MIHAI IELENICZ

LAURA COMĂNESCU

GEOGRAFIE FIZICĂ GENERALĂ

Suport de curs pentru Învățământul la Distanță

Bucureşti

2017

3

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………......….4

Modulul 1 - OBIECTUL, ISTORICUL, METODELE ŞI LEGILE

GEOGRAFIEI…….…...………………………………………………………...…6 1.1. Definţie .…………………………...................……………………………………………6

1.2. Conţinutul obiectului Geografiei………………………………………………………………13

1.3. Învelişul geografic – sistem global…………………………………………………………...12

1.4.Locul geografiei fizice………………..............…………………..………………………..……16

1.5. Metode de studiu folosite în geografie…………………………………………...………..….17

1.6. Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe………………………………………………...……...…..21

1.7.Legile Învelişului natural geografic.....................................................................................22

Modulul 2- UNIVERSUL……………………………………………...………….28 2.1.Tabloul general al Universului……………………………………………...…………………..28

2.2. Calea Lactee ..................................…………………………………………………...………..31

Modulul 3 - PĂMÂNTUL ŞI LOCUL SĂU ÎN UNIVERS………………...…...42

3.1. Pământul şi Sistemul geografic global …………...………………...………………………….42

3.2. Luna ………………………………...………………………………………………...………51

3.3. Fenomene determinate de Sistemul Pământ-Lună-Soare ……………………………......…….53

Modulul 4 - GEOSFERELE TERESTRE………………………………........….60 4.1. Endosferele terestre………………………………….………………....………………………60

4.2. Exosferele terestre…………………………………………………...……………...………….64

Modulul 5 - MARILE SISTEME NATURAL – GEOGRAFICE.......................................................80 5.1.Zona caldă……………...…………………………………………………………..…………...80

5.2.Zonele temperate……………………………………………………………………….....…….88

5.3. Zonele reci……………………………………………………………………………….…......95

4

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă este dedicată studenţilor geografi de la diferitele specializări ale

Facultăţii de Geografie, de la Invățământ la Distanță. Ea are la bază lucrările anterioare ale

autorilor apărute în anii 2000, 2003 și 2008, fiind un suport de curs adaptat pentru această

formă de învățământ.

Structura lucrării este realizată pe 5 module şi anume: Obiectul, Istoricul, Metodele

şi Legile Geografiei, Universul, Pământul şi locul său în Univers, Geosferele terestre,

Marile sisteme natural– geografice. Fiecare dintre acestea urmăresc programa analitică a

acestei discipline, raportat la numărul de ore prevăzute în planul de învăţământ și specificul

acestui tip de activități didactice.

Ca urmare, ce îşi propune lucrarea de faţă?

să rezolve cerinţele esenţiale ale acestei ştiinţe: înţelegerea Sistemului geografic

(limite, alcătuire, structură, funcţionalitate, legi) şi cunoaşterea ansamblului de relaţii pe

care acesta le-a dobândit în timp cu alte sisteme;

să asigure înţelegerea teoretică (noţiuni, legi, metode, relaţii) şi cunoaşterea evoluţiei

spaţiale şi temporale a sistemului geografic şi a subsistemelor componente;

să evidenţieze principalele noţiuni despre Univers şi locul Pământului în cadrul

acestuia;

să conducă la înţelegerea relaţiilor funcţionale şi structurale care există între

geosferele terestre care se materializează în marile sisteme natural –geografice;

Pornind de la experienţa anterioară a autorilor fiecare modul are o structură

didactică, fiind formulate obiectivele care trebuie atinse după parcurgerea acestuia, fiind

prezentate exerciţii, întrebări de verificare, dicţionar de termeni şi în final o bibliografie de

bază.

Dicţionarul de termeni geografici îşi propune să explice noţiunile cele mai

importante şi uzuale care trebuie însuşite, realizarea unui vocabular geografic fiind unul din

dezideratele primordiale ale unui curs de geografie generală.

Întrebările de la sfârşitul fiecărui modul, acoperă cele mai importante aspecte, sunt

diferite ca tipuri de itemi şi au scopul realizării autoevaluării permanente din dorinţa ca

studentul să ştie permanent unde se află pe scara pregătirii.

Am încercat ca lucrarea de faţă să fie însoţită de un material ilustrativ explicativ,

convinşi fiind de importanţa lui în geografie.

Scopul final al lucrării noastre este pe de-o parte ca aceasta să fie un instrument util

de lucru pentru studenţii anului I în însuşirea celor mai importante noţiuni ale geografiei

fizice, iar pe de altă parte de a-și forma un mod de gândire logic, corelativ.

Autorii

5

SEMNE CONVENȚIONALE UTILIZATE ÎN CADRUL CURSULUI

- Atenție

- Rezumat

- Dicționar de termeni

- Exerciții

- Întrebări de verificare

- Bibliografie suplimentară

- Obiective

6

Modulul 1

DE CE GEOGRAFIA ESTE O ȘTIINȚĂ?

Obiective:

- cunoaşterea obiectului de studiu şi a definiţiei geografiei

- însuşirea principalelor etape ale evoluţiei geografiei ca ştiinţă

- înţelegerea noţiunilor de bază ce reprezintă obiectul de studiu al geografiei

- cunoaşterea limitelor şi caracteristicilor sistemului geografic

- stabilirea locului geografiei fizice în cadrul ştiinţelor geografice

- înțelegerea metodelor utilizate în studiul geografiei

- însuşirea legilor învelişului natural geografic

1. DENUMIRE. DEFINŢIE. PRIMELE DIVIZĂRI Orice ştiinţă este definită de următoarele cerinţe: denumire, obiect propriu de studiu,

legi proprii şi metode proprii de investigaţie. Până la definirea clară a unei ştiinţe trece un

timp îndelungat, perioadă în care se acumulează un volum mare de informaţie, se introduc

noţiuni, se stabilesc corelaţii cu domenii apropiate.

1.1. ANTICHITATEA ŞI EVUL MEDIU - APARIȚIA GEOGRAFIEI CA ȘTIINȚĂ În Antichitatea greacă s-au manifestat două direcţii: una axată pe descrierea unor regiuni,

numită chorografie, iar alta, bazată pe relaţii matematice, fizice şi astronomice, avea ca obiect de

studiu Pământul luat ca întreg şi analizat, în principal, ca formă, dimensiuni, alcătuire etc. şi căreia

Eratostene i-a zis Geografie. Între marile opere ale antichităţii se impun geografiile lui Strabon şi

Ptolemeu care realizează cele mai bune hărţi ale perioadei antice.

Descrieri geografice având mai mult sau mai puţin caracter practic sunt specifice

antichităţii romane și în perioada timpurie a Evului Mediu (IX-XII) oamenilor de cultură arabi.

Până la epoca marilor descoperiri geografice (secolele XV-XVII), accentul se punea pe

cunoaşterea Pământului, în special, pe regiunile locuite. Sunt descrieri legate de elementele cadrului

natural, observaţii privind popoarele ce locuiau diferite teritorii, denumiri de ţară, date cu conţinut

economic (resurse, schimburi comerciale). Termenul de Geografie nu a fost utilizat în acestă

perioadă, cu toate că au existat numeroase lucrări cu astfel de subiect.

Epoca marilor descoperiri geografice a însemnat începutul Renaşterii Geografiei, a

acumulării unui fond imens de date, epocă ce a pregătit schimbări esenţiale în gândirea geografică şi

în definirea obiectului Geografiei. S-au realizat explorări şi descrieri ale unor regiuni necunoscute,

explicaţii pentru diferite procese naturale ceea ce a dus la stabilirea de corelaţii între elementele

cadrului natural, om şi activităţile sale; la formularea unor legi naturale.Se realizează hărţi care

constituiau grafii ale feţei Pământului, adică descrieri ale naturii prin semne şi areale.

1.2. STABILIREA DENUMIRII ȘI DEFINIŢIEI. PRIMELE DIVIZIUNI. În secolele XVIII-XIX s-a putut ajunge la studii geografice, în care detaliile privind

relieful, apele, clima, vegetaţia, omul şi activităţile sale au condus la sinteze ştiinţifice pe areale

mai mici sau mai mari şi la îmbogăţirea vocabularului prin introducerea şi explicarea de noţiuni

geografice. Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă l-au avut câteva personalităţi:

B. Varenius, Al. von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la

Blache şi alţii. Se înfăptuiesc paşi esenţiali în rezolvarea mai multor probleme.

1.2.1. Denumire şi definiţie

• Varenius (1622-1650) în Geographia generalis (1650) pune bazele Geografiei fizice,

menţionând că hidrosfera este un înveliş terestru. În Geographia generalis, Varenius trece de la

simple descrieri la clasificări, explicaţii şi generalizări. Geografia, în concepţia lui Varenius este

7

geografia fizică generală (I. Donisă, 1972) care cuprinde: geografia generală sau universală, privind

învelişul ca un tot; geografia specială sau particulară care tratează regiunile Pământului.

• Alexander von Humboldt (1769-1859), naturalist şi mare călător, fondator al geografiei

moderne ca ştiinţă. În lucrarea Cosmos extrapola Geografia la un Weltkunde, la o ştiinţă a lumii, a

Universului în care Pământul este doar o componentă; este o ştiinţă fizică care studiază legăturile

dintre fenomenele de pe faţa Pământului, dezvoltarea interdependentă şi repartiţia lor pe Terra.

Pentru prima dată sunt diferenţiate etajele de vegetaţie şi introduce noţiunea de izotermă. Humboldt

arată că “un scop al geografiei este cunoaşterea unităţii în pluritate (se prefigurează astfel

caracteristica sistemului), studierea legilor generale şi legăturilor interne ale fenomenelor

telurice”. De asemenea, a relevat rolul observaţiei ca metodă în cercetarea geografică şi a elaborat

câteva principii din care două sunt esenţiale: cauzalitatea (orice fenomen nu poate fi înţeles în sine

dacă nu-i sunt căutate cauzele ce le-a generat şi consecinţele producerii sale), al geografiei

comparate (orice fenomen trebuie privit şi în comparaţie cu fenomene similare din alte regiuni, deci

o prefigurare a raportului particular/general); principiul evoluţionist (natura este în continuă

transformare, astfel că "prezentul nu poate fi separat de trecut, el interferându-se în imaginea naturii

telurice"). A ajuns la concluzia că biosfera este un înveliş terestru, iar raporturile dintre învelişuri

sunt mult mai complexe decât anticipaseră predecesorii săi.

•F. von Richtofen dă o definiţie geografiei: “Geografia este ştiinţa despre faţa Pământului

şi despre lucrurile şi fenomenele care stau în legătură cauzală cu ea”. După el, Geografia trebuie

să studieze "suprafaţa terestră solidă în legătură cu hidrosfera şi atmosfera, să analizeze învelişul

vegetal şi fauna după relaţiile lor cu suprafaţa terestră, să cerceteze omul şi cultura sa materială şi

spirituală după aceleaşi puncte de vedere" adică în raport cu natura înconjurătoare.

-Geografia este o ştiinţă

-obiectul de studiu este faţa Pământului cu ceea ce există pe ea;

studiază cauzal relaţiile complexe dintre suprafaţa terestră solidă, atmosferă, hidrosferă, înveliş

vegetal, faună, relaţiile omului cu natura înconjurătoare

La finele secolului XIX s-a ajuns astfel la folosirea unei singure denumiri (Geografie), la

conturarea definiţiei acestui domeniu, la stabilirea direcţiilor de cercetare şi la apariţia unor

subramuri.

1.2.2 Individualizarea unor ramuri ale Geografiei

G. Fournier (1648), care descrie Oceanul Planetar şi B. Varenius (1622-1650) în

Geographia generalis pun bazele hidrologiei. Al. von Humboldt evidenţiază existenţa învelişului

biotic pe care Eduard Suess l-a denumit biosferă. În 1854, K. Neumann introduce noţiunea de

geomorfologie pentru ştiinţa care se ocupă cu studiul reliefului planetar. Prezenţa solului ca înveliş

geografic este sesizată de V.V. Dokuceaev.

Spre sfârşitul secolului XIX, Friedrich Ratzel (1844-1904) întemeiază geografia umană

(antropogeografia) şi tot el pune bazele geopoliticii, iar Paul Vidal de la Blache (1900) vorbeşte de

geografia umană şi raporturile cu geografia vieţii.

1.3. Secolul XX Sub raport teoretic, semnificative sunt câteva preocupări însoţite de rezultate însemnate:

- stabilirea unei definiţii a Geografiei cât mai cuprinzătoare;

- delimitarea obiectului de studiu faţă de alte ştiinţe şi, în primul rând, de ştiinţele apropiate

de contact, respectiv Biologia, Geologia, Sociologia etc.

- stabilirea denumirii şi limitelor obiectului de studiu al Geografiei;

- diferenţierea majorităţii ştiinţelor geografice;

- precizarea domeniului de studiu;

De-a lungul anilor, s-au dat Geografiei mai multe definiţii încercându-se precizări asupra

obiectului de studiu, a limitelor acestuia şi a metodelor specifice de investigaţie.

8

Una din definiţiile cele mai complete, dată în perioada interbelică, aparţine lui Simion

Mehedinţi (1869-1962), creatorul geografiei moderne în România, care în "Terra" arată că

“Geografia este ştiinţa care cercetează relaţia dintre masele celor patru învelişuri planetare

atât din punct de vedere static, cât şi din punct de vedere dinamic

Deci, după Simion Mehedinţi, Geografia are ca obiect de studiu masele celor patru

învelişuri care constituie "totul geografic" care ar reprezenta un sistem alcătuit din patru

învelişuri (litosfera, apele, aerul, vieţuitoarele) între care există relaţii de cauzalitate şi

ierarhizare; Geografia nu se rezumă doar la descrierea lor ci, în primul rând, analizează complex

tot ceea ce rezultă din conexiunile dintre aceste componente, nu staţionar, ci în continuă

evoluţie. Sistemul nu exclude omul şi activităţile sale (Omul este “o părticică între celelalte

care compun totul geografic.Omul locuitor al întregului Pământ şi unul dintre agenţii cei mai

activi în modificarea sferelor şi, prin urmare, ca unul din factorii geografici de căpetenie

trebuie analizat ca atare în geografie”).

În 1986, Gr. Posea definește Geografia- “Geografia studiază organizarea lăuntrică,

naturală şi cea impusă de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei, sau spaţiul terestru ca un

sistem dinamic şi unitar (Geografia generală), dar şi diversificat local şi regional (Geografia

regională)”… “Ea studiază relaţiile (statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre geosfere

(atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera) avănd ca obiect specific de studiu mediul geografic în

varietate, complexitatea lui locală şi regională, dar şi unitatea lui de sistem, inclusiv sub aspectul

utilizării şi transformării de către om”. Astfel rezultă: Geografia ca ştiinţă are ca obiect de studiu

mediul geografic (spaţiu terestru, mediul de la exteriorul solid al Pământului) care este un sistem

dinamic, unitar, dar şi diversificat local şi regional. Studiază alcătuirea lui naturală, relaţiile

(statice, dinamice, spaţiale, temporale) dintre componenţi (atmosferă, hidrosferă, litosferă, biosferă)

şi influenţele activităţii omului asupra lui.

Geografia este o ştiinţă care studiază mediul geografic privit ca sistem planetar sau regional

alcătuit din şase componente(relief, climă, ape, vieţuitoare, soluri şi activităţi umane) fiecare

cu mai multe elemente între care în baza stabilirii unui ansamblu de relaţii (de ordin spaţial,

temporal, funcţional etc.) rezultă o diversitate de tipuri de medii care se ierahizează, se

intercondiţionează şi se reflectă în peisaje.

Exerciţiu:

Comentaţi următoarele definiţii date în timp Geografiei, menţionaţi care dintre

acestea răspunde pe deplin cerinţelor prin care este definită orice ştiinţă:

Eratostene – Grafia feţei Pământului (Eratostene, 276-194 î.Hr).

Al.von. Humboldt – Principala problemă a Geografiei fizice este de a determina formarea

categoriilor de fenomene, legile care guvernează relaţiile dintre acestea, legăturile eterne care înlănţuie

fenomenele vieţii cu cele ale naturii neanimate (1855).

B.Varenius – Geografia este o parte a matematicii aplicate în care se arată alcătuirea

globului terestru şi a părţilor sale componente (Geografia generalis).

Paul Vidal de la Blache – Geografia este ştiinţa locurilor preocupată de calităţile şi

potenţialităţile ţărilor. Caracterul particular al unei ţări este exprimat de totalitatea trăsăturilor sale, de

diversitatea socială asociată cu diversitatea locurilor. Cunoaşterea sa presupune înţelegerea felului în care

faptele geografice se imprimă asupra vieţii sociale (1902-1903).

A. Hettner . – Geografia este ştiinţa corologică a Pământului sau ştiinţa arealelor şi

locurilor terestre în termenii deosebirilor locale şi a relaţiilor lor spaţiale. Scopul.......este cunoaşterea

caracterului regiunilor şi a locurilor şi a interrelaţiilor dintre diferitele medii ale realităţii.....înţegerea

suprafeţei Pământului, prin actuala sa organizare în continente, în regiuni mai extinse sau mai restrânse şi

locuri, ca un întreg (1921).

Vintilă Mihăilescu – Geografia studiază complexul planetar sau regional ca întreg, rezultat

din îmbinarea şi colaborarea elementelor componente (aer, apă,uscat, vieţuitoare) sub impulsul forţelor

interioare şi exterioare învelişului geosferic (Consideraţii asupra geografiei ca ştiinţă, 1945).

9

M. Sorre – Geografia este o disciplină a spaţiilor terestre. Prima problemă a Geografiei

umane este elucidarea raporturilor dintre om şi mediu. Geografia umană este acea parte a Geografiei

generale care tratează oamenii şi toate activităţile lor din perspectiva repartiţiei acestora....descrierea

ştiinţifică a peisajelor umane şi distribuţia lor pe glob (1947).

H. Baulig − Geografia este o manieră de a considera lucrurile, fiinţele, fenomenele în

raportul lor cu Pământul (1948).

S.V. Kalesnik – Geografia fizică studiază învelişul landşaftic prin prisma componentei

materiale, caracteristicilor, ritmului, sensului dezvoltării acestui înveliş, a diferenţierii structurii în decursul

dezvoltării (1959).

R. Hartshorne – Geografia este studiul care caută să ofere descrierea ştiinţifică a

Pământului ca lume a omului. Geografia este preocupată să asigure o descriere lipede, ordonată şi raţională

şi o interpretare a caracterului variat al suprafeţei Pământului (1959).

Vintilă Mihăilescu – În cazul geografiei, acest obiect este, şi trebuie să o afirmăm

categoric, întregul teritorial, de la localitate, la planetă (1968).

J. Yeates – Geografia poate fi privită ca o ştiinţă preocupată cu dezvoltarea raţională şi

testarea teoriilor care explică şi prezic distribuţia şi localizarea spaţială a diferitelor caracteristici ale

suprafeţei terestre (1968).

I.G.Sauşkin – Geografia este ştiinţa despre legiledezvoltării sistemelor spaţiale dinamice,

care se formează pe suprafaţa terestră în procesul interacţiunii naturii şi societăţii şidespre orientarea

acestor sisteme (1968).

Pierre George – o ştiinţă a spaţiului în funcţie de ceea ce el oferă sau aduce oamenilor sau

studiul dinamicii spaţiului umanizat (Les methodes de la geographie, PUF, 1970)

George Vâlsan – Se spune, cu o definiţie generală scoasă chiar din numele ei, că geografia

e descrierea pământului. Dar aceasta e numai o generalitate foarte largă. Geografia nu e numai descriere şi

nici numai strict a pământului. Ea descrie în felul ei, dar şi explică şi uneori scoate constatări generale. Apoi

ea nu are în vedere numai pământul şi îndeosebi suprafaţa sa, cu toate că în primul rând de la ea porneşte, ci

şi toate relaţiile complexe care se stabilescîn legătură cu acest pământ. De la situaţia şi fenomenele cosmice

care-l influenţează până la pulsaţia internă a însuţi mediului terestru, trecând prin puterile aeriene ale

apelor, care se luptă şi ele cu pământul, până la învelişul de viaţă al acestui pământ, până la răspândirea

omenească pe suprafaţa lui, geografia caută să-şi dea seama de toată drama cu atâtea personaje, fiecare

deosebit caracterizată, dramă care se petrece pe această scenă foarte vastă dar unică: faţa globului

pământesc (Conştiinţă naţională şi geografie, Opere alese, Edit. Ştiinţifică, 1971).

Albert Demangeon – studiul raporturilor grupelor umane cu mediul înconjurător.

J. Tricart – Geografia fizică trebuie să deo o vedere de ansamblu asupra mediului fizic şi să

pună în evidenţă maniera în care manifestările vieţii se inserează în aceasta şi îi imprimă principalele sale

caracteristici (1972).

Silvia Iancu – Geografia corespunde unui sistem de cunoştinţe care însumează descrierea,

explicarea şi formularea legilor generale şi particulare ale structurii, dinamicii şi diferenţierii teritoriale a

învelişului terestru complex, rezultat din interacţiunea naturii şi a societăţii omeneşti (Bazele teoretice şi

metodologice ale Geografiei, 1975).

Petre Coteţ – Faţă de celelalte ştiinţe ale pământului, geografia se distinge prin faptul că

obiectul ei de studiu îl constituie rezultanta corelaţiei şi interacţiunii dintre natură şi om, care se numeşte

geosferă şi de care nu se ocupă nici o altă ştiinţă a Terrei. Învelişul geosferic sau terestru constituie un

mecanism bine organizat, cu structură şi legi proprii, caracterizat prin diferenţierea progresivă a elementelor

componente, dar şi prin integralitatea lui.Orice dereglare a caestui mecanism duce la perturbări în mersul

general al fenomenelor terestre şi generează diverse stări de dezechilibru (Principii, metode şi tehnici

moderne de lucru în geografie, Edit. Didactică şi pedagogică, 1976).

Alexandru Roşu – Studiul mediului înconjurător nu este o problemă nouă pentru geografie,

acesta identificându-se de multe ori cu însăşi obiectul geografiei moderne (Geografia mediului înconjurător,

Edit. Didactică şi Pedagogică, 1977).

G.W. Moore – Geografia este ştiinţa care descrie suprafaţa terestră, proprietăţile sale

fizice, clima, economia, oamenii (Dictionary of Geografi, 1977).

Al. Savu – Geografia a devenit succesiv, mai întâi o ştiinţă explicativă, pentru toate

legăturile de cauzalitate dintre fenomenele geografice şi apoi tocmai pentru că s-a antrenat în rezolvarea

unor probleme cu care se confruntă omenirea a devenit o ştiinţă de perspectivă (1980).

10

Ioan Donisă − Geografia este ştiinţa care studiază sociogeosistemul ca formaţiune

complexă, căutând să-I stabilească componenţa, structura, fizionomia şi funcţionalitatea lui, legile care

guvernează legăturile dintre componente, evoluţia părţilor şi a întregului, precum şi diferenţierea lor spaţială

(Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, 1987).

Victor Tufescu − Geografia este considerată o ştiinţă a relaţiilor dintre geosfere,

antroposfera fiind şi ea o geosferă (1990).

R. Brunet, R. Ferras, H. Thery – Una dintre ştiinţele fenomenelor societăţii. Geografia are

drept obiect cunoaşterea activităţii umane de producere şi organizare a spaţiului (1992).

Dictionary of Geography – Geografia este studiul suprafeţei terestre, incluzând toate

formele de relief, formarea lor şi procesele asociate care sunt cuprinse în geografia fizică. Sunt acoperite şi

alte aspecte din climatologie, topografie şi oceanografie. Geografia umană include populaţia şi distribuţia

lor, aspecte privind geografia socială şi culturală, repartiţia şi exploatarea resurselor naturale (Geddes&

Grosset, 1997).

Carrara – Geografia este ştiinţa care studiază interconexiunile care există între sferele

terestre dar şi activităţile omului în raport direct cu aceste sfere (Geografie fizică, 1997).

George Erdeli şi colab. – Geografia este studiul suprafeţei terestre privite ca mediu

geografic şi loc al activităţilor umane. Geografia implică analiza structurii şi interacţiunilor celor două

sisteme majore, sistemul ecologic (care presupune relaţia om- mediul în care trăieşte) şi sistemul spaţial (o

serie de legături între areale geografice individualizate) (Dicţionar de Geografie umană, Edit. Corint, 1999).

R. Brunet – Geografia este ştiinţa teritoriilor sau, în sens mai larg, ştiinţa organizării şi

diferenţierii spaţiului – spaţiul fiind, în ansamblul său, unul din produsele vieţii sociale şi individuale şi una

dintre condiţiile acestora (1990).

D. Thomas, A. Goudie –Geografia fizică este descrierea Pământului, mării, aerului,

plantelor şi animalleor, distribuţia acestora şicauza acestei distribuţii...... omul, însuşi poate fi văzut ca

locuitor al Terrei cu lucrurile pe care el le crează şi prin acţiunea şi influenţa sa (TheDictionary of Phisical

Geography, 2006)

2. OBIECTUL GEOGRAFIEI – DENUMIRE ŞI DEFINIRE În antichitate, pe de o parte, cerinţele militare, comerciale au impus geografiei ca spaţiu al

cercetării teritoriile locuite, iar pe de altă parte, nevoia explicării unor noţiuni teoretice a implicat

cunoaşterea Pământului ca întreg- forma Pământului şi mişcarea de rotaţie. De aici, dualitatea

obiectului acestei de ştiinţe spaţiul locuit şi Terra ca întreg. Aceste aspecte se menţin şi în secolele

următoare.Începând cu secolele XVIII - XIX când s-a dezvoltat geografia teoretică şi în secolul XX,

înţelegerea realităţii la nivel teritorial sau planetar a impus un nou mod de analiză a proceselor și

fenomenelor.

2.1. DENUMIREA OBIECTULUI GEOGRAFIEI Învelişul terestru implică un spaţiu ambiguu întrucât noţiunea se referă obişnuit şi la

alte geosfere terestre (litosferă, atmosferă, manta). El este raportat la spaţiul dintre nucleu şi

exteriorul atmosferei, în unele lucrări ceea ce produce o extindere nefondată a ceea ce revine

sistemului de cunoaştere geografic. Astfel, limita exterioară, dată de marginea superioară a

atmosferei, s-ar afla la peste 65.000 km, pe când partea din aceasta, în care se realizează procese

ce influenţează ansamblul relaţiilor din sistemul geografic este de numai 20-25 km (la nivelul

stratosferei). De asemenea, limita nu poate fi coborâtă nici până în centrul Pământului întrucât

ceea ce se înfăptuieşte sub astenosferă influenţează extrem de puţin ansamblul de mecanisme din

Sistemul mediului geografic.

Landşaft a fost asociată de cei mai mulţi geografi cu o unitate teritorială (porţiune a

suprafeţei terestre), cu întindere diferită în care există o anumită omogenitate genetică,

funcţională a componentelor naturale de mediu (landşaft natural). Faptul că acestea au suferit şi

suferă modificări datorate activităţilor umane au impus introducerea noţiunii de landşaft

culturalizat. Ele sunt adesea confundate cu tipurile de peisaje.

11

Peisajul este definit ca porţiune omogenă a spaţiului de la suprafaţa terestră, care

reflectă o anumită îmbinare în sistem a componenetelor geografice (relief, climă, ape, vegetaţie,

sol, un rezultat al activităţii umane), din care unul sau două sunt dominante, dând caracteristica

acestuia. Se exprimă în faţă prin ceea ce “se vede” (de exemplu, savana, deşertul, pădurea umedă

intertropicală; o platformă industrială). El reflectă starea actuală a unităţii geografice, fiind o

imagine exterioară a unor relaţii din sistemul respectiv.

Mediu geografic constituie noţiunea cu sfera cea mai largă, un sistem în care se

regăsesc cele şase componente (relief, apă, aer, sol, vieţuitoare şi societatea umană) cuprinse

într-un angrenaj de legături structurale şi funcţionale ce au caracter dinamic şi evolutiv.

- Mediu geografic global, la scara întregii planete, care alcătuieşte un înveliş specific

(Înveliş geografic) cu baza în litosferă, la diferite adâncimi (unde există şi energii generatoare de

relief), şi cu partea superioară în stratosferă, la nivelul stratului de ozon. Individualizarea

acestuia a început, în urmă cu circa un miliard de ani; ulterior a evoluat prin apariţia vieţii ce a

condiţionat dezvoltarea solurilor şi mai târziu apariţia omului şi a societăţii umane. El se divide

în medii cu caracter regional cu întinderi diferite.

O situaţie aparte prezintă în cadrul Mediului geografic global, mediile de la nivelul

componentelor (ex. în hidrosferă - mediul lacustru, glaciar, oceanic), care se ierarhizează după

gradul de complexitate al relaţiilor dintre elementele lor.

• Până când omul a început să se afirme pe plan social, se putea vorbi de concordanţa între

sfera noţiunii de mediu geografic şi aceea de mediu natural. În ultimile secole, dezvoltarea societăţii

umane a impus un ansamblu de relaţii noi în sistemul mediului geografic, format, pe de o parte, din

relaţii sociale, economice, culturale, caracteristice sistemului nou apărut, iar pe de altă parte, din

legăturile între acestea şi elementele mediului natural căruia i-a influenţat evoluţia, determinând

schimbări mai mari sau mai mici. Ca urmare, mediile naturale au rămas tot mai restrânse ca areal,

astfel încât în prezent doar suprafeţele acoperite de marii gheţari continentali, etajele alpine din

munţii foarte înalţi, interiorul deşerturilor, pădurile virgine ecuatoriale sau temperate (taigaua),

mediul abisal al Oceanului Planetar mai pot fi considerate regiuni naturale. În regiunile temperate,

subpolare, mediteraneene, tropical-umede, în fâşiile litorale, mediul natural a fost puternic

modificat de societatea umană. Vegetaţia umană a fost înlocuită pe întinderi semnificative cu

diverse culturi, s-au realizat aşezări, de la sat la metropolă, s-au impus areale cu extracţii de

minereuri, combustibili, materiale de construcţie, s-au dezvoltat căi de comunicaţie. În aceste

regiuni cu concentrări mari de populaţie, aşezări şi activităţi economice au apărut şi s-au amplificat

două categorii de medii: antropizate şi antropice.

− Mediile antropizate se referă la spaţii naturale care suferă modificări în urma dezvoltării

de aşezări mici cu un număr redus de locuitori şi cu activităţi economice limitate. Structura

mediului natural se păstrează în mare măsură, omul şi activităţile sale fiind încorporate. Se

constituie o îmbinare între natural şi antropic, în care raportul se menţine în favoarea celui dintâi

(satele din munţi, deltele fluviilor, culoarele de vale cu zăvoaie şi bălţi).

− Mediile antropice reprezintă un stadiu avansat al implicării omului în modificarea

mediului natural; rezultă sisteme noi, în care se impun construcţiile administrative, economice,

culturale, locuinţele, reţeaua de străzi, diversele instalaţii; vegetaţia spontană este în cea mai mare

măsură înlăturată, iar în spaţiile verzi domină speciile plantate. Acest tip de mediu este schimbat în

raport cu necesităţile societăţii, în care se include mediul urban, rural și industrial.

Cei doi termeni (mediul natural, mediul antropic) se regăsesc în sfera noţiunii de mediu

înconjurător, foarte mult utilizat în ultimile decenii (nu numai de geografi, dar şi de alţi specialişti),

cu sensul de spaţiu geografic în care, în sistemul celor şase componente, omul este componentul

principal, elementele naturale întrepătrunzându-se cu cele construite şi modificate de el. Este un

sistem în care se încadrează trei medii distincte: abiotic (apă, aer, relief, sol), biotic (vieţuitoarele) şi

antropic (omul cu activităţile sale).

12

În literatura străină sinonimul acestui termen este environement, cu semnificaţia de

regiune în care există un ansamblu de condiţii fizice, chimice, biologice care asigură viaţa unei

populaţii.

Exerciţiu:

Exemplificaţi regiuni geografice cu mediul natural, antropic şi antropizat în România şi pe

Glob, precizând caracteristicile fiecăruia.

Geosistemul a fost folosit ca termen pentru prima dată de către V. Soceava (1963) pentru

a defini obiectul de studiu al Geografiei fizice. Acesta defineşte geosistemul ca fiind un sistem

deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale naturii, supus legilor naturii, acţionând în

învelişul geografic. El suferă din partea societăţii omeneşti influenţele cele mai diverse, care

transformă considerabil elementele sale şi întregul sistem. Aceste influenţe afectează structura

proceselor naturale şi astfel conferă sistemelor o calitate nouă.

Alţi geografi (I. Donisă, 1977), acceptând punctul de vedere a lui V.B. Soceava, consideră

ca obiect al Geografiei umane şi economice – sociosistemul care ar avea două componente: baza

materială (condiţii pentru viaţă) şi conştiinţa socială (înglobează fondul de ideii, concepţii, teorii).

Ca urmare Geografia care înglobează cele două ramuri ar avea la bază un sistem mult mai complex

sociogeosistemul rezultat din combinarea acestora.

Geosistemul a fost uneori considerat ca sinonim cu geocomplexul-complex geografic

teritorial. Acesta este un sistem cu sens mult mai îngust echivalent unui geosistem de rang ierarhic

inferior, în care există doar relaţii între elementele sale cu caracter genetic, funcţional.

Învelişul geografic nu trebuie confundat cu ecosistemul (fig. 1a,b). Acesta este un sistem

alcătuit din: biocenoză (componenta vie formată din plante şi animale) şi biotop (mediul abiotic

reprezentat de sol, apă, aer, rocă etc. deci condiţii pentru viaţă).

Fig.1a-Structura şi legăturile în geosistem; 1b-Structura şi legăturile ecosistem (R-Reliefosfera,

C-Climatosfera, P- Pedosfera, B-Biosfera, A-Antroposfera, H-hidrosfera)

Între învelişul geografic şi ecosistem (fig. 1a, b) există diferenţe:

- ecosistemul este o bistructură, deci două componente distincte (viaţă şi mediu), pe când

învelişul geografic alcătuieşte un sistem polistructural în care componentele au o importanţă

aproape egală având multiple legături la nivelul lor, dar şi al elementelor acestora;

- într-un ecosistem sunt analizate numai acele elemente ale biotopului care sunt necesare

organismelor care îl populează sau care influenţează viaţa. În mediul geografic, se urmăresc toate

relaţiile dintre elementele componente, a căror importanţă se ierarhizează; deci organismele,

inclusiv omul, ca şi celelalte componente sunt în relaţii de acelaşi ordin;

- ierarhizarea în ecosistem se face pe baza diferenţelor de organizare, structurare şi

funcţionare a biocenozelor, pe când la învelişul geografic în funcţie de mărimea acestuia (planetară,

regională, locală);

13

- ecosistemul relevă situaţia de moment a raportului dintre organisme şi condiţii de viaţă, pe

când mediul geografic, indiferent de rang, evidenţiază rezultanta unei evoluţii de durată.

Fig. 2. Modelul conexiunii în geosistem (după Ujvari, 1979 cu modificări), a- exostructural; b-

endostructural V-vegetaţia, H-hidrografia, C-clima, R-relief, S-solul

3. ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC – SISTEM GLOBAL Pământul reprezintă un macrosistem care are în compunere un număr mare de învelişuri cu

grosime, alcătuire şi structură funcţională diferită şi care constituie obiect de studiu pentru diverse

ştiinţe.Învelişul geografic reprezintă un subsistem terestru bine individualizat care se află în relaţii

atât cu cele din interiorul Pământului, cât şi cu cele din exterior.

3.1. LIMITELE SISTEMULUI GEOGRAFIC Învelişul geografic (fig. 2) se desfăşoară de la adâncimi diferite în cadrul litosferei şi până

în partea inferioară a stratosferei.Limitele sale trebuie să fie reale, întrucât numai astfel se pot

asigura nealterate caracteristicile sistemului şi, în primul rând, unitatea lui. Extinderea limitelor, în

afara celor reale, înseamnă introducerea în sistem a unor elemente noi şi, prin aceasta, afectarea

integralităţii lui. La fel de nefavorabilă este micşorarea arealului sistemului. Se elimină o serie de

elemente, relaţii şi prin aceasta se afectează structura lui

3.1.1. Limita superioară Limita superioară a Învelişului geografic este plasată, de cei mai mulţi geografi, la nivelul

superior al troposferei, la o înălţime medie de cca 10-15 km,acest lucru fiind motivat de:

• până la acest nivel este concentrată cea mai mare parte a masei atmosferei (peste 90%);

• în acest spaţiu se produc procesele ce se realizează în atmosferă care au implicaţii

importante în desfăşurarea spaţială şi temporală a elementelor şi proceselor din celelalte geosfere;

• până la acest nivel se face simţită influenţa suprafeţei active (uscat, apă) în dezvoltarea

proceselor care au loc în atmosferă indeosebi cele calorice cu reflectarea în cele dinamice, locale

sau regionale);

• viaţa este concentrată la contactul cu celelalte geosfere; până la acest nivel, ajung şi multe

din formele elementare de viaţă (bacterii) care sunt antrenate de mişcarea maselor de aer.

3.1.2. Limita inferioară Limita inferioară este, de asemenea, disputată existând păreri foarte diferite:

• la 500-800 m pentru că în acest spaţiu se simte cel mai intens interferenţa geosferelor

(apă, aer, vieţuitoare, acţiunea omului);

• la 4-5 km pe uscat şi până la 11 km pe fundul oceanelor dacă se ţine cont de răspândirea

vieţuitoarelor;

14

• la 10 km, întrucât până aici se întâlnesc preponderent roci sedimentare care au rezultat din

interferenţa unor procese ce au loc la contactul învelişurilor;

• la 100-120 km, incluzând şi partea superioară a mantalei (astenosfera) deoarece

deplasarea materiei topite de aici produce modificări însemnate în celelalte învelişuri exterioare ei

(crează relief, introduce în atmosferă gaze, vapori de apă etc.)

Deci limitele Învelişului geografic în sens larg sunt legate de stratosfera inferioară şi de baza

reliefosferei (fig.3).

Fig.3. Limitele Învelişului geografic

3.2. ALCĂTUIREA ŞI STRUCTURA SISTEMULUI GEOGRAFIC În componenţa sa sistemul geografic are mai multe învelişuri. În bază se află sfera reliefului

(reliefosfera, morfosfera, geomorfosfera), iar peste aceasta următoarele geosfere care se

interferează: hidrosfera, climatosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera. Ele au grosimi variate, s-

au individualizat în momente diferite ale evoluţiei Pământului şi au suferit modificări în alcătuire,

structură, în urma raporturilor care s-au stabilit evolutiv între ele. Materia din care sunt alcătuite se

prezintă sub cele trei stări fizice – solidă, lichidă, gazoasă, dar acestea au pondere extrem de variată

de la un înveliş la altul sau în cadrul aceleaşi geosfere.

Cele şase învelişuri ale macrosistemului geografic (mediu geografic planetar) reprezintă

fiecare un sistem alcătuit dintr-o multitudine de subunităţi toate având câteva caracteristici:

extindere deosebită, un anumit grad de complexitate ca alcătuire, o dinamică specifică şi o anumită

ierarhizare a lor. În orice sistem, indiferent de gradul de complexitate, un element sau câteva au rol

hotărâtor şi impun o anume caracteristică.

3.3. CARACTERISTICILE SISTEMULUI GEOGRAFIC 3.3.1. Învelişul geografic este un sistem deschis. La exterior, intră în contact cu

atmosfera înaltă şi cu spaţiul cosmic, iar la partea internă cu astenosfera.Cu ambele există relaţii

de schimb material şi energetic.

Din spaţiul cosmic se primesc radiaţia solară, radiaţia cosmică, praf şi particule meteoritice.

Din Învelişul geografic în spaţiul exterior se pierde o parte din particulele subatomice din

atmosferă, de la nivelul stratului de ozon.

O parte a materiei din astenosferă sau topiturile din unele pungi din scoarţă, prin sistemul

rifturilor şi al fracturilor profunde, ajung la suprafaţă unde crează platouri şi munţi vulcanici, dau

vapori de apă, gaze, produse solide etc. care se vor integra în relief, apă, aer. Are loc şi un proces

invers în ariile de subducţie, unde materia ce alcătuieşte baza reliefosferei coboară în astenosferă, se

topeşte integrându-se cu aceasta.

15

3.3.2. Învelişul geografic este un sistem organizat-structurat. Caracteristica exprimă

modul de aranjare, de grupare a componentelor şi elementelor unui sistem în baza unor relaţii

spaţiale şi temporale şi, de aici, o anumită structură a acestuia.

În macrosistemul geografic planetar se pot separa sisteme de grad inferior care, datorită

modului deosebit de organizare realizat spaţial şi dobândit în timp, pot fi urmărite pe două

coordonate (organizarea elementelor în sisteme de ordine diferite în cadrul geosferelor și

organizarea regională impusă de legile generale care se reflectă în anumite structuri desfăşurate în

latitudine şi altitudine).

3.3.3. Învelişul geografic este un sistem unitar. Unitatea acestuia reflectă coeziunea

lui datorată legăturilor existente între elementele ce-l formează. Aceasta face ca orice schimbare

în alcătuirea, structura unui element sau subsistem să atragă după sine modificări diferite la

alte elemente sau componente.

3.3.4 Învelişul geografic este un sistem funcţional. Această caracteristică reflectă

capacitatea acestuia de a răspunde diverselor cerinţe din cadrul sistemului sau din afara lui.

Realizarea acestui lucru este posibilă întrucât sistemul se bazează pe ansamblu de legături

dinamice, iar funcţionarea sa înseamnă un schimb permanent de materie, energie şi informaţie

în interior (între subsisteme) şi cu exteriorul (în primul rând, cu sistemele limitrofe). Acest

schimb, care imprimă sistemului caracterul dinamic, se realizează sub formă de circuite.

La bază, se află circuitul global de substanţă şi energie care cuprinde Învelişul geografic în

întregime. El este condiţionat, pe de o parte, de energia solară repartizată neuniform spaţial şi

temporal pe suprafaţa terestră, datorită formei Pământului, înclinării axei terestre, mişcărilor de

rotaţie şi revoluţie, iar pe de altă parte, forţei gravitaţionale şi energiei tectonice (variabile în timp şi

spaţiu). Încălzirea diferenţiată impune circulaţia maselor de aer, dezvoltarea circuitului apei care, la

rândul lui, determină circuitul substanţelor minerale, crearea şi evoluţia reliefului. Toate acestea se

reflectă într-o mulţime de circuite locale, în biosferă şi în viaţa omului.

Circuitele pot fi permanente, periodice sau întâmplătoare.

- în climatosferă, circulaţia maselor de aer se face la nivel global şi permanent (alizeele,

vânturile de vest, vânturile polare), la nivel regional şi periodic (musonii), la nivel local (brizele

litorale sau de munte) sau întâmplător (simunul);

- în hidrosferă, circulaţia apei se realizează global prin “marele circuite”, apoi prin circuite

regionale (deasupra oceanelor sau a uscatului) şi locale; în oceane, există circuite permanente ale

curenţilor de apă, deplasări periodice sub formă de flux şi reflux, deplasări sub formă de valuri.

- în biosferă, circuitul major, permanent, comportă preluarea din mediul înconjurător de către

vieţuitoare a substanţelor organice necesare vieţi, încorporarea lor în ţesuturi şi redarea lor, sub

diverse forme, în mediul ambiant; circuitele locale, de durată variabilă se realizează la nivelul

fiecărui individ, iar cele cu caracter periodic la formaţiunile vegetale din regiunile de savană,

subtropicale, temperate (anotimpual);

- în reliefosferă, evoluţia majoră a reliefului este un circuit general, crearea sistemului de

terase fluviatile reclamă circuite periodice regionale, iar dezvoltarea dunelor circuite locale.

. 3.3.5. Învelişul geografic este un sistem ierarhizat. Integrarea sistemelor de diferite

ordine într-un tot este rezultanta unităţii şi funcţionalităţii lor. Sistemul superior este cel care

impune modul general de evoluţie a celor subordonate.

Exerciţiu:

Stabiliţi ordinea corectă (descrescătoare) a următoarelor sisteme: reliefosferă, mediu

geografic global, masiv, munţi, vârf, culme.

3.3.6. Autoreglarea – caracteristică a Învelişului geografic. Un sistem poate fi

considerat ca static numai dacă i se urmăresc alcătuirea şi funcţionalitatea la un moment dat, în

unitatea spaţială în care se desfăşoară. Însă relaţiile dintre elementele lui şi cele dintre sistem şi

16

elementele din sistemele vecine ce au la bază schimbul de materie, energie, informaţie determină

o altă caracteristică a lor – dinamica. Stabilitatea sistemului se datoreşte autoreglării, adică

capacităţii acestuia de a reveni sau de a întreţine o structură stabilă sau apropiată de cea iniţială.

• Autoreglarea depinde de mărimea sistemului, ea variind de la forme simple (refacerea

unui număr limitat de relaţii) la forme complexe (solicită revenirea şi chiar adaptarea la situaţiile noi

a unui ansamblu de relaţii). Aceasta se înfăptuieşte în intervale de timp foarte diferite.

• Autoreglarea depinde de importanţa factorilor care impun modificări în relaţiile dintre

elemente şi de evoluţia elementelor din sistem. Factorii interni produc modificări limitate ca

mărime şi atunci autoreglarea este rapidă. În schimb, intervenţia factorilor externi este mai

nuanţată.

3.3.7.Mişcarea – caracteristică a Învelişului geografic. În orice interval de timp,

materia ce compune mediul geografic se află într-o mişcare generală la care contribuie o

mulţime de factori care raportaţi la Învelişul natural geografic sunt: unii de natură externă

(mişcările Pământului şi ale Sistemului Solar, mişcările materiei din învelişurile interne ale

planetei), alţii de natură internă (mişcări mecanice, fizice, chimice care se înregistrează la nivelul

componenţilor abiotici, apoi mişcările caracteristice materiei organice şi mişcările care se produc

la nivelul societăţii omeneşti – de natură economică, tehnologică, ştiinţifică, socială.

• Mărimea sistemului condiţionează durata, ea este tot mai îndelungată pe măsura trecerii

de la un sistem simplu la un sistem complex .

• Mişcarea şi conexiunile stau la baza evoluţiei sistemelor geografice. Evoluţia implică

câteva coordonate: spaţială exprimată prin creşterea şi descreşterea teritorială, uşor de urmărit la

sistemele simple şi de reconstituit la cele mari; temporală durata existenţei unui sistem, deci de

vârsta prin care se măsoară evoluţia sistemului este mai lungă cu cât se trece la un sistem de rang

superior; funcţională reflectă dezvoltarea sau evoluţia ansamblului de relaţii dintre elementele

sistemului sau dintre acestea şi cele din exterior.

Mişcarea se transpune în anumite modele de evoluţie - procesele şi modul de

evoluţie al sistemului se înfăptuiesc în anumite ritmuri impuse de cauze interne sau exterioare.

Importante pentru sistemele geografice sunt:

-ritmul diurn impus de mişcarea de rotaţie a Pământului care se remarcă la sistemele mici;

-ritmul sezonier impus de mişcarea de revoluţie şi de înclinarea axei terestre, are caracter

anotimpual;

-ritmul activităţii solare (11 ani) determină variaţia cantităţii de radiaţie solară cu

repercursiuni în bilanţul energetic planetar, cu influenţe reduse la sistemele locale şi regionale;

-ritmul sutelor sau miilor de ani, evident mai ales la nivelul antroposferei;

- ritmuri de ordinul zecilor de mii de ani caracterizate prin modificări globale de natură

climatică (alternanţa perioadelor glaciare şi interglaciare în Cuaternar);

-ritmul de 150-200 de milioane de ani impus de mişcările tectonice, de care se leagă

succesiunea etapelor de orogeneză şi morfogeneză din istoria scoarţei terestre.

4. LOCUL GEOGRAFIEI FIZICE ÎN CADRUL SISTEMULUI GLOBAL

GEOGRAFIC. Geografia prin obiectul său de studiu-mediu geografic – reprezintă una din ştiinţele cu un

înalt grad de complexitate ce include un număr mare de elemente naturale şi sociale.

Începând din secolul XVIII, dar accentuat din secolul XX, mulţi geografi separă Geografia

fizică ca o ramură distinctă ce s-ar axa pe studiul mediului natural; alături de ea ar fi o Geografie

umană, ce are în vedere fenomene, procese de ordin social; prima, are la bază legile ce acţionează în

natură, iar cealaltă legile sociale. Sunt şi geografi (în ţara noastră V. Mihăilescu) care au negat

această împărţire considerând că Geografia este unică, indivizibilă.

17

Geografia fizică, la nivel global, este o parte a Geografiei ce are ca obiect de studiu un

înveliş specific (Învelişul natural geografic) ce include părţi din litosferă şi atmosferă, apoi

hidrosfera, pedosfera şi biosfera. Ea îi stabileşte limitele, alcătuirea, structura, caracteristicile,

legile care-i determină funcţionarea, interacţiunea dintre componenţi, evoluţia şi diferenţierile

spaţiale, dar şi raporturile cu ceea ce a rezultat din prezenţa şi activităţile omului.

Fig.4. Sistemul ştiinţelor geografice

Studierea Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel planetar, se face de către

Geografia fizică generală (fig.4). Realizarea aceluiaşi lucru la nivel de continent, lanţ montan, țară

se face de Geografia fizică regională.

Învelişul natural geografic este alcătuit din cinci componente ce constituie subsisteme bine

definite. Fiecare dintre acestea constituie obiectul de studiu al unei ramuri a Geografiei fizice:

Climatologie, Hidrologie, Geomorfologie, Pedogeografie, Biogeografie.

5. METODE DE STUDIU FOLOSITE ÎN GEOGRAFIE Complexitatea obiectului de studiu al Geografiei, legăturile cu alte ştiinţe în primul rând,

cu cele apropiate (Geologia, Biologia, Meteorologia) impun pentru studierea mediului o diversitate

de metode.

18

5.1. METODE GENERALE APLICATE ÎN MAI MULTE ŞTIINŢE 5.1.1. Metoda analizei. Mediul geografic reprezintă un sistem complex. Cunoaşterea

acestuia implică urmărirea fiecărui component, a elementelor specifice lui, a legăturilor dintre

componente şi elemente. Aceasta permite nu numai cunoaşterea alcătuirii şi structurii sistemului,

dar şi înţelegerea modului de funcţionare şi a componentelor sale pe baza ansamblului de relaţii

ce se stabilesc. Metoda analizei are la bază două procedee: inductiv şi deductiv.

Prin inducţie se realizează trecerea de la acumulări singulare la generalizări, abstractizări.

Presupune cunoaşterea (prin descriere) proceselor singulare (ex. o alunecare de teren, o tornadă),

compararea lor, separarea de trăsături particulare, dar şi generalizări (ceea ce le este comun),

stabilirea legăturilor dintre ele, ierarhizări (ex. alunecare superficială, alunecare de mică adâncime,

alunecare profundă). Procedeul deductiv este strâns legat de cel inductiv. Generalizările rezultate

servesc la diverse construcţii deductive (ex. cunoaşterea cauzelor care pot genera alunecări de teren

permite anticiparea realizărilor în locuri unde procesul nu a avut loc).

5.1.2. Metoda sintezei are la bază metoda anterioară ce-i furnizează un bogat material

faptic. Datele din analiza mai multor fenomene vor fi grupate în comune şi particulare, primele

ducând spre sinteze. Prin acestea se permite cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a sistemului,

a locului şi importanţei fiecărui component al acestuia, al relaţiilor dintre sisteme. Sinteza duce la

formularea legilor generale și la conturarea de modele specifice.

5.1.3. Metoda observaţiei are o importanţă deosebită în geografie, ea stând la baza unei

mari părţi a volumului de informaţie necesar oricărei lucrări. Se înfăptuieşte îndeosebi pe teren fie

staţionar (urmărirea elementelor un timp îndelungat), fie itinerant (ea presupune alegerea unor

puncte de unde se realizează succesiv urmărirea detaliată a componentelor geografice).Observaţia

constă în separarea secvenţială a elementelor principale asupra cărora se vor face aprecieri calitative

şi cantitative.

5.1.4. Metoda comparației este legată de metoda observaţiei pe care o extrapolează pe un

spaţiu larg. Pe baza observaţiei se obţin date privind procesele, fenomenele, compararea lor duce la

stabilirea elementelor comune, dar şi a celor care le diferenţiază (ex. un izvor din câmpie raportat la

altele din dealuri, munţi).

Exerciţiu:

Utilizaţi metodele prezentate având ca subiect de studiu: o vale și o localitate pe care le

cunoaşteţi

5.2.METODE FOLOSITE ÎN ŞTIINŢELE APROPIATE În diferite domenii de cercetare ale Geografiei sunt utilizate şi metode folosite în

Geologie, Biologie, Pedologie, Meteorologie etc.

5.2.1. Metoda stratigrafico-paleontologică asociată cu metoda depozitelor corelate

presupune interpretarea alcătuirii diferitelor formaţiuni geologice acumulate în medii diverse şi care

sunt datate precis pe baze paleontologice (resturi de plante sau animale). Alcătuirea, structura,

caracteristicile morfologice ale elementelor lor facilitează concluzii privind condiţiile de mediu în

care s-au format şi evoluat (specificul modelării uscatului, agenţii şi procesele importante care au

acţionat, condiţiile climatice şi de vegetaţie, specificul mediului în care s-au acumulat). Se

utilizează mai ales în studiile privind relieful, evoluţia climei şi mediului în Cuaternar.

5.2.2. Metoda analizei polenului unor plante din diverse epoci geologice îmbinată cu

metoda actualismului. Mai întâi prin complexe procedee de tratare fizico-chimică se separă din

depozite marno-argiloase acumulate în diferite epoci, perioade geologice, polenul plantelor ce

populau regiunile de uscat; în al doilea rând, se realizează de către specialişti geologi

(paleobotanişti), identificarea genurilor şi speciilor de plante cărora le aparţine polenul stabilind

ponderea fiecăruia. Datele furnizate pot fi folosite de geografi. Ei stabilesc caracteristicile

19

condiţiilor naturale (îndeosebi de natură paleoclimatică) din acele epoci urmărind pe cele actuale

din regiunile unde sunt răspândite genurile şi speciile similare.

5.2.3. Metoda analizei alternanţei de soluri şi depozite loessoide. Ele pot fi obesrvate în

alcătuirea versanţilor din regiunile de deal, câmpie, pe frunţile de terasă, pe abrupturile de faleză la

sud de Agigea etc. Este o metodă utilă în determinarea vârstei anumitor formaţiuni întrucât

loessurile s-au format în condiţiile unui climat rece (glaciar) iar solurile fosile au luat naştere în cele

de climat mai cald (interglaciar) specifice cuaternarului.

5.2.4. Metoda statistico-matematică. Este importantă pentru obţinerea de şiruri de valori

medii şi extreme necesare realizării de reprezentări spaţiale ale elementelor ce definesc sistemele

geografice. Se foloseşte aproape în toate domeniile geografiei, dar mai ales în analizele climatice şi

hidrologice.

5.3. METODE SPECIFICE GEOGRAFIEI În funcţie de locul şi specificul cercetării geografice, metodele se pot grupa în:

5.3.1. Metode de cabinet folosite în faza preliminară întocmirii unui studiu geografic

sau în faza de finalizare. Ele se bazează pe idei, date, hărţi aflate în diverse lucrări. Între acestea

importante sunt: hărţile topografice, fotografiile, datele înregistrate şi prelucrate din diverse

domenii (meteorologie,hidrologie, pedogeografie). Prelucrarea materialului brut se face prin

diverse metode unele utilizate la nivelul unei ramuri geografice (geomorfologie, hidrologie).

• Metoda morfografică care constă în analiză calitativă a reliefului (reprezentarea şi analiza

diferitelor tipuri de interfluvii, văi, versanţi în funcţie de fizionomoia lor) (fig. 5);

• Metoda morfometrică prin care se realizează aprecieri cantitative pe baza reprezentării pe

cartodiagrame a valorilor diferiţilor indici. Acestea au rezultat din măsurători efectuate direct pe

hărţi topografice (ex. lungimi, suprafeţe) sau a lor prin diverse calcule (gradul de fragmentare în

suprafaţă sau pe verticală a unei regiuni, înclinarea diferitelor suprafeţe etc.) (fig. 5);

• Bloc - diagrama este o reprezentare tridimensională prin care se stabilesc corelaţii între

diferitele elemente ale reliefului, elemente de natură geologică (rocă, structură) şi alte componente

ale peisajului (de exemplu, suprafeţele cu pădure, aşezări) (fig.6);

• Metoda profilului geografic complex redă sintetic pe anumite direcţii elementele

principale ale cadrului natural (forme de relief, alcătuire litologică, principalele tipuri de sol şi

formaţiuni vegetale) Se completează cu diagrame sintetice pentru elementele ce nu pot fi

reprezentate pe profil (date climatice, hidrologice)(fig.6);

• Schiţa panoramică (fig.6) este reprezentarea schematică, de esenţă, a elementelor

specifice unui sistem geografic local (elemente definitorii ale reliefului, vegetaţiei, aşezărilor);

• Metoda diagramelor (fig.7) folosită în reprezentările şirurilor de valori (date cantitative)

ale elementelor meteorologice, hidrologice etc.

Exerciţiu:

Pe baza cunoştinţelor pe care le aveţi de la alte discipline exemplificaţi diferite tipuri de

diagrame şi menţionaţi pentru ce element geografic sunt utilizate.

20

Fig 5- Elemente de morfografie și morfometrie

Fig.6 Metode de cabinet

Fig.7. Tipuri de diagrame

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

1 2 3 4 5

Diagramă în coloane

21

5.3.2. Metode folosite în cercetarea geografică pe teren • Metoda cartării geografice se bazează pe observaţii, măsurători, comparaţii.Constă în

localizarea pe hărţile topografice a elementelor de mediu, marcarea prin semne convenţionale

(deosebite ca mărime, în funcţie de scara hărţii); cartarea este însoţită de descrieri detaliate. Pe

baza cartărilor se realizează hărţi generale sau cu un anumit specific (harta teraselor, harta

proceselor geomorfologice actuale; harta specificului scurgerii apei râurilor).

• Metoda schiţelor de hartă se aplică pentru relevarea unor caracteristici de detaliu ale

peisajului. În cadrul lor, vor apărea în afara limitelor, diferite elemente de relief, vegetaţie, areal de

tipuri de sol, cu foarte multe amănunte care nu pot fi reprezentate pe hărţi oricât de mare ar fi scara

acestora. Se bazeză pe măsurători şi va fi însoţită de descrieri amănunţite

• Metoda crochiurilor este folosită pentru punerea în evidenţă a unor trăsături majore ale

peisajului. Reprezentarea este schematică, în perspectivă şi prefigurează schiţa panoramică

întocmită pe teren sau cea care se face ulterior, folosind fotografii şi diapozitive.

• Metoda profilurilor schematice se aplică pentru înregistrarea unor situaţii de detaliu în

anumite locuri; se foloseşte frecvent pentru câte un element natural (reprezentarea unei forme de

relief, a alcătuirii profilului de sol).

• Metoda investigaţiilor prin măsurători expediţionale. Foloseşte aparatură complexă,

staţii automate sau semiautomate pentru diverşi parametrii de mediu urmăriţi individual (climatici,

hidrici) sau în corelare (calitatea mediului). Valorile obţinutesunt prelucrate automat şi reprezentate

în baza diferitelor programe utilizate de calculator.

• Metoda sondajelor. Se folosesc mai multe variante – telefonic, Internet, etc. Are

importanţă modul de stabilire al subiectelor şi claritatea enunţurilor.

5.3.3.Metode utilizate în laborator. Sunt în majoritatea situaţiilor preluate din alte

ştiinţe (metoda analizei granulometrice, metoda analizei mineralelor grele). În laborator, se pot

realiza modele pentru urmărirea desfăşurării unor forme de relief,a diferitelor tipuri de scurgere

ale apei, a eroziunii, a variaţiilor de nivel şi influenţele lor asupra reliefului, rolul îngheţ-

dezgheţului în sol). Cu toate că se creează condiţii apropiate de cele reale, prin folosirea unor

parametri adecvaţi, totuşi unele deformări nu pot fi evitate.

6. LEGĂTURILE GEOGRAFIEI CU ALTE ŞTIINŢE Geografia este o ştiinţă complexă care atât prin obiectul de studiu (mediul geografic), cât

şi prin metodele de investigaţie folosite intră în contact cu alte domenii ştiinţifice (fig.8). Cu

unele, interferenţa este mai mare (Geologia, Biologia, Meteorologia), cu altele mai mică.

La rândul ei, geografia constituie unul din mediile de aplicare şi verificare a multor idei din

celelalte ştiinţe, ceea ce face ca rezultatele să reprezinte o bază în lărgirea acestora.

De la Filosofie foloseşte: legile generale ce stau la baza evoluţiei proceselor naturale şi

sociale, unele metode (exemplu - analiză şi sinteză) şi o serie de categorii specifice.

De la Matematică introduce diverse relaţii și metoda statistică. Programele pe calculator cu

tematică geografică sunt un rezultat al aplicării matematicii.

Fizica şi Chimia oferă baza înţelegerii mecanismului circuitelor materiei şi energiei în

fiecare înveliş natural (circuitul apei, alterarea, dizolvarea) şi între acestea, cunoaşterea relaţiilor şi

consecinţelor acestora la scara locală, regională şi globală.

Geografia solicită Biologiei date despre plante şi animale luate individual sau în

colectivităţi, cunoaşterea condiţiilor de mediu necesare.Geografia oferă biologiei informaţii, metode

necesare cunoaşterii mediului natural în ansamblu sau pe componente.

Strânse legături are cu Geologia, situaţie determinată de necesitatea studierii scoarţei şi a

învelişurilor vecine ei.

Geografia are legături cu Astronomia. Geografia a folosit informaţii pentru descifrarea unor

probleme care se referă la Pământ ca întreg şi la un număr mare de procese care se petrec în diferite

geosfere.

22

Fig.8. Legăturile Geografiei cu alte ştiinţe

7. LEGILE ÎNVELIŞULUI NATURAL GEOGRAFIC Geografia este o ştiinţă care are ca obiect de studiu mediu geografic bine definit spaţial

şi cu o anumită evoluţie temporală.Mediul geografic constituie un sistem ce întreţine multiple

relaţii de schimb de materie şi energie şi informaţie cu sistemele cu care se află în relaţii. El

reprezintă un sistem cu componente, elemente şi legături foarte complexe. La baza funcţionării

lor stau, între altele, o serie de relaţii generale, necesare şi esenţiale care asigură constanţa,

stabilitatea şi repetabilitatea. Aceste trăsături definesc legile care sunt specifice mai întâi

sistemului global dar care conduc şi la legi corespunzătoare la nivele de subsisteme de ordin

diferit.

Există un sistem de legi care şi ele se distribuie diferit şi ierarhic. Sunt legi care se

raportează la întregul sistem geografic (legi globale), legi care aparţin componentelor principale

ale acestuia (primele subsisteme) şi legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice).

7.1. LEGILE UNIVERSALE sunt acele legi a căror acţiune depăşeşte sfera Învelişului

geografic; ele sunt legate de spaţiul terestru, planetar, cosmic. Factorii care le determină sunt în

interiorul Terrei sau în spaţiul cosmic. Cele mai importante sunt: Legea atracţiei universale, Legea

concentrării şi dispersiei materiei, Legea trecerii materiei dintr-o stare de agregare în alta, Legea

echilibrelor şi dezechilibrelor. Sunt importante deoarece acţiunea lor se răsfrânge în învelişul

geografic determinând cadrul general al existeţei acestuia şi relaţiile cu entităţi similare.

7.2. LEGILE GLOBALE se referă la învelişul geografic în întregime. Factorii care

impun aceste legi sunt cosmici şi planetari, iar rezultatele sunt peisaje ce se ierarhizează de la

nivel planetar la cele regionale și locale.

7.2.1. Legea zonalităţii este o lege generală impusă de forma aproape sferică a Pământului

şi de distribuţia inegală a radiaţiei solare. Raportul dintre acestea determină detaşarea de fâşii în

sens latitudinal ce primesc o cantitate diferită de energie solară formând sistemul celor cinci zone

de căldură (una caldă, două temperate, două reci) (fig.8). Relaţiile dintre elementele celor cinci

componente (relief, apă, aer, organisme, soluri) impun mecanisme complexe care dau naştere la

macropeisaje specifice cu caracter zonal. Ca urmare, valorile radiaţiei solare, ale temperaturii,

precipitaţiilor şi umezelii, repartiţia principalelor formaţiuni vegetale, asociaţii de animale, ale

claselor şi tipurile de soluri, ale diferitelor regimuri de scurgere a apei râurilor, ale modalităţilor de

înfăptuire a proceselor morfologice şi a repartiţiei formelor de relief rezultate, se realizează relativ

simetric şi ordonat, în sens latitudinal, în cele două emisfere, plecând de la Ecuator spre cei doi poli.

Această apariţie se face sub forma unor zone care apar evidente nu numai la scara oricărui element

23

al componenţilor naturali (zone de temperatură, precipitaţii, regim de scurgere al râurilor), dar şi în

categoriile de sinteză ale acestora (zone de climă, zone de vegetaţie, zone de soluri, zone

morfoclimatice).

7.2.2. Legea interzonalităţii este o lege generală care acţionează la contactul dintre marile

zone impuse de prima lege. Este specifică fâşiilor latitudinale unde se succed periodic, anumite

caracteristici ale elementelor şi relaţiilor specifice din zonele vecine. Factorii principali care impun

legea sunt înclinarea axei terestre şi mişcarea de revoluţie a Pământului. Aceştia determină migrarea

sezonieră în sens latitudinal a ariilor de maximă şi minimă presiune corespunzătoare fâşiilor de

convergenţă şi divergenţă a principalelor mase de aer. Ca urmare între zonele anterioare mai apar

încă şase zone naturale (două subecuatoriale, două subtropicale, două subpolare) desfăşurate relativ

simetric în cele două emisfere terestre. Ele au ca specific succesiunea periodică (frecvent în două

sezoane) a caracteristicilor climatice din zonele limitrofe însoţită de modificări în regimul de

manifestare al proceselor naturale (geomorfologice, regimul scurgerii apei râurilor, desfăşurarea

proceselor biotice).

7.2.3.Legea etajării. Dacă suprafaţa Pământului ar fi fost omogenă (un uscat continuu,

format din câmpii şi dealuri joase), atunci zonele ar fi avut o dezvoltare egală în cele două emisfere

şi în sens longitudinal. Dar, suprafaţa terestră este neomogenă – sunt oceane şi continente, nu numai

inegale ca mărime, dar şi cu o distribuţie deosebită în sens latitudinal şi longitudinal. Uscatul este

format alături de câmpii, dealuri, podişuri, cu înălţimi mici şi medii şi din sisteme muntoase, cu

altitudini mari care au o desfăşurare în sens latitudinal sau longitudinal.. În raport cu înălţimea,

temperaturile scad (0,60 la o sută de metri) şi de aici un şir întreg de modificări, nu numai la nivelul

elementelor climatice, ci şi la celelalte componente naturale (soluri, vegetaţie). Se dezvoltă o nouă

repartiţie în fâşii (etaje) în raport cu înălţimea.

Acestea se realizează în acord cu legea etajării care este o lege globală, dar care spaţial

are caracter regional. Constă în diferenţierea în munţi, de la o anumită înălţime, a etajelor

geografice exprimate în peisaje ale căror trăsături de bază pot fi regăsite în tipurile zonale aflate

la latitudini mai mari (fig.9). Deci, la baza acestei succesiuni în munţii înalţi, până la o anumită

altitudine, se desfăşoară peisajul zonei, iar deasupra un număr de etaje diferite, în funcţie de

latitudinea la care se află aceştia şi care se micşorează ca areal o dată cu creşterea în înălţime.

-Etajele nu constituie o fotografie a zonelor întrucât în raport de altitudine se produc

modificări importante în distribuţia radiaţiei solarea şi circulaţia maselor de aer, cu urmări în

regimul temperaturilor (scad cu altitudinea), precipitaţiilor (cresc cu altitudinea), umidităţii şi de

aici impunerea unor schimbări legate de ceilalţi componenţi naturali (vegetaţie) cu reflectare în

peisaje (pe crestele înalte va exista un peisaj de pajişti şi stâncărie dar care diferă ca alcătuire de

cele din tundra polară).

-Etajele nu au o dezvoltare spaţială mare în raport cu zonele, dar spre deosebire de acestea

sunt bine individualizate şi uşor de separat şi sesizat. În munţii înalţi se pot separa etaje naturale

distincte corespunzătoare unor sisteme bine conturate, apoi fâşii numite tot etaje sau subetaje cu

caracter tranzitoriu unde se interferează ansamblul de relaţii dintre cele din prima grupă. Aici apar

peisaje în care elementele naturale din sistemele vecine se amestecă. Elementul natural care reflectă

cel mai evident aceste relaţii este vegetaţia, dar ele reies şi din diagramele climatice, din

succesiunea tipurilor de sol, din diferenţele în regimul scurgerii apelor şi al modelării reliefului.

-Dezvoltarea etajelor secundare (subetaje) este un mecanism asemănător, la prima vedere,

cu cel ce creează zonele latitudinale tranzitorii (legea interzonalităţii). În detaliu, comună este numai

modificarea de ansamblu a condiţiilor climatice cu reflectare în dinamica şi structura sistemului.

Ceea ce le diferenţiază sunt cauzele ce le-au generat (succesiunea sezonieră a unor condiţii

climatice diferite în prima situaţie şi modificarea permanentă a lor în raport de altitudine în cea de-a

doua), desfăşurarea spaţială şi alcătuirea ca sistem.

7.2.4. Legea azonalităţii este o lege globală, dar cu caracter local. Ea impune dezvoltarea

unor sisteme limitate ca întindere şi cu poziţie geografică indiferentă în raport cu zonele sau etajele

naturale. Există numeroşi factori locali care asigură manifestarea ei: anumite categorii de rocă

24

(îndeosebi calcarele, conglomeratele, loesul, nisipul), apele curgătoare şi arealele cu exces de

umiditate, omul prin multiplele sale forme de activitate. Acestea impun mai întâi dezvoltarea unor

sisteme geografice locale, limitate ca întindere, care se exprimă prin anumite tipuri de peisaj. În

general, peisajul este dirijat de un element (primordial), în amănunt în sistem apar anumite

caracteristici care reflectă influenţa condiţiilor de ansamblu ale zonei sau etajului în care se află.

Peisajul carstic diferă în regiunile tropical - umede de cel dezvoltat în regiunile temperate sau

polare. Alte situaţii cu caracter azonal sunt impuse de apele curgătoare cu lungime mare care străbat

mai multe zone (Nil), sau mai multe etaje sau de către fâşiile litorale continentale cu extindere

latitudinală.

Fig.8 Zonele de căldură (Posea, Armaș, 1998)

Fig. 9 Etajarea

7.3. LEGILE SPECIFICE subînvelişurilor geografice (geosferelor):

• În cadrul reliefosferei se separă ca legi cu arie largă de manifestare: Legea expansiunii şi

restrângerii fundului oceanic, Legea ciclului eroziunii,Legea eroziunii diferenţiale, Legea nivelului

de bază, Legea profilului de echilibru.

• În cadrul hidrosferei, legea de ansamblu este „circuitul apei în natură”, iar ca legi cu arie

de acţiune mai mică toate acelea care determină specificul scurgerii apei, acumularea şi topirea

gheţarilor, circulaţia apei subterane etc.

25

• În cadrul biosferei, se impun ca legi generale ereditatea, variabilitatea şi selecţia naturală.

• În pedosferă, legea acumulării materiei organice într-un depozit mineral are caracter

general, iar cele cu un specific local determină anumite caracteristici în procesul de pedogeneză cu

urmări în dezvoltarea diferitelor tipuri de sol; au caracter regional sau local.

DICȚIONAR - Biocenoza – unitate fundamentală de studiu în biogeografie alcătuită dintr-o comunitate

de plante (fitocenoză) şi de animale (zoocenoză) între care există relaţii de interdependenţă şi

legătură cu mediul lor de trai-biotop.

- Biotop – complex de factori naturali, cuprinzând mediu abiotic (solul, apa, aerul, factori

climatici) necesar biocenozei.

- Blocdiagramă – metodă de reprezentare a unor compnente de mediu dintr-o unitate

geografică, cu rol important în ilustrarea compnentelor ce sunt analizate.

- Crochiu – reprezentare sumară, schematică, a unui peisaj în care se insistă pe câteva

elemente (de ex. relief, vegetaţie).

- Ecosistem – comunitate de organisme situate într-un anumit cadru al mediului geografic.

- Environment – termen similar noţiunii de mediu înconjurător; reprezintă ansamblul

fiinţelor şi lucrurilor care compun spaţiul apropiat şi îndepărtat al omului, care poate schimba total

sau parţial modul de viaţă.

- Etajare – desfăşurare pe mai multe nivele a condiţiilor şi elementelor climatice, de

vegetaţie, sol, de modelare a reliefului, într-un masiv muntos, care conduce la individualizarea unor

sisteme de mediu specifice (etaje).

- Geocomplex –arie naturală relativ întinsă, ale cărei componente interacţionează.

- Geografie - ştiinţa care are ca obiect de studiu mediul geografic (la nivel planetar este

numit înveliş geografic), care este un sistem alcătuit din şase componente: relief, apă, aer,

vieţuitoare, sol şi societatea omenească.

- Geografie fizică - ştiinţa care studiază mediul fizic, dar şi implicaţiile reciproce cu

activităţile antropice. Se divide în geografie fizică generală şi geografie fizică regională.

- Geosferă – subunitate majoră în structura Pământului, distinctă sub raportul alcătuirii,

proceselor, evoluţiei; are aspectul unui înveliş relativ rotund; sunt separate de suprafeţe de

discontinuitate.

- Geosistem – unitate teritorială funcţională, în care elementele componente (relief, apă,

climă, vegetaţie, sol, omul şi activităţile sale) sunt structurate sistemic, interacţionând reciproc prin

schimburi de materie şi energie.

- Geotop – unitate spaţială caracterizată prin omogenitate geografică.

- Înveliş geografic - spaţiu în care se include reliefosfera, climatosfera, hidrosfera, pedosfera,

biosfera, sociosfera între care există strânse legături de intercondiţionare ce asigură structura,

unitatea, funcţionalitatea şi dinamica sistemului.

- Landşaft – porţiune omogenă a suprafeţei terestre care reflectă o anumită îmbinare în

sistem a componentelor naturale (relief, climă, ape, vegetaţie, soluri). Se împart în naturale şi

culturalizate.

- Lege – expresie ce defineşte tipuri de relaţii esenţiale, necesare, generale, ce asigură

constanţă, stabilitate şi repetabilitate relativă într-un sistem.

- Mediu geografic – obiectul de studiu al geografiei care cuprinde şase subsisteme (relief,

climă, ape, plante, animale, sol, activitatea umană), aflate într-un angrenaj de relaţii structurale,

funcţionale, evolutive, cese pot raporta de la nivelul planetei la multitudinea de unităţi locale, toate

reflectându-se în subunităţpi specifice.

- Mediu înconjurător – spaţiu în care omul este compnentul principal al sistemului, în care

elementele cadrului natural se întrepătrund cu cele constituite sau modificate de om.

26

- Mediu natural – obiectul de studiu al geografiei fizice, reprezintă un sistem alcătuit din

componente fizice, plante şi animale, dar nu exclude implicaţiile societăţii umane asupra

ansamblului de relaţii, procese, mecanisme care se stabilesc.

- Metodă – mod de realizare a cercetării, a cunoşterii şi aplicării rezultatelor.

- Metodologie geografică – analizează ansamblul metodelor de cercetare ce pot fi folosite în

geografie.

- Regiune naturală - spaţiu caracterizat printr-un grad ridicat de omogenitate în desfăşurarea

elementelor fizico-geografice şi un anumit sistem de relaţii între elemente

- Zonă – spaţiu întins cu caracteristici geografice proprii care îi conferă o anumită structură

şi un nivel de omogenitate în desfăşurarea generală a elementelor, la baza individualizării zonelor

stă repartiţia radiaţiei solare în raport cu latitudinea.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Ce este Geografia?

2. Comentaţi definiţia dată Geografiei de Simion Mehedinţi.

3. Precizaţi contribuţia lui Humboldt la dezvoltarea geografiei.

4. Precizaţi limitele sistemului geografic argumentându-le.

5. Care sunt caracteristicile sistemului geografic?

6. Care sunt prncipalele ramuri ale geografiei fizice ?

7. Enumeraţi şi prezentaţi metodele specifice Geografiei ?

8. Cu ce ştiinţe are legături Geografia?

9. Care sunt categoriile de legi ce acţionează la nivelul învelişului geografic?

10. Daţi un exemplu prin care să demonstraţi că învelişul natural geografic este un sistem

unitar?

REZUMAT Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca ştiinţă l-au avut câteva personalităţi: B.

Varenius, Al. von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la

Blache şi alţii. Secolul XX coincide cu crearea geografiei moderne.

Geografia are ca obiect de studiu mediul geografic (spaţiu terestru, mediul de la

exteriorul solid al Pământului) care este un sistem dinamic unitar, dar şi diversificat local şi

regional. Denumirea obiectului geografiei a variat, i s-a spus mediu geografic, înveliş geografic,

înveliş teritorial, înveliş terestru, iar în ultimul timp se tinde spre geosistem, sociogeosistem, înveliş

landşaftic, mediu înconjurător. În componenţa sistemului geografic intră mai multe învelişuri:

reliefosfera, hidrosfera, climatosfera, biosfera, pedosfera, antroposfera.

Caracteristicile sistemului geografic sunt: învelişul geografic este un sistem deschis,

învelişul geografic este un sistem organizat-structurat, învelişul geografic este format din şase

componente, învelişul geografic este un sistem unitar, învelişul geografic este un sistem funcţional,

învelişul geografic este un sistem ierarhizat, autoreglarea, dinamica.

Geografia fizică este o parte a Geografiei ce are ca obiect de studiu un înveliş specific

(Învelişul natural geografic) ce include părţi din litosferă şi atmosferă, apoi hidrosfera, pedosfera

şi biosfera. Studierea Învelişului natural geografic în ansamblul său, la nivel planetar, se face de

către Geografia fizică generală. Geografia fizică are următoarele ramuri: climatologie, hidrologie,

geomorfologie, pedogeografie, biogeografie.

Geografia se bazează pe următoarele metode de cercetare: metoda analizei, metoda

sintezei, metoda observaţiei, metoda comparativă, metoda stratigrafico-paleontologică, metoda

analizei polenice, metoda alternanţei de soluri şi depozite loessoide, metoda statistico-matematică,

metoda morfografică, metoda morfometrică, bloc-diagrama, metoda profilului geografic complex,

schiţa panoramică, metoda diagramelor, metoda cartării geografice, metoda schiţelor de hartă,

metoda crochiurilor, metoda profilurilor schematice.

În cadrul învelisului geografic actionează legi care se raportează la întregul sistem

geografic (legi globale), legi care aparţin componentelor principale ale acestuia (primele

subsisteme) şi legi caracteristice unor subsisteme inferioare (legi specifice).

27

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: -Donisă, I., (1977), Bazele teoretice ale geografiei, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti

- Ielenicz, M., (1999), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei

România de Mâine, Bucureşti.

- Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint,

Bucureşti.

- Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.

- Mehedinţi,S., (1930), Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit.

Naţională S.Ciornei, Bucureşti.

- Mihăilescu,V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei, Bucureşti.

- Morariu,T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în

geografia fizică, Edit. Academiei R. S. Române, Bucureşti.

- Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

- Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii

şi sistemul solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

- Roşu, Al., (1987), Terra- geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti

28

Modulul 2

UNIVERSUL

Obiective: - cunoașterea caracteristicilor principale ale Universului;

-să-şi însuşească alcătuirea, structura şi proprietăţile generale ale Universului şi a unităţilor

componente;

- să înţeleagă modul de formare şi de evoluţie ale Universului;

- să cunoască cele mai importante caracteristici ale planetelor din sistemul solar.

1.TABLOUL GENERAL AL UNIVERSULUI

1.1. DEFINIŢII, LIMITE

Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt imperceptibile şi în

care materia se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie, extrem de

variabile. De-a lungul timpului, dar mai ales în ultimile decenii, limitele spaţiului relativ

cunoscut sau depărtat tot mai mult pe măsura perfecţionării instrumentelor de observaţie, de

înregistrări şi a lărgirii câmpului informaţional.

Astronomii folosesc frecvent pentru acest spaţiu, temenul de Univers observabil sau

Metagalaxia. El ar constitui o parte redusă a Universului în care se află stele, galaxii ce sunt

detectate prin recepţionarea radiaţiilor emise de ele. La nivelul cunoaşterii actuale, limitele

Metagalaxiei s-ar afla de la 5 miliarde ani lumină (a.l.) limita optică, la 10-15 miliarde a.l. (limita

undelor radio recepţionate). Dincolo de Universul observabil s-ar afla Universul fizic (înconjoară

pe cel observabil), un spaţiu în care corpurile sau structurile cereşti nu pot fi urmărite direct, dar

prezenţa lor este presupusă datorită unor influenţe pe care acestea le exercită asupra unor structuri

din ariile observabile

1.2. CARACTERISTICI ALE UNIVERSULUI - Universul este considerat transparent, caracteristică pe care a dobândit-o la cca un

milion de ani de la formare.

- Universul este omogen întrucât, la scara lui, diversele componente apar ca distribuite

uniform.

- Volumul Universului este apreciat la 1080

m³, iar masa de 2,5 x 1054

kg (90% sunt

particule elementare de tipuri neutrini, fotoni, electroni).

- Densitatea este de 2,5 x 10-26

kg/m³, valoare extrem de mică, situaţie care împinge la

supoziţia că „apare ca vid”. Se întâlnesc atomi de H, He, O, C, N.

- În Univers acţionează patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară şi

forţa slabă

• gravitaţia care stă la baza relaţiilor dintre corpurile cereşti de tipul stelelor, planetelor,

sateliţilor (mărimea forţei de atracţie dintre corpuri este direct proporţională cu masele lor şi invers

proporţională cu pătratul distanţei dintre ele);

• forţa electromagnetică – influenţează particulele cu sarcină electrică şi determină emisia

de unde radio și radiaţii luminoase; valoarea ei este mai mare, decât cea a gravitaţiei;

• forţa nucleară şi forţa slabă sunt prezente la nivelul atomic şi al particulelor elementare.

Prima, este de sute de ori mai puternică în raport cu cea electromagnetică, dar acţionează pe un

spaţiu limitat; se manifestă în ansamblul reacţiilor nucleare din stele. Cea de a doua este de cca

1000 de ori mai slabă, decât cea nucleară.

29

Acţiunea acestor forţe a impus în procesul evoluţiei Universului, concentrarea materiei în

anumite zone şi de aici individualizarea unor structuri cosmice cu dimensiuni diferite. Între acestea,

importante sunt galaxiile, planetele, stelele, sateliţii, cometele.

1.3. ALCĂTUIREA ŞI STRUCTURILE DIN UNIVERS

1.3.1. Macrostructurile În cadrul Universului, componenta de bază şi care are cea mai mare frecvenţă este galaxia;

cele peste 100 de miliarde de galaxii din Universul obsevabil se asociază în grupuri mari numite

roiuri şi superroiuri de galaxii (fig. 10).

Fig.10. Sisteme de galaxii (după Hubble): E0, E4, E7- galexii eliptice; Sa, Sb, Sc- galaxii spirale

normale, SBa, SBb, SBc- galxii spirale barate

- Galaxiile-sunt sisteme cosmice care se caracterizează prin:

• au în componenţa de la sute de milioane până la 1000 de miliarde de stele de tipuri

diferite: sisteme solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi particule elementare dispersate.

• au o mişcare de rotaţie în jurul axei mici iar în funcţie de viteză de rotaţie, ele

prezintă o turtire mai mare sau mai mică.

• masa galaxiilor variază între un miliard şi 1000 de miliarde mase solare (1,9 x 1030

kg); masa medie este de 100 miliarde mase solare.

• densitatea scade din centru spre periferia galaxiei.

• viteza de depărtare a unora, faţă de celelalte este cu atât mai mare cu cât sunt la

depărtări mai mari.

• clasificarea cea mai cunoscută este cea concepută de E. Hubble care a avut drept criteriu

forma. Conform acestui criteriu se disting: galaxii spirale, galaxii eliptice, galaxii neclarificate şi

galaxii neregulate (fig. 10).

- galaxii spirale reprezintă peste 60% din total, sunt turtite, au nucleul sferic şi braţele

spirale, aplatizate, de unde şi forma discoidală. Nucleul este alcătuit din stele bătrâne şi materie

interstelară, iar braţele în formă de spirală sunt frecvent între 2 și 7.

- galaxii eliptice sunt circa 23%, mai evoluate, au dimensiuni variabile, turtire diferită în

funcţie de viteza de rotaţie.Culoarea este roşie pentru că stelele sunt bătrâne.

- galaxii neclarificate (12%) şi galaxii neregulate (2% din total) care sunt tinere; au un

nucleu şi formă neregulată datorită vitezei de rotaţie mare.

- Grupul de galaxii (Clustere) - reprezintă un sistem alcătuit din galaxii, cu mărimi şi

forme diferite, distribuite neuniform (ex.Galaxia noastră împreună cu încă două galaxii mari-

Andromeda şi Triunghiul şi cu 20 de galaxii mici formează "Grupul galactic local").

- Roiurile de galaxii (Superclustere) - conţin grupuri de galaxii având în componenţă sute

sau mii de galaxii. Se disting roiuri deschise cu formă neregulată şi o slabă concentrare spre centru

şi globulare cu structură compactă şi concentrare de galaxii pe centru (ex. Grupul galactic local face

parte din roiul Fecioara).

30

-Superoiurile de galaxii -sunt formate din cinci până la 40 de roiuri de galaxii şi ating un

diametru de cca 60 milioane a.l. Zona centrală a unui superroi este de regulă ocupată de o galaxie

„monstruasă”, cu o masă echivalentă cu cea a mai multor sute de galaxii normale,celelalte galaxii

ale superroiului gravitează în jurul ei pe traiectorii în spirală, apropiindu-se de centru unde sunt

captate de galaxia monstruoasă.

1.3.2. Mezostructurile cosmice

Roiuri de stele

Sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii), între care există forţe de atracţie şi care au

origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată (diferă prin masă). La un roi se remarcă un

nucleu, cu densitate mare dată de prezenţa unui număr mare de stele; înconjurat de o zonă

extinsă cu stele mai puţine; diametrul roiului este de până la 150 pc (1 parsec- 3,26 ani lumină).

Se disting două tipuri:

- roiuri deschise, neregulate, sărace în stele, cu diametre de câţiva parseci (ex. Ursa Mare)

- roiuri globulare, cu o mare concentrare de stele. Au diametre de până la 100 pc. şi

frecvent o formă sferică.

- Stelele -sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi enorme şi lumină

proprie. În ele este concentrată cea mai mare parte a materiei din galaxii şi deci din Univers. Au

luat naştere după formarea galaxiilor sau concomitent cu galaxia, prin concentrarea locală a unei

părţi din materia acesteia. Pot fi observate peste 1 milion de stele dar se apreciază că în Univers

sunt posibile cca 1023

.

•Caracteristici generale:

- luminozitatea care reprezintă energia emisă de o stea pe secundă variază între 106 şi 10

-6,

în raport cu cea a Soarelui. Ea depinde de mărimea şi temperatura stelei.

- temperatura stelelor este cea recepţionată de la atmosfera acestora şi variază frecvent între

2500 K şi 50.000 K. Stelele ale căror temperaturi sunt sub 6000 K sunt considerate stele reci, iar

cele la care aceasta este mai mare stele fierbinţi.

- culoarea depinde de mărimea temperaturii, variază între albastru şi roşu.

-compoziţia chimică specifică celor mai numeroase indică cca 70% - 75% H, 20 – 25% He,

5% alte elemente.

- structural se disting: atmosfera stelară şi interiorul stelei.

-vârsta stelelor variază de la 1 –2 milioane ani la peste 10 miliarde ani. Cele mai mari au o

masă de peste 100 de ori masa Soarelui, dar şi o viaţă scurtă (sub două milione ani).

•Tipuri de stele

Sunt diferenţiate în funcţie de luminozitate, temperatură, compoziţie chimică, evoluţie

(fig. 11).

- Stele normale cu o masă de 1-20 mase solare, rază de 0,5-5 raze solare, au o evoluţie

lentă.

- Stele gigant cu o masă de 30-50 mase solare, raze de la 10 la 150 raze solare,

luminozitate peste 100 de ori luminozitatea Soarelui. - Stele supragigant au luminozitate ce ajunge la aproape 10.000 de ori luminozitatea

Soarelui, raze care depăşesc de peste 1000 de ori raza Soarelui, dar au şi cea mai scurtă viaţă .

- Stele pitice cu dimensiuni mici, dar cu masa apropiată de cea a Soarelui.

- Pulsari sunt stele aflate în faza finală de evoluţie; au rezultat prin explozia unei stele

gigant sau supergigant. Diametrul pulsarilor este de câţiva kilometri, masele lor sunt mai mari decât

masa Soarelui.

- Găurile negre sunt tot nuclee de stele explodate, dar în care densitatea este atât de mare

încât gravitaţia puternică împiedică emiterea de radiaţie luminoasă, devenind invizibile.

- Novele reprezintă un episod termonuclear al unor stele normale sau pitice aflate în stare

târzie de evoluţie.

- Supernovele corespund unui moment termonuclear din finalul evoluţiei unei stele gigant.

31

Fig.11. Tipuri de stele

1.3.3. Materia interstelară

Spaţiul dintre stelele dintr-o galaxie nu este "gol", ci conţine materie extrem de rarefiată

sub formă de gaze, praf, particule subatomice. Acestea reprezintă cca 2% din masa galaxiei.

Există spaţii în care abundă gazele şi spaţii în care pulberile sunt bogate. • Gazele cu ponderea cea mai mare sunt formate din ioni, atomi, molecule ionizate

îndeosebi de oxigen, carbon, hidrogen, oxidril. Sunt însă şi nuclee de elemente grele. Cele uşoare

au o provenienţă dublă din materia cosmică iniţială şi din explozia supernovelor, pe când cele grele

au rezultat în urma exploziilor stelelor gigant. Răspândirea lor nu este uniformă; există concentrări

sub formă de nori gazoşi aflaţi la o oarecare depărtare de stelele fierbinţi care prin radiere le

alimentează şi le imprimă ionizarea şi nori la distanţe foarte mari faţă de pulsarii rezultaţi prin

împrăştierea materiei prin supernove.

• Pulberile sunt reprezentate de particule submicronice (cristale de gheaţă, grafit)

amestecate în mase de gaze provenite în urma exploziilor stelare. Au temperatură redusă (câteva

zeci de grade Kelvin). Norii cu concentrare mai mare de pulberi formează nebuloase pulverulente,

care prin evoluție pot genera structuri complexe de tipul protostelelor.

În spaţiul interstelar este prezentă şi radiaţia cosmică, alcătuită din particule elementare

electrizate ce se deplasează cu viteză mare (apropiată de cea a luminii) şi care a ajuns din afara

galaxiei stelelor respective. În spaţiul galactic, radiaţia este activizată prin emisiile şi exploziile

stelare. O parte din ea este „radiaţia de fond”, un rest din etapa primară a evoluţiei Universului.

2. CALEA LACTEE (GALAXIA NOASTRĂ) ŞI SISTEMUL SOLAR

2.1. CALEEA LACTEE Face parte din Grupul galactic Local (24 galaxii). Ea este un sistem cosmic care conţin

peste 150 de milarde de stele, de tipuri şi vârste diferite (inclusiv Soarele) cuprinse în

numeroase grupuri şi roiuri. Asupra ei s-au făcut observaţii încă din antichitate, când i s-a dat

şi numele de Calea Lactee (galactos înseamnă „lapte”) datorită apariţiei sale pe bolta cerească

sub forma unei mari fâşii albe de-a lungul căreia se concentrează stele.

• În cadrul structurii concentric au fost separate: bulbul, în formă de sferă turtită (central

este nucleul), cu densitatea cea mai mare de stele şi de materie interstelară; discul, destul de turtit,

cu stelele grupate mai ales în planul central; gazul interstelar şi alte stelele sunt concentrate în patru

32

braţe ce pleacă din centrul galaxiei şi se desfăşoară în planul Ecuatorului galactic; haloul la exterior

alcătuit din materie gazoasă foarte rarefiată.

• Galaxia are o mişcare de rotaţie în jurul axei de mici, cu viteză diferită de la un nivel la

altul; creşte din centru spre periferie.

• Masa Galaxiei este de cca 110-160 miliarde de mase solare.

2.2.SISTEMUL SOLAR (PLANETAR)

2.2.1. Caracteristici generale

• Sistemul Solar se află în cadrul Galaxiei Calea Lactee între braţele Perseu şi Săgetător

la o depărtare de 30.000 a.l. de centrul acesteia.

• Este alcătuit dintr-o stea de mărime mijlocie (Soarele) și din corpuri cosmice ce se

învârtesc în jurul acestuia (nouă planete, 50-100 mii asteroizi, meteoriţi şi comete).

• În cadrul sistemului, Soarele ocupă poziţia centrală şi înglobează aproape întreaga masă a

acestuia – 99,87%. Ea este de 332,946 mase terestre sau de 700 ori masa tuturor planetelor.

• Diametrul Soarelui este de 1,39 mil. km, al planetelor variază între 3000 km (Pluton) şi

142 796 km (Jupiter), diametrele sateliţilor între 10 km şi 5262 km (Ganimede), ale asteroizilor

între sub 1 km şi 1160 km (Ceres). Meteoriţii au frecvent dimensiuni submilimetrice. În sistem

există numeroase comete ale căror cozi variază între 100.000 km şi 100 milioane km lungime.

• Planetele şi asteroizii execută mişcări de revoluţie în jurul Soarelui, iar sateliţii în jurul

planetelor. Durata mişcării de revoluţie variază de la o planetă la alta şi de la un satelit la altul.

• Deplasarea planetelor, asteroizilor şi a majorităţii sateliţilor se realizează frecvent în sens

direct pe orbite eliptice.

2.2.2 Concepţii privind alcătuirea Sistemului planetar

De-a lungul mileniilor, au fost elaborate diferite modele ale structurii acestuia potrivit

nivelului de cunoaştere ştiinţifică şi al concepţiilor filosofice. Ele se concentrează în jurul a două

idei: sistem geocentric sau sistem heliocentric.

Modelul sistemului geocentric a apărut în antichitatea greacă (stelele sunt puncte fixe

pe o sferă exterioară, iar planetele la interior, toate executând o mişcare de rotaţie în jurul

Pământului de la est la vest în 24 de ore). Potrivit acestei teorii, centrul întregului sistem este

Pământul care este imobil; în jurul său sunt sfere pe care se mişcă Luna, Soarele, planetele şi

stelele.

Modelul sistemului heliocentric apare în antichitatea greacă (Soarele este imobil, în centrul

unei sfere a stelelor, iar planetele sunt în mişcare în jurul său) şi în detaliu la N. Copernic (Soarele

este fix în centru, iar Pământul -planetele se învârtesc cu o mişcare uniformă în jurul lui pe orbite

circulare). Teoria a fost negată atunci de religia catolică dar susţinută de către descoperirile lui G.

Galilei (cei patru sateliţi ai lui Jupiter realizează mişcări de rotaţie în jurul acestuia dovedind că

Pământul nu este singurul centru al mişcării tuturor corpurilor cereşti; analizează fazele planetei

Venus şi că aceasta realizează o rotaţie în jurul Soarelui; urmăreşte deplasarea petelor de pe

suprafaţa Soarelui dovedind rotaţia acestuia în jurul axei) şi Giordano Bruno (arată că există

nenumăraţi sori, stele înconjurate de planete asemănătoare cu cele care se învârtesc în jurul axei

sale).

2.3. SOARELE

2.3.1. Caracteristici generale Soarele, stea de mărime mijlocie (pitică galbenă) este steaua cea mai apropiată de

Pământ (cca 150 mil. km), ca formă este o sferă de gaz incandescent care înglobează 99,9% din

masa Sistemului Solar; are un volum de 1,4 x 1027

m3 (de 1,3 milioane ori volumul Terrei), o

33

suprafaţă de 6,08 x 1018

m2 (de 11.900 ori mai mare ca a Pământului), o rază ecuatorială de

109,2 ori mai mare decât cea terestră; în centru (interior), temperatura este de 15 milioane K, iar

la suprafaţă de 5700 K (asigură o luminozitate de 3,9 x 1023

Kw); forţa de gravitaţie este de

27,9 ori mai mare ca cea terestră).

2.3.2. Alcătuirea Soarelui Modelul structural prezintă două părţi: interiorul (centrul) şi atmosfera, fiecare cu mai

multe învelişuri (fig. 12).

Interiorul stelei (Corpul Soarelui) Corpul propriu-zis al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri.

- Nucleul, în centrul Soarelui, se desfăşoară pe circa 0,2 –0,3 din rază. Este alcătuit din

H, He și elemente grele. Densitatea materiei este de 158g/cm3, iar presiunea în jur de 100 – 200

mild. Atmosfere. Au loc reacţii termonucleare ce asigură temperaturi de peste 15 mil. K.

Fig.12. Structura Soarelui (Mac I., 2000)

- Zona radiativă este învelişul care ocupă cea mai mare parte din Soare, întinzându-se până

la 0,8 din rază. În cadrul ei, conţinutul în H este mai mare. Temperaturile sunt înjur de 5 mil.K.

- Zona convectivă face trecerea la atmosferă (fotosferă). Energia este transferată spre

exterior prin curenţi de convecţie care determină diverse procese în atmosfera solară.

Atmosfera solară - Fotosfera (fotos, în limba greacă lumină) este principala parte a atmosferei solare de la

care se propagă spre exterior aproape întrega lumină emanată de Soare; are o grosime de 300 –

500 km şi concentrează cea mai mare parte din masa atmosferei solare. Gazele sunt rarefiate, de

unde o densitate de 10-3

– 10-5

kg/m3, o presiune de 0,01 atm. şi temperaturi de 7000 K, în bază

şi 4 000 K la partea superioară. Chimic, este un amestec de gaze (H, He şi alte elemente). Toată

energia solară care ajunge pe Pământ provine din emanaţia fotosferei.

Principalele fenomene din fotosferă sunt:

- Granulele ce apar ca „puncte” dese şi sunt provocate de curenţii de convecţie din zona

convectivă care stăpung fotosfera. Au diametre de cca 200 – 2 000 km, o durată de 5-10 minute şi

temperaturi de până la 300K.

- Faculele sunt areale cu strălucire mai mare, decât restul fotosferei şi se află în jurul

petelor. Apar ca urmare a intensificării locale a câmpului magnetic consecinţă a creşterii

activităţilor convective. Temperatura este de 200 – 300 K mai mare decât a restului fotosferei.

Durata lor este de circa 15 zile.

- Petele sunt areale cu dimensiuni variabile (mici când activitatea Soarelui este redusă şi

mari când aceasta este maximă). Apar pe fotosferă sub formă de pete întunecate, cu diametre de la

câteva sute de km la zeci de ori diametrul Terrei. Corespund sectoarelor unde câmpul magnetic are

34

valorile cele mai ridicate. În aceste areale, temperatura (4000 K) este mai redusă, faţă de restul

fotosferei.

•Cromosfera (cromos, culoare în limba greacă) se desfăşoară la exteriorul fotosferei

având grosimea de 10 – 15 mii km, fiind vizibilă în timpul eclipselor solare (apare ca un inel

purpuriu de unde a derivat şi denumirea). Este alcătuită din gaze extrem de rarefiate şi dispuse

neuniform; are o densitate medie de cca 10-12

kg/m3. Temperatura la contactul cu fotosfera este

de 4000 – 4500 K, în mijloc de 15.000 K, iar la exterior, ajunge la peste 0,5 mil.K. În

cromosferă, se produc mai multe fenomene:

-Spicule în puncte de concentrare a câmpului magnetic. Sunt jeturi de gaze, ceva mai reci şi

dense, care se ridică neregulat din cromosferă în coroana solară. Au diametre în jur de 600 km,

înălţimi de 10 – 12 mii km şi viteze de 20 – 25 km/s. Durata fenomenului este de 2–3 minute în

ascensiune şi 10 – 15 minute în faza descendentă, de împrăştiere.

-Erupţii cromosferice corespund unor creşteri rapide a strălucirii unor areale din

cromosferă.

•Coroana solară este învelişul exterior al atmosferei solare. Se separă o coroană

interioară de cca două raze solare şi una exterioară până la 10 raze solare. Masa coroanei

reprezintă 10-15

din aceea a Soarelui (fig.13).

La partea superioară a cromosferei se produc erupţii masive, ce se extind din coroană.

Cele mai importante sunt portuberanţele. Acestea alcătuiesc jerbe uriaşe (lungimi de sute de mii

de km şi lăţimi de 6000 – 10.000 km) formate din gaze puternic ionizate, cu temperaturi foarte

mari. Sunt separate: portuberanţe calme (au durată de câteva luni) şi portuberanţe eruptive

(durată scurtă, câteva minute).

- Soarele emite în spaţiul interplanetar, în afară de radiaţia electromagnetică şi radiaţie

corpusculară sub forma vântului solar. Aceasta este alcătuită din electroni, protoni, ioni emişi din

coroană. Vântul solar exercită presiuni asupra magnetosferei terestre şi favorizează formarea

aurolelor polare şi furtunilor magnetice.

Fig. 13. Interiorul Soarelui (Mac I., 2000)

Exerciţiu:

Ce s-ar întâmpla cu atmosfera, apele şi vieţuitoarele de pe suprafaţa terestră dacă

Pământul s-ar apropia de Soare la mai puţin de 50 mil. Km.

35

2.4. PLANETELE

2.4.1. Caracteristici generale

• Planetele sunt corpuri cereşti, ce fac parte din sistemul unei stele în jurul căreia descriu

orbite, frecvent eliptice, nu au lumină proprie, dar reflectă o parte din cea pe care o primesc.

• Denumirea de planetă a fost dată de greci, în antichitate şi avea sensul de corp ceresc,

cu mişcare proprie, ce rătăceşte printre stele pe bolta cerească.

• În Sistemul Solar sunt nouă planete – Mercur, Venus, Terra, Marte, Jupiter, Saturn –

cunoscute încă din antichitate, Uranus descoperit, în 1781, de către W. Herschel, Neptun a cărei

poziţie a fost calculată, în 1846, de către Verrier, Pluton identificat, în 1930, de Clyde Tombaugh, al

cărui statut este contestat. După unele păreri, ar mai exista şi alte planete la distanţe foarte mari sau

chiar între Soare şi Mercur (planeta Vulcano nu s-a confirmat). Privite de pe Pământ, prin

telescoape, planetele au forma unor discuri cu dimensiuni şi culori diferite. Cu ochiul liber pot fi

observate doar şase planete (fac excepţie Neptun şi Pluto care sunt cele mai îndepărtate).

• Planetele se află la distanţe diferite faţă de Soare: cea mai apropiată este Mercur (0,4

u.a.), iar cea mai depărtată este Pluton (cca 40 u.a.). Mercur, Venus, Terra şi Marte au caracteristici

fizice apropiate; ele au fost numite planete telurice (tellur-pământ). Sunt corpuri solide, cu un

nucleu feros, o manta cu grosime mare şi scoarţă alcătuită precumpănitor din silicaţi. Densitatea

medie variază de la 3,42 la 5,52 g/m3, au o atmosferă mai mult sau mai puţin densă formată din

gaze rezultate în procesul evoluţiei lor.

• Planetele Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun au dimensiuni foarte mari (raza între 24.300

km la Neptun şi 71.398 km la Jupiter; masa între 8,69 x 1023

kg Uranus şi 189,9 x 1023

kg la Jupiter)

de unde şi denumirea de planete-gigant (fig.14). Sunt însă alcătuite precumpănitor din elemente

uşoare şi, ca urmare, valorile densităţilor variază dela 0,70 g/m3

la Saturn la 1,3 m3

la Jupiter (tabel

1).

• Planetele execută mişcări de revoluţie pe orbite în jurul Soarelui, conform legilor lui

Kepler, în intervalele de 0,24 de ani (Mercur) şi 248 de ani (Pluton).

• Planetele, în deplasarea lor pe orbite, se vor afla în poziţii diferite, în raport cu Soarele şi

cu Pământul.

• Planetele au mişcări de rotaţie în jurul axei care se înfăptuiesc în timpi diferiţi: (la

planetele gigant - exterioare între 9,8 ore la Jupiter şi la 17,9 ore la Neptun; la planetele - Marte şi

Pământ în jur de 24 de ore, iar maximele la Mercur 58,6 de zile şi Venus 243 de zile). Ca urmare,

gradul de turtire este diferit (de la 0 la Mercur, 0,09 Venus, la 0,1 la Saturn şi 0,06 la Jupiter).

Viteza de rotaţie actuală este mai mică, decât cea pe care planetele au avut-o la începutul evoluţiei

lor, cauza este efectul mareic exercitat de Soare şi atracţia dintre ele. Majoritatea planetelor au o

rotaţie directă (în acelaşi sens cu cea de revoluţie); excepţie fac Venus, Uranus şi Pluton care au o

mişcare retrogradă (tabel 1).

• În afară de planetele Mercur şi Venus, toate celelalte planete au sateliţi. În Sistemul Solar

sunt 61 de sateliţi, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul planetelor Saturn (18), Jupiter (16) şi Uranus

(15). În ordinea diametrului, şapte sateliţi depăşesc 3000 km (Ganymede 5262 km, Titan 5160 km,

Callisto 4800 km, Io 3650 km, Triton 3500 km, Luna 3476 km, Europa 3138 km), 10 oscilează

între 1000 şi 1500 km, iar restul sunt limitaţi la câteva sute de kilometri (tabel 1)

• Deplasarea sateliţilor se face în sens direct, pe orbite aproape circulare, în marea

majoritate a situaţiilor aflate în planul ecuatorial al planetei. În câteva cazuri se produce şi o mişcare

retrogradă. Sunt alcătuiţi din elemente uşoare, fapt ce determină ca valorile densităţii doar în trei

situaţii să depăşească 3 g/cm3, în rest fiind sub 2,5 g/cm

3 (frecvent sub 1,5 g/cm

3).

36

Tabelul 1 -Sistemul Solar–date astrofizice (după Anuarul Astronomic, 1997) Corp ceresc

Diametru (mii km)

Durata revoluţiei

(ani)

Viteza pe orbită

(km/s)

Durata rotaţiei

(zile)

Distanţa de

Soare

(u.a)

Distanţa de

Soare

(mil. km)

Gravitaţia

(cm/s2)

Densita Tea

(g/cm3)

Sate liti

Distanţa faţă de Pământ

Albedou Masa x

1023Kg

Turtire

Max Min

Mercur 4,8 0,241 47,8 58,6 0,38 57,9 375 5,43 - 220 76,8 0,05 3,3 0

Venus 12,1 0,615 35 243 0,72 108,2 893 5,25 - 260 37,2 0,72 48,69 1/11

Terra 12,76 1 29,8 0,997 1 149,6 981 5,52 1 - - 0,39 59,74 1/298

Marte 6,7 1,881 24,2 1,026 1,52 227,9 373 3,94 2 399 54,3 0,16 6,42 1/190

Jupiter 142,7 11,862 13,1 0,444 5,2 778,3 2266 1,32 16 962 585 0,70 18988 1/27

Saturn 120 29,458 9,7 0,438 9,55 1429,4 883 0,70 18 1648 1237 0,75 5685 1/10

Uranus 50,7 84,013 6,8 0,718 19,2 2874,9 834 1,30 15 3135 2568 0,90 869 1/42

Neptun 48,6 164,794 5,4 0,671 30,1 4504,3 1138 1,76 8 4738 4274 0,82 1029,7 1/58

Pluto 3 247,686 4,7 6,387 39,43 5900 69 1,1 1 7551 4349 0,14 0,015 -

Fig.14. Raporturi spaţiale şi mase comparate între planetele sistemului solar (Mac I., 2000)

2.5. CORPURILE MICI DIN SISTEMUL SOLAR

2.5.1. Asteroizii - Reprezintă corpuri cereşti cu dimensiuni mici, ce se deplasează în jurul Soarelui pe orbite

eliptice şi care nu au lumină proprie. Marea majoritate ocupă spaţiul între orbitele planetelor

Marte şi Jupiter.

- Se folosesc doi termeni: asteroid, cu sens de „asemănător aştrilor”, adică stelelor (imaginea

recepţionată de la cei mai mari se apropie de aceea a stelelor) şi planetoid (planetele cu dimensiuni

foarte mici).

- Există 2280 de asteroizi cărora li s-au stabilit diferite caracteristici, dar se presupune că

numărul lor depăşeşte mai multe zeci de mii. Între orbitele planetelor Marte şi Jupiter există o

grupare de cca 1000 de asteroizi, din care 30 se deplasează pe orbite eliptice foarte lungi care

intersectează orbitele planetelor interne lui Marte.

- Forma asteroizilor este neregulată.doar cei mai mari (peste 200 km în diametru) se apropie

de o sferă.

- Originea asteroizilor este necunoscută, teoriile fiind mai mult ipotetice. Prima consideră că

asteroizi au rezultat din distrugerea unei planete cu dimensiuni apropiate Terrei (diametrul de cca

6000 km). Acestă planetă ipotetică a fost numită Phaeton. I se opune ca argument principal faptul

că toţi asteroizii nu dau însumat o masă mai mare decât a Lunii. A doua teorie este numită „a

planetei ratate”. Se consideră că în spațiul dintre Marte şi Jupiter, procesul de concentrare a materiei

din discul de acreţie a fost lent şi nu a dus decât la apariţia unor forme simple de tipul planetoizilor.

Jupiter, cu puternica sa forţă de atracţie, ar fi împiedicat realizarea planetei.

- Structura. Asteroizii sunt corpuri solide, cu alcătuire variată. Cei care ajung la distanţe mici

de Soare şi-au pierdut elementele uşoare şi, ca urmare, sunt precumpănitor formaţi din cele grele

(fier). Asteroizi cu orbite mai largi, deci mai depărtaţi, sunt precumpănitor formaţi din roci

37

carbonatice. Se grupează, după caracteristicile minerologice, în câteva clase. Prima, cea mai

numeroasă, este formată din asteroizi cu pondere mare a silicaţilor hidrataţi şi cu carbonaţi; se află

la exteriorul inelului principal şi au culori închise. Alte grupări (Amor-Apollo) sunt alcătuite din

asteroizi cu piroxeni, olivină sau cu o dominantă metalică (fier, nichel).

- Izbirea acestora, mai ales în primele milioane de ani ai existenţei sistemului planetar, a dus

la sfărâmarea lor într-o mulţime de corpuri mici. O parte din acestea au constituit masa de meteoriţi.

- Datorită masei foarte mici şi gravitaţiei extrem de reduse nu au atmosferă şi, de asemenea,

cu câteva excepţii, marea majoritate nu au sateliţi.

Fig. 15. Imaginea luminoasă a unui meteorit

2.5.3. Cometele

- Sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. Pe măsura

apropierii de Soare, datorită unor transformări fizico-chimice intense, ele devin strălucitoare, find

vizibile pe bolta cerească cu ochiul liber. Apar ca „stele cu coadă” sau „stele pletoase”.

- Denumirea este veche de la termenul grecesc Kome (coamă). În prezent, sunt înregistrate

peste 2000 de comete. Ele sunt cunoscute încă din antichitatea chineză (cu peste patru milenii în

urmă). Până în secolul XVIII erau asimilate cu fenomene anormale prevestitoare ale unor

38

evenimente rele pentru om. Observaţii instrumentale se realizează începând cu a doua parte a

secolului XVII. Contribuţii importante asupra orbitelor lor sunt făcute Kepler, Newton, Halley.

- Cometele sunt alcătuite din nucleu, coamă şi coadă (fig.16).

Nucleul reprezintă componentul principal, permanent, din el se dezvoltă celelalte

elemente pe măsura apropierii de Soare. Constituie un amestec îngheţat de pulberi solide cu

dimensiuni variate.

Coama se dezvoltă în jurul nucleului cu care alcătuieşte capul cometei din

momentul în care cometa se află la cca 7 u.a. de Soare. Când cometa se apropie mult de Soare se

volatilizează chiar componente metalice. Structural se separă: un înveliş interior, la contactul cu

nucleul (din particule fine), un înveliş intermediar (gaze, particule fine) şi un înveliş exterior cu

strălucire mai mică (precumpănesc ionii, atomii).

Coada apare ca o fâşie luminoasă, cu înfăţişare conică, curbată, în raport cu direcţia

Soare - nucleu. Ea continuă capul cometei în direcţia opusă Soarelui.are dimensiuni foarte mari,

uneori depăşind 100 mil. km lungime.

Pe măsura apropierii de Soare, din nucleu sunt emanate catităţi de gaze tot mai mari. În

acelaşi timp, creşte presiunea vântului solar. Ca urmare, gazele şi particulele ce se desprind din

nucleu formează coada care este orientată în sens invers deplasării cometei. Deplasarea cometelor

se realizează pe orbite cu formă şi dimensiuni diferite. Există comete cu orbite circulare, cu orbite

eliptice, cu orbite ce trec de la eliptice la parabolice şi hiperbolice.

Fig. 16- Cometa Halley

-Originea cometelor:

•Ipoteza originii interstelare (extraplanetare) conform căreia Soarele trecând printr-o

nebuloasă atrage o parte din materia acesteia care se va înscrie pe diferite orbite.

•Ipoteza originii planetare conform căreia cometele au rezultat din explozia unei planete.

Ulterior, au fost considerate ca rezultat al emanaţiilor şi erupţiilor vulcanice de pe planetele gigant

sau din rândul asteroizilor.

39

Probabilitatea ciocnirii Terrei cu o cometă este de o dată la 80 milioane de ani. Dacă

ciocnirea se face cu nucleul, atunci s-ar observa o ploaie de meteoriţi. Dacă este intersectată coada,

singurul efect l-ar reprezenta o iluminare puternică.

DICȚIONAR - Activitate solară – totalitatea proceselor care se produc în atmosfera solară, având centre

genetice la baza acesteia şi în zona de convecţie a Soarelui; se exprimă prin formaţiuni de gaze cu

temperatură, formă, dimensiuni, durată şi strălucire diferită, care sunt expulzate în stratele

atmosferei solare (importante sunt petele, floculii, protuberanţele).

- Afeliu – punctul cel mai depărtat de Soare de pe orbita unei planete, comete.

- An lumină (a.l) - se referă la distanţa medie Pământ- Soare de cca.150 mil km2.

- Asteroid − corpuri cereşti cu diametre de ordinul sutelor de kilometri, concentrate între

planetele Marte şi Jupiter care se deplasează pe orbite eliptice în jurul Soarelui.

- Boltă cerească – sferă aparentă pe care pot fi proiectate diferitele structuri şi corpuri

cereşti (galaxii, stele, planete), vizibile de pe Pământ.

- Calea Lactee – galaxie spirală, cu diametru de 100000 a.l.; are un nucleu şi trei braţe.

- Cometă – corp ceresc din Sistemul Solar care se deplasează în jurul Soarelui pe orbite

variabile; sunt alcătuite din gheaţă şi particule de praf care formează un nucleu.

- Galaxie – sistem cosmic alcătuit din milioane de stele şi materie interstelară, are un

nucleu care concentrează cea mai mare parte din stele; sunt diferenţiate după formă în galaxii

eliptice, galaxii spirale, galaxii neregulate.

- Gaură Neagră − corp ceresc ce reprezintă nucleul unor stele explodate,unde gravitaţia

puternică împiedică transmiterea în exterior a radiaţiilor luminoase sau a undelor radio.

- Metagalaxie – porţiune din Cosmos care este observată de pe Pământ.

- Meteorit – elemente solide din spaţiul interplanetar, cu dimensiuni variabile, cu un

conţinut bogat în fier sau silicaţi; cei care ajung la nivelul scoarţei terestre (bolizii) dezvoltă o

puternică undă de şoc care va crea cratere.

- Novă – stadiu termodinamic al evoluţiei unei stele normale, când se produce explozia

acesteia; rămâne nucleul ca stea neutronică; materia expulzată va forma o nebuloasă.

- Orbită – traiectorie pe care se deplasează un corp ceresc într-un anumit interval de

timp; în sistemul solar orbitele planetelor sunt elipse cu diferite grade de alungire.

- Periheliu- poziţia cea mai apropiată pe orbită a unei planete, asteroid, comete din

Sistemul solar, faţă de Soare.

- Planetă – corp ceresc cu dimensiuni mari, care are o mişcare de rotaţie în jurul unui ax

şi una de revoluţie, pe o orbită, în jurul unei stele; a rezultat prin concentrarea materiei cosmice,

simultan cu formarea stelei şi a sistemului acesteia.

- Sistem solar – este alcătuit din Soare, cu poziţie centrală şi planete (9) în jurul cărora se

află 61 de sateliţi, un număr mare de asteroizi, comete, praf şi gaze.

- Soarele – cea mai apropiată stea de Pământ, în jurul căreia există planete, sateliţi,

meteoriţi, asteroizi, comete; prezintă un nucleu şi atmosfera solară.

- Stea – corp ceresc, sferic alcătuit din materie gazoasă în stare incandescentă datorită

temperaturilor de milioane de grade rezultate în urma reacţiilor termonucleare; are lumină proprie.

- Supernovă – stadiu termodinamic din evoluţia unei stele gigant, când se realizează

explozia de la care rămâne un nucleu superconcentrat, pe când materialul expulzat se constituie într-

o nebuloasă în spaţiul galactic.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Ce este Universul şi care sunt principalele sale caracterisici ?

2. Ce este o stea ? Care sunt tipurile de stele şi prin ce se caracterizează ele?

3. Definiţi termenii de meteoriţi, meteor, asteroizi, comete.

40

4. Care este structura internă a Soarelui ?

5. Ce sunt planetele? Care sunt asemănările şi deosebirile între planetele interioare

şi cele exterioare?

6. Este corectă denumirea de "stele căzătoare"?

7. Precizați alcătuirea și originea cometelor.

REZUMAT Universul sau Cosmosul constituie un spaţiu ale cărui limite sunt imperceptibile şi în care

materia se află organizată în structuri şi forme care au stadii diferite de evoluţie. Caracteristicile

Universului sunt: Universul este considerat transparent, Universul este omogen. În Univers acţionează

patru forţe: gravitaţia, forţa electromagnetică, forţa nucleară şi forţa slabă

Macrostructurile din cadrul Universului sunt: grupuri mari numite roiuri şi superroiuri de

galaxii. Galaxiile sunt sisteme cosmice în componenţa cărora intră de la sute de milioane până la 1000 de

miliarde de stele de tipuri diferite, sisteme solare, nebuloase gazoase, pulberi, atomi şi particule

elementare dispersate. Roiurile de stele sunt grupuri de stele (sute, mii, sute de mii), între care există forţe

de atracţie şi care au origine, vârstă şi compoziţie chimică apropiată (diferită îndeosebi prin masă).

Stelele sunt corpuri cereşti gazoase, sferice, cu temperaturi mari şi lumină proprie. Sunt

diferenţiate prin luminozitate, temperatură, compoziţie chimică, evoluţie. Materia interstelară cuprinde

spaţiul între stele format din gaze, praf, particule subatomice.

Din Grupul Local de 24 galaxii face parte şi Galaxia noastră, sistem cosmic care conţin peste

150 de milarde de stele, de tipuri şi vârste diferite, respectiv numeroase grupuri şi roiuri, inclusiv Soarele.

Soarele este o stea de mărime mijlocie, cea mai apropiată de Pământ, ca formă este o sferă de

gaz incandescent care înglobează 99,9% din masa Sistemului Solar. Structura internă a Soarelui prezintă

două părţi: interiorul (corpul propriu-zis) şi atmosfera, fiecare cu mai multe învelişuri. Corpul propriu-zis

al Soarelui se compune din nucleu şi două învelişuri: zona radiativă, zona convectivă. Atmosfera solară

este formată din fotosferă, cromosferă şi coroana solară.

Planetele sunt corpuri cereşti, ce fac parte din sistemul unei stele în jurul căreia descriu orbite,

frecvent eliptice, nu au lumină proprie, dar reflectă o parte din cea pe care o primesc de la stea.

Denumirea de planetă a fost dată de greci, în antichitate şi avea sensul de corp ceresc, cu mişcare

proprie, ce rătăceşte printre stele pe bolta cerească. În Sistemul Solar sunt nouă planete – Mercur, Venus,

Terra, Marte, Jupiter, Saturn – cunoscute din antichitate, Uranus descoperit, în 1781, de către Herschel,

Neptun a cărei poziţie a fost calculată, în 1846, de către Verrier, Pluton identificat, în 1930, de

Tombaugh. Majoritatea planetelor au o rotaţie directă (sensul acelor de ceasornic); excepţie fac Venus,

Uranus şi Pluton care au o mişcare retrogradă. În afară de Mercur şi Venus, toate celelalte planete au

sateliţi. În Sistemul Solar sunt 61 de sateliţi, cei mai mulţi fiind grupaţi în jurul planetelor Saturn (18),

Jupiter (16) şi Uranus (15).

Corpurile mai mici din sistemul solar sunt: asteroizii, meteorii şi cometele.

Asteroizii sunt corpuri cereşti cu dimensiuni mici, ce se deplasează în jurul Soarelui pe orbite

eliptice şi care nu au lumină proprie. Marea majoritate ocupă spaţiul dintre orbitele planetelor Marte şi

Jupiter. Se folosesc doi termeni: asteroid şi planetoid. Forma asteroizilor este neregulată. Originea

Asteroizii datorită masei foarte mici şi gravitaţiei extrem de reduse nu au atmosferă şi marea majoritate

nu au sateliţi.

Pentru denumirea corpurilor cosmice care pătrund în atmosfera terestră se folosesc mai mulţi

termeni care definesc corpul sau fenomenul ce se înregistreză în timpul contactului dintre acesta şi

atmosfera terestră. Primul termen pleacă de la dimensiuni. Astfel sunt particule meteorice pentru cele

submilimetrice; meteoriţi pentru cei cu diametrul de la câţiva cm la câţiva metri şi bolizi pentru cei cu

masă foarte mare care ajung la suprafaţa terestră unde dau cratere. Meteorul este termenul care se

referă la fenomen, el definind dâra luminoasă ce se observă pe bolta cerească pe parcursul străbaterii

atmosferei. În limbaj popular sunt numite „stele căzătoare” întrucât apar ca puncte strălucitoare ce se

deplasează de pe bolta ceresacă spre suprafaţa terestră.

Cometele sunt corpuri cereşti care descriu orbite foarte alungite în jurul Soarelui. Pe măsura

apropierii de Soare datorită unor transformări fizico-chimice, ele devin strălucitoare, iar dimensiunile lor

cresc, fiind vizibile pe bolta cerească. Apar ca „stele cu coadă” sau „stele pletoase”. Cometele sunt

alcătuite din nucleu, coamă şi coadă

41

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: - Folescu, Z., (1988), Ce este Universul ? Edit. Albatros, Bucureşti

- Ielenicz, M., (1999), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti.

- Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti.

- Petrescu, Gh., (1963), Astronomie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

- Popovici şi colab., (1977), Dicţionar de astronomie şi astronautică, Edit. Ştiinţifică,

Bucureşti.

- Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul

solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

.

42

Modulul 3

PĂMÂNTUL ŞI LOCUL SĂU ÎN UNIVERS Obiective:

- cunoaşterea noţiunilor legate de forma Pământului şi a consecinţelor geografice ale acesteia

- definirea proprietăţilor fizice ale Pământului

- înțelegerea dovezilor şi consecinţelor mişcărilor Pământului

- însuşirea caracteristicilor generale privind Luna

- întelegerea fenomenelor determinate de sistemul Pământ- Lună- Soare

1.PĂMÂNTUL ŞI SISTEMUL GEOGRAFIC GLOBAL Terra este a treia planetă a Sistemului Solar în raport cu distanţa medie faţă de Soare

(149.598.000 km). Prin dimensiuni este o planetă mică (suprafaţa 510.200.000 km2; volumul 1083

mild. km3, masa 59, 75X10

23 kg, raza medie 6370 km). Are un satelit natural (Luna) şi împreună

cu întregul Sistem Solar realizeză o mişcare, în cadrul Galaxiei, în 220 mil. ani.

1.1. FORMA PĂMÂNTULUI ŞI CONSECINŢELE GEOGRAFICE De-a lungul secolelor, au fost emise diverse păreri asupra formei Pământului, în

concordanţă cu nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi a concepţiilor filozofice.

1.1.1. Pământul este o sferă

Reprezintă concepţia care s-a conturat încă din antichitate şi care s-a păstrat până în secolul

XVIII. Ea are la bază o suită de observaţii:

Luna, Soarele şi celelalte planete au formă sferică, deci şi Pământul nu poate fi decât tot o

sferă;

O navă pe măsură ce se depărtează de ţărm devine tot mai mică, dar dispare treptat de la

bază către vârful catargului, situaţie care se explică doar prin deplasarea ei pe o suprafaţă curbată;

În timpul eclipselor de Lună, umbra Pământului pe aceasta este circulară, formă pe care nu o

poate realiza decât proiecţia unui corp sferic;

Navigatorii observă Steaua Polară (indicator al Polului Nord) la Ecuator, la nivelul

orizontului. Pe măsura deplasării la latitudini tot mai mari, steaua va fi observată pe bolta cerească

tot mai „sus” (la poli se află la verticală).

1.1.2. Pământul este un elipsoid (sferoid de rotaţie)

Concepţia că Pământul nu este o sferă, a început a fi revizuită în a doua parte a secolului

XVII. Jean Richet, trimis guvernator în Guyana a constatat că pendulul acestuia care era reglat

pentru Paris; la Cayenne, rămânea în urmă, în 24 de ore, cu 2 minute şi 28’; funcţionarea

pendulului avea la bază relaţia: t = k √l/g, unde t = durata unei oscilaţii; l = lungimea pendulului;

g = acceleraţia gravitaţiei; k = constantă. Deci „t” nu corespundea ca mărime între Paris şi

Cayenne (k este constant, l este neschimbat), iar factorul care determină schimbarea lui era

gravitaţia.O oscilaţie mai înceată a pendulului presupunea o reducere a forţei de gravitaţie posibilă

în condiţiile în care mărimile razei Pământului la Cayenne şi Paris nu sunt egale.

• I. Newton avansează ideea că Pământul este turtit la poli datorită rotaţiei, prin analogie cu

turtirea observată la Jupiter; calculează pentru Pământ o turtire de 1/231 (cea reală 1/298)

• S-au organizat expediţii în diferite regiuni pentru a determina mărimea unui arc de 10

latitudine în urma cărora s-a constatat existenţa unor diferenţe care confirmau ideile anterioare.

Deci, forma Pământului nu este o sferă, ci o sferă turtită la poli şi bombată la Ecuator

(sferoid de rotaţie). Această formă s-ar datora mişcării de rotaţie care face ca forţa

centrifugă să aibă o valoare maximă la Ecuator şi să fie nulă la poli, iar forţa centripetă

(gravitaţia) să crească treptat de la Ecuator spre poli.

43

Formei de sferă de rotaţie i s-a dat denumirea de elipsoid (tabel 2). Ea se caracterizeză prin:

- meridiane sub formă de elipse;

- lungimi deosebite ale razei Pământului, în raport cu diferitele puncte de pe suprafaţa

terestră;

- creşterea mărimii forţei de gravitaţie de la Ecuator la poli;

- creşterea mărimii unui arc de 10 de meridian plecând de la Ecuator spre poli;

Tabelul 2 Valorile elipsoidului de rotație (Uniunea Astronomică Internaţională, 1964)

Parametru Valoarea Parametru Valoarea

raza ecuatorială (a) 6378,160 km lungimea circumferinţei

Ecuatorului

40.075 km

raza polară (b) 6357,778 km lungimea circumferinţei

unui meridian

40.008,540 km

diferenţa dintre ele 20,382 km raza medie a Pământului

(raza unei sfere ce are

acelaşi volum ca cel

terestru)

6371,110 km

turtirea sferoidului

(a – b/a)

1/298,257

1.1.3. Pământul este un geoid

- Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee o sferă turtită alcătuită

din materie omogenă. În realitate, materia din care este formată planeta nu este omogenă nici din

punct de vedere chimic, fizic şi nici ca distribuţie pe verticală sau orizontală. Această

caracteristică a condus spre un model nou care a fost numit de Listing, în 1873, geoid.

-Acesta ar corespunde suprafeţei de nivel „0” a oceanului liniştit neafectată de maree şi

valuri mari, o suprafaţă continuă, închisă, fără muchii care este orizontală pentru orice punct de

pe Glob şi, în acelaşi timp, perpendiculară pe verticala locului (pe direcţia forţei de gravitaţie).

Deci, ea reprezintă o suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei care se continuă de la nivelul

oceanelor – prin masa continentală – fiind reperul măsurătorilor de înălţime şi adâncime.

- Elementul comun este între cele două modele – elipsoid şi geoid –volumul identic.

Diferenţele principale sunt legate de: suprafaţa geoidului care se află deasupra celei a elipsoidului în

regiunile continentale şi invers în regiunea bazinelor oceanice (fig. 17).

- Forma geoidului poate şi ea să se modifice datorită schimbării vitezei de rotaţie a

Pământului (valul de flux impus de maree o frânează) şi modificărilor survenite în distribuţia

materiei grele şi uşoare în alcătuirea Pământului sub efectul gravitaţiei.

Fig. 17. Raporturile teoretice dintre geoid şi elipsoidul de rotaţie

- Calculele rezultate din măsurători au dovedit că la nivelul suprafeţei apar unele deosebiri

regionale.Astfel, la Polul Sud există o diferenţă de – 30 m, la Polul Nord ea este bombată (+ 10 m),

la latitudini tropicale sudice sunt ridicări de până la 10 m, iar la latitudini temperate din Emisfera

44

nordică restrângeri de până la – 5 m. Acestui model („o pară” alungită la Polul Nord, umflată în

Emisfera sudică, dar „scobită” la Polul Sud), i s-a dat numele de terroid sau telluroid .

1.3.4. Consecinţele geografice ale formei Pământului

• Forma aproape sferică impune variaţia zonală a cantităţii de radiaţie solară ce ajunge pe

suprafaţa terestră, ceea ce determină deosebiri mari în regimul de încălzire al acesteia şi de aici

diferenţieri în dinamica multor procese naturale.

•Turtirea determină: arce de meridian de 10 cu mărimi deosebite la latitudini diferite;

distanţe inegale de la suprafaţă către centrul Pământului pentru diferite puncte (la poli este

depărtarea cea mai mică, iar la Ecuator cea mai mare); valoarea gravitaţiei creşte de la Ecuator

(978 cm/s2) spre poli (la 45

0 – 980,6 cm/s

2, la 90

0 – 983,2 cm/s

2).

•Cele trei tipuri de suprafeţe impun tot atâtea puncte de referinţă pe suprafaţa fizică.

Astfel, pe suprafaţa reală, cu toate neregularităţile reliefului, se realizează măsurătorile

geodezice; la nivelul suprafeţei geoidului se raportează toate măsurătorile; la suprafaţa

elipsoidului se calculează valorile fizice ale Pământului (suprafaţă, volum, raze).

1.2. MIŞCĂRILE PĂMÂNTULUI

Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări care au consecinţe geografice diferite,

unele sesizabile, altele cu reflectare în procese de durată.

1.2.1. Caracteristicile mişcării de rotaţie

- Este mişcarea globală pe care o face Pământul în jurul axei polilor într-un interval de 23

ore, 56 minute, 4,09 secunde; este numită „zi siderală” şi corespunde timpului dintre două situări

consecutive a unei stele de pe bolta cerească la meridianul locului.

- Rotaţia se face de la vest la est (sens direct) ceea ce crează (pentru un observator de pe

suprafaţa terestră) impresia unei deplasări false a bolţii cereşti (stele, Soare, Lună, planete) de la

est la vest. Diferitele puncte situate pe suprafaţa Pământului vor înregistra viteze de rotaţie

deosebite întrucât cercurile paralele pe care se înscriu au mărimi variate, iar durata este aceeaşi

(ex. la Ecuator, unde cercul acestuia este de 40075 km, viteza este de564m/s, la latitudinea de 45°

cercul de peste 28080km este parcurs cu o viteză de 328m/s iar la Cercul polar-latitudine de 66°

cei aproape 20 km sunt străbătuţicu o viteză de 230 m/s).

- Mişcarea de rotaţie este argumentată prin:

• toate planetele, sateliţii, Soarele au această formă de mişcare;

• forma Pământului de sferă turtită la poli nu poate fi explicată decât astfel;

• corpurile în cădere liberă nu ajung la baza verticalei, ci la o anumită depărtare întrucât

punctele extreme (de plecare şi sosire) descriu în acelaşi timp cercuri cu mărimi şi viteze deosebite;

• experienţa fizicianului francez Foucault (1851) în cupola Pantheonului din Paris. Pendulul

căruia i s-a imprimat o deplasare constantă a trasat pe suprafaţa de sub el urme succesive în sensul

deplasării acelor de ceasornic. Conform legilor mecanicii, axul pendulului îşi păstrează planul de

oscilaţie. Deci, ceea ce s-a deplasat a fost suprafaţa pe care au fost lăsate urmele. Ea s-a mişcat de la

est la vest ceea ce s-a reflectat în succesiunea urmelor în sens invers.

- observaţiile şi fotografiile realizate de pe sateliţi artificiali.

1.2.2. Consecinţele geografice ale mişcării de rotaţie

- Mişcarea de rotaţie – în jurul axei polare N-S – impune forţa centrifugă care a determinat

turtirea Pământului la poli şi bombarea la Ecuator.

- Mişcarea de rotaţie determină succesiunea în 24 de ore a unei perioade de lumină şi a

alteia de întuneric, cu consecinţe în regimul bilanţului radiativ, în regimul termic diurn, în

desfăşurarea proceselor biotice, geomorfologice etc.

.

45

- Rotaţia Pământului asigură transmiterea impulsului mareelor sub forma unui „val de flux”

care se manifestă de la est la vest.

- Mişcarea de rotaţie face ca masele aflate în deplasare pe suprafaţa terestră să sufere o

abatere spre dreapta în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera sudică. Cauza este legată de

faptul că pe parcursul deplasării se trece prin zone latitudinale cu viteză de rotaţie diferită.

1.2.3. Mişcarea de rotaţie şi aprecierea timpului.

• Mişcarea de rotaţie face ca Soarele în deplasarea sa aparentă pe bolta cerească să se afle,

pentru fiecare punct de pe Glob, o singură dată într-o poziţie maximă pe boltă. Acest moment

coincide cu situarea lui la meridianul locului. Astronomii numesc acest moment miezul zilei. În

cealaltă emisferă (unde este noapte) pe antemeridian este – miezul nopţii. Intervalul de timp dintre

două siturări consecutive ale Soarelui la meridianul locului este numit zi solară adevărată.

Mărimea ei, pe parcursul anului, este diferită întrucât Pământul parcurge o orbită eliptică

în jurul Soarelui (distanţa faţă de acesta este deosebită), cu viteze ce sunt cuprinse între un maxim

la periheliu şi un minim la afeliu. Pentru eliminarea acestui inconvenient s-a adoptat o durată

medie a situaţiilor extreme; aceasta este de 24 ore şi este numită zi solară mijlocie. Ea începe şi se

termină cu trecerea Sorelui la meridianul locului (orele 12), fapt ce creează inconvenientul că în

intervalul de lumină ar exista două date calendaristice (una până la orele 12 şi alta după). Pentru a

evita acest neajuns, în anul 1925 s-a convenit adoptarea zilei civile al cărei început corespunde

orelor 24 (miezul nopţii).

• Dacă 24 de ore corespund intervalului în care se parcurg 3600 de longitudine (o rotaţie

completă), atunci într-o oră Pământul va expune spre Soare un arc de cerc cu longitudine de 150.

Suprafaţa Pământului este astfel împărţită în 24 de sectoare cu valoare egală de longitudine care au

fost numite fusuri orare. S-a convenit în 1884, ca pe întreaga suprafaţă a unui fus să existe aceeaşi

oră, iar valoarea acesteia să fie dată de ora meridianului din centrul său. S-a stabilit ca primul fus să

se desfăşoare de-o parte şi de alta a meridianului 00, de origine (Greenwich), adică între 7

030’

longitudine vestică şi 7030’ longitudine estică (fig. 18).

• Numerotarea fusurilor se realizează spre est (în sensul mişcării de rotaţie a Pământului),

astfel că cel de-al doilea se află între 7030’ şi 22

030’ longitudine estică, al treilea între 22

030’ şi

37030’ longitudine estică. Diferenţa orară între fusuri succesive este de o unitate, iar între primul şi

ultimul de 24 ore. În raport de acestea s-a ajuns la stabilirea orei legale. Aceasta este ora oficială

pentru toate activităţile ce au loc pe teritoriul unui stat. Ea corespunde orei fusului orar în care se

află capitala statului respectiv. Europa se desfăşoară în cadrul a patru fusuri orare (fig.18).

• România se află la contactul dintre fusurile al doilea şi al treilea, dar capitala este în ultimul.

Deci pe teritoriul României, ora oficială va fi cea din fusul al treilea. Dacă 150 de longitudine se

parcurg într-o oră (60 de minute), atunci unui grad de longitudine îi revin patru minute. România se

desfăşoară în longitudine pe 9025’44’’ ceea ce în timp, între momentul situării Soarelui la

meridianul Sulinei şi cel al meridianului Beba Veche, revine o diferenţă de 38 minute. Deci dacă la

Sulina este ora 12, la Beba Veche va fi 11,22’, iar la Bucureşti 11 şi 46’.Situaţiile sunt uşor de

sesizat la ivirea zorilor şi la înserare (în vest, în raport cu estul ţării, cele două momente vor fi

întârziate cu 38’). Acestea corespund orelor locale ce pot fi calculate pentru orice aşezare în raport

de ora oficială şi longitudine.

• Există cazuri când alături de ora oficială se utilizează şi ora locală. Este cazul statelor cu

desfăşurare mare în longitudine (Federaţia Rusă se întinde pe 11 fusuri, S.U.A. pe şapte, Canada pe

şase). La acestea există o oră oficială pentru activităţi ce implică întreg teritoriu statului federal

(navigaţia aeriană, circulaţia trenurilor) şi ore locale folosite pentru activităţi curente în aşezările din

fiecare fus orar (de exemplu, ora Moscovei este ora oficială, iar în Kamceatka se va folosi şi ora

fusului orar în care aceasta se desfăşoară).

46

Fig. 18. Harta fusurilor orare (http://geografilia.blogspot.ro/2015/04/harta-diferenta-dintre-ora-

solara-si.html)

Exerciţiu

Dacă ora în estul Rusiei în pen. Ciucotca (fusul 12) este ora 14.00, în vest la Sankt

Petersburg (fusul 3) ce oră va fi? Care este ora oficială în cele două regiuni?

•Linia internaţională de schimbare a datei.Meridianele de 00 şi 180

0 împart Globul în două

emisfere: estică şi vestică. Când la Greenwich este miezul zilei (orele 12) pe antemeridian este

miezul nopţii (orele 24). Este singurul moment când pe tot Globul este aceeaşi zi calendaristică

(luni 5 mai). În minutele următoare, în Emisfera estică începe o zi nouă (marţi 6 mai), care se va

derula treptat spre vest, pe măsură ce ziua anterioară se va micşora. După 12 ore, la Greenwich este

miezul nopţii, în emisfera de est se derulează prima parte a zilei de 6 mai iar în Emisfera de vest

ultima parte a zilei de 5 mai. După încă 12 ore, la Greenwich este ora 12, în emisfera de est orele

cresc până la 24 (meridianul 1800).Se ajunge la situaţia în care pe tot Globul există o singură dată

calendaristică (marţi 6 mai).

Exerciţiu:

Consultaţi un Atlas general. Dacă la Londra este ora 8.00, la Bucureşti ce oră

oficială este? Dar la Paris şi Manilla?

La Bucureşti este ora 14.00. Care va fi ora oficială la Beba Veche şi Sulina.

1.2. MIŞCAREA DE REVOLUŢIE Pământul, la fel ca şi celelalte planete din Sistemul Solar, realizeză o mişcare în jurul

Soarelui pe o orbită. Este ideea de bază a concepţiei heliocentrice fundamentată de N. Copernic.

1.3.1. Caracteristicile mişcării de revoluţie

- Faptul că orbita este o elipsă face ca distanţa dintre Pământ şi Soare, pe timpul

parcurgerii sale, să fie diferită situându-se între 147,1 mil.km (la periheliu- 3 ianuarie) şi 152,1

mil. km (la afeliu- 6 iunie). Viteza medie a deplasării Pământului pe orbită este 29,7 km/s

(maximă la periheliu de 30,27km/s). Planul Ecuatorului terestru realizează cu cel al orbitei

47

Pământului, un unghi de 23°26'21" (oblicitatea).

- Perioada în care Pământul îşi parcurge orbita (980 mil.km) este de un an. Mărimea acesteia

este diferită în funcţie de elementul care este luat drept reper al perioadei de revoluţie. Astfel, anul

sideral corespunde timpului necesar (365 zile, 6ore, 9 minute, 55 secunde sau 365,256361 zile),

între două treceri ale Pământului (în mişcarea sa pe orbită) prin acelaşi punct în raport cu o anumită

poziţie a unei stele; anul tropic constituie perioada necesară (365 zile, 5 ore, 48 minute, 46 secunde

sau 365,2422 zile) trecerii succesive prin punctul corespunzător echinocţiului de primăvară (punctul

vernal). Diferenţa dintre cele două perioade este determinată de mişcarea de precesie a Pământului.

- Datorită oblicităţii, axa polilor realizează cu planul orbitei un unghi de 660½. Aceasta

face ca pe parcursul mişcării de revoluţie, planul ce conţine acestă axă să înregistreze, în raport cu

Soarele, poziţii diferite din care patru au semnificaţie deosebită, ele împărţind anul în tot atâtea

intervale de timp caracteristice (fig. 19).

Solstiţiul din 22 decembrie. Planul axei realizează cu cel al orbitei un unghi obtuz, ca

urmare, razele Soarelui cad perpendicular pe Tropicul Capricornului şi sunt tangente la cercurile

polare. Emisfera sudică este mai apropiată de Soare, în raport cu cea nordică; aici fiind vară, iar în

cealaltă iarnă. Cercul care separă emisfera luminată de cea întunecată determină următoarele

diferenţe diurne în mărime, în sens latitudinal, al acestora (fig.20).

Fig. 19. Mișcarea de revoluție

- La Ecuator cele două intervale sunt egale (12 ore). În emisfera nordică, intervalul nocturn

este mai mare, decât cel cu lumină şi creşte de la Ecuator spre Cercul Polar, de la care spre Polul

Nord este de 24 ore. Soarele se află cu mult sub nivelul liniei de orizont (noapte poalară). În

emisfera sudică, intervalul cu lumină este mai mare, decât cel nocturn, creşte continuu de la Ecuator

spre Cercul Polar, iar de aici la Polul Sud are 24 ore. Soarele descrie un cerc pe boltă (zi polară).

Poziţia Soarelui pe boltă, la meridianul locului (orele 12) este diferită. La Ecuator face un

unghi de 23° ½. În Emisfera sudică, Soarele va fi la 90° la Tropicul Capricornului şi 23° ½. la Polul

Sud, iar în Emisfera nordică la 43° la Tropicul Racului şi 0° la Cercul polar dincolo de care va fi

sub linia orizontului.

Solstiţiu din 22 iunie. Emisfera nordică este orientată spre Soare, razele acestuia cad

perpendicular pe Tropicul Racului şi sunt tangente la cercurile polare. Astrul va fi deasupra

orizontului la Polul Nord şi sub acesta la Polul Sud. În Emisfera nordică este vară, iar în cea sudică

iarnă (fig.20). Cercul de lumină determină intervale de noapte şi zi diferite ca mărime. La Ecuator,

ele sunt egale (12 ore). În emisfera sudică, noaptea creşte fiind de 24 ore la sud de Cercul polar

antarctic (noapte polară). În emisfera nordică, durata zilei o depăşeşte pe cea a nopţii, iar de la

Cercul polar arctic spre pol ea va fi de 24 ore (zi polară). Înălţimea Soarelui pe boltă va fi inversă în

raport cu situaţia de la solstiţiul din 22 decembrie.

48

Echinocţiile de primăvară (21 martie) şi toamna (23 septembrie). Razele Soarelui sunt

perpendiculare pe planul axei şi pe Ecuator şi tangente la poli. Ca urmare, cercul care separă cele

două emisfere – luminată şi întunecată – trecând prin poli asigură pe toată suprafaţa terestră,

indiferent de latitudine, o durată egală a zilei şi nopţii (12 ore) (fig. 20). Poziţia Soarelui pe boltă va

fi egală peste tot cu valoarea mărimii colatitudinii locului deci 90° la Ecuator, 66° ½ la tropice, 45°

în România şi 23° ½ la Cercurile polare, 0°la poli.

Situaţii între cele două poziţii:

În orice loc de pe glob, în fiecare zi, punctele corespunzătoare răsăritului, apusului şi înălţimii

Soarelui pe boltă la miezul zilei sunt diferite. Poziţiile extreme vor fi la solstiţii, iar cele medii la

echinocţii. La latitudinea de 450 (ţara noastră), Soarele se va situa la meridianul locului în poziţii

care variază între 21½º (solstiţiu de iarnă) şi 680 (solstiţiu de vară) fiind la echinocţii la 45°.

Fig. 20. Momentele mișcării de revoluție

Exerciţiu:

Care este durata zilei şi a nopţii în România la data de 22 decembrie? Dar la 21 martie?

1.3.2. Consecinţele geografice ale mişcării de revoluţie

Mişcarea de revoluţie în strânsă legătură cu înclinarea axei terestre determină o serie de

consecinţe în regimul de manifestare a o serie de procese fizice, biotice, geografice etc.Între

acestea mai însemnate sunt:

- Inegalitatea duratei zilelor şi nopţilor pe parcursul anului. Aceasta se constată la orice

latitudine în afară de Ecuator, unde atât ziua, cât şi noaptea permanent au 12 ore. Între Ecuator şi

cercurile polare ziua cea mai scurtă va fi solstiţiul corespunzător sezonului de iarnă (22

decembrie, în cea nordică şi 22 iunie, în cea sudică). Ulterior, ziua va creşte până la solstiţiul de

vară când va avea valoarea maximă. La 21 martie şi 23 septembrie, ziua va fi egală cu noaptea.

Între echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă când durata zilei o va depăşi pe cea a nopţii şi între

echinocţiul de toamnă până la cel de primăvară când noaptea va fi mai lungă decât ziua. Între

cercurile polare şi poli apar două sezoane distincte: în Emisfera nordică noapte polară

(23septembrie – 21 martie) şi ziua polară (21 martie – 23 septembrie); invers în cea sudică.

- Încălzirea inegală a suprafeţei Pământului. Mai întâi faptul că orbita Pământului este o

elipsă: impune o diferenţă în mărimea intensităţii radiaţiei înregistrată între poziţiile extreme

(periheliu şi afeliu) care se ridică la 7%. În al doilea rând, apar deosebiri cu caracter sezonier, în

cantitate de radiaţie primită de suprafaţa terestră şi de aici în regimul temperaturilor aerului, apei,

solului şi al multiplelor procese (geomorfologice, biotice, climatice) care se leagă de acestea.

- Formarea şi alternanţa anotimpurilor. Încălzirea inegală, ca urmare a unei distribuţii

sezoniere diferită a radiaţiei solare, determină caracteristici climatice distincte în cadrul unor

intervale de timp deosebite şi ca număr.

49

- Dezvoltarea unor zone de complementaritate climatică. Forma Pământului a impus o

diferenţiere latitudinală în distribuţia radiaţiei solare şi de aici separarea marilor zone climatice:

caldă, temperate, reci. Pe suprafaţa terestră se vor individualiza şi zone secundare ce coincid cu arii

latitudinale subpolare, subtropicale, subecuatorială, în care pendulează şi convergenţa sau

divergenţa maselor de aer. În aceste regiuni se succed sezonier caracteristici climatice apropiate de

acelea specifice zonelor limitrofe, de unde caracterul de complementaritate climatică şi care se

transmite şi la celelalte componente ale peisajului (evoluţia scurgerii râurilor, evoluţia vegetaţiei).

- Mişcarea de revoluţie şi măsurarea perioadei de realizare a ei (Calendarul). Aprecierea

mărimii intervalului în care se produce o revoluţie terestră, precum şi a modului de secţionare a

acestuia în perioade mai mici, cu anumite caracteristici (anotimpuri, luni, săptămâni) au fost două

idei ce-au condus la întocmirea, de-a lungul secolelor, a diverselor calendare cu durate apropiate

(365 zile cu diverse modificări la greci, romani, anul gregorian).

- Inegalitatea duratei sezoanelor (anotimpurilor). Primăvara astronomică este de 93 de zile şi

19ore; vara astronomică este de 93 zile şi 15ore; toamna astronomică ţine 89 zile20 ore; iarna

astronomică durează 90 zile.

1.4.PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE PĂMÂNTULUI Pământul este un sistem care s-a realizat prin concentrarea de materie cosmică în condiţiile

unor raporturi bine definite, în primul rând cu Soarele şi apoi cu celelalte planete şi cu Luna.

Evoluţia sa a însemnat un ansamblu de transformări de natură fizică, chimică, dar şi de schimburi

energetice, toate conducând după 4,5 miliarde de ani la un anumit sistem fizic ce are caracteristici

bine definite, unele cu şi însemnătate în manifestarea diverselor fenomene geografice.

1.4.1. Gravitaţia - Este o proprietate specifică oricărui corp cosmic, indiferent de mărime şi care se exprimă

printr-o anumită forţă de atracţie. Ea a fost descoperită şi formulată la rang de lege (legea atacţiei

universale) de către Isaac Newton.Se apreciază în gali (1 cm/s2).

- Asupra genezei gravitaţiei există diverse păreri dar se acceptă fie determinarea ei de către

unele particule de materie –gravitoni- aflate în centrul planetei, fie raporturile care se stabilesc

între particulele de materie şi antimaterie.

- Pe Glob, valoarea gravitaţiei scade de la poli la Ecuator. Mişcarea de rotaţie impune o

forţă centrifugă maximă la Ecuator orientată în sens invers forţei de gravitaţie.Ca urmare, rezultă

turtirea Pământului, o diferenţă de cca 21 km între razele ecuatorială şi polară şi o mişcare a

gravitaţiei cu cca 5 cm/s2 între Ecuator (978 cm/s

2) şi poli (983 cm/s

2).

- Deosebiri în mărimea gravitaţiei apar şi între regiunile continentale (valori mai reduse

întrucât există pătură granitică, mai uşoară) şi cele oceanice (aici se află pătura bazaltică cu

densitate mare). În cadrul continentelor valorile maxime sunt în podişurile bazaltice sau unde sunt

concentrate zăcăminte de fier, iar cele minime în regiunile unde abundă rocile sedimentare.

- Consecinţele existenţei gravitaţiei sunt:

• realizarea Sistemului planetar cu Soarele în centru (concentrează cea mai mare parte din

masă) şi nouă planete, sateliţi, asteroizi desfăşuraţi pe orbite la anumite depărtări de acesta, în raport

direct cu relaţia maselor lor;

• greutatea corpurilor ca expresie a forţei cu care acestea sunt atrase spre centrul planetei (F

= m·g, în care m este masa corpurilor, g mărimea forţei de gravitaţie);

• structurarea treptată a materiei terestre prin concentrarea elementelor grele în interior şi a

celor uşoare la suprafaţă creând un nucleu şi două învelişuri (mantaua şi scoarţa);

• forţa determinantă în producerea unor procese geomorfologice pe suprafaţa terestră

(alunecări, prăbuşiri, tasări, sufoziuni) și prin intermediul pantei, curgerea apei râurilor şi o anumită

mărime a energiei consumată în transport şi în exercitarea eroziunii;

50

• menţinerea şi structurarea atmosferei terestre (concentrarea a peste 99% din masa ei în

primii 35-40 km); dacă viteza de rotaţie a Pământulşui ar creşte de 17 ori, forţa centrifugă ar anula

gravitaţia, iar atmosfera s-ar împrăştia în spaţiul planetar,

• forma de geoid a Pământului, ca suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei.

Exerciţiu:

Ce s-ar întâmpla cu masele de aer, apa râurilor, poziţia şi mobilitatea corpurilor etc. dacă

nu ar exista forţa de gravitaţie? Daţi exemple.

1.4.2 Căldura internă (telurică)

Radiaţia solară ce ajunge la suprafaţa terestră produce o încălzire a acesteia pe o adâncime

limitată de la câţiva cm până la mai mulţi metri diferită atât sezonier, cât şi în latitudine. Sub

limita până la care se resimt în scoarţă variaţiile de temperatură există un orizont de câţiva metri în

care temperatura este constantă (orizontul termic neutru). De aici către centrul Pământului,

temperatura va creşte continuu, neuniform ca mărime atât pe verticală, cât şi lateral. Este căldura

telurică impusă de comprimarea gravitaţională, impactul cu meteoriţii şi dezintegrarea

componenţilor radioactivi. A avut un rol esenţial în primele etape ale evoluţiei Terrei când a

determinat transformarea materiei într-o topitură, rolul său a scăzut în timp ceea ce a favorizat

constituirea litosferei solide.

Pentru aprecierea variaţiei căldurii telurice se folosesc doi indicatori:

- treapta geotermică ce corespunde distanţei pe verticală la care se înregistrează o creştere a

temperaturii cu 10C; este apreciată la o mărime de 33 m;

- gradientul termic care exprimă creşterea temperaturii la fiecare 100 m adâncime (circa

30C la 100 m).

Consecinţele existenţei căldurii interne sunt:

• menţinerea la anumite adâncimi a materiei sub formă de topitură; diferenţele de potenţial

geotermic impun o anumită circulaţie a acestor topituri-„celulele de convecţie”;

• facilitarea diferitelor forme de metamorfism în litosferă ce duc la transformări ale rocilor;

• dezvoltarea fenomenelor de magmatism şi vulcanism;

• individualizarea în adânc a pânzelor de apă termală şi mezotermală care la suprafaţă

generează izvoare termale, gheizere.

Exerciţiu:

Ce s-ar întâmpla cu suprafaţa terestră dacă căldura telurică ar fi de 1000 de ori mai mare?

1.4.3. Magnetismul terestru

-Pământul se comportă ca un uriaş magnet- geomagnetism. Originea lui este pusă pe

seama multor surse: unele cu caracter general (curenţi de convecţie termică din nucleul extern şi

frecarea materiei topite din nucleu de partea inferioară a mantalei solide), altele cu specific local

(roci cu proprietăţi magnetice).

- Mărimea câmpului magnetic terestru variază între 24A/m laecuator şi 48 A/m la poli.

- Magnetismul terestru prin liniile de forţă emise se resimte până la 10-60 raze terestre

constituind în jurul Terrei, aşa numita "magnetosferă". Este mai îngustă spre Soare (10 raze terestre)

datorită presiunii exercitată de radiaţia solară (vântul solar) şi alungită în sens opus.

- Consecinţele existenţei câmpului magnetic:

• folosirea busolei ca instrument absolut necesar în orientarea geografică, navigaţie, în

ridicările topografice, cartografice, geologice etc.;

• existenţa vieţii, întrucât cea mai mare parte din radiaţiile solare şi cosmice nocive sunt

respinse sau reţinute la nivelul exterior al magnetosferei;

51

• individualizarea ionosferei (între 60 şi 1200 km), ca parte distinctă în atmosferă, în care

radiaţiile solare care pătrund în magnetosferă determină ionizarea atomilorde N, O, H, He proces

urmat de generarea unor fenomene specifice (furtuni ionosferice, aurorele polare).

1.4.4. Electricitatea terestră

Pământul are un câmp electric slab evaluat la zecimi de milivolţi. Există diverse surse de

producere a lui. Curenţii de convecţie din nucleul extern reprezintă sursa profundă, de ea legându-

se şi geneza magnetismului terestru. Surse aflate în scoarţă sau în bazinele acvatice (frecarea

produsă în circuitul apei subterane, diferenţe de salinitate a apelor marine în mişcare). Sursa

principală este în ionosferă şi rezultă din ionizarea ce are loc sub influenţa radiaţiilor solare.

1.4.5. Densitatea

Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate din întregul Sistem

planetar depăşind de trei-patru ori mărimile specifice planetelor-gigant, dar fiind cu puţin mai

ridicată decât a planetelor telurice.

Distribuţia neuniformă a materiei de la o geosferă la alta, ca şi în cadrul fiecărui înveliş,

determină variaţii însemnate. Cele mai ridicate mărimi sunt la nivelul nucleului (12–17 g/cm3) unde

există o concentrare de elemente grele, iar cele mai mici în învelişurile exterioare (2 –3 g/cm3, în

scoarţă, 1 g/cm3 la apă). În scoarţă, apar deosebiri între sectoarele dominant alcătuite din roci

magmatice şi cele din roci sedimentare, între regiunile de scut şi cele de orogen.

Diferenţele locale şi regionale au un rol însemnat în producerea deplasării materiei în

tendinţa unei omogenizări a ei şi de aici dezvoltarea unor circuite locale, regionale, generale.

2. LUNA

2.1.REPERE GENERALE Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat corp ceresc de Pământ

-Distanţa medie P – L este de 384 403 km (60,13 raze medii terestre);

-Masa de 7,3X1022

kg reprezintă 0,012 mase terestre; este al cincilea satelit în Sistemul Solar;

- Volumul este de 2,2X1016

km3 (0,02 din cel terestru);

- Raza medie este de 1738 km;

- Suprafaţa este de 3,79X107 km

2;

- Are o mişcare de rotaţie egală ca timp cu cel al mişcării de revoluţie; ca urmare, Luna va expune

permanent spre Terra aceeaşi emisferă; viteza deplasării pe orbită este de 1,02km/s, iar durata de 27

de zile, 7 ore 43' şi 11,5 sec. dacă se raportează la poziţia ei în raport de Pământ şi 29 de zile, 12ore,

44'28"dacă ea se realizează faţă de Soare.

- Planul Ecuatorului lunar face cu cel al orbitei sale un unghi care variază în timp între 6°31' şi

6°49'; la fel oscilează şi unghiul dintre planurile orbitelor Pământului şi Lunii (între 5°şi 5°18'). Ca

urmare de pe Pământ suprafaţa vizibilă a satelitui este de 59%.

2.2. Relieful lunar

Este destul de accidentat rezultând îndeosebi în urma impactului cu meteoriţii. Discul lunar

privit de pe Terra se remarcă prin zone închise la culoare numite mări, depresiuni şi zone

strălucitoare care ar reprezenta continente, munţi (fig. 21, 22)

• Mările sunt suprafeţe joase frecvent circulare (diametre între 400 şi 1600 km), plane pe

ansamblu, dar şi cu denivelări regionale. Sunt alcătuite din bazalte. Periferic, sunt culmi şi creste

alungite, dar şi sisteme de munţi formate din culmi lungi de mai mulţi kilometri, înalte de 100 – 300

m. Cele mai importante mări sunt: Imbrium, Crisium, Orientală, Nectaris, Smithi, Humorum,

Tranquillitatis, Serenitatis, Fecunditatis, Nubium, Humboldtianum, Grimaldi.

52

• Bazinele sunt depresiuni mari (diametre de peste 3000 km) rezultate prin impact cu bolizi

sau asteroizi. Cele mai mari sunt: Procellarum (diametru de 3200 km, în emisfera vestică) şi Polul

Sud-Aitkins (2500 km în emisfera invizibilă).

• Şanţurile au desfăşurare arcuită, fund plat, versanţi abrupţi (înalţi de 50-230 m) şi drepţi. Au

rezultat în mări şi bazine prin presiuni generate în timpul impactului cu meteoriţii.

• Munţii reprezintă formele cele mai înalte, au lungimi de 700 – 9000 km şi se desfăşoară în

jurul mărilor sau în jurul craterelor mari.Sunt alcătuite din roci bazice. Poartă numele unor sisteme

terestre – Alpi, Apenini, Carpaţi, Caucaz.

• Craterele sunt forme de relief complexe rezultate din impactul cu meteoriţii sau cu origine

vulcanică. Au dimensiuni variate. Craterele mari au şi cratere secundare îngemănate ce aparţin unor

faze ulterioare de evoluţie; în unele cratere, pe centru, sunt conuri mici.

2.3. Alcătuirea petrografică

Din punct de vedere geologic se deosebesc:

- Roci magmatice rezultate din primele faze ale evoluţiei. Impactul cu meteoriţii a dus la

topituri noi, dar şi la metamorfozarea celor prezente. În zona „mărilor” există bazalte, iar pe

continente abundă gabbrourile.

- Roci sedimentare au rezultat din acumularea fragmentelor din meteoriţi şi a celor smulse

şi împrăştiate din scoarţa lunară în timpul impactului cu aceștia.

- Roci metamorfice sunt roci primare modificate prin creşterile accentuate ale temperaturilor

provocate de şocurile generate de impacte.

- Regolitul reprezintă o pătură formată din materiale dezagregate şi din elemente acumulate

din dezintergrarea meteoriţilor. Are grosimi de mai mulţi metri (în jur de 10 m).

2.4. Structura La baza stabilirii structurii Lunii a stat interpretarea datelor seismice înregistrate în timpul

misiunilor Apollo. Au fost distinse următoarele învelişuri:

- scoarţa cu o grosime medie de 60 km;

- mantaua superioră ţine până la 500 km;

- mezomantaua se dezvoltă între 500 şi 1000 km şi are elemente grele, feroase;

- mantaua inferioară este la adâncimi de peste 1000 km şi are, în conţinut, elemente grele.

- în centrul Lunii există un nucleu alcătuit dintr-o topitură de Fe.

2.5. Proprietăţi fizice

• Acceleraţia gravitaţională este de 162,2 cm/s2 fiind de peste şase ori mai mică decât

cea terestră.

• Magnetismul lunar este slab şi variabil regional. Originea este legată fie de procese

interne petrecute la începutul evoluţiei sale, când avea un nucleu cu materie în stare de topitură,

fie de influenţa câmpului magnetic terestru sau a impactului cu meteoriţii.

• Albedoul, în medie, are o valoare mică (0,07), este ceva mai mare în regiunile cu roci

deschise la culoare (pe continente) în raport cu cele care abundă bazaltele (mări).

•Seismicitatea este extrem de mică întrucât scoarţa lunară este consolidată, iar activitatea

tectonică a încetat după aproape un miliard de ani de la începutul evoluţiei Lunii.

• Densitatea medie de 3,34 g/cm3 (0,6 din cea terestră). Apar diferenţe regionale în funcţie

de categoria de roci din care este alcătuită scoarţa.

53

Fig.21. Harta suprafeţei vizibile a Lunii

Fig.22. Harta suprafeţei invizibile a Lunii

3.FENOMENE DETERMINATE DE SISTEMUL PĂMÂNT-LUNĂ-SOARE

3.1.FAZELE LUNII Luna gravitează pe o orbită în jurul Pământului, iar acesta împreună cu satelitul său descrie

o orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite

care se transpun într-o modificare a formei şi mărimii suprafeţei selenare receptată de pe Pământ.

Acestea se înscriu într-un ciclu (revoluţie sinodică) cu o durată de 29,2 zile.

Dacă se urmăresc în acest interval de timp, poziţiile Lunii la răsărit, în punctul maxim pe

boltă şi la apus se constată că de la o zi la alta, ele se produc cu o întârziere de cca o oră

(echivalentă cu un unghi de peste 170). Ca urmare, pe bolta cerească între poziţiile Soarelui şi Lunii,

54

în raport cu Pământul, se înregistrează o diferenţă de cca 450 la 3 ¼ zile situaţii evidenţiate de o

anumită configuraţie a suprafeţei Lunii. În acest sens se disting (fig.23):

Faza de Lună nouă – corespunde alinierii celor trei corpuri cereşti în poziţia Soare-Lună-

Pământ (conjuncţie). Soarele şi Luna răsar în acelaşi timp.Luna va expune spre Pământ o suprafaţă

neluminată; razele puternice ale Soarelui vor împiedica distingerea discului lunar.

Faza de Crai Nou – se produce după cca 3 ¾ zile, când între Lună şi Soare există o diferenţă

de poziţie pe boltă de cca 450. Forma sub care apare Luna este de corn sau seceră (coarnele orientate

spre stânga). Ea va fi văzută seara, după apusul Soarelui, când va avea şi o poziţie ridicată pe boltă.

Faza primului pătrar – se realizează după cca. 7½ zile când între direcţiile Pământ-Soare şi

Pământ-Lună există o diferenţă de 900. Ca urmare, când Soarele apune Luna se va găsi în poziţia

maximă pe boltă, dar conturul ei va fi slăbit de lumina amurgului. În orele următoare va deveni mult

mai luminoasă şi se va observa tot mai bine jumătatea din dreapta discului lunar.

Faza de Lună convexă – se înregistrează după 11¼ zile, când unghiul dintre direcţiile de la

Pământ la Soare şi Lună este de 1350, între trecerea lor la meridianul locului este o diferenţă de 9

ore. Luna se va vedea în poziţia maximă în jurul orelor 21, expunând cca 2/3din suprafaţa expusă.

Faza de Lună plină – se produce după 14½ zile, când cele trei corpuri cereşti sunt din nou

pe aceeaşi linie numai că Pământul se va afla între Lună şi Soare.Seara, la apusul Soarelui, se

produce răsăritul Lunii; punctul maxim pe boltă are loc la miezul nopţii, iar apusul ei va fi

dimineaţa. Întreaga emisferă orientată spre Pământ va fi luminată de Soare şi va apărea ca un disc

ce va străluci întreaga noapte.

Fig. 23. Fazele Lunii

55

Cea de-a doua fază de Lună convexă – are loc după 18¼ zile când între direcţiile de la

Pământ la Soare şi Lună există un unghi de 2250. Ca urmare, Luna va răsări în timpul nopţii (în

jurul orelor 21) şi va atinge punctul maxim în a doua parte a nopţii.Imaginea ei va fi biconvexă.

Faza ultimului pătrar – se produce după cca 21½ zile când între poziţiile de la Pământ la

Soare şi Lună fac un unghi de 2700. Luna va răsări la miezul nopţii, se va situa la meridianul locului

pe la orele dimineţii şi va fi văzută doar o jumătate din discul său lunar (cel din stânga).

Faza de corn – seceră – cu coarnele orientate spre dreapta se relizează după 25¼ zile. Luna

răsare în a doua parte a nopţii, iar punctul maxim îl atinge la câteva ore după răsăritul Soarelui.

Imaginea ei (destul de slabă) nu apare decât înainte de zori şi se va menţine doar câteva ore.

3.2. ECLIPSELE Orice corp luminat dintr-o direcţie lasă în partea opusă o umbră. Dacă corpul este sferic

umbra va căpăta forma unui con al cărui dimensiuni depind de distanţa dintre aceasta şi sursă dar

şi de diametrul celui expus luminii. El va fi mic dacă distanţa şi diametrul vor fi reduse şi invers.

În situaţia în care un al treilea corp trece prin conul de umbră atunci, pentru perioada

traversării acestuia, corpul care produce lumina va dispare mai mult sau mai puţin observaţiei.

Acest fenomen a fost denumit eclipsă.

Transpunerea acestor idei la Sistemul Solar împinge spre următoarele situaţii:

corpul care lumineză este Soarele;

corpurile care produc conuri de umbră sunt planetele şi sateliţii (Pământul cu Luna);

producerea eclipselor se realizează în cazurile în care acele corpuri se află pe aceeaşi

direcţie cu Soarele; în această poziţie ies în evidenţă două situaţii aparte:

- când între Soare şi satelit se inteprune planeta; satelitul se va afla în conul de umbră al

planetei, el nemaiputând fi observat de pe acesta (eclipsa satelitului);

- când între Soare şi planetă se interpune satelitul, observatorul de pe planetă (trece prin conul

de umbră al satelitului), nu va observa Soarele sau părţi din acesta (eclipsa de Soare).

Pentru înţelegerea fenomenelor respective se vor urmări cazurile concrete de eclipse realizate

în Sistemul Soare-Pământ-Lună (numite eclipsa de Lună şi eclipsa de Soare) (fig.24).

Fig.24. Eclipsa de Lună şi de Soare

3.2.1.Eclipsa de Lună

O eclipsă de Lună se produce când aceasta intră în conul de umbră al Pământului. Poziţia

Soare-Pământ-Lună, pe aceeaşi direcţie, corespunde fazei de Lună plină, deci unei situaţii în care

este luminată întreaga emisferă a Lunii orientată spre Pământ.

56

Dacă eclipsele de Lună sunt legate de faza de Lună plină ar însemna că ele s-ar repeta

periodic la 29,2 zile (perioada sinodică). Nerealizarea acestui lucru se datoreşte faptului că planul

orbitei lunare face cu cel al Pământului un unghi în jur de 508’, la care se adaugă înclinarea

diferită a planului orbitei Pământului cu cel al Ecuatorului terestru (23045’).

Pentru ca eclipsa să aibă loc, trebuie ca faza de Lună plină să coincidă cu o poziţie a Lunii

cât mai apropiată de acest plan. Momentul optim se realizează când cele trei corpuri sunt pe aceeaşi

linie. Când corpurile se află în acelaşi plan, Luna intrând în întregime în conul de umbră se produce

eclipsa lunară totală. Cu cât poziţia Lunei va fi mai depărtată de acest plan cu atât posibilitatea

realizării unei eclipse totale scade (sunt eclipse parţiale când doar o parte a Lunii intră în conul de

umbră). În ambele situaţii vor exista trecerile prin sectoarele conului de penumbră.

La o eclipsă totală se pot separa fazele:

•de la intrarea în conul de penumbră până la începutul pătrunderii în cel de umbră (o oră);

• între intrarea în conul de umbră (ştirbirea circulară a conturului discului lunar) şi până la

ieşirea completă din aceasta (dispariţia ştirbirii) cu o durată de 2 ore;

• străbaterea în timp de o oră a restului conului de penumbră.

În intervalul de timp când Luna se află în întregime în conul de umbră ea totuşi poate fi

zărită. Apare ca un disc slab luminat roşiatic. Acest efect se datoreşte luminării ei de către razele

solare reflectate de atmosfera terestră, ceea ce duce la diminuarea efectului de umbră totală.

O eclipsă de Lună se manifestă la aceeaşi oră şi în aceleaşi faze pentru toate punctele de pe

Glob care au Luna deasupra liniei orizontului.

3.2.2.Eclipsa de Soare

Se produc în condiţiile în care Pământul intră în conurile de umbră şi penumbră ale Lunii.

Acestea se întâmplă când cele trei corpuri cereşti se află pe aceeaşi direcţie în poziţia Pământ-

Lună-Soare (faza de Lună nouă).

Din raportarea acestor valori reies trei concluzii:

- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai scurtă decât mărimea lungimii conului de umbră

lunar; sunt condiţii pentru o eclipsă totală de Soare, Pământul străbătând conul de umbră lunar;

- distanţa dintre Pământ şi Lună corespunde cu lungimea conului de umbră (Pământul se

află în vârful conului); sunt condiţii pentru o eclipsă parţială de Soare;

- distanţa dintre Pământ şi Lună este mai mare decât lungimea conului de umbră; Pământul

se află în conul de penumbră; se produce o eclipsă inelară.

Ca urmare a acestor condiţii, o eclipsă de Soare nu va putea fi observată decât pe o anumită

porţiune de pe Terra ca eclipsă totală; în regiunile limitrofe situate în conul de penumbră se vor

înregistra eclipse parţiale; în cele din afara conurilor nu se va înregistra nici un fenomen (discul

solar va fi văzut în întregime).

Durata fenomenului şi principalele faze de evoluţie.:

- eclipsa totală durează în zona ecuatorială cca 8 minute, la latitudinile medii- 6 minute;

- eclipsa inelară durează la Ecuator 12 minute, iar la latitudinile medii 10 minute.

La eclipsa totală de Soare se disting:

- faza în care Luna începe să acopere discul solar (se dezvoltă forme cu concavitate

orientată spre Lună);

- faza de acoperire totală;

- faza de restrângere treptată a suprafeţei acoperite până la revenirea la forma generală a

disculu solar.

Pe acest parcurs, mai întâi lumina şi temperatura slăbesc până în momentul fazei maxime

când pe cer apar şi stelele mai strălucitoare. În faza maximă se observă coroana solară, cromosfera,

protuberanţe. Nu se realizează un întuneric deplin.

- fazele posterioare, lumina şi temperaturile cresc treptat.

57

La eclipsa parţială, faza maximă va coincide cu acoperirea unui sector din discul solar; la

eclipsa inelară faza maximă va coincide cu acoperirea unui sector din discul solar, iar în jurul

porţiunii acoperite de umbra Lunii, rămâne un inel luminos.

3.3. MAREELE Reprezintă mişcări periodice ale exteriorului scoarţei terestre, a apei oceanice sau a

atmosferei ca urmare a atracţiei reciproce dintre Pământ, Soare, Lună şi în secundar a planetelor

din sistem. Atracţia cea mai puternică se exercită din partea Lunii întrucât distanţa Pământ – Lună

(384.000 km) este foarte mică, în raport cu cea Pământ – Soare (1,5 mil. km), forţa de atracţie a

Soarelui reprezintă cca 5/11 din cea a Lunii.

3.3.1. Mareea terestră este extrem de mică ca valoare întrucât intervine rigiditatea materiei

solide din care Terra este alcătuită. Mărimea ei este de cca 23 cm în zona caldă, 10-15 cm la

latitudinile medii şi foarte mică în zona polară.

3.3.2. Mareea atmosferică ar trebui, datorită naturii fizice a masei de aer, să aibă valori

deosebit de mari. Gravitaţia şi presiunea puternică a vântului solar împiedică realizarea acestor

mărimi. Ea se realizează în îndeosebi în troposferă (include peste 90% din masa atmosferei), unde

mărimea acesteia la Ecuator atinge 16 – 18 km, în raport cu regiunile polare unde are 6-8 km.

3.3.3. Mareele oceanice sunt active întrucât materia asupra cărei acţionează forţele de

atracţie este labilă şi uşor deformabilă. Ele constau în ridicarea ş coborârea succesivă a apei de la

suprafaţa Oceanului Planetar sub efectul conjugat al atracţiei exercitate de Lună şi Soare. Dacă în

lungul oceanului ea apare ca o mişcare ondulatorie, cu amplitudine în general mică, în vecinătatea

ţărmului, la adâncimi reduse, se transformă într-o mişcare de translaţie. La ţărmurile abrupte se

produc ridicări şi coborâri ale nivelului apei cu valori ridicate, iar la cele joase se manifestă sub

formă de trangresiuni (flux) şi regresiuni (reflux) pe ţărmurile joase.

Fenomenul mareic nu este uniform în timp şi spaţiu. Acestea se datoresc modului diferit de

îmbinare a celor două forţe de atracţie ale Soarelui şi Lunii şi a acţiunii forţei centrifuge, vizavi de

forţa de gravitaţie şi intervenţiei unor factori regionali.

În desfăşurarea unei maree la un ţărm cu estuar se remarcă câteva momente:

• bararea curentului de apă dulce şi întoarcerea lui în amonte pe măsura creşterii fluxului;

• înaintarea masei de apă sărată de la gura de vărsare a fluviului în amonte (un curent cu

viteză de 0,5 – 2 m) pe o anumită distanţă;

• un moment de staţionare când se realizează echilibrul dintre forţa fluxului şi cea a

curentului de apă;

• retragerea apelor (viteză de 2- 6 m/s rezultată din cumularea forţei de rerflux cu cea a

curentului de apă dulce).

DICȚIONAR - Acceleraţia gravitaţională -mărime fizică care indică forţa de atracţie a

Pământului.Variază pe suprafaţa Pământului în raport de raza şi masa aceastuia. Mărimea ei pe

Pământ creşte de la Ecuator –978cm/s2 către Poli – 983cm/s

2.

- Activitate geomagnetică – evoluţie a câmpului geomagnetic, determinată de variaţia în

timp a fluxurilor de radiaţie solară; variază diurn, la câteva zile, în cicluri de 11 ani.

- Antemeridian – meridian din emisfera estică, opus celui din emisfera vestică (de

exemplu: meridianul de 180° şi cel de 0°).

- Axa geomagnetică – linie care uneşte polii geomagnetici ai planetei.

- Axa Pământului – linie ce uneşte polii geografici, care trece prin centrul planetei, fiind

perpendiculară pe planul Ecuatorului şi în jurul căreia se produce mişcarea de rotaţie.

- Coordonate geografice – valori numerice cu ajutorul cărora se stabileşte poziţia

matematică a unui punct pe sfera terestră în funcţie de un plan de referinţă; coordonatele geografice

sunt latitudinea (N şi S) şi longitudinea (E şi V).

58

- Echinocţiu – punct de intersecţie a traiectoriei aparente a Soarelui cu planul Ecuatorului

terestru; în acest moment (21 martie şi 23 septembrie) ziua este egală cu noaptea.

- Eclipsă – fenomen astronomic prin care un corp poate dispărea din câmpul de observaţia,

ca urmare a situării lui în spatele altui corp, sau a trecerii lui prin conul de umbră al acestuia. De pe

Terra se înregistrează: eclipse de Lună şi eclipse de Soare.

- Ecliptică – orbită aparentă parcursă de Soare în jurul Pământului în timp de un an.

- Elipsoid de referinţă – formă geometrică a Pământului, reprezentată de o sferă omogenă,

turtită, datorită mişcării de rotaţie; constituie forma de referinţă pentru calculele geodezice şi

topografice; stă la baza aprecierilor privind dimensiunile Pământului.

- Emisferă – jumătăţi ale Globului terestru raportate la diferite planuri de referinţă (faţă de

Ecuator- emisfera nordică şi sudică; faţă de meridianul de origine- emisfera estică şi vestică).

- Fus orar – interval de longitudine terestră de 15° în cuprinsul căruia există aceeaşi oră

legală sau locală; pe Glob există 24 de fuse orare.

- Geocentric – sistem de organizare a Universului, gândit în antichitate de C. Ptolemeu care

considera Pământul în centrul său, iar celelalte corpuri cereşti (Luna, Soarele, planetele, stelele)

aflate la distanţe diferite şi în mişcare pe orbite concentrice.

- Geoid – model al formei Pământului, definit de suprafaţa dată de nivelul mărilor şi

oceanelor neafectată de maree, care pătrunde prin continente şi este orizontală în orice punct de pe

suprafaţa terestră dar perpendiculară pe verticala locului.

- Heliocentrism – concepţie formulată de N. Copernic (sec. XVI) referitoare la sistemul

planetar în care Soarele este centrul său, iar în jurul acestuia sunt planete care se deplasează pe

orbite eliptice.

- Linia schimbării datei – corespunde în cea mai mare măsură meridianului de 180° care

străbate Oceanul Pacific; cu excepţia orei 24, când întreg Pământul se află la aceeaşi dată

calendaristică, în rest în emisfera vestică (la est de linia aceasta) va fi cu o zi în urmăcelei estice.

- Solstiţiu –poziţii pe care le are Pământul, în deplasarea pe orbita în jurul Soarelui, la datele

de 22 iunie şi 22decembrie, când razele acestuia cad perpendicular pe Tropicul Racului, respectiv

Tropicul Capricornului, şi când diferenţa dintre durata zilei şi cea a nopţii este maximă.

- Telluroid – model al formei Pământului (geoid bombat la Polul Nord şi în zonele tropicale

ale emisferei sudice şi scobit la Polul Sud şi la latitudinile temperate din emisfera nordică).

- Tropic – paralelă situată la 23°27' latitudine nordică (T. Racului) şi 23°27' latitudine sudică

(T. Capricornului)

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE 1. Explicaţi fazele Lunii. Care sunt cauzele apariţiei lor?

2. Explicaţi şi desenaţi eclipsa de Lună şi eclipsa de Soare.

4.Ce este mişcarea de revoluţie şi ce consecinţe are?

5.Explicaţi consecinţele mişcării de rotaţie.

6.Ce este şi pe unde trece linia internaţională de schimbare a datelor?

7.Care este semnificaţia pentru cele două emisfere (nordică şi sudică) a solstiţiului de vară? Dar

a echinocţiului de primăvară?

8. Care sunt consecinţele geografice ale formei Pământului?

9. De ce în afară de Ecuator răsăritul şi apusul Soarelui nu se realizează zilnic la aceleaşi ore?

10. Care sunt consecinţele gravitaţiei terestre?

REZUMAT Luna este singurul satelit natural al Pământului şi cel mai apropiat corp ceresc de Pământ. Relieful

lunar este destul de accidentat a rezultat îndeosebi în urma impactului cu meteoriţii. Discul lunar privit de

pe Terra se remarcă prin zone închise la culoare numite mări, depresiuni şi zone strălucitoare care ar

reprezenta continente, munţi. În alcătuirea se deosebesc: roci magmatice, roci sedimentare, roci

metamorfice şi regolitul. Au fost distinse următoarele învelişuri: scoarţa cu o grosime medie de 60 km;

59

mantaua superioră până la 500 km; mezomantaua între 500 şi 1000 km; mantaua inferioară la adâncimi de

peste 1000 km; nucleul alcătuit dintr-o topitură de Fe.

Proprietăţile fizice ale Lunii sunt: acceleraţia gravitaţională, magnetismul, albedoul,

seismicitatea, densitatea medie.

Luna se deplasează în jurul Pământului pe o orbită eliptică şi împreună cu acesta se înscriu pe o altă

orbită în jurul Soarelui. Ca urmare, cele trei corpuri cereşti se află permanent în poziţii diferite care se

transpun în modificarea continuă a formei şi mărimii suprafeţei selenare receptată de pe Pământ. În acest

sens se disting opt faze: Lună nouă, Crai Nou, Primul pătrar, Lună convexă, Lună plină, Lună convexă,

Ultimul pătrar, Corn – seceră. Datorită atracţiei dintre Lună-Pământ –Soare se produc două fenomene

importante: eclipsele (de lună şi de Soare) şi mareele.

Forma Terrei este de geoid. Modelul de elipsoid folosit în măsurătorile geodezice are ca idee de

bază o sferă turtită alcătuită din materie omogenă. Ea reprezintă o suprafaţă echipotenţială a gravitaţiei care

se continuă de la nivelul oceanelor – prin masa continentală – fiind reperul măsurătorilor de înălţime şi

adâncime. Între cele două modele – elipsoid şi geoid – elementul comun este volumul identic. Diferenţele

principale sunt legate de: suprafaţa geoidului care se află deasupra celei a elipsoidului în regiunile

continentale şi invers în regiunea bazinelor oceanice. Consecinţele geografice ale formei sunt: variaţia

zonală a cantităţii de radiaţie solară ce ajunge pe suprafaţa terestră, ceea ce determină deosebiri mari în

regimul de încălzire al acesteia şi de aici diferenţieri în dinamica multor procese naturale.

Pământul realizează mai multe tipuri de mişcări, cele mai importante sunt mişcarea de rotaţie şi de

revoluţie. Mişcarea de rotaţie este mişcarea pe care o face în jurul axei polilor într-un interval de 23 ore, 56

minute, 4,09 secunde. Ea corespunde timpului dintre două situări consecutive a unei stele de pe boltă la

meridianul locului. Mişcarea de revoluţie se realizeză în jurul Soarelui pe o orbită.

Proprietăţile fizice ale Pământului sunt: gravitaţia, căldura internă, magnetismul, electricitatea,

densitatea. Prin valoarea de 5,52 g/cm3, Pământul are cea mai mare densitate din întregul Sistem planetar

depăşind de trei-patru ori mărimile planetelor-gigant, fiind puţin mai ridicată decât a planetelor telurice.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ - Ielenicz, M., (1999), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti

-Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti

-Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.

-Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică,Bucureşti.

-Posea, Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul

solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

-Strahler, A. N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti

60

Modulul 4

GEOSFERELE TERESTRE Obiective: - cunoaşterea modelelor privind structura internă a Pământului;

-însuşirea definiţiilor, limitelor şi caracteristicilor geosferelor externe;

- înţelegerea legilor generale şi specifice pentru fiecare înveliş extern al Pământului;

- înțelegerea legăturilor care există între geosfere;

În îndelungata evoluţie a Pământului, materia din care este alcătuit s-a constituit în mai

multe învelişuri (geosfere). Sub nivelul suprafeţei terestre se găsesc endogeosferele iar la exterior

exogeosferele (fig. 25). La contactul dintre acestea s-a individualizat Învelişul geografic care

spaţial cuprinde intervalul în care se realizează cel mai intens schimbul de materie şi energie

dintre cele două grupe

Fig. 25. Geosferele terestre

1. ENDOSFERELE TERESTRE (ENDOGEOSFERE)

1.1. STRUCTURA INTERNĂ A PĂMÂNTULUI De la suprafaţă spre interiorul Pământului, materia nu este omogenă. Există varaiaţii

însemnate atât sub raport fizic, cât şi chimic. Acest lucru a determinat diferiţi oameni de ştiinţă

(geofizicieni) să-şi imagineze modele care privesc atât structura pe ansamblu, cât şi unele

diferenţieri regionale. Ele s-au bazat pe observaţii geologice directe (foraje de la suprafaţă la

adâncime, studierea manifestării undelor seismice pentru adâncimi mari). În toate modelele,

apar câteva elemente comune:structural, deasupra unui nucleu sunt mai multe învelişuri; din

interior la exterior, materia este din ce în ce mai uşoară; contactul învelişurilor reprezintă

suprafeţele de discontinuitate de ordine diferite.

În structura internă a Pământului se separă un nucleu și mai multe învelișuri

(fig.26). •Nucleul se află la adâncimi mai mari de 2.900 km, dincolo de discontinuitatea Wiechert-

Güttenberg. Forma acestuia nu este o sferă, ci elipsoid de rotaţie.O discontinuitate secundară

(Lehmann), desfăşurată la 5100-5200 km, îl împarte în două:

- Nucleul intern (între 5.200 şi 6.375 km) are materia în stare solidă. Este format îndeosebi

din elemente grele (fier, crom) ce dau o densitate de 12 g/cm3.

61

- Nucleul extern se desfăşoară la adâncimi între 2.900 şi 5.200 km; este format din materie

în stare de topitură, în care abundă elemnetele grele ce-i dau o densitate de 10-12 g/cm3. În cadrul

lui sunt frecvenţi curenţii de convecţie ce asigură dezvoltarea câmpului magnetic terestru.

• Mantaua (82% din volumul şi 69% din masa Terrei) este formată din:

- Mantaua inferioară (mezosfera) care se află între 400 – 500 km şi 2900 km; este formată

din: oxizi şi silicaţi de fier, nichel şi crom ce-i dau o densitate de 4,5-5,3 g/cm3. În cadrul ei se

separă două subînvelişuri. Primul între 400 km şi 1.000 km, are roci parţial cristalizate; materia este

în stare vâscoasă, neomogenă în compoziţie, temperatura, presiunea fiind favorabilă dezvoltării de

curenţi. În cel de-al doilea subînveliş (sub 1000m) este omogenă chimic.

- Mantaua superioară (astenosferă) se află între 35-40 km şi 400 (700) km. La partea

superioară, la contactul cu scoarţa, abundă rocile ultrabazice solidificate unde sunt prezente vetrele

de magmă rezultate din supraîncălziri radioactive. Împreună cu scoarţa alcătuiesc litosfera.

- Astenosfera (cu sens de strat slab al mantalei) cuprinde cea mai mare parte din mantaua

superioară, având o grosime diferită, adâncimi cuprinse între 700 km şi 80-150 km. Materia este în

stare de topitură magmatică, fiind alcătuită din silicaţi de magneziu, aluminiu, fier, calciu, potasiu

de unde şi densitatea redusă (3-3,5 g/cm3). Caracteristica dinamică principală este dată de prezenţa

curenţilor de convecţie termică ce au viteze de câţiva cm/an.

• Scoarţa (crusta) se află la partea superioară şi are o grosime de 8-10 km, sub oceane şi

20-80 km, în domeniul continental. Contactul cu mantaua se face prin discontinuiatea Mohorovičić

(Moho). P. Gutenberg (1924) a separat:

- Scoarţa de tip continental (grosimea 20-80 km; densitate 2,7 g/cm3) prezentă în alcătuirea

continentelor şi a bazinelor oceanice (până la 1.500 m adâncime). Este formată din roci sedimentare

(până la 25 km grosime), metamorfice şi eruptive (tip granitic şi tip bazaltic); între ele se află

discontinuitate locală Conrad aflată la adâncimi reduse.

- Scoarţa de tip oceanic, frecventă în bazinele oceanice la adâncimi mai mari de 3.600 m

dar şi la baza maselor continentale, acoperă peste 2/3 din suprafaţa Pământului. Este formată din

roci sedimentare cu grosime mică şi dominant din roci bazaltice (dorsalele, fosele, platourile

abisale) ce au o grosime între 5 şi 15 km; densitatea medie este de 3 g/cm3;

- Scoarţa de tranziţie desfăşurată în bazinele oceanice, la adâncimi de 1500-3600 m,

constituie o îmbinare a celor două tipuri principale.

Fig. 26. Structura internă a Pământului

62

• În alcătuirea scoarţei intră trei grupe de roci.

- Rocile sedimentare care au provenit, în cea mai mare parte, din dezmembrarea fizică şi

chimică a rocilor eruptive şi metamorfice. Se adaugă rocile de natură organică sau de precipitare

chimică. Grosimea sedimentarului este diferită de la foarte subţire pe scuturile vechi precambriene

şi paleozoice, la valori de 10-20 km în sistemele muntoase neozoice. Pe ansamblul Terrei, rocile

sedimentare ocupă cca 75% din suprafaţa uscatului.

- Rocile granitice formează masa principală a domeniului continental reprezentând aproape

25% din acesta. Are grosimi deosebite (10-15 km în platformele precambriene şi 30-40 km în baza

sistemelor muntoase mezozoice şi neozoice). În sectoarele unde eroziunea a îndepărtat

sedimentarul, pătura granitică apare la zi. În alcătuirea ei intră roci din familia granitului (granit,

granodiorit, riolit). Predominarea silicaţilor de aluminiu a determinat şi numele de Sal sau Sial.

- Rocile bazaltice formează cea mai mare parte a scoarţei domeniului oceanic dar sunt

prezente şi în cel continental.

Scoarţa în cele două domenii (continental, oceanic) are nu numai structură diferită, dar şi

grosimi variate. În domeniul continental, ea se dezvoltă mult deasupra nivelului mării, dar coboară

mult şi spre astenosferă, înregistrând o dublă convexitate. Diferenţa în alcătuirea pe verticală face ca

în acest domeniu, densitatea să crească de la 1,5 g/cm3 (la suprafaţă) la 3 g/cm

3 (în adânc unde

precumpănesc rocile ultrabazice).

• Litosfera reprezintă scoarţa şi partea superioară aproape solidă a mantalei şi are o grosime

de 75-80 km sub oceane şi până la 150 km în spaţiul continental.

1.2. TECTONOSFERA ŞI FORMELE DE MIŞCARE A MATERIEI ÎN CADRUL EI;

CONSECINŢELE GEOGRAFICE

1.2.1. Tectonosfera

Tectonosfera este învelişul în care apar şi se desfăşoară mişcările tectonice ce au

importanţă în crearea marilor forme de relief ale Pământului (continente, bazine oceanice, catene

de munţi). În cadrul ei, se produce mişcarea generală a materiei înglobată în mari circuite de

convecţie şi mişcări cu caracter regional ce provoacă cutări, coborâri, magmatism.

Curenţii de convecţie şi importanţa lor pentru reliefosferă

• Materia în astenosferă este topitură de silicaţi (Al, Mg, Fe), cu o temperatură de peste

10000 în bază şi cca 450-500

0 C la contactul cu scoarţa şi o densitate în jur de 3,5 g/cm

3 la bază şi

de cca 2,5 g/cm3, la partea superioară; în acelaşi sens scade şi presiunea.În cadrul acestui înveliş,

materia se deplasează sub forma unor curenţi (circuite largi) -celule de convecţie. Există mai multe

circuite principale în cadrul cărora se identifică ramuri (fluxuri) ascendente şi descendente. Faţă de

scoarţă, fluxurile vor exercita trei acţiuni: de izbire în dreptul curenţilor ascendenţi, de antrenare

spre interior la curenţii descendenţi şi de deplasare laterală între cele două situaţii care vor genera

fragmentarea scoarţei în plăci cu dimensiuni şi dinamică variate.

Fig. 27. Rift.

63

• Rifturile rezultă în zonele de izbire, unde se produce o „erodare” a scoarţei prin topire ce

duce la subţierea ei, urmată de ruptură. Ca urmare, riftul reprezintă o despicătură profundă a

scoarţei prin care materia din astenosferă iese la suprafaţă. Rifturile apar atât în sectoarele de

scoarţă continentală (riftul african), cât şi în cele de scoarţă oceanică (pacific, atlantic) (fig. 27). În

zonele de rift se produc: consolidări ale topiturii pe marginea lui; acumularea de material bazaltic pe

scoarţă sub forma unor dorsale; vulcanism creator de aparate submerse sau emerse (insule); seisme

frecvente cu intensitate medie; creşterea continuă a fundului oceanic (expansiune).

• Zonele de subducţie sunt generate în scoarţă de fluxurile de materie ale celulelor de

convecţie (au sens descendent). Rezultă rupturi profunde în scoarţă care sunt înclinate (plan

Benioff). Curenţii descendenţi antrenează placa mai grea care coboară în astenosferă unde se

topeşte. Aici se înregistrează vulcanism şi seisme frecvente şi cu intensitate mare. Principalele

schimbări sunt: naşterea de insule şi lanţuri muntoase vulcanice; munţi de încreţire prin cutarea

rocilor ce aparţin plăcii uşoare care este ridicată; expulzarea de gaze, pulberi, lave;

Între cele două tipuri de fracturi, scoarţa este reprezentată de blocuri cu dimensiuni,

alcătuire, mobilitate şi grad de afundare diferit în astenosferă (plăcile tectonice). Deplasarea

acestora este determinată şi de curenţii paraleli cu contactul scoarţă/astenosferă care fac legătura

dintre ramurile ascendentă şi descendentă în cadrul celulelor de convecţie. Mişcarea se înregistrează

de la zonele de rift către cele de subducţie.

Fig.28. Subducţie

Mişcările orogenetice şi importanţa lor pentru reliefiosferă

Sunt numite şi mişcări de cutare care durează zeci de milioane de ani în zonele de

subsidenţă a plăcilor. Presiunile enorme generate aici de coborârea plăcii grele asupra

formaţiunilor de la contactul cu cea uşoară determină metamorfism, fracturi, cutări ce dau

structuri geologice diferite (de la cute simple până la şariaje), lanţuri muntoase care se înalţă dar şi

apariţia unor depresiuni tectonice secundare numite avanfose (se acumulează depozite de molasă),

aparate vulcanice alcătuite din andezite.

Consecinţele acestor mişcări pentru relief sunt legate: apariţia celor mai însemnate lanţuri

de munţi de cutare şi de munţi şi platouri vulcanice; modificarea raportului bazine oceanice –

suprafeţe continentale;

Mişcările verticale ale scoarţei şi consecinţele lor pentru relief

Sunt deplasări lente care coboară sau ridică părţi ale continentelor sau ale domeniului

submarin. Au fost numite mişcări epirogenetice (pozitive) născătoare de continente, de uscat şi

mişcări talasogenetice (negative) ce favorizează extinderea spaţiului marin (prin acoperirea

regiunilor joase de câmpie) (fig. 29).

Mişcările materiei magmatice

Materia în stare de topitură se află în astenosferă şi în unele „cuptoare” din scoarţă

(provine prin ascensiunea topiturii din astenosferă, prin crăpături din scoarţă, datorită unor

supraîncălziri locale determinate de descompuneri radioactive). Ea ajunge pe suprafaţa terestră

unde, creează platouri vulcanice (lave fluide bazaltice) sau munţi vulcanici (lave acide, vâscoase),

dar se poate consolida în scoarţă creând corpuri plutonice (batolite, lacolite) (fig. 30).

64

Fig. 29. Epirogeneza pozitivă şi epirogeneza negativă.

Fig. 30 Forme de relief vulcanice şi corpuri plutonice.

• Consecinţele circulaţiei materiei topite sunt multiple iar rezultatele pot fi:

- corpurile plutonice înconjurate de arealele metamorfozate care adesea, reprezintă rădăcina

unor masive muntoase.

- formele de relief create prin acumularea materiei topite la suprafaţă (vulcani, platouri

vulcanice) ale căroro caracteristici sunt legate de volumul expulzat, tipul de lavă şi de erupţie.

Mişcările seismice (cutremurele)

Sunt rezultatul descărcării brusce a energiei seismice în sectoarele labile ale scoarţei aflate

la diferite adâncimi. Cele mai însemnate areale se află în zonele de rift, în cele de subsidenţă şi în

lungul altor fracturi profunde din scoarţă.

Undele se transmit mai întâi din adâncul scoarţei (hipocentru, către suprafaţa terestră unde

din punctul cu valoare maximă (epicentru) se propagă la distanţe variate. Local seismele mai pot fi

provocate şi de alte cauze (prăbuşirea unor mine, saline, explozii subterane de natură diferită).

Consecinţele manifestării cutremurelor sunt: crearea de fracturi în scoarţă cu dimensiuni

variabile; declanşarea de prăbuşiri, alunecări de teren; distrugeri în spaţiile locuite, pierderi de vieţi

umane; declanşarea unor mişcări de proporţii ale apei din mări şi oceane (tsunami).

2. EXOSFERELE (ÎNVELIŞURILE EXTERNE ALE PĂMÂNTULUI) Pe scoarţă se află atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în ultimile decenii s-a

conturat sociosfera legată de relaţiile complexe, pe care le determină omul asupra mediului

natural. Toate acestea se găsesc în strânsă corelaţie cu o geosferă a reliefului (reliefosfera) care s-

a individualizat la nivelul superior al scoarţei, componentele sale fiind strâns legate de mişcarea

65

materiei în scoarţă şi de interacţiunea cu factorii din exosfere constituind liantul dintre acestea.

2.1. RELIEFOSFERA 2.1.1.Definire Reliefosfera este o parte a Învelişului natural geografic ce cuprinde relieful Pământului.

Se mai folosesc şi noţiunile de sfera reliefului, morfosferă, geomorfosferă.

În cadrul Învelişului natural geografic, reliefosfera ocupă poziţia bazală, pe ea se

sprijină, dar şi se interferează (pe adâncimi diferite) cu atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera

şi sociosfera. La nivelul ei se înregistrează cele mai importante schimburi de substanţă şi energie

ale Învelişului natural geografic cu învelişurile interne ale Pământului (îndeosebi astenosfera).

2.1.2. Limitele reliefosferei

- Limita exterioară este dată de suprafaţa terestră numită şi suprafaţa fizică a

Pământului (dă conturul reliefului) care este supusă intens modificării prin procesele datorate

agenţilor modelatori externi (nivelează) şi interni (creează denivelări).

- Limita inferioară corespunde unei suprafeţe cu desfăşurare neuniformă ce are o poziţie

coborâtă în dreptul rifturilor şi zonelor de subsidenţă dar este aproape de partea superioară a scoarţei

în rest. Ca urmare, în reliefosferă, se include doar o parte a scoarţei.

2.1.3. Alcătuirea reliefosferei

La scara 1:1.000.000, Pământul ar putea fi comparat cu o sferă cu diametrul de 12,75 m,

iar conturul reliefului de la Chomolungma (8848m) până la fosa Marianelor (11.022 m) s-ar

înscrie pe o diferenţă de nivel de cca 1,8 cm; adâncimea maximă în zonele de rift ale reliefosferei

ar atinge cca 8-9 cm. La o astfel de scară ies în evidenţă numai macroformele. Însă, relieful este

alcătuit dintr-un număr foarte mare de forme care pot fi împărţite în diferite grupări după criterii

deosebite (mărime, geneză, structură, stadiu de evoluţie) ce impun o ierarhizare a lor.

- Macroformele

Sunt cele mai mari forme (forme planetare - forme de ordinul I) ce pot fi separate la

nivelul planetei: continentele şi bazinele oceanice. Au rezultat în etape de sute de milioane de

ani prin evoluţia plăcilor tectonice, mecanismul genetic fiind impus de factorii interni.

• Continentele reprezintă macroforme pozitive înconjurate total sau în cea mai mare

parte de apele bazinelor marine şi oceanice. Alcătuiesc cca 29% din suprafaţa terestră fiind

concentrate îndeosebi în emisfera nordică (39,4% faţă de cea sudică 19%)(fig. 31, tabelul 3).

Tabelul 3 - Principalele date morfometrice ale continentelor Continentul

Suprafaţa Înălţimea

medie (m)

Înălţimea maximă (m)

mil. Km2 %

Asia 44,4 30 960 8848 - Chomolungma (Everest)

Africa 29,8 20,1 750 6010 -Kilimandjaro

America de Nord 24,4 16,5 720 6187 - Mc. Kinley

America de Sud 17,8 21,1 590 6960 - Aconcagua

Antarctica 12,5 8,5 2200 5140 - Vinson Massif

Europa 10 6,8 340 4807 - Mont Blanc

Australia şi Oceania 8,9 6 340 5029 - Puncak Jaya (Noua Guinee)

- Hipsometric aproape 70% reprezintă forme de relief cu înălţime între 0 şi 1.000 m, 23,7% între

1.000 m şi 3.000 m, 3,5% între 3.000 m şi 4.000 şi numai 1,8% la altitudini ce depăşesc 4.000 m.

Altitudinea medie a uscatului este de 875m.

• Bazinele oceanice împreună cu mările continentale ocupă 71% din suprafaţa terestră. Sunt forme

de relief negative, acoperite de apă, care se suprapun peste sectoare din scoarţă, alcătuite din pătură

bazaltică. Pe verticală până la – 1000 m, se află 8,5% din suprafaţă, între – 1000 şi – 3000 m se

desfăşoară 7,8%, între -3000 m şi – 4000 m cca 14,7%, pentru ca fundul bazinelor, desfăşurat între

66

– 4000 m şi – 6000 m, să constituie 40%. Foselor oceanice (la adâncimi peste – 6000 m) le revine

1%. Adâncimea medie a bazinelor oceanice este de 3790 m (tabelul 4).

Fig. 31. Răspândirea apei şi uscatului pe suprafaţa Pământului

Tabelul 4. Bazinele oceanice – caracteristici morfometrice Oceanul

Suprafaţa Adâncimea medie (m) Adâncimea maximă (m)

mil.m2 %

Pacific 179,24 49 4282 11022- Groapa Marianelor

Atlantic 92,02 25,4 3926 8492 -Groapa Meteor

Indian 76,16 4,1 3960 7450- Groapa Jawei

Arctic 14,91 4,1 1500 5449 -Groapa Spitzbergen

- Mezoformele În domeniul macroformelor s-au individualizat în timp geologic (zeci şi sute de milioane de

ani), sub acţiunea factorilor tectonici, o grupă de reliefuri cu dimensiuni mai reduse (ordinul II) care

prezintă trăsături impuse de unităţile structurale în care au luat naştere (orogen, platformă).

- În domeniul continental se pot separa:

• Lanţurile muntoase reprezintă sisteme de munţi individualizate în lungul unor foste

depresiuni tectonice pe parcursul a mai multor zeci sau sute de milioane de ani (caledonidele, din

nord-vestul Europei, au rezultat în prima parte a Paleozoicului; hercinidele, din centrul Europei, s-

au format în a doua parte a Paleozoicului; alpinidele, ce dau cele mai impunătoare sisteme de

munţi înalţi, au apărut în mai multe faze tectonogenetice, începând de la finele Mezozoicului până

în Neogen).Au lungimi de sute sau mii de kilometri (Cordiliera nord-americană peste 8000 km,

Anzii peste 7000 km, Urali 2500 km, Himalaya 2400 km, Carpaţii 1300 km, Alpii 1200 km),

înălţimi variabile în funcţie de vechime (în sistemul lanţurilor alpine se întâlnesc cele mai mari

înălţimi planetare (nouă vârfuri cu peste 8000 m în Himalaya, între care Chomolungma cu 8848

m; 17 vârfuri cu peste 6000 m în Anzi, între care Aconcagua cu 6960m; două vârfuri la peste

6000m în Cordilieri între care Mc. Kinley 6187 m; în Europa zece vârfuri ce depăşesc 4000 m, cel

mai înalt fiind Mont-Blanc cu 4807 m; în Africa sunt trei vârfuri la peste 5000 m în Kilimandjaro

cu 6010 m; în Australia cel mai înalt vârf Kosciusko are 2230 m).

- Caracteristicile esenţiale sunt: înălţimi ce depăşesc 1000 m, văi principale cu adâncimi

peste 500 m ce separă culmi înguste, creste cu versanţi povârniţi alcătuiţi din roci diferite în funcţie

de vechimea munţilor (predomină cele cristaline şi eruptive vechi la munţii din Paleozoic şi cele

sedimentare şi cristaline la lanţurile alpine) (fig.32).

- Se pot clasifica după criterii diferite:

•după altitudine sunt lanţuri cu:

- munţi joşi cu înălţimi sub 1000 m (M. Oaş);

- munţi cu înălţime medie de 1000-2000 m (M. Apuseni).

- munţi înalţi la 2000-4000 m (M. Alpi);

- munţi foarte înalţi peste 4000 m (M. Himalaya);

•după geneză sunt lanţuri cu:

67

- munţi de cutare (marea majoritate a lanţurilor muntoase alpine);

- munţi bloc sunt munţi de cutare vechi, care au fost erodaţi, fragmentaţi tectonic în blocuri

ce-au suferit înălţări (M. Pădurea Neagră);

- munţi vulcanici care au rezultat prin erupţii pe anumite aliniamente (M. Călimani);

•după vârstă sunt:

- munţi foarte vechi, unii reînălţaţi, caledonici (Alpii Scandinaviei);

- munţi vechi hercinici (Urali, M. Vosgi);

- munţi tineri alpini (Alpii, Carpaţii, Caucaz, Himalaya).

Fig. 32. Munţi înalţi de vârstă alpină (Alpi)

• Masivele muntoase sunt prezente în ariile lanţurilor de munţi vechi şi foarte vechi

(frecvent în zona hercinidelor) ce au fost peneplenaţi şi fragmentaţi în blocuri şi care ulterior au

suferit ridicări pe mai multe sute de metri.Fizionomia acestora se caracterizează prin: poduri

interfluviale largi, netede (resturi de peneplenă) separate de văi înguste cu versanţi povârniţi,

datoraţi rocilor dure. Sunt tipice în Masivul Central Francez, Podişul Armorican, Boemia.

• Podişurile se caracterizează prin poduri interfluviale netede şi foarte largi, văile care le

separă sunt adânci (peste 100 m) şi au versanţi cu pantă accentuată. Pot fi întâlnite la orice

altitudine. Se disting mai multe tipuri (Gr.Posea, 1986):

•după structură:

- podişuri în regiunile cu structură tabulară (Pod. Colorado, Pod. Dobrogei de Sud);

- podişuri în regiunile cu structură monoclinală (Pod. Moldovei);

•după geneză:

- podişuri de eroziune care se întâlnesc în regiunile peneplenate şi ridicate (Pod. Casimcei-

fig. 33);

- podişuri de acumulare care corespund unor câmpii piemontane ridicate (Pod. Getic);

• după altitudine:

- podişuri înalte aflate la peste 1000 m altitudine (Pod. Pamir);

- podişuri medii la altitudine de 300-1000 m (Pod. Someşan);

- ·podişuri joase cu înălţime mică sub 300 m (Pod. Dobrogei de Sud);

•după poziţie, în raport cu lanţurile muntoase:

- podişuri intramontane (Pod. Transilvaniei);

- podişuri extramontane (Pod. Moldovei);

•după vârstă sunt:

- podişuri vechi (Podişul Casmicei);

- podişuri recente (Pod. Getic, Pod. Lipovei);

•după alcătuirea geologică sunt:

68

- podişuri din roci sedimentare (Pod. Getic);

- podişuri din roci vulcanice (Pod. Decan);

- podişuri din roci cristaline (Pod. Casmicei).

Fig. 33. Podişul Casimcea

Dealurile reprezintă forme de relief cu altitudini de 300-1000 m, mai fragmentate decât

podişurile, în care văile sunt mai numeroase şi, ca urmare, suprafeţele de versant au o pondere

ridicată. Frecvent, rezultă prin fragmentarea, fie a unei regiuni muntoase nu prea înalte, fie a unui

podiş. Se pot separa mai multe tipuri având în vedere criterii genetice, evolutive, înălţime.

•după geneză:

- dealuri rezultate prin procese de cutare şi ridicare (Subcarpaţii);

- dealuri rezultate prin bombare diapiră (unele dealuri subcarpatice de la contactul cu

Câmpia Română);

- dealuri formate din fragmentarea unei regiuni de podiş (cea mai mare parte din

Transilvania);

•după altitudine sunt:

- dealuri joase la altitudine de 200-400 m (Dealurile de Vest);

- dealurile mijlocii la 400-600 m (Dealurile Târnavelor);

- dealurile înalte la peste 600 m (o parte din Subcarpaţi):

•după alcătuirea petrografică se pot separa:

- măguri vulcanice (Şimleu),

- măguri cristaline (Codrului),

- dealuri sedimentare (cele mai multe).

Exerciţiu

Care sunt deosebirile şi asemănările dintre dealuri şi podişuri?

Câmpiile reprezintă forme de relief majore la altitudini joase (sub 300 m) şi cărora le sunt

specifice netezimea şi dimensiunile mari ale podurilor interfluviale (câmpuri), densitate mică a

văilor ce au adâncime redusă (fig.34). Rezultă prin procese de acumulare (marea majoritate) sau

de eroziune. Genetic se separă:

•Câmpiile de acumulare cu subtipurile:

- Câmpii piemontane rezultate din îngemânarea unor conuri aluviale mari (de exemplu,

Câmpia Ploieşti);

- Câmpii de glacis apar la contactul cu dealurile (la marginea Subcarpaţilor Curburii) sau la

marginea munţilor (vestul M. Zarandului) prin acumulări sub formă de pânze suprapuse;

69

- Câmpii de terase formate dintr-un sistem de terase rezultate prin eroziune într-o regiune

de câmpie înaltă (ex. Câmpia Piteşti, Câmpia Tecuciului);

- Câmpii fluvio-lacustre rezultate prin colmatarea unor lacuri; au numele şi de câmpie

tabulară (ex. Bărăganul Central);

- Câmpii de subsidenţă s-au format în regiuni ce suferă o lăsare continuă. Sunt câmpii

netede, mlăştinoase, cu pânză freatică aproape de suprafaţă, unde revărsările şi inundaţiile au

frecvenţă mare (câmpiile Titu, Gherghiţa, Siretului);

- Câmpii de divagare sunt câmpii netede, unde procesul de acumulare este foarte bogat

datorită debitului solid ridicat al râurilor; acumularea este însoţită de schimbarea frecventă a poziţiei

albiilor;

- Câmpii de nivel la bază – au rezultat prin acumulări bogate de materiale în zonele de

vărsare ale fluviilor în mare. Se dezvoltă când platforma litorală este largă, adâncimile sunt mici,

debitul solid al fluviilor este bogat, nu se produc maree sau ţărmul se află în uşoară ridicare. Sunt

netede, pe ele se păstrează albii părăsite în urma unor frecvente divagări (ex. Câmpiile din estul

Chinei, în nordul M. Caspice, în jurul lacurilor Aral, Ciad);

- Câmpiile glaciare şi fluvioglaciare se nasc la marginile calotelor glaciare din materiale

cărate de torenţii subglaciari. Prin topirea masei de gheaţă rămâne un relief de acumulare, cu

numeroase denivelări formate din morene şi conuri de nisip dezvoltate de torenţii subglaciari;

- Câmpiile eoliene prezintă mari acumulări de nisip transportat de vânt. Au un relief format

din dune şi microdepresiuni. Se întâlnesc în regiunile deşertice şi semideşertice din Libia, Peninsula

Arabia, Asia Centrală;

- Câmpiile de loess sunt regiuni joase netede pe care au fost acumulate loess şi depozite

leossoide pe grosimi mari (ex. estul Chinei);

•Câmpiile de eroziune au rezultat prin erodarea în sute de milioane de ani a unor masive

muntoase. Ca urmare, au caracter de câmpii finale (la finele unei evoluţii de durată), sunt uşor

denivelate, au martori de eroziune (inselberguri); sunt cunoscute sub numele de peneplene (în

climat temperat) şi pediplene (în climat arid). Amândouă se referă la spaţii foarte largi.

•Câmpiile litorale au caracter mixt (erozivo-acumulativ), fiind platforme litorale ridicate

neotectonic.

Fig.34. Aspect dintr-o regiune de câmpie

Exerciţiu

Care dintre unităţile geografice ale României se încadrează în categoriile munţi, dealuri,

podişuri şi câmpii. Exemplificaţi şi precizaţi câteva caracteristici pentru fiecare.

- Formele de relief în bazinele oceanice. Sunt mai puţin variate în raport cu cele

continentale, dar au dimensiuni foarte mari.

70

• Platforma continentală (şelf, prispa continentală) se desfăşoară la marginea bazinelor oceanice

şi marine, la contactul cu uscatul. Are o cădere în general lină până la 180-200 m (în situaţii

extreme până la peste 500 m). Ocupă cca 10,9% din suprafaţa terestră, înregistrând o adâncime

medie de 133 m şi o lăţime medie în jur de 75 km. Are un microrelief variat cu forme pozitive (de

acumulare – cordoane de nisip) şi negative (de eroziune – foste văi care au fost acoperite de

mare). Este acoperită de sedimente provenite din transportul solid al fluviilor şi gheţarilor, din

erodarea falezelor, sau din resturile vieţuitoarelor oceanice.

• Taluzul continental (povârnişul continental) se desfăşoară de la o adâncime de 200 m la –

2000 m (uneori – 4000 m) pe o lungime de mai mulţi kilometri şi cu o pantă ce variază de la 2-6º la

15-20º. Reprezintă 23% din suprafaţa Oceanului Planetar. Structural, corespunde sectorului de

trecere de la domeniul continental la cel oceanic, marcat frecvent de accidente tectonice (falii,

flexuri). Are un microrelief variat ce pune în evidenţă numeroase neregularităţi. Pe el se dezvoltă

canioane submarine create de curenţii de turbiditate.La bază este glacisul (piemontul) oceanic ce

face legătura cu fundul oceanelor.

• Platourile submarine sunt regiuni relativ plane la adâncimi de -3000...- 4 000 m ce

domină sectoarele abisale prin pante accentuate; sunt alcătuite din materie bazaltică consolidată. În

cadrul său sunt:

- câmpiile abisale (regiuni joase ale oceanelor, la adâncimi sub 4000 m);

- dorsalele submarine (au o lungime ce depăşesc 80000 km).La mijloc prezintă rifturi, cu

lăţimi de 20-80 km care constituie sectorul cel mai coborât al dorsalei şi prin care topitura bazaltică

din astenosferă ajunge în oceane. Lateral riftului sunt şiruri aproape paralele de munţi submarini

rezultaţi din consolidarea materiei topite ieşite din acesta. Au înălţimi de câteva mii de metri dar

unele vârfuri ajung la suprafaţă (insule).

• Fosele abisale (gropi abisale) reprezintă 1% din suprafaţa terestră; corespund sectoarelor cu

adâncimi foarte mari în cadrul unor areale de subducţie a plăcilor. Au formă arcuită, lungimi de mii

de kilometri, adâncimi de peste 6000m (Mariane – 11022m, Tonga – 10882m, Japoniei – 10554m,

Kurilelor – 10542m), vulcanism intens şi o seismicitate accentuată.

- Microformele

Sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca detalii pe ansamblul mezoformelor. Ele

sunt generate de agenţii externi (apa curgătoare, gheaţa, vântul, apa mării), prin eroziune, transport

și acumulare. În timp relativ scurt, rezultă forme de relief cu un specific impus de agentul care le-a

creat (fluviatile, glaciare, marine, eoliene).

Acţiunea agenţilor, gruparea lor, intensitatea proceselor şi microrelieful creat depind de

variaţia elementelor climatice. Astfel, se diferenţiază o distribuţie zonală latitudinală (zone

morfoclimatice) care se completează cu una în altitudine (etaje morfoclimatice).

2.1.4. Legile reliefosferei

Legile specifice reliefosferei desemnează tipuri de relaţii esenţiale, generale între

componentele acesteia. În această categorie intră:

-Legea nivelului de bază.

- Legea profilului de echilibru.

- Legea eroziunii diferenţiale.

- Legea ciclului de eroziune a lui Davis

2.2. ÎNVELIŞUL DE APĂ AL PĂMÂNTULUI (HIDROSFERA) 2.2.1. Definire, caracteristici

Apa reprezintă una din cele mai simple forme de combinaţie a unor elemente chimice

(oxigen şi hidrogen) şi una din substanţele cele mai răspândite în cadrul Învelişului natural

geografic. Sub raport fizic, apa se prezintă sub trei forme de agregare – lichidă, solidă şi gazoasă –

trecerea dintr-o stare în alta realizându-se la limite uşor de atins.Cea mai mare parte a acestui

înveliş se detaşează prin volumul lichid situat la contactul cu reliefosfera şi atmosfera. El este

71

reprezentat de oceane, mări, lacuri, râuri. Tot lichidă este şi apa din porii şi fisurile din rocă, din

galeriile subterane din partea superioară a reliefosferei, ca şi picăturile de apă existente la diferite

înălţimi în troposferă ( în nori). Vaporii de apă se află preponderent în troposferă şi, în mai mică

măsură, în golurile de la exteriorul reliefosferei. Gheaţa, prin diferitele sale forme, are o repartizare

destul de neomogenă. Volumul cel mai important este cantonat în regiunile reci (polare şi la mai

mari înălţimi) ca gheţari. Se adaugă gheaţa din sol (în sezonul rece, în regiunile temperate), din

depozitele sedimentare de suprafaţă (în regiunile polare şi subpolare) şi cristalele de gheaţă (ce iau

naştere în nori sau care ajung la suprafaţa Pământului, ca zăpadă).

2.2.2.Limitele învelişului de apă

Dacă s-ar avea în vedere distanţele extreme la care se găseşte apa sub diferite forme,

atunci s-ar ajunge la situaţia acceptării pentru acest înveliş a unor limite de cca 20 km în atmosferă

(norii cu cristalele de gheaţă din stratosferă) şi unul-doi kilometri în scoarţă (vapori de apă, apă

juvenilă, ape captive). La aceste depărtări însă, procesele şi fenomenele specifice învelişului nu se

manifestă, aici apa este extrem de puţină şi se supune legilor şi condiţiilor caracteristice celorlalte

învelişuri. Ca urmare, se impune ca limitele să fie aduse la distanţe mai mici. Limitele nu vor avea

aspectul unor suprafeţe sferice, ci vor fi destul de neregulate.

- Limita inferioară pe uscat se va situa la adâncimi mai mari în sectoarele de roci

sedimentare, în care apa se va infiltra uşor, şi va fi la niveluri coborâte în sectoarele cu roci

compacte. Sub oceane, limita se va afla la foarte mică adâncime, sub nivelul suprafeţelor reliefului.

- Limita superioară se află în troposferă. Vaporii de apă, picăturile de apă cu dimensiuni

diferite şi cristalele de gheaţă se concentrează într-un spaţiu a cărui suprafaţă superioară se află în

vecinătatea limitei dezvoltării frecvente a formaţiunilor noroase de altitudine (6000-8000 m în

dreptul Ecuatorului și 1000 m în regiunile polare) (fig. 35).

Fig.35. Limitele hidrosferei

2.1.3. Alcătuirea învelişului de apă

- Domeniul oceanic şi marin are o suprafaţă de cca 362 330 000 km2 (71% din suprafaţa

terestră). În Emisfera nordică se extinde pe 60,6%, iar în cea sudică pe 80,9%. În cadrul său se

separă:

• Oceanele - reprezintă mari întinderi de apă ce ocupă cele mai extinse depresiuni terestre

create în timp de sute de milioane de ani prin evoluţia regiunilor de rift; au o largă comunicare, o

adâncime medie de 3794 m şi o salinitate de 35‰;

• Golfurile - sunt intrânduri ale mărilor şi oceanului în spaţiul continental; au adâncimi mici

şi o salinitate a apei redusă;

• Mările - constituie porţiuni acvatice cu dimensiuni reduse în raport cu oceanele. Sunt

situate, în majoritatea cazurilor, în vecinătatea uscatului. Delimitarea oceanelor, faţă de mări se face

prin șiruri de insule, peninsule, iar trecerea dintre acestea este uneori destul de îngustă (strâmtori).

72

Se clasifică după diferite criterii (poziţie geografică, adâncime, temperatură şi salinitate). Se disting

mări mărginaşe (pe platforma continentală; un contact larg cu oceanul, ex. M. Nordului),

continentale (pătrund în uscat; separate de ocean prin insule şi peninsule; influenţe continentale în

regimul termic şi valorile salinităţii; curenţi de compensare în strâmtori; ex. M. Baltică, M. Neagră);

închise (în interiorul continentelor şi fără legături cu oceanele; numite uneori lacuri; ex. M.

Caspică); mediterane (între continente; dimensiuni mari)

Exerciţiu

Examinaţi cu atenţie Harta fizică a lumii şi stabiliţi exemple de tipuri de mări și

golfuri.

- Domeniul acvatic de uscat reprezintă un volum de peste 44 mil. km3. Apele dulci cu un total de

cca 35 mil. km3 au o repartiţie foarte diferită pe continente. Acest domeniu este format din:

• Apele curgătoare sunt reprezentate de o reţea de râuri şi fluvii cu lungimi şi suprafeţe de

bazin extrem de diferite; alimentare din precipitaţii, ape subterane, gheţari, lacuri; au o repartiţie

neuniformă pe continente (tabelul 5).

• Lacurile şi mlaştinile care au origine deosebite (tectonice, vulcanice, glaciare, maritime),

o suprafaţă totală de peste 1,2 mil km2, un volum de apă de peste 91.000 km

3(cel mai mare

23000km3- L. Baikal), adâncimi de la câţiva metri la peste 1000 m (L. Baikal- 1620m), dispuse de

la altitudini de câţiva metri la 5297 m (Ororotse Tose în Tibet).ui (- 1165m la Baikal).

Tabelul 5. Caracteristici morfometrice şi hidrologice ale râurilor importante (după World water

balance and water resources of the Earth UNESCO, 1978 şi alte surse, 1978) Nr.

Crt.

Râul Continentul Suprafaţa

bazinului

(103 km

2)

Lungimea

(km)

Debitul (m3/s) Scurgerea

medie

specifică

q (l/skm2)

1. Amazon cu Tocantis America de Sud 6 905 7 025 220 000 31,8

2. Congo (Zair) Africa 3 820 4 370 44 800 11,7

3. Mississippi America de Nord 3 220 5985 18 400 5,71

4. Obi Asia 2 990 3 650 12 320 4,19

5. Rio de la Plata cu

Paraná şi Uruguay

America de Sud 2 970 4 700 23 000 7,73

6. Nil Africa 2 870 6 670 2 300 0,80

7. Enisei Asia 2 600 4 130 19 330 7,49

8. Lena Asia 2 490 4 400 16 860 6,77

9. Niger Africa 2 090 4 160 8 550 4,09

10. Amur Asia 1 855 4 440 11 250 6,06

11. Ianţzî (Chang Jiang) Asia 1 807 6 300 29 300 16,2

12. Mackenzie cu

Athabasca

America de Nord 1 807 4 240 10 800 6,00

13. Gange şi Brahmaputra Asia 1 730 3 000 39 000 22,5

14. Volga Europa 1 380 3 700 8 000 5,57

15. Zambezi Africa 1 330 2 660 3 360 2,52

16. Sf. Laurenţiu America de Nord 1 290 3 060 13 900 10,8

17. Nelson cu

Saskatchewan

America de Nord 1 070 2 600 2 725 2,55

18. Murray cu Darling Australia 1 060 3 490 330 0,31

19. Orange Africa 1 020 1 860 405 0,40

20. Orinoco America de Sud 1 000 2 740 29 100 29,1

21. Ind Asia 960 3 180 2 980 3,1

22. Yukon America de Nord 852 3 000 6 560 7,70

23. Dunărea Europa 805 2 860 6 450 8,00

73

24. Mekong Asia 810 4 500 16 160 20,0

25. Shatt al Arab Asia 750 2 760 1 460 1,95

26. Huanghe Asia 750 5 464 1 700 2,26

27. Columbia America de Nord 660 1 950 8 460 12,6

28. Kolâma Asia 647 2 130 4 280 6,61

29. Colorado America de Nord 635 2 180 729 1,14

30. Sao Francisco America de Nord 600 2 800 3 000 5,0

31. Rio Bravo del Norte America de Nord 570 2 880 570 1,0

32. Nipru Europa 504 2 200 1 660 3,29

33. Senegal Africa 441 1 430 726 1,65

34. Limpopo Africa 440 1 600 825 1,88

35. Don Europa 422 1 870 880 2,08

36. Irrawaddy Asia 410 2 300 15 400 37,6

37. Volta Africa 394 1 600 1 290 3,27

38. Dvina de Nord Europa 357 744 3 450 9,66

39. Salween Asia 325 2 820 6 690 20,6

40. Peciora Europa 322 1 810 4 180 13,0

41. Godavari Asia 314 1 500 3 480 11,1

42. Churchill America de Nord 281 1 600 1 204 4,28

43. Neva Europa 281 74 2 530 9,00

44. Ural Europa 237 2 430 355 1,45

45. Rin Europa 224 1 360 2 900 12,9

46. Fraser America de Nord 220 1 110 3 550 16,1

47. Ogooué Africa 203 850 4 729 23,2

48. Anadâr Asia 191 1 150 1 900 5,95

49. Mae Nam Ping Asia 160 1 200 1 050 6,56

Exerciţiu

Examinaţi cu atenţie Harta fizică a lumii şi localizați râurile din tabelul 5.

Comentați repartiția acestora pe continente și tipuri de climă.

• Apele subterane se găsesc la adâncimi diferite şi provin din precipitaţii (ape vadoase) şi

din condensarea vaporilor rezultaţi prin degazeficarea magmelor; au o rezervă de peste 10 mil. Km3,

o repartiţie neuniformă pe continente, zone climatice dar şi în adâncime; cea mai mare parte sunt

slab mineralizate fiind folosite în consumul casnic şi pentru activităţile economice.

• Gheţarii şi zăpada se desfăşoară la latitudini polare şi subpolare şi în munţi la înălţimi

mari; pe uscat reprezintă 16,15 mil. Km2, cu un volum de peste 40 mil. Km

3; se adaugă banchizele

din jurul Antacticei, de pe Oc. Arctic.

• Domeniul aerian. Se referă la partea inferioară a troposferei în care condiţiile permit

existenţa vaporilor de apă, a picăturilor de apă şi cristalelor de gheaţă.

• Domeniul molecular. Implică prezenţa apei în compunerea mineralelor şi rocilor.

Eliminarea ei sub formă de vapori nu se realizează decât la temperaturi foarte mari.

Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al treilea se dezvoltă în

baza atmosferei constituind spaţiul în care se realizează interferenţa cu hidrosfera, iar ultimul

este o componentă a scoarţei supusă legilor de formare şi evoluţie a rocilor.

2.1.4. Legile învelişului de apă

Prezenţa apei sub trei forme fizice, uşurinţa trecerii de la o stare la alta şi legăturile cu

celelalte învelişuri impun manifestarea unui număr variat de legi naturale. Unele au un câmp de

acţiune limitat la câte un domeniu sau component al acestuia.

- La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului apei în natură, care se înscrie

într-un macrocircuit planetar. El exprimă trecerea continuă şi constantă a apei prin diferitele sale

74

forme de agregare din hidrosferă în atmosferă, reliefosferă, biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial

(fig.36). În cadrul acestuia se separă:

• Un circuit regional care se desfăşoară la nivel oceanic. Apa oceanică prin evaporare trece

în troposferă sub formă de vapori, cca 505.000 km3 care la rândul lor, prin condensare, dau

picăturile de apă şi prin îngheţ, cristalele de gheaţă ce formează norii. Din aceştia, prin precipitaţii,

apa revine direct în ocean (412.000 km3).

• Un circuit rămâne la nivel continental (circuit similar în prima parte cu primul, dar

modificat ulterior în sensul că apa din nori rezultă atât din spaţiul oceanic (112000 km3) cât şi din

aportul continental (19.000 km3). Cantităţile de apă ce ajung pe suprafaţa terestră se vor încadra în

circuite noi (cea mai mare parte revine în oceane prin scurgerea fluviatilă şi scurgerea subterană).

• La contactul sol-aer-vieţuitoare, apa intră în circuite locale desfăşurate la scara mai mare

(circuitul apei subterane) sau mai mică (circuitul biotic).

Fig.36. Circuitul apei în natură

- La nivelul fiecărui domeniu acţionează legi proprii. În circulaţia apelor subterane are

importanţă legea Darcy (cantitatea de apă care se scurge prin secţiunea unui strat este direct

proporţională cu suprafaţa de segmentare a stratului, cu presiunea şi invers proporţională cu distanţa

parcursă); în circulaţia apei râurilor se manifestă legea lui Coriolis (abaterea apei fluviului spre

dreapta, în Emisfera nordică şi spre stânga în Emisfera sudică ca efect al mişcării de rotaţie); în

aprecierea scurgerii este legea bilanţului hidrologic expresie a raportului dintre aportul de apă şi

pierderi pe unitatea de suprafaţă şi în unitatea de timp; în dinamica apelor oceanice, marine, lacustre

acţionează legea compensaţiei care are la bază diferenţa de natură termică, salinitate, presiune. În

domeniul gheţarilor, evoluţia lor apare ca expresie a legii bilanţului glaciar (raportul dintre

acumulare şi ablaţia).

2.3. CLIMATOSFERA 2.3.1 Definire

Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară care le învăluie pe

celelelte. În îndelungata evoluţie planetară, ea a existat încă din prima etapă, dar cu o compoziţie

diferită de cea actuală (predominau H, He, CO2, NH3, CH4, la fel ca şi la alte planete din sistem).

Structura şi compoziţia s-au realizat treptat prin pierderea în spaţiu a unor gaze uşoare (H, He),

transferul din scoarţă în atmosferă a diferitelor gaze, a vaporilor de apă şi particulelor solide prin

vulcanism şi diverse emanaţii, eliberarea unor mari cantităţi de oxigen şi consumarea CO2 de către

plante, eliberarea de gaze în urma impactului diverselor corpuri cereşti (meteoriţi, bolizi) cu scoarţa

şi transferul de pulberi şi gaze rezultate din diferite activităţi ale omului în ultimul secol).

2.3.2 Limitele climatosferei şi caracteristicile principale

-Limita inferioară a învelişului gazos se situează la nivelul porilor, fisurilor, excavaţiilor

din scoarţă, variind între câţiva zeci de metri şi câteva sute de metri pe uscat şi 10-30 m în apa

oceanelor (până la baza celor mai importante valuri care pot provoca amestecul apei cu aerul).

- Limita exterioară se acceptă la 64.000 km – 100.000 km (marginile magnetosferei) sau

75

40.000 km (limita unde acţiunea forţei de gravitaţie este anulată de cea centrifugă imprimată de

rotaţia Pământului) ori 3.000 km (unde densitatea gazelor ajunge la aceeaşi valoare ca şi în spaţiul

interplanetar).

- Masa atmosferei reprezintă a milioana parte din cea a Terrei (50 % până la 5,5 km; 90%

până la 18,5 km; 99% până la 36 km; restul până la cca10.000 km).

În climatosferă se poate separa un interval care conţine cea mai mare parte din masa

atmosferei şi unde procesele și circulaţia maselor de aer influenţează tot ceea ce se desfăşoară la

nivelul scoarţei terestre şi în celelalte geosfere, determinând, climatele Pământului. Acest spaţiu,

care se întinde până la 20-25 km, reprezintă partea ce intră în Învelişul natural geografic. Ţinând

cont că pentru peisaj el se exprimă prin diversitatea tipurilor de climă îl numim climatosferă

(sfera climatelor Pământului).

Fig.37. Structura atmosferei (după Strahler, 1963)

2.2.3. Alcătuirea şi structura climatosferei

Structural se separă câteva subînvelişuri (fig. 37):

• Troposfera concentrează 4/5 din masa atmosferei şi ajunge la 16 – 18 km în dreptul Ecuatorului,

la 12 km la latitudinile zonelor temperate şi la numai 6 –8 km deasupra regiunilor polare, ceea ce îi

pune în evidenţă forma de elipsoid ca rezultat al interacţiunii dintre forţa centrifugă şi cea

gravitaţională. Pe verticală, valoarea temperaturii medii scade cu 0,60 C/100 m, ceea ce face ca la

limita superioară să se înregistreze – 600 în dreptul polilor şi – 80

0 C la Ecuator.

În acelaşi sens, se reduce presiunea atmosferică, care la nivelul superior al acestui înveliş

este de cca 10 ori mai redusă în dreptul Ecuatorului, faţă de numai 4-5 ori deasupra polilor.

• Tropopauza face trecerea la stratosferă şi are o grosime de 2 km.Aici temperaturile sunt negative

(- 500 C, - 70

0 C) şi se manifestă o circulaţie activă a unor curenţi de aer rapizi (Jeet Stream, peste

200 km/oră) ce se deplasează de la vest la est, în zonele cercurilor polare. Aceştia influenţează

puternic întregul mecanism al circulaţiei aerului la latitudinile temperate.

76

• Stratosfera inferioară deşi concentrează cea mai mare parte a masei de aer din stratosferă,

densitatea acesteia nu reprezintă decât 30% din cea existentă la nivelul scoarţei. Stratul de ozon de

la înălţimea de 20-25 km (rezultă din acţiunea radiaţiei ultraviolete asupra moleculelor de oxigen; se

petrec reacţii însoţite de creşteri ale valorilor de temperatură), reprezintă un filtru însemnat pentru

ultraviolete diminuând la maxim efectele nocive ale acestora asupra vieţuitoarelor.

- Compoziţia atmosferei.

În alcătuirea ei intră cca 20 de gaze între care oxigen (29,9%), azot (78,8%), dioxid de

carbon (0,036% în prezent faţă de 0,03% la începutul sec.XIX ca urmare a activităţilor industriale,

circulaţiei, cu consecinţă directă în procesul încălzirii globale) la care se adaugă pulberi fine de praf,

bacterii, vapori de apă.

- Aerosolii care sunt particule solide, lichide, submicronice, în stare de suspensie în aer,

care provin din dezintegrarea meteoriţilor, cometelor, cenuşă vulcanică, fum din arderi naturale sau

antropice, praf, polen, bacterii, cristale de săruri.

- Noxele sunt legate de compuşii sulfului, carbonului, azotului, rezultaţi din emanaţii

industriale, din termocentrale, eşaparea gazelor diferitelor mijloace de transport.

- Vaporii de apă variază procentual atât la nivelul suprafeţei terestre, cât şi pe verticală în

funcţie de variaţiile de temperatură, regimul precipitaţiilor, distanţa faţă de sursa de evaporare,

circulaţia maselor de aer. Au pondere mare în regiunile ecuatoriale şi deasupra bazinelor oceanice şi

foarte mică în cele aride şi semiaride. În troposeferă sunt concentraţi până la 5 km.

2.3.4. Legi care acţionează în climatosferă

Atmosfera este alcătuită predominant din gaze. Ca urmare, ea se va caracteriza prin

anumiţi parametri fizici (volum, temperatură, presiune) între care există relaţii supuse mai multor

legi generale (Boyle-Mariotte, Gay -Lussac, Charles). Totalitatea proceselor meteorologice şi a

rezultatelor lor este condiţionată şi de intervenţia radiaţiei solare şi a gravitaţiei care impun

manifestarea altor legi. De exemplu, pentru radiaţie sunt legile Kirchoff, Boltzman, Plank care

evidenţiază specificitatea schimburilor radiative dintre suprafaţa terestră şi atmosferă. În aceeaşi

categorie intră legea dinamică a vântului Buy-Ballot (existenţa unui vânt implică arii cu presiuni

diferite), legea Coriolis.

2.4. BIOSFERA 2.4.1. Definiţie

Conţinutul noţiunii de biosferă este limitat după unii biologi la totalitatea vieţuitoarelor,

iar după alţii lărgit, incluzând vieţuitoarele şi condiţiile de mediu, situaţie în care se ajungea la o

suprapunere cu termenul de ecosferă.

Ea este considerată ca un înveliş individualizat la contactul dintre reliefosferă, troposferă şi

hidrosferă, din momentul în care viaţa apărută în apă s-a extins prin multiple forme în toate

celelalte medii. În această geosferă, ale cărei limite s-au lărgit treptat pe măsura diversificării

vieţuitoarelor, s-au realizat legături complexe, care asigură unitatea şi circuitul substanţei şi energiei

în cadrul Învelişului natural geografic (fig. 38).

Biosfera trebuie privită şi ca liant între componentele acestuia. Vieţuitoarele iau de la ele

elementele care le sunt necesare, produc modificări în cadrul lor prin acţiuni proprii, mijlocesc

diverse schimburi de materie între celelalte geosfere, având rol de ecran în desfăşurarea unor

procese, au creat un înveliş natural nou-solul şi au imprimat destul de frecvent trăsătura de bază a

peisajelor terestre (pădurea ecuatorială, savană, tundra, taigaua).

2.4.2. Alcătuire

În cadrul acestui înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi peste 1,5 milioane de

specii de animale, care pe ansamblu dau o masă vie de aproape 80 miliarde tone ce asigură anual o

productivitate de 144 miliarde tone materie organică (102 miliarde t pe uscat şi 42 miliarde t în

bazinele acvatice). Această mare diversitate de specii ce dă o enormă masă organică, nu impune şi

o repatiţie uniformă în biosferă.Această caracteristică (distribuţia inegală) este determinată de

marea varietate a condiţiilor de viaţă atât la nivelul suprafeţei terestre cât şi în bazinele marine.

77

Fig.38. Biosfera

2.4.3.Limitele fizice ale vieţii împing baza biosferei (limita inferioară) până la adâncimi mari în

scoarţă. Astfel, pe continente ajunge la trei kilometri, întrucât la această depărtare temperaturile ar

fi în jur de 100-1500C, valori ce constituie limita de viaţă extremă pentru unele bacterii anaerobe;

în bazinele oceanice, analiza mâlurilor recoltate de pe fundul lor (groapa Filipinelor) dau un

conţinut foarte bogat în bacterii. Limita superioară poate fi dusă până la baza nivelului de ozon

din stratosferă.

2.4.4. Legile biosferei

La baza dezvoltării lumii organice stau o serie de legi biologice, între care mai importante

pentru învelişul viu sunt:

• ereditatea – moştenirea caracterelor în succesiunea de generaţii, dacă condiţiile de viaţă se

menţin neschimbate;

• variabilitatea – modificarea caracterelor, ca urmare a unor transformări de esenţă în

condiţiile de mediu, ce impun alte modalităţi de realizare a schimburilor de substanţă şi energie;

organismul se adaptează, se transformă în concordanţă cu condiţiile noi;

• selecţie naturală – eliminarea în timp a speciilor ce nu se pot adapta la schimbarea de

mediu şi impunerea vietăţilor ce şi-au dobândit caractere ce le asigură existenţa şi înmulţirea.

2.5. ÎNVELIŞUL DE SOL AL PĂMÂNTULUI (GEOPEDOSFERA) În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru denumirea unui înveliş

de sine stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu celelalte geosfere. Ocupă o suprafaţă de peste

143 mil.km2, din acestea în jur de 15 mil.km

2 sunt efectiv folosite în agricultură. În cadrul

acestuia, se includ toate solurile prezente pe suprafaţa uscatului, plecând de la Ecuator spre

regiunile polare. În anumite regiuni (deşertul, suprafeţele acoperite de gheaţă), solurile nu s-au

putut dezvolta sau au o desfăşurare accidentală.

- Grosimea învelişului este redusă de la sub 0,5 m (la solurile scheletice) la câţiva metri (în

regiunile unde condiţiile au fost propice dezvoltării lor).

- Individualizarea geopedosferei s-a făcut din Paleozoic odată cu existenţa materiei

organice rezultate din descompunerea resturilor vieţuitoarelor.

Legea de bază a constituirii învelişului de sol este îmbinarea a trei condiţii:

- dezvoltarea unui substrat mineral prin dezagregări şi alterări;

- prezenţa substanţei organice rezultate din acumularea şi descompunerea materie vegetale

şi animale (are rol hotărâtor în pedogeneză);

- o circulaţie activă pe verticală a soluţiilor.

Repartiţia principalelor tipuri de soluri pe suprafaţa Pământului se face în concordanţă cu

legile Învelişului natural geografic: zonare, etajare, intrazonalitate, azonalitate. Prin poziţia lor,

78

solurile reflectă cel mai bine interferenţa proceselor ce au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă,

aer, apă şi vieţuitoare.

DICȚIONAR - Benioff –planul pe care are loc subducţia plăcilor tectonice până la contactul cu

astenosfera; planul are o înclinarede 50-65° şi ajunge uneori până la 750km. În lungul său se

produc descărcări de energie tectonică, însoţite de procese de metamorfism, magmatism,

orogenie şi seisme.

- Biosfera- învelişul biotic al Globului, caracterizat prin prezenţa vieţii, aici organismele

se integrează fiziologic în mediu, omul în calitate de fiinţă biologică, nu este asociat biosferei,

decât în măsura în care modul său de existenţă este supus legilor naturii.

- Climatosfera- componentă a Învelişului natural geografic care cuprinde o parte din

atmosferă cărei îî sunt specifice mobilitatea maselor de aer şi o diversitate de aspecte în regimul

de manifestare a elementelor meteorologice din a căror interacţiune rezultă climatele terestre.

- Hidrosfera- componentă de bază a Învelişului natural geografic care cuprinde totalitatea

apelor de pe planetă (oceane, mări, râuri, lacuri, gheţari, apa subterană, apa din atmosferă).

Apare ca sistem funcţional cu mobilitate mare.

- Pedosfera- învelişul subţire de la suprafaţa scoarţei terestre, format din totalitatea

solurilor. Acestea au rezultat prin interferenţa proceselor care se produc la contactul dintre roci,

aer, apă, vieţuitoare.

- Reliefosfera- cuprinde totalitatea formelor de relief de pe Pământ (de la macroforme la

mezoforme şi microforme) care au rezultat din interferenţa în timp a proceselor impuse de acţiunea

agenţilor interni (tectonici, gravitaţie, seisme) şi externi (ape curgătoare, gheţari, vânt, vieţuitoare

etc.).

- Rift – despicătură verticală în scoarţă (până la astenosferă) face posibilă ieşirea materiei

topite din astenosferă; este creată de curenţii ascendenţi, de circuitele convective ale materiei din

astenosferă.

- Scut – unitate structurală a scoarţei terestre constituită din roci (structuri vechi) cutate, în

precambrian şi paleozoic care apar la zi.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE:

1. Care este structura internă a Pământului?

2. Menționați şi explicați limitele reliefosferei.

3. Care sunt macroformele? Exemplificaţi

4. Care sunt formele de relief din bazinele oceanice? Exemplificaţi urmărind hărţi ale

oceanelor Atlantic şi Pacific.

5. Tipurile de câmpii cu exemplificări din România, Europa.

6. Care este alcătuirea hidrosferei? Precizaţi principalele caracteristici ale fiecărui

component.

7. Alcătuirea, caracteristicile și legile biosferei.

8. Explicaţi care sunt factorii şi legităţile ce stau la baza formării învelişului de sol al

Pământului.

REZUMAT În îndelungata evoluţie a Pământului, materia din care este alcătuit s-a constituit în mai multe

învelişuri (geosfere). Sub nivelul suprafeţei terestre se găsesc endosferele iar la exterior exosferele. În

alcătuirea internă a Pământului sunt separate: nucleul, mantaua, astenosfera şi scoarţa. Pe scoarţă se află

atmosfera, hidrosfera, biosfera, pedosfera şi în ultimile milenii s-a conturat şi se impune sociosfera legată

de relaţiile complexe, pe care le determină omul asupra mediului natural. Geosferele se întrepătrund

formând un sistem (Învelişul natural geografic) la baza căruia stă reliefosfera. Aceasta s-a individualizat la

79

nivelul superior al scoarţei, componentele sale fiind determinate pe de o parte de mişcarea materiei în

scoarţă, iar pe de alta de interacţiunea cu factori ce acţionează în celelalte geosfere.

Reliefosfera reprezintă liantul dintre endosfere şi exosfere. Limita inferioară a ei corespunde unei

suprafeţe cu desfăşurare neuniformă ce are o poziţie coborâtă în dreptul rifturilor (la baza lor) şi este la

partea superioară a scoarţei în rest. Este alcătuită din formede relief cu geneză, mărime, fizionomie şi

evoluţie diferit.grupează într-un sistem ierarhizat. Macroformele sunt cele mai mari forme ce pot fi separate

la nivelul planetei: continentele şi bazinele oceanice. Mezoformele sunt în cadrul acestora. În domeniul

continental sunt: munţi, dealuri, podişuri şi câmpii; iar în bazine oceanice: platforma continentală, taluzul

continental, platourile şi gropile abisale. Microformele sunt forme de relief de ordin inferior ce apar ca

detalii pe ansamblul mezoformelor şi care sunt generate de agenţii externi. Legile specifice reliefosferei sunt:

legea nivelului de bază, legea profilului de echilibru, legea eroziunii diferenţiale.

În cadrul învelişului de apă (Hidrosferă) se impun domeniile oceanic şi marin, acvatic de uscat,

aerian şi molecular. Primele două domenii formează cea mai mare parte a hidrosferei, al treilea se dezvoltă

în baza atmosferei, iar ultimul este componentă în scoarţă care este supusă legilor de formare şi evoluţie a

rocilor. La nivelul întregului înveliş se manifestă Legea circuitului apei în natură, care exprimă trecerea

continuă şi constantă a apei prin diferitele sale forme de agregare din hidrosferă în atmosferă, reliefosferă,

biosferă şi revenirea în spaţiul iniţial. La nivelul fiecărui domeniu acţionează legi proprii: în circulaţia

apelor subterane - legea Darcy; în circulaţia apei râurilor - legea lui Coriolis; în aprecierea scurgerii -legea

bilanţului hidrologic; în domeniul gheţarilor- legea bilanţului glaciar.

Învelişul gazos al Pământului reprezintă geosfera cu poziţie exterioară care le învăluie pe celelelte.

Este alcătuită din gaze la care se adaugă aerosoli şi vaporide apă. Se caracterizează prin anumiţi parametri

fizici (volum, temperatură, presiune, dinamică) între care există relaţii supuse mai multor legi generale

(Boyle-Mariotte, Gay-Lussac, Charles), iar la nivelul fiecărui component acţionează legi caracteristice.

Partea bazală a atmosferei alcătuieşte climatosfera, subînveliş în care din interferarea în timp şi spaţiu a

proceselor meteorologice au rezultat climatele Terrei.

Biosfera este un înveliş individualizat la contactul dintre reliefosferă, climatosferă şi hidrosferă, din

momentul în care viaţa apărută în apă s-a extins prin multiple forme în toate celelalte medii. În cadrul acestui

înveliş există cca 500.000 de specii de plante şi peste 1,5 milioane de specii de animale. La baza dezvoltării

lumii organice stau o serie de legi biologice, între care mai importante pentru învelişul viu sunt:ereditatea,

variabilitatea, selecţie naturală.

În secolul al XX-lea s-a introdus noţiunea de pedosferă, pentru denumirea unui înveliş de sine

stătător desfăşurat pe uscat, la contactul cu celelalte geosfere. Legea de bază a învelişului de soluri este:

dezvoltarea unui substrat mineral (prin dezagregări şi alterări) în care prin acumularea substanţei organice

(rezultate din descompunerea materie vegetale şi animale) şi circulaţia activă pe verticală a soluţiilor se

ajunge la generarea de procese specifice şi individualizarea de soluri. Prin poziţia lor, solurile reflectă

interferenţa proceselor ce au loc pe uscat la limita dintre relief, rocă, aer, apă şi vieţuitoare.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ: - Ielenicz, M., (1999), Geografie generală (Geografie fizică), Edit. Fundaţiei România de

Mâine, Bucureşti

-Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti

-Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.

-Posea,Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti

-Posea,Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar,

Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

-Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti.

80

MODULUL 5.

MARILE SISTEME NATURAL– GEOGRAFICE

Obiective:

- localizarea regiunilor naturale pe Glob,

- înţelegerea factorilor care le determină, alcătuirea şi specificul peisajelor.

- cunoaşterea principalelor caracteristici climatice, biogeografice, pedogeografice şi de

morfogeneză în cadrul regiunilor naturale de pe Glob.

1.1. ZONA CALDĂ Se desfăşoară de o parte şi de alta a Ecuatorului, incluzând sectoare de uscat (până la paralela de

350). În cadrul ei se disting trei grupe de regiuni naturale cu specific distinct.

1.1.1.Regiunea naturală ecuatorială

- Poziţia geografică

În ansamblul marilor complexe naturale ale Globului, regiunea ecuatorială are un loc

distinct impus atât de poziţia centrală, de o parte şi de alta a Ecuatorului (în medie până la 50

latitudine nordică şi sudică), cât şi de constanţa în timp a peisajelor sale. Se adaugă influenţele pe

care unele elemente ale componentelor naturale ale mediului din această regiune le exercită asupra

celor de la latitudini mai mari dacă nu chiar la nivelul întregului Glob. Spre exemplu, rolul pădurii

ecuatoriale în oxigenarea atmosferei terestre, locul ei în concentrarea şi conservarea unei mari

rezerve de specii vegetale şi animale etc.

În cadrul acesteia se includ subregiuni joase şi de altitudine medie (cam până la 1000 m)

din America de Sud (bazinul Amazonului, Guyana, NE Podişul Brazilian), Africa (bazinul fluviului

Congo, litoralul Golfului Guineea, estul Madagascarului), Asia de Sud-Est (Indonezia, Filipine,

Malaysia, estul insulei Sri Lanka-Ceylon). Ceea ce impresionează, la scara macropeisajului regiunii,

este pădurea ecuatorială ca exprimare a sistemului condiţionat de climat.

- Climatul ecuatorial se caracterizeză prin manifestarea constantă a elementelor sale pe

parcursul anului lipsit de sezoane şi cu zile şi nopţi egale ca durată. Se impun: insolaţia ridicată,

evapotranspiraţia bogată în condiţiile unor temperaturi mari, umiditatea şi precipitaţiile însemnate,

se suprapune ariei „calmelor ecuatoriale”. Temperaturile medii lunare oscilează între 250 şi 28

0 C,

ceea ce face ca amplitudinile termice să fie reduse. Anual cad între 1000 şi 3000 milimetri

precipitaţii; au distribuţie lunară relativ uniformă. În timpul anului există unele diferenţe în

cantitatea de precipitaţii căzută (maximum la echinocţii şi minimum în august şi decembrie –

ianuarie). Din cantităţile de apă căzute, pe solul de sub pădure, ajung doar 65 – 95%, în funcţie de

densitatea acesteia şi de tipul de ploaie (cea mai mare cantitate provine de la averse).

- Procesele pedogenetice sunt puternic influenţate de condiţiile climatice (îndeosebi

temperaturile şi umiditatea ridicate) care fac ca acestea să fie deosebit de active şi continue. Ele se

materializeză în alterarea intensă a substratului mineral până la eliberarea oxizilor, descompunerea

materiei organice şi formarea unor soluri cu grosime mare (feralsoluri), în care la suprafaţă

predomină siliciu, iar spre bază acumulările, în procent diferit, de oxizi de fier, aluminiu şi uneori

de mangan (de aici culoarea roşie, portocaliu, brună). Culturile practicate pe suprafeţele de pe care

pădurea a fost îndepărtată au producţii reduse şi limitate în timp.

- Vegetaţia regiunii este dominată de o pădure bogată, cunoscută sub diferite denumiri

(selvas, hylaea, bosanes). Acesteia îi sunt specifice: numărul mare de specii şi genuri cu ritm rapid

de creştere; distribuţia etajată a componentelor (arbori foarte înalţi ce ajung la 50 m, cu dispoziţie

discontinuă, sub care se află arbori cu înălţime de 25 – 30 m care au o dezvoltare largă, arbori sub

10 m înălţime şi arbuşti, iar la bază un strat de muşchi, graminee, ciuperci, un număr ridicat de

liane, alge, muşchi, ferigi, orhidee). La latitudini mai mari (50 – 10

0) se realizează trecerea de la

pădurea tipic ecuatorială (devine mai rară) la vegetaţia de savană. În lunile cu precipitaţii reduse,

arborii îşi pot pierde frunzele, iar vegetaţia să se usuce.

81

Între arborii cu valoare economică deosebită sunt: în Brazilia – arborele de cauciuc (Hevea

braziliensis), arborele de cacao (Theobroma cacao), palmierul de fibre textile (Astnocaryum

vulgare), palmierul de vin (Maurita vinifera); în Africa – acaju (Khaya), abanosul (Diospyros),

palisandrul (Dalbergia), arboraşul de cafea (Coffea liberica, C. arabica), palmierul de ulei (Elaeis

guineensis), palmierul de rafie (Raphia gigantea); în Asia de SE – abanosul (Diospyros ebenum),

mango (Mangifera indica), arborele de scorţişoară (Cinnamomum zeylanicum), arborele de stricnină

(Strychnos nux-vomica), palmierul de zahăr (Arenga saccharifera), bananieri (Musa), bambuşi

(Bambusa procera).

Unele suprafeţe ale pădurii ecuatoriale (mai ales în Asia de Sud-Est) au fost defrişate, locul

lor fiind luat de culturile de orez, bananieri, manioc, arbori de cacao, chinină, cauciuc. După mai

mulţi ani de folosinţă se remarcă scăderea fertilităţii, ceea ce determină părăsirea lor.Ulterior, pe

acestea se dezvoltă o vegetaţie naturală secundară în care precumpănesc arbori umbrofili

caracteristici pădurii ecuatoriale primare.

- Scurgerea apei râurilor prezintă caracteristici determinate de condiţiile climatice. La cele

cu bazine reduse ca suprafaţă, micile diferenţe în cantitatea de precipitaţii care survin între anumite

luni, se resimt într-o scurgere pulsatorie. Spre deosebire de acestea, fluviile şi râurile cu bazine

extinse au permanent o scurgere bogată şi aproape fără diferenţe de la o lună la alta.

- Modelarea reliefului reflectă condiţiile bioclimatice (valori ridicate ale temperaturii şi

umidităţii (în pădure aproape constant peste 90%). Alterarea cunoaşte o amploare deosebită. Ea

atenuează, în mare măsură, atât dinamica de versant, cât şi de albie. Versanţii sunt acoperiţi de o

pătură de alterare groasă, la baza căreia există un orizont bogat în elemente argiloase. El devine un

strat favorabil alunecărilor rotaţionale de proporţii, mai ales când înclinarea versanţilor este mare.

Pe versanţii cu înclinări mici precumpănesc spălarea în suprafaţă, transportul în soluţie şi

alunecările superficiale. Apa de ploaie care se scurge rapid pe trunchiurile arborilor ce au scoarţa

lucioasă, fără asperităţi, ajunge la bază unde se concentrează şi înlătură materialele fine de pe partea

din aval a pantei. Ca urmare, pentru realizarea stabilităţii, arborii şi-au creat sisteme de fixare

secundare de tipul rădăcinilor adventive. În peisajul morfologic al regiunii ecuatoriale, mai ales la

contactul cu savana, se impun unele forme de relief cu o fizionomie aparte. Sunt „căpăţânile de

zahăr” care reprezintă o asociere de stânci cu înfăţişare conică, desfăşurată pe mai mulţi zeci sau

sute de metri înălţime, cu pante convexe şi care, în general, sunt lipsite de vegetaţie. Au fost

descrise în Guyana, Madagascar (E), Brazilia (E), pe roci granitice, geneza lor fiind legată de o

puternică alterare manifestată pe planurile de fisurare şi dislocare a rocii, însoţită de spălarea rapidă

a materialelor descompuse chimic.

- Reţeaua hidrografică densă este favorizată de precipitaţiile foarte bogate. Au rezultat văi

cu un anumit specific. În profilul longitudinal se remarcă asocierea de sectoare de praguri cu

cascade mari, cu sectoare cu pantă mică, unde se produc acumulări bogate argilo-nisipoase. De

asemenea, malurile sunt bine acoperite de vegetaţia care le protejează. Ca urmare, eroziunea

regresivă pe praguri (frecvent sunt de natură tectonică, alcătuite din roci dure şi au înălţimi de zeci

sau sute de metri) este foarte înceată, ceea ce face ca ele să se menţină. Între praguri sunt albii largi,

cu pantă mică unde se acumulează mult material fin, argilos.

1.1.2. Regiunile tropical-umede cu două anotimpuri (subecuatoriale)

Desfăşurare

Au o largă desfăşurare de-o parte şi de alta a regiunii ecuatoriale, frecvent până la

latitudinea de 200. Anumite condiţii locale (îndeosebi desfăşurarea unor lanţuri montane) au

favorizat extinderea la latitudini mai mari (în sudul Africii până la 300, în sudul Argentinei până la

350, în Peninsula Yukatan la 22

0, în India până aproape de Tropicul Racului). În cuprinsul

acesteia intră câmpii, podişuri şi chiar lanţuri montane cu altitudini medii în care se află păduri

tropicale cu frunze căzătoare şi savane. Se încadrează America Centrală, estul Braziliei, o bună

parte din India, Peninsula Indochina, sud-estul Chinei şi nordul Australiei, o mare parte din Africa

82

Centrală (Guineea, Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul

Madagascarului )

- Caracteristicile peisajelor sunt dependente de condiţiile climatice ce se succed în cadrul a

două sezoane distincte – unul cald şi umed, iar altul cald şi uscat. Sunt legate de pendularea

sezonieră a alizeelor şi a calmelor ecuatoriale. În sezonul de vară, cald şi umed, aria de acţiune a

alizeelor se deplasează la latitudini mai mari, iar aici se extinde acţiunea maselor de aer ecuatoriale,

umede. Ca urmare, amplitudinile termice scad, temperaturile sunt de 200- 25

0 C, precipitaţiile sunt

bogate, iar umezeala se menţine la valori de peste 75%. În sezonul de iarnă, alizeul este dominant

(aer cald şi uscat), amplitudinile termice diurne sunt de 100–15

0 C (încălziri diurne de 30

0 C şi răciri

nocturne sub 150 C). Nebulozitatea, ca şi umiditatea aerului, sunt reduse.Acest sezon frecvent

durează patru luni în vecinătatea pădurii ecuatoriale şi este mai lung la latitudini mai mari (7 –10

luni la limita cu deşerturile). Cantităţile de precipitaţii înregistrează anual valori de 1000 – 1500

mm. Există o distribuţie neuniformă a ploilor. În sezonul umed, ele au frecvenţă mare şi au caracter

de averse. Lunile cele mai ploioase diferă de la o regiune la alta, pe ansamblu acestea fiind la

mijlocul intervalului umed. În sezonul uscat, precipitaţiile lipsesc una sau două luni; în restul lunilor

se manifestă ca averse la intervale mari de timp.

Diferenţieri marcante în regimul de manifestare a elementelor climatice apar în lungul unor

ţărmuri și în regiunile limitrofe, unde se înregistrează climatul musonic (India, Indonezia, sud-estul

Chinei, pe coastele Americii Centrale). Ceea ce este specific este diferenţa climatică netă între cele

două sezoane. Vara, sunt frecvente masele de aer oceanice. Este cald, foarte umed, nebulozitatea

mare, cad ploi şi sunt frecvente furtunile. Acum cade cea mai mare parte din cantitatea anuală de

precipitaţii (peste 1000 mm). Pe ţărmurile montane înalte (bariere orografice), musonul dă cantităţi

de precipitaţii foarte mari (Conakry peste 4000 mm, Cherrapunji, Assam-India 11 500 mm). Iarna,

când bat mase de aer continentale de la latitudini mai mari, fenomenul caracteristic este seceta.

Acum nebulozitatea este foarte mică, evapotranspiraţia este puternică, dar nu duce la epuizarea

rezervelor de apă din sol; ploile sunt rare. Temperaturile maxime se produc în lunile de trecere de la

un sezon la altul (aprilie, mai, septembrie), iar minimile iarna (prezenţa aerului continental) şi vara

(masele oceanice sunt mai răcorose).

Toate caracteristicile proceselor pedogenetice, ale evoluţiei vegetaţiei şi morfogenezei vor

fi dirijate de acest specific climatic.

- Durata perioadei secetoase şi cantităţile de precipitaţii se răsfrâng în peisaj, îndeosebi în

alcătuirea covorului vegetal. Se impun ca formaţiuni majore – pădurile cu frunze căzătoare, savana

şi pădurea din regiunile musonice.

• Pădurile tropicale cu frunze căzătoare se află îndeosebi la altitudini mici, unde sezonul

uscat durează în jur de patru luni. Ele sunt mai dese, au o structură complexă şi îşi păstrează, în

mare măsură, frunzele (în imediata vecinătate a pădurilor ecuatoriale unde sunt doar una-două luni

secetoase) şi sunt mai rare, îşi pierd aproape în întregime frunzele şi au număr tot mai ridicat de

componente xerofile la limita cu savana (trei – patru luni secetoase).

•Savanele sunt formaţiuni precumpănitor ierboase, alcătuite din graminee xerofile care

alcătuiesc un strat cu înălţimi de la 0,5 m la 5 m, în funcţie de cantitatea de precipitaţii căzute.

Acolo unde precipitaţiile sunt bogate, iar umezeala din sol se menţine, există şi pâlcuri de arbori cu

înălţime redusă, tulpini strâmbe, un număr redus de ramuri, rădăcini adânci. În Africa, unde

are cea mai mare desfăşurare (peste 2/3 din suprafaţa continentului) se diferenţiază în funcţie de

umiditate: savane cu baobabi, savane cu acacii, savane cu palmieri, savane cu arbuşti şi arbori cu

înălţime mică. În America de Sud, savana este predominant ierboasă cu tufe rare de arbuşti. Ele

alcătuiesc campasul brazilian, lianosul venezuelean, pantanaesul din Bolivia.

• Pădurile musonice sunt frecvente în India şi în sud-estul Asiei. Vegetaţia este bogată,

alcătuită din arbori înalţi (până la 30 – 35 m) cu densitate mai redusă, arbori cu înălţimi reduse şi

arbuşti care au densitate mare, precum şi ierburi secundare. În aceste păduri există numeroase specii

de arbori apreciate pentru calităţile lemnului: santalul (Santalum album, Pterocarpus santalinus, P.

indicus), abanosul (Diospyros melanoxylon), teckul (Tectana grandis).

83

- Lumea animală este bogată, dar diferă în cele două tipuri de formaţiuni vegetale. În

păduri, se îmbină elementele comune din regiunea ecuatorială cu cele de savană (maimuţă, furnicar,

tapir, iguane, papagali). În savană predomină animalele cu dimensiuni mari ce trăiesc în turme

(elefanţi, zebre, antilope, carnivore), apoi păsări, termite.

- Procesele de pedogeneză nu au un ritm continuu. În sezonul de vară, când este cald şi

umiditatea este ridicată, descompunerea se face intens (îndeosebi pe terenurile cu vegetaţie

arborescentă bogată), iar spălarea pe verticală (iluvierea) activă duce la acumularea argilei de tip

caolin. Elementele mai puţin solubile (îndeosebi fierul) precipită pe profil, procesul fiind activ când

pânza freatică coboară (în sezonul uscat). Acumularea fierului poate duce la formarea unui al doilea

nivel ce alcătuieşte o carapace. Resturile organice sunt puternic mineralizate, încât nu se mai ajunge

la dezvoltarea de humus. Solurile care rezultă au culoarea roşie şi sunt sărace în elemente nutritive.

În regiunile de savană rezultă soluri roşii folosite în culturi (plantaţii de arbori tropicali, bumbac) şi

soluri negre.

- Scurgerea râurilor este puternic condiţionată de regimul precipitaţiilor caracterizate

printr-o netă diferenţiere, în cele două sezoane. La cele cu bazine, numai în această regiune

naturală, scurgerea este aproape în întregime legată de căderea precipitaţiilor. Ea se va caracteriza

prin debite mari în lunile sezonului de vară şi debite extrem de mici iarna, când destul de frecvent

(îndeosebi la râurile mici) albiile seacă. În regiunile musonice, ploile extrem de bogate din lunile de

vară dau frecvent viituri de mari proporţii (iunie – octombrie) ce transportă nu numai debite lichide

uriaşe (10.000 – 60.000 m3/s), dar şi aluviuni.Rezultă revărsări şi inundaţii pe suprafeţe foarte mari.

Scurgerea minimă este între noiembrie şi mai. La fluvii (Amazon, Nil, Gange, Ind.) cu bazine

extinse în mai multe regiuni naturale, regimul scurgerii este deosebit de complex.

Specificul modelării reliefului este dependent de:

Gradul diferit de acoperire cu vegetaţie. Există areale în care aceasta este densă şi altele în

care ea lipseşte. În prima situaţie, vegetaţia apare ca ecran care reţine o mare parte din precipitaţii

(20 – 30%), pe când, în a doua situaţie, impactul este total.

Un raport bine definit între alcătuirea substratului, asociaţiile vegetale şi dinamica

proceselor. Pe suprafeţele predominant nisipoase, infiltrarea este bună iar rezervele de apă sunt la

adâncime, plantele sunt mai rare şi adaptate la soluri uşoare, nisipoase. Pe versanţii cu pantă

ridicată, pe care se manifestă şiroirea, elementele uşoare au fost îndepărtate, au rămas cele grosiere

(blocuri, pietrişuri) şi rocile în loc, se va stabili o vegetaţie săracă şi rară. Pe suprafeţele

cvasiorizontale de pe fundul văilor, unde aluvionarea este intensă şi pânza de apă bogată se dezvoltă

o vegetaţie ierboasă şi arbustivă deasă.

Regimul sezonier al precipitaţiilor şi rolul de ecran al vegetaţiei. În sezonul cu ploi există

graminee (tufe) şi arbuşti. O parte din apa ploilor este folosită de plante şi o alta participă la spălare

şi şiroire. În sezonul uscat, vegetaţia se usucă, solul se încălzeşte puternic, uscarea lui accentuându-

se către finele perioadei (mai ales pe terenurile unde vegetaţia este incendiată), ca urmare hidroxizii

trec în oxizi, iar argila este dură şi crăpată.

În aceste condiţii bioclimatice, principalii agenţi modelatori sunt: oscilaţiile termice şi de

umiditate, vieţuitoarele, apa de ploaie, apa curgătoare. Aceştia acţionează diferenţiat pe sezoane şi

în teritoriu (funcţie de rocă şi de pantă). Deosebit de însemnate sunt alterarea chimică ce acţionează

prin diverse procese în sezonul umed, care se combină cu spălarea în suprafaţă şi şiroirea şi

alternează cu dezagregarea (datorată cristalizării sărurilor şi variaţiilor termice) şi o uşoară deflaţie

în sezonul uscat.

• În perioada umedă, procesele de alterare chimică sunt dominante (hidratarea şi hidroliza),

la fel ca sub pădurea ecuatorială, întrucât condiţiile de temperatură şi umezeală se îndeplinesc

similar. Resturile organice sunt intens descompuse sub acţiunea microorganismelor; şi nu se

acumulează decât puţin humus. În intervalul uscat, în lipsa vegetaţiei şi prin încălzirea accentuată a

solului, se produce evaporare intensă, oxidări, descompunerea carbonaţilor şi a acizilor humici,

precipitarea fierului şi întărirea depozitului. Rezultatul combinării în timp a acestor procese este un

84

depozit gros pe mai mulţi metri şi care va prezenta ca element definitoriu, aproape de suprafaţă, o

crustă bauxitică sau feruginoasă.

• Spălarea în suprafaţă şi şiroirea se realizează pe versanţii înclinaţi, în intervalele de timp

în care se face trecerea de la un sezon la altul (la trecerea de la sezonul uscat la cel umed). Ele sunt

favorizate de: lipsa vegetaţiei, uscarea accentuată a solului şi intensitatea ploilor. Acţiunea este mai

puternică pe suprafeţele care au fost afectate direct (prin desţelenire) sau indirect (foc) de către om.

Agresivitatea proceselor depinde şi de natura petrografică a materialelor de la suprafaţă (mai

argiloasă sau mai nisipoasă) şi de pantă. În mod frecvent, pe pantele mai mici de 100 predomină

spălarea în suprafaţă. La începutul averselor, ea se manifestă ca şuvoaie izolate, la mijloc ca o

scurgere în pânză care afectezaă întreaga suprafaţă, iar la sfârşit ca şuvoaie disparate. Efectul este o

spălare generalizată a elementelor fine care se acumulează la baza versanţilor. Pe pantele ce

depăşesc 100, solurile şi alteritul sunt subţiri (sub 1 m), rezerva de apă este redusă, iar ierburile vor

fi mai rare şi mai puţin dezvoltate. Pe acestea şiroirea concentrată este activă, iar cantitatea de

materiale adusă la baza versanţilor este mare.

• Alunecările de teren sunt mai puţin răspândite. Se manifestă pe versanţii în care alteritul

este bogat în argilă şi în perioadele cu ploi intense.

• Sufoziunea se produce local, la contactul crustelor cu alteritele argiloase de sub acestea.

Creează pâlnii, tunele,hrube cu dimensiuni variabile.Împreună cu şiroirea şi alunecările de teren,

sufoziunea contribuie la degradrea crustelor şi la apariţia de martori de eroziune.

• Procesele fluviatile se manifestă diferit în funcţie de mărimea râului şi de alternanţa

sezoanelor uscat şi umed. Râurile autohtone mici, vor cunoaşte un regim de scurgere puternic

influenţat de lungimea celor două sezoane. Râurile cu obârşii în munţi sau în regiunea ecuatorială

vor suferi variaţii mai slabe întrucât lipsa ploilor în patru – cinci luni secetoase este suplinită de

aportul ecuatorial. Spre deosebire de râurile din regiunile ecuatoriale, acestea au trei trăsături

distincte. Prima este legată de debitul solid mult mai eterogen, în albie ajung şi elementele grosiere

aduse prin şiroire şi spălare de pe versanţi. A doua este determinată de faptul că în albia râurilor

ajunge o cantitate mare de materiale. Ele vor fi transportate în sezonul ploios şi acumulate în cel

secetos. Transportul impune menţinerea unui profil longitudinal cu pantă mare. A treia

caracteristică este dată de faptul că luncile sunt extinse şi au pânze aluviale groase.

• Procesele biotice sunt relevante prin acţiunea termitelor a căror rezultat sunt „cuiburile”

ce ating înălţimi de până la 4 m, diametre de 2 – 4 m şi o densitate destul de mare. Cuiburile se

remarcă printr-o rezistenţă la acţiunea ploilor.

• Crustele apar în condiţiile în care are loc concentrarea unei mari cantităţi de oxizi de fier,

aluminiu, mangan urmată de precipitarea şi întărirea lor. Sunt de mai multe tipuri impuse de

condiţiile locale, modul de manifestare a proceselor biochimice.

• Văile au formă şi dimensiuni diferite în funcţie de regimul de scurgere. Pe ansamblu, ele

fac trecerea de la tipul frecvent întâlnit în regiunile cu pădure ecuatorială, la cele din deşert. Se pot

separa câteva tipuri de văi: văi scurte (fragmentează versanţii montani sau deluroşi cu pantă mai

mare); văi seci ce au fie fund plat, fie rotunjit (au apă doar în intervalul cu ploi, când albia este

acoperită de apă în întregime); văi cu scurgere permanentă deci şi în sezonul uscat (sunt cele mai

mari atât ca lungime, cât şi ca lăţime).

• Glacisurile sunt bine dezvoltate în Sudan, Brazilia unde formează cea mai mare parte a

unor regiuni joase cu caracter depresionar, înconjurate de culmi înalte, inselberguri. Rezultă ca

pante de echilibru la baza versanţilor aflaţi în retragere prin procese de şiroire ce îndepărtează

materialele alterate anterior. Prin extinderea glacisurilor se ajunge la nivelarea reliefului până la

stadiul de pediplenă.

• Inselbergurile sunt legate de rocile mai puţin diaclazate şi compacte. Eroziunea

diferenţială pune în evidenţă martori de eroziune cu aspect de domuri, cupole. Geneza lor este

legată, într-o primă fază, de o alterare diferită a porţiunilor de rocă ce sunt fisurate, apoi prin

manifestarea eroziunii sunt îndepărtate argila şi nisipurile fine rezultate în fisuri, iar în peisaj rămân

coloane rotunjite. Ele domină glacisurile de la bază prin pante ce depăşesc 300.

85

1.1.3. Regiunile naturale tropical-uscate

- Includ suprafeţe situate în zona tropicelor, la latitudini de 150 – 25

0. Cea mai mare

dezvoltare o au în Emisfera nordică unde ocupă nordul Africii (Sahara), de la Atlantic până la

Marea Roşie, apoi Peninsula Arabia, Irakul, Iranul, o bună parte din Pakistan, vestul Indiei şi o

parte din Podişul Mexican. În Emisfera sudică sunt areale restrânse în nordul Chile, sudul Africii şi

partea central-vestică a Australiei. În aceste regiuni sunt incluse cele mai multe deşerturi şi

semideşerturi cu un anumit specific în peisaj impus de condiţiile climatice aparte.

În subregiunea aridă, climatul uscat este extrem de riguros, vegetaţia, solurile, scurgerea

râurilor aproape că lipsesc, iar dinamica reliefului are un anumit specific.

În cea de-a doua subregiune(semiaridă) se includ fâşii situate la latitudini mai mari sau mai

mici, care fac trecerea la regiunile naturale vecine (savană sau mediteraneană).

Climatul este dominat de uscăciune excesivă, temperaturi mari (îndeosebi vara când razele

Soarelui, la solstiţiu, cad perpendicular pe tropice), o radiaţie totală de 180 – 200 kcal/cm2/an,

amplitudini termice ridicate îndeosebi diurne, precipitaţii extrem de puţine (sub 200 m) cu o

repartiţie neregulată (lungi perioade lipsite de ploi, întrerupte de averse cu amploare mică),

umiditate relativ redusă (sub 50%). Temperaturile medii anuale oscilează între 150 – 16

0 C (în fâşiile

litorale sau pe munţii mijlocii) şi 250 –28

0 C în interiorul continentelor. Între lunile de vară (30

0- 35

0

C) şi cele de iarnă (150 – 20

0 C) sunt diferenţe de 15

0C. Datorită aerului uscat, deşerturile se vor

caracteriza printr-o insolaţie puternică ce va da temperaturi la nivelul suprafeţei de nisip de peste

500 C (în Sahara s-au înregistrat 72

0 – 80

0 C). În timpul nopţii, radiaţia terestră este mare şi

provoacă scăderea temperaturii până la valori de 00C sau sub aceasta. Îngheţurile sunt frecvente în

munţii din regiunile tropicale (în Munţii Hoggar se produc 113 zile). Ca urmare, amplitudinile

termice sunt din cele mai ridicate, excepţie făcând fâşiile de litoral şi cele de trecere spre climatele

limitrofe. Maxima absolută de 580 a fost înregistrată la 13 septembrie 1922, în localitatea Al

Aziziyah din Libia. Precipitaţiile sunt reduse, au o repartiţie şi un regim de producere inegale de la

o regiune la alta. În medie, cantităţile anuale de precipitaţii sunt sub 200 mm; ele scad chiar sub 100

mm, în deşerturile hiperaride şi cresc la 300 – 500 mm în semideşert.

Se pot separa:

- deşerturi în care precipitaţiile (300 mm) se produc cu o anumită regularitate sezonieră,

ca urmare a extinderii circulaţiei maselor de aer din regiunile vecine (în fâşiile de trecere de la

deşert spre savana sau spre latitudinile mai mari). În Sahelul sudanez ploile cad în iulie-septembrie;

în Australia, Orientul Apropiat, California ele cad iarna.

- deşerturile în care precipitaţiile (200 mm) cad rar şi fără periodicitate sunt legate de

câteva averse ce se produc la intervale mari de timp şi în circumstanţe meteorologice de excepţie

(uneori, peste 12 luni sau chiar mai mulţi ani; în nordul statului Chile la Iquique, în intervalul 1886

– 1925, nu s-a înregistrat decât o aversă; aici media multianuală a lunii iulie este de 1 mm). În

Sahara media anuală este sub 100 mm dar sunt intervale de 10-20 ani fără ploi; în Namib media

anuală este de cca 30 mm.

- deşerturile din zonele litorale din vecinătatea curenţilor reci aflate frecvent în vestul

continentelor (Atacama lângă Curentul rece al Perului, Namib în zona de acţiune a Curentului

Benguelei). Aici, cantităţile de precipitaţii sunt foarte mici (la Arica în Chile este sub 0,5mm, la

Walvis Bay-Namib de cca 30mm). Influenţa curenţilor reci se materializează în prezenţa unor mase

de aer oceanic ce asigură umiditatea aerului şi temperaturi mai scăzute, dar şi împiedicarea

convecţiei termice şi dezvoltarea formaţiunilor noroase. Brizele sunt frecvente şi legat de acestea

producerea ceţii. Umiditatea relativă este modestă (pe ansamblu în jurul valorii de 60%).

Evapotranspiraţia potenţială se ridică la valori foarte mari (2500 – 4000 mm în Sahara).

Raportând la precipitaţiile medii, se ajunge la un deficit de umiditate enorm; în fâşiile litorale, el

este atenuat de frecvenţa valurilor de ceaţă. local, uscăciunea este accentuată fie de alcătuirea

petrografică nefavorabilă dezvoltării vegetaţiei (în masivele magmatice impermeabilitatea nu

permite realizarea de rezerve de apă; în masele de nisip groase permeabilitatea conduce la

acumularea apei la adâncime), fie de manifestări ale maselor de aer încălzite diferit ca urmare a

86

unor deosebiri de albedou ale suprafeţei terestre (rezultă turbioane înalte de 100-200m cu viteze de

40-50km/oră ce transportă cantităţi mari de praf). Permanent, în regiunile aride şi semiaride bat

alizeele. Rolul lor este determinat în accentuarea uscăciunii (intensifică evaporaţia), în degradarea

slabei vegetaţii şi în evoluţia reliefului.

- Vegetaţia, în aceste condiţii climatice, aproape că lipseşte. Există plante anuale şi perene

cu adaptări specifice. Cele anuale au un ciclu biologic extrem de scurt (doar în perioada umedă),

supravieţuirea speciei fiind legată de rezistenţa seminţelor. La cele perene, adaptările sunt multiple

cu scopul de a menţine apa în plantă: rădăcini foarte lungi ce ajung la adâncimi mari, trunchiuri

scunde cu ramuri ce poartă frunze mici solzoase sau reduse la spini şi o densitate a plantelor şi un

număr de specii extrem de mic. Pe nisipuri, se află cele mai puţine plante (graminee, cu rădăcini

lungi- drinul şi câţiva arbuşti), pe culmi şi stâncărie există o vegetaţie ierboasă scundă (graminee) la

care se adaugă arbuşti ţepoşi xerofili şi plante suculente (ex.: cactuşi, agave), în lungul văilor unde

umiditatea este mai bogată şi durează o perioadă mai lungă, vegetaţia este ceva mai densă şi variată

(graminee, acacii, tufe spinoase, tufe adaptate la terenuri sărăturoase ca Tamarix şi Nitraria).Un

peisaj inedit îl oferă oazele, dezvoltate în depresiunile în care pânza freatică se află la adâncime

mică. Aceasta favorizează o vegetaţie aparte cu numeroase plante de cultură (curmali, leandru,

arborele de fistic). În funcţie de creşterea gradului de uscăciune, de la exteriorul spre interiorul

deşertului se succed mai multe categorii de formaţiuni vegetale:

• Formaţiuni ierboase din specii xerofile (stepă deşertică) dispuse în câteva strate, adaptate

la sezonul de vară când suprafaţa solului este slab protejată la acţiunea agenţilor externi. În sezonul

cu ploi (250 – 300 mm), ierburile acoperă 40 – 50% din suprafaţa terenurilor.

• Formaţiuni arbustive şi ierboase cu o dezvoltare circumdeşertică, în regiuni unde cad cca

200 mm precipitaţii, pe depozite nisipoase cu grosime mică (au pânza freatică discontinuă); gradul

de acoperire este între 20 şi 40%.Sunt mai multe subtipuri cu caracter regional:

- Brusa cu acacii din Africa de Nord aflată între savană şi deşert (acacii, euforbii şi

graminee sub 1 m înălţime pe soluri nisilăpoase subţiri);

- Brusa cu actee din Mexic (amplitudini termice sezoniere importante, precipitaţii de 100-

300 mm; grad de acoperire 15 – 30%; sol subţire şi slab protejat);

- Catinga braziliană (arbuşti şi tufe ierboase cu multe endemisme; grad de acoperire a

solului de numai 20%);

- Scrubul australian (ierburi, eucalipt).

• Formaţiuni specifice deşertului propriu-zis ocupă areale restrânse (îndeosebi depresiunile

unde există o pânză de apă la adâncime redusă), în care predomină specii de graminee cu

dimensiuni reduse şi cu un ciclu vegetativ scurt; există şi ierburi perene şi chiar arbuşti în

depresiunile cu substrat argilos sau în luncile extinse care s-au adaptat atât la inundaţii (după ploile

foarte rare), cât şi la perioade secetoase când argila crapă, iar la suprafaţă se dezvoltă cruste de

săruri.

Fauna este săracă, are numerose adaptări la temperatură şi uscăciune, între care activitatea

nocturnă. Între speciile de animale mai însemnate sunt: dromaderul, antilopa de deşert în Sahara,

carnivore (vulpea sahariană, coiotul american), câteva marsupiale australiene (cârtiţa de deşert,

şobolanul, cangurul), numeroase rozătoare, şopârle, şerpi veninoşi, scorpioni.

- Lipsa unui covor vegetal şi acţiunea puternică a vântului (spulberă materialele fine) sunt

factori principali care duc la desfăşurarea extrem de redusă a proceselor pedogenetice. Aici

precumpănesc procesele fizico-mecanice impuse de insolaţie, care duc la fragmentarea rocii, la

dezvoltarea unei cantităţi mari de detritus grosier, nisipuri şi argile. Vântul şi şiroirea îndepărtează

materialele de pe pantele mari aici apărând doar roca şi crăpături. Ridicarea apei prin capilaritate

din pânza freatică duce la antrenarea sărurilor ce se acumulează la suprafaţă pe fundul unor

depresiuni, determinând când procesul este intens şi de durată, formarea unor cruste de sulfaţi,

cloruri, carbonaţi cunoscute sub numele de sebka în Sahara, alcaliflats în S.U.A., salinas în

America de Sud. Când scoarţa este alcătutită predominant din săruri de mangan, fier şi siliciu, ea va

avea o culoare negricioasă sau brună şi va fi numită patină sau luciul deşertic. Ca urmare, solurile

87

sunt slab dezvoltate. Tipice sunt calcisolurile (Sahara, Arabia, Iran, Australia, Marele Bazin) şi

gipsisolurile (Irak, Siria). Ele au un conţinut ridicat în săruri şi nu sunt cultivate.

- Regimul scurgerii apei pe văi este dependent de condiţiile climatice (precipitaţii puţine,

temperaturi mari, evaporaţieintensă) şi permeabilitatea depozitelor.Se deosebesc astfel:

- regiunile endoreice (Sahara de est, centrul şi vestul Australiei) unde ariditatea climatului

face ca scurgerea să nu se producă; aici sunt văi torenţiale (cu apă de la câteva zile la mai multe

săptămâni) pe versanţii unor masive vechi;

- depresiuni în anumite sectoare ale deşertului, în care sunt lacuri (Eyre, Ciad) alimentate de

râuri mari ce îşi au obârşia în regiuni montane cu precipitaţii bogate; debitele râurilor scad pe

măsura străbaterii deşertului; în condiţiile alternanţei perioadelor secetoase lungi cu perioade

ploioase dimensiunile lacurilor variază;

- văi mari, multe moştenite dintr-o etapă de evoluţie cu alte caracteristici pluviale. Aceste

văi în Sahara sunt numite ueduri. La căderea unor precipitaţii torenţiale pe ele se produc viituri ce

transportă un volum însemnat de aluviuni.

Ţinuturile semiaride se caracterizează printr-un regim de scurgere variat şi apropiat de cel

întâlnit în regiunile limitrofe. Sunt ape mari în sezonul cald pe văile din vecinătatea savanelor şi se

produc viituri iarna pe văile de la latitudini mari (scurgere câteva săptămâni în funcţie de volumul

de apă dat de ploi). Marile fluvii (Nil, Senegal, Murraay – Darling), ce îşi au obârşia în regiuni

vecine cu precipitaţii bogate, la traversarea deşerturilor îşi micşorează treptat debitul.

- Caracteristicile sistemului morfogenetic sunt: dominarea acţiunilor mecanice, fizice şi în

mică măsură a celor biochimice, impactul direct între rocă şi agenţi, o îmbinare în timp a acţiunii

unor agenţi care intervin lent, continuu (variaţiile de temperatură şi umiditate) şi a unor agenţi care

acţionează neperiodic, dar cu mare eficacitate (ape de precipitaţii, vânt).

• Oscilaţiile de temperatură impun dilatări-comprimări diferite ca intensitate de la un

mineral sau tip de rocă la altul, la suprafaţă sunt încălzite ziua până la 50 – 700C, iar noaptea se

răcesc la aproape 00; nu acelaşi lucru se realizează în interiorul rocii de unde tensiuni creatoare de

fisuri şi spargerea stâncilor în blocuri. În munţii unde rar cad şi precipitaţii, termoclastismul se

îmbină cu gelivaţia şi şiroirea.

• Variaţiile de umiditate în rocă şi la suprafaţa acesteia se produc diurn (vapori, rouă, ceaţă

pe litoral) sau în timp îndelungat (după ploi) şi determină procese chimice şi mecanice. În prima

situaţie (deşerturi litorale, deşerturi cu lacuri sărate), apa încărcată cu săruri pătrunde în fisurile

rocilor unde are loc cristalizarea în faze de uscăciune însoţite de creşteri de volum generatoare de

tensiuni ce se transmit pereţilor fisurilor pe care le lărgesc (haloclastism). În deşerturile argiloase

umectarea impune bombări, iar uscăciunea crăpături care se unesc în reţele poligonale (takâre). În

locurile unde se înregistrează ploi de scurtă durată care alternează cu perioade lungi de uscăciune,

procesele chimice generează cruste cu grosimi variabile între care – patina deşertului (pojghiţă

lucioasă de fier ce îmbracă pietrele şi blocurile), eflorescenţe saline (în partea superioară a

depozitelor argiloase din microdepresiuni care în timp se transformă într-un agregat argilos cimentat

prin vine de cristale de săruri, cruste (acumulări de cloruri, sulfaţi aduse de pe apele de ploaie la

baza versanţilor în glacisuri, în depresiuni).

•Apele din ploi reprezintă un agent a cărui acţiune creşte ca perioadă de timp din deşert spre

marginile sale. Pe câmpurile de nisip apa se infiltrează rapid şi nu rezultă forme lineare de scurgere.

Pe versanţii deluroşi sau de munţi scurgerea este rapidă şi transportă materialele dislocate la baza

lor.

- Reţeaua hidrografică este dezorganizată, râurile nu ajung decât rar la marginea

continentului, majoritatea se opresc la periferia munţilor sau în depresiuni endoreice. Cu toate că

scurgerea este intermitentă, sporadică, acţiunea lor este importantă întrucât lipseşte vegetaţia,

solurile sunt subţiri, iar ploile deşi modeste au uneori caracter de aversă; transportul materialelor, în

timp este diferit şi din ce în ce mai lent pe măsura micşorării debitului şi scăderii vitezei ceea ce

conduce la acumulări.

88

• Vânturile au un rol morfogenetic însemnat întrucât lipsesc vegetaţia şi solurile ca ecrane

protectoare și au un carcater permanent (alizeele) sau temporal-local (simun, hamsin). Importante

sunt vânturile violente care produc furtuni de praf ce transportă particule submilimetrice pe sute de

kilometri, iar pe cele milimetrice (prin săltare şi rostogolire) pe distanţe scurte. Rezultă un relief

eolian complex cu numeroase forme de coroziune şi acumulare.

1.2. ZONELE TEMPERATE - Au cea mai mare desfăşurare pe Glob încadrându-se în medie între 30

0 şi 66

0

latitudine.Cuprind un spaţiu vast în Emisfera nordică, având caracteristici complexe.

Factorul principal în conturarea zonei temperate îl reprezintă tot cel dinamic care - prin

deosebirile nete în regimul de manifestare al parametrilor săi în cadrul sezoanelor – impune

caracteristici de ordin general în desfăşurarea învelişului vegetal, de soluri, în regimul scurgerii

râurilor şi în morfodinamica actuală.

- Structura peisajului zonei nu este omogenă. În cadrul ei o seamă de alţi factori duc la

deosebiri mari care impun peisaje aparte (de la cel de pădure la cel arid), specifice mai multor

regiuni geografice. Cei mai importanţi factori sunt:

- desfăşurarea lanţurilor montane care reprezintă bariere naturale ce determină deosebiri

între ţinuturile situate de o parte şi de alta a lor şi de aici peisaje diferite;

- curenţii oceanici reci sau calzi din vecinătatea litoralului; distanţele mari între oceane şi

centrul continentelor, cu reflectare în dinamica maselor de aer şi în schimbarea caracteristicilor

acestora;

- existenţa unor lanţuri montane înalte care au favorizat şi etajarea peisajelor.

1.2.1.Regiunile naturale mediteranene

- Ocupă suprafeţe la latitudini de 300 – 40

0, precumpănitor în insulele şi în statele riverane

M. Mediterane. Areale mai restrânse sunt pe ţărmul californian, în Chile (la sud de tropic), sud-

vestul Republicii Africa de Sud, în sudul Australiei. Prin poziţie, ea face trecerea între regiunile

naturale ale zonei calde şi cele ale zonei temperate.

- Relieful specific este cel montan. Ca urmare alături de peisajul specific mediteranean

(urcă în altitudine până la 1500m, mai rar 2000m) se diferenţiază peisaje specifice culmilor înalte cu

păduri de amestec şi formaţiuni subalpine şi alpine.

- Climatul, care are rol determinant în specificitatea peisajului, se caracterizează prin două

sezoane distincte cu scurte intervale tranzitorii. Dominanta maselor de aer tropical, calde şi uscate

determină temperaturi ridicate vara (medii lunare de 200 - 25

0), uscăciune datorată cantităţilor

reduse de precipitaţii, numeroase zile senine. În sezonul rece, activitatea ciclonală din zona

latitudinilor mari impune temperaturi mai coborâte (medii lunare de 50

– 100), nebulozitate

accentuată şi o mare cantitate de precipitaţii ce cad frecvent sub formă de aversă. Temperaturile

medii anuale oscilează între 150 şi 20

0, maximile absolute pot ajunge le peste 35

0C. Verile sunt ceva

mai răcoroase în zonele de litoral (în sectoarele vecine curenţilor reci) şi fierbinţi în interiorul

continentului, între ele diferenţele ajungând la aproape 100C. În schimb, amplitudinile diurne sunt

mici pe litoral şi mult mai mari în interior. Cantitatea anuală de precipitaţii variază de la o regiune

la alta. În medie, ea este de 500 – 1000 mm, dar în anumite condiţii, ajung la valori mult mai mari

(peste 1500 mm) sau foarte mici (sub 350 mm). Repartiţia acestora în timpul anului este extrem de

neuniformă: preponderent cad iarna când înregistrează un lanţ de zile cu averse, adevărate „ruperi

de nori” ce dau chiar până la peste 1000 mm în 24 ore. Sezonul secetos durează la Marea

Mediterană între 4 şi 6 luni. Spre interiorul continentelor, uscăciunea creşte ceea ce duce la

detaşarea unor peisaje asemănătoare stepelor şi regiunilor semiaride din zona temperată. Iarna,

masele reci polare dezvoltă fronturi de aer care în munţi impun ninsori şi strat de zăpadă, iar la baza

lor lapoviţă şi ploi reci. Pe ţărmurile regiunii mediteraneene se declanşează frecvent vânturi dinspre

uscat cu viteze mari şi anumite caracteristici termice (vânturi reci ca Mistralul, în sudul Franţei şi

89

Bora pe ţărmul dalmatic şi vânturi calde ca Santa Ana pe ţărmul vestic american şi Berg pe cel sud-

african).

- Perioada vegetativă coincide cu sezonul cald şi uscat situaţie care se reflectă în adaptări şi

într-o anumită structură a vegetaţiei. Există păduri şi tufărişuri xerofite cu frunze mici, dure, cerate,

în general, specii iubitoare de multă lumină. Nu toate sectoarele din regiunea mediteraneană

înregistrează acelaşi grad de uscăciune şi aceeaşi intensitate a secetei biologice. În această regiune

se diferenţiază:

• păduri xerofite dezvoltate pe versanţii munţilor în general până la altitudine la 1500 m;

pot urca pe ţărmul african al Mediteranei până la peste 2900 m (Atlas). Ele sunt alcătuite, în

sectoarele uscate şi pe calcare, din stejarul de stâncă (Quercus Ilex) şi arbuşti (fistic, oţetar, luar,

tulichină, levănţică). Pe terenurile mai umede abundă stejarul de plută (Quercus suber), în amestec

cu pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus halepensis) şi arbuşti (levănţică, mirt,

fistic). În zonele mai calde există măslin sălbatic (Olea europaea) şi roşcov (Ceratonia siliqua), iar

pe ţărm păduri de pini. În California precumpănesc pădurile de stejari xerofili, iar în SE Australiei

eucalipţii (Eucalyptus marginatus, Eucalyptus diversicolor); în Liban, sudul Turciei, Atlasul

magrebian sunt cedrii.

• tufărişuri xerofile s-au dezvoltat prin îndepărtarea pădurii. Ariditatea le-a determinat

înălţimi diferite, ramificaţii, frunze mici, rigide, uneori spinoase. Cele mai însemnate formaţiuni

sunt: maquisul (tufărişuri dense ce ajung la 10 m înălţime, frecvente în Corsica şi pe ţărmurile

mediteranene, cu specii de măslin sălbatic, stejar de stâncă, roşcov, mirt, palmier pitic); frigana

(arbuşti ţepoşi precum drobiţe din Grecia); garriga (tufişuri scunde cu înălţimi până la 1 m, pe

calcare în sudul Franţei, care sunt dominate de stejar cârmâz, rozmarin, cimbru, iar în Spania,

Maroc, Algeria – palmierul pitic); chaparal ( în California tufărişuri până la 3 m înălţime pe locul

pădurilor de stejar defrişate); mattora (arbuşti,cactuşi şi arbori izolaţi în Chile); scrubul (în SV

Australiei cu eucaliptul pitic şi acacii)

- Vegetaţia naturală a suferit puternice modificări prin defişări pentru extinderea terenurilor

de păşunat sau cu unele culturi. Sunt frecvente situaţiile în care pădurea a rămas doar pe areale mici

în masivele montane, iar cea de păşuni şi tufărişuri s-a extins foarte mult.

- Învelişul de soluri este mult mai variat în comparaţie cu reginuile aride şi semiaride, dar

datorită agresivităţii pluviale se află şi într-un grad avansat de degradare. Procesele pedogenetice se

desfăşoară în perioada de iarnă, când se realizează alterări intense ale substratului mineral şi

descompunerea masei organice. În sezonul cald sunt aduse (prin capilaritate) la suprafaţă săruri

(îndeosebi bicarbonaţi) care se acumulează la diferite adâncimi impunând o varietate a tipului de

sol. Sunt soluri fertile, având un profil de până la un metru grosime cu humus şi baze schimbabile.

Se includ diferite tipuri din clasele cambisoluri, luvisoluri, soluri halomorfe, kastanoziomuri şi

vertisoluri. Se adaugă în regiunile cu uscăciune accentuată – soluri maroniu – cenuşii cu randament

agricol limitat.

- Hidrografic se impun două categorii de bazine. Majoritatea sunt râuri mici, cu pante mari,

ce au o alimentare dependentă de regimul precipitaţiilor de unde un debit ridicat iarna (maxim în

XII) când se transportă şi un volum însemnat de aluviuni şi debite foarte mici vara (minim în VIII).

La viituri se înregistrează debite de 500 –3000 m3/s, în perioada apelor mici coboară la câţiva m

3/s.

Fenomenul de secare este evident la râurile mici de la periferia regiunilor muntoase. A doua situaţie

apare în bazinele extinse (depăşesc 10.000 km2 Ebru, Tibru, Sacramento) ce cuprind spaţii montane

largi. Au scurgere cu caracter permanent, dar complex (în bazinul superior, la peste 2000m au

alimentare nivo – pluvială ce dă o scurgere maximă în martie – aprilie şi una minimă toamna; la

altitudini medii alimentarea pluvio-nivală amplifică debitele din martie – aprilie, va favoriza un al

doilea maxim în noiembrie – decembrie, iar minima va fi în august – septembrie; în regiunile joase

cu alimentare pluvială scurgerea mare va fi între decembrie – mai, iar cea minimă vara când se pot

produce şi fenomene de secare).

- Ţinuturile cu climat mediteranean se înscriu în areale intens populate ale Pământului.

Extinderea terenurilor agricole, dar şi tăierea arborilor a căror lemn a fost mult folosit în construcţia

90

corăbiilor (din antichitate şi până în sec. XVIII) au fost factorii ce-au contribuit la accentuarea

proceselor de eroziune în suprafaţă, a şiroirii, dar şi la sporirea volumului solid al scurgerii râurilor

şi la acumulări bogate în cursul inferior şi la vărsarea în mare.

Evoluţia reliefului este complexă, situaţie determinată nu numai de nuanţa climei de la

aridă spre temperată, dar şi de relieful variat de la câmpii la munţi înalţi. Ca urmare, în regiunile cu

nuanţă climatică mai aridă şi cu vegetaţie săracă (predominant tufărişuri), evoluţia va fi activă şi se

va caracteriza prin dezagregări (vara) şi alterări (iarna) şi prin intense procese de spălare în

suprafaţă, eroziune diferenţială (impusă de variaţia petrografică), şiroire şi transport bogat de

aluviuni în sezonul umed. Vor rezulta glacisuri mixte (de eroziune şi de acumulare) şi o intensă

degradare a suprafeţelor de versant prin rigole, torenţi. Rocile au un rol important în morfogeneză.

În masivele de calcar s-a dezvoltat unul din cele mai complexe tipuri de carst de pe Glob. Există

numeroase forme de suprafaţă (de la lapiezuri la polje, apoi un endocarst ce ilustrează o circulaţie

activă a apei). Pe granite se dezvoltă un tip de alveole numite taffoni, iar pe versanţii de fliş (cu

argile), se produce o dinamică activă prin alunecări (frane) şi curgeri noroioase. În munţii înalţi

există mai multe niveluri de glacisuri de eroziune dar şi etaje morfoclimatice evidente (la peste

1500-2000 m, unul specific latitudinilor de 40-50° cu păduri, pentru ca la peste 2500 m să se treacă

în altul crionival şi apoi la cel al crestelor cu gheţari).

1.2.2.Regiunile naturale temperat-oceanice

- Sunt caracteristice regiunilor situate în vecinătatea oceanelor. Extensiunea mai mare

sau mai mică este legată de poziţia lanţurilor montane înalte cu desfăşurarea paralelă cu ţărmul.

Prezenţa Cordilierilor şi Anzilor în marginea vestică a Americilor face ca aici ea să fie redusă la o

fâşie, după cum absenţa acestora în vestul Europei determină o largă desfăşurare până în sectorul

central-estic al continentului. Suprafeţe nu prea mari se află în estul Asiei, sud-estul Australiei,

Tasmania, sudul Noii Zeelande şi în America de Sud.

- Clima este dependentă de predominarea circulaţiei maselor de aer oceanic, mase cu

umiditate mare, mai răcoroase vara şi mai calde în sezonul rece. Ca urmare, nu se manifestă nici

călduri excesive, dar nici îngheţuri puternice, amplitudinile termice anuale sunt moderate,

nebulozitatea este mai accentuată, vânturile au viteze ridicate. Precipitaţiile sunt bogate (1500 –

3000 mm) şi repartizate în toate anotimpurile, valorile mari sunt pe versanţii vestici ai masivelor

montane şi scad spre interiorul continentelor; roua, burniţa, ceaţa reprezintă fenomene

meteorologice distincte. Apar şi unele deosebiri de la un continent la altul în ritmul şi intensitatea

manifestării elementelor climatice. În Europa, unde această regiune are cea mai mare dezvoltare

(până în Polonia şi vestul ţării noastre), circulaţia vestică (Vânturile de Vest) antrenează permanent

mase de aer oceanic umede şi răcoroase. Verile sunt plăcute (temperaturi medii lunare între 160 şi

250 C), precipitaţiile sunt mai reduse şi au caracter de aversă. Iarna este un anotimp mai blând sub

raport termic (între 00 C la latitudini mari şi 10 - 12

0 C la latitudinea de 40

0), cu umiditate,

nebulozitate şi precipitaţii ridicate. Ninsorile (frecvente la latitudini peste 500), nu dau strat de

zăpadă de durată decât pe munţi, în rest el reducându-se la câteva zile. În ansamblu, aici cad

precipitaţii între 800 şi 1500 mm, cu maximum iarna (ianuarie). Spre centrul şi estul continentului

survin modificări (scăderea precipitaţiilor la sub 800 mm şi creşterea amplitudinilor termice).

Prezenţa sistemelor muntoase Alpi, Carpaţi impune o etajare a valorilor elementelor climatice şi o

asimetrie evidentă în desfăşurarea pe versanţii vestici în raport cu cei estici. În estul Asiei, circulaţia

este dominată sezonier de mase de aer cu caracteristici diferite ceea ce se reflectă în valorile termice

şi în regimul precipitaţiilor. Vara, masele de aer umede de pe ocean (M.Ohotsk. M. Japoniei) se

deplasează spre continent provocând ploi şi temperaturi moderate (180-20

0 C). Iarna, prin

dezvoltarea unui maximum de presiune pe uscat (Siberia), deplasarea maselor de aer reci

continentale se face către ocean unde există o arie depresionară. Ca urmare, temperaturile medii vor

fi scăzute (- 50, -15

0 C), se produc îngheţuri şi se acumulează zăpadă, dar în strat subţire. În aceste

condiţii şi aici amplitudinile termice anuale vor fi scăzute. Precipitaţiile variază între 700 şi 1200

mm şi cad preponderent vara. Datorită asemănării ca sistem între circulaţia maselor de aer şi

91

căderea precipitaţiilor de aici şi situaţia din regiunea musonică tropicală, climatologii folosesc

pentru acest spaţiu şi apelativul de „climatul musonic temperat”.

- Vegetaţia se impune prin păduri de foioase, cu frunze căzătoare, cu aspecte diferite în

funcţie de sezon. Este o formaţiune în care sub nivelul coroanei arborilor ce ajunge la 20-30 m

înălţime se află un strat arbustiv şi un parter ierbos. În Europa, în alcătuirea ei intră fagul (Fagus

silvatica), stejarul (Quercus robur), gorunul (Q.petraea), cerul (Q.cerris), gârniţa (Q.frainetto),

frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus foliacea), paltinul de câmp (Acer platanoides),

mesteacănul (Betula verrucosa), teiul (Tilia cordata), teiul argintiu (Tilia tomentosa), carpenul

(Carpinus betulus). Arbuştii caracteristici sunt: păducelul, porumbarul, cătina albă, cornul, sângerul,

alunul, socul, voniceriul. Stratul ierbos se dezvoltă primăvara, iar în rest în luminişuri. În Asia de

Est, în alcătuirea pădurilor intră: stejarul (Q.mongolica), frasinul (Fraxinus madshurica), arborele

de catifea (Phellodendron amurense), magnolia (Magnolia kobus); în America de Nord predomină

stejarul alb (Q.alba), stejarul roşu (Q.rubra), stejarul negru (Q.velutina), fagul, castanul, arţarul,

arborele de lalele (Liriodendron tulipifera), iar în Australia de sud-est şi America de Sud, păduri de

fag cu frunze persistente în amestec cu frunze căzătoare.

- Învelişul de sol este dominat de solurile de pădure. Dominant sunt luvisolurile albice la

care în dealuri şi podişuri se adaugă cambisoluri, iar în munte andosoluri. Ele au un conţinut în

humus moderat; pe profil se produce migrarea argilei; au fertilitate medie, pe ele dezvoltându-se

bine atât păduri de foioase cât şi unele culturi (în regiunile joase de câmpie).

- Scurgerea apei râurilor este condiţionată de variaţia pe sezoane a regimului

precipitaţiilor, a evapotranspiraţiei şi relieful extrem de complex (de la câmpii la munţi), de

mărimea şi desfăşurarea bazinelor pe unităţi geografice. Specificul scurgerii râurilor din această

regiune este reflectat de bazinele hidrografice mici în care se realizează o anumită omogenitate a

condiţiilor de alimentare cu apă, de relief, vegetaţie, climat. Acolo unde activitatea ciclonică

oceanică este activă în tot anul (vestul continentelor), apele mari sunt iarna (ianuarie-februarie în

Emisfera nordică şi iulie-august în cea sudică) .Marile artere hidrografice ale căror bazine includ şi

spaţii însemnate din munţii înalţi au un regim de scurgere mai complex, la care intervin aporturile

de apă provenite, în luni diferite, din ploi, topirea zăpezii, topirea gheţarilor (Dunăre, Rin, Rhon).

Astfel, alimentarea din ploi determină debite maxime iarna, dar şi valori ridicate la viiturile de vară,

cea din topirea zăpezilor imprimă creşteri în aprilie-iunie; prin cumulare rezultă o scurgere bogată

primăvara (uneori cu valori foarte mari). În centrul şi estul continentelor scurgerea este bogată

primăvara şi la unele viituri de vară, iar cea minimă în februarie – martie. În Extremul Orient

circulaţia musonică asigură debite mari vara şi minime iarna.

- Modelarea reliefului comportă caracteristici diferite în funcţie de factorii ce o determină.

Condiţiile climatice favorizează acţiunea tuturor proceselor, acestea se produc cu frecvenţe şi

intensităţi deosebite. Sectoarelor cu altitudini reduse şi medii, bine acoperite de pădure le

corespunde o modelare lentă în care pantele suferă o atenuare treptată. Se produc procese

biochimice variabile în raport de sezon. Şiroirea şi spălarea în suprafaţă sunt active primăvara, când

solul şi depozitele de pantă sunt descoperite şi îmbibate cu apă. Despădurirea versanţilor a condus la

accelerarea modelării diferenţiată în funcţie de mărimea pantelor (pe abrupturi – dezagregări şi

prăbuşiri; pe suprafeţe mediu şi slab înclinate – alunecări, şiroire).Tendinţa generală a modelării

este netezirea reliefului prin diminuarea pantelor mari de la partea superioară a versanţilor şi

extinderea celor concave de la baza lor.

1.2.3. Regiunile naturale temperat-continentale semiaride şi aride - Se desfăşoară în părţile centrale ale continentelor, la latitudini de 38

0 – 50

0, la distanţe

mari de oceane, fiind încadrate de sisteme de munţi care constituie bariere în calea maselor de aer.

Cea mai mare desfăşurare o au în Eurasia plecând din estul ţării noastre şi până în vestul Chinei

(Takla Makan) şi Mongolia. Sistemele montane ce se înşiră din Carpaţi şi până în Himalaya şi

Extremul Orient împiedică pătrunderea maselor de aer din sud şi sud-est. Deschiderea spre vest face

ca unele influenţe ale circulaţiei atlantice să se resimtă şi la est de ţara noastră de unde şi o atenuare

92

a aridităţii climatului în Europa de Est. Areale mai restrânse se găsesc în America de Nord, în

podişurile înalte din partea centrală a S.U.A. şi Canadei şi în America de Sud în Argentina. Aici

Cordilierii şi Anzii constiuie obstacole însemnate în calea maselor de aer oceanic-vestice care nu

ajung decât ca mase uscate şi calde (efect de foenizare).

- Factorul de bază în definirea climei rămâne circulaţia maselor de aer continentale

(polare şi arctice sau tropicale). Cele oceanice, pe măsura traversării lanţurilor montane devin tot

mai uscate. Climatul se va caracteriza prin amplitudini termice mari, precipitaţii puţine şi o

evapotranspiraţie ridicată de unde uscăciunea care se accentuează către mijlocul continentelor. Se

diferenţiază două tipuri climatice evidente (unul semiarid la exterior, corespunzător stepelor şi –

altul arid specific deşerturilor temperate) care au impus două tipuri de subregiuni.

• Subregiunea semiaridă

Se află în Europa de Est, pampasul argentinian, la exteriorul Podişului Marelui Bazin.

- Climatul are temperaturi medii anuale între 50şi 10

0 C, dar cu variaţie mare pe sezoane.

Iernile sunt reci înregistrând valori medii de la – 30 la – 15

0 C şi minime ce ajung de la – 35

0 până

la – 450C. Verile sunt foarte calde (în medie 20

0- 25

0 C) cu maxime ce depăşesc 35

0 C.Ca urmare,

aici se constată un număr ridicat de zile de iarnă (30 –50) şi îngheţ (100 – 130), cât şi de zile de vară

(100 – 125) şi tropicale (35 – 55). Totodată, amplitudinile termice anuale ajung la 300 – 40

0 C ceea

ce relevă continentalismul climatului. Cantităţile reduse de precipitaţii (de sub 400 mm, frecvent

între 150 şi 250 mm), dar mai ales căderea cu mari variaţii de la an la an, de la sezon la sezon, de la

o lună la alta şi concentrarea sub formă de averse (vara), accentuează nuanţa continentală a climei.

Ploile sunt frecvente primăvara şi la începutul verii când se produc 45 – 55% din totalul

precipitaţiilor; iarna, ninsorile nu dau cantităţi bogate de zăpadă, dar aceasta se menţine ca strat 50 –

55 de zile datorită temperaturii coborâte.

- Vegetaţia reflectă nuanţele distincte ale climatului.

În Europa de Est, la periferia nordică a deşerturilor din Asia Centrală şi din Marele Bazin,

ca şi în Argentina domină vegetaţia ierboasă, alcătuită din graminee xerofile care formează stepa,

pampasul, preria. În aceste formaţiuni vegetale, gramineele reprezintă 95%, ele dispun de organe

subterane bine dezvoltate, la suprafaţă se prezintă ca ierburi dense ce se dezvoltă rapid în scurta

perioadă vegetativă. Tipice sunt specii de Stipa, Poa, Agropyrum, Andropogon. În funcţie de

volumul precipitaţiilor covorul vegetal diferă (unde precipitațiile depăşesc 300 mm/an, ierburile

sunt înalte şi apar arbuşti, iar unde sunt mici se dezvoltă specii scunde de ierburi-stepa).

- Solurile tipice în stepă sunt cernoziomurile dezvoltate pe loessuri şi depozite loessoide.

Ele sunt echilibrate sub raportul circulaţiei soluţiei pe profil, bogate în materie organică humiferă,

bine dezvoltate în adâncime (mai ales în sectoarele umede ale preeriei sau pampasului). În arealele

cu uscăciune accentuată, grosimea scade şi se dezvoltă o crustă calcaroasă. În afara cernoziomurilor

sunt şi soluri bălane, castanii. Datorită reliefului neted (predominant de câmpie şi de podiş) şi

fertilităţii solurilor, regiunile de stepă au constituit principalele terenuri agricole din zona temperată.

Ca urmare, vegetaţia spontană a fost aproape în întregime înlocuită cu diferite culturi,

precumpănitor cerealiere.

- Râurile cu bazine mai mici, desfăşurate aproape în întregime în regiunile de stepă, au

alimentare pluvio-nivală şi ca urmare, în regimul scurgerii ies în evidenţă debite mai mari şi de

durată, în timpul primăverii (topirea zăpezii şi ploi bogate) şi la începutul verii (ploi sub formă de

aversă) şi debite reduse la finele verii, toamna şi mai ales iarna (precipitaţiile sub formă de zăpadă).

La râurile mai mici fenomenul de secare este frecvent. Râurile mari cu bazine extinse, unde cad

precipitaţii mai multe, au un regim al scurgerii mult mai complex.

- Evoluţia reliefului este destul de lentă datorită predominării suprafeţelor cu înclinare mică.

Se diferenţiază câmpurile netede, acoperite de depozite loessoide pe care se înregistrează procese

biochimice cu ritm sezonier şi tasări, apoi albiile râurilor cu evoluţie puternic influenţată de

variaţiile sezoniere ale scurgerii, şi versanţii pe care în funcţie de mărimea şi lungimea pantei se

produc spălări areolare şi uşoare forme de şiroire primăvara, solifluxiuni la trecerea de la iarnă la

primăvară, surpări în sectoarele afectate de eroziune fluvială, sufoziuni.

93

• Subregiunea aridă. Cuprinde deşerturile situate în Asia Centrală (Kara Kum, Kâzâl-Kum,

Takla Makan, Gobi) şi Marele Bazin din S.U.A.

- Climatul se caracterizează printr-un grad mare de uscăciune determinat de precipitaţiile

puţine şi de o evaporaţie intensă, de unde şi un deficit de umiditate ridicat. Sub raport termic

mediile anuale sunt între 40 şi 12

0 C, în ianuarie de la – 5

0 la – 18

0 C, în iulie între 20 şi 30

0 C, deci

valori apropiate cu cele din stepele limitrofe. Ceea ce le diferenţiază sunt temperaturile extreme

mult mai mari, amplitudinile termice diurne mai ridicate şi precipitaţiile foarte reduse. În cele mai

multe dintre deşerturile Asiei Centrale, ele nu depăşesc 100 mm/an, situându-se în jurul a 50 mm.

Ies în evidenţă două sezoane principale – iarna rece şi cu oarecare umiditate către

primăvară şi vara lungă, caldă şi uscată; trecerile între ele sunt scurte. Intervalul secetos are obişnuit

între 7 şi 10 luni.

• În aceste condiţii, perioada vegetativă este foarte scurtă (martie-mai în Asia Centrală)

când pe un fond general mai umed se dezvoltă un număr redus de plante xerofite. Cele care au

rădăcini adânci şi ajung în vecinătatea pânzei freatice au o perioadă vegetativă mai lungă care se

prelungeşte şi în prima parte a verii. La cele mai multe ciclul vegetativ este scurt (o lună). Există

deosebiri de la un deşert la altul, în tipul de asociaţii de plante, în funcţie nu numai de umiditate, dar

şi de substrat. În deşerturile nisipoase se dezvoltă specii de rogoz (Carex), drinul înalt (Aristida

karelini), ierburi ţepoase (Salsola) dar şi arbuşti dintre care caracteristic este saxaulul alb

(Haloxylon persicum). Pe suprafeţele argiloase se dezvoltă rogozul de pustiu, miatlikul, pelinul şi

tufe cu saxaul negru (H.ahpyllum). În regiunile deşertice sunt multe depresiuni în care

eflorescenţele saline sunt frecvente; legat de acestea cresc plante halofile (Halopneum strobilaceum,

Anabasis salsa, Salicornia herbacea). În depresiunile unde pânza freatică este la adâncimi mici se

dezvoltă o vegetaţie bogată. În vecinătatea albiilor râurilor, vegetaţia este mult mai bogată ( tufe de

tamarix, plopi, sălcii) şi persistente de unde înfăţişarea lor de cordoane verzi ce străbat pustiurile. O

notă aparte în peisajul deşertic o introduc munţii izolaţi care se ridică cu câteva sute de metrii. Pe ei

vegetaţia ierboasă este mult mai bogată.

• Solurile sunt dependente de aceste condiţii bioclimatice care nu favorizează procese

pedogenetice de durată. Cea mai mare parte a deşerturilor sunt lipsite de soluri, la suprafaţă fiind

nisipuri, argile, săruri. La latitudini mai mari de 400, în Asia Centrală şi în S.U.A, la marginile

pustiurilor, există soluri brune individualizate pe nisipuri lutoase ce au grosime mică, caracter

prăfos, humus puţin, acumulări de calciu şi gips în bază. În restul deşerturilor, apar soluri brune-

cenuşii foarte subţiri cu o infimă cantitate de humus şi cu acumulări bogate de calciu, gips, sare. Se

adaugă pe marginea depresiunilor sărăturoase soluri halomorfe.

• Pânzele freatice sunt mai aproape de suprafaţă în vecinătatea munţilor (apele aduse de

râurile de aici se infiltrează în nisipuri) şi la adâncimi tot mai mari către centrul deşertului.

• Apele de suprafaţă sunt rare şi străbat pe distanţe diferite suprafaţa deşerturilor. Unele se

varsă în lacuri, iar altele se pierd dezvoltându-şi delte continentale. În Asia Centrală cele mai

însemnate fluvii sunt Amu-Daria şi Sâr-Daria. Regimul scurgerii lor este determinat de alimentarea

din regiunea montană şi de evaporaţia intensă din deşert. Au debite mari primăvara, când sunt

frecvente şi revărsări pe spaţii întinse din luncă şi o ridicare a nivelului pânzelor freatice. Vara,

toamna şi la începutul iernii datorită evaporaţiei puternice, numai cele cu bazine întinse şi cu surse

de alimentare variate îşi mai păstrează scurgerea.

• Procesele morfogenetice specifice sunt dezagregarea, deflaţia, acumulările eoliene

şi doar în lungul marilor râuri cele fluviatile. Pantele munţilor suferă prin dezagregare o

retragere paralelă, însoţită de generarea unor mase de grohotiş; în timp munţii sunt reduşi la martori

de eroziune. Cea mai mare parte a deşerturilor este supusă proceselor eoliene care crează un relief

de dune, barcane, yardanguri. Un element inedit este existenţa unui sistem de văi seci, prin care în

prezent nu se realizeză decât o scurgere efemeră şi la intervale mari de timp.

94

1.2.4. Regiunile naturale temperat-continentale reci

- Se desfăşoară în America de Nord şi Eurasia la latitudini mari (de la 450 până la Cercul

Polar), incluzând câmpii şi podişuri joase şi munţi cu înălţimi medii (Scandinavia, Siberia). În

peisaj, se impun pădurile de conifere compacte. Spre sud, către Atlantic sau Pacific, acestea sunt în

amestec cu cele de foioase, la latitudini mai mari trec, prin silvotundră, la regiunea rece polară.

- Climatul rece continental impune caracteristicile componentelor naturale, dar datorită

extensiunii acestei regiuni, el suferă nuanţări în raport de caracteristicile maselor de aer frecvente în

diferite locuri. Sunt prezente mase de aer polar maritime şi arctice care se continentalizeză pe

măsura stagnării sau deplasării lente către estul Europei sau centrul Asiei. Sezonul rece este lung, cu

temperaturi scăzute ce variază între limite foarte largi (în ianuarie – 430 la Iakutk; - 21

0 Irkutsk; -

170 la Winnipeg; - 14

0 la Edmonton; - 3

0 C la Chicago), umiditate şi nebulozitate ridicate, ceţuri

frecvente şi inversiuni de temperatură. Invazia maselor reci polare conduc la temperaturi minime cu

mult sub - 40°C. Vara, există o mai mare instabilitate datorită succedării maselor de aer mai calde

sau mai reci. Temperaturile sunt pozitive ajungând în iulie în jur de 200 C. Amplitudinile termice

anuale ajung la valori tot mai ridicate (de la 300 la 60

0 C) spre mijlocul continentelor, ceea ce indică

caracterul excesiv al acestui climat. Iakuţia este ţinutul cu climat excesiv de rece (medie anuală de -

10°C, în ianuarie - 40°C, în iulie 19°C, valori minime absolute de – 67,8°C la Verhoiansk şi –

77,8°C la Oimeakon). Anual cad 400 – 600 mm precipitaţii care au o repartiţie inegală, cele mai

multe producându-se în sezonul cald când au caracter de aversă. Iarna, ninsorile, destul de dese, dau

un strat de zăpadă gros care datorită temperaturilor joase se menţine mult timp. La latitudini mai

mari, valorile termice sunt mai scăzute, îngheţul solului este profund şi de durată, iar cantitatea de

precipitaţii scăzută. Spre sud, la contactul cu regiunile temperate oceanice şi semiaride (Europa de

Est, nordul Kazahstanului, nord-estul SUA şi sud-estul Canadei), influenţa maselor de aer umed

asigură precipitaţii mult mai bogate (800 mm) ce cad îndeosebi vara. De asemenea, temperaturile

sunt mai ridicate, amplitudinile termice (300- 40

0 C) sunt totuşi moderate în raport cu ceea ce se

înregistrează la nord. Vara şi la începutul toamnei evapotranspiraţia activă, în condiţiile unor

temperaturi ridicate, favorizează fenomene de uscăciune şi secetă.

- Cea mai evidentă reflectare a acestor situaţii apare în desfăşurarea formaţiunilor vegetale

şi în distribuţia tipurilor de sol.

- Pădurile de conifere reprezintă formaţiunea vegetală caracteristică, ele fiind singurele ce

pot rezista la temperaturi joase. Sunt păduri omogene datorită numărului redus de specii ce intră în

alcătuirea lor. În Europa, molidul este precumpănitor (Picea excelsa, P. obovota, P. fennica), la el

asociindu-se pinul (Pinus silvestris) şi mesteacănul (Betula verrucosa). În Siberia, asprimea

climatului a impus o altă alcătuire, cu brad (Abies sibirica), zâmbu (Pinus cembra), zadă (Larix

sibirica, L. daurica). În America de Nord, climatul este mai umed, iar asocierele frecvente sunt între

specii de molid (Picea alba, P. nigra), pin (Pinus urrayana), laricele american, bradul de balsam,

tuia. În Europa Centrală şi în ţinutul Marilor Lacuri, coniferele sunt în amestec cu foioasele.

- Solurile caracteristice acestei regiuni sunt podzolurile. În Siberia, unde temperaturile

scăzute întreţin la adâncime mică un strat permanent îngheţat (pergelisol) s-a dezvoltat un podzol

mai subţire.

- Scurgerea râurilor care străbat regiunea este diferită de ceea ce se manifestă în celelalte

părţi ale zonei temperate. În Europa de Est şi la vest de Marile Lacuri (SUA), unde precipitaţiile

sunt mai bogate şi regimul termic are variaţii anotimpuale destul de largi, râurile au o alimentare cu

caracter nivo-pluvial. Topirea zăpezii în aprilie coincide şi cu o perioadă de ploi ceea ce face ca

debitul să crească mult. Ca urmare, intervalului aprilie-iunie îi este caracteristică scurgerea cea mai

ridicată. După o vară cu ploi puţine şi o primă parte a toamnei secetoasă, urmează un al doilea

interval cu debite mari ca urmare a precipitaţiilor rdicate din octombrie – noiembrie. Iarna

(ianuarie-februarie) reprezintă sezonul cu cea mai redusă scurgere. La est de Ural şi la nord de

Marile Lacuri, continentalismul climei este mult mai accentuat. În timpul verilor când cade peste

2/3 din volumul precipitaţiilor (maximum în iulie) se realizează şi topirea zăpezilor (iunie). Ca

urmare, debitele cresc relativ repede şi se menţin până în septembrie la valori ridicate după care

95

începe un lung interval de timp în care acestea scad. O situaţie inedită aparţine râurilor în sud şi care

au gurile de vărsare în extremul nord (Obi, Enisei, Lena). Dezgheţul în bazinul superior se va face

cu 1 – 1, ½ luni mai devreme, decât în cel inferior. Ca urmare, spre vărsare, fenomenul cel mai

frecvent îl vor reprezenta zăpoarele în spatele cărora apar revărsări.

- Relieful este variat, de la câmpii şi podişuri joase până la munţi înalţi. În aceste condiţii,

modelarea este variată. Pe suprafeţele plane ale câmpiei, procesele chimice, deşi au desfăşurare

slabă şi inegală pe parcursul anului, rămân procesele principale. Se adaugă, eroziunea laterală în

albiile râurilor mai ales prmăvara şi vara. În ţinuturile mai înalte, cu pante mari, dinamica va fi mult

mai complexă. Acţiunea principală va fi a proceselor de îngheţ şi dezgheţ deosebit de activă la

începutul şi sfârşitul sezonului cald. Spălarea în suprafață și şiroirea sunt slabe şi nu acţionează

decât asupra părţii superficiale a solului, vara, în condiţiile în care solul este îmbibat cu apă.

1.3. ZONELE RECI Se desfăşoară în cele două emisfere la latitudini mari, frecvent de la Cercurile polare spre

poli. Se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordică a Eurasiei şi Arctica, iar

în Emisfera sudică Antarctida. În cadrul zonei se disting două regiuni cu trăsături geografice

aparte– subpolare şi polare.

1.3.1.Regiunile naturale subpolare

- Se află doar în Emisfera nordică în extremităţile polare ale Americii de Nord (limita este

la sud de cercul polar) şi în Eurasia (din nordul Norvegiei până în Peninsula Kamceatka; în general

se menţine dincolo de 660 latitudine).

- Regiunea se caracterizează printr-un climat rece determinat de prezenţa maselor de aer

polar. Îi sunt caracteristice temperaturi medii anuale de la 00 la 1,4

0C, o amplitudine termică redusă,

precipitaţii puţine, nebulozitate accentuată şi vânturi intense.Caracterul oceanic sau continental al

lor se transpune în diferenţe de umiditate. În nordul Scandinaviei intervine şi influenţa Curentului

Golfului care îi dă o nuanţă moderată sub raport termic. În timpul anului, aici se manifestă două

sezoane distincte, cu durată aproape egală.Cel rece coincide cu noaptea polară, cu valori termice

negative (sub– 400 C) şi precipitaţii sub formă de zăpadă. Sezonul de vară ce corespunde zilei

polare, deşi rece, are valori termice ( iulie – august) ce depăşesc 100 C, ceea ce favorizează topirea

zăpezii.În ansamblu, dacă în sectorul european cad cca 450 – 500 mm de precipitaţii (îndeosebi în

februarie – martie şi septembrie – octombrie), în celelate ţinuturi cantităţile sunt mult mai reduse (în

Siberia între 250 şi 400 mm, cu valori maxime în iulie – august şi minime în februarie). Căderea lor

este însoţită de viscole ce acumulează inegal zăpada.

- În aceste condiţii singura vegetaţie ce se poate dezvolta, dar cu caracter discontinuu,este

cea ierboasă la care se asociază câteva specii de arbuşti. Este cunoscută sub numele de tundră.

Perioada vegetativă este foarte scurtă (2 – 3 luni), iar condiţiile vitrege de viaţă impun adaptări

(înălţime mică a plantelor şi desfăşurarea sub formă de perniţe). În sectoarele situate în vecinătatea

cercului polar, în peisajul tundrei apar mesteceni pitici, sălcii pitice, muşchi, licheni. La latitudini

mai mari se trece treptat de la un peisaj cu subarbuşti (merişori, afini, mesteacăn pitic şi ierburi) la

altul specific sectoarelor cu climat aspru în care peticele cu muşchi, licheni, unele graminee, rogoz,

arginţică alternează cu stâncăria.

- Procesele pedogenetice se desfăşoară doar într-un interval scurt de timp din sezonul de

vară când o porţiune superficială (0,3 – 1 m) din depozitele de la suprafaţă (molisol) se dezgheaţă.

Ele sunt extrem de slabe şi constau în dezagregări, o foarte redusă alterare chimică şi descompunere

a masei organice. Aceasta din urmă este acumulată la partea superioară a depozitului dezgheţat. La

mică adâncime, deasupra pergeliosului apa ce stagnează favorizează gleizări cu acumulări de oxizi

feroşi. Ca urmare, solurile formate au grosimi reduse (până la 0,5 m) şi un profil cu un orizont

turbos la suprafaţă şi unul gleizat în bază.

96

- Relieful regiunii de tundră are altitudini reduse, fiind format din câmpii, dealuri joase şi

munţi nu prea înalţi. Modelarea acestuia se integrează spaţiului periglaciar. Cuplul îngheţ-dezgheţ,

nivaţia şi vântul crează numeroase forme de relief pe versanţi (râuri de pietre, avalanşe, mase de

grohotiş) şi pe suprafeţele slab înclinate (specifice soluri poligonale, pingo, hidrolacoliţi, câmpuri

de pietre). În depozitele mai groase rezultă structuri tipice (pene, involuţii). Retragerea periglaciară

a versanţilor duce la individualizarea de glacisuri de eroziune şi a microreliefului rezidual (creste,

vârfuri). Ea se face prin dezagregări, dar şi prin solifluxiuni, avalanşe.

-Scurgerea apei râurilor este condiţionată nu numai de căderea precipitaţiilor, dar şi de

regimul temperaturilor. Alimentarea este dependentă de topirea zăpezilor şi de ploile de vară. Se pot

separa câteva situaţii:

- râurile mici cu apă din mai şi până în septembrie iar în rest sunt seci ori îngheţate;

- râurile cu izvoarele în regiuni sudice şi gura de vărsare în Oc. Arctic. Ca urmare când se

produce dezgheţul şi cad ploi în bazinul superior (sud), în cel inferior (nordic) albia este îngheţată

asigurând un "pod de gheaţă", ca urmare apele venite din sud sunt oprite, ceea ce determină

inundaţii de proporţii; topirea podului de gheaţă şi ploile se produc în mai- iunie când se realizează

şi debitele cele mai mari. Patul albiei şi versanţii în mare măsură îngheţate nu permit antrenarea

unor cantităţi importante de material solid şi mai ales cu dimensiuni mari.

1.3.2.Regiunile naturale polare - Cuprind cea mai mare parte din Groenlanda, unele insule din Arctica şi Antarctida. Sunt

întinderi imense de gheaţă cu grosime mare.

- Climatic reprezintă unele din regiunile cele mai reci de pe Glob; masele de aer, arctice şi

antarctice, staţionând mult timp provoacă scăderi de temperatură importante. De altfel, aici nu

numai mediile anuale sunt negative dar, cu unele excepţii şi cele ale tuturor lunilor anului. Iarna,

sezonul nopţii polare, tempraturile scad mult (mediile ajung la – 600 C la Amundsen-Scott şi – 71

0

C la Vostok). La staţia Vostok s-a înregistrat şi minima absolută de pe Glob (- 880,3 C);

amplitudinile diurne sunt reduse. Vara, deşi valorile medii lunare sunt negative, în anumite intervale

pot fi pozitive favorizând topirea unei cantităţi mici de zăpadă sau gheaţă. Precipitaţiile sunt numai

sub formă de zăpadă. Ea se păstrează şi prin tasare va evolua în gheaţă. Cea mai mare parte din

precipitaţii cade în timpul verii, iar cele mai puţine la trecerea de la iarnă la vară. În regiunile

polare, vânturile au viteze mari provocând viscole.

- Peisajul polar va fi dominat de gheaţă care în Antarctica depăşeşte 2000 m grosime. Ea

suferă deplasări lente spre bazinele oceanice provocând o şlefuire a uscatului. Şi în Groenlanda, dar

mai ales în Antarctica, există creste şi vârfuri (nunatakuri) ce domină platoşa de gheaţă. Dacă iarna

ele sunt acoperite de zăpadă în timpul verii prin topirea acesteia unele porţiuni se eliberează şi

suferă o modelare activă prin dezagregări. În sectoarele cu material intens mărunţit vegetează

câteva specii de licheni, muşchi, alge. Fauna este redusă la unele specii de păsări, foci, morse, ursul

polar în ţinuturile arctice şi pinguini pe ţărmurile Antarcticei.

DICŢIONAR: -Alizeu – vânt regulat care suflă tot timpul anului în regiunile tropicale; are direcţie de la

nord- est spre sud-vest în emisfera nordică şi de la sud-est la nord –vest, în emisfera sudică.

- Alterare – totalitatea proceselor care modifică starea chimică a rocilor în loc.

- Antarctic- spaţiu (continental, insule, sudul oceanelor, până la 60° latitudine sudică) sau

caracteristică a diferitelor componente naturale (climă, vieţuitoare, gheţuri) legate de acesta.

- Arctic – spaţiu în emisfera nordică (ocean, mări, ţărmuri şi margini ale continentelor Asia,

America de Nord şi Europa), la latitudini mari şi caracteristici aparte ale componentelor naturale

(polare şi subpolare).

- Ariditate – caracteristică a climatelor cu umiditate redusă şi evapotranspiraţie ridicată.

- Boreal – caracteristică sau unitate geografică aflată în emisfera nordică (zonă, emisferă,

masă de aer, curenţi de apă, pădure).

97

- Căpăţână de zahăr – formă de relief cu aspect de cupolă sau conuri înalte, rezultate din

modelarea rocilor granitice, într-un climat tropical cu două anotimpuri: unul cald şi uscat care

contribuie la descompunerea rocii granitice şi altul umed care uşurează transportul materialului

degradat prin intermediul apelor.

- Deşert – regiune cu climat cald sau rece, cu precipitații sub 250 mm, cu un regim de cădere

neordonat, vegetaţia şi animalele sunt extrem de reduse ca specii şi indivizi şi adaptate la condiţiile

climatice.

- Hamadă – platou stâncos situat în regiunea tropicală, modelat în formaţiuni dure de pe

care vântul a spulberat elementele fine, rămânând în loc blocuri de dimensiuni mari.

- Mangrove - formaţiune vegetală tropicală, alcătuită din arbori şi arbuşti cu rădăcini

proptitoare şi respiratorii, caracteristică ţărmurilor mlăştinoase, marine şi oceanice, inundate în

timpul fluxului. Există o dispunere a diferitelor specii în funcţie de înălţimea fluxului.

- Maquis –tufărişuri semperviriscente dese, dezvoltate pe ţărmul montan, dominant calcaros

al Mării Mediterane; în alcătuirea lor intră stejarul de stâncă, măslinul sălbatic, fisticul sălbatic,

mirt.

- Muson – vânt sezonier care îşi schimbă sensul de două ori pe an; caracteristic pentru estul

şi sudul Asiei.

- Sahel – denumire acordată fâşiei de semideşert, dezvoltată la marginea sudică a Saharei;

precipitaţiile variază între 150-350 mm, secetele sunt frecvente..

- Savană –formaţiune vegetală alcătuită din pajişti cu vegetaţie ierboasă, în care apar arbori

ş iarbuşti izolaţi sau grupaţi; este specfică pentru regiunea cu două anotimpuri (unul cald şi uscat

şi altul umed şi cald).

- Silvostepă – zonă biogeografică care face tranziţia dintre stepă şi pădurea de foioase;

alcătuită din vegetaţie ierboasă în alternanţă cu pâlcuri de arbori şi arbuşti.

- Silvotundră – zonă biogeografică ce face tranziţia între taiga şi tundră, în care se

întrepătrund formaţiuni vegetale specifice acestora.

- Stepă – zonă biogeografică ierboasă, incluzând pe alocuri şi arbuşti xerofili grupaţi în

tufărişuri, caracteristica regiunilor cu climat temperat continental.

- Taiga- zonă biogeografică cu păduri boreale formată din diferite specii de răşinoase; se

pot separa pădurea boreală canadiană, eurasiatică, de conifere de pe litoralul pacific american.

- Tundră - zonă biogeografică întâlnită la nord de paralela de 53º latitudine nordică. Se

deosebesc tundra subarctică şi tundra aplină, situată în munţii înalţi dincolo de limita superioară a

pădurii.

Exerciţiu: Completaţi următorul tabel de sinteză

Regiunea Localiz

are

Clima Vegetaţie şi faună Modelarea reliefului Solul Regimul

hidrologic

Ecuatorială

Subecuatorială

Tropical uscată

Mediteraneeană

Temperat oceanică

Temperat continentală

Subpolară

Polară

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE: 1. Care sunt regiunile naturale componente ale zonei calde? Prezentaţi una dintre ele.

2. Care sunt regiunile naturale componente ale zonei reci? Arătați asemănările și deosebirile

dintre ele.

98

3. Care sunt formaţiunile vegetale ale zonei subtropicale? Explicaţi implicaţiile presiunii

antropice în modificarea lor.

4. Care sunt tipurile de deşerturi? Precizaţi elementele comune şi cele care le deosebesc.

5. Care sunt asemănările şi deosebirile în regimul elementelor climatice în regiunea naturală

temperat oceanică şi temperat continentală semiaridă şi aridă?

6. De ce în regiunea subpolară sunt frecvente inudaţiile în lungul văilor marilor fluvii?

REZUMAT Zona caldă se desfăşoară de o parte şi de alta a Ecuatorului, incluzând sectoare de uscat (până la

paralela de 350). În cadrul ei se disting trei grupe de regiuni naturale cu specific distinct. În regiunea

naturală ecuatorială relieful este de altitudine medie (cam până la 1000 m) din America de Sud - bazinul

Amazonului, Guyana, NE Podişul Brazilian, Africa (bazinul fluviului Congo, litoralul Golfului Guineea,

estul Madagascarului); în Asia de Sud-Est (Indonezia, Filipine, Malaysia, estul insulei Sri Lanka-Ceylon).

Ceea ce impresionează, la scara macropeisajului regiunii, este pădurea ecuatorială. Regiunile naturale

tropical-umede cu două anotimpuri (subecuatorială) au o largă desfăşurare de-o parte şi de alta a

regiunii ecuatoriale, frecvent până la latitudinea de 200. Anumite condiţii locale (îndeosebi desfăurarea

unor lanţuri montane) au favorizat extinderea acesteia până la latitudini mai mari (în sudul Africii până la

300, în sudul Argentinei până la 35

0, în Peninsula Yukatan la 22

0, în India până aproape de Tropicul

Racului). În cuprinsul acesteia intră câmpii, podişuri şi chiar lanţuri montane cu altitudini medii în care se

află păduri tropicale cu frunze căzătoare şi savane. Se încadrează America Centrală, partea de est a

Braziliei, o bună parte din India, Peninsula Indochina, sud-estul Chinei şi nordul Australiei, o mare parte

din Africa Centrală (Guineea, Burkina Faso, Nigeria, Sudan, Somalia, Uganda, Mozambic, Angola, vestul

Madagascarului). Regiunile naturale tropical-uscate includ suprafeţe situate în zona tropicelor de o parte

şi de alta acestora, la latitudini de 150 – 25

0. Cea mai mare dezvoltare o au în Emisfera nordică unde ocupă

nordul Africii (Sahara), de la Atlantic şi până la Marea Roşie, apoi Peninsula Arabia, Irakul, Iranul, o

bună parte din Pakistan, vestul Indiei şi o parte din Podişul Mexican. În Emisfera sudică sunt areale mult

mai restrânse în nordul statului Chile, sudul Africii şi partea central-vestică a Australiei.

Zonele temperate au cea mai mare desfăşurare pe Glob încadrându-se între 300 şi 66

0 latitudine.

Cuprind un spaţiu vast în Emisfera nordică, având caracteristici complexe. Factorul principal în detaşarea

zonei temperate îl reprezintă cel dinamic care - prin deosebirile nete în regimul de manifestare al

parametrilor săi în cadrul sezoanelor – impune anumite caracteristici de ordin general în desfăşurarea

învelişului vegetal, de soluri, în regimul scurgerii apei râurilor şi în morfodinamica actuală; cu alte cuvinte a

determinat impunerea unor peisaje diferite de cele întâlnite în zona caldă. Regiunile naturale mediteranene

ocupă suprafeţe la latitudini de 300 – 40

0, precumpănitor în insulele şi în statele riverane M.Mediterane.

Areale mai restrânse sunt pe ţărmul californian (San Francisco, Los Angeles), în Chile (la sud de tropic),

sud-vestul Republicii Africa de Sud, în sudul Australiei. Prin poziţie, ea face trecerea între regiunile naturale

ale zonei calde şi cele ale zonei temperate. Regiunile naturale temperat-oceanice sunt caracteristice

arealelor situate în vecinătatea oceanelor. Extensiunea mai mare sau mai mică este legată de poziţia

lanţurilor montane înalte cu desfăşurare oarecum paralelă cu ţărmul. Prezenţa Cordilierilor şi Anzilor în

marginea vestică a Americilor face ca aici ea să fie redusă la o fâşie după cum absenţa acestora în vestul

Europei determină o largă desfăşurare până în sectorul central-estic al continentului. Suprafeţe nu prea mari

se află în estul Asiei, sud-estul Australiei, Tasmania, sudul Noii Zeelande şi în America de Sud. Regiunile

naturale temperat-continentale semiaride şi aride se desfăşoară în părţile centrale ale continentelor, la

latitudini de 380

– 500, la distanţe mari de oceane, fiind bine încadrate de sisteme de munţi care constituie

bariere în calea maselor de aer. Cea mai mare desfăşurare o au în Eurasia plecând din estul ţării noastre şi

până în vestul Chinei (Takla Makan) şi Mongolia. Sistemele montane ce se înşiră din Carpaţi şi până în

Himalaya şi Extremul Orient împiedică pătrunderea maselor de aer din sud şi sud-est. Deschiderea spre vest

face ca unele influenţe ale circulaţiei atlantice să se resimtă şi la est de ţara noastră de unde şi o atenuare a

aridităţii climatului în Europa de Est. Areale mai restrânse se găsesc în America de Nord, în podişurile înalte

din partea centrală a S.U.A. şi Canadei şi în America de Sud (în Argentina). Aici Cordilierii şi Anzii constiuie

obstacole însemnate în calea maselor de aer oceanic-vestic care nu ajung în est decât ca mase uscate şi

calde. Regiunile naturale temperat-continentale reci se desfăşoară în America de Nord şi Eurasia la

latitudini mari (de la 450 până la Cercul polar), incluzând atât câmpii şi podişuri joase, cât şi munţi cu

înălţimi medii (Scandinavia, Siberia). În peisaj, se impun pădurile de conifere compacte.

99

Zonele reci se desfăşoară în cele două emisfere la latitudini mari, frecvent de la Cercul polar spre

poli. Se includ: nordul Canadei, Alaska, Groenlanda, extremitatea nordică a Eurasiei şi insulele arctice, iar

în Emisfera sudică Antarctida. În cadrul zonei se disting două regiuni cu trăsături geografice aparte –

subpolare şi polare. Regiunile naturale subpolare se află doar în Emisfera nordică în extremităţile polare

ale Americii de Nord (limita este la sud de Cercul polar) şi în Eurasia (din nordul Norvegiei până în

Peninsula Kamceatka; în general se menţine dincolo de 660 latitudine). Regiunile naturale polare cuprind

cea mai mare parte din Groenlanda, unele insule din Arctica şi Antarctida. Sunt întinderi imense de gheaţă

cu grosime mare, din care răzbesc vârfuri şi creste ale reliefului fosilizat.

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARĂ - Ciulache, S., (1985), Meteorologie şi climatologie, Edit.Universităţii Bucureşti.

-Călinescu R., Bunescu Alexandra, Pătroescu Maria, (1972), Biogeografie, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

-Ielenicz, M., (2000), Geografie generală. Geografie Fizică, Edit. Fundaţiei România deMâine,

Bucureşti.

- Ielenicz, M. şi colab (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti.

- Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.

- Muică, Cristina, Geacu S., Sencovici, Mihaela, (2006), Biogeografie generală, Edit.

Transversal,Târgovişte.

- Pişotă, I., (1987), Biogeografie, Edit.Universităţii, Bucureşti.

- Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti

- Posea, Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul solar,

Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

- Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit.Ştiinţifică, Bucureşti

100

BIBLIOGRAFIA

Barrow, J.D., (1994), Originea Universului, Edit. Humanitas, Bucureşti.

Bennett, R. J., Chorley, R. J., (1978), Enviromental Systems: philospophy, analysis and

control, Methuen, London.

Bertalanffy, L. Von.(1973), Théorie gènerale des systémes, Dunod, Paris

Birot, P., (1959), Précis de géographie physique générale, Edit. Armand Colin, Paris.

Boehmm, R., (1995), World geography: a physical and cultural approach, Mc. Graw Hill,

New York.

Botez M., Celac, Mariana, (1980), Sistemele spaţiului amenajat, Edit. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.

Briggs, D., Smithson, P., Ball, T., (1991), Physical Geography, Toronto.

Brunet, R., (1970), Les phénomenes de discontinuité en Géographie, Mémoire et

documents, n.7, Paris.

Brunet, R., Ferras, R., Thery, H., (1992), Les Mots de la Geographie. Dictionnaire critique,

Reclus-La Documentation francaise.

Carrara, R. M., (1997), Geographia Generalis, Pitagora Editrice, Bologna.

Călinescu R., Bunescu Alexandra, Pătroescu Maria, (1972), Biogeografie, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

Christopherson R., (2005), Geosystems: an introduction to physical geography, Pearson

Prentice Hall, Londra.

Chorley, J.R., Kennedy, B.A., (1971), Physical Geography: A System Approach, Prentice

Hall, New York.

Ciulache, S., (1985), Meteorologie şi climatologie, Edit. Universităţii din Bucureşti.

Clari, P., Ferrero, Elena, Carlo, P., Maza, M., Ricci, B.,(1991), Le grand livre de la Terre,

Deux Coqs D’or, Milano.

Coteţ, P., Nedelcu, E., (1976), Principii, metode, tehnici moderne de lucru în Geografie,

Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Demangeon, J., (1990), Les milieus naturals du Globe, Masson, Paris- Milan-Barcelona.

Donisă, I., (1972), Geografie fizică generală, Iaşi.

Donisă, I., (1977), Bazele teoretice ale geografiei, Edit.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Folescu, Z., (1988), Ce este Universul ? Edit. Albatros, Bucureşti.

Folescu, Z., (1990), De la Quarkuri la Quasari, Edit. Albatros, Bucureşti.

George, P., (1970), Les méthodes de la géographie, P.U.F., Paris.

Gregory, K. J., (1985), The nature of Physical Geography, Edward Arnold, London.

Grumăzescu, H., (1982), Geografie-ecologie-geocologie în Probeleme moderne de

ecologie, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buucreşti.

Haggett, P., (1996), Encyclopédie de la géographie mondiale, Celiv, Oxford.

Haggett, P., (2001), Geography: a global synthesis, Prentice Hall, Londra.

Huggett, R., (1985), Earth surface system, Springer Verlag, Berlin.

Hawking, St., (1994), Scurtă istorie a timpului. De la Bing Bang la găurile negre, Edit.

Humanitas, Bucureşti.

Humboldt, Al. von., (1855), Kosmos, Vol.4., J.G. Gotta, Stuttgart.

Ielenicz, M., (2000), Geografie generală. Geografie Fizică, Edit. Fundaţiei România

deMâine, Bucureşti.

Ielenicz, M. şi colab., (1999), Dicţionar de geografie fizică, Edit. Corint, Bucureşti.

Kalesnik, S.V., (1959), Bazele geografiei fizice, Edit. Stiinţifică, Bucureşti.

Mac, I., (2000), Geografie generală, Edit. Europontic, Bucureşti.

Mainardi, R., (1995), Geografia generale, La Nuova Italia Scientifica, Roma.

Mehedinţi, S., (1930), Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă, Edit. Naţională S.Ciornei,

Bucureşti.

101

Mehedinţi, S., (1967), Disertaţia ianugurală. Obiectul geografiei, Opere alese, Edit.

Ştiinţifică, Buucreşti.

Mihăilescu, V., (1968), Geografie teoretică, Edit. Academiei, Bucureşti.

Milton, J., (1993), Dictionary of Astronomy, The Penguin.

Morariu, T., Velcea Valeria, (1971), Principii şi metode de cercetare în geografia fizică,

Edit. Academiei R. S. Române, Bucureşti.

Panizza, M., Piacente, Sandra, (1993), La Terra, questa conosciuta, Loescher Editore,

Torino.

Petrea, D., (2005), Obiect, metodă şi cunoaştere geografică, Edit. Universităţii din Oradea,

Oradea.

Petrescu, Gh., (1963), Astronomie, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Petrov, M. P., (1986), Deşerturile Terrei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Pişotă, I., (1987), Biogeografie, Edit.Universităţii, Bucureşti.

Popovici I., şi colab., (1977), Dicţionar de astronomie şi astronautică, Edit. Ştiinţifică,

Bucureşti.

Posea, Gr. şi colab. (1976), Geomorfologie, Edit. Didactică, Bucureşti.

Posea, Gr. şi colab. (1986), Geografia de la A la Z, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Posea, Gr., Armaş, Iuliana, (1998), Geografie fizică. Terra- cămin al omenirii şi sistemul

solar, Edit. Enciclopedică, Bucureşti.

Roşu, Al., (1987), Terra- geosistemul vieţii, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

Roşu, Al., Ungureanu, Irina, (1977), Geografia mediului înconjurător, Edit. Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti.

Soceava, V. B., (1975), Geosistemele, concept, căi de clasificare, Rev. Studii şi cercet. de

geolog., geof. şi geogr., Seria geogr., t. XXII, Bucureşti.

Strahler, A.N., (1973), Geografie fizică, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti.

Strahler, A., (2003), Introducing Physical Geography, John Willey&Sons, New York.

Ungureanu, Irina, (2005), Geografia mediului înconjurător, Edit. Univ. A.I.Cuza, Iaşi.

Vâlsan, G., (1939), Sensul geografiei moderne, Bul. Soc. Rom.Geogr., vol. LVII, Bucureşti.