Page 1
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE
Universitatea „Transilvania” din Brașov
Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere
Ing. Petrică Tudor MOŢIU
CERCETĂRI ASUPRA TIPURILOR DE ECOSISTEME FORESTIERE
DE PE ULTIMELE PRELUNGIRI VESTICE ALE MASIVULUI
PĂDUREA CRAIULUI ÎN VEDEREA STABILIRII MĂSURILOR DE
GOSPODĂRIRE DURABILE
RESEARCHES ON TYPES OF FOREST ECOSYSTEMS FROM THE LAST
WESTERN PROLONGATIONS OF PADUREA CRAIULUI MASSIF IN
ORDER TO ESTABLISH SUSTAINABLE MANAGEMENT MEASURES
Rezumatul tezei de doctorat
Summary of the PhD Thesis
Conducător știinţific,
Dr. ing. Nicolae DONIŢĂ dr. h. c.,
Membru titular al Academiei de Stiinţe Agricole şi Silvice „GHEORGHE
IONESCU - ȘIȘEȘTI”
Brașov
2013
Page 2
MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE
Universitatea „Transilvania” din Brașov
Braşov, B-dul Eroilor nr. 29, 500036, Tel. 0040-268-413000, Fax 0040-268-410525
RECTORAT
D-lui (D-nei)..............................................................................................................
Vă aducem la cunoştinţă că în ziua de vineri, 27.09.2013, ora 1100
, în sala SI2, la
Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, va avea loc susţinerea publică a tezei de
doctorat intitulată CERCETĂRI ASUPRA TIPURILOR DE ECOSISTEME
FORESTIERE DE PE ULTIMELE PRELUNGIRI VESTICE ALE MASIVULUI
PĂDUREA CRAIULUI ÎN VEDEREA STABILIRII MĂSURILOR DE
GOSPODĂRIRE DURABILE, elaborată de ing. MOȚIU P.I. Petrică Tudor, în vederea
obţinerii titlului ştiinţific de DOCTOR, în domeniul fundamental Ştiinţe Agricole și Silvice,
domeniul Silvicultură.
COMPONENŢA COMISIEI DE DOCTORAT
numită prin Ordinul Rectorului Universităţii „Transilvania” din Braşov nr. 5916 din
11.07.2013
Preşedinte: Prof.univ.dr.ing. Gheorghe SPÂRCHEZ
Proecan al Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere,
Universitatea „Transilvania” din Braşov.
Conducător ştiinţific: Cercet.şt.gr.I. dr.ing. Nicolae DONIȚĂ, dr. h.c.,
Universitatea „Transilvania” din Braşov.
Referenţi: Conf.univ.dr. Ecaterina FODOR
Universitatea din Oradea;
Cercet.şt.gr.I, dr. ing. Iovu Adrian BIRIȘ
Institutul de cercetări și amenajări silvice București;
Prof.univ.dr.ing. Valeriu Norocel NICOLESCU
Universitatea „Transilvania” din Braşov.
În cazul în care doriți să faceți aprecieri sau observaţii asupra conţinutului tezei vă
rugăm să le transmiteţi, în timp util, pe adresa: Facultatea de Silvicultură şi Exploatări
Forestiere din Braşov, Str. Şirul Beethoven nr. 1, 500123, Braşov, Fax: 0268-475705 sau pe
adresa de e-mail: [email protected] .
Page 3
2
CUPRINS Teza Rezumat
Cuvânt înainte 6 6
1. Introducere 7 7
2. Stadiul cunoștințelor 8 8
2.1. Aspecte generale 8 8
2.2. Formarea tipologiei forestiere 9 8
2.2.1. În Rusia G. F. Morozov 9 8
2.2.2. În Finlanda A. Cajander 10 9
2.3. Sisteme și școli tipologice forestiere 10 9
2.3.1. Sistemul și școala tipologică rusă (Sukacev) 10 9
2.3.2. Sistemul și școala tipologică ucraineană (Pogrebneak) 11 9
2.3.3. Sistemul tipologic german (Krauss - Schlenker) 12 10
2.3.4. Sistemul tipologic francez 14 10
2.3.5. Sistemul tipologic elveţian 15 11
2.3.6. Sistemul tipologic italian 16 11
2.3.7. Sistemul tipologic spaniol 17 11
2.3.8. Sistemul tipologic cehoslovac (Zlatnik) 18 11
2.3.9. Sistemul de clasificare a pădurilor în ţările anglo-saxone 18 12
2.3.10. Sistemul tipologic în Canada 19 12
2.3.11. Sistemul tipologic în Statele Unite ale Americii 19 12
2.4. Sistemele fitocenologice de clasificare a vegetaţiei pădurilor 19 12
2.5. Concepţia ecosistemică în clasificarea tipologică a pădurilor 21 13
2.6. Dezvoltarea tipologiei forestiere în România 23 14
2.6.1. Începuturi 23 14
2.6.2. Şcoli tipologice din România 24 14
2.6.2.1. Şcoala Paşcovschi. Tipuri de păduri. 24 14
2.6.2.2. Şcoala Chiriţă. Tipuri de staţiuni 26 15
2.6.2.3. Tipologia ecosistemică 28 16
2.6.2.4. Studiul naturalistic al pădurilor din Ocolul Silvic Tinca 32 18
3. Scopul și obiectivele cercetării 34 18
4. Metoda de lucru și locul cercetărilor 35 18
4.1. Metoda de lucru 35 18
4.1.1. Procurarea și utilizarea materialelor științifice și tehnice privind
tipologia pădurilor, caracteristicile teritoriului și a pădurilor în care s-au
efectuat cercetările 35 18
4.1.2. Stabilirea tipurilor de ecosisteme forestiere 35 19
4.1.3. Culegerea de date pentru descrierea tipurilor de ecosisteme și
evidențierea specificului lor regional 36 19
4.1.4. Prelucrarea de date pentru stabilirea vârstei și stării arboretelor pe
tipuri de ecosisteme 36 20
4.1.5. Caracterizarea tipurilor de ecosisteme forestiere 36 20
4.1.6. Cartarea tipurilor de ecosisteme forestiere 37 20
4.2. Locul cercetărilor 37 20
5. Aspecte administrative și condițiile fizico- și biogeografice ale teritoriului
în care s-au efectuat cercetările 47 22
5.1. Aspecte administrative privind teritoriul în care s-au efectuat cercetările 47 22
5.2. Condițiile fizico- și biogeografice ale teritoriului 48 22
5.2.1. Aşezare geografică 48 22
5.2.2. Caracteristici geologice 48 22
5.2.3. Caracteristici geomorfologice 51 25
5.2.4. Caracteristici hidrologice 52 26
5.2.5. Condiții climatice 52 26
Page 4
3
5.2.5.1. Regimul termic 52
5.2.5.2. Regimul pluvial 53
5.2.5.3. Umiditatea aerului 53
5.2.5.4. Evapotranspirația 53
5.2.5.5. Vântul 53
5.2.5.6. Indicii de ariditate De Martonne 56
5.2.5.7. Caracterizarea generală a climei 56 26
5.2.6. Caracteristici edafice 57 27
5.2.7. Tipuri de stațiuni 59 29
5.2.8. Tipuri de pădure și unități ecosistemice de păduri 62 29
5.2.9. Vegetație 65 29
5.2.9.1. Zone, etaje, sectoare (districte) de vegetație 65 29
5.2.9.2. Asociații vegetale 66 30
6. Rezultate 67 31
6.1. Date privind solurile 67 31
6.1.1. Clasele de sol 67 31
6.1.2. Tipuri și subtipuri de sol 68 31
6.2. Date privind fitocenozele 70 34
6.2.1. Tipuri de strat ierbos-subarbustiv indicatoare de sol 72 36
6.2.2. Frecvența speciilor de plante pe formații ecosistemice forestiere 74 36
6.2.3. Explorarea relațiilor de asemănare a fitocenozelor prin metode
de analiză multivariată 89 43
6.3. Caracterizarea ecologică a fitocenozelor prin intermediul indicilor
Ellenberg 93 46
6.4. Tipuri de ecosisteme forestiere din pădurile teritoriului cercetat 96 49
6.4.1. Tipuri de ecosisteme forestiere identificate 96 49
6.4.2. Descrierea tipurilor de ecosisteme forestiere 97 50
6.4.2.1. Tipuri de ecosisteme forestiere de pe dealurile joase 97 50
6.4.2.2. Tipuri de ecosisteme forestiere de pe câmpia piemontană 24 54
6.4.2.3. Tipuri de ecosisteme forestiere de pe câmpia aluvială și lunci 149 58
6.4.3. Răspândirea tipurilor de ecosisteme forestiere 162 61
6.4.4. Deosebirile variantelor regionale ale tipurilor de ecosisteme fores-
tiere din teritoriul cercetat față de tipurie descrise pe plan național 163 62
6.4.5. Raporturi între tipurile de ecosisteme forestiere și tipurile de
pădure și de stațiune stabilite de amenajamentele silvice 163 63
6.5. Starea arboretelor 165 63
6.5.1. Aspecte generale 165 63
6.5.2. Constatări privind compoziția arboretelor 167 66
6.5.3. Constatări privind structura spațială a arboretelor 169 67
6.5.4. Constatări privind structura de vârste a arboretelor 169 67
6.5.5. Constatări privind vârstele exploatabilității și ciclurile 170 68
6.5.6. Constatări privind compozițiile-țel 170 68
6.5.7. Starea arboretelor pe tipuri de ecosistem e 171 69
6.6. Propuneri de gospodărire durabilă a arboretelor 176 74
6.7. Discuții 180 78
7. Concluzii 187 84
8. Contribuții personale 190 86
Bibliografie 191 87
Anexe (1 - 4) 202
Page 5
4
CONTENTS
Foreword 6 6
1. Introduction 7 7
2. Stage of knowledge 8 8
2.1. General aspects 8 8
2.2. The formation of forest typology theory 9 8
2.2.1. In Rusia G. F. Morozov 9 8
2.2.2. In Finland A. Cajander 10 9
2.3. Systems and schools of forest typology 10 9
2.3.1. The system and the russian forest typology school (Sukacev) 10 9
2.3.2.The system and the ukrainean forest typology school (Pogrebneak) 11 9
2.3.3.The system and the german forest typology school
(Krauss - Schlenker) 12 10
2.3.4. French typology system 14 10
2.3.5. Swiss typology system 15 11
2.3.6. Italian typology system 16 11
2.3.7. Spanish typology system 17 11
2.3.8. Czechoslovak typology system (Zlatnik) 18 11
2.3.9. Forest system classification in anglo-saxon countries 18 12
2.3.10. Canadian typology system 19 12
2.3.11. United States typology system 19 12
2.4. Phytocenosis systems of vegetation classification of the forests 19 12
2.5. The system theory within forest typology classification 21 13
2.6.The development of forest typology in Romania 23 14
2.6.1. The early stage 23 14
2.6.2. Typology schools in Romania 24 14
2.6.2.1. Paşcovschi schools. Types of forests 24 14
2.6.2.2. Chiriţă school. Types of sites 26 15
2.6.2.3. System typology 28 16
2.6.2.4. The environmental study of forests from Tinca Forest
District (1977) 32 18
3. The aim and the objectives of the research 34 18
4. Working methods and the site of researches 35 18
4.1. Working method 35 18
4.1.1. Procurement and use of scientific and techinical materials
related to forest typology, the particularities of the research area and
of forests within research area 35 18
4.1.2. Determination of types of forest ecosystems 35 19
4.1.3. Data collection for forest ecosystems descriptionand the
highlightening of regional features 36 19
4.1.4. Data processing for establishing the age of stands on types
of ecosystems 36 20
4.1.5. Characterization of the type of forest ecosystems 36 20
4.1.6. Mapping types of forest ecosystems 37 20
4.2. The research area 37 20
5. Administrative features, physical an biogeographical conditions of the
research area 47 22
5.1. Administrative features of research area 47 22
5.2. Physical and biogeographicals of the research area 48 22
5.2.1. Geographical location 48 22
5.2.2. Geological features 48 22
5.2.3. Geomorphological features 51 25
Page 6
5
5.2.4. Hydrological features 51 26
5.2.5. Climatic condition 52 26
5.2.5.1. Air Temperature 52
5.2.5.2. Rainfalls 53
5.2.5.3. Humidity 53
5.2.5.4. Evapo-perspiration 53
5.2.5.5. The wind 53
5.2.5.6. De Martonne aridity index 56
5.2.5.7. General features of the climate 56 26
5.2.6. Edaphic features 57 27
5.2.7. Types of stands 59 29
5.2.8. Types of forests and forest ecosystem units 62 29
5.2.9. The vegetation 65 29
5.2.9.1. Zones, stages and sectors (districts) of vegetation 65 29
5.2.9.2. Plant associations 66 30
6. Results 67 31
6.1. Data related to soil 67 31
6.1.1. Soil classes 67 31
6.1.2. Soil types and subtypes 68 31
6.2. Data related to phytocenosis 70 34
6.2.1. Types of grass-subshrub soil indicator layer 72 36
6.2.2. The frequency of plant species within ecosystem forest stands 74 36
6.2.3. The exploration of similarity relations of phytocenosis using
multivariance analysis methods 89 43
6.3. The ecological characterization of phytocenosis using Ellenberg indexes 93 46
6.4. Types of forest ecosystems within research area 96 49
6.4.1. Identified types of forest ecosystems 96 49
6.4.2. The descriprion of forest ecosystems 97 50
6.4.2.1. Types of forest ecosystems on low hills 97 50
6.4.2.2. Types of forest ecosystems on piedmontan plain 124 54
6.4.2.3. Types of forest ecosystems on alluvial plain and flood plain 149 58
6.4.3. The spread of forest ecosystems 162 61
6.4.4. The differences of regional forest ecosystems within the
research area compared to types described at national level 163 62
6.4.5. The relationship among types of forest ecosystems, forest types
and stands established by forest management 163 63
6.5. The state of the stands 165 63
6.5.1. General aspects 165 63
6.5.2. Conclusions regarding the composition of the stands 167 66
6.5.3. Conclusions related to spatial structure of the stands 169 67
6.5.4. Conclusions related to age structure of the stands 169 67
6.5.5. Conclusions related to age exploitability and the cycles 170 68
6.5.6. Conclusions related to aim-compozitions 170 68
6.5.7. State of the stands on types of ecosystems 171 69
6.6. Proposals for a sustainable management of the stands 176 74
6.7. Discussions 180 78
7. Conclusions 187 84
8. Personal contributions 190 86
9. References 191 87
10. Annexes (1 - 4) 202
Page 7
6
Cuvânt înainte
Cercetările de tipologie forestieră, începute în România încă din deceniul al treilea al
secolului XX, s-au finalizat prin descrierea tipurilor de pădure, a tipurilor de stațiuni forestiere
și a tipurilor de ecosisteme forestiere pentru întreaga țară.
Dar, chiar promotorii acestor tipologii relevau în sintezele pe care le-au realizat, că,
date fiind deosebirile importante ale climatului, reliefului, rocilor din diferite regiuni ale țării,
este necesară o aprofundare a cercetărilor tipologice pe plan regional, cât și stabilirea
măsurilor de gospodărire pe tipuri. Asemenea cercetări s-au efectuat în anumite regiuni din
țară, demonstrând necesitatea extinderii lor în toate regiunile, diferite din punctul de vedere al
condițiilor de climă, relief, roci, soluri, al asortimentului de organisme componente ale
ecosistemelor forestiere.
Întrucât în vestul țării nu s-au întreprins asemenea cercetări, s-a considerat că este de
interes efectuarea unui studiu de caz, într-un teritoriu reprezentativ pentru câmpiile și
dealurile joase de pe clina vestică a Carpaților Occidentali. Rezultatele cercetărilor din acest
teritoriu fac obiectul tezei de față.
Cercetările întreprinse s-au efectuat la sugestia și sub îndrumarea domnului dr. dr. h. c.
ing. Doniță Nicolae, membru titular al Academiei de Științe Agricole și Silvice, căruia îi
rămân recunoscător pentru acceptarea mea ca doctorand și permanenta îndrumare de la
întocmirea metodei de lucru și orientarea în cercetările de teren, până la prelucrarea și
redactarea tezei.
Mulțumesc întregului colectiv al Departamentului de Silvicultură de la Facultatea de
Silvicultură și Exploatări Forestiere - Universitatea Transilvania din Braşov, pentru
îndrumările competente pe parcursul cercetărilor şi pentru observaţiile şi sugestiile cu ocazia
susţinerii referatelor şi a analizei lucrării în departament.
De asemenea, aduc mulţumiri conducerii Universităţii Transilvania din Braşov, în
mod special Domnului Rector prof. dr. ing. Abrudan Ioan Vasile, conducerii Facultăţii de
Silvicultură şi Exploatări forestiere, în special Domnului Decan conf. dr. ing. Curtu Lucian şi
Domnului Prodecan prof. dr. ing. Spârchez Gheorghe pentru colaborare în cadrul pregătirii
doctorale. Mulțumesc referenților științifici, domnei conf. dr. Fodor Ecaterina, domnului
cercet. șt. gr. I dr. ing. Biriș Iovu Adrian și domnului prof. dr. ing. Nicolescu Valeriu Norocel.
Totodată adresez mulţumiri cadrelor didactice de la Departamentul de Silvicultură,
domnii: prof. dr. ing. Şofletea Neculae, prof. dr. ing. Nicolescu Norocel, prof. dr. ing. Leahu
Iosif, prof. dr. ing. Târziu Dumitru, prof. dr. ing. Florescu Ion, prof. dr. ing. Parascan Darie,
conf. dr. ing. Stăncioiu Petru Tudor şi nu în ultimul rând domnului şef lucrări dr. ing. Indreica
Adrian, pentru colaborare şi ajutorul oferit în perioada pregătirii doctorale.
Doresc să mulţumesc întregului colectiv al Departamentului de Silvicultură şi
Inginerie Forestieră din cadrul Facultăţii de Protecţia Mediului - Universitatea din Oradea, în
mod special domnilor: prof. dr. ing. Vlad Ioan, şef lucrări dr. ing. Hâruţa Ovidiu, asistent
univ. dr. ing. Bartha Szilard pentru sugestiile prețioase pe care mi le-au făcut în timpul
redactării lucrării.
De asemenea, mulţumesc colegilor de la Departamentul de Geografie, Turism şi
Amenajarea Teritoriului - Universitatea din Oradea, domnilor şef lucrări dr. Bucur Liviu şi şef
lucrări dr. Nistor Stelian, pentru sprijinul acordat.
Mulțumesc personalului ocolului silvic Tinca pentru permanentul sprijin acordat în
lucrările de teren.
Soției, copiilor mei și părinților le mulțumesc din suflet pentru încurajări și răbdarea
pe care au avut-o în anii în care am lucrat la teză.
Autorul
Page 8
7
1. Introducere
Tipologia forestieră, conturată ca știință la începutul secolului XX, a apărut din nevoia
de a diferenția măsurile de gospodărire a pădurilor după compoziția, structura și
productivitatea arboretelor, ca și după caracteristicile stațiunilor, adică după specificul lor
ecologic, ecosistemic. Creatorii tipologiei forestiere, care au separat și descris tipuri de pădure
pe material provenit din păduri naturale, au conceput aceste tipuri ca unități complexe
biocenotice și staționale, într-o concepție apropiată de cea ecosistemică. Ulterior s-au
dezvoltat două abordări diferite ale tipizării pădurilor - prima mai mult biocenotică, a doua
mai mult stațională, tipurile rezultate nesuprapunându-se în multe cazuri. În România s-au
afirmat ambele abordări, creându-se o tipologie a pădurilor bazată pe compoziția și
productivitatea arboretelor și o tipologie stațională bazată pe criterii climatice și edafice dar și
pe productivitatea arboretelor cu specii stațional autohtone și pe indicațiile păturii vii. Pădurea
este însă ecosistemic unitară și în a doua jumătate a secolului XX s-a simțit nevoia creerii unei
tipologii ecosistemice pentru pădurile naturale și seminaturale, rămânând ca obiect al
tipologiei staționale tipizarea stațiunilor lipsite de pădure și a pădurilor artificiale cu specii
stațional neautohtone. În ultimele decenii ale secolului XX s-au efectuat și în România
cercetări privind tipurile de ecosisteme forestiere, publicându-se descrierea lor pentru întreaga
țară (Doniţă şi colab., 1990). Această tipologie, ca și cele ce au precedat-o nu au ținut seama
decât în mică măsură de variația regională a tipurilor, condiționată de deosebirile climatice,
geomorfologice, edafice, foarte accentuate în țara noastră, reflectate în răspândirea speciilor
de organisme care compun biocenozele forestiere.
S-a pus de aceea problema conturării studiilor tipologice pe regiuni naturale,
preconizată, de fapt chiar de creatorii tipologiei pădurilor și a tipologiei stațiunilor
(Pașcovschi și Leandru, 1958, Chiriță și colab., 1977). Fiecare unitate fizico - geografică, fie
că este vorba de zone - subzone, etaje - subetaje, regiuni - provincii geografice, are
particularități care determină existența unui anumit inventar de tipuri, cu anumite trăsături
zonale și regionale. De aceea, în momentul de față este prioritară tendința de a stabili tipurile
pe unități geografice mai mici, de nivelul peisajelor (landșafturilor), tipologia căpătând un
pronunțat caracter regional.
O altă problemă legată de aplicarea tipologiei pădurilor în gospodărirea pădurilor a
fost cea a stabilirii măsurilor de gospodărire pe tipuri. Acest lucru s-a încercat și de cei ce au
stabilit tipurile de pădure și tipurile de stațiune, dar la nivel foarte general ținând seama de
natura tipurilor dar nu și de starea reală a arboretelor sau stațiunilor în plan regional dar și
local.
Având în vedere această situație, s-a încercat ca, prin cercetările întreprinse în cadrul
tezei de față, să se facă un studiu de caz într-un teritoriu situat într-un anumit climat regional,
dar având deosebiri geomorfologice și edafice accentuate care au determinat formarea unor
ecosisteme forestiere adaptate la acest specific regional și local. Iar în funcție de starea acestor
ecosisteme, generată de modul de gospodărire din trecut, să se facă propuneri de gospodărire
în viitor, adecvate acestei stări și menite să readucă tipurile la o stare apropiată de cea
naturală.
Page 9
8
2. Stadiul cunoștințelor
2.1. Aspecte generale
În fundamentarea ecologică a silviculturii din ţara noastră, tipologia forestieră a avut şi
are un rol important. Această ştiinţă stabileşte unităţile tipologice de pădure, deosebite din
punct de vedere ecologic şi le caracterizează structural şi funcţional, furnizând astfel
parametrii ecologici necesari pentru alegerea şi aplicarea măsurilor de gospodăriri adecvate.
În linii mari tipologia pădurilor se ocupă cu identificarea, descrierea şi clasificarea
tipurilor de pădure, după ansamblul însuşirilor naturale diferenţiale (Negulescu şi colab.,
1973).
Tipologia forestieră a fost definită chiar de la primele ei începuturi ca o
disciplină cu un pronunţat caracter geografic. Studiile tipologice sunt prin excelenţă
studii regionale. Rezultatele obţinute într-o regiune pot să fie numai parţial valabile
sau să nu fie deloc valabile într-o altă regiune învecinată. Metodele de lucru cele mai
potrivite pentru o anumită regiune pot să nu se valideze deloc sau să se
dovedească a fi mediocre într-o altă regiune. Natural, aceasta se întâmplă în cazul
unor regiuni mai îndepărtate. Exemplul cel mai plastic îl reprezintă tipologia finlandeză,
care dă rezultate foarte bune în patria ei, dar este aproape inaplicabilă în ţări cu alte
condiţii naturale.
În tipologia forestieră s-au precizat într-o anumită măsură două curente: o tipologie
propriu-zisă a pădurilor şi o tipologie aparte a staţiunilor forestiere. Aceste tipuri servesc în
prezent ca bază ecologică în amenajarea şi gospodărirea pădurilor noastre. Deşi există
elemente comune în modul de abordare a clasificării pădurilor şi a staţiunilor, corespondenţa
între unităţile tipologice nu este decât parţială. De aceea în producţie au fost folosite în paralel
atât tipurile de pădure cât şi cele de staţiune.
Formarea şi dezvoltarea în ultimele decenii a conceptului de ecosistem, care a
schimbat radical modul de înţelegere a pădurii ca fenomen ecologic, a făcut necesară
revizuirea încadrării tipologice a pădurilor. Au fost iniţiate cercetări speciale în cadrul
I.C.A.S. în perioada 1981-1985, care au permis crearea unui nou sistem tipologic unitar.
Încadrarea tipologică a pădurilor pe baze ecosistemice s-a făcut prin conlucrarea unui mare
colectiv de specialişti cu profile diferite (Doniță și colab., 1990). S-a reuşit să se delimiteze şi
să se caracterizeze structural, mai mult sau mai puţin detaliat, tipurile de ecosistem forestier
care se întâlnesc în pădurile ţării noastre.
2.2. Formarea tipologiei forestiere
2.2.1. În Rusia - G. F. Morozov
În ce privește formarea tipologiei forestiere trebuie amintit G. F. Morozov (1912),
profesor la Academia Forestieră din Petrograd (Rusia), care a conceput unitatea tipologică
fundamentală - tipul de pădure - ca unitate holistică, determinată primordial de un complex
de condiţii şi factori de mediu, dar modelată şi de însuşirile ecologice ale speciilor ce compun
comunitatea, precum şi de relaţiile dintre ele şi de influenţa lor asupra staţiunii. G. F.
Morozov, care considera pădurea ca fenomen geografic, stabilea tipurile sale pe regiuni
climatic omogene, pornind de la condiţiile de relief, substrat şi sol (în special troficitate şi
umiditate) dar şi de la speciile lemnoase edificatoare de arboret.
G. F. Morozov a introdus şi noţiunea de „tip de staţiune”, pentru terenurile
neîmpădurite, ceea ce arată că tipul său de pădure se referea numai la situaţiile în care
biocenoza forestieră era prezentă. Doctrina lui s-a dezvoltat în continuare pe două direcţii
Page 10
9
distincte care au dat naştere la cele două mari şcoli tipologice sovietice: şcoala Sukacev şi
şcoala Pogrebneak.
2.2.2. În Finlanda - A. Cajander
Un alt sistem tipologic a fost creat în Finlanda de A. Cajander (1913).
În cadrul acestui sistem se separă tipurile de pădure după specia de arbori dominantă
și pe baza unor tipuri ecologice de pătură vie, corelate cu însuşirile solului (troficitate şi
umiditate).
Sistemul a fost încercat în aproape toate ţările europene, inclusiv la noi, dar nu s-a
validat în afara arealului pădurilor boreale, pentru care a fost creat. Încercări de aplicare cu
rezultate mai bune s-au făcut în Canada boreală (Ilvessalo, 1929; Kalela, 1963) şi în Patagonia
(Kalela, 1941 după Sucacev și Dâlis, 1964).
2.3. Sisteme și școli tipologice forestiere
2.3.1. Sistemul și școala tipologică rusă (Sukacev)
În Rusia, V. N. Sukacev şi şcoala sa au pus la punct o metodologie proprie de
conturare a „tipului de pădure” (Sukacev, 1960); s-a dezvoltat un sistem și o școală tipologică
rusă.
După Sukacev „tipul de pădure este o grupare de porţiuni de pădure (biocenoze
forestiere individuale), omogene după compoziţia arboretului, a celorlalte straturi vegetale, a
faunei, a complexului de condiţii de creştere (climatice, edafo-geologice, hidrologice),
după raporturile dintre plante şi mediu, după procesele de refacere şi direcţia succesiunilor
şi care, în aceleaşi condiţii economice, necesită aplicarea aceloraşi măsuri de gospodărire”.
Tipul se stabileşte după compoziţia arboretului şi restul vegetaţiei (în special
grupele de specii indicatoare), după productivitate, modul de regenerare şi tendinţele
succesionale, uneori şi după condiţiile staţionale.
Scoală tipologică Sukacev s-a ocupat, în special de clasificarea pădurilor boreale,
mai puţin bogate în specii şi cu condiţii staţionale mai puţin diversificate.
Principiile școlii Sukacev în formă clasică sau cu diverse modificări şi adaptări au fost
larg folosite în U.R.S.S., în zona boreală din Europa şi Siberia, în R. P. Bulgaria şi cu unele
adaptări şi în România.
În deceniul al cincilea, V. N. Sukacev (1960) şi-a revizuit radical concepţia tipologică
prin fundamentarea tipului de pădure ca tip de biogeocenoză. Asupra acestei concepţii se va
reveni în detaliu în secţiunea „Concepţia ecosistemică şi clasificarea tipologică a pădurilor”.
2.3.2. Sistemul și școala tipologică ucraineană (Pogrebneak)
În paralel în U.R.S.S. s-a dezvoltat și o școală de tipizare a condițiilor staționale
(Pogrebneak).
Şcoala Pogrebneak considera ca unitate fundamentală „tipul de teren forestier” (tip de
condiţii staţionale). Acesta se stabileşte în funcţie de troficitatea şi umiditatea solului potrivit
unui caroiaj edafic cu 4 grade de troficitate (notate cu A, B, C, D) şi 6 grade de umiditate
(notate cu 0, 1, 2, 3, 4, 5). Întreaga varietate staţională este cuprinsă astfel în 24 tipuri de teren
forestier, care se pot împărţi însă, fiecare la rândul lui în 9 subtipuri (aplicând trei gradaţii
suplimentare ale factorului trofic şi trei ale factorului hidric) (Pogrebneak, 1955).
Principiile şcolii Pogrebneak au fost aplicate cu rezultate bune în Ucraina, în Caucaz,
în Carpaţii Ucrainei, în R. S. S. Moldovenescă, în R. P. Polonă, în R. P. Bulgară.
Page 11
10
Încercările de corelare a celor două direcţii tipologice din U.R.S.S., au fost numeroase.
O propunere care merită atenţie a fost cea a lui Sibiriakova (Fedorciuk și Dîrenkov, 1975).
Din 1973 colectivul de la Institutul de Cercetări pentru Silvicultură din Leningrad dezvoltă o
metodă „încrucişată” pentru separarea tipurilor de pădure pe bază de criterii fitocenotice şi
staţionale, reciproc controlabile.
2.3.3. Sistemul tipologic german (Krauss - Schlenker)
În Germania a fost dezvoltată deasemenea o tipologie stațională (Krauss - Schlenker).
Sistemul este adaptat situaţiei din Europa Centrală, în care pădurile au compoziţia
puternic modificată în urma extinderii culturilor de molid şi pin.
Sistemul se caracterizează prin abordare combinată şi regională. Pentru separarea
staţiunilor şi constituirea tipurilor de staţiune se iau în considerare combinat, următoarele
caracteristici:
- staţionale - climă, sol, substrat, relief;
- de vegetaţie - grupe ecologice, asociaţii staţionale;
- de istorie a vegetaţiei - polenanaliza;
- silviculturale.
Tipurile de staţiune se separă în cadrul unor unităţi teritoriale regionale, precis
delimitate (de nivel inferior - raion de creştere şi de nivel superior - regiune de creştere) pe
baza diferenţierilor de climă, relief, substrat şi vegetaţie şi se grupează în ecoserii după
caracterul rocii parentale şi a umezirii.
În cadrul acestui sistem s-a acordat o deosebită atenţie grupelor ecologice de plante
(grupe de reacţie egală faţă de factorii edafici de troficitate şi umiditate) (Ellenberg, 1950;
Schlenker, 1951; Schönhar, 1951).
Este de remarcat că, în metodologia şcolii germane, pentru stabilirea umidităţii şi
troficităţii solurilor se utilizează curent flora indicatoare ierboasă şi productivitatea
arboretelor. De aceea în cercetare se acordă şi acum atenţie stabilirii cât mai exacte a
indicaţiilor acestei flore.
Pe baza sistemului german au fost clasificate şi cartate staţiunile din fosta R.D.G.
(Kopp şi Schwanecke, 1935) şi au fost clasificate şi aproape integral cartate staţiunile
forestiere din fosta R. F. G. (Mühlhäuser, 1964; Schlenker, 1980).
2.3.4. Sistemul tipologic francez
S-a dezvoltat şi o şcoală de clasificare şi cercetare a staţiunilor forestiere în Franţa
(Dumé, 1985).
În 1979, în cadrul Institutului de Dezvoltare Forestieră s-a constituit un grup de lucru
din reprezentanţi ai Oficiului Naţional al Pădurilor, specialişti din institute de cercetări şi de
învăţământ, reprezentanţi ai proprietarilor de pădure şi practicieni pentru a declanşa
ampla acţiune de stabilire şi descriere a „tipurilor de staţiuni”.
Membrii grupului, lucrând pe comisii au pus la punct terminologia, au determinat
elaborarea unei flore forestiere cu indicaţii ecologice pentru fiecare specie, au pus la punct o
metodologie complexă de delimitare şi descriere a tipurilor în "cataloage regionale", au
organizat instruirea echipelor de lucru dar şi a beneficiarilor din domeniul forestier.
Într-un timp scurt, de numai două decenii, s-au făcut ample cercetări în toată Franţa
şi s-au întocmit 150 cataloage de tipuri de staţiuni.
Page 12
11
2.3.5. Sistemul tipologic elveţian
În Elveția o primă încercare de tipizare staţională s-a realizat în cantonul Ticino
când, din cauza uscării castanului a devenit necesară refacerea pădurilor respective. În
acest scop s-a pus la punct o metodă fitocenotic-edafică de delimitare a staţiunilor pe
bază de grupe de plante indicatoare şi analize de sol (Ellenberg şi Rehder, 1962).
Dezvoltând această metodă şi aplicând-o la întreaga Elveţie, H. Ellenberg şi F.
Klötzli (1972) realizează descrierea tuturor tipurilor de pădure care au şi caracter de tipuri
de staţiune.
Separarea tipurilor de pădure s-a făcut pe baze floristice, dar nu prin metoda
Braun-Blanquet ci ţinând seama şi de speciile constante din straturile arborilor,
arbuştilor şi ierburilor, mai ales a celor indicatoare. Pentru aceste tipuri s-au făcut şi
caracterizările pedogenetice, pe bază de analize şi s-au formulat recomandări de măsuri
silviculturale. S-au individualizat, prin această metodologie 71 tipuri de pădure (care în
linii mari, se apropie de tipurile de ecosisteme).
2.3.6. Sistemul tipologic italian
În Italia a lipsit o tradiţie de cercetare şi utilizare a tipologiei forestiere pe plan
naţional (Del Favero și Carraro, 2000).
S-au făcut doar unele lucrări punctuale (Hofmann 1969, ș.a.).
Un grup de lucru special s-a constituit abia după anul 1985 având ca sarcină să
aleagă dintre sistemele de delimitare şi clasificare a tipurilor forestiere.
R. del Favero elaborează o metodologie „de compromis” preconizând ca „tipul
forestier”, să cuprindă areale omogene din punct de vedere floristic, ecologic şi
silvicultural. Se porneşte de la ideea că la compoziţii similare a florei corespunde, în
general, o omogenitate a factorilor ecologici şi invers. Având în vedere că tipologia trebuie
să aibă o finalitate practică este necesar să se ia în considerare şi criterii silviculturale. Se
preconizează a se lucra pe teritorii restrânse şi la un nivel naţional pentru a avea detalierea
necesară în plan practic.
2.3.7. Sistemul tipologic spaniol
În Spania în 1964 Nicolas y Grandullo preconiza necesitatea studiului staţiunilor
forestiere pe baze edafice, climatice şi floristice dar şi a tendinţelor de evoluţie. Primele studii
s-au făcut pe formaţii forestiere dominate de diverse specii de pini. După acest autor
staţiunea forestieră este o unitate elementară de teritoriu forestier omogen sub raportul
factorilor ecologici abiotici şi în care există o reflectare biotică, de asemenea omogenă. Pentru
caracterizarea staţiunii se folosesc 30 de parametri climatici, topografici, edafici. Pentru
formaţiunile de pin cercetate s-au diferenţiat 838 staţiuni, negrupate însă în tipuri.
Mai recent J. Grandullo şi S. Palomares au stabilit teritorii forestiere, omogene din
punct de vedere al productivităţii pe bază de elemente climatice şi litologice, folosind indicele
Paterson.
2.3.8. Sistemul tipologic cehoslovac (Zlatnik)
În fosta Cehoslovacia a fost folosită o metodă bazată pe specii dominante, dar
acordându-se o deosebită atenţie solurilor. Tipul de pădure este conceput complex şi dinamic
ca o combinaţie de fitocenoze care pot avea compoziţii diferite dar se află într-un tip staţional
determinat. Unitatea de bază a clasificării este însă grupa de tipuri de pădure (de rangul unei
Page 13
12
subformaţii sau asociaţii) care serveşte pentru cartarea tipologică şi este caracterizată staţional
sau floristic, inclusiv prin grupe ecologice de plante. Grupele de tipuri sunt încadrate în serii
după troficitatea şi aciditatea solurilor.
2.3.9. Sistemul de clasificare a pădurilor în ţările anglo-saxone
În ţările anglo-saxone clasificarea vegetaţiei şi în consecinţă şi a pădurilor s-a făcut în
general pe căi proprii, uneori profund deosebite de cele ale Europei continentale.
După o perioadă de abordare dinamică a problemei clasificării vegetaţiei care şi-a
găsit expresia în lucrările lui Clements, Tansley şi alţii şi de folosire a unor unităţi de
clasificare stabilite pe bază de dominante, cercetătorii din Anglia, S.U.A., Australia şi-au
concentrat atenţia asupra caracterizării cantitative a vegetaţiei. Abordarea strict cantitativă a
condus la concluzia că învelişul vegetal are caracter continuu adică se schimbă treptat în
funcţie de schimbările condiţiilor de mediu, fără a exista limite naturale precise şi deci, şi
fitocenoze bine conturate. Fiecare porţiune de înveliş vegetal reprezintă o combinaţie unică ce
nu se mai repetă (conceptul individualistic). Pornind de la aceste premise, s-a ajuns să se
afirme că nu se poate face o clasificare a vegetaţiei ci numai o ordonare a diferitelor ei aspecte
individuale, după anumite gradiente stabilite de cercetători.
Ordonarea se poate face pornind de la aspectele de vegetaţie, prin evaluarea
similarităţii situaţiilor descrise şi stabilirea gradului de apropiere floristică între acestea
(şcoala din Wisconsin - Curtis şi Mc Intosh, 1951, ş.a.) sau de la variaţia factorilor ecologici
(căldură, umiditate, troficitate) şi variaţia corelativă a aspectelor de vegetaţie (analiza
gradientală-Wittaker, 1962).
2.3.10. Sistemul tipologic în Canada
În Canada, V. J. Krajna (1960) şi alţi cercetători au pus la punct o metodologie de
clasificare corelată a vegetaţiei şi reliefului, în cadrul unităţilor zonale şi regionale de
vegetaţie.
Principii apropiate de ale şcolii germane au stat la baza procedeului Ontario, de
clasificare a pădurilor din Canada (Burger, 1972; Müller, 1980). După împărţirea teritoriului
în ecoregiuni (site-regions, eco-regions) şi în districte (site-districts) pe bază de climat şi
relief, se separă landşafturi (landscape) pe bază ecologică. În cadrul acestora se stabilesc
tipuri de staţiuni pe bază de ecoclimat, regim pedohidric şi regim trofic. Toate unităţile sunt
desigur la alte scări decât cele ale şcolii germane.
2.3.11. Sistemul tipologic în Statele Unite ale Americii
După F. Eyre (1980) tipul de înveliş forestier este o categorie de păduri definită de
vegetaţie (mai ales de compoziţia acesteia şi/sau de factorii de mediu). Prin tip de înveliş
forestier se înţelege de fapt o formaţie forestieră stabilită după specia sau speciile de
arbori dominanţi. Aceste tipuri se stabilesc pe o reţea regională care are două mari diviziuni -
estul şi vestul SUA, estul cu 5 regiuni iar vestul cu 6 regiuni. În total au fost deosebite 145
tipuri, 90 în estul şi 55 în vestul SUA.
În cadrul acestor tipuri-formaţii se diferenţiază însă subtipuri definite prin grupe de
plante indicatoare. De fapt acestea ar reprezenta ceea ce în Europa se înţelege prin tip.
2.4. Sistemele fitocenologice de clasificare a vegetaţiei pădurilor
În Europa, de clasificarea pădurilor ca şi a altor tipuri de vegetaţie s-au ocupat asiduu
şi specialiştii în studiul vegetaţiei. Sistemul cel mai complet de clasificare a fost creat de
Page 14
13
reprezentanţii şcolii fitosociologice (Braun-Blanquet, 1964). Unităţile de bază – asociaţiile,
reprezintă grupări de fitocenoze caracterizate printr-o anumită combinaţie de specii de plante,
dintre care unele apar numai în gruparea respectivă (specii caracteristice sau fidele). Se
admite că asociaţiilor le corespunde un anumit complex de factori ecologici care
condiţionează prezenţa şi convieţuirea lor. Datorită faptului că speciile lemnoase dominante
au amplitudine ecologică mare, şi grad de fidelitate mic, în această clasificare li se acordă
importanţă mai puţină. Sunt frecvente cazurile când fitocenozele cuprinse într-o asociaţie au
compoziţia stratului de arbori destul de neomogenă.
O piedică serioasă în calea folosirii asociaţiilor forestiere în silvicultură a constituit-o
schimbarea frecventă a rolului atribuit speciilor, a volumului asociaţiilor şi a poziţiilor în
sistem, ca şi a denumirii asociaţiilor.
Asociaţiile, dar mai ales subasociaţiile au devenit operaţionale pentru silvicultura
Europei Centrale numai în momentul când cercetările fitosociologice au fost completate cu
atente cercetări asupra staţiunilor, când s-a stabilit valoarea indicatoare a unor grupe de plante
din cadrul lor, când au fost cunoscute relaţiile dintre specii şi efectul acestora asupra structurii
şi productivităţii ca şi a dinamicii comunităţilor. Un rol deosebit în acest sens a revenit
„Grupului de lucru pentru vegetaţia forestieră” creat în 1928 şi animat de Hartmann şi Jahn
(Jahn, 1980).
Este semnificativ în acest sens faptul că nici într-o ţară din centrul Europei, în ciuda
faptului că există clasificaţii fitosociologice bine puse la punct nu au încetat ci dimpotrivă s-
au amplificat cercetările tipologice cu orientări diferite. Există şi încercări de a crea clasificaţii
ale vegetaţiei mai strâns orientate pe nevoile silviculturii. O astfel de încercare se datoreşte lui
H. Ellenberg şi F. Klötzli care au elaborat o clasificaţie completă a fitocenozelor forestiere din
Elveţia bazată nu pe specii caracteristice ci pe combinaţii de specii constante. Specii
caracteristice s-au identificat numai pentru unităţi superioare asociaţiei, care corespund însă
cu cele ale şcolii Braun - Blanquent (Braun-Blanquet, 1964). Asociaţiile astfel separate sunt
mai numeroase decât cele stabilite de fitosociologi, dar mai omogene din punct de vedere
ecologic. Asociaţiile sunt caracterizate sub raport climatic, de relief, de troficitate şi umiditate
a solurilor ca şi sub raportul speciilor constante (prezente în peste 50% din descrieri) din toate
etajele pădurii şi a speciilor dominante. Pentru Elveţia sunt date 62 asociaţii, unele şi cu
subasociaţii.
Pentru studierea pădurilor au fost utilizate în Europa şi alte principii de clasificare a
vegetaţiei. Cea mai cunoscută este cea bazată pe specii dominante, preconizată de şcoala
scandinavă Du Rietz şi şcoala sovietică Sukacev. Într-o asociaţie sunt încadrate toate
fitocenozele de pădure asemănătoare prin speciile dominante din straturile principale (arbori,
arbuşti, ierburi). Asociaţiile stabilite au volum mult mai mic decât asociaţiile bazate pe specii
caracteristice, dar omogenitatea lor este mai. pronunţată. Aceste asociaţii sunt practic similare
cu tipurile de pădure în concepţia Sukacev
În Franţa şcoala Gaussen-Emberger (Gaussen, 1984) a dezvoltat concepţia „seriilor
ecologice de vegetaţie”. Seria ecologică este o subdiviziune bine conturată a unei formaţii
forestiere, care cuprinde păduri dominate de o specie sau o combinaţie de specii lemnoase, şi
aparţine unui anumit etaj de vegetaţie.
O altă direcţie distinctă de clasificare a vegetaţiei este cea dinamică (Aichinger, 1951,
Kolesnikov, 1961). Potrivit principiilor acestei clasificaţii, într-un tip de pădure se includ
toate arboretele care reprezintă stadii de vârstă sau stadii succesionale care conduc la acelaşi
stadiu final.
2.5. Concepţia ecosistemică în clasificarea tipologică a pădurilor
Conceptul de ecosistem începe să trezească interesul specialiştilor în tipologia
Page 15
14
forestieră în deceniul al şaselea şi este pus pe prim plan cu ocazia discuţiei de la Congresul
din Montreal. Din cele 18 referate consacrate acestei probleme, se desprinde convingerea că
înţelegerea pădurii ca ecosistem este cea mai apropiată de natura ei şi cea mai utilă din punct
de vedere practic. Clasificaţia pădurilor, necesară producţiei forestiere, trebuie axată de aceea
pe această concepţie nouă.
V. J. Krajna (1960) care a prezentat la acest congres o analiză a clasificaţiilor
tipologice existente, le împarte în trei mari categorii:
- ecotopice – care ţin seama de ecotopuri şi care pot fi climatopice şi edafotopice
- biocenotice – care se bazează pe structura biocenozei luând în considerare mai
ales plantele (clasificaţii fitocenotice) sau mai ales animalele (clasificaţii zoocenotice)
- ecosistemice – care ţin seama atât de ecotopuri cât şi de biocenoză.
Propuneri privind clasificarea pădurilor pe baze ecosistemice au fost formulate în
special de G. Hills (1960) şi V.N. Sukacev (1964).
G. Hills, bazat pe lucrări anterioare, consideră ca unitate ecosistemică concretă aşa-
numitul „site” care la el nu înseamnă numai „staţiune” ci complexul de condiţii şi factori
ecologici de pe o anumită suprafaţă de teren împreună cu plantele şi animalele care o
populează. În cadrul acestui complex, G. Hills pune un accent deosebit pe însuşirile solului.
Clasificarea acestor unităţi trebuie să se facă holistic, pornind de la interrelaţiile dintre
componente şi nu pe baza componentelor luate separat.
V.N. Sukacev (1964) discută raporturile dintre biogeocenoză, unitate complexă
concepută de el din 1947 şi ecosistem şi porneşte de asemenea de la necesitatea de a folosi în
clasificare criterii care privesc pădurea ca întreg. Punctul său de vedere este prezentat mai
detaliat într-o monografie ulterioară.
2.6. Dezvoltarea tipologiei forestiere în România
2.6.1. Începuturi
Problema tipizării pădurilor este prezentată, pentru prima dată, în literatura română de
specialitate de către silvicultorul Zaharia Przemeţchi într-un articol publicat în Revista Pădurilor
(1921). El este şi cel care a stabilit primele tipuri de pădure în procesele verbale pe care le
întocmea la ocoalele silvice, ca inspector general al împăduririlor de la casa Autonomă a
Pădurilor Statului. În 1937 descrie o parte din aceste tipuri în lucrarea ”Tehnica împăduririlor”
(Przemețchi și Vasilescu, 1937).
După Z. Prezemeţchi, tipul de pădure ca ”unitate sistematică” cuprinde pădurile care
vegetează în condiţii staţionale similare şi care se caracterizează prin aceeaşi formă
exterioară şi aceleaşi însuşiri biologice. Această definiţie, poate prea sumară, nu este departe
de ceea ce înţelegem astăzi prin tipul de ecosistem forestier.
Este de relevat faptul că în descrierile foarte scurte ale tipurilor sunt prezentate date
privind staţiunea, arboretul, pătura vie, caracteristicile silviculturale importante (forma şi
dimensiunea arborilor, regenerarea etc). Tipul de pădure este conceput deci destul de complex.
În această perioadă se iniţiază în cadrul Institutului de Cercetări şi Experimentări
Forestiere (I.N.C.E.F) primele cercetări asupra tipurilor de staţiuni de către C. Chiriţă (1938) în
lucrarea privind nisipurile de la Hanul Conachi.
2.6.2. Şcoli tipologice din România
2.6.2.1. Şcoala Paşcovschi. Tipuri de păduri.
Dezvoltarea tipologiei forestiere româneşti intră într-o etapă nouă odată cu
naţionalizarea pădurilor şi organizarea întregii ramuri a silviculturii, precum şi a Institutului
Page 16
15
de Cercetări şi Experimentaţie Silvică, pe baze noi.
În cadrul institutului, din anul 1949 încep cercetări sistematice privind crearea unei
tipologii forestiere care să asigure baza ecologică necesară pentru amenajament şi lucrările
de gospodărire a pădurilor (Paşcovschi şi Leandru, 1958). După încercări făcute cu diverse
metode, se adoptă principiile tipologice ale lui Sukacev, cu adaptările ce s-au dovedit
necesare datorită caracterului special al unora din formaţiile noastre forestiere. Din 1951,
încep să apară în lucrările institutului primele studii tipologice (Paşcovschi, 1951) şi se
organizează colective interdisciplinare pentru promovarea pe scară largă a acestor
cercetări.
Metodologia elaborată şi rezultatele obţinute în dezvoltarea tipologiei forestiere au
fost supuse de S. Paşcovschi unei ample discuţii în cadrul Conferinţei de tipologie forestieră
(1955 publicate în 1957) şi admise ca bază pentru continuarea cercetărilor. La aceeaşi
conferinţă C. Chiriţă a prezentat pentru prima dată problema cunoaşterii, clasificării şi folosirii în
producţie a staţiunilor forestiere, în vederea lărgirii bazei staţionale a silviculturii. În referatul
prezentat se arată că tipologia staţiunilor trebuie să contribuie, pe de o parte, la cuprinderea cât mai
completă a staţiunii în cadrul tipului de pădure, tinzându-se ca tipurile de pădure să fie
caracterizate complex şi, pe de altă parte, să asigure clasificarea staţiunilor despădurite sau
iniţial lipsite de pădure, în care urmează să se execute culturi forestiere. Pentru aceste
categorii de staţiuni trebuie definită valenţa lor forestieră, aptitudinile pentru o anumită vegetaţie
forestieră.
Lucrările de tipologie a pădurilor fiind avansate, a devenit posibilă realizarea şi
publicarea primei sinteze tipologice româneşti (Paşcovschi şi Leandru, 1958) şi totodată
introducerea tipologiei pădurilor în amenajarea şi gospodărirea pădurilor (prin instrucţiunile de
amenajare din 1959). Ţara noastră s-a situat astfel printre putinele ţări europene în care, la aceea
dată, se realiza fundamentarea silviculturii pe o bază ecologică atât de complexă.
În concepţia autorilor acestei lucrări, tipul de pădure se stabileşte după compoziţia
arboretului, productivitatea acestuia, modul de regenerare naturală, compoziţia
subarboretului şi a stratului ierbos, cu accent asupra speciilor indicatoare edafic, se ia în considerare
şi clima, caractere importante ale solurilor şi rocilor. Productivitatea arboretelor se exprimă prin
trei categorii: productivitate superioară - clasele de producţie I şi II, productivitate mijlocie -
clasa III şi productivitate inferioară - clasele IV şi V.
În urma unor cercetări cu caracter regional, care au abordat probleme ale clasificaţiei tipologice
fie ca obiective principale, fie în cadrul unor obiective mai largi de cunoaştere multilaterală a bio-
ecologiei unei specii în cuprinsul unor teritorii date, au fost semnalate şi descrise o serie de tipuri noi
de pădure. Lucrarea „Cercetări tipologice de sinteză asupra tipurilor fundamentale de pădure din
România” (Purcelean şi Paşcovschi, 1968) a avut drept scop analizarea situaţiilor noi apărute şi
integrarea acestor situaţii fie ca aspecte ale tipurilor deja descrise, fie ca unităţi noi, aducând astfel la zi
clasificaţia tipurilor de pădure. În finalul acestei lucrări a fost elaborată o clasificare zecimală a
tipurilor de pădure, atât a celor descrise cât şi a celor noi, clasificare, în care tipurile au fost orânduite
în formaţii şi grupe de tipuri de pădure constituite în aşa fel încât să permită aplicarea clasificării
zecimale folosind un număr cât mai mic de indici numerici şi totodată să costitue şi un sistem unitar
care să reflecte principalele legături ecologice dintre tipuri în cadrul grupei de tipuri.
2.6.2.2. Şcoala Chiriţă. Tipuri de staţiuni
În marea acţiune de amenajare integrală a pădurilor, începută imediat după naţionalizare,
se acordă importanţă înregistrării factorilor staţionali, în special a însuşirilor solului. În
acest scop, în 1952 se face instruirea specială a unei grupe de amenajişti. Se fac încercări de
tipizare a staţiunilor lipsite de vegetaţie forestieră, pe baza unei metode puse la punct de C.
Chiriţă şi G. Ceucă (1953), C. Chiriță și colab. (1964). Se dezvoltă în ritm intens lucrările de
Page 17
16
tipologie staţională. Acestea se desfăşoară pe linia cercetării ştiinţifice cât şi a lucrărilor de
amenajare şi proiectare silvică.
O primă sinteză privind tipurile (grupele de tipuri) de staţiuni, separate pe baza troficităţii
şi umidităţii solurilor, în cadrul principalelor formaţii forestiere este realizată în lucrarea
„Flora indicatoare din pădurile noastre” (Beldie, 1960; Beldie şi Chiriţă, 1967). În 1964 apare o
lucrare de sinteză metodologică în problema studiului şi tipizării staţiunilor (Chiriţă, Tufescu,
Beldie, Ceucă, Haring, Stănescu, Toma, Tomescu şi Vlad). Pe baza ei se orientează în continuare
cercetările cu caracter staţional. În perioada 1967 - 1969 este elaborată o schemă dezvoltată a
tipurilor de staţiuni care prezintă criteriile de clasificare şi identificare pe teren, corespondenţa cu
tipurile de pădure şi speciile a căror cultură este indicată în staţiunile respective. Din 1969, în
lucrările de amenajare curente se determină tipul de staţiune pentru fiecare unitate de amenajarea
pădurilor (instrucţiunile din 1972 şi 1980).
Ultima lucrare de sinteză asupra tipurilor de staţiuni (Chiriţă, Vlad, Păunescu, Pătrăşcoiu,
Roşu şi Iancu, 1977) conţine caracterizarea lor foarte amplă prin valorificarea întregului
material de date rezultate din numeroasele cercetări efectuate până la acea dată.
În concepţia acestui colectiv, staţiunea, ca loc de viaţă a unei biocenoze, este pe de o
parte o unitate fizico-geografică, o unitate elementară (geotop) a landşaftului sau peisajului.
Dar în acelaşi timp este şi o unitate ecologică (ecotop) prin regimurile de lumină, căldură,
umiditatea aerului şi a solului, a ionilor din sol proprii acestei unităţi.
Ca unitate fizico-geografică, staţiunea se caracterizează prin aşezare geografică care îi
defineşte clima, prin relief, substrat pedogenetic şi sol. Ca unitate ecologică se caracterizează
prin specificul regimurilor factorilor ecologici enumeraţi. Staţiunea are deci elemente mai mult
sau mai puţin stabile - cele fizico-geografice şi elementele variabile în timp - regimurile factorilor
ecologici.
Potenţialul productiv se stabileşte după categoria de productivitate a speciei de arbori
(productivitate superioară - clasa I şi II de producţie, productivitate mijlocie - clasa III de
producţie, productivitate inferioară - clasa IV şi V de producţie).
Regimurile trofic şi hidric a solului se stabilesc după tipul de floră ierboasă
indicatoare.
Până în prezent au fost descrise peste 200 de tipuri de staţiuni. De exemplu, în etajul
montan de molidişuri au fost diferenţiate 28 de tipuri de staţiune.
2.6.2.3. Tipologia ecosistemică
Conceptul de ecosistem, care pătrunde rapid şi în silviobiologie (Noi direcţii, 1971;
Negulescu și colab., 1973) implică modificări inerente în studiul şi gospodărirea pădurilor.
Tipologia forestieră este pusă în faţa necesităţii de a reconsidera pe această nouă bază teoretică,
clasificările anterioare (Noi direcţii, 1971).
O primă încercare de aplicare a acestei baze teoretice se face, în ţară, prin descrierea ca
tipuri de ecosisteme a pădurilor de cvercinee, cu amestec de alte specii de foioase, cunoscute sub
numele de şleauri (Doniţă şi Purcelean, 1975). După alte lucrări care detaliază această bază
teoretică (Ivan şi Doniţă, 1976; Doniţă şi colab., 1977; Doniţă şi Ivan, 1978, 1979; Chiriţă
1981; Stănescu 1981, Doniţă şi colab. 1982) este elaborată o schemă provizorie cu descrierea
lor sumară (Doniţă, Chiriţă şi Roşu, 1981).
Între timp, în volumul Ecosistemele din România, 1980, un colectiv format din
Mihaela Paucă-Comănescu, C. Bîndiu, F. Ularu, A. Zamfirescu, caracterizând complex
ecosistemul forestier pe formaţii (molidiş, făget etc.), schiţează şi o împărţire a formaţiilor
după însuşirile solurilor şi după plantele indicatoare din pătura vie în unităţi echivalente cu
tipurile de ecosisteme.
În 1981 este înscrisă în planul de stat o temă specială pentru elaborarea tipologiei
Page 18
17
ecosistemice a pădurilor şi pentru crearea unui sistem de bonitare a staţiunilor
forestiere. Din discuţiile ample, purtate în cadrul unei consfătuiri special organizate în 1982
în cadrul temei şi ulterior, s-a caracterizat o concepţie pe baza căreia s-a întreprins tipizarea
ecosistemică a pădurilor.
S-a argumentat posibilitatea de a se elabora, pentru ecosistemele forestiere naturale
sau apropiate de acestea, o clasificaţie care să ţină seama de cele două procese
hotărâtoare pentru existenţa ecosistemelor; procesul de sinteză a materiei organice vii
(biomasă) din elemente anorganice (procesul de organicizare) şi procesul de descompunere
a materiei organice moarte (necromasă) în elemente constituente (procesul de
mineralizare) (Noi direcții, 1971; Stănescu, 1981; Doniţă şi colab., 1982; Doniţă şi colab.,
1984).
Criteriile admise pentru clasificarea ecosistemelor forestiere se referă la structura
biocenozei, la procesele ce se produc în aceasta şi la structura biotopului. Criteriile de
clasificare a ecosistemelor în tipuri sunt deci speciile de arbori din arboret, care produc cea
mai mare parte din bio- și necromasă și indică clima și bonitatea stațională, pătura vie ca
indicator stațional complex al troficității și umidității solului, tipul de humus ca indicator al
troficității și al circuitelor substanțelor minerale în ecosistem. Aceste criterii oglindesc în
suficientă măsură caracterul structural şi funcţional al ecosistemelor de pădure şi pot fi folosite
ca instrumente utile pentru clasificarea acestora în unităţi de rang diferit.
În cadrul tipului de ecosistem forestier se înregistrează de regulă variaţii mai mari sau
mai mici ale însuşirilor biotopului care, deşi nu schimbă compoziţia biocenozei, determină
însă variaţii cantitative în productivitatea populaţiilor componente. Cele mai importante sunt
variaţiile producţiei de masă lemnoasă ale arboretului, determinate în principal de volumul
edafic, de conţinutul de humus şi de cationii din sol, de aprovizionare cu apă. Pentru a
evidenţia aceste variaţii cantitative, s-a propus ca în cadrul tipului de ecosistem să fie
separate subtipuri pe categorii de productivitate curent folosite sau, eventual, chiar pe
clase de producţie. Important este faptul că delimitarea subtipurilor se poate face nu numai
după productivitatea arboretului, ci şi după volumul edafic şi alte însuşiri ale solului. Astfel
se poate stabili corect productivitatea potenţială a arboretelor naturale degradate prin diferite
impacte.
Crearea unei tipologii forestiere unitare pentru pădurea practic naturală nu presupune
renunţarea la tipologia staţională. Aceasta se preocupă în continuare de staţiunile lipsite
de pădure sau ocupate de păduri modificate antropic, create artificial cu alte specii decât cele
staţional autohtone.
La 50 de ani de la prima Conferinţă Naţională de Tipologie Forestieră din 1955,
Academia Română a organizat o discuţie privind sarcinile de viitor ale acestei ştiinţe (Giurgiu,
2004 - manuscris I.C.A.S.).
În cuvântul inaugural, prof. dr. doc. V. Giurgiu, membru al Academiei a relevat că
după apariţia celor două lucrări fundamentale „Tipuri de pădure din R.P. Română” (Paşcovschi
şi Leandru, 1958) şi „Staţiuni forestiere” (Chiriţă şi colab.,1977) au fost descrise şi alte tipuri
fără a fi integrate în clasificările existente. A apărut o nouă abordare, ecosistemică pe baza
căreia au fost descrise „Tipurile de ecosisteme forestiere din Romania” (Doniţă şi colab.,
1990). În ţările europene s-au făcut progrese remarcabile în tipizarea pădurilor şi staţiunilor în
timp ce în România această activitate s-a restrâns. Nu s-a lucrat pentru a diferenţia tipurile de
pădure în plan regional, pentru a stabili modificările pe care le-au suferit în 50 de ani în urma
antropizării din ce în ce mai accentuate a pădurilor. De aceea se consideră că trebuie dezvoltate
cercetările de tipologie forestieră potrivit evoluţiilor pe plan internaţional dar şi a necesităţilor
impuse de gospodărirea durabilă a pădurilor.
Au fost prezentate mai multe referate (manuscris) care analizează stadiul actual al
cunoştinţelor din ţară, probleme de metodologie, modificările care s-au produs în multe tipuri
Page 19
18
de staţiuni, importanţa studiilor naturalistice pe subparcele.
2.6.2.4. Studiul naturalistic al pădurilor din Ocolul Silvic Tinca (1977)
În cadrul amplei acțiuni de cercetare naturalistic a pădurilor, inițiată de colectivul de
Ecopedologie al Academiei, un colectiv din I.C.A.S. a efectuat o asemenea cercetare în cadrul
ocolului silvic Tinca, teritoriu în care s-au întreprins și cercetările noastre.
Pe baza reliefului, solurilor, climei, productivității arboretelor și tipurilor de strat
ierbos au fost descrise 12 tipuri de stațiuni în cadrul a trei zone: zona de silvostepă,cu un tip
de stațiune, zona forestieră de câmpie, cu 5 tipuri, zona forestieră de dealuri cu 6 tipuri.
3. Scopul și obiectivele cercetărilor
Scopul cercetărilor a fost de a identifica și descrie tipurile de ecosisteme forestiere de
pe ultimele prelungiri vestice ale masivului Pădurea Craiului și de a stabili măsuri de
gospodărire durabilă a acestor tipuri.
Obiectivele cercetării:
- Realizarea unei sinteze privind evoluția tipologiei forestiere;
- Cercetarea solurilor în vederea caracterizării edafice a tipurilor de ecosisteme;
- Cercetarea fitocenozelor forestiere în vederea stabilirii producătorilor din tipurile de
ecosisteme (arbori, arbuști, ierburi);
- Identificarea și descrierea complexă a tipurilor de ecosisteme;
- Stabilirea stării actuale a arboretelor din tipurile de ecosisteme;
- Formularea de propuneri privind modul de gospodărire durabilă a tipurilor de
ecosisteme.
4. Metoda de lucru și locul cercetărilor
4.1. Metoda de lucru
Metoda de lucru folosită a avut în vedere, în principal, pădurile cu arborete stațional
autohtone, provenite din regenerare naturală (din sămânță sau/și din lăstari) la care se poate
aplica tipologia ecosistemică. Aceste păduri sunt majoritare în teritoriul în care s-au făcut
cercetările. S-au făcut cercetări și în culturile cu specii alohtone pentru a stabili oportunitatea
înființării unor asemenea culturi.
4.1.1. Procurarea, analiza și prelucrarea materialelor științifice și tehnice privind
tipologia pădurilor, caracteristicile teritoriului și a pădurilor în care s-au efectuat
cercetările
S-a făcut, în primul rând, o documentare amplă asupra principiilor și metodelor de
tipizare a pădurilor, prezentată apoi, sintetic, în stadiul cunoștințelor. S-a insistat asupra
metodei de stabilire a tipurilor de ecosisteme forestiere propuse și utilizate în țară (Doniță și
colab., 1990).
S-au procurat materiale științifice privind caracteristicile fizico- și biogeografice ale
teritoriului în care s-au făcut cercetările sintetizate în capitolul 5, subcapitolul 5.2. - „Condiții
fizico și biogeografice din teritoriul în care s-au desfășurat cercetările”.
S-au procurat datele privind caracteristicile amenajistice ale pădurilor din teritoriul
cercetat, în care au fost digitizate, prelucrate și utilizate, împreună cu datele proprii de
Page 20
19
cercetare, pentru descrierea tipurilor de ecosisteme și stabilirea măsurilor de gospodărire a
acestora.
Datele provin din amenajamentul Ocolului Silvic Tinca din anii 1998/1999.
4.1.2. Stabilirea tipurilor de ecosisteme forestiere
În stabilirea tipurilor de ecosisteme forestiere s-a folosit metodologia propusă și
utilizată de N. Doniță și colaboratori (1990) bazată pe următoarele criterii:
- Compoziția arboretului, producătorul principal de biomasă, care determină prin
calitatea acestuia cele mai multe populații de consumatori și descompunători și care,
prin speciile de arbori componente, constituie și indicator de climat general și local, ca
și de alte caracteristici staționale;
- Tipurile de pătură vie (strat ierbos), ca indicatoare a naturii humusului, a acidității, a
troficității și a umidității solului;
- Principalele caracteristici ale solurilor, stabilite prin analizarea probelor recoltate din
profile;
- Tipul de humus, ca indicator al naturii și intensității procesului de descompunere a
necromasei.
Prin prelucrarea datelor digitizate din descrierile parcelare s-au stabilit unitățile
amenajistice cu aceeași compoziție naturală a arboretelor, atestată prin regenerarea naturală
din sămânță sau lăstari. În continuare, prin cercetarea acestor unități amenajistice pe teren, s-
au stabilit tipurile de pătură vie și de humus corespunzătoare, s-au fixat punctele pentru
recoltarea probelor de sol. Folosind aceste materiale și caracteristicile solurilor au fost
conturate tipurile de ecosistem, care au cuprins toate ecosistemele cu aceeași specie sau
combinație de specii lemnoase, același tip de humus, de regim ionic și de regim de umiditatea
solului.
Tipurile astfel conturate au fost comparate cu cele descrise în monografia „Tipuri de
ecosisteme forestiere din România” (Doniță și colab., 1990), pentru a constata care dintre
tipuri sunt deja descrise și care pot fi considerate noi. Acestea au fost prezentate după modelul
din monografia citată, stabilind și particularitățile lor regionale.
4.1.3. Culegerea de date pentru descrierea tipurilor de ecosisteme și evidențierea
specificului lor regional
Pentru caracterizarea stațiunilor s-au stabilit: segmentul de landșaft, intervalul
altitudinal, forma de relief, tipul și subtipul de sol prin săparea de profile, colectarea și
analizarea de probe pe orizonturi.
Pentru stabilirea structurii și a productivității arboretelor s-au făcut inventarieri în
arborete cu vârste de 65-110 ani în suprafețe de câte 2500 mp (50mx50m), măsurând, pe
specii, diametrul la 1,30 m și înălțimea. Diametrele s-au măsurat cu clupa forestieră cu
precizia aparatului de 1 mm, măsurătorile efectuându-se din 2 în 2 cm, iar înălțimile cu
hipsometrul de tip „SUUNTO PM - 5/1520” cu precizie de 20 cm, măsurătorile efectuându-se
din 0,5 în 0,5 m. Inventarieri s-au executat și în culturile cu specii de arbori alohtoni existente
în fondul forestier.
Pentru evidențierea structurii poziționale orizontale și verticale s-au executat
inventarieri de arborete vârstnice pe profile de 50mx50m, stabilind cu ruleta poziția fiecărui
arbore pe coordonatele X și Y estimată cu precizie de 10 cm, măsurând la fiecare arbore
diametrul la 1,30m, înălțimea totală și elagată, proiecția coroanei pe patru direcții (Nord, Sud,
Est, Vest) estimată cu precizie de 0,5 m.
Page 21
20
Pentru stabilirea compoziției arboretelor, subarboretelor și stratului ierbos-subarbustiv
s-au executat relevee floristice pe fișe, după metoda Braun-Blanquet în piețe de probă de 1000
m2 (Cristea și colab., 2004), consemnându-se numele speciei și indicele de acoperire (1-
acoperire redusă, sub 10% din suprafață, 2-acoperire între 10-25%, 3-acoperire între 25-50%
din suprafață, 4-acoperire între 75-100% din suprafață). Releveele floristice au fost prelucrate
folosind programele Juice (Tichý, 2002), PC-ORD (McCune și Mefford, 2006).
4.1.4. Prelucrarea de date pentru stabilirea vârstei și stării arboretelor pe tipuri
de ecosisteme
Prelucrarea s-a făcut utilizând programele Excel (Microsoft, 2007) și ArcGIS (ESRI,
2011).
4.1.5. Caracterizarea tipurilor de ecosisteme
După prelucrarea tuturor datelor necesare pentru caracterizarea tipurilor de ecosisteme
s-a făcut descrierea lor după următoarea schemă:
- Denumirea tipului de ecosistem;
- Corespondența cu tipurile de pădure, de stațiune, de asociații vegetale și de habitat;
- Descrierea stațiunilor (segmentul de landșaft, altitudinea, forma de relief, substratul
pedogenetic, tipul și subtipul de sol cu analizele efectuate și tipul de humus și de regim
hidric);
- Compoziția arboretului;
- Compoziția subarboretului;
- Compoziția stratului ierbos;
- Tipuri de pădure și de stațiune după amenajamente, asociații vegetale, tipuri de
habitat;
- Starea actuală a arboretelor (distribuția pe intervale de vârste, proveniența,
caracteristici dendrometrice, clase de producție);
- Propuneri de măsuri de gospodărire pe categorii de vârste și în funcție de starea
actuală a arboretelor.
4.1.6. Cartarea tipurilor de ecosisteme
După stabilirea tipurilor s-a procedat la cartarea lor prin cercetarea tuturor unităților
amenajistice și încadrarea lor în tipuri ținând seama de compoziția arboretelor, tipul de strat
ierbos-subarbustiv, tipul de humus (Moțiu și colab., 2011; Moțiu și colab., 2012). Unitățile
amenajistice cu culturi de specii alohtone s-au încadrat în tipuri pe baza tipului de stațiune.
4.2. Locul cercetărilor
Cercetările pentru caracterizarea tipurilor de ecosisteme s-au efectuat în 256 puncte
de cercetare.
Puncte de cercetare conțin:
- Profile de sol - 25 efectuate personal și 70 preluate din amenajamente silvice și
Studiul naturalistic al pădurilor din O.S. Tinca);
- Relevee floristice - efectuate în 140 unități amenajistice;
- Inventarieri și profile în arboret - efectuate în 21unități amenajistice.
Localizarea punctelor de cercetare este prezentată în figura 4.1.
Page 22
21
Fig. 4.1. Harta localizării punctelor de cercetare
The map of research points
Page 23
22
5. Aspecte administrative și condițiile fizico- și biogeografice ale teritoriului în
care s-au efectuat cercetările
5.1. Aspecte administrative privind teritoriul în care s-au efectuat cercetările
Teritoriul în care s-au efectuat cercetările se găsește în partea de sud-vest a județului
Bihor în raza a 12 comune: Avram Iancu, Batăr, Cefa, Ciumeghiu, Cociuba Mare, Hidișelul
de Sus, Holod, Husasău de Tinca, Lăzăreni, Olcea, Șoimi, Tinca.
Pădurile din acest teritoriu au fost gospodărite de Ocolul Silvic Tinca din Direcția
Silvică Oradea.
Ultimul amenajament pentru acest ocol, care cuprindea toate pădurile, a fost întocmit
în anul 1999. În anii următori o parte din aceste păduri s-au retrocedat, dar intervențiile de
până acum în pădurile private nu au schimbat radical starea lor. Întrucât lucrările de teren la
teză s-au efectuat în anii 2004 - 2007, în teză sunt folosite datele din acel amenajament
(1999).
Ocolul Silvic Tinca a avut în administrare o suprafață de 12948 ha fond forestier.
5.2. Condițiile fizico- și biogeografice ale teritoriului
5.2.1. Aşezare geografică
Câmpia Crişului Negru şi Dealurile Tăşadului, ultimele prelungiri vestice ale Munților
Pădurea Craiului, în care s-au desfăşurat cercetările sunt situate în sud-vestul judeţului Bihor,
între 46°39’ şi 46°55’ latitudine nordică şi între 21°30’ şi 22°5’ longitudine estică, în bazinul
inferior al râului Crişul Negru (fig. 5.1).
5.2.2. Caracteristici geologice
Structural, teritoriul face parte din marea unitate a Depresiunii Panonice și
piemonturile înconjurătoare.
Depozitele panonice care acoperă întregul teritoriu sunt constituite din argile,
alternând cu argile nisipoase, argile marnoase, nisipuri, nisipuri marnoase, marne nisipoase.
Un depozit bine reprezentat este constituit din argilele roşcate ce apar la marginea câmpiei la
altitudini de 120-130m. De aici, ca urmare a remanierilor din timpul cuaternarului, argila
roşcată a fost redepusă şi în zone mai joase (fig. 5.2).
La contactul câmpiei cu zona colinară s-au format numeroase conuri de dejecţie,
constituite din pietrişuri şi argile nisipoase, acoperite cu argile roșcate, având grosimi de
câţiva metri până la caţiva zeci de metri.
Depozitele aluviale de pe terasele râurilor sunt alcătuite din pietrişuri şi nisipuri cu
grosime de 5-10 m, depuse în holocenul inferior şi superior. Aceste aluviuni sunt acoperite de
depozite de roci loessoide și local cu argile roșcate.
Page 24
23
Fig. 5.1 Localizarea arealului de cercetare(sursa, ArcGis, cu modificari)
Location of study area (source, ArcGis, with modifications)
Page 25
24
Fig. 5.2 Harta geologică (sursa, Harta Geologica, scara 1/200 000, foaia 8 Oradea, Institutul
Geologic, 1965, cu modificări)
Geological map (source, Harta Geologica, scale 1/200 000, sheet no. 8 Oradea, Geological
Institute, 1965, with modifications)
Page 26
25
5.2.3. Caracteristici geomorfologice
Sub aspect geomorfologic în teritoriu există trei mari trepte de relief (Coteț, 1971,
1973; Posea, 1997) (fig. 5.3).
- câmpia aluvială;
- câmpia piemontană (sau subcolinară);
- dealurile joase;
Fig. 5.3 Harta segmentelor de peisaj geografic (sursa ArcGis, cu modificări)
The map of landscape types (source ArcGis, with modifications)
Aceasta condiţionează formarea a trei segmente de peisaj diferite ca relief, substrat și
soluri, cu consecinţe asupra complexelor de ecosisteme forestiere care le acoperă.
Câmpia aluvială (joasă), situată în vestul teritoriului, având altitudini de 90-110m,
este o câmpie plană, formată pe terasele vechi ale Crişului Alb şi Negru. Este străbătută de
numeroase meandre ale vechilor albii moarte, puţin adânci (3-5 m) ale unor râuri ce divagau
pe suprafaţă, având şi grinduri pe margini. Local se întâlnesc depresiuni cu soluri
înmlăştinate.
Această câmpie este acoperită cu depozite loessoide subţiri.
Singura luncă mai mare este cea a Crişului Negru cu depozite aluviale grosiere şi fine,
adesea lipsită de carbonaţi. Râul fiind îndiguit de peste 100 de ani, lipsesc acumulări de
aluviuni recente, solurile fiind în stadii avansate de evoluţie.
Câmpia piemontană (înaltă), situată în centrul teritoriului, având altitudini de 100-
200m, crescătoare dinspre vest spre est, este o câmpie piemontană pleistocenă, larg ondulată,
rezultată din unirea conurilor de dejecţie ale râurilor ce coborau din munţii şi dealurile din est.
Trecerea de la această câmpie spre dealuri se face printr-o denivelare de 40-60m.
Depozitele proluviale de pe această câmpie sunt formate din molase cu argile şi luturi
argiloase la suprafată. Pe aceste depozite se formează soluri grele, hidric alternante.
Dealurile joase, situate în estul și sud-vestul teritoriului, având altitudini de 200-
300m, sunt slab fragmentate, având culmi plane sau uşor bombate, versanţi prelungi, cu pante
Page 27
26
mici-mijlocii. Văile rare, cu lunci înguste sau fără lunci sunt puţin adânci.
Pe culmi predomină depozite argiloase, condiţionând formarea de soluri grele, hidric
alternante, iar pe versanţi se află depozite luto-argiloase, cu ieşiri de nisipuri şi pietrişuri pe
care se formează soluri cu regim hidric normal.
5.2.4. Caracteristici hidrologice
Principalul râu care drenează teritoriul este Crişul Negru, care izvorăşte din Munţii
Bihorului şi adună afluenţii din Munţii Pădurea Craiului şi Munţii Codru-Moma şi Dealurile
Tăşadului.
În câmpie, Crişul Negru nu are afluenţi cu apă permanentă, ci numai văi mici, secate
vara (Valea Mociar, Valea Gurbediu, Valea Călacea).
În câmpia aluvionară (joasă), apa freatică este la adâncimi de 3-5m, dar în perioade cu
ploi abundente, apa freatică poate ajunge pe alocuri la suprafaţă, determinând înmlaştinări
temporare şi gleizarea solurilor.
În câmpia piemontană (înaltă) apa freatică este la adâncimi de peste 8m, dar din cauza
argilozităţii depozitelor, primăvara se pot forma adesea pânze de apă freatică suspendate la 1-
2m adâncime care determină fenomene de gleizare a solurilor.
5.2.5. Condiții climatice
Pentru caracterizarea climei din teritoriul în care s-au efectuat cercetările au fost
utilizate datele de la stațiile meteorologice Salonta, Oradea, Holod și Dumbrăvița de Codru pe
ultimii 40 de ani.
Pe baza acestor date se caracterizează regimul termic (5.2.5.1), regimul pluvial
(5.2.5.2), umiditatea aerului (5.2.5.3), evapotranspirația (5.2.5.4), vântul (5.2.5.5), indicii de
ariditate De Martonne (5.2.5.6).
5.2.5.7. Caracterizarea generală a climei
Pe ansamblu clima este caldă, dar cu umiditate diferită în cele trei peisaje: relativ
uscată, dar nu secetoasă în câmpia joasă (Salonta), suficient de umedă în câmpia înaltă
(Oradea) și mai umedă la dealuri (Holod).
Precipitațiile sunt mai mici în perioada de repaus vegetativ (octombrie-martie), mai
mari în perioada de vegetație (aprilie-august) asigurând dezvoltarea normală a arborilor în
câmpia piemontană și la dealuri, dar fiind la limita suficienței în câmpia aluvionară.
Diagramele climatice Walter-Lieth prezentate în fig. 5.9, ilustrează aceste
caracteristici climatice.
Din figura 5.9 se observă că în teritoriul cercetat predomină perioadele umede. La toate
cele 3 stații meteorologice nu se înregistrează fenomene de secetă, curba precipitațiilor la scara
1/2 neintersectând curba temperaturii. În schimb se pun în evidență perioade de uscăciune la
Oradea și Salonta, la care curba precipitațiilor la scara 1/3 este sub curba temperaturii. La
Oradea, uscăciunea se instalează, în medie, o lună pe an, în august. La Salonta, uscăciunea se
instalează, în medie, 2 luni pe an, în iulie-august.
La stația Holod nu se întâlnesc decât perioade umede, ce sunt prezente în tot cursul
anului.
În clasificația Kőppen clima teritoriului cercetat este de tip Cfbx, adică clima
temperată, ploioasă, caldă, cu temperaturi în luna cea mai caldă sub 22oC, cu precipitații ce
cad în tot cursul anului, cu maximum la sfârșitul primăverii - începutul verii.
Page 28
27
Dumbravita de Codru Holod
Salonta Oradea
Fig. 5.9 Diagrame climatice Walter-Lieth (1961-2002): T, temperatura aerului;
P1/2, precipitaţiile la scara 1/2; P1/3, precipitaţiile la scara 1/3; A, altitudinea absolută;
P, precipitaţiile medii anuale; Tm, temperatura medie anuală (Sursa: Şerban Eugenia, 2010).
The Walter-Lieth climatic diagrams (1961-2002): T temperature; P1/2, rainfall at 1/2 scale;
P1/3, rainfall at 1/3 scale; A, absolute altitude; P, meau annual rainfall;
Tm, mean annual temperature
5.2.6. Caracteristici edafice
Potrivit hărții solurilor, a „Studiului naturalistic al pădurilor din Ocolul Silvic Tinca”
(I.C.A.S., 1977), amenajamentului O.S. Tinca, 1999 și cercetărilor proprii, solurile pe care se
găsesc pădurile din teritoriul luat în studiu aparțin la 6 tipuri din 4 clase de soluri, după
Sistemul Român de Taxonomie a Solurilor - SRTS 2003 (Florea și Munteanu, 2003; Dănescu
și colab., 2010).
Clasa Luvisolurilor: - tipul Preluvosol
- tipul Luvosol
Clasa Cambisolurilor: - tipul Eutricambosol
Clasa Hidrisolurilor: - tipul Gleiosol
- tipul Stagnosol
Clasa Protisolurilor: - tipul Aluviosol
Suprafețele pe care se află aceste tipuri sunt date în tabelul 5.5.
Page 29
28
Tabelul 5.5
Clasele, tipurile și subtipurile de sol din teritoriul cercetat și răspândirea acestora
Soil classes, types and subtypes within the sudy area and their location
Clasa
solurilor
Tipul de
sol
Subtipul
de sol Codul Succesiunea orizonturilor
Unitatea de producţie ( ha ) Total
I II III IV V ha %
Luvisoluri
Preluvosol
tipic 2201 Ao-Bt-C - 73,1 59,8 - - 132,9 1
molic 2202 Am-Bt-C - - 15,4 - - 15,4 -
stagnic 2208 Ao-Btw-C - - - 13,3 - 13,3 -
Total - - - 73,1 75,2 13,3 - 161,6 1
Luvosol
tipic 2201 Ao-El-Bt-C - - 48,2 758,1 - 806,3 6
planic 2211 Ao-El-Bt-C - 99,2 - - - 99,2 1
stagnic 2212 Ao-Elw-Btw-C 1266,4 976,5 1640,8 1635,0 2866,3 8385,0 66
planic-
stagnic 2229 Ao-Elw-Btw-C - 998,9 - - - 998,9
8
albic-stagnic 2225 Ao-Eaw-Btw-C - - - 415,3 442,8 858,1 7
Total 1266,4 2074,6 1689,0 2808,4 3309,1 11147,5 7
Total Luvisoluri - - 1266,4 2147,7 17642 2821,7 3309,1 11309,1 89
Cambi
soluri Eutricambosol
tipic 3101 Ao-Bv-C - - 415,2 10,2 - 425,4 3
molic 3102 Am-Bv-C - - 197,5 - - 197,5 2
Total Cambisoluri - - - - 612,7 10,2 - 622,9 5
Hidrisoluri
Gleiosol
eutric 7202 Ao-AGo-Gr-R 113,7 - - - - 113,7 1
molic 6202 Am-AGo-Gr-R 28,8 - - - - 28,8 -
Total - - 142,5 - - - - 142,5 1
Stagnosol luvic 7102 Aow-Elw-Btw-Bt-C - - - 76,5 - 76,5 1
Total - - - 76,5 - 76,5 1
Total Hidrisoluri - 142,5 - - 76,5 - 219,0 2
Protisoluri
Aluviosol
eutric 0402 Ao-C - - 12,2 - 18,1 30,3
gleic 0414 Ao-Go-Gr-R 372,7 - - 31,3 17,4 421,4 3
molic-gleic 0423 Am-Go-Gr-R 126,3 - - 126,3 1
Total
Total Protisoluri - - 499,0 - 12,2 31,.3 35,5 578,0 4
Total O.S. - 1907,9 2147,7 2389,1 2939,7 3344,6 12729,0 100
Page 30
5.2.7. Tipuri de stațiuni
În cadrul Studiului naturalistic al pădurilor din ocolul silvic Tinca sunt date 12 tipuri
de stațiuni. Studiile de amenajare conțin 20 tipuri de stațiuni, din care 8 ocupă 90% din
suprafață.
5.2.8. Tipuri de pădure și unități ecosistemice de păduri
Prin lucrările de amenajare a pădurilor au fost stabilite 33 tipuri de pădure dintre care
13 ocupă 90% din suprafața pădurilor.
În harta pădurilor pe unități ecosistemice (fig. 5.10) (Doniță și colab., 2008), în
teritoriul cercetat sunt figurate 15 unități ecosistemice:
41 - Făgete colinare neutrofile,
43 - Făgete colinare cu carpen,
45 - Amestecuri de fag cu gorun (carpen) neutrofile,
46 - Amestecuri de fag cu gorun acidofile
53 - Gorunete cu carpen
54 - Gorunete neutrofile
61 - Goruneto-stejărete cu carpen
62 - Goruneto-stejărete cu Poa-Carex pilosa
65 - Stejărete de pedunculat cu carpen
71 - Amestecuri de cer (gârniță) și gorun
76 - Cereto-gârnițete cu Carex praecox
7F - Amestecuri de cer (gârniță) cu stejar pedunculat
7J - Amestecuri de cer, gorun și fag
95 - Frăsineto-stejăreto-plopișuri
96 - Stejărete de pedunculat cu Rubus caesius
5.2.9. Vegetație
5.2.9.1. Zone, etaje, sectoare (districte) de vegetație
Teritoriul Ocolului Silvic Tinca se găsește în două zone și un etaj de vegetație (după
Ivan și colab., 1992) și anume:
- Zona de silvostepă
- Zona pădurilor de stejari
- Etajul pădurilor de foioase
Zona de silvostepă ocupă partea vestică a teritoriului.
Din punct de vedere geomorfologic este o câmpie aluvionară, cu altitudini între 90-
110 m, străbătută de lunca Crișului Negru și alte lunci ale unor cursuri moarte cu apă
nepermanentă.
Vegetația zonală lipsește întrucât întreaga suprafață a fost defrișată pentru a se crea
terenuri de cultură. Există doar câteva trupuri mici de păduri azonale, în lunci, compuse di
stejar pedunculat, frasin de luncă, plop alb și negru, salcie albă.
Zona pădurilor de stejari ocupă centrul teritoriului până la linia ce desparte câmpia de
Dealurile Tășadului. Din punct de vedere geomorfologic este vorba despre o câmpie
piemontană, cu altitudini de 110-200 m, tăiată de lunca Crișului Negru și alte câteva lunci
mai mici.
Page 31
30
Fig. 5.10 Fragment din harta pădurilor pe unități ecosistemice, (Doniță, Bândiu, Biriş și
colab., 2008)
The map of forest types according to ecosystem units
Vegetația zonală este reprezentată în principal de păduri de cer, de cer și gârniță sau
de amestecuri în care se găsește și stejarul pedunculat sau chiar gorunul. Această vegetație
este caracteristică pentru subzona pădurilor de stejari termofili-submezofili, de climat
submediteranean.
Etajul pădurilor de foioase, apare în estul și sud-vestul teritoriului, pe dealurile joase
care mărginesc câmpia și a căror altitudine este între 200-300 m. Vegetația zonală este
reprezentată, în principal, de păduri de gorun și cer, de gorun și de gorun și fag, mai rar de
fag.
Această vegetație aparține subetajului pădurilor de gorun și de amestec cu gorun,
influențată submediteranean.
După regionarea ecologică a pădurilor (Doniță și colab., 1980), teritoriul Ocolului
Silvic Tinca se încadrează în cea mai mare parte în subregiunea G2 Pădurea Craiului, cu
sectoarele G27 - cerete și G29 - stejărete de luncă, iar în partea de vest în subregiunea O2
Câmpia Crișurilor cu sectorul O29 - stejărete de luncă în silvostepă1.
5.2.9.2. Asociații vegetale
Sub aspect fitosociologic în teritoriu au fost descrise sau identificate următoarele
asociații vegetale (Pop, 1968) :
- Quercetum farnetto-cerris Georgescu 1945, Rudski 1949;
- Quercetum roboris-cerris Csapody et Soó 1969;
1 Este de observat că partea de dealuri din estul ocolului ar trebui încadrată în sectorul G25 - gorunete cu cer, dar
în harta zonării ecologice a pădurilor (Doniță și colab., 1980) limita acestui sector este trasată cu 10 km mai spre
est și ar trebui deci, rectificată.
Page 32
31
- Carpino-Quercetum cerris Klika 1938;
- Quercetum petraea-cerris Soó (1957) 1969;
- Carpino-Fagetum Paucă 1941;
- Querco robori-Carpinetum Soó et Pócs 1957;
- Querco-Ulmetum Issler 1924;
- Populetum albae Borza 1937.
6. Rezultate
6.1. Date privind solurile
Pentru a putea caracteriza componenta edafică a tipurilor de ecosisteme s-au
întreprins cercetări asupra solurilor din teritoriu.
S-au executat 25 profile, determinându-se pe baza succesiunii de orizonturi tipul și
subtipul de sol, și recoltându-se probe pentru analize din fiecare orizont.
Probele au fost prelucrate și analizate la laboratorul Oficiul de Studii Pedologice și
Agrochimice (O.S.P.A. Bihor), obținându-se caracteristicile care sunt prezentate în anexa 1.
În această anexă au fost incluse și analize ale altor 70 profile de sol executate analizate în
laboratorul de pedologie la Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice (I.C.A.S.) București.
În continuare, se prezintă în sinteză descrierile claselor, tipurilor și subtipurilor de sol
identificate în teritoriul cercetat, bazate pe datele de cercetare și pe analizele de laborator
executate. Denumirile sunt date după „Sistemul român de taxonomie a solurilor” (S.R.T.S.,
2003) iar în paranteză după „Sistemul român de clasificare a solurilor” (S.R.C.S., 1980).
Corelarea denumirilor solurilor din amenajamente s-a făcut după F. Dănescu, C. Costăchescu,
Dorina Drăgan (2010). Pentru descrierea solurilor a fost consultată lucrarea lui D. R. Târziu
(2006).
6.1.1. Clasele de sol
Clasa Luvisoluri (Clasa Argiluvisoluri), este clasa de soluri cea mai reprezentativă,
care ocupă 89% din suprafaţă. În cadrul acestei clase solul luvosol (brun luvic) este majoritar
(81%), urmat de luvosol subtip albic (luvisolul albic) (7%) şi preluvosol (brun argiloiluvial)
(1%).
Clasa Cambisoluri (Clasa Cambisoluri), este mai puţin reprezentată în cadrul
teritoriului luat în studiu, fiind întâlnită doar în zona deluroasă din U.P.III Gepiş şi foarte
puţin insular în U.P.IV Topile. În cadrul acestei clase s-a identificat tipul de sol
eutricambosol (brun eumezobazic), în care predomină subtipul tipic (3%) şi molic (2%).
Clasa Hidrisoluri (Clasa Soluri hidromorfe), de asemenea este slab reprezentată,
prin gleiosol eutric (solul gleic tipic) (1%) şi molic (28,8 ha), în U.P.I Gorunişte în lunca
înaltă a Crişului Negru (Tr. Pădure: Frăsinet, Lola şi Lunca).
Clasa Protisoluri (Clasa Solurilor neevoluate), este slab reprezentată (4%). În lunca
Crişului Negru (U.P.I Gorunişte) şi insular şi în alte unităţi de producţie se găseşte tipul de
sol aluviosol (sol aluvial) răspândit indeosebi sub forma subtipurilor: eutric, gleic şi molic-
gleic.
6.1.2. Tipurile și subtipurile de sol
Luvosolul tipic (Sol brun luvic tipic)
Se află pe 6% din suprafața pădurilor, în U.P.III și IV, pe relief de platouri și versanți
cu înclinări diferite, pe substraturi lutoase lipsite de calciu.
Page 33
32
Profilul are orizonturile Ao-El-Bt-C și este puternic acid în orizontul eluvial (pH = 3,9
- 4,8) și acid în orizontul iluvial (pH = 4,1 - 5,3), are puțin humus de tip moder (1 - 5%), este
oligo-mezobazic (V = 9 - 58%) la suprafață și până la eubazic în profunzime (V=80-90%),
mijlociu și bine aprovizionat cu azot (0,16 - 0,51%), este luto-nisipos până la lutos la
suprafață și lutos până la luto-argilos în profunzime. Are un regim hidric fără alternanțe, cu
posibil deficit de umiditate pe versanți însoriți. Arboretele de cer, gorun, uneori și fag cu
carpen pot avea productivități mijlocii, dar și superioare.
Luvosolul stagnic (Solul brun luvic pseudogleizat) Se găsește pe 65% din suprafața pădurilor, în toate unitățile de producție, pe relief de
platouri sau versanți slab înclinați, îndeosebi umbriți, pe substraturi de argile și molase.
Profilul are orizonturile Ao-Elw-Btw-C. Solul, este puternic acid la suprafață (pH =
3,8-4,5) și acid în profunzime (ph = 4,5 - 5,5), are puțin humus de tip moder (2 - 6%) și este
extrem oligobazic în orizontul El (V = 7 - 46%) și oligomezobazic în orizontul Btw (V = 30 –
71%), mijlociu aprovizionat cu azot (0,15 - 0,47%) și bine cu fosfor și potasiu, luto-nisipos –
lutos la suprafață, luto-argilos în profunzime, cu slabă permeabilitate a orizontului Btw, care
determină perioade de stagnare a apei în profil.
Pe acest sol se află arborete de cer, pure sau în amestec cu alți stejari de productivitate
mijocie, mai rar superioară.
Luvosolul planic (Sol brun luvic planic)
Ocupă 1% din suprafața pădurilor, și este răspândit în U.P. I, II și V, pe relief de
platouri și versanți slab înclinați, pe substraturi de argile.
Profilul are orizonturile Ao-El-Bt-C. Solul este puternic acid (pH = 4,5 - 5,0), are
puțin humus de tip moder (1-3%) și este mezobazic (V = 56 - 88%), slab aprovizionat cu azot
(0,07 - 0,164) și mijlociu cu fosfor și potasiu. Are o schimbare texturală abruptă, procentul de
argilă crescând de la 20% în El la 40% în Bt, care determină însușiri fizice și hidrofizice
nefavorabile pentru vegetația forestieră - compactitate ridicată, permeabilitate scăzută pentru
apă și aer, regim hidric puternic alternant (stejarul realizează clasele IV - V de producţie, iar
cerul clasa a III-a de producţie).
Luvosolul planic-stagnic (Solul brun luvic planic-pseudogleizat)
Se află pe 8% din suprafața pădurilor, în special în U.P. II, pe relief de platou și pe
substraturi de argile.
Profilul are orizonturile Ao-Elw-Btw-C, deosebindu-se de luvosolul stagnic prin
stagnogleizarea din orizonturile El și Bt. Este un sol puternic acid (pH = 4,0 - 5,0), cu un
conținut de humus de tip moder ceva mai ridicat (până la 6%), oligomezobazic la suprafață
(V = 32-35%) și mezobazic în profunzime (V până la 69%), conține ceva mai mult azot (0,14
- 0,30%), lutos la suprafață, argilos în profunzime.
Însușirile fizice și hidrofizice (compactitate ridicată, permeabilitate scăzută pentru apă
și aer, și din această cauză regim hidric puternic alternant) sunt puțin favorabile dezvoltării
arboretelor (stejarul este de clasa IV-V, cerul de clasa III de producție).
Luvosolul albic-stagnic (Luvisol albic-pseudogleizat)
Se află pe 7% din suprafață, în U.P. III, IV și V, pe relief de platouri, pe argile și
depozite deluvio-proluviale, fără carbonați.
Profilul are orizonturile Ao-Eaw-Btw-C. Solul este puternic acid la suprafață (pH =
4,0 - 4,9%), spre slab acid în profunzime (pH = 5,6 – 6,0), cu conținut de humus de tip
moder, redus (0,60 – 2,74%), extrem oligobazic până la mezobazic la suprafață (V = 15 -
59%), până la mezo-eubazic în profunzime (V = 45 – 78%), mijlociu aprovizionat cu azot
Page 34
33
(0,12 – 0,28%), lutos - luto-argilos la suprafață, argilos în profunzime. Din punct de vedere
fizic și hidrofizic se caracterizează prin regim hidric puternic alternant, cu stagnări prelungite
de apă în primăvară și umiditate redusă vara. Cerul, gârnița și gorunul realizează clasa de
producție III - IV, stejarul clasa IV, salcâmul IV-V.
Luvosol vertic-stagnic (Solul brun luvic vertic pseudogleizat)
Se găsește pe 1% din suprafața pădurilor, în U.P.II și III, pe relief de platouri, pe
substraturi de argile.
Profilul are orizonturile Ao-El-Btwy-Bty-C, deosebindu-se de luvosolul stagnic prin
caracterul vertic, care duce la formarea de crăpături în sol, acestea putând ajunge până la
suprafață.
Stațiunile cu acest sol sunt de bonitate mijlocie pentru cvercinee.
Preluvosolul tipic (Solul brun argilo-iluvial tipic)
Ocupă 1% din suprafața pădurilor, în U.P. II și III, pe relief de versanți, pe substraturi
de luturi și alternanțe de luturi, gresii și marne.
Profilul are orizonturile Ao-AoBt-Bt-C. Solul este slab acid (pH = 5,0 - 6,0), are un
conținut de humus de tip mull destulde mare (1-5%), este mezo până la eubazic (V = 60 -
80%), bine aprovizionat cu azot (0,13 - 0,28%), luto-nisipos până la lutos la suprafață, luto-
argilos până la argilos în profunzime. Are un regim hidric nealternant, cvasioptimal până la
optimal (pe versanți umbriți) și asigură productivități superioare pentru fag, gorun, cer și
salcâm.
Preluvosolul stagnic (Solul brun argiloiluvial pseudogleizat)
Ocupă 0,2% din suprafața pădurilor, în U.P. II și IV. Se deosebește de preluvosolul
tipic prin orizontul Bt pseudogleizat și printr-un regim hidric ușor alternant, care însă nu
scade semnificativ productivitatea arboretelor
Eutricambosolul tipic (Solul brun eumezobazic tipic)
Se găsește pe 3 % din suprafața pădurilor , în U.P.I, III și IV, pe relief de versanți
umbriți, funduri de văi, lunci neinundabile, pe substraturi de molase cu intercalații de marne
și gresii.
Profilul are orizonturile Am-Bv-C. Solul este slab acid până la neutru (pH = 5,5 - 7,0),
are un conținut de humus de tip mull, moderat (2,8 - 4%), este mezo-eubazic (V = 60 - 95%),
bine aprovizionat cu azot (până la 0,20%), luto-nisipos, până la lutos, mai argilos în
profunzime în caz de gleizare. Având regim hidric optimal și troficitate ridicată asigură
productivități superioare pentru fag, gorun, cer, stejar pedunculat, frasin sau ceva mai reduse
pe versanți însoriți, unde regimul hidric al solului este suboptipal.
Eutricambosolul molic (Solul brun eumezobazic molic)
Se află pe 2% din suprafața pădurilor în U.P.III, pe versanți umbriți, funduri de văi și
lunci ( unde poate avea și caracter gleic) pe substraturi de molase și aluviuni.
Profilul are orizonturile Am-Bv-C, cu deosebirea că orizontul Am este mai gros și cu
conținut mai ridicat de humus de tip mull.
Având troficitatea mai mare și regim hidric optimal, în special în lunci asigură
productivitate ridicată pentru toate speciile.
Gleiosolul eutric (Solul gleic tipic)
Ocupă 1% din suprafața pădurilor, în lunca înaltă a Crișului Negru.
Profilul are orizonturile Ao-A/Go-Gr. Solul este slab acid - neutru (pH = 5,6 - 7,0), cu
Page 35
34
puțin humus de tip hidromull, este slab eubazic (V peste 90%), cu exces de apă permanent
sau temporar, care determină procese de reducere pe întregul profil, luto-argilos - argilos , cu
aerație slabă. Stejarul, frasinii, plopii, realizează pe acest sol productivități mijlocii - reduse.
Gleiosolul molic (Solul gleic molic)
Apare pe suprafețe mici (0,4% din suprafața pădurilor), în U.P.IV, intercalat cu
Gleiosolul eutric.
Are un orizont Am mai bogat în humus, asigurând productivități mijlocii-superioare
pentru stejar, frasini, plopi.
Stagnosol luvic (Sol pseudogleic luvic)
Ocupă 1% din suprafața pădurilor, în U.P.IV, pe relief plan, fără scurgere de
suprafață, pe substraturi de argile.
Profilul are orizonturile Aow-Btw-Cw. Solul este puternic acid (pH = 4,2 - 4,6%), are
un conținut de humus de tip moder, relativ ridicat (1-3%), este oligobazic (V = 27 - 37%),
mijlociu aprovizionat cu azot (până la 1,7%), lutos la suprafață, argilos în profunzime,
compact, greu permeabil, hidric puternic alternant, stagnogleizat pe întregul profil. Asigură
productivități mijlocii pentru cer și inferioare pentru alte cvercinee.
Aluviosol gleic (sol aluvial gleizat)
Ocupă 3% din suprafața pădurilor, în U.P.I, IV și V pe terasele luncilor joase din
câmpia aluvionară, pe substraturi de nisipuri lutoase - pietrișuri. Profilul are orizonturile Ao-
Go-Gr-R. Solul este slab acid (pH = 5,6 - 6,8), are conținut mare de humus de tip mull (2-
4%), este mezo-eubazic, lutos până la luto-argilos. Are un regim hidric optimal. Asigură
condiții de productivitate superioară pentru stejar, frasini, plopi și nuc negru american.
Aluviosolul molic-gleic (Sol aluvial molic-gleizat)
Ocupă 1% din suprafața pădurilor în luncile joase din câmpia aluvială, în alternanță cu
aluviosolul gleic.
Având un orizont molic de 30-45 cm, cu un conținut mai mare de humus de tip mull,
fiind eubazic și cu regim hidric optimal, asigură productivități superioare pentru stejar, frasini
și alte specii de luncă.
Pe baza amenajamentelor silvice și a cerectărilor proprii a fost elaborată harta
răspândirii solurilor descrise anterior (fig. 6.1).
6.2. Date privind fitocenozele
Pentru a cunoaște producătorii din biocenozele forestiere, plantele verzi2, s-au efectuat
140 relevee3 în arborete reprezentative pentru tipurile de ecosisteme stabilite provizoriu, după
recunoașterea amănunțită a pădurilor din teritoriul cercetat. S-a pus în evidență o floră
ierboasă bogată (peste 295 specii), cu multe specii indicatoare stațional. Sunt de amintit, în
primul rând câteva specii sudice care, pe lângă arborii cu aceeași răspândire arată influența
climatică submediteraneană (Lychnis coronaria, Sedum cepaea, Sedum telephium ssp.
maximum, Potentilla micrantha, viola hirta, Silene italica, Pulmonaria montana ssp.
mollissima ș.a.). Sunt și numeroase specii indicatoare ale regimurilor trofic, hidric și ionic al
solurilor.
2 Denumirea speciilor de plante este dată după V. Ciocârlan (2000), și N. Șofletea și L. Curtu (2007). 3 Compoziția floristică a releveelor pe tipuri de ecosistem este prezentată în anexa 2.
Page 36
35
Fig. 6.1 Harta solurilor (sursa: AcrGIS, amenajamente silvice, cu modificări)
Soil map (source: ArcGIS, forest management plan, with modifications)
Page 37
36
Releveele au fost prelucrate prin Programele Juice (Tichy, 2002), PC-ORD (McCune
et Mefford, 2006) și SPSS vers. 14.0 (SPSS Inc. Released, 2007), care au servit apoi la
definitivarea listei cu tipurile de ecosistem, întrucât compoziția producătorilor, în primul rând
a arboretului și a tipului de strat ierbos - subarbustiv sunt criterii importante în stabilirea
acestor tipuri.
În continuare se prezintă o parte din prelucrările releveelor efectuate.
6.2.1. Tipuri de strat ierbos-subarbustiv indicatoare de sol
În pădurile cercetate au fost identificate 10 tipuri de strat ierbos-subarbustiv,
indicatoare de troficitate, reacție și umiditate a solurilor (tabelul 6.1). Răspândirea acestor
tipuri este prezentată în harta din figura 6.2.
Tabelul 6.1
Indicațiile ecologice ale tipurilor de strat ierbos-subarbustiv
The ecological indicators of different grass and undershrub types
Tip de strat ierbos-
subarbustiv
Indicații ecologice
Troficitate Reacție Regim de umiditate
Festuca drymeja mezotrofică moderat acidă reavăn-jilav până la
reavăn
Carex pilosa oligo-
mezotrofică
moderat acidă cvasiechilibrat
alternant pe profil
Asperula-Asarum-
Stellaria
mezo-eutrofică slab acidă-neutră echilibrat
Arum-Brachypodium eutrofică neutră cvasiechilibrat
Glechoma-Geum mezotrofică moderat acidă-slab
acidă
cvasiechilibrat
Genista-Festuca
heterophylla
oligo-
mezotrofică
moderat acidă cvasiechilibrat
alternant pe profil
Agrostis stolonifera-Carex
brizoides
oligotrofică acidă puternic alternant la
suprafață și pe profil
Poa-Carex praecox oligotrofică acidă reavăn-jilav până la
uscat-reavăn
Rubus caesius-
Aegopodium
eutrofică neutră-slab acidă optimal
Rubus caesius-Galium
aparine
mezotrofică neutră optimal
6.2.2. Frecvența speciilor de plante pe formații ecosistemice forestiere
În tabelul 6.2 este prezentată frecvența speciilor de plante pe formații ecosistemice.
Întrucât numărul de relevee din aninișuri este prea mic (6), nu s-au stabilit specii fidele pentru
această formație ecosistemică. Speciile fidele pe formații (în chenare), au fost stabilite pe
baza frecvenței maxime a speciilor într-o anumită formație.
Page 38
37
Fig. 6.2 Harta tipurilor de strat ierbos-subarbustiv pe segmente de peisaj
The map types of grass-undershrub within landscape segments
Page 39
38
Tabelul 6.2
Frecvența speciilor de producători în % pe formații ecosistemice cu evidențierea speciilor
fidele (în chenare)
The frequency of producers (in %) emphasizing faithful species (framed values)
Formaţia Strat Făgete Gorunete Stejărete Cerete Aninişuri Total
Nr. Relevee 22 29 48 33 6 138
Specii fidele pentru făgete
Fagus sylvatica 3 100 7 . . . 17
Festuca drymeja 1 91 7 . . . 16
Galium odoratum 1 68 10 4 . . 14
Lamium galeobdolon 1 64 14 31 9 .
Mycelis muralis 1 59 28 15 3 .
Anemone nemorosa 1 55 . 13 . . 13
Pulmonaria officinalis 1 50 3 27 . .
Asarum europaeum 45 . 2 .
Dryopteris filix-mas 1 45 . . . . 7
Carex digitata 1 45 10 . . . 9
Dentaria bulbifera 1 41 . 10 . . 10
Viola reichenbachiana 1 41 24 17 21 67 25
Lathyrus vernus 1 27 . 2 . . 5
Dentaria glandulosa 1 23 . . . . 4
Melica nutans 1 23 3 . . . 4
Aposeris foetida 1 18 . . . . 3
Sanicula europaea 1 18 . 6 . . 5
Salvia glutinosa 1 18 . . . 33 4
Specii fidele pentru gorunete
Quercus dalechampii 3 . 62 2 18 . 18
Cruciata laevipes 1 23 48 15 30 . 26
Potentilla micrantha 1 5 34 10 18 . 16
Prunus avium 3 5 31 10 3 50 14
Quercus frainetto 3 . 28 6 18 . 14
Fagopyrum convolvulus 1 . 21 6 12 . 9
Tanacetum corymbosum 1 . 10 . 3 . 3
Tamus communis 1 . 10 4 3 33 6
Specii fidele pentru stejărete
Quercus robur 3 . 21 98 61 . 53
Brachypodium sylvaticum 1 5 14 50 39 . 30
Galium aparine 1 . . 44 12 17 19
Polygonum hydropiper 1 . 10 42 36 83 29
Acer campestre 3 . . 38 . 17 14
Cornus sanguinaea 2 32 7 35 21 100 28
Fraxinus angustifolia 3 . . 33 . . 12
Prunus spinosa 2 . . 33 18 17 17
Crataegus laevigata 2 . 14 31 24 . 20
Carex brizoides 1 . 14 31 15 17 18
Polygonatum latifolium 1 5 24 31 18 . 21
Circaea lutetiana 1 32 7 29 6 67 21
Ulmus procera 2 . 7 27 12 . 14
Ulmus procera 3 . . 25 3 . 9
Page 40
39
Formaţia Strat Făgete Gorunete Stejărete Cerete Aninişuri Total
Nr. Relevee 22 29 48 33 6 138
Ranunculus ficaria 1 . . 25 12 . 12
Urtica dioica 1 5 . 25 3 67 13
Deschampsia cespitosa 1 9 7 21 9 . 12
Arctium lappa 1 . . 19 3 . 7
Allium ursinum 1 . . 17 3 . 7
Astragalus glycyphyllos 1 . . 17 9 . 8
Galium palustre 1 . . 17 6 . 7
Sambucus nigra 2 . . 15 6 67 9
Anthriscus sylvestris 1 . . 15 . . 5
Festuca pratensis 1 . . 13 . . 4
Anemone ranunculoides 1 . . 10 . . 4
Anthoxanthum odoratum 1 . . 10 3 . 4
Clematis vitalba 1 . . 10 . . 4
Myosotis scorpioides 1 . . 10 . . 4
Alliaria petiolata 1 . 3 10 3 50 7
Corylus avellana 2 . . 8 . . 3
Achillea millefolium 1 . . 8 3 . 4
Cardamine pratensis 1 . . 8 3 . 4
Molinia caerulea 1 . . 8 3 . 4
Rumex sanguineus 1 . . 8 3 . 4
Staphylea pinnata 2 . . 6 . . 2
Lamium purpureum 1 . . 6 . . 2
Solanum dulcamara 1 . . 6 . . 2
Leonurus cardiaca 1 . . 6 . . 2
Centaurium erythraea 1 . . 6 . . 2
Erigeron annuus 1 . 3 4 3 33 4
Aegopodium podagraria 1 . . 2 . 50 3
Specii fidele pentru cerete
Ligustrum vulgare 2 18 52 42 85 33 50
Lysimachia nummularia 1 . 52 56 82 . 50
Lapsana communis 1 . 21 19 61 . 25
Calamagrostis epigeios 1 . 14 19 58 . 23
Genista tinctoria 2 9 17 6 55 . 20
Quercus cerris 2 . 21 8 48 . 19
Scrophularia nodosa 1 14 17 19 36 . 21
Clinopodium vulgare 1 5 7 10 33 . 14
Acer campestre 2 . 10 19 27 . 15
Prunella vulgaris 1 . 7 13 27 50 14
Rosa gallica 2 . . 4 24 . 7
Poa angustifolia 1 . 3 8 24 . 9
Lychnis coronaria 1 . 14 . 24 . 9
Carex praecox 1 5 21 2 24 . 12
Juncus effusus 1 . 10 15 24 50 15
Poa pratensis 1 . 7 2 18 . 7
Pyrus pyraster 2 . 7 4 18 . 7
Rubus canescens 2 . 3 . 15 . 4
Carex spicata 1 . 3 . 15 . 4
Rhamnus cathartica 2 . . . 12 . 3
Origanum vulgare 1 . . 2 12 . 4
Sedum cepaea 1 . . . 12 . 3
Page 41
40
Formaţia Strat Făgete Gorunete Stejărete Cerete Aninişuri Total
Nr. Relevee 22 29 48 33 6 138
Muscari botryoides 1 . . . 12 . 3
Scilla bifolia 1 . . . 12 . 3
Trifolium medium 1 . 3 . 12 . 4
Carex caryophyllea 1 . 3 . 12 . 4
Allium scorodoprasum 1 . . . 9 . 2
Verbascum chaixii ssp.
austriacum 1
. . . 9 . 2
Ranunculus auricomus 1 . . . 9 . 2
Cardamine amara 1 . . . 9 . 2
Poa compressa 1 . . . 9 . 2
Agrimonia eupatoria 1 . . 2 9 . 3
Specii fidele pentru făgete şi gorunete
Melica uniflora 1 59 48 8 12 . 25
Stellaria holostea 1 41 34 8 9 . 19
Rubus hirtus 2 64 69 4 12 33 31
Quercus polycarpa 3 73 97 19 24 17 46
Specii fidele pentru gorunete şi cerete
Quercus cerris 3 9 90 40 100 . 59
Veronica officinalis 1 9 45 27 76 . 38
Campanula persicifolia 1 . 28 4 24 . 13
Festuca heterophylla 1 . 48 19 64 . 32
Chamaecytisus hirsutus 1 5 31 4 33 . 17
Hypericum perforatum 1 9 34 17 36 . 23
Cytisus nigricans 1 5 24 4 21 . 12
Specii fidele pentru stejărete şi cerete
Geum urbanum 1 9 28 58 76 33 47
Agrostis stolonifera 1 . 10 54 55 . 34
Rosa canina 2 . 21 42 45 17 30
Acer tataricum 2 . 17 31 42 17 25
Lychnis flos-cuculi 1 . 3 19 15 . 11
Carex divulsa 1 . 7 21 18 . 13
Pe baza frecvențelor mai ridicate (peste 20%) s-au putut selecta speciile fidele pentru
fiecare formație: 15 pentru făgete, 6 pentru gorunete, 17 pentru stejărete, 15 pentru cerete. O
serie de specii apar cu frecvența mai mare în două sau chiar în trei formații: 7 pentru gorunete
și cerete, 7 pentru stejărete și cerete, 4 pentru făgete și gorunete.
Există și specii cenotic indiferente, dar care au totuși frecvențe mai mari în anumite
formații (de exemplu cerul în gorunete și cerete, gorunul în gorunete, Rubus caesius în lunci,
Lamium galeobdolon în făgete, Veronica officinalis în cerete etc.)
Pe baza constanței speciilor s-au putut stabili grupele de specii care alcătuiesc nucleul
constantelor (clasele de constanță IV și V)4, care caracterizează fiecare tip de ecosistem
(tabelul 6.4).
4 Clasa IV – frecvența relativă a speciilor în relevee cuprinsă între 61-80%;
Clasa V – frecvența relativă a speciilor în relevee cuprinsă între 81-100%.
Page 42
41
Tabelul 6.4
Nucleul de specii cu constanța mare (clasele V,IV) pe tipuri de ecosisteme forestiere
The core of species with high presence (classes V, IV) on different ecosystem types
Cod Tip de ecosistem Nucleul de specii constante
Dealuri joase, vestice, crișene
4236 Făget cu carpen cu Festuca
drymeja
Fagus sylvatica, Carpinus betulus, Rubus hirtus,
Festuca drymeja, Lamium galeobdolon, Galium
odoratum, Anemone nemorosa, Asarum europaeum,
Dryopteris filix-mas
4625 Goruneto-făget cu Carex pilosa Quercus polycarpa, Fagus sylvatica, Carpinus
betulus, Crataegus monogyna, Festuca drymeja,
Geranium robertianum, Melica uniflora, Carex
pilosa, Mycelis muralis, Stellaria holostea, Dactylis
polygama
5135 Gorunet cu Genista-Festuca
heterophylla
Quercus polycarpa, Ligustrum vulgare, Fragaria
vesca, Lysimachia nummularia, Veronica
officinalis, Brachypodium sylvaticum, Lapsana
communis
5225 Gorunet cu carpen cu Carex pilosa Quercus polycarpa, Carpinus betulus, Rubus hirtus,
Carex pilosa, Cruciata laevipes, Dactylis
polygama, Mycelis muralis
5535 Goruneto-ceret cu Genista-Festuca
heterophylla
Quercus cerris, Q. polycarpa, Q. dalechampii, Q.
frainetto, Crataegus monogyna, Fragaria vesca,
Lysimachia nummularia, Veronica officinalis,
Festuca heterophylla, Poa nemoralis, Veronica
chamaedris, Chamaecytisus hirsutus, Campanula
persicifolia
5724 Cereto-gorunet cu carpen cu
Glechoma-Geum
Quercus cerris, Q. polycarpa, Q. dalechampii,
Carpinus betulus, Crataegus monogyna, Rubus
hirtus
6732 Goruneto-stejăret cu Poa-Carex
praecox
Quercus robur, Q. polycarpa, Crataegus
monogyna, Fragaria vesca, Lysimachia
nummularia, Geum urbanum, Agrostis stolonifera,
Festuca heterophylla, Carex sylvatica,
Polygonatum latifolium
Câmpie piemontană, vestică,
crișană
6133 Stejăret de pedunculat cu Agrostis-
Carex brizoides
Quercus robur, Rubus caesius, Crataegus
monogyna, C. laevigata, Rosa canina, Prunus
spinosa, Frangula alnus, Carex brizoides, Agrostis
stolonifera, Polygonum hydropiper, Calamagrostis
epigeios, Campanula patula, Myosotis scorpioides,
Hieracium umbellatum, Lychnis flos-cuculi, Galium
palustre
6833 Stejăreto-ceret cu Agrostis-Carex
brizoides
Quercus cerris, Q. robur, Crataegus monogyna,
Agrostis stolonifera, Veronica officinalis
6925 Cvercet mixt cu carpen cu Arum-
Brachypodium
Quercus robur, Q. cerris, Carpinus betulus,
Crataegus monogyna, Fragaria vesca
7135 Ceret cu Genista-Festuca
heterophylla
Quercus cerris, Crataegus monogyna, Ligustrum
vulgare, Genista tinctoria, Fragaria vesca,
Lysimachia nummularia, Geum urbanum, Veronica
Page 43
42
Cod Tip de ecosistem Nucleul de specii constante
officinalis, Agrostis stolonifera, Festuca
heterophylla, Calamagrostis epigeios, Lapsana
communis
7214 Ceret cu carpen cu Arum-
Brachypodium
Quercus cerris, Q. polycarpa, Carpinus betulus,
Acer tataricum, Crataegus monogyna, Ligustrum
vulgare, Rubus hirtus, Genista tinctoria,
Lysimachia nummularia, Fragaria vesca, Geum
urbanum, Dactylis polygama, Brachypodium
sylvaticum, Melica uniflora, Viola reichenbachiana,
Carex pilosa, Scrophularia nodosa, Polygonatum
latifolium, Galium mollugo, Vincetoxicum
hirundinaria
7435 Cereto-gârnițet cu Genista-Festuca
heterophylla
Quercus cerris, Q. frainetto, Q. polycarpa,
Crataegus monogyna, Rubus sulcatus, Lysimachia
nummularia, Dactylis polygama, Veronica
officinalis, Festuca heterophylla, Lychnis
coronaria, Carex praecox, C. divulsa, Hieracium
umbellatum, Genista ovata, Poa angustifolia
7833 Cvercet mixt cu Agrostis-Carex
brizoides
Quercus cerris, Q. robur, Ligustrum vulgare,
Crataegus monogyna, Rubus caesius, Fragaria
vesca, Geum urbanum, Agrostis stolonifera,
Dactylis polygama, Veronica officinalis, Geranium
robertianum, Calamagrostis epigeios, Lapsana
communis, Ajuga reptans, Lychnis coronaria
Câmpie aluvială, vestică, crișană
6117 Stejăret de pedunculat cu Rubus-
Aegopodium
Quercus robur, Rubus caesius, Sambucus nigra,
Geum urbanum, Poa nemoralis, Pulmonaria
officinalis, Galium aparine
6514 Frasineto-(ulmeto)-stejăret cu
Glechoma-Geum
Quercus robur, Fraxinus angustifolia, Carpinus
betulus, Acer campestre, Ulmus procera, Crataegus
monogyna, Ligustrum vulgare, Rubus caesius,
Cornus sanguinea, Ranunculus ficaria, Hedera
helix, Polygonatum latifolium, Pulmonaria
officinalis, Viola reichenbachiana, Brachypodium
sylvaticum, Geum urbanum
6517 Frasineto-(ulmeto)-stejăret cu
Rubus caesius-Galium aparine
Quercus robur, Fraxinus angustifolia, Acer
campestre, Rubus caesius, Crataegus monogyna, C.
laevigata, Cornus sanguinea, Evonymus europaeus,
Lysimachia nummularia, Geum urbanum,
Brachypodium sylvaticum, Circaea lutetiana,
Galium aparine, Carex brizoides, Urtica dioica,
Arctium lappa
9317 Zăvoi de anin negru cu Rubus
caesius-Aegopodium
Alnus glutinosa, Carpinus betulus, Prunus serotina,
Rubus caesius, Crataegus monogyna, Sambucus
nigra, Geranium robertianum, Polygonum
hydropiper, Circaea lutetiana, Urtica dioica,
Stellaria nemorum
Page 44
43
6.2.3. Explorarea relațiilor de asemănare a fitocenozelor prin metode de analiză
multivariată
Validarea grupării releveelor pe tipuri de ecosistem a fost testată prin metode de
clasificare și ordonare numerică. S-a utilizat clasificarea ierarhică aglomerativă (Cluster
Analysis), analiza destinsă a corespondențelor (Detrended Correspondence Analysis - DCA)
și ordonarea prin scalarea non-metrică (Non Metric Multidimensional Scaling - NMS) (fig.
6.3, 6.4, 6.5).
Indicii de Abundență-Dominanță (AD) s-au înlocuit cu valoarea centrală a intervalului
procentual de acoperire, respectiv: + – 0,5%, 1 – 3%, 2 – 15%, 3 – 38%, 4 – 63%, 5 – 88%.
Aceste valori s-au transformat prin extragerea rădăcinii pătrate.
Pentru analiza aglomerativă (cluster) s-a utilizat indicele de similitudine Sørensen și
algoritmul legăturii beta-flexibil (flexible-beta) (β = - 0,25).
Ca metode numerice, de analiză multivariată, au fost testate mai multe variante.
Pentru clasificare – indicele de similitudine Sørensen + algoritmul „flexible beta”, distanța
Euclidiană + algoritmul „Ward”; cu valori ale Abundenței-Dominanței (AD) brute,
transformate prin extragerea rădăcinii pătrate sau reduse la valori de prezență-absență.
Pentru ordonare - DCA și NMS s-au selectat pentru prezentare variantele care au
produs rezultate interpretabile tipologic (floristic/ecologic), respectiv o corelație mai mare
între distanțele din spațiul de ordonare și matricea de similitudine.
Coeficienții de corelație (r2) dintre distanțele reale ale matricei indicilor de
similitudine Sørensen și distanțele din diagrama de ordonare pentru primele două axe, sunt
0,365 pentru axa 1 și 0,310 pentru axa 2 (cu valoare cumulată 0,675) în cazul DCA (fig. 6.4),
respectiv 0,275 pentru axa 1 și 0,486 pentru axa 2 (cu valoare cumulată 0,761) în cazul NMS
(fig. 6.5), corelația pentru cele două axe fiind puternică în ambele situații.
Diagrama de ordonare este facuta pe formatii ecosistemice forestiere5. Fagetele și
aninisurile ocupă un "spatiu" floristic mai omogen, fiind bine separate de celelalte; de
asemenea, intre gorunete si stejarete se observa o buna diferentiere, in timp ce formatia
ceretelor apare cu caractere intermediare intre stejarete și gorunete; frasinetele se incadreaza,
floristic, in cuprinsul stejaretelor (ceea ce ar justifica o incadrare tipologica nediferentiata).
În schema dispunerii releveelor după coeficientul de asemănare Sörensen (fig. 6.4) se
constată o bună grupare a releveelor pentru tipurile de ecosistem 4236 - Făget cu carpen cu
Festuca drymeja, 4636 - Goruneto-făget cu Festuca drymeja, 5225 - Gorunet cu carpen cu
Carex pilosa, 5724 - Cereto-gorunet cu carpen cu Glechoma-Geum, 5535 - Goruneto-cereto-
gârnițet cu Genista-Festuca heterophylla, 7135 - Ceret cu Genista-Festuca heterophylla,
7214 - Ceret cu carpen cu Arum- Brachypodium, 6833 - Stejăreto-ceret cu Agrostis-Carex
brizoides (cu excepția a două relevee), 6133 - Stejăret de pedunculat cu Agrostis-Carex
brizoides, 6117 - Stejăret cu Rubus-Aegopodium, 9317 - Zăvoi de anin cu Rubus-
Aegopodium, 6514 - Frăsineto-ulmeto-stejăret cu Rubus-Aegopodium, 6517 - Frăsineto-
ulmeto-stejăret cu Rubus-Galium aparine, 7435 - Cereto-gârnițet cu Genista-Festuca
heterophylla.
O împrăștiere mai mare a releveelor are loc la tipurile 6732 - Goruneto-stejăret cu
Poa-Carex praecox, 6925 - Cvercet mixt cu carpen cu Arum-Brachypodium, 6824 - Cvercet
mixt cu Agrostis-Carex brizoides. Această împrăștiere se produce la contactele tipurilor 5724,
5535, 7135.
5 Prima cifră din codul tipului de ecosistem indică formația ecosistemică: 4. Formația făgetelor; 5. Formația
gorunetelor; 6 Formația stejăretelor; 7. Formația ceretelor; 9. Formația zăvoaielor.
Page 45
44
Fig. 6.3 Dendrograma clasificării aglomerative utilizând coeficientul de asemănare Sørensen
și algoritmul de legătură „Flexible beta”
The dendogram of agglomerative classification using Sorensen similarity coefficient and the
“Flexible beta” algorithm
Page 46
45
Fig. 6.4 Ordonarea releveelor din zona studiată prin analiza destinsă a corespondențelor
(DCA), în spațiul primelor două axe
Survey ordering of the study area using Detrended Correspondence Analysis (DCA) within
the space of the two axis
Câmpuri cu relevee distincte, bine grupate după coeficientul de asemănare Sörensen,
sunt cele de făgete și goruneto-făgete, cele de lunci și cele de stejărete cu Agrostis-Carex
brizoides. Restul câmpurilor au suprapuneri care nu pot fi explicate decât prin asemănări mai
mari a compozițiilor în cazul unor relevee efectuate la contacte între tipuri de ecosisteme
diferite.
Unele tipuri au releveele sunt mai grupate, cu răspândire mai omogenă în spațiul de
ordonare a primelor două axe, altele sunt mai împrăștiate, uneori separate în două grupuri
destul de omogene (de exemplu tipul 6833), alteori destul de neuniform repartizate (de
exemplu tipul 6925); acest din urmă caz se explică prin prezența releveelor la interferența
dintre câmpia piemontană și dealurile joase.
Din punct de vedere ecologic stejăretele au amplitudine mare în cadrul formației
„Stejărete și păduri amestecate cu stejar pedunculat”, de la păduri luminoase, cu consistență
mai redusă (0,6-0,7) - tipurile 6133 și 6833, până la păduri umbrite, cu consistență aproape
plină (0,8-0,9) - tipul 6925 și de la păduri eutrofice în câmpia aluvială - tipurile 6514, 6517 și
6117, la păduri oligo-mezotrofice pe terasele dealurilor joase - tipul 6732.
În concluzie:
Asemănarea fitocenozelor exprimată și sub formă de dendrograme după metoda de
clasificare (Cluster Analysis) reflectă o grupare relativ bună a releveelor în cadrul tipurilor și
a tipurilor în cadrul formațiilor.
Ambele metode de ordonare (DCA și NMS) arată o bună individualizare a făgetelor,
gorunetelor, ceretelor și aninișurilor; stejăretele prezintă o heterogenitate floristică mai mare.
Page 47
46
Prin rezultatele obținute analiza numerică floristică confirmă în mare măsură analiza
tipologică ecosistemică tradițională, putând fi folosită complementar în studiul tipologic.
6.3. Caracterizarea ecologică a fitocenozelor prin intermediul indicilor Ellenberg
Amplitudinea de variație a factorilor ecologici: lumină (L), temperatură (T),
continentalism (K), umiditate (U), reacție (R), nutriție cu azot (N), a fost calculată pe tipuri de
ecosistem prin metoda grafică cu programul statistic SPSS. Pentru a facilita caracterizarea
ecologică indirectă (folosind flora) a tipurilor de ecosisteme sunt prezentate 6 grafice tip box-
plot ("cutii cu mustăti") în figurile: 6.6 - 6.11. Pentru unii factori se vede clar o diferentiere
graduală, dar și asemănari între diverse perechi de tipuri. Valorile indicilor corespunzători
speciilor au fost preluate după A. Borhidi (1995). Pe abscisă este dat numărul de relevee pe
tipuri de ecosistem (reprezentat prin cod), iar pe ordonată valorile indicilor ecologici (cifrele
respective derivă din poziția arealului speciilor în cadrul etajelor sau zonelor de vegetație).
Treptele scării pentru valorile luminii (fig. 6.6), după scara de 9 trepte a lui
Ellenberg se bazează pe prezenţa plantelor în funcţie de intensitatea relativă a luminii pe
timpul verii; în cazul de față pe ordonată sunt date valorile din intervalul 3 - 7, acestea
reprezentând: 3. Plante tolerante la umbrire, fotosintetic active la minimum 5% din lumina
totală, dar vegetează în locuri cu iluminare mai puternică; 4. Plante de umbrire şi
semiumbrire cu minim fotosintetic între 5-10% din intensitatea luminoasă; 5. Plante de
semiumbră care primesc mai mult de 10%, dar mai puţin de 100% din intensitatea luminoasă;
6. Plante de semiumbră sau semilumină cu minim fotosintetic între 10-40% din intensitatea
luminoasă; 7. Plante de semilumină care trăiesc fie în lumină plină, dar şi în locuri umbrite.
Fig. 6.6 Variația indicelui de lumină (L) pe tipuri de ecosistem
The variation of light index (L) on types of ecosystems
Treptele scării pentru temperatură (fig. 6.7). A. Borhidi (1995) a adaptat scara de
valori ale temperaturilor cu 9 trepte a lui H. Ellenberg (1950) pentru flora Ungariei. Valorile
relative indică următoarele etaje ale regimurilor de temperatură, sau condiţiilor
microclimatice corespunzătoare; în cazul de față pe ordonată sunt date valorile din intervalul
5 – 8, acestea reprezentând: 5. Etajul mezofil montan de foioase; 6. Etajul submontan de
foioase; 7. Etajul pădurilor termofile; 8. Etajul vegetaţiei forestiere submediteraneene sau
formaţiunilor de ierburi.
Page 48
47
Fig. 6.7 Variația indicelui de temperatură (T) pe tipuri de ecosistem
The variation of temperature index (T) on types of ecosystems
Treptele scării pentru valorile continentalităţii (fig. 6.8). Sunt adaptate de A. Borhidi
(1995) după scara lui H. Ellenberg (1950) de 9 trepte, care descrie distribuţia plantelor în
funcţie de gradul de continentalitate a climatului general, cu sublinierea temperaturilor
minime şi maxime; în cazul de față pe ordonată sunt date valorile din intervalul 3 – 6, acestea
reprezentând: 3. Specii oceanice şi suboceanice în toată Europa centrală; 4. Specii
suboceanice, în special în Europa centrală, dar ajung şi în est; 5. Specii intermediare cu
caractere uşor suboceanice şi subcontinentale; 6. Specii subcontinentale, aria principală fiind
estul Europei centrale.
Fig. 6.8 Variația indicelui de continentalism (K) pe tipuri de ecosistem
The variation of continentalism index (K) on types of ecosystems
Treptele scării pentru valorile relative ale umidităţii (fig.6.9). Se referă la
umiditatea din sol conformă scării cu 12 trepte ale lui H. Ellenberg (1950). Scara este foarte
similară cu scara lui B. Zólyomi (1955), dar plantele acvatice sunt descrise într-o
caracterizare detaliată; în cazul de față pe ordonată sunt date valorile din intervalul 4 - 7,
acestea reprezentând: 4. Plante din habitate semiuscate; 5. Plante de habitate semiumede sau
Page 49
48
de condiţii intermediare; 6. Plante de soluri reavene; 7. Plante de soluri umede care nu se
usucă şi sunt bine aerate.
Fig. 6.9 Variația indicelui de umiditate (U) pe tipuri de ecosistem
The variation of humidity index (U) on types of ecosystems
Treptele scării pentru valorile reacţiei solului (fig. 6.10). Sunt clasificate de H.
Ellenberg (1950) după o scară cu 9 trepte. Scara lui B. Zólyomi (1955) de 5 trepte reuneşte
plantele calcifile şi tolerante la prezenţa sărurilor, sau chiar halofile, ca fiind o categorie unică
a plantelor bazifile. F. Pichler şi G. Karrer (1991) au comparat cele două scări rezultând
următoarea scară; în cazul de față pe ordonată sunt date valorile din intervalul 5 - 7, acestea
reprezentând: 5. Plante de soluri slab acide; 6. Plante de soluri neutre, dar şi de soluri acide şi
bazice în general cu o toleranţă extinsă, mai mult sau mai puţin indiferente la reacţia solului;
7. Plante frecvente pe soluri bazice.
Fig. 6.10 Variația indicelui de reacție (R) pe tipuri de ecosistem
The variation of reaction index (R) on types of ecosystems
Treptele scării pentru valorile azotului (fig. 6.11). Sunt clasificate într-o scară cu 9 trepte
de Ellenberg, luând în considerare rezerva de amoniu sau nitrat în habitate; în cazul de față pe
ordonată sunt date valorile din intervalul 3 – 7, acestea reprezentând: 3. Plante de habitate
Page 50
49
moderat oligotrofe; 4. Plante de habitate submezotrofe; 5. Plante de habitate mezotrofe; 6.
Plante de habitate moderat bogate în azot; 7. Plante de soluri bogate în azot mineral.
Fig. 6.11 Variația indicelui de nutriție cu azot (N) pe tipuri de ecosistem
The variation of nitrogen nutrition index (N) on types of ecosystems
6.4. Tipuri de ecosisteme forestiere
6.4.1. Tipuri de ecosisteme forestiere identificate
Prin parcurgerea sistematică a pădurilor din teritoriul cercetat, înregistrând date
referitoare la compoziția arboretelor, a tipului de humus și a tipului de strat ierbos-
subarbustiv indicator al troficității, reacției și umidității solului, folosind lucrarea „Tipuri de
ecosisteme forestiere din România” (Doniță și colab., 1990), au fost identificate 14 tipuri de
ecosisteme deja descrise și încă 5 tipuri de ecosisteme încă nedescrise.
Câteva observații prealabile asupra tipurilor de ecosisteme forestiere din teritoriul
cercetat au fost publicate (Moțiu, 2007; Moțiu, 2009; Moțiu și Moțiu, 2010; Moțiu, 2011;
Moțiu și colab., 2012).
În tabelul 6.5 se prezintă aceste tipuri și suprafețele pe care le ocupă, pe cele trei
segmente de peisaj. Cele mai mari suprafețe revin tipurilor 7833 - Cvercet mixt cu Agrostis-
Carex brizoides, 7114 - Ceret cu Genista-Festuca heterophylla, 5524 - Cereto-gorunet cu
carpen cu Asperula-Asarum-Stellaria, 7724 - Goruneto-ceret cu Glechoma-Geum, care
împreună ocupă 62% din suprafața pădurilor. Alte 4 tipuri se găsesc pe încă 22% din
suprafață. Aceste tipuri trebuie să fie în centrul atenției celor ce gospodăresc pădurile.
Tabelul 6.5
Tipurile de ecosisteme forestiere din teritoriul cercetat cu suprafețele ocupate
Types and surfaces of ecosystems within the study area
Cod Tip de ecosistem Suprafața în ha Observații
Dealuri joase, vestice, crișene
4236 Făget cu carpen cu Festuca drymeja 456
4625 Goruneto-făget cu Festuca drymeja 116
5135 Gorunet cu Genista-Festuca heterophylla 56
5225 Gorunet cu carpen cu Carex pilosa 787
5535 Goruneto-cereto-gârnițet cu Genista-Festuca
heterophylla 211
Page 51
50
Cod Tip de ecosistem Suprafața în ha Observații
5724 Cereto-gorunet cu carpen cu Glechoma-Geum 3357 Tip nou
6732 Goruneto-stejăret cu Poa-Carex praecox 56
7316 Şleau de cer și gorun, cu Asperula-Asarum-
Stellaria 79 Tip nou
Câmpie piemontană, vestică, crișană
6133 Stejăret de pedunculat cu Agrostis-Carex brizoides 414
6833 Stejăreto-ceret cu Agrostis-Carex brizoides 700 Tip nou
6925 Cvercet mixt cu carpen cu Arum-Brachypodium 323 Tip nou
7135 Ceret cu Genista-Festuca heterophylla 2631
7214 Ceret cu carpen cu Arum-Brachypodium 655
7435 Cereto-gârnițet cu Genista-Festuca heterophylla 339
7833 Cvercet mixt cu Agrostis-Carex brizoides 1887 Tip nou
Câmpie aluvială, vestică, crișană
6117 Stejăret de pedunculat cu Rubus caesius-
Aegopodium 265
6514 Frasineto-(ulmeto)-stejăret cu Glechoma-Geum 217
6517 Frasineto-(ulmeto)-stejăret cu Rubus caesius-
Galium aparine 139
9317 Zăvoi de anin negru cu Rubus caesius-
Aegopodium 17
6.4.2. Descrierea tipurilor de ecosisteme forestiere
În continuare se dau ca exemle varianta regională a unui tip de ecosistem cunoscut de
pe dealurile joase (5225), varianta regională a unui tip de ecosistem nou de pe câmpia
piemontană (7833) și varianta regională a unui tip de ecosistem cunoscut de pe câmpia
aluvială și lunci (6514).
6.4.2.1. Tipuri de ecosisteme de pe dealurile joase
TIPUL DE ECOSISTEM: 5225 Gorunet cu carpen mijlociu productiv, mull-moder, pe
soluri brune luvice pseudogleizate, mezo şi oligo-mezobazice, hidric cvasiechilibrate şi
alternante pe profil, cu Carex pilosa (varianta regională cu cer și cu un subtip înalt
productiv) Subtipuri: 52251 subtip înalt productiv;
52252 subtip mijlociu productiv.
Răspândire: acest tip de ecosistem este răspândit pe dealurile joase, în: U.P.III - Trup
Pădurea Gorunului, Trup Gânței; U.P.IV - Trup Miheleu - Topile, Trup Dumbrava, Trup
Valea Mare, Trup Holod - Hodiș, Trup Forosig Trup Cărăndeni, Trup Bicăcel, Trup Miheleu;
U.P.V - Trup Hodișel, Trup Măgura.
Caracteristici ale tipului de ecosistem în cadrul ariei cercetate:
a. Suprafața ocupată: 787 ha.
b. Stațiuni: - altitudinea medie 219 m (ecart de variație 155-280 m);
- relief: după formă - versant mijlociu și inferior; după înclinare - pante moderate și
pante puternice; după expoziție - mai ales versanți umbriți sau parțial însoriți, rar pe
versanți însoriți;
- rocă: nisipuri în alternanță cu argile nisipoase; argile, pietrișuri, nisipuri; argilă
roșcată, pietrișuri, nisipuri;
Page 52
51
- tipuri și subtipuri de sol: Luvosol tipic și stagnic , foarte puțin Eutricambosol tipic și
molic;
- factori ecologici limitativi: pe versanții mai puternic înclinați volum edafic mijlociu,
compactitate mai mare în orizontul Btw, pe versanții parțial însoriți și însoriți
umiditate redusă în partea a doua a verii.
c. Compoziția arboretelor: în etajul dominant Quercus petraea ssp. polycarpa (în
proporții ridicate), diseminaţi pot apare Quercus petraea ssp. dalechampii, Quercus cerris și
Prunus avium; în etajul dominat se întâlnește Carpinus betulus cu acoperire variată, de 5% -
80% din suprafață. În unele situații se poate întâlni, cu frecvență redusă Sorbus torminalis.
d. Compoziția subarboretului: Crataegus monogyna, Rubus hirtus, Ligustrum
vulgare; poate să apară cu frecvență redusă Cornus sanguinea și Rosa canina. Arbuștii sunt
în general variabil dezvoltați și răspândiți neuniform, în funcție de umbrirea subetajului de
carpen, cu acoperire de 5% - 25% din suprafață. Carpinus betulus este prezent și în etajul
subarboretului; în unele situații poate fi întâlnit și Ulmus procera.
e. Compoziția stratului ierbos: Carex pilosa, Dactylis polygama, Melica uniflora,
Cruciata laevipes, Stellaria holostea, Galium schultesii, Ajuga reptans, Geranium
robertianum, Stachys sylvatica, Mycelis muralis, Euphorbia amygdaloides, Lapsana
communis, Veronica officinalis, Festuca heterophylla, Glechoma hirsuta, Carex sylvatica, C.
divulsa, Fragaria vesca, Hypericum perforatum, Campanula persicifolia, Fagopyrum
convolvulus.
Dintre speciile subarbustive pot fi întâlnite Chamaecytisus hirsutus și Genista
tinctoria.
În unele situații mai pot fi întâlnite: Viola reichenbachiana, Poa nemoralis, Festuca
drymeja, Potentilla micrantha, Lychnis coronaria, Calamagrostis epigeios, Veronica
chamaedrys, Agrostis stolonifera, Lysimachia nummularia, L. vulgaris, Carex praecox,
Peucedanum carvifolium.
Stratul ierbos este dezvoltat neuniform, în petece, în funcție de gradul de umbrire, cu
acoperire de 20% - 30% din suprafață.
Corespondențe cu:
- tipuri de pădure6: 5323 - Goruneto-șleau de productivitate mijlocie (m) (situațiile
fără tei);
- tipuri de staţiune7: 6.3.1.1. - Deluros de cvercete (gorun, cer ± gârniţă) Pm,
luvosoluri, inclusiv luvosoluri albice (± hipostagnice) edafic mijlocii, cu graminee
mezoxerofite; 6.3.1.2. - Deluros de cvercete (gorunete, goruneto-șleauri, șleauri de
deal cu gorun ± cer, gârniță) Ps, luvosoluri (± hipostagnice), edafic mari, cu graminee
mezoxerofite și elemente de floră de mull.
- asociaţii vegetale8: Lathyra (hallersteinii) - Carpinetum Coldea '75;
- tipul de habitat9: R4123 - Păduri dacice de gorun (Quercus petraea), fag (Fagus
sylvatica) şi carpen (Carpinus betulus) cu Carex pilosa.
Starea actuală a arboretelor și măsuri de gospodărire (particularități):
f. Structura arboretelor: în figura 6.16 este prezentată distribuția numărului de
arbori pe categorii de diametre, iar în figura 6.17, structura verticală și orizontală a
arboretului din u.a.72B, U.P.V în care s-au făcut inventarieri.
6 Tipurile de pădure sunt citate după N. Doniță și colab., 2005. 7 Tipurile de stațiune sunt citate după F. Dănescu, C. Costăchescu, Elena Mihăilă, 2010. 8 Asociațiile vegetale sunt citate după N. Doniță și colab., 1990, iar în tipurile noi de ecosisteme, după V. Sanda,
A. Popescu, D. I. Stanciu, 2001. 9 Tipurile de habitat sunt citate după N. Doniță și colab., 2005.
Page 53
52
Foto 6.4: Gorunet cu carpen cu Carex pilosa, u.a. 72B, U.P.V Belfir-Hodișel,
(foto - P.T. Moțiu)
Sessil oak with common hornbeam stand with Carex pilosa in u.a. 72B, U.P.V Belfir-Hodișel
area, (photo - P.T. Moțiu)
Fig. 6.16 Distribuția numărului de arbori la hectar pe categorii de diametre pe specii și
arboret, în u.a. 72B, U.P.V Belfir-Hodișel
The distribution of tree numbers per hectar in stand, according to diameter cathegories and
species in u.a. 72B, U.P.V Belfir-Hodisel area
0
5
10
15
20
25
30
35
40
45
14 16 18 20 22 24 26 28 30 32 34 36 38 40 42 44 46 48 50 52 54 56 58 60 Nu
mă
rul d
e a
rbo
ri l
a h
ecta
r
Categoria de diametre (cm)
Quercus petraea Quercus cerris Sorbus torminalis ARBORET
Page 54
53
Legendă:
Quercus petraea Quercus cerris Sorbus torminalis
Fig. 6.17 Structura verticală (stânga) și proiecția în plan a coroanelor (dreapta), pentru o
suprafață de probă de 2500 m2, generate cu programul SVS vers. 3.36, în u.a. 72B, U.P.V
Belfir-Hodișel
The diagram of vertical structure (left) and plan projection of the canopy (right) for test plot
of 2500 sqm, using SVS software, 3.36 version, in u.a. 72B, U.P.V Belfir-Hodisel area
g. Distribuția pe intervale de vârstă: 0-5 ani - 1%; 6-10 ani - 13%; 11-20 ani -
30%; 21-40 ani 33%; 41-80 ani - 21%; peste 80 ani - 2%.
h. Proveniența principalelor elemente de arboret: gorun - însămânțare naturală
8%, lăstari 33%, plantații 59%, carpen - însămânțare naturală 15%, lăstari 85%.
i. Clasa de producție a principalelor elemente de arboret: Go cl III; Ca cl III/IV;
Ce cl III.
j. Regenerarea naturală: gorunul se regenerează foarte bine, cerul și celelalte specii
se regenerează bine, carpenul abundent ; cvercineele întâmpină greutăți din partea
semințișului de carpen. Întâlnim situații cu regenerare totală la gorun (Moțiu și Bartha, 2006),
însă lipsa luminii suficiente și concurența acerbă a carpenului duc la eliminarea compltă a
semințișului de gorun.
k. Compoziția țel indicată: 7Go 1Ci,Pa 2Ca.
l. Măsurile de gospodărire pe intervale de vârstă: 0-5 ani - descopleșirea
regenerărilor naturale și/sau plantațiilor; 6-10 ani - promovarea exemplarelor de gorun
viguroase, bine conformate, a speciilor de amestec valoroase, prin aplicarea degajărilor. Este
obligatorie menținerea speciilor de ajutor (jugastru, sorb, carpen) pentru a crea un subetaj;
11-20 ani - proporționarea amestecului în conformitate cu compoziția țel fixată, prin curățiri,
menținerea exemplarelor valoroase de gorun și a speciilor de amestec și ajutor; 21-40 ani -
desemnarea arborilor de viitor (proveniți din sămânță) din specia principală de bază - gorun,
dar și din speciile principale de amestec (paltin de munte, paltin de câmp) în vederea creșterii
biodiversității etajului arborescent și aplicarea de rărituri combinate în jurul acestor arbori;
41-80 ani - continuarea promovării arborilor de viitor prin rărituri combinate puțin intense
împrejurul acestora, ținând restul masivului închis; peste 80 ani - aplicarea tăierilor de igienă.
m. Alte măsuri de gospodărire: menținerea structurii arboretelor închisă. Arboretele
provenite din lăstari vor fi convertite treptat, pe cât posibil prin regenerare naturală (dacă
Page 55
54
arboretul este la vârsta fructificației) sau prin refacere. În cazul culturilor cu specii ecologic
neindicate și stațional necorespunzătoare (pin negru, pin silvestru, salcâm, stejar roșu, molid,
larice), și a speciilor pioniere (plop tremurător, salcie căprească, mesteacăn alb); se
recomandă reconstrucția ecologică a tipului de ecosistem forestier natural fundamental, prin
substituirea acestora cu specii autohtone adaptate condițiilor staționale locale. Singura
excepție o constituie duglasul, care în culture pure, în condiții staționale favorabile realizează
creșteri foarte bune și calitate deosebită a lemnului (Moțiu, 2004). Se recomandă să se țină
sub control carpenul, să se extragă la timp (înaintea fructificației) plopul tremurător și salcia
căprească, care tind să elimine gorunul și celelalte specii de amestec. În locurile cu abundență
mai mare a subarboretului sunt obligatorii lucrările de ajutorarea regenerării naturale în anii
cu fructificație abundentă la gorun.
De asemenea se recomandă reconstrucția tipului natural fundamental de ecosistem
forestier în cazul arboretelor parțial sau total derivate cu carpen, prin substituire.
n. Variabilitate și tendințe succesionale (forme ale tipului, tendințe succesionale
și silvofaciesuri): în situațiile cu soluri trofice - Eutricambosoluri (în treimea inferioară a
versanților) gorunul realizează clasa a II-a de producție, (pe alocuri) realizându-se
succesiunea către tipul de ecosistem 5216 - Gorunet cu carpen, cu Asperula- Asarum-
Stelaria; cerul realizează în unele situații proporția de facies.
o. Observații: gorunul, dar și cerul (prezent în faciesul cu cer) pot realiza clasa a II-a
de producție, diferențiind în cadrul acestui tip de ecosistem forestier și un subtip înalt
productiv.
Tipul de ecosistem 5225 - Gorunet cu carpen cu Carex pilosa, este un tip stabil,
gorunul se regenerează foarte bine din sămânță - arborete cu regenerare totală (Moțiu și
Bartha, 2006). În teritoriul cercetat se formează varianta regională cu cer și un subtip înalt
productiv.
6.4.2.2. Tipuri de ecosisteme de pe câmpia piemontană
TIPUL DE ECOSISTEM FORESTIER: 7833 Cvercet mixt, mijlociu și slab productiv,
cu moder, pe luvosoluri stagnice, albic- și planic stagnice, oligomezobazice, hidric
puternic alternante, cu Agrostis-Carex brizoides (varianta regională a unui tip de
ecosistem nou cu 4 specii din genul Quercus)
Subtipuri: 78332 subtip mijlociu productiv;
78333 subtip slab productiv.
Răspândire: acest tip de ecosistem este răspândit în câmpia piemontană, în: U.P. I - Trup
Ceret, Trup Goruniște, U.P.II - Trup Coltău - Şirinca, Trup Peri, U.P.III - Trup Șoima, U.P.IV
- Trup Tinca - Topile, U.P.V - Trup Călacea - Olcea, Trup Belfir, Trup Măgura.
Caracteristici ale tipului de ecosistem în cadrul ariei cercetate:
a. Suprafața ocupată: 1888,6 ha.
b. Stațiuni: - altitudinea medie 144 m (ecart de variație 110-200 m);
- relief: după formă - platou; după înclinare - fără înclinare; după expoziție - teren
plan;
- rocă: argilă roșcată;
- tipuri și subtipuri de sol: Luvosol stagnic, planic-stagnic și albic-stagnic;
- factori ecologici limitativi: soluri foarte compacte, slab aerate în orizontul Btw, ceea
ce impiedică infiltrarea apelor din precipitații și determină înmlăștinarea solului
primăvara și la ploi mari; în verile secetoase deficit de umiditate.
c. Compoziția arboretelor: în etajul dominant Quercus cerris (în proporții ridicate),
Quercus robur (în proporții variate), uneori însoțite de Quercus fraineto și/sau Quercus
Page 56
55
petraea ssp dalechampii, de la exemplare diseminate până la proporția de facies; în etajul
dominat poate să apară diseminat Carpinus betulus și Pyrus pyraster; rareori întâlnit Acer
campestre, Acer tataricum; spre văi poate să apară Carpinus betulus și Acer campestre în
proporție de până la 10% - 20% în compoziția arboretului. În majoritatea situațiilor etajul II
arborescent este absent sau foarte slab reprezentat.
d. Compoziția subarboretului: Crataegus monogyna, C. laevigata, Ligustrum
vulgare Cornus sanguinea, Rosa canina, Rubus caesius.
Subarboretul este în general puternic dezvoltat, cu acoperire variabilă de 10% - 90%
din suprafață, în majoritatea situațiilor 60% - 90% din suprafață.
e. Compoziția stratului ierbos: Stratul ierbos mozaicat din cauza neuniformității
reliefului de platou; în locurile ușor depresionare predomină flora hidrofilă - Agrostis
stolonifera, Carex brizoides, Poligonum hydropiper, Juncus effusus, Lythrum salicaria,
Lychnis flos-cuculi, Lysimachia nummularia, L. vulgaris, Galium palustre ș.a., iar în locurile
mai ridicate predomină flora obișnuită a pădurilor termofile - Geum urbanum, Glechoma
hirsuta, Lathyrus niger, Lychnis coronaria, Poa angustifolia, Stachys sylvatica, Stellaria
holostea, Dactylis polygama, Poa nemoralis,Vincetoxicum hirundinaria ș.a.
Stratul ierbos este în general bine dezvoltat, cu acoperire variabilă de 5% - 80% din
suprafață, în majoritatea situațiilor 50% - 80% din suprafață.
Corespondențe cu:
- tipuri de pădure: 7432 - Amestec de stejar, gorun, cer, gârniță (m);
- tipuri de staţiune: 7.4.1.0. - Deluros de cvercete cu stejar Pm, luvosoluri albice și
luvosoluri tipice mezostagnice (± vertice, ± planice), stagnosoluri (± vertice, ±
planice), planosoluri (± vertice), edafic mici-submijlocii; 7.4.1.1. - Deluros de
cvercete cu stejar Pm, luvosoluri albice și luvosoluri tipice epihipostagnice-
mezostagnice, cu Poa pratensis-Carex caryophyllea;
- asociaţii vegetale: Quercetum cerris Georgescu '41;
- tipul de habitat: - .
Starea actuală a arboretelor și măsuri de gospodărire (particularități):
f. Structura arboretelor: în figura 6.34 este prezentată distribuția numărului de
arbori pe categorii de diametre, iar în figura 6.35, structura verticală și orizontală a unui
arboret reprezentativ din u.a. 141A, U.P.II, în care s-au făcut inventarieri. Compoziția
arboretului: 6St 4Ce disGo,Gâ, vârsta 70 ani, numărul de arbori la hectar: stejar - 156, cer -
128, gorun - 12, gârniță - 8.
g. Distribuția pe intervale de vârstă: 6-10 ani - 6%; 11-20 ani - 7%; 21-40 ani -
41%; 41-80 ani - 41%; peste 80 ani - 5%.
h. Proveniența principalelor elemente de arboret: stejar pedunculat - însămânțare
naturală 14%, lăstari 25%, plantații 61%; cer - însămânțare naturală 30%, lăstari 45%,
plantații 25%; gârnița - însămânțare naturală 6%, lăstari 74%, plantații 20%; gorun -
însămânțare naturală 16%, plantații și însămânțare artificială 84%.
i. Clasa de producție a principalelor elemente de arboret: St cl III/IV; Ce cl III/II;
Gâ cl III/II; Go cl III/IV.
Page 57
56
Foto 6.15: Cvercet mixt cu Agrostis-Carex brizoides, u.a. 141A, U.P.II Sititelec, (foto -
P.T. Moțiu)
Mixed oak stand with Agrostis stolonifera-Carex brizoides, u.a. 141A, U.P.II Sititelec
area, (photo - P.T. Moțiu)
Fig. 6.34 Distribuția numărului de arbori la hectar pe categorii de diametre pe specii și pe
întregul arboret, în u.a. 141A, U.P.II Sititelec
The distribution of tree numbers per hectar in stand, according to diameter cathegories and
species in u.a. 141A, U.P.II Sititelec area
0
10
20
30
40
50
60
22 24 26 28 30 32 34 36 38 40 42 44 46 48 50 52 54 56 58 Nu
mă
rul d
e a
rbo
ri l
a h
ecta
r
Categoria de diametre (cm)
Quercus cerris Quercus robur Quercus petraea Quercus frainetto ARBORET
Page 58
57
Legendă:
Quercus robur Quercus cerris Quercus petraea Quercus frainetto
Fig. 6.35 Structura verticală (stânga) și proiecția în plan a coroanelor (dreapta), pentru o
suprafață de probă de 2500 m2, generate cu programul SVS vers. 3.36, în u.a. 141A, U.P.II
Sititelec
The diagram of vertical structure (left) and plan projection of the canopy (right) for test plot
of 2500 sqm, using SVS software, 3.36 version, in u.a. 141A, U.P.II Sititelec area
j. Regenerarea naturală prin sămânță: cerul și gârnița se regenerează foarte bine,
stejarul și gorunul se regenerează mai puțin activ, dar în microstațiuni mai favorabile,
îndeosebi spre văi, se regenerează mai bine.
k. Compoziția țel indicată: 3St 3Go 1Gâ 1Ce 2 Ju,Ar,Pă,Mă.
l. Măsurile de gospodărire pe intervale de vârstă: 0-5 ani - descopleșirea
regenerărilor naturale și/sau plantațiilor; 6-10 ani - promovarea de preferință a stejarului și a
gorunului introdus prin plantații sau semănături prin aplicarea degajărilor. Este obligatorie
menținerea speciilor de amestec (jugastru, ulm de câmp, arțar tătăresc și păr pădureț) pentru a
crea un subetaj; 11-20 ani - proporționarea amestecului în favoarea stejarului și gorunului
prin curățiri, menținerea gârniței; 21-40 ani - desemnarea arborilor de viitor cu precădere din
speciile stejar, gorun, gârniță și aplicarea de rărituri combinate cu scoaterea cu precădere a
cerului; 41-80 ani - continuarea promovării stejarului, gorunului și gârniței prin rărituri
combinate puțin intense împrejurul arborilor de viitor, ținând restul masivului închis; peste 80
ani - aplicarea tăierilor de igienă.
m. Alte măsuri de gospodărire: arboretele provenite din lăstari vor fi convertite
treptat, pe cât posibil prin regenerare naturală (dacă arboretul este la vârsta fructificației) sau
prin refacere. În cazul culturilor cu specii ecologic neindicate (salcâm, stejar roșu, pin negru,
pin silvestru, mălin american), se recomandă substituirea acestora cu specii autohtone
adaptate condițiilor staționale locale.
n. Variabilitate și tendințe succesionale (forme ale tipului, tendințe succesionale
și silvofaciesuri): În cadrul acestui tip de ecosistem forestier tendința naturală este de
eliminare a stejarului și gorunului de către cer și gârniță producându-se succesiunea către
cereto-gârnițete, tip de ecosistem 7435 - Cereto-gârnițet cu Genista-Festuca heterophila
(forma de terasă). Odată cu trecerea de la platou spre vale, pe pante se instalează carpenul în
compoziția arboretului, formând în cadrul tipului un facies cu carpen; aceasta este o formă de
tranziție spre tipul 6925 - Cvercet mixt cu carpen cu Arum-Brachypodium. Silvofaciesuri: cu
Page 59
58
gârniță (amestec în buchete sau grupe cu acoperire de până la 30-40% în compoziția
arboretului).
o. Observații: alternanta de umididate se oglindește în micromozaicarea florei,
reprezentată prin specii mezoxerofite și specii higrofite, aceasta indicând un sol cu alternanță
mare de umiditate (primăvara - exces, vara - deficit). În Trupul Goruniște, la fel ca și în
Trupul Ceret, Trupul Pusta și în o parte din Trupul Coltău - Șirinca (partea de câmpie înaltă),
este specifică mozaicarea stratului ierbos: floră higrofilă în microdepresiuni și floră
mezoxerofilă pe microridicături.
În tipul de ecosistem forestier 7833 stejarul pedunculat prezintă creșteri în înălțime
mai mici decât cerul cu 2-3 metri, trunchiuri slab elagate, cu crăci lacome începând de la 3-4
metri înălțime (arbori dominați, aparținând clasei III Kraft). În unele locuri stejarul este
eliminat în totalitate de către cer, sau este pe cale de eliminare (într-un anumit stadiu de
depericiune, aparținând clasei IV Kraft).
Varianta regională a unui tip de ecosistem nou care este edificat de prezența a patru
specii din genul Quercus.
6.4.2.3. Tipuri de ecosisteme de pe câmpia aluvială și lunci
TIPUL DE ECOSISTEM: 6514 Frăsineto-(ulmeto)-stejăret de pedunculat mijlociu
productiv, pe soluri cernoziomice şi brune, neinundabile sau rar şi scurt timp
inundabile, eubazice, hidric cvasiechilibrate, cu Glechoma-Geum (varianta regională cu
cer) Subtipuri: 65142 subtip mijlociu productiv.
Răspândire: acest tip de ecosistem este răspândit exclusiv în câmpia aluvială, în porțiunile
neinundabile sau foarte rar inundabile. Este răspândit în U.P. I - Trup Cighid Vest, Trup
Cighid Est, Trup Lunca.
Caracteristici ale tipului de ecosistem în cadrul ariei cercetate:
a. Suprafața ocupată: 197,3 ha.
b. Stațiuni: - altitudinea medie 96 m (ecart de variație 93-107 m);
- relief: după formă - luncă înaltă; după înclinare - fără înclinare; după expoziție -
teren plan;
- rocă: aluviuni nisipo-lutoase;
- tipuri și subtipuri de sol: Aluviosol gleic și molic - gleic, Eutricambosol molic-gleic;
- factori ecologici limitativi: rare inundații prelungite.
c. Compoziția arboretelor: în etajul dominant Quercus robur și Fraxinus
angustifolia în proporții variate, însoțite de Acer campestre cu acoperire de până la 20% din
suprafață și uneori de Quercus cerris și Prunus avium diseminate; în etajul dominat Carpinus
betulus, Acer campestre, Fraxinus angustifolia, Ulmus procera, Pyrus pyraster (exemplare
rare), cu acoperire de 50%-70%. Carpinus betulus și Acer campestre sunt prezente împreună,
realizeazând proporții de facies; de obicei carpenul este majoritar. Fraxinus angustifolia este
prezent în etajul II arborescent în toate situațiile.
d. Compoziția subarboretului: Crataegus monogyna, C. laevigata, Rubus caesius,
Cornus sanguinea, Ligustrum vulgare, Lonicera xylosteum Corylus avellana și Staphylea
pinnata. Dintre liane întâlnim în unele situații Hedera helix și Tamus communis.
Acer campestre, Carpinus betulus, Ulmus procera sunt prezente și în etajul
subarboretului cu acoperire de 5% - 20 % din suprafață; Acer tataricum apare cu frecvență
redusă numai în cadrul acestui etaj.
Subarboretul este în general bine dezvoltat, pe alocuri compact, în funcție de
consistența celor două etaje ale arboretului, cu acoperire de 10% - 40%. Prezintă o mare
Page 60
59
capacitate de ocupare a terenului în lipsa arboretului, concurând puternic semințișurile
instalate.
e. Compoziția stratului ierbos: Geum urbanum, Pulmonaria officinalis,
Brachypodium sylvaticum, Dactylis polygama, Polygonatum latifolium, Galium molugo, G.
aparine, Scrophularia nodosa Allium ursinum, Stellaria holostea, Sanicula europaea, Poa
nemoralis, Lathyrus niger, Viola reichenbachiana, V. odorata, Ranunculus ficaria, Carex
sylvatica, C. divulsa, Fragaria vesca; mai pot fi întâlnite: Anthriscus sylvestris,Galium
odoratum, Moehringia trinervia, Millium efusum. Stratul ierbos este răspândit neuniform, de
obicei mozaicat cu acoperire de 10% - 20% din suprafață, datorită umbririi puternice a
etajelor dominante.
Corespondențe cu:
- tipuri de pădure: 6324 - Stejăreto-şleau de luncă de productivitate mijlocie (m);
- tipuri de staţiune: 9.4.7.1. - Silvostepă - luncă de şleau Pm, soluri zonale în
complex cu aluviosoluri, batigleice până la cel mult mezogleice, neinundabil sau rar şi
scurt inundabil;
- asociaţii vegetale: Fraxino (pallisae - angustifoliae) - Quercetum roboris
Popescu et all. '79 (pro parte);
- tipul de habitat: R4404 - Păduri danubian - panonice de luncă mixte cu stejar
pedunculat (Quercus robur), frasini (Fraxinus sp.) şi ulmi (Ulmus sp.) cu Festuca
gigantea.
Starea actuală a arboretelor și măsuri de gospodărire (particularități):
Foto 6.17: Frăsineto-(ulmeto)-stejăret de pedunculat cu Glechoma-Geum, u.a. 11B, U.P.I
Goruniște, (foto - P.T. Moțiu)
Ash tree-(elm tree)-pedunculate oak tree with Glechoma-Geum, in u.a. 11B, U.P.I Goruniște
area, (photo - P.T. Moțiu)
Page 61
60
f. Structura arboretelor: în figura 6.38 este prezentată distribuția numărului de
arbori pe categorii de diametre, iar în figura 6.39, structura verticală și orizontală a unui
arboret reprezentativ din u.a. 11B, U.P.I, în care s-au făcut inventarieri. Compoziția
arboretului: 6St 2Ju 2Ca dis Fr, vârsta 70 ani, numărul de arbori la hectar: stejar - 260,
jugastru - 96, carpen - 80, frasin - 4.
Fig. 6.38 Distribuția numărului de arbori la hectar pe categorii de diametre pe specii și
arboret, în u.a. 11B, U.P.I Goruniște
The distribution of tree numbers per hectar in stand, according to diameter cathegories and
species in u.a. 11B, U.P.I Goruniște area
Legendă:
Quercus robur Acer campestre Carpinus betulus Fraxinus angustifolia
Fig. 6.39 Structura verticală (stânga) și proiecția în plan a coroanelor (dreapta), pentru o
suprafață de probă de 2500 m2, generate cu programul SVS vers. 3.36, în u.a. 11B, U.P.I
Goruniște
The diagram of vertical structure (left) and plan projection of the canopy (right) for test plot
of 2500 sqm, using SVS software, 3.36 version, in u.a. 11B, U.P.I Goruniște area
0
10
20
30
40
50
60
12 14 16 18 20 22 24 26 28 30 32 34 36 38 40 42 44 46 48 50 52
Nu
mă
rul d
e a
rbo
ri l
a h
ecta
r
Categoria de diametre (cm)
Quercus robur Acer campestre Carpinus betulus Fraxinus excelsior ARBORET
Page 62
61
g. Distribuția pe intervale de vârstă: 0-5 ani - 2%; 6-10 ani - 17%; 11-20 ani - 3%;
21-40 ani - 2%; 59,3% 41-80 ani - 59%; peste 80 -70%.
h. Proveniența principalelor elemente de arboret: stejar pedunculat - însămânțare
naturală 5%, lăstari 12%, plantații și însămânțare artificială 65%, frasin - lăstari 12%,
plantații și însămânțare artificial 88%.
i. Clasa de producție a principalelor elemente de arboret: St cl III; Fr cl III.
j. Regenerarea naturală prin sămânță: stejarul și frasinul se regenerează foarte
bine, stejarul întâmpină greutăți din partea semințișului celorlaltor specii: frasin, carpen,
jugastru, ulm și mai ales a speciilor arbustive și subarbustive: păducel, sânger, rug.
Competiția este acerbă și umbrirea de către speciile arbustive elimină foarte repede
semințișurile speciilor arborescente, instalate.
k. Compoziția țel indicată: 6St 2Fr 2Ca,Ju,Ulc,Pă.
l. Măsurile de gospodărire pe intervale de vârstă: 0-5 ani - descopleșirea
regenerărilor naturale și/sau plantațiilor; 6-10 ani - promovarea stejarului prin aplicarea
degajărilor și a celorlaltor specii doar acolo unde este cazul, favorizând cu precădere frasinul.
Este obligatorie menținerea speciilor de ajutor: jugastru, carpen, ulm, păr pădureț și arțar
tătăresc, pentru a crea un subetaj; 11-20 ani - proporționarea amestecului în favoarea
stejarului prin curățiri; 21-40 ani - desemnarea arborilor de viitor cu precădere din specia
stejar și frasin, aplicarea de rărituri combinate; 41-80 ani - continuarea promovării stejarului
prin rărituri combinate împrejurul arborilor de viitor de stejar ținând restul masivului închis;
peste 80 ani aplicarea tăierilor de igienă; la regenerare extragerea subetajului.
m. Alte măsuri de gospodărire: menținerea și promovarea în compoziția arboretului
a unor specii secundare (de ajutor) (de preferat jugastrul) și/sau a unui al doilea etaj
arborescent. Sunt obligatorii lucrările de ajutorarea regenerării naturale în anii cu fructificație
abundentă la stejar. Menținerea structurii arboretelor închisă pe verticală. Arboretele
provenite din lăstari vor fi convertite treptat prin refacere cu regenerare naturală (dacă
arboretul este la vârsta fructificației) sau refacere. Se recomandă substituirea salcâmetelor cu
specii autohtone adaptate condițiilor staționale locale (reconstruind astfel tipul natural
fundamental de ecosistem forestier).
n. Variabilitate și tendințe succesionale (forme ale tipului, tendințe succesionale
și silvofaciesuri): deosebim forma cu stejar în etajul dominant, jugastru, carpen, ulm, uneori
și frasin în subetaj și forma cu frasin în etajul dominant; în acest din urmă caz întâlnim
situații în care frasinul tinde să elimine stejarul și celelalte specii de amestec producând
succesiunea spre frăsinete mai multsau mai puțin pure (de ex.: în Trupul Lola, U.P.I, u.a. 22A
- 9Fr 1St, în Trupul Lunca, U.P.I, u.a. 34B - 10Fr), tipul de ecosistem forestier 0117 -
Frăsinet cu Rubus caesius-Aegopodium. Silvofacies: cu nuc negru american.
o. Alte caracteristici specifice tipului: stejarul și frasinul pot realiza clasa a doua de
producție, diferențiind în cadrul acestui tip de ecosistem forestier și un subtip înalt productiv.
Plantațiile cu nuc negru dau rezultate foarte bune (Moțiu, 2004), dar nu este indicat să se
înlocuiască tipul natural fundamental prin asemenea plantații. Nu este de recomandat
introducerea frasinului pe cale artificială (plantații și însămânțare artificială) cu proporție
mare în compoziția arboretului (de ex.: U.P.I, u.a. 2D: 8Fr 2St). De asemenea, nu este
indicată formarea de culture pure unietajate de stejar (de ex.: U.P.I, u.a. 2A; u.a. 4; u.a. 13A,
u.a. 14A). Este contraindicată introducerea cerului sau salcâmului prin plantații așa cum s-a
făcut în unele suprafețe.
6.4.3. Răspândirea tipurilor de ecosisteme forestiere în teritoriul cercetat
După stabilirea tipurilor de ecosisteme forestiere pe baza criteriilor prezentate în
metodică, s-a trecut la cartarea lor pe teren prin cercetarea și gruparea unităților amenajistice
cu aceeași compoziție a arboretelor și a tipurilor de floră indicatoare, ca și a asemănării
Page 63
62
condițiilor staționale, acolo unde lipsesc arboretele cu compoziție naturală. S-au putut calcula
astfel și suprafețele pe care le ocupă sau le ocupau ecosistemele ce se încadrează în fiecare
tip, precum și starea arboretelor cu compoziții mai mult sau mai puțin naturale (proveniența,
clasa de producție, clase de vârste).
Rezultatele cartării sunt prezentate în fig. 6.40.
Din analiza hărții răspândirii tipurilor de ecosisteme pe segmente de peisaj rezultă că:
- pe dealurile joase sunt răspândite tipurile: 4236 - Făget cu carpen cu Festuca
drymeja; 4636 - Goruneto-făget cu Festuca drymeja; 5135 - Gorunet cu Genista-Festuca
heterophylla; 5225 - Gorunet cu carpen cu Carex pilosa; 5535 - Goruneto-cereto-gârnițet cu
Genista-Festuca heterophylla; 5724 - Cereto-gorunet cu carpen cu Glechoma-Geum; 6732 -
Goruneto-stejăret cu Poa-Carex praecox; 7316 - Șleau de gorun și cer (tei argintiu, carpen)
cu Asperula-Asarum-Stellaria. Tipul 5535 este puțin răspândit și în câmpia piemontană;
- pe câmpia piemontană sunt răspândite tipurile: 6133 - Stejătret de pedunculat cu
Agrostis-Carex brizoides; 6833 - Stejăreto-ceret cu Agrostis-Carex brizoides; 6925 - Cvercet
mixt cu carpen cu Arum-Brachypodium; 7135 - Ceret cu Genista-Festuca heterophylla; 7214
- Ceret cu carpen cu Arum-Brachypodium; 7435 - Cereto-gârnițet cu Genista-Festuca
heterophylla; 7833 - Cvercet mixt cu Agrostis-Carex brizoides. Tipurile 6833, 6925, 7135,
7214, 7435 sunt puțin răspândite și pe dealurile joase;
- pe câmpia aluvială sunt răspândite tipurile: 6117 - Stejăret de pedunculat cu Rubus
caesius-Aegopodium; 6514 - Frăsineto-(ulmeto)-stejăret cu Glechoma-Geum; 6517 -
Frăsineto-(ulmeto)-stejăret cu Rubus caesius-Galium aparine. Pe luncile din câmpia
piemontană și dealurile joase este răspândit tipul 9317 - Zăvoi de anin negru cu Rubus
caesius-Aegopodium.
6.4.4. Deosebirile variantelor regionale ale tipurilor de ecosisteme forestiere din
teritoriul cercetat față de tipurie descrise pe plan național
Variantele regionale ale tipurilor de ecosisteme forestiere descrise din pădurile
cercetate se deosebesc de tipurile descrise pe plan național (Doniță și colab., 1990) prin mai
multe caracteristici:
- prin prezența cerului în compoziția arboretelor din tipurile: 4236, 4636, 5135, 5225,
6514;
- prin prezența cerului și gârniței în compoziția arboretelor din tipul 6732;
- prin prezența cerului, gârniței și gorunului în compoziția arboretelor din tipul 6133;
- prin prezența stejarului, gorunului și gârniței în compoziția arboretelor din tipul
7135;
- prin prezența gorunului și stejarului în compoziția arboretelor din tipul 7435;
- prin prezența carpenului în compoziția arboretelor din tipurile 6117, 9317;
- prin localizare pe luvosoluri stagnice a tipurilor 5535 și 7214;
- prin localizare pe soluri inundate din freatic a tipului 6517;
- prin clase de producție ale arboretelor cel mult mijlocii, mai rar superioare în cazul
tipurilor de ecosisteme edificate de cvercinee.
După cum se poate constata aceste variante au luat naștere din cauza deosebirilor
climatice care au determinat prezența și a altor specii de arbori în compoziția arboretelor (în
special a celor submediteraneeni - cerul, gârnița, gorunul, ca și a celor central europeni –
stejarul, carpenul), dar și din cauze edafice, cum este cazul luvosolurilor stagnice hidric
puternic alternante sau soluri cu inundații din freatic.
Este deci evident că variantele regionale ale tipurilor de ecosistemeforestiere iau
naștere în urma influenței variantelor regionale de climă și de soluri - substraturi
pedogenetice.
Tipurile de ecosisteme noi a căror variante regionale s-au identificat și descris pentru
Page 64
63
prima dată se deosebesc de tipurile cunoscute atât prin compoziția arboretelor, prin tipurile de
strat ierbos-subarbustiv indicatoare de sol, dar și prin natura deosebită a solurilor, cauzată de
substraturile pe care s-au format, luvosoluri stagnice, stagnic-planice, stagnic-albice.
6.4.5. Raporturi între tipurile de ecosisteme forestiere și tipurile de pădure și de
stațiune stabilite de amenajamentele silvice
A fost de interes să se constate și felul cum au fost încadrate unitățile amenajistice
respective în tipuri de pădure și de stațiune de către amenajiști.
Dăm un exemplu de asemenea încadrări:
- la tipul de ecosistem 4236 - Făget cu carpen cu Festuca drymeja, unitățile
amenajistice încadrate în acest tip aparțin, după amenajamente, la 6 tipuri de pădure (4211
Făget de deal cu floră de mull (s), 4311 - Făgeto-cărpinet cu floră de mull (s), 4312 - Făgeto-
cărpinet cu floră de mull de productivitate mijlocie (m), 4321 - Făgeto-cărpinet cu Carex
pilosa (m), 5312 - Şleau de deal cu gorun şi fag de productivitate superioară (s), 5324 Șleau
de deal cu gorun de productivitate mijlocie (m) și la 5 tipuri de stațiune (6152 Deluros de
cvercete cu şleau de deal cu carpen Pm, brun și brun podzolit edafic mare și mijlociu, 6153
Deluros de cvercete cu şleau de deal fără fag Ps/m, brun și cenușiu edafic mare, 6241 Deluros
de cvercete cu făget de limită inferioară Pm, podzolit-pseudogleizat edafic mijlociu-mare, cu
Carex pilosa, 6252 - Deluros de cvercete cu făgete de limită inferioară Pm, brun edafic
mijlociu cu Asperula-Asarum, 6253 - Deluros de cvercete cu făgete de limită inferioară Ps,
brun edafic mare);
Prin stabilirea tipurilor de ecosisteme se simplifică mult încadrarea tipologică, cu
consecințe privind și măsurile de gospodărire.
6.5. Starea arboretelor
6.5.1. Aspecte generale
Starea actuală a arboretelor, care edifică ecosistemele forestiere din teritoriul cercetat,
reflectă modul lor de gospodărire în ultimul secol.
Până în 1918, când au trecut în proprietatea statului, pădurile au aparținut
Episcopatului romano-catolic de la Oradea, o parte familiei Tisza, iar o parte foștilor iobagi,
împroprietăriți în anul 1852.
După preluarea de către statul român 75% din păduri au fost date în administrarea
comunelor, 205 au rămas proprietăți bisericești și 5% reprezentau păduri private. Pădurile
private au fost gospodărite pentru vânătoare fiind regenerate din sămânță și ferite de pășunat.
Celelalte păduri au fost tratate în majoritate în crâng și intens pășunate, degradându-se în
parte.
După naționalizarea din 1948, în primul amenajament, întocmit în anul 1954, era
prevăzută tratarea în codru a 44% din păduri, în crâng 18%, iar pentru 38% era prevăzută
conversiunea de la crâng la codru. Reiese că pe mai bine de jumătate din suprafață existau
crânguri pe cioate îmbătrânite din cauza îndelungatei folosințe în acest regim, în parte
degradate prin extrageri de arbori și pășunat.
Chiar dacă ulterior suprafața arboretelor tratate în crâng a scăzut până la 3%, suprafața
celor prevăzute la conversiune a crescut până la 62% în amenajamentul din 1978, scăzând
puțin (cu circa 11%) în amenajamentele ulterioare. Aceasta pentru că s-a optat pentru
conversiunea prin îmbătrânire, fixându-se la început cicluri de 89-90 de ani, crescute apoi
până la 100 de ani. Dar existau puține arborete din lăstari cu vârste atât de mari încât să
ajungă la regenerarea naturală din sămânță în 20 de ani. În aceste condiții procesul de
conversiune va dura încă foarte mult.
Page 65
64
Fig. 6.40 Harta tipurilor de ecosisteme forestiere pe segmente de peisaj
The map of forest ecosystems types within landscape segments
Page 66
65
Din 1977 arboretele de cvercinee au fost afectate și de uscări premature obligând la
extrageri de arbori prin tăieri de igienă. În multe unități amenajistice (pe circa 6% din
suprafață) consistența a scăzut sub 0,6. Refacerea acestor arborete nu s-a realizat în întregime.
Totuși plantații cu specii autohtone și alohtone s-au făcut pe 22% din suprafața pădurilor.
Suprafețele cele mai mari s-au împădurit cu stejar pedunculat, cer și gorun. Frasinul a
fost folosit mai ales în lunci, paltinul de munte la dealuri.
Preocuparea pe care au avut-o silvicultorii de la Ocolul Tinca de a împăduri cu specii
autohtone este de apreciat în mod deosebit.
În afara culturilor cu specii autohtone, pe o suprafață destul de mare s-au înființat și
culturi cu specii alohtone.
Cele mai mari suprafețe au fost cultivate cu salcâm, deși stațiunile cu soluri grele nu
sunt indicate pentru această specie. Și, întradevăr, rezultatele nu sunt mulțumitoare:
arboretele nu depășesc clasa a IV de producție. Suprafețe destul de mari s-au cultivat și cu
pini - mai ales pin negru. Deși productivitatea culturilor a fost destul de ridicată, s-au
înregistrat uscări, din cauza secetei, mai ales pe solurile grele. Celelalte rășinoase (duglas,
larice), cultivate pe suprafețe mici, au productivitate ridicată, dar sunt deasemenea afectate
puternic de uscare.
Singurele specii care au dat rezultate bune sunt: stejarul roșu, care manifestă toleranță
mare față de solurile grele și nucul negru, cultivat în lunci, pe soluri fertile, umede.
Din inventarierile efecutate în câteva culturi de stejar roșu, duglas și nuc negru,
comparativ cu arborete din specii autohtone, de aceeași vârstă și în condiții staționale
similare, au rezultat următoarele date (Moțiu, 2004) (tabelul 6.8).
Datele arată că la aceeași vârstă stejarul roșu depășește în înălțime și diametru stejarul
pedunculat, este la egalitate cu gorunul, dar este depășit de cer. Duglasul depășește cerul dar,
cum s-a arătat este puternic afectat de uscări. Nucul negru depășește stejarul pedunculat în
condiții de luncă. La volume diferențele sunt mult mai mari.
Tabelul 6.8
Caracteristicile dendrometrice ale unor culturi cu specii alohtone comparativ cu specii
autohtone10
Dendrometrical features of some stands with allochthonous species compared to
autochthonous species Unitatea de
producție
Unitatea
amenajistică
Specia Vârsta
(ani)
Tip de
ecosistem
Înălțimea
(h)
Diametrul
(d)
Volum
(V)
U.P. V
u.a. 128A
Stejar roșu 31 6133 21,4 20,8 0,387
Stejar
pedunculat
31 16,6 18,5 0,252
U.P. II
u.a. 139A
Stejar roșu 36 7135 18,7 17,4 0,287
Stejar
pedunculat
36 16,3 17,2 0,216
U.P. IV
u.a. 115A
Stejar roșu 31 7135 18,4 20,0 0,351
Cer 31 19,4 23,2 0,386
Gorun 31 18,0 19,2 0,270
U.P. IV
u.a. 96A
Duglas 41 5724 22,8 27,6 0,571
Cer 41 20,6 19,8 0,273
U.P. I
u.a. 38C
Nuc negru 31 6514 25,6 25,3 0,658
u.a. 129B Stejar
pedunculat
45 17,0 18,0 0,242
10 Volumul după Giurgiu, Decei, și Drăghiciu, 2004.
Page 67
66
6.5.2. Constatări privind compoziția arboretelor
Compoziția arboretelor pe 50% din suprafața pădurilor este încă natural
fundamentală, iar pe 17% din suprafață este deasemenea naturală, dar derivată în mai mică
sau mai mare măsură11
.
Arboretele naturale din ecosistemele forestiere din teritoriu sunt alcătuite în cea mai
mare parte din patru specii ale genului Quercus: Quercus cerris, Q. robur, Q. petraea, Q.
frainetto. Pe dealurile joase la altitudini mai mari, este prezent și Fagus sylvatica. Dintre
speciile de amestec este frecvent carpenul, iar în lunci frasinul de luncă. Specii de amestec
frecvente, dar în proporții mici, sunt jugastrul, arțarul tătăresc, ulmul de câmp și mălinul
american (la început plantat, iar apoi regenerat natural). Specii de amestec rare sunt paltinii,
cireșul păsăresc, sorbul, părul pădureț, frasinul comun. Foarte rar apare teiul argintiu (în
câteva parcele). La dealuri se mai găsesc plopul tremurător și salcia căprească.
Cerul, care are ponderea cea mai mare în compoziția arboretelor, este larg răspândit
în câmpia piemontană dar și pe dealurile joase atât în arborete pure dar și în amestecuri cu
stejar pedunculat, gorun, gârniță, chiar fag, ca și în amestecuri complexe cu câte două sau sau
chiar trei - patru specii de cvercinee. Deși îi revine 46% din suprafața pădurilor, este prezent
în arborete care acoperă 82% din suprafața ocupată. Cerul este deci principalul edificator al
biocenozelor, lucru firesc pentru că în partea de vest a țării zona pădurilor de stejari este
reprezentată prin subzona pădurilor termofile - submezofile, caracteristică pentru sudul
Europei, în care cerul și gârnița, stejarul pufos sunt specii principale în păduri (Ivan și colab.,
1992).
Întrucât regenerarea din sămânță și din lăstari a cerului este viguroasă în arboretele
amestecate se manifestă tendința ca să fie eliminate celelalte specii din genul Quercus, care
cresc mult mai încet în primii ani. Deasemenea cerul a fost puțin afectat de uscări. Creșterea
proporției cerului, mai ales din lăstari, nu este însă de dorit din cauza lemnului cu valoare
redusă, depreciat și prin putregaiul ce se dezvoltă din cioatele vechi și prin gelivurile ce apar
frecvent.
Gorunii, cărora le revine 12% din suprafață, se localizează mai mult pe dealuri, dar în
amestec participă și la formarea multor arborete din câmpia piemontană.
În teritoriu sunt mai răspândite subspeciile polycarpa și dalechampii, cu areale sudice.
Gorunii apar mai puțin în arborete pure și mai mult în amestecuri, pe dealuri cu fagul și
carpenul, sau cu cerul, pe câmpia piemontană cu ceilalți stejari.
Stejarul pedunculat ocupă aceeași suprafață ca și gorunul (12%), fiind larg răspândit
pe câmpia piemontană, în amestecuri cu alți stejari, ca și în luncile din câmpia aluvială și din
dealuri. La dealuri apare și pe platouri, împreună cu gorunul și cerul.
Gârnița este puțin răspândită (pe circa 1% din suprafață) dat fiind că se găsește la
limita nordică a arealului în această parte a țării. Nu formează arborete pure ci apare numai în
amestecuri complexe pe câmpia piemontană.
Fagul este deasemenea puțin frecvent (ocupă doar 2% din suprafață), fiind localizat
exclusiv pe dealuri, la cele mai mari altitudini, în arborete amestecate cu carpen sau gorun și
carpen (uneori și cu cer).
Dintre speciile de amestec frecvent este carpenul, revenindu-i 12% din suprafață. Este
larg răspândit la dealuri, în asociere cu fagul și gorunii, dar este destul de frecvent și pe
câmpia piemontană pe versanții văilor în amestec cu speciile de cvercinee. În 60 de unități
amenajistice din U.P. III, IV, V carpenul formează arborete pure derivate din amestecurile de
11Acest lucru facilitează stabilirea tipurilor de ecosisteme forestiere ce există în teritoriu.
Page 68
67
cvercinee cu carpen sau fag cu carpen. Asemenea arborete se găsesc în funduri de văi, pe
versanți umbriți, sau în treimea inferioară a versanților însoriți.
Frasinul de luncă este frecvent în luncile din câmpia aluvială în arborete de amestec
cu stejarul pedunculat.
Alte specii de amestec, ce apar în teritoriu sunt jugastrul, arțarul tătăresc, ulmul de
câmp și părul pădureț, frecvente mai ales în arboretele de pe câmpia piemontană. Rar este
cireșul, paltinul de munte, paltinul de câmp, sorbul de câmp și teiul argintiu în arborete
amestecate de dealuri.
O specie alohtonă cu bună dezvoltare, chiar pe soluri hidric alternante, este mălinul
american (Prunus serotina), care poate constitui subetaje utile în arboretele de cvercinee,
îndeplinind rolul de specie secundară (de ajutor).
Dintre speciile alohtone, cel mai frecvent cultivat este salcâmul (în special în U.P.III
și V), pinul negru și stejarul roșu. Salcâmul se dezvoltă însă slab pe solurile argiloase, iar
pinul este afectat de uscări în verile secetoase.
O altă specie alohtonă, cu bună dezvoltare în luncile neinundabile și cu lemn de
valoare, este nucul negru, care însă este foarte puțin folosit. Duglasul și laricele, cultivate pe
suprafețe mici, au suferit puternic de uscare.
Din punct de vedere al compoziției în teritoriu se găsesc încă, pe suprafețe mari
arborete de cvercinee, fără sau cu puțin amestec de alți arbori cultural necesari sau
producători de lemn de valoare.
În distribuția principalelor specii pe segmente de landșaft, stejarul pedunculat este
localizat în lunci și pe câmpia piemontană, cerul în special pe câmpia piemontană, dar și pe
dealurile joase, gorunul în special pe dealurile joase, dar coboară și în câmpia piemontană,
gârnița numai în câmpia piemontană, fagul numai la altitudinile cele mai mari ale dealurilor
joase.
6.5.3. Constatări privind structura spațială a arboretelolor
Din observațiile proprii, făcute în cursul cercetărilor de teren, rezultă că majoritatea
arboretelor, în special cele din lăstari, au o structură simplă, unietajată, în care diferențe de
înălțime de 1-2 m există în arboretele formate din 2-3 specii de stejari cu productivități
diferite.
În cazul când s-au făcut tăieri neregulate, pot apare două generații de crâng. Există
arborete bietajate, în care s-a încercat conversiunea , cu un etaj înalt din lăstari bătrâni și un
etaj cu arbori din sămânță. Bietajate sunt amestecurile cu carpen, în care această specie este
cu 2-4 m mai puțin înaltă decât cvercineele sau fagul.
În plan orizontal, consistența celor mai multe arborete este peste 0,7. Dar există
suprafețe destul de mari (pe circa 6% din suprafață) cu consistența de 0,4-0,6 care trebuiesc
refăcute. Este cazul arboretelor în care s-au produs uscări ale stejarilor.
6.5.4. Constatări privind structura de vârste a arboretelor
Majoritatea arboretelor sunt echiene. Există însă arborete cu două elemente de vârstă
în cazul celor cu o generație din lăstari și una din sămânță ca și în cazul în care s-a intervenit
cu tăieri neregulate.
În structura de vârste (tabelul 6.9) predomină arboretele de vârste mijlocii (21-60 de
ani), mai puține sunt arboretele tinere (1-20 de ani) și foarte puține cele preexploatabile și
exploatabile.
Page 69
68
Tabelul 6.9
Distribuția tuturor arboretelor pe clase de vârste12
The distribution of all stands according to age classes
Clasa de
vârstă 1-20 ani 21-40 ani 41-60 ani 61-80 ani 81-100 ani
Peste 100
ani
Suprafața
în procente 19 25 34 15 6 1
Cu aceste suprafețe reduse de arborete exploatabile nu se poate susține continuitatea
recoltelor și a veniturilor din tăieri principale. Doar pe baza arboretelor de crâng în
conversiune, dar cu cicluri mai reduse, și a răriturilor, necesare în arboretele de vârste
mijlocii, se poate realiza un volum mai mare de lemn dar cu valoare mică din cauza
dimensiunilor reduse și a calității materialului lemnos rezultat.
6.5.5. Constatări privind vârstele exploatabilității și ciclurile
Deși majoritatea arboretelor provin din lăstari, vârstele exploatabilității propuse sunt
în 70% din cazuri de 100-110 ani și chiar 120-130 de ani. Dacă s-a urmărit conversiunea s-a
mers pe linia exploatabilității de codru prin înlocuirea crângului prin îmbătrânire. Totuși în 30
% din cazuri s-au adoptat vârste de exploatabilitate de 80-90 ani și în puține cazuri, la carpen,
vârste de 50 de ani.
Cu toate că vârstele exploatabilității adoptate, în majoritatea cazurilor sunt mari,
ciclurile fixate pe subunități de producție sunt de 100 ani și la două subunități, de 90 de ani.
Aceasta ar permite o desfășurare mai rapidă a conversiunii.
6.5.6. Constatări privind compozițiile-țel
În cazul arboretelor cu compoziții mai mult sau mai puțin naturale, compoziția-țel
propusă este, în majoritatea cazurilor, aceeași cu compoziția actuală. Eventual s-a mărit
proporția de cvercinee pe seama carpenului, ceea ce din punct de vedere cultural nu este
indicat.
Deși cerul are lemn de mică valoare, în compozițiile-țel proporția speciei este încă
mare.
Nu s-au propus decât în puține unități amenajistice introducerea altor specii de
amestec - frasin, cireș, paltin de câmp și de munte, sorb, tei. Astfel majoritatea arboretelor
viitoare de cvercinee, ca și o bună parte din cele actuale vor fi lipsite de specii de amestec
cultural necesare, rezultând arborete greu de condus.
Pentru a da câteva exemple:
- în cazul ceretelor compozițiile-țel sunt în 60% din situații 10 cer, în 30% din cazuri
8-9 cer + 1-2 diverse tari și în 10% din cazuri amestec de stejar roșu, stejar pedunculat și
diverse tari;
- în cazul ceretelor cu stejar sau cu gorun, compozițiile-țel sunt exclusiv cu aceste
specii, frecvent cu cer majoritar și foarte rar cu specii de amestec;
- în cazul ceretelor cu carpen numai în 40% din situații s-a menținut în amestec
carpenul, iar frecvent carpenul a lipsit din formulă, fiind propuse alte cvercinee sau fag, iar în
puține situații specii de amestec valoroase;
- în cazul cereto-gorunetelor cu carpen în compozițiile-țel s-au păstrat cele două specii
de stejari, dar numai în 50% din situații s-a menținut carpenul în proporții mici și rar s-au
12 După studiul general de amenajare a Ocolului Silvic Tinca, 1999.
Page 70
69
propus alte specii de amestec;
- în cazul amestecurilor complexe de stejar (cu cer, stejar pedunculat, gorun, gârniță),
s-au propus compoziții-țel similare, păstrându-se în proporții mari cerul. În 30% din situații s-
a propus și amestec de stejar roșu și folosirea altor specii de amestec valoroase;
- în stejăretele pure de stejar pedunculat din lunci compozițiile-țel sunt 10 stejar, fără
specii de amestec;
- în cărpinete, aproape în toate situațiile s-au prevăzut compozițiile-țel de carpen pur;
reducându-se vârsta de exploatabilitate la 50 de ani s-a mizat pe regenerare în crâng, fără a se
propune substituirea;
- în cazul făgetelor și gorunetelor cu carpen s-au prevăzut compoziții-țel similare cu
cele actuale, fără a se folosi alte specii de amestec.
Constatarea generală este deci că, aproape în toate situațiile, s-a căutat menținerea
stejarilor în compoziții, eliminând carpenul sau reducându-i proporția și folosind, în puține
situații speciile de amestec valoroase.
6.5.7. Starea arboretelor pe tipuri de ecosisteme
Analiza arboretelor pe tipuri de ecosisteme pune în evidență deosebiri însemnate sub
raportul provenienței, productivității și categoriilor de vârste ale arborilor edificatori.
Proveniența arboretelor este pusă în evidență de datele din tabelul 6.10.
Tabelul 6.10
Proveniența speciilor de arbori edificatori de tipuri de ecosisteme
(după amenajamente și cercetări proprii)
The provenance of relevant tree species for ecosystem types (according to stands and own
researches)
Cod Tip de ecosistem Proveniența speciilor de arbori în %
Specia Însămânțare
naturală
Lăstari Însămânțare
artificială
Plantații
Dealuri joase
4236 Făget cu carpen cu
Festuca drymeja
Fag 98 2
Carpen 21 79
4636 Goruneto-făget cu
Festuca drymeja
Fag 96 4
Gorun 58 34 8
Carpen 43 57
5135 Gorunet cu Genista-
Festuca heterophylla
Gorun 25 2 63
5225 Gorunet cu carpen
cu Carex pilosa
Gorun 8 33 59
Carpen 15 85
5535 Goruneto-cereto-
gârnițet cu Genista-
Festuca heterophylla
Gorun 41 41 18
Cer 13 87
Gârniță 17 83
5724 Cereto-gorunet cu
carpen cu
Glechoma-Geum
Gorun 25 58 17
Cer 28 66 6
Carpen 25 75
6732 Goruneto-stejăret cu
Poa-Carex praecox
Gorun 83 6 11
Stejar 99 1
7316 Șleau de gorun și cer Gorun 39 1 60
Page 71
70
Cod Tip de ecosistem Proveniența speciilor de arbori în %
Specia Însămânțare
naturală
Lăstari Însămânțare
artificială
Plantații
(tei argintiu, carpen)
cu Asperula-
Asarum-Stellaria
Cer 33 67
Tei
argintiu
63 37
Carpen 31 69
Câmpia
piemontană
6133 Stejătret de
pedunculat cu
Agrostis-Carex
brizoides
Stejar 41 3 17 39
6833 Stejăreto-ceret cu
Agrostis-Carex
brizoides
Cer 33 55 4 8
Stejar 17 55 1 27
6925 Cvercet mixt cu
carpen cu Arum-
Brachypodium
Cer 37 40 23
Gorun 11 36 53
Stejar 50 15 11 24
Gârniță 50 50
Carpen 30 70
7135 Ceret cu Genista-
Festuca heterophylla
Cer 22 63 3 12
7214 Ceret cu carpen cu
Arum-Brachypodium
Cer 20 58 1 15
Carpen 28 72
7435 Cereto-gârnițet cu
Genista-Festuca
heterophylla
Cer 16 58 16 10
Gârniță 11 57 32
7833 Cvercet mixt cu
Agrostis-Carex
brizoides
Cer 30 45 25
Gorun 10 70 20
Stejar 14 25 61
Gârniță 6 74 15 5
Câmpia aluvială și
lunci
6117 Stejăret de
pedunculat cu Rubus
caesius-Aegopodium
Stejar 25 4 8 63
6514 Frăsineto-(ulmeto)-
stejăret cu
Glechoma-Geum
Stejar 5 12 18 65
Frasin 12 34 54
6517 Frăsineto-(ulmeto)-
stejăret cu Rubus
caesius-Galium
aparine
Stejar 30 14 4 42
Frasin 5 36 44 15
9317 Zăvoi de anin negru
cu Rubus caesius-
Aegopodium
Anin 100
Carpen 30 70
Page 72
71
Din tabel rezultă că în puține tipuri de ecosistem regenerarea speciilor de arbori
edificatoare s-a produs mai ales din sămânță - este vorba despre tipurile de făget (4236) și de
goruneto-făget (4636). Gorunul și stejarul pedunculat s-au regenerat mai mult din sămânță în
tipul 6732, gârnița în tipul 6925, aninul în tipul 9317. Cerul este regenerat preponderent din
lăstari în toate tipurile în care apare. Carpenul, cu o singură excepție (tipul 4236) este
regenerat deasemenea exclusiv din lăstari.
Remarcabil este faptul că în tipurile de cvercete, pe lângă multe arborete provenite din
plantații, există și unele provenite din însămânțări artificiale.
La tipurile în care proveniența arborilor edificatori din sămânță este sub 30%, va
trebui să se propună conversiunea la codru în momentul începerii fructificației.
Productivitatea arboretelor este ilustrată prin datele din tabelul 6.11.
Tabelul 6.11
Productivitatea speciilor de arbori edificatori pe tipuri de ecosisteme
(după amenajament și cercetări proprii)
The productivity of relevant tree species for ecosystem types (according to stands and own
researches)
Cod Tip de ecosistem Productivități în %
Specia Superioară Mijlocie Inferioară
Dealuri joase
4236 Făget cu carpen cu
Festuca drymeja
Fag 55 45
Carpen 50 50
4636 Goruneto-făget cu
Festuca drymeja
Fag 27 33 40
Gorun 49 51
Carpen 26 34 40
5135 Gorunet cu Genista-
Festuca heterophylla
Gorun 44 56
5225 Gorunet cu carpen cu
Carex pilosa
Gorun 10 90
Carpen 66 34
5535 Goruneto-cereto-
gârnițet cu Genista-
Festuca heterophylla
Gorun 5 88 7
Cer 33 56 11
Gârniță 20 65 15
5724 Cereto-gorunet cu
carpen cu Glechoma-
Geum
Gorun 27 73
Cer 48 52
Carpen 2 79 19
6732 Goruneto-stejăret cu
Poa-Carex praecox
Gorun 1 99
Stejar 15 85
7316 Șleau de gorun și cer
(tei argintiu, carpen) cu
Asperula-Asarum-
Stellaria
Gorun 25 73 2
Cer 42 50 8
Tei
argintiu
56 39 5
Carpen 25 68 7
Câmpia piemontană
6133 Stejăret de pedunculat
cu Agrostis-Carex
brizoides
Stejar 10 90
6833 Stejăreto-ceret cu
Agrostis-Carex
Cer 25 72 3
Stejar 48 52
Page 73
72
Cod Tip de ecosistem Productivități în %
Specia Superioară Mijlocie Inferioară
brizoides
6925 Cvercet mixt cu carpen
cu Arum-Brachypodium
Cer 40 53 7
Gorun 80 20
Stejar 79 21
Gârniță 20 80
Carpen 45 50 5
7135 Ceret cu Genista-
Festuca heterophylla
Cer 35 62 3
7214 Ceret cu carpen cu
Arum-Brachypodium
Cer 47 53
Carpen 75 25
7435 Cereto-gârnițet cu
Genista-Festuca
heterophylla
Cer 18 82
Gârniță 100
7833 Cvercet mixt cu
Agrostis-Carex
brizoides
Cer 36 58 6
Gorun 100
Stejar 3 35 62
Gârniță 37 41 22
Câmpia aluvială și
lunci
6117 Stejăret de pedunculat
cu Rubus caesius-
Aegopodium
Stejar 42 58
6514 Frăsineto-(ulmeto)-
stejăret cu Glechoma-
Geum
Stejar 4 96
Frasin 11 89
6517 Frăsineto-(ulmeto)-
stejăret cu Rubus
caesius-Galium aparine
Stejar 9 91
Frasin 48 52
9317 Zăvoi de anin negru cu
Rubus caesius-
Aegopodium
Anin 18 27 55
Carpen 10 90
Din tabel rezultă că în marea majoritate a tipurilor, arborii edificatori sunt de
productivitate mijlocie (clasa a III - a de producție). Sunt puține excepții (la fag în tipul 4236,
la gorun în tipurile 4636, 5135, la cer în tipurile 7316, 5725, 7135, 7214, la gârniță în tipul
7435, la stejar pedunculat în tipul 6117).
Productivitatea preponderent mijlocie a arboretelor în toate tipurile de ecosisteme se
explică prin specificul solurilor, în general oligo- până la mezobazice și cele mai multe grele,
stagnogleizate, cu regim hidric alternant pe profil. Productivități superioare în proporție mai
mare se înregistrează în tipurile cu regim hidric puternic alternant (6833, 7833, 6133).
Categoriile de vârstă ale arboretelor sunt evidențiate prin datele din tabelul 6.12.
Datele din tabel arată, pe ansamblu, o pondere mare a arboretelor între 41-80 ani, și 21-40 ani
și foarte mică a arboretelor peste 80 ani și acelor de vârste mici (0-10 ani).
Pe tipuri situațiile sunt diferite. Astfel tipurile cu fag (4236, 4636) mai au arborete de
peste 80 ani în proporție mai mare (26% și 45%). În tipurile 5135, 5225, 7316, 7135, 7214,
practic nu mai există arborete din aceste categorii de vârste.
Page 74
73
Tabelul 6.12
Categoriile de vârste ale arboretelor pe tipuri de ecosisteme
(după amenajamente și cercetări proprii)
Age cathegories of stands for types of ecosystems according to stands and own researches
Cod Tip de ecosistem
Categorii de vârste în %
0-10
ani
11-20
ani
21-40
ani
41-80
ani
peste 80
ani
Dealuri joase
4236 Făget cu carpen cu Festuca drymeja 4 11 59 26
4636 Goruneto-făget cu Festuca drymeja 3 1 51 45
5135 Gorunet cu Genista-Festuca
heterophylla
2 30 68
5225 Gorunet cu carpen cu Carex pilosa 14 30 33 21 2
5535 Goruneto-cereto-gârnițet cu Genista-
Festuca heterophylla
8 8 26 52 6
5724 Cereto-gorunet cu carpen cu
Glechoma-Geum
10 11 23 50 6
6732 Goruneto-stejăret cu Poa-Carex
praecox
2 11 7 80
7316 Șleau de gorun și cer (tei argintiu,
carpen) cu Asperula-Asarum-Stellaria
14 52 32 2
Total dealuri joase, procente
ponderate în funcție de suprafețe
9 13 23 46 9
Câmpia piemontană
6133 Stejăret de pedunculat cu Agrostis-
Carex brizoides
13 1 57 14 15
6833 Stejăreto-ceret cu Agrostis-Carex
brizoides
2 18 17 53 10
6925 Cvercet mixt cu carpen cu Arum-
Brachypodium
22 19 18 12 29
7135 Ceret cu Genista-Festuca heterophylla 3 6 18 73
7214 Ceret cu carpen cu Arum-
Brachypodium
5 24 38 33
7435 Cereto-gârnițet cu Genista-Festuca
heterophylla
5 4 11 68 12
7833 Cvercet mixt cu Agrostis-Carex
brizoides
13 1 57 14 15
Total câmpia piemontană, procente
ponderate în funcție de suprafețe
6 7 41 41 5
Câmpia aluvială și lunci
6117 Stejăret de pedunculat cu Rubus
caesius-Aegopodium
32 34 6 11 17
6514 Frăsineto-(ulmeto)-stejăret cu
Glechoma-Geum
19 3 2 59 17
6517 Frăsineto-(ulmeto)-stejăret cu Rubus
caesius-Galium aparine
7 11 23 49 10
9317 Zăvoi de anin negru cu Rubus caesius-
Aegopodium
21 24 55
Page 75
74
Cod Tip de ecosistem
Categorii de vârste în %
0-10
ani
11-20
ani
21-40
ani
41-80
ani
peste 80
ani
Total câmpia aluvială, procente
ponderate în funcție de suprafețe
22 19 10 46 3
Cele mai multe arborete din categoria 41-80 de ani sunt în tipurile cu fag, ca și în
tipurile 5135, 6833, 7135, 7435, 6514.
Arborete tinere lipsesc sau sunt puține în tipurile cu fag și în tipurile 5135, 6833,
7135, 7435, 7214.
Arborete exploatabile există doar pe 253 ha.
6.6. Propuneri de gospodărire durabilă a arboretelor
În propunerile de gospodărire pe tipuri de ecosisteme, ca și în acest subcapitol, s-a
făcut documentarea după cursurile, tratatele și normele tehnice de silvicultură (Negulescu și
colab.1973; Constantinescu, 1976; Florescu și Nicolescu, 1996, 1998; Vlad și colab., 1997;
Norme tehnice (1,2,3,5), 2000; Leahu, 2001; Florescu și Abrudan, 2003; Nicolescu, 2003,
2011; Doniță și colab. 2006; Stăncioiu și colab., 2008;).
În subcapitolul 6.4. s-au făcut propuneri de gospodărire pentru arboretele din fiecare
tip de ecosistem. Sunt însă și câteva probleme importante, generale, privind toate arboretele și
ecosistemele forestiere în ansamblu care se cer abordate.
Principala problemă de gospodărire durabilă a arboretelor din ecosistemele forestiere
ale pădurilor din teritoriul cercetat, care ar trebui rezolvată într-un timp nu prea îndelungat,
este, fără îndoială conversiunea arboretelor de crâng în arborete de codru. Aceste arborete
ocupă încă 51% din suprafața fondului forestier. Dacă din 1978 până în 1999 au fost
convertite doar 11% din arboretele provenite din lăstari, înseamnă că pentru a avea toate
arboretele regenerate din sămânță ar fi necesar un secol. Aceasta se datorește și faptul că ,
prin ultimele norme de amenajarea pădurilor (din anul 2000), arboretele supuse conversiunii
au fost incluse în subunități de producție de codru, cu fixarea de vârste de exploatabilitate
mari, în ideea conversiunii prin îmbătrânire și regenerare naturală. Dar vârstele la care se
atinge creșterea medie maximă la arborete din lăstari sunt destul de reduse și, dacă s-ar
prevedea aceste vârste ca vârste de exploatabilitate pentru arboretele din lăstari din teritoriu,
conversiunea s-ar putea încheia într-un timp mai scurt.
Ar trebui deasemenea prevăzut că, dacă din diferite cauze, nu s-a obținut la timp
regenerarea naturală, arboretele respective să fie refăcute prin semănături sau plantații sub
adăpost. În același sens există o experiență pozitivă în teren. Arboretele din lăstari, de toate
vârstele, subproductive față de bonitatea stațională, care nu au suficienți arbori seminceri vor
fi convertite prin refacere eșalonat în timp.
Întrucât o parte din păduri sunt proprietate privată, proprietarii trebuie convinși cu
argumente economice de utilitatea conversiunii.
O altă problemă, ce se poate rezolva într-un timp mai scurt este refacerea arboretelor
(până la consistențe de 0,4-0,6, prin extrageri a arborilor uscați prematur. Aceste arborete,
indiferent de vârstă trebuie prevăzute în planificarea curentă pentru a fi refăcute sub adăpost
în cel mai scurt timp. Este vorba de circa 600 ha din categoriile de vârste 40-80 ani.
O problemă importantă, atât din punct de vedere silvicultural cât și al conservării
biodiversității este cea a compozițiilor-țel, atât în situații în care compoziția actuală a
arboretelor este apropiată de cea naturală cât și în cazul când s-au introdus în cultură specii
alohtone care nu dau rezultate așteptate.
Page 76
75
În legătură cu compoziția arboretelor trebuie analizate participarea speciilor din genul
Quercus și a speciilor de amestec.
În arboretele de cvercinee, cerul este specia principală, formând arborete pure, dar
participând în proporții de regulă mari, în amestecuri cu stejar, gorun, gârniță. Fiind bine
adaptat condițiilor staționale locale, regenerându-se mai ușor și având creșteri mai mari în
tinerețe (inclusiv din lăstari), există peste tot tendința ca cerul să elimine alți stejari, mai
valoroși din compozția arboretelor. Este deci de luat în considerare o scădere a proporției
cerului atât în arboretele de amestec, dar și de a avea alternativa altor compoziții țel chiar în
ceretele pure.
Desigur, din punctul de vedere al conservării biodiversității, dar și din rațiuni
silviculturale, nu se pune problema renunțării la cer în compoziția arboretelor. Dar este
necesară reanalizarea proporțiilor speciei în compozițiile-țel ca și sortimentele urmărite și
vârstele de exploatabilitate, mai ales pentru arboretele dominate de cer. Nu are rost să se
adopte pentru această specie vârste de exploatabilitate mari. Trebuie avut în vedere faptul că
lemnul de cer este structural de calitate inferioară și are, de regulă, inimă roșie și crăpături
provocate de gelivuri (Bartha, Dorog și Moțiu, 2011).
În arboretele compuse din cvercinee, în multe situații, există puține specii de amestec,
cultural necesare pentru a se menține însușiri favorabile ale solurilor și a se asigura protecția
tulpinii cvercineelor de formarea lăstarilor lacomi. Cu toate acestea, în compozițiile-țel
prevăzute prin amenajament nu se rezolvă mulțumitor participarea speciilor de amestec. Așa
cum s-a arătat la starea arboretelor, în multe situații se prevede chiar păstrarea în compoziții a
proporției mare de cer și reducerea participării speciilor de amestec, în primul rând a
carpenului.
Este adevărat că, în condiții de soluri oligobazice, hidric alternante, nefavorabile
carpenului, există mai puține specii de amestec folosibile, dar nici acestea nu sunt utilizate în
asemenea situații.
Ținând seama de acest lucru s-a propus, pentru arboretele de codru din fiecare tip de
ecosistem, o compoziție-țel cu care să mențină sau să sporească biodiversitatea naturală, dar
să asigure creșterea participării speciilor din genul Quercus și de amestec valoroase (paltin de
munte și de câmp, cireș, frasin, sorb) scăzând proporția cerului precum și păstrarea în
amestec a carpenului în toate tipurile de ecosisteme în care are condiții bune de creștere. În
situații unde nu poate crește carpenul, s-au prevăzut ca specii de amestec de ajutor jugastrul,
arțarul tătăresc, ulmul, părul dar și mălinul american care poate crea un subetaj util.
În tipurile de ecosisteme de luncă, pe lângă stejarul pedunculat în compoziția-țel s-a
propus și frasinul de luncă ca și alte specii de amestec de ajutor pentru menținerea în umbră a
tulpinilor stejarului.
În tabelul 6.14 sunt prezentate compozițiile-țel pentru arborete de codru, pe tipuri de
ecosisteme.
Tabelul 6.14
Compoziții-țel propuse pentru arborete de codru pe tipuri de ecosisteme
The target compositions for high forest stands for ecosystem types
Cod Tip de ecosistem Compoziții-țel
Dealurile joase
4236 Făget cu carpen cu Festuca drymeja 4Go3Fa2Pam,Ci,Fr1Ca
4636 Goruneto-făget cu Festuca drymeja 5Go2Fa2Pam,Ci,Fr1Ca
5135 Gorunet cu Genista-Festuca heterophylla 7Go1Ci,Pa2Ju,Ar,Pă
5225 Gorunet cu carpen cu Carex pilosa 7Go1Ci,Pa2Ca
5535 Goruneto-cereto-gârnițet cu Genista-Festuca 4Go3Gâ1Ce2Ju,Ar,Ca
Page 77
76
Cod Tip de ecosistem Compoziții-țel
heterophylla
5724 Cereto-gorunet cu carpen cu Glechoma-Geum 6Go2Ce(St,Gâ)2Ca,Sr,Ju,Ar,Pă
6732 Goruneto-stejăret cu Poa-Carex praecox 6Go2St2Ju,Art,Pă,Mă
7316 Șleau de gorun și cer (tei argintiu, carpen) cu
Asperula-Asarum-Stellaria
4Go2Te.a1Ce2Pa,Ci,Fr1Ca,Ju,Sb
Câmpia piemontană
6133 Stejăret de pedunculat cu Agrostis-Carex
brizoides
9St1Ju,Ar,Pa,Mă; 8Str2Ju,Ar,Pă
6833 Stejăreto-ceret cu Agrostis-Carex brizoides 4Ce2St2Go2Ju,Ar,Pă,Mă;
8Str,2Ju,Art,Pă
6925 Cvercet mixt cu carpen cu Arum-Brachypodium 3St3Go1Ce1Ci,Pa2Ca,Ju,Ar,Pă
7135 Ceret cu Genista-Festuca heterophylla 5Ce3Go2Ju,Art,Ulc,Pă,Mă
7214 Ceret cu carpen cu Arum-Brachypodium 4Go2Ce2Ci,Pa,Fr2Ca,Sb
7435 Cereto-gârnițet cu Genista-Festuca
heterophylla
5Gâ2Ce1Go2Ju,Art,Pă,Mă
7833 Cvercet mixt cu Agrostis-Carex brizoides 3St3Go1Gâ1Ce2Ju,Art,Pă,Mă
Câmpia aluvială și lunci
6117 Stejăret de pedunculat cu Rubus caesius-
Aegopodium
7St2Fr,Pa1Ca,Ju,Ar; 10Nun
6514 Frăsineto (ulmeto) stejăret cu Glechoma-Geum 6St2Fr2Ca,Ju; 10Nun
6517 Frăsineto (ulmeto) stejăret cu Rubus caesius-
Galium aparine
6St2Fr2Ju
9317 Zăvoi de anin negru cu Rubus caesius-
Aegopodium
7Ann2Fr1Ca,Ju
În arborete din lăstari supuse conversiunii prin îmbătrânire, spre aceste compoziții-țel
va fi orientată regenerarea din sămânță, cu necesarele completări. Iar în cazul conversiunii
prin refacere vor fi stabilite corespunzător formulele de împădurire.
În ceea ce privește compozițiile-țel propuse s-a urmărit:
În amestecuri de cvercinee sau în ceretele pure:
- mărirea proporției gorunului în amestecurile în care specia este prezentă,
- mărirea proporției de gârniță în amestecurile de cer și gârniță,
- păstrarea sau introducerea speciilor de amestec în proporție de cel puțin 10-20%
(jugastru, păr, arțar tătăresc, mălin);
În cvercetele cu carpen: mărirea proporției gorunului (stejarului), păstrarea
carpenului, introducerea și a speciilor cu lemn valoros;
În cvercetele slab productive: folosirea stejarului roșu, cu specii de amestec până la
20%;
În cărpinetele derivate:
- introducerea stejarului pe văi și pe funduri de văi în proporție de cel puțin 60% și a
speciilor cu lemn valoros în proporție de cel puțin 10%;
- introducerea gorunului pe versanți în proporție de cel puțin 60% și a speciilor cu
lemn valoros în proporție de cel puțin 10%;
În arboretele cu gorun din dealurile joase:
- mărirea proporției gorunului pe seama cerului și folosirea carpenului în proporție de
20% și a speciilor cu lemn valoros în proporție de cel puțin 10% în gorunete;
În arboretele de gorun cu fag și în făgetele din dealurile joase:
- mărirea proporției gorunului, respectiv introducerea acestei specii în compozițiile-țel
Page 78
77
până la 40-50% și folosirea speciilor cu lemn valoros (cireș, sorb, paltin de munte,
frasin) în proporție de 10% (tipurile 4236, 4636);
În arboretele din lunci:
- mărirea proporției stejarului pedunculat până la 60-70%,
- folosirea carpenului ca specie de amestec în stațiunile neinundabile,
- folosirea nucului negru în tipurile de ecosisteme de luncă în care nu se produc
inundații de durată, prin substituirea arboretelor derivate sau culturilor cu specii
alohtone slab productive (salcâm din lăstari la a III-a, a IV-a generație).
Tratamentul cel mai indicat pentru regenerarea naturală a arboretelor este cel al
tăierilor progresive fiind vorba aproape exclusiv de tipuri de ecosisteme edificate de
cvercinee. În tipul de făget cu carpen urmează să fie folosit același tratament introducând
gorunul prin plantații sau semănături directe. De altfel și în celelalte tipuri de ecosisteme în
care se propune mărirea proporției gorunului se va proceda în același mod.
Întrucât regenerarea naturală a gorunului, stejarului și gârniței este mai dificilă,
trebuie avute în vedere lucrări de ajutorare a regenerării prin eliminarea subetajului și
subarboretului ca și executarea de degajări imediat ce s-a propus închiderea arboretului, mai
ales în tipurile de ecosistem cu carpen.
În arboretele provenite din sămânță, de productivitate superioară sau mijlocie,
urmează să se aplice rărituri combinate în jurul arborilor de viitor. Acești arbori vor fi aleși
dintre cvercinele cu lemn valoros (gorun, stejar, gârniță) în amestecurile în care aceste specii
sunt prezente, ca și dintre speciile de amestec cu lemn valoros (paltini, frasin). În ceretele
pure, în care la regenerare se vor introduce gorun sau stejar, arborii de viitor se vor alege din
aceste specii și cer. Se propune alegerea a circa 200 arbori de viitor la hectar, marcați de la
început, scăzând treptat acest număr până la 100-120 la exploatabilitate (Vlad și colab.,
1997), prin extragerea treptată a arborilor de viitor deveniți necorepunzători.
În cazul conversiunii prin refacere, cât și a refacerii arboretelor degradate, se vor
aplica recomandările din Norme tehnice nr.1 privind scheme de regenerare, dar nu și
compoziții-țel în care proporția celor patru specii de cvercinee nu este precizată (Grupele
ecologice: GE 55 și GE 56). Potrivit acestor norme „Cvercineele și speciile principale de
amestec se plantează în biogrupe de câte 3 puieți în tăblie (625 tăblii la hectar la schema de
4x4m). Între tăbliile cu cvercinee și specii principale de amestec cu lemn valoros, se vor
planta tot în tăblii cu câte trei puieți speciile secundare (de ajutor), cultural necesare, în
primul rând carpen în stațiuni cu soluri fără alternanțe hidrice și jugastru, păr pădureț, arțar
tătăresc, mălin american pe soluri hidric alternante. În afară de speciile de amestec, este
obligatorie și introducerea de arbuști protectori și amelioratori de sol, în primul rând speciile
de păducel, sângerul, cornul, salba, socul negru, alunul.
Speciile principale de amestec cu lemn valoros, se vor planta doar în tipurile de
ecosisteme cu carpen, în care solurile sunt mai trofice, iar regimul de umiditate mai puțin
alternant.
Împăduririle se vor face numai cu material din proveniențe locale adaptate la
condițiile speciale din teritoriu. Semințele vor fi procurate din rezervațiile de semințe
existente.
Analiza datelor din amenajamente a arătat că pe suprafețe destul de mari există
arborete din specii alohtone, cele mai însemnate revenind culturilor de salcâm și pini (negru
și silvestru).
În condițiile solurilor grele, salcâmul, cum era de așteptat, realizează arborete slab
productive și care, tratate în regim de crâng, nu realizează decât producții reduse, cu mult
material lemnos subțire. Pinul negru și silvestru, deși dau producții mai mari, suferă de uscări,
iar lemnul produs este greu vandabil.
Page 79
78
Întrucât culturile de salcâm și pini ocupă peste 1000 de hectare, este de avut în vedere
substituirea lor la vârste convenabile, pentru a obține o cantitate mai mare de masă lemnoasă.
Substituirea salcâmului prezintă însă dificultăți din cauza drajonării. Soluția ar fi
devitalizarea cioatelor și rădăcinilor și replantarea terenului cu specii care se dezvoltă mai
bine pe soluri grele (chiar cer, dar și stejar roșu).
În cazul pinilor nu sunt dificultăți la substituire.
Practica înlocuirii arboretelor din specii autohtone cu asemenea culturi care nici nu
dau rezultate deosebite și au fost înființate mai mult conjunctural (lipsa de material de
împădurire sau directive de înrășinare) ar trebui abandonată.
Dintre speciile alohtone se pot folosi în bune condiții stejarul roșu, pe soluri grele
(Tătăranu și colab., 1988), dar nu în amestec cu alți stejari, pe care are tendința de a-i elimina
și nucul negru pe soluri aluviale, trofice.
Culturile de duglas și larice, instalate pe suprafețe mici este de dorit să fie păstrate ca
experimente.
6.7. Discuții
Studiul de caz pentru dezvoltarea tipologiei forestiere ecosistemice regionale, efectuat
în teren pe ultimele prelungiri vestice ale Munților Pădurea Craiului, s-a soldat cu rezultate
interesante atât din punct de vedere faptic, de stabilire a tipurilor de ecosisteme și a
variantelor lor regionale, dar și din punct de vedere teoretic.
Stadiul cunoștințelor
În stadiul cunoștințelor s-a trecut în revistă evoluția tipologiei pădurilor și s-a pus în
evidență că problema stabilirii unităților tipologice regionale este acum la ordinea zilei dar
prin abordări noi atât atât din punct de vedere teoretic dar și metodologic. În cercetările
întreprinse s-a adoptat concepția și metoda de stabilire a tipurilor și variantelor lor regionale
preconizate în lucrări românești (Doniță și colab., 1990), dar cu aprofundări în ce privește
solurile și fitocenozele.
Caracteristici fizico- și biogeografice
Sub aspect regional, teritoriul în care s-au efectuat cercetările aparține, prin partea de
câmpie, la subregiunea Câmpia Crișurilor iar prin partea de dealuri joase la subregiunea
Pădurea Craiului (Doniță și colab., 1980).
În prima subregiune se disting însă, după caracterul reliefului, a substraturilor
pedogenetice, a solurilor și a biocenozelor, două segmente de peisaj geografic13
cu totul
deosebite: câmpia aluvială în vest și câmpia piemontană în centrul teritoriului. Dealurile
joase, încadrate în subregiunea Pădurea Craiului, reprezintă încă un segment de peisaj
geografic.
Astfel în teritoriul cercetat avem trei segmente de peisaj:
- Dealurile joase vestice, crișene;
- Câmpia piemontană vestică, crișană;
- Câmpia aluvială vestică, crișană.
Întrucât geomorfologic, geologic, climatic, edafic, biocenotic aceste segmente de
peisaj sunt diferite, cercetările asupra tipurilor de ecosisteme s-au desfășurat pe aceste
segmente, constatându-se că și inventariul de tipuri de ecosistem și natura lor diferă mult de
la un segment la altul.
În cadrul acestor segmente, în care numărul de tipuri de ecosisteme nu este mare, se
13 Este vorba de segmente de peisaj pentru că peisajele corespunzătoare au o extindere mult mai mare în
subregiunile respective.
Page 80
79
pot evidenția mai bine și înțelege mai profund legăturile între condițiile de viață și
biocenozele ce se dezvoltă în cadrul lor, deci natura ecosistemelor pe care le formează.
S-a conturat astfel o concluzie teoretică de care trebuie să se țină seama în dezvoltarea
tipologiei forestiere regionale: stabilirea tipurilor de ecosisteme trebuie făcută nu numai pe
unități teritoriale regionale dar și pe peisajele geografice ce se disting în cadrul acestor
unități. Pentru că fiecare peisaj are o ambianță ecologică proprie.
Ambianța ecologică de peisaj este îmbinarea specială de climă, relief, substraturi
pedogenetice, soluri care îl caracterizează și care determină regimurile termic și hidric al
aerului și regimurile termic, hidric și trofic al solurilor, hotărâtoare pentru formarea
biocenozelor și constituirea ecosistemelor din acel peisaj (sau segment de peisaj).
Ambianțele ecologice ale celor trei segmente de peisaj menționate se pot caracteriza
astfel:
Dealurile joase din estul și sudul teritoriului
Clima este caldă și umedă (temperaturi medii anuale 9-10oC, precipitațiile medii
anuale 694,9 mm). Relieful cu altitudini de 200-300 m este fragmentat prin văi relativ adânci,
având ca formă de relief dominantă versanții dar și platouri pe suprafețe mari și puține lunci.
Pe versanți, pe substraturi de molase, cu alternanțe de nisipuri, luturi, argile, pietrișuri, s-au
dezvoltat luvosoluri tipice și stagnice, cel mult mezobazice, cu regim hidric echilibrat și
puține preluvosoluri și eutricambosoluri mai fertile și cu regim hidric echilibrat. Pe platouri,
pe substraturi argiloase există luvosoluri stagnic-albice, oligobazice cu regim hidric
cvasiechilibrat, puternic alternant.
În lunci, pe substrat de aluviuni, sunt soluri aluviale evoluate, eubazice, cu regim
hidric optimal.
În aceste condiții pe versanți există ecosisteme edificate în special de gorun singur, cu
cer sau cu fag și puține ecosisteme edificate de fag. Pe platouri ecosistemele sunt edificate de
cer cu stejar pedunculat (gorun) iar în lunci de stejar pedunculat. Tipurile de strat ierbos-
subarbustiv indicatoare de sol sunt pe versanți: Festuca drymeja, Carex pilosa, Asperula-
Asarum-Stellaria; pe platouri: Agrostis-Carex brizoides, Poa-Carex praecox; în lunci: Rubus
caesius-Aegopodium.
Câmpia piemontană din centrul teritoriului
Clima este caldă dar mai puțin umedă (temperaturi medii anuale 10o
C, precipitații
medii anuale 614,7 mm) iar relieful cu altitudini de 100-200 m este în majoritate un platou
plan, cu ușoare denivelări, slab fragmentat de câteva vâlcele late, dar puțin adânci, fără apă
permanentă. Pe substratul argilos (argile roșcate) s-au dezvoltat luvosoluri stagnice pe
versanți, planice și albice pe platou, oligo- până la mezobazice, cu regim hidric
cvasiechilibrat, alternant pe profil dar, pe platouri și puternic alternant la suprafață.
În aceste condiții, pe platouri ecosistemele sunt edificate de cer, stejar pedunculat,
gorun, gârniță, de regulă în amestecuri din două, trei sau chiar patru specii, în vâlcele
adăugându-se carpenul. Tipurile de strat ierbos- subarbustiv indicatoare de sol sunt: Agrostis-
Carex brizoides, Genista-Festuca heterophylla pe platouri, Glechoma-Geum și Arum-
Brachypodium pe vâlcele.
Câmpia aluvială din vestul teritoriului
Clima este caldă și relativ uscată (temperaturi medii anuale 11o
C, precipitații medii
anuale 540,9 mm). Relieful cu altitudini de 90-100m este de câmpie plană, dar fragmentată
de multe lunci ale brațelor de râu moarte, puțin adâncite față de nivelul câmpiei, neinundate
prin ape de suprafață dar freatic periodic inundabile. Pe câmpia plană lipsită de păduri,
substratul este de roci loessoide pe care se dezvoltă faeoziomuri. În lunci, pe substraturi de
aluviuni vechi sunt aluviosoluri evoluate pe suprafețele mai înalte sau gleice pe cele joase.
În aceste condiții, se dezvoltă ecosisteme de luncă edificate de stejar pedunculat ți
frasin (plopiș) sau, pe grinduri, de plop alb și negru. Tipurile de strat ierbos sunt: Rubus
Page 81
80
caesius-Aegopodium podagraria pe suprafețele mai înalte, Rubus caesius-Galium aparine pe
suprafețele joase.
Soluri
Cercetările personale (Kátai, Moțiu și Sabău, 2007; Moțiu și colab., 2008, 2009, 2010;
Sabău și Moțiu, 2008, 2010, 2011) și valorificarea datelor amenajistice (în total 95 profile de
sol analizate), au permis stabilirea tipurilor și subtipurilor de sol din pădurile cercetate și a
caracteristicilor lor fizice și chimice. A rezultat că cea mai bine reprezentată este Clasa
Luvisoluri, care ocupă 89% din suprafața totală, având ca tip foarte răspândit Luvosolul
(88%), cu subtipul stagnic (66%), și alte 5 subtipuri cu răspândire mai redusă; tipul
Preluvosol cu trei subtipuri ocupă 1% din suprafața totală. Din Clasa Cambisoluri (pe 5% din
suprafața totală) se găsește un singur tip, Eutricambosol, cu două subtipuri, din Clasa
Hidrisoluri (pe 2% din suprafața totală) se găsesc tipurile Gleiosol, cu două subtipuri și
Stagnosol, cu un subtip, iar din Clasa Protisoluri se întâlnește tipul Aluviosol (pe 4% din
suprafața totală), cu trei subtipuri.
Majoritatea solurilor sunt argiloase, oligo- până la mezobazice, hidric alternante din
cauza texturii fine, argiloase, de troficitate predominant mijlocie și în puține situații
superioară sau inferioară.
Fitocenoze
Cele 140 relevee floristice efectuate în pădurile cercetate au permis o bună conturare a
tipurilor de ecosistem pe baza compoziției producătorilor - plantele verzi, care asigură baza
trofică pentru toate speciile din biocenoză, determinând deci și biodiversitatea acesteia.
Pe baza acestor relevee s-au putut stabili cele 10 tipuri de strat ierbos-subarbustiv
indicatoare de sol, folosite ca și criteriu în clasificarea ecosistemelor
Prelucrările cu procedee adecvate a acestor relevee au pus în evidență „specii fidele”,
adică mai strâns legate în răspândirea lor de anumite formații ecosistemice, care
caracterizează floristic și ecologic formația respectivă.
Pe baza indicelui de constanță s-au putut stabili grupele de specii edificatoare a
tipurilor de ecosisteme care cuprind speciile cu constanța mare (clasele IV și V).
Analiza multivariată a arătat cum se grupează în spațiul virtual releveele diferitelor
tipuri de ecosisteme, reieșind grupări mai strânse pentru unele tipuri (de făgete, de goruneto-
făgete, mai laxe pentru alte tipuri.
De interes pentru caracterizarea ecologică a tipurilor de ecosisteme este prezentarea
amplitudinii de variație a factorilor lumină, temperatură, umiditatea și reacția solului, ionii
nutritivi (azot), pe fiecare tip, ținând seama de ecologia fiecărei specii de plante din
fitocenoză. Diferențe mai mari între tipuri se constată la reacția și umiditatea solurilor.
Analiza fitocenologică și modul de grupare al releveelor a reprezentat un argument
pentru conturarea tipurilor de ecosistem, dar a arătat că există și tipuri cu caracter tranzitoriu,
a căror cercetare mai detaliată devine necesară.
Tipurile de ecosisteme forestiere și distribuția lor pe segmente de peisaj geografic
Prin cercetările de teren și laborator asupra solurilor, fitocenozelor ca și prin
inventarierile de arborete s-au identificat și descris 14 variante regionale ale tipurilor de
ecosisteme cunoscute (Doniță și colab., 1990) și 5 variante regionale ale unor tipuri noi. Cele
19 variante regionale sunt prezentate în tabelul 6.15. Se consemnează suprafața ocupată14
și
tipurile de pădure și de stațiune corespondente15
.
14 Pe baza similarității staționale s-au inclus în tipurile de ecosistem și unitățile amenajistice cu diverse culturi
sau cu arborete derivate. 15 Unele tipuri de ecosistem nu au tipuri de pădure corespondente.
Page 82
81
Se constată că pe segmentul de peisaj dealuri joase s-au identificat 8 tipuri, pe
segmentul câmpia piemontană 7 tipuri, iar pe segmentul câmpia aluvială și lunci 4 tipuri.
Există desigur și tipuri care ocupând cea mai mare suprafață într-un segment de peisaj
pătrund și în segmentul vecin. Este cazul tipurilor de pe dealurile joase și câmpia piemontană.
Pe dealurile joase, cel mai răspândit tip este 5724 - Cereto-gorunetul cu carpen cu
Glechoma-Geum, pe versanți însoriți și semiînsoriți. Suprafață destul de mare ocupă și tipul
5225 - Gorunet cu carpen cu Carex pilosa. Făgetele cu carpen cu Festuca drymeja (4236) și
Goruneto-făgetele cu Festuca drymeja (4636) ocupă suprafețe mai reduse.
Tabelul 6.15
Tipurile de ecosisteme din teritoriul cercetat cu suprafețele ocupate și tipurile de pădure și de
stațiune corespondente16
Types of ecosystems, the covered surfaces, forest types and corresponding sites
Cod Tip de ecosistem
Supra-
fața
ha
Tipuri de
pădure
corespondente
Tipuri de stațiune
corespondente
vechi noi
Dealurile joase
4236 Făget cu carpen cu Festuca drymeja 456 4281 6232;
6234
6911;
6912
4636 Goruneto-făget cu Festuca drymeja 116 5231;5311; 5313 6232;
6234
6911;
6912
5135 Gorunet cu Genista-Festuca
heterophylla
56 5112;5141 6132 6311
5225 Gorunet cu carpen cu Carex pilosa 787 5323;5324 6132;
6143
6311;
6412
5535 Goruneto-cereto-gârnițet cu Genista-
Festuca heterophylla
211 7411;7412 6132;
6142
6311;
6411
5724 Cereto-gorunet cu carpen cu
Glechoma-Geum
3357
7115; 7511 6132;
6133
6311;
6312
6732 Goruneto-stejăret cu Poa-Carex
praecox
56 5412 6141 6410
7316 Șleau de gorun și cer (tei argintiu,
carpen) cu Asperula-Asarum-Stellaria
79 7511 6153 6512
Total pentru dealurile joase 5518
Câmpia piemontană
6133 Stejăret de pedunculat cu Agrostis-
Carex brizoides
414 6154 7331 7410
6833 Stejăreto-ceret cu Agrostis-Carex
brizoides
700 - 6142 6411
6925 Cvercet mixt cu carpen cu Arum-
Brachypodium
323 - 7333 7412
7135 Ceret cu Genista-Festuca heterophylla 2631 7111;
7112;7121; 7123
7332 7411
7214 Ceret cu carpen cu Arum-
Brachypodium
655 7515; 7516;
7522; 7524
7333 7412
7435 Cereto-gârnițet cu Genista-Festuca
heterophylla
339 7321,7322 7332 7411
7833 Cvercet mixt cu Agrostis-Carex
brizoides
1887 7432 7331;
7332
7410;
7411
Total pentru câmpia piemontană 6949
16 Se dau numai tipurile efectiv corespondente și nu tipurile foarte numeroase și diferite care figurează în
amenajamente.
Page 83
82
Cod Tip de ecosistem
Supra-
fața
ha
Tipuri de
pădure
corespondente
Tipuri de stațiune
corespondente
vechi noi
Câmpia aluvială și lunci
6117 Stejăret de pedunculat cu Rubus
caesius-Aegopodium
265 6122 8512 8621;
8622
6514 Frăsineto-(ulmeto)-stejăret cu
Glechoma-Geum
197 6324 9641 9471
6517 Frăsineto-(ulmeto)-stejăret cu Rubus
caesius-Galium aparine
139 6321 9642 9472
9317 Zăvoi de anin negru cu Rubus caesius-
Aegopodium
17 9711, 9712 8512 8611
Total pentru câmpia aluvială și lunci 618
Pe câmpia piemontană, patru tipuri ocupă suprafețe mai mari: 7135 - Ceret cu
Genista-Festuca heterophylla, 7833 - Cvercet mixt cu Agrostis-Carex brizoides, 6833 -
Stejăreto-ceret cu Agrostis-Carex brizoides și 7214 - Ceret cu carpen cu Arum-
Brachypodium.
Pe câmpia aluvială, tipurile de ecosistem nu ocupă suprafețe prea mari.
În ce privește distribuția tipurilor de ecosistem pe relief, la dealuri tipurile de fag sunt
situate la cele mai mari altitudini, mai ales pe versanți umbriți și în funduri de văi, gorunetele,
cereto-gorunetele și goruneto-cereto gârnițetele pe versanți semiînsoriți și însoriți, goruneto-
stejăretele pe platouri. Pe câmpia piemontană majoritatea tipurilor se aflăpe platouri cu
excepția ceretului cu carpen și a cvercetului mixt cu carpen situate pe versanții lini a văilor ce
străbat această câmpie. În lunci, pe locurile mai înalte rar inundabile sunt situate tipurile cu
Rubus caesius-Aegopodium și Glechoma-Geum și pe cele freatic inundabile frăsineto-
(ulmeto)-stejăretul cu Rubus caesius-Galium aparine.
Particularități regionale ale tipurilor de ecosisteme
Particularitățile regionale ale tipurilor de ecosistem din pădurile cercetate sunt
datorate condițiilor de viață speciale din această parte a țării.
În primul rând, datorită climatului cu nuanțe submediteraneene, speciile de arbori,
arbuști și ierburi adaptate la acest climat sunt predominante în structura ecosistemelor. Dintre
arbori sunt cerul, gârnița, gorunii balcanici, fagul balcanic, principalii edificatori ai
ecosistemelor. Dar pluviozitatea mai mare, caracteristica pentru vestul țării, determină
prezența, în proporție apreciabilă, și a speciilor mediu - europene - stejarul pedunculat, cireșul
și carpenul (paltinii), care au deasemenea un rol destul de mare în formarea ecosistemelor.
În al doilea rând, datorită extinderii mari a rocilor pedogenetice argiloase și a tipurilor
de sol compacte, cu infiltrare dificilă a apei din precipitații (Luvosoluri stagnice, stagnice -
albice) la aproape toate tipurile există numai subtipurile de productivitate mijlocie în care
puterea de concurență a speciilor din genul Quercus este mai redusă.
Aceasta determină ca în tipurile edificate de specii din genul Quercus să se găsească
în arborete două-trei sau chiar toate cele patru specii din acest gen. Cerul, deși majoritar, nu a
putut elimina celelalte specii deși fructifica mai des și mai abundent.
În al treilea rând, trebuie relevat că în subetajul pădurilor de gorun și de amestec cu
gorun ponderea tipurilor de gorunete este mult mai redusă decât a tipurilor dominate de cer.
În al patrulea rând, deoarece pe platouri lipsește scurgerea de suprafață a apelor din
precipitații, producându-se înmlăștinări temporare, este foarte extins tipul de strat ierbos-
subarbustiv Agrostis-Carex brizoides care indică troficitatea redusă și caracterul puternic
alternant al umidității solurilor determinând și productivități mai reduse a arboretelor.
Page 84
83
În al cincilea rând lipsa de soluri trofice, cu conținut mai mare de calciu, determină
lipsa aproape completă a tipurilor de ecosisteme de șleau (cverco - tilio - cărpinete) frecvente
în alte regiuni din vestul țării.
În al șaselea rând trebuie remarcată vitalitatea carpenului care chiar pe luvosoluri
puțin trofice, dar în care stagnarea apei nu este atât de accentuată, reprezintă un concurent
puternic al cvercineelor, provocând chiar derivarea totală a arboretelor în cărpinete.
Starea arboretelor
În subcapitolul 6.5 a fost prezentată starea actuală a arboretelor. Constatările făcute pe
baza unei ample analize a arătat cât de dificilă a fost gospodărirea unor păduri puternic
modificate negativ prin aplicarea îndelungată a crângului și pășunatul intensiv, cu structură
de vârste anormală așa cum au fost preluate de administrația de stat în anul 1948. După 6
perioade de amenajare nu s-au reușit decât în mică măsură convertirea arboretelor de crâng la
codru, nu s-a ajuns la normalizarea distribuției arboretelor pe clase de vârste, au crescut
suprafețele în care ecosistemele cu compoziții naturale au fost înlocuite prin culturi silvice cu
specii alohtone. Folosirea largă a salcâmului în această înlocuire nu a fost oportună dat fiind
că majoritatea solurilor sunt argiloase, contraindicate pentru salcâm, așa cum arată și
productivitatea redusă a arboretelor ce s-au înființat. Nu au fost refăcute în totalitate
arboretele cu consistență scăzută în urmă uscării premature a cvercineelor. Multe arborete au
încă o proporție mare de cer, specia din genul Quercus cu cea mai slabă calitate a lemnului.
Există multe arborete derivate parțial sau total prin înmulțirea carpenului și reducerea
proporției cvercineelor.
În compozițiile-țel propuse s-a continuat promovarea cerului dar nu s-a acordat atenție
cuvenită speciilor de amestec cultural necesare în arboretele formate din specii din genul
Quercus.
Propuneri de gospodărire a pădurilor în viitor
S-au considerat ca probleme principale ce trebuie rezolvate într-un timp nu prea
îndelungat sunt:
- Grăbirea convertirii arboretelor de crâng la codru, pe cât posibil prin regenerare
naturală la fructificație, fixând vârste de exploatabilitate caracteristice pentru arborete
din lăstari;
- În cazul în care acest procedeu nu dă rezultate, convertirea prin refacere semănând
sau plantând speciile stațional indicate sub adăpost;
- Refacerea arboretelor cu consistență scăzută sub 0,6;
- Revederea compozițiilor-țel în sensul promovării speciilor din genul Quercus cu
lemn valoros și a folosirii în suficientă măsură a speciilor de amestec cu lemn valoros
dar și a speciilor cultural necesare (arbori și arbuști) în arborete de cvercinee pentru
prevenirea formării crăcilor lacome la cvercinee și pentru ameliorarea solului;
- Substituirea treptată a cărpinetelor pure și a arboretelor formate din specii alohtone,
neadaptate la solurile grele, prin arborete din specii autohtone stațional indicate.
Aceste mari acțiuni trebuie înfăptuite diferențiat pe tipurile de ecosisteme ținând
seama de starea actuală a fiecărui arboret.
Dat fiind că o mare parte din pădurile cercetate au fost retrocedate, vor fi însă mari
dificultăți pentru ca prin aceste schimbări radicale să se ajungă la o gospodărire durabilă a
pădurilor. Va fi necesară monitorizarea evoluției arboretelor în urma aplicării propunerilor de
gospodărire (Candrea Bozga și colab., 2009), iar pentru tipurile de ecosisteme
corespunzătoare habitatelor naturale a căror conservare necesită declararea de arii speciale de
conservare, asigurarea unui gospodariri adecvate în sensul dezvoltării durabile (Lazar si
colab., 2007).
Page 85
84
7. Concluzii
Cu privire la tipologia forestieră
1. Tipologia forestieră, fondată acum peste un secol, a evoluat diferit conform
concepțiilor și criteriilor după care s-au stabilit tipurile. S-au conturat o tipologie a pădurilor
și o tipologie a stațiunilor. În ultima jumătate a secolului XX s-a ajuns la crearea unei
tipologii complexe, ecosistemice promovată și în România. În prezent este actuală elaborarea
tipologiei ecosistemice regionale. Metoda de stabilire a tipurilor în cadrul acestei tipologii a
fost utilizată și în cercetările întreprinse de autor.
Cu privire la subdiviziunile teritoriului
2. Pe fondul unei clime temperate, cu nuanțe submediteraneene, în teritoriul în care s-
au făcut cercetările, se disting trei segmente de peisaj geografic ce se deosebesc prin variante
climatice diferite ca pluviozitate, prin relief, substraturi pedogenetice, soluri și biocenoze:
- Dealurile joase vestice, crișene;
- Câmpia piemontană, crișană;
- Câmpia aluvială, crișană.
3. Fiecare din aceste segmente are o anumită ambianță ecologică hotărâtoare pentru
formarea biocenozelor și constituirea ecosistemelor.
4. A fost definită noțiunea de ambianță ecologică de peisaj și s-a preconizat ca studiile
tipologice regionale să se efectueze pe peisaje sau segmente de peisaj astfel putându-se
explica cauzal natura ecosistemelor și prezența anumitor tipuri de ecosisteme în peisaj.
Cu privire la solurile și fitocenozele locale
5. Din cauza conținutului ridicat de argilă din substraturile pedogenetice, cel mai
răspândit tip de sol este luvosolul stagnic oligo și oligomezobazic, cu umiditate alternantă pe
profil. Pe platourile argiloase este răspândit luvosolul albic și planic, oligobazic și cu
umiditate alternantă atât la suprafață cât și pe profil. Solurile mai fertile (preluvosol,
eutricambosol) se găsesc pe suprafețe mici.
6. Fitocenozele forestiere sunt edificate în principal de specii de arbori, arbuști, ierburi
cu areale sudice existența cărora este determinată de climatul regional cald. Dintre arbori este
vorba de cer (Quercus cerris), gârniță (Quercus frainetto), gorunii balcanici (Quercus
petraea ssp. dalechampii, Q. petraea ssp. polycarpa), fagul balcanic (Fagus sylvatica, ssp.
moesiaca).
7. Tipurile de strat ierbos, indicatoare stațional, identificate și utilizate în stabilirea
tipurilor de ecosisteme sunt: Festuca drymeja, Carex pilosa, Asperula-Asarum-Stellaria,
Agrostis-Carex brizoides pe dealurile joase, Agrostis-Carex brizoides, Genista-Festuca
heterophylla, Glechoma-Geum pe câmpia piemontană, Rubus caesius-Aegopodium, Rubus
caesius-Galium aparine în luncile câmpiei aluviale.
Cu privire la tipurile de ecosisteme forestiere
8. Au fost identificate și descrise complex 14 variante regionale ale tipurilor de
ecosisteme deja cunoscute (Doniță și colab., 1990) și au fost stabilite și descrise 5 variante
regionale de tipuri noi.
9. Pe segmentele de peisaj numărul tipurilor se reduce la 8 pe dealurile joase, 7 pe
câmpia piemontană și 4 pe câmpia aluvială și în lunci.
10. Pe dealurile joase cele mai mari suprafețe revin tipurilor de ecosisteme 5724 -
Cereto-gorunet cu carpen cu Carex pilosa și 5225 - Gorunet cu carpen cu Carex pilosa; pe
câmpia piemontană predomină tipurile: 7135 - Ceret cu Genista-Festuca heterophylla și 7833
- Cvercet mixt cu Agrostis-Carex brizoides, pe câmpia aluvială suprafețe restrânse revin
tipurilor 6514 - Frăsineto-(ulmeto)-stejăret cu Rubus caesius-Aegopodium podagraria și 6517
- Frăsineto-(ulmeto)-stejăret cu Rubus caesius-Galium aparine.
Page 86
85
11. Cerul (Quercus cerris) participă la edificarea biocenozelor în 10 tipuri de
ecosisteme și este specia dominantă în 6 dintre aceste tipuri, gorunii (Quercus petraea ssp.
dalechampii și Q. petraea ssp. polycarpa) sunt edificatori în 3 tipuri de ecosisteme s-au
coedificatori în alte 6 tipuri, stejarul pedunculat (Quercus robur) este edificator în 3 tipuri și
coedificator în 4 tipuri, gârnița este numai coedificatoare în 3 tipuri, iar fagul este edificator
într-un tip și coedificator în alt tip.
Cu privire la particularitățile regionale ale tipurilor de ecosisteme
12. Participarea masivă a speciilor de arbori sud-europeni în edificarea biocenozelor
din majoritatea tipurilor de ecosisteme ce se întâlnesc în teritoriu, condiționată de clima
caldă, cu nuanțe submediteranene.
13. Prezența și coexistența în arborete a patru specii din genul Quercus (Quercus
cerris, Quercus robur, Quercus petraea, Quercus frainetto).
14. Ponderea mare pe care o are cerul în compoziția arboretelor și ponderea redusă a
gârniței care se află aici la limită de areal.
15. Prezența și a speciilor de arbori central-europeni în biocenozele multor tipuri
datorită precipitațiilor mai mari decât în alte regiuni.
16. Existența pe platouri, pe mari suprafețe a solurilor argiloase oligo și oligo
mezobazice, cu umiditate puternic alternantă la suprafață și pe profil pe care se dezvoltă
biocenoze edificate de câteva specii din genul Quercus, cu puține specii de amestec având în
stratul ierbos multe specii de mlaștină.
17. În aceste condiții competivitatea speciilor din genul Quercus fiind redusă se pot
forma amestecuri în care participă trei sau chiar toate patru speciile, din acest gen, prezente în
regiune.
18. Prezența redusă a tipurilor de ecosisteme de șleau (cvercetele cu tei și carpen) din
cauza fertilității reduse a majorității solurilor.
Cu privire la starea arboretelor pe tipuri de ecosisteme
19. Arboretele provenite din lăstari prevăzute pentru conversiune la codru ocupă
jumătate din suprafața pădurilor.
20. Procentul cel mai mare a arborilor proveniți din lăstari este în tipurile de
ecosisteme în care arboretele sunt formate din cvercinee și în cele în care găsește carpen.
21. Vârstele mari de exploatabilitate, prevăzute pentru multe din aceste arborete,
determină o lungă perioadă de timp pentru conversiunea tuturor arboretelor din lăstari.
22. Arborete cu compoziții mai mult sau mai puțin naturale există pe jumătate din
suprafață ceea ce a permis stabilirea compoziției arboretelor pe tipuri de ecosisteme.
23. Există arborete cu consistență scăzută, din cauza uscării stejarilor, care trebuie
refăcute.
24. Structura spațială a majorității arboretelor este unietajată sau, în mai puține cazuri,
bietajată.
25. Structura de vârste a arboretelor nu este echilibrată, suprafețe mari revenind celor
cu vârste mijlocii și suprafețe foarte mici celor cu vârste mari (preexploatabile și
exploatabile).
26. În compozițiile-țel este promovat frecvent cerul și folosite prea puțin speciile de
amestec cultural necesare în special carpenul, jugastrul, arțarul tătăresc, părul pădureț ca și
speciile cu lemn valoros (cireșul, paltinii, frasinii, sorbul de câmp).
Cu privire la propunerile de gospodărire durabilă
27. Se propun măsuri adecvate pentru fiecare tip de ecosistem în funcție de
compoziția și starea arboretului.
28. Pentru încheierea mai rapidă a procesului de conversiune se propune reducerea
vârstei exploatabilității în special la tipurile cu arborete provenite din lăstari, dominate de cer
sau cu participarea acestei specii.
Page 87
86
29. În compozițiile țel se propune reducerea participării cerului, mărirea proporției
gorunului, a gârnițe, a stejarului pedunculat ca și a speciilor de amestec cultural necesare și a
celor cu lemn valoros.
30. La refacerea arboretelor se propune plantarea speciilor din genul Quercus, și a
celor principale de amestec în grupe în 625 tăblii la hectar, cu câte 3 puieți la tăblie. Între
aceste tăblii se vor planta speciile secundare de amestec, cultural necesare și arbuști.
31. Pentru regenerarea naturală a tipurilor de ecosisteme edificate de cvercinee se
propune folosirea tratamentului tăierilor progresive cu ajutorarea regenerării și introducerea
speciilor prevăzute în compozițiile-țel prin plantații/semănături unde este necesar. În tipul de
ecosisteme edificat de fag se propune folosirea tratamentului tăierilor succesive.
32. La îngrijirea și conducerea arboretelor se pune accent pe lucrările de degajări și de
curățiri și pe rărituri combinate în jurul arborilor de viitor, pentru a se asigura realizarea în
final a compozițiilor-țel preconizate.
33. Folosirea stejarului roșu în situații în care celelalte specii din genul Quercus sunt
slab productive, dar nu în amestec cu alți stejari sau în arborete pure ci cu specii de amestec
care să contribue la mai buna descompunere a litierei acestui stejar.
34. Extinderea culturii nucului negru pe aluviosoluri fertile, nemlăștinoase (tipul 6514
și 6517), prin substituirea arboretelor derivate și a celor necorespunzătoare stațional
(salcâmete la a III-a, a IV generație de crâng).
8. Contribuţii personale
1. Elaborarea unei sinteze privind evoluția tipologiei forestiere.
2. Definirea conceptului de „ambianță ecologică de peisaj geografic” și utilizarea
acestui concept în cercetarea tipurilor de ecosisteme în plan regional.
3. Cercetarea solurilor și fitocenozelor din teritoriu pe segmente de peisaj geografic.
4. Identificarea și descrierea variantelor regionale a 14 tipuri de ecosisteme cunoscute.
5. Conturarea și descrierea a 5 variante de tipuri de ecosisteme noi.
6. Stabilirea stării arboretelor pe tipuri de ecosisteme.
7. Formularea de propuneri de gospodărire pe tipuri de ecosisteme și de propuneri
generale pentru remedierea stării actuale a arboretelor.
Page 88
87
BIBLIOGRAFIE
1. Aichinger, E., 1951. Vegetationsentwicklung als Grundlage unserer land-und
forstwirtschaftlichen Arbeit. Angew Pftanzensoz 1, Wien.
2. Alexe, A. 1964. Pinul silvestru. Editura Agro-silvică, Bucureşti.
3. Armășescu, S., Cenca, G., Purcelean, St., Tomescu, A., 1960. Cercetări privind
refacerea pădurilor degradate din Podișul Central Moldovenesc. I.N.C.E.F.,
București.
4. Barbati, Anna, Corona, Piermaria, Carraro, G., Del Favero, R., Dissegna, M., Lasen,
C., Marchetti, M., 1999. Developing biodiversity assessment on a stand forest type
management level in north-eastern Italy. „Biodiversity Forest type Veneto
administrative region.” Edit. Accademia Italiana di Scienze Forestali.
5. Barnes, B., Pregitzer, K., Spies, Th., Spooner, V., 1982. Ecological Forest Site
Classification. Journal of Forestry, Volume 80, Number 8. Society of American
Foresters, p. 493-498(6).
6. Bartha, Sz., Dorog, L. S., Moțiu, P. T., 2011. Researches regarding the presence of
the sweep of Turkey oak (Quercus cerris), in the oak tree forest from Boboștea forest
(Bihor). Faipar, Sopron.
7. Beldie Al., 1951. Făgetele montane superioare dintre Valea Ialomiţei şi Valea
Buzăului. Ed. Acad. R.P.R., Bucureşti.
8. Beldie, Al., 1956. Tot în problema raporturilor dintre vegetație și stațiune. ”Revista
pădurilor“ Nr. 5/1956, pp. 289-292, București.
9. Beldie, Al., 1960. Flora indicatoare din pădurile noastre. Editura Agro-Silvică,
București.
10. Beldie Al., Chiriţă C., 1967. Flora indicatoare din pădurile noastre. Ed. Agro-silvică,
Bucureşti.
11. Bernetti, G., 1995. Selvicoltura speciale. UTET, Torino, Italy, p. 415.
12. Borhidi, A., 1995. Social behaviour types, the naturalness and relative ecological
indicator values of the higher plants in the hungarian flora. Acta Botanica Hungarica
39 (1-2). Akadémiai Kiadó, Budapest, p. 97 - 181.
13. Braun-Blanquet, J., 1964. Pflanzensoziologie. Springer Wien, New York, p. 865.
14. Burger, D., 1972. Forest Site Classification in Canada. Mitt. Ver. Forest. Standortsk.
15. Cajander, A., 1913. Über Waldtypen. Acta forestalia fennica. v. I.1.
16. Candrea Bozga, Șt. B., Lazăr, G., Tudoran, G. M., Stăncioiu, P. T., 2009. Habitate
forestiere de importanță comunitară incluse în Proiectul LIFE05 NAT/RO/000176:
„Habitate prioritare alpine, subalpine și forestiere din România” - Monitorizarea
stării de conservare. Editura Universității Transilvania din Brașov, p. 74.
17. Ciocârlan, V., 2000. Flora ilustrată a României. Editura Ceres, București, p. 1138.
18. Chiriță, C., 1938. Nisipurile de la Hanul Conachi din punct de vedere naturalist și
forestier. Analele I.C.E.F. vol. III, p. 125.
19. Chiriță, C., 1953. Pedologia generală și forestieră. Editura de Stat pentru literatura
științifică, București.
20. Chiriță, C., 1981. Pădurile României. Editura Academiei R.S.R., București.
21. Chiriță, C., Ceuca, G., 1953. Metoda de cercetare a terenurilor degradate după grade
de eroziune şi tipuri staţionale. Stud. Cerc. I.C.A.S. p. 13.
22. Chiriţă, C., Tufescu, V., Beldie, Al., Ceucă, G., Haring, P., Stănescu, V., Toma, G.,
Tomescu, Aurora, Vlad, I., 1964. Fundamentele naturalistice şi metodologice ale
tipologiei şi cartării staţionale forestiere. Editura Academiei, Bucureşti.
23. Chiriţă, C., Vlad, I., Păunescu, C., Pătrășcoiu, N., Roșu, C., Iancu, I., 1977. Staţiuni
forestiere. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, p. 518.
Page 89
88
24. Constantinescu N., 1976. Regenerarea arboretelor, ediția a II-a. Editura Ceres,
București.
25. Constantinescu N., 1976. Conducerea arboretelor, vol. I și II. Editura Ceres,
București, p. 652.
26. Costea, A., Ivanschi, T., 1981. Aprecierea necesarului de îngrăşăminte în funcţie de
aprovizionarea solurilor cu elemente nutritive şi echilibrul nutritiv al arboretelor.
Revista Pădurilor nr. 4, București, p. 245 - 253.
27. Coteţ, P., 1971. Geomorfologie cu elemente de geologie. Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
28. Coteţ, P., 1973. Geomorfologia României. Editura Tehnică, București.
29. Cristea, V., Gafta, D., Pedrotti, F. 2004., Fitosociologie. Editura Universitară
Clujeană, Cluj Napoca.
30. Curtis, J.T., Mc. Intosh, R.P., 1951. Un upland forest continuum in the prairie-forest
border region of Winsconsin. Ecology, 32 (3), p. 476 - 496.
31. Damian, I., 1962. Studiul tipologic al pădurilor din împrejurimile orașului
Sighișoara. Autoreferat, Brașov.
32. Dămăceanu, C., 1964. Cercetări privind ameliorarea pădurilor degradate din nordul
Dobrogei. Editura Agro-Silvică, București, p. 86.
33. Dănescu, F., Costăchescu, C., Mihăilă, Elena, 2010. Sistematica stațiunilor forestiere.
Editura Silvică, București, p. 253.
34. Dănescu, F., Costăchescu, C., Drăgan, Dorina, 2010. Corelarea Sistemului român de
clasificare a solurilor cu (SRCS, 1980) cu Sistemul român de taxonomie a solurilor
(SRTS, 2003). Editura Silvică, București p. 80.
35. Del Favero, R., Carraro, G., 2000. Biodiversità e indicatori nei tipi forestali del
Veneto. Multigraf.
36. Doniţă, N., 1958. Contribuţie la cunoaşterea vegetaţiei lemnoase din silvostepa de la
nord de Iaşi. Com. Acad. R.P.R., 8, 12, p. 1317-1322.
37. Doniță, N., 1977. Folosirea ecosistemelor forestiere ca bază ecologică în amenajarea
pădurilor. Contribuții la îmbunătățirea sistemelor de revizuire a amenajamentelor.
ICAS, seria a III- a, București.
38. Doniță, N., Chiriță, C., Roșu, C., 1981. Formațiile forestiere și condițiile lor naturale
de viață. În ’’Pădurea României’’. Editura Academiei RSR, București, 50p.
39. Doniță, N., Chiriță, C., Stănescu, V. și colab. 1990. Tipuri de ecosisteme din
România. C.M.D.P.A., I.C.A.S., București.
40. Doniță, N., Ivan, D., 1974. Despre conturarea și delimitarea ecosistemelor terestre.
Com. Ref. St. Nat., Ploiești, 7-11p.
41. Doniță, N., Ivan, D., 1978. Die Eigenart der Landőkosysteme und einige
methodologische Folgerungen. Trav. Mus. Hist. Nat. Grigore Antipa 19, 193-195p.
42. Doniță, N., Ivan, D., 1979. Despre conturarea şi delimitarea ecosistemelor terestre.
Com. Ref. Muz. Şt. Nat. Ploieşti, p. 7-11.
43. Doniţă, N., Almăşan, H., Armăşescu, S., Bândiu, C., Ceianu, I., Ciobanu, P.,
Constantinescu, N., Florescu I., Purcelean, S., Roşu, C., Vlad, I. Şi colab., 1980.
Zonarea şi regionarea ecologică a pădurilor din R.S. România. I.C.A.S., seria a II-a,
București.
44. Doniță, N. și colab., 1982. Contribuții la cunoașterea ecologică a pădurilor de
cvercinee din Oltenia și stabilirea măsurilor de ridicare a productivității lor.
I.C.A.S., seria a II-a, București, p. 43.
45. Doniţă, N., Chiriţă, C., Stănescu, V., 1984. Abordarea sistemică în cercetarea şi
producţia forestieră. Rev. Păd. 99, 1.
Page 90
89
46. Doniță, N., Ivanschi, T., 1994. Tipuri de ecosisteme forestiere din Republica
Molodva. Revista Pădurilor 109, 3, 18-23p., București.
47. Doniţă, N., Purcelean, Şt., 1975. Pădurile de şleau din România şi gospodărirea lor.
Editura Ceres, Bucureşti.
48. Doniţă, N., Borlea F., Turcu D., 2006. Cultura pădurilor. Editura Eurobit, Timişoara,
p. 367.
49. Doniţă, N., Roșu, C., Dănescu, F., 2009. Despre cataloagele regionale de tipuri de
ecosisteme și de stațiuni forestiere. Revista pădurilor ”, Nr. 6/2009, p. 13-16.
50. Doniţă, N., Popescu, A., Păucă-Comănescu, Mihaela, Mihăilescu, Simona, Biriş, I.,
2005. Habitatele din România. Editura Tehnică Silvică, Bucureşti.
51. Doniţă, N., Bândiu, C., Biriş, I., Ganz, V., Apostol, J., Marcu, C., 2008. Harta
pădurilor pe unităţi ecosistemice. Editura Silvică, Bucureşti.
52. Du Rietz, G., 1921. Zur methodologischen Grundlagen der Pflanzensoziologie.
Upsala
53. Dumé, G. 1985. Avez-vous déjá consulte un catalogue de stations forestiéres? Forêts
de France, nr. 282, pp. 23-25.
54. Duvigneaud, P., 1974. La synthése écologique. Doin, paris, 296p.
55. Ellenberg, H., 1950. Unkrautgemeinschaften als Zeiger fűr Klima und Boden.
Landwirtschaftliche Pflanzensoziologie I. Ulmer, Stuttgart, 141p.
56. Ellenberg, H. 1967. Vegetations - und Bodenkűndliche Methoden der forstlichen
Standortskartierung. Verőff. Geobot. Inst. Rubel. Zűrich, 39, p. 296.
57. Ellenberg, H., Klőtzli, F., 1972. Waldgesellschaften und Waldstandorte der Schweiz.
Mitt. Eidg. Forschungsanstalt WSL 48 (4): 589-930, Zűrich.
58. Ellenberg, H., Rehder, H. 1962. Natűrliche aufzuforstenden Kastanienflächen im
Tessin 113 (3/4): 128-142p.
59. Eyre, F. H., 1980. Forest cover types of the United States and Canada. Am. For.,
Bethesda, MD, p. 148.
60. Fedorciuk, V. N., Dîrenkov, S. A., 1975. Vîdelenie i raspoznavanie tipov lesa.
Lennîilh, Leningrad.
61. Florea, N., Munteanu, I., 2003. Sistemul român de taxonomie a solurilor (SRTS),
Editura Esfalia, București.
62. Florescu, I., Nicolescu, N., 1996, Silvicultura, Vol. I, Studiul pădurii. Editura Lux
Libris, Braşov, p. 210.
63. Florescu, I., Nicolescu, N., 1998, Silvicultura, Vol. II, Silvotehnica, Editura
Universităţii Transilvania din Braşov, p.194.
64. Florescu, Gh., Abrudan, I. V., 1998. Împăduriri. Principii și soluții de proiectare.
Editura Universității Transilvania, Brașov.
65. Florescu, Gh., Abrudan, I. V., 2003. Tehnologii de instalare a culturilor forestiere.
Editura Universității Transilvania, Brașov.
66. Fodor, Katia, 2007. Ecologia ecosistemelor forestiere. Editura Universității din
Oradea, Oradea, p. 320.
67. Gaussen, H. şi colab., 1984. Carte internationale du tapis végétal et des conditions
écologiques á 1:1000000. Notice de la feuille Orissa. Travaux Sect Scient et Teh. Inst.
Francais de Pontichery 14, 89 p.
68. Georgescu, C., 1931. Contribuțiuni la studiul pădurilor dintre Comana și Dunăre.
69. “Revista Pădurilor”, nr. 12/1931, București, pp. 965-978.
70. Georgescu, C., Ionescu, C., 1933. Asupra stațiunilor de Pinus cembra din Carpații României. “Revista Pădurilor”, nr. 5-6, București, pp. 322-329.
71. Georgescu, C., 1934. Studii phyto-geografice în bazinul infeior al Cernei. Analele
I.C.E.F., Vol. I, p. 71-133.
Page 91
90
72. Georgescu, C., 1941. Ceretele ca tip de pădure. “ Revista Pădurilor ”, nr. 8-9., pp
447-457, nr. 10-11, pp. 505-518, București.
73. Georgescu, C., 1945. Șleaul ca tip de pădure de rentabilitate. (Conferință recenzată).
“Revista Pădurilor”, nr. 12, București, p. 323-325.
74. Georgescu, C., Constantinescu, N., 1945. Tipurile naturale de pădure din regiunile
şesurilor joase și înalte ale Olteniei. “ Revista Pădurilor ”, nr. 12, București, p. 277-
293.
75. Giurgiu, V., Decei, I., Drăghiciu, D., 2004. Metode și tabele dendrometrice. Ed.
Ceres. Bucureşti, 575 p.
76. Giurgiu, V., Drăghiciu, D., 2004. Modele matematico - auxologice și tabele de
producție pentru arborete. Editura Ceres. Bucureşti, p. 607.
77. Gheidemann, T. S., Ostapenko, B. F., Nikolaeva, L. P., Ulanovschi, M. S., Dmitrieva,
N. V., 1964. Tipâ lesa i lesnâie assoțiații Moldavskoi SSR. Cartea Moldovenească,
Chișinău, p. 268.
78. Hills, G., 1960. Comparison of forest ecosystems (vegetation and soil) in different
climatic zones. Silva fennica, p. 105.
79. Hofmann, G. 1969. Neue Wege der Vegetationsforschung. Arch Forstwes 18: 1225-
1242.
80. Ionescu, A., şi colab., 1968. Cercetări staţionale privind cultura plopilor
euramericani în Lunca Dunarii. Centr. Doc. Tehn., Ec. Forest., Bucureşti, p. 123.
81. Ilvessalo, Y., 1929. Notes on some forest (site) types in North America. Acta forestalia
fennica, v. 34, 39.
82. Isakov, I. A., Kazanskia, N. S., Panfilov, D. V., 1980. Klassifikaţia, Gheografia i
antropoghennaia transformaţia ekosistem. Ed. Nauka, Moskva.
83. Ivan, Doina, Doniță, N., 1976. Die Phytozőnose - bestimmender Hauptteil der
Festlandőkosysteme. Acta. Bot. Hort., Bucurestiense, p. 243-246.
84. Ivan, Doina, Doniță, N., Coldea, G., Sanda, V., Popescu, A., Chifu, T., Păucă-
Comănescu, Mihaela, Mititelu, D., Boşcaiu, N. 1992. Vegetaţia României. Editura
Tehnică-Agricolă, Bucureşti, p. 400.
85. Jahn, G., 1980. Forest vegetation studies in West Germany. Forst und Holzwirt, 35, 1,
1-4, 6-12, F.A., 2-3, 140.
86. Kalela, A., 1963. Notes on the forest and the peatland vegetation in the Canadian
Clay Belt Region and adjacent areas I-II. Com. Inst. Forest. Senniae, 37, 5, p. 33-55.
87. Kátai , J., Moţiu, P. T., Sabău , N.C., 2007. The evolution of the proxihipostagnic
luvisols properties under the influence of forest vegetation. Analele Universităţii din
Oradea, Fascicula Silvicultură, p.231 - 238.
88. Kolesnikov, B. P., 1961. Genetic classification of forest types and its tasks in the
Urals Proc. Institute of Biology UFAN USSR. No. 27. p. 47-59.
89. Kopp, D. 1961. Das Arbeitsverfahren der Forstlichen Standortserkundung in
Nordostdeutschen Tiefland. Berlin.
90. Kopp, D., Schwanecke, W. 1935. Standortlich-naturräumliche Grundlagen
őkologiegerechter Torstwirtschaft.
91. Krajna, V. J., 1960. Can we find common platform for the different schools of the
forest type classification. Silva Fennica, p. 105.
92. Lazăr G., Stăncioiu P. T., Tudoran G. M., Șofletea N., Candrea Bozga Ș.T., Predoiu
Gh., Doniță N., Indreica A., Mazăre G., 2007. Habitate forestiere de importanță
comunitară incluse în Proiectul LIFE05 NAT/RO/000176: „Habitate prioritare
alpine, subalpine și forestiere din România” - Amenințări potențiale. Editura
Universității Transilvania din Brașov, p. 200.
93. Leahu, I., 2001. Amenajarea pădurilor. Editura Didactică și Pedagogică București.
Page 92
91
94. Leandru, V., Pîrvu, E., Petrescu, L., 1960. Vegetația naturală și tipurile de pădure din
Delta Dunării în “Cercetări forestiere și cinegetice în Delta Dunării”. Editura Agro-
silvică, București, p. 56-70.
95. Leandru, V., Mehedinți, V., 1953. Studii tipologice în ocoalele silvice experimentale
Orașul Stalin, Câmpulung-Moldovenesc, Sinaia, Coșula și Fetești, I.C.E.S. Studii și
cercetări. Vol. XIV, p. 177-238.
96. Marcu, Gh., 1965. Studiul ecologic și silvicultural al gârnițetelor dintre Olt și Teleorman. Editura Agro-Silvică, București.
97. Matuszkiewicz, W., 1979. Fitosocjologczne podstawy typologii lasow Polski. Prace
Inst. Badawczego Lesn. Poland, nr. 558/561, 3-39, F.A., 6, 349.
98. Măhăra, Gh., 1977. Câmpia Crișurilor, Crișul Repede, Tara Beiușului. Editura
Științifică și Enciclopedică, București.
99. McCune, B., Mefford, M.J., 2006: PC-ORD. Multivariate alysis of ecological data.
Version 5.10. MjM Software,Gleneden Beach, Oregon, U.S.A.
100. Mc.Gaughey, Robert J., 1999. Stand Vizualisation System (SVS vers. 3.36). USDA
Forest Service, Pacific Northwest Research Station.
101. Milescu, I., Alexe, A., Nicovescu, H., 1967. Fagul. Editura Agro-Silvică, București.
102. Morozov, G. F. 1912. Ucenie o lese. S. Peterburgskii Lesnoi Inst., p. 83.
103. Moţiu, P.T., 2004. Caracteristici dendrometrice ale unor specii alohtone cultivate în
O.S.Tinca, Jud. Bihor. Analele Universităţii din Oradea, Fascicula Silvicultură,
p.135 - 144;
104. Motiu, P.T., Bartha, Sz., 2006. Progresive clear-strip felling simplified in total
regeneration stand. The 4th
Internatinal Symposium „Natural resources and
sustainable development”. Editura Universității din Oradea, p. 407 - 410.
105. Motiu, P.T., 2007. The biodiversifical study of forestry ecosystems from Lower Plain
of Crisul Negru as part of the I Unity of Production - GORUNISTE (O.S. TINCA), in
order to ground the scientifical values which are meant to stand as a basis for
biodiversifical conservation and long term administration of natural resources.
Analele Universităţii din Oradea, Fascicula Silvicultură. Editura universității din
Oradea, p. 263 - 272.
106. Moţiu, P. T., Sabău, N.C., Moţiu Ingrid Agnes., 2008. The influence of a douglas
crop (Pseudotsuga menziesii) compared to a fundamental natural sessile oak stand
(Quercus petraea) concerning on the trophicity of a stagnic luvisol. Analele
Universităţii din Oradea, Fascicula Silvicultură. Editura Universităţii din Oradea, p.
307 - 315.
107. Moțiu, P.T., 2009. Researches regarding the biodiversity of some forest
ecosystems from II unit production - Sititelec (O.S. Tinca) in order to underlay
scientifically the measures which are on the basis of bio-distinctive conservation
and lasting processing of natural resources. „Natural Resources and sustainable
development”. Editura Universităţii din Oradea, p. 221 - 231.
108. Moţiu, P. T., Sabău, N.C., Moţiu Ingrid Agnes., 2009. The evolution of chemical
properties on the forestry soil from U.P.II Sititelec, O.S.Tinca, Bihor County.
Analele Universităţii din Oradea, Fascicula Silvicultură, „Risk Factors for
Environment and Food Safety”. Editura Universităţii din Oradea, p. 874 - 879.
109. Moţiu, P. T., Sabău, N.C., Moţiu Ingrid Agnes., 2010. The trophicity of a stagnic
luvosol under the influence of Douglas (Pseudotsuga menziesii) and sessile oak
(Quercus petraea) forest. Scientific papers Agriculture, „Trends in European
Agriculture Development”. Editura Agroprint Timişoara, p. 399-406.
110. Moţiu, P. T., Moţiu Ingrid Agnes., 2010. The biodiversifical study of some forest
ecosystems from the III Unity of Production - GEPIŞ (O.S. TINCA), in order to
Page 93
92
ground the scientifical values which are meant to stand as a basis for biodiversifical
conservation and long term administration of natural resources. „Natural Resources
and sustainable development”. Editura Universităţii din Oradea, p. 344 - 352.
111. Moțiu, P.T., 2011. Typological research of forest ecosystems from Crișul Negru
Plain and Hills of Tăşad. „Risk Factors for Environment and Food Safety”. Editura
Universităţii din Oradea, pg. 580 -588.
112. Moțiu P.T., 2011. Contributions to sustainable management measures, based on the
type of forests from Crișul Negru Plain and Hills of Tăşad. „Risk Factors for
Environment and Food Safety”. Editura Universităţii din Oradea, pg. 589 - 598.
113. Moțiu, P.T., Bucur, L., Nistor, S., 2011. Contribution to the typological
substantiation of the forestry using gis tools in Crișul Negru plain and Tășadului
Hills. “Risk Factors for Environment and Food Safety”. Editura Universităţii din
Oradea, pg. 572 -579.
114. Moțiu, P.T., Bucur, L., Nistor, S., 2012. The methodology of elaboration researches
regarding typology studies and typological mapping of forest ecosystems in Crisul
Negru Plain and Tasadului Hills. „Risk Factors for Environment and Food Safety”.
Editura Universităţii din Oradea, p. 507 - 516.
115. Moțiu P.T., Bucur L., Nistor S., 2012. Researches on types of forest ecosystems in
the Crisul Negru Low Plain. „Risk Factors for Environment and Food Safety”.
Editura Universităţii din Oradea, pg. 516 - 529.
116. Mühlhäuser, G., 1964, Die Standortsverhältnisse im Deckenschotter - und
Altmoränen Gebiet, In Standort, Wald und Waldwirtschaft in Oberschuwaben, p. 69-
84.
117. Müller, S., 1980. Kanadische Methoden der Standortskaftierung im Vergleich mit
südwestdeutschen Verfahren. Mitt. Ver. Forst. Standortsk. Forstpflz. 28, p. 28-36.
118. Nicolescu, V. N., 2003. Silvicultură.. Silvotehnica. Editura Universității
Transilvania, din Brașov, p. 103.
119. Nicolescu, V. N., 2011. Silvicultură I. Biologia pădurii (Ediție revizuită). Ed. Aldus,
Brașov, p.193.
120. Negulescu, E., Stănescu, V., Florescu, I., Târziu, D. 1973. Silvicultura I, II. Ed.
Ceres, Bucureşti.
121. Odum, E., 1962. Fundamentals of ecology. Philadelphia and London.
122. Odum, E., 1971. Fundamentals of ecology. Third edition. Philadelphia - London -
Toronto.
123. Ozenda, P., 1985. La végétation de la chaîne alpine. Masson, Paris.
124. Paşcovschi, S., 1935. Vegetația arborescentă a munților jud. Rîmnicul-Sărat.
“Revista Pădurilor” nr. 5/1935, pp. 323-334.
125. Paşcovschi, S., 1942. Quercus Virgiliana Ten. în pădurea Runceni. “Revista
Pădurilor” nr. 9-10/1942, p. 360-366.
126. Paşcovschi, S., 1943. Studii asupra vegetației pădurilor din împrejurimile
Gurghiului. Analele I.C.E.F. v. VIII, p. 100-149.
127. Paşcovschi, S. 1951. Perspectivele tipologiei forestiere în R.P.R. “Revista pădurilor,
lemnului și hârtiei ”, nr. 6, p. 3-5.
128. Paşcovschi, S., 1952. Contribuții la studiul silvostepei din Banat. Bul. științ. Al
Academiei R.P.R., Secția de științe biologice, agronomice, geologice și geografice,
nr. 3, t. IV, p. 705-714.
129. Paşcovschi, S., 1955. Stadiul actual al tipologiei pădurilor. Lucrările Conferinţei de
tipologie forestieră. Bucureşti.
130. Paşcovschi, S., 1956. În problema raporturilor între vegetație și stațiune. “Revista
Pădurilor”, nr. 4, p. 203-206.
Page 94
93
131. Paşcovschi, S., Ceucă, G., Clonar, A., Leandru, V., 1954. Tipurile de pădure din
silvostepa dintre Siret și Ialomița. Bul. știin. Al Academiei R.P.R. Secțiunea de
științe biologice, agronomice, geologice și geografice, nr. 2, t. VI, p. 639-656.
132. Paşcovschi, S., Leandru, V., Rădulescu, S., 1956. Tipurile de pădure în silvostepă
dintre Ialomița și Dunăre. Bul. știin. Al Academiei R.P.R. Secția de biologie și
științe agricole, nr. 1, t. VIII, p. 179-197.
133. Paşcovschi, S., Leandru V., 1958. Tipuri de pădure din R.P.R. Ed. Agro-Silvică,
Bucureşti.
134. Paşcovschi, S., Avram, C., Constantinescu, N., Petrescu, L., Popa, G., 1964.
Complexe de măsuri silvotehnice pentru tipuri de pădure din Republica Populară
Română. Editura Agro-Silvică, București.
135. Paşcovschi, S., Doniță, N. 1967. Vegetația lemnoasă din silvostepa României.
Editura Academiei R.S.R., București.
136. Pătrăşcoiu, N., 1962. Măsuri silvotehnice în Pădurile Ocolului silvic Petroșani.
”Revista Pădurilor”, Nr. 3/1962.
137. Pătrăşcoiu, N., 1964. În problema fundamentării naturalistice a amenajamentului.
„Revista Pădurilor”, Nr. 1/1964.
138. Pătrăşcoiu, N., 1966. Reglementarea procesului de producție forestieră pe specii de
gospodărire, problemă din nou actuală pentru amenajamentul românesc. ”Revista
Pădurilor”, Nr. 6/1966.
139. Pătrăşcoiu, N., 1978. Cercetări privind îmbunătățirea culturilor de constituire a a
subparchetelor și a unităților de gospodărire. „Revista Pădurilor”, Nr. 2/1978.
140. Pichler, F., Karrer, G., 1991. Comparison of different ecological indicator value
systems. In: Horvath, F. (ed.): Poster Abstracts 34 th IAVS Symposium, Eger,
Hungary, 102-104.
141. Pogrebneak, P. S. 1955. Osnovâlesnoi tipologhii. Izd. Akad Nauk, USSR Kiev.
142. Pop, I., 1968. Flora şi vegetaţia Câmpiei Crişurilor-interfluviul Crişul Negru-
Crişul Repede. Edit. Acad. R.S.R., Bucureşti.
143. Posea, G. 1997. Câmpia de vest a României. Editura Fundației "România de
Mâine", București.
144. Przemețchi, Z., 1921. Tipurile de arborete baza silviculturii. Economia forestieră, 1-
3, p. 30-34.
145. Przemețchi, Z., Vasilescu, G., 1937. Tehnica împăduririlor. Editura Progr. Silvic,
București.
146. Purcelean, St., 1966. Tipurile naturale de pădure din bazinul superior al
Teleajenului. CDF, București.
147. Purcelean, St., Chiriță, C., Paşcovschi, S., Beldie, Al., 1953. Studiul tipurilor de
pădure din ocolul silvic experimental Țigănești. Institutul de Cercetări Silvice. Studii
și Cercetări, seria I, vol. XIV. Editura Agro-Silvică, București.
148. Purcelean S., Paşcovschi S., 1968. Cercetări tipologice de sinteză asupra tipurilor
fundamentale de păduredin România. ICAS, seria II, Bucureşti.
149. Rubțov, S., 1940. Solurile zăvoaielor Buzăului și tipurile naturale de arborete.
„Revista Pădurilor”, Nr. 2/1940, p. 81-90.
150. Sabău, N. C., Moţiu P. T., 2008, The influence of douglas forest on some physical
and chemical properties of a stagnic luvisoil. Lucrări ştiinţifice, Facultatea de
Agricultură, Edit. Agroprint Timişoara, p. 161 - 166.
151. Sabău, N. C., Moţiu, P. T., 2010. The long term influence of different tree species on
some physical and chemical properties of a stagnic haplic luvisol from Tinca Forest
District, U. P. II Sititelec. Bulletin of University of Agricultural Sciences and
Veterinary Medicine Cluj Napoca. Editura Academic Pres, p. 472 - 478.
Page 95
94
152. Sabău N. C., Moţiu P. T., 2011. The trophicity of the luvisoils under the influence of
forestry vegetation from Tinca forest district, U.P. II Sititelec, Bihor county.
Scientific papers Agriculture, „Trends in European Agriculture Development”. Edit.
Agroprint Timişoara, p. 468 - 475.
153. Sanda, V., Popescu, A., Stanciu, D.I., 2001, Structura cenotică și caracterizarea
ecologică a fitocenozelor din România, Mecrom, Râmnicu Vâlcea.
154. Schlenker, G., 1951. Regionalgesellschaft, Standortsgesellschaft und
Bodenvegetationstypen. Mitt. Ver. Forst. Standortsk, 1.
155. Schlenker, G., 1964. Entwicklung des in Südwestdeutschlands angewandten
Verfahren der forstlichen Standortskunde, In, Standort, Wald und Waldwirtschaft in
Oberschwaben. 5-26.
156. Schlenker, G., 1980. Forstliche Standortsaufnahme. Ed. Hiltrup, Münster, p. 188.
157. Schönhar, S., 1951. Eichen und Roteichenkrebs in Württemberg. Allgemeine
Forstzeitschrift 6: 367-369.
158. Severson, K. E., Thilenius, J. F., 1976. Classification of quaking aspen stands in the
Black Hills and Bear Lodge mountains. Utah State University,
DigitalCommons@USU, Aspen Bibliography Aspen Research, 1-1-1976.
159. Stăncioiu P. T., Lazăr G., Tudoran G. M., Candrea Bozga Șt. B, Predoiu G., Șofletea
N., 2008. Habitate forestiere de importanță comunitară incluse în Proiectul LIFE05
NAT/RO/000176: „Habitate prioritare alpine, subalpine și forestiere din România”
- Măsuri de gospodărire. Editura Universității Transilvania din Brașov, p. 184.
160. Stănescu, V., 1957. Studiul tipologic al pădurilor din masivele Postăvaru și Piatra
Mare. Teză de doctorat. Institutul Politehnic Brașov. Facultatea de Silvicultură.
Manuscris.
161. Stănescu, V., 1981. Pădurea - cea mai complexă comunitate de viaţă vegetală şi
animală de condiţii naturale de viaţă, în Pădurile României. Ed. Academiei.
Bucureşti.
162. Stugren, B., 1978. Grundlagen der Allgemeinen Ökologie. Fisher Verlag, Jena.
163. Sukacev, V. N., 1960. The correlation between the concept „forest ecosystem ” and
„forest biogeocenose” and their importance for the classification of forests. Silva
fennica, p. 105.
164. Sukacev, V. N., Dâlis, N., 1964. Osnovâ lesnoi biogeoțenologhii. Nauka, Moskova,
p. 574.
165. Șerban, E. 2010. Hazarde climatice generate de precipitații în Câmpia de Vest
situată la nord de Mureș. Editura Universității din Oradea, Oradea, p. 395.
166. Șofletea, N., Curtu, L., 2007. Dendrologie. Editura Universității „Transilvania”,
Brașov, p. 540.
167. Timbal, J., 1984. Recommandations pour la présentation des catalogues de stations
forestières. p. 42.
168. Târziu, D. R., 2006. Pedologie și stațiuni forestiere. Editura Silvodel, Brașov.
169. Târziu, D. R., Nicolescu, V. N., 2012. Fundamentarea tipologică ecosistemică a
silviculturii. „Revista Pădurilor”, Nr. 6/2012, p. 35-41.
170. Tătăranu, D., Costea, A., Hulea, A., Mihalache, A., Milea, I., Pătrășcoiu, N.,
Petrescu, M., Tocan, M., Stoiculescu, Cr., Voicescu, I., 1988. Compatibilitatea
ecologică și silvoproductivă a unor specii lemnoase exotice în R.S. România. Zone
de cultură. Redacția de Propagandă tehnică agricolă, București, p. 114.
171. Tichý L., 2002: JUICE, software for vegetation classification. J.Veg.Sci. 13:451-
453.
172. Vater, H., Krauss, G., 1928. Vorschlägezu einer kartographischen Abgrenzung der
naturlichen Wuchsgebiete Sachsens. Thar. Forst. Jb., 31, 4.
Page 96
95
173. Vlad I., 1945. Tipuri de pădure și tipuri de arborete în Ocolul silvic Slobozia
(Ialomița). ”Revista Pădurilor”, Nr. 12/1945, p. 294-300.
174. Vlad, I., Chiriță, C., Doniță, N., Petrescu, L., 1997. Silvicultură pe baze
ecosistemice. Ed. Acad. București, p. 292.
175. Walter, H., 1976. Die ökologischen Systeme der Kontinente (Biogeosphäre).
Prinzipien ihrer Gliederung mit Beispielen, p. 131 Fischer/Stuttgart.
176. Wittaker, R. H., 1962. Classification of natural communities. Bot. Rev. 28, 1.
177. Zlatnik, A., 1938. Prozkum prirozenych lesu na Podkarpatske Rusi, Dil prvni,
Vegetace a stanoviste reservace Stuzica, Javornik a pop Ivan. Prague, p. 244 (in
Czech).
178. Zólyomi, B. și colab., 1955. Forstwissenschaftliche. Ergebnisse der geobotanischen
Kartierung im Bükkgebirge. Acta. Bot. Acad. Sc. Hung. 1, 3-4, 361-395.
179. *** 1999. Amenajamentul O. S. Tinca - Studiul general. Bucureşti.
180. *** 1998.
Amenajamentul O. S. Tinca, U.P. I Gorunişte. Bucureşti.
181. *** 1998. Amenajamentul O. S. Tinca, U.P. II Sititelec. Bucureşti.
182. *** 1998. Amenajamentul O. S. Tinca, U.P. III Gepiş. Bucureşti.
183. *** 1998. Amenajamentul O. S. Tinca, U.P. IV Topile. Bucureşti.
184. *** 1998. Amenajamentul O. S. Tinca, U.P. V Belfir - Hodişel. Bucureşti.
185. *** 1966. Formule de împădurire pe grupe de tipuri de pădure.
186. *** 1957. Lucrările conferinței de tipologie forestieră. Editura Agro-Silvică,
București. ICAS, seria II, nr. 8, p. 247.
187. *** 1977. Studiu naturalistic al pădurilor din Ocolul Silvic Tinca. Bucureşti.
188. *** 1983.
Studii şi comunicări - Ştiinţe naturale. Sibiu.
189. *** 1971. Noi direcţii în cercetarea ecologică a pădurilor. Bucureşti, p. 9.
190. *** 2000. Norme tehnice privind compoziții, scheme și tehnologii de regenerare a
pădurilor și de împădurire a terenurilor degradate. (Norme tehnice nr. 1).
Ministerul apelor, pădurilor și protecției mediului.
191. *** 2000. Norme tehnice pentru îngrijirea și conducerea arboretelor. (Norme tehnice
nr. 2). Ministerul apelor, pădurilor și protecției mediului.
192. *** 2000. Norme tehnice privind alegerea și aplicarea tratamentelor. (Norme tehnice
nr. 3). Ministerul apelor, pădurilor și protecției mediului.
193. *** 2000. Norme tehnice pentru amenajarea pădurilor. (Norme tehnice nr. 5).
Ministerul apelor, pădurilor și protecției mediului.
194. *** 1977. Sistemul de clasificare a solurilor la nivel superior, I.C.P.A.
195. *** 1980. Sistemul român de clasificare a solurilor (S.R.C.S.), I.C.P.A. (A.S.A.S.).
196. *** 2004. La typologie des stations forestières.
197. ***Microsoft, 2007. Microsoft Excel [computer software]. Redmond, Washington:
Microsoft.
198. *** SPSS Inc. Released, 2007. SPSS for Windows, Version 14.0. Chicago, SPSS Inc.
199. *** ESRI 2011. ArcGIS Desktop: Release 10. Redslands, CA: Environmental
Research Institute.
200. ***www.esri.com
Page 97
96
Rezumatul tezei
Teza a avut ca scop stabilirea tipurilor de ecosisteme forestiere și a particularităților
lor regionale, de pe dealurile joase și câmpiile care constituie ultimele prelungiri vestice ale
Masivului Pădurea Craiului și propunerea măsurilor de gospodărire durabile.
Teza cuprinde 190 pagini text, 25 tabele, 43 figuri, 19 fotografii, 8 hărți, 53 pagini
anexe și o bibliografie cu 200 titluri de lucrări citate în text.
Teza conține 8 capitole: 1. Introducere (1 p.); 2. Stadiul cunoștințelor (26 p.); 3.
Scopul și obiectivele cercetării (1 p.); 4. Metoda de lucru și locul cerecetărilor (12 p.); 5.
Aspecte administrative și condițiile fizico- și biogeografice ale teritoriului în care s-au
efectuat cercetările (20 p.); 6. Rezultate (120 p.); 7. Concluzii (3 p.); 8. Contribuții personale
(1 p.).
În introducere se arată necesitatea dezvoltării tipologiei forestiere regionale pentru o
mai bună fundamentare științifică a silviculturii, ceea ce a determinat alegerea subiectului
tezei.
În capitolul „Stadiul cunoștințelor” se prezintă o amplă descriere a tipologiei
forestiere de la începuturi până la faza actuală de stabilire a tipurilor pe regiuni naturale.
Metoda de lucru folosită a fost cercetarea pe teren a compoziției producătorilor din
ecosisteme (plante verzi), cu accent special asupra arboretelor, a stațiunilor, cu aprofundarea
caracteristicilor solurilor, prelucrarea datelor și stabilirea pe această bază a tipurilor de
ecosisteme forestiere pe segmente de peisaj geografic, compararea lor cu tipurile descrise
până în prezent și evidențierea particularităților lor regionale.
În capitolul 5 se prezintă date administrative privind pădurile cercetate și condițiile
fizico- și biogeografice ale teritoriului în care s-au efectuat cercetările (date geologice,
geomorfologice, hidrologice, climatice, edafice, tipurile de stațiune și de pădure stabilite prin
amenajamentele silvice, zonele și etajele de vegetație, asociațiile vegetale).
Capitolul 6 conține reultatele cercetărilor. Se prezintă caracterizarea solurilor pe baza
analizelor a 95 de profile, prelucrările cu programe adecvate a celor 140 relevee fitocenotice
care au evidențiat specii fidele pe formații, departajarea tipurilor de ecosisteme pe baza
compoziției fitocenozelor și în special a speciilor cu constanța ridicată și a tipurilor de strat
ierbos-subarbustiv indicatoare de sol. Folosind aceste informații au fost indicate 19 variante
regionale dintre care 14 variante regionale ale unor tipuri de ecosisteme forestiere descrise
anterior și 5 variante regionale ale unor tipuri noi, specifice pentru vestul României.
Variantele regionale sunt determinate de prezența în compoziția arboretelor și a fitocenozelor,
în ansamblul lor, a speciilor submediteraneene și de natura specială a solurilor, în majoritate
luvosoluri stagnice cu umiditate alternantă, formate pe substrate argiloase.
Fiecare variantă de tip de ecosistem este caracterizată detaliat prin date asupra
arboretului, subarboretului, stratului ierbos-subarbustiv și a stării arboretelor (elemente
dendrometrice, proveniență, productivitate, structura vârstelor). Pentru fiecare variantă se
propun măsuri de gospodărire.
Pe baza unei analize generale a stării arboretelor rezultată din prelucrări ale datelor
din amenajamente și a cercetărilor proprii s-au indicat cele mai importante măsuri de
gospodărire prin aplicarea cărora pe tipuri de ecosisteme și în funcție de starea arboretelor se
poate ajunge la o gospodărire durabilă a pădurilor. Este vorba despre conversiunea mai rapidă
a arboretelor regenerate din lăstari, mai slab productive, care ocupă încă jumătate din
suprafața pădurilor, reducerea participării cerului (Quercus cerris) în compozițiile-țel și
mărirea proporției cvercineelor cu lemn valoros (gorunul - Quercus petraea, stejarul
pedunculat - Quercus robur, gârnița - Quercus frainetto), ca și a speciilor de amestec și de
ajutor, în special a celor cultural necesare, refacerea arboretelor rărite din cauza uscării
Page 98
97
cvercineelor și substituirea cărpinetelor și a culturilor cu specii alohtone, slab productive, cu
specii stațional indicate.
În capitolul 7 sunt prezentate 34 concluzii.
Capitoul 8 conține contribuțiile personale:
1. Elaborarea unei sinteze privind evoluția tipologiei forestiere.
2. Definirea conceptului de „ambianță ecologică de peisaj geografic” și utilizarea
acestui concept în cercetarea tipurilor de ecosisteme în plan regional.
3. Cercetarea solurilor și fitocenozelor din teritoriu pe segmente de peisaj geografic.
4. Identificarea și descrierea variantelor regionale a 14 tipuri de ecosisteme cunoscute.
5. Conturarea și descrierea a 5 variante de tipuri de ecosisteme noi.
6. Stabilirea stării arboretelor pe tipuri de ecosisteme.
7. Formularea de propuneri de gospodărire pe tipuri de ecosisteme și de propuneri
generale pentru remedierea stării actuale a arboretelor.
Teza se înscrie în necesitatea de a se trece de la etapa descrierii tipurilor de
ecosisteme pe plan național, la etapa stabilirii variantelor regionale și a diferențierii măsurilor
de gospodărire pe această bază, dar și în funcție de starea actuală a arboretelor.
Summary of the PhD Thesis
The thesis aims to determine the types of forest ecosystems and their regional
peculiarities, on the low hills and plains which represent the last western extension of the
Massif Craiului Forest, as well as to propose measures for sustainable management.
The thesis has 190 pages of text, 25 tables, 43 figures, 19 photos, 8 maps, 53 pages of
annexes and a bibliography with 200 titles cited in the text.
The thesis has 8 chapters: 1. Introduction (1 page); 2. The status of knowledge (26
pages); 3. The purpose and objectives of the research (1 page); 4. The working method and
the researches’ location (12 pages); 5. Administrative issues and physical – biogeographical
conditions of the territory where the research has taken place (20 pages); 6. Results (120
pages); 7. Conclusions (3 pages); 8. Personal contributions (1 page).
The introduction shows the need of developing regional forest typology for a better
scientific foundation of forestry, which determined the choice of thesis subject.
In chapter “The status of knowledge” is presented a broad description of forest types
from the beginning until the present stage of establishing types in natural regions.
The used working method was a survey research of producers’ composition from
ecosystems (green plants), with particular emphasis on trees, resorts, deepening soil
characteristics, processing data and determining this way the types of forest ecosystems in the
geographic landscape segments, comparing them to the types described until now, as well as
highlighting their regional peculiarities.
In chapter 5 are presented the administrative issues related to the researched forests
and the physical – biogeographical conditions of the territory where the research ahs taken
place (geological-, geomorphological-, hydrological- data, climate, edaphical data, types of
resorts and forests, determined by forest arrangements, vegetation areas and levels, vegetal
associations).
Chapter 6 presents the research’s results. It is presented the soil characterization based
on the analysis of 95 profiles, the processing of those 140 phytocenotic surveys, with
appropriate programs, that reveal formations of true species, the differentiation of ecosystems
based on phytocoenoses composition and especially of species with high constancy, as well
as of types of herbaceous undergrowth layer, soil indicators.
Page 99
98
Using this information, there were listed 19 regional variants, out of which 14
regional variants of some forest ecosystems types described before, and 5 regional variants of
some new types, specific to western Romania. Regional variants are determined based on the
presence of trees and phytocoenoses in the composition, the presence of sub-Mediterranean
species and of the soil’s special nature, in the majority of stagnic luvisoils with varying
humidity, formed on clay substrates.
Each ecosystem type variant is characterized by detailed data regarding forest,
herbaceous undergrowth layer and the condition of forests (dendrometic elements, origin,
productivity, age structure). For each variant are proposed management measures.
Based on a general analysis of the forests’ condition, resulting from the processing of
management data and those of personal research, there were indicated the most important
management measures, whose application on the types of ecosystems, based on the condition
of forests, may lead to a sustainable forest management. It is about a faster conversion of
forests regenerated from less productive shoots, occupying less than half of the surface
covered with forests, reducing the turkley oak (Quercus cerris) in the goal compositions and
the size of oak proportion with valuable timber (Quercus petraea, Quercus robur, Quercus
frainetto), as well as the mixed species, especially those of culturally necessary, the
restoration of thinned forests because of oak drying, as well as the substitution of hornbeam
and of crops containing allochthonous species, with stational specified species.
In chapter 7 are presented 34 conclusions.
Chapter 8 contains the personal contributions:
1. Developing a synthesis regarding the evolution of forest typology.
2. Defyning the concept of „Ecological environment of the geographical landscape”
and the use of this concept in the research of regional ecosystem types.
3. The research of soils and phytocoenoses from the territory on geographical
landscape segments.
4. The identification and description of regional variants of 14 known ecosystem
types.
5. The outline and description of 5 new ecosystem variants.
6. Determining the condition of trees on the types of ecosystems.
7. Recommending management measures on ecosystem types, as well as general
proposals to remedy the current state of trees.
The thesis is part of the need to move from the descriptive stage of the types of
ecosystems at national level to the stage of establishing variants and differentiation of
management measures but taking into account the present state of the stands.
Page 100
99
CURRICULUM VITAE
1. Date personale:
- Prenume: Petrică Tudor
- Nume: MOȚIU
- Data naşterii: 24.10.1978
- Locul naşterii: Tinca, jud. Bihor
- Starea civilă: căsătorit
- Adresa locului de muncă: B-dul Gen. Magheru, nr. 26, Oradea;
[email protected]
2. Studii liceale:
- 1993-1997: Grup Şcolar „Traian Vuia” - Secţia Electronică - tehnică de calcul,
Oradea
3. Studii universitare:
- 1997-2002: Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere, Universitatea
Transilvania din Braşov
4. Specializări:
- 2003-2004: Studii aprofundate: Managementul durabil al resurselor forestiere,
Universitatea din Oradea, Facultatea de Protecția Mediului, Catedra de silvicultură
- 2004-2005: Masterat: Formarea profesorilor, Universitatea din Oradea,
Departamentul pentru Pregătirea şi Perfecționarea Personalului didactic
5. Activitatea profesională:
- 2002-2003: inginer la S.C. Vestforex S.A. Oradea (fostul I.F.E.T.) sector Tinca;
- 2003-2005: preparator universitar, Catedra de Silvicultură, Universitatea din Oradea;
- 2005-2010: asistent universitar, Catedra de Silvicultură, Universitatea din Oradea;
- 2010-prezent: şef lucrări, Catedra de Silvicultură, Universitatea din Oradea.
6. Activitatea ştiinţifică:
- Lucrări publicate indexate în baza de date internațională (B.D.I.): 15 (12 prim autor, 3
coautor);
- Lucrări publicate în volumele unor sesiuni științifice de specialitate: 6 (4 prim autor, 2
coautor).
7. Limbi străine: Engleza.
Page 101
100
CURRICULUM VITAE
1. Personal data:
- First name: Petrică Tudor
- Surname: MOȚIU
- Date of birth: 24.10.1978
- Place of birth: Tinca, Bihor county
- Marital status: married
- Office address: B-dul Gen. Magheru, nr. 26, Oradea; [email protected]
2. High school studies:
- 1993-1997: „Traian Vuia” High School – Electronics - Computer technique, Oradea.
3. Higher education studies:
- 1997-2002: Faculty of Silviculture and Forest Engineering, Transilvania University
of Braşov.
4. Specialization:
- 2003-2004: Postgraduate course: Susteinable management of forest resources,
University of Oradea, Faculty of Environmental Protection, Forestry Department;
- 2004-2005: Master studies: Teachers Training, University of Oradea, Department for
Training and Perfecting Teachers.
5. Professional activity:
- 2002-2003: engineer at S.C. Vestforex S.A. Oradea (ex I.F.E.T), Tinca sector;
- 2003-2005: before university assistant, Department of Silviculture, University of
Oradea;
- 2005-2010: university assistant, Department of Silviculture, University of Oradea;
- 2010-present: lecturer, Department of Silviculture, University of Oradea.
6. Scientific activity:
- Papers published in indexed international database: 15 (12 first co-author , 3 co-author);
- Papers in proceedings of scientific research symposia: 6 (4 first co-author, 2 co-author).
7. Foreign languages: English.
