Minuta intalnire litigii cu profesionisti si insolventa intalnire litigii cu profesionisti... ·...

1

MINUTA

Întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată dezbaterii problemelor de practică neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței

CUPRINS

I. PROCEDURA INSOLVENȚEI – PROBLEME ÎN APLICAREA LEGII NR. 85/2014 1. Art. 45 alin. 1 lit. o din Legea nr. 85/2014 - ce atribuţii sunt conferite sindicului de acest text legal şi limitele în care acestea pot fi exercitate (Curtea de Apel Cluj) 2. Efectele asupra procedurii insolvenţei a măsurii preventive a suspendării dizolvării sau lichidării debitoarei aflate în procedura insolvenţei, măsură dispusă în temeiul art. 493 alin. 1 lit. a Cod procedură penală (Curtea de Apel Constanţa)

3. Posibilitatea de a deschide procedura de insolvenţă, în baza Legii nr. 85/2014, pentru o asociaţie de proprietari supusă dispoziţiilor Legii nr. 230/2007 (Curtea de Apel Galaţi)

4. Momentul de la care începe să curgă termenul de apel, reglementat de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, având în vedere dispoziţiile art. 19 din HG nr. 460/2005 privind conţinutul, etapele, condiţiile de finanţare, publicare şi distribuire a BPI (Curtea de Apel Galaţi)

5. Aplicarea în căile de atac a dispoziţiilor art. 144 din Hotărârea nr. 1375/2015 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti şi ale art. 185 alin.3 din Legea nr. 85/2014, respectiv dacă repartizarea căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor date de acelaşi judecător sindic în dosare de faliment diferite, vizând societăţi care fac parte din acelaşi grup de societăţi se face aleatoriu, ori după repartizarea aleatorie a primei căi de atac cele formulate ulterior în alte dosare se repartizează manual la primul complet investit. (Curtea de Apel Oradea)

II. LITIGII CU PROFESIONIȘTI. PROBLEME ÎN MATERIA CLAUZELOR ABUZIVE

1. Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar în lumina hotărârii CJUE în cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii v. Banca Românească SA. (Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă ÎCCJ)

2. Aplicarea teoriei impreviziunii în cazul contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Aplicabilitate în cazul contractelor acordate în CHF (Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă ÎCCJ)

2

3. Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii creditului din CHF/EUR. Criterii de stabilire a ratei dobânzii (Parchetul de pe lângă ÎCCJ)

4. Invocarea clauzelor abuzive din cuprinsul titlului executoriu - contract de credit - în cadrul contestaţiei la executare. Calificarea juridică a contestaţiei şi termenul în care poate fi formulată (Curtea de Apel Târgu Mureş)

5. Competenţa materială funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit. (Curtea de Apel Târgu Mureş)

III. LITIGII CU PROFESIONIȘTI

1. Admisibilitatea contestaţiei formulate de banca creditoare în situaţia formulării de către debitor a unei notificări în baza art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016, în situaţia particulară a vânzării prealabile a bunului imobil în cadrul executării silite. (Curtea de Apel Iaşi)

2. Dacă acţiunile întemeiate pe art.8 din Legea nr.77/2016 privind darea în plată sunt sau nu evaluabile în bani şi dacă hotărârile sunt sau nu supuse recursului. (Curtea de Apel Ploieşti)

IV. PROBLEME DE DREPT PROCESUAL

1. Invocarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită/perimarea executării silite/a altor apărări similare în cadrul contestaţiilor la executare formulate pentru anularea unor acte de executare silită subsecvente, iar nu în cadrul contestaţiei la executarea silită însăşi, formulată în termenul legal. Consecinţe. (Curtea de Apel Târgu Mureş)

3

În data de 21 iunie 2018 a avut loc la București Întâlnirea președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată discutării aspectelor de practică neunitară ı̂n materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței. În urma dezbaterilor, referitor la temele incluse în punctajul de discuții, s-au conturat concluziile expuse ı̂n cele ce urmează.

I. PROCEDURA INSOLVENȚEI – PROBLEME ÎN APLICAREA LEGII NR.

85/2014

1. Titlul problemei de drept: Art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 - ce atribuţii sunt conferite sindicului de acest text legal şi limitele în care acestea pot fi exercitate (Curtea de Apel Cluj)

Materia: civil Subcategoria: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: Acte normative incidente: art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 Cuvinte cheie: insolvență, atribuții judecător sindic

Potrivit art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, una dintre principalele atribuţii ale

judecătorului sindic este judecarea cererilor administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora având aceeaşi ordine de zi. Rezultă, aşadar, că judecătorul sindic este chemat să suplinească voinţa masei credale dacă şi atunci când creditorii, prin activitatea acestora, blochează adoptarea unei soluţii în adunarea creditorilor, prin neprezentarea lor la cel puţin două şedinţe consecutive, convocate legal în acest scop. În ceea ce priveşte limitele în care se poate aplica acest text legal, respectiv dacă pe temeiul lui poate fi suplinită lipsa voinţei masei credale şi în ceea ce priveşte decizii manageriale/aspecte de oportunitate, în abordarea extensivă, s-a menţionat că legiuitorul nu a prevăzut că judecătorul sindic nu poate adopta, în această etapă, a suplinirii votului creditorilor, în condiţiile art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014, o decizie care să vizeze măsuri de oportunitate, singura limită fiind, după verificarea îndeplinirii condiţiilor formale - respectiv existenţa a cel puţin două şedinţe consecutive ale adunării creditorilor, cu aceeaşi ordine de zi şi lipsa cvorumului necesar adoptării soluţiei – cea a legalităţii. Altfel spus, dacă măsurile ce se doresc a fi adoptate nu sunt vădit nelegale, judecătorul sindic este ţinut să suplinească voinţa masei credale dacă şi atunci când creditorii, prin activitatea acestora, blochează adoptarea unei soluţii în adunarea creditorilor, prin neprezentarea lor la cel puţin două şedinţe consecutive, convocate legal în acest scop. În cea de-a doua opinie, tributară unei interpretări restrictive a textului, s-a indicat că scopul lui este să înlocuiască, într-adevăr, voinţa masei credale care refuză adoptarea unei decizii în cadrul procedurii insolvenţei, cu consecinţa paralizării acesteia, precum şi cu încălcarea principiilor celerităţii, a maximizării averii debitoarei şi a principiilor privind necesitatea acoperirii creanţelor înscrise la masa credală. Aşadar, în vederea suplinirii voinţei masei credale şi, respectiv a derulării procedurii insolvenţei în vederea respectării principiilor acesteia, în speţă a celor reglementate de art. 4 pct. 1 şi 11 din Legea nr. 85/2014, judecătorul sindic este chemat să se pronunţe asupra cererilor administratorului/lichidatorului judiciar a căror nesoluţionare ar fi de natură să împiedice derularea în continuare a procedurii insolvenţei.

4

În plus, s-a susţinut că nu pot fi tranşate pe această cale chestiuni care ţin de oportunitate (aprobare regulament de valorificare, confirmare practician în insolvenţă), iar nu de legalitatea procedurii insolvenţei.

Opinia formatorilor INM:

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă face la nivel de principiu o distincţie între controlul de oportunitate şi cel de legalitate al judecătorului-sindic şi prevede, în art. 45 alin. (2), că atribuţiile acestuia sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolventei.

Totuşi, legiuitorul, prin noua reglementare a insolvenţei, a introdus posibilitatea judecătorului sindic de a debloca unele situaţii atunci când creditorii nu sunt activi în procedură; în acest sens, legiuitorul prevede că, printre atribuţiile judecătorului-sindic se numără şi aceea de a judeca cererile administratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situaţiile în care nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora, având aceeaşi ordine de zi [art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014].

Această atribuție trebuie exercitată numai atunci când legea obligă la obținerea acordului/aprobării adunării creditorilor sau comitetului creditorilor pentru săvârșirea un act de procedură de către practicianul în insolvență, iar aceştia nu își dau concursul la două convocări consecutive.

În ceea ce priveşte limitele în care se poate aplica acest text legal, suntem de acord cu prima opinie, respectiv că în temeiul acestui text legal poate fi suplinită lipsa voinţei masei credale şi în ceea ce priveşte decizii manageriale sau aspecte de oportunitate.

Acest text legal este foarte util întrucât, în multe situaţii, din cauza dezinteresului şi a lipsei de implicare a creditorilor, practicianul în insolvenţă desemnat în procedura insolvenţei nu poate lua măsurile necesare desfăşurării normale a procedurii insolvenţei, pentru acestea fiind nevoie de aprobarea creditorilor.

Cum, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, deciziile manageriale ale practicianului în insolvenţă sunt controlate, sub aspectul oportunităţii, de creditori, prin organele acestora, iar situaţia premisă este aceea că nu se poate lua o hotărâre în şedinţele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocaţi, la cel puţin două şedinţe ale acestora, atribuția conferită de art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014 judecătorului sindic permite, în această situaţie specifică, luarea unor decizii de oportunitate. De altfel, controlul de oportunitate al judecătorului sindic în procedura insolvenţei mai apare şi în alte situaţii reglementate de Legea nr. 85/2014, cum ar fi:

- posibilitatea conferită judecătorului sindic de a dispune convocarea adunării creditorilor, cu o anumită ordine de zi [art. 45 alin. (1) lit. p)], care creează cadrul în care acesta poate depăşi rolul de verificator al legalităţii, intrând în domeniul oportunităţii şi având libertatea de a stabili punctele de pe ordinea de zi a adunării creditorilor;

- posibilitatea judecătorului sindic de a avea în vedere viabilitatea planului de reorganizare pentru a confirma un astfel de plan; în acest sens, avem în vedere prevederile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care arată că judecătorul-sindic poate să ceară unui specialist să îşi exprime o opinie privind posibilitatea de realizare a planului, înainte de confirmarea lui;

- posibilitatea judecătorului sindic de a decide, la cererea lichidatorului judiciar, vânzarea bunurilor prin licitaţie publică, potrivit Codului de procedură civilă, în situaţiile prevăzute de art. 156 alin. (2) din lege etc.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire:

5

� Există judecători sindici care apreciază că, în aplicarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 85/2014 trebuie să primeze controlul de legalitate, astfel încât atribuțiile judecătorului sindic nu pot fi extinse la aspecte de oportunitate ale activităţii administratorului judiciar şi/sau lichidatorului judiciar.

� Există ipoteze în care nu se poate pune problema unui control de legalitate al judecătorului sindic (de exemplu pentru imposibilitatea de valorificare a unui bun perisabil ca urmare a neîntrunirii cvorumului la ședința comitetului creditorilor / adunării generale a creditorilor în urma a două convocări succesive). În astfel de situații, fiind vorba, în fapt, despre o inacțiune, aceasta nu poate fi sancționată pe tărâmul abuzului de drept, singurul remediu pentru deblocarea situației constituindu-l recunoașterea dreptului judecătorului sindic de a suplini voința masei credale, pe temeiul art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014. Un argument suplimentar pentru imposibilitatea reținerii abzului de drept este acela că textele de lege consacră o prerogativă, un drept al creditorilor (și nu o obligație) de a decide, în cadrul comitetului creditorilor sau, după caz, al adunării generale a creditorilor.

În unamitate, participanții au agreat argumentele expuse de formatorii INM. A fost reținută și propunerea de lege ferenda de modificare a dispozițiilor alin. (2) ale art. 45 din Legea nr. 85/2014, în sensul prevederii ca excepție de la regula enunțată în teza I a alin. (2) (“Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei”) a posibilității judecătorului sindic de a exercita controlul de oportunitate în cazurile expres prevăzute de lege.

2. Titlul problemei de drept: Efectele asupra procedurii insolvenţei a măsurii preventive a suspendării dizolvării sau lichidării debitoarei aflate în procedura insolvenţei, măsură dispusă în temeiul art. 493 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală (Curtea de Apel Constanţa)

Materia: civil Subcategoria: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: Acte normative incidente: art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen.; art. 413 C.proc.civ. Cuvinte cheie: măsuri preventive, suspendarea dizolvării/lichidării debitorului aflat în insolvență

În practica Tribunalului Constanța - secţia a II-a civilă, dar şi a Curţii de Apel Constanţa - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au fost identificate trei situaţii de incidenţă a dispoziţiilor art. 493 Cod procedură penală:

- dosar nr. 2084/118/2009 - după trecerea debitoarei în procedura falimentului s-a dispus în cadrul unui dosar penal, în care debitoarea are calitatea de inculpat, suspendarea dizolvării sau lichidării debitoarei; judecătorul sindic a respins cererea de suspendare a soluţionării dosarului, dar valorificarea bunurilor nu se mai realizează;

- dosar nr. 6701/118/2015 – judecătorul sindic a dispus suspendarea judecăţii în temeiul art. 413 alin (1) pct. 2 Cod procedură civilă, reţinând că „împotriva debitoarei a fost luată măsura preventivă a suspendării operaţiunilor de lichidare; dovada trimiterii în judecată a debitoarei şi a luării măsurii preventive a suspendării operaţiunilor de lichidare a fost făcută prin depunerea extraselor din aplicaţia Ecris, din consultarea cărora reiese că măsura suspendării lichidării a fost dispusă încă din anul 2016, fiind prelungită succesiv.

În cadrul dosarului de insolvenţă, judecătorul sindic a soluţionat contestaţiile la tabelul preliminar, fiind în prezent în stare de suspendare două contestaţii la tabelul definitiv, cu privire la care s-a dispus măsura suspendării până la soluţionarea unor dosare de fond aflate fie pe rolul Judecătoriei Constanţa, fie pe rolul Tribunalului Constanţa. În cursul procedurii insolvenţei a fost efectuată inventarierea bunurilor din averea debitoarei, fiind totodată

6

efectuat şi raportul de evaluare a bunurilor. Împotriva acestui raport de evaluare a fost formulată şi o contestaţie, care în prezent se află în stadiul procesual al apelului, fiind suspendat de către Curtea de Apel Constanţa în temeiul art. 413 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. 8705/118/2016 al Tribunalului Constanta, Secţia Penală.

Din aceste motive, în condiţiile în care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii inclusiv faţă de societatea care are calitatea de debitoare în prezenta cauză, iar măsura preventivă a suspendării lichidării a fost prelungită în mod repetat, nu pot fi realizate în continuare demersurile specifice procedurii insolvenţei. Această situaţie se explică în principal raportat la stadiul actual al procedurii, în care deja au fost identificate şi evaluate bunurile din averea debitoarei, iar contestaţia la raportul de evaluare a fost suspendată de Curtea de Apel în aceleaşi condiţii.

Se constată că soluţionarea prezentei cauze depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul 8705/118/2016 al Tribunalului Constanta, Secţia Penală în care debitoarea are calitatea de inculpat.” - dosar nr. 1654/118/2015 - s-a dispus deschiderea procedurii generale a insolvenţei, s-a constatat că în averea debitoarei nu există bunuri şi s-a soluţionat cererea de antrenare a răspunderii personale patrimoniale. În considerarea dispoziţiei de interdicţie a dizolvării persoanei juridice, judecătorul sindic acordă termene în vederea închiderii procedurii şi radierii debitoarei de la registrul comerţului.

Într-o opinie, procedura insolvenţei nu este o cerere/acţiune judiciară ci, aşa cum îi arată numele, o procedură (ansamblu de cereri, acte şi operaţiuni) colectivă (concursuală), unitară, generală, îndreptată împotriva debitorului care se află în insolvenţă, având ca scop acoperirea pasivului debitorului, fie prin reorganizarea activității acestuia sau prin lichidarea unor bunuri din averea lui până la stingerea pasivului, fie prin faliment. Odată deschisă procedura insolvenţei, se consideră că nu există posibilitatea suspendării acesteia (cu o eventuală consecinţă a perimării procedurii), în condițiile în care legea specială - Legea nr. 85/2014 - nu prevede o astfel de situaţie. Legea nu reglementează suspendarea/perimarea procedurii, ci numai închiderea procedurii, în condiţiile art. 174-178 din lege. Cu toate acestea, în unele cauze instanța penală a dispus, în conformitate cu textul legal citat, măsura suspendării procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice. Suspendarea se referă la procedura de dizolvare, respectiv de lichidare a persoanei juridice, dar, pornind de la scopul urmărit - conservarea activului persoanei juridice inculpate -, rezultă că suspendarea operează cu privire la orice operaţiune ce vizează lichidarea patrimoniului, care poate fi efectuată nu numai la lichidarea în caz de faliment, ci şi în cadrul procedurii de reorganizare, în cadrul planului de reorganizare. Întrucât suspendarea afectează numai operaţiunile de lichidare, s-a apreciat că măsura suspendării întregii proceduri nu se impune şi nu are temei legal. Astfel, pentru ipoteza lichidării în caz de faliment, s-a considerat că pot fi realizate măsurile premergătoare lichidării (punerea de sigilii, efectuarea inventarierii debitorului) fără a se păşi însă la lichidare; pentru a se evita acordarea continuă a unor termene de judecată, mai judicioasă decât suspendarea în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 Cod procedură civilă (care teoretic atrage şi perimarea) ar fi constatarea de către judecătorul sindic, prin încheiere, ca fiind suspendată procedura lichidării, în temeiul hotărârii judecătorului de drepturi şi libertăţi/judecătorului de cameră preliminară/instanţei penale. Într-o altă opinie (Curtea de Apel Constanţa, în dosar 6701/118/2015) s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă, „Instanţa poate suspenda judecata în alte cazuri prevăzute de lege.”, iar în conformitate cu art. 493 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală, „Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:

7

a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;” Având în vedere că apelul vizează o hotărâre pronunţată de judecătorul sindic în cadrul procedurii de insolvenţă deschise împotriva debitoarei, iar printr-o încheiere a Tribunalului Constanţa s-a dispus împotriva societăţii debitoare măsura preventivă a suspendării procedurii de lichidare pe o perioadă de 60 de zile, Curtea a apreciat că soluţionarea căii de atac depinde de măsura preventivă dispusă de instanţa penală, aceasta constituind un incident procedural de natură a împiedica judecata civilă, motiv pentru care a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la încetarea/revocarea măsurii preventive.

Opinia formatorilor INM: După ce multă vreme nu au fost aplicate în practica judiciară, măsurile preventive ce pot fi

luate în procesul penal față de persoanele juridice suscită astăzi un interes deosebit și ridică numeroase probleme, unele provenind din reglementarea defectuoasă, iar altele din înțelegerea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile.

Problema care se pune vizează efectele asupra procedurii insolvenţei a măsurii preventive a suspendării dizolvării sau lichidării unei debitoare aflate în procedura insolvenţei, măsură dispusă în temeiul art. 493 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală.

Potrivit art. 493 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală „judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: a) interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice”.

Dacă acceptăm ideea că măsura preventivă a suspendării dizolvării sau lichidării poate viza şi situaţia unei debitoare aflată în procedura insolvenţei, interferențele celor două domenii (procedura penală şi procedura insolvenţei) pot duce la blocaje greu de gestionat în practică, la afectarea drepturilor creditorilor concursuali şi la încălcarea principiilor şi scopului procedurii insolvenței.

Măsura preventivă a interdicției inițierii sau suspendării procedurii de dizolvare ori de lichidare a persoanei juridice este incompatibilă cu procedura insolvenței.

Singura procedură compatibilă cu măsura preventivă este cea de dizolvare sau lichidare voluntară. Dizolvarea voluntară intervine atunci când organele competente (persoanele care au constituit persoana juridică, în cadrul adunării generale, sau autoritatea publică care a constituit persoana juridică) au hotărât dizolvarea persoanei juridice, mai înainte de expirarea duratei sau când persoana juridică s-a constituit pe perioada nedeterminată. Lichidarea voluntară a persoanei juridice se realizează în cadrul unei proceduri extrajudiciare, voluntară, care se realizează de un practician în insolvență (lichidator) şi se face în interesul asociaților/membrilor persoanei juridice aflate în lichidare.

Spre deosebire de aceasta, lichidarea în procedura insolvenței vizează o procedură judiciară, colectivă, concursuală, egalitară, care are ca scop acoperirea pasivului debitorului, se realizează de lichidatorul judiciar, se face în interesul creditorilor şi se desfășoară sub controlul și supravegherea judecătorului-sindic.

Procedura insolvenţei nu poate fi suspendată în temeiul art. 493 alin. (1) lit. a) Cod procedură penală şi nu poate fi suspendată nici în baza altui temei juridic, cum ar fi art. 413 C. pr. civ., motivat de faptul că ar exista un proces penal împotriva persoanei juridice.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire: � Soluția expusă în opinia formatorilor INM este aplicabilă și ipotezei în care debitorul

este cel care solicită deschiderea procedurii insolvenței. Ipoteza nu poate fi asimilată dizolvării/lichidării voluntare, avută în vedere de dispozițiile art. 493 alin. (1) lit. a)

8

C.proc.pen. întrucât și în acest caz îndeplinirea condițiilor pentru deschiderea procedurii insolvenței face obiectul verificărilor judecătorului sindic.

� Interpretarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. în sensul posibilității suspendării lichidării – judiciară sau voluntară – ca măsură preventivă dispusă împotriva persoanei juridice este susceptibilă de critică de neconstituționalitate. O atare măsură afectează independența judecătorului din dosarul de insolvență – garanție fundamentală a dreptului la un proces echitabil, hotărârea pronunțată de judecătorul sindic putând fi cenzurată exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

� Suspendarea lichidării judiciare împiedică realizarea scopului procedurii insolvenței, astfel cum este acesta definit în art. 2 din Legea nr. 85/2014.

Cu o largă majoritate (13 din cele 14 curți de apel reprezentate la întâlnire), participanții au agreat soluția interpretării restrictive a dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., ca fiind aplicabile doar procedurii de dizolvare sau lichidare voluntară.

A fost reținută și soluția contrară, îmbrățișată la nivelul unei curți de apel, în sensul că, în contextul redactării deficitare a textului art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., se impune interpretarea extensivă a dispozițiilor acestuia, acestea fiind aplicabile și etapei lichidării din procedura insolvenței.

În unanimitate, participanții au stabilit că se impune o propunere de modificare a dispozițiilor legale prin precizarea expresă a faptului că interdicția inițierii sau suspendarea poate viza doar dizolvarea sau lichidarea voluntară. În acest sens poate fi avută în vedere fie modificarea dispozițiilor art. 493 alin. (1) lit. a) C.proc.pen., fie inserarea unor prevederi în acest sens în cuprinsul Legii nr. 85/2014. De asemenea, în măsura în care se va identifica suficientă practică judiciară neunitară în materie, a fost agreată în unanimitate necesitatea promovării unui recurs în interesul legii de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

3. Titlul problemei de drept: Posibilitatea de a deschide procedura de insolvenţă,

în baza Legii nr. 85/2014, pentru o asociaţie de proprietari supusă dispoziţiilor Legii nr. 230/2007 (Curtea de Apel Galaţi)

Materia: civil Subcategoria: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: Acte normative incidente: art. 3 alin. (1) din Legea nr. 85/2014; art. 3 alin. (2) și (3) C.civ. Cuvinte cheie: deschidere procedură insolvență, asociație de proprietari

Opinia formatorilor INM: Sub imperiul Legii nr. 85/2006, în practica judiciară s-a negat această posibilitate şi s-

a arătat că „asociaţia de proprietari este definită prin dispoziţiile art. 3 lit. g din Legea nr. 230/2007 ca fiind o formă de asociere autonomă şi nonprofit a majorităţii proprietarilor dintr-un condominiu. Ca urmare, instanţa de fond a reţinut în mod just că asociaţiile de proprietari sunt persoane juridice ce desfășoară activităţi non profit, avand drept scop exclusiv administrarea proprietăţii comune dintr-un condominiu, astfel încât nu intră în categoria de persoane juridice de drept privat care desfășoară activităţi economice, cu scopul obţinerii de profit şi care pot fi supuse procedurii insolvenţei, în condiţiile art. 1 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 85/2006. Faţă de considerentele expuse, întrucât judecătorul sindic a respins în mod corect cererea pe cale de excepţie, este de prisos analizarea apărărilor ce vizează

9

fondul cererii introductive, referitoare la condiţiile prevăzute de lege cu privire la cuantumul creanţei invocate şi la insolvenţa debitoarei.” (Curtea de Apel Craiova, decizia nr. 882/2009).

Legea nr. 230/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari reprezintă actul normativ special care reglementează aspectele juridice, economice și tehnice cu privire la organizarea și funcționarea asociațiilor de proprietari, precum și modul de administrare și de exploatare a clădirilor de locuințe aflate în proprietatea a cel puțin 3 persoane fizice sau juridice, de drept public sau privat (art. 1 din lege).

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 230/2007 prevede că „asociaţia de proprietari are drept scop administrarea şi gestionarea proprietăţii comune care, pe lângă drepturi, impune obligaţii pentru toţi proprietarii”.

Potrivit art. 6 alin. (1) din lege, „cererea pentru dobândirea personalităţii juridice a asociaţiei de proprietari împreună cu statutul, acordul de asociere şi procesul-verbal al adunării generale de constituire se depun şi se înregistrează la organul financiar local în a cărui rază teritorială se află clădirea”, iar conform art. 6 alin. (4) „asociaţia de proprietari dobândeşte personalitate juridică în baza încheierii judecătorului-delegat desemnat la organul financiar local de către preşedintele judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află clădirea”.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a procedurii insolvenţei, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ”Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniştilor, astfel cum sunt definiţi la art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepţia celor care exercită profesii liberale, precum şi a celor cu privire la care se prevăd dispoziţii speciale în ceea ce priveşte regimul insolvenţei lor”.

Art. 3 alin. (2) din Codul civil defineşte profesioniştii ca fiind toţi cei care exploatează o întreprindere, iar exploatarea întreprinderii, conform art. 3 alin. (3) Cod civil presupune exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.

Regimul juridic al asociaţiei de proprietari este unul special, scopul său fiind subsumat administrării coproprietăţii forţate generate de un condominiu de locuinţe, astfel încât se poate aprecia că asociaţia de proprietari nu constituie un profesionist în sensul art. 3 alin. (2) din Codul civil, nefiind, deci, aplicabile prevederile Legii nr. 85/2014 în cazul acesteia.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire: � Asociația de proprietari poate fi calificată ca profesionist, în sensul art. 3 alin. (2)

C.civ., cu consecința aplicării prevederilor Legii nr. 85/2014, pentru următoarele argumente: � Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) C.civ., poate fi calificată ca exploatare a unei

întreprinderi și o activitate fără scop lucrativ; � Conform prevederilor H.G. nr. 1588/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de

aplicare a Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, asociația de proprietari dobândește cod unic de înregistrare, are obligația de a organiza și conduce contabilitate proprie, dispune de cenzori, are obligația constituirii ca fond special a veniturilor obţinute din activităţi economice sau din alte activităţi desfăşurate.

� Exceptarea de la aplicarea prevederilor Legii nr. 85/2014 poate interveni în condițiile art. 3 alin. (1) din lege, respectiv în condițiile în care pot fi identificate dispoziții speciale în ceea ce privește regimul insolvenței. Or, astfel de dispoziții relative la procedura de insolvență nu se regăsesc în legislația privind asociațiile de proprietari. În absența unei trimiteri în cuprinsul Legii nr. 230/2007 la O.G. nr. 26/2000 privind asociațiile și fundațiile, legislația privind asociațiile de proprietari se completează cu dispozițiile Codului civil, dovadă în acest sens fiind și modul distinct de constituire a acestora (prin încheiere a judecătorului delegat desemnat la organul financiar local – conform art. 6 din Legea nr. 230/2007).

10

� Este discutabilă finalitatea procedurii insolvenței în cazul asociațiilor de proprietari, veniturile ce pot fi lichidate fiind limitate la cele obținute din activitățile comerciale desfășurate de asociație.

Cu majoritate, participanții au agreat soluția potrivit căreia asociațiile de proprietari nu pot fi supuse prevederilor Legii nr. 85/2014, având în vedere eficiența redusă a procedurii insolvenței în cazul acestora.

A fost reținută și opinia minoritară conform căreia prevederile Legii nr. 85/2014 nu pot fi excluse în cazul asociației de proprietari, aceasta realizând exploatarea unei întreprinderi în sensul art. 3 alin. (3) C.civ.

În unanimitate, participanții au agreat necesitatea modificării dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 85/2014, în sensul excluderii de la aplicare a profesioniștilor care desfășoară activități fără scop lucrativ.

4. Titlul problemei de drept: Momentul de la care începe să curgă termenul de apel, reglementat de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, având în vedere dispoziţiile art. 19 din H.G. nr. 460/2005 privind conţinutul, etapele, condiţiile de finanţare, publicare şi distribuire a BPI (Curtea de Apel Galaţi)

Materia: civil Subcategoria: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: Acte normative incidente: art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014; art. 19 din H.G. nr. 460/2005 Cuvinte cheie: comunicare prin publicare în Buletinul procedurilor de insolvență


Se poate susține că sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora „termenul de apel este de 7 zile de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI, dacă prin lege nu se prevede altfel”, astfel încât termenul de 7 zile curge de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI.

Este adevărat că potrivit art. 19 din H.G. nr. 460/2005: „Publicitatea actelor de procedură se efectuează conform dreptului comun, în cazul soluţionării de către instanţele judecătoreşti a acţiunilor privind situaţia juridică a unor acte ale debitorului şi a acţiunilor privind atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului debitorului, introduse de administratorul judiciar sau, după caz, de lichidator", însă este de observat că art. 19 din acest act normativ a fost introdus prin H.G. nr. 1881/2006, vizând procedurile de insolvenţă derulate sub imperiul Legii nr. 85/2006.

În acelaşi timp, este de menţionat că prin Decizia nr. 1137/2007 a Curţii Constituţionale s-au analizat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 85/2006, iar Curtea a reţinut că „legea instituie măsuri deosebite pentru ca părțile implicate în procedura insolvenței, respectiv debitorii și creditorii, să se bucure de o informare corectă a situației lor juridice, inclusiv prin notificarea potrivit regulilor de drept comun, astfel încât, ulterior deschiderii procedurii, aceștia să își poată exercita dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil.

Faptul că, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, persoanele notificate vor fi citate și li se vor comunica actele de procedură prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvență nu poate fi privit ca aducând atingere dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul se bucură de atributul exclusiv de a stabili normele de procedură, putând să instituie prevederi speciale, derogatorii de la dreptul comun, în vederea unor situații specifice. Astfel, prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 își găsesc justificarea în specificul procedurii insolvenței, care presupune un număr foarte mare de părți și o mare

11

diversitate de acte procedurale de natură să îngreuneze mult desfășurarea procedurii, și apare ca o măsură specială prin care se asigură soluționarea cu celeritate a cauzelor.

Autorii excepției ridică însă problema dacă aceste norme speciale de procedură sunt în măsură să asigure exercitarea dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil și pentru acele persoane împotriva cărora se vor formula acțiuni ulterior deschiderii procedurii insolvenței și ale căror drepturi și interese vor fi supuse spre soluționare judecătorului-sindic. Este, spre exemplu, situația persoanelor a căror răspundere poate fi angajată, potrivit art. 138 din Legea nr. 85/2006, pentru cauzarea stării de insolvență a debitorului și care pot fi atât membri ai organelor de supraveghere sau de conducere a societății, dar și alte persoane, cât și situația unor terți dobânditori ai unor bunuri sau valori ale debitorului, potrivit art. 80 din aceeași lege, terți care pot fi de rea-credință sau de bună-credință. Din redactarea art. 7 alin. (1) și (3) din Legea nr. 85/2006, rezultă că aceste persoane vor fi citate prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvență, fără nicio comunicare prealabilă a actelor de procedură potrivit Codului de procedură civilă.

Curtea observă că aceste persoane pot avea sau nu calitatea de comerciant, astfel că nu se poate justifica obligația tuturor acestora de a urmări Buletinul procedurilor de insolvență doar pentru simplul motiv că au încheiat un act juridic cu o persoană care poate fi supusă procedurii insolvenței, cerința textului de lege fiind excesivă în acest caz.

Încălcarea dreptului la apărare este cu atât mai evidentă cu cât în cazul debitorilor și creditorilor legea instituie trei modalități de notificare a deschiderii procedurii, inclusiv potrivit Codului de procedură civilă.

Așa cum s-a arătat și mai sus, instituirea unor proceduri speciale, ținând cont de specificul procedurii, nu poate fi privită ca aducând atingere dreptului la apărare sau dreptului la un proces echitabil. Cu toate acestea, în măsura în care realizarea drepturilor constituționale este condiționată de existența unor cerințe excesive, nejustificate în mod obiectiv sau rațional, respectivele norme de procedură sunt neconstituționale, încălcând în egală măsură dreptul la apărare și prevederile art. 53 din Constituție, referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți.

În consecință, Curtea apreciază că art. 7 din Legea nr. 85/2006 este neconstituțional în măsura în care este interpretat în sensul că persoanele împotriva cărora se va deschide o acțiune potrivit dispozițiilor acestei legi ulterior deschiderii procedurii insolvenței se vor cita direct prin Buletinul procedurilor de insolvență, fără a beneficia de o primă comunicare a actelor de procedură potrivit Codului de procedură civilă, asemănător soluției consacrate pentru debitor și creditori”.

Considerentele acestei decizii au fost avute în vedere la redactarea prevederilor 42 şi 43 din Legea nr. 85/2014, astfel încât, potrivit art. 42 alin. (3) din noua lege „prin excepţie de la prevederile alin. (1), comunicarea actelor de procedură anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă”, iar alin. (4) prevede că „prima citare şi comunicare a actelor de procedură către persoanele împotriva cărora se introduce o acţiune, în temeiul dispoziţiilor prezentei legi, ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, se vor realiza potrivit prevederilor Codului de procedură civilă şi prin BPI”.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a fost menţinută şi prin Decizia nr. 283/2014, prin care, sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, obiecție formulată de un număr de 83 de deputați, Curtea a constatat că „citarea și comunicarea actelor prin intermediul Buletinului procedurilor de insolvență își găsesc justificarea în însuși specificul acestei proceduri și au drept scop asigurarea desfășurării cu celeritate a acesteia. Obligațiile corelative ce decurg pentru părți în acest caz nu pot fi privite ca aducând o restrângere a dreptului de proprietate ori a dreptului la apărare, atât timp cât părțile au posibilitatea, pe de o parte, să participe la termenele fixate de judecătorul-sindic și să consulte dosarul în vederea cunoașterii tuturor actelor de procedură depuse la acesta, iar, pe de altă parte, au posibilitatea de a solicita în cadrul cheltuielilor de judecată toate sumele avansate în vederea realizării drepturilor lor pe calea acestei proceduri,

12

invocând în acest sens dispozițiile Codului de procedură civilă privind cheltuielile de judecată”.

Este de subliniat și principiul ierarhiei actelor normative, hotărârea de guvern fiind dată în aplicarea legii.

În consecinţă, termenul de apel reglementat de art. 43 alin. (2) va curge de la comunicarea hotărârii realizată prin publicare în BPI. Problema a mai fost supusă discuţiilor în cadrul întâlnirii de practică neunitară de la Sinaia din iunie 2016, concluzia fiind similară.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire: � Sintagma “dacă prin lege nu se prevede altfel” din cuprinsul art. 43 alin. (2) din Legea

nr. 85/2014 se referă la acele situații în care pot fi prevăzute și alte termene pentru declararea căii de atac, termene diferite de cel de 7 zile fiind prevăzute chiar de Legea nr. 85/2014. � Prin decizia din 5 iunie 2018, pronunțată în cauza Fărcaș c. României, Curtea

Europeană a Dreptului Omului a constatat încălcarea dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil ca urmare a respingerii de către instanțele naționale ca tardivă a căii de atac declarată de unul dintre creditorii din procedura insolvenței, termenul de declarare a căii de atac fiind calculat în speță de la momentul publicării hotărârii în BPI.

Cu o largă majoritate (13 din cele 14 curți de apel reprezentate la întâlnire),

participanții au agreat soluția potrivit căreia termenul de apel curge de la publicarea hotărârii în BPI.

A fost reținută și opinia minoritară în sensul că aplicabilitatea dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 trebuie apreciată de la caz la caz, în lumina deciziei CEDO pronunțată în cauza Farcaș și altii c. România din 5 iunie 2018.

5. Titlul problemei de drept: Aplicarea în căile de atac a dispoziţiilor art. 144 din

Hotărârea nr. 1375/2015 privind aprobarea Regulamentului de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti şi ale art. 185 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, respectiv dacă repartizarea căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor date de acelaşi judecător sindic în dosare de faliment diferite, vizând societăţi care fac parte din acelaşi grup de societăţi se face aleatoriu, ori după repartizarea aleatorie a primei căi de atac cele formulate ulterior în alte dosare se repartizează manual la primul complet învestit (Curtea de Apel Oradea)

Materia: civil Subcategoria: insolvență și preinsolvență Obiect ECRIS: Acte normative incidente: art. 144 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti; art. 4 pct. 12, art. 185 alin. (3) din Legea nr. 85/2014

Cuvinte cheie: repartizare dosare în apel, grup de societăți

Judecătorii Secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Oradea au opinii diferite, în sensul că unii apreciază că în calea de atac repartizarea dosarelor având ca obiect procedura insolvenţei unei societăţi care face parte dintr-un grup de societăţi, trebuie să fie aleatorie, întrucât art. 144 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi dispoziţiile art. 185 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 se referă la judecata în primă instanţă şi nu cuprind derogări exprese de la regula repartizării aleatorii pentru calea de atac, iar alţi judecători apreciază că pentru asigurarea soluţionării unitare se impune ca şi căile de atac să fie repartizate aceluiaşi complet, la fel ca şi în primă instanţă.


13

Potrivit art. 144 din Hotărârea nr. 1375/2015: „(1) La data înregistrării unei cereri de

deschidere a procedurii de insolvenţă, grefierul registrator verifică dacă există pe rol un dosar de insolvenţă aparţinând unei alte societăţi care face parte din acelaşi grup de societăţi, potrivit menţiunii din cerere, respectiv din declaraţia depusă de debitor potrivit art. 67 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare, sau a listei cuprinzând membrii grupului, prevăzută de art. 194 din aceeaşi lege. Dacă s-a înregistrat un asemenea dosar, dosarul înregistrat ulterior, ce vizează o persoană juridică din acelaşi grup de societăţi, se repartizează manual aceluiaşi judecător-sindic.

(2) Dacă există o cerere comună de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva mai multor societăţi aparţinând aceluiaşi grup de societăţi, pentru fiecare membru al grupului se formează un dosar separat. Primul dosar înregistrat se repartizează aleatoriu în sistem informatic, iar celelalte se repartizează manual aceluiaşi judecător-sindic.

(3) Dacă la cererea comună de deschidere a procedurii insolvenţei subscrie unul sau mai mulţi membri ai aceluiaşi grup de societăţi, deşi nu se află la momentul respectiv în stare de insolvenţă sau de insolvenţă iminentă, dar formulează cererea pentru a evita deschiderea ulterioară a unei proceduri separate, pentru fiecare dintre membrii care subscriu se constituie un dosar distinct, acestea fiind repartizate manual aceluiaşi judecător-sindic, desemnat aleatoriu în primul dosar”.

De asemenea, conform art. 185 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, „prin derogare de la prevederile art. 53 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, toate dosarele formate potrivit prevederilor alin. (2) vor fi repartizate judecătorului-sindic desemnat conform sistemului de repartizare aleatorie în primul dosar înregistrat în sistemul informatizat al instanţelor”.

Este adevărat că, în cazul grupului de societăţi, reglementarea legală este deficitară, întrucât nu face referire expresă la situaţia din calea de atac a apelului, însă considerăm că interpretarea ar trebui să fie aceea că, pentru asigurarea soluţionării unitare şi pentru identitate de raţiune, se impune ca şi căile de atac să fie repartizate aceluiaşi complet, la fel ca şi în primă instanţă.

Această soluție respectă și principiul înscris în art. 4 pct. 12 – coordonarea procedurilor – și în faza apelului – în scopul abordării integrate. În fond, insolvența unor societăți membre ale aceluiași grup este o procedură unitară.

Se impune sesizarea CSM pentru completarea ROI.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire: Cu o largă majoritate (13 din cele 14 curți de apel reprezentate la întâlnire),

participanții au agreat soluția potrivit căreia, pentru respectarea principiului înscris în art. 4 pct. 12 din Legea nr. 85/2014, se impune ca și în faza apelului, repartizarea dosarelor privind societăți membre ale aceluiași grup economic să se facă aceluiași complet, similar procedurii de repartizare pentru soluționarea în primă instanță.

� În cadrul dezbaterilor s-a ridicat și problema constituirii completului care soluționează calea de atac a recursului împotriva încheierii prin care au fost soluționate în primă instanță incidente procedurale în dosarul de insolvență (renunțare la judecată, suspendare), în practică fiind înregistrate soluții în sensul repartizării la completul învestit cu soluționarea căii de atac a apelului în dosarul de insolvență, reîntregit fie cu judecătorul de permanență din ziua declarării căii de atac, fie cu judecătorul de permanență din ziua de ședință.

În unanimitate, participanții au decis că se impune sesizarea Consiliului Superior al

Magistraturii în vederea completării Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, după cum urmează:

1. Reglementarea expresă a modalității de repartizare a dosarelor în apel în cazul grupurilor de societăți, similar procedurii de repartizare pentru soluționarea în primă instanță, având în vedere principiul prevăzut de art. 4 pct. 12 din Legea nr. 85/2014.

14

2. Reglementarea expresă a modalității de repartizare a dosarelor pentru soluționarea recursului formulat împotriva soluției pronunțate cu privire la incidentele procedurale ivite în dosarul de insolvență (renunțare la judecată, suspendare), în sensul repartizării manuale la completul desemnat pentru soluționarea căii de atac a apelului în dosarul de insolvență, complet care, în vederea soluționării recursului, se va întregi cu judecătorul din planificarea de permanență din ziua declarării căii de atac.

II. LITIGII CU PROFESIONIȘTI. PROBLEME ÎN MATERIA CLAUZELOR ABUZIVE

1. Titlul problemei de drept: Caracterul abuziv al clauzei de risc valutar în lumina hotărârii CJUE în cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii v. Banca Românească SA. (Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Galaţi, Parchetul de pe lângă ÎCCJ)

Materia: civil Subcategoria: alte tipuri de cauze Obiect ECRIS:

Acte normative incidente: Hotărârrea CJUE în cauza C-186/16, Andriciuc şi alţii v. Banca Românească SA; Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii; art.1578 C. civ. (1864); art. 2.164 NCC

Cuvinte cheie: clauză de risc valutar, clauză abuzivă, principiul nominalismului monetar

În cadrul întâlnirii profesionale a judecătorilor în materia litigiilor cu profesioniştii organizată la Curtea de apel Cluj la data de 30 martie 2018, participanţii la întâlnire au agreat, de principiu, teza în acord cu care principiul nominalismului nu poate constitui o piedică şi un argument hotărâtor pentru ca instanţa să refuze controlul judiciar al clauzei de risc valutar, urmând ca instanţele să treacă la verificarea celorlalte repere stabilite de către CJUE în cauza Andriciuc.

Se pune problema incidenţei principiului nominalismului monetar, ca normă internă supletivă, în contextul verificării impuse de interpretarea paragrafului nr. 29 din cauza CJUE. C-186/16, Andriciuc şi alţii v. Banca Românească SA, potrivit căruia, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

a) Într-o primă opinie, s-a reţinut că principiul nominalismului monetar nu este aplicabil în situaţia contractelor de credit încheiate în moneda străină, astfel încât, procedându-se la analiza caracterului abuziv al clauzei în discuţie, s-a reţinut încălcarea de către bancă a obligaţiei de a furniza împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci şi să evalueze consecinţele economice, potenţial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligaţiilor sale financiare, cu consecinţa stabilizării cursului de schimb la momentul semnării contractului de credit. b) Într-o a doua opinie, s-a reţinut că receptarea principiului nominalismului monetar în conţinutul contractelor de credit, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă, exclude clauza vizând riscul de schimb valutar din sfera controlului caracterului abuziv.

În susţinerea primei opinii, s-a arătat că în cauza Andriciuc, CJUE a lăsat în sarcina instanţei de trimitere obligaţia de a stabili dacă suntem sau nu în prezenţa unei excepţii de la domeniul de aplicare al directivei.

15

Jurisprudenţa sa ulterioară este însă un argument pertinent în sprijinul tezei în acord cu care, chiar şi în opinia Curţii, acest impediment trebuie depăşit, iar controlul trebuie realizat.

Astfel, în motivarea ordonanţei pronunţate la data de 22 februarie 2018, în cauza Lupean şi Lupean, C-119/17, ECLI:EU:C:2018:103, Curtea, în mare parte, face apel la cele stabilite deja în cauza Andriciuc. Esenţial este însă că, pentru a decide astfel, CJUE nu a mai considerat necesar să se oprească asupra argumentului relativ la principiul nominalismului, deşi în secţiunea intitulată „Cadrul juridic-Dreptul român”, sunt citate în mod expres prevederile art. 1578 VCC. Cu alte cuvinte, implicit, a considerat că, chiar în contextul în care acest text este/poate fi incident, el nu poate constitui o piedică legitimă în calea instanţei naţionale, care trebuie să procedeze la analiza clauzelor reclamante ca fiind abuzive, pe fondul acestora.

Apoi, clauzele în litigiu pot fi supuse controlului judecătoresc pentru că: - nominalismul nu este aplicabil împrumuturilor în valută, ci doar celor în lei, singura

monedă cu privire la care Statul Român are instrumente de corecţie şi cu privire la care avea puterea de a reglementa legislativ. De aceea, aşa cum rezultă din par. 45 al hotărârii din CJUE în cauza Barclays Bank SA, din moment ce aplicabilitatea lui s-a extins şi în cazul contractului de credit încheiat în valută, analiza caracterului abuziv al clauzei de risc valutar trebuie realizată; - de regulă, nu s-a dovedit în cursul procesului că debitorilor li s-ar fi oferit posibilitatea efectivă de a negocia pe marginea acestei clauze, aşa încât, în fapt, doar la nivel de aparenţă suntem în prezenţa unui acord care transpune o normă supletivă, când, în realitate, el a fost transformat, prin atitudinea lipsită de loialitate a profesionistului, într-unul care este expresia unei norme imperative, care i-a pus pe aceştia, fără a li se oferi vreo altă alternativă, în postura unor consumatori captivi, în această calitate fiind imperativ să poată beneficia de protecţia drepturilor lor legitime, argumentul referitor la efectul util al Directivei nr. 93/13 trebuind să prevaleze (Cauza C-34/13 Monika Kusionova ).

O interpretare a nominalismului în sensul acreditat de profesionist nu se bazează pe circumstanţele avute în vedere la edictarea normei, este străină de scopul în care a fost adoptată şi nu exclude abuzul de putere economică. În acest sens, clauza în discuţie nu este exclusă de la cenzură şi nu absolvă profesionistul de obligaţia de informare prevăzută de legea specială. A admite contrariul ar însemna ca profesionistul să fie exonerat de obligaţia de informare care îi incumbă în baza legii speciale, exonerare operabilă tocmai apelând la „virtutea dreptului comun” (care, de altfel, nu poate fi aplicat numai dacă legea specială nu reglementează o situaţie). Principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în mod simplist transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist şi un consumator, el trebuind evaluat din perspectiva exigenţelor impuse de legea specială. Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale. Numai în măsura îndeplinirii condiţiilor clarităţii şi inteligibilităţii imunitatea la revizuirea judiciară a caracterului său abuziv este asigurată pentru că doar în aceste circumstanţe se poate aprecia că o clauză de risc valutar face parte din obiectul contractului. - interpretarea neagă istoricul acestei instituţii, concepută ca fiind un instrument care serveşte protejării, în principal, a debitorului, într-o perioadă caracterizată de inflaţie monetară - întrucât consumatorii îşi obţin veniturile în lei, împrejurare cunoscută de către bancă, plasarea riscului valutar exclusiv în sarcina lor dovedeşte că profesionistul s-a pus la adăpost de orice posibilă pierdere, conservând valoarea de cumpărare/piaţă a ratelor de achitat, teză care corespunde perfect configuraţiei valorismului, aflat în antiteză cu nominalismul. Acordarea creditelor în valută nu este altceva decât o indexare convenţională prin care se urmăreşte menţinerea în timp a valorii reale a obligaţiilor. În legătură cu aceeaşi chestiune, în doctrină s-a susţinut această idee şi dintr-o altă perspectivă: „(…) nominalismul este exclus convenţional din contractele de credit bancar, caracterizate prin aceea că, la stabilirea dobânzii, banca are a priori în vedere deprecierea monetară prognozată, adică scăderea puterii

16

de cumpărare infra-monetare. Dobânda creditului bancar cuprinde o componentă de indexare monetară, care justifică diferenţierea între dobânda nominală şi dobânda reală, corectată cu rata inflaţiei. Acest mecanism, specific valorismului, derogă de la nominalismul legal supletiv şi ar trebui să facă inutilă invocarea acestuia (L. Bercea, Creditul în valută faţă cu reacţiunea, editorial în RRDA nr. 8/2015, pp. 13-16).”

Apoi, un ultim argument demn de luat în considerare rezultă din comunicatul de presă al Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 3.05.2018, cu privire la Concluziile avocatului general în cauza C-51/17 OTP Bank Nyrt. Potrivit avocatului general Tanchev, răspunsul legislativ al unui stat membru la o hotărâre a Curţii de Justiţie referitoare la clauze contractuale abuzive pentru lipsa de claritate poate face obiectul unui control jurisdicţional. În dezvoltarea acestui punct de vedere, se arată că excluderea de la control prevăzută de directivă a avut menirea să garanteze că statele membre au dreptul să mențină ori să introducă prevederi superioare normelor de protecție stabilite de directivă, fiind împiedicate să diminueze nivelul de protecţie oferit prin aceste dispoziţii. Se mai arată că o clauză care a devenit parte dintr-un contract de împrumut în monedă străină prin intervenţie legislativă şi care lasă neatinsă o clauză iniţială din contract ce instituie în sarcina persoanei împrumutate obligaţia de a suporta riscul privind cursul de schimb, nu este o expresie a actelor cu putere de lege sau a normelor administrative obligatorii în sensul directivei. În consecinţă, în cauzele în care respectiva clauză nu a fost formulată într-un mod clar şi inteligibil în contract, instanţa naţională poate examina dacă ea constituie o clauză abuzivă neobligatorie pentru consumator. Deşi este adevărat că CJUE nu s-a pronunţat încă în această cauză, apreciem că analiza efectuată de către avocatul general este pertinentă şi convingătoare.

De asemenea, modalitatea de interpretare şi aplicare a Hotărârii CJUE în cauza C-186/16, a generat practică neunitară la nivelul Curţii de Apel Ploieşti, reflectată prin pronunţarea unor decizii contradictorii.

1. Decizia nr. 633 pronunţată la data de 25 septembrie 2017 de către Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 413/114/2015, prin care s-a admis apelul incident declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1162 din 17 decembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Buzău –Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, a fost schimbată în parte sentinţa atacată, în sensul că s-a constatat nulitatea clauzei de risc valutar prevăzută la art.6.1- 6.1.3 din contractul de credit şi s-a dispus stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la cursul de 2.2919 RON existent la momentul semnării contractului de credit pe toată perioada derulării contractului.

2. Decizia nr. 839 pronunţată la data de 27 noiembrie 2017 de către Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 8720/200/2015, în complet de divergenţă, prin care s-au menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind respingerea capătului de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit, a capătului de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului şi a capătului de cerere având ca obiect denominarea în moneda naţională a plăţilor.

3. Decizia nr. 840 pronunţată la data de 29 noiembrie 2017 de către Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 2361/105/2016 , prin care s-a respins apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 107/10.01.2017 prin care s-a respins capătul de cerere având ca obiect stabilizarea cursului de schimb CHF-LEU. Opinia formatorilor INM:

Prin hotărârea pronunțată în data de 20.09.2017 în cauza C-186/16 Andriciuc și alții,

CJUE a arătat, în concret, care sunt etapele pe care instanța națională trebuie să le parcurgă pentru a analiza caracterul abuziv al unei clauze de risc valutar.

Conform hotărârii CJUE instanța națională trebuie să verifice dacă prevederea (clauza) în discuție reflectă doar o dispoziție de drept (pgf.29), dacă respectiva clauză, deși nu reflectă doar o dispoziție de drept și deși face parte din obiectul principal al contractului (pgf.41), este exprimată într-un mod clar și inteligibil (pgf.49), dacă respectiva clauză – care nu este

17

exprimată suficient de clar și inteligibil – respectă cerința bunei-credințe și, în fine, dacă respectiva clauză – care nu este exprimată suficient de clar și inteligibil – instituie un dezechilibru semnificativ.

Se impune a se preciza, față de redactarea hotărârii instanței de la Luxemburg, că analiza îndeplinirii condițiilor enunțate mai sus se face în ordinea indicată de Curte, iar în măsura în care una dintre condiții nu este îndeplinită nu se trece la analiza celorlalte condiții.

Având de verificat îndeplinirea primei condiții în asemenea litigii – dacă prevederile contractuale contestate reflectă doar o dispoziție de drept intern – se poate aprecia că prevederile contractuale contestate transpun, în contract, principiul nominalismului monetar consacrat la art.1578 C. civ. (1864).

Art. 1578 din vechiul Cod Civil, în vigoare la data încheierii contractului, prevedea că „obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii”.

Acelaşi principiu este consacrat şi de Noul Cod Civil care, în art. 2.164, prevede că „(1) în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora. (2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ţinut să înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia, dacă părţile nu au convenit altfel”.

Astfel, suma de rambursat urmează a fi determinată în raport cu suma efectiv împrumutată, chiar şi în ipoteza unor eventuale modificări ale valorii monedei. Prin urmare, obligaţia de restituire urmează să aibă loc în acelaşi număr de unităţi monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare şi scadenţă.

După cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință.

Consecventă în hotărârea pronunțată în cauza Andriciuc, paragraful 29, CJUE a indicat că „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință”.

Instanța europeană nu a făcut distincție între normele ce se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor și cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

Că acesta este sensul statuării CJUE rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13, din prevederile art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13, precum și din statuările CJUE din cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG.

În această din urmă cauză, CJUE a indicat (pgf 25-28) „după cum reiese din articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13, clauzele contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii nu sunt supuse dispozițiilor acesteia. Astfel, după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință. Pe de altă parte, sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive clauzele contractuale care reflectă dispoziții din reglementarea națională care guvernează o anumită categorie de contracte, nu doar în cazuri în care contractul încheiat de către părți aparține acestei categorii de contracte, ci și în ceea ce privește alte contracte

18

cărora li se aplică respectiva reglementare în conformitate cu o dispoziție din dreptul național (….) această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților în anumite contracte.”

Astfel, în lumina jurisprudenței CJUE se poate reține că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât și cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În situaţia de față, instanțele tebuie să aprecieze dacă prevederile contractuale contestate reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ. (1864) care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din contract în sensul obligării reclamanților să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Pe cale de consecință, se poate aprecia că prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens, al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare situație, având în vedere considerentul 13 al Directivei 93/13, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-186/16 în cauza Andriciuc, precum și dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în măsura în care prevederile contractuale contestate – clauza de risc valutar – reflectă transpunerea în contract a unei dispoziții legale, respectivele clauze sunt excluse din domeniul de aplicare al normelor de protecție, cu consecința că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestora.

În orice caz, chiar dacă s-ar accepta că ar fi vorba despre clauze abuzive, soluţia nu ar putea fi aceea a îngheţării cursului valutar la data încheierii contractului de credit, ci aceea a nulităţii clauzei abuzive, instanţa neputând în acest caz interveni în contractul încheiat între părţi.

Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.

Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar nu presupune modificarea/adaptarea contractului, în sensul stabilizării cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului şi denominarea în moneda naţională a plăţilor, întrucât acestea ar putea fi avute în vedere de instanţa de judecată doar în cazul în care este aplicabilă teoria impreviziunii.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire: � Suplimentar argumentelor expuse în prezentarea problemei de drept, în favoarea

soluției minoritare din practica judiciară conform căreia clauza în discuție poate face obiectul cenzurii instanței, nefiind exclusă din câmpul de aplicare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, s-au menționat următoarele:

- în cauza C51/2017, prilejuită de o întrebare preliminară adresată de o instanță din Ungaria, concluziile Avocatului General sunt în sensul că principiul nominalismului monetar nu poate fi invocat de către profesionistul care nu a acționat cu bună-credință la momentul încheierii contractului și nu a informat consumatorul;

- debitorilor nu le-a fost oferită ocazia de a negocia conținutul clauzei, de exemplu prin prezentarea de către profesionist a posibilității de a opta pentru soluții de asigurare contra riscului valutar.

� Dezechilibrul contractual potențial generat de aplicarea clauzei privind dobânda de referință variabilă nu poate fi analizat prin raportare la momentul încheierii contractului, ci

19

numai pe parcursul executării acestuia, context în care se poate admite că însăși CJUE a pășit dincolo de analiza preliminară privind domeniul de aplicare a Directivei 93/13/ iar pe fond, în analiza caracterului abuziv al clauzei, a fost depășită etapa încheierii contractului.

� Proba relei-credințe a profesionistului la momentul încheierii contractului este dificil de realizat, având în vedere multitudinea de factori implicați în fluctuația cursului valutar.

� Constatarea caracterului abuziv al clauzei poate avea doar consecința anulării acesteia și înlocuirii cu prevederea legală aplicabilă (în speță, art. 1578 C. civ.), nu și adaptarea contractului, soluție specifică impreviziunii, instituție care are însă ca situație premisă un contract valabil încheiat.

Cu majoritate (13 din cele 14 curți de apel reprezentate) și 1 abținere, participanții

au agreat a doua opinie exprimată în jurisprudență, potrivit căreia receptarea principiului nominalismului monetar în conţinutul contractelor de credit, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă, exclude clauza vizând riscul de schimb valutar din sfera controlului caracterului abuziv.

2. Titlul problemei de drept: Aplicarea teoriei impreviziunii în cazul contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Aplicabilitate în cazul contractelor acordate în CHF (Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă ÎCCJ)


Acte normative incidente: Decizia Curții Constituționale nr. 623/2016, Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017

Cuvinte cheie: impreviziune, contract de credit Într-o primă orientare, instanțele au admis acțiunile formulate de reclamanți,

împrumutați în cadrul unor contracte de credit bancar şi au obligat societățile bancare pârâte să convertească în lei contracte de credit acordate în franci elvețieni la cursul CHF/RON de la data acordării acestuia ori la o altă dată ulterioară stabilită prin contactul de credit, considerând că este abuzivă clauza din contract privind efectuarea plății ratelor în moneda în care a fost acordat creditul şi în acest mod suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutat.

Această soluție a fost pronunțată şi cu privire la contracte de împrumut bancar încheiate anterior intrării în vigoare a Codului Civil.

Într-o a doua orientare, instanțele au respins acțiunile formulate de reclamanți, împrumutați în cadrul unor contracte de credit bancar, privind constatarea caracterul abuziv al clauzei referitoare la suportarea de către împrumutați a riscului valutar din contracte de credit bancar încheiate între părți şi obligarea unităților bancare pârâte să convertească în lei contracte de credit acordate în franci elvețieni la cursul CHF/RON de la data acordării acestuia.

Motivările instanțelor se circumscriu următoarelor argumente: a) Clauza contractuală prin care se stabilește că rambursarea ratelor lunare se va efectua

de către împrumutat în aceeași monedă în care s-a acordat creditul reprezintă consacrarea în planul convenției părților a principiului nominalismului monetar statuat de art. 1578 din Codul civil (1864) şi art. 2164 din Codul civil (2009), fiind o aplicație a acestuia, şi nu o sarcină plasată nelegal asupra consumatorului.

b) Din Regulamentul BNR nr. 4/2005 rezultă că operațiunile în valută, inclusiv în CHF sunt autorizate de BNR.

c) Cu o altă motivare, s-a reținut că teoria impreviziunii, reglementată prin art. 1271 din Noul Cod civil, invocată de reclamanți pentru a obține înghețarea ratelor creditelor acordate în CHF la cursul de schimb de la data acordării acestuia nu poate fi aplicată contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a acestui cod.

20

d) Potrivit Legii nr. 193/2000 constituie clauză abuzivă o clauză care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Opinia formatorilor INM: Fără a relua cele menţionate la punctul anterior, facem precizarea că, în cele mai multe

dosare, reclamanţii invocă atât clauza abuzivă, cât şi teoria impreviziunii în ceea ce priveşte contractele de credit în CHF.

În ceea ce priveşte impreviziunea, trebuie dovedită în concret, în fiecare caz în parte, îndeplinirea condițiilor impreviziunii, așa cum acestea sunt configurate în decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale.

Astfel, se observă că, în paragraful 49 al considerentelor deciziei amintite, instanța de contencios constituțional arată că „argumentele reținute în Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016 privind Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite cu privire la incidența teoriei impreviziunii sunt pe deplin aplicabile și în materia contractelor de credit în franci elvețieni. Astfel, instanța judecătorească are competența şi obligația să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei acesteia, astfel că situația consumatorilor de credite în franci elvețieni cunoaște un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanțelor care au condus la contractarea creditului.”

Curtea reţine în motivare că incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia (paragraful 44).

În considerentele relevante ale deciziei nr. 623 din 25.10.2016, Curtea Constituțională a reținut că:

- contractul de credit „presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supra-adăugat care nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.[…] Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supra-adăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.” (paragrafele 96 și 98);

- „din coroborarea dispozițiilor art. 969 și art. 970 din Codul civil din 1864, rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/ forța obligatorie pe care acesta o are pentru părțile contractante, pe de parte, și buna-credință în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci și toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației, după natura sa [art. 970 alin. (2) din Codul civil din 1864]. Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credințe, guvernează contractul civil de la nașterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existența unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Așadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forța obligatorie și executarea cu bună-credință), principii care nu au existență de sine-stătătoare, ci se condiționează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situație imprevizibilă, însă niciuna dintre părțile contractante nu abdică de la obligațiile care îi revin potrivit executării cu bună-credință a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînțelegere între părți, evaluarea existenței situației neprevăzute (condiție obiectivă) şi a efectelor sale asupra

21

executării contractului, a bunei-credințe în exercitarea drepturilor și obligațiilor contractuale ale părților (condiții subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare și cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândește un rol important în determinarea condițiilor de executare a contractului.

Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale”. (paragrafele 99 și 100);

- controlul judecătoresc va viza în această situație „condițiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanțelor (existența situației neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absența unei clauze de adaptare a contractului), și condițiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părților contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanțelor (caracterul licit al neexecutării obligațiilor contractuale)” (paragraful 117);

- în condițiile în care trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii, „singura interpretare care se subsumează cadrului constituțional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanța judecătorească, în lipsa acordului dintre părți, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia.

Curtea mai reiterează faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit.” (paragraful 119).

În privinţa modalităţii concrete de intervenţie a instanţei în acest cazuri, Curtea Constituţională reţine, în paragraful 49 al considerentelor deciziei nr. 62/2017, că „aceasta are posibilitatea de interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. Adaptarea la noile condiții se poate efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda națională la un curs de schimb pe care instanța îl poate stabili în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligațiilor, curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei”.

Opinii exprimate de participanții la întâlnire: � În cazul contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod

civil, verificarea condițiilor impreviziunii se realizează prin raportare la configurația instituției juridice de la acel moment, care includea condiții suplimentare celor prevăzute de art. 1.271 C.civ.

� Au fost puse în discuție prevederile parag. 49 al Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017, conform cărora “instanța judecătorească are competența şi obligația să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei acesteia (…)” și condițiile în care instanța ar putea verifica din oficiu îndeplinirea condițiilor privind impreviziunea. S-a apreciat că impreviziunea nu constituie un motiv de ordine publică, nefiind condiționată de calitatea de consumator a uneia dintre părți, cercetarea ei urmând a fi realizată în limitele învestirii instanței.

� În practică s-a procedat la taxarea capătului de cerere vizând constatarea îndeplinirii condițiilor impreviziunii.

22

Cu majoritate, participanții au apreciat că îndeplinirea condițiilor impreviziunii în cazul contractelor de credit încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil urmează a fi apreciată în fiecare caz în parte, conform criteriilor de analiză dezvoltate în Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017.

A fost exprimată și opinia conform căreia în cadrul considerentelor care însoțesc Decizia Curții Constituționale nr. 62/2017 urmează a fi decelate cele care sprijină soluția și care dobândesc, astfel, valoare general obligatorie și autoritate de lucru judecat, sens în care s-a pronunțat recent și Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare (Decizia ÎCCJ nr. 52/18.06.2018, parag. 189-191).

3. Titlul problemei de drept: Admisibilitatea cererilor de stabilire pe cale

judiciară a ratei dobânzii creditului din CHF/EUR. Criterii de stabilire a ratei dobânzii (Parchetul de pe lângă ÎCCJ)


Acte normative incidente: art. 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii Cuvinte cheie: clauze abuzive, stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii

Într-o primă opinie s-a considerat că sunt admisibile cererile de stabilire pe cale judiciară a ratei dobânzii, pornind de la jurisprudența CJUE în cauza C-26/13 Kasler cu următorul raționament: declararea ca nulă a clauzei privind dobânda (mecanismul de ajustare a dobânzii) duce la lipsirea de efecte a întregii clauze, transformând împrumutul într-unul fără dobândă, contrar intenției inițiale a părților.

În condițiile în care împrumutul a fost acordat şi se restituie într-o altă monedă decât cea națională nu se poate aplica dobânda legală. Revine instanței să stabilească rata dobânzii, iar soluția propusă a fost următoarea: se ia rata dobânzii de la momentul încheierii contractului şi se descompune în LIBOR CHF la 3 luni/EUROBOR EUR la 3 luni (cel mai utilizat indice independent de voința băncii) de la momentul încheierii contractului, plus marja fixă a băncii.

Într-o altă opinie, văzând jurisprudența CJUE în Cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), instanțelor naționale nu le este recunoscută prerogativa de a înlocui o clauză abuzivă cu altă clauză, competența instanțelor fiind limitată la declararea nulității clauzei abuzive, revenind părților obligația de a negocia dobânda.


Problema s-a pus în dosarele ce au ca obiect nulitate clauze abuzive vizând stabilirea pe cale judiciară a ratei dobânzii în cazul împrumuturilor acordate într-o monedă străină, în sensul că instanțelor le este sau nu recunoscută prerogativa de a înlocui o clauză abuzivă cu alta sau părților le revine obligația de a negocia dobânda.

Această problemă s-a mai aflat pe ordinea de zi a întâlnirilor de practică neunitară de la Craiova din 2015 şi de la Constanţa din 2017.

Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-618/10 (Banco Espanol de Credito), articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract, modificând conţinutul acestei clauze.

Curtea consideră că, în cazul în care instanța națională ar avea o astfel de posibilitate, aceasta ar putea să elimine efectul descurajator pe care îl are asupra vânzătorilor sau furnizorilor faptul că, clauzele abuzive nu sunt pur și simplu aplicate în ceea ce privește

23

consumatorii. Prin urmare, această posibilitate ar garanta o protecție a consumatorilor mai puțin eficace decât cea care rezultă din neaplicarea acestor clauze.

Astfel, în situația în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive, vânzătorii sau furnizorii ar fi în continuare tentați să utilizeze aceste clauze, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul ar putea fi, totuși, completat de instanță, garantând, astfel, interesele respectivilor vânzători sau furnizori.

În consecință, atunci când constată existența unei clauze abuzive, instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia.

Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Nici cauza Unicaja Banco, C-482/13, C-484/13, C-485/13 și C-487/13 nu poate conduce la o altă interpretare. În această cauză, concluzia Curții este aceea că:

”Articolul 6 alineatul (1) Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei dispoziții naționale în temeiul căreia instanța națională sesizată cu o procedură de executare ipotecară are obligația să dispună recalcularea sumelor datorate în temeiul unei clauze a unui contract de credit ipotecar care prevede dobânzi moratorii a căror rată depășește cu mai mult de trei ori dobânda legală, astfel încât cuantumul dobânzilor menționate să nu depășească acest prag, cu condiția ca aplicarea dispoziției naționale:

– să nu prejudece aprecierea de către instanța națională menționată a caracterului abuziv al unei astfel de clauze și

– să nu împiedice această instanță să înlăture clauza menționată dacă ar trebui să constate caracterul „abuziv” al acesteia, în sensul articolului 3 alineatul (1) din directiva menționată.”

Prin urmare, ipoteza în care judecătorul spaniol a dispus recalcularea dobânzii este aceea în care dispoziția sa de drept național îl obliga să facă o astfel de recalculare, dându-i, în acest scop, și criteriile.

Astfel, potrivit articolului 83 din Decretul regal legislativ 1/2007 din Spania: „1. Clauzele abuzive sunt nule de plin drept și sunt considerate nescrise.

2. Partea contractului afectată de nulitate este corectată în conformitate cu prevederile articolului 1258 din Codul civil și cu principiul bunei-credințe obiective.

În acest scop, instanța care declară nulitatea respectivelor clauze completează contractul și dispune de competențe de moderare cu privire la drepturile și la obligațiile părților, în cazul în care contractul este menținut, și cu privire la consecințele lipsirii acestuia de efecte, în cazul unui prejudiciu considerabil pentru consumator și utilizator. Numai în cazul în care clauzele care sunt menținute conduc la o situație inechitabilă în ceea ce privește poziția părților, care nu poate fi remediată, instanța poate declara că, contractul este lipsit de validitate.”

Legea nr. 1/2013, intervenită după cauza Aziz adaugă următoarea dispoziție tranzitorie: „Limitarea dobânzilor de întârziere în cazul ipotecilor constituite asupra unei locuințe principale, prevăzută la articolul 3 punctul 2, se aplică ipotecilor constituite după intrarea în vigoare a acestei legi.

De asemenea, limitarea menționată este aplicabilă dobânzilor de întârziere prevăzute de creditele cu garanție ipotecară asupra unei locuințe principale constituită înainte de intrarea în vigoare a legii, care sunt datorate ulterior acestei date, precum și celor care erau datorate la data menționată, însă nu au fost plătite.

În procedurile de executare sau de vânzare extrajudiciară inițiate, însă nefinalizate la data intrării în vigoare a acestei legi, precum și în cele în care a fost deja stabilită suma pentru care se solicită încuviințarea executării sau vânzarea extrajudiciară, grefierul sau notarul acordă părții care solicită executarea un termen de 10 zile pentru a recalcula suma respectivă în conformitate cu dispozițiile punctului anterior.”

24

Prin urmare, soluția din cauza Unicaja nu poate fi preluată în contextul legislativ românesc, care nu prevede obligația instanței de a completa contractul și nici competențele de moderare la care se referă legea spaniolă, ci se vor avea în vedere dispozițiile art. 1.255 alin. (2) C. civ. care prevede că: „În cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile”.

În consecinţă, apreciem că instanțelor naționale nu le este recunoscută prerogativa de a înlocui o clauză abuzivă cu altă clauză, competența instanțelor fiind limitată la declararea nulității clauzei abuzive, cu aplicarea dispozițiilor art. 1.255 alin. (2) C.civ.

Trebuie menţionat că problematica se regăseşte în cadrul întrebărilor preliminare formulate de Curtea de Apel Bacău în Cauza Topaz C-211/17, cauză pendinte pe rolul CJUE, respectiv:

1. Art. 3 alin. 2 şi art. 4 alin. 1 din această directivă trebuie interpretate şi aplicate în sensul că, în împrejurări precum cele în discuţie în litigiul principal - astfel cum au fost ele arătate de reclamanta-pârâtă care a făcut trimitere la jurisprudenţa naţională (Decizia nr.1646 din 18.04.2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Comercială, în recurs şi Decizia civilă nr.466 din 06.04.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr.3364/110/2014 în apel), şi anume faptul că dovada caracterului negociat al tuturor clauzelor din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat de părţi rezultă din simplul fapt că reclamanţii-pârâţi, în calitate de consumatori, au fost de acord cu aceste clauze, prin semnarea antecontractului care a fost redactat în prealabil de dezvoltatorul imobiliar şi ulterior autentificat de un notar public - s-a înlăturat, de principiu, prin proba contrară, prezumţia relativă a caracterului nenegociat al clauzelor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor ?

2. Clauzele de la literele d, e, f, şi i din Anexa la Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii acoperă, în principiu, tipuri de clauze care figurează în antecontracte de vânzare-cumpărare redactate în prealabil de dezvoltatorii imobiliari care sunt nişte profesionişti, precum reclamanta-pârâtă, în special clauzele de la punctele 3.2.2. şi 7.1. din antecontractul de vânzare - cumpărare încheiat de părţile în litigiu care reglementează pactul comisoriu de gradul IV şi clauza penală stabilite exclusiv în favoarea promitentului-vânzător ?

3. Art. 6 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat şi aplicat în sensul că, în ipoteza în care răspunsul la cea de-a doua întrebare adresată Curţii este afirmativ, nu permite (interzice) instanţei naţionale să modifice respectivele clauze constatate ca fiind abuzive în sensul de a reţine că pactul comisoriu de gradul IV ar putea interveni în alte condiţii decât cele prevăzute expres în antecontract (spre exemplu, nu pentru orice întârziere la plată sau neplată, indiferent de cuantumul acesteia, ci doar pentru plăţi de o anumită valoare, întârziate sau neplătite, apreciate de instanţă, de la caz la caz, ca fiind însemnate), respectiv de a reduce (limita) cuantumul clauzei penale la sumele achitate cu titlu de avans de către promitentul-cumpărător până la momentul activării pactului comisoriu? În această ipoteză, instanţa naţională nu poate decât să se limiteze la a stabili că aceste clauze nu se aplică în ceea ce priveşte consumatorul în cauză?

La întâlnirea de la Constanţa s-a pus în discuție în ce măsură instanța poate, ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze, să stabilească alte clauze contractuale, precizându-se că practica judiciară a adoptat soluții diferite, inclusiv la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De principiu, s-a apreciat atunci că nu ar fi oportun ca instanța să stabilească o rată a dobânzii ca urmare a constatării abuzive a unei clauze pentru următoarele considerente:

Contractul este rezultatul acordului de voință al părților, situațiile care rezultă din încheierea sau modificarea acestor contracte fiind foarte diverse, iar toate băncile inserează în contracte clauze de natură similară. Rămâne ca fiecare judecător să aprecieze dacă o clauză este sau nu abuzivă, fiind însă discutabil ca un complet de judecată să stabilească nivelul dobânzii, în lipsa unor criterii prevăzute de lege pentru efectuarea acestei operații.

25

De altfel, în situațiile în care legiuitorul constată existența unui dezechilibru substanțial între părțile contractante, acesta poate interveni în anumite domenii prin adoptarea unor măsuri de protecție socială, cu condiția ca acea legislație să treacă testul de constituționalitate. Judecătorul nu s-ar putea substitui legiuitorului.

Totodată, se va ține seama de dispozițiile art. 1255 alin. (2) Cod civil, potrivit cărora, în cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu dispozițiile legale aplicabile. Dacă este vorba despre un contract de credit, dacă s-ar înlătura clauza privitoare la dobândă ca fiind abuzivă, instanţa ar trebui să identifice dispoziţiile legale care ar putea înlocui această clauză. Spre exemplu, dacă s-ar aplica dispoziţiile OG nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, dobânda calculându-se în conformitate cu aceste prevederi, s-ar putea ajunge chiar la situaţii mai împovărătoare decât cele anterioare pentru consumator.

În jurisprudența CJUE, Curtea a statuat într-o speță în care au fost inserate mai multe clauze abuzive referitoare la nivelul DAE, impunerea încheierii unui contract de asigurare de viață la un anumit asigurător și soluționarea eventualelor litigii prin intermediul arbitrajului, că respectivul credit trebuie socotit fără dobândă, considerând că sancțiunea cea mai potrivită a fost lipsirea băncii de orice câștig.

Constatarea de către instanță a unei clauze privind dobânda ca fiind abuzivă ar trebui să determine banca să reia negocierile cu privire la această componentă a contractului. Consumatorul nu are însă interes într-o atare situaţie să negocieze întrucât beneficiază, în urma pronunţării hotărârii, de un contract fără dobândă.

Au existat situaţii în jurisprudenţa ÎCCJ în care instanţa supremă a constatat că trebuie aplicată dobânda asupra căreia părţile au convenit la momentul încheierii contractului (ex. ROBOR, EURIBOR, LIBOR și un anumit procent), în condițiile în care profesionistul a modificat cuantumul dobânzii pe parcursul derulării contractului, instanța procedând doar la consfinţirea acordului iniţial al părţilor. În acest caz, instanţa nu a făcut decât să interpreteze voinţa părţilor.

Participanţii de la întâlnirea de la Constanţa şi-au însuşit, în unanimitate, opinia formatorilor INM în sensul că instanţa nu poate interveni în contractul încheiat între părţi şi că ar fi necesară o intervenţie legislativă pentru reglementarea diferitelor aspecte care intervin în practică în legătură cu clauzele abuzive din contractele de credit bancar.


� În practică au fost pronunțate atât soluții de anulare a întregii clauze referitoare la dobândă, cât și soluții de anulare parțială a clauzei, în partea referitoare la modul de calcul al dobânzii, în ceea ce privește componenta variabilă a acesteia.

Cu majoritate (1 abținere), participanții au agreat menținerea soluției adoptată cu ocazia întâlnirilor anterioare, reținută și în opinia formatorilor INM.

S-a apreciat că problema în discuție nu este una de practică neunitară, ci vizează modalitatea de aplicare a legii la situația de fapt din fiecare speță.

4. Titlul problemei de drept: Invocarea clauzelor abuzive din cuprinsul titlului executoriu - contract de credit - în cadrul contestaţiei la executare. Calificarea juridică a contestaţiei şi termenul în care poate fi formulată (Curtea de Apel Târgu Mureş)


26

Acte normative incidente: art. 715 alin. (3) C. proc. civ. Cuvinte cheie: clauze abuzive, contestație la executare

O primă opinie exprimată a fost aceea că invocarea clauzelor abuzive se subsumează situaţiei în care se invocă apărări ce privesc întinderea creanţei, astfel că, din punct de vedere procedural, calificarea este cea de contestaţie la executare propriu-zisă, fiind necesară respectarea termenului de 15 zile de la emiterea somaţiei sau, după caz, de la luarea la cunoştinţă a primelor acte de executare.

Pe calea contestaţiei privind lămurirea titlului nu pot fi invocate apărări de fond, rolul instanţei de executare în această ipoteză fiind limitat în a interpreta conţinutul titlului executoriu, în a lămuri dispoziţiile ori, după caz clauzele obscure sau echivoce, în vederea explicitării înţelesului, întinderii ori aplicării titlului executoriu şi a determinării limitelor înăuntrul cărora va trebui să se desfăşoare executarea silită.

Or, când contestatorul invocă adevărate nulităţi ale titlului executoriu, apreciind că multe din clauzele acestuia sunt nule absolut, solicită şi anularea tuturor actelor de executare ca urmare a acestui aspect. Mai mult, contestatorul invocă şi prevederile Legii nr. 193/2000 care reglementează raporturile dintre consumatori şi profesionişti, constatarea nulităţii unei clauze care urmează a fi considerată abuzivă putând atrage desfiinţarea întregului contract.

Prin urmare, contestatorul nu beneficiază de prevederile art. 715 alin. (3) C. proc. civ. care consacră lipsa unui termen de exercitare a contestaţiei, în limita termenului de prescripţie al executării silite, ci este ţinut de prevederile art. 715 alin. (1) pct. 3 care instituie un termen obligatoriu de decădere de formulare a contestaţiei la executare. Termenul este de 15 zile şi curge de la data când a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.

O a doua opinie exprimată susţine calificarea juridică a unei astfel de contestaţii ca fiind o contestaţie la executare cu privire la lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării titlului executoriu prevăzută de art. 712 alin. (3) din Codul de procedură civilă, astfel că, în temeiul art. 715 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu se mai pune problema tardivităţii pentru că o asemenea contestaţie se poate promova oricând în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. Această calificare ar fi în acord şi cu dreptul european în materia protecţiei drepturilor consumatorilor.

Potrivit unei a treia opinii, analiza clauzelor abuzive urmează a fi realizată în temeiul dreptului şi a jurisprudenţei europene în materie, dar cu condiţia respectării dreptului procesual naţional, respectiv cel puţin faţă de un act de executare contestaţia să fie formulată în termen, apreciindu-se că, în caz contrar, nu sunt respectate dispoziţiile dreptului intern ce reglementează termenul în care poate fi înaintată contestaţia la executare. Se arată că pentru situaţia în care contestaţia nu a fost formulată în termen, consumatorul are alte remedii: acţiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor sau procedura administrativă.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că este suficientă formularea unei contestaţii la executare care, în baza dreptului şi a jurisprudenţei europene, permite antamarea problemei clauzelor abuzive fără a mai cerceta problema tardivităţii. Cu toate acestea, şi în acest caz trebuie aduse critici şi executării silite pentru că, în caz contrar, dacă singurul scop urmărit de parte este cel determinat de declararea caracterului abuziv al clauzelor, urmează ca, indiferent de denumirea dată cererii, judecătorul, în temeiul art. 22 alin. (4) din noul Cod de procedură civilă, să dea calificarea corectă, aceea de acţiune în constatare.

O ultimă opinie ce asigură atât respectarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie Europene în materia dreptului consumatorului, cât şi dreptul intern, este în sensul disjungerii acţiunii în constatare de contestaţia la executare şi, după administrarea probatoriului pe contestaţia la executare şi parcurgerea cercetării judecătoreşti, suspendarea contestaţiei la executare până la soluţionarea acţiunii în constatare a clauzelor abuzive, în baza art. 413 alin. (1) pct. a) din noul Cod de procedură civilă.

27

Opinia formatorilor INM: Analiza clauzelor abuzive urmează a fi realizată în temeiul dreptului şi a jurisprudenţei

europene în materie, dar cu condiţia respectării dreptului procesual naţional, respectiv cel puţin faţă de un act de executare contestaţia să fie formulată în termen, în caz contrar nu sunt respectate dispoziţiile dreptului intern ce reglementează termenul în care poate fi formulată contestaţia la executare.

Instanţa, la momentul la care ar considera o clauză posibil a fi abuzivă, indiferent de condiţii, ar trebui să o invoce şi să o pună în discuţie din oficiu, nefiind ţinută de o anumită dispoziţie cuprinsă într-o lege specială sau în Codul de procedură civilă.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în acest sens chiar dacă a fost vorba despre faza de executare silită sau despre proceduri speciale, cum este somaţia de plată. Curtea a apreciat că este necesară invocarea din oficiu a caracterului abuziv al unei clauze, deși dreptul intern nu conţine norme care să reglementeze acest aspect sau chiar interzice expres intervenţia din oficiu a judecătorului în proceduri speciale. Numai în situaţia unei opoziţii manifestate de consumator cu privire caracterul abuziv al clauzei invocat din oficiu, instanţa poate să nu ia în considerare acest aspect.


� În favoarea opiniei care susține posibilitatea invocării caracterului abuziv al unei clauze a contractului de credit după demararea procedurii executării silite exclusiv pe calea contestației la executare propriu-zisă, exercitată în condițiile art. 715 alin. (3) C. proc. civ. au fost aduse ca argumente suplimentare prevederile art. 713 alin. (3) C.proc. civ., potrivit cărora aceeași parte nu poate formula o nouă contestaţie pentru motive care au existat la data primei contestaţii, or, prin ipoteză, motivul constând în caracterul abuziv al clauzei exista la data formulării primei contestații la executare, precum și faptul că dreptul național asigură o protecție eficientă a consumatorului, acesta având la dispoziție acțiunea de drept comun, imprescriptibilă, în constatarea nulității absolute a clauzelor din contractul de credit.

� Recunoașterea posibilității de invocare a caracterului abuziv al unei clauze din contractul de credit pe calea oricărei contestații la executare formulată pe parcursul procedurii de executare silită, contestație cu care instanța trebuie să fie însă legal învestită (sub aspectul respectării termenului de exercitare, timbrajului etc.), deși asigură respectarea deciziilor cu forță obligatorie ale CJUE pronunțate în această materie, poate ridica probleme din perspectiva extinderii efectelor contestației la executare dincolo de limitere învestirii instanței (de ex., în funcție de efectele clauzelor apreciate ca fiind abuzive asupra executării silite, soluția de constatare a caracterului abuziv poate conduce la desființarea unor acte de executare necontestate sau a titlului executoriu însuși), autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în cadrul procedurii de executare și principiului securității raporturilor juridice.

Cu majoritate, participanții au agreat interpretarea că analiza clauzelor abuzive urmează a fi realizată în temeiul dreptului şi a jurisprudenţei europene în materie, dar cu condiţia respectării dreptului procesual naţional ce vizează legalitatea învestirii instanței inclusiv sub aspectul termenului în care poate fi formulată contestaţia la executare.

5. Titlul problemei de drept: Competenţa materială funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit. (Curtea de Apel Târgu Mureş)

Materia: civil

28

Subcategoria: alte tipuri de cauze Obiect ECRIS:

Acte normative incidente: art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011; Decizia ÎCCJ nr. 18/2016; Decizia ÎCCJ nr. 24/2015 Cuvinte cheie: competență materiale instanțe specializate

Într-o opinie, competenţa funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit aparţine secţiei civile a tribunalului.

În acest sens, Decizia nr. 18/2016 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Piteşti şi în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, a stabilit că se determină competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate, în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Faptul că litigiul se poartă între „profesionişti” nu atrage competenţa materială de soluţionare a acestuia de către tribunalul specializat, neexistând vreo normă care să prevadă faptul că litigiile dintre „profesionişti” trebuie să fie judecate de către această instanţă specializată. Categoria „profesioniştilor” nu este identică şi nu poate fi confundată cu cea a foştilor comercianți, iar o extindere a competenţei, prin analogie, considerând că automat toate litigiile purtate cu „profesionişti” trebuie soluţionate de către instanțele specializate, foste comerciale nu poate fi acceptată întrucât normele care reglementează competenţa materială trebuie să fie exprese şi de strictă interpretare. Prin raportare la art. 206 din noul cod civil, că persoanele juridice cu scop lucrativ pot încheia orice act juridic, nemaifuncţionând principiul specializării de folosinţă care exista în vechea reglementare cu privire la comerciant.

S-a reţinut, pe baza acestor considerente, că pentru stabilirea competenţei materiale în favoarea tribunalului specializat, este nevoie de indicarea unei norme exprese cuprinsă în legea specială sau în Codul de procedură civilă şi nu de interpretări sau analogii.

Prin raportare la criteriul determinării competenţei după natura cauzei, adică după materie (în cauză fiind identificată materia protecţiei drepturilor consumatorului), nu se detectează acea „supraspecializare” care ar decurge din realizarea obiectului de activitate al profesionistului.

Deci, în cauză nu este relevantă activitatea profesionistului, adică litigiul nu vizează particularităţile exploatării unei întreprinderi, ci drepturile unei categorii de persoane fizice care întră în relaţie cu profesionistul, nefiind relevant că raportul juridic este generat de un contract de creditare sau de unul de vânzare-cumpărare, relevantă fiind protecţia persoanei fizice cocontractante.

Într-o a doua opinie, competenţa funcţională de soluţionare a apelului împotriva sentinţelor pronunţate în cadrul litigiilor având ca obiect constatarea caracterului abuziv al contractelor de credit aparţine tribunalului specializat.

Pricina poartă între o societate comercială și o persoană fizică, cea dintâi având calitatea de comerciant, în sensul vechiului Cod comercial, aflat în vigoare la data încheierii convenției de credit puse în discuţie. Instanţa a reţinut că raportul juridic pe care se fundamentează drepturile pretinse în cauză îşi are originea într-un contract de credit încheiat cu o societate comercială cu activitate specifică în materie bancară de către un consumator.

Pornind de la obiectul prezentei pricini și de la natura raportului juridic dintre părți dedus judecăţii, având în vedere şi decizia nr. 18/2016 din data de 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, este important a se identifica dacă această din urmă soluţie a schimbat sau nu modul în care era abordată până în prezent competența materială procesuală a tribunalului specializat.

Se reţine în primul rând, că prin Decizia nr. 18/2016 din 17.10.2016 s-a considerat că nu se poate avea în vedere, la stabilirea competenței instanțelor, calitatea de profesionist a

29

părților, datorită concepției moniste a Codului civil actual. Altfel, în actuala ordine de drept civil, distincția între profesioniști și neprofesioniști din perspectiva competenței instanțelor de judecată nu mai este acceptabilă, devenind artificială, în lipsa vreunei dispoziții legale care să dea litigiile civile în competența unei instanțe ori a alteia, în funcție de calitatea persoanei.

În al doilea rând, prin aceeași decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că actualmente stabilirea competenței materiale procesuale a tribunalelor specializate și a secțiilor similare din cadrul instanțelor de judecată se poate face în funcție de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Rezultă așadar, că așa cum a remarcat Înalta Curte de Casație și Justiție, în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 s-au enumerat doar exemplificativ, nicidecum limitativ, cauzele de competența tribunalelor ori secțiilor specializate, ceea ce se traduce prin faptul că în competența acestor instanțe ori secții specializate intră și alte litigii decât cele enumerate la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

În considerentele Deciziei nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii (paragrafele 174-176) s-a menționat că, în realitate, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 alin. (1) și art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare, pentru determinarea competenței materiale procesuale a tribunalelor/secțiilor specializate, se va ține seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările și completările ulterioare.

S-a stabilit deci, că revine judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, și de a aprecia asupra competenței materiale procesuale proprii în soluționarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit.

Pe cale de consecință, Înalta Curte nu a identificat ea însăși criteriile de ordin general în funcție de care, plecând de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, se poate articula competența tribunalelor/secțiilor specializate, dar instanța supremă a trasat în sarcina judecătorilor învestiți cu fiecare cauză în parte obligația de a îndeplini acest obiectiv cu ocazia verificării competenței. S-a apreciat că pentru evitarea unor declinări reciproce de competență și pentru unificarea practicii, în cadrul întâlnirilor judecătorilor de la diferite niveluri se poate și chiar se impune stabilirea, cel puțin în linii generale, a criteriilor care transpar din dispozițiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, întrucât a ne limita exclusiv la acele obiecte reglementate numai cu titlu exemplificativ de către legiuitor ar însemna, practic, a încălca însăși legea, precum și concluziile la care a ajuns Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, în Decizia nr. 18/2016.

Pentru a identifica dimensiunea reală a competenței tribunalelor și secțiilor specializate, în aplicarea viziunii expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție instanţa a apelat la un raționament de tip inductiv, iar nu deductiv, susţinând că enumerarea utilizată de legiuitor este una mai degrabă eterogenă, în sensul că fiecare literă de la art. 226 are un gen proxim al său, dar toate cele patru litere, privite împreună, nu au același gen proxim, ci elementul comun trebuie căutat la un nivel mai mare de generalitate. Spre exemplu, la litera b, cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate juridică, precum și în materia registrului comerțului, genul proxim este reprezentat de constituirea, modificarea societăților coroborat cu necesitatea înscrierii în registrele publice a tuturor acestor aspecte pentru a fi aduse la cunoștința terților. În schimb, la litera c, cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței, genul proxim este reprezentat de materia concurenței. Devine, așadar, evident faptul că genul proxim al unei litere nu este și genul proxim al altei litere, fiind necesară extinderea generalizării la un nivel superior pentru a identifica elementele comune ale tuturor ipotezelor reglementate de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Se observă că sunt date de legiuitor în competența indiscutabilă a tribunalelor/secțiilor specializate cauzele care au ca obiect constituirea, modificarea, publicitatea în registrele publice a tuturor operațiunilor care țin de persoana profesionistului

30

societate [art. 226 alin. (1) lit. b)], cauzele care au ca obiect reorganizarea, desființarea, încetarea existenței profesionistului [art. 226 alin. (1) lit. a)], dar și cauzele care au ca obiect anumite aspecte ale activității curente a profesionistului [art. 226 alin. (1) lit. c) și d)]. Din această ultimă perspectivă, reține că tribunalele/secțiile specializate sunt chemate expres să se pronunțe în acele cauze în care se pune problema modului în care profesioniștii concurează pe piață, precum și în acele cauze care au legătură cu instrumentele financiare cu care lucrează ori cu titlurile de valoare de care se folosesc în realizarea „comerțului lor”. Vorbim, așadar, despre cauze care reclamă o anumită specializare, care conțin elemente suplimentare, prin raportare la dreptul civil obișnuit.

Utilizarea profesionistului ca element comun al enumerării de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 nu se poate face pentru a determina competența tribunalelor/secțiilor specializate, întrucât este interzis de chiar decizia nr. 18/2016 din data de 17.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – completul competent să soluționeze recursul în interesul legii și mai mult decât atât, ar risca să extindă prea mult și nejustificat competența acestor instanțe. Elementul comun trebuie căutat nu în calitatea persoanei, ci în obiectul sau natura litigiului.

Prin urmare, dispozițiile art. 3 din Codul civil, stabilesc trăsăturile esențiale ale profesionistului: (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere. (3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

Plecând de la acest text de lege, cu precădere de la alineatele (2) și (3) ale sale și trecând prin enumerarea făcută de legiuitor în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, se apreciază că elementul care unește toți termenii enumerării respective este reprezentat de acele litigii care prin obiectul sau natura lor vizează aspecte ale creării, modificării, desființării, încetării și realizării obiectului de activitate al profesionistului. Acesta este genul cel mai apropiat posibil a fi identificat și care să includă toate categoriile de cereri pe care legiuitorul le-a redat cu titlu exemplificativ în prevederea legală analizată. Sintetic, dar în sens larg așa cum impune generalizarea care trebuie făcută, vorbim despre litigii care vizează exploatarea unei întreprinderi, cu tot ceea ce implică aceasta, respectiv crearea, modificarea, desființarea și realizarea scopului pentru care a fost constituită, desfășurarea efectivă a activității sale. Sunt de competența tribunalelor/secțiilor specializate actele/faptele a căror cauză juridică se plasează în „comerț” sau care prin lege sunt considerate „comerciale” (cambie, acțiuni, cont curent, publicitate mincinoasă, abuzul de poziție dominantă, denigrarea concurentului vătămat etc.) sau al căror obiect material este un bun destinat exploatării „comerciale” sau care se referă la oricare drept invocat în legătură cu acele bunuri.

La art. 226 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr. 71/2011 s-a exemplificat cu cererile în materie de concurență, cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare, dar ele nu constituie decât particularizări ale art. 3 alin. (3) din Codul civil, respectiv aspecte ale exploatării unei întreprinderi, reprezentând exercitarea sistematică a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii. Între ele nu există un alt element comun care să constituie gen proxim. De asemenea, se notează că aceste tipuri de cauze implică o anumită specializare, care depășește limitele dreptului civil obișnuit, fiind explicabilă rațiunea pentru care legiuitorul a inclus cauzele respective în enumerarea de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Referindu-se la „supraspecializare” se amintesc cauzele care decurg din dezideratul de protecție a drepturilor consumatorului, cu precădere acele tipuri de litigii în care sunt chemate societăți de creditare și în care se solicită anularea unor clauze abuzive inserate în convenții, exprimându-se dificultatea de a se găsi o rațiune pentru care aceste pricini, care în mod tradițional au fost considerate ca fiind de competența tribunalelor/secțiilor specializate, să nu continue a fi judecate de acestea, întrucât îndeplinesc toate exigențele identificate mai sus ca decurgând din enumerarea cuprinsă în art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și se încadrează în genul proxim prezentat, fiind vorba despre litigii decurgând din exploatarea întreprinderii profesionistului societate de creditare. Această „supraspecializare” este confirmată și de

31

reglementarea comunitară bogată în materie, reprezentată între altele, de Directiva nr. 87/102/CEE, precum și de Directiva nr. 2008/48/CE, unde se evidențiază caracterul aparte al activității de creditare. Prin urmare, dacă materia concurenței ori cea a instrumentelor financiare este de competența tribunalelor/secțiilor specializate, atunci și materia creditării, a activității bancare în general, trebuie să beneficieze de același tratament, atunci când este realizată de un profesionist autorizat pentru a o desfășura și când se înscrie în limitele exploatării întreprinderii sale.

Tot așa, raționamentul trebuie să se aplice în considerarea tuturor operațiunilor juridice deduse spre judecată și care fac parte din exploatarea întreprinderii unui profesionist, din realizarea scopului pentru care a fost constituit.

Or, în prezenta speță se pune în discuție incidența sancţiunii nulităţii unor clauze cuprinse într-un contract de credit, act încheiat de către pârâtă în realizarea obiectului său de activitate, în desfăşurarea activităţii pentru care a fost constituită. Ca atare, pricina de față intră în categoria acelor cauze care țin de exploatarea unei întreprinderi, de desfășurarea efectivă a activității persoanei juridice creditoare, de realizarea scopului pentru care aceasta a fost constituită.


Problema a mai fost discutată cu ocazia întâlnirii de practică neunitară de la Călimăneşti

din mai 2017. Prin Decizia nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi

Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 237/06.04.2017, a fost admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Piteşti şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că: ,,Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare”.

În motivarea acestei decizii, la paragraful 160, se precizează că „toţi profesioniştii, indiferent de statutul lor juridic (…), sunt supuşi regulilor de drept civil, şi nu unor reguli speciale”.

De asemenea, urmare a intrării în vigoare a Noului Cod Civil, a Legii nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului Cod Civil şi prin intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă, criteriile de determinare a competenţei materiale sunt instituite după natura, obiectul sau valoarea pretenţiilor (paragrafele 161-165).

În motivarea deciziei nr. 18/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi faptul că: „168. În mod asemănător, dispoziţiile art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu

modificările şi completările ulterioare, stabilesc drept criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii obiectul şi natura acestora, prezentând o enumerare exemplificativă a patru categorii de litigii. Se constată că textul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările următoare, nu indică in terminis, în afară de natura şi obiectul litigiului, alte criterii în funcţie de care se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate ori, după caz, tribunale specializate.”

„173. Interpretarea în sens contrar, dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora "reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod", şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".

32

„174. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate, se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare.”

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 18/2016 din 17.10.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial, conform art. 517 alin. (4) Cod procedură civilă, competenţa de soluţionare a cauzelor se determină după natura şi obiectul litigiului, neavând relevanţă calitatea de profesionist a uneia dintre părţi.

Litigiile de acest tip ar trebui să rămână în competența instanțelor/secțiilor specializate prin aplicarea, prin analogie, a raționamentului ICCJ din decizia RIL nr. 24/2015, în care se arată, în par. 55 "în consecinţă, având în vedere că obiectul litigiului este reprezentat, în principal, de analiza caracterului abuziv al clauzelor unui contract guvernat de norme de drept privat, competenţa revine secţiei civile/completelor specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului..."

Este adevărat ca ÎCCJ nu argumentează de ce competența revine instanței specializate/secției specializate și nu celei "pur civile", dar decizia este obligatorie. Aplicând principiul a fortiori, dacă litigiile în care sunt implicate ANPC/alte organe ale administraţiei publice şi băncile comerciale/profesioniştii, atunci când instanţa de judecată este sesizată de ANPC/alte organe ale administraţiei publice, se soluţionează de către secţiile civile/completele specializate în materie civilă (litigii cu profesionişti) din cadrul tribunalului, cu atât mai mult litigiile în care instanța este sesizată de către consumator se judecă de aceleași instanţe/secții.

Prin urmare, argumentele din decizia nr. 24/2015 nu își pierd valabilitatea după pronunțarea deciziei nr. 18/2016, deoarece argumentarea ÎCCJ nu se raportează la calitatea părților de a fi profesioniști, ci la natura și obiectul litigiului, iar aplicarea prin analogie a acestui RIL conduce la includerea în cadrul competenței instanței/completului specializat a litigiilor având ca obiect clauze abuzive în relația consumator/profesionist.


� Pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție se află o sesizare privind pronunțarea unui recurs în interesul legii (dosarul nr. 1527/1/2018) având ca obiect interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 C.proc.civ., privind determinarea competenței materiale procesuale a tribunaleor specializate (Argeș, Cluj, Mureș) în soluționarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, respectiv: contestația la titlu, contestația la executare propriu-zisă, încuviințarea executării silite și altele specifice, ținând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenței în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi.

� Înalta Curte de Casație și Justiție statuează fără echivoc în cuprinsul Deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 18/17.10.2016 că „Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit” (parag. 176). În aplicarea considerentelor citate din decizia nr. 18/2016 a fost evocată soluția pronunțată de instanța supremă în cadrul unui regulator de competență, prin care a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea tribunalului specializat, apreciind că un element comun al celor 4 categorii de litigii

33

exemplificate în cuprinsul art. 226 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 71/2011 îl constituie desfășurarea unei activități economice/comerciale (dosarul nr. 1224/109/2017, decizia nr. 561/27.02.2018). Cu majoritate (3 voturi împotrivă și 1 abținere), participanții au achiesat la soluția că litigiile în discuție sunt de competența instanțelor/secțiilor specializate, fiind aplicabil, prin analogie, raționamentul din decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție (RIL) nr. 24/2015.

III. LITIGII CU PROFESIONIȘTI

1. Titlul problemei de drept: Admisibilitatea contestaţiei formulate de banca creditoare în situaţia formulării de către debitor a unei notificări în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în situaţia particulară a vânzării prealabile a bunului imobil în cadrul executării silite. (Curtea de Apel Iaşi)

Materia: civil

Subcategoria: alte tipuri de cauze Obiect ECRIS:

Acte normative incidente: art. 8 alin. (5), art. 5 din Legea nr. 77/2016; Decizia Curții Constituționale nr. 95/2017 Cuvinte cheie: dare în plată, contestație la notificare În urma declarării scadenţei anticipate a unui contract de credit imobiliar, s-a început

executarea silită de către bancă împotriva debitorului, persoană fizică, bunul imobil, proprietatea acestuia asupra căruia s-a instituit ipoteca imobiliară, s-a vândut în cadrul executării silite, din preţul obţinut neacoperindu-se întreg debitul, debitorul fiind executat silit în continuare, de regulă prin poprire pe veniturile salariale.

În temeiul art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, debitorul formulează notificare adresată băncii prin care solicită să constate creditorul debitul stins prin valorificarea bunului imobil în cadrul executării silite şi că nu mai are nici o datorie faţă de bancă.

Deoarece banca creditoare nu răspunde în nici un fel debitorului sau comunică că nu este de acord cu stingerea datoriei în maniera solicitată, debitorul are posibilitatea de a formula acţiune în instanţă pentru a solicita să se constate stingerea datoriei.

Se pune problema dacă şi creditorul are posibilitatea de a se adresa instanţei cu o acţiune în constatarea stingerii datoriei, în cadrul acestei acţiuni creditorul având posibilitatea să se apere, sau creditorul să formuleze o contestaţie la notificarea debitorului formulată în sensul celor mai sus arătate.

a) Într-o opinie, contestaţia formulată de banca creditoare în situaţia depunerii de către debitor a unei notificări în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în situaţia particulară a vânzării prealabile a bunului imobil în cadrul executării silite, este considerată admisibilă.

În argumentarea opiniei se arată că art. 7 din Legea nr. 77/2016 reglementează posibilitatea creditorului de a contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de această lege, iar în caz de respingere a acestei contestaţii creditorul este obligat să se prezinte la notar pentru încheia contractul de vânzare cumpărare.

Atâta timp cât, însă, legea dă posibilitatea debitorului se depună notificare şi în situaţia în care bunul imobil ipotecat a fost vândut în cadrul executării silite prin care solicită să se constate stingerea datoriei, nu se poate interpreta că, în cauză, creditorul nu are posibilitatea de a formula contestaţie şi în această situaţie, trebuind să aştepte reacţia debitorului, mai ales că art. 7 alin. (1) din lege prevede că „creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege”, deci inclusiv procedura acordată de lege debitorului în art. 8 alin. (5).

34

Această posibilitate a creditorului se poate deduce şi din faptul că, potrivit deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, instanţele de judecată sunt obligate să analizeze impreviziunea în toate situaţiile în care s-ar afla părţile, chiar şi în cea prevăzută de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, şi nu numai condiţiile prevăzute de art. 5 din acelaşi act normativ. Astfel creditorul, în astfel de situaţii, poate invoca neîndeplinirea de către debitor a condiţiilor impreviziunii aşa cum sunt prevăzute în decizia Curţii Constituţionale.

Faptul că la punctul 44 din decizia nr. 95/2017, Curtea Constituţională arată care este a doua etapă în procedura prevăzută de art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 „ (…) Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit” şi se referă la cererea debitorului, nu înseamnă că a exclus posibilitatea creditorului de a se adresa instanţei de judecată cu o contestaţie în care să solicită să se constate că debitorul nu îndeplineşte condiţiile pentru a se constata stinsă datoria.

Prin admiterea ca admisibilă a unei astfel de acţiuni nu s-ar lăsa fără efect prevederea legală expresă a acţiunii directe, fiind indiferent pe care cale s-ar stabili dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile admisibilităţii notificării de stingere a datoriei ca urmare a executării silite a imobilului. Aceeaşi situaţie este şi în cazul notificării de dare în plată, putându-se stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege atât în contestaţia creditorului, cât şi în contestaţia debitorului, în funcţie de cel care a promovat o astfel de acţiune, ceea ce s-a stabilit în contestaţia creditorului având putere de lucru judecat într-o eventuală contestaţie a debitorului.

b) Într-o altă opinie, o astfel de contestaţie formulată de creditor este respinsă ca inadmisibilă.

În susţinerea acestei opinii s-a reţinut că trebuie făcută o distincţie între notificarea de dare în plată şi notificarea de stingere a datoriei ca urmare a executării silite a imobilului. Considerentele deciziei nr. 95/2017 a Curţii Constituţionale trebuie interpretate în sensul că prin notificarea respectivă s-ar urmări acordarea posibilităţii ca părţile însele să constate stingerea datoriei pentru a nu mai fi necesară acţiunea prevăzută de art. 8 alin. (5) din lege, şi nu în sensul adăugării unui mijloc procedural, atâta vreme cât nu a fost prevăzut de însuşi actul normativ.

Astfel, mijlocul procedural al contestaţiei a fost prevăzut expres pentru notificarea de dare în plată şi nu poate fi extins şi la notificarea de stingere a datoriei, pentru a crea un mijloc procedural pentru o situaţie în care legiuitorul deja a prevăzut o cale pentru creditor de a se apăra, în calitate de pârât, în acţiunea debitorului de stingere a datoriei.

În acest sens, nu se poate admite că notificarea de stingere a datoriei ar produce aceleaşi efecte ca şi cele prevăzute expres de art. 5 alin. (3) pentru notificarea de dare în plată, respectiv suspendarea oricărei plăţi şi a oricărei proceduri de executare silită. Neavând aceleaşi efecte, creditoarea nu va rămâne la latitudinea debitorului cu privire la introducerea acţiunii prevăzute de art. 8 alin. (5) din lege.

Acceptându-se ca admisibilă contestaţia formulată împotriva notificării de stingere a datoriei, s-ar statua cu putere de lucru judecat asupra dreptului debitorului de stingere a datoriei, fiind lăsată fără efect prevederea legală expresă a acţiunii directe.

Opinia formatorilor INM: Poate fi suținută a doua opinie, potrivit căreia contestaţia formulată de creditor în cazul

formulării de către debitor a unei acţiuni în baza art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016, în situaţia particulară a vânzării prealabile a bunului imobil în cadrul executării silite, este inadmisibilă.

Legea nr. 77/2016 operează o distincţie între notificarea de dare în plată (art. 5) şi acţiunea de stingere a datoriei ca urmare a executării silite a imobilului (art. 8).

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 95/2017, a reţinut, în paragraful 44, că „mecanismul procedural reglementat de legiuitorul ordinar în vederea aplicării art. 8 alin. (5) din lege are în vedere, ca şi în cazul art. 8 alin. (1) din aceeaşi lege, două etape cu o semnificaţie deosebită în economia acesteia.

35

Astfel, o primă etapă, obligatorie, se subsumează unei negocieri directe între părţi şi priveşte procedura notificării reglementate de art. 5 alin. (1) din lege, părţile putând, ele însele, să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului. Această etapă se aplică şi trebuie parcursă indiferent că bunul imobil ipotecat a fost sau nu vândut în cadrul unei proceduri execuţionale la data intrării în vigoare a legii.

Cea de-a doua etapă, judiciară, facultativă prin natura sa, vizează intervenţia instanţelor judecătoreşti la cererea debitorilor, în vederea aplicării Legii nr. 77/2016, respectiv constatarea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit. Astfel, debitorul obligaţiilor de plată a sumelor de bani în cadrul unui contract de credit trebuie să parcurgă, în mod obligatoriu, prima etapă procedurală, în sensul ajungerii la un consens cu creditorul şi al evitării, pe cât posibil, a intervenţiei în cadrul raporturilor contractuale a instanţei judecătoreşti.

Legiuitorul a reglementat acest mecanism procedural în două etape pentru a da posibilitatea încetării contractului, ca rezultat al acordului de voinţă al părţilor, fără intervenţia instanţelor judecătoreşti, apelarea la forţa de constrângere a statului realizându-se, în mod evident, numai atunci când părţile nu ajung la un consens.

Considerentele deciziei nr. 95/2017 a Curţii Constituţionale trebuie interpretate în sensul că prin notificarea prevăzută la art. 5 s-a urmărit acordarea posibilităţii ca părţile însele să constate stingerea datoriei, pentru a nu mai fi necesară acţiunea prevăzută de art. 8 alin. (5) din lege, şi nu în sensul adăugării unui mijloc procedural, atâta vreme cât nu a fost prevăzut de însuşi actul normativ.

Fiind obligatorie notificarea, conform Deciziei Curții Constituționale nr. 95/2017, este aplicabil și mecanismul contestației la notificare prevăzut de art. 7, în care se poate analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 4 pentru aplicarea mecanismului dării în plată. Dacă se recunoaște o etapă, trebuie să se recunoască în întregime: notificarea și răspunsul la notificare, fie de a da curs cererii debitorului, fie de a contesta notificarea.

În concluzie, nu este posibilă o acțiune directă a creditorului întemeiată pe art. 8, aceasta nefiind reglementată de lege.


În unanimitate, participanții au agreat argumentele exprimate de formatori. 2. Titlul problemei de drept: Dacă acţiunile întemeiate pe art. 8 din Legea nr.

77/2016 privind darea în plată sunt sau nu evaluabile în bani şi dacă hotărârile sunt sau nu supuse recursului. (Curtea de Apel Ploieşti)


Acte normative incidente: art. 8 alin. (5), art. 9 din Legea nr. 77/2016 Decizia Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017; Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 61/18.09.2017 Cuvinte cheie: dare în plată, recurs

Se are în vedere cererea formulată de debitor având ca obiect pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi transmiterea dreptului de proprietate către creditor. Legislaţie incidentă:

- art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016: „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de sediul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”.

36

- art. 9 din Legea nr. 77/2016: „Hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare”. Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională. În considerente s-a reţinut că: „sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse în art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013”. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin decizia nr. 61 din 18 septembrie 2017 a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi – Secţia Civilă, în dosarul nr. 2998/202/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dispoziţiile art. 8 alin. 5 din Legea nr.77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare”. În considerente, s-a reţinut că: „41. Prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. 2 din Legea nr. 2/2013 este neconstituţională, dar această decizie nu prezintă relevanţă în cauză, deoarece litigiul în cadrul căruia s-a formulat sesizarea nu face parte din categoria celor la care se referă sintagma a cărei neconstituţionalitate a fost constatată, valoarea obiectului cererii fiind mai mare de 1.000.000 lei. 42. Având în vedere textul legal menţionat, întrucât cererea de constatare a stingerii datoriilor, întemeiată pe prevederile art. 8 alin. 5 din Legea nr.77/2016, nu se regăseşte printre categoriile de acţiuni enumerate de text cu privire la care legiuitorul a exclus calea de atac a recursului şi faţă de valoarea obligaţiei de plată de care reclamanţii tind a fi exoneraţi, hotărârea ce urmează a fi pronunţată în cauză de instanţa de apel este supusă recursului, astfel încât se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a sesizării prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit căreia titularul sesizării trebuie să fie învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă”. La întâlnirea de practică neunitară de la Curtea de Apel Craiova din 08.12.2017 s-a stabilit: „Având în vedere decizia Curţii Constituţionale nr. 367/2017, precum şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.61/18.09.2017 pronunţată în dosarul nr.1101/1/2017, s-a decis că acţiunile prevăzute de art.8 din Legea nr.77/2016 sunt evaluabile în bani şi, ca urmare, sunt supuse atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului, legiuitorul neprevăzând în mod expres că împotriva acestor acţiuni se poate exercita numai apelul. Termenul de recurs este cel de drept comun, de 30 de zile, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă. Cât priveşte acţiunile prevăzute de art.7 din Legea nr.77/2016, s-a hotărât că acestea nu sunt evaluabile, în contextul în care scopul urmărit de parte este contestarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de legea privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite în art.4”. Într-o opinie s-ar putea aprecia că hotărârile pronunţate în apel nu sunt supuse recursului.

Într-o altă opinie s-ar putea aprecia că hotărârile pronunţate sunt supuse recursului.


37

Poate fi agreată cea de-a doua opinie, având în vedere considerentele Deciziei nr. 61 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În parlament este în fază avansată proiectul de modificare a Codului de procedură civilă, iar una din modificările preconizate este următoarea:

„ Alineatele (2)-(4) ale articolului 483 se modifică şi vor avea următorul cuprins: (2) Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct.

1 lit. a) – j3), în cele privind navigația civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2017 privind darea în plată. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului.

(3) Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

(4) Recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată.”


Cu majoritate (1 abținere) participanții au agreat soluția potrivit căreia acţiunile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt evaluabile în bani şi, ca urmare, sunt supuse atât căii de atac a apelului, cât şi căii de atac a recursului, astfel cum s-a statuat în considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 61 din 18 septembrie 2017.

IV. PROBLEME DE DREPT PROCESUAL

1. Titlul problemei de drept: Invocarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită/perimarea executării silite/a altor apărări similare în cadrul contestaţiilor la executare formulate pentru anularea unor acte de executare silită subsecvente, iar nu în cadrul contestaţiei la executarea silită însăşi, formulată în termenul legal. Consecinţe. (Curtea de Apel Târgu Mureş)

Subtemă 2.1. : Invocarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. Cale procesuală. Termen

Materia: civil Subcategoria: executare silită Obiect ECRIS:

Acte normative incidente: art. 715 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ.; art. 2.513 C.civ. Cuvinte cheie: prescripția dreptului de a cere executarea silită, contestație la

executare, termen

Într-o opinie, invocarea excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită este o apărare inadmisibilă dacă este cuprinsă în concret în motivarea solicitării de anulare a unui

38

anumit act de executare silită subsecvent deoarece, prin consecinţele implicate, vizează anularea executării silite însăşi.

Dat fiind efectul constatării intervenirii prescripţiei extinctive – de stingere a dreptului de a obţine executarea silită şi negare a puterii executorii a titlului – efect ce vizează valabilitatea executării silite înseşi, aplicabile sunt dispoziţiile art. 715 alin. (1) pct. 3 NCPC, potrivit căruia: „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când: […] 3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.”

Invocarea acestui motiv de anulare a executării este opţională pentru contestator, instanţa neputând să-l invoce din oficiu, astfel că neinvocarea poate fi interpretată ca o alegere conştientă a debitorului. Se impune interpretarea în sensul că invocarea trebuie realizată în termenul instituit de art. 715 alin. (1) pct. 3 NCPC, deoarece altfel s-ar putea ajunge în situaţia în care contestatorul în pasivitate ia poziţie abia după efectuarea unui număr mare de demersuri costisitoare în vederea executării sale silite (spre exemplu, atacând pe acest temei legal procesul verbal de adjudecare al imobilului vândut la licitaţie).

Dacă se apreciază că excepţia prescripţiei dreptului de executare silită invocată cu privire la un act de executare silită subsecvent va produce efecte doar pentru viitor, neafectând eventualele sume de bani deja obţinute în baza actelor de executare silită anterioare, este ilogică aprecierea că anumite sume de bani s-au reţinut în mod legitim în baza unui titlu executoriu rămas fără putere executorie; dacă distribuirea nu s-a realizat deja, respectivele sume nu vor mai putea fi distribuite şi astfel, constatarea prescripţiei va avea şi efecte retroactive, lipsind de efect actele de executare ce nu au fost atacate.

În acest sens, Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat Vol II – art. 527-1.134 - coordonatori Viorel Mihai Ciobanu şi Marian Nicolae, Universul Juridic Bucureşti 2016 (pag. 707): „Potrivit art. 2513 NCC, prescripţia nu poate fi invocată în tot cursul procesului, ci trebuie ”opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate”. Textul are în vedere prescripţia dreptului la acţiunea condamnatorie, însă el reprezintă regula de principiu, de drept comun în materie. De aceea, cât priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, aceasta nu poate fi opusă oricând, pe toată durata executării silite, o astfel de soluţie contravenind, dacă nu literei, spiritului art. 2513 NCC. În consecinţă, facultatea invocării prescripţiei executării silite este temporară, fiind supusă termenelor de exercitare a contestaţiei la executare. […] Cum prescripţia vizează de regulă, legalitatea executării silite înseşi, iar nu doar a actelor de executare, […] nu poate fi invocată, pe calea contestaţiei la executare, oricând, adică în tot timpul executării, ci numai în primul termen de 15 zile în care aceasta poate fi formulată…”.

Într-o altă opinie, este inechitabil, în contextul unei executări silite care implică mai multe acte succesive de executare, să refuzi debitorului dreptul de a se prevala de intervenirea prescripţiei dreptului de executare silită pentru viitor. Este posibil ca debitorul să nu aibă cunoştinţele sau suportul teoretic necesar pentru a observa şi invoca, în intervalul scurt de 15 zile, aspectul intervenirii prescripţiei dreptului material de a promova executarea silită.

Se poate reţine aplicabilitatea principiului cine poate mai mult poate şi mai puţin. Astfel, dacă debitorul înţelege să nu se prevaleze de această excepţie prin raportare la întreaga executare silită, păstrează, totuşi, dreptul de a se prevala de excepţie prin raportare la o anume parte a executării silite, respectiv cu privire la unele acte concrete de executare silită.

Potrivit unei a treia opinii, în cazurile în care pe calea contestaţiei la executare este invocată prescripţia dreptului la executarea silită, atâta timp cât sunt realizate acte de executare silită, contestaţia debitorului nu poate fi respinsă ca tardivă.

Potrivit art. 6 din Decretul-lege nr. 167/1958, „dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani, iar art. 18 statuează că „instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acţiune sau la executarea silită este prescris.” Aceasta pentru că

39

potrivit art. 405 din Cod procedură civilă „prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie”.

În acest context, limitarea dreptului debitorului de a invoca excepţia prescripţiei dreptului la executarea silită doar în cadrul unei contestaţii la executare propriu-zise, în termenul de 15 zile de la înaintarea primei somaţii, este contrară scopului urmărit de legiuitor prin dispoziţiile legale mai sus enunţate. Astfel, acesta a urmărit să pună nu numai la îndemâna părţilor, dar şi a instanţei, un mijloc juridic care să zădărnicească demersurile creditorului lipsit de diligenţă de a-şi executa silit creanţa după trecerea unui anumit termen. Această excepţie trebuie să fie invocată şi din oficiu, potrivit vechii reglementări aplicabile speţei, deci şi de instanţa de judecată, în orice stare a pricinii. Or, din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii şi interpretarea per a contrario a art. 20 din Decretul-lege nr. 167/1958, care prevede că „debitorul nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit”, reiese că dacă pe parcursul executării îşi dă seama că aceasta este prescrisă, debitorul împotriva căruia continuă actele de executare are posibilitatea să solicite încetarea lor ca efect al constatării prescripţiei.

În contextul expus, se consideră că s-ar impune respingerea excepţiei tardivităţii înaintării contestaţiei şi analiza excepţiei prescripţiei dreptului la executarea silită.

Opinia formatorilor INM: Poate fi adoptată prima opinie exprimată, potrivit căreia prescripția dreptului de cere

executarea silită poate fi invocată numai în contestația la executare formulată potrivit dispoziţiilor art. 715 alin. (1) pct. 3 NCPC, potrivit căruia: „(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când: […] 3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie.”

Prescripția dreptului de a cere executarea silită este reglementată de dispozițiile art. 706-711 Cod procedură civilă. Potrivit art. 707 CPC, prescripția nu operează de plin drept, ci numai la cererea persoanei interesate. Prescripția stinge dreptul de a obține executarea silită și orice titu executoriu își pierde puterea executorie.

Codul de procedură civilă nu reglementează modul și termenul în care se poate invoca pescripția dreptului de a obține executarea silită, încât, potrivit dispozițiilor art. 711 Cod procedură civilă, prevederile prezentului capitol se completează cu dispozițiile Codului civil privitoare la prescripția extinctivă.

Art. 2513 Cod civil cu denumirea marginală ”Momentul până la care se poate invoca prescripția” prevede că prescripția poate fi opusă numai în primă instanță prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Aplicând dispozițiile acestui text în materia executării silite, apreciem că prescripția poate fi invocată doar în cadrul contestaţiei privitoare la executarea silită propriu-zisă, exercitată în condițiile art. 715 alin. (1) pct. 3 NCPC, deoarece prescripția stinge însuși dreptul de a obține executarea silită, iar nu continuarea executării silite.

Suntem în acord cu opinia (redată mai sus) exprimată în lucarea ”Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat Vol II – art. 527-1.134” - coordonatori Viorel Mihai Ciobanu şi Marian Nicolae, Universul Juridic Bucureşti 2016 (pag. 707): potrivit căreia, ”(…) cât priveşte prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, aceasta nu poate fi opusă oricând, pe toată durata executării silite, o astfel de soluţie contravenind, dacă nu literei, spiritului art. 2513 NCC. În consecinţă, facultatea invocării prescripţiei executării silite este temporară, fiind supusă termenelor de exercitare a contestaţiei la executare. […] Cum prescripţia vizează, de regulă, legalitatea executării silite înseşi, iar nu doar a actelor de executare, […] nu poate fi invocată, pe calea contestaţiei la executare, oricând, adică în tot timpul executării, ci numai în primul termen de 15 zile în care aceasta poate fi formulată…”.

40


A fost agreată în unanimitate prima opinie exprimată, completată cu argumentele formatorilor INM.

Subtemă 2.2: Calea procesuală şi termenul de invocare a altor critici privind executarea silită:

Materia: civil Subcategoria: executare silită Obiect ECRIS:

Acte normative incidente: art. 715 alin. (1) pct. 3 C.proc.civ. Cuvinte cheie: contestație la executare

1. lipsa calităţii de reprezentant convenţional, în cazul executărilor silite demarate în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură civilă din 2013, atunci când executarea silită este pornită la iniţiativa mandatarului convenţional - persoană juridică - al creditorului persoană juridică (aplicabilitatea art. 84 din Codul de procedură civilă în faţa executorului judecătoresc în interpretarea dată acestuia de Decizia HP nr. 8/2016 pronunţată de ÎCCJ).

2. pierderea componentei de executorialitate a creanţei rezultate dintr-un contract de credit ca urmare a cesiunii sau subrogaţiei

Într-o opinie, asemenea critici sunt calificate drept apărări pe fondul cauzei cu motivarea similară celei din cazul prescripţiei, având în vedere că tind spre anularea întregii executări silite. În acest sens, contestaţia la executare prin care se invocă criticile anterior menţionate este calificată drept contestaţie la executare silită împotriva executării silite ce trebuie exercitată în termen de 15 de zile de la luarea la cunoştinţă a primelor acte de executare silită. În sprijinul acestei opinii se invocă prevederile art. 713 alin. (2) Cod procedură civilă care face o distincţie între titlurile executorii, în sensul că permite în cazul acelor titluri care nu sunt reprezentate de hotărâri judecătoreşti sau arbitrale şi pentru care nu există o cale procesuală specifică de desfiinţare, invocarea unor motive de fapt şi de drept privitoare la fondul dreptului, coroborat cu 713 alin. (3) Cod procedură civilă care prevede că nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive noi, care existau la data formulării primei contestaţii însă este permisă modificarea contestaţiei cu condiţia respectării termenului de exercitare.

Deci, dacă s-ar permite invocarea unor motive ce ţin de fondul dreptului cuprins în titlul executoriu în momente procesuale ulterioare emiterii primelor acte de executare (fie ele atacate sau nu), s-ar eluda dispoziţiile art. 713 alin. (3) şi cele referitoare la termenele de formulare a contestaţiei la executare împotriva executării silite însăşi.

Invocarea acestor apărări pe calea unei contestaţii întemeiate pe dispoziţiile art. 712 alin. (2) Cod procedură civilă nu poate conduce la altă concluzie, de vreme ce potrivit art. 22 Cod procedură civilă, judecătorul este cel care stabileşte calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii.

Verificând prevederile art. 712 alin. (2) Cod procedură civilă, se desprinde concluzia că acest text reglementează o formă de contestaţie la executare specifică titlurilor executorii constând în hotărâri judecătoreşti (dacă nu s-a utilizat procedura de la art. 443), el se coroborează apoi cu dispoziţiile art. 715 alin. (3) în privinţa termenului de formulare, în contextul în care poate fi fixat în mod obiectiv intervalul de timp în care curge termenul de prescripţie a executării silite. Acest raţionament nu este de natură să conducă la concluzia că în cazul altor tipuri de titluri executorii nu pot exista probleme legate de lămurirea întinderii, înţelesului sau aplicării titlului, ci doar că asemenea critici trebuie calificate drept contestaţie la executare împotriva executării silite însăşi şi invocate cu respectarea termenului prevăzut de art. 715 alin. (1) pct. 3 Cod procedură civilă.

Această opinie este susţinută şi în doctrină. În acest sens, în Drept procesual civil, Gabriel Boroi şi Mirela Stancu, editura Hamangiu 2017, pg. 1160 – 1161 se evidenţiază ca

41

motive de contestaţie la executare propriu zisă: lipsa caracterului executoriu al titlului, lipsa titlului însuşi, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, invocarea unor modalităţi de stingere a creanţei: compensaţia sau confuziunea; în opinia aceloraşi autori, premisa de aplicare a art. 712 alin. (2) Cod procedură civilă este aceea ca titlul executoriu să fie reprezentant de o hotărâre judecătorească, cu nuanţări în privinţa hotărârii arbitrale (pg. 1163).

Într-o altă opinie, unele din aceste apărări, faţă de efectele pe care le produc, pot fi invocate pe calea contestaţiei la executare formulate în temeiul art. 712 alin. (2) Cod procedură civilă, respectiv contestaţia privind lămurirea asupra înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu astfel că, în acord cu dispoziţiile art. 715 alin. (3) Cod procedură civilă, aceasta se poate face oricând pe durata termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită.


Orice apărare prin care se invocă chestiuni privitoare la legalitatea executării silite înseși trebuie invocată în cadrul contestației la executare exercitate în condițiile art. 715 alin. (1) pct. 3. În acest sens sunt și dispozițiile art. 713 alin. (3), potrivit cărora nu se poate face o nouă contestație de către aceeași parte pentru motive care au existat la data primei contestații. Or, nu se poate invoca nelegalitatea executării înseși în cadrul unei contestații ce se exercită împotriva unui anumit act de executare, exercitată în condițiile art. 715 alin. (1) pct.1.


Au fost agreate în unanimitate argumentele din punctul de vedere al formatorilor INM.

Subtemă 2.3. : Invocarea perimării executării silite. Calea procesuală. Termen. Materia: civil

Subcategoria: executare silită Obiect ECRIS:

Acte normative incidente: art. 697 alin. (1), art. 715 alin. (1) pct.1 C.proc.civ. Cuvinte cheie: perimarea executării silite

În cadrul dezbaterilor s-a acceptat în mod unanim că în situaţia în care în cursul

executării silite pentru o perioadă de 6 luni nu sunt emise acte de executare silită, debitorul care constată că s-a împlinit termenul de perimare are deschisă posibilitatea formulării unei acţiuni în constatare propriu zisă, astfel că independent de indicarea denumirii cererii ca fiind contestaţie la executare, judecătorul trebuie să califice acţiunea debitorului drept o cerere de constatare a perimării ca demers se sine stătător.

Divergenţe au apărut în situaţia în care după trecerea unui interval de timp suficient de lung încât să atragă sancţiunea perimării, executorul judecătoresc emite acte de executare silită.

Într-o opinie, acţiunea în constatarea perimării devine o veritabilă acţiune în realizare care îmbracă forma contestaţiei la executare împotriva actelor de executare emise ulterior împlinirii termenului de perimare, fiind necesar ca debitorul diligent să respecte termenul de 15 zile de la comunicare pentru a contesta aceste acte, sub sancţiunea de a pierde posibilitatea de a mai invoca incidenţa perimării.

Într-o a doua opinie, acţiunea în constatare îşi păstrează regimul autonom, astfel că şi în situaţia în care s-ar constata tardivitatea contestaţiei la executare, debitorul ar avea în continuare posibilitatea invocării perimării, fiindcă „executarea se perimă de drept”, conform art. 697 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă şi „se constată de către instanţa de executare, la cererea executorului judecătoresc sau a părţii interesate, prin încheiere dată cu citarea în termen scurt a părţilor” - art. 698 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă. Or, este cert că

42

legiuitorul a prevăzut o procedură separată, independentă de procedura contestaţiei la executare, pentru constatarea perimării.

Atâta vreme cât incidenţa perimării presupune trecerea unui termen în care nu se emit acte de executare, nu se poate admite situaţia în care faţă de ultimul act de executare emis cu 6 luni înaintea formulării cererii de perimare, debitorul să mai fie în termen pentru contestarea lui; respectiv să aştepte după împlinirea celor 6 luni, emiterea unui act de executare, iar doar cu privire la acesta să formuleze o contestaţie la executare în care să invoce perimarea.

Potrivit unei a treia opinii, s-a apreciat că în practică, dacă se ajunge la această situaţie, mijlocul procedural corect de invocare a perimării executării silite este acela al contestaţiei la executare întrucât acţiunea în constatare devine inadmisibilă faţă de posibilitatea exercitării unei acţiuni în realizare. Însă, în situaţia în care nu se mai emit noi acte de executare nu se poate nega accesul la justiţie al debitorului sub forma unei acţiuni în constatare.

Opinia formatorilor INM: Perimarea executării silite se poate face fie în cadrul unei cereri simple, adresată de

executorul judecătoresc sau de partea interesată (de regulă, debitorul) instanței de executare, fie în cadrul unei contestații la executare. Astfel, dacă au trecut mai mult de 6 luni de la ultimul act de executare, fără să se fi săvârșit un nou act de executare din culpa creditorului, executorul judecătoresc sau partea interesată (de regulă, debitorul) pot adresa o cerere simplă instanței de executare, care se soluționează în condițiile art. 698 C.p.c.

Dacă s-a săvârșit un nou act de executare, după trecerea unui interval de 6 luni, partea interesată va trebuie să facă contestație la executare împotriva noului act, în condițiile art. 715 alin. (1) pct. 1, și să invoce excepția de perimare care a operat de drept, potrivit dispozițiilor art. 697 alin. (1) CPC.

Deși perimarea operează de drept, ea trebuie constatată de instanța de executare (a se vedea și opinia exprimată în lucrarea ”Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat vol. II – art. 527-1.134” - coordonatori Viorel Mihai Ciobanu şi Marian Nicolae, Universul Juridic Bucureşti, 2016, pag. 545-547).


Au fost agreate în unanimitate argumentele exprimate de formatorii INM.

Date post:	01-Dec-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	32 times
Download:	0 times

Minuta intalnire litigii cu profesionisti si insolventa intalnire litigii cu profesionisti... ·...

Documents