopale construite la sfârşitul sec. al XIV-lea de către Roman I Muşat. „O DESCOPERIRE DE EXCEPŢIE Pornind de la o regretabilă lipsă de informaţii privitoare la începuturile activităţii bisericeşti la Roman, mai precis a lipsei datelor referitoare la primele edificii religioase existente aici, salutăm iniţiativa apelării la serviciile cercetărilor arheologice, care sunt singurele ce mai pot aduce noutăţi în această privinţă. In acest sens remarcăm hotărârea Prea Sfinţitului Episcop Eftimie Luca,

www.cimec.ro

266

care este primul dintre ierarhii acestei Episcopii ce apelează la arheologie în descifrarea unor necunoscute ale istoriei acestor locuri. Într-o convorbire pe care am avut-o cu regretatul Preot Scarlat Porcescu, care a avut loc în perioada când redacta monografia „Episcopia Romanului”, distinsul prelat mă întreba ce părere am despre existenţa celei mai vechi biserici de aici, am răspuns că doar cercetările arheologice mai pot spune ceva în această privinţă. Acest lucru a fost consemnat în valoroasa monografie şi abia acum, prin efectuarea acestor cercetări încep să apară noi dovezi ale existenţei unei vechi biserici. Biserica Episcopală, ctitorie a domnitorului Petru Rareş, a cunoscut, în decursul istoriei sale mai multe intervenţii, impuse fie de acţiunea timpului asupra zidurilor, fie din pricina unor cataclisme naturale, ca de pildă cele câteva cutremure, care au impus efectuarea unor consolidări sau reparaţii. Nici una din ele nu a avut ca intenţie cunoaşterea istoriei locului pe care s-a construit biserica şi, mai mult, nu a încercat să răspundă la întrebarea: unde a fost vechea biserică ridicată de Roman I Muşat şi Alexandru cel Bun, mai precis, vechea catedrală a Episcopiei Romanului căreia Marele Ştefan i-a dăruit două clopote ce se mai păstrează şi astăzi în turnul de la intrare. Aşadar, este firesc să ne punem întrebarea unde a fost clădită această biserică ale cărei urme trebuie să existe în acest spaţiu, bine delimitat al Episcopiei, mai ales că era, sigur, construită din piatră şi cărămidă, aşa cum erau toate bisericile epocii, care erau pictate, deoarece Alexandru cel Bun, după cum ne dovedeşte o “carte” domnească din perioada anilor 1414 – 1419, a plătit doi zugravi, Nichita şi Dobre, care să o picteze, aici fiind înmormântată mama sa, Anastasia Doamna, soţia domnitorului Roman I Muşat, cel ce pentru prima dată în istoria Moldovei se intitula aici, la Roman “singur stăpânitor al Moldovei de la munte până la ţărmul mării” Săpăturile efectuate de noi au avut în vedere un spaţiu delimitat de cele două edificii – Biserica Episcopală şi Casa Veniamin Costachi. Ele au constat în săparea a două secţiuni, perpendiculare pe cele două edificii, cu scopul de a cunoaşte nivelurile de construcţie, de călcare şi sistemul de construcţie al temeliilor. Cercetările întreprinse au adus primele date referitoare la istoria locului. Astfel am putut obţine numeroase date care dovedesc existenţa în acest spaţiu a unui cimitir din sec. XIV – XV, din care s-au cercetat peste 25 de morminte, dispuse în şiruri, deci ordonat, la mică adâncime faţă de nivelul de călcare al epocii respective, situaţie normală pentru epoca aceasta, când nu erau restricţii privind adâncimea la care se îngropau morţii. Existenţa acestui cimitir ne indică şi faptul că biserica nu era prea departe, ştiind că în epoca medievală cimitirele erau în jurul bisericilor. Totuşi, acest lucru nu ne-a dat o informaţie mai precisă privitoare la zona în care ar trebui să mai sondăm pentru a da de urmele acestei vechi biserici. Este posibil ca ea să se afle în interiorul catedralei de astăzi, ceea ce ar impune mai multe sondaje în acest spaţiu, imposibil de realizat acum, deoarece restaurarea picturii interioare este terminată, sau investigarea spaţiului din partea de Nord a edificiului, care ne-ar putea aduce noi elemente legate de această enigmă ce va trebui descifrată. Săpăturile noastre au adus, însă, şi alte noutăţi legate de existenţa unor construcţii civile prezente în acest spaţiu în secolele XVII şi XVIII până la actualul edificiu, una din cele mai vechi construcţii laice din oraşul Roman – Casa Veniamin Costachi şi beciul realizat sub această casă, odată cu ea, care a dat naştere unei frumoase legende pe care o vehiculează şi astăzi mulţi romaşcani, privitoare la existenţa unui tunel între Episcopie şi Cetatea Nouă a Romanului de la Gâdinţi, ctitorie a domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Datarea, cu precizie, a acestui beci constituie, dacă mai era nevoie, spulberarea acestei legende, care deşi este frumoasă şi mai ales misterioasă, nu este conformă cu adevărul istoric. Supravegherea săpăturilor efectuate de constructori pentru îngroparea cablurilor legate de paratrăsnet precum şi temelia aghiazmatarului care se construieşte, au adus şi alte noutăţi. Este vorba de existenţa cimitirului deja amintit şi în partea sud-vestică a catedralei unde s-au descoperit câteva morminte, la două din ele descoperindu-se monede din sec. XVII, care demonstrează că cimitirul a continuat să existe şi după construirea acestei biserici. De asemenea, în partea de Sud, în dreptul vestmântăriei, la circa 4 m s-a dat peste un zid, iar în partea de nord, în dreptul absidei altarului şi a contrafortului de la Vest de naos încă două ziduri, care, deocamdată, nu pot fi legate de o construcţie

www.cimec.ro

267

anume. Ceea ce reprezintă o descoperire de excepţie este surprinderea, într-un şanţ de intervenţie la cablul electric ce alimentează catedrala, a unui zid din piatră şi cărămidă, de 0,90m grosime, pe direcţia E – V, la numai 2m Nord de zidul actual al bisericii, între absida naosului şi contrafortul de Nord al altarului. Poziţia şi grosimea acestui zid constituie cel mai important indice că avem de a face cu unul din pereţii vechii catedrale. La numai 0,50 m adâncime, în partea de Sud a zidului s-a descoperit o porţiune de paviment de piatră, care poate constitui fie pavimentul interior al bisericii, fie cel exterior. Rămâne de văzut dacă biserica veche a fost cuprinsă în interiorul celei de astăzi, cel puţin al unei părţi din ea sau dacă a rămas în totalitate, la circa 2m Nord de actualul edificiu, ceea ce ne-ar da posibilitatea să dezvelim întreaga construcţie din veacul XIV. Această nouă şi importantă descoperire ne obligă la o rapidă intervenţie arheologică, pentru a da un răspuns la cea mai importantă întrebare legată de începuturile construcţiilor religioase din oraşul nostru, în vederea descoperirii celei mai vechi catedrale a Episcopiei Romanului, care a fost şi necropola domnească. Cum autorizaţia de săpătură este deja eliberată de Comisia Naţională de Arheologie, nu ne rămâne decât a face un apel către cei ce pot subvenţiona o asemenea cercetare. Primul care va răspunde la acest apel sunt sigur că va fi d-l ing. Dan Ioan Cărpuşor, primarul Romanului, care nu a ezitat niciodată să ne dea sprijinul atunci când a fost nevoie, fiind singurul dintre primarii acestui oraş, care a oferit, în anul 2002, o sumă de bani pentru cercetări arheologice, constituind un bun exemplu pentru mulţi alţi primari din ţara noastră, care trebuie să finalizeze asemenea cercetări. Evident că ne aşteptăm şi la un sprijin substanţial, mai ales în ceea ce priveşte spaţiul de cercetare, din partea +P.S. Episcop Eftimie Luca şi +P.S. Arhiereu Vicar Ioachim Băcăoanul. Rămâne ca în viitor să se practice alte câteva sondaje, care să lămurească ansamblul din care fac parte, precum şi datarea lor. Viitoarele cercetări arheologice în spaţiul nordic al Catedralei vor aduce, desigur, noi şi importante date referitoare la istoria acestor locuri, eventual noi dovezi privind locuirea acestei zone într-o perioadă mai veche decât o arată documentele scrise. Nici una din presupunerile de existenţă a unei aşezări mai vechi de sfârşitul sec. al XIV-lea (perioada Petru I Muşat şi Roman I Muşat) nu are o confirmare arheologică, singura care poate spune ceva sigur, dacă a existat o locuire mai veche. Ultimele materiale arheologice descoperite pe teritoriul oraşului nostru, înainte de sfârşitul sec. XIV aparţin sec. VI – VII d.Hr. Sondajul efectuat la temelia turnului de la intrare a demonstrat, de asemenea, existenţa unor construcţii anterioare secolului al XVIII-lea, când a fost ridicată această construcţie. Acest lucru demonstrează că noile cercetări încă mai pot aduce multe noutăţi privitoare la evoluţia acestui centru episcopal, noutăţi care vor întregi o cunoaştere istorică mult mai completă a acestui centru religios, care a avut o mare însemnătate în viaţa locuitorilor acestei zone. Dr. V. Ursachi” Viaţa tumultuoasă a unei instituţii cultural ştiinţifice care îşi asumă cu responsabilitate cele mai multe din elementele istorice ale unei localităţi încărcată de vestigii, nu putea să-şi rezolve multe din sarcinile ce i-au revenit, fără o gamă variată de relaţii de la cele pur economice la cele care ţin de suprastructura acestei zone. Sprijinul uneori interesat, dar mai ales cel dat în respectul valorilor culturale ale unui oraş care a depăşit vârsta de 600 de ani, a constituit factorul care a permis realizarea unor sarcini care au depăşit potenţialul unei instituţii mereu în umbra unei administraţii străine sau chiar dezinteresate. Patriotismul local şi conştiinţa că suntem urmaşii unor înaintaşi care au spart limitele unor îngrădiri economice de-a lungul timpului, au menţinut şi continuă să menţină o stare de spirit, care la următoarea jumătate de secol să fie mai bogată în realizări şi mai prosperă din punct de vedere material. O mare parte din realizări aparţin oamenilor care lucrează în instituţie, cărora le doresc, din suflet, mult succes!

www.cimec.ro

268

Planşa I – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

269

Planşa II – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

270

Planşa III – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

271

Planşa IV – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

272

Planşa V – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

273

Planşa VI – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

274

Planşa VII – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

275

Planşa VIII – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

276

Planşa X – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

277

Planşa XI – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V- Ursachi

www.cimec.ro

278

Planşa XII – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

279

Planşa XIII – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

280

Planşa XIV – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

281

Planşa XV – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

282

Planşa XVI – Programe la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice la care a participat V. Ursachi

www.cimec.ro

283

Planşa XVII – Programe şi Invitaţii la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice

www.cimec.ro

284

Planşa XVIII – Invitaţii la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice

www.cimec.ro

285

Planşa XIX – Invitaţii la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice

www.cimec.ro

286

Planşa XX – Programe şi invitaţii la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice

www.cimec.ro

287

Planşa XXI – Invitaţii la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice

www.cimec.ro

288

Planşa XXII – Invitaţii la Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice

www.cimec.ro

289

Planşa XXIII – Invitaţie Program – Comemorare H. Mihăiescu

www.cimec.ro

290

Planşa XXIV - Aspecte Şantier Arheologic Episcopia Roman

www.cimec.ro

291

Planşa XXV – Aspecte Şantierul Arheologic Episcopia Roman

www.cimec.ro

292

Planşa XXVI – Aspecte Şantierul Arheologic Văleni

www.cimec.ro

293

Planşa XXVII – Aspecte Şantier Arheologic – Gabăra - Moldoveni

www.cimec.ro

294

Planşa XXVIII – Aspecte Şantier Arheologic – Gabăra - Moldoveni

www.cimec.ro

295

Planşa XXIX – Aspecte Şantier Arheologic – Gabăra - Moldoveni

www.cimec.ro

296

Planşa XXX – Aspecte Şantier Arheologic - Brad

www.cimec.ro

297

Planşa XXXI – Aspecte Şantier Arheologic - Brad

www.cimec.ro

298

Planşa XXXII – Aspecte Şantier Arheologic - Aldeşti

www.cimec.ro

299

Planşa XXXIII – Aspecte Şantier Arheologic - Săbăoani

www.cimec.ro

300

Planşa XXXIV – Aspecte Şantiere Arheologice – Moineşti, Răcătău, Butnăreşti

www.cimec.ro

301

Planşa XXXV – Aspecte Şantiere Arheologice – Aldeşti şi Văleni

www.cimec.ro

302

Planşa XXXVI – Aspecte Şantiere Arheologice – Văleni şi Aldeşti

www.cimec.ro

303

Planşa XXXVII – Aspecte Şantier Arheologic – Gabăra - Moldoveni

www.cimec.ro

304

Planşa XXXVIII – Aspecte Şantier Arheologic - Săbăoani

www.cimec.ro

305

Planşa XXXIX – Aspecte Şantier Arheologic - Săbăoani

www.cimec.ro

306

Planşa XL – Expoziţii temporare

www.cimec.ro

307

Planşa XLI – Situl Arheologic de la Brad

www.cimec.ro

308

Planşa XLII – Expoziţii temporare

www.cimec.ro

309

Planşa XLIII – Expoziţii temporare

www.cimec.ro

310

Planşa XLIV – Aspecte Şantierul Arheologic – Poiana-Dulceşti

www.cimec.ro

311

Planşa XLV – Expoziţii temporare

www.cimec.ro

312

Planşa XLVI – Tavan Palatul Nevruzzi; Inaugurare Viorica Agarici

www.cimec.ro

313

Planşa XLVII – Depozit de arheologie – Şantier Arheologic Gabăra-Moldoveni

www.cimec.ro

314

Planşa XLVIII – Elemente de arhitectură – Clădire Muzeu – str. Cuza Vodă nr. 19

www.cimec.ro

315

Planşa XLIX - Elemente de arhitectură – clădire Muzeu – str. Cuza Vodă nr. 19

www.cimec.ro

316

Planşa L – Clădire Muzeu-str. Cuza Vodă nr. 19; Elemente de arhitectură – Palatul Nevruzzi

www.cimec.ro

317

Planşa LI – Elemente de arhitectură – Palatul Nevruzzi

www.cimec.ro

318

Planşa LII – Aspecte oraş Roman

www.cimec.ro

319

Planşa LIII – Aspecte oraş Roman

www.cimec.ro

320

Planşa LIV – Aspecte oraş Roman

www.cimec.ro

321

Planşa LV – Biblioteca Muzeului de Istorie

www.cimec.ro

322

Planşa LVI – Depozite de arheologie – Muzeul de Istorie

www.cimec.ro

323

Planşa LVII – Depozite de arheologie – Muzeul de Istorie

www.cimec.ro

324

www.cimec.ro

www.cimec.ro