MMAANNNAAGGGEEEMMMEEENNNTTT F … · Clasificarea riscurilor bancare ... a acestora, a modelelor de...

1

LLLeeecccttt... uuunnniiivvv... dddrrr... CCCRRRIIINNNAAA RRRAAALLLUUUCCCAAA BBBUUUCCCUUURRR

MMMAAANNNAAAGGGEEEMMMEEENNNTTT FFFIIINNNAAANNNCCCIIIAAARRR---

BBBAAANNNCCCAAARRR - Manual pentru studiu individual –

București, 2015

2

CUPRINS

INTRODUCERE ................................................................................................................................................... 4

Unitatea de învăţare 1

Structura sistemului bancar 1.1. Introducere ....................................................................................................................................................... 6

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................... 6

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .......................................................................................................................... 7

1.3.1. Definirea și organizarea managementului bancar .................................................................................... 7

1.3.2. Elaborarea strategiei bancare . ................................................................................................................. 8

1.4. Îndrumarător pentru autoverificare ................................................................. Error! Bookmark not defined.


Reglementarea și supravegherea activității bancare

2.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 10

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ............................................................................................. 10

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare ........................................................................................................................ 11

2.3.1. Cadrul legal privand activitatea de reglementare și supraveghere bancară ........................................... 11

2.3.1.1. Aspecte generale ................................................................................................................................. 12

2.3.1.2. Cadrul legal ......................................................................................................................................... 14

2.3.2. Administrarea riscurilor bancare ............................................................................................................ 14

2.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................... 16


Tipuri de riscuri din activitatea bancară 3.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 18



3.3.1. Clasificarea riscurilor bancare ................................................................................................................ 19

3.3.2. Efectele apariției riscurilor bancare asupra activității băncilor comerciale ............................................ 22



Structura bilanțului bancar 4.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 25



4.3.1. Structura bilanțului unei bănci comerciale ............................................................................................. 26

4.3.2. Operațiunile pasive ale unei bănci comerciale ....................................................................................... 27

4.3.3. Operațiunile active ale unei bănci comerciale ........................................................................................ 28



Riscul de credit și gestiunea acestuia

5.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 36



5.3.1. Riscul de credit – definiție, componente .............................................................................................. 37

3

5.3.2. Gestionarea riscului de credit ................................................................................................................. 38



Riscul de insolvabilitate și gestiunea acestuia

6.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 41



6.3.1. Definirea riscului de insolvabilitate ........................................................................................................ 42

6.3.2. Gestionarea riscului de insolvabilitate .....................................................................................................44



Riscul de rata a dobânzii și gestiunea acestuia

7.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 47



7.3.1. Concept, cauze, modalități de cuantificare a riscului de rată a dobânzii ............................................... 48

7.3.2. Metode de gestionare a riscului de rată a dobânzii ................................................................................ 50



Riscul de lichiditate și gestiunea acestuia

8.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 55



8.3.1. Definiția, rolul și funcțiile lichidității .................................................................................................... 56

8.3.2. Măsuri de diminuare sau eliminare a riscului de lichiditate ............... Error! Bookmark not defined.58



Riscul valutar și gestiunea acestuia

9.1. Introducere ..................................................................................................................................................... 60



9.3.1. Definire, componente, indicatori ........................................................................................................... 61

9.3.2. Gestionarea riscului valutar ................................................................................................................... 63



Indicatori de performanță în sistemului bancar

10.1. Introducere ................................................................................................................................................... 66

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ........................................................................................... 66

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare ...................................................................................................................... 67

10.3.1. Venituri și cheltuieli ............................................................................................................................. 67

10.3.2 Indicatorii performanței bancare .......................................................................................................... 68

10.4. Îndrumător pentru autoverificare ................................................................................................................. 69

4

INTRODUCERE

Disciplina Management financiar-bancar își propune explicarea și însușirea unui set de noțiuni

și concepte care să furnizeze studenților posibilitatea de a înțelege modalitatea de organizare și

administrare a instituțiilor de credit. Aceasta presupune cunoașterea particularităților patrimoniale ale

entităților bancare, a operațiunilor patrimoniale ale acestora, a noțiunilor de risc bancar și administrare

a acestora, a modelelor de gestiune a activelor și pasivelor și nu în ultimul rând de posibilitatea de a

aprecia performanțele unei instituții de credit și de evaluare a riscurilor asumate în activitatea acestora.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor aspectele teoretice şi practice ale activității instituțiilor

de credit, conform particularităților acestora de organizare și activitate, în contextul unui mediu

economic extern ostil, consecință a crizei economice din ultimii ani.

Competenţe specifice conferite

După parcurgerea cursului, studentul își însușeste următoarele competențe profesionale și

transversale:

1. Competențe profesionale

culegerea, analiza și interpretarea de date și informații referitoare la problemele

economico-financiare;

realizarea de lucrări de natură economico-financiară la nivelul entităților bancare;

execuția de operațiuni și tranzacții financiare specifice instituțiilor de credit;

aplicarea deciziilor financiare în cadrul entităților bancare private și publice.

2. Competențe transversale

identificarea rolurilor şi responsabilităţilor într-o echipă plurispecializată şi aplicarea de

tehnici de relaţionare şi muncă eficientă în cadrul echipei.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris destinat studiului individual al studenţilor, precum şi de material

publicat pe Internet sub formă de sinteze si studii de caz necesare întregirii cunoştinţelor practice şi

teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente

audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi

vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan

tematic, conform programului fiecărei grupe:

1. Structura sistemului bancar. (2 ore)

2. Reglementarea și supravegherea activității bancare. (2 ore)

3. Tipuri de riscuri din activitatea bancară. (2 ore)

4. Structura bilanțului bancar. (2 ora)

5. Riscul de credit și gestiunea acestuia. (3 ore)

6. Riscul de insolvabilitate și gestiunea acestuia. (2 ore)

7. Riscul de rata a dobânzii și gestiunea acestuia. (3 ore)

5

8. Riscul de lichiditate și gestiunea acestuia. (2 ore)

9. Riscul valutar și gestiunea acestuia. (2 ore)

10. Indicatori de performanță în sistemului bancar. (4 ore)

Structura cursului

Cursul este compus din 10 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Structura sistemului bancar. (2 ore)

Unitatea de învăţare 2. Reglementarea și supravegherea activității bancare. (2 ore)

Unitatea de învăţare 3. Tipuri de riscuri din activitatea bancară. (2 ore)

Unitatea de învăţare 4. Structura bilanțului bancar. (2 ora)

Unitatea de învăţare 5. Riscul de credit și gestiunea acestuia. (3 ore)

Unitatea de învăţare 6. Riscul de insolvabilitate și gestiunea acestuia. (2 ore)

Unitatea de învăţare 7. Riscul de rata a dobânzii și gestiunea acestuia. (3 ore)

Unitatea de învăţare 8. Riscul de lichiditate și gestiunea acestuia. (2 ore)

Unitatea de învăţare 9. Riscul valutar și gestiunea acestuia. (2 ore)

Unitatea de învăţare 10. Indicatori de performanță în sistemului bancar. (4 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea testelor de verificare se va derula conform calendarului disciplinei, pe baza grilelor

care vor avea următoarele subiecte:

1. Unitătile de învătare de la 1-7 (1 oră).

2. Unitătile de învătare de la 8 - 10 (1 oră).

Bibliografie obligatorie:

1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;

2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria, București 2008;

3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica, București 2006;

4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005;

5. Legislația bancară în vigoare;

6. www.bnr.ro

Metoda de evaluare:

Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de grile și aplicații practice, nota finală

ţinând cont și de participarea la activităţile tutoriale şi de rezultatul la testele de verificare a

cunoștintelor.

http://www.bnr.ro/

6


Structura sistemului bancar

1.1. Introducere

1.2. Obiectivele si competentele unitătii de învătare

1.3. Continutul unitătii de învătare

1.3.1. Definirea și organizarea managementului bancar;

1.3.2. Elaborarea strategiei bancare .

1.4. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Introducere

Problematica complexă a gestiunii financiare a societăților

bancare presupune cunoașterea și întelegerea structurii acestora, a

modalității lor de organizare precum și a organizării

managementului lor.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoașterea organizării activității de management;

– definirea termenilor de management și strategie;

– cunoașterea și descrierea organizării și definirii unei strategii

bancare.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea să definească termeni precum

management operational, strategie, profitabilitate, evaluare,

– studenţii vor putea să descrie particularitătile fiecărei etape

de definire a unei strategii bancare;

– studentii vor cunoaste si identifica în practică aspectele ce

definesc notiunea de strategie bancara reusita.

7

Timpul alocat unităţii de învătare:

Pentru unitatea de învătare Structura sistemului bancar, timpul

alocat este de 2 ore.

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Definirea și organizarea managementului bancar

Prin management bancar se intelege activitatea de organizare,

conducere si administrare a unei societati bancare cu scopul de a

utiliza eficient resursele disponibile in vederea atingerii anumitor

obiective prestabilite (in special cele legate de profitabilitate).

In acest sens se procedeaza la organizarea activitatii managerial pe

mai multe paliere in functie de care definim managementul

operational, managementul de nivel mediu si managementul de

nivel superior.

Suținem opinia domnului profesor Florin Untaru conform căreia

managementul bancar trebuie organizat pe trei niveluri, în funcție

de care regasim activitatea de management superior, de nivel mediu

și operațional.1

Managementul operațional reprezintă acea parte a managementului

băncii care se ocupă de administrarea operațiunilor primare zilnice

ale acesteia.

Managementul de nivel mediu este acea parte a managementului

care se ocupă de organizarea la nivelul susursalelor,

departamentelor și diviziilor din centrala băncii cu scopul de

atingere a obiectivelor pe termen mediu și lung stabilite de

managementul superior. Acest nivel de management cuprinde

irectorii și directorii adjuncți ai rețelei de sucursale, precum și

directorii și directorii adjuncți ai epartamentelor specializate din

central.

Managementul superior este reprezentat de acea parte a

managementului care are atribuții principale legate de elaborarea

1 Untaru F. – Management financiar-bancar, Ediția a-II-a revizuită și adăugită, Editura ProUniversitaria, București, 2012;

8

strategiei pe termen lung, de stabilirea și fundamentarea bugetelor

anuale, elaborarea, coordonarea și implementarea proiectelor de

mare amploare și nu în ultimul rând, supravegherea activității

managementului operațional și a celui de nivel mediu. Acesta

cuprinde președintele și vicepreședinții, directorii executive,

consilierii președintelui și membrii consiliului de administrație.

1.3.2. Elaborarea strategiei bancare

Strategia este definită ca fiind un plan de realizare a obiectivelor pe

termen lung ale unei entități cu scopul obținerii anumitor obiective

de performanţă, de profitabilitate sau a unor avantaje competitive

faţă de competitorii din piața specifică.

Elaborarea unei strategii eficiente și realiste presupune o foarte

bună cunoștere a stadiului actual de dezvoltare a entității conduse

(în cazul nostru o instituție de credit) și a nivelului resurselor

disponibile și utilizabile conform strategiei, pentru atingerea

obiectivelor prestabilite.

Elaborarea și fundamentarea strategiei presupune și definirea căilor

și modalităților de implementare a acesteia.

În cazul instituțiilor de credit, strategia pornește de la stabilirea

obiectivelor de profitabilitate, obiective care sunt în strânsă legătură

cu obținerea unei anumite cote de piață dorite și cu calitatea și

diversitatea portofoliului de produse și servicii destinate vânzării

către clientelă.

O etapă importantă este reprezentată de activitatea de prognoză a

rezultatelor ce urmează a fi obținute prin implementarea strategiei

respective. Aceasta se realizează pe bază de scenarii pornind de la

identificarea condițiilor din mediul economic intern și extern ce pot

avea impact asupra activității instituției de credit, respectiv asupra

rezultatelor prognozate.

Evaluarea externă și internă a băncii contribuie la fundamentarea

strategiei. Scopul oricărei strategii trebuie sa se concretizeze în

creșterea performanțelor bancare. Aceasta presupune formalizarea

unor obiective legate de optimizarea portofoliului de produse și

servicii ofertate în piață. Activitatea de elaborare și fundamentare a

oricărei strategii bancare trebuie sa plece de la specificul activității

bancare și de la principiul optimizării raportului performanțe

bancare - riscuri asumate.

Strategia se consideră finalizată după parcurgerea etapei de

implementare a acesteia. Aceasta constă în stabilirea competențelor

și implicării fiecărui departament în îndeplinirea obiectivelor

planului strategic.

9

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Managementul bancar reprezintă activitatea de organizare,

conducere si administrare a unei societati bancare cu scopul de a

utiliza eficient resursele disponibile in vederea atingerii anumitor

obiective prestabilite.

Strategia bancară reprezintă un plan de realizare a obiectivelor

pe termen lung ale unei entități cu scopul obținerii anumitor

obiective de performanţă, de profitabilitate sau a unor avantaje

competitive faţă de competitorii din piața specifică.

Concepte şi termeni de reţinut

management bancar;

management de nivel superior, mediu și operațional;

strategie bancară.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1.Cum definim noţiunea de management bancar?

2.Descrieţi nivelurile de organizare activităţii de management dintr-

o bancă.

3.Prezentaţi conceptul de strategie bancară.

Bibliografie

1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică,

București, 2008;

2. Untaru, F. - Management bancar, Ed. Pro Universitaria,

București 2008;

3. Dedu V. - Gestiune bancara, Ed Didactica si pedagogica,

București 2006;

4. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica,

București 2005;


6. www.bnr.ro

10


Reglementarea și supravegherea activității bancare

2.1. Introducere



2.3.1. Cadrul legal privand activitatea de reglementare și supraveghere bancară

2.3.1.1. Aspecte generale

2.3.1.2 Cadru legal

2.3.2. Administrarea riscurilor bancare


2.1. Introducere

În societatea contemporană, mai mult ca în orice altă

societate, orice activitate umană se desfăşoară în condiţiile

existenţei unor riscuri diverse. Acestea sunt amplificate şi

multiplicate de procesul globalizării ce caracterizează aproape toate

domeniile activităţii eonomice şi sociale.Practic, totul şi chiar viaţa

oamenilor se desfăşoară din ce în ce mai mult sub semnul

probabilităţii şi incertitudinii2.



– cunoasterea opiniilor cu privire la reglementarea și

supravegherea bancară;

– cunoasterea activității de administrare a riscurilor.


– studenţii vor putea să definească termeni precum

2 Caracota Dimitriu M., Zaharia V., Bucur C. R., Radu S., Dinu M. R., Bănărescu A., Radu A. L. – Eficiență, risc, fiabilitate, Ed.

ProUniversitaria, București, 2014,

11

reglementare bancară, supraveghere bancară, riscuri

bancare,

– studenţii vor putea să diferentieze si să clasifice riscurile

bancare.


Pentru unitatea de învătare Reglementarea și supravegherea

activității bancare timpul alocat este de 2 ore.

2.3.1. Cadrul legal privand activitatea de reglementare și

supraveghere bancară

2.3.1.1. Aspecte generale

Activitatea din domeniul bancar este mai mult decât orice altă

activitate din domeniul economic influenţată de riscuri, unele

comune cu alte activităţi economice şi altele specifice acesteia.

Inovaţiile rapide pe pieţele financiare internaţionale, creşterea

acestora, diversificarea instrumentelor financiare utilizate, sporirea

fluxurilor de capital au creat premisele accesului facil al băncilor la

sursele de finanţare.

În consecinţă, au apărut oportunităţi de dezvoltarea a unor

portofolii de produse şi servicii bancare noi, ce au reprezentat surse

majore de profitabilitate.

Banca tradiţională definită că intermediar între constituirea de

depozite şi acordarea de credite reprezintă în zilelele noastre doar o

mică parte a intermedierii financiare a instituţiilor de credit.

Dorinţa de sporire a profiturilor a determinat orientarea băncilor

către tranzacţii mult mai profitabile, la orientarea crescută către

piaţă, la tranzacţionarea pe diverse pieţe financiare, la

tranzacţionarea diverselor active bancare, la introducerea

operaţiunilor speculative (swaps, futures, options, calls, hedging),

la swap-uri de credite şi de vânzări precum şi la dezvoltarea

securitizarii.

12

Sistemul bancar este organizat în prezent ca urmare a actualei

conjuncturi economice internaţionale determinate de globalizare şi

de efectele crizei economice ce a început în anul 2007.

Actuala configuraţie a sistemului financiar internaţional poartă

amprenta efectelor negative ale acestei crize, efecte care nu au

putut fi contabalansate în totalitate de măsurile de reglementare şi

de prudenţialitate adoptate şi implementate la nivel naţional.

În consecinţă, se consideră a fi mult mai eficientă organizarea unei

structuri la nivel regional cu competenţe de coordonare şi

reglementare care să ţină cont atât de evoluţiile la nivel global, dar

şi de caracteristicile economiilor naţionale.

Activitatea bancară, datorită complexităţii sale se confruntă cu

riscuri multiple pe care le putem încadra în anumite categorii în

funcţie de formele lor de manifestare: riscuri financiare,

operaţionale, ale afacerii şi cele legate de apariţia unor evenimente.

În categoria riscurilor financiare se încadrează riscurile de

lichiditate, riscul de solvabilitate, riscul de credit considerate a fi

riscuri pure şi riscurile speculative (riscul de rată a dobânzii, riscul

valutar şi riscul poziţiei de piaţă), între toate acestea neputând face

o segregare precisă, ele sunt riscuri complexe, interconectate în

activitatea zilnică a unei instituţii de credit.

Interdependenţele ce apar între acestea, uneori chiar pe parcursul

aceleiaşi zile, ne conduc la concluzia existenţei unui profil de risc

ridicat şi dificil de evaluat datorită modificărilor frecvente și

inopinate ale variabilelor componente3.

2.3.1.2. Cadrul legal

Gestionarea riscurilor bancare în actuala conjunctură internatională

presupune un parteneriat între mai multe părţi implicate în această

activitate.

Această deoarece riscul de contagiune s-a dovedit a fi deosebit de

ridicat, orice dezechilibru major în activitatea unei entităţi

propaganda-se la nivel zonal sau regional, influenţând mai multe

sisteme bancare naţionale sau regionale.

Astfel conceptul de guvernanţă corporatistă dobândeşte noi

dimensiuni, între părţile implicate – conducerea băncii, clienţii

băncii şi acționarii băncii – stabilindu-se un set de relaţii de lucru

care au impact asupra managementului riscurilor activităţii bancare.

Parteneriatele cu privire la managementul riscurilor bancare se

stabilesc între conducerea executivă, consiliul director, organismele

3 Idem,

13

de reglementare şi supraveghere, auditorii interni şi cei externi,

agenţiile de rating şi consumatorii de produse şi servicii bancare.

Criza financiară din 2007 şi efectele devastatoare produse de

aceasta precum şi faptul că parteneriatul dintre managerii băncilor

şi organismele de reglementare şi supraveghere nu au generat

efectele aşteptate nici înainte de criză şi nici în timpul acesteia (în

sensul redresării şi contracarării ei) au condus la concluzia că este

necesar a se pune bazele unei structuri europene care să consolideze

mecanismele naţionale de supraveghere.

Acest lucru este posibil prin crearea unui sistem european al

supraveghetorilor financiari în care să se reunească cele trei

segmente ale pieţei financiare – sistemul bancar, piaţă de capital şi

sectorul asigurărilor, reasigurărilor şi pensiilor ocupaţionale.

Acestea sunt posibile prin consolidarea şi unificarea cadrului de

supraveghere existent la nivel naţional şi prin adoptarea unui cadru

de reglementare unic aplicabil tuturor instituţiilor financiare

indiferent de piaţa internă pe care acestea activează.

Astfel, în acest sens au fost emise o serie de acte normative la

nivelul Parlamentului European, în baza prevederilor Tratatului de

funcţionare a Uniunii Europene (UE). Acestea sunt:

- Regulamentul UE nr. 1093/2010 al Parlamentului

European şi al Consiliului de instituire a Autorităţii europene de

supraveghere prin care se modifică Decizia nr. 716/2009/CE;

- Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European şi al

Consiliului privind cerinţele prudenţiale pentru instituţiile de credit

şi societăţile de investiţii şi de modificare a Regulamentului UE nr.

648/2012;

- Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European şi a

Consiliului Uniunii Europene prin care a fost modificată Directiva

2002/87/CE şi au fost abrogate prevederile Directivei 206/48/CE şi

Directiva 2006/49/CE.

Toate acestea au fost adoptate în scopul încurajării activităţilor

financiare utile din punct de vedere economic şi descurajării

activităţilor speculative nesustenabile care nu servesc interesului

genral şi care nu au o valoare adăugată reală.

Data de aplicare a Regulamentului 575/2013 a fost stabilită pentru

1 ianuarie 2014, excepţie făcând câteva articole cu aplicabilitate 1

ianuarie 2015 şi respectiv 1 ianuarie 2016.

Aplicarea prevederilor acestui Regulament la nivelul diverselor

economii naţionale ale ţărilor membre a impus adoptarea unor

reglementări naţionale care să transpună în legislaţiile interne

dispoziţiile acestuia.

La nivelul ţării noastre a fost adoptat Regulamentul BNR nr.

5/2013 privind cerinţele de prudenţiale cu aplicabilitate din dată de

1 ianuarie 2014, iar în data de 18 februarie 2014 se adopta

14

Hotărîrea nr. 4/2014 prin care se aprobă opinia cu privire la

propunerea de Regulament a Parlamentului European şi al

Consiliului, de stabilire a unor norme uniforme şi a unei proceduri

uniforme de rezoluţie a instituţiilor de credit şi a anumitor

întreprinderi de investiţii în cadrul unui mecanism unic de rezoluţie

şi al unui fond unic de rezoluţie bancară.

Regulamentul BNR nr. 5/2013 defineşte cadrul de administrare al

activităţii bancare, modul de organizare a guvernanţei corporative,

structura internă, atribuţii şi responsabilităţi, procesul intern de

evaluare a adecvării capitalului la risc şi condiţiile de externalizare

a activităţii, organizarea controlului intern astfel încât să se asigure

monitorizarea riscurilor specifice activităţii desfăşurate şi

încadrarea în cadrul legal în vigoare.

Regulamentul tratează şi aspectele legate de fondurile proprii ale

instituţiilor de credit, introduce noţiunea de amortizoare de capital,

stabileşte modalitatea de realizare a supravegherii pe baza

consolidată a instituţiilor de credit, condiţiile pentru aprobarea

utilizării modelelor interne de rating pentru determinarea cerinţelor

de capital pentru riscul de credit şi pentru riscul de piaţă4.

2.3.2. Administrarea riscurilor bancare

Activitatea de administrare a riscurilor în cadrul unei

instituţii de credit presupune existenţa unei culturi privind riscurile,

a unui cadru de administrare a acestora şi a unei politici de aprobare

a noilor produse şi servicii oferite clientelei bancare5.

Cultura privind riscurile se referă la faptul că este necesară

deplina înţelegere a riscurilor cu care se confruntă o instituţie de

credit precum şi a modului acesteia de a administra aceste riscuri în

corelaţie cu apetitul acesteia la risc.

În acest sens este necesar ca responsabilitatea administrării

riscurilor să nu cadă doar în sarcina specialiştilor în domeniul

riscurilor sau al funcţiilor de control, ci fiecare unitate operaţională,

zilnic să manifeste preocupări în domeniul administrării riscurilor,

cu respectarea politicilor, procedurilor şi deciziilor organelor de

conducere şi de control.

Aria de cuprindere a administrării riscurilor trebuie să

includă riscul de credit, de piaţă, de lichiditate, operaţional, de

concentrare, reputaţional, de conformitate şi strategic.

Organul de conducere trebuie să asigure alocarea resurselor

pentru administrarea eficientă a tuturor riscurilor enumerate.

În acest sens este necesar a se defini un cadru de

administrare a riscurilor, care să includă “ politici, proceduri,

limite şi controale care să asigure identificarea, măsurarea sau

evaluarea, monitorizarea, diminuarea şi raportarea riscurilor

aferente activităţilor sale la nivel de linii de activitate şi la nivel de

4 Idem, 5 Caracota Dimitriu M., Zaharia V., Bucur C. R., Radu S., Dinu M. R., Bănărescu A., Radu A. L. – Opera citată;

15

ansamblu al instituţiei de credit”.

Cadrul de administrare a riscurilor semnificative şi cadrul

de raportare trebuie transpuse în norme şi proceduri interne de

lucru.

Funcţia de administrare a riscurilor trebuie, ca pe baza

rapoartelor periodice primite şi analizate să realizeze o evaluare a

strategiei de administrare a riscurilor şi să acorde consultanţă

organului de conducere înainte de luarea deciziilor.

Această funcţie trebuie să asigure o evaluare corectă,

cantitativă şi calitativă a corelaţiei dintre riscurile interne şi externe

ale activităţii şi profitabilitatea acesteia. În acest scop se folosesc

tehnici de măsurare, administrare şi raportare a riscurilor bazate pe

simulări de criză.

Funcţia de administrare a riscurilor trebuie să asigure

astfel, o gama largă de scenarii şi ipoteze de lucru, astfel încât să fie

în măsură să surprindă un număr satisfăcător de dependenţe şi

corelaţii.

În funcţie de complexitatea şi de mărimea activităţii unei

instituţii de credit funcţia de administrare a riscurilor are fie un

coordonator care este membru independent al conducerii superioare

fie o altă persoană dintre persoanele care deţin funcţii-cheie cu

condiţia să nu existe conflict de interese.

Pentru administrarea riscului de conformitate, instituţiile de

credit trebuie să dispună şi de o funcţie de conformitate permanentă

şi eficace, care trebuie să asigure elaborarea,implementarea şi

respectarea unei politici de conformitate, precum şi raportarea catre

organul de conducere a modului de realizare a administrării acestui

tip de risc.

Instituţiile de credit trebuie să organizeze o funcţie de audit

intern prin care să se realizeze o evaluare a nivelului de calitate a

cadrului de realizare a controlului intern, în conformitate cu un plan

de audit şi cu programe detaliate.

Această funcţie se organizează cu respectarea tuturor

reglementărilor emise de Camera Auditorilor Financiari din

România, în timp ce personalul funcţiei de audit intern este

încurajat să adere la standardele profesionale naţionale şi

internaţionale.

Instituţia de credit trebuie să aplice măsurile legale

împotriva comportamentului fraudulos intern sau extern şi

încălcărilor conduitei bancare.

Procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri

se definește ca “identificarea, măsurarea, diminuarea şi raportarea

riscurilor la care instituţia de credit este sau poate fi expusă, pentru

calcularea şi evaluarea continuă a necesităţilor de capital intern;

planificarea şi menţinerea surselor de capital intern necesare

realizării adecvării capitalului la profilul de risc al instituţiei de

credit”.

Esenţial în procesul de evaluare a adecvării capitalului

intern la riscuri, este corecta identificare şi evaluare a tuturor

riscurilor semnificative la care este sau la care poate fi expusă

instituţia de credit pentru care există cerinţe de capital reglementate

sau diferenţe semnificative între tratamentul reglementat al

riscurilor pentru calculul cerinţelor minime de capital şi tratamentul

16

prevăzut de procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la

riscuri.

Acest proces se referă inclusiv la acele riscuri pentru care

cerinţele de capital reglementate nu sunt integral acoperitoare,

precum şi riscurile externe.



Activitatea din domeniul bancar este mai mult decât orice altă activitate din domeniul

economic influenţată de riscuri, unele comune cu alte activităţi economice şi altele specifice acesteia.

Inovaţiile rapide pe pieţele financiare internaţionale, creşterea acestora, diversificarea

instrumentelor financiare utilizate, sporirea fluxurilor de capital au creat premisele accesului facil al

băncilor la sursele de finanţare.

Activitatea de administrare a riscurilor în cadrul unei instituţii de credit presupune existenţa unei

culturi privind riscurile, a unui cadru de administrare a acestora şi a unei politici de aprobare a noilor

produse şi servicii oferite clientelei bancare.

Cultura privind riscurile se referă la faptul că este necesară deplina înţelegere a riscurilor cu

care se confruntă o instituţie de credit precum şi a modului acesteia de a administra aceste riscuri în

corelaţie cu apetitul acesteia la risc


activitatea de reglementare și supraveghere bancară,

guvernanță corporativă,

cerințe prudențiale,

administrarea riscurilor bancare.


1. Definiti activitatea de supraveghere și reglementare bancară.

2. Definiti conceptul de guvernanţă corporatistă.

3. Descrieti tipurile de riscuri bancare.

17

Bibliografie obligatorie






6. www.bnr.ro

18


Tipuri de riscuri din activitatea bancară

3.1. Introducere



3.3.1. Clasificarea riscurilor bancare

3.3.2. Efectele apariției riscurilor asupra activităţii băncilor comerciale


3.1. Introducere

Marea diversitate a riscurilor cu care se pot confrunta băncile

comerciale, ca şi a factorilor generatori de riscuri, au impus

sistematizarea riscurilor potrivit unui sistem multicriterial.

Principalele criterii de clasificare sunt gradul de asumare a

riscurilor, amplitudinea şi probabilitatea lor de apariţie, gradul de

diversificare, natura riscurilor, piaţa care determină apariţia

riscurilor.



– cunoasterea noțiunilor de risc bancar;

– cunoasterea criteriilor de clasificare a riscurilor.


– studenţii vor putea să definească termenul de risc bancar,

– studenţii vor putea să descrie și să clasifice principalele

tipuri de riscuri care apar in activtatea bancară.

19


Pentru unitatea de învătare Tipuri de riscuri in activitatea

bancară, timpul alocat este de 2 ore.


3.3.1. Clasificarea riscurilor bancare

Potrivit criteriului - piaţa care determină apariţia riscului -

întâlnim riscuri determinate de piaţa produsului şi riscuri

determinate de piaţa capitalului6.

a) Riscurile de pe piaţa produsului

Acestea constituie o categorie de riscuri care se referă la aspectele

strategice şi operaţionale ale gestiunii veniturilor şi cheltuielilor de

exploatare. Din această primă categorie fac parte riscul de creditare,

riscul de strategie, riscul datorat reglementărilor bancare, riscul de

operare, riscul de marfă, riscul resurselor umane, riscul legal şi

riscul de produs.

a.1 Riscul de creditare este cel mai important tip de risc de pe piaţa

produsului. El presupune riscul de insolvabilitate al debitorului şi

riscul de deteriorare a calităţii activelor bancare.

Riscul tranzacţiei - se referă la aspectele funcţionale ale riscului

afacerii. El acoperă natura, structura şi perioada de risc, precum şi

implicaţiile de ordin juridic, politic, economic şi practic vizavi de

împrumutat.

Cele două tipuri de riscuri – de tranzacţie şi de credit - se află în

strânsă legătură, iar cunoaşterea lor permite aprecierea riscului de

ansamblu pe care îl implică creditul respectiv.

Cuantificarea riscului de credit presupune utilizarea unor metode,

proceduri şi tehnici internaţionale bazate pe elemente principale

precum: performanţa financiară a clientului; structura tranzacţiei;

calitatea şi structura sursei de rambursare; calitatea şi structura

garanţiilor.

6 Dimitriu Caracota M., Zaharia V., Bleotu V., Bucur C.R., Ciomoș V., Păun D., Stefan M.C., Dogaru M.M. – Management, performanță și

risc, Ed. Universitară, Bucurrești, 2012;

20

a.2 Riscul de strategie (de afacere) reprezintă riscul ca întreaga

linie de afaceri să fie nerentabilă datorită competiţiei sau uzurii

morale.

a.3. Riscul datorat reglementărilor bancare se întâlneşte în

principal la retragerea licenţelor de funcţionare a unor bănci care

anterior angajaseră investiţii importante pentru sedii şi

echipamente.

a.4 Riscul de operare este generat de posibilitatea ca sistemele de

calcul ale unei instituţii financiare să nu funcţioneze corect.

a.5 Riscul de marfă este cauzat de modificările pe care le pot suferi

preţurile mărfurilor, care, atunci când cresc, pot influenţa ratele

dobânzii sau pot avea efecte asupra activităţii clienţilor băncii sau

asupra furnizorilor, respectiv beneficiarilor acestora.

a.6 Riscul resurselor umane este foarte dificil de evaluat întrucât

rezultă din politica de personal. Din această categorie fac parte

riscul de pierdere a personalului cheie sau cel de motivare

neadecvată a angajaţilor, ambele generate mai ales de lipsa

stimulentelor sau de acordarea defectuoasă a acestora.

a.7 Riscul de produs afectează activitatea instituţiilor financiare

atunci când produsele oferite acestora se uzează moral, devenind

necompetitive.

b) Riscuri determinate de piaţa de capital

Băncile furnizează clienţilor produse şi servicii care preiau riscurile

pieţelor pe care clienţii operează. Serviciile financiare presupun, de

asemenea, un risc propriu al pieţei de capital în care funcţionează.

b.1 Riscul ratei dobânzii este acel tip de risc care decurge din

schimbările ratelor dobânzii ca urmare a acţiunii unor factori

precum inflaţia, cursul de schimb, politica monetară a statului etc..

b.2 Riscul de lichiditate este cel mai important tip de risc al pieţei

de capital. El constă în imposibilitatea unei bănci de a-şi acoperi

obligaţiile financiare asumate datorate lipsei de lichidităţi.

Principalele cauze care determină riscul de lichiditate sunt situaţia

economiei reale, indisciplina financiară a operatorilor economici,

dependenţa de evoluţia pieţei financiare şi necorelarea scadenţelor

la depozite şi credite.

b.3 Riscul de bază este o variantă a riscului ratei dobânzii. El apare

atunci când protecţia împotriva acesteia se asigură prin combinaţii

de tranzacţii având diferite active de bază.

Din categoria riscurilor determinate de piaţa de capital face parte şi

riscul valutar.

21

2. În funcţie de criteriul activităţii bancare, riscurile se împart în

riscuri pure şi riscuri lucrative.

a) Riscurile pure au la bază activitatea bancară curentă, principalele

tipuri de risc fiind:

- riscuri fizice (accidente, avarii etc.);

- riscuri financiare (pierderi de documente, de date etc.);

- riscuri criminale şi frauduloase (mijloace de plată utilizate

fraudulos, bancnote false etc.);

- riscuri de răspundere (nerespectarea reglementărilor în vigoare,

erori de procedură sau de gestiune a conturilor etc.).

b) Riscurile lucrative sunt generate de unele operaţiuni speculative

prin care se încearcă obţinerea unui profit suplimentar.

3. În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile pot fi financiare,

de prestare şi ambientale.

a. Riscurile financiare reprezintă cea mai importantă categorie de

riscuri bancare şi cuprind:

- riscul de creditare, care presupune riscul de insolvabilitate al

debitorului şi riscul de deteriorare a calităţii activelor bancare;

- riscul de lichiditate;

- riscul de piaţă sau de variaţie a activelor financiare, care apare ca

risc de variaţie a ratei dobânzii, risc valutar şi risc de variaţie a

cursului acţiunilor financiare.

Între toate aceste categorii de risc se exercită o interacţiune

permanentă, ele exprimând aspecte diferite ale aceluiaşi potenţial

de risc – operaţii bancare curente.

b. Riscurile de prestare caracteristice riscurilor bancare sunt:

- riscul opţional, care exprimă probabilitatea ca banca să devină

incapabilă să mai asigure servirea clienţilor într-un mod rentabil;

- riscul tehnologic, care este asociat structurii ofertei de produse

bancare;

- riscul produsului nou, exprimă probabilitatea producerii unor

evenimente adverse în momentul inovărilor în sfera produselor

financiare.

c. Riscurile ambientale cuprind riscuri cu impact puternic asupra

performanţelor bancare şi asupra cărora banca are un control

limitat. Din această categorie fac parte:

- riscul de fraudă – exprimă probabilitatea comiterii unor furturi sau

a unor acte contrare intereselor băncii de către angajaţii acesteia;

- riscul economic – exprimă probabilitatea diminuării

performanţelor băncii ca urmare a unor evoluţii adverse ale

condiţiilor mediului economic. Se poate manifesta la nivel

sectorial, regional, naţional şi internaţional.

- riscul concurenţial – generat de modificarea condiţiilor de pe

piaţă, dacă acestea au drept rezultat schimbarea raportului de forţe

între bănci;

- riscul legal, cauzat de obligativitatea respectării de către bănci a

22

reglementărilor legale în vigoare, chiar dacă acestea le produc

dezavantaje în raport cu băncile concurente.

4. În funcţie de elementele pe care le afectează, riscurile pot fi

financiare şi tranzacţionale.

Riscurile financiare afectează elementele de activ şi pasiv şi

cuprind riscul de credit; riscul titlurilor guvernamentale; riscul

valutar; riscul ratei dobânzii; riscul de preţ; riscul de lichiditate a

pieţei; riscuri tehnico-organizatorice.

Riscul tranzacţional este de mai multe tipuri în funcţie de situaţiile

şi cazurile ce pot fi utilizate în practică .

5. După modul de reflectare în bilanţul contabil, se deosebesc

riscuri asumate în bilanţ, riscuri în afara bilanţului şi alte tipuri de

risc.

Din categoria riscurilor care se reflectă în bilanţul contabil fac

parte: riscul de lichiditate; riscul ratei dobânzii; riscul valutar; riscul

de portofoliu; riscul de instrumente financiare folosite; riscul pieţei;

riscul de ţară; riscul de partener; riscul decontării; riscul de profit;

riscul indicilor de solvabilitate.

În afara bilanţului contabil (extrabilanțiere) pot fi întâlnite riscuri

având la bază: contracte la termen; acreditive; futures; swaps.

În categoria „alte tipuri de riscuri” sunt incluse riscul de tendinţă,

riscul de strategie, riscul de protecţie, riscul de investiţie şi riscul

concurenţei.

3.3.2. Efectele apariției riscurilor asupra activităţii băncilor

comerciale

În activitatea lor, instituţiile bancare se confruntă cu numeroase

riscuri, determinate de particularităţile sistemului bancar şi de alţi

factori.

În aceste condiţii, strategia bancară performantă presupune

existenţa atât a unor programe, cât şi a unor proceduri de gestionare

a riscurilor bancare, care în final asigură minimizarea probabilităţii

de producere a riscurilor şi a expunerii potenţiale a băncii.

Obiectivul principal al acestei strategii este minimizarea pierderilor

şi a cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, pentru a permite

astfel realizarea obiectivului central al acesteia – obţinerea unui

profit cât mai mare.

Mediul concurenţial în care se desfăşoară activitatea bancară obligă

ca, în scopul obţinerii unor performanţe bancare ridicate, creşterea

operaţiunilor atât în serviciile bancare tradiţionale, cât şi în zona

serviciilor noi, să se realizeze concomitent cu gestionarea corectă a

23

riscurilor. În acest context, identificarea şi evaluarea, de către

fiecare bancă, a tuturor categoriilor de riscuri pentru evitarea şi

prevenirea lor prezintă, în condiţiile amplitudinii procesului de

recreditare, o deosebită relevanţă la nivel naţional.

Procesul de gestiune a riscurilor bancare are ca principale etape

identificarea şi evaluarea acestora, controlul riscurilor, eliminarea /

evitarea riscurilor şi finanţarea riscurilor.

Schimbările profunde care au apărut în structura şi activitatea

sistemelor de plăţi şi decontări după anii '80 s-au reflectat în

transformarea industriei financiare la nivel global. Schimbările

tehnologice rapide, tendinţa către volatilitatea sporită a preţului

activelor, ambele specifice perioadei menţionate, au contribuit la

expansiunea activităţii financiare, a volumului şi valorii fluxurilor

de plăţi în limitele garanţiilor naţionale, la nivel regional şi

internaţional.

În concordanţă cu apariţia şi manifestarea acestor fenomene,

sistemele de plăţi şi decontări au suferit dezvoltări şi transformări

profunde, impuse de necesitatea adaptării mecanismelor proprii

pentru a putea face faţă complexităţii şi volumului operaţiunilor

financiare, în condiţiile unei mai bune acoperiri la riscuri.

Impulsionate de aceste realităţi, tranzacţiile valutare au cunoscut în

ultimii ani o puternică dezvoltare, favorizate fiind de liberalizarea

circulaţiei capitalurilor şi a serviciilor financiare în Uniunea

Europeană, precum şi de extinderea operaţiunilor financiare la nivel

internaţional, datorită globalizării pieţelor.

Evoluţia economiei mondiale la acest început de mileniu, şi mai

ales evoluţia economiei româneşti, obligă băncile la o atentă

politică de evaluare a riscurilor, pentru a putea obţine profituri

acceptabile în viitor.

În accepţiunea clasică a activităţii bancare, băncile comerciale sunt

acele bănci al căror rol este de a atrage depozite şi de a acorda

credite.

24



Potrivit criteriului – piaţa care determină apariţia riscului – întâlnim riscuri determinate de

piaţa produsului şi riscuri determinate de piaţa capitalului. Riscurile de pe piaţa produsului constituie o

categorie de riscuri care se referă la aspectele strategice şi operaţionale ale gestiunii veniturilor şi

cheltuielilor de exploatare. Din această primă categorie fac parte riscul de creditare, riscul de strategie,

riscul datorat reglementărilor bancare, riscul de operare, riscul de marfă, riscul resurselor umane,

riscul legal şi riscul de produs. În funcţie de criteriul activităţii bancare, riscurile se împart în riscuri

pure şi riscuri lucrative. În funcţie de caracteristicile bancare, riscurile pot fi financiare, de prestare şi

ambientale. În funcţie de elementele pe care le afectează, riscurile pot fi financiare şi tranzacţionale.

După modul de reflectare în bilanţul contabil, se deosebesc riscuri asumate în bilanţ, riscuri în afara

bilanţului şi alte tipuri de risc.

În activitatea lor, instituţiile bancare se confruntă cu numeroase riscuri, determinate de

particularităţile sistemului bancar şi de alţi factori. Obiectivul principal al acestei strategii este

minimizarea pierderilor şi a cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, pentru a permite astfel

realizarea obiectivului central al acesteia – obţinerea unui profit cât mai mare.


conceptul de risc de piață, risc de strategie, risc de tranzacție, risc datorat reglementărilor

bancare, risc de resurse umane, risc de marfă, risc de produs, act administrativ;

conceptul de riscuri pure și de riscuri lucrative, riscuri financiare, riscuri de prestare, riscuri

ambientale;

conceptul de riscuri în bilanţ, riscuri în afara bilanţului şi alte tipuri de risc


1. Clasificati riscurile după criteriul - piaţa care determină apariţia riscului.

2. Clasificati riscurile după criteriul - criteriul activităţii bancare.

3. Clasificati riscurile după criteriul - caracteristicile bancare.

4. Clasificati riscurile după criteriul - elementele pe care le afectează.

5. Clasificati riscurile după criteriul - modul de reflectare în bilanţul.







6. www.bnr.ro

25


Structura bilanțului bancar 4.1. Introducere

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat


4.3.1. Structura bilanțului unei bănci comerciale;

4.3.2. Operațiunile pasive ale unei bănci comerciale;

4.3.3. Operațiunile active ale unei bănci comerciale;


4.1. Introducere

Modul in care este structurat bilanțul unei bănci reprezintă

elementul esențial de determinare a nivelului de risc în care

operează respectiva instituție.

Modificările în structura bilanțului, respectiv în structura

activului și pasivului au un impact major asupra procesului de

gestionare a riscurilor bancare.

Monitorizarea acestor modificări constituie semnale de alarmă

cu privire la eventualele evoluții negative ale elementelor bilanțiere

generatoare de profit, ale celor care nu genereaza profit si ale celor

extrabilantiere.



– cunoasterea notiunilor de activ și pasiv bancar;

– cunoasterea modului de alcătuire a unui bilanț bancar.


– studenţii vor putea să definească elementele componente

ale activului și pasivului bilantier bancar.

26

– studenţii vor putea să descrie principalele operațiuni active

și pasive ale unei bănci comerciale.


Pentru unitatea de învătare Structura bilanțului bancar,

timpul alocat este de 2 ore.


4.3.1. Structura bilanțului unei bănci comerciale

Obiectivele unui management financiar bancar eficient sunt

întotdeauna legate de maximizarea valorii băncii, care la rândul ei

este în stransă conexiune cu nivelul profitabilității și al riscurilor

asumate/ generate.

Structura unui bilanț tipic al unei bănci conținea în partea

de pasiv depozitele constituite de clienți, iar în partea de activ

creditele și avansurile către clienti. Ele reflectă principala activitate

a băncilor și anume aceea de intermediari.

In linii generale, structura bilanțului unei bănci este acum

alcătuit din:

Pasiv (datorii):

datorii către alte bănci și instituții de credit;

finanțare pentru portofoliul de investiții (titluri

răscumpărate);

datorii către clienți/deponenți;

certificate de depozit;

alte datorii;

datorii către institutiile guvernamentale;

datorii către creditorii internaționali;

datorii subordonate;

capital.

Activ :

casa și conturi la banca centrală;

titluri de investiții;

titluri tranzacționabile în nume propriu;

plasamente la bănci și la alte instituții de credit;

27

credite și avansuri acordate clienților;

alte investiții (extinderea rețelei de sucursale și

agenții);

mijloace fixe la valoarea rămasă după deducerea

amortizării;

alte active.

La aceste patru mari categorii se adaugă operațiunile

extrabilanțiere aflate într-o evidentă și continuă creștere și care

expun suplimentar banca la riscuri financiare.

Din punct de vedere al stucturii bilanțului unei bănci există

două mari categorii de posturi bilanțiere:

- operațiuni pasive sau de constituire a resurselor;

- operațiuni active sau de utilizare/plasare a resurselor7.

4.3.2. Operațiunile pasive ale unei bănci comerciale

Operațiuni de atragere a resurselor

Disponibilităţile şi depozitele bancare reprezintă totalitatea

sumelor depuse de clientelă (persoane fizice - populația - și

persoanele juridice) în evidențele unei instituții de credit. Aceste

sume constituie resurse pentru operaţiunile derulate de instituția

respectivă, ele fiind la dispoziţia deponenților în orice moment sau

la termenele convenite prin contractul de depozit.

În conturile curente ale clientelei deschise la bănci se

evidenţiază disponibilităţile băneşti ale titularilor de cont şi

operaţiunile de încasări şi plăţi dispuse de aceştia. Acestea pot fi

retrase de titulari în orice moment, însă nu nu o fac toţi odată. Acest

lucru presupune ca asigurarea capacităţii de plată a băncii să aibă în

vedere fluxurile de numerar şi soldurile medii ale acestor conturi.

Depozitele bancare pot fi de mai multe feluri: la vedere, la

termen şi colaterale. Depozitele la vedere sunt constituite pentru o

durată iniţială de cel mult o zi lucrătoare. Depozitele la termen sunt

constituite pentru un termen fix, pentru care durata iniţială este mai

mare de o zi lucrătoare. Depozitele colaterale reprezintă sume

depuse într-un cont în vederea garantării unor obligaţii contractuale

ale clientului, cum ar fi: deschidere de acreditive, emitere de

scrisori de garanţie, ordine de plată cu scadenţă, cecuri certificate.

Depozite interbancare

Depozitele interbancare se constituie pe piaţa interbancară

și reprezintă o modalitate de a atrage resurse de la alte bănci pe

termene scurte şi foarte scurte.

7 Dedu V., Bistriceanu G. – Gestiune banacă, culegere de aplicații, Edirura Economică, București, 2010;

28

Operațiuni cu titluri de valoare

Principalele categorii de operaţiuni privind titlurile sunt

operaţiuni de pensiune şi de împrumut; operaţiuni de vânzare cu

posibilităţi de răscumpărare; emisiunea de titluri.

Operaţiunile de pensiune reprezintă cesiuni de titluri în

schimbul unor lichidităţi, cu condiţia răscumpărării lor la scadenţă,

la un preţ stabilit contractual.

Operaţiuni de vânzare sau cumpărare de titluri cu posibilitatea

de răscumpărare sunt operaţiuni de vânzare de titluri în baza unui

acord ce îi oferă vânzătorului posibilitatea de a-şi recupera titlurile

cedate la un preţ stabilit, la o scadenţă determinată iniţial.

Emisiunea de titluri de valoare reprezintă o modalitate de

împrumut prin care banca poate atrage resurse de pe pieţele de

capital. În funcţie de necesităţi şi de categoria de titluri emise,

banca poate să obţină lichidităţi pe termen scurt, mediu sau lung.

Băncile pot emite următoarele categorii de titluri de valoare:

- titluri de piaţă interbancară, emise pe piaţa interbancară pentru a

obţine lichidităţi pe termen scurt. Aceste titluri îmbracă forma

certificatelor interbancare cu dobânda plătită în avans sau a

biletelor la ordin negociabile;

- titluri de creanţă negociabile, acelea care aduc băncilor resurse pe

termen scurt şi mediu. Aici amintim biletele de trezorerie şi

certificatele de depozit;

- obligaţiunile emise în special pentru atragerea de resurse pe

termen mediu şi lung.

4.3.3. Operațiunile active ale unei bănci comerciale

Operațiuni de plasare a resurselor

Băncile comerciale plasează resursele disponibile prin diferite

mijloace: casa și disponibilitățile la banca centrală, creanțe față de

diverse entități.

Operaţiuni de casă

În cadrul unei societăţi bancare, numerarul are o pondere

mică în circulaţia bănească, însă el ocupă un loc important în

activitatea bancară, beneficiind de reglementări şi structuri

organizatorice şi operative importante.

Compartimentele de tezaur şi casieriile bancare trebuie să

facă faţă operaţiunilor generatoare de încasări şi plăţi şi, în acelaşi

timp, să-şi aducă propria contribuţie la rentabilitatea băncii.

Băncile comerciale trebuie să solicite, în scris, Băncii

Naţionale a României aprobarea de funcţionare a sistemului de

casierii proprii. Pentru desfasurarea acestei activități banca

29

comercială primeşte autorizaţia de funcţionare împreună cu

plafonul de casă.

În conformitate cu reglementările BNR se pot întâlni

următoarele tipuri de case bancare8:

a. Case operative de încasări – se ocupă cu operaţiuni de primire a

numerarului în urma încasărilor sau pentru retragerea din circulaţie

a bancnotelor sau monedelor metalice uzate.

b.Case operative de plăţi – se ocupă cu eliberarea de numerar la

cererea clienţilor. Casele operative de încasări şi plăţi pot fi

deschise pentru operaţiuni în lei sau valute.

c. Case speciale – sunt specifice sucursalelor bancare şi derulează

operaţiuni cu numerar în cadrul reţelei bancare. De asemenea, pot

vinde imprimate bancare;

d. Case pentru operaţiuni cu metale preţioase, pietre preţioase şi

alte valori – în principal operaţiuni legate de expertizarea şi

depozitarea acestora;

e. Case de schimb valutar amplasate în afara băncii – cumpără sau

vând, în contrapartidă cu lei româneşti, valute cotate de Banca

Naţională a României în relaţie cu persoane fizice rezidente sau

nerezidente.

Decontări inter şi intrabancare

Piaţa interbancară este o piaţă rezervată instituţiilor de credit

şi băncii centrale, pe care se desfăşoară operaţiuni de creditare cu

scadenţe de la 24 ore (operaţiuni de pe o zi pe alta sau overnight)

până la un an.

Majoritatea operaţiunilor se derulează în cadrul procesului

de compensare interbancară sau al celui de obţinere de / plasare a

lichidităţilor disponibile. Apar astfel relaţii interbancare (cele între

bănci diferite) şi relaţii intrabancare (cele între unităţi ce aparţin

aceleiaşi bănci).

Relaţiile interbancare sunt relaţii între bănci şi banca centrală,

derulate prin intermediul conturilor curente deschise de bănci la

banca centrală; relaţii interne sau relaţii desfăşurate între băncile

aparţinând aceluiaşi sistem bancar, derulate prin intermediul

sistemului de compensare interbancară sau utilizând relaţiile de

corespondent create; relaţii externe dintre bănci ce aparţin unor

sisteme bancare diferite (relaţii de corespondent).

Pentru a participa la operaţiuni specifice pieţei monetare

băncile trebuie să îndeplinească criterii de eligibilitate: constituirea

rezervei minime obligatorii (RMO); respectarea indicatorilor de

solvabilitate bancară; confirmarea de către autoritatea monetară din

ţara de origine că banca în cauză se încadrează în limitele impuse

privind prudenţa bancară.

8 Untaru F. – Opera citată;

30

Operaţiuni pe piaţa monetară:

1. Cumpărarea sau vânzarea reversibilă a activelor eligibile pentru

tranzacţionare

Vânzările reversibile de titluri (reverse repo)

Acestea constau în cedarea de către autoritatea monetară

către băncile comerciale a activelor eligibile pentru tranzacţionare

(titluri de stat şi alte categorii de active agreate de Banca Națională

a României (BNR) împreună cu de angajamentul BNR de a le

răscumpăra la o scadenţă

ulterioară şi la un preţ stabilit de comun acord.

Cumpărarea reversibilă de titluri (repo)

BNR cumpără active eligibile pentru tranzacţionare de la

băncile comerciale în schimbul angajamentului acestora de a

răscumpăra la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit activele în

cauză.

2. Creditele colateralizate cu active eligibile pentru garantare

Autoritatea monetară oferă băncilor comerciale credite

colateralizate cu diverse garanţii care vor continua să rămână în

proprietatea băncilor pe toată durata creditului.

3. Vânzările sau cumpărările de active eligibile

Aceste operațiuni se realizează în funcţie de interesele

urmărite de BNR - absorbţia sau injecţia de lichidităţi și constau în

vînzarea sau cumpărarea de active cu transferul proprietăţii asupra

acestora.

4. Emisiunea certificatelor de depozit de către B.N.R.

Acestea se realizează prin vânzarea de către banca centrală

către băncile comerciale a certificatelor de deposit cu scopul

atragerii unei sume de bani din sistemul bancar.

5. Swapul valutar

Este o tranzacţie dublă prin care BNR cumpără la vedere

valută contra lei şi vinde la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută

convertibilă în lei la preţul zilei respective și BNR vinde la vedere

valută contra lei urmând să cumpere la o dată viitoare aceeaşi sumă

în valută convertibilă în lei.

6. Constituirea de depozite la BNR

BNR atrage sume în lei de la băncile din sistem pentru diverse

termene prestabilite pentru care bonifică o dobândă cu scopul de a

atrage lichidităţile din piaţa monetară.

31

7. Facilităţile permanente

Prin aceste operațiuni se înțeleg acele operaţiuni de

creditare de tip overnight sau de constituire de depozite overnight

de către băncile sin sistem.

Operațiunile desfășurate pe piețele monetare se desfășoară

prin intermediul licitațiilor valutare organizate de BNR fie la rate

fixe fie la rate variabile. Licitaţia cu rată fixă presupune ca BNR să

specifice rata dobânzii, iar băncile să ofere sumele pentru

tranzacţionare la data afişată, iar în cazul licitaţiei cu rată variabilă,

B.N.R. comunică în avans limita minimă şi maximă acceptată

privind rata dobânzii, iar băncile ofertează sumele şi ratele de

dobândă la care intenţionează să tranzacţioneze sumele.

Organizarea unei licitaţii interbancare presupune parcurgerea mai

multor etape. Acestea sunt:

1. Anunţul privind organizarea licitaţiei care trebuie să cuprindă în

mod obligatoriu anumite elemente tehnice: numărul de referinţă al

licitaţiei; data; tipul de tranzacţie; scadenţa acesteia; tipul de

licitaţiei; volumul operaţiunii; rata dobânzii sau sau limita minimă

şi maximă de dobândă; data la care începe operaţiunea şi scadenţa

acesteia; scadenţa titlurilor tranzacţionate; valutele implicate în

tranzacţie; cursul de schimb; termenul de transmitere a ofertelor de

participare.

2. Transmiterea ofertelor de participare de către băncile interesate.

3. Alocarea ofertelor

În cazul unei licitații cu rată fixă alocarea se realizează în

modul următor: dacă suma oferită de bănci este mai mare decât

suma propusă de BNR, atunci alocarea se realizează pe baza

raportului dintre suma de alocat şi suma ofertelor.

În cazul unei licitații cu rată variabilă, alocarea se face astfel în funcție de scopul urmărit de banca centrală, injecţia de lichidităţi

în sistem, caz în care alocarea se face descrescător (începând cu

oferta care are rata dobânzii cea mai mare) sau absorbţia de

lichidități din sistem, caz în care alocarea se face crescător

(începând cu opţiunea care are rata dobânzii cea mai mică).

4. Anunţarea rezultatelor licitației de către BNR

Această etapă trebuie să cuprindă anumite detalii privind

tranzacțiile efectuate: numărul de referinţă al licitaţiei; data; tipul

tranzacţiei; scadenţele; suma licitată de bănci; numărul băncilor

participante; valutele tranzacţionate; sumele alocate; rata de

alocare pentru licitaţia cu rată fixă; cursul valutar spot; rata

dobânzii acceptată pentru licitaţiile cu dobândăvariabilă.

Operaţiuni între bănci

32

Credite şi împrumuturi interbancare

Activitatea de zi cu zi a unei bănci presupune realizarea și

menţinerea unui echilibru între nevoi şi disponibilităţi. Acest lucru

este foarte dificil de realizat de aceea apar deficite sau excedente ce

trebuie acoperite prin contractarea de credite de la alte bănci sau

prin plasarea acestora prin împrumuturi către alte bănci. Aceste

activități se desfășoară în condițiile în care fiecare bancă urmărește

obţinerea unui profit sau protejarea sa împotriva riscului de

lichiditate sau a riscului de rata a dobânzii.

În aceste condiții, pe piaţa interbancară se înregistrează zilnic

transferuri de fonduri între bănci, valorile implicate fiind foarte

mari iar ratele dobânzilor fiind negociate între părţi.

Depozite interbancare

Depozitele interbancare se constituie pe piaţa interbancară

și reprezintă o modalitate de a atrage sau de a plasa resurse de la

alte bănci pe termene scurte şi foarte scurte.

Operaţiuni de pensiune interbancare

Operaţiunile de pensiune sunt credite acordate, în cazul

valorilor primite în pensiune, sau împrumuturi, în cazul valorilor

date în pensiune, garantate printr-un activ cedat (efecte de comerţ,

titluri de valoare).

Operațiunile de pensiune interbancară cuprind numai

efectele comerciale livrate fizic drept garanție sau nelivrate,

păstrate la cedent şi titlurile nelivrate.

Operaţiuni cu clientela

Creditarea clientelei nebancare

Creditarea creanţelor comerciale prin cesiunea de creanţe

întâlnită la

Scontarea reprezintă operaţiunea prin care posesorul unei

cambia sau a unui bilet la ordin obţine de la bancă prin cesiune

înainte de scadenţă, contravaloarea titlului, diminuată cu un agio.

Agio = Scont + Comision

Scontul depinde de nivelul taxei scontului, de valoarea nominală a

efectului comercial scontat şi de perioada în zile de la scontare până

la scadenţă.

S = Vn x Ts x d/36.500

unde:

Vn – valoarea nominală a efectului comercial;

33

Ts – taxa scontului;

d – durata în zile de la data scontării până la scadenţă.

Factoringul reprezintă operaţiunea prin care un client (care

poartă numele de"aderent") transferă proprietatea asupra creanţelor

sale comerciale unei băncii ( care poartă denumirea de "factor"),

care are astfel obligaţia de a asigura încasarea creanţelor

aderentului, asumându-şi riscul de neplată a acestora. Pe baza

documentelor primite, banca plăteşte valoarea nominală a

creanţelor mai puţin o suma denumită "agio".

Creditele de trezorerie reprezintă credite acordate clientelei,

pe termen scurt, pentru acoperirea necesarului de lichidităţi necesar

desfășurării activității curente.

Creditele pentru export se referă la creditele de mobilizare a

creanţelor asupra străinătăţii, creditele furnizor, creditele

cumpărător sau alte credite pentru export.

Creditele pentru echipament se referă la creditele acordate,

pe termen mediu şi lung, pentru finanţarea investiţiilor productive

efectuate de clienţii băncii.

Creditele pentru bunuri imobiliare sunt acordate, pe termen

mediu şi lung cu destinaţia amenajări sau reparaţii de bunuri

imobiliare cu destinaţia de locuinţă, efectuate fie de investitor, fie

de către dezvoltatori.

Creditele sindicalizate reprezintă creditele acordate în

asociere de mai multe bănci unui client, fiecare bancă participând

cu o cotă de risc asumat și cu o cotă de lichidități. Asocierea

băncilor poartă numele de sindicat bancar sau de consorțiu, o bancă

putând sa adopte poziția de membru în cadrul consorţiului sau o

poziţie de şef de filă. Şeful de filă este de regulă cel care inițiază

operațiunea, el fiind cel care gestionează creditul şi are relaţii

directe cu clientul debitor şi cu celelalte bănci. Creditele

sindicalizate se utilizează atunci cand sumele implicate sunt foarte

mari și în consecință și riscurile asociate sunt mari, bancile

participante putând sa ajungă în situația de a încălca reglementările

prudențiale în vigoare dacă ar acorda creditul singură.

Creditele acordate clientelei financiare

În această categorie sunt incadrate creditele acordate

instituţiilor financiare, altele decât băncile (societăţi de asigurări,

fonduri specifice, instituţii de valori mobiliare etc.). Condițiile de

acordare a acestor finanțări sunt negociabile între părți cu privire la

sume, rata dobânzii, garanții, modalități de rambursare.

34



Obiectivele unui management financiar bancar eficient sunt întotdeauna legate de maximizarea

valorii băncii, care la rândul ei este în stransă conexiune cu nivelul profitabilității și al riscurilor

asumate/ generate.

Structura unui bilanț tipic al unei bănci conținea în partea de pasiv depozitele constituite de

clienți, iar în partea de activ creditele și avansurile către clienti. Ele reflectă principala activitate a

băncilor și anume aceea de intermediari.

Din punct de vedere al stucturii bilanțului unei bănci există două mari categorii de posturi

bilanțiere operațiuni pasive sau de constituire a resurselor; operațiuni active sau de utilizare/plasare a

resurselor.

Disponibilităţile şi depozitele bancare reprezintă totalitatea sumelor depuse de clientelă

(persoane fizice - populația - și persoanele juridice) în evidențele unei instituții de credit. Aceste sume

constituie resurse pentru operaţiunile derulate de instituția respectivă, ele fiind la dispoziţia

deponenților în orice moment sau la termenele convenite prin contractul de depozit.

Băncile comerciale plasează resursele disponibile prin diferite mijloace: casa și disponibilitățile

la banca centrală, creanțe față de diverse entități.


conceptul de case operative de încasări şi plăţi, decontări inter şi intrabancare, active

eligibile pentru tranzacţionare, swap valutar, credite colateralizate;

conceptul de scontare, factoring, credite de trezorerie, credite pentru export, credite

sindicalizate, depozite colaterale;

conceptul de obligaţiuni, titlurile pieţei interbancare,titluri de tranzacţie, titluri de

plasament, titluri de investiţii.


1. Care sunt modalitățile de organizare a casieriilor bancare?

2. Descrieţi tranzacţiilor dintre banca centrală şi băncile comerciale.

3. Care este motivația implicării instituţiilor de credit în tranzacţiile de pe piaţa interbancară?

4. Prezentaţi pricipalele forme de creditare realizate de bănci?

5. Care sunt modalităţile de atragere a resurselor bancare?

6. Care este importanţa deţinerii de titluri de valoare?

35







6. www.bnr.ro

36


Riscul de credit și gestiunea acestuia

5.1. Introducere



5.3.1. Riscul de credit – definitie, componente;

5.3.2. Gestionarea riscului de credit;


5.1. Introducere

Activitatea de creditare presupune plasarea resurselor atrase

de către o instituție de credit de la clienţii săi, generând astfel riscul

de a utiliza nişte fonduri care nu aparţin acesteia. Societăţile

bancare trebuie să recupereze, la scadenţele prevăzute în contracte,

suma acordată cu titlu de credit și dobânda aferentă.


Obiectivele unităţii de învăţare

- cunoaşterea conceptului de risc de creditare bancară;

- prezentarea componentelor riscului de creditare;

- cunoaşterea reglementărilor prudenţiale privind activitatea de

creditare;

- cunoaşterea tehnicilor de gestionare a riscului de creditare.

Competenţele unităţii de învăţare

- studenţii vor putea să definească termeni precum riscul

tranzacţiei, riscul clientului, riscul garanţiei, bonitate, garantii

personale, garanţii solidare;

- studenţii vor putea să prezinte conţinutul fiecărei componente a

37

riscului de creditare;

- studenţii vor putea să indice mijloacele de limitare a pierderilor

rezultate din nerecuperarea creanţelor.


Pentru unitatea de învătare Riscul de credit și gestiunea

acestuia, timpul alocat este de 3 ore.


5.3.1 Riscul de credit – definitie, componente

Riscul de creditare se înțelege posibilitatea ca debitorii băncii

să nu îşi onoreze obligaţiile la scadenţă.

Băncile îşi asumă în activitatea lor un risc global de creditare

care impune respectarea unor norme interne de prudență precum si

a normelor de prudențialitate impuse de banca centrală.

Asumarea unui anumit nivel al riscului de creditare este

întotdeauna justificat prin faptul că se urmărește obținerea unui

anumit profit scontat. Scopul obținerii unor profituri nu trebuie însă

să constituie o eventuală justificare pentru asumarea unor riscuri ce

se pot ulterior concretiza în pierderi ce pot în final afecta imaginea

si credibilitatea băncii. De aceea este recomandabil ca prin

activitatea de creditare banca să își asume riscuri cuantificabile pe

termene precise, pentru care să solicite debitorilor constituirea unor

garanții asiguratorii și pentru care să constituie provizioane specific

de risc.

Aprecierea riscului global de creditare presupune cunoașterea

si estimarea a trei categorii de risc:

1. Riscul de tranzacţie

Aici se includ aspecte de ordin funcţional şi operaţional

ale riscului afacerii ce impun cunoașterea produsului de creditare

38

oferit, a destinației și a termenului de acordare a creditului, a sursei

de rambursare, a modalității de plată al creditului.

2. Riscul clientului

Această categorie de risc trebuie cunoscută încă din momentul

fundamentării deciziei de creditare prin realizarea unei analize a

bonității clientului care oferă informații cu privire la activitatea

acestuia, la fluxurile viitoare de încasări și plați care conferă

debitorului posibilitatea achitării integrale și la scadențele stabilite

prin contractele de credit a tuturor sumele datorate băncii.

3. Riscul garanţiei

Se referă la faptul că, fudamentarea unei decizii de creditare

trebuie să se realizeze și cu luarea în considerație a garanțiilor pe

care debitorul trebuie să le constituie în favoarea băncii. Acestea

sunt necesare în eventualitatea în care banca este obligată sa

procedeze la executarea acestora ca ultimă variantă de recuperare a

sumelor avansate cu titlu de credit.

5.3.2. Gestionarea riscului de credit Gestionarea riscului de credit presupune ca fiecare bancă

comercială să elaboreze un sistem propriu de identificare, analiză şi

evaluare a riscului global de creditare.

Acest sistem se concretizează în norme și proceduri bancare

care reglementează activitatea internă de analiză, acordare,

urmărire, provizionare și recuperare a sumelor acordate cu titlu de

credit clientelei bancare.

Etapa de analiză și fundamentare a deciziei de creditare

presupune analizarea tuturor aspectelor legate de activitatea

viitorului debitor – forma juridică de organizare, obiect de

activitate, sediul social și sedii secundare, calitatea

managementului, portofoliul de furnizori și de clienți, poziția pe

piață.

Totodată se realizează o analiză a situației patrimoniale si

financiare a debitorului pe baza datelor furnizate de documentele

financiar - contabile depuse de client la administrațiile financiare în

ultimii trei ani consecutivi anteriori celui acordării creditului.

Pe baza informațiilor aflate în dosarul de creditare, persoanele

care au drept de competență din partea băncii pot lua o decizie de

credit fundamentată care să elimine sau sa diminueze un eventual

risc de nerambursare.

Acordarea efectivă a sumelor de bani cu titlu de credit are loc

numai după semnare contractului de credit (în care sunt preluate

integral toate condițiile și obligațiile debitorului așa cum rezultă ele

din deciziile de aprobare a creditului), a contractelor de garanție

39

(ipotecă, gaj cu sau fără deposedare, cesionare de creanțe,

constituire de depozite colaterale - cash collateral), îndeplinirea

tuturor formalităților prevăzute de legislație cu privire la

înregistrarea contractelor de garanție.

Activitatea de gestionare a riscului de credit continuă și după

acordarea acestuia prin monitorizarea atentă a beneficiarului de

credite şi a utilizării împrumutul primit. Putem spune că aceasta

încetează numai la momentul indeplinirii tuturor obligațiilor

contractuale asumate de un debitor.

Pentru limitarea riscului de credit şi pentru asigurarea

unui nivel minim de solvabilitate, băncile sunt obligate să

constituie provizioane specifice de risc, prin includerea pe

cheltuieli a acestora.

Provizioanele se constituie pentru fiecare tip de credit în parte

și au ca destinație principală acoperirea pierderilor ce pot sa apară

ca urmare a nerambursării integrale și la termen a sumelor

prevăzute în contractele de credit. Ele sunt individualizate pe client

și nu por fi utilizate pentru acoperirea neperformanțelor altui client

sau ale unor creanțe mai mari decât cele efectiv constituite.

Constituirea provizioanelor specifice de risc de credit se

realizează prin includerea pe cheltuieli a sumelor reprezentând

nivelul necesarului de provizioane specifice de risc. La scadenţa

unui credit sau a unei rate de credit, dacă are loc rambursarea

integral a sumelor datorate, provizioanele rămin fără obiect și

conturile se închid prin trecerea pe venituri a provizioanelor.

Dacă clientul nu își rambursează datoriile şi nici nu se

recuperează creanţele în urma procedurilor judiciare iniţiate de

societatea bancară, se utilizează provizioanele constituite pentru

acoperirea pierderilor.



Riscul de creditare se înțelege posibilitatea ca debitorii băncii să nu îşi onoreze obligaţiile la

scadenţă.

Băncile îşi asumă în activitatea lor un risc global de creditare care impune respectarea unor

norme interne de prudență precum si a normelor de prudențialitate impuse de banca centrală.

40

Gestionarea riscului de credit presupune ca fiecare bancă comercială să elaboreze un sistem

propriu de identificare, analiză şi evaluare a riscului global de creditare.


conceptul de risc global de creditare;

conceptul de riscul de tranzacţie;

conceptul de gestionare a riscului de credit;

conceptul de contabil public.


1. Care sunt componentele riscului de creditare bancară?

2. Prezentaţi etapele gestionării riscului de creditare bancară.

3. Descrieţi principiile constituirii provizioanelor pentru riscul de creditare.


1. 1. Dedu V. - Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008;





6. www.bnr.ro

41


Riscul de insolvabilitate și gestiunea acestuia

6.1. Introducere



6.3.1. Definirea riscului de insolvabilitate;

6.3.2. Gestionarea riscului de insolvabilitate;


6.1. Introducere

Solvabilitatea instituţiilor de credit este o preocupare majoră

atât a instituțiilor de credit, cât și a organismelor de reglementare și

de supraveghere în contextul crizei financiare.

Legislaţiile naţionale prevăd corelarea fondurilor proprii cu

riscurile asumate în activitatea de plasament, asfel încât expunerea

la risc să nu afecteze desfăşurarea normală a activităţii. Totuşi,

pentru situaţia in care există bănci intrate in starea de

insolvabilitate, sunt prevăzute mecanisme de garantare a

depozitelor atrase de la clientelă, pentru a nu se crea neplăceri

creditorilor băncii.



- cunoaşterea conceptului de solvabilitate bancară și a ratei de

solvabilitate bancară9;

- cunoaşterea caracteristicilor sistemului explicit şi a sistemului

implicit de asigurare a depozitelor;

- cunoasterea noțiunii de risc de insolvabilitate.

9 Sinteză realizată în principal pe baza lucrării Management financiar-bancar, Manual de studiu individual, autor Untaru F., Editura

Prouniversitaria, București, 2012

42


- studenţii vor putea să definească termeni precum solvabilitate

bancară, asigurarea depozitelor, rata solvabilităţii bancare;

- studenţii vor cunoaşte particularităţile sistemului de garantare a

depozitelor bancare utilizat în România.


Pentru unitatea de învătare Riscul de insolvabilitate și

gestiunea acestuia, timpul alocat este de 2 ore.


6.3.1. Definirea riscului de insolvabilitate

Nerespectarea de către clienţi a obligațiilor de plată asumate

prin contractele de credit în ceea ce priveşte rambursarea datoriilor

către bancă definește riscul de insolvabilitate sau a neplăţii la

scadenţă.

Insolvabilitatea este definită ca situația unui debitor de a fi în

incapacitate de plată a datoriilor scadente. Această noțiune este

diferită de cea de insolvență care definește starea patrimoniului

unui debitor caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești

disponibile pentru plata datoriilor exigibile.

Riscul de insolvabilitate se concretizează fie într-o pierdere

definitivă de capital, fie o recuperare parţială şi întârziată a

acestuia, în urma acţionării juridice a debitorilor.

Riscul de insolvabilitate este direct proporţional cu volumul

creditelor acordate, creşterea volumului acestora duce la creșterea

riscului de insolvabilitate deoarece în structura debitorilor apar tot

mai multe persoane potenţial insolvabile.

Fiecare bancă promovează o anumită strategie de creditare,

anumite reglementări (de norme prudenţiale)care se reglementează

anumite aspecte: constituirea unui capital minim de rezervă, o

43

anumită rată de acoperire a riscurilor, determinată ca raport între

nivelul fondurilor proprii şi suma creditelor acordate, stabilirea unei

limite de creditare a unui singur client sau a unui client de face

parte dintr-un grup de debitori, unui anumit nivel al expunerii

pentru clienții considerați foarte mari.

Riscul de solvabilitate este definit prin posibilitatea unei

instituții de credit de a nu dispune de fondurile proprii necesare

acoperirii eventualelor pierderi ce pot aparea pe parcursul activităţii

sale zilnice.

Pentru a încuraja managementul prudent al riscurilor

autoritățile de reglementare au introdus cerințe de adecvare a

capitalului.

Prima inițiativă în acest sens a fost în anul 1988 prin Acordul

de la Basel pe probleme de capital care definea capitalul de

reglementare, masuri pentru control expunerilor la risc și reguli

care specific nivelul de capital care trebuie menținut în raport cu

riscurile asumate.

Al doilea accord in acest sens a fost publicat in anul 2004, a

fost intitulat Basel II. El conține recomandări cu privire la

reglementările din domeniul bancar cu privire la nivelul cerinței de

capital corespunzător riscurilor financiare și operaționale asumate.

Ulterior acest acord a fost extins în 2010-2011 la Acordul

denumit Basel III cu privire la adecvarea capitalului, testul de stress

și riscul lichidității pieței. Inițial termenul de implementare al

acestui Acord a fost stabilit între 2013 și 2015, ulterior acesta fiind

extinsla anul 2018 și apoi la 2019.

Fondurile proprii ale unei bănci se compun din capitalul

propriu și capitalul suplimentar. Capitalul propriu are următoarele

componente: capital social vărsat, prime legate de capital integral

încasate, rezervele legale, rezervele generale pentru riscul de credit,

rezervele din influenţele cu curs valutar aferente aprecierii

disponibilităţilor în valută, capital social în valută, rezervele

constituite din primele legate de capital şi repartizări din profitul

net, rezervele din diferenţele favorabile rezultate la reevaluarea

patrimoniului, fondul imobilizărilor corporale, fondul pentru

creşterea surselor proprii de finanţare, rezervele statutare, rezultatul

reportat reprezentând profit nerepartizat, rezultatul net al

examenului financiar curent reprezentând profit, fondurile cu

caracter permanent puse la dispoziţia sucursalelor din străinătate.

Băncile pot repartiza cel mult 20% din profitul brut, pentru

constituirea fondului de rezervă până ce acesta egalează capitalul

social, apoi 10% până când devine dublul capitalului social. Peste

această limită alocările se fac din profitul net.

Capitalul suplimentar este format din alte rezerve decât cele

din capitalul propriu, datoria subordonată, subvenţii pentru

44

investiţii.

Pentru a evita intrarea în riscul de insolvabilitate, instituțiile

de credit trebuie să îşi adecveze capitalul în funcţie de riscurile pe

care şi le asumă.

În acest scop se calculează rata solvabilităţii bancare ca raport

între fondurile proprii şi activele ponderate în funcţie de riscuri,

nivelul optim fiind de cel puţin 8%.

6.3.2. Gestionarea riscului de insolvabilitate

Diminuarea efectelor generate de o posibilă insolvabilitatea a

băncilor din sistemul bancar se realizează prin constituirea unor

sisteme de asigurare a depozitelor în sistemul bancar. Acesta apare

ca o măsură suplimentară de protecție a deponenților și se referă

doar la băncile autorizate și supravegheate de băncile centrale.

Sistemele de asigurare a depozitelor in sistemul bancare

reprezintă o alternativă de despăgubire a deponenţilor în cazul în

care guvernul sau banca centrală îşi asumă anumite răspusarcini în

acest sens.

Sistemele de asigurare a depozitelor în sistemul bancar sunt

următoarele:

a) implicite, acelea care presupun intervenţia autorităţilor statului

în sensul despăgubirii deponenţilor în cazul în care una sau mai

multe bănci comerciale au intrat în situaţie de faliment;

b) explicite, acelea care presupun constituirea unor scheme de

asigurare a depozitelor.

Motivul pentru care se optează pentru un asemenea sistem

este acela că deponenţii, în calitatea acestora de consumatori, ca

orice alți consumatori trebuie despăgubiţi în cazul în care băncile

comerciale nu îşi pot onora obligaţiile de plată faţă de aceştia.

Aceasta cu atât mai mult cu cât pentru aceşti consumatori este mult

mai dificil să verifice starea financiară a băncii la care constituie

depozitul.

Un alt aspect important ste cel al factorului psihologic.

Deponenții având banii din depozite asigurați au mai puţine motive

să facă retrageri neprevăzute de fonduri urmare a unor zvonuri din

piață mai mult sau mai puțin justificate. Are loc astfel o reducere a

riscului global la nivelul sistemului bancar pentru că sunt evitate

retragerile neanunțate și massive ale depunerilor bazate pe unele

zvonuri legate de prăbuşirea sistemului de plăţi.

Promovarea unui anumit sistem de asigurare a depozitelor în

sistemul bancar nu trebuie însă să încurajeze apetitul la risc al

consumatorilor , în sensul de a alege ca depozitari ai economiilor

lor bănci fără a lua în calcul situaţia financiară a acestora, ci numai

45

atractivitatea ratei dobânzii oferite.

Preocupările autorităţilor de a preveni această eventualitate

reprezintă motivul principal pentru care sistemele actuale de

asigurare nu oferă acoperire integrală a depozitelor bancare,

lăsând o anumită cotă (franşiză) în sarcina asiguratului. Această

franşiză reprezintă riscul de capital pe care trebuie să-l suporte

asiguratul în funcție de ecizia de investire asumată.

Sistemele de asigurare a depozitelor pot să fie de două tipuri:

a) un sistem formal de asigurare cel care este în mod normal

stabilit prin lege şi are definite condițiile în care se acordă

compensaţiile, suma maximă cuvenită unui deponent, tipurile de

depozite şi de deponenţi ce urmează a fi despăgubiţi, aspecte legate

de contribuţia băncilor din sistem la fondul de asigurare.

b) un sistemul implicit de asigurare care presupune ca guvernul să

hotărască pentru fiecare caz în parte atât forma de protecţie, cât şi

modul în care vor fi finanţate compensaţiile.

Motivația principală a asigurării depozitelor este de fapt

protecţia micilor deponenţi care sunt mai puţin capabili să evalueze

corect riscul implicat de plasarea banilor la o bancă și despre care

se presupune că vor suferi cel mai mult în în cazul prăbuşirii unei

bănci.



Insolvabilitatea este definită ca situația unui debitor de a fi în incapacitate de plată a datoriilor

scadente. Această noțiune este diferită de cea de insolvență care definește starea patrimoniului unui

debitor caracterizată prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile.

Diminuarea efectelor generate de o posibilă insolvabilitatea a băncilor din sistemul bancar se

realizează prin constituirea unor sisteme de asigurare a depozitelor în sistemul bancar. Acesta apare ca

o măsură suplimentară de protecție a deponenților și se referă doar la băncile autorizate și

supravegheate de băncile centrale.


conceptul de insolvență, Basel II și Basel III;

conceptul de asigurare a depozitelor în sistemul bancar.

46


1. Calculați rata solvabilității bancare ?

2. Descrieti sistemul implicit și a pe cel explicit de garantare a depozitelor bancare.







6. www.bnr.ro

47


Riscul de rata a dobânzii și gestiunea acestuia

7.1. Introducere


7.3. Conţinutul unităţii de învăţare.

7.3.1. Concept, cauze, modalitați de cuantificare a riscului de rată a dobânzii

7.3.2. Metode de gestionare a riscului de rată a dobânzii


7.1. Introducere

Riscul de rată a dobânzii este direct proporțional cu strategia

de ansamblu asumată de o instituție de credit. Astfel, în funcție de

nivelul de risc global, marja netă a dobânzii bancare şi situaţia sa

patrimonială înregistrează diverse variaţii la modificarea ratei

dobânzii.



- cunoaşterea impactului pe care îl are variaţia dobânzilor de pe

piaţa bancară;

- cunoaşterea cauzelor care generează riscul de rată a dobânzii;

- cunoaşterea modelelor de gestionare a acestui tip de risc.


- studenţii vor cunoaște noțiuni precum active și passive sensibile la

rata dobânzii, marja dobanzii, GAP (ecart), indicatori de

sensibilitate, riscul investiţiei, riscul venitului;

48

- studenţii vor putea să cunoscă modul de calcul şi de interpretare a

indicatorilor riscului de rată a dobânzii;

- studenţii vor putea să identifice și să descrie cauzele care

generează riscul de rată a dobânzii;


Pentru unitatea de învătare Riscul de rata a dobânzii și

gestiunea acestuia, timpul alocat este de 3 ore.


7.3.1. Concept, cauze, modalitați de cuantificare a riscului de

rată a dobânzii

Dobânda reprezintă suma care se cuvine proprietarului cu titlu

de remunerare pentru capitalul împrumutat cu scopul de a-l proteja

pe acesta de riscul de nerambursare integral a capitalului la

scadenţă.

Riscul de rată a dobânzii semnifică fie posibilitatea înrăutăţirii

rezultatelor economico financiare ale băncii ca urmare a modificării

ratei dobânzii, fie riscul de deteriorare a situaţiei patrimoniale a

băncii sub influenţa modificărilor adverse ale dobânzii pe piaţă.

Cauzele care determină apariția riscului de rată a dobânzii sunt

cauze interne băncii sau cause externe acesteia. Dintre cauzele

interne amintim strategia adoptată de conducerea acesteia; mărimea

şi structura elementelor patrimoniale; calitatea portofoliului de

credite; eşalonarea scadenţelor creditelor şi resurselor atrase.

Cauzele exogene sunt cele legate de evoluțiile din mediul economic

în care își desfașoară banca și clienții acesteia activitatea, politica

monetară, valutară şi de credit promovată de banca centrală,

precum și modul în care politica monetară se îmbină cu celelalte

49

politici economice ale guvernului(politica fiscală) sau cu evoluţia

pieţei interbancare.

Riscul de rată a dobânzii are două componente10

:

1. riscul venitului care reprezintă riscul înregistrării unor pierderi

la nivelul veniturilor nete din dobânzi, ca o consecinţă a faptului că

mişcările ratelor dobânzilor de la resursele atrase nu au fost

corect corelate cu cele ale împrumuturilor acordate;

2. riscul investiţiei care reprezintă posibilitatea producerii unor

pierderi la nivelul patrimoniului net al băncii, ca urmare a

anticipării eronate a evoluţiei dobânzii.

Analizarea riscului de rată a dobânzii porneşte de la

împărţirea activelor şi pasivelor bancare în active şi pasive cu

dobânzi fixe și active şi pasive cu dobânzi sensibile.

Gestionarea riscului de rată a dobânzii

Activitatea de gestionare a riscului de rată a dobânzii reprezintă

activitatea de obţinere a unei marje a dobânzii cât mai mare şi de

menținere a acesteia în timp. Aceasta presupune mai multe

activități gestionarea marjei dobânzii; determinarea, analizarea şi

interpretarea indicatorilor de sensibilitate și gestionarea poziţiei

băncii.

Marja dobânzii este principalul indicator de rentabilitate

bancară şi se determină ca diferenţă între veniturile încasate la

creditele acordate şi cheltuielile ocazionate de atragerea resurselor.

Analiza și aprecierea marjei dobânzii se realizează prin

stabilirea indicatorilor specifici.

Marja absolută a dobânzii bancare se determină ca diferență

între venituri obţinute și cheltuielile dobândite și exprimă

capacitatea băncii de a acoperi costurile cu dobânzile bonificate din

venituri obţinute la încasarea dobânzilor aferente plasamentelor

realizate. Marja absolută a dobânzii trebuie să fie suficient de mare

pentru a putea acoperi sarcina bancară (alte cheltuieli minus alte

venituri bancare) și profitul (cel care asigură dezvoltarea ulterioară

a băncii).

Marja procentuală brută se determină ca raport între marja

absolută a dobânzii și totalul activelor valorificabile.

Marja procentuală netă se determină ca raport între nivelul

mediu al dobânzii percepute și nivelul mediu al dobânzii bonificate.

Calculul indicatorilor de sensibilitate ai riscului de rată a dobânzii

porneşte de la gruparea elementelor active şi pasive ale băncii în

10 Untaru F. –Opera citată;

50

funcţie de variabilitatea veniturilor şi cheltuielilor, în funcție de

de sensibilitatea acestora la variațiile ratei dobânzii.

GAP (ecart-ul) reprezintă diferenţa la un moment dat între

volumul activelor şi cel al pasivelor sensibile la rata dobânzii.

Indicele de sensibilitate al băncii la variaţia ratei dobânzii de

pe piaţă se determină ca raport la un moment dat între volumul

activelor sensibile şi cel al pasivelor sensibile la variaţia ratei

dobânzii. În funcție de valoarea acestuia, evoluția într-un sens sau

în altul al ratei dobânzii au un impact pozitiv sau negative asupra

activității instituției de credit. Astfel:

- dacă indicele de sensibilitate < 1 şi rata dobânzii are o

tendinţă crescătoare, atunci situaţia este nefavorabilă pentru

bancă;

- dacă indicele de sensibilitate < 1 şi rata dobânzii scade, atunci

situaţia este favorabilă băncii.

- dacă indicele de sensibilitate > 1 şi rata dobânzii are o

tendinţă de scădere, atunci situaţia este defavorabilă băncii;

- dacă indicele de sensibilitate > 1 şi rata dobânzii are o

tendinţă de creștere, atunci situaţia este favorabilă băncii.

Gestionarea poziţiei băncii se realizează în funcţie de

mărimea activelor şi pasivelor cu dobânzi fixe. Astfel se determină

poziţia băncii ca diferenţă între volumul activelor cu dobândă

fixă şi volumul pasivelor cu dobândă fixă. Poziţia băncii poate fi:

- poziţie scurtă, dacă volumul activelor cu dobândă fixă este mai

mic decât volumul pasivelor cu dobândă fixă. În acest caz banca

înregistrează o situaţie favorabilă dacă rata dobânzii are o tendinţă

crescătoare;

- poziţie lungă dacă activele cu dobândă fixă sunt mai mari decât

pasivele cu dobândă fixă, situaţia este favorabilă băncii dacă se

înregistrează un ritm descrescător al dobânzii;

- poziţia neutră, este o situaţie teoretică, în care activele cu dobânzi

fixe sunt egale cu pasivele cu dobânzi fixe. În acest caz banca nu

înregistrează pierderi ca urmare a variaţiei ratei dobânzii pe piaţă,

dar nici nu poate specula în interes propriu variaţiile acesteia.

7.3.2. Metode de gestionare a riscului de rată a dobânzii

Administrarea riscului de rata a dobânzii presupune stabilirea

unor obiective cu privire la indicatorii de profitabilitate şi la

volumul profitului înregistrat de bancă.

În acest scop institutiile de credit utilizeaza ca modele

principale de gestionare a riscului de rată a dobânzii modelul GAP

de diferenţăși modelul GAP de durată.

51

Modelul GAP de diferenţă

GAP = active sensibile – pasive sensibile la rata dobânzii.

GAP (engl.) = decalaj

Acest instrument de analiză este utilizat pentru gestionarea

activelor şi pasivelor bancare, gestionarea venitului net din dobânzi

şi gestionarea fluxurilor de numerar pe termen scurt, între 3 și 6

luni. Analiza presupune planificarea strategică a profitului ce

trebuie realizat, realizarea unor programe pe termene scurte şi

medii pentru fluxul de numerar, administrarea riscului de variaţie a

dobânzii și evaluarea activelor şi pasivelor bancare.

Analiza GAP de diferenţă presupune:

- determinarea indicatorului GAP:

GAP = active sensibile la rata dobânzii - pasive sensibile la rata

dobânzii

- focalizarea pe marja netă a dobânzii bancare

Marja netă a dobânzii bancare se determină ca raport între

veniturile nete din dobânzi şi totalul activelor valorificabile.

Analiza GAP presupune parcurgerea următoarelor etape11

:

-clasificarea activelor şi pasivelor în funcţie de sensibilitatea la rata

dobânzii;

-selectarea orizontului de timp pe care se va face analiza activelor

şi pasivelor sensibile;

-gruparea activelor şi pasivelor pe orizonturi de timp, în funcţie

de scadenţă sau timpul până la prima modificare a ratei

dobânzii;

-calcularea GAP de diferenţă, a venitului net din dobânzi, a

marjei procentuale brute pentru fiecare interval de timp în

parte;

-interpretarea de către conducere a rezultatelor obţinute şi

stabilirea căilor de urmat.

Scopul acestei analize vizează:

- protejarea veniturilor nete din dobânzi faţă de fluctuațiile ratei

dobânzii de piață;

- reducere a volatilităţii veniturilor nete din dobânzi, prin ajustarea

activelor şi pasivelor sensibile şi prin utilizarea unor instrumente

derivative;

- mărirea venitului net din dobânzi prin aceste operaţiuni

speculative.

Factorii care determină modificarea venitului net din dobânzi12

:

11 Untaru F. – Opera citată, 12 Untaru F. – Opera citată,

52

1. Rata dobânzii

În funcţie de nivelul GAP putem întâlni mai multe situaţii:

- dacă pasivele sensibile sunt mai mari decât activele sensibile şi

rata dobânzii pe termen scurt creşte în intervalul analizat, banca va

plăti rate mai ridicate pentru toate pasivele sensibile;

- dacă pasivele sensibile sunt mai mari decît activele sensibile şi

rata dobânzii pe termen scurt creşte mai mult decât veniturile din

dobânzi deoarece li se fixează preţuri noi mai multor pasive;

- dacă activele sensibile sunt mai mari decît pasivele sensibile şi

rata dobânzii pe termen scurt creşte în intervalul de timp analizat,

venitul din dobânzi va creşte mai mult decât cheltuielile cu

dobânzile, întrucât li se fixează preţuri noi mai multor active;

- dacă activele sensibile sunt egale cu pasivele sensibile atunci

banca înregistrează un echilibru.

2. Volumul activelor şi pasivelor bancare

Venitul net din dobânzi variază direct proporţional cu volumul

activelor valorificabile şi cu volumul pasivelor purtătoare de

dobândă, indiferent care ar fi nivelul ratei dobânzii.

3. Structura portofoliului de active şi pasive

Modificare a structurii portofoliului de active și pasive

afectează venitul net din dobânzi.

Modelul GAP de durată

Acest model se focalizează pe analiza venitului net din dobânzi

sau pe analiza evoluției valoarii de piaţă a capitalului deţinut de

acţionari, urmărind sincronizarea tuturor fluxurilor de numerar

individuale.

Analiza de durată presupune ca riscul de rată a dobânzii apare

ca urmare recorelării în timp a intrărilor şi ieşirilor de numerar.

În timp ce analiza GAP de diferenţă compară activele şi

pasivele sensibile pe termen scurt, analiza de durată stabileşte

existenţa unei legături direct proporţionale între modificarea

portofoliului de active şi pasive şi mişcările ratelor de dobândă.

În situația în care banca încasează numerar la active înainte de

efectuarea plăţilor la pasive, suportă riscul reinvestirii câştigurilor

la preţuri reduse.

Analiza GAP de durată presupune stabilirea unor obiective

ţintă - valoarea de piaţă a capitalului şi administrarea diferenţei

dintre durata medie a activelor totale şi durata medie a pasivelor

totale.

Riscul de rată a dobânzii este evidenţiat de nepotrivirea dintre

duratele medii ale activelor şi cele ale pasivelor, la modificări ale

ratei dobânzii, valoarea activelor şi pasivelor se modifică cu

53

ritmuri diferite. Pentru acoperirea riscului de rată a dobânzii,

băncile au dezvoltat instrumente de micşorare a expunerii lor, cum

ar fi utilizarea operaţiunilor cu instrumente derivate, acoperirea

riscului de rambursare anticipată sau de renegociere a dobânzilor la

portofoliul de active fixe, extinderea gamei de produse bancare

supuse tarifării.



Riscul de rată a dobânzii semnifică fie posibilitatea înrăutăţirii rezultatelor economico

financiare ale băncii ca urmare a modificării ratei dobânzii, fie riscul de deteriorare a situaţiei

patrimoniale a băncii sub influenţa modificărilor adverse ale dobânzii pe piaţă.

Cauzele care determină apariția riscului de rată a dobânzii sunt cauze interne băncii sau cause

externe acesteia.

Activitatea de gestionare a riscului de rată a dobânzii reprezintă activitatea de obţinere a unei

marje a dobânzii cât mai mare şi de menținere a acesteia în timp.

Aceasta presupune mai multe activități gestionarea marjei dobânzii; determinarea, analizarea şi

interpretarea indicatorilor de sensibilitate și gestionarea poziţiei băncii.

Administrarea riscului de rata a dobânzii presupune stabilirea unor obiective cu privire la

indicatorii de profitabilitate şi la volumul profitului înregistrat de bancă.

În acest scop institutiile de credit utilizeaza ca modele principale de gestionare a riscului de rată a

dobânzii modelul GAP de diferenţă și modelul GAP de durată.


conceptul de marjă a dobânzii;

conceptul de GAP de diferenţă și modelul GAP de durată;

conceptul de active şi pasive sensibile.


1. Enumerați componentele riscului de rată a dobânzii.

2.Prezentaţi indicatorii de sensibilitate ai riscului de rată a dobânzii .

3. Prezentaţi diferenţele dintre modelul GAP de diferenţă şi modelul GAP de durată.

54







6. www.bnr.ro

55


Riscul de lichiditate și gestiunea acestuia

8.1. Introducere



8.3.1. Definiție, rolul și funcțiile lichidității;

8.3.2. Măsuri de diminuare sau eliminare a riscului de lichiditate.


8.1. Introducere

Lichiditatea bancară poate fi definită ca o capacitate a

activelor de a fi transformate rapid şi cu cheltuieli minime în

monedă lichidă (numerar sau disponibil în contul curent). Ea este

de fapt, o problemă de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care

au grade diferite de lichiditate.



– cunoasterea notiunilor de risc de lichiditate,

– cunoașterea noțiunilor de managementul activelor și

pasivelor, de benzi de scadență.


– studenţii vor putea să prezinte definirea riscului de

lichiditate;

– studentii vor putea să realizeze gruparea elementelor

bilanțiere pe benzi de scadență,

– studentii vor putea să precizeze principalele măsuri de

diminuare sau eliminare a riscului de lichiditate.

56


Pentru unitatea de învătare Riscul de lichiditate și gestiunea

acestuia, timpul alocat este de 2 ore.


8.3.1. Definiție, rolul și funcțiile lichidității

Economistul Edward A.McNelly definea lichiditatea ca

“deţinerea banilor în momentul în care banca are nevoie de

aceştia”.

Nicolae Dardac în lucrarea sa, Managementul lichidităţii

bancare, consideră că la baza definiţiei lichidităţii bancare se află

principalele funcţii ale acesteia.

Asigurarea lichidității constituie o preocupare permanentă a

instituțiilor de credit, necesitatea aisgurării unui optim de

lichiditate fiind o „ramură“ importantă a managementului bancar

cunoscută sud denumirea de Managementul lichidității – cash

management-.

Această activitate este realizată de către specialiști din bănci

experimentați, în măsură sa evalueze interdependențele ce apar

între gestiunea lichidității și celelalte riscuri ce apar în activitatea

zilnică în contextul unui mediu economic extern in schimbare

permanetă.

Conform Normei BNR nr.17/2003 privind organizarea activităţii

şi sistemului de control intern al băncilor, administrarea riscurilor

semnificative, precum şi organizarea şi funcţionarea

compartimentului de audit intern riscul de lichiditate poate fi

definit ca fiind riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării

profiturilor estimate,ce rezultă din imposibilitatea băncilor de a

onora în orice moment obligaţiile de plată pe termen scurt, fără ca

acestea să implice costuri sau pierderi ce nu pot fi suportate de

bănci.

Riscul de lichiditate este legat de activitatea de management a

activelor și pasivelor care au grade de lichiditate diferite și in

57

funcție de care se definește capacitatea unei bănci de a-și finanșa

operațiunile bancare curente.

Riscul de lichiditate este reprezentat de neîndeplinirea

obligațiilor de plată ale băncii și el poate să apară în situația în care

sumele provenite din creditele rambursate de debitori nu pot să

acopere eventualele retragerile din depozitele constituite de

clientelă care nu se reînnoiesc.

În lucrarea Tehnica şi manegementul operaţiunilor bancare

Mihai Ilie prezintă funcțiile lichiditații bancare astfel13

:

• asigurarea desfăşurării în condiţii normale a activităţii bancare

prin fluidizarea procesului de intermediere bancară, în condiţiile

asigurării încrederii şi atractivităţii pentru depunători şi plasarea

resurselor în condiţii de siguranţă;

• protejarea intereselor clienţilor pe de o parte şi a acţionarilor pe de

altă parte;

• asigurarea capacităţii rezonabile de rambursare a depozitelor către

clienţi, indiferent de modul în care sunt returnate băncii

plasamentele efectuate în credite şi în alte active;

• asigurarea independenţei băncii faţă de resursele de împrumut

marginale de pe piaţă care au costuri deosebit de ridicate;

• evitarea pe cât posibil chiar şi a împrumuturilor de la Banca

Centrală, care ca împrumutătoare de ultimă instanţă, propune

costuri mai mari de cât cele ocazionate de atragerea de resurse dela

clienţii nebancari.

În concluzie, în cadrul managementului riscului de lichiditate

este necesar a se acorda o atenție deosebită următoarelor14

:

- cunoașterii structurii maturității fondurilor atrase,

- complexității procesului de management al riscului de lichiditate

datorită interconexiunilor cu alte riscuri aferente activității bancare,

- volatilității fondurilor atrase care este dependentă de structura

portofoliului de clienți, a particuparității activității desfășurate de

aceștia,

- diversificarea surselor de fonduri și a maturității acestora care

reduce dependența față de anumiți clienți sau față de anumite surse

de finațare/refinanțare.

13

Mihai, I. - Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003, 14

Dănilă, N., Anghel, L., C., Dănilă, M., I. - Managementul lichidităţii bancare, Editura Economică, Bucureşti, 2002,

58

8.3.2. Măsuri de diminuare sau eliminare a riscului de

lichiditate

În opinia autorilor lucrării Gestiunea bancară, culegere de

aplicații15

, diminuarea sau eliminarea riscului de lichiditate se poate

realiza pe următoarele căi:

- diversificarea resurselor pasive ale băncii și minimizarea riscului

de concentrare numai la o singură categorie de clienți,

- minimizarea gradului de dependență față de piața interbancară,

- menținerea unui nivel corespunzător de active lichide,

- asigurarea depozitelor în sistemul bancar,

- corelarea scadențelor activelor și pasivelor,

- ritmuri identice de modificare a volumului de credite și a

depozitelor atrase,

- diversificarea portofoliului de împrumuturi,

- menținerea RMO la nivelul cerut de BNR,

- prezența activă pe piața interbancară,

- realizarea unor previziuni privind intrările și ieșirile de lichiditate

pe termen scurt, mediu și lung,

- previzionarea unor posibile evenimente viitoare pe baza unor

scenarii alternative,

- realizarea unor procedure și norme interne bine puse la punct cu

privire la monitorizarea lichidității bancare.



15

Dedu V., Bistriceanu G. - Gestiunea bancară, culegere de aplicații, Editura Economică, București, 2010,

59

Asigurarea lichidității constituie o preocupare permanentă a instituțiilor de credit, necesitatea

aisgurării unui optim de lichiditate fiind o „ramură“ importantă a managementului bancar cunoscută

sud denumirea de Managementul lichidității - cash management -.

Riscul de lichiditate este reprezentat de neîndeplinirea obligațiilor de plată ale băncii și el

poate să apară în situația în care sumele provenite din creditele rambursate de debitori nu pot să

acopere eventualele retragerile din depozitele constituite de clientelă care nu se reînnoiesc.


conceptul de risc de lichiditate;

conceptul de managementul activelor și pasivelor.


1. Definiți rolul și funcțiile lichidității bancare.

2. Prezentați masurile de diminuare a riscului de lichiditate.


1. Dănilă, N., Anghel, L., C., Dănilă, M., I. - Managementul lichidităţii bancare, Editura

Economică, Bucureşti, 2002,


3. Dedu V., Bistriceanu G. - Gestiunea bancară, culegere de aplicații, Editura Economică,

București, 2010


5. Mihai, I. - Tehnica şi managementul operaţiunilor bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2003,

6. Roxin, L. –Gestiunea riscurilor bancare, Editura Didactica, București 2005,



9. www.bnr.ro

60


Riscul valutar și gestiunea acestuia

9.1. Introducere



9.3.1. Definire, componente, indicatori

9.3.2. Gestionarea riscului valutar


9.1. Introducere

Contractele comerciale cuprind clause referitoare la efectuarea

plăţii la un termen ulterior atât semnării contractului cât si

executării acestuia. Plata pe loc a unei tranzacţii este foarte rar

întâlnită, în special în cazul operaţiunilor de comerţ exterior. Astfel,

operatorii pe piaţă se pot confrunta cu o serie de riscuri, amplificate

în cadrul comerţului internaţional şi de fluctuaţia cursurilor valutare

ale monedelor implicate16

.



- cunoaşterea indicatorilor de măsurare a riscului valutar;

- cunoașterea procedurilor de gestionare a riscului valutar;


- studenţii vor putea să definească termeni precum expunere de

translatie, expunere de tranzacţie, expunere economică, poziţie

valutară individuală, poziţie valutară globală, hedging valutar;

16 Sinteză realizată în principal pe baza lucrării Management financiar-bancar, Manual de studiu individual, autor Untaru F., Editura


61

- studenţii vor putea să descrie particularităţile şi caracteristicile

riscului valutar;

- studenţii vor putea să calculeze şi interpreteze indicatorii de risc

valutar.

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învătare Riscul valutar și gestiunea acestuia,

timpul alocat este de 2 ore.


9.3.1. Definire, componente, indicatori

Riscul valutar reprezintă posibilitatea ca o bancă să

înregistreze modificări ale indicatorilor de performanță ca urmare a

modificărilor de curs valutar.

Orice afacere pe piaţa internaţională este expusă următoarelor

categorii de riscuri valutare:

Expunerea de tranzacţie

Acest risc se referă la schimbările ce pot interveni în rata de

schimb între data încheierii tranzacţiei şi data la care este acoperită

sau decontată şi are impact direct asupra cash-flowului unei

bănci şi asupra veniturilor acesteia.

Expunerea de translaţie

Acest tip de expunere se întâlneşte atunci când băncile trebuie

să raporteze o afacere internaţionala în acord cu anumite reguli

contabile predeterminate.

Expunerea de translaţie este o expunere contabilă în care

poziţia financiară a băncii se schimbă odată cu modificarea ratei de

schimb, chiar dacă valoarea intrinsecă a activelor rămâne aceeaşi.

62

În acest caz, valoarea pasivelor şi activelor implicate în operaţiuni

cu străinătatea poate fi diferită faţă de bilanţul contabil la simple

modificări ale ratei de schimb.

Expunerea de translaţie afectează rezultatele contabile ale

băncii prin înregistrarea unor diferenţe favorabile sau nefavorabile

de curs valutar, fără să aibă un impact direct asupra cash flow-ului

băncii.

Expunerea economică

Acest tip de expunere este întâlnit în cazul băncilor care

investesc în active străine, investiţii ce sunt afectate deseori de

schimbările în mediul economic al ţării de origine a activului.

În afara cunoaşterii tipurilor de riscuri la care se expun, sub

aspect valutar, pentru a cunoaște modul în care influenţează variaţia

cursului valutar diversele operațiuni și tranzacții, băncile trebuie să

fie preocupate şi de problema prognozării cursurilor valutare.

Această activitate are o importanță deosebită în special în alegerea

metodei de acoperire împotriva riscului valutar la un anumit

moment.

Indicatori de măsurare ai riscului valutar

Pentru aprecierea riscului valutar băncile calculează și

analizează următorii indicatori:

1. Poziţia valutară individuală se calculează ca sold între creanţele

şi datoriile pentru fiecare valută în parte. Acest indicator cunoaște

două forme:

- Poziţie scurtă care se înregistrează atunci când volumul

activelor este mai mic decât cel al pasivelor în valuta de raportare.

În acest caz, dacă se înregistrează o creştere a cursului valutar,

atunci situaţia este nefavorabilă pentru bancă, iar dacă se

înregistrează o scădere a cursului valutar, situaţia este favorabilă

băncii.

- Poziţia valutară lungă se înregistrează atunci când volumul

activelor este mai mare decât cel al pasivelor, dacă are loc o

creştere a cursului valutar, banca va avea de câştigat; dacă există o

tendinţă descrescătoare a cursului valutar, situaţia pentru bancă

devine nefavorabilă.

2. Poziţia valutară globală se calculează ca sold net al creanţelor în

devize faţă de pasivele în devize, convertite într-o monedă de

referinţă. Acest indicator oferă o imagine de ansamblu asupra

expunerii valutare a băncii, însă nu indică situaţia exactă pe fiecare

valută.

63

9.3.2. Gestionarea riscului valutar

Băncile comerciale utilizează două categorii mari de

instrumente de gestionare a riscului valutar:

- încercarea de imunizare a băncii la fluctuaţiile cursului valutar

În acest caz se urmăreşte ajustarea periodică a poziţiilor

valutare în scopul eliminării poziţiilor scurte şi lungi. O astfel de

situaţie este ipotetică şi chiar dacă s-ar realiza ar împiedica

operațiunile speculative în interes propriu ale băncii

- posibilitatea acoperirii riscului valutar prin utilizarea unor

tehnici specifice, în special a instrumentelor derivate

O bancă expusă riscurilor legate de variaţia cursului valutar,

care are fie de încasat, fie de plătit o sumă într-o valută străină la un

moment viitor,are doua posibilităţi:

a) să aştepte până la momentul încasării sau plăţii şi atunci să

convertească suma în moneda naţională printr-o tranzacţie spot (la

vedere). Acest procedeu va expune banca la riscul de deteriorare a

valutei de încasat, sau invers, de apreciere a valutei în care urmează

să se facă plata.

b) să realizeze imediat după încheierea contractului, o tranzacţie la

termen (forward), prin care să convertească suma de încasat sau de

plată, pe baza cursului stabilit în momentul respectiv. Scadenţa

tranzacţiei la termen este de preferat să fie cât mai aproape posibil

de data probabilă a încasării sau plăţii. În acest mod, banca va avea

de încasat o suma cunoscută de valută şi anume aceea rezultată în

urma tranzacţiei la termen, indiferent de nivelul de curs ce se va

înregistra în momentul încasării sau plăţii în valută străină.

Hedging-ul valutar desemnează operaţiunile de acoperire a

riscurilor, prin care un cumpărător de valută procedează la

efectuarea a două operaţiuni: pe de o parte se angajează să cumpere

la termen o sumă într-o anumită valută, iar pe de alta parte se

împrumută cu aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen.

Prin acest procedeu, cumpărătorul se pune la adăpost de riscul

deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii

contractului si execuţia lui, deoarece la scadenţa plăţii, care

coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala

pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal

obţinut la împrumut.

Procedeul este valabil şi pentru cazurile în care un creditor se

dorește să se protejeze ăn cazul în care moneda în care este

exprimat contractul său este expusă deprecierii sau devalorizării.

Swap-ul valutar este o operațiune prin care se poate schimba

o valută de pe o piaţă cu alta pe altă piaţă, sau de la un termen la

altul, sau un titlu financiar cu altul. Fiind în posesia informaţiilor

64

de pe mai multe pieţe, clientul are o serie de posibilităţi, putând

alege pe cea mai bună: cel mai mic risc la cel mai avantajos

schimb. Astfel de contracte pot fi vândute sau cumpărate, ca un

titlu financiar, ceea ce măreşte gama de posibilităţi de utilizare şi

evitare a riscului. Se pot face combinări între o cumpărare

la vedere cu o vânzare la termen, vânzare la vedere cu cumpărare la

termen, două operaţiuni opuse la termene diferite etc.

Opţiunea valutară este un contract prin care i se oferă

cumpărătorului dreptul, dar nu şi obligaţia de a cumpăra sau vinde

o sumă în valută, la un anumit curs de schimb, la o anumită dată

(sau până la o anumita dată), contra unei prime plătite vânzătorului

opţiunii. Opţiunea limitează riscul cumpărătorului la prima plătită,

în schimb, îi oferă posibilitatea obţinerii unui câştig “nelimitat”.

Gestionarea riscului valutar presupune parcurgerea mai

multor etape: definirea expunerii la risc şi identificarea tipurilor de

tranzacţii care pot afecta rezultatele băncii; evaluarea riscului prin

calcularea valorii absolute a expunerilor nete pentru fiecare valută

în parte; controlarea riscului prin formularea tipului de politică

valutară a băncii, prin desemnarea specialiştilor în măsură să

angajeze banca în operaţiuni valutare şi prin determinarea

procedurilor de expunere la risc şi stabilirea limitelor de

expunere; derularea propriu-zisă a tranzacţiilor cu valută.



Riscul valutar reprezintă posibilitatea ca o bancă să înregistreze modificări ale indicatorilor de

performanță ca urmare a modificărilor de curs valutar.

Pentru aprecierea riscului valutar băncile calculează și analizează următorii indicatori: poziţia

valutară individual (scurtă sau lungă) și poziţia valutară globală.

Băncile comerciale utilizează două categorii mari de instrumente de gestionare a riscului valutar:

încercarea de imunizare a băncii la fluctuaţiile cursului valutar, posibilitatea acoperirii riscului valutar

prin utilizarea unor tehnici specifice, în special a instrumentelor derivate.

Gestionarea riscului valutar presupune parcurgerea mai multor etape.


conceptul de expunere economică, de translaţie, de tranzacţie;

conceptul de poziţie valutară individuală, poziţie valutară globală.

65


1. Cum se interpretează poziţiile valutare lungi şi scurte?

2. Enumerati etapele gestionării riscului valutar.







6. www.bnr.ro

66


Indicatori de performanță în sistemului bancar

10.1. Introducere



10.3.1. Venituri și cheltuieli

10.3.2. Indicatorii performanței bancare


10.1. Introducere

Băncile urmăresc în activitatea lor de management,

obţinerea profitului. În acelaşi timp, se urmăreşte cunoașterea și

controlul riscurilor asociate activităţilor în derulare.

În sumă absolută, profitul nu oferă suficiente informaţii

asupra calităţii activităţii desfăşurate, în acest scop fiind necesară

raportarea sa la principalele elemente care îl determină.



– cunoaşterea elementelor utilizate la determinarea profitului;

– cunoaşterea indicatorilor de performanţă bancară și a

corelaţiilor care se stabilesc între aceștia;


- studenţii vor putea să definească rata rentabilităţii financiare,

efectul de pârghie, rata rentabilităţii economice, rata veniturilor,

rata utilizării activelor;

- studenţii vor putea să calculeze și să interpreteze indicatorii

performanței bancare;

67


Pentru unitatea de învătare Indicatori de performanță în

sistemului bancar timpul alocat este de 4 ore.


10.3.1. Venituri și cheltuieli

Un aspect decisiv al managementului bancar îl constituie

optimizarea raportului dintre venituri şi costuri care generează

creşterea performanţelor băncii. Aceasta nu este o problemă

specifică băncilor, ci este valabilă pentru orice agent economic în

parte într-o economie în ansamblul său17

.

Calitatea unei bănci de intermediar în relaţia economisire –

investire este importantă nu numai din punctul de vedere al utilităţii

sale sociale, dar şi ca o componentă a produsului intern brut.

La nivelul unei indtituții de credit, analiza raportului dintre

venituri şi cheltuieli pune în evidenţă faptul că, nu toate activităţile

au prin ele însele condiţii de autogestiune: unele funcţiuni ale

băncii nu aduc venituri acoperitoare în raport cu cheltuielile

ocazionate. De aceea se impune clasificare diverselor

compartimente în două categorii unele generatoare de venituri și

alte consumatoare de resurse (centre de costuri).

Raportul dintre veniturile şi cheltuielile bancare este

dependent de diversele politici practicate de bancă în legatura cu

atragerea și plasarea resurselor.

Politica de tarifarea a operaţiunilor și serviciilor bancare

trebuie realizată cu respectarea principiilor rentabilității dar în

strînsă corelație cu nivelurile de risc ce se doresc a se asuma.

17

Sinteză realizată în principal pe baza lucrării Management financiar-bancar, Manual de studiu individual, autor Untaru F., Editura


68

10.3.2 Indicatorii performanței bancare

Calculul indicatorilor de performanţă bancară porneşte de la

principalele documente de sinteză contabilă, bilanţul şi contul de

profit şi pierderi.

Rata rentabilităţii financiare (ROE)

Se determină ca raport procentual între profitul net şi capital

fiind considerat cel mai expresiv indicator din punctul de vedere al

acţionarilor. Ei pot astfel măsura rezultatele obţinute de bancă în

raport cu investiţia în capitalul acesteia pe care ei au făcut-o.

Profitul net este determinat prin deducerea tuturor cheltuielilor

şi a taxelor, iar capitalul este suma dintre capitalul social, profitul

nerepartizat şi fondul de rezervă.

Important este ca ROE să fie mai mare decât rata dobânzii de piaţă,

deoarece numai în acest mod investitorii potenţiali pot fi atrași să

cumpere acţiuni de la bancă.

Rata rentabilităţii economice (ROA)

Se calculează ca raport procentual între profitul net şi activele

băncii și acest indicator prezintă rezultatele băncii prin prisma

utilizării resursele atrase.

Efectul de pârghie (de levier)

Se determină ca raport între active şi capital și exprimă

măsura în care banca îşi măreşte profitabilitatea capitalurilor proprii

prin atragerea şi plasarea unor resurse noi.

Majorarea capitalurilor proprii ale băncii determină o scădere

a efectului de levier, dar şi o scădere a expunerii la risc a băncii, o

consolidare a stabilităţii ei.

Între rata rentabilităţii financiare, rata rentabilităţii economice

și efectul de pârghie există următoarea relație de calcul:

ROE = ROA X Efectul de pârghie

Rata profitului (Rp)

Se determină ca raport procentual între profitul net şi veniturile

obținute. Acest indicator depinde de mărimea veniturilor şi

cheltuielilor băncii şi de structura acestora.

Rata utilizării activelor (RUA)

Se determină ca raport procentual între venituri obținute şi

activele deținute, mărimea acestuia depinde de mărimea ratei

69

dobânzii de piaţă şi de structura portofoliului de active al băncii.

Între rata rentabilității economice, rata profitului și rata

utilizării activelor există următoarea relație:

ROA = Rp x RUA



Băncile urmăresc în activitatea lor de management, obţinerea profitului. În acelaşi timp, se

urmăreşte cunoașterea și controlul riscurilor asociate activităţilor în derulare.

Un aspect decisiv al managementului bancar îl constituie optimizarea raportului dintre venituri şi

costuri care generează creşterea performanţelor băncii. Aceasta nu este o problemă specifică băncilor,

ci este valabilă pentru orice agent economic în parte într-o economie în ansamblul său.

Calculul indicatorilor de performanţă bancară porneşte de la principalele documente de sinteză

contabilă, bilanţul şi contul de profit şi pierderi. Principalii indicatori de performanță calculați sunt:

rata rentabilității financiare, rata rentabilității economice, rata profitului, efectul de pîrghie, rata

utilizării activelor.


conceptul de venituri bancare și cel de cheltuieli bancare;

cunoasterea indicatorilor de performanță bancară.


1. Prezentaţi principalii indicatori de performanţă bancară.

2. Prezentaţi corelaţiile care se stabilesc între indicatorii de performanţă bancară.

70

Bibliografie

1. Caracotă Dimitriu M., Zaharia V., Bucur C. R., Radu S., Dinu M. R., Bănărescu A., Radu A.

L. – Eficiență, risc, fiabilitate, Ed. ProUniversitaria, București, 2014,






7. www.bnr.ro

Date post:	11-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	8 times
Download:	0 times

MMAANNNAAGGGEEEMMMEEENNNTTT F … · Clasificarea riscurilor bancare ... a acestora, a modelelor de...

Documents