1

CAPITOLUL I.

MUZEUL DE ISTORIE ROMAN – ISTORIC

CAPITOLUL I. A - 1957 - 1978 Teritoriul pe care se întinde oraşul Roman este format din terasa de confluenţă a râurilor Moldova şi Siret şi terasa inferioară joasă a Siretului. Dealurile, care străjuiesc oraşul în partea de Est, fac parte din Podişul Moldovei şi au înălţimi ce nu depăşesc 300 m, iar partea de vest, coboară în pantă lină spre valea Moldovei, piemontul Dulceştilor, care face legătura cu zona subcarpatică. Beneficiind de o aşezare geografică excelentă, la contactul unor unităţi fizico-geografice variate, oraşul Roman şi-a asigurat dezvoltarea funcţiilor economice complexe apărute în diferite etape ale evoluţiei sale, prin apropierea de diferite resurse de materii prime, de alte centre importante din Moldova, prin existenţa unor zone agricole fertile din jur şi prin situarea la un nod de comunicaţie foarte important. Spre el gravitează variate produse specifice zonelor de munte, deal şi şes. Prima menţiune documentară o aflăm dintr-o „listă a oraşelor ruseşti îndepărtate şi apropiate”, alcătuită prin 1388 – 1391, unde este amintit cu numele de „Târgul lui Roman pe Moldova”. Primul document local care aminteşte de Roman este uricul din 30 martie 1392, dat în „cetatea noastră a lui Roman Voievod”, unul din cele mai frumoase documente din sec. al XIV-lea, cu pecete atârnată, aflat la Arhivele Statului Bucureşti.

Oraşul Roman datează din ultimii ani ai sec. al XIV-lea după cum arată cercetările efectuate şi „nu poate fi mai vechi decât cetatea în jurul căreia s-a format”. Cetatea muşatină ocupa platoul care domina valea Moldovei, acolo unde este astăzi Parcul Zoologic. Cetatea aceasta era de fapt cea mai sudică fortificaţie moldovenească de la sfârşitul sec. al XIV-lea, construită în ultima parte a domniei lui Petru Muşat, când era asociat la domnie cu fratele său Roman. Aşezării de la Roman, care avea de la început un caracter meşteşugăresc şi comercial, domnia i-a acordat o atenţie deosebită. În anul 1403 întâlnim primul „vornic din Târgul Romanului”, care va face parte şi din sfatul domnesc.

Aceasta arată că oraşul avea o organizare administrativă şi politică. În biserica Sf. Vineri din Roman a fost înmormântată soţia lui Roman-Vodă şi mama lui Alexandru cel Bun – doamna Anastasia. Alexandru cel Bun ridică biserica de aici la „rangul de episcopie”, prima creată de acest domnitor, căreia îi face numeroase danii.

Acelaşi domnitor ridică prestigiul oraşului şi prin tratatul comercial din 8 oct. 1408, cât şi prin încheierea tratatului cu polonii, din 1418 la Roman. Târgul Roman este reprezentat şi la Conciliul de la Constanţa (Baden) din 1415. Într-o anumită perioadă – după moartea lui Alexandru cel Bun şi până în sec. al XVI-lea – oraşul este cunoscut şi sub numele de „Târgul de Jos” el fiind şi reşedinţa „Tării de Jos”. Tot de atunci, Episcopia din Roman devine o a doua mitropolie – a „Ţării de Jos” – denumire folosită şi de Ştefan cel Mare în documentele pe care le emite.

2

În primii ani ai domniei, când pregătea ţara pentru atacurile pe care avea să le susţină cu turcii Ştefan cel Mare ridică la confluenţa Moldovei cu Siretul, la 5 km de Roman, o cetate, cunoscută din documente sub numele de Cetatea Nouă a Romanului. Un document din 15 sept. 1466 vorbeşte de această cetate şi de primul ei pârcălab, panul Oancea. Importanţa deosebită ce o acordă domnia acelei zone fortificate, poate fi observată şi din faptul că pârcălabul de Roman semna printre primii dregători actele domneşti. Astfel, după 1500 pârcălabul de Cetatea Nouă semna al treilea după cei de Hotin şi Neamţ, iar în 1539 Zbierea, pârcălabul de Roman, semnează printre marii dregători, după Rareş şi fiul acestuia. În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, Romanul a fost nu numai centru militar puternic dar şi unul religios, căruia şi din acest punct de vedere el i-a acordat aceeaşi atenţie. Urmaşii lui Ştefan cel Mare nu au încetat să acorde importanţă factorului religios. Astfel, Petru Rareş începe zidirea unui nou locaş de cult la Roman, în anul 1542, care a fost terminat abia în 1550 de către fiii săi din cauza unor neînţelegeri cu meşterii zidari. Mai târziu, la 1568, domniţa Ruxandra, soţia lui Alexandru Lăpuşneanu va construi biserica Precista Mare, iar Ştefan Tomşa îşi va lega numele de Roman prin ctitoria sa, biserica „Sfinţii Voievozi”. Prin poziţia sa geografică Romanul constituie un principal nod comercial unde se întâlneau cele mai diverse mărfuri specifice atât zonelor muntoase cât şi celor de dealuri şi de şes. Romanul este cunoscut cu numele de târg încă din 1408, dintr-un document al lui Alexandru cel Bun. Începând cu această dată Romanului nu i se mai dă denumirea de „gorod” sau „fortăreaţă”. Se face trecerea de la o stare simplă militar-administrativă, la alta mai avansată economică şi social-politică, aceea de târg. În a doua jumătate a sec. al XVI-lea, Romanul ocupa primele locuri în ceea ce priveşte numărul de negustori. Astfel, la 1550, din 157 negustori din 17 oraşe moldovene care făceau comerţ cu Braşovul, Romanul avea 27. Apariţia în sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea a trei biserici de breaslă, Biserica Armenească, Sf. Neculai, Precista Mică, dovedeşte prosperitatea acestor organizaţii, care se constituiau nu numai după meserii ci şi pe naţionalităţi, grupuri etnice sau chiar stare materială. Această organizare în bresle a rămas în vigoare până la Regulamentul Organic, când se trece la o nouă formă. Schimbarea formei de organizare nu a micşorat activitatea meşteşugărească sau negoţul ci, din contra, l-a amplificat. Astfel, în 1845 Romanul figura printre primele 5 oraşe ale

3

Moldovei (al patrulea în ordinea importanţei economice, având populaţia alcătuită în proporţie de 30% familii de meşteşugari şi 34% familii de negustori. Trama stradală s-a păstrat aproape aceeaşi de la sfârşitul sec. al XVIII-lea. Au dispărut doar câteva străzi înghiţite de blocurile din zona Ştefan cel Mare, Piaţă şi N. Titulescu. Important este faptul că s-au descoperit cu prilejul construirii blocurilor de pe Ştefan cel Mare, porţiuni din această stradă, pavată cu lemn, una din aceste porţiuni se află în capătul dinspre Precista Mare iar a doua în zona clădirii vechi a Telefoanelor. Lemnele erau aşezate perpendicular pe linia de circulaţie. În zona Telefoanelor s-a observat, la ambele capete, existenţa unui şanţ de scurgere a apei, marcat de pari înfipţi în pământ care susţineau un jgheab – nu s-a putut observa unde se scurgeau apele astfel colectate de pe stradă. Romanul este printre puţinele oraşe din ţară care avea asemenea străzi. După câte se pare, doar pe Ştefan cel Mare exista un asemenea pavaj. Oraşul subteran a fost construit în sec. al XVII-lea odată cu amploarea comerţului intern şi internaţional ce se desfăşura în Roman încă de la începuturile sale. Atunci a luat avânt o viaţă economică suficient de puternică pentru a obliga negustorii din acea vreme să caute o metodă sigură de păstrare a mărfurilor, mai ales a celor perisabile (agricole). Astfel au început construcţiile subterane care se desfăşurau pe întreaga suprafaţă a oraşului medieval, cu predilecţie în zona sa comercială. Ele constituiau adevărate frigidere ale oraşului. Au apărut mai ales pe lângă fostele hanuri sau magazine ale acelor timpuri. În jurul lor s-au ţesut, de-a lungul timpului, numeroase legende, care, deşi frumoase nu reprezintă adevăruri, deoarece nu există nici o dovadă palpabilă şi nici nu se puteau realiza la dimensiunile din poveşti. Ne referim, în special la „tunelul” care leagă Episcopia de Cetatea Nouă a Romanului, intrat în legendă, prin faptul că ar fi fost construit de Ştefan cel Mare. Această construcţie nu este confirmată de cercetările arheologice şi nici nu putea fi realizată la dimensiunile legendei. Ca orice legendă, este frumoasă şi este bine să existe, dar cercetările arheologice au infirmat această supoziţie. Pentru realizarea acestui tunel nu existau nici condiţiile tehnice pentru a fi înfăptuit, avea nevoie de aerisire, de anumite dimensiuni şi nu se justifica nici utilitatea. Duşmanul l-ar fi făcut inutilizabil într-un timp foarte scurt, făcând foc doar la unul din capete. Toţi oamenii lui Ştefan ar fi murit sufocaţi. Galeriile au fost construite în secolele XVII-XVIII, de la Episcopie până în str. Dobrogeanu Gherea. În acest perimetru, aceste galerii reprezentau depozitele negustorilor, pentru mărfurile venite din Sud, în special din Braşov, dar şi produse ale comerţului între Marea Neagră şi Marea Baltică, realizat pe cea mai circulată arteră comercială, o adevărată coloană vertebrală – Valea Siretului. Galeriile, săpate la adâncime aveau temperatura constantă şi de aceea, erau considerate adevărate antrepozite pentru păstrarea produselor alimentare. Construirea lor a fost avantajată de stratul de loes ce permitea realizarea de galerii prin cotlonire. Intrările erau sub formă de arcadă – boltă, cu trepte din piatră, lemn sau sub formă de gârlici – pentru alunecarea butoaielor. În afara galeriilor din acest perimetru, au mai fost construite beciuri familiale, tot cu rost de depozitare. Când au fost descoperite, aceste galerii erau curate, doar intrările erau obturate cu gunoaie. Din acest motiv, aceste galerii nu au mai fost folosite în epoca modernă, ci doar porţiuni din ele, cu rol de beciuri. Apariţia electricităţii şi a frigiderelor le-au făcut inutilizabile la dimensiunile secolelor XVII – XIX. Multe din ele au fost distruse definitiv, aşa cum s-a întâmplat odată cu construirea pietonalului Ştefan cel Mare. Circulaţia cu vehicule grele şi construcţii la dimensiuni mari în zona pietonalului nu era potrivită. Suprapunerea acestor galerii, uneori câte două sau chiar trei, ajungându-se la adâncime de depăşea 10 m, au făcut din strada comercială a oraşului un adevărat pericol. Sistematizarea impusă în această zonă, în anii 70, a creat probleme deosebite constructorului. Aşa a apărut, din necesitate, o stradă cu o configuraţie cu totul inedită, care poate constitui o recompensă pentru dispariţia unei străzi cu semnificaţii istorice, care mai păstra multe elemente de arhitectură din secolele XVIII – XIX. Deşi aceste subterane nu au fost construite la aceeaşi dată şi de un singur antreprenor sau de conducerea târgului, ele reprezintă, din punct de vedere constructiv, un sistem care caracterizează o epocă plină de evenimente, mai ales comerciale, ce aduceau prosperitate acestui oraş, demonstrând, totodată rolul său de centru de schimb al Moldovei. Nu întâmplător în epoca în care au fost amenajate aceste galerii,

4

Romanul se situa pe locul 4 între oraşele din Moldova în ceea ce priveşte numărul de negustori şi volumul mărfurilor vândute. Multe din personalităţile culturale ale evului mediu românesc sau ale epocii moderne s-au născut, au trăit ori au făcut popas în oraşul Roman. Primul dintre aceştia a fost episcopul Macarie, care a trăit la Roman între 1531 şi 1558. Între 1606 şi 1612 a trăit la Roman cunoscutul miniaturist ctitorul Dragomirnei – Anastasie Crimca. Între 1665 şi 1671 episcopul Dosoftei a tradus şi versificat la Roman Psaltirea, tipărită apoi la Uniev, în 1673. Marele nostru cronicar Miron Costin, care avea o moşie în apropiere, şi-a găsit un sfârşit tragic la Roman, în dec. 1691. Un alt reprezentant al culturii moldovene din sec. XVIII care a trăit şi creat la Roman a fost episcopul Leon Gheuca, posesorul uneia din cele mai bogate biblioteci ale vremii. El a tradus cărţi din operele lui Seneca şi Platon, dispunând copierea şi traducerea unor lucrări laice. De Roman este legată şi o parte a activităţii marelui cărturar Veniamin Costache, care a fost episcop la Roman între 1796 şi 1803. La 24 iun. 1818 s-a născut şi a copilărit la Roman marele om de ştiinţă şi cultură, primul inginer agronom român Ion Ionescu de la Brad. La 31 mai 1831 s-a născut la Roman George Radu Melidon, fost profesor la Academia Mihăileană, care în ultima parte a vieţii a revenit la Roman ca profesor la Gimnaziul Roman-Vodă. Într-o casă de pe strada Smirodava s-a născut la 5 sept. 1850 celebrul chimist Costantin I. Istrati. Între 1879 şi 1892 a fost episcop la Roman Melchisedec Ştefănescu, membru al Academiei Române. Printre alţi mari scriitori care au avut strânse legături cu Romanul amintim pe: Garabet Ibrăileanu, Cezar Petrescu, al cărui roman „Apostol” îşi are ca model pe fostul profesor de la Gimnaziul „Roman-Vodă” – Nicolae Apostol, cel care a îndrumat primii paşi în literatură şi lui Mihail Sadoveanu; în timpul primului război mondial scriitorul Ion Agârbiceanu a locuit cu familia în acest oraş iar la 1894 s-a născut la Cotu-Vameş, peste apa Moldovei, poeta Otilia Cazimir. Tot în Roman a văzut lumina zilei marele compozitor Paul Ciuntu (1866 – 1958); Sergiu Celibidache, Jean Mihail – pionier al cinematografiei româneşti; Alexandru Zirra (1883 – 1946); Mihail Jora (1891 – 1951) şi multe alte personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti. Sec. al XIX-lea dă o nouă faţă Romanului, în special după Regulamentul Organic când, prin legea din 1834, a fost împărţit în patru cvartale şi devine judeţul Roman. Oraşul începe să fie luminat cu felinare. Unirea Principatelor a imprimat oraşului o activitate febrilă, Romanul fiind un puternic centru unionist, dintre reprezentanţii unionişti în Divanul ad-hoc au făcut parte Ioan Vasile Levărdă şi Dimitrie Matcaş. În rândul celor care au luptat cu toată ardoarea pentru unire au fost: Ion Ştefănescu-Românul, Alexandru Teodori, Alecu Russo, C-tin Brăiescu. Alegerea lui Cuza în Moldova şi Muntenia a produs un entuziasm deosebit în rândul romaşcanilor. Locuinţa deputatului Ion Vasile Levărdă a fost luată cu asalt de bucurie de către locuitori. Stejarul Unirii din Roman stă mărturie luptelor pentru marele act ce s-a înfăptuit la 24 ian. 1859. Oraşul şi judeţul Roman au adus o contribuţie însemnată prin donaţii băneşti şi materiale la războiul pentru independenţă din 1877 – 1878. la aceasta adăugăm faptul că primul detaşament care atacă reduta Griviţa a fost din Regimentul 14 Dorobanţi Roman. Prima întreprindere industrială mai însemnată a luat fiinţă în anul 1900, când îşi începea producţia Fabrica de Zahăr, construită cu capital belgian. În preajma primului război mondial a luat fiinţă un atelier pentru reparaţii cu caracter militar, transformat ulterior în Arsenalul Armatei. Industria oraşului între cele două războaie mondiale se limita la întreprinderi de proporţii mici, cu caracter meşteşugăresc, care fabricau produse alimentare: ulei, bomboane, marmeladă; industria pielăriei şi blănăriei precum şi câteva ateliere pentru fabricarea săpunului, articole din sârmă, fabrici de teracotă, cărămidă etc.

5

În perioada dintre cele două războaie mondiale îşi fac apariţia numeroase publicaţii, în marea lor majoritate cu caracter politic, literar şi cultural, care au atras multe din condeiele iscusite ale epocii,. Dintre romaşcani, o activitate publicistică şi ştiinţifică demnă de remarcat a avut-o profesorul Alexandru Epure, precum şi poetul George Voevidca, care editează în 1932 revista „Analele Romanului”. Evoluţia demografică a Romanului poate fi urmărită cu ajutorul unor date păstrate în unele documente din sec. XVI – XVII precum şi prin catagrafiile din sec. XIX când sunt consemnate unele date mai precise din acest punct de vedere. Din relatarea episcopului catolic Bernardino Quirini la 1599, Romanul avea circa 2400 locuitori; „oraşul Roman are aproape 400 de familii, dintre care sunt numai 25 de familii de romano-catolici cu 138 de suflete, de neam unguri şi saşi”. Cam acelaşi număr de locuitori este consemnat şi la 1623 de către misionarul catolic Andrei Bogoslavič. Date mai sigure sunt abia după 1800. Astfel, în anul 1835 oraşul avea 1369 familii, ceea ce îl situa pe locul al şaselea între centrele urbane din Moldova. În a doua jumătate a sec. XIX numărul locuitorilor cunoaşte o creştere mai accentuată, datorită atât negoţului şi meşteşugurilor cât, mai ales, apariţiei unor forme industriale care necesitau un număr sporit de muncitori. Astfel de la 10.818 locuitori în 1859 se ajunge la 13.334 în 1864, pentru ca la începutul, sec. XX să consemnăm o creştere şi mai mare – de la 14.019 în 1902 la 24.373 în 1912, ceea ce situa Romanul printre cele mai mari oraşe din Moldova. În timpul si după primul război mondial evoluţia demografică cunoaşte o creştere foarte mică, consemnându-se după 18 ani – în 1930, doar 28.823 locuitori, pentru ca mai târziu numărul locuitorilor să scadă la 26.346 în 1941 şi 23.701 în anul 1948, ca efect al distrugerilor celui de al doilea război mondial şi al secetei din 1945 – 1946, fenomen valabil pentru toate oraşele Moldovei. Dezvoltarea economică a oraşului a atras după sine şi o creştere a populaţiei, deşi o mare parte a celor ocupaţi în industrie îşi au domiciliul în localităţile învecinate. Constatăm o creştere continuă a numărului locuitorilor: 40223 la 1 ianuarie 1956; 52.479 la 15 martie 1966; 59103 la 1 ian. 1971; 63.183 în anul 1973 şi peste 80.000 în 1989. Prezentând o scurtă istorie a oraşului Roman am dorit să evidenţiem faptul că ne aflăm într-o zonă plină de fapte şi evenimente demne de a demonstra necesitatea unei instituţii care să se ocupe cu cercetarea şi mai ales prezentarea celor mai importante mărturii arheologice şi documentare ce se mai pot aduna sau scoate din arhiva pământului. Prin aceasta demonstrând necesitatea unei instituţii care să se ocupe cu această frumoasă şi interesantă activitate şi anume: apariţia unui Muzeu de Istorie. Primele mărturii ale istoriei Romanului şi împrejurimilor sale le aflăm din datele oferite de cei mai de seamă cronicari ai Moldovei: Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir1 care,

printre altele amintesc de Cetatea Nouă a Romanului sau Smederova, de Cetăţile Romanului pe care le confundă, fără a propune o refacere sau păstrare a lor. Episcopul Melchisedec Ştefănescu deşi s-a ocupat intens de istoria Romanului, fiind primul care a schiţat o istorie a acestui târg şi s-a interesat de soarta Cetăţii Noi2, criticând faptul că boierul Ion Bogdan de la Gâdinţi, la începutul sec. al XIX-lea, vindea piatra de la cetate, distrugând aproape în întregime această fortificaţie ştefaniană, nu a încercat să achiziţioneze sau să protejeze elemente din această fortificaţie. Fără a iniţia înfiinţarea unui muzeu, redus doar la obiecte religioase, acest mare cărturar a înţeles totuşi să achiziţioneze sau să păstreze multe din marile noastre valori istorice, referindu-ne la păstrarea felonului atribuit, prin tradiţie Sf. Ioan Gură de Aur dăruit lui Alexandru cel Bun de către împăratul bizantin Manuel II Paleolog (1391 - 1425), criticarea intervenţiilor de la începutul sec. al XIX-lea făcute la

6

Catedrala episcopală, păstrarea şi punerea în valoare a clopotelor dăruite de Ştefan cel Mare, recuperarea Evangheliarului de la Humor şi comanda efectuării unei picturi de Epaminonda Bucevschi în care era reprezentat domnitorul Ştefan cel Mare având ca model figura de pe Evangheliarul descoperit etc. Toate acestea nu au dus, totuşi la realizarea unui muzeu, dar au constituit baza actualei instituţii muzeale a Episcopiei de Roman.

Marile progrese realizate de societatea românească în sec. al XIX-lea, prin Regulamentul Organic, Revoluţia de la 1848, Unirea celor două principate, dobândirea independenţei la 1877 şi apariţia Regatului României au adus importante schimbări şi în privinţa apariţiei unor unităţi cultural-ştiinţifice specifice, printre care amintim: Academia, biblioteci publice, muzee, universităţi etc. Primul intelectual al Romanului care pomeneşte de inexistenţa unei instituţii muzeale la Roman a fost George Radu Melidon. Venind la Roman, ca profesor la Gimnaziul Roman-Vodă, notează în 1882 că aici (la Roman) ”nu avem încă nici cabinete, nici biblioteci, nici muzee, nici chiar librărie cu care să se ajute şcolarii şi profesorii”3. Începutul sec. XX nu aduce nici o noutate în privinţa unei instituţii de cultură care să aibă menirea de a se ocupa cu istoria acestor locuri şi în special cu intenţia de a se înfiinţa un muzeu. Cu toate acestea o personalitate de primă mână avea să apară în oraşul nostru prin numirea ca profesor de istorie la Gimnaziul Roman-Vodă a distinsului cercetător – arheolog Constantin Dascălu4. Acesta a făcut parte din elita arheologilor români, participând la săpăturile de la Cucuteni alături de arheologii germani Hubert Schmidt şi Gerhardt Bersu, în campaniile din 1909-1910. Alături de Ion Andrieşescu, Constantin Dascălu reprezenta interesele statului român, prin supravegherea lucrărilor de cercetări din această importantă staţiune arheologică5. Ca student al universităţii din Berlin, C. Dascălu a avut ca profesor pe Hubert Schmidt reuşind să devină un bun arheolog într-o perioadă de început a acestei discipline în ţara noastră, fiind împuternicit, alături de marele istoric A. D. Xenopol şi Oct. Erbiceanu să aleagă piesele arheologice ce trebuiau să fie trimise la Berlin. Tot odată, în 1910 publică o notă preliminară cu privire la rezultatele cercetărilor, însoţită de unele opinii personale şi informaţii6. Aşadar, un arheolog de primă mărime devine profesor de istorie la Roman, desfăşurând o activitate didactică de excepţie mai bine de două decenii şi jumătate. Cu toate acestea nimic din pasiunea pentru arheologie nu avea să fie remarcată prin apariţia unui muzeu de istorie în această localitate sau măcar în cadrul Liceului Roman-Vodă. La 20 iunie 1927 prof. C. Dascălu este numit director al liceului şi secretar al comitetului şcolar. Abia în 1929 era consemnată „colecţia muzeului de istorie şi geografie este destul de bine reprezentată. La fel piesele din laboratorul de fizico-chimice, precum şi cea de la muzeul de ştiinţe naturale.”7 În 1933, într-un raport trimis Ministerului Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor se preciza „mobilierul conţine 775 obiecte de inventar; colecţia de fizico-chimice – 576; de geografie – 130; ştiinţe naturale – 442; desen-caligrafie – 126; gimnastică – 89: istorie – 107 şi matematică – 176”8. Tot în acest an era pomenit Muzeul de Istorie, care se afla la subsol în aripa dreaptă a clădirii9. Nici o referire însă la unele piese arheologice care ar fi fost aduse de cel care era un mare arheolog. Este posibil să nu fi realizat nici o cercetare de teren sau o săpătură cât de mică într-o zonă atât de bogată în vestigii arheologice? O ultimă informaţie din anul 1933 se referă la C. Dascălu ca arheolog, prin aceea că este consemnat un fapt deosebit de important „Între timp în cartierul N. Bălcescu s-a descoperit un mormânt din epoca de bronz, cu un schelet bine conservat şi diverse obiecte. C. Dascălu comunică telegrafic faptul profesorului I. Andrieşescu directorul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, care, la 4 oct. delega pe docentul universitar din Bucureşti să vină la Roman şi să cerceteze împrejurimile în care s-au făcut recentele descoperiri. Printr-un proces-verbal se arată că a primit de la directorul liceului 2 fibule de bronz, 2 cercei de bronz, 2 perle de chihlimbar, 1 perlă de sticlă şi 2 fragmente dintr-o brăţară”10. C. Dascălu

7

La 30 oct. 1933 Ministerul hotărăşte ca „muzeul etnografic” şi biblioteca” ale desfiinţatei Şcoli Normale „Alex. Vlahuţă” din Roman să treacă la Liceul Roman-Vodă11. Avem de a face, deci, cu un muzeu de etnografie la o altă şcoală din Roman, care, probabil era destul de înzestrat din moment ce era nominalizat ca muzeu. Muzeografia românească a luat naştere în contextul favorabil al apariţiei instituţiilor organizate pe plan european sub influenţa curentelor şi tezelor istorice referitoare la naţiune, stat naţional, popor etc. Muzeele europene îşi fac apariţia tocmai în această perioadă, respectiv începutul sec. al XIX-lea. Aşa de pildă la 1802 apare Muzeul din Budapesta, Copenhaga - în 1807, Praga şi Brno 1818, Split 1820, Berlin 1824 – 1830, Torino în 1832, Bucureşti 1834, Zagreb 1836, Istanbul 1846, Sofia 1893 etc.12. Odată cu apariţia acestor instituţii apar şi specialiştii, revistele de specialitate, instituţii de pregătire a personalului, o sistematizare şi profilare a muzeelor etc. Totodată continuă să apară colecţii particulare, care vor sta la baza unor muzee. Este cazul colecţiilor de arheologie ale lui Gr. I. Butureanu şi N. Beldiceanu din Iaşi care vor fi achiziţionate de I. Andrieşescu pentru Muzeul Naţional de Antichităţi în anul 1915. Aceşti doi colecţionari vor efectua săpături arheologice în mai multe puncte din Moldova, iar catalogul acestei colecţii va fi întocmit de Const. Dascălu13. Tot el va fi acela care va continua să realizeze la Cetatea Nouă a Romanului – Smederova, cu elevii Liceului, fără însă a publica rezultatele sau a marca îmbogăţirea colecţiilor Muzeului Liceului din Roman, rămânând, cu toate atuurile sale ştiinţifice ca arheolog, un foarte bun profesor de istorie, un mare profesor director al Liceului Roman-Vodă. Ideea organizării unui muzeu judeţean la Roman a apărut în cel de al treilea deceniu al secolului al XX-lea exprimată într-un articol din revista Cronica Romanului nr. 1 din noiembrie 1927, scris de învăţătorul D. Atudorei, director al şcolii primare din satul Hândreşti (Oţeleni), jud. Roman, în care îşi exprima punctul de vedere faţă de istoria patriei, rolul învăţătorilor în cunoaşterea acesteia, mai ales prin contribuţia lor la descoperirea unor aşezări preistorice. Frumuseţea acestui articol mă îndeamnă să-l redau în întregime, deşi el a fost publicat de curând în revista Memoria Antiquitatis14. D. Atudorei este primul din intelectualii satelor care îşi exprimă dorinţa în scris de a se deschide la Roman un muzeu de istorie. Tot el aminteşte aici şi de Const. Dascălu, ca specialist în arheologie la care se poate apela pentru verificarea şi datarea materialelor descoperite pe teren.

„Staţiuni preistorice Istoria poporului nostru privitoare la naşterea lui şi la popoarele de dinaintea lui aşa cum o găsim scrisă la Herodot, Strabo, Amianus Marcellinus ş. a., e tare nelămurită. Fie că cei ce scriau istoria pe acele timpuri o scriau după auzite de la cei aduşi de căile comerciale ori expediţiunile militare ce trecuse Dunărea şi luase contact cu popoarele ce locuiau în câmpia Munteniei, fie că scriau după spusa celor ce ajungeau sclavi ori prizonieri adăogând şi imigraţia lor. Aşa se explică confuzia ce o fac mai totdeauna între popoarele ce au locuit statornic pământul ţării noastre. Până şi istorici mai noi care s-au condus numai după isvoare scrise, încurcă firul neamurilor făcând confuzie între unii şi alţii ca nume, întindere şi obicee. De aceea pentru Greci strămoşii noştri sunt Geţi; pentru

Romani sunt Daci; iar pentru Traci, Iliri. Noi adaptaţi la cultura Latină scriem şi învăţăm pe alţii, că strămoşii noştri aborigeni sunt Dacii. Străvechii Daci au alcătuit ăn vechimea îndepărtată o putere răsboinică ce şi-a întins stăpânirea peste o mare parte a lumii vechi. Dela Nipru (Boryothenes) la Alpi şi Oder (Viaduas) şi de la Vistula la Balcani şi Adriatica.

8

Pretutindeni prin cuceririle lor – mai cu osebire sub Burebista – odată cu puterea armelor duceau şi civilizaţia Dacică. Civilizaţia lor de natură paşnică, îngăduitoare şi aşezată isvorând din credinţa într-un singur Dumnezeu şi nemurirea sufletului o găsim răspândită şi admirată nu numai de popoare inferioare contemporane ci şi de Grecii vechi cari scriau nu fără mirare de „Geţii cei nemuritori”. Istoria Daciei e strâns legată de istoria imperiului roman de răsărit. Până la 275 d.Hr. la părăsirea ei de către Aurelian (270 – 275 d.Hr.) isvoare fie Greceşti fie Romane aduc ştiri despre Daci şi neamurile lor. După părăsirea Daciei şi retragerea Legiunilor şi funcţionarilor romani dincolo de Dunăre urmează un timp de 10 – 11 secole în care isvoarele despre daci şi coloniştii Romani rămaşi sub barbarii ce năvăleau din N şi E nu pomenesc lămurit mai nimic, lumea romană ştiind după spusele oficialilor că Dunărea-i hotarul de la N şi E şi că toată populaţia a fost trecută peste Dunăre în „Dacia Aureliană”. În acest timp, timp de mari mişcări de popoare nomade, atrase de mirajul bogăţiilor din Dacia, Macedonia şi Grecia, pământul Daciei Traiane a fost cutreerat de zeci de triburi barbare care mânaţi ca de vânt goneau către M. Z. şi răsărit. Unele triburi se opreau mai mult timp într-un loc se aşezau oarecum, apucându-se de lucrul pământului întemeind cu Daco-Romanii rămaşi în majoritate pe loc în Dacia, câte un început de civilizaţie proprie. Despre aceste năvăliri şi începuturi ne vorbesc câteva isvoare istorice. Dar năvăliri au fost înainte de venirea Romanilor. Peste civilizaţia întemeiată de unii au năvălit alţii, dărămând şi distrugând prin foc mistuitor orice urmă de locuinţe, iar pe localnici împingându-i în alte locuri către A. ori Răsărit. S-au stabilit pe pământul Daciei trei mari epoci de civilizaţie şi cultură progresivă corespunzătoare la trei serii de deplasări de popoare. Peste neoliticii cu ceramica bandată (Thraco-Scito-Daci) cu picturi şi incizii şi care încercase a se pune în curent cu progresele făcute de cei ce stăpâneau meşteşugul de a lucra bronzul – eneolitic - vin oamenii bronzului (Ibero-Liguro-Pelasgii) de neam indo-germanic care timp de alt mileniu întemeiază o cultură şi o civilizaţie tot mai ridicată. Peste ei vin după alt mileniu Celto-Umbro-Cimero-Achaei (reprezentanţii rasei Alpine) oamenii fierului dând iarăşi, după ce distrug civilizaţia existentă, o civilizaţie a fierului. Se datează ceramica bandată de aprox. 3000 ani a. Hr. N. Densuşianu vorbeşte în „Dacia Preistorică” de o civilizaţie şi mai veche aceia Pelasgilor antemergătoare chiar celuia din Laţium şi din care s’ar trage dialectele neo-latine. Strămoşii noştri Romani încă din timpul împăratului Tiberiu (578-582 a Hr.) au început a trece Danuviul pentru a găsi noui pământuri bune de pieţe de arat şi noui pieţe de desfacere a produselor imperiului. Răsboaiele lui Traian n’au luat începutul ci sfârşitul romanizării Daciei. Localnicii vechei Dacii nu erau popoare barbare aşa cum istoricii vechi--Greci mai cu osebire – îi numesc. Cunoscute Dacii şi fraţii lor Sciţii civilizaţia Grecilor care cu mult înainte de ivirea romanilor la Dunăre întemeiase o civilizaţie la Mare, Dunăre şi în sus pe cursul mai fiecărei ape ce-şi varsă undele în Dunăre şi Marea Neagră. Cercetări mai noi arată că aici la Dunăre ş’a desvoltat de către aceşti „barbari” Daco-Geto-Sciţi o civilizaţie proprie a cărei urme dovedesc superioritatea faţă de chiar apusul adăpostit de invaziile răsăritului. Ţara noastră aşa cum a ieşit din războiul pentru întregire întruneşte la un loc pe aproape toţi fii ei cu pământurile ce au locuit statornic strămoşii noştri Daci şi pe care pământuri s´au perindat în decursul vremurilor patru civilizaţii preistorice: Pelasgă, Greacă, Scito-Geto-Dacă şi Romană. În pământul ei stau închise mărturiile civilizaţiilor ce s’au perindat civilizaţii de care ne simţim mândri şi afectaţi ca aparţinând strămoşilor noştri care au locuit statornic aceste locuri şi nu au venit în sec. XI – XII din Sud, aşa cum duşmanii noştri mai stăruiesc a susţine.

9

În lipsa isvoarelor istorice scrise din perioada sec. III a. Hr. XII d.Hr. isvoare care să ne înfăţişeze intens viaţa continuă desfăşurată de strămoşii noştri în aceste locuri cu toate talazurile barbare ce au trecut ca apele de primăvară peste ei, ne vedem siliţi a recurge la urmele lăsate de ei pe pământul ce l-au locuit şi cu cercetarea cărora se ocupă o ştiinţă nouă Arheologia Preistorică. În ţara noastră această ramură ştiinţifică împreună cu Preistoria sunt abia la începutul lor. E o datorie impusă de conştiinţa de neam pe lângă dragostea pentru natură şi ştiinţă ca orice român să cerceteze colţul de pământ pe care stă şi-şi duce traiul spre a descoperi urmele acelor mai vechi civilizaţii, aducându-le la cunoştinţa celor pregătiţi pentru aceasta. A fost un timp când populaţia Daciei era aşa de înfloritoare încât aşezările de sate – străvechile „Dave” a căror urme se găsesc până în Silezia şi Oderul Germaniei – erau aşa de dese încât nu poate mira pe nimeni dacă mai la tot pasul găseşte urmele lor, iar mai adânc în pământ dovezile reale despre existenţa şi civilizaţia lor. Această datorie vine în primul rând când preoţilor şi învăţătorilor – mai ales învăţătorii în excursiunile şcolare – care pot cerceta orice colţ din jurul satelor lor. Către ei îndrept aceste rânduri cu intenţia de a le trezi dragostea pentru aceste cercetări cât şi a-i scuti întrucâtva de dibuiala inerentă oricărui om ce nu-i pregătit, pentru un anume lucru, dar de la care se cere a-l săvârşi. Cercetaţi legendele locuitorilor de astăzi despre „urieşii pământului”, despre comori găsite, despre cetăţi dela Ştefan Vodă – căci sătenii noştri pun pe socoteala acestui ecou toate urmele de viaţă veche şi nouă. Observaţi şi cercetaţi dealurile mai ridicate în special înnălţimile lor; o surpătură de deal, fundul unei văi, rupturile făcute de ape pe coastele dealurilor; săpăturile mai adânc făcute pentru nevoi casnice, căci în toate puteţi descoperi mărturia acestor aşezări. În arăturile de primăvară plugul scoate de cele mai multe ori la iveală, cioburi de oale, câte o monedă, bucăţi de argilă arsă ori alte lucruri. Pe islazuri unde plugul n’a tras brazdă observaţi ţărâna adusă din fund la suprafaţă de către Cârtiţe (Sobolul) ori Şobolanii de câmp (Hârciogul) căci mai întotdeauna aceşti săpători subterani aduc la suprafaţă ceva din micile resturi de vase ori argilă arsă din vălătucii vechilor locuinţe preistorice. Un deal pentru a intra în presupunerile D-stră trebue să îndeplinească cam aceste condiţiuni: 1. Să fie ridicat ca înălţimile din jur. 2. Să aibă un orizont de vedere cât mai larg. 3. Să fie în apropiere (dacă nu alături) de o apă. 4. Să aibă în spate un platou bun pentru agricultură. 5. Să poată fi lesne apărat. La mai toate aceste dealuri veţi vedea în partea dinspre apă valuri de pământ iar înnapoi pe platou o movilă ori două sau urme de şanţuri. Amintiţi-vă că pe timpuri apa era mult mai abondentă şi că pe mai toate văile adânci de azi aşa zisele „căldări marine sarmatice” era apă. Un deal în aşa condiţiuni are închis în pământul lui urme preistorice. În locurile ce v’ar da asemenea mărturii – o staţiune preistorică – veţi face săpături pentru a vă convinge de materialul ce conţine. Totdeauna ceramica (olărie) pictată şi obiectele mai interesante din punct de vedere ştiinţific le veţi găsi la adâncime (2,30 – 3m). Odată ce v’aţi făcut convingerea că sunteţi în adevăr în o staţiune preistorică anunţaţi Prefectura de judeţ – oficial – şi pe D-l C. Dascălu directorul liceului din Roman care e singurul în partea locului ce a făcut studii de Arheologie preistorică în ţară şi străinătate, deci are competenţe şi în măsură a se pronunţa asupra valorii ştiinţifice şi istorice a descoperirii D-tre. La această anunţare vă obligă Legea Naţionalizării Solului şi Legea Monumentelor Istorice. Veţi lua măsuri ca profanii să nu scormonească pământul zicând că umblă după „Comoară” căci se poate să vă distrugă cel mai interesant material. Locurile acestea din moment ce prezintă importanţă istorică pot fi la cererea Comisiunii Monumentelor Istorice expropriate şi declarate Monument Istoric. Săpături întinse şi profunde nu puteţi face decât cu autorizaţiunea Comisiunei Mon. Istorice şi care nu dă atari autorizaţiuni decât la oameni cu studii şi practică în această direcţiune. Odată descoperită o staţiune, apoi în jurul ei veţi mai găsi şi altele căci satele vechilor preistorici nu se găseau niciodată izolate. O casă preistorică are dimensiunile de 2 pe 2m şi sunt îngrămădite la un loc ca ntr’un oraş. Pe deasupra se văd cu uşurinţă sfărmăturile de vălătuci arşi – roşii ori mai negricioase – şi ici acolo câte un ciob de vas. După aceste observaţii m’am condus când am descoperit cele cinci staţiuni preistorice

10

din epoca de piatră (Neolitică) din jurul satului Hândreşti, staţiuni ce au fost cercetate şi identificate în ziua de 28/9/927 de o comisiune în frunte cu D-l D-r I. Andriescu Prof. de Arheologie Preistorică la Univ. din Bucureşti şi Directorul Muzeului Naţ. De Antichităţi. Procedând în felul arătat mai sus fiecare învăţător ori preot are putinţa a se mândri că a contribuit în măsura puterii sale la reconstituirea „Preistoriei Daciei”, atât de necesară pentru dovedirea continuităţii şi existenţii unei civilizaţii – multora superioară – a strămoşilor noştri, dând totodată material îndestulător pentru ca străduinţele istoricilor noştri să fie încununate de succes; iar lucrările existente să fie bazate pe material real şi necontestabil, lucrările existente nefiind suficiente şi nici îndeajuns de documentate. Ştiu că în şcoala normală, seminarii – ba şi licee – nu se vorbeşte la Programă de un curs de Arheologie Preistorică. (D-l Prof. Andriescu (Andrieşescu) a promis că va interveni pentru a se prevedea un asemenea curs, sau, cel puţin a câtorva conferinţe anuale în fiecare şc. Normală şi seminar). Socot că voi fi de folos arătând ce cărţi am citit eu pentru a ajunge la cunoştinţele trebuitoare unei asemenea preocupări: 1. I. Simionescu – Omul dela Cucuteni Cunoşt. Fol. Seria A. No. 19. C. Rom. 2. I. Andriescu (Andrieşescu) – Dela Preistorie la Evul Mediu? C. Rom. 3. I. Andriescu (Andrieşescu) – Piscul Crăsani Memoriile Acad. Rom. 4. „ „ „ - Tezaurul dela Vâlci-Frân Secţia Istorică 5. V. Pârvan - Începuturile vieţii Romane la gurile Dunării. Cult Naţ. 6. „ „ - Memoriale. Cult. Naţ. 7. „ „ - Getica – Acad. Rom. Secţia Istorică 8. „ „ - Histria - „ „ „ „ 9. Al. Odobescu – Opere Compl., vol. III Ed. Minerva 10. A. Xenopol - Istoria Românilor vol. I 11. N. Densuşianu – Dacia Preistorică. Acum se proecteaza înfiinţarea unui muzeu al Romanului. Înzestrarea lui cu material necesar va reveni în bună parte preoţilor şi învăţătorilor. M’aş simţi foarte mulţumit dacă fiecare coleg – preot şi învăţător – dând atenţie rândurilor de mai sus va căuta a contribui cât de puţin la întemeerea lui şi în special a secţiei de bază a oricărui muzeu „Secţia Preistorică” atât de interesantă din punct de vedere ştiinţific şi istoric, descoperind în raza sa de activitate urme preistorice care să ne furnizeze material îndestulător şi interesant. Mai nu există judeţ în ţara noastră care să întreacă Romanul nostru în urme istorice şi preistorice. Valorificarea acestor urme depinde de zelul ce D-stră veţi depune. Şi care ar fi acela care s’ar da în lături de la o preocupare pecât de frumoasă şi nobilă pe atât de ştiinţifică şi naţională? Sufletul „apostolilor satelor” care întotdeauna n’a ramas, refractar ştiinţei, va şti a răspunde şi la această chemare ce li se face în interesul lor şi a „Patriei mame”.” (D. ATUDOREI, Directorul şc. Primare din Hândreşti – Roman) După anul 1933, în rapoartele Liceului Roman Vodă, nu mai apare, până în 1941, nici un inventar de istorie şi nici noţiunea de muzeu de istorie. Nici chiar în anul 1941 când sunt realizate inventarele materialelor trimise în evacuarea la Potcoava şi nici printre cele rămase la Roman, nu mai sunt consemnate obiecte de istorie15. „N. Negru, inspector şcolar, vizitând Liceul între 25 şi 27 iulie 1942, a avut „surpriza unui muzeu istorico-geografic, creaţie recentă a D-lui Gheorghiade, profesor de istorie utilizat la acest liceu şi a D-lui Director Simionescu. Prin el s-a dezvoltat gustul la elevi şi interesul de a cerceta şi aduna piesele care vorbesc de trecutul neamului nostru şi apoi aceste piese vor forma mai târziu materialul intuitiv care va grăi la lecţii mai mult decât orice asupra poporului nostru şi a ţării”16

11

La 10 oct. 1942, are loc o conferinţă a profesorilor, în care se stabilesc diriginţii celor opt clase. Aceştia, printre altele, vor da concurs profesorului Ştefan Gheorghiade (m 1972) „pentru colectarea de obiecte pentru muzeul istorico-etnografic început”17. După cel de al doilea război mondial ideea unui muzeu de istorie la Liceul Roman-Vodă nu a mai avut nici un ecou. După cât se pare, din colecţiile existente înainte de război nu mai rămăsese nimic. Mult mai târziu (1970), profesorul N. Gr. Steţcu deschidea în vila Liceului un muzeu care cuprindea în special documente, fotografii şi cărţi legate de absolvenţii liceului, precum şi o interesantă colecţie etnografică. Cu toate acestea activitatea unor profesori de istorie care duceau o muncă deosebit de fructuoasă în cunoaşterea obiectivelor istorice din oraş sau din judeţul Roman au menţinut ideea realizării unei instituţii de sine stătătoare, care să colecteze, să cerceteze şi să expună vestigii ale trecutului zonei Romanului. Unul dintre aceştia a fost Ionel Teştiban (1928 – 1929; 1946 – 1949; 1950 – 1951 – 1952 – 1957) care a funcţionat la Liceul Roman.-Vodă din 1928 până în 1929 şi apoi din 1946 până în 1957, când a ieşit la pensie. Printre altele prof. Teştiban spunea că „nu mai este de acceptat absenţa în predarea istoriei a evenimentelor locale, care deschide un interes deosebit pentru elevi. Prima bogăţie din istoria locală o constituie aşezările (vetrele) primitive, unele cercetate sistematic, cum era cea de la Hăbăşeşti, altele care aşteaptă să fie cercetate”. Din acest punct de vedere este de remarcat bogata activitate dusă de prof. I. Teştiban, pentru cunoaşterea şi descoperirea unor noi aşezări organizând excursii în împrejurimi şi în special la cetatea de piatră – Smederova.

Elevii erau antrenaţi să cunoască şi alte elemente ale istoriei locale;, fiecare era obligat să lucreze câte o planşă, o machetă sau o fotografie a unui monument sau document; să participe la cercetări de suprafaţă, de unde adunau materiale arheologice, toate în speranţa organizării unui muzeu „al fostului ţinut al Ţării de Jos”. Iată ce consemna prof. I. Teştiban într-un raport despre „istoria locală” în cadrul cursului de istorie „studierea istoriei locale” în cadrul Cursului de istorie poate constitui o problemă plină de nou şi bogăţie istorică...... Toamna, primăvara şi vara, ani de- a rândul, serii după serii de elevi şi eleve ale şcolilor locale au fost duşi în excursii pentru cunoaşterea acestei „istorii locale”. Clase întregi, indiferent de înclinările lor pentru alte specialităţi, au întreprins cu pasiune câte un sondaj, în special la Cetatea domnească – Smederova, dezvăluind după unele indicaţii personale 2 ziduri: unul lat de 1,60 m şi altul de 1,30m, primul cu urme de perete acoperite cu fresce (ceea ce a determinat să presupunem existenţa unei biserici „Sfântul Dumitru”, ce a dat şi numele cetăţii Sîn Medru (Smederova). Prof. Ion Teştiban de Gh. Iliescu Tot astfel au luat cunoştinţă serii de elevi şi eleve asupra formei acestei cetăţi militare domneşti, aidoma celei de la Suceava ori Neamţ. Au observat: intrarea, urmele turnurilor din interior şi zidul exterior, interioarele numeroase construite dintr-un mortar roman extrem de rezistent şi urmele şanţului ce înconjoară cetatea. A fost cazul când elevii înscrişi au identificat câte un interior, iar unul a aflat o monedă romană (din timpul împăratului Antoninus Pius). Elevii au lucrat câte o planşă sau o machetă, sau au scos fotografii. Prin ei a fost adunat un material documentar pentru „începutul de muzeu istoric al fostului ţinut al Ţării de Jos, Roman, material exponant ce a servit instructiv şi educativ la consfătuirile raionale într-o măsură apreciabilă, atât colectivului de istorie, cât şi celorlalţi specialişti apropiaţi: geografie şi ştiinţele naturii”.

12

Expoziţiile au fost aranjate pe orânduiri cu material colecţionat în parte de elevi şi eleve: din aşezările primitive ori fortăreţele locale. Au fost alcătuite de către elevi albume, schiţe şi planuri ale tuturor aşezărilor primitive, cetăţilor şi fortăreţelor, ale hanurilor, conacelor boiereşti feudale, în special acelea de la Trifeşti şi ale Hanului Ancuţei. Pe baza lor s-au alcătuit mari planşe şi hărţi istorice locale, executate de elevi şi de colective de profesori (cu deosebire de către prof. Constantin Ciocan). În chipul acesta atât la curs, cât şi la consfătuiri, a fost făcut cunoscută şi lămurită intuitiv „istoria locală”. S-au întocmit „Dări de seamă” în cercul elevilor asupra acestor aşezări, cetăţi, hanuri, conace, însoţite de planşe intuitivo-artistice. La „Casa Pionierilor”, la şedinţele lor şi la cele „utemiste” de la liceu au fost prezentate de înşişi elevii, rezultatele unor excursii cu observaţii şi cu demonstraţii de materiale mai deosebite, colecţionate de înşişi vorbitorii – elevi, toate însoţite de exponate grafice, decorativo-artistice. Mulţi elevi au alcătuit mici „monografii” ori numai simple menţionări de tradiţii ale satului lor, cu urme de istorie locală, ce mi-au folosit drept completare la cursul de istorie,” ...... Vrednic de amintit la cursul de istorie, în cadrul „istoriei locale”, a fost şi amintirea hanului Viţi, ce se află azi chiar spre mijlocul străzii principale, han care mai păstrează curtea cu „adăpătoarea”, cu unele interioare – camere de dormit, o pivniţă cu multe galerii, cu corpul principal al fostului han cu etaj şi balcon spre curtea interioară. Cu privire la trecutul Romanului, capitala „Ţării de Jos” au fost prezentate şi unele hrisoave, zapise etc. La clasele a VIII-a şi a X-a, tot la primele lecţii introductive asupra periodizării istoriei patriei noastre, unii cunoşteau, altora li s-au arătat materialul arheologic neolitic din aşezările locale ce le posedă „Începutul de muzeu al Romanului”, 3 ani de-a rândul au fost duşi elevii şi elevele la aşezările de la Hăbăşeşti, unde au colecţionat ceva material (chirpici, ceramică şi unele obiecte din os şi corn). Ei au fost puşi să ridice unele schiţe, crochiuri şi fotografii având în toate aceste colecţionări concursul pasionat al tov. prof. Reţeanu......Legat de orânduirea feudală, raportul prezintă desele activităţi organizate cu elevii la Doljeşti, Scheea, Volintireşti, Movileni, Hanul Ancuţei, Miron Costin, Trifeşti etc.” Din acest raport se poate foarte bine înţelege bogata activitate educativă a distinsului profesor I. Teştiban, care, deşi nu era arheolog, îndemna elevii să participe la cunoaşterea unor descoperiri din zona Romanului, adunând cu elevii, multe mărturii, mai ales din aşezările cercetate de specialiştii arheologi, trezindu-le interesul nu numai pentru cunoaşterea bogăţiei arheologice a zonei ci şi a adunării unor mărturii care să stea la baza unei colecţii muzeistice. Deşi aceste materiale culese de la şantierele arheologice nu puteau constitui exponate ale unui adevărat muzeu ele au contribuit la închegarea unei idei de realizare a unei instituţii muzeale la Roman. Valoarea nesemnificativă a acestor obiecte adunate la Liceul Roman-Vodă s-au risipit fără a constitui, nici măcar la această instituţie, o colecţie muzeală. Înfiinţarea muzeului în 1957 nu găsea la Roman, nici un obiect care să constituie baza unei colecţii, cu excepţia celor atât de des invocate, 8 piese dintr-un mic depozit de bronzuri, descoperit la Doljeşti în anul 1957. Alături de prof. I. Teştiban se aflau şi alţi profesori printre care amintim pe N. Gr. Steţcu sau Iacob Avram. Aceştia au avut un important rol în apariţia unei instituţii muzeale la Roman. În grupul acestora, un rol deosebit l-a avut şi un fost învăţător Chirea Gavril, care a devenit secretar al raionului Roman. Din această poziţie a dat un mare ajutor pentru deplasările în teren, în vederea colectării de obiecte pentru viitorul muzeu. Acest lucru se întâmpla şi mai târziu, când era deja înfiinţat Muzeul din Roman. Deseori la dispoziţia noastră erau puse mijloacele de transport ale Consiliului Popular Raional din ordinul aceluiaşi inimos secretar, dornic să realizeze un muzeu la Roman, cu toate că făceam parte, ca instituţie, din altă structură, cea a Consiliului orăşenesc. Câteva evenimente mai importante aveau să se întâmple în cursul anului 1957. primul dintre ele era cel legat de faptul că la începutul anului lua fiinţă Muzeul Regional Bacău. În fruntea acestei instituţii avea să vină unul din cei mai străluciţi absolvenţi ai Facultăţii de Istorie din Universitatea Bucureşti, distinsul Iulian Antonescu, cel care a fost un bun coleg, un desăvârşit prieten, un mare luptător, un mare învingător în luptele pe care le-a dus pentru crearea unei reţele muzeistice în

13

regiunea Bacău şi apoi în toată ţara, ca director general al muzeelor, un desăvârşit muzeograf, un savant şi nu în ultimul rând, un mare vizionar în concepţia muzeografică. Cu prilejul unei întâlniri unde evocam personalitatea distinsului coleg Iulian Antonescu, notam: „Se împlinesc 50 de ani de când am descins, pentru prima dată, în oraşul de la confluenţa Moldovei cu Siretul. Eram invitat de către profesorul meu acolo Mircea Petrescu-Dâmboviţa la o întâlnire a câtorva personalităţi ale învăţământului romaşcan şi proaspătul director al Muzeului Regional Bacău, prof. Iulian Antonescu. Se întâmpla în iunie 1957, în localul Liceului Roman-Vodă, unde distinsul meu profesor era preşedintele unei comisii de bacalaureat. Scopul acestei întâlniri era înfiinţarea, la Roman, a unui muzeu de istorie, începutul unei importante acţiuni de organizare a unei reţele de muzee, în fiecare capitală de raion. Cum, în realizarea unei asemenea acţiuni se pornea doar de la dorinţa şi intenţia unor profesori de istorie, fără a avea la bază, aproape nici o piesă de muzeu, cum era, de altfel şi cazul Muzeului Regional Bacău, această operă trebuia să înceapă cu aducerea unor oameni de specialitate, care să fie capabili, mai întâi, de a aduna obiecte de muzeu, fie prin cercetări de teren, fie prin alte căi, în special achiziţii, dacă bugetele locale puteau asigura fondurile necesare. Era şi prima mea întâlnire cu un om excepţional, atât ca pregătire profesională cât şi ca OM. Vasile Ursachi - 1957 Întâlnirea a fost aproape familială, D-l Iulian Antonescu, îmbrăţişându-mă chiar de la primele noastre vorbe, ceea ce m-a copleşit, dându-mi acordul de a deveni primul director de muzeu din reţeaua ce avea să se dezvolte în anii următori. Deveneam astfel primul colaborator al distinsului director de la Muzeul Regional Bacău, Iulian Antonescu. Mai mult, recomandându-i ca principal sfetnic şi colaborator la instituţia pe care o conducea, pe bunul meu prieten Viorel Căpitanu, distins arheolog, care pe atunci lucra împreună cu marele arheolog C. S. Nicolaescu-Plopşor, membru

14

corespondent al Acad. Române. La 1 septembrie 1957 lua fiinţă în mod oficial, prin numirea mea ca director, Muzeul de Istorie Roman. O instituţie care pornea doar de la 8 piese ce compuneau un mic depozit de bronzuri descoperit în acelaşi an, la Doljeşti – Roman şi publicat de Acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa şi prof. Ioan Teştiban, unul din distinşii profesori de istorie de la Liceul Roman-Vodă, care a militat pentru înfiinţarea acestei instituţii la Roman. De aici a început o muncă fantastică, contra cronometru, pentru a deschide o primă expoziţie de bază, care presupunea nu numai adunarea de obiecte de muzeu, ci şi probleme de buget, spaţiu pentru depozitare şi expunere etc. toate acestea nu veneau de la sine, deşi organele de conducere locale doreau să se dezvolte o asemenea instituţie. Rolul principal în realizarea lor avea însă să-l aibă prof. Iulian Antonescu, care conducea întreaga luptă pentru obţinerea de fonduri şi lămurirea tuturor celor ce puteau da o mână de ajutor pentru realizarea multiplelor probleme ale unor instituţii care porneau de la zero. Capacitatea sa intelectuală extraordinară şi puterea de convingere pa care o avea au dus la realizări pe care cu greu le putem imagina. Se obţine un spaţiu pe str. Ştefan cel Mare, compus din două camere, care devenea sediul Muzeului şi prima locuinţă a directorului. În toamna aceluiaşi an începea o campanie de săpături arheologice la Gabăra – Moldoveni, unde se cerceta prima aşezare şi necropolă a dacilor liberi din această zonă, materialele descoperite devenind baza colecţiilor Muzeului din Roman, deşi toate fondurile de cercetare proveneau de la Muzeul Regional. Acest şantier a devenit punctul de bază în care s-a constituit un colectiv care avea să fie deosebit de important în întreaga reţea de muzee din regiunea Bacău, cel ce a contribuit esenţial la realizarea tuturor colecţiilor din această zonă, cu excepţia celui de la Piatra-Neamţ, unde există un muzeu realizat de renumitul ctitor părintele C. Matasă. Din acest colectiv au făcut parte I. Teştiban, Viorel Căpitanu, C. Buzdugan, M. Ursachi, V. Ursachi şi Iulian Antonescu în calitate de şef de şantier. În anii următori, când cercetările arheologice iau amploare, deschizându-se şantierul arheologic de la Văleni – Roman, Aldeşti – Roman, cetăţile medievale ale Romanului şi apoi marele şantier arheologic de la Brad, care aduceau din ce în ce mai multe obiecte, se impunea obţinerea unor noi spaţii. În lupta pentru obţinerea lor, dar şi a fondurilor pentru cercetări, rolul principal îl avea tot distinsul nostru director Iulian Antonescu, care nu precupeţea nici un efort pentru a se obţine tot ce se putea în vederea dezvoltării unităţilor muzeale din zonă. Aşa se face că în anii următori obţineam încă două spaţii, mai mari, pe aceeaşi stradă principală pentru ca în 1960 să obţinem actualul local de pe str. Cuza-Vodă, nr. 19, unde deschideam o frumoasă şi interesantă expoziţie de bază, cu un mobilier nou, respectiv vitrine metalice şi grafică realizată la Fondul Plastic, donată de acelaşi Iulian Antonescu, care nu a încetat niciodată să ajute instituţiile pe care le-a creat. Tot atunci, se deschidea şi prima expoziţie de bază a Muzeului de Artă din Roman, realizată de Minodora Ursachi, la care atât d-l Iulian Antonescu cât şi D-na Eugenia Antonescu şi-au adus o contribuţie deosebită. Cu toate că muzeul din Roman începea de acum să-şi îmbogăţească colecţiile şi mai ales să le diversifice prin cercetări de amploare în mai multe situri arheologice de pe cuprinsul raionului Roman sprijinul din partea Muzeul Regional nu înceta să se manifeste, mai ales prin participarea la cercetări comune şi alocarea de fonduri suplimentare. Chiar atunci când Muzeul din Roman, odată cu reînfiinţarea judeţelor, în 1968, nu mai era sub jurisdicţia Muzeului din Bacău, am primit, cu tot interesul şi cu toată dragostea, sprijinul d-lui Iulian Antonescu. Pe tărâm arheologic au continuat colaborările cu Muzeul din Bacău, mai ales pe şantierul de la Răcătău, precum şi realizarea unor expoziţii de excepţie legate de zona Siretului Mijlociu sau participări la organizarea unor expoziţii naţionale sau internaţionale. Aceeaşi grijă faţă de muzeele pe care le-a întemeiat a avut-o şi atunci când a devenit directorul Direcţiei Muzee din Ministerul Culturii. S-a bucurat de toate succesele noastre şi a trăit din plin şi necazurile fiecăruia dintre noi. Nimeni nu a putut şi nu poate să-i mulţumească pe măsura dăruirii sale pentru instituţiile pe care le-a realizat sau pentru oamenii cu care a lucrat. Un OM mare nu poate fi imitat. Trăirile şi faptele lui rămân unicate. Nouă ne rămâne admiraţia şi regretul etern pentru că nu mai este printre noi. Oricât de frumoase ar fi cuvintele pe care le rostim noi pentru el,

15

acestea nu ard aşa cum ardeau atunci când le rostea Iulian Antonescu. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Un al doilea eveniment era cel legat de faptul că la Roman, în cursul lunii iunie, se afla, în calitate de preşedinte al comisiei de bacalaureat la Liceul Roman-Vodă, academicianul Mircea Petrescu Dâmboviţa, renumit specialist în arheologie. Rugat cu insistenţă să sprijine înfiinţarea unui muzeu de istorie la Roman, marele arheolog l-a invitat la Roman pe proaspătul director al Muzeului Regional Bacău, propunându-mă pe mine ca director al acestei instituţii. Entuziasmat de îndemnurile profesorului meu, pentru care aveam şi am şi acum un cult, am acceptat să devin directorul unui muzeu de istorie care nu avea, la fel ca cel din Bacău, nici o colecţie la bază. Porneam, aşadar, într-o lungă şi grea muncă de constituire a unui patrimoniu, mai întâi pentru a deschide o mică expoziţie apoi pentru a cerceta şi pune în valoare marele potenţial istoric şi mai ales arheologic al zonei în care trebuia să lucrez, respectiv fostul judeţ Roman şi mai nou – raionul Roman, cum era împărţirea administrativă a ţării în acest moment. Aşadar, doar la câteva luni de la numirea d-lui Iulian Antonescu în calitate de director al Muzeului Regional Bacău, prima unitate muzeistică care lua fiinţă în această zonă, la 1 septembrie 1957 era Muzeul Raional Roman. În regiune exista, încă din 1934, Muzeul Arheologic din Piatra-Neamţ, ctitorit şi condus de renumitul preot-arheolog Constantin Matasă. Primii ani de existenţă a muzeului au fost legaţi de activitatea distinsului director Iulian Antonescu, care a luptat cu toată convingerea pentru obţinerea unor spaţii, organizarea primelor expoziţii şi mai ales efectuarea comună a cercetărilor arheologice,care avea să constituie aproape singura sursă de iniţiere şi apoi de îmbogăţire a colecţiilor celor două muzee, care au început fără a avea la bază un număr de obiecte sau o colecţie particulară. Deşi unii profesori de istorie din Roman doreau să înfiinţeze un muzeu, nu a existat nici o colecţie de obiecte măcar la unele şcoli, care să stea la baza deschiderii unei expoziţii. Cele câteva fragmente ceramice adunate haotic, fără datele de provenienţă, nesemnificative, nu puteau fi folosite, iar lucrările făcute de elevi nu reprezentau materiale pentru expunere. Singurele obiecte cu adevărat importante erau cele opt fragmente de seceri şi topoare din bronz descoperite în acelaşi an la Doljeşti. Este posibil să fi existat şi o colecţie numismatică, care aparţinea d-lui profesor Ion Teştiban, dar pe care, promisă că va fi donată muzeului, nu am reuşit să o văd. Dispariţia distinsului profesor a însemnat şi pierderea ei, dacă a existat cu adevărat. Este posibil ca această colecţie să fi fost luată de un nepot al d-lui profesor, V. Hopu, arhitect din Bucureşti. Aşadar, viitorul muzeului depindea de activitatea directorului său, care era dornic de afirmare şi un îndrăgostit de meserie, conştient de faptul că totul depindea de munca lui şi relaţiile bune ce trebuia să le înfiripeze şi să le cultive, în rândurile celor ce doreau cu adevărat înfiinţarea şi dezvoltarea unei instituţii specializate în oraşul Roman. Printre aceştia se aflau, în primul rând profesorii de istorie, care au şi luat iniţiativa de a se înfiinţa muzeul, cum ar fi prof. I. Teştiban, N. Gr. Steţcu, I. Avram, I. Reţeanu precum şi câţiva intelectuali din administraţia locală, printre care secretarul raionului Roman, învăţătorul Gavril Chirea care a dat şi mai târziu, până la înfiinţarea judeţului Neamţ, în 1968, un ajutor substanţial instituţiei noastre şi mai ales activităţii pe şantierele arheologice, punându-ne de multe ori la dispoziţie mijloace de transport şi multe alte facilităţi în organizarea şi desfăşurarea muncii pe şantier. Prof. I. Teştiban, celibatar convins, toată viaţa şi-a croit-o pentru cunoaşterea istoriei patriei, pe viu, organizând numeroase excursii pentru elevi şi prieteni, dar şi studierea amănunţită a unor obiective de artă din oraş sau din ţară, unele beneficiind de lucrări tipărite sub semnătura sa. L-a preocupat îndelung pictura bisericii catedralei Episcopiei Romanului, realizată în sec. XVI, pentru care a publicat o lucrare foarte frumoasă, cu un titlu atrăgător „Într-un pridvor cu fresce” apărută în Roman, la tipografia Şcolii de Arte şi Meserii. Dar cel mai important lucru îl reprezintă atragerea elevilor la cunoaşterea istoriei oraşului şi a împrejurimilor sale, prin desele excursii de studiu urmate de lucrări practice. Lecţiile sale de istorie erau atât de atrăgătoare şi pline de substanţă, încât cucereau majoritatea elevilor, care participau cu entuziasm la lucrările practice legate de excursiile făcute la diferite

16

obiective turistice. A devenit cunoscut şi iubit de întreaga comunitate, iar foştii elevi şi astăzi amintesc cu admiraţie şi respect de acest distins profesor de istorie. Unul din marii artişti ai Romanului, Gh. Iliescu, a şi realizat un tablou în care îl înfăţişează pe I. Teştiban în postura de excursionist. Eu însumi am beneficiat, în cei şase ani cât am fost în preajma distinsului profesor, de numeroase date legate de istoria oraşului, insuflându-mi acel respect şi dragoste faţă de valorile sale arhitectonice şi istorice, „hoinărind” zile întregi prin oraşul pe care l-am îndrăgit şi datorită acestui mare profesor. Forţat de regimul care nu dorea în învăţământ lecţii de istorie decât după tipicul noii tehnologii, prof. I. Teştiban a trebuit să fie scos la pensie în anul în care se înfiinţa Muzeul din Roman. Rămas fără catedră, acest împătimit al cunoaşterii, a luptat din plin pentru înfiinţarea unui muzeu la Roman. Datoria noastră impunea atragerea lui în colectivul de cercetare şi constituire a unui patrimoniu necesar existenţei unei asemenea instituţii. De altfel acest patrimoniu pornea de la cele opt piese de bronz, care constituia unicul depozit din epoca bronzului descoperit în acelaşi an la Doljeşti, publicat de către academicianul Mircea Petrescu Dâmboviţa şi I. Teştiban. După numirea celor doi salariaţi ai Muzeului Raional Roman – prof. V. Ursachi la 1 sept. 1957 şi prof. Minodora Ursachi la 6 dec. 1957 - se punea problema completării schemei cu alţi salariaţi care să contribuie la realizarea unui fond muzeistic suficient de mare pentru deschiderea unei expoziţii permanente. Primul referat solicita încadrarea la Muzeul din Roman a d-lui prof. I. Teştiban şi era adresat Sfatului Popular al Raionului Roman: „Având în vedere că Muzeul Raional Roman are trasat ca sarcină din partea Academiei R.P.R. să întocmească o monografie arheologică-istorică şi o hartă istorică a Raionului Roman, propunem Sfatului Popular al Raionului Roman să contribuie la această lucrare cu un specialist în problemele de istorie. Pentru aceasta propunem pe tov. Teştiban I., profesor pensionar – a cărui activitate ştiinţifică este cunoscută publicului romaşcan, din lucrările pe care le-a publicat şi conferinţele cu teme istorice. Cerem aceasta întrucât Raionul Roman are nevoie de o asemenea monografie, care nu poate fi făcută numai de colectivul existent al muzeului. Necesitatea colaborării tov. prof. Teştiban I. este cu atât mai mare, cu cât Muzeul nostru este nou înfiinţat şi are nevoie de o muncă intensă care se duce prin săpăturile şi cercetările arheologice, etnografice şi istorice din cuprinsul întregului raion. Director, V. Ursachi” După cum se poate vedea, ceream sprijinul forului raional pentru a ne ajuta în mărirea schemei muzeului, deşi instituţia noastră era subordonată Sfatului Popular al oraşului Roman. Eram nevoiţi să procedăm aşa deoarece posibilităţile oraşului erau mult mai limitate decât ale raionului. Prin aceasta, deşi nu era posibilă o asemenea reglementare, se realiza o presiune din partea tuturor, care până la urmă a dus la încadrarea cu o jumătate de normă a d-lui prof. I. Teştiban, începând cu data de 1 aprilie 1958. Era astfel realizat un sprijin pentru instituţia noastră mai ales pentru popularizarea intenţiilor sale de constituire a unei colecţii de obiecte de istorie, prin faptul că d-l prof. I. Teştiban era foarte cunoscut în oraş şi împrejurimi. Efectul, însă, nu a fost pe măsura dorinţelor noastre. Locuitorii din zonă, fie că nu posedau obiecte de valoare istorică, fie că nu doreau să le doneze. Singurul mijloc de constituire a acestui patrimoniu rămânea, până la urmă, doar cercetările arheologice. Aşadar, primele activităţi ale noii instituţii, erau legate de un minim de buget alocat până la sfârşitul anului 1957, care includea salariul directorului, întreţinerea localului, care a fost dat pentru muzeu, pe strada Ştefan cel Mare, nr. 202, compus din două camere, din care una era şi locuinţa directorului şi o sumă destul de modestă pentru deplasări în zona Raionului Roman pentru depistarea de aşezări arheologice, care să constituie viitoare şantiere de cercetare şi eventuale săpături arheologice. Primul şantier avea să fie cel de la Gabăra – com. Porceşti, într-o aşezare din sec. II-III d.Hr. descoperită de profesorul de istorie Constantin Ciocan. De aici aveam să aducem primele obiecte pentru muzeu. Săpătura a început sub conducerea prof. univ. dr. Vladimir Dumitrescu, iar colectivul era format din directorul Muzeului Regional Bacău – prof. Iulian Antonescu, arheologul V. Căpitanu de la acelaşi muzeu şi V. Ursachi de la Roman. Rezultatele fiind sub aşteptări conducătorul şantierului propune sistarea cercetărilor în această staţiune. Descoperirea unui mormânt de incineraţie la o distanţă de câteva sute de metri de aşezare, a dus la reînceperea săpăturilor într-o perioadă târzie de toamnă ploioasă, realizate de către subsemnatul. Trasarea unei secţiuni pe locul unde s-a descoperit mormântul,

17

a dus la o descoperire senzaţională, dezvelindu-se nu mai puţin de 13 morminte de incineraţie din sec. II-III d.Hr. Aceasta a constituit şi motivul reînceperii, în anul următor – 1958 a şantierului arheologic de la Gabăra – Porceşti (Moldoveni), de data aceasta sun conducerea d-lui I. Antonescu şi a unui colectiv format din mai mulţi muzeografi: V. Căpitanu şi C. Buzdugan de la Muzeul Regional Bacău, I. Teştiban, M. Ursachi şi V. Ursachi de la Muzeul din Roman. Şantierul era al Muzeului din Roman, deşi cea mai mare parte din fonduri erau ale Bacăului. Cu excepţia unor obiecte din filigran de argint şi a altor obiecte de podoabă care au mers la Muzeul Regional Bacău, toate artefactele descoperite aici au rămas în colecţiile Muzeului din Roman. Cele câteva sute de obiecte au constituit primele exponate ale Muzeului din Roman, deschis în anul 1959 la cel de al treilea sediu al său, de pe str. Ştefan cel Mare, nr. 265. Era o primă mare realizare a Muzeului din Roman, la care se adaugă multe piese descoperite prin cercetările de suprafaţă, precum şi noile achiziţii privind obiecte de etnografie aduse din zona lacului de acumulare de la Bicaz, unde, împreună cu soţia am participat la câteva campanii de cercetare, în cadrul Centrului de Cercetări Complexe a Academiei. În concepţia noastră era bine gândită ideea unor muzee complexe, în care puteau intra muzeele de Ştiinţe Naturale, de etnografie sau de artă. Din acest motiv am început colectarea de obiecte etnografice, mai ales că în zona lacului de acumulare de la Bicaz. Am lucrat câţiva ani nu numai la cercetările arheologice ci şi la adunarea unor piese etnografice din satele care dispăreau. Am contribuit din plin la realizarea colecţiei etnografice de la Schit, salvarea negativelor din atelierul foto de la Hangu a vestitului fotograf Chevallier, care azi fac parte din patrimoniul Muzeului de Etnografie din P. Neamţ. Am realizat deplasări şi achiziţii de obiecte etnografice din zona Romanului pentru un viitor muzeu de etnografie. De asemenea am luptat pentru o secţie de Şt. Naturii, încadrând pentru câteva luni un muzeograf, distins absolvent al Fac. Şt. Naturale din Iaşi, care a ajuns apoi profesor universitar la Facultatea de Agronomie din Iaşi – Valeriu Zanovschi. În anul 1962, cu ajutorul d-lui I. Antonescu dar şi la dorinţa primarului C. Cainar, un mare iubitor de animale şi un împătimit vânător, se înfiinţa un Muzeu de Ştiinţe Naturale şi un Parc Zoologic. Pentru aceasta s-a întocmit o adresă către Sfatul Popular al Regiunii Bacău, Comitetul Executiv. „Marea dezvoltare pe care au luat-o oraşul şi raionul Roman în anii puterii populare, atât în industrie cât şi în agricultură, a adus schimbări profunde în viaţa material-culturală a oamenilor muncii din oraşul şi raionul nostru. Dragostea şi interesul cu care oamenii muncii au primit înfiinţarea Muzeului de Istorie din Roman, a arătat – odată mai mult – setea de cultură a lor, exprimându-şi dorinţa în cărţile de onoare ale muzeului, de a se înfiinţa şi un muzeu de ştiinţe naturale care să-i ajute în cunoaşterea florei şi faunei specifice zonei naturale în care trăiesc, factor important în răspândirea cunoştinţelor ştiinţifice, în lupta contra misticismului, în formarea unei concepţii ştiinţifice despre lume şi viaţă. Interesul pentru înfiinţarea acestui muzeu, este concretizat în momentul de faţă, prin iniţiativa lăudabilă a strângerii şi de posibilităţi de păstrare a unor materiale muzeistice specifice. Astfel, în momentul de faţă, există un spaţiu destinat pentru aceasta în strada Alexandru cel Bun, nr. 5, compus din 8 camere, cu posibilităţi de mărirea spaţiului , în funcţie de necesitate, cu încă 3 clădiri în acelaşi complex, o porţiune de teren de cca. 5 ha de pământ destinat unei grădini zoologice şi botanice, existenţa unui fond de animale vii, cu posibilităţi de mărire a numărului lor, precum şi a unui fond de material muzeistic necesar, cu mobilierul respectiv. Totodată există aprobarea Muzeului Regional Bacău de transferare a directorului Muzeului din Adjud cu fondul de salarii şi bugetul respectiv. Având în vedere condiţiile existente cât şi posibilităţile de dezvoltare într-un viitor apropiat, solicităm aprobarea înfiinţării unui Muzeu de Ştiinţele Naturii în oraşul Roman.” Semnat:preşedinte şi secretar al Sfatului Popular al oraşului Roman Toate realizările de până la acea dată nu erau posibile fără un sprijin substanţial oferit atât de Muzeul Regional Bacău, prin directorul său I. Antonescu, cât mai ales de către conducerea Primăriei Oraşului Roman, a Secţiei de Învăţământ şi Cultură şi a contabilităţii acestor două instituţii. Printre ei merită să-i amintim pe prof. I. Dăscălescu, D. Avram care se ocupa de zona culturală, prof.

18

D. Andone şi L. Teodorescu, toţi în calitate de şefi ai Secţiunii de Învăţământ şi Cultură, contabilii şefi L. Teodoru şi Sebastian Ghiuzan de la aceleaşi instituţii, care mi-au oferit, pe cât era posibil, cel mai mare ajutor financiar atât pentru cercetări cât şi pentru prelucrarea materialului, întreţinerea localurilor sau achiziţiile de etnografie, pe care le-am realizat în această perioadă. Cel mai mare sprijin l-am primit însă din partea contabilei şefe Aglaia Ursache, cu care, deşi purta acelaşi nume cu mine, nu aveam nici o legătură de rudenie, dar care mi-a acordat un ajutor substanţial în toate activităţile organizate de muzeu. A ţinut atât de mult la instituţia noastră, încât se mirau mulţi din confraţii mei de la alte muzee din ţară, cum pot rezolva atât de uşor multe din problemele financiare legate de achiziţii, deplasări, fonduri pentru cercetare, procurare de obiecte de inventar, cărţi pentru bibliotecă sau reparaţii. Bineînţeles, totul era în limitele unor fonduri comparabile cu muzeele de aceeaşi categorie – respectiv categoria IV, cum erau toate unităţile raionale sau chiar unele regionale, care porneau, ca şi noi, de la un patrimoniu inexistent sau foarte modest. Această categorie de muzeu, a IV-a, avea să ne aducă pe tot parcursul istoriei noastre, cele mai grele situaţii, prin aceea că după 1968, când s-au înfiinţat judeţele, aproape toate au rămas la aceeaşi categorie, dar care nu mai aveau directori şi nici muzeografi principali, ceea ce însemna o salarizare sub orice critică, mult sub salariile din învăţământ. La aceasta se adaugă şi faptul că multe din ele nu mai aveau unele funcţii în schemă, indiferent de mărimea şi valoarea patrimoniului. Deşi conduceam instituţia cu aceleaşi obligaţii ca până acum, nu mai primeam nici sporul de conducere şi nici nu puteam avansa profesional deoarece totul era blocat. Această umilinţă a continuat multă vreme şi orice intervenţie era stopată la toate nivelurile. Doar pasiunea pentru instituţie a făcut ca mulţi din salariaţii muzeelor din această categorie să rămână pe funcţii. Un rol însemnat în evoluţia instituţiei noastre l-au avut şi conducătorii oraşului, respectiv primarii sau prim secretarii care aprobau bugetele noastre precum şi spaţiile pe care le ocupam în funcţie de disponibilizările de clădiri. Notăm printre ei pe N. Hanganu, Constantin Rusu, V. Maxim, I. Bârjoveanu, C. Cainar, Gr. Bulai, N. Olariu, ing. N. Manoliu sau I. Vlad. Toţi au făcut câte ceva pentru Muzeul de Istorie sau dacă nu s-au implicat prea mult în sprijinirea lui cel puţin nu au îngrădit acţiunile Muzeului. Uneori, credem noi, era prea puţin important să se implice în activităţile unei instituţii atât de mici. Şi secretarii cu propaganda, care răspundeau de unităţile de cultură au dat un real ajutor muzeelor, printre ei remarcându-se Prisecaru Aspazia, Şt. Stupu, Aneta Luca, R. Lăzescu sau vicepreşedinţii Mircea Petroşanu şi Petre Enache, ultimul dorind să realizeze un muzeu al oamenilor de seamă din Roman sau să înceapă restaurarea Cetăţii Noi a Romanului, ambele proiecte stopate în mod grosolan de Ştefan Boboş, care, în şedinţa pe care a prezidat-o la Casa de Cultură a municipiului Roman, a declarat „Noi trebuie să dăm mâncare la oameni nu să ne ocupăm de unităţi de cultură sau cetăţi”, punând astfel capăt unei iniţiative frumoase şi de viitor pentru municipiul nostru. Tot atât de importantă a fost şi activitatea preşedinţilor Comitetului de Cultură al municipiului Roman, mai ales în prima parte a activităţii lor, când o aveam în frunte pe prof. Ionescu Viorica, care a ajutat foarte mult instituţiile muzeale. Acest Comitet de Cultură, foarte fluctuant din punct de vedere al conducerii lui, când preşedintele lor ba era plătit, ba nu; în acest fel am ajuns şi eu de câteva ori preşedinte bineînţeles atunci când nu eram plătit, deoarece la plată ajungeau numai profesorii din şcoli, care aveau activitate politică, indiferent dacă mai aveau o funcţie sau nu. Toţi, însă, au fost oameni cu aleasă pregătire profesională, care ţineau sus ştacheta activităţilor culturale din municipiul Roman. Printre ei amintim pe directorul Liceului Roman Vodă – prof. Gh. Mihalcea, directoarea Şcolii nr. 11 prof. N. Matcovschi sau prof. de l. română Violeta Lăcătuşu. Accesul nostru la funcţii de conducere în cultură fiind oprit, a însemnat un mare câştig pentru întărirea instituţiilor muzeale, fiind astfel lăsaţi să ne facem datoria în procesul de îmbogăţire a colecţiilor, organizarea de expoziţii sau cercetarea patrimoniului deja realizat prin cercetările de teren. Este momentul să arătăm numărul mare de şantiere arheologice deschise doar în câţiva ani, cum ar fi Şantierul de la C.N.R. deschis în anul 1959, Şantierul de la Văleni, Aldeşti, Săbăoani, Butnăreşti, Brad, Poiana-Dulceşti etc, care au adus un important volum de artefacte în colecţiile muzeului, făcând posibilă organizarea unei expoziţii de bază în noul local primit în 1960, pe str. Cuza-

19

Vodă, nr. 33, cu un mobilier nou. Această expoziţie de bază avea să ridice instituţia noastră pe un nivel nesperat, atât din punct de vedere al valorii exponatelor, provenite din marile aşezări ale dacilor din perioada clasică, de la Brad, cât şi din cea mai mare aşezare şi necropolă a dacilor liberi cercetată la Văleni – Roman. Numărul mare de piese descoperite necesitau şi o prelucrare muzeografică, un proces de restaurare adecvat şi o păstrare deosebită în depozite bine organizate. Acest lucru a făcut posibilă şi necesară mărirea numărului de salariaţi şi specializarea lor pe epoci sau ca restauratori. Astfel notăm încadrarea ca muzeografi a d-lui Brudiu Mihalache în 1964, distins cercetător apoi profesor universitar la Univ. din Galaţi, prof. D. Hordilă, care a cercetat siturile medievale, prof. R. Grinberg, M. Spânu şi Lenuţa Păduraru, pentru epoca modernă; activitatea lor fiind legată mai ales de expoziţia de bază. M. Ursachi, care de la începutul activităţii s-a ocupat de epoca bronzului şi prima epocă a fierului, participând pe şantierele arheologice de la Brad, Văleni şi Săbăoani a trecut la Secţia de Artă. Tot în această perioadă, mai precis în aprilie 1972 apare şi primul post specializat pe restaurare. Ca restaurator a fost încadrată o profesoară de matematică cu un talent deosebit în activităţile practice Mariţa Spătariu, care în scurt timp a devenit una din cele mai bune restauratoare din ţară. Piesele restaurate de ea, prezente şi în marile expoziţii naţionale şi internaţionale, erau frumos comentate şi apreciate la cel mai înalt grad, de către specialişti de mare clasă. Multe din realizările Muzeului, în prima etapă de dezvoltare, ne referim la perioada 1957 – 1978, nu ar fi fost posibile fără un sprijin din partea unor unităţi productive din oraş sau a unor unităţi de învăţământ. Legăturile noastre cu unităţile de producţie erau serviciile reciproce pe care le făceam. Astfel Muzeul nostru, datorită faptului că poseda un aparat de fotografiat performant şi un îndrăgostit de fotografie, prin necesitatea de a imortaliza situaţiile de pe şantierele arheologice, oferea acestor instituţii fotografiile necesare deselor expoziţii organizate la nivelul oraşului sau chiar a unităţii respective în schimbul unor materiale, mijloace de transport sau alte servicii. Aşa, de pildă, fără a avea un mijloc de transport al instituţiei, toată marea bogăţie de materiale de pe şantierele arheologice erau aduse cu mijloacele de transport ale acestor fabrici, fără a se plăti, deplasările noastre pe aceste şantiere erau, de asemenea, realizate cu ajutorul mijloacelor de transport ale acestora. La aceasta se adaugă şi obţinerea unor substanţe chimice pentru laboratorul nostru, a unor materiale pentru expoziţie etc. Ne facem o datorie de onoare să amintim aici sprijinul dat de Fabrica de Zahăr, prin minunatul prieten al Muzeului nostru d-l Gh. Nedelcu, care, în calitate de şef al serviciului de aprovizionare ne-a oferit, de multe ori gratis, acid şi alte substanţe chimice pentru laboratorul nostru de restaurare, substanţe care nu puteau fi procurate sau plătite de noi. O asemenea colaborare am avut-o şi cu Spitalul din Roman, prin d-na directoare Stupu. Acelaşi lucru se realiza şi cu unele şcoli din oraş care aveau mijloace de transport. Cu ajutorul acestor întreprinderi am putut realiza câteva depozite la subsolul Primăriei, care ne-au salvat de la multe cheltuieli, mai ales că nu dispuneam de fonduri. Trebuie să menţionez, printre altele, că la un moment dat eram considerat ca unul din cele mai bine dotate muzee din ţară privitor la organizarea depozitelor. De altfel acest lucru a stat în permanenţă în fruntea activităţii muzeistice, chiar în condiţiile în care nu aveam acest sprijin. De pildă, atunci când ne aflam în cea de a treia clădire, pe str. Ştefan cel Mare 265, am organizat un depozit foarte bine pus la punct, folosind cutii de marmeladă, pe care le reparam şi apoi le numerotam cu cifre decupate în carton, cu vopsea neagră. În ele puneam materialul provenit de pe şantiere; cu etichete din carton şi aşezate pe rafturi, dădeau un aspect deosebit de plăcut pentru cei care vizitau sau lucrau în depozit. Mai târziu, când posibilităţile materiale au fost mai generoase am executat dulapuri speciale, care au făcut din bogatele depozite ale muzeului din Roman, cele mai apreciate din ţară. Erau date de exemplu la cursurile de perfecţionare de la Centrul din Bucureşti. Fără un asemenea efort nu s-ar fi păstrat în ordine atât materialul arheologic provenit de la mai multe şantiere. Depozitele au constituit mereu un spaţiu bine organizat pentru a avea o evidenţă clară a tuturor descoperirilor, fie că au trecut prin restaurare fie că nu. Prelucrarea materialului, spălarea şi marcarea lui au constituit în permanenţă un obiectiv major. Acest lucru, în cea mai mare măsură era organizat încă de pe şantier, multe din piese fiind spălate şi marcate acolo. Este un motiv de mândrie să constatăm că o unitate de cultură de mărimea celei de la Roman a putut avea atâtea realizări menţionăm în condiţiile în care nu a dispus de un mijloc de transport, fiind aproape în permanenţă lipsită de

20

posibilitatea de a asigura transportul materialelor de şantier în localităţile unde se efectuau săpăturile arheologice sau aducerea lor la sediu, odată cu încheierea lucrărilor. Acest lucru va marca şi în continuare munca şi rezultatele de pe şantierele arheologice. Numai zecile sau sutele de nopţi nedormite pot explica acest fenomen, pentru care cei ce n-au avut probleme nu au dat nici o atenţie. Lucram uneori fără să mai ajung acasă, nopţile întregi, pentru a mă achita de datorii la cei care mă ajutau. Multe expoziţii erau realizate pe baza scenelor de muncă din fabrici sau şcoli pe care le făceam în schimbul mijloacelor de transport. Trebuie să remarc, totodată faptul că am primit şi mult ajutor din partea Primăriei, care asigura un buget cât de cât suficient. Este meritul, aşa cum arătam mai înainte, al unei contabile şefe – d-na A. Ursache, foarte înţelegătoare, care m-a ajutat în cele mai grele situaţii să rezolv problemele financiare. Am putut realiza astfel şi un mobilier de birou, comandat la o firmă din oraş, compus din două birouri şi patru biblioteci care se află şi astăzi în folosinţă. Nu am părăsit acest birou niciodată în cei 50 de ani cât am lucrat la muzeu, la fel şi soţia mea, care şi-a luat biroul în anul 1970, la Muzeul de Artă. Tot acestei doamne îi datorăm şi realizarea unui mare număr de dulapuri pentru depozite, biblioteci, sau mobilier pentru transportul exponatelor, expoziţiilor temporare şi itinerante. Multe din ele erau transportate cu căruciorul la unele unităţi şcolare sau cămine culturale din oraş. Chiar astăzi muzeul deţine şi foloseşte un cărucior cu care se transportă unele materiale între muzee sau la depozitele din subsolul Primăriei!! Suntem în sec. XXI! Cu toate schimbările survenite după înfiinţarea judeţelor, după anul 1968, instituţia noastră încă a mai supravieţuit, ba uneori a şi prosperat, în cadrul Primăriei Municipiului Roman, ca unitate de cultură ce avea un buget propriu, ocrotit de conducerea oraşului şi a Comitetului de Cultură în fruntea căruia se afla un foarte bun conducător Gh. Moisei, care a sprijinit cu toate puterile unitatea noastră, cotată destul de bine între unităţile de cultură din municipiu. Sprijinul financiar, mai ales pentru cercetările de teren erau de multe ori superioare celui de la Piatra-Neamţ, datorită seriozităţii cu care lucram pe şantierele arheologice. Uneori şantierele începeau în luna aprilie şi se terminau în decembrie având ca număr de muncitori peste 50 de persoane. În aceşti ani aveam deschise suprafeţe de cercetare de sute de metri pătraţi. Acest lucru însemna, pentru colecţiile instituţiei, adevărate izvoare bogate de Pliant Muzeu - 1967

21

obiecte ce intrau în inventarul nostru, depăşind, în acest fel multe din muzeele judeţene. Din acest punct de vedere putem spune că eram aproape sau chiar depăşeam numărul pieselor de muzeu ale Muzeului din Piatra Neamţ. Ritmul nostru de muncă era, într-un fel, grevat de unele sarcini administrative. Acest lucru a fost vizibil chiar de la înfiinţare, mai ales în perioada 1957 – 1962, când marea majoritate a salariaţilor din centrele raionale era antrenată în colectivizarea agriculturii. Noi, ca salariaţi ai oraşului nu am fost solicitaţi în aceste acţiuni, dar nici nu am obţinut mult râvnitele, atunci, ordine sau medalii, pentru aceste fapte. Ritmului rapid de creştere a colecţiilor, graţie activităţii pe şantierele arheologice, îi corespunde şi o dinamică a organizării expoziţiilor temporare. Astfel, primei expoziţii organizate în clădirea de pe str. Cuza-Vodă, nr. 33 (19), îi urmează cea din 1969 – 1970, când îşi măreşte spaţiul de expunere, prin mutarea secţiei de artă plastică în noul local de pe str. Mihai Eminescu, nr. 3. Odată cu aceasta s-a schimbat şi mobilierul – respectiv vitrinele pentru expunere, renunţându-se la cele din metal în favoarea unui mobilier mai adecvat expunerii obiectelor arheologice, adus prin transfer de la Muzeul de Istorie a Moldovei. În acest fel, întreaga expoziţie de bază căpăta o nouă înfăţişare, mai atrăgătoare şi într-un spaţiu mărit, folosindu-se toate încăperile ce au putut intra într-un circuit adecvat. Această realizare nu ar fi fost posibilă fără un sprijin din partea Muzeului de Istorie a Moldovei, care a fost de acord să renunţe la un mobilier destul de frumos şi rezistent în favoarea unui muzeu din afara Iaşului. Acest lucru a fost posibil şi datorită sprijinului substanţial acordat de Primăria Municipiului Roman, care a asigurat, înainte de toate, o reparaţie capitală a clădirii, montarea vitrinelor în pereţii clădirii şi o importantă sumă pentru organizarea expoziţiei, transportul tuturor vitrinelor de la Iaşi, plata muncitorilor specializaţi în montarea acestui tip de vitrine. Era una din cele mai importante etape în dezvoltarea instituţiei noastre, care constituia apogeul investiţiilor în domeniul culturii romaşcane, în perioada primei perioade din istoria Muzeului de Istorie – 1957–1978. Cu excepţia reorganizării din anii 1991 – 1995, această etapă a însemnat vârful curbei de dezvoltare a instituţiei noastre, înainte de a intra în cea mai neagră perioadă din istoria sa – 1978-1992. Tot acum a fost realizată şi o investiţie, prin construirea depozitului din curtea clădirii din str. Cuza Vodă, nr. 33, care a rezolvat, cel puţin pentru un moment, depozitarea valorilor muzeale scoase prin săpăturile arheologice. Tot acestei etape îi corespunde şi apariţia primului pliant scos de Muzeul din Roman, precum şi primele două cărţi poştale, care popularizau realizările instituţiei noastre. Sprijinul financiar al comunităţii locale nu s-a oprit, însă, numai la aceste investiţii, ci a continuat prin alocarea, în fiecare an, a fondurilor necesare pentru cercetările arheologice, prelucrarea materialelor scoase din siturile arheologice şi asigurarea unor condiţii de păstrare. Acum, în 1972, apare şi acel post de restaurator. În 1966, Consiliul Popular al oraşului Roman a asigurat şi fondurile necesare pentru participarea directorului muzeului, timp de 20 de zile, la Congresul de Pre şi Protoistorie de la Praga, unde susţinea prima lucrare la un congres internaţional, prezentând descoperirile de la Văleni. Muzeul nostru începea să fie cunoscut din ce în ce mai mult în întreaga ţară; activitatea şi colecţiile sale erau valorificate prin comunicările pe care le susţineam la sesiunile ştiinţifice organizate de muzeele judeţene. Odată cu acestea erau comunicate şi marile descoperiri şi cercetări de teren, mai ales cele de la Brad, unde se studia una din cele mai mari aşezări de tip „dava” din ţară, precum şi marea necropolă a dacilor liberi de la Văleni – Roman, care constituie şi acum cea mai mare descoperire legată de strămoşii noştri din Moldova. Graţie unor diapozitive foarte bine realizate, rod al unei pasiuni manifestate pe tot parcursul prezenţei mele la Muzeul din Roman, care însoţeau prezentările comunicărilor la sesiunile ştiinţifice din toată ţara, fiind prezent la acţiunile ştiinţifice la aproape toate muzeele judeţene, fondul muzeistic şi activitatea muzeului nostru erau bine cunoscute şi apreciate. Participam cu obiecte la cele mai mari expoziţii naţionale şi regionale, iar mai târziu la câteva internaţionale, la unele chiar ca organizator. În anul 1967 primeam din partea Ministerului Culturii mulţumiri pentru această activitate. Muzeul din Roman era nelipsit de la marile confruntări ştiinţifice interne şi internaţionale, amintind aici deja Congresul de la Praga din 1966, sesiunile ştiinţifice naţionale de rapoarte anuale, colocvii sau congrese. Amploarea participărilor şi frecvenţa lor

22

depăşeau cu mult unele muzee regionale sau judeţene, activitatea era impusă şi de dorinţa de a fi cunoscută activitatea muzeului dar şi valoarea patrimoniului descoperit prin cercetări sistematice. Unul din marile impedimente în dezvoltarea instituţiei noastre, mai ales din punct de vedere administrativ, era categoria de muzeu, care nu permitea o salarizare mai bună şi nici existenţa unor posturi mai bine plătite, cum aveau celelalte muzee, respectiv toate muzeele judeţene, care au obţinut aceste grade prin reforma administrativă din 1968, când Romanul nu a putut trece la forma de organizare pe care a avut-o aproape 600 de ani, aceea de judeţ. În acest fel în fruntea instituţiei noastre, la gradul IV, nu exista postul de director şi nici cel de şef de secţie, cu toate că întreaga activitate desfăşurată era la nivelul tuturor unităţilor judeţene de atunci. Acest abuz a continuat încă multă vreme, fiind lipsit de nişte drepturi fireşti, în condiţiile în care conduceam o unitate de cultură, asemănătoare cu celelalte. Chiar şi mai târziu, când intram într-o nouă formă de organizare, pe care am denumit-o cea mai neagră din istoria instituţiei noastre – 1978-1992, a trebuit să mă confrunt cu multe piedici în a obţine cel puţin gradul de şef de secţie, deoarece noua organizare judeţeană a exclus Muzeul din Roman de la cele mai elementare drepturi. Aceste funcţii, limitate în cadrul unei instituţii muzeale, erau acum ocupate de cei veniţi din unităţile de învăţământ de la ţară, care au adulmecat posturile apărute la aceste muzee judeţene. Toate acestea m-au făcut să-l conving pe primarul municipiului Roman să semneze o adresă către preşedintele Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, prin care solicitam trecerea Muzeului de Istorie din Roman la categoria a II-a, justificată de activitatea şi valoarea patrimoniului existent. „Muzeul de istorie din Roman deţine, după cum se ştie, o valoroasă colecţie de antichităţi, care depăşeşte numărul de 70.000 de piese, rod al activităţii de cercetare ştiinţifică şi achiziţii de la înfiinţare şi până în prezent. Eforturile financiare şi de muncă făcute până în prezent au fost din plin răsplătite de deosebit de importantele obiecte care vorbesc de istoria poporului nostru printre care un număr mare de unicate, precum şi câteva colecţii din epoci de o mare importanţă pentru istoria noastră cum ar fi perioada de mare înflorire a statului dac cea de început a procesului de formare a limbii şi poporului român. Muzeul de istorie din Roman posedă una din cele mai complete colecţii de materiale privind cultura dacilor liberi, ca rezultat al cercetării unui mare număr de aşezări şi necropole din zona de confluenţă a Moldovei cu Siretul, printre care şi a celei mai mari necropole dacice descoperite până în prezent în ţara noastră – cea de la Văleni – Roman. Leagăn al unei moşteniri istorice deosebite, zona Romanului, cu peste 300 aşezări semnalate până în prezent, care au îmbogăţit şi continuă să îmbogăţească colecţiile muzeului nostru, constituie un valoros izvor de informaţii pentru istoria naţională. Ele pot constitui elementul de bază de transpunere în viaţă a intenţiei noastre de a organiza la Roman un muzeu care să adâncească problema vieţii dacilor de pe valea Siretului precum şi cea de început a procesului de formare a poporului român, cu accent pe elementele de continuitate de viaţă din primul mileniu al erei noastre în această zonă. La acestea adăugăm importantele mărturii care vorbesc de istoria oraşului Roman în pragul celor 600 de ani de existenţă documentară cu cele două cetăţi muşatine, o colecţie etnografică, o secţie de artă plastică contemporană cu un număr însemnat de lucrări, precum şi o secţie, în organizare, oameni şi evenimente de seamă din istoria acestui oraş. Această mare bogăţie de documente originale ale milenarei noastre existenţe pe aceste meleaguri, parte însemnată a patrimoniului naţional, cere a atenţie deosebită din partea noastră în păstrarea, conservarea şi valorificarea ştiinţifică şi culturală în interesul întregului popor. Din acest punct de vedere atenţia noastră a fost îndreptată spre asigurarea celor mai bune condiţii prin punerea la dispoziţie a unui nou local –mai mare – pentru secţia de istorie precum şi două localuri pentru secţia de artă plastică şi oameni şi fapte din trecutul Romanului. Întrucât noua dimensiune a instituţiei, a volumului de muncă şi a numărului de piese nu mai corespunde gradului muzeului, văr rugăm să

23

binevoiţi a aproba trecerea Muzeului de Istorie din Roman la categoria a II-a (doua), acţiune cerută de bunul mers al activităţii Muzeului. SEMNATURA: primar, Ioan Vlad” Nici această adresă nu a avut ecou, Muzeul rămânând la categoria a IV-a până la apariţia Complexului Muzeal Judeţean Neamţ când deveneam o simplă unitate din cadrul acestui complex, fără buget sau alte facilităţi. Intram, aşadar, în a doua fază de organizare, complet improprie, devenind anacronică, chiar după ce marea majoritate a muzeelor din ţară a renunţat la o astfel de organizare, fiind subjugate toate iniţiativele locale în interesul instituţiei judeţene, care vor dispune în voie, după bunul lor plac, de toate facilităţile oferite de bugetul judeţean, care devine instrumentul de bază în supunerea instituţiilor din teritoriu. Experienţa muzeului nostru, dar şi a altor muzee, care au scăpat de această subjugare, sunt edificatoare în acest sens. O adresă din partea Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă a judeţului Neamţ ne cerea trimiterea unei situaţii privind profilarea şi reorganizarea unităţilor muzeale, în care propuneam organizarea la Roman a unui muzeu inedit, care să reprezinte locuirea dacică de pe valea Siretului. „MUZEUL DE ISTORIE ROMAN către, MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE PIATRA NEAMŢ La adresa CCES al judeţului Neamţ prin care se cere trimiterea unei situaţii privind profilarea şi reorganizarea unităţilor muzeale, la Muzeul jud. de istorie Neamţ, trimitem propunerile noastre privind profilarea şi tematica. Avându-se în vedere colecţiile muzeului din Roman, precum şi cercetările de până acum, axate pe problema culturii dacice din această zonă, se impune ca o singură posibilitate, profilarea muzeului pe civilizaţia dacică din bazinul Siretului. Cunoscând faptul că un muzeu trebuie să se bazeze pe obiecte originale, fără de care nici nu poate exista, instituţia noastră poate reprezenta, prin obiectele muzeale pe care le posedă, această civilizaţie, cu adăugirile necesare şi posibile de la alte câteva muzee din Moldova sau prin cercetări proprii efectuate în zona respectivă. Menţionez, de asemenea, că nici unul din celelalte muzee din zona Siretului nu poate constitui un argument pentru organizarea acestui muzeu, nu atât prin colecţii, cât, mai ales, prin faptul că, prin însăşi poziţia lor administrativă, capitale de judeţ (Suceava, Bacău, Focşani, Galaţi) trebuie să reprezinte, din punct de vedere istoric, situaţia în toate epocile istorice. Romanul, prin organizarea administrativă actuală nu poate şi nici nu i se permite, să reprezinte o zonă, cu toate argumentele de ordin istoric sau economic care i-au favorizat, în diferite etape ale istoriei patriei, o dezvoltare ascendentă, marcată de prezenţa în ierarhia oraşelor moldovene, în primele 4 – 5 locuri. El poate constitui, în aceste condiţii, un centru muzeistic al văii Siretului, în problema civilizaţiei dacice, intens locuită de această populaţie şi cercetată cu insistenţă de colectivul muzeului nostru. Pentru organizarea acestui muzeu, organele locale pun la dispoziţie o clădire corespunzătoare, cu parter şi etaj (Casa de Copii Şcolari) monument de arhitectură, situată în perimetrul centrului oraşului, care permite organizarea unei expoziţii de înaltă ţinută ştiinţifică şi instructiv-educativă. Fondurile necesare organizării acestui muzeu nu pot fi estimate de noi. Ele sunt în funcţie de tematica şi spaţiul de expunere, la care se adaugă amenajările necesare pentru asigurarea unui circuit adecvat în expoziţie. După exemplele oferite de majoritatea muzeelor din celelalte judeţe ale ţării eforturile financiare nu sunt exagerate ci posibile şi binevenite. În funcţie de alocaţiile bugetare, această expoziţie poate fi organizată în doi ani de zile. Întrucât în contextul sarcinilor culturale actuale se pune problema organizării unor unităţi care să prezinte istoria localităţii respective în toate epocile, inclusiv etapa actuală, cea mai indicată soluţie este organizarea unei expoziţii temporare care să cuprindă istoria municipiului Roman. Bineînţeles, această expoziţie poate fi făcută cu ajutorul fotocopiilor şi în general a materialului bidimensional, deoarece materialele originale se află în colecţiile arhivelor statului sau a

24

altor instituţii care au dreptul de a le deţine, iar originalele care să reflecte epoca modernă şi contemporană, atât documente cât şi obiecte, nu se mai găsesc. Această expoziţie, care este de multă vreme în atenţia municipalităţii romaşcane, ar putea fi organizată în actuala clădire a muzeului, folosindu-se, în bună măsură chiar mobilierul existent, care se pretează la expunerea unor fotocopii după documente sau obiecte originale de epocă, existente în alte zone ale ţării. Trimitem alăturat un proiect privind metodologia elaborării tematicii muzeului „Dacii din bazinul Siretului” precum şi un catalog al expoziţiei cu acelaşi titlu organizată de mai multe muzee din Moldova, care cuprinde o bună parte din obiectele ce vor face parte din expoziţia noastră. SEMNĂTURA: Muzeograf, V. Ursachi”

N O T E

1. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Buc., 1955, p. 97; Idem, Buc., 1958, p. 106, 161; Costin, Miron, Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema polonă), în Opere, ed. P.P. Panaitescu, Buc., 1958, p. 219; Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, ed. Adamescu, Buc., p.12- 13 2. Melchisedec, Ştefănescu, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Roman, Buc., 1874, p. 10-15 3. Steţcu, Gr. N., Ciobanu A. M., Gh., Pagini din istoria Liceului „Roman Vodă”, 1872-1972, Roman, 1972, p. 63 4. Idem, p. 87 5. Iconomu, Const., Contribuţii la istoricul cercetărilor de la Cucuteni, Cucuteni oujourd’hui, Piatra Neamţ, p. 165-200 6. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, Importanţa noilor săpături arheologice de la Cucuteni (1961-1969), Cucuteni 120, Valori universale, Lucrările Simpozionului Naţional, Iaşi, 30 sept. , 2004, Iaşi, 2006, p. 16, 17; Dascălu, Constantin, Săpăturile de la Cucuteni, setembrie-octombrie, 1909 şi 1910, BCMI, III, p. 195-196; Năstasă, Lucian, Unele date în legătură cu istoricul descoperirilor de la Cucuteni, A.M.M., V-VI, (1983-1984), p. 513-522; Anuarul Liceului „Roman Vodă” pe anul 1927-1928 7. Steţcu, Gr. N., Ciobanu A. M. Gh., op. cit., 1972, p. 108; I. Teştiban, Dintr-un pridvor cu fresce, Roman, 1938; Steţcu, Gr. N., Casa vornicului Done, Roman, Pr. Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului; V. Ursachi, Mic Îndreptar Turistic, Buc., 1977 8. Steţcu, Gr. N., Ciobanu A. Gh., op. cit., 1972, p. 111 9. Idem, op. cit., 1972, p. 114 10. Idem, op. cit., 1972, p. 115 11. Idem, op. cit., 1972, p. 116 12. Opriş, Ioan, Istoria muzeelor din România, Editura Museion, Buc., 1994, p. 10 13. Iconomu, Const., op. cit., Piatra Neamţ, 1996, p. 171-173 14. Dumitroaia Gh. Trei scrisori adresate profesorului Ion Andrieşescu în M.A, XXII, Piatra Neamţ, 2001, p. 531-533 15. Steţcu, Gr. N., Ciobanu A. M. Gh., op. cit., 1972, p. 135 16. Idem, op. cit., 1972, p. 138 17. Idem. p. 139