Microeconomie

MICROECONOMIE

CURS

2

CUPRINS:

CURSUL 1: ECONOMIA-FORMĂ A ACŢIUNII UMANE

1.1 Tensiunea nevoi - resurse (raritatea şi alegerea, costul de oportunitate);

1.2 Activitatea economică - formă principală a acţiunii sociale;

1.3 Legile economice.

CURSUL 2. ECONOMIA –ŞTIINŢĂ ECONOMICĂ FUNDAMENTALĂ:

2.1. Geneza şi evoluţia ştiinţei economice.

2.2. Economia - componentă a sistemului ştiinţei economice.

2.3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică.

CURSUL 3. SISTEME ECONOMICE.

3.1. Economia naturală.

3.2.Economia de schimb.

3.3 Sistemul ideal şi sistemul real al economiei de piaţă.

3.4. Structuri ale economiei contemporane.

CURSUL 4. TEORIA CONSUMATORULUI

4.1 Bunurile economice;

4.2 Utilitatea economică;

4.3 Surplusul consumatorului;

4.4 Preferinţele consumatorului;

4.5 Constrângerea bugetară (linia bugetului); 4.6 Alegerea şi echilibrul consumatorului. CURSUL 5. TEORIA PRODUCATORULUI .UNITĂŢILE ECONOMICE.

5.1. Natura firmei.

5.2. Obiectivul fundamental al firmei.

5.3. Forme de organizare a afacerilor.

5.4. Rezultatele microeconomice

CURSUL 6. TEORIA PRODUCATORULUI.COMBINAREA FACTORILOR

DE PRODUCTIE

6.1 Factorii de producţie.

6.2 Principiile combinării factorilor de producţie.

6.3 Funcţia de producţie.

6.4 Analiza pe termen scurt si analiza pe termen lung

CURSUL 7 RANDAMENTELE FACTORILOR DE PRODUCŢIE.

7.1 Conţinutul randamentului factorilor de producţie şi formele productivităţii;

7.2 Indicatori de apreciere a rezultatelor la nivel microeconomic

3

CURSUL 8 CEREREA

8.1 Conţinutul cererii şi instrumentele de analiză

8.2 Legea generală a cererii

8.3 Elasticitatea cererii

CURSUL 10 PIEŢE, CONCURENŢĂ, PREŢURI

10.1 Piaţa şi concurenţa.

10.1.1. Conţinutul pieţei.

10.1.2. Concurenţa.

10.2.Preţul (teorii şi optici de analiză, funcţiile preţului).

10.3. Statul şi preţurile.

10.4. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă.

CURSUL 11 CONCURENŢA IMPERFECTĂ.

11.1 Monopolul;

11.2 Concurenţa monopolistică;

11.3 Oligopolul.

CURSUL 12 TEORIA DISTRIBUŢIEI. REPARTIZAREA VENITURILOR.

12.1 Salariul;

12.2 Profitul;

12.3 Creditul şi dobânda;

12.4 Renta.

4

CURSUL 1: ECONOMIA-FORMĂ A ACŢIUNII UMANE

1.1. Tensiunea nevoi - resurse (raritatea şi alegerea, costul de oportunitate);

1.2. Activitatea economică - formă principală a acţiunii sociale;

1.3. Legile economice.

1.1. TENSIUNEA DINTRE NEVOILE UMANE SI RESURSELE ECONOMICE. RARITATE SI ALEGERE.

5

În analiza activităţii economice se porneşte de la om şi nevoile sale. Noţiunea

de nevoie sau de trebuinţă umană desemnează, în accepţiunea cea mai generală, sentimentul de privaţiune acompaniat de dorinţa de a o face să

dispară. Lipsa sau privaţiunea desemnează nevoia încă nesatisfăcută; ea naşte

dorinţa ca stare psihologică a celui care crede că îi lipseşte ceva. Pe plan

economic, sentimentul privaţiunii conduce la a dori un bun material sau

serviciu.

Nevoile umane constituie impulsul tuturor activităţilor umane, iar satisfacerea

lor - scopul acestora.

NEVOILE UMANE sunt preferinţe, dorinţe, resimţiri, aşteptări ale

oamenilor de a avea, de a fi, de a şti şi de a crede, respectiv de a-şi însuşi

bunuri, toate acestea fiind condiţionate şi devenind efective în funcţie de

nivelul dezvoltării economico-sociale (condiţionare obiectivă) şi de

nivelul de dezvoltare a individului (condiţionare subiectivă).

• În funcţie de cele trei dimensiuni ale fiinţei umane (biologică, socială şi

raţională), nevoile pot fi clasificate ca: - Fiziologice (somatice, care ţin de existenţa fiecărui om în raporturile lui cu

mediul natural);

- Sociale, de grup (cele resimţite de oameni ca membri ai diferitelor socio-

grupuri);

- Raţionale;

- Spiritual-psihologice (care decurg din trăsăturile interioare ale oamenilor şi

care devin tot mai importante pe măsura progresului lor instructiv şi moral).

• În funcţie de gradul dezvoltării economice şi de nivelul de cultură şi

civilizaţie, pot fi: - de bază sau inferioare;

- complexe sau superioare.

Nevoile umane se caracterizează prin anumite trăsături, fiecare caracteristică

reflectând, în fapt, un principiu economic esenţial:

a) sunt nelimitate ca număr- apariţia de noi trebuinţe pe măsura

satisfacerii celor vechi şi în continuarea lor ;

b) sunt limitate în capacitate- satisfacerea unei anumite nevoi presupune

consumarea unei cantităţi date dintr-un bun ceea ce face ca intensitatea

resimţirii unei nevoi să scadă;

c) sunt concurente- unele nevoi se extind în detrimentul altora, că se

înlocuiesc, se substituie între ele ;

d) sunt complementare- adică evoluează în sensuri identice;

e) orice nevoie se stinge momentan prin satisfacere

6

Manifestări conştientizate ale nevoilor umane devenite mobiluri şi care

determină anumite comportamente în vederea realizării performanţelor

economice necesare dobândirii bunurilor capabile să satisfacă nevoi.

Acestea pot fi: personale, de grup, generale; private, publice; curente, de

perspectivă; regionale, naţionale etc.

Armonizarea diferitelor interese se poate asigura printr-un cadru democratic de

funcţionare a economiei şi societăţii.

RESURSELE ECONOMICE reprezintă totalitatea elementelor şi

împrejurărilor utilizate – direct sau indirect – sau utilizabile ca premise la

producerea şi obţinerea de bunuri economice.

În realizarea activităţii lor, oamenii au în vedere nu numai scopurile ei,

conform cărora o orientează, ci şi resursele care pot fi utilizate în vederea

atingerii scopurilor urmărite.

Din punct de vedere cantitativ, structural şi calitativ, resursele pot fi împărţite

astfel:

Resursele naturale- premisa şi sursa satisfacerii celei mai mari părţi a

nevoilor umane este natura;

Resurselor umane- ce au ca rol desprinderea resurselor naturale din

mediul lor în vederea folosirii ;

Resursele informaţionale, folosite în scopuri de cunoaştere, decizie sau

acţiune ;

Din punct de vedere al prelucrării, resursele se împart în:

Resursele primare sau originare ce cuprind resursele naturale împreună

cu potenţialul demografic

Resursele derivate formate pe baza primelor, ce potenţează eficienţa cu

care sunt utilizate toate resursele.

RARITATEA exprimă relaţia de interdependenţă între cantitatea, calitatea şi

structura resurselor, pe de o parte, şi, volumul, structura şi intensitatea

nevoilor pe de altă parte, stare de tensiune permanentă, dar cu grade de

intensitate diferite între resursele (inclusiv bunurile economice) limitate şi

nevoile nelimitate privite agregat.

7

LEGEA RARITĂŢII constă în aceea că volumul, structura şi calitatea

resurselor evoluează mai încet decât volumul, structura şi intensitatea nevoilor

umane. Altfel spus, există un ecart între nevoile nelimitate resimţite de către

oameni şi resurse, care rămân limitate, insuficiente.

În condiţiile în care resursele, respectiv veniturile, sunt limitate, agenţii economici se confruntă permanent şi continuu cu alegerea destinaţiilor sumelor cheltuite, adică alegerea alternativelor de utilizare a resurselor pentru

satisfacerea nevoilor.

Fiecare agent economic trebuie să stabilească unele priorităţi în

satisfacerea nevoilor. Alegerea este posibilă deoarece resursele au utilizări

alternative, putând fi cheltuite corespunzător opţiunilor respectivei persoane.

Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile, conjugată cu existenţa mai

multor alternative de folosire a resurselor fac ca alegerea uneia dintre ele să fie

însoţită de sacrificarea celorlalte.

COSTUL OPORTUNITĂŢII (al şansei sacrificate) constă în preţuirea,

aprecierea (în expresie fizică şi/sau monetară) acordată celei mai bune dintre

şansele sacrificate atunci când se face o alegere, când se adoptă o decizie de a

produce, a cumpăra, a întreprinde o anumită acţiune dintr-o plajă posibilă. El

măsoară “câştigul obţinut” prin “pierderea” celei mai bune dintre variantele

sacrificate.

Preocuparea dintotdeauna a oamenilor de a alege resursele pentru satisfacerea

cât mai bună a nevoilor constituie problema generală a economiei. Aceasta

poate fi conturată şi evidenţiată prin răspunsurile care se dau întrebări vitale cu

care se confruntă orice agent economic:

ce şi cât să producă ? cum să producă ?

pentru cine să producă ?

Frontiera posibilităţilor de producţie pune în evidenţă - într-un orizont scurt de

timp - diferitele alternative posibile de producţie a două bunuri economice care

pot fi obţinute prin utilizarea deplină şi eficientă a unor resurse economice

disponibile. Prin intermediul său se cercetează combinaţiile posibile de a

produce două bunuri prin folosirea integrală şi eficientă a resurselor

disponibile la un moment dat.

Panta FPP are o înclinaţie negativă, deoarece într-o economie, în care se

folosesc deplin şi eficient resursele, pentru a produce mai mult dintr-un bun

este posibil doar dacă se produce mai puţin din celelalte, în condiţiile în care

toate resursele de care dispune un agent economic sunt utilizate eficient iar

tehnologiile nu se modifică.

8

Fiecare punct de pe curba concavă a FPP indică un anume nivel din fiecare gen

de bun produs.

Y

•d

•a`

C0 •a

∆C

C1 • b

•c ∆M

M0 M1

•b`

X

Figura 1.1 Curba posibilităţilor de producţie

Frontiera posibilităţilor de producţie (FPP)

În Figura 1.1. se evidenţiază toate combinaţiile posibile de producere a două bunuri- militare

(M) şi civile (C), în condiţiile în care toate resursele sun utilizate eficient, iar tehnologiile nu

se modifică

• FPP separă combinaţiile de cantităţi de bunuri ce pot fi produse (a,b,c) de cele care nu pot

produse la un moment dat (d).

• Punctele a şi b indică o folosire eficientă a resurselor de care se dispune, în timp ce punctul

c semnifică o folosire ineficientă sau un eşec în ceea ce priveşte folosirea lor integrală.

• Şansa sacrificată de producere a unei anumite cantităţi de bunuri civile reprezintă costul

oportun al sporirii cu o unitate a producţiei militare, adică: C0/M = ∆C/∆M.

• Pe măsură ce cantitatea produsă dintr-un bun creşte, costul de oportunitate al unei unităţi

din acest bun are tendinţa de creştere, tendinţă care are caracter de lege economică.

• Odată cu creşterea volumului şi eficienţei folosirii resurselor, curba se deplasează spre

dreapta sus, punctele a’ şi b’ desemnând combinaţii posibile în noile condiţii.

9

1.2. ACTIVITATEA ECONOMICA-FORMA PRINCIPALA A ACTIUNII

SOCIALE

ACTIVITATEA ECONOMICĂ - domeniu fundamental şi complex al activităţii

umane. Cuprinde ansamblul faptelor, actelor şi reacţiilor oamenilor,

concretizate în comportamente şi deciziile de atragere şi folosire a resurselor

economice rare, în vederea producerii, distribuţiei, schimbului şi consumului, în

funcţie de nevoile şi interesele lor.

Producţia

Ansamblul operaţiunilor care vizează activităţi economice ce constau în obţinerea de bunuri economice destinate satisfacerii nevoilor umane.

Schimbul Componentă a activităţii economice care cuprinde activităţile de distribuire în

spaţiu a bunurilor materiale pe calea vânzării - cumpărării sau pe alte căi, depozitarea şi păstrarea acestora, precum şi schimbul de servicii între

participanţii la viaţa economică.

Repartiţia

Activităţi economice prin care bunurile materiale şi serviciile sunt orientate prin intermediul pieţei spre destinaţiile lor, precum şi procesele de distribuire şi redistribuire prin care veniturile se repartizează participanţilor la diferitele

activităţi.

Consumaţia

Folosirea efectivă a bunurilor.

Sectoare economice

Domenii diferite de activitate economică şi/sau socială dintr-un stat, o

organizaţie sau o instituţie. La nivelul întregii economii, noţiunea desemnează

un ansamblu de întreprinderi care exercită aceeaşi activitate economică

principală.

Distincţia curentă, bazată fie pe dinamici ale ritmului creşterii

productivităţii, fie pe fazele istorice ale dezvoltării (teoria valurilor), permite o

primă clasificare care cuprinde:

• sectorul economic primar (agricultura, silvicultura, pescuitul,

industria extractivă),

• sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi

lucrările publice);

• sectorul economic terţiar (prestări servicii în învăţământ, cercetare,

bănci, asigurări, transport, distribuire etc.);

• sectorul economic cuaternar unii autori remarcă naşterea acestuia o

dată cu dezvoltarea noilor servicii: informatică, învăţământ superior,

cercetarea ştiinţifică şi tehnologică.

10

În funcţie de diviziunile activităţii economice pe baza proprietăţii, se disting:

• sectorul privat -ansamblul întreprinderilor private în care capitalul

aparţine particularilor, societăţilor private, precum şi sectorului

asociativ

• sectorul public - ansamblul de întreprinderi publice şi ale

administraţiei publice;

• sectorul mixt -ansamblul de întreprinderi în care se combină în forme

şi proporţii diferite proprietatea publică şi cea privată.

Economia ca unitate complexă dar indestructibilă, este structurată în:

• Microeconomia constă din procesele, faptele, actele şi

comportamentele participantilor individuali la activitatea economică

(firme, gospodării familiale, administraţii, bănci, etc).

• Mezoeconomia constă din procesele, faptele, actele si comportamentele

care se referă la sectoarele de activitate economică (primar, secundar,

terţiar, cuaternar), la ramurile activităţii economice (siderurgie, chimie,

transport, educaţie, sănătate, etc) la o regiune teritorial-administrativă.

• Macroeconomia reprezintă procesele, faptele, actele şi

comportamentele economice referitoare la grupuri de subiecţi

economici reuniţi în categorii omogene şi degajate de comportamentele

lor individuale, precum şi la întreaga economie privită ca agregat .

• Mondoeconomia cuprinde procesele, faptele, actele şi

comportamentele subiecţilor economici şi ale comunităţilor

internaţionale privite atât prin prisma legăturilor economice dintre

economiile naţionale, cât şi ca întreg considerat la scară planetară sau

zonal-internaţională

11

1.3. LEGILE ECONOMICE

LEGEA ECONOMICA –expresie a relaţiilor esenţiale, necesare, relativ stabile şi

repetabile de dependenţă cauzală sau mutuală în şi între fenomenele şi procesele

economice.

FENOMENUL ECONOMIC reprezintă forma exterioară a activităţii economice,

respectiv acele elemente, aspecte şi/sau acte ale vieţii economice care apar şi se

manifestă la suprafaţa acesteia, putând fi cunoscute de către oameni direct, pe bază

de experienţă.

Preocupată de procesul alocării şi utilizării resurselor limitate pentru a

satisface nevoi nelimitate, Economia porneşte de la premisa că fenomenele şi

procesele care alcătuiesc activitatea economică nu sunt izolate, ci se află în

variate forme de legături unele cu altele. Ele se exprimă cu ajutorul unor

variabile, care sunt mărimi ce pot fi măsurate şi se află într-o schimbare

continuă. Economiştii doresc să stabilească dacă între aceste variabile sunt

corelaţii întâmplătoare sau acestea sunt sistematice, cauzale, funcţionale, etc.

12

La o analiză atentă se constată mai multe tipuri de legături între

fenomenele economice:

o legături cauzale, în care un fenomen A, numit cauză, stă la bază şi

determină apariţia şi evoluţia altui fenomen B, numit efect;

o legături de interdependenţă, de tipul conexiunii inverse, în care un

anumit fenomen, de exemplu preţul, influenţează evoluţia altor

fenomene, cum sunt cererea şi oferta, care, la rândul lor, modificându-

se, vor determina schimbarea preţului.

o legături funcţionale de covariaţie (pozitivă şi negativă, liniară şi

neliniară, singulară şi multiplă), în baza cărora modificarea unui anumit

fenomen A exercită influenţe diverse asupra altui sau altor fenomene.

Înţelegând aceste realităţi, gânditorii în domeniul economiei şi-au pus

problema dacă există sau nu în viaţa economică regularităţi cu caracter de lege.

Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se pune

problema de a formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub denumirea de

regularităţi, principii sau legi ale domeniului respectiv.

În cazul în care există, acestea trebuie descoperite în activitatea

economică, formulate în mod adecvat şi confruntate (verificate) în permanenţă în

timpul şi spaţiul realităţii.

Definirea conceptului de lege economică se corelează cu înţelegerea

modului în care există şi se manifestă activitatea economică.

Elementele activităţii economice (acte, fapte, fenomene, procese etc.) se

află în permanenţă într-un sistem de legături, interdependenţe şi conexiuni. Unele

dintre aceste legături au caracter cauzal, în sensul că o cauză poate genera mai

multe efecte sau mai multe cauze pot determina un singur efect.

13

În primul caz, avem o cauzabilitate complexă. De exemplu, modificarea

preţului în direcţia creşterii sau scăderii lui poate genera schimbarea cererii,

ofertei, salariului real etc. În această situaţie, cererea, oferta, salariul real sunt

considerate variabile dependente sau endogene, iar preţul, variabilă

independentă sau exogenă. În al doilea caz, avem o cauzalitate multiplă. De

exemplu, modificarea populaţiei, a numărului de cumpărători, a preţului,

veniturilor etc., determină schimbarea cererii pe piaţa unui bun. În acest caz,

populaţia, numărul de cumpărători, preţul, veniturile sunt considerate variabile

independente, iar cererea, variabilă dependentă.

În concluzie, legătura dintre o variabilă independentă (exogenă) şi o

variabilă dependentă (endogenă) este cunoscută sub denumirea de relaţie cauză-

efect. În mod firesc, în cadrul sistemului de interdependenţe din economie, o

variabilă poate fi exogenă sau endogenă, în funcţie de modul în care este analizată

în cadrul modelului.

În raport cu sensul modificărilor, o relaţie dintre fenomene poate fi directă

(pozitivă) - atunci când variabila dependentă se schimbă în acelaşi sens cu

mişcarea variabilei independente, sau indirectă (negativă) - atunci când

modificarea variabilei independente este însoţită de o schimbare în sens opus a

variabilei dependente. Între modificarea preţului şi ofertei există o relaţie directă,

pozitivă, iar între modificarea preţului şi cerere există o relaţie indirectă, negativă.

Dacă, în cazul relaţiei directe, pozitive, cele două variabile se modifică cu

aceeaşi intensitate economică, avem o relaţie directă lineară, iar atunci când

intensitatea modificărilor lor este diferită, dar de acelaşi sens, avem o relaţie

directă nonlineară.

Există părerea că nu trebuie să se vorbească doar despre cauza

fenomenelor, ci şi despre relaţiile funcţionale dintre ele, deoarece, apreciază J.

Schumpeter, în ultimă instanţă, cea care se impune este relaţia funcţională, şi nu

relaţia cauzală. De exemplu, cererea sau oferta poate fi considerate şi ca o funcţie

de preţ, lineară sau nonlineară, după cum producţia obţinută este o funcţie

determinată de modul cum se combină dimensiunile cantitative, structurale şi

calitative ale factorilor de producţie - natura, munca, capitalul etc. „Enunţurile

teoretice, afirmă J. Schumpeter, pe care Economia politică le face cu privire la

descrierea relaţiilor funcţionale între elementele sistemului nostru, prin mijlocul

unor formule, pe cât posibil de scurte şi cu o valabilitate pe cât posibil de generală

... le numim legi”.

Întrucât relaţiile cauzale sunt şi relaţii funcţionale, legile ştiinţei

economice trebuie să exprime, într-o formă teoretico-funcţională, existenţa acestor

legături, în ceea ce au ele comun şi repetabil.

În substanţa lor, relaţiile care există între fenomenele şi procesele

economice nu sunt produsul voinţei oamenilor, ci sunt expresia unor necesităţi care

se manifestă cu forţa obiectivă a existenţei noastre ca fiinţă biologică, dar şi ca fiinţă

socială. Aceste legături sunt un produs al existenţei şi acţiunilor noastre, ele sunt

expresia nevoii de a fi natură şi societate, în acelaşi timp, fapt pentru care acţiunea

economică de a produce bunurile economice înseamnă în mod obiectiv atât o relaţie

om-natură cât şi o relaţie om-om. De aici concluzia că legăturile cu caracter de

14

lege economică există independent de voinţa şi conştiinţa omului, ele se manifestă

aşa şi numai aşa, atâta vreme cât sunt create condiţiile care le-au generat.

Legea, în sens ştiinţific, deci şi legea în sensul ştiinţei economice, exprimă o legătură esenţială, existentă în mod obiectiv în substanţa fenomenelor, sub forma unor relaţii cauzal-funcţionale cu caracter de necesitate şi repetabilitate, în timpul şi spaţiul vieţii noastre comune. Aceasta înseamnă că legile descoperite de ştiinţă nu pot fi desfiinţate decât de evoluţia naturii şi societăţii în care trăim. Cine ar putea, spre exemplu, să anuleze legea gravitaţiei sau legea cererii şi ofertei?

Legile descoperite de ştiinţa economică sunt regularităţi care jalonează

activitatea oamenilor, lupta cu natura şi societatea din noi pentru a ne asigura cele

necesare vieţii, în condiţiile unor resurse limitate.

Ţinând seama că, în viaţa economică, oamenii se manifestă prin

comportamentele lor specifice în condiţii de incertitudine şi într-un ansamblu de

relaţii natural-sociale de mare complexitate în dinamica timpului şi spaţiului nostru

comun, legăturile cu caracter de lege existente se manifestă numai ca tendinţă şi în

medie.

Legile descoperite de ştiinţa economică pot fi formulate şi exprimate mai

bine sau mai puţin bine, în raport cu relaţia obiectivă pe care o reprezintă. Pe

măsură ce ştiinţa se dezvoltă şi se intercondiţionează în explicarea complexităţii

vieţii economice, se creează condiţiile ca omul să înţeleagă mai bine (corect)

realitatea în care trăieşte, să o exprime mai clar sub aspect spiritual-ştiinţific şi să-şi

verifice mai riguros descoperirile realizate în timp.

Legile pe care oamenii le elaborează şi le aprobă în sistemele democratice ale

vieţii cu privire la organizarea şi funcţionarea societăţii umane, în ansamblul ei şi a

subsistemelor sale sunt norme juridice, cu caracter subiectiv. Acestea reflectă

gradul de maturizare şi umanizare a democraţiei colectivităţii, în raport cu interesele

15

torPcRaOreCfEoSloUseLştEeCaOviNonOuMl IpCoaetexparjiumnăgetradnesfloarmorăarşiulel îAn sltaaroeraaşaucltivBităînţitir-eocoonroăm; iaccee,ea

ureaaczeăscteinaceivoidreencţuiinadutdoebzuvzoullt.aDreaaceăi tîanritfiuml punşiusi pbaiţlieut.de avion este de 30 u.m., iar pentr

individuale şi comune ale oamenilor. Prin efectele aplicării lor, ele nu trebuie să se opună exigenţelor pe

care le dezvoltă natura şi cadrul social, drepturilor şi obligaţiilor omului, vieţii în colectivitatea umană.

În concluzie, acceptând ideea că în viaţa economică există legi, pe care ştiinţa economică este

chemată să le formuleze cât mai corect, putem să relevăm şi modurile în care au fost prezentate aceste

regularităţi în decursul timpului. Astfel, diferitele şcoli sau curente de gândire economică au subliniat

aspecte utile referitoare la: legi abstracte - legi empirice; legi cauzale - legi funcţionale, legi

„tendinţă”; legi în înţelesul ştiinţei comprehensive; legi în concepţia teleologică (finalistă) etc5.

Asemenea modalităţi de a aprecia legile economice au o deosebită importanţă teoretică şi

practică, demonstrând că legile economice au caracter universal, sunt inerente vieţii economice în toate

timpurile. Cunoaşterea lor permite formularea deciziilor potrivite pentru asigurarea raţionalităţii activităţii

economice, care presupune în esenţă obţinerea unui efect util cât mai mare cu un efort cât mai mic.

16

CURSUL 2. ECONOMIA –ŞTIINŢĂ ECONOMICĂ FUNDAMENTALĂ:

2.1. Geneza şi evoluţia ştiinţei economice.

2.2. Economia - componentă a sistemului ştiinţei economice.

2.3. Metode, tehnici şi instrumente de analiză economică.

17

2. ECONOMIA – ŞTIINŢĂ TEORETICĂ FUNDAMENTALĂ

Activităţile economice contemporane în continuă schimbare şi

diversificare formează obiectul de studiu al sistemului deja constituit al

ştiinţelor economice. În cadrul acestui sistem un loc aparte ocupă

ECONOMIA.

Substanţa general acceptată a economiei (Economics) ca ştiinţă

teoretico-metodologică fundamentală – reflectare generală şi universală a

realităţilor economice în unitatea şi interdependenţele lor fireşti – a fost şi este

reflectată parţial şi chiar controversată. Cauzele unei astfel de reflectări sunt

multiple. Printre acestea figurează şi apelul făcut de unii metodologi şi

epistemologi la diferite adjective aşa-zis lămuritoare (delimitative) ale

domeniului economiei, cum sunt: politică, naţională, civică, publică, socială,

privată, teoretică etc.

În ultimul timp, s-a ajuns la un minim de consens în această privinţă.

Ca urmare, se susţine tot mai mult că disciplina ştiinţifică şi universitară care

abordează, tratează şi apreciază realitatea economică ca un sistem, cu toate

structurile şi nivelurile acesteia, este denumită ECONOMIE. Anume prin

această ştiinţă se poate preciza locul sistemului ştiinţelor economice în

ansamblul ştiinţelor social-umaniste şi în sistemul ştiinţelor în general, pe

fundalul ei se pot face delimitările de rigoare între diferitele ştiinţe economice

particulare şi, totodată, economia este cea care oferă elementele necesare

pentru formarea şi dezvoltarea ştiinţelor de graniţă, ştiinţe la care aceasta este

parte constitutivă.

În acest capitol, valorificându-se valenţele ştiinţei contemporane şi

cunoscându-se conţinutul activităţilor economice, se vor contura obiectul şi

metoda economiei.

2.1. GENEZA ŞTIINŢEI ECONOMICE

18

Gândirea economică are o istorie relativ îndelungată. Idei şi chiar teorii

economice au apărut încă din Antichitate. Acestea erau formulate şi integrate

în alte sisteme de gândire (de pildă, în cel filozofic).

Termenul de economie politică a fost consacrat de francezul Antoine

de Montchrestien, prin Tratatul său de Economie Politică (1615). Acest termen

provine de la trei cuvinte de origine greacă: oikos (gospodărie, gospodărire),

nomos (lege) şi polis (oraş, cetate). În traducere liberă, termenul semnifica

iniţial - legea (regulile) de gospodărire a cetăţii. Paradoxal, denumirea de

economie politică a apărut cu mult timp înainte ca ştiinţa economică să fi

apărut.

Procesul apariţiei ştiinţei economice şi, mai ales, evoluţia ei până în zilele

noastre sunt analizate de epistemologi cu ajutorul a două concepte: filiaţia de

idei şi situaţia clasică.

Filiaţia de idei constă în procesul prin care eforturile pentru înţelegerea

fenomenelor economice creează, perfecţionează şi reconsideră structurile teoriei

economice, într-un proces fără sfârşit.

Situaţia clasică se caracterizează printr-o consolidare, o corelare şi o sinteză a

achiziţiilor (a cuceririlor) ştiinţifice până la momentul respectiv, inclusiv

aprecierea stării actuale şi direcţiile dezvoltării viitoare a ştiinţei economice.

a) Prima etapă în evoluţia gândirii economice îşi are începuturile în

gândirea antică greco-romană şi asiatică şi se încheie spre sfârşitul secolului al

XVIII-lea, prin contribuţia epocală a lui Adam Smith. În lucrarea sa “Avuţia

naţiunilor” (1776), Smith a reuşit să dea expresie primei situaţii clasice. De

aceea, el este considerat părintele ştiinţei economice, ştiinţă care iniţial era

cunoscută sub denumirea de Economie politică. De o deosebită importanţă au

fost în această perioadă dezvoltările şi contribuţiile acelor economişti care au

efectuat primele analize economice ale proceselor economice de ansamblu,

cum sunt: W. Petty cu a sa “Aritmetică Politică”; F. Quesnay, cu faimosul său

“Tablou Economic”.

b) A doua perioadă în evoluţia gândirii şi ştiinţei economice se

încadrează într-un orizont de timp cuprins între sfârşitul secolului al XVIII-lea

şi începutul ultimei treimi a secolului al XIX-lea. Această perioadă este

dominantă şi ilustrată de David Ricardo, Thomas Malthus, John S. Mill. De

asemenea, în această etapă, a trăit şi a creat K. Marx, care este considerat un

fondator de nouă şcoală economică, înscriindu-se pe o anumită filiaţie de idei.

Unii specialişti acordă francezului J.B. Say un loc important în gândirea

economică universală, pe care-l încadrează în linia de gândire din această

19

perioadă.

c) A treia perioadă este cuprinsă între anii ′70 ai secolului XIX şi primul război

mondial, respectiv marea recesiune mondială din anii ′30 ai secolului al XX-lea. În

acest interval de timp, s-au impus contribuţiile strălucite ale Şcolii istorice germane

(W.Roscher, G. Schmoller şi îndeosebi F.List), ale marginaliştilor vienezi specialişti în teoria

valorii şi a distribuţiei (C. Menger, E. Böhm-Bawerk, F. von Wieser), ale lui L.Walras,

V.Pareto, A. Marshall.

d) A patra perioadă în evoluţia ştiinţei economice se încadrează

între anii ′20 şi anii ′70 ai secolului al XX-lea. Perioada respectivă este

marcată pregnant de J.M. Keynes şi de opera sa fundamentală ”Teoria generală

a ocupării, a dobânzii şi a banilor”. Opera economică a lui Keynes a dat un puternic impuls ştiinţei

economice în general.

Ca replică la curentul dirijist Keynesist, s-a constituit liberalismul

clasic al secolului al XX-lea, ai cărui corifei – L. Mises, F. Hayek, M.

Friedman - formează nucleul cel mai activ al gândirii economice din ultimele

decenii.

e) A cincea perioadă a început în deceniul al 8-lea al secolului XX.

Pe terenul realităţilor economice contemporane şi beneficiind de cuceririle

anterioare ale ştiinţei economice, de tehnicile de analiză existente, ştiinţa

economică se află în faţa unei noi situaţii clasice. Deocamdată, toate teoriile

elaborate în trecut au fost şi sunt dezvoltate şi actualizate. În acelaşi timp, în

procesul firesc de raportare la nevoile realităţii, unele dintre ideile, teoriile şi

doctrinele vechi au fost abandonate sau marginalizate.

Ştiinţa economică contemporană se caracterizează prin două trăsături

(aspecte):

- creşterea considerabilă a volumului de informaţii, de date statistice,

ceea ce a făcut necesară apariţia unor tehnici şi instrumente noi de analiză;

- profesionalizarea accentuată a economiştilor, inclusiv adâncirea

procesului de specializare a acestora.

Aceste caracteristici fac foarte dificilă realizarea unei noi sinteze în evoluţia

ştiinţei economice şi marcarea unei situaţii clasice la care să se raporteze toate

marile curente de gândire.

2.2 ECONOMIA – COMPONENTÃ A SISTEMULUI ŞTIINŢEI ECONOMICE

Ştiinţa economică constă din ansamblul coerent de noţiuni, idei, teorii şi

doctrine prin care sunt reflectate în planul gândirii actele, faptele şi

comportamentele economice, din judecăţile de valoare asupra acestora,

precum şi din tehnicile, metodele şi procedeele de măsurare, evaluare,

gestionare şi de stimulare a activităţilor economice.

20

Economia a fost şi a rămas o componentă teoretico-metodologică a sistemului

ştiinţelor economice, indiferent ce denumire i s-a dat.

Iniţial, termenul de economie politică desemna ştiinţa care studia

economia în ansamblul ei. Sintagma respectivă a fost utilizată de cei mai mulţi

din marii economişti ai secolului al XIX-lea (D. Ricardo, K. Marx, J. B. Say,

A. Marshall, C. Menger, S. Jevons, L. Walras) ca titlu pentru operele lor

fundamentale. Delimitarea economiei politice faţă de celelalte ştiinţe se făcea

prin domeniul ei particular de studiu: producerea, repartiţia, schimbul şi

consumul avuţiilor, îndeosebi al bunurilor materiale. Prin rolul bunurilor

materiale în societate, susţineau clasicii acestei ştiinţe, domeniul economiei

politice era un aspect particular al tuturor activităţilor umane.

Mai târziu, economiştii de orientare liberală au recepţionat sintagma

economie politică ca o legătură strânsă între ştiinţa economică, pe de o parte şi

opţiunile şi deciziile politice, pe de alta. Majoritatea acestor economişti

considerau că economicul este subordonat politicului. Aceasta în sensul că

politica avea funcţia de a alege şi stabili obiectivele dezvoltării economice, în

timp ce economia studia, gestiona şi oferea mijloacele de atingere a acestor

obiective.

În ultima jumătate a secolului al XX-lea, se manifestă o tendinţă de

reconstrucţie a economiei ca ştiinţă teoretică fundamentală. Despovărată de

aspectele ideologice, economia contemporană se constituie, lent dar ferm,

într-o tehnică socială. Aceasta ar putea fi noua paradigmă, pe baza căreia se

poate aştepta o nouă stare a economiei la început de nou mileniu.

Economia contemporană se autonomizează mai ales prin modul de abordare a

activităţilor economice, prin premisele adoptate şi concluziile pe care le

formulează. Domeniul ei nu se poate contura prin secţionări verticale sau

orizontale în realitatea economică.

Microeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care studiază unităţile

economice individuale, structurile şi comportamentele lor (gospodării

individuale, firme, bănci, administraţii etc.), precum şi interrelaţiile dintre aceste

unităţi elementare.

Macroeconomia este acea ramură a ştiinţei economice care cercetează mărimile

globale dintr-o economie, numite agregate, interdependenţele dintre diferitele

variabile globale ale economiei şi sistemul economic al unei ţări în totalitatea sa.

21

Economia pozitivă evidenţiază ceea ce este în economie şi ceea ce se

poate întâmpla dacă va avea loc un anume eveniment (endogen sau exogen), dacă

se vor produce anumite acte şi fapte economice, naturale, tehnico-ştiinţifice,

politice etc.

Economia normativă arată cum ar fi bine să se desfăşoare activităţile economice

şi ce ar trebui făcut pentru ca procesele economico-sociale să se încadreze

în normalitate.

Principii definitorii ale ştiinţei economice şi ale studiului acesteia (Gregory N.

Mankiw)

1. Oamenii se confruntă cu alegerea.

2. Costul unui bun, al unei acţiuni şi operaţiuni reprezintă şansa sacrificată, acel ceva la

care se renunţă pentru a avea bunul, pentru a efectua acţiunea respectivă.

3. Oamenii raţionali iau deciziile lor pe baza analizei în termeni marginali.

4. Oamenii răspund la stimulente, ei acţionează în concordanţă cu interesele lor.

5. Specializarea, schimbul, comerţul îi pot îmbogăţi pe toţi.

6. Pieţele sunt, în general, o formă bună de organizare a activităţilor economice.

7. Guvernele pot uneori să îmbunătăţească rezultatele pieţei.

8. Standardul de viaţă dintr-o ţară depinde de capacitatea acesteia de a produce bunuri

materiale şi servicii în cantităţi, structuri şi de calitate corespunzătoare.

9. Preţurile cresc atunci când guvernul tipăreşte prea mulţi bani.

10. Pe termen scurt, societatea este confruntată cu alegerea între inflaţie şi şomaj.

2.3. METODE, TEHNICI ŞI INSTRUMENTE DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

Unitatea inducţie-deducţie reprezintă o cale de cercetare economică şi de

expunere a rezultatelor cercetării care implică multe din celelalte tehnici şi

instrumente.

Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general, de la fapte la

generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de cunoaştere a esenţei sau a

principiilor plecând de la observarea atentă a fenomenelor, faptelor şi actelor

economice.

Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor manifestări sau

fenomene, plecând de la principiul (legea) sau esenţa acestora. Este modul de a

cerceta economia trecând de la general la particular.

22

Principiul ―ceteris paribus‖ pleacă de la premisa că unele elemente ale analizei economice

sunt stabile, în timp ce altele sunt variabile. Acesta este o aplicare a principiului logicii,

conform căruia “interpretarea evoluţiei fenomenului se face prin recunoaşterea unui punct

stabil de referinţă”. De regulă, sunt considerate stabile acele elemente care pot fi

cuantificate matematic.

Abstracţia ştiinţifică este o altă componentă a metodologiei economiei.

Caracterul complex al economiei şi posibilităţile limitate ale fiecărui

cercetător (fie chiar echipe de cercetare) fac necesară înaintarea în trepte pe

drumul dificil al cercetării. Cercetătorul îşi concentrează atenţia, de fiecare

dată, asupra unui aspect spre a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte

(a căror existenţă îi este cunoscută). Cunoaşterea uneia sau alteia din laturile

realităţii economice se concretizează într-un simbol lingvistic – o noţiune, un

concept.

naliza înseamnă descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului de

cercetat în elementele sale componente şi cercetarea fiecăreia dintre acestea,

ca părţi necesare ale întregului. Sinteza presupune unirea elementelor

analizate separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne

(cauzale sau funcţionale).

Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi

evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Cercetarea logică este

aceea care presupune trecerea de la abstract la concret, preluând din procesul

istoric real numai ceea ce este esenţial şi constituie verigi necesare.

Cercetarea logică este istoria degajată de elementele întâmplătoare, fără a fi

ruptă de realul economiei.

Pornindu-se de la premisa că realitatea însăşi se caracterizează printr-o

asemenea unitate, cercetarea trebuie să ţină seama de conexiunile dintre

actele şi faptele economice, de aspectul calitativ al lor, dar şi de măsura şi

intensitatea acestora, de aspectul lor cantitativ.

Modelarea matematică, reproducerea schematică a unui proces economic sub

forma unui sistem linear sau analog, în scopul studierii modului de desfăşurare

a procesului şi fenomenului real, constituie o treaptă importantă în ridicarea de

la abstract la concret, în realizarea efectivă a unităţii analizei calitative şi

cantitative.

Orice teorie economică autentică se formează, se dezvoltă şi poate să dispară

într-un proces complex în cadrul căruia se operează cu:

1. Variabilele economice

2. Ipotezele, presupunerile

3. Predicţiile

4. Testele (testarea)

23

CURSUL 3. SISTEME ECONOMICE.

3.1. Economia naturală.

3.2.Economia de schimb.

3.3 Sistemul ideal şi sistemul real al economiei de piaţă.

3.4. Structuri ale economiei contemporane.

24

CURSUL 3

Forme de satisfacere a nevoilor:

a. din producţia proprie, direct prin autoconsum

b. consumând bunuri economice produse de alţii, obţinute indirect prin

schimb

Forme fundamentale de organizare şi funcţionare a economiei:

• economia naturală

• economia de schimb (de mărfuri, de schimb monetar)

3.1 ECONOMIA NATURALĂ

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din rezultatele

propriei activităţi, fără a se apela la schimb

•Economia naturală a fost dominantă în condiţiile unui nivel scăzut de

dezvoltare economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele elementare

(biologice) fiind preponderente;

• Fiecare producător avea o activitate diversificată, producea o gamă largă de

bunuri (în raport cu respectivul nivel de dezvoltare şi cu sistemul de trebuinţe);

• El este izolat din punct de vedere economic de ceilalţi; nivelul eficienţei

economice foarte redus; “pentru majoritatea oamenilor, producţia şi consumul

erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de viaţă“.

Alvin Toffler mai evidenţiază ca trăsături definitorii ale economiei naturale

(pe care o numeşte “civilizaţia primului val”):

� pământul constituia principalul factor de producţie

� baza economiei consta în cules, vânătoare şi cultivarea pământului

� diviziunea simplă a muncii; economie descentralizată, în care fiecare

comunitate producea aproape tot ce-i făcea trebuinţă.

De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o tendinţă evidentă de

restrângere relativă. În prezent, elemente ale economiei naturale mai au

semnificaţie doar în gospodăriile agrare tradiţionale şi în ţările cel mai puţin

dezvoltate din punct de vedere economic. Există şi unii specialişti care susţin că

unele elemente sau laturi specifice ale economiei naturale pot cunoaşte în viitor o

anumită revigorare şi în ţările cu nivel ridicat de dezvoltare. O asemenea

perspectivă ar fi legată de tendinţa de creştere a timpului liber şi de aspiraţia

normală a fiecărui individ de a alterna diferite tipuri de activităţi şi genuri de

muncă. Chiar dacă premisele unei asemenea tendinţe sunt reale, considerăm că rolul

25

economiei naturale, în activitatea fiecărui agent economic şi în activităţile totale din

comunităţile avansate din punct de vedere economic, va rămâne doar secundar, periferic.

26

3.2 ECONOMIA DE SCHIMB

Economia de schimb desemnează acea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care agenţii economici produc bunuri în vederea

vânzării, obţinând în schimbul lor altele, necesare satisfacerii trebuinţelor.

Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare şi funcţionare a

activităţii economice în lumea contemporană. Caracteristici generale ale economiei de schimb

Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care

generează agenţi economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri

(activităţi) şi teritorial.

Adam Smith a demonstrat rolul diviziunii şi specializării ca factori

de progres pentru individ şi pentru societate, pentru perfecţionarea forţelor

productive, creşterea îndemânării, priceperii şi chibzuinţei, sporirii şi

diversificării producţiei. În ultimă instanţă, specializarea unui agent

economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază interesul

economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta, se

întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului relativ

(comparativ).

Un agent economic dispune de avantaj comparativ (relativ) în raport cu alţii dacă

obţine un anumit bun cu un cost de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.

Avantajele specializării

• generează sporirea rezultatelor cu un efort dat

• impune cooperarea şi conlucrarea agenţilor economici

• activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să fie dependentă de a celorlalţi

Agenţii economici sunt abilitaţi cu drept de decizie, iar

înstrăinarea bunurilor are la bază criterii economice. Autonomia

este fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din

proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în raport de o

formă sau de alta de proprietate.

27

Se realizează în condiţiile proprietăţii particulare când agentul

economic decide în mod liber şi direct (sau prin reprezentanţi)

asupra modului cum să se exercite atributele dreptului de

proprietate: posesiunea, utilizarea, dispoziţia, gestiunea (sau

administrarea şi uzufructul)

a) Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează

întreaga viaţă economică.

b) Ea este instituţia care mediază între producători şi

consumatori.

c) Piaţa devine cel mai important tablou de comandă care

mediază legături între producători şi consumatori.

d) Oferă informaţii necesare pentru a decide ce să se producă,

cum, cât, pentru cine să se producă, dar, şi ce, cât şi cum să

se consume.

e) Majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizează prin

mijlocirea monedei.

Ea se concretizează în faptul că “banii reprezintă alături de

capital şi specializare cel de-al treilea aspect major al vieţii

economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care

irigă sistemul economic ... şi etalonul de măsură al valorii”.

Ansamblul tranzacţiilor economice, modul de funcţionare a

economiei, chiar structura organică a societăţii sunt, într-o

formă sau alta influenţate de către bani (monedă). Importanţa

banilor (monedei) este pusă în evidenţă şi de către funcţiile lor :

mijloc de schimb, mijloc de măsură a activităţii economice,

mijloc de rezervă de valoare, mijloc de plată.

Între subiecţii economici se derulează permanente fluxuri

(tranzacţii) de bunuri (inclusiv de monedă)

¾ Se disting tranzacţii unilaterale (de transfer) reprezintă

mişcări univoce de bunuri (donaţii, subvenţii, impozite, taxe,

exproprieri fără despăgubiri etc).

¾ Tranzacţiile bilaterale constau în mişcări reciproce,

biunivoce de bunuri între doi agenţi economici

� tranzacţii bilaterale coercitive (de exemplu o

naţionalizare cu despăgubiri) impuse administrativ

unuia dintre participanţii la tranzacţie.

� tranzacţii bilaterale de piaţă, generate de întâlnirea

cererii şi ofertei, a interesului cumpărătorului de a-şi

maximiza utilitatea şi cel al vânzătorului de a-şi

maximiza profitul. Din ansamblul tranzacţiilor

economice, doar cele bilaterale de piaţă decurg din

esenţa şi natura economiei de schimb.

28

Din ansamblul tranzacţiilor economice, doar cele bilaterale de piaţă decurg din esenţa şi natura

economiei de schimb

Marfa este un bun economic care serveşte producţiei sau satisfacerii nevoilor de viaţă ale

oamenilor, destinat vânzării - cumpărării prin tranzacţiile bilaterale de piaţă

Bunurile economice cu grad de marfaritate diferită :

• bunuri marfare sau bunuri comerciale

• bunuri parţial marfare sau mixte

• bunuri nonmarfare sau noncomerciale

3.3 SISTEMUL IDEAL ŞI SISTEMUL REAL AL ECONOMIEI DE

PIAŢĂ Pentru a oferi soluţii viabile problemei rarităţii diferite şcoli de gândire economică au imaginat

sisteme economice ca modele specifice de organizare şi reglare a activităţii economice.

Sistemul economic reprezintă ansamblul relaţiilor şi instituţiilor care

caracterizează viaţa economică a unei societăţi determinate, localizată în timp şi

spaţiu. El sintetizează o modalitate specifică de luptă împotriva rarităţii, prin

stabilirea unor opţiuni cu privire la problema economică fundamentală şi reglarea

activităţii economice.

29

Contururile primului model teoretic de sistem economic au fost jalonate de

către Adam Smith şi este cunoscut sub numele de sistem economic liberal

sau de piaţă în cadrul căruia forţele naturale ale pieţei “mâna invizibilă”

sunt cele care stabilesc modalităţile de acţiune pentru a găsi soluţii

problemei fundamentale şi atenuării rarităţii fără nici un fel de intervenţie

din partea statului monopolurilor şi altor centre de forţă instituţionalizate.

El a pus bazele modelului teoretic de economie de piaţă.

Marx şi alţi teoreticieni de aceleaşi convingeri filozofice, au jalonat

contururile altui tip de sistem economic : sistemul economic de comandă,

sau sistemul economic cu planificare centralizată, etatistă.

SISTEMUL ECONOMIC

Acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere şi

ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor,

metodele de organizare şi de combinare a factorilor de producţie, iar

persoanele şi categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri

sunt stabilite de nivelul şi dinamica preţurilor. Acel sistem economic în care “mecanismele naturale” (ale pieţei sunt

singurele care tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, cu excluderea

oricărei intervenţii a monopolurilor sau a statului.

� asigură gradul de satisfacţie cel mai înalt posibil pentru cei care vând

şi cumpără

� este mobil şi dinamic, adaptabil la noile favorabilităţi evidenţiate de

raportul dintre cerere şi ofertă

� pe fondul unei dinamici specifice a preţurilor, el permite stimularea

creativităţii şi iniţiativei, asigurând cea mai înaltă eficienţă

economică

� orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod centralizat şi

obligatoriu, folosindu-se în acest scop aparatul de stat, care se

consideră că acţionează şi sintetizează interesele întregii societăţi

� filozofia sistemului este colectivismul

� principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic,

ca expresie a unei organizări economice (şi politice) de tip

centralizat. Sinteza deciziilor economice o reprezintă planul unic,

centralizat

� prevederile planului sunt o norma de conduită pentru agenţii

economici, a căror apreciere se face în funcţie de modul de realizare

30

a indicatorilor obligatorii pe care-i conţine

� proprietatea publică generalizată

� primordialitatea intereselor generale şi colective, de a căror realizare

depinde şi satisfacerea intereselor individuale, personale.

În viaţa reală nici unul dintre modelele teoretice de organizare a economiei de schimb nu

funcţionează în formă pură. În orice economie contemporană se întrepătrund, în proporţii diferite,

elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă liberă cu cele dirijiste.

Economia mixtă se poate aprecia ca economia de schimb contemporană, aşa cum

funcţionează în fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se

îmbină în proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea

statului în economie.

Se bazează pe două axiome:

a) în numele eficienţei şi libertăţii este recunoscut şi păstrat rolul

reglator al pieţei în alocarea resurselor şi în asigurarea cadrului

pentru confruntarea şi armonizarea diferitelor categorii de interese

b) compensarea, completarea, contracararea şi corectarea unor excese

31

şi noxe ale funcţionării pieţei prin instalarea - în spiritul cerinţelor

fundamentale şi filozofiei pieţei a intervenţiei şi controlului

statului în economie. Mijloacele intervenţiei statale şi amploarea

lor sunt diferite dar, în sistemul economiei mixte, reglarea

economiei se realizează printr-un mecanism hibrid. În ultimul

deceniu asistăm la o tendinţă de restrângere a rolului

mecanismelor economiei mixte pe plan intern paralel cu

extinderea lor pe planul pieţei şi relaţiilor economice

internaţionale.

TRĂSĂTURILE SISTEMULUI REAL DE ECONOMIE DE PIAŢĂ

• Pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea principală o

deţine cea particulară. Subiecţii fiecărei forme de proprietate îşi asumă în mod autonom şi pe

deplin dreptul de a decide în condiţii de risc şi incertitudine, suportând integral consecinţele

acestora.

• Economia este descentralizată, funcţionarea ei fiind consecinţa acţiunilor, opţiunilor

(alegerilor) individuale a căror conexiune se realizează pe baza pieţei, cadrului legislativ şi a

unor pârghii economico-financiare.

• Interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii economice,

impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii (satisfacţiei)

pentru cumpărator (consumator), ca mobiluri primordiale ale acţiunii economice.

• Piaţa concurenţială este regulatorul principal al activităţii economice. Pentru majoritatea

domeniilor şi acţiunilor întreprinse de agenţii economici, piaţa transmite ce, cât, cum şi pentru

cine se produce, ce cât şi cine consumă din diferite categorii de bunuri economice necesare.

Alocarea resurselor, fundamentarea tehnologiilor şi modalitatilor de combinare, ca şi atestarea

calităţii deciziilor, a concordanţei ofertei cu nevoia sociala se fac de către piaţă prin

mecanismul preţurilor. Acest lucru este posibil în masura în care:

� există un sistem de pieţe: piaţa bunurilor de consum, piaţa factorilor de producţie

(inclusiv a resurselor naturale şi în primul rând a pământului), piaţa monetară, piaţa

financiară, piaţa schimburilor monetare etc., în care se confruntă deschis cererea şi

oferta de bunuri specifice determinând niveluri şi evoluţii adecvate ale preţurilor;

� este realizat un sistem de comunicare între componentele sistemului de pieţe, astfel

că situaţia specifică pe o anumită piaţă să determine reacţii adecvate şi la momentul

oportun pe celelalte.

• Pentru majoritatea bunurilor economice (bunuri de consum şi de investiţii, forţă de muncă,

monedă, titluri, valute, preţurile se formează liber prin negocieri între vânzători şi cumpărători,

fără intervenţii administrative ale statului şi fără practici monopoliste;

• Concurenţa loială, conformă reglementărilor legale, pe toate categoriile de pieţe, îi favorizează

pe cei puternici, întreprinzători, înlăturându-i pe cei slabi şi inadaptabili;

• Existenţa unui sistem financiar-bancar ramificat, modern echipat, care-şi asumă reglarea

operativă a masei monetare şi orientarea acţiunilor celorlalţi agenti economici furnizându-le

servicii şi informaţii necesare adoptării deciziilor.

32

• structură tehnico-economică modernă (factori de producţie, nivel calitativ, mod de combinare,

etc.) care reprezintă componenta substanţiala a unei înalte eficienţe economice, premisa

satisfacerii decente a nevoilor fundamentale pentru toţi cetăţenii - condiţie materială a libertăţii

economice şi democraţiei;

• Statul democratic veghează respectarea regulilor pieţei, completează şi corectează mecanismul

său, folosind cadrul legislativ şi pârghiile economico-financiare;

• atitudini şi comportamente specifice: prevederea, iniţiativa, responsabilitatea, asumarea

riscului, spirit de competiţie, inhibarea atitudinii “paternaliste” din partea statului sau a

colectivităţii.

Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială

Sistemul real al economiei cu piaţă concurenţială, care funcţionează în economiile contemporane,

se prezintă într-o mare diversitate de situaţii, de experienţe şi de practici nationale, concret istorice,

adecvate diferitelor niveluri de dezvoltare. Pe deasupra elementelor particulare, specifice unei ţări

sau alteia, se poate vorbi de existenţa unor tipuri (modele) de economie de piaţă reală.

În optica lui Michel Albert, în sistemul capitalist s-au diferenţiat două mari modele: modelul

neoamerican şi cel renan. Primul ar fi specific pentru SUA, Marea Britanie, Australia, Noua

Zeelanda, Noile ţări industrializate din Asia, s.a. Cel de-al doilea îşi are nucleul în sistemul

economiei de piaţă din Germania, dar se regăseşte în trăsăturile sale fundamentale şi în Elvetia,

Olanda, Suedia şi celelalte ţări nordice, în Japonia şi Austria.

Ambele sunt emanaţie a sistemului capitalist şi liberalismului, au la bază sisteme de valori opuse în

ceea ce priveşte poziţia persoanei în întreprindere (instituţie), locul pieţei în societate şi rolul pe

care trebuie să-l joace ordinea legală în economia internaţională. Michel Albert: “Capitalism

contra capitalism” (Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994, 174 p.)

Tipul neo-american de economie de piaţa

� sectorul public care produce bunuri economice noncomerciale este

neglijabil şi are tendinţa de reducere;

� piaţa are rolul determinant în circulaţia bunurilor de la producător la

consumator, majoritatea schimburilor derulându-se după criteriile

pieţei;

� baza politicii economice o constituie stimularea ofertei, iar în deciziile

adoptate prevalează reuşita individuală şi maximizarea profitului

(financiar) imediat (pe termen scurt);

� preţurile bunurilor economice (inclusiv salariile) depind în măsură

determinantă de condiţiile aleatorii ale pieţei;

� fiscalitate redusă, iar implicarea directă a statului în activitatea

economică este neglijabilă (cel puţin în ceea ce priveşte administraţia

centrală);

� întreprinderea, ca centru al deciziilor economice, este considerată bun

comercial ca oricare altul;

� piaţa financiară şi în primul rând bursa are activităţi economice în

raport cu alte forme de piaţa mobilitate ridicată şi în timp scurt în

33

ierarhia economico-socială;

� clasa mijlocie (familii care deţin venituri aflate în jurul mediei sociale)

relativ redusă (50% în SUA);

� un sistem de învaţământ elitist, care tinde să funcţioneze după regulile

pieţei;

� politici economice şi sistem de valori care încurajează consumul;

� grad redus de securitate economica faţă de riscuri (şomaj, boală,

sărăcie), problema protecţiei fiind o chestiune individuala sau cel mult

de caritate (excepţie face Marea Britanie).

Tipul renan de economie de piaţa

În mecanismul de funcţionare sunt indentificabile o serie de trăsături

printre care:

� majoritatea bunurilor economice îmbracă forma marfară, dar consumul

unei părţi importante nu se realizează după regulile pieţei;

� bunurile economice necomerciale (nonmarfare) au o pondere

semnificativă; o politică economica care încurajează economisirea şi

redistribuirea de venituri;

� fiscalitatea directă prelevează asupra celei indirecte;

� sunt impozitate atât veniturile cât şi capitalul; amplă redistribuire

interzonală a veniturilor pentru a reduce decalajele dintre zonele ţării;

� sistemul bancar este puternic articulat cu fimele, fiind apt să asigure

finanţarea acestora pe termen lung, în principal prin mecanismele

bancare;

� între bănci, acţionari şi întreprinderi există un sistem de interese

coordonate consensual; firmele (şi chiar instituţiile) funcţionează pe

baza unui sistem de cogestiune, care asociază la procesul decizional (şi

al responsabilităţilor) toate părţile implicate (acţionari, conducerea

executivă, reprezentanţii salariaţilor); practic, întreprinderea nu poate

funcţiona în afara dialogului social: nivelul salariilor depinde atât de

condiţiile pieţei cât şi de alţi factori (vechimea, pregătirea profesională,

etc), şi în acest fel este încurajată stabilitatea salariaţilor, firma fiind

implicată în asigurarea carierei şi ascensiunilor economico-socială

treptată;

� firma, salariaţii şi statul sunt coresponsabili de perfecţionarea

profesională, punându-se accent pe asemenea comportamente ca:

precizie, punctualitate, fiabilitate, atasament fata de firma;

� un sistem de învătământ mai egalitar, în care nivelurile profesionale

intermediare dispun de o bună formare;

� mişcare sindicală puternică, responsabilă din punctul de vedere

economic, cu lideri având competenţa remarcabilă;

� la baza economică a societăţii sunt aşezate şi acceptate o serie de valori

ca: egalitate şi echitate socială corelate cu criteriile de eficienţă;

� comunitatea din care individul face parte (întreprinderea, asociaţia,

orasul etc.), rol decisiv, de barometru al are o importanţă deosebită,

34

fiind considerată atât structura protectoare, cât şi stabilizatoare;

colectivitatea îşi asumă responsabilitatea în rezolvarea unor probleme

ale individului;

� grad ridicat de securitate economică a populatiei faţă de riscuri (boală,

şomaj, dezechilibre familiale etc.) asigurat de către colectivităţi publice;

inegalităţile dintre indivizi, considerate normale, trebuie menţinute în

limite rationale ( în caz contrar intră în funcţiune pârghii redistributive

de prelevare şi transfer de venituri);

� clasa mijlocie numeroasă, reprezentând circa 75% în Germania, 80% în

Elvetia, 89% în Japonia;

� un sistem avantajos de pensii şi alocaţii familiale care asigură un grad

ridicat de protectie socială prin grija autoritaţii publice.

Statul trebuie sa aiba grija de cetăţenii săi acţionând pentru :

� asigurarea egalităţii de şanse

� eliminarea nedreptăţilor şi abuzurilor

� apărarea şi sprijinirea celor dezavantajaţi

� crearea sentimentului de solidaritate şi responsabilitate

socială

� a corela protecţia socială cu nivelul productivităţii

35

3.4 STRUCTURI ALE ECONOMIEI CONTEMPORANE

Din todeauna omenirea s-a prezentat într-o foarte mare diversitate iar, în ultima perioadă

asistăm la o tendinţă contradictorie, o dihotomie; pe de–o parte în procesul globalizării

economice există o tendinţă de generalizare a economiei de piaţă la nivel global, iar pe de altă

parte accentuarea diversităţii economice între statetele lumii în ceea ce priveşte potenţialul,

nivelul de dezvoltare, structura economică, capacitatea concurenţială, etc. Din aceste

elemente ale diversitaţii vom puncta unele elemente relevante şi vom începe cu diversitatea

asupra nivelului de dezvoltare.

NIVELUL DEZVOLTĂRII ECONOMICE

Nivelul dezvoltării economice al unei ţări se poate aprecia cu ajutorul a numeroşi indicatori

parţiali fiecare dintre aceştia urmărind să surprindă cât mai sugestiv nivelul eficienţei

economice, care este sinteza unei activităţi foarte complexe, aceasta în corelaţie cu calitatea

mediului economic, cu structura şi calitatea factorilor de producţie avuţi la dispoziţie.

Economiile care au un nivel înalt de dezvoltare sunt cele care pot şi reuşesc să creeze

pentru indivizii din aceste economii atingerea unui nivel cât mai înalt de bunăstare economică,

pentru un număr de indivizi superior mediei. Trebuie făcută precizarea că această bunăstare

economică ridicată nu îi vizează pe toţi şi nu este distribuită în mod egal.

Din optică economică poate fi analizată:

producţia principalelor produse pe locuitor, rezervele de resurse naturale, populaţia totală şi

structura populaţiei, capitalul tehnic existent acesta putând fi analizat în funcţie de structura

tehnică şi de structura calitativă cât şi din punct de vedere al înglobării progresului tehnico-

ştiinţific, rezultatele agregate pe locuitor, productivitatea medie globală a factorilor de

producţie, nivelul şi structura consumului, nivelul salariului real şi a veniturilor reale, calitatea

mediului natural, etc

Din optică socială care vizează calitatea vieţii aceasta poate fi apreciată prin:

condiţiile de locuit, calitatea relaţiilor interumane, calitatea şi intensitatea participării la

treburile cetăţii, dinamica socială, etc.

36

În timp aceşti indicatori au teninţa de creştere dar nu în mod unifom. Pe baza

valorilor pe care le înregistrează aceşti indicatori pentru diferitele economii s-au alcătuit

diferite tipologii a acestora astfel statele au fost grupate în state dezvoltate ( industrializate,

cu economii moderne, post industriale) şi state în dezvoltare ( în curs de dezvoltare ). La

nivelul anului 2002 după cum apare în rapoartele OECD erau 22 state dezvoltate din care 7

mari puteri economice şi 151 state în dezvoltare.

Se observă existenţa unui decalaj destul de amplu între nivelurile de dezvoltare pe

care le înregistrează de-a lungul timpului diferitele state, decalajul economic existent se

poate aprecia absolut şi relativ, iar problema acută, actuală a omenirii o reprezintă reducerea

decalajelor. Reducerea trebuie realizată prin ritmuri de dezvoltare superioare, ale ţărilor

rămase în urmă, faţă de decalajul relativ din perioada respectivă.

Analizele care se fac prin intermediul acestor indicatori trebuie corelate cu erorile

statistice şi de cuprindere pe care aceştia le pot avea. Economiile în dezvoltare sunt cele care

au o pondere mult mai ridicată a activităţilor specifice autoconsumului astfel încât acestea

nu pot fi cuprinse în statisticile oficiale, deasemeni amploarea economiei subterane

determină erori de măsurare şi cuantificare, fără a intra în detalii reamintim importanţa pe

care o are efectuarea de comparaţii pertinente şi cu aproximarea necesară.

Pentru a surprinde cât mai elocvent aceste modificări pe care le înregistrează

economia şi societatea se calculează cu o metodologie specifică Indicatorul Dezvoltării

Umane.

INDICATORUL DEZVOLTĂRII UMANE

Indicatorul Dezvoltării Umane (IDU) atât economic cât şi social, se calculează prin luarea în

considerare a 3 indicatori parţiali.

Pentru măsurarea gradului de dezvoltare economică a ţărilor şi plasarea lor pe treptele scării

ierarhice mondiale, multă vreme s-a folosit un singur indicator şi anume venitul pe locuitor,

exprimat uneori în PNB, iar alteori în PIB. Cu timpul, indicatorul respectiv s-a dovedit

unilateral, şi în consecinţă insuficient, nivelurile de dezvoltare realizate fiind măsurate şi

apreciate numai prin prisma indicatorilor valorici cantitativi menţionaţi şi în strânsă legatură cu

volumul producţiei de oţel, de energie, produse chimice, cereale, îmbrăcăminte, încălţăminte

etc., făcându-se abstracţie de celelalte trebuinţe calitative ale vieţii complexe a omului.

Pe de altă parte, indicatorii valorici menţionaţi, în condiţiile actuale de formare a

preţurilor la sursele de energie şi materii prime rare, preţuri ce nu reflectă cheltuielile efective

de producţie, propulsează ţările în curs de dezvoltare aproape de nivelul ţărilor dezvoltate, fără,

însă, a avea acelaşi impact asupra nivelului de trai, ca în aceste din urmă ţări.

37

Calculat pentru fiecare ţară în parte IDU se poate situa pe o scară de mărimi care se

întind pe o plajă de la 0,200 până la 1,000.

Pentru construirea indicatorului sintetic, PNUD a stabilit valori (plafoane) minime şi maxime fixe

pentru fiecare dintre cele trei componente. Aceste valori sunt:

- speranţa de viaţa la naştere: 25 şi respectiv 85 de ani;

- gradul de alfabetizare a adulţilor: 0% şi 100%;

- gradul de cuprindere în învăţământul de toate gradele: 0% şi 100%;

- standardul de viaţă ( PPP / locuitor) : 100 PPP şi respectiv 40000 $.

Toţi indicatorii de mai sus, care intră în formare IDU se calculează după formula generală

următoare:

Indicator = Valoarea reala Xi − Valoarea minimala Xi

Valoarea max ima Xi − Valoarea minimala

Indicatorul agregat al dezvoltării umane (IDU) se calculează ca medie aritmetică a sumelor

celor trei indici (al longevităţii, al educaţiei şi al PIB real corectat/ locuitor (PPP)).

PPP reprezintă paritatea puterii de cumpărare a monedei naţionale raportată la puterea de

cumpărare a unui $ în Statele Unite ale Americii.

În funcţie de nivelul lor de dezvoltare umană, exprimat prin IDU, ţările sunt clasificate

în trei mari grupe şi anume:

a) ţări cu dezvoltare umană ridicată, al căror IDU este egal cu 0.800 sau superior acestui

prag (până în prezent nici o ţară nu a atins plafonul maxim de 1.000);

b) ţări cu dezvoltare umană medie, având IDU cuprins între 0.500 şi 0.799;

c) ţări cu dezvoltare umana slabă, al caror IDU este inferior pragului de 0.500.

38

POTENŢIALUL ECONOMIC

Pe lângă diferenţele foarte mari existente în loc să asistam la limitarea decalajelor sau chiar

la atenuarea acestora datele pe care le avem la dispoziţie ne arata contrariul, adică ritmurile de

creştere pe care le înregistrează ţările dezvoltate nu sunt atinse de ţările în dezvoltare şansele ca

acestea să fie depăşite fiind minime.

TARA PIB 2000 in

miliarde US $

PPP

Ritm de creştere

PIB/loc

1975-2000

Ritm de creştere

PIB/loc

1975-2000

SUA 9837.4 2.0 2.2

AUSTRALIA 390.1 1.9 2.9

NORVEGIA 134.4 2,6 3,1

HONG KONG 162.6 4.6 1.9

CANADA 856.1 1,5 1,9

BRAZILIA 1299.4 0.8 1.5

RUSIA 1219.4 -1.2 -4.6

BULGARIA 46.6 -0.2 -1.5

EGIPT 232.5 2.9 2.5

JAPONIA 4841 2.7 1.1

Ritmuri de crestere economica pentru tarile dezvoltate si pentru

tarile in dezvoltare

Putem încerca să determinăm posibilităţile pe care le-ar avea diversele economii în viitor

plecând de la potenţialul economic alacestora.

Potenţialul economic al principalelor ţări se apreciază prin mărimea şi diversitatea

resurselor naturale şi create, moştenite şi atrase de care dispune o anumită zona, ţară aceasta se

apreciaza cu numeroşi indicatori cum ar fi: resursele naturale, resursele demografice, resursele

acumulate de capital tehnic (circulant), resursele cercetării ştiinţifice, resursele financiare.

Din acest context al aprecierii potenţialului economic prin prisma PIB coroborat cu

potenţialul demografic acesta, ca şi factor al dezvoltării, dar şi ca factor cantitativ care dă amploare

a consumului putem aprecia PIB-ul şi PIB-ul pe cap de locuitor, populaţia totală şi structura.

39

LOCUL TARA PIB mil.$ ppp 1990

1 CHINA 144.212 381

2 INDIA 100.982 209

3 FRANŢA 37.397 30,7

4 REGATUL UNIT 36.164 21,2

5 RUSIA 33.779 45

6 JAPONIA 21.831 31

7 AUSTRIA 13.460 14,3

8 SPANIA 12.975 12,2

9 SUA 12.432 9,7

10 PRUSIA 11.864 11,2

Populaţia mil.

Potenţialul economic al principalelor ţări la nivelul anului 1820

LOCUL TARA PIB mil.$ Populaţia

mil

IDU 1990 IDU 2000

1 SUA 5575617 255,6 0.914 0.939

2 CHINA 3615,603 1167 0.625 0.726

3 JAPONIA 2417603 124,3 0.909 0.933

4 GERMANIA 1359696 80,6 0.885 0.925

5 INDIA 1188096 881 0.511 0.577

6 FRANTA 1030356 57,4 0.897 0.928

7 ITALIA 939685 57,9 0.879 0.913

8 REGATUL UNIT 927772 57,8 0.878 0.928

9 RUSIA 801867 149,4 0.824 0.781

10 BRAZILIA 756014 156 0.713 0.757

Potenţialul economic al principalelor ţări la nivelul anului 1992

Analizând cele două tabele putem observa că acele economii care au avut potenţial şi s-au

dezvoltat au reuşit să se menţină la un nivel ridicat în erarihia economică mondială.

1500 1820 1992

POPULAŢIA (mil) 425 1068 5441

PIB/LOC $ 1990 565 651 5145

PIB mondial.

(mld $ 1990)

240 695 27995

Export ( mld $

1990)

< 1 7 3786

Export/PIB < 1% 1% 13,5%

Speranţa de viaţă -- 40

Economia Mondială 1500-1992

40

Procesul de globalizare s-a aprofundat continuu din perioada analizată 1820 pană în

zilele noastre.

1820 1992

EUROPA OCCIDENTALĂ 1292 17387

NOILE ŢĂRI (Noua

Zeelandă, Australia ,SUA,

Canada)

1205 20850

Asia şi Oceania 550 3252

Africa 450 1284

Media Mondială 1068 5441

41

Capitolul 4. TEORIA CONSUMATORULUI

4.6 Bunurile economice;

4.7 Utilitatea economică;

4.8 Surplusul consumatorului;

4.9 Preferinţele consumatorului;

4.10 Constrângerea bugetară (linia bugetului); 4.6 Alegerea şi echilibrul consumatorului.

42

4.1 BUNURILE ECONOMICE

Nevoile umane directe - de consum - şi cele indirecte - ale producţiei - sunt

satisfăcute prin intermediul bunurilor. Orice element al realităţii, independent de

om, individualizabil şi măsurabil,, apt să satisfacă o nevoie se numeşte bun.

Principala grupare a bunurilor: bunuri libere şi bunuri economice.

Bunurile libere sunt cele virtual nelimitate în raport cu nevoile; ele sunt abundente

faţă de nevoi în condiţii determinate de loc şi timp. Pentru că sunt abundente,

folosirea lor pentru satisfacerea nevoilor se face în mod gratuit. Bunurile

economice sunt acelea care au drept caracteristică definitorie raritatea, limitarea lor

în raport cu nevoile, în condiţii determinate de loc şi timp; obţinerea şi consumarea

lor ocazionează un consum de resurse, un cost şi, implicit, un preţ.

Distincţia dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ,

concret, se face în raport de loc şi timp.

Pe litoralul mărilor şi oceanelor, apa sărată este un bun liber; aceeaşi apă sărată, în cantitate determinată, este un bun economic în orice localitate nelitorală, pentru că devine rară, obţinerea ei ocazionând un efort, un anumit consum de resurse (de timp, resurse materiale, financiare etc.) În mod tradiţional, aerul curat care, prin compoziţia sa, întreţine viaţa a fost un bun liber; el tinde să devină un bun economic sub incidenţa poluării şi intensificării activităţilor umane.

Ştiinţa economică include în sfera preocupărilor sale în special bunurile

economice, care se prezintă într-o mare varietate. Tipologizarea lor se poate realize

după diverse criterii: destinaţie, mod de circulaţie, grad de dependenţă, relaţii între

consumatori etc.

a) După destinaţie, bunurile economice se clasifică în: satisfactori şi prodfactori.

Satisfactorii (sau bunurile de consum) reprezintă bunurile apte să satisfacă în

mod direct trebuinţele sau nevoile umane. Ele se prezintă ca bunuri alimentare,

nealimentare şi diferite servicii sau prestaţii (servicii de transport, de sănătate,

de instruire, cu caracter personal etc.), de care omul, ca fiinţă individuală şi

socială, are nevoie pentru a exista, a se forma, dezvolta şi afirma. Unele din

aceste bunuri sunt de folosinţă curentă (alimente, îmbrăcăminte, articole de

toaletă), altele de folosinţă îndelungată (locuinţe, articole electrocasnice,

automobile etc.). Prodfactorii reprezintă bunuri economice folosite la

producerea altor bunuri. Ele satisfac în mod indirect nevoile umane, prin

43

intermediul bunurilor la a căror producere participă. În această categorie se

includ bunurile care formează capitalul tehnic (fix şi circulant) şi pământul

(care, în sens economic, include şi apa).

b) După forma sub care se prezintă, bunurile economice se grupează în: bunuri

corporale sau materiale, bunuri incorporale (servicii sau prestaţii) şi informaţii

(licenţe, brevete etc.). Dezvoltarea economică şi progresul social determină o

tendinţă de accelerare a producţiei şi de creştere a ponderii bunurilor

incorporale şi informaţiilor în ansamblul bunurilor economice.

c) După modul în care bunurile circulă în economie, se disting: bunuri marfare,

nemarfare şi mixte.

d) În funcţie de legăturile şi dependenţele dintre diferite categorii de bunuri, se

disting: bunuri substituibile, bunuri complementare, bunuri principale şi

secundare. Bunurile substituibile sau concurente sunt acelea care au capacitatea

să satisfacă aceeaşi categorie de nevoi (de exemplu, cafeaua naturală şi nessul,

diferite categorii de combustibili etc.), consumatorul optând, în funcţie de

preferinţe, obiective, preţ şi mărimea veniturilor, pentru unul sau altul dintre

acestea. De aceea, ele se mai numesc şi bunuri în competiţie. Bunurile

complementare sunt acelea care pot fi folosite doar împreună, întrucât numai din

combinaţia lor rezultă satisfacţia sau efectul util scontat de către consumator (de

exemplu, bunurile electrocasnice şi curentul electric). Bunurile principale sunt

acelea pe care producătorul le urmăreşte cu prioritate, care constituie obiectivul

de bază al activităţii sale.

Teoria comportamentului consumatorului

Bunurile secundare rezultă inevitabil din procesul tehnologic al unui bun principal

(dacă în apicultură mierea este bunul principal, ceara este bunul secundar). Oferta

de bunuri secundare evoluează în legătură directă cu cererea şi producţia de bunuri

principale şi doar în mică măsură în funcţie de preţul propriu.

e) După relaţiile care se stabilesc între diferite categorii de consumatori

(agenţi ai cererii), se disting: bunuri publice şi bunuri private. Bunurile publice sunt

acelea de care poate beneficia, în principiu, oricine, în mod gratuit sau plătind un

44

preţ convenit. Ele au drept caracteristici principale nonexcluziunea şi nonrivalitatea.

Nonexcluziunea decurge din indivizibilitatea ofertei, ceea ce face ca un consumator

care beneficiază de bunul public să nu diminueze oferta totală care rămâne la

dispoziţia celorlalţi (un program radio sau TV recepţionat de către consumatorul x

nu diminuează cu nimic oferta totală rămasă pentru consumatorii z, y, w etc.).

Nonrivalitatea desemnează faptul că un consumator de bun public nu intră în relaţii

de competiţie şi rivalitate cu ceilalţi consumatori, întrucât cantitatea disponibilă nu

este diminuată prin ceea ce fiecare achiziţionează şi consumă. Bunurile publice pot

fi produse şi oferite de către producători privaţi, dar mai ales publici (administraţii

publice).

Bunurile private sunt acelea la care accesul este limitat şi diferenţiat în

funcţie de criteriile de disponibilitate. Prin ceea ce achiziţionează, un consumator

diminuează oferta totală care rămâne celorlalţi cumpărători-consumatori. Ele se

caracterizează prin exclusiune şi rivalitate.

În consumarea bunurilor publice apare fenomenul cunoscut sub numele de

„pasagerul clandestin”, care constă în tendinţa unor consumatori de a se sustrage de

la obligaţiile ce le revin prin consumarea bunurilor publice. Ei sunt toleraţi de către

ceilalţi datorită nonrivalităţii şi nonexcluziunii. Numeroşi specialişti apreciază că

diminuarea fenomenului ar putea avea loc prin organizarea, producerea şi

comercializarea unor asemenea bunuri pe baze private.

45

4.2. UTILITATEA ECONOMICĂ. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Funcţia obiectiv a oricărui individ raţional este satisfacerea maximă posibilă

a nevoilor, adică, maximizarea efectelor utile prin minimizarea eforturilor.

În cazul consumatorului aceasta se traduce prin maximizarea satisfacţiei totale

pe care oamenii speră să o obţină prin consumul diverselor bunuri sau

servicii. În economie, satisfacţia scontată a se obţine prin consum este

desemnată prin termenul generic de utilitate.

UTILITATEA reflectă satisfacţia sau plăcerea pe care un consumator anticipează

să o obţină prin consum .

În sens economic utilitatea este legată de relaţia de non-posesie. În viaţa de zi

cu zi, utilitatea se referă la folosul pe care ni-l aduc diferitele bunuri.

Această noţiune are un caracter prin excelenţă subiectiv. Utilitatea unui bun

diferă de la un individ la altul şi, chiar în cazul unuia şi aceluiaşi individ, în

raport cu condiţiile spaţio-temporale care îi influenţează comportamentul.

• Accepţiunea cardinală în virtutea căreia, fiecărei doze consumate i se

poate ataşa un număr(cardinal) ca măsură a utilităţii. Această abordare

aparţine gândirii economice a secolului al XIX-lea, în rândul căreia se pot

evidenţia contribuţiile unor autori ca: Jevons, Menger, Walras;

• Accepţiunea ordinală conform căreia utilitatea nu poate fi măsurată cu

precizie. Adepţii acestei concepţii au ilustrat că, de fapt, ceea ce

interesează este să ierarhizăm (să ordonăm) preferinţele în raport cu

nivelul satisfacţiei totale scontate a se obţine. Abordarea este specifică

concepţiei neoclasice, contribuţii de marcă, având: V. Pareto, J.R.Hicks,

R.Allen.

În acest demers vom considera că utilitatea este desemnată prin unitatea de utilitate numită "util".

46

47

În teoria şi practica economică se operează cu conceptele de utilitate totală şi utilitate marginală.

Ambele noţiuni arată, dependenţa specifică a gradului de satisfacere a nevoilor de cantitatea (doza)

consumată dintr-un anumit bun.

UTILITATEA TOTALĂ arată care este satisfacţia totală sau plăcerea pe care o

persoană anticipează să o obţină prin consumul unei anumite cantităţi (doze) dintr-

un bun.

Formula de calcul a utilităţii totale este: UT = ∑ Ui

UT – utilitatea totală

Ui – utilitatea individuală atribuită unităţii i consumate

UTILITATEA MARGINALĂ reprezintă satisfacţia suplimentară pe care speră să o

poată obţine un consumator prin consumul unei unităţi (doze) suplimentare dint-un

bun, ceilalţi factori fiind presupuşi constanţi (ipoteza caeteris paribus).

Relaţia de calcul a utilităţii marginale este: UM = ∆UT/∆Q

UM - utilitatea marginală

UT - utilitatea totală scontată (estimată) a se obţine

Q - cantitatea (doza) consumată dintr-un bun

Din punct de vedere economic, utilitatea marginală arată care este “pragul” până la care se justifică

consumul unui anumit bun sau serviciu.

48

Exemplu de calcul şi de reprezentare grafică a utilităţii totale şi a utilităţii marginale

Pâine consumată la fiecare masă Utilitatea totală scontată a se obţine

(utili) Utilitatea marginală

0 0 - 1 10 10 2 18 8 3 24 6 4 28 4 5 30 2 6 30 0 7 28 -2

a) Utilitatea totala

Se constată că:

→ pe măsură ce individul va consuma

din ce în ce mai multă pâine, utilitatea

totală va creşte, dar cu o rată din ce în

ce mai mică. Utilitatea totală scontată a

se obţine atinge un punct de maxim (de

30 de utili). Dacă se continuă consumul

după atingerea acestui punct, utilitatea

totală scade;

b) Utilitatea marginala

Figura 4.1. Utilitatea totală şi utilitatea marginală

→ utilitatea marginală scade pe măsură

ce creşte cantitatea consumată. Ea

devine zero atunci când utilitatea totală

este maximă şi este negativă (-2) atunci

când utiltatea totală scade (de la 30 la

28).

49

4.3 SURPLUSUL CONSUMATORULUI

În viaţa de zi cu zi oamenilor le place să se ducă la piaţă şi să negocieze preţul,

încercând să obţină un preţ mai mic, nu numai comparativ cu ceea ce cere

ofertantul, dar şi în raport cu suma disponibilă pentru cumpărături. Cu alte

cuvinte, oamenii sunt satisfăcuţi atunci când, la piaţă preţul real practicat

pentru un bun este mai mic decât suma pe erau dispuşi să o plătească. Una

dintre implicaţiile teoriei utilităţii marginale este aceea că, de regulă, atribuim

o valoare totală mai mare lucrurilor pe care le cumpărăm decât valoarea pe

care o plătim propriu-zis pe piaţă, la un moment dat. Oamenii pot câştiga

dacă se specializează în producerea acelor bunuri pentru care ei au un avantaj

comparativ şi dacă intră apoi în relaţii de schimb unii cu alţii pentru a-şi

procura celelalte bunuri. Teoria utilităţii marginale oferă o cale de evaluare a

câştigului potenţial care se poate obţine prin schimb.

SURPLUSUL CONSUMATORULUI este dat de diferenţa dintre valoarea

bunului - cât de mult suntem dispuşi să plătim pentru a-l procura - şi preţul

aferent acelui bun pe piaţă, la un moment dat.

Interesant este că aceste aspecte au fost sesizate încă de către reprezentanţii şcolii clasice.

A.Marshall spunea: "Cel mai adesea, surplusul consumatorului se referă la suprafaţa situată

deasupra cererii individuale între două preţuri. El este o mărime bănească, cu toate că la origine

este reprezentat în termenii surplusului de utilitate”.

50

Exemplu de determinare şi de reprezentare grafică a surplusului consumatorului

Să presupunem că un student are un venit lunar de 30 u.m. pe care este dispus să-l aloce pentru

procurarea unui bun oarecare x. Preţul bunului este de 3 u.m/ buc.

Din analiza curbei cererii pentru bunul x, se poate remarca

că dacă ar fi să-şi procure bunul X doar o dată pe lună,

studentul ar fi dispus să plătească 7 u.m/buc. În schimb, dacă

ar trebui să-l procure de două ori pe lună, ar fi dispus să

plătească doar 6 u.m./buc şi chiar 5u.m./buc. dacă s-ar pune

problema ca bunul să fie procurat de trei ori în acea lună. Pe

piaţă bunul costă doar 3 u.m./buc. Deci, chiar dacă

aprecierea (valoarea) pe care studentul o dă primei unităţi

este de 7 u.m./buc, el plăteşte concret doar 3 u.m./buc, ceea

ce reprezintă cu 4 u.m./buc mai puţin decât era dispus să

plătescă. Pentru a doua unitate diferenţa dintre cât este

dispus să plătească studentul (6 u.m./buc) şi cât plăteşte (3

u.m./buc) este de 3u.m./buc. Pentru a treia unitate, diferenţa

este, în mod corespunzător, de 2 u.m./buc (5-3) şi tot aşa,

pentru a patra de 1 u.m./buc (4-3). Aceste diferenţe sunt

practic un câştig (surplusul consumatorului).

Dacă dorim să vedem cât de mare este câştigul (surplusul)

total, observăm că suma totală pe care studentul era dispus

să o plătească pentru a-şi procura 5 unităţi din bunul x este

de 25 u.m. (7+6+5+4+3). El plăteşte doar 15 u.m.

(5x3u.m./buc). Ca atare, valoarea suplimentară pe care o

câştigă este de 10 u.m (25-15). Această sumă reprezintă

valoarea surplusului consumatorului din exemplul

considerat. (figura 4.2.)

Surplusul consumatorului

51

4.4 PREFERINŢELE CONSUMATORILOR

Oamenii au diferite sisteme valorice care le orientează în mod diferit

predilecţiile pentru anumite bunuri. Preferinţele vor fi diferite atât de la

individ la individ, cât şi pentru unul şi acelaşi individ, în condiţii spaţio-

temporale diferite. Preferinţele se manifestă diferit în raport cu nivelul

utilităţii totale. Satisfacerea diferitelor nevoi pune în evidenţă caracterul

cvasisaturabil şi repetabil al nevoilor de consum. Cu toate acestea, există

unele elemente cvasi-comune pentru un anumit grup social legat de maniera în

care sunt structurate predilecţiile pentru anumite bunuri. Ele se află, în

general, sub semnul emblematic al unor tradiţii, obiceiuri, cutume, care depind

de specificitatea unui anumit areal geografic sau de factori de natură psiho-

socială complexă care interferează cu gradul de cultură şi civilizaţie al unui

grup social.

CURBA DE INDIFERENŢĂ (numită şi curba de isoutilitate) reflectă ansamblul

combinaţiilor de bunuri şi servicii de la care consumatorul speră să obţină acelaşi

nivel de satisfacţie (utilitatea totală scontată a se obţine este constantă).

Modelul hărţii curbelor de indiferenţă

Diversitatea nevoilor de consum pune în evidenţă diversitatea preferinţelor oamenilor şi implicit

varietatea modelelor de consum. Pentru a asigura o sincronizare metodologică în analiza

comportamentului consumatorului, în literatura de specialitate, se utilizează modelul hărţii

curbelor de indiferenţă. Astfel, de exemplu, foamea – ca nevoie existenţială primară – se

manifestă diferit nu numai de la un individ la altul, dar şi pentru unul şi acelaşi individ. Dacă, la un

moment dat, ne este foame şi dacă mâncăm, sesizăm instalarea saţietăţii (caracterul cvasisaturabil

al nevoilor). Aceasta nu va însemna însă că nu ne va mai fi foame niciodată (caracterul

cvasirepetabil al nevoilor de consum). Pe de altă parte, în viaţa de zi cu zi foamea se manifestă

diferit în anumite condiţii spaţio-temporale. Într-un fel, ne vom satisface foamea mâncând într-o

pauză între două cursuri sau seminarii; în alt fel mâncând duminica acasă cu toată familia şi în cu

totul alt mod la o recepţie sau la o masă festivă. Într-un fel se mănâncă la Polul Nord şi în cu totul

alt mod la Ecuator. Într-un fel se serbează Paştele la catolici şi ortodocşi şi altfel la evrei şi în alte

religii (şi de aici o mare diversitate culinară, cu prezenţa unor elemente cvasicomune pentru

anumite religii sau zone ale lumii).

52

Preferinţele se materializează diferit nu numai în raport cu subiectul acţiunii

umane-individul – ci şi în raport cu obiectul acesteia: categoria de bunuri

avute în vedere la un moment dat. În raport cu criteriul bunurilor consumate,

cele mai importante preferinţe sunt cele pentru bunurile: substituibile;

complementare; "rele"; “neutre”.

Categorii de preferinţe

♦ Preferinţele pentru bunurile perfect substituibile

Bunurile perfect substituibile desemnează acea categorie de bunuri care pot fi înlocuite în

consum, fără ca acest fapt să afecteze nivelul utilităţii totale. Utilitatea totală este aceeaşi, în

cazul acestui model teoretic al "perfectei"substituibilităţi şi, respectiv cvasi egală pentru cazurile

comune de substituibilitate.

Exemple de astfel de bunuri se regăsesc în viaţa de zi cu zi. Astfel, dacă untul devine relativ

scump, în anumite situaţii, el poate fi înlocuit cu margarina care, în general, este mai ieftină şi,

prin aceasta, mai accesibilă. Cu o singură condiţie: consumatorul să obţină aproximativ aceeaşi

satisfacţie sau, în anumite situaţii să nici nu facă distincţie între prăjiturile făcute cu unt şi cele la

care ingredientul folosit a fost margarina. Dacă însă consumatorul este un copil căruia nu-i place

decât untul, atunci acesta nu va fi la fel de mulţumit dacă i se va da margarină şi , cu toate

avantajele de preţ, părinţii vor continua să-i ofere unt – eventual pe acel care are înscrisă pe el

marca de fabricaţie predilectă pentru acel copil. În acest caz, preferinţele sunt ghidonate, în

primul rând, de gusturile copilului şi mai puţin de criteriul "preţ". Substituibilitatea depinde de o

multitudine de factori, atât de natură subiectivă (gusturi, obiceiuri alimentare sau, uneori, pur şi

simplu, snobism), cât şi de natură obiectivă (bugetul familiei, timpul avut la dispoziţie pentru

pregătire etc.)

Un alt exemplu: dacă la facultate, la bibliotecă, un student are la el atât un pix cu mină de culoare

neagră cât şi unul cu mină de culore albastră, dacă, la un moment dat, se termină pixul cu mină

neagră – faţă de care să presupunem că studentul manifesta predilecţie datorită unui contrast mai

bun pe pagină – acesta nu va ezita cu siguranţă să-l folosească pe celălalt pentru a-şi termina un

referat sau o altă lucrare individuală pe care o are de finalizat până a doua zi. Se remarcă interesul

studentului pentru a deţine şi pentru a putea utiliza cele două instrumente de scris şi mai puţin

importanţa pentru o anumită culoare. Utilitatea imediată a pixului este mai relevantă decât

predilecţia cromatică. Cu alte cuvinte, importantă este utilitatea totală. În alte condiţii spaţio-

temporale, acelaşi student s-ar putea să nu mai considere aceste bunuri substituibile. De exemplu,

utilitatea pixului este cu totul alta dacă proiectul sau referatul va fi procesat la calculator. Acest

tip de preferinţe se descriu printr-un sistem liniar de curbe de indiferenţă, cu pantă negativă, ca în

figura de mai jos.

53

Harta curbelor de indiferenţă în cazul bunurilor perfect substituibile

În concluzie, în cazul bunurilor perfect substituibile, preferinţele se descriu prin linii cu pantă

negativă.

♦ Preferinţele pentru bunurile perfect complementare

Bunurile perfect complementare desemnează acea categorie de bunuri care se completează în

consum pentru a permite atingerea nivelului de satisfacţie scontată. Ele se consumă în proporţii

care nu trebuie să fie neapărat egale. Exemple de bunuri complementare care sunt consumate în

proporţii fixe (1/1), sunt „bunuri pereche‟, de tipul : perechea de încălţăminte, perechea de şosete,

perechea de mănuşi etc. Astfel, dacă considerăm cazul descris de bunurile pereche de tip

încălţăminte şi figurăm pe axa 0x pantoful drept şi pe axa 0y pantoful stâng, vom sesiza că, dacă

pornim de la o combinaţie de tipul (1/1) şi dacă presupunem că, prin absurd, am mai face rost

doar de încă un pantof drept, doi ş.a.m.d., curba de indiferenţă va fi o paralelă la axa 0x. Analog

vom descrie o dreaptă paralelă la axa OY dacă facem rost de mai mulţi pantofi stângi, fără a avea,

în schimb, numărul corespunzător de pantofi drepţi. În final, se remarcă astfel că, în exemplul

considerat, curba de indiferenţă corespunzătoare se figurează prinr-o curbă în forma literei „L‟.

În mod similar se pot trasa şi celelalte curbe de indiferenţă corespunzătoare situaţiei în care,

graţie deţinerii unui număr mai mare de "perechi de încălţăminte", se obţine un nivel superior de

satisfacţie.

Harta curbelor de indiferenţă în cazul bunurilor complementare

54

În concluzie, în cazul bunurilor perfect complementare, harta curbelor de indiferenţă este formată

din curbe având forma literei L.

♦ Preferinţele pentru bunurile rele

Bunurile rele reunesc acele bunuri pe care consumatorul nu le doreşte pentru că îi pot fi, în

anumite condiţii, nocive.

Dacă luăm, de exemplu, cazul unui fost fumător care, la sfatul medicului, trebuie să se lase de

fumat, atunci ţigările sunt un bun nociv, rău pentru acest individ (chiar dacă de fapt ele îi plac

individului). Pentru a avea o imagine mai sugestivă vom figura grafic o astfel de situaţie punând

pe axa OY ţigările, iar pe axa OX un alt bun pe care îl va consuma într-o mai mare cantitate

individul în compensaţie pentru a renunţa relativ mai uşor la fumat. La unii fumători se constată,

în astfel de situaţii, o sporire a apetitului pentru dulciuri….

Preferinţele pentru situaţia în care unul dintre bunuri este rău

În concluzie, în cazul bunurilor rele, preferinţele se ilustrează grafic printr-un model liniar de

drepte cu panta pozitivă.

♦ Preferinţele pentru bunurile neutre

Dacă consumatorului îi este indiferent cât consumă dintr-un bun oarecare, X, dar dacă el este

interesat în dobândirea unei cantităţi precise din bunul Y – să o notăm cu Y* – atunci harta

curbelor de indiferenţă va fi descrisă printr-un set de linii orizontale paralele la axa OX. Analog,

vom avea un set de linii verticale paralele la axa OY dacă ne aflăm în situaţia inversă în care

suntem indiferenţi (neutri) faţă de bunul Y, dar suntem interesaţi în dobândirea cantităţii X*.

Aceste două situaţii descriu relaţia de neutralitate faţă de unul dintre bunuri.

55

În general, dacă un individ este interesat atât de dobândirea bunului X, cât şi de cea a

bunului Y, atunci aceste preferinţe se ilustrează grafic apelând la un set de curbe de

indiferenţă convexe la origine de tipul celui descris în figura.

Harta curbelor de indiferenţă

reuneşte totalitatea curbelor de

indiferenţă care descriu

preferinţele unui consumator

pentru anumite bunuri.

Harta curbelor de indiferenţă convexe la origine

Principalele proprietăţi care se pot pune în evidenţă pe acest model general sunt:

a. Se pot descrie o infinitate de curbe de indiferenţă care sugerează că preferinţele unui

individ sunt virtual nelimitate. Între acestea se poate însă stabili o anumită ierarhie în

raport cu utilitatea totală. Combinaţia A situată pe curba de indiferenţă u1, cu un nivel

de utilitate totală de U1, se află într-o relaţie de indiferenţă cu orice altă combinaţie

situată pe aceeaşi curbă de indiferenţă u1 (să luăm, de exemplu, combinaţia B al cărui

nivel de utilitate totală va fi tot U1).

Aplicând definiţia curbei de indiferenţă şi utilizând notaţiile aferente vom avea:

A ∼ B dacă U(A)=U(B)=U1.

56

În schimb, o combinaţie C situată pe o altă curbă de indiferenţă u2 cu un nivel de utilitate

totală superior (U2 > U1), este strict preferată combinaţiei A:

C > A dacă U(C )>U(A), adică dacă U2 > U1.

b. Curbele de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată pentru că, de fapt modelul este prin

construcţie, elaborat astfel încât să ilustreaze diversele preferinţe ale consumatorilor.

c. Panta curbei de indiferenţă se numeşte rata marginală de substituţie a bunurilor. Acest

indicator se defineşte ca o derivată de ordinul întâi, adică:

RMS= - ∆Y

∆X

UT=constantă

Din punct de vedere economic semnificaţia noţiunii de rată marginală de substituţie este

de prag până la care se justifică să se facă substituţia bunurilor. Rata marginală de

substituţie este raportul invers al utilităţilor marginale ale celor două bunuri, conform

relaţiei:

RMS= UMX

UMY

UMX şi, respectiv, UMY reprezintă utilităţile marginale ale bunurilor X, respectiv, Y.

Consumatorii au preferinţe diferite care sunt ierarhizate în raport cu nivelul utilităţii totale.

57

4.5 CONSTRÂNGEREA BUGETARA. LINIA BUGETULUI

Abordare statică

Constrângerea bugetară arată care este ansamblul combinaţiilor bunurilor pe

care un consumator poate să-şi permită să le consume, în limita venitului de

care dispune (V) şi în raport cu preţurile practicate, la un moment dat, pe piaţă

(de exemplu, Px şi, respectiv, Py – preţurile bunurilor X şi Y).

Ansamblul combinaţiilor care îndeplineşte condiţia:

Px + Py ≤ V

constituie setul combinaţiilor posibile. Atunci când consumatorul foloseşte

întreg venitul disponibil pentru procurarea bunurilor, descriem linia

bugetului.

Ecuaţia liniei bugetului este de tipul:

V = X Px + Y Py

Pentru a transpune în formă grafică această ecuaţie se parcurg următorii paşi:

pas 1. Determinarea punctelor de intersecţie ale celor două axe. Vom avea astfel:

X* = V/Px

Y* = V/Py

unde :

• X* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul X în limita venitului

disponibil (V) şi în raport cu preţul bunului X ;

• Y* reprezintă cantitatea maximă care poate fi procurată din bunul Y în limita venitului

disponibil (V) şi în raport cu preţul bunului Y.

pas 2. Se stabileşte panta liniei bugetului. Ecuaţia constrângerii bugetare poate fi rescrisă,

astfel încât să ajungem la o ecuaţie de tipul: Y=f(x)

Y=V/Py – X Px/Py

Panta liniei bugetului este derivata de ordinul întâi, adică este: - Px/Py.

Panta liniei bugetului este dată de raportul preţurilor celor două bunuri.

Linia bugetului

şi

setul constrângerilor

bugetare

58

Abordarea dinamică

Trăim într-o lume dominată de schimbare, în care dinamica variabilelor economice este o

caracteristică fundamentală. Alegerile consumatorilor se află şi ele sub semnul emblematic al

schimbărilor determinate, în principal, de modificarea elementelor care influenţează constrângerea

bugetară.

Vom distinge astfel următoarele două cazuri:

CAZUL 1. Modificarea venitului disponibil al consumatorului, ceteris paribus

1.1.Creşterea venitului disponibil al consumatorului, ceteris paribus Dacă presupunem că, la un

moment dat, se înregistrează o creştere a venitului disponibil al consumatorului, dar că nici o

altă variabilă a modelului nu se mai modifică, atunci vom parcurge cei doi paşi menţionaţi:

pas 1 Noile puncte de intersecţie ale celor două axe vor fi :

X1=V1/Px1

Y1=V1/Py1

Cum V1>V0 (venitul a crescut), iar Px1=Px0 şi, respectiv, Py1=Py0 (datorită clauzei caeteris

paribus care ne asigură că, cu excepţia venitului nimic altceva nu se schimbă), rezultă:

X1>X0

Y1>Y0

pas 2 Panta liniei bugetului se menţine aceeaşi (preţurile celor două bunuri nu se

schimbă şi deci, implicit, nici raportul preţurilor, adică panta liniei bugetului).

În concluzie, în condiţiile creşterii venitului disponibil, ceteris paribus, noua linie a

bugetului se va deplasa spre dreapta paralel cu prima

1.2.Scăderea venitului disponibil al consumatorului, ceteris paribus

În mod analog vom constata că, în acest caz , vom avea:

pas 1 Noile puncte de intersecţie ale celor două axe vor fi :

X2=V2/Px2

Y2=V2/Py2

Cum V2<V0 (venitul a scăzut), iar Px2=Px0 şi, respectiv, Py2=Py0 (datorită clauzei caeteris

paribus care ne asigură că, cu excepţia venitului nimic altceva nu se schimbă), rezultă:

X2<X0

Y2<Y0

59

pas 2 Panta liniei bugetului se menţine aceeaşi (preţurile celor două bunuri nu se

schimbă şi deci, implicit nici raportul preţurilor , adică panta liniei bugetului).

În concluzie, în condiţiile scăderii venitului, noua linie a bugetului se va deplasa spre

stânga perfect paralel cu prima

Y Y

X X

Cazul 1 Cazul 2

Dinamica liniei bugetului atunci când se modifică venitul disponibil, ceteris paribus

CAZUL 2. Modificarea preţului unuia dintre cele două bunuri, ceteris paribus

2.1.Creşterea preţului bunului X, caeteris paribus

Pentru a ilustra impactul acestei modificări de preţ asupra liniei bugetului vom parcurge cei doi

paşi iterativi:

pas 1. Dacă Px1>Px0, caeteris paribus, atunci noile puncte de intersecţie ale celor două axe vor fi:

X1<X0

Y1=Y0 întrucât V1=V0 şi , respectiv, Py1=Py0

pas 2. Panta liniei bugetului se va modifica în acest caz , astfel încât panta noii linii a

bugetului va fi mai mare decât cea a liniei iniţiale a bugetului. Ca atare vom asista la o

deplasare a liniei bugetului la stânga:

60

Deplasările liniei bugetului în cazul modificării preţului bunului X

2.2.Scăderea preţului bunului X, caeteris paribus

Pentru a ilustra impactul acestei modificări de preţ asupra liniei bugetului vom parcurge cei doi

paşi iterativi:

pas 1. Dacă Px2<Px0, caeteris paribus, atunci noile puncte de intersecţie ale celor două axe vor fi:

X2>X0

Y2=Y0 întrucât V2=V0 şi , respectiv, Py2=Py0. pas 2. Panta liniei bugetului se va modifica în acest caz, astfel încât panta noii linii a

bugetului va fi mai mică decât cea a liniei iniţiale a bugetului.

Ca atare vom asista la o deplasare a liniei bugetului la dreapta, ca în figura 4.10. Analiza dinamicii liniei bugetului este util pentru în elegerea manierei în care consumatorul procedeaz la selec ia combina iilor optime de consum.

4.6 ALEGERILE CONSUMATORULUI. ECHILIBRUL CONSUMATORULUI.

ABORDARE STATICĂ ŞI DINAMICĂ

Abordarea statică

Sintetizăm în tabelul următor ceea ce am acumulat până în prezent în analiza

comportamentului consumatorului:

Întrebarea Problema căreia îi

răspunde

Ilustrarea grafică

Ce vor consumatorii? Preferinţe Harta curbelor de indiferenţă

Ce pot consumatorii? Constrângeri Linia bugetului

Ce fac consumatorii? Alegerea combinaţiei

optime de consum

Punctul de echilibru al

consumatorului

61

În general oamenii au multiple şi variate preferinţe, pentru satisfacerea cărora

nu dispun însă decât de cantităţi limitate de resurse. Pentru maximizarea

utilităţii totale, consumatorii vor alege, la un moment dat, acea combinaţie

optimă care le va satisface simultan dorinţele (preferinţele) şi posibilităţile.

Geometric, acest lucru se va produce acolo unde preferinţele – descrise prin

harta curbelor de indiferenţă – vor "întâlni" posibilităţile, ilustrate de linia

bugetului (figura 4.11). Punctul în care această joncţiune se va produce este

denumit, în literatura de specialitate punct de echilibru al

consumatorului.

Echilibrul consumatorului

Echilibrul consumatorului se atinge acolo

unde una dintre curbele de indiferenţă

este tangentă la linia bugetului. Soluţia

grafică a fost ilustrată pe modelul hărţii

curbelor de indiferenţă convexe la

origine.

În cazul altor tipuri de preferinţe, soluţia grafică va ţine cont de specificitatea acelei preferinţe şi,

implicit, a manierei de ilustrare grafică corespunzătoare.

Optimul consumatorului în cazul

bunurilor perfect

complementare

Din punct de vedere analitic, condiţia de echilibru a consumatorului este ca

raportul utilităţilor marginale ale celor două bunuri–care reflectă preferinţele

consumatorilor – să fie egal cu raportul preţurilor celor două bunuri, ca expresie a

constrângerilor cărora trebuie să le facă faţă consumatorul.

62

UMX/UMY=Px/Py sau UMX/Px=UMY/Py

Abordarea dinamică

Analiza comportamentului consumatorului în condiţiile modificării venitului disponibil.

♦ Creşterea venitului disponibil

Presupunem că, la un moment dat, T0, un consumator şi-a delimitat alegerile prin atingerea

punctului de echilibru descris. de punctul E0 (X0,Y0). Dacă, la momentul T1, venitul disponibil al

acestui consumator creşte, ceteris paribus atunci:

V1 > V0

X1 > X0 şi Y1 > Yo, dar panta liniei bugetului rămâne aceeaşi

Cum preferinţele consumatorului rămân aceleaşi – tot în virtutea clauzei caeteris paribus, rezultă

că vom asista la o deplasare a liniei bugetului la dreapta paralel cu linia originală a bugetului şi,

implicit, la atingerea unui alt punct de echilibru E1 (X1,Y1) , acolo unde această nouă linie a

bugetului întâlneşte curba de indiferenţă având cel mai înalt nivel de satisfacţie posibil.

63

Curba venit – consum (numită şi

curba lui Engel, după numele lui

Ernest Engel) este acea curbă care

reuneşte punctele de echilibru de tipul

E0,E1 şi E2. Această curbă arată cum îşi

modifică alegerile de consum un

individ, în raport cu schimbările

survenite în nivelul venitului său.

Curba venit-consum (curba lui Engel)

♦ Scăderea venitului disponibil

Dacă pornim din nou dintr-o situaţie de echilibru stabil atinsă într-un punct oarecare, E0 (X0,YO) şi

dacă presupunem acum că, la momentul T2, venitul disponibil al acestui consumator scade, ceteris

paribus atunci:

V2 < V0

X2 < X0 şi Y2 < Y0, dar panta liniei bugetului rămâne aceeaşi.

Cum preferinţele consumatorului rămân aceleaşi, în virtutea clauzei caeteris paribus, rezultă că

vom asista la o deplasare a liniei bugetului la stânga paralel cu linia originală a bugetului şi,

implicit, la atingerea unui alt punct de echilibru E2 (X2,Y2), acolo unde această nouă linie a

bugetului întâlneşte curba de indiferenţă având cel mai înalt nivel de satisfacţie posibil.

Cazul 2. Analiza comportamentului consumatorului în condiţiile modificării preţului unuia dintre

bunuri, ceteris paribus

♦ Creşterea preţului bunului X, ceteris paribus

Presupunem din nou că pornim dintr-o situaţie de echilibru static, de tipul celei descrise de punctul

E0 (X0,Y0). Dacă, la momentul T1, preţul bunului X creşte, caeteris paribus, vom avea o deplasare

a liniei bugetului la stânga care va face ca noul punct de echilibru să se atingă în E1 (X1,Y1).

♦ Scăderea preţului bunului X , ceteris paribus

Analog vom asista la o deplasare a liniei bugetului la dreapta care va face ca noul punct de

echilibru al consumatorului să fie E2 (X2,Y2). Pentru a evidenţia

64

reactivitatea consumatorului la modificarea preţului unuia dintre bunuri se utilizează aşa-numita

curbă preţ–consum care stă la baza deducerii curbei cererii.

Curba preţ–consum se obţine prin reunirea punctelor de echilibru de tipul E0, E1, E2. Ea arată cum

reacţionează consumatorul modificându-şi alegerile de consum ca urmare a modificării preţului

unuia dintre bunuri.

♦ Deducerea curbei cererii pornind de la curba preţ–consum

Curba cererii este cea care analizează corelaţia dintre cantitatea cerută dintr-un anumit bun şi preţul acelui bun. Ca atare, curba cererii are în vedere o funcţie a cererii de tipul: C(X) = f(Px). Pentru a ajunge la această funcţie, pornim de la graficul aferent analizei modificării echilibrului consumatorului, în cazul schimbării preţului unuia dintre cele două bunuri căruia îi adăugăm un grafic interconectat, numai că schimbăm axa ordonatelor, desemnând pe ea preţul bunului x. În acest caz, situaţia iniţială descrisă prin punctul de echilibru E0 (X0,Y0) are drept corespondent în

graficul de jos punctul X0 pe axa 0X, arătând că, la momentul T0, cantitatea pe care consumatorul a

decis să o aleagă/ceară este X0. Dacă presupunem că iniţial preţul acestui bun este Px0, atunci

putem figura un prim punct în acest al doilea sistem de axe rectangulare de coordonate (X0,Px0).

Dacă ulterior, la momentul T1, preţul bunului X creşte la nivelul Px1, atunci punctul de echilibru în

graficul din palierul a, se deplasează în punctul E1 (X1,Y1). Dacă proiectăm pe axa 0x –comună

celor două grafice – cantitatea X1, ca expresie a acestei noi alegeri/cereri a consumatorului, vom

putea descrie un alt punct în graficul din palierul b, de coordonate (X1, Px1). În mod analog, în

cazul reducerii preţului bunului X, la nivelul Px2, vom atinge un nou punct de echilibru E2 (X2,Y2).

Dacă ducem proiecţia acestui punct pe axa 0X, vom putea ilustra care va fi noua cantitate cerută

din bunul X în aceste noi împrejurări. Obţinem astfel un nou punct în graficul din palierul b, de jos, de coordonate X2 şi Px2. Se remarcă că dacă preţul bunului X creşte, cantitatea cerută din

bunul X scade şi invers, dacă preţul scade, cantitatea cerută creşte. Acest fapt confirmă legea generală a cererii iar curba pe care o putem descrie unind punctele pe care le-am obţinut în graficul din palierul b este curba cererii .

65

p a lieru l a

p a lieru l b

Linia preţ-consum şi deducerea curbei cererii

66

CURSUL 5. TEORIA PRODUCATORULUI .UNITĂŢILE ECONOMICE.

5.1. Natura firmei.

5.2. Obiectivul fundamental al firmei.

5.3. Forme de organizare a afacerilor.

5.4. Rezultatele microeconomice

67

5. TEORIA PRODUCĂTORULUI. UNITĂŢILE ECONOMICE.

Teoria producătorului presupune utilizarea unor instrumente de analiză,

obiectivul sau funcţia scop şi construcţia funcţiei ofertei. Teoria permite

producătorilor evitarea soluţiilor costisitoare şi luarea celor mai avantajoase

decizii economice în vederea atingerii scopului de maximizare a profitului.

Producerea bunurilor în scopul satisfacerii nevoilor de consum este posibilă, în

condiţiile în care întreprinzătorii dispun de resurse economice, combină şi

utilizează eficient factorii de producţie.

5.1 NATURA FIRMEI

Întreprinderea poate fi privită ca un centru de decizii economice care răspunde la întrebările: ce,

cât, cum şi pentru cine să producă, stabilind astfel cantitatea şi varietatea de factori de producţie

atraşi în procesul de producţie precum şi proporţiile combinării şi metodele de producţie bazate pe

tehnologii specifice.

Firmele sunt organizaţii care planifică şi gestionează producţia. Acestea au

o anumită organizare tehnologică, se conduc şi gestionează raţional.

Ronald Coase - firmele există într-o multitudine de forme organizaţionale de

diferite dimensiuni deoarece acestea realizează cea mai eficientă utilizare a

informaţiilor şi permit reducerea costurilor de tranzacţie pentru diferite

categorii de activităţi productive.

Armen Alchian şi Harold Demsetz - firmele există deoarece producţia

bunurilor se desfăşoară mult mai eficient în echipe decât în mod individual;

firmele există pentru a organiza echipele în vederea producerii eficiente a unor

bunuri sau servicii.

68

5.2 OBIECTIVUL FUNDAMENTAL AL FIMEI.

• În marile firme, acţionarii sunt cei care aleg consiliul de administraţie, iar

acesta, la rândul său, numeşte managerii. Ori de câte ori există conflict de

interese între obiectivele de maximizare a profitului (urmărit de acţionari)

şi obiectivele urmărite de manageri, aceştia din urmă este probabil că vor

urmări acele politici care favorizează propriile lor interese (Williamson1

).

• salariul, puterea şi prestigiul managerilor decurg din nivelul vânzărilor

firmei. Maximizarea vânzărilor pe seama unei reduceri a profitului face ca

managerii să stabilească un preţ inferior (şi în consecinţă, o producţie mai

mare) decât cel corespunzător maximizării profitului (Baumol2

).

• firma abandonează ipoteza de maximizare a profitului ori de câte ori

calculele necesare fundamentării sunt prea complicate sau atunci când

informaţiile necesare fundamentării nu sunt disponibile în timp util. În

aceste condiţii, profitul urmărit este unul considerat satisfăcător şi nu

întotdeauna cel maxim (Simon3

).

• marile firme încearcă să evite riscurile, insistând asupra planificării şi

asigurării stabilităţii. În multe situaţii, aceste firme sunt interesate de

dezvoltarea afacerii (şi nu nepărat de maximizarea profitului), sau de

asigurarea supremaţiei tehnologice pe piaţă (Galbraith4).

• funcţia obiectiv a firmelor de stat sau recent privatizate nu este,

întotdeauna, maximizarea profitului, ci conservarea locurilor de muncă şi

limitarea eroziunii inflaţioniste a salariilor (Dobrescu5

).

Cu toate acestea, economistul american Armen Alchian a sugerat că pe

termen lung, firmele vor evolua pentru a deveni maximizatoare ale profitului;

ipoteza maximizării profitului este importantă deoarece oferă reguli ale

comportamentului raţional al firmelor.

69

5.3. FORME DE ORGANIZARE A AFACERILOR

. Afacerile economice producătoare de bunuri se derulează în cadrul

unor entităţi organizaţionale, individualizate şi autonome, a căror apariţie,

existenţă şi dispariţie sunt generate de factori economici, tehnico-ştiinţifici,

socio-umani, politici (religioşi) etc., determinaţi de mediul creat de om şi de

mediul natural.

unitate de afaceri care îşi exercită proprietatea asupra uneia sau mai

multor uzine. Firmele pot fi Pentru succesul în afaceri, entităţile economice

sunt riguros organizate, în acord cu prevederile legale specifice în fiecare

ţară, precum şi cu cele internaţionale. Între aceste entităţi se includ cu

prioritate: uzina, firma, industria.

Uzina este o unitate de producţie, economico-financiară şi

tehnologică, menită să producă o gamă de utilităţi, sub forma bunurilor

materiale, serviciilor sau informaţiilor, în corelaţie cu evoluţia diviziunii

sociale a muncii.

Firma este o întreprinzători individuali, parteneriate, companii

private şi publice limitate sau corporaţii publice.

Industria constă dintr-un grup de firme care produc bunuri

economice identice sau similare, ce sunt comercializate pe o anumită piaţă.

De exemplu, industriile oţelului, automobilului, tehnicii electronice de calcul

etc. Industria poate fi reprezentată şi de o singură firmă care poate activa în

mai multe industrii. Firmele ce formează o industrie sunt, în general, în

competiţie una cu alta, dar şi cooperează.

Activitatea firmelor şi industriilor se desfăşoară în diferite zone

teritoriale în funcţie de efectele acţiunii conjugate a unor factori care le

determină economiile de scară.

Prin economii de scară se înţeleg avantajele nete pe care le obţin firmele ca urmare a creşterii afacerilor sub influenţa conjugată favorabilă dominantă a factorilor naturali, demografici, economici, tehnico-ştiinţifici şi social-umani.

Ca urmare a faptului că firmele şi industriile îşi desfăşoară activitatea

în diferite zone teritoriale, putem vorbi de o diviziune teritorială a acestora.

Diviziunea teritorială este expresia unui anumit mod de înţelegere şi luare în

considerare a condiţiilor şi factorilor ce se manifestă în fiecare zonă

geoeconomică din punctul de vedere al avantajelor afacerilor. În sistemul

acestor factori se înscriu: condiţiile de climă, volumul, structura şi calitatea

resurselor naţionale, existenţa surselor de materie primă şi de apă, apropierea

de pieţele de comercializare a bunurilor produse, mărimea şi structura

populaţiei din zona respectivă, existenţa unor infrastructuri şi specificul

politicilor guvernamentale pentru anume regiuni, zone sau localităţi etc.

70

Asemenea factori avantajează sau dezavantajează amplasarea unor firme sau

industrii într-un anumit teritoriu, determinând astfel o anumită configuraţie a

acesteia, o anumită diviziune teritorială a ei.

În funcţie de o serie de indicatori, firmele din cadrul industriilor pot fi: mici, mijlocii, mari şi foarte mari. În cadrul acestor indicatori pot fi amintiţi: volumul producţiei, numărul de salariaţi, volumul bunurilor de capital, ponderea firmei în cifra de afaceri a unor industrii, sau pe piaţa unui anumit bun, etc.

Dimensiunea unităţilor de producţie depinde de o serie de criterii care

îşi pun amprenta fie asupra ofertei, fie asupra cererii sau asupra amândurora.

Aceste criterii sunt legate de: condiţiile tehnologice, care au un aspect direct

asupra costurilor şi calităţii ofertei, în consecinţă asupra profitabilităţii

firmei; condiţiile pieţei, care, prin restricţiile pe care le impun asupra cererii,

influenţează evoluţia ofertei şi determină încadrarea ei în exigenţele

cantitative, structurale şi calitative ale pieţei bunului respectiv.

Pentru multe dintre firme şi industrii, dimensiunea lor ideală este

rezultatul influenţei puternice a condiţiilor tehnologice şi a celor de pe piaţă.

Firmele mici sunt predominante ca număr, dar ponderea lor în

producţia naţională este redusă, ele fiind, de regulă, ineficiente.

Ca urmare a posibilităţilor reduse de a participa pe piaţa financiară şi

de a se specializa, intrările şi ieşirile de întreprinderi mici în spaţiul

economiei sunt deosebit de mari. Activitatea întreprinderilor mici se

desfăşoară în comerţul cu amănuntul, în producţia unor bunuri cu cerere

restrânsă, dar foarte diversificată, de tipul celor nestandardizate, în acele

industrii unde nu este nevoie de un capital prea mare, sau care sunt tolerate de

firmele mari şi puternice etc.

În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, industriile sunt

dominate de firmele mari şi foarte mari.

O asemenea situaţie se explică prin posibilităţile mult mai mari pe

care le au aceste firme, în raport cu cele mici, de a mări producţia, atât pe

termen scurt, cât şi lung, de a reduce costurile medii şi de a mări gradul de

profitabilitate.

Profitabilitatea mai ridicată a acestor firme este favorizată de

existenta economiilor de scară: interne şi externe.

Economiile de scară interne sunt avantaje care se obţin prin creşterea afacerii în interiorul firmei.

Acestea se împart în:

- economii tehnice, cele determinate de folosirea extinsă a

specializării şi a posibilităţilor sporite şi eficiente de mecanizare,

automatizare, computerizare şi informatizare a proceselor de producţie;

- economii administrative, cele determinate de posibilitatea măririi

producţiei de către firme mari, fără a numi un director în plus, sau fără a

dubla numărul funcţionarilor etc;

- economii financiare, cele determinate de faptul că firmele mari

71

împrumută, de regulă, capital, bani etc. cu uşurinţă, cu dobânzi

avantajoase;

- economii de marketing, cele realizate în distribuţie, prin amplasarea

optimă a depozitelor şi magaziilor, prin înlăturarea comenzilor mici,

prin conducerea de către firmele de scară mare a agenţiilor de

marketing care manipulează o grupă de produse etc., deoarece costurile

de marketing cresc mai puţin decât proporţional, în raport cu producţia

manipulată;

- economii de cercetare, cele realizate de firmele de scară mare, care,

prin departamentele proprii de cercetare, descoperă produse noi, metode

de lucru noi şi pieţe mai avantajoase, modalităţi de utilizare mai

eficientă a factorilor, costurile de cercetare fiind suportate cu uşurinţă

prin volumul mare al producţiei;

- economii de bunăstare, ce referitoare la condiţiile atractive, la facilităţile

de recreere şi la condiţiile de pensiune mai avantajoase pentru forţa de

muncă, oferite de firmele mari.

Economiile de scară externe sunt avantaje care apar în regiunea învecinată marii firme, ca urmare a faptului că firme şi servicii auxiliare contribuie la desfăşurarea eficientă a afacerilor acesteia.

Apariţia unei firme mari într-o localitate beneficiază şi de

aranjamente favorabile încheiate cu autorităţile locale pentru a asigura

facilităţile necesare. Pe de altă parte, antreprenorii din domeniile înrudite de

care ar fi nevoie vor oferi marilor firme bunuri materiale şi servicii. Cei care

vor căuta locuri de muncă se vor califica corespunzător exigenţelor de

angajare ale marilor firme etc.

Economiile de scară care vin din exteriorul firmei mari sunt de

aceeaşi natură ca si cele din interiorul ei.

Astfel, se obţin economii de scară tehnice externe, ca urmare a

subcontractării, cu diferitele firme locale, a activităţilor auxiliare sau a unor

anumite aspecte ale activităţii firmei; spre exemplu, o serie de componente

tehnice în industria automobilelor sunt produse, în multe cazuri, de

subcontractanţi.

De asemenea, se obţin economii de scară administrative, financiare

şi de marketing externe, ca urmare a creşterii serviciilor terţiare locale,

antrenate de activitatea firmei mari (bănci locale, agenţii de reclamă, birouri

de angajare, agenţii poştale specializate, asigurări, servicii de securitate, firme

de depozitare şi transport, camere de comerţ etc. - încep să funcţioneze).

72

În acelaşi timp, apar economiile de scară de bunăstare, instruire şi

cercetare determinate de asigurarea locuinţelor, a serviciilor de educaţie şi

recreare din partea localităţii unde trăiesc angajaţii marilor firme. În aceste

condiţii, forţa de muncă va fi mulţumită, instruită şi stabilă, iar contribuţiile

financiare pentru facilităţile locale sunt mai puţin costisitoare decât dacă

toate aceste facilităţi s-ar obţine din sectorul privat numai pentru angajaţii

proprii.

În afara economiilor de scară interne şi externe, marile firme pot înregistra şi o serie de pierderi de scară, adică dezavantaje din anumite puncte de vedere.

Astfel, pe măsură ce producţia creşte, cheltuielile pentru reclamă pot

să crească, pentru a găsi noi clienţi, se pot înregistra reduceri de preţuri mai

mari, exportul poate să antreneze costuri suplimentare etc.

De asemenea, pot să apară dezavantaje şi din cauza faptului că

relaţiile între management şi angajaţi devin din ce în ce mai impersonale,

consensul de opinie se realizează mai dificil, procesul de luare a deciziilor

se poate amâna, dacă se înregistrează rămâneri în urmă faţă de schimbările

gusturilor populaţiei sau ale modei etc.

Ţinând seama de criteriile de optim, o firmă operează în regim optim

atunci când obţine rezultatele cu minimum de costuri, când maximizează

rezultatele la factorii de producţie utilizaţi.

Există mai multe niveluri de optim, în raport de mărimea firmelor, ca

şi de aprecierile subiective, de criteriile introduse în raportul dintre cheltuieli

şi rezultate, costuri şi beneficii.

Alături de firme de scară mare, care domină viaţa economică, există

şi un număr de firme de scară mică, determinate de mărimea mică a pieţei,

pentru care economiile sunt restricţionate.

Astfel, serviciile personale - de genul frizeriilor - sunt totuşi limitate

de numărul de clienţi cărora li se poate acorda respectivul serviciu; produsul

„unicat" - de genul creaţiei de modă şi decorarea de interioare etc. - face

imposibilă standardizarea completă sau producţia de masă, ceea ce conferă

acestor unităţi de afaceri o scară mică.

Desigur, pentru aceste firme de scară mică există şi o serie de

avantaje legate de: eficacitatea deciziilor, controlul personal care

promovează bunăvoinţa şi reduce riscurile şi de relaţiile patron-angajat.

Astfel, proprietarii au sub supravegherea lor personală totul şi îşi pot

impune deciziile, pentru desfăşurarea activităţii cu viteza dorită, realizarea

de servicii de foarte bună calitate, girarea de către proprietar a creditelor,

reducând insolvabilitatea datoriilor; relaţiile proprietarului cu angajaţii sunt

directe, personale, încurajând loialitatea personalului, consideraţia şi

respectul mutual etc.

73

La acest gen de firme, de afaceri, există şi unele dezavantaje legate

de faptul că: diviziunea muncii este redusă - de unde o folosire

neeconomicoasă a resurselor, disponibilitatea personală a antreprenorului

poate fi restricţionată de boală ori de probleme de familie sau că

proprietarul este personal responsabil pentru datoriile întreprinderii până la

limitele averii sale.

Dacă, în trecut, afacerile începeau la scară redusă - din cauza necesităţii de a acumula capital, în prezent, într-o economie prosperă, firmele pot să-şi înceapă activitatea ca întreprindere de scară mare, ca urmare a faptului că se găsesc acţionari pentru a furniza capitalul necesar - companii de asigurări, bănci şi companii de investiţii, care se numesc investitori instituţionali.

Ca urmare a faptului că proiectele de scară mare sunt avantajate, în

raport cu cele de scară mică, apare tendinţa ca firmele mici să fie absorbite

de firmele mai mari, sau ca firmele să fuzioneze pentru a forma o firmă mai

mare, inclusiv de cooperarea între firme similare pentru obţinerea unor

economii mai mari etc.

Creşterea mărimii firmelor se poate face prin integrarea pe verticală,

pe orizontală sau laterală.

Integrarea verticală reprezintă o modalitate de a controla toate

fazele de producere şi comercializare a unui anumit produs. Spre exemplu,

o fabrică de bere integrează resursele de apă, cumpără orzul şi hameiul sau

şi le produce singură, fabrică, transportă şi vinde propriile produse în

localuri preferate etc.

Integrarea orizontală apare atunci când firmele încearcă să

controleze toate aspectele la un singur nivel. De exemplu, vânzătorii cu

ridicata încearcă să câştige controlul asupra unor domenii din ce în ce mai

largi pe tot cuprinsul ţării, sistemele de magazine formându-şi unităţi în

fiecare oraş.

Integrarea laterală înseamnă fuzionarea firmelor care folosesc

tehnici similare pentru a fabrica produse similare. Un fabricant de

manometre ar putea absorbi pe un producător de termometre, fabricând

ambele produse.

Dacă o companie a obţinut controlul asupra altei companii prin

cumpărarea a 51 % din acţiunile de vot ale acesteia, se numeşte companie

holding. Firma mamă poate să adune sub aripa sa firme mai mici, din

domeniile materiilor prime, transportului, furnizării de componente,

marketingului, reclamei şi cercetării, asigurându-şi, în acest fel, siguranţa

aprovizionării şi pieţei. Prin integrarea unei industrii de jos şi până sus se

realizează integrarea verticală, iar prin acţiunea unei companii de

diversificare a activităţii pentru a-şi salva falimentul se realizează

diversificarea activităţii.

74

Societăţile comerciale îmbracă următoarele forme:

1. Societate în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu

răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţilor;

2. Societate în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social

şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditaţi; asociaţii comanditari răspund

numai până la concurenţa aportului lor;

3. Societate în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile

sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor

comanditaţi; asociaţii comanditari răspund numai până la concurenţa aportului lor

4. Societate pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii

răspund numai până la concurenţa aportului lor;

5. Societate cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul

social;asociaţii răspund numai în limita părţilor sociale subscrise.

75

5.4. Indicatori de apreciere a rezultatelor la nivel microeconomic

În vederea cunoaşterii şi evaluării rezultatelor firmei, precum şi pentru realizarea

anticipării raţionale a managementului firmei se folosesc mai mulţi indicatori.

A. La nivel de firmă, pe baza datelor din contul de producţie, se calculează o serie de

indicatori care stau la baza aprecierii activităţii acesteia, între care menţionăm:

- Producţia brută (PB) exprimă valoarea bunurilor materiale şi serviciilor

produse de o firmă şi destinate vânzării către alţi agenţi economici, modificării

stocurilor materiale din producţie proprie şi creşterii, sub forma bunurilor de capital din

producţie proprie, a potenţialului material al firmei. Se calculează în preţurile pieţei.

- Cifra de afaceri reprezintă suma veniturilor încasate de o firmă din vânzarea rezultatelor

activităţii proprii.

- Valoarea adăugată brută (VAB) exprimă valoarea producţiei brute de bunuri materiale şi

de servicii produse de o firmă (PB) din care se scade consumul intermediar, adică CI

(bunurile materiale şi serviciile prelucrate în procesul de producţie, mai puţin consumul de

capital fix), aferent producţiei respective:

VAB = PB – Ci, sau

VAB = salarii, inclusiv impozitul pe salarii şi contribuţii la asigurări sociale +

impozitele indirecte nete (impozite indirecte – subvenţii) + dobânzi şi rente +

profit + amortizarea.

VAB, în preţurile pieţei, include şi impozitele indirecte nete.

VAB, în preţurile factorilor de producţie, nu include impozitele indirecte nete.

- Valoarea adăugată netă (VAN) exprimă valoarea nou creată (în preţurile

factorilor de producţie) de o firmă, în perioada de calcul:

VANpf = VABpp - Amortizare - impozitele indirecte nete.

- Excedentul brut de exploatare (EBE) dimensionează ceea ce rămâne firmei

după ce se elimină impozitele indirecte nete şi elementele care reprezintă remunerarea

muncii (impozite pe salarii, contribuţii la asigurări):

EBE = VABpp – impozitele indirecte nete – cheltuieli cu remunerarea muncii.

Deci, EBE = Profit + Amortizarea capitalului fix.

- Excedentul net de exploatare (ENE) exprimă, de fapt, profitul

întreprinzătorului:

ENE = EBE - Amortizarea.

B. Pe baza contului de venituri al unei firme se pot calcula următorii indicatori:

- Veniturile totale ale firmei (VT), formate din profitul din producţia curentă, veniturile din

patrimoniul firmei şi veniturile din transferuri curente de la alţi agenţi economici.

- Venitul disponibil (VD) sau economiile nete ale firmei (E) reprezintă diferenţa dintre

veniturile totale ale firmei şi profitul distribuit, impozitele directe pe venituri şi

transferurile către alţi agenţi economici.

C. Pe baza contului de modificare a patrimoniului unei firme se pot calcula

următorii indicatori:

76

pe fondurile împrumutate:

- Economia brută (EB), ce exprimă suma amortizării şi a economiilor nete pe

care le foloseşte firma ca mijloace de finanţare pentru modificarea patrimoniului

propriu. Dacă la economia brută adăugăm şi transferurile de patrimoniu de la alţi

agenţi economici obţinem indicatorul mijloacelor de finanţare a modificării

patrimoniului firmei.

- Investiţia netă (In) sau investiţia pentru dezvoltare este un element

predominant al acumulării firmei care provine din venitul disponibil al acesteia şi

care sporeşte potenţialul tehnico-productiv al ei.

- Investiţia pentru înlocuire sau de reproducţie (Ir) are ca sursă amortizarea şi se foloseşte pentru

a înlocui capitalul fix uzat al firmei, scos din exploatare.

- Investiţia de capital (Ic) exprimă achiziţii de bunuri capitale de către firme plus bunurile

capitale din producţia proprie a firmei.

- Investiţia brută (Ib) exprimă suma dintre investiţia netă (pentru dezvoltare) şi investiţia

pentru înlocuire, din amortizare, inclusiv modificarea stocurilor.

D. Printre indicatorii financiari ai firmei cei mai importanţi sunt:

• Indicatori de lichiditate:

- rata curentă de lichiditate (RCL), ce exprimă capacitatea unei firme de

a-şi plăti datoriile curente la termenul când ele devin scadente:

Total active curente

RCL = ---------------------------------------------------------------------------------------------- × 100;

Total obligaţii curente (inclusiv creditele pe termen scurt)

- rata rapidă de lichiditate (RRL), numită şi testul acid, exprimă doar cele

mai lichide active curente, acelea care pot fi transformate rapid în numerar:

Active curente - Stocuri

RRL = ------------------------------------------- × 100.

Obligaţii curente

• Indicatorii de acoperire financiară:

- rata de acoperire a dobânzii (RAD) arată ce nivel de câştiguri sunt

necesare unei firme pentru a-şi plăti dobânda la datoriile contractate:

Profit brut + Dobânzi RAD = × 100.

Dobânzi

- rata de solvabilitate (RS) arată în ce măsură o firmă îşi finanţează

activele din resurse financiare proprii:

Capital propriu RS = -------------------------------------------- × 100.

Total datorii + Capital propriu

- gradul de împrumutare a firmei (GÎF) arată cât de mult se bazează firma

Total datorii

GÎF = ---------------------------- × 100.

Capital propriu

77

- capacitatea de plată a datoriei pe termen lung a firmei (CPD) exprimă

măsura în care firma îşi poate achita datoria pe termen lung:

Total datorii

CPD = ------------------------------- × 100.

Capital propriu

• Indicatorii de profitabilitate a firmei:

- rata de rentabilitate a vânzărilor (RRV), numită şi marja profitului brut,

măsoară cu cât veniturile firmei depăşesc cheltuielile, adică, cât de mare este

profitul obţinut la fiecare leu vânzări:

Profit brut

RRV = ------------------------ × 100.

Vânzări

- rata de rentabilitate a activelor (RRA) măsoară cât de mare este profitul

obţinut de o firmă în raport cu totalul activelor pe care le deţine;

Profit brut

RRA = ----------------------------- × 100.

Total active

• Indicatorii de activitate.

- rotaţia activelor (RA) măsoară cât de eficient îşi foloseşte o firmă activele

sau câţi lei din vânzări sunt generaţi de fiecare leu din active:

Vânzări

RA = -------------------------------- × 100.

Total active medii

- perioada medie de recuperare a creanţelor (PRC) arată numărul lă • Microeconom

mediu de zile de care are nevoie o firmă pentru a-şi încasa facturile de la clienţi:

Media creanţelor

PRC = ----------------------------------- × 365;

Vânzări

- durata de plată a datoriilor (DPD) arată numărul mediu de zile

necesare firmei pentru a-şi plăti furnizorii:

Media furnizori

DPD = ------------------------------------- × 365;

Cost produs vândut

- rotaţia stocurilor (RS) măsoară cât de eficient utilizează firma

resursele disponibile, adică de câte ori vânzările sunt mai mari decât

media stocurilor:

Vanzari

78

Rs=-------------------------

Media stocurilor

Asemenea indicatori cu vocaţie microeconomică se previzionează, se urmăresc în timpul activităţilor

economice şi se măsoară la încheierea activităţii, fiind folosiţi pentru stabilirea gradului de eficienţă

economico-financiară la nivelul firmelor de afaceri.

Media stocurilor Asemenea indicatori cu vocaţie microeconomică se previzionează, se urmăresc în

timpul activităţilor economice şi se măsoară la încheierea activităţii, fiind folosiţi pentru stabilirea

gradului de eficienţă economico-financiară la nivelul firmelor de afaceri.

79

CURSUL 6. TEORIA PRODUCATORULUI.COMBINAREA FACTORILOR

DE PRODUCTIE.

1.Factorii de producţie.

2.Principiile combinării factorilor de producţie.

3.Funcţia de producţie.

4.Analiza pe termen scurt si analiza pe termen lung(randamentele

neproporţionale,costurile pe termen scurt si pe termen lung,

productivitatea).

80

6.1.FACTORII DE PRODUCTIE.

Desfăşurarea oricărui proces de producţie presupune prezenţa în interacţiune a

mai multor factori, care în starea lor potenţială se numesc resurse şi anume: resurse materiale

şi energetice; resurse financiare; resurse de muncă; resurse organizatorice şi de conducere;

resurse ştiinţifico-tehnice şi tehnologice; resurse de timp şi spaţiu.

―FACTOR DE PRODUCŢIE‖, CONCEPT, SISTEM GENERAL

Noţiunea de factor de producţie cuprinde totalitatea elementelor care participă

la producerea de bunuri şi servicii şi reprezintă forma economica pe care o îmbracă

resursele, adică premisele activităţii economice de producţie.

Dacă privim evolutiv activitatea productivă, observăm că la începuturile

dezvoltării societăţii se foloseau doi factori de producţie: munca şi natura (pământul) motiv

pentru care aceşti factori poartă denumirea de factori primari, originari sau primordiali.

Aceşti factori de producţie au fost predominanţi în cea mai mare parte a istorie civilizaţiei

materiale (civilizaţia producţiei agricole). Mult mai târziu, în a doua jumătatea a sec. XVIII şi

începutul sec. XIX a apărut şi s-a impus un nou şi viguros factor de producţie – capitalul.

Apariţia acestui factor este legată de producţia maşinistă şi de forma industrială de organizare

a producţiei, ceea ce determină naşterea unui nou sistem economic cunoscut sub denumirea de

capitalism, sau, ulterior, de economie de piaţă. Elaborarea categoriei de factori de producţie şi

o primă grupare a lor datează de la începutul sec. XIX şi o datorăm economistului francez Jean

Baptiste Say. Conturarea acestui concept este strâns legată de teoria repartiţiei după care

fiecare factor de producţie primeşte o recompensă în funcţie de serviciile aduse în procesul de

producţie: munca primeşte salariul, pământul – renta, iar capitalul - profitul.

Pe măsura dezvoltării societăţii se constată tendinţa de diversificare a factorilor

de producţie, celor trei factori clasici adăugându-li-se:

progresul tehnic,

resursele informaţionale,

abilitatea întreprinzătorului (se referă la capacitatea de a

combina în cea mai eficientă proporţie factorii de producţie, la creativitatea şi iniţiativa de a

produce bunuri şi a descoperi noi căi de comercializare a acestora, la asumarea riscului de a

întreprinde acţiuni economice). Se consideră că această orientare corespunde realităţii

contemporane întrucât dezvoltarea economico-socială este condiţionată, într-o măsură tot mai

mare de aplicarea cuceririlor ştiinţei şi tehnicii în producţie precum şi de calitatea

întreprinzătorului.

În felul acesta s-a creat teoria neofactorilor de producţie care pune în evidenţă faptul că

vechea clasificare a factorilor şi aria lor de cuprindere nu mai sunt satisfăcătoare. Această

teorie include noi categorii de factori cum sunt: capitalul uman, resursele informaţionale,

potenţialul creativităţii ştiinţifice şi tehnologice etc. Diversitatea factorilor implicaţi în

activitatea economică şi cerinţele eficienţei economiei de schimb reclamă analiza şi

structurarea lor pe grupe cât mai omogene. Astfel: a) după conţinutul, respectiv

81

natura factorilor activităţii economice se disting factori umani, factori economici, factori

tehnici, factori sociali;

b) după modul de acţiune, deosebim factori direcţi şi factori indirecţi;

c) după sfera de cuprindere se grupează în factori comuni (prezenţi în orice fel de

producţie) şi factori specifici întâlniţi numai în unele procese.

Indiferent de modul de clasificare a resurselor atrase în circuitul economic - în manieră

clasică sau în cea a teorie neofactorilor - important este ca analiza şi interpretarea lor să fie

dinamice prospective, urmărindu-se determinările cantitative şi deopotrivă calitative.

6.1.1. Munca

În sistemul factorilor de producţie, munca ocupă primul şi cel mai important loc, prin

intermediul ei realizându-se combinarea şi utilizarea eficientă a celorlalţi factori de producţie.

Munca a fost apreciată de Adam Smith ca: “sursă unica a avuţiei naţiunilor” iar de J. M.

Keynes ca “cea care produce totul”.

Munca – factor de producţie primar originar, comun tuturor genurilor de activităţi

sociale – reprezintă activitatea conştientă, specific umană prin care oamenii utilizând uneltele

şi instrumentele adecvate îşi valorifică aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa pe care le

posedă, în vederea producerii bunurilor în vederea satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de

perspectivă. Raportată la scara timpului, munca apare ca un factor de producţie neregenerabil.

În cadrul sistemului factorilor de producţie, factorul uman are o maximă importanţă

deoarece omul este creatorul tuturor bunurilor materiale, precum şi al celorlalţi factori de

producţie în acelaşi timp el fiind şi beneficiarul rezultatelor producţiei. În acest context analiza

forţei de muncă se impune în a fi făcută în complexitate atât sub aspect cantitativ cât şi

structural şi calitativ, dar şi al rezultatelor obţinute prin utilizarea sa.

Aspectul cantitativ impune abordarea categoriei de resurse de forţă de muncă ca

ansamblu a capacităţilor umane de care dispune o ţară la un moment dat şi care sunt atrase sau

pot fi atrase în prestarea unei activităţi sociale utile.

Dinamica resurselor forţelor de muncă, analizată prin prisma componentelor acestora

este influenţată de o serie de factori dintre care enumerăm: a) sporul natural al populaţiei, ca

diferenţă sau raport între natalitate şi mortalitate; b) sporul migratoriu al populaţiei, diferenţă

sau raport între imigranţi şi emigranţi; c) creşterea populaţiei apte de muncă şi îndeosebi, a

populaţiei ocupate în cadrul populaţiei totale prin îmbunătăţirea stării sănătăţii ei şi creşterea

duratei medii de viaţă; d) măsuri de natură tehnică socială, juridică privind atragerea în

activitate a tuturor persoanelor apte de muncă.

Calitatea resurselor de muncă se află în strânsă relaţie de dependenţă cu nivelul său de

cultură generală şi instruire profesională. Ambele aspecte, expresia unor eforturi deosebite

depuse de familie şi societate, au ca efect potenţarea aptitudinilor fizice şi intelectuale ale

omului.

Calitatea resurselor de muncă se reflectă în nivelul pregătirii lor, în nivelul calificării

forţei de muncă şi în preocuparea existentă pentru ridicarea calificării, pentru perfecţionare.

Acest lucru este firesc deoarece aplicarea în practică a ultimilor realizări ale ştiinţei şi tehnicii

presupun lucrători cu o temeinică pregătire profesională, cu un larg orizont cultural, în stare să

mânuiască şi să stăpânească instrumentele moderne ale producţiei. În aceste condiţii

calificarea se prezintă ca o condiţie şi premisă esenţială a producţiei moderne, factor esenţial

al sporirii eficienţei muncii sociale.

82

Deci calitatea muncii analizată prioritar prin intermediul calificării, pune în evidenţă

amplificarea resurselor de muncă de care dispune societatea, ea fiind condiţie de bază a

creşterii productivităţii muncii.

6.1.2. Natura

Natura are un rol central în activitatea economică întrucât îi oferă mediul de

desfăşurare, substanţa materială şi condiţiile primare de producţie, precum şi forţa motrică

potenţială (resursele primare de energie).

Prin natură, ca factor de producţie primar, înţelegem totalitatea resurselor brute

preexistente care pot fi utilizate la crearea bunurilor şi serviciilor.

Factorul natural al producţiei cuprinde pământul (solul), apa, aerul, clima, energia,

pădurile, mineralele etc.

Din rândul elementelor naturale se detaşează ca importanţă pământul.

În actualitate rolul acestui factor nu este considerat perimat, cu amendamentul că

studiile scientiste preferă să ţină seama mai mult de implicarea celorlalţi factori mai

calculabili. Deopotrivă acest factor este considerat în sensul său larg, ceea ce înseamnă:

- recunoaşterea caracterului inepuizabil şi neconsumabil al factorului pământ, ca o

caracteristică ce îl deosebeşte în special de factorul capital;

- includerea, alături de ceea ce reprezintă terenul propriu zis de desfăşurare a producţie, a

bogăţiilor solului şi subsolului;

- în fine, inepuizabilitatea fundamentală a pământului este asociată limitării resurselor

naturale, de la care porneşte economia atât ca activitate, cât şi ca studiu şi politică.

În agricultură pământul reprezintă principalul factor al procesului de producţie.

Sortimentul, mărimea, calitatea şi eficienţa economică a producţiei agricole sunt direct

dependente de mărimea suprafeţei utilizate, de însuşirile calitative ale solului şi de capacitatea

productivă a acestuia. În condiţiile caracterului limitat al pământului şi ale sporirii nevoii de

bunuri agro-alimentare, una din problemele controversate ale teoriei economice este aşa

numita lege a randamentelor descrescânde, conform căreia rezultatul marginal (producţia

obţinută la fiecare cantitate suplimentară de factori adăugaţi) se diminuează. Teza a fost

folosită şi de Malthus pentru a demonstra creşterea mai rapidă a populaţiei în comparaţie cu

mijloacele de subzistenţă.

Având în vedere rolul şi importanţa sa, o însemnătate mare o prezintă problema

evaluării economice a terenului agricol, respectiv a stabilirea valorii economice a pământului,

deoarece ca orice bun şi pământul are utilitate şi preţ. Evaluarea economica a pământului

trebuie să răspundă unor cerinţe legate de: cunoaşterea contribuţiei sale la procesul creşterii

economice; stabilirea unor limite şi normative ştiinţifice privind utilizarea raţională şi eficientă

a fiecărei suprafeţe de teren.

În evaluarea economică a pământului, se folosesc mai multe metode. Astfel în

condiţiile existenţei rentei funciare, preţul pământului este renta capitalizată adică o sumă de

bani care depusă la bancă aduce o dobândă anuală egală cu renta anuală însuşită de către

proprietarul funciar de la arendaşi pe baza contractului de arendare. După această metodă

formula de calcul este:

Pp =R/d

83

Unde Pp = preţul pământului,

R = renta în unităţi monetare

d = rata dobânzii

6.1.3. Capitalul

In sens economic capitalul – factor de producţie reprezintă totalitatea bunurilor

economice acumulate şi reproductibile, care, prin asociere cu ceilalţi factori de producţie

participă la producerea de noi bunuri economice în scopul obţinerii unui profit.

Capitalul este clasificat din mai multe puncte de vedere. Prezintă importanţă

următoarea structură :

Capitalul real are o valoare de sine stătătoare, concretizată in bunuri de producţie,

fabrici, uzine, mine etc. şi care funcţionează în activitatea economică.

Capitalul nominal nu are o valoare reală de sine stătătoare şi nu funcţionează în

activitatea economică ci constituie un titlu de proprietate asupra unor valori reale şi dă

dreptul de a însuşi venit.

Componenta principală a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic, respectiv

totalitatea bunurilor reproductibile capabile să crească eficacitatea muncii şi să aducă un

venit proprietarului său.

După modul specific în care se consumă şi se înlocuiesc, elementele capitalului

tehnic se grupează în: capital fix şi capital circulant. Delimitarea celor două componente are

la bază criterii legate de : transmiterea valorii acestora în cadrul procesului de producţie;

modul în care se consumă, sub aspect material, în cadrul procesului de producţie ; modul de

înlocuire al fiecăruia etc.

Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului tehnic care participă la mai multe

cicluri de producţie, păstrându-şi forma materială, transferându-si valoarea în mod treptat

prin utilizare.

Uzura capitalului fix îmbracă formele: a) uzura fizică determinată de acţiunea

factorilor naturali precum şi de procesul folosirii capitalului fix; b) uzura morală

determinată de acţiunea progresului ştiinţifico-tehnic ţi tehnologic.

Structura capitalului fix cuprinde: a) construcţii care formează condiţiile generale ale

desfăşurării procesului de producţie; b) echipamentele de producţie care reprezintă

componenta principală activă a capitalului fix, determinând capacitatea de producţie al unei

întreprinderi.

Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului tehnic care este transformată în

procesul de producţie schimbându-şi forma naturală, nu poate servi decât un singur ciclu de

producţie, îşi transmite în întregime, dintr-o dată valoarea asupra noului produs. Se prezintă

sub formele(elementele): stocurile de materii prime şi materiale pentru producţie; combustibil;

energie; producţie neterminată ;producţie finită şi semifabricatele destinate vânzării; etc.

Capitalul circulant are un grad de mobilitate şi lichiditate mai mare decât capitalul fix.

În orice moment, întreprinderea dispune de capitalul necesar pentru desfăşurarea

activităţii ei, care îmbracă trei forme: bani, bunuri-capital, marfă.

Fluxul circular al capitalului cuprinde trei stadii:

Stadiul 1 reprezintă procesul prin care capitalul bănesc e utilizat pentru procurare de

factori de producţie: capital fix, capital circulant, muncă (plata salariilor), transformându-se în

capital productiv;

Stadiul 2 constă în utilizarea şi transformarea capitalului productiv, in combinaţie cu

ceilalţi factori de producţie, în bunuri sau servicii destinate vânzării ca mărfuri pe piaţă;

Stadiul 3 îl constituie trecerea capitalului din forma marfă în forma bănească de la care

s-a pornit iniţial însă cu un spor cantitativ reprezentând valoarea adăugată.

84

Trecerea succesivă a capitalului prin cele trei stadii şi forme funcţionale

corespunzătoare poartă denumirea de flux circular al capitalului.

Fluxul circular al capitalului nu se întrerupe o dată cu efectuarea unui circuit. Reluarea

permanentă a acestei mişcări constituie rotaţia capitalului.

Timpul de rotaţie reprezintă timpul necesar parcurgerii unui circuit complet. Numărul

de rotaţii efectuate de capital într-o perioadă dată (de obicei un an) constituie viteza de rotaţie

a capitalului.

Accelerarea vitezei de rotaţie este condiţionată de promovarea de către întreprindere a

unor măsuri tehnico-organizatorice şi manageriale în toate stadiile fluxului circular al

capitalului. Cu cât viteza de rotaţie are valori mai mari cu atât eficienţa capitalului creşte.

6.1.4. Neofactorii de producţie

Progresul tehnic şi ştiinţific s-a impus, ca factor de producţie distinct, în economiile

moderne. Cercetarea ştiinţifică oferă producţiei informaţia, respectiv cunoştinţele fără de care

nu se pot crea elementele constitutive ale factorului de producţie capital şi nici bunurile şi

serviciile care să corespundă trebuinţelor lumii contemporane. Aplicarea rezultatelor ştiinţifice

în producţie se realizează sub forma noilor tehnologii, ceea ce capătă denumirea generică de

progres tehnic.

În general progresul tehnic relevă ansamblul realizărilor cunoaşterii umane prin care

activitatea economică, în totalitatea sa, devine mai eficientă. În comparaţie cu alte revoluţii în

ştiinţă şi tehnică, cea actuală marchează un salt uriaş în toate domeniile cunoaşterii umane; ea

include tot frontul ştiinţelor şi afectează concomitent toţi factorii de producţie.

85

În unitate organică cu progresul ştiinţifico-tehnic se află şi resursele

informaţionale. Ele reprezintă cunoştinţele ştiinţifice pe care omul le obţine

prin cercetarea naturii şi vieţii economico-sociale precum şi prin activitatea

curentă de producţie, desfăşurată în toate domeniile.

În producţie, împreună cu celelalte elemente dar integrată acestora,

informaţia devine un factor de producţie alături de materie şi energie, în şi

prin acestea. Astfel, din punct de vedere al informaţiei orice bun nu este

altceva decât un suport material al unei cantităţi mai mici sau mai mari de

informaţie. Produsul este cu atât mai valoros cu cât el, ca şi suport material,

conţine o cantitate mai mare de informaţie.

În raport cu celelalte arătate putem sublinia faptul că în sistemul

economic informaţia are următoarele funcţii:

a) de element cognitiv ce amplifică potenţialul şi eficienţa celorlalţi factori

de producţie;

b) element de legătură între toate elementele sistemului economic

influenţate de adâncirea diviziunii sociale a muncii;

c) element important de reglare a tuturor sistemelor, inclusiv la nivel micro-

economic.

Ca orice bun produs prin muncă, informaţia devine un element al

avuţiei naţionale, dar cu unele proprietăţi speciale:

nu se consumă şi nu se uzează prin folosire;

se acumulează şi se îmbogăţeşte în timp, devenind din ce în ce mai

eficientă;

după ce se amortizează sub aspect economic devine o resursă

inepuizabilă;

nu e pierde decât dacă i se distruge suportul material;

deşi se uzează (moral) aceasta nu este totală, informaţia operativă

devenind informaţie statistico-istorică vitală, în continuare ea intrând în

stocul informaţional social şi altele

Abilitatea întreprinzătorului reprezintă un neo-factor de producţie

propriu sistemelor economice bazate pe concurenţă şi libera iniţiativă.

În general, prin întreprinzător este înţeles acel tip de subiect al activităţii

economice, care fie că iniţiază o nouă afacere, fie că, în cadrul unei afaceri

în desfăşurare, iniţiază un proces de schimbare radicală.

6.2 .PRINCIPIILE COMBINARII FACTORILOR DE PRODUCŢIE.

Combinarea factorilor de producţie. Echilibrul producătorului

Un rol important în înfăptuirea combinării factorilor de producţie are

întreprinzătorul sau antreprenorul. El este agentul care are iniţiativa în activitatea

economică, şi dispune de abilitate, de capacitatea de a se adapta la schimbări, de a

prevedea şi a-şi asuma riscul. El realizează combinarea factorilor de producţie cu

scopul de a găsi soluţii eficiente problemei economice generale, adică el decide ce

să producă, cum să producă (prin ce modalităţi de combinare), cât şi pentru cine să

producă.

86

Combinarea factorilor de producţie reprezintă procesul tehnico-economic specific de unire a cel puţin doi factori pentru a obţine, în condiţii de eficienţă economică şi ecologică, bunurile solicitate pe piaţă. Întreprinzătorul combină, în funcţie de domeniul în care acţionează, atât factorii de producţie clasici, cât şi neofactorii de producţie.

Noţiunea de factori de producţie a fost introdusă în teoria economică de

economistul J. B. Say, iar în condiţiile contemporane se acordă o atenţie din ce în

ce mai mare neofactorilor de producţie cum ar fi: capitalul uman, abilitatea

întreprinzătorului, informaţia, neotehnologiile, progresul tehnic în sens larg etc.

Întreprinzătorul, ca principal decident în procesul combinării factorilor de

producţie, poate fi întâlnit în mai multe ipostaze.

Întreprinzătorul proprietar este prezent mai ales în cadrul întreprinderilor

mici, mijlocii şi familiale, unde cumulează atât atributele de proprietar, cât şi pe

cele de întreprinzător (dreptul de gestionare a resurselor, dreptul de a dimensiona

firma, de a diversifica etc); el realizează legături nemijlocite cu piaţa de

aprovizionare şi desfacere etc.

Întreprinzătorul salariat apare în procesul dezvoltării activităţii economice,

al sporirii complexităţii acesteia. El se numeşte şi manager, adică specialist care

deţine arta conducerii, având şi cunoştinţele necesare, tehnico-economice şi

juridice, dobândite printr-o pregătire de nivel superior.

Proprietarul este cel care adoptă deciziile strategice, iar managerul de la

diferite niveluri adoptă deciziile operativ-tactice, găseşte soluţii pentru a realiza

obiectivele pe care le-a fixat proprietarul, fiind remunerate de proprietar şi

răspunzând în faţa acestuia, pentru rezultatele obţinute.

Întreprinzătorul colectiv este reprezentat de Consiliul de Administraţie,

Comitetul de Direcţie ş.a. Acestea sunt formate din cei mai mari acţionari şi sunt

completate cu specialişti în domeniul tehnic, economic, juridic, al relaţiilor umane,

asigurând activitatea generală de administrare şi gestionare a afacerilor firmei.

Funcţia principală a întreprinzătorului constă în combinarea factorilor de

producţie pentru a realiza programul de producţie pe care şi 1-a fixat. Aceasta

trebuie privită atât sub aspect tehnic, cât şi sub aspect economic.

Privită sub aspect tehnic, combinarea factorilor de producţie se bazează pe

cunoaşterea temeinică a caracteristicilor şi calităţii factorilor de producţie care să

permită obţinerea celor mai bune rezultate.

Combinarea factorilor de producţie sub aspect tehnic reflectă legătura

dintre rezultate (output-uri), adică producţia obţinută, şi consumul de factori de

producţie, (imput-uri). Această legătură depinde de caracteristicile funcţionale, de

domeniul de activitate, de nivelul tehnic, sintetizându-se în funcţia de producţie.

Funcţia de producţie este expresia matematică a unui fenomen tehnic, adică o relaţie matematică (liniară sau neliniară) care reflectă, pe baza condiţiilor fiecărei firme, relaţia dintre ieşiri (rezultate) şi intrări (factori de producţie utilizaţi) din şi în activitatea economică.

Exemple: Q= 2L + 3K în

care: L= cantitatea de muncă K= capitalul tehnic Q= volumul producţiei în funcţie de L şi K

87

Ea exprimă faptul că volumul producţiei depinde de suma dintre cantitatea

de muncă, înmulţită cu 2 şi cea de capital, înmulţită cu 3. Pot să existe şi funcţii

nelineare, de tipul: Q = 100 ⋅ V2LK .

Identificarea funcţiei de producţie este o problemă esenţială a

întreprinzătorului. Această funcţie reprezintă o simplificare a legăturilor de ordin

tehnico-economic din cadrul firmei.

Combinarea factorilor de producţie sub aspect economic reprezintă raţionamentul întreprinzătorului privind compararea permanentă a ieşirilor şi intrărilor, în expresie monetară, a venitului cu costul de producţie pentru a găsi acea variantă de utilizare, care-i aduce cele mai bune rezultate.

Întreprinzătorul urmăreşte, prin decizia de combinare pe care o adoptă, o

normă de conduită referitoare la realizarea unui raport cât mai bun între venituri şi

costuri. Obţinerea de bunuri nu este un scop în sine, ci urmăreşte realizarea unui

efect economic net cât mai ridicat. Ca atare, pe întreprinzător îl interesează

creşterea eficienţei combinată cu modalitatea de atenuare a acţiunii legii rarităţii.

Combinarea factorilor de producţie are un caracter dinamic ca urmare a

unor împrejurări tehnice, economice, ecologice şi sociale cum sunt: nivelul şi

evoluţia progresului tehnico-ştiinţific; evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi a

bunurilor produse; raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa factorilor şi pe piaţa

bunurilor produse; tipul de piaţă pe care acţionează întreprinzătorul în calitate de

cumpărător de factori şi vânzător de bunuri; politicile economice promovate de

către guvern; conjunctura, situaţia generală a resurselor şi a calităţii mediului

natural etc.

Există o infinitate de modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Ele

pot fi sistematizate şi sintetizate în trei tipuri fundamentale de combinare:

A. Combinarea pe termen foarte scurt este bazată pe ipoteza că întreprinzătorul urmăreşte maximizarea producţiei prin unirea unui factor de producţie variabil, iar ceilalţi factori sunt ficşi.

B. Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în sens contrar (combinarea pe termen mediu).

C. Combinare pe termen lung, în care toţi factorii de producţie sunt variabili crescători.

Combinarea pe termen foarte scurt se bazează pe următoarele ipoteze:

- întreprinzătorul dispune de un factor variabil (de regulă forţa de muncă), iar

ceilalti sunt ficsi).

88

- produce pentru o piaţă elastică, adică o piaţă a cărei cerere este

crescătoare. Scopul firmei este să obţină maximum de profit;

- condiţiile tehnice sunt date.

Acest tip de combinare este guvernat de o regularitate cunoscută sub numele de legea randamentelor funcţionale neproporţionale (Legea lui Turgot), în baza căreia, atunci când cantităţi crescânde dintr-un factor de producţie se combină cu cantităţi fixe din ceilalţi factori de producţie (condiţiile tehnice şi organizatorice rămân neschimbate), productivitatea medie şi cea marginală a factorului variabil cresc, ating un maxim, după care se cunoaşte o evoluţie descrescătoare, în condiţiile în care producţia totală creşte.

Această regularitate sau „lege" are un caracter empiric, în sensul că

acceptă numeroase excepţii şi a fost studiată pentru prima dată pe exemplul

agriculturii. În fapt, ea este percepută în orice domeniu de activitate, dând

expresie imperativului că între factorii de producţie trebuie să existe o

anumită stare de complementaritate, atât calitativă, cât şi cantitativă.

Dacă, de exemplu, într-o activitate economică întreprinzătorul dispune de o anumită cantitate de teren şi de capital (factori ficşi), iar cantitatea de muncă este variabilă producţia totală şi productivitatea medie şi marginală a factorului variabil au evoluţiile care urmează: Combinarea factorilor de producţie pe termen foarte scurt (un factor variabil şi ceilalţi ficşi)

Suprafaţa de teren N(ha)

Volumul de capital tehnic K

Cantitatea de muncă L

Producţia totală (tone)Q

Productivitatea medie a muncii WL=Q/L

Productivitatea marginală a muncii

WmgL=ΔQ/ΔL

10 100 2 40 20 - 10 100 3 65 21,7 25 10 100 4 95 23,7 30 10 100 5 140 28,0 45 10 100 6 165 27,5 25 10 100 7 185 26,4 20 10 100 8 195 24,4 10 10 100 9 200 22,2 5 10 100 10 200 20 0 10 100 11 195 17,7 -5

89

Comentariu. Datele de mai sus relevă faptul că atunci când se combină cantităţi mici din factorul variabil (L) cu cantităţi date din factorii ficşi, productivitatea marginală este crescătoare şi superioară celei medii, „o trage în sus” pe aceasta din urmă. Se ajunge la situaţia când cele două sunt egale: productivitatea medie şi cea marginală sunt egale la acea cantitate de factor variabil care asigură maximizarea productivităţii medii. (În cazul nostru, între 5 şi 6 unităţi din factorul variabil); mărind factorul variabil, productivitatea marginală scade rapid, atrăgând după sine si reducerea productivităţii medii. În acest timp, producţia totală creşte. Mărirea factorului variabil peste volumul de 9 atrage după sine stagnarea, iar apoi scăderea producţiei totale, pentru că fiecare unitate adiţională din factorul variabil nu mai are la dispoziţie o masă critică minimă din factorii ficşi care să-i permită un spor de producţie.

Datele relevă că în acest tip de combinare, se pot delimita mai multe

situaţii (zone):

- zona I, în care toate variabilele (Q, WL , WmgL ) cresc; în cazul nostru

ea se încheie când factorul variabil atinge nivelul 5, iar productivitatea marginală

este maximă.

- zona II, în care productivitatea marginală începe să scadă, iar producţia

totală şi productivitatea medie cresc. Ea se încheie când productivitatea medie a

factorului variabil_este maximă, ceea ce se întâmplă la acel volum al factorului

variabil la care WL =WmgL . (între 5 şi 6 în cazul nostru);

- zona III, în care productivitatea medie şi cea marginală

ale factorului variabil scad, dar sunt pozitive, iar

producţia totală creşte (în plaja de evoluţie 6-10 a

factorului variabil);

- zona IV, în care productivitatea marginală a factorului

variabil devine negativă, iar producţia totală scade (în

exemplul nostru, factorul variabil > 10).

90

În concluzie, în combinarea cu un factor variabil, profitul este maxim

când:

Cmgfv = Pmgvfv ⇒ Profit maxim ⇒ echilibru pe termen

scurt în care:

Cmgfv = costul marginal al factorului variabil

Pmgvfv = produsul marginal în valoare al factorului variabil

Combinarea a doi factori de producţie variabili, ce evoluează în sens contrar (combinarea pe termen mediu). În acest caz, se combină cel puţin doi factori de producţie care evoluează în sens contrar; ei sunt substituibili, iar în funcţie de preţ sporeşte cantitatea dintr-un factor şi o diminuează din celălalt. Întreprinzătorul dispune de un buget fix, pe seama căruia achiziţionează factorii de producţie, într-o combinare care-i permite obţinerea unui volum de producţie dat (cerut de piaţă) cu minimizarea costului mediu (unitar).Pe baza aceleiaşi funcţii de producţie se pot imagina şi alte mărimi dorite ale output-ului, reprezentate prin isocuante corespunzătoare, EF, dacă simbolizează o producţie mai mare şi CD, dacă reprezintă o producţie mai mică. Isocuanta pune în evidenţă procesul de substituire al factorilor de producţie.

Substituirea a doi factori de producţie reprezintă procesul de înlocuire a unei unităţi dintr-un factor, cu o cantitate din celălalt, astfel încât output-ul total să rămână neschimbat. Ea se evaluează cu ajutorul ratei marginale de substituire tehnică (RMST) care, din punct de vedere matematic, este egală cu panta isocuantei, iar din punct de vedere economic se calculează ca raport, în modul, între variaţia factorului (la care se renunţă) şi variaţia factorului care substituie (care sporeşte RMST reprezintă, în ultimă instanţă, panta isocuantei şi poate fi determinată şi după relaţia:

WmgK (factorul înlocuit) WmgL (factorul care înlocuieşte)

În funcţie de natura tehnicilor de producţie utilizate, RMST poate fi constantă, sau

descrescătoare .

Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul unitar pentru a obţine o anumită producţie se numeşte combinarea optimă.

Ea poate fi individualizată prin două metode: metoda analitică şi

metoda grafică.

Prin metoda analitică, se consideră optimă acea combinare între

factorii de producţie L şi K care satisface concomitent următoarele condiţii:

a) raportul dintre productivităţile marginale ale celor doi factori de

producţie este egal cu raportul dintre preţurile lor unitare sau raportul

dintre

productivitatea marginală şi preţul unitar al celor doi factori de producţie

este

acelaşi. Aceasta se exprimă prin:

WmgL WmgK WmgL PL

RMST =

91

= sau = PL PK WmgK PK

în care:

WmgL = productivitatea marginală a factorului

muncă WmgK = productivitatea marginală a

factorului capital PL = preţul unitar de achiziţie al

factorului muncă PK = preţul unitar de achiziţie al

factorului capital

b) cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea celor doi factori se

încadrează în bugetul alocat:

L • PL + K • PK ≤

B în care:

L şi K = cantităţile achiziţionate de muncă

B = bugetul întreprinzătorului

Prin metoda grafică, starea de optim este desemnată prin acea

combinare la care dreapta bugetului (numită şi isocost) este tangentă la

isocuantă.

Isocostul sau dreapta bugetului reprezintă infinitatea posibilităţilor de achiziţie de factori de producţie L şi K care pot fi făcute în funcţie de bugetul disponibil al întreprinzătorului şi preţurile unitare ale factorilor de producţie (figura 8.3).

92

Echilibrul producătorului

Ca şi în cazul consumatorului şi optimul (echilibrul) producătorului are un

caracter dinamic, schimbându-se în funcţie de modificarea bugetului disponibil

(când bugetul creşte, dreapta bugetului se deplasează spre dreapta şi invers, când

scade), de modificarea preţurilor factorilor de producţie şi de condiţiile tehnice ale

producţiei (care, sub incidenţa modalităţilor de combinare pe care le determină,

deplasează sau schimbă alura isocuantei).

Combinarea factorilor de producţie pe termen lung. Aceasta se bazează

pe presupunerea că toţi factorii de producţie sunt variabili şi crescători, iar

întreprinzătorul dispune de un buget de asemenea variabil crescător. El

lucrează pentru o piaţă ale cărei dimensiuni cresc şi îşi propune să găsească acea

combinare a factorilor de producţie din care să obţină un output care-i maximizează

profitul total.

Această formă de combinare cade sub incidenţa legii randamentelor de

scară (legea economiilor de creştere) care evidenţiază sensibilitatea

productivităţii globale medii a factorilor de producţie (Wg ) la creşterea

tuturor factorilor. Ea poate fi formulată astfel:

Când cantităţi crescătoare de factori de producţie se combină în condiţii tehnice şi

organizatorice modificate, randamentul combinării (Wg )creşte până la un punct, apoi rămâne constant, iar dincolo de o anumită dimensiune începe să scadă, în condiţiile

când producţia (outputul) totală creşte.

Randamentul (productivitatea medie globală) factorilor de producţie (RF)

reprezintă outputul (Q) care se obţine pe unitatea de input – (Fi), concretizat în

consumul de factori de producţie.

RF (Wg )=Q

Fi

93

Modificarea randamentului, pe măsura creşterii cantităţii de factori de

producţie utilizaţi, este dependentă de raportul care se constituie între economiile

de scară şi dezeconomiile de scară, interne şi externe, care apar atunci când se

modifică dimensiunile activităţii economice, implicit mărimea firmei. Ele

reprezintă avantaje, respectiv dificultăţi care, inevitabil, apar în activitatea

firmei, atunci când creşte scara producţiei (activităţii).

Astfel, când creşte scara producţiei în activitatea firmei apar procese care

favorizează activitatea, cum sunt: acces mai facil şi mai ieftin la credite şi, în

general, la finanţarea obţinută de la diverse instituţii financiare; se reduc

cheltuielile specifice cu aprovizionarea şi desfacerea; progresul tehnic şi cercetarea

ştiinţifică sunt promovate pe scară amplă, de regulă se reduc costurile fixe pe

unitatea de produs, firma este mai stabilă la şocurile conjuncturii nefavorabile etc.;

apar şi unele neajunsuri care conduc la sporirea unor cheltuieli şi/sau reducerea

anumitor forme ale eficienţei economice.

De exemplu, o firmă de mari dimensiuni este mai greu de condus, se

accentuează tendinţele de birocratizare, sunt necesare cheltuieli şi investiţii

suplimentare pentru supravegherea, urmărirea şi controlul activităţii, de regulă se

diminuează gradul de responsabilitate al unor angajaţi, adaptarea producţiei la

cerinţele schimbătoare ale pieţei se face mai lent şi cu cheltuieli suplimentare etc.

Ele reprezintă dezeconomii de scară.

Legea randamentelor de scară are trei forme principale de acţiune:

a) Sub forma randamentelor de scară crescătoare (Rscr): când

cantitatea de factori de producţie creşte, producţia (output-ul) creşte, dar mai

repede. Acest mod de acţiune se explică prin economiile de scară (interne şi

externe) care sunt preponderente faţă de dezeconomiile de scară sau pierderile de

scară; productivitatea globală a factorilor de producţie (medie şi marginală)

creşte ca expresie a sporirii eficienţei utilizării factorilor de producţie, sub

incidenţa economiilor de scară, preponderente faţă de dezeconomiile de scară.

În acest caz, raportul dintre indicele producţiei (IQ) şi cel al consumului de

factori (IFi) este supraunitar, iar elasticitatea producţiei în raport de factorii

consumaţi (Eq/Fi) este superioară unităţii. Costul total mediu se reduce:

Eq/Fi = IQ ⟩ 1

b) Sub forma randamentelor de scară constante (Rsc): când elasticitatea

out-put-ului în raport de factori este constantă şi are valoare unitară:

Eq/Fi = —= 1

ceea ce face, de regulă, ca randamentele medii şi marginale ale factorilor de

producţie să rămână constante. Economiile de scară şi dezeconomiile (pierderile)

de scară se echilibrează, iar rezultatul global al firmei se modifică strict

proporţional cu efortul, adică, variaţia relativă a producţiei (Δ%Q) şi cea a

factorilor de producţie (IΔ%Fi) sunt identice, costul total evaluează strict

proporţional cu producţia, iar costul unitar şi marginal sunt relativ constante: Δ%Qi

Rsc = ----- = 1 Δ%Fi

c) Sub forma randamentelor de scară descrescătoare (Rsd),

94

caracterizate prin faptul că, odată cu creşterea cantităţii de factori utilizaţi, output-

ul creşte, dar mai încet:

Δ%Qi Rsd = ----- < 1 > 0,

Δ%Fi

ceea ce face ca indicele producţiei să fie inferior indicelui factorilor de producţie

utilizaţi şi/sau consumaţi.

Apare fenomenul de gigantism, firma a intrat în „mlaştina”

supradimensionării, în care economiile de scară (interne şi externe) sunt

inferioare pierderilor de scară (dezeconomiile de scară). În unele domenii, acest

lucru este acceptabil dacă un factor de producţie este restrictiv, iar ceilalţi pot spori,

în condiţiile când cererea pentru producţie creşte. Este cazul frecvent al

randamentelor descrescânde din agricultură, când, pentru a spori producţia (pentru

că sporeşte populaţia, nevoile şi cererea), se procedează la intensificarea producţiei

(uneori forţată), prin mărirea cantităţii de muncă şi de capital utilizat pe una şi

aceeaşi unitate de suprafaţă. Dar, randamentele de scară descrescătoare se întâlnesc

şi în alte ramuri, soldate în esenţă cu creşterea costului unitar, pe fondul creşterii

producţiei totale şi a reducerii randamentului (eficienţei, productivităţii) factorilor

de producţie folosiţi şi consumaţi. Când o asemenea situaţie devine presantă, se

impune restructurarea firmei: tehnologică, sortimentală, managerială,

organizatorică (disiparea firmei în mai multe module, fiecare cu o anumită

autonomie etc). În felul acesta, evoluţiile negative sunt blocate şi se declanşează o

nouă undă (fază) de evoluţie pozitivă a firmei, după ce a trecut prin evoluţii

financiare nefavorabile şi stări de criză.

În combinarea pe termen lung întreprinzătorul îşi realizează starea de echilibru atunci când găseşte soluţii pentru maximizarea profitului total.

Profitul se realizează la acel volum de producţie la care, în condiţii de

concurenţă, se asigură egalitatea dintre încasarea marginală şi costul marginal.

Încasarea marginală reprezintă sporul de încasări obţinute atunci când volumul

desfacerilor se măreşte cu o unitate.

Deci, echilibrul firmei pe termen lung se realizează când:

Img = Cmg; Pt ⇒ maxim

în care:

Img = încasarea marginală

Cmg = costul marginal Pt =

profitul total

95

Costurile de producţie

Bunurile care sunt necesare unei colectivităţi umane nu se găsesc, în

majoritatea lor, de-a gata în natură, ca bunuri libere, ci trebuie obţinute printr-o

activitate umană, astfel că apare în mod firesc problema costului acestora. Dubla

ipostază în care apar oamenii în cadrul vieţii sociale, de producători şi de

consumatori, implică problema folosirii unor resurse (naturale, de timp de muncă,

materiale, financiare etc), care sunt relativ limitate.

• Tipologia costurilor

În condiţiile economiei de piaţă, în calitate de producători, oamenii

folosesc resursele economice, limitate, pentru a produce bunuri economice, prin

maximizarea câştigurilor (veniturilor).

Decizia de a produce bunuri economice, în condiţiile resurselor relativ limitate, cu îmbunătăţiri alternative, antrenează două categorii de eforturi: unul, determinat de factorii de producţie antrenaţi în activitatea economică şi altul, în legătură cu renunţările care trebuie făcute, ca urmare a restricţiilor ce însoţesc posibilităţile.

Resursele alocate pentru a produce anumite bunuri materiale sau servicii,

plus pierderile care apar ca urmare a renunţării de a produce alte bunuri, întrucât

posibilităţile de producţie sunt date, formează costul producătorului. Acesta este

format dintr-un cost de producţie, concretizat în ansamblul resurselor economice

antrenate spre a fi consumate în producerea anumitor bunuri economice şi dintr-un

cost al renunţării, al alternativei de producţie pierdute, numit şi cost al

oportunităţii, sau costul economic real al alegerii. Costul oportunităţii este un cost

relativ, deoarece măsoară câştigul prin pierdere.

Aşadar, pentru producerea unui bun economic, în condiţiile unor resurse

date, cu îmbunătăţiri alternative, costul poate să fie, în expresie directă, un cost de

producţie (ca totalitate a cheltuielilor ocazionate de producerea bunului economic

respectiv), iar, în expresie indirectă, un cost al oportunităţii – determinat prin

cantitatea la care se renunţă dintr-un anumit bun, în favoarea producerii bunului

respectiv.

În vederea stabilirii profitului pe care îl obţine un întreprinzător, optând

pentru a produce un anumit bun, este necesar să cunoaştem preţul de pe piaţa

bunului respectiv şi ceea ce îl costă pe el producerea acestuia.

96

Prin costul producţiei de ofertă înţelegem totalitatea cheltuielilor determinate de consumul de factori de producţie pentru producerea unui anumit bun economic adus în magazinul de vânzare.

Cheltuielile cu factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi trebuie să se regăsească în preţul de vânzare al bunurilor sau serviciilor, pentru a putea fi recuperate şi, astfel, continuată activitatea economică.

Includerea acestor cheltuieli în preţul de vânzare al bunului sau serviciului

se face prin costul de producţie. Acesta reprezintă ceea ce îl costă de fapt pe

întreprinzător producerea unui bun sau prestarea unui serviciu, până la stadiul în

care ajunge ca ofertă pe piaţă.

Fiecare factor de producţie are o formă specifică de a se consuma,

participând diferit la obţinerea costurilor pentru producţia respectivă.

Tipologia costurilor de producţie exprimă clasificarea acestora după o

serie de criterii.

A. Pe termen scurt, după relaţia care se creează între evoluţia

diferitelor cheltuieli şi modificarea producţiei, costul de producţie

este format din: costul variabil şi costul fix.

În categoria cost variabil (CV) sunt incluse acele cheltuieli de producţie

care, pe termen scurt, evoluează în acelaşi sens cu modificarea producţiei ca, de

exemplu: cheltuielile cu materii prime, materiale, energie, salarii etc. Dacă volumul

producţiei este egal cu zero, costul variabil este zero.

În categoria cost fix (CF) sunt incluse acele cheltuieli de producţie care pe

termen scurt, nu depind de volumul producţiei, rămân relativ neschimbate,

independent de modificarea producţiei ca, de exemplu, chiria, iluminatul şi

încălzirea, dobânda etc.

Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul fix are o valoare pozitivă.

Costul fix al producţiei plus costul variabil al producţiei formează costul

total de producţie (CTP).

CTP = CF + CV

Aşa cum rezultă din figura 8.4, costul fix este o linie paralelă cu axa

producţiei, ce pleacă de la un anumit nivel al costurilor (nu din origine). Aceasta

înseamnă că mărimea lui rămâne constantă, indiferent de evoluţia producţiei. CF

reprezintă diferenţa dintre costul total de producţie şi costul variabil de producţie,

iar CV se obţine scăzând din costurile totale pe cele fixe. Astfel, :

CF = CTP – CV şi CV = CTP – CF

când: Q = 0, CTP = CF deoarece CV = O..

97

Diagrama costurilor

Curba costului total de producţie pleacă din acelaşi punct cu cea a costului

fix (ceea ce înseamnă că la Q = 0 rezultă CTP = CF), cu o tendinţă de creştere,

după care se observă o reducere a ratei de creştere, când volumul producţiei se

apropie de punctul P şi din nou o tendinţă de creştere.

B. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost: explicit

şi implicit.

Costul explicit include toate cheltuielile (plăţile), efectuate de către

întreprinzător pentru cumpărarea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui

anumit bun economic. În această categorie se includ cheltuielile cu materii prime,

materiale, energie şi combustibil, cu forţa de muncă etc. Cheltuielile care fac parte

din costul explicit reprezintă plăţi către posesorii de factori de producţie, ce se

înregistrează în contabilitatea firmei în conturi speciale.

Diferenţa între venitul total încasat din vânzarea produselor sau serviciilor şi costul explicit al acestora este cunoscută sub denumirea de profit contabil.

Costul implicit sau costul oportunităţii, reprezintă suma tuturor

veniturilor care ar fi putut fi obţinute de către întreprinzător de pe urma factorilor

de producţie în proprietate, în cea mai bună variantă de utilizare, la care însă a

renunţat.

98

Întrucât o persoană a renunţat la aceste venituri pentru a dobândi calitatea

de întreprinzător, înseamnă că, de fapt, i se cuvine această sumă, în calitate de

profit normal. Veniturile care se află la originea profitului normal, sub formă de

salarii, rentă, dobândă etc. (şi care formează costul implicit) exprimă câştigurile

proprietarului de forţă de muncă, pământ, bani etc. în cea mai bună variantă de

utilizare a lor. Spre exemplu, dacă o persoană obţine de pe urma unei sume de bani

depuse la bancă o dobândă de 10 mii u.m., de pe urma unei suprafeţe de teren

arendate 5 mii. u.m., iar de pe urma muncii prestate la o firmă 25 mii u.m., atunci

pentru persoana respectivă, dacă devine întreprinzător, costul implicit sau profitul

normal cuvenit este de 40 mii u.m. (10 mii + 5 mii + 25 mii).

Sub aspect contabil, costul implicit are importanţă numai pentru

determinarea profitului economic, ca diferenţă între venitul total încasat şi suma

dintre costul explicit şi costul implicit.

În această situaţie, profitul economic ne apare ca un excedent peste profitul

normal, împreună cu care formează profitul contabil. Aceasta înseamnă că, după

ce din venitul total încasat de o firmă scădem costul explicit, costul implicit

(profitul normal), obţinem profitul economic, un profit suplimentar, peste profitul

normal.

Venitul total încasat - Costul explicit = Profit contabil.

Venitul total încasat - (Costul explicit + Costul implicit) = Profit economic.

Profitul contabil = Profitul normal (Costul implicit) + Profitul economic.

Profitul normal = Profitul contabil - Profitul economic.

99

C. După modul de raportare a costurilor de producţie totale, fixe sau

variabile la producţia obţinută, obţinem categoriile de costuri

medii sau unitare (pe unitatea de produs sau de serviciu).

a) Costul fix mediu (unitar) – CFM – pe o unitate de produs sau de

serviciu se obţine prin raportarea costului fix de producţie la producţia obţinută

CFM = CF/Q

La un moment dat, CFM depinde de volumul costurilor fixe (CF) şi de

volumul producţiei (Q).

În calitate de variabilă economică, CFM, pe termen scurt se află într-o

relaţie inversă cu evoluţia producţiei. Când producţia creşte, CFM scade, iar când

producţia scade, CFM creşte.

Evoluţia costului fix mediu pe termen scurt

Pe baza datelor din figura se poate stabili curba CFM, sub forma

unei hiperbole, cu pantă negativă, ca în figura de mai jos.

Evoluţia costului fix mediu, cu pantă negativă

100

b) Costul variabil mediu (unitar) – CVM – pe unitatea de

produs sau de serviciu se obţine prin raportarea costului variabil de

producţie la producţia obţinută pe seama lui

CVM = CV/Q.

La un moment dat, CVM depinde de volumul costurilor variabile (CV) şi

de volumul producţiei (Q).

Considerând dat preţul factorului variabil, CVM, în calitate de variabilă

economică, pe termen scurt, scade când creşterea costului variabil total este

devansată de creşterea producţiei (Q > CV) şi creşte, când sporirea volumului

producţiei este devansată de creşterea costului variabil total (CV < Q).

Dacă presupunem că munca este factorul variabil (L), atunci costul variabil

mediu al unei anumite producţii (Q), la un anumit preţ al factorului muncă (PL),

este egal cu:

CV L ⋅ P L P

CVM = ---- = = — ⋅ PL = L

Q Q Q Q:L

Ţinând seama că raportul Q/L reprezintă productivitatea medie a muncii

(WL), atunci:

1

CVM = PL.------------------

WL

De aici rezultă că CVM se află într-o relaţie directă cu PL şi într-o relaţie

inversă cu WL.

Atunci când WL creşte, CVM scade, atingând punctul minim când

WL este maximă.

După acest nivel, CVM începe să crească pe intervalul în care WL se

reduce. În acest interval, combinarea factorului variabil cu un factor fix are ca

rezultat scăderea producţiei adiţionale la fiecare unitate suplimentară utilizată din

factorul variabil, manifestându-se consecinţele legii diminuării veniturilor.

c) Costul total mediu (unitar) - CTM - se calculează ca raport între

costul total de producţie şi volumul producţiei, sau ca sumă a costului fix mediu şi

costului variabil mediu.

CTP CF + CV CF CV CTM = ------ = ----------- = — + ----- = CFM + CVM

Q Q Q Q

101

D. Interdependenţa dintre creşterea producţiei şi creşterea costului

total de producţie se ilustrează cu ajutorul costului total marginal

(CTmg).

Acesta exprimă costul total de producţie adiţional (suplimentar), ce rezultă

din creşterea cu o unitate a volumului producţiei. Întrucât costul fix marginal,

CFmg , este egal cu zero, costul total marginal este egal cu costul variabil marginal

CVmg, adică cu adiţionalul de cost variabil total de producţie antrenat de creşterea

cu o unitate a producţiei.

La un preţ constant al factorului variabil muncă, costul variabil marginal al

factorului respectiv se află într-o relaţie inversă cu modificarea producţiei

marginale. De aici rezultă că, pe termen scurt, costul marginal atinge nivelul minim,

atunci când producţia marginală este maximă.

Pe baza datelor ipotetice, din tabelul de mai jos, prezentăm nivelul şi

evoluţia indicatorilor costului de producţie, în viziunea celor patru criterii analizate

până acum.

Analiza datelor din tabelul de mai jos permite evidenţierea următoarelor

concluzii:

Pe termen scurt, producţia poate să crească, în condiţiile unor costuri fixe

constante, anternând o creştere a costurilor variabile şi, implicit, a costurilor

totale. Ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei faţă de costurile variabile şi

totale, pe un anumit interval de timp, CVM şi CTM au o tendinţă de reducere.

Tipologia costurilor

Volumul Costul Costul Costul Costul

fix

Costul Costul Costul producţi

ei

fix variab

il

total de mediu variabil total marginal

(Q) (CF) (CV) producţi

e

(CFM) mediu mediu total

unităţi u.m. u.m. (CTP) u.m./bu

c.

(CVM) (CTM)

b

50

c

0

u.m./bu

c.

u.m./buc

.

a d = b + c e = b/a f=c/a g = d/a h =

Δd/Δa 0 50 _ - - _ 1 50 450 500 50 450 500 450

2 50 850 900 25 425 450 400

3 50 50 1.200 16,6 400 416,6 350

4 50 1.600 1.650 12,5 400 412,5 400

5 50 2.250 2.500 10 450 460 650

6 50 3.000 3.050 8,3 500 508,3 750

■ Pe termen scurt, în condiţiile creşterii producţiei, CFM are tendinţa de

reducere.

■ Pentru intervalul în care producţia creşte mai încet decât costurile

variabile şi totale, CVM şi CTM au o tendinţă de creştere.

■ Pe termen scurt, odată cu creşterea producţiei, CVM şi CTM, la

început se reduc, după care încep să crească.

■ Pe măsură ce volumul producţiei creşte, în raport de corelaţiile ei cu

costurile variabile, costul marginal la început se reduce şi apoi începe să crească.

102

În intervalul în care CTmg > CTM (sau CVmg > CVM), CTM şi CVM cresc; iar

când CTmg < CTM (sau CVmg < CVM), CTM şi CVM au tendinţa de scădere.

■ Pe termen scurt, pe măsură ce producţia creşte, diferenţa dintre CTM şi CVM

scade continuu.

■ CVM şi CTM, pe termen scurt, sunt minime atunci când nivelurile lor sunt

egale cu costul marginal.

■ Suma costurilor marginale este egală cu mărimea costului variabil.

■ La un preţ de piaţă unitar dat, între CTM şi profit se creează o relaţie inversă:

nivelul maxim al profitului se atinge când CTM = CTmg sau când CTM -CTmg =

minim.

■ Când CTmg = CTM, sau când CT - CTM este minimă se înregistrează cea mai

scăzută creştere a CTP.

Sub aspect grafic, corelaţiile dintre indicatorii costurilor de producţie medii

şi marginale se pot prezenta ca în figura

Interdependenţele dintre diferite categorii de costuri

Modificarea costului de producţie ΔCTP/CTP în raport cu modificarea producţiei ΔQ/Q se exprimă cu ajutorul elasticităţii costului faţă de output (ECTP/q)Aceasta relevă cu câte puncte procentuale se modifică costul atunci când nivelul producţiei creşte cu un punct procentual.

Raportul dintre costul marginal şi costul total mediu poate să fie:

supraunitar, subunitar şi unitar.

Supraunitar, cu dezeconomii de scară, adică fiecare punct procentual din

creşterea producţiei se obţine cu mai mult de un punct procentual de sporire a

costurilor totale de producţie. În condiţiile unor preţuri constante, ritmul de

creştere a costului este mai mare decât ritmul de creştere a producţiei. Întrucât, în

intervalul de timp, pentru care nivelurile de producţie au un cost marginal mai

mare decât costul total mediu, curba costului mediu este crescătoare, funcţia de

cost este cu dezeconomii.

Subunitar, cu economii de scară, adică fiecare punct procentual din

creşterea producţiei se obţine cu mai puţin de un punct procentual de sporire a

costurilor totale de producţie. În condiţiile unor preţuri constante, variaţia relativă a

costului este mai mică decât variaţia relativă a producţiei.

103

Pe intervalul de evoluţie a producţiei, pentru care costul marginal este mai

mic decât costul total mediu, curba costului mediu este descrescătoare, fapt pentru

care funcţia de cost este cu economii de scară.

Unitar, ceea ce înseamnă că pentru fiecare punct procentual de creştere a

producţiei corespunde un punct procentual de creştere a costurilor totale de

producţie. In acest caz, nu se înregistrează economii sau dezeconomii de scară.

Interacţiunea dintre nivelul costului şi nivelul producţiei poartă amprenta

randamentelor tehnologiilor.

Când tehnologia de producţie se bazează, pe randamente crescătoare,

funcţia de cost este cu economii de scară.

Când tehnologia de producţie se bazează pe randamente descrescătoare,

funcţia de cost este cu dezeconomii de scară.

• Costurile medii şi costul marginal, pe termen scurt şi pe termen lung.

Relaţiile dintre categoriile de costuri de producţie se pot analiza ţinând

seama că decizia producătorului privind volumul producţiei vizează termenul scurt

sau termenul lung.

Pe termen scurt. Decizia producătorului de a spori producţia pe termen

scurt, ca urmare a semnalelor primite de pe piaţa bunurilor respective, se poate

realiza numai prin combinarea unor factori de producţie care au caracter fix cu

factori de producţie variabili.

În cadrul factorilor de producţie cu caracter fix se includ aceia care în

intervalul scurt de timp nu pot fi sporiţi ca volum în raport cu necesităţile de

creştere a producţiei pentru anumite bunuri economice. Aceşti factori de producţie

de natură fixă pe termen scurt au o ofertă perfect inelastică ca, de exemplu:

utilajele pentru producţie, clădirile, unele categorii de personal de înaltă calificare

etc.

Factorii de producţie de natură variabilă pe termen scurt sunt acele resurse

economice care se pot modifica şi adapta la necesităţile de sporire a producţiei. În

această categorie putem include: materiile prime, combustibilul şi energia,

categoriile de personal, care nu presupun o specializare deosebită etc. În aceste

condiţii, pe termen scurt, decizia de a obţine diferite niveluri de producţie se poate

realiza combinând, în anumite proporţii, factori de producţie variabili cu factori de

producţie ficşi. Pe măsură ce producţia creşte, pe termen scurt, raportul dintre

factorii de producţie variabili şi factorii de producţie ficşi se modifică continuu.

Dacă notăm cu Xf vectorul factorilor de producţie ficşi şi cu Xy, vectorul

factorilor de producţie variabili, funcţia costurilor de producţie pe termen scurt

poate avea următoarele forme:

a) pentru costul total:

CTS = PV ⋅XV(P⋅Y⋅Xf)+Pf ⋅Xf

b) pentru costul total mediu:

CTS CTMS = ------- ;

y

c) pentru costul variabil mediu:

PV⋅XV(P⋅Y⋅XF)

104

CVMS = ---------------------- Y

Ca urmare a faptului că, pe termen scurt, creşterea producţiei poate avea loc prin combinarea unor factori de producţie variabili cu factori de producţie ficşi, costul marginal reprezintă principalul criteriu pentru fundamentarea deciziei de a produce. În intervalul scurt de timp, combinarea factorilor de producţie ficşi cu variabili se află sub influenţa acţiunii legii productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde.

Ţinând seama că nivelul costului marginal se determină prin sporul

costului factorilor variabili la producţia (produsul) marginală, între

evoluţia costului marginal şi evoluţia productivităţii marginale (producţiei

marginale), pe termen scurt, se creează o relaţie inversă. Când producţia

(productivitatea) marginală creşte, costul marginal se reduce şi când

producţia (productivitatea) marginală scade, costul marginal creşte.

105

Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili. În aceste

condiţii, întreprinzătorul are posibilitatea să sporească producţia prin

modificarea volumului tuturor factorilor de producţie, fapt pentru care odată

cu sporirea volumului producţiei costul total mediu se poate reduce.

Acesta înseamnă că, pe termen lung, costul marginal nu mai este afectat de legea productivităţii (randamentelor) marginale descrescânde (neproporţionale), ci de legea randamentelor de scară. Ca urmare a scăderii costului total mediu, odată cu creşterea producţiei, venitul care excede costul de producţie sporeşte. Acest tip de venit care excede costul de producţie se numeşte venit de creştere (economii de creştere), deoarece este obţinut prin sporirea producţiei pe seama creşterii capacităţii de producţie.

Efectul modificării tuturor factorilor de producţie asupra volumului producţiei generează un tip de legătură între creşterea volumului producţiei şi reducerea costului total mediu, cunoscută sub denumirea de legea economiilor de creştere (legea randamentelor de scară) sau legea veniturilor de creştere.

În concluzie, între modificarea volumului producţiei şi modificarea costului

total mediu se poate identifica fie o relaţie pozitivă, fie una negativă.

Pe termen scurt, legăturile dintre volumul producţiei şi costul de producţie

poartă amprenta legii productivităţii marginale descrescânde.

Pe termen lung, legătura dintre modificarea volumului producţiei şi costul

de producţie poartă amprenta legii randamentelor de scară sau a legii veniturilor

de creştere. Datorită faptului că prin extinderea producţiei, ca urmare a modificării

tuturor factorilor, costurile medii se reduc, veniturile de creştere care se obţin sunt

de fapt economii rezultate din obţinerea producţiei mai mari cu costuri mai mici.

De aici şi aprecierea că legea veniturilor de creştere mai este cunoscută şi sub denumirea de legea economiilor de creştere sau randamentelor de scară crescătoare.

Potrivit legii economiilor de creştere, pe termen lung, când factorii de producţie se modifică mai rapid decât se modifică producţia, veniturile scad, când producţia creşte mai rapid decât factorii de producţie, veniturile cresc şi când se modifică în acelaşi ritm, veniturile sunt constante (în condiţiile unor preţuri date).

Economiile de creştere se realizează prin: sporirea eficienţei economice, ca

urmare a utilizării unor factori de producţie cu o capacitate mai mare; reducerea

cheltuielilor cu aprovizionarea şi comercializarea, care la firmele mari şi foarte

mari nu evoluează direct proporţional cu volumul producţiei; reducerea costurilor

marginale pe seama cheltuielilor cu administrarea şi conducerea activităţii ş.a.

Şi în cadrul perioadei lungi de timp, evoluţia costului total mediu este

diferită în raport de particularităţile procesului de producţie, de unde rezultă

concluzia că şi realizarea economiilor de creştere are loc în mod diferit.

Întrucât, de la un anumit nivel al producţiei costul total mediu începe să

crească, este necesar ca decizia de a mări producţia să nu aibă caracter permanent,

în cadrul unui orizont lung de timp. De aici reiese faptul că fiecare firmă trebuie să-

şi dimensioneze optim activitatea, stabilindu-se ce producţie se poate obţine cu cel

mai mic cost total mediu sau în ce condiţii de producţie, toate cheltuielile de

106

producţie, desfacere, aprovizionare se pot acoperi din veniturile încasate, pe termen

lung.

6.3.Funcţia de producţie

Funcţia de producţie reprezintă legătura dintre combinaţia de

resurse utilizate şi nivelul producţiei posibil de realizat, utilizând un

anumit tip de proces tehnologic.

Funcţia de producţie reprezintă un tabel, o funcţie sau un

grafic, exprimând nivelul maxim de producţie care poate fi obţinut cu

o anumită combinaţie de resurse, în condiţiile unui anumit proces

tehnologic.

În producţie, se pot utiliza diferite resurse. De aceea,

generalizând, putem spune că nivelul producţiei este în funcţie de

cantităţile de resurse utilizate, adică:

Relaţia 5.1 Q = f(X1, X2, ..., Xn) în care:

Q = nivelul producţiei X1, X2, ..., Xn = totalitatea resurselor utilizate în

procesul de producţie

Pentru a simplifica analiza, vom considera că un anumit

produs poate fi realizat utilizând una sau două resurse, oprindu-ne

la cele mai importante şi anume munca şi capitalul. Dorim să

precizăm, însă, că aceleaşi principii se aplică şi în cazul utilizării

unui număr mai mare de resurse.

Prin urmare:

Relaţia 5.2 Q = f (K,M)

în care:

K = consumul de capital

M = consumul de muncă

În cadrul proceselor de producţie, cât şi în cele de prestare

a serviciilor, managerii trebuie să urmărească atât maximizarea

eficienţei tehnice, cât şi a celei economice.

Eficienţa tehnică este atinsă atunci când, cu o combinaţie

de resurse dată, se realizează cantitatea maximă de producţie.

Eficienţa economică este atinsă atunci când se realizează o

anumită

cantitate de producţie, cu un cost minim.

Un proces eficient din punct de vedere tehnic nu este

neapărat eficient şi din punct de vedere economic.

Să presupunem, de exemplu, că pierderile tehnologice de

piele dintr-o fabrică de pantofi sunt prea mari. Pentru creşterea eficienţei

tehnice, se poate face o modificare în cadrul procesului

tehnologic, care să contribuie la reducerea substanţială a procentului

de deşeuri. Pentru ca modificarea tehnologiei să fie însă eficientă

107

şi din punct de vedere economic, investiţia necesară trebuie să fie

mai mică decât costul deşeurilor de piele. Managerii trebuie să

urmărească o reducere a costurilor totale. Dacă preţul pielii este foarte

mare, cantitatea consumată trebuie minimizată şi modificarea

tehnologiei se justifică. Dacă, dimpotrivă, pielea este ieftină, iar

modificarea procesului tehnologic presupune investiţii mari, se va păstra

situaţia existentă. Prin urmare, din punct de vedere economic, eficienţa

este stabilită în funcţie de preţul resurselor, astfel încât costul total al

obţinerii unei anumite cantităţi de bunuri să fie minim.

Atunci când se analizează un anumit proces de producţie, este

bine să se utilizeze clasificarea resurselor în fixe şi variabile.

Resursele fixe sunt acelea al căror nivel de utilizare nu poate

fi schimbat într-un interval scurt de timp.

Nici o resursă nu este absolut fixă, indiferent cât de scurt

este intervalul de timp considerat. În orice caz, atunci când

modificările sunt nesemnificative şi costurile aferente acestor modificări

sunt mici, ele sunt considerate fixe.

În categoria resurselor fixe se includ clădirile, echipamentele

mari, personalul managerial.

Resursele variabile sunt acelea al căror nivel de utilizare poate

fi modificat într-un interval scurt de timp, pentru a răspunde

necesităţilor procesului de producţie.

În această categorie sunt incluse manopera, materiile prime şi

semifabricatele.

În funcţie de clasificarea de mai sus, economiştii fac distincţie

între termenul scurt şi termenul lung.

108

CURSUL 7 RANDAMENTELE FACTORILOR DE PRODUCŢIE.

7.1 Conţinutul randamentului factorilor de producţie şi formele

productivităţii;

7.2 Indicatori de apreciere a rezultatelor la nivel microeconomic.

109

7.1. CONTINUTUL RANDAMENTULUI FACTORILOR DE

PRODUCŢIE.

Nivelul randamentul constituie forma eficienţei economice care reflectă

relaţia între factorii de producţie utilizaţi şi volumul rezultatelor obţinute. Acesta

exprimă capacitatea unui factor de producţie în procesul de obţinere a bunurilor

economice.

Productivitatea factorilor de producţie

În acţiunea complexă a combinării factorilor de producţie are loc

consumarea acestora, obţinându-se bunuri economice sub formă materială, servicii

sau informaţii. Întreprinzătorul raţional va compara permanent rezultatele

dobândite cu factorii de producţie utilizaţi pentru a desprinde concluzii veridice

asupra randamentelor factorilor respectivi.

Problema randamentelor factorilor de producţie trebuie gândită, planificată

şi realizată, „ţinându-se seama de tendinţele noii societăţi, care va fi atât una non-

socialistă, cât şi una postcapitalistă, în care organizaţiile unde se consumă factori

de producţie, devin hotărâtoare”.1

Randamentul înseamnă capacitatea unui factor de producţie sau a tuturor de a crea un efect util într-o unitate de timp dată. Acesta se apreciază cu indicatori corespunzători de productivitate sau randament.

Orice întreprindere dispune de resurse limitate, fapt ce se repercutează

direct în activitatea sa, limitând, în mod inevitabil, cantităţile de factori de

producţie pe care le foloseşte. Pentru ca întreprinzătorul să câştige mai mult

trebuie, de regulă, să mărească volumul bunurilor economice produse şi vândute.

Dar, pentru că factorii de producţie sunt limitaţi, poate să ajungă la acest rezultat

prin creşterea eficienţei utilizării lor, a raţionalităţii activităţii sale.

Expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie în activităţile din care rezultă bunuri economice este productivitatea. Prin productivitate se înţelege rodnicia, randamentul factorilor de producţie utilizaţi.

110

Cât de mare este rodnicia, randamentul factorilor de producţie se apreciază

cu ajutorul nivelului productivităţii.

Nivelul productivităţii se calculează ca raport între bunurile obţinute şi

factorii de producţie implicaţi în realizarea lor. În general, nivelul productivităţii se

determină după relaţia:

W= Q/Fi

W = nivelul productivităţii;

Q = efectul, rezultatul, adică bunurile economice obţinute. Ele sunt

exprimate, după caz, în unităţi fizice (kg, 1, m, tone etc.), ca volum al

producţiei şi/sau în unităţi monetare (lei, dolari, franci etc.), ca valoare

a producţiei; Fi = efortul depus, adică factorii de producţie utilizaţi,

care sunt evaluaţi,

după caz, fizic (ca volum) sau în expresie monetară (valoric).

Mărimea productivităţii se determină la nivel de firmă, de ramură şi de

economie naţională, privită în ansamblu. Este evident că ultimele două niveluri

sunt expresia sintetică a mărimii şi evoluţiei productivităţii din firmele ce

alcătuiesc ramura, respectiv economia naţională.

Pentru firmă, pentru fiecare întreprinzător, obţinerea unui nivel cât mai

ridicat al productivităţii înseamnă creşterea eficienţei, obţinerea unor efecte mai

mari cu acelaşi volum de factori de producţie (sau obţinerea unor efecte date cu un

volum mai mic de factori de producţie).

Acest fapt are o importanţă economică deosebită deoarece: prin creşterea productivităţii are loc reducerea costului total mediu (unitar); creşte competitivitatea firmei şi capacitatea sa de a face faţă concurenţei; se creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri mai mari în condiţiile când bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici.

Creşterea productivităţii are importanţă şi pentru economia naţională

privită în ansamblu, în sensul că pe această bază: se produce mai multă bogăţie cu

acelaşi volum de factori de producţie, ceea ce permite satisfacerea mai bună a

trebuinţelor; are loc atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse; prosperitatea şi

bunăstarea unui popor sunt direct proporţionale cu nivelul productivităţii; când într-

o economie nivelul productivităţii se reduce, de regulă, apar sau se accentuează

fenomene negative: inflaţie, marginalizarea unor categorii ale populaţiei, reducerea

consumului etc.; fiecare ţară este interesată în sporirea productivităţii pentru că prin

aceasta bunurile sale devin mai competitive, atât pe piaţa internă, cât şi pe cele

111

Randamentele factorilor de producţie

externe; ea poate produce mai multă bogăţie chiar în condiţiile când reduce durata

timpului de muncă; populaţia beneficiază şi de mai mult timp liber pentru instruire,

recalificare, dezvoltarea vieţii spirituale şi participarea la viaţa socială a

comunităţii.

Nivelul şi evoluţia productivităţii depind de numeroase împrejurări economice

şi extraeconomice. Dintre acestea, o importanţă deosebită o au: calitatea factorilor de

producţie utilizaţi, inclusiv abilităţile întreprinzătorului; calitatea organizării şi

conducerea activităţii economice; motivaţia economică a posesorilor factorilor de

producţie şi măsura în care aceasta este realizată; condiţiile naturale ş.a.

Formele productivităţii

Iniţial, cea mai preocupantă formă a randamentului factorilor de producţie

a fost cea a productivităţii muncii. Aceasta se poate explica prin rolul activ ce

revine factorului muncă în activitatea economică şi amplorii pe care munca o

deţinea în ansamblul factorilor de producţie.

Primele evaluări ale productivităţii au avut loc în S.U.A., la sfârşitul

secolului al XIX-lea şi au fost circumscrise unui singur factor de producţie –

factorul muncă – sub forma productivităţii muncii. Ea se determină ca raport între

producţia obţinută şi cantitatea de muncă utilizată (apreciată, după caz, prin

numărul de muncitori, de salariaţi sau prin numărul de ore-om).

Noua provocare care stă în faţa societăţii post-capitaliste este

productivitatea lucrătorilor cunoaşterii şi a prestatorilor de servicii. Îmbunătăţirea

productivităţii acestor lucrători cere în fapt schimbări drastice în strutura

organizaţiilor societăţii post-capitaliste şi în structura însăşi a societăţii, în

modalităţile de formare profesională şi de utilizare a muncii şi de calculare a

rezultatelor ei.2

Productivitatea muncii exprimă producţia medie obţinută pe o unitate de muncă vie cheltuită, nivelul său fiind un criteriu pentru stabilirea mărimii salariilor şi pentru aprecierea eficienţei economice şi competitivităţii întreprinderilor, ramurilor şi economiilor naţionale.

În condiţiile contemporane, metodele de determinare şi analiză a

productivităţii s-au dezvoltat şi diversificat foarte mult, în dependenţă nemijlocită

de complexitatea activităţii economice.

112

Dintre acestea, în teoria şi practica economică, sunt consacrate două forme fundamentale: productivitatea parţială şi productivitatea globală.

Productivitatea parţială este cea a unui factor de producţie, considerată a fi

la originea producţiei şi a modificării acesteia (ceilalţi factori fiind constanţi). În

funcţie de factorul reţinut, productivitatea (sau randamentul) parţial se prezintă ca

productivitate (randament) a muncii, productivitate (randament) a capitalului şi

productivitate (randament) a pământului.

Formele

productivităţii

(randamentului)

Productivitatea parţială (a

unui factor de

producţie)

Productivitatea

muncii

Productivitatea

capitalului

Productivitatea

pământului

<

< <

Medie

Marginală

Medie

Marginală

Medie

Marginală

Productivitatea globală

(a tuturor factorilor de producţie

utilizaţi)

Medie

Marginală

Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de

producţie implicaţi în obţinerea unui rezultat. Ea indică performanţa în ansamblu a

factorilor de producţie din a căror combinare a rezultat efectul util. Evaluarea

riguroasă a productivităţii (randamentului) global este dificilă, pentru că metodele

prin care sunt însumaţi factorii de producţie utilizaţi prezintă numeroase aspecte

discutabile.

Ambele forme ale productivităţii (randamentului) apar ca productivitate

medie şi ca productivitate marginală. Productivitatea medie a muncii ( WL ) se

determină ca raport între producţia totală (SQ) şi cantitatea totală de muncă

utilizată (EL) exprimată, după caz, prin numărul de salariaţi, de ore-muncă etc.

113


Dacă presupunem că o societate comercială utilizează zilnic 50 de salariaţi

şi obţine o producţie de 6000 kg din bunul „X”, rezultă că:

---- 6000 WL = -------- = 120 kg/salariat/zi.

50

Aceasta înseamnă că, în medie, fiecare salariat lucrează cu un randament

(eficienţă) de 120 kg zilnic din bunul „X”. Este evident că între aceşti salariaţi

există unele deosebiri sub aspectul calificării, îndemânării, interesului, al

comportamentului etc, ceea ce face ca randamentul individual al fiecăruia să se

abată, în sus sau în jos, faţă de cel mediu.

Productivitatea medie a capitalului WK , care exprimă randamentul mediu

al capitalului utilizat, se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o

anumită perioadă de timp (EQ) şi capitalul tehnic utilizat (EK), după relaţia:

Relaţia dintre factorul capital şi rezultatele producţiei se mai numeşte şi

randament al capitalului.

Coeficientul capitalului exprimă necesarul de capital pentru obţinerea unei unităţi de efect util. El se determină sub formă medie şi marginală.

Coeficientul mediu al capitalului ( K ) se calculează prin raportarea

cantităţii capitalului utilizat (Ku) la volumul producţiei obţinute într-o perioadă de

timp.

Coeficientul marginal al capitalului (Kmg) se calculează prin raportarea

variaţiei capitalului (AK) la variaţia producţiei (AQ).

Acesta reflectă sporul de capital necesar pentru obţinerea unei cantităţi

suplimentare de producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie nu se

schimbă. Coeficientul capitalului este inversul productivităţii capitalului, mediu,

respectiv marginal.

114

Productivitatea medie a pământului (Wp) exprimă eficienţa medie a

factorului de producţie pământ utilizat în activitatea economică. Se determină ca

raport între efectul util obţinut (EQ) şi suprafaţa totală de teren (Ip) pentru

obţinerea producţiei după relaţia:

Wp=∑Q/ ∑р

Productivitatea medie globală a factorilor de producţie (WGF) se

determină ca raport între rezultatul total obţinut şi totalul factorilor de producţie

utilizaţi (evaluaţi în expresie valorică) după relaţia:

WGF =---- ---- L + K + P

Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o

unitate a unuia sau a tuturor factorilor de producţie. În determinarea sa se porneşte

de la premisa că, dacă un factor de producţie se schimbă cu o unitate (ceilalţi fiind

constanţi), se obţine o modificare a efectelor care se datorează acestei unităţi.

Cunoaşterea nivelului productivităţii marginale este foarte importantă pentru

fundamentarea deciziei întreprinzătorului privind viabilitatea modificării (creştere

sau scădere) cantităţii de factori de producţie utilizaţi.

Corespunzător formelor productivităţii se pot determina şi analiza: >

Productivitatea marginală a muncii (WLmg), care exprimă eficienţa ultimei

unităţi de muncă implicată în activitatea economică şi se determină ca un raport

între variaţia absolută a rezultatelor obţinute (AQ) şi variaţia cantităţii de

muncă utilizată (AL), după relaţia:

AQ WLmg = —

AL

Pornind de la exemplul anterior, să presupunem că în ziua următoare

întreprinzătorul utilizează 51 de salariaţi şi obţine o producţie de 6150 de kg.

Pentru a evalua eficienţa utilizării factorului muncă, el poate proceda la următorul

raţionament:

a) Care este randamentul (eficienţa) salariatului adiţional (suplimentar)?

Pentru aceasta va determina productivitatea marginală a muncii, după

relaţia:

6150-6000

WLmg = ----------------- = 150 kg.

51-50

Q

115


Aceasta înseamnă că în raport cu randamentul mediu al salariaţilor

anteriori, eficienţa lucrătorului adiţional (sau suplimentar) este mai ridicată.

b) Care este, în noile condiţii, randamentul mediu al muncii comparativ cu

cel anterior?

Pentru aceasta va determina productivitatea medie a muncii (6150/51 = =

120,6 kg). El poate compara productivitatea medie a muncii cu cea marginală (a

lucrătorului suplimentar), obţinând astfel informaţii necesare pentru analiza

economică pentru a-şi fundamenta comportamentul întreprinzător raţional.

> Productivitatea marginală a capitalului (WKmg), care exprimă eficienţa

ultimei unităţi din capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică. Se

determină ca un raport între variaţia absolută a rezultatelor (AQ) şi variaţia absolută

a capitalului tehnic utilizat (AK), după relaţia:

WKmg = —Q AK

Se mai numeşte randamentul marginal al capitalului, iar inversul său se

numeşte coeficientul marginal al capitalului.

> Productivitatea marginală a pământului (WP), care exprimă

randamentul ultimei unităţi de teren (ha, ar, mp) atras în activitatea economică. Se

determină ca raport între variaţia absolută a producţiei (rezultatelor) exprimată în

unităţi fizice sau monetare şi variaţia absolută a suprafeţei de teren.

AQ WPmg = —

AP

> Productivitatea marginală globală (WG ), care exprimă eficienţa

ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică şi se

determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor (EQ) şi variaţia absolută

agregată a tuturor factorilor de producţie (AL + AK + AP), după relaţia:

W Z Q G = ------------

ΔL + ΔK + ΔP

Metodele pentru determinarea şi evaluarea nivelului şi dinamicii

productivităţii cunosc o mare diversificare în economiile moderne.

116

Acestea au o mare importanţă pentru agenţii economici, care sunt

interesaţi să prognozeze cât mai realist evoluţia randamentelor afacerilor

economice şi să se realizeze la standarde cât mai bune, compatibile cu

exigenţele concurenţei. Astfel, productivitatea (randamentul) înregistrează o

tendinţă obiectivă de creştere în condiţiile de normalizare ale funcţionării

mecanismului economic. În cazul unor disfuncţionalităţi în economie sub

formă de şomaj, inflaţie, recesiune etc., randamentele vor fi influenţate într-

un mod specific.

Factorii care pot influenţa randamentele sunt: factori naturali, factori tehnici, factori sociali, factori psihologici, factori structurali, factori ce ţin de specificitatea relaţiilor economice internaţionale etc. Asemenea factori au caracter sistemic, iar valorificarea potenţelor lor se asigură prin căi şi direcţii de acţiune concrete, particulare fiecărui factor de producţie.

În acest context, relevăm dinamica productivităţii celui mai activ

factor de producţie – munca. Pornind de la nivelul realizat şi cel prognozat

al productivităţii muncii, orice întreprinzător desprinde concluzii privind

calitatea activităţii desfăşurate şi adoptă decizii pentru viitor. Nivelul şi

dinamica productivităţii muncii sunt influenţate de numeroase împrejurări,

fundamentale fiind: nivelul tehnic al producţiei (şi, în primul rând, nivelul

calitativ al capitalului fix utilizat); pregătirea şi calificarea factorului uman;

gradul de organizare a producţiei şi a muncii; calitatea condiţiilor de muncă

şi climatul social din întreprindere; condiţiile naturale şi gradul de

cointeresare a factorului muncă. Acest din urmă aspect constă în realizarea

unei corelaţii pozitive între evoluţia productivităţii muncii şi a veniturilor

salariale.

O condiţie pentru a asigura „sănătatea” economică a firmei este ca dinamica productivităţii muncii să fie superioară (şi, doar în mod excepţional şi temporar, egală) dinamicii salariului mediu.

117

7.2 Profitul firmei – răsplată a riscului şi a inovaţiei manageriale

Caracteristica esenţială a oricărei activităţi economice o constituie

raţionalitatea, pusă în evidenţă prin noţiunea de profit. Această noţiune s-a

cristalizat printr-o îndelungată controversă între adepţii diferitelor curente

de gândire, doctrine sau şcoli economice.

Accepţiuni ale profitului

Teoria şi practica economică au asimilat treptat noţiunea de profit, fără a se

realiza însă o accepţie universală şi imuabilă. De aceea, se întâlnesc mai multe

accepţiuni, unghiuri în analiza şi aprecierea profitului.

Un prim sens de abordare a profitului are caracter depreciativ,

formulându-se opinia potrivit căreia profitul este considerat un avantaj dobândit, un

câştig însuşit de o persoană fizică şi/sau juridică, fără să contribuie într-un anume

fel la obţinerea acestuia. Se ajunge chiar la aprecierea persoanei care îşi însuşeşte

acest venit, ca fiind un parazit social. Astfel, profitul este denigrat, fiind considerat

de unii autori ca un „câştig imoral” al capitaliştilor. Cu toate acestea, în prezent în

economiile de piaţă, aproape oricine trăieşte, într-o oarecare măsură, din asemenea

câştiguri „imorale”.

În acelaşi sens, însă printr-o metodologie de analiză ce ţine seama mai ales de

nerespectarea reglementărilor legale, s-a formulat noţiunea de profit nelegitim, ilegal,

necuvenit. Printre acţiunile care favorizează obţinerea unui astfel de profit se remarcă:

mărirea nejustificată a preţurilor de vânzare, în condiţiile unui anumit tip de concurenţă

imperfectă; însuşirea unor venituri fără efort propriu, generate de dezechilibre

economico-financiare, cum ar fi: inflaţie; diminuarea cheltuielilor pentru protecţia

conservarea sau ameliorarea mediului ambiant; evaziunea fiscală etc.

Un alt sens de abordare a condus la aprecierea profitului ca un venit ce se

obţine dintr-o activitate economică perfecţionată şi modernizată prin eforturile

creatoare proprii ale firmelor. Prin acţiuni şi măsuri economice, tehnico-ştiinţifice

sau manageriale, firmele realizează venituri pe care şi le însuşesc sub formă de

profit legitim. Acesta este efectul dezvoltării şi modernizării economice şi,

totodată, este resursă importantă pentru progresul ulterior. Profitul legitim este

stimulat prin acţiuni proprii întreprinzătorilor ca: modernizări şi retehnologizări;

ameliorarea performanţelor bunurilor economice; organizarea ştiinţifică a

producţiei şi muncii; întărirea motivaţiei activităţii economice etc.

În această accepţie, profitul se regăseşte în toate acţiunile economice,

executate în orice segment al vieţii economice şi poate fi sesizat cu prilejul

analizelor proceselor respective, sub forma profitului din: cercetarea ştiinţifico-

tehnică, industrie, bănci, asigurări, agricultură, comerţ, turism etc.

Ţinând seama de acest sens de abordare, care conduce la înţelegerea profitului ca un venit fundamental legitim, ca factor de progres, vom trata în continuare profitul din unghiul genezei şi al destinaţiei sale legate de riscul asumat, accepţie care este larg răspândită în teoria şi practica economică anglo-saxonă, şi de capacitatea de inovare managerială.

118

În condiţiile economiei cu piaţă concurenţial-funcţională, raţionalitatea

economică şi profitul care o relevă sunt însoţite inevitabil de incertitudine şi risc3.

Se manifestă unele riscuri asigurabile, care pot fi prevăzute cu o probabilitate

rezonabilă şi acoperite prin asigurări. O serie de falimente şi lichidări prin care trec

întreprinderile demonstrează că succesul în afaceri nu este nicidecum sigur. De

aceea, asemenea riscuri în afaceri atrag în mod necesar profit.

Riscurile în afaceri se pot grupa în următoarele forme principale: riscul de

marketing sau în cercetarea pieţei; riscul de restructurare tehnologică; riscul

financiar, juridic şi politic. În general, situaţiile moderne de afaceri sunt alerte, se

schimbă permanent, iar riscurile producţiei sunt substanţial sporite.

Riscul de marketing sau în cercetarea pieţei constă în faptul că întreprinzătorul este ameninţat de pericolul ca bunul creat de întreprindere să nu se vândă.

Preferinţele consumatorilor şi moda sunt imprevizibile, iar cererea multor

bunuri economice este elastică, dincolo de anumite limite de preţ.

Dacă un întreprinzător proiectează o tehnologie nouă pentru produse noi,

fără să cunoască exact piaţa, atunci produsele create ar putea să nu intre în

competiţie, iar costurile de promovare a acestor produse ar fi foarte ridicate şi,

evident, riscante.

Cercetarea temeinică prealabilă a pieţei trebuie să-i furnizeze omului de

afaceri informaţiile necesare privind multiplele influenţe care acţionează pe piaţă,

cum ar fi: tendinţele în domeniul angajării forţei de muncă, sistemele de venituri,

reacţiile nefavorabile ale unor categorii de vârstă etc. Asemenea factori ar putea

influenţa publicitatea pentru produsele respective.

Costurile pentru punerea în funcţiune a unor capacităţi de producţie

complexe, moderne, pentru fabricarea unor bunuri noi sunt deosebit de mari, încât

întreprinzătorii nu-şi pot permite să greşească în orientarea respectivă. Altfel, ei vor

fi nevoiţi să cheltuiască sume mari pentru publicitatea privind bunurile create,

convingând publicul şi asigurându-se că bunurile respective se vor vinde.

Asumându-şi asemenea riscuri, oamenii de afaceri sunt îndreptăţiţi să

încaseze un venit corespunzător, sub formă de profit.

Riscul de restructurare tehnologică este generat mai întâi de uzura morală a capitalului fix, care face ca un echipament, instalaţie sau utilaj să devină neeconomice, înainte de a fi complet uzate fizic, întrucât alte asemenea elemente noi de capital fix, create mai eficient, le înlocuiesc.

Vezi Geoffrey Whitehead, Economia, Timişoara, Editura Sedona, 1997

119

În condiţiile actuale când afacerile economice iau amploare şi devin

foarte dinamice, oamenii de ştiinţă, inginerii şi tehnicienii produc serii

neîntrerupte de materiale, proiecte şi sisteme tehnice şi tehnologice noi.

Tehnicile noi duc la îmbunătăţirea în mod constant a metodelor de

producţie, spre dezamăgirea întreprinzătorilor care tocmai au efectuat

investiţii costisitoare. O serie de materiale noi, mult mai performante,

înlocuiesc într-un ritm rapid materiale tradiţionale, spre neliniştea

producătorilor şi acţionarilor. Asemenea aspecte sunt însă tot mai riscante şi

impun o răsplată corespunzătoare sub formă de profit.

Riscul financiar, juridic şi politic derivă din faptul că afacerea economică este obiectiv condiţionată în prezent, în proporţii crescânde, de incertitudinile de pe piaţa titlurilor de valoare, de sensibilitatea fenomenelor juridice şi politice, de la care nimeni nu se poate sustrage.

Interesele personale manifestate cu pregnanţă pe pieţele de capital

trebuie să ţină seama că interesul naţional este evident şi într-o lume a

integrării economice internaţionale. Contractele economice, ca instrumente

juridice importante ce ghidează tranzacţiile de piaţă, sunt adeseori

compromise prin izbucnirea de tensiuni sociale puternice, de conflicte, prin

declararea ca ilegale a unor bunuri materiale, servicii sau informaţii.

Răsplata pentru suportarea acestor riscuri o reprezintă profitul pentru

factorul capital.

Profitul constituie, totodată, recompensa întreprinzătorului pentru riscul pierderii capitalului propriu.

Există o mulţime de întreprinzători mari, mici şi mijlocii, care

lucrează cu

capital individual şi sunt îndreptăţiţi să încaseze profit. Aceştia înregistrează

însă şi

pierderi, de la caz la caz.

Rezultă că profitul sub aspectul economic se particularizează faţă de celelalte venituri ale factorilor de producţie, prin câteva caracteristici semnificative cum sunt:

- profitul este un rest rămas în urma unei afaceri economice;

- profitul fluctuează în condiţii dinamice deosebite;

- profitul poate fi negativ;

- profitul nu are o bază contractuală.

Asemenea caracteristici arată că profitul se află în relaţie intimă cu riscurile generate de schimbările ce scapă de sub control în domeniul cererii şi al venitului disponibil, ca şi în cel al ofertei, riscuri ce afectează substanţial activitatea economică şi sporesc rolul inovaţiei manageriale în lumea afacerilor. Astfel, profitul este excedentul încasărilor realizate peste costurile de producţie şi distribuire a bunurilor obţinute. Dacă diferenţa este negativă, el are altă denumire şi o altă semnificaţie.

120

Multe dintre aceste schimbări ţin de stările alternative ale ciclului

economic, obţinându-se în boom profituri mari de către majoritatea firmelor, iar în

recesiune, înregistrându-se scăderi importante ale profitului şi chiar pierderi. De

asemenea, schimbările generatoare de riscuri neasigurabile ţin de gradul de ocupare

a forţei de muncă, de echilibrul sau dezechilibrul monetar-financiar, de natura şi

eficacitatea strategiilor şi politicilor economice etc.

Forme şi funcţii ale profitului

Metodologia analizei activităţii economice a întreprinderilor, ce

funcţionează ca societăţi comerciale de capital, favorizează delimitarea mai multor

unghiuri, sub care este privit profitul în teoria şi în practica economiei cu piaţă

concurenţială. Astfel, cele mai semnificative sunt profitul contabil şi profitul

economic.

Profitul contabil este diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul total de

producţie; în înţelesul lui economic, acest cost cuprinde costurile de fabricaţie şi

costurile de distribuţie. Determinarea acestui profit se asigură în conformitate cu

legislaţia specifică din fiecare ţară, ţinându-se seama de cerinţele impunerii fiscale

de tipuri de întreprinderi: private, publice, mixte, mari, mici etc. Profitul contabil se

poate calcula ca profit brut (incluzând impozitul) şi profit net (deducându-se

impozitul). Însă economiştii nu pot să accepte acest profit ca fiind profitul real în

sens economic, deoarece nu include costurile alternativelor sacrificate.

Profitul economic este diferenţa dintre venitul total al întreprinderii şi costurile oportunităţii tuturor factorilor de producţie (intrărilor) utilizaţi de aceasta într-o anumită perioadă de timp.

Profitul include:

a) Salariul întreprinzătorului. Întreprinzătorul poate

participa la activitatea economică în mai multe ipostaze.

În situaţia în care întreprinzătorul (managerul) este doar

un alt lucrător al întreprinderii şi participă la activitatea

economică, numai cu profesionalismul său, i se cuvine

un salariu pentru munca depusă. Acest salariul se

include în costurile plafon ale întreprinderii, la fel ca

oricare alt cost din preţul de vânzare al bunurilor

economice la producerea cărora a participat.

b) Profitul normal. Această componentă reprezintă un

profit minim, acceptabil pentru capitalul investit. El este

urmărit de orice întreprindere în scopul continuării

activităţii sale. În acest caz, venitul total încasat de

întreprindere este egal cu costurile totale ale

oportunităţii, ceea ce permite desfăşurarea activităţii la

aceiaşi parametri funcţionali.

121

Totodată, trebuie reţinut faptul că profitul normal nu este uniform în cadrul

industriilor, întrucât unele industrii, prin natura activităţii lor, sunt mai sensibile la

riscuri, astfel că necesită o rată mai înaltă de profit normal pentru a atrage capital şi

a continua activitatea.

c) Substitutele de rentă. Acestea sunt profituri anormale, care exced profitul

normal şi de care beneficiază un anumit întreprinzător în mod temporar,

deoarece partenerii de concurenţă nu pot intra în industria respectivă.

Substitutul de rentă apare ca un profit suplimentar obţinut pe seama factorilor

de producţie, care există în volum strict limitat din anumite cauze de timp,

spaţiu sau comportament economic.

d) Rentele de monopol. Acestea sunt rente economice pe care le obţin

întreprinzătorii capabili să-şi asigure succesul în lupta de concurenţă cu

partenerii din industrie, beneficiind de anumite poziţii de exclusivitate. Rentele

de monopol le obţin acele întreprinderi care deţin unele condiţii economice sau

naturale speciale, şi pe care le folosesc în avantajul lor. Printre aceste condiţii

se înscriu: drepturi de patent sau deţinerea unui secret de fabricaţie; marcarea

artificială a bunurilor economice; drepturi de proprietate exclusivă asupra unor

resurse naturale; forţă de muncă cu calităţi speciale etc.

Mărimea şi componentele profitului economic relevă că el este o recompensă importantă pentru creşterea riscurilor neasigurabile. Formarea lui constituie dovada viabilităţii întreprinderii şi a capacităţii ei de a se dezvolta în continuare în acord cu exigenţele pieţei concurenţiale funcţionale.

După formare, profitul este distribuit corespunzător reglementărilor legale

de fiecare ţară. Potrivit acestora, cei care obţin profit pot dispune de el după plata

impozitului, adică de profitul net. În funcţie de tipul întreprinderii, profitul net se

distribuie pe baza unor principii specifice, constituindu-se fondurile

corespunzătoare într-o anumită ierarhie şi în procente precise. De regulă, această

ierarhizare include: provizioanele, cotele pentru salariile managerilor, sumele

pentru autofinanţare, profitul nedistribuit, premiile excepţionale pentru unii

angajaţi, dividendele etc.

În cazul unei întreprinderi proprietate personală, proprietarul-întreprinzător

încasează în întregime profitul net ca răsplată a riscurilor asumate.

Funcţii ale profitului. Prin analiza funcţiilor profitului se urmăreşte

demonstrarea modului în care profitul se încadrează în mecanismul de funcţionare

a economiei cu piaţa concurenţială.

122

Funcţiile principale ale profitului pot fi sistematizate astfel:

- Profitul motivează întreprinderea în desfăşurarea activităţii sale.

Întreprinderea este unitatea economică de bază care produce utilităţi. Perspectivele

de profitabilitate încurajează oamenii să suporte riscurile activităţii respective.

Profitul normal constituie recompensa minimă ce îl determină pe întreprinzător să

lucreze într-o industrie şi previne migrarea într-o altă ocupaţie.

- Profitul permite creşterea, modernizarea şi dezvoltarea economică prin

folosirea lui ca principală sursă a investiţiilor. Profiturile pot fi investite în aceeaşi

industrie sau, prin distribuirea lor spre acţionari, pot fi investite în industrii noi. În

acest fel, profiturile creează posibilitatea să se ofere recompense mai mari

posesorilor factorilor de producţie, să fie stimulaţi aceştia să se deplaseze spre

industriile noi, mai avantajoase, îndepărtându-se de ramurile învechite, demodate

sau în declin.

- Profitul relevă eficienţa activităţii. Orice activitate economică se află sub

incidenţa directă a profitului. Acesta constituie motivaţia obiectivă a

întreprinzătorului şi proprietarului de capital, astfel că situaţia economico-socială a

lor este determinată de dimensiunea şi evoluţia profitului.

- Profitul are o importantă funcţie socială. El constituie baza procurării

resurselor necesare pentru realizarea directă sau indirectă a acţiunilor social-

culturale.

Funcţiile profitului sunt, deci, de a răsplăti factorul capital tehnic pentru

asumarea riscurilor, de a fi orientat spre domeniile unde se dovedeşte cea mai înaltă

eficienţă.

Având în vedere funcţiile profitului, putem aprecia interesul pentru

maximizarea profitului în raport de condiţiile pieţei (perfectă, monopolistică, de

monopol, de oligopol etc.).

Aspectele privind dimensiunile profitului trebuie înţelese în complexitatea

şi diversitatea lor. Ar fi absurd să se aprecieze că întreprinzătorii nu abuzează

niciodată de mobilul profitului şi că individualismul, bazat pe libera iniţiativă,

operează întotdeauna pentru binele comun. Concomitent, binele comun este

inseparabil de binele individual. Motivaţia întreprinzătorului de a diminua costurile

şi de a realiza economii se pare că este mai redusă dacă nu este implicată şi o

pierdere personală sau un câştig personal, adică, dacă întreprinzătorul nu se

gândeşte şi la o astfel de alternativă, încă din momentul proiectării activităţii

economice. De aceea, un cadrul legislativ bine construit şi respectat riguros poate

împiedica sau corecta anumite abuzuri ale sistemului de profit. Se pot folosi, mai

ales, mecanismele fiscale pentru descurajarea abuzurilor şi pentru a

redistribui veniturile.

Cercetarea funcţiilor profitului ne poate conduce la înţelegerea mai complexă a conceptului de profit şi profitabilitate. Luând în calcul faptul că profitul, ca expresie a raţionalităţii economice, este compatibil cu raţionalitatea socială, înseamnă că pe baza lui se pot influenţa dezvoltarea activităţilor economice şi funcţionarea activităţilor noneconomice necesare oricărei ţări (sociale, culturale, educaţionale, de asistenţă sanitară, artistice etc.), adică progresul social general.

123

În acord cu strategiile dezvoltării globale, pe termen lung se

conturează tot mai mult cerinţa extinderii accepţiunii de profitabilitate

economică spre profitabilitatea socială. Aceasta presupune că orice acţiune

economico-socială este viabilă şi ia extensie dacă aduce şi profit în sens nu

numai economic, ci şi în sens cultural-educaţional uman. Acţiunile sociale

care aduc un asemenea beneficiu sunt din ce în ce mai solicitate pentru

asigurarea sănătăţii spirituale şi naturale a vieţii, pentru moralitatea şi

justiţia socială. Acest profit, în sens cultural-educaţional uman, este

important întrucât îl poate influenţa pozitiv pe cel economic, în perspectiva

evoluţiei economiei, dar, evident, nici nu se poate realiza fără sprijinul

direct al acestuia.

Iată de ce o economie profund umanizată presupune o compatibilitate directă între profitul în sens strict economic şi profitul în sens cultural-educaţional uman, cel din urmă fiind o premisă fundamentală pentru ca libera iniţiativă să aibă realmente suportul necesar progresului prin om şi pentru om.

Rentabilitatea firmei şi factori care o determină

Rentabilitatea se află în corelaţie strânsă cu profesionalismul

întreprinzătorilor, cu timpul, cu mijloacele materiale şi financiare investite

pentru o activitate economică, pe fondul progresului ştiinţifico-tehnic şi

ecologic.

O firmă desfăşoară activitate rentabilă atunci când obţine profit, adică are încasări mai mari decât costul total de producţie.

Rentabilitatea este o formă a eficienţei ce se concretizează în capacitatea firmei de a utiliza frontiera posibilităţilor de producţie, în interes propriu.

Frontiera posibilităţilor de producţie permite formularea unor

concluzii importante referitoare la problema alegerii în economie şi cea a

costului oportunităţii atât la nivel individual, cât şi agregat.

124

Pentru a aprecia dacă o firmă este viabilă se impune măsurarea rentabilităţii

sau determinarea ratei rentabilităţii. În acest sens, subliniem legătura organică dintre

rata profitului şi rata rentabilităţii, reţinând că între acestea, în fond, nu sunt deosebiri

esenţiale, ci accente sau nuanţe care nu schimbă concluzia generală, însă oferă

informaţii mai apropiate de posibilităţile unui anumit întreprinzător de a folosi

capitalul în condiţii de risc.

Rata profitului exprimă mărimea relativă a profitului, calculată ca un raport

procentual între masa profitului şi un termen de referinţă corespunzător, care reflectă

efortul depus în scopul obţinerii profitului. În teoria şi, mai ales, în practica

economică se pot delimita mai multe modalităţi de calcul pentru rata profitului, în

funcţie de efort, răspunzând necesităţilor de evaluare a rezultatelor, localizate la un

anumit gen de unitate economică. Astfel, se pot folosi:

- rata economică a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P)

şi totalul activelor proprii şi împrumutate ale unităţii economice (A.T.): P Rata profitului = ×100;

A.T.

- rata comercială a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P)

şi totalul încasărilor la preţul pieţei din actele de comerţ efectuate într-o

perioadă de timp de un agent economic, adică cifra de afaceri (CA.): P Rata profitului = ×100;

CA.

- rata financiară a profitului, ca raport procentual între masa profitului (P)

şi activele proprii ale firmei (A.P.): P Rata profitului = ×100;

A.P.

- rata rentabilităţii, exprimată ca raport procentual între masa profitului (P)

şi costul de producţie corespunzător (Cp): P Rata profitului = ×100. Cp

Întreprinzătorii vor putea folosi aceste formule pentru calcularea efectelor

economice, ţinând seama de natura activităţii economice şi de condiţiile concrete în

care aceasta se execută. Aşa de exemplu, o firmă este acceptabil rentabilă dacă rata

rentabilităţii are un nivel mai mare decât cel al ratei dobânzii, practicat pe piaţa

monetar-financiară. În caz contrar, întreprinzătorul nu va mai fi interesat să

desfăşoare activitatea economică, el având posibilitatea să fructifice capitalul pe care

îl deţine, prin depunerea lui la bancă, obţinând acelaşi profit sau chiar unul

mai mare, decât în situaţia în care ar investi.

În condiţiile economiei cu piaţă concurenţială, maximizarea ratei profitului este criteriul esenţial al deciziilor firmei de a face cheltuieli pentru dezvoltarea, menţinerea sau restrângerea unei activităţi economice. În acest scop, întreprinzătorul are posibilitatea să acţioneze, în primul rând, asupra volumului producţiei, pentru a găsi acele dimensiuni ale cantităţii de bunuri economice care să maximizeze încasările totale, minimizând, în acelaşi timp, costurile totale. Producţia care maximizează profitul este producţia ce se situează la nivelul la care asigură egalitatea venitului marginal cu costul marginal.

Din acest motiv, întreprinzătorii sunt preocupaţi să cunoască pragul

minim de rentabilitate. Un asemenea prag minim sau punct de echilibru al

rentabilităţii unei firme reprezintă punctul dincolo de care nu se mai obţine

125

profit, iar rentabilitatea se metamorfozează în pierdere. Cunoaşterea acestui

prag permite întreprinzătorilor să stabilească volumul de producţie (şi,

implicit, de încasări) de la care firma devine rentabilă.

Pragul minim de rentabilitate este dat de egalitatea dintre volumul încasărilor firmei din activitatea depusă şi volumul cheltuielilor efectuate pentru obţinerea încasărilor respective.

De la o asemenea egalitate trebuie să pornească activitatea, iar

întreprinzătorul trebuie să urmărească schimbările care intervin în cei doi

termeni, deoarece diminuarea celui de al doilea este profitabilă. Invers,

creşterea volumului cheltuielilor constituie un semnal că rentabilitatea

încetează, făcându-şi loc pierderea, ceea ce îl obligă pe întreprinzător să

intervină pentru a ameliora starea respectivă.

Pragul minim de rentabilitate în raport cu volumul producţiei şi

preţul acesteia are caracter dinamic de la o perioadă la alta, pe tipuri de

firme, din diverse industrii, reflectând schimbările ce au loc în costuri şi în

volumul, sortimentul calitatea producţiei etc.

Experienţa economică arată că încasările iniţiale înregistrate din desfacerea bunurilor produse de o firmă nu se ridică la nivelul costurilor totale de producţie, firma desfăşurând o activitate nerentabilă până la un anumit punct al volumului de producţie. Astfel, se confirmă faptul că rentabilitatea este o mărime variabilă de timp şi spaţiu, în funcţie de un sistem de factori care o influenţează şi de care întreprinzătorul trebuie să ţină seama.

Factorii mai relevanţi care influenţează rata rentabilităţii pot fi

grupaţi în: factori care ţin îndeosebi de producţie; factori care ţin îndeosebi

de preţ; factori care ţin îndeosebi de cost.

Factorii care ţin îndeosebi de producţie pot fi:

- volumul şi calitatea bunurilor economice create de firmă; - mărimea capitalului tehnic folosit pentru producerea bunurilor

economice şi viteza de rotaţie a lui; - structura producţiei bunurilor economice.

126

Factorii care ţin îndeosebi de preţ pot fi:

- nivelul preţului de vânzare al bunurilor economice; - volumul încasărilor realizate; - modul în care se împart încasările din vânzarea bunurilor economice;

între posesorii factorilor de producţie care au contribuit la obţinerea lor.

Factorii care ţin îndeosebi de cost pot fi:

- nivelul şi structura costului; - gradul de minimizare a costului în cadrul firmei etc.

Asemenea factori acţionează sistemic, în sensul că fiecare factor are un procent de contribuţie şi, totodată, întregul sistem de factori agregaţi influenţează rata rentabilităţii.

Rentabilitatea reprezintă eficienţa activităţii economice, apreciată din perspectiva întregului sistem de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi pentru producerea şi desfacerea bunurilor economice într-o anumită perioadă.

Fiecare factor de influenţă trebuie analizat şi dimensionat încă în faza

de proiectare a activităţii economice, astfel încât să se cunoască din acest

moment gradul de rentabilitate, care să fie urmărit pe toată durata activităţii

respective. În mod concret, analiza financiară va trebui să reliefeze cât va

costa pregătirea şi demararea unei activităţi creatoare de bunuri economice,

care sunt resursele disponibile şi cele care pot fi atrase, felul de utilizare a

acestora, care va fi profitul estimat a se obţine de la începutul activităţii şi

pragul minim de rentabilitate.

Studiul de rentabilitate pentru fundamentarea activităţii economice implică întocmirea unor lucrări financiare adecvate, cum ar fi: elaborarea unui bilanţ de pornire, estimarea vânzărilor periodice, anticiparea situaţiei profiturilor şi pierderilor, anticiparea fluxurilor monetare şi reale etc. Asemenea elemente vor constitui puncte de reper, de comparaţie pe toată durata activităţii economice, fără să se aştepte pasiv evaluarea finală a rezultatelor firmei.

Importanţa ratei rentabilităţii pentru firmă este deosebit de mare şi

se manifestă concomitent pe mai multe planuri.

Rata rentabilităţii favorizează orientarea structurii producţiei pe

produse, ramuri şi subramuri, în scopul găsirii celor care asigură cel

mai mare avantaj. În acest scop, unii întreprinzători îşi restrâng sau chiar

abandonează unele activităţi cu profit mai mic şi amplifică sau iniţiază alte

activităţi cu profit mai mare. Astfel, fluxurile economice se redirecţionează

permanent, imprimând activităţilor economice o dezvoltare inegală.

127

Rata rentabilităţii stimulează gestiunea prin utilizarea raţională a

resurselor. Întreprinzătorul îşi întăreşte suveranitatea în privinţa deciziei referitoare

la cantitatea de producţie ce o creează.

Rata rentabilităţii contribuie la întărirea interesului întreprinzătorului

pentru diferenţierea produselor având în centrul acesteia modernizarea

conceptului de calitate. Se trece treptat la o nouă civilizaţie a produselor, şi anume

produsele cultural-intensive informaţionale. Aceasta se manifestă în sensul

perfecţionării parametrilor tehnico-economici şi ecologici, modernizării designului,

îmbunătăţirii condiţiilor de vânzare, dezvoltării service-ului etc.

Rata rentabilităţii favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea

strategiilor concurenţiale. În lupta de concurenţă îşi fac loc tot mai mult mijloace

moderne, cum ar fi: motivaţia, informaţia, calitatea etc., pe lângă mijloacele

tradiţionale.

Toate acestea arată că, în sens strict, rentabilitatea trebuie gândită,

înfăptuită şi folosită având în vedere că ea îmbină concomitent trei caracteristici

sintetizatoare: reprezintă o capacitate, un potenţial de randament; este o noţiune

esenţialmente financiară; exprimă un rezultat care comportă în mod normal o parte

din renta economică, adică un supravenit legat, cel puţin parţial, de lipsa de

elasticitate a mediului înconjurător.

Astfel, ajungem la concluzia că rentabilitatea este deosebit de importantă,

dar ea se poate obţine printr-o gestiune corespunzătoare a activităţii economice,

prin realizarea unor anticipări ştiinţifice, realiste privind evoluţia propriei activităţi

a întreprinzătorilor şi a conjuncturii pieţelor pe care ei acţionează. Altfel, se ajunge

la faliment.

Falimentul este instituţia economiei cu piaţă concurenţial-funcţională prin

care sunt îndepărtaţi din câmpul acţiunii economice subiecţii necompetitivi,

incapabili să se adapteze stărilor mereu schimbătoare de realităţi economice. De

cele mai multe ori, administrarea falimentului se declanşează după încercarea unor

soluţii pentru ameliorarea situaţiei economico-financiare a întreprinderii în

dificultate pe baza unei înţelegeri arbitrate de instanţa de drept, reprezentată prin

judecătorul sindic, operaţiune numită concordat. Când măsurile de asanare, de

rentabilizare nu dau rezultatele scontate se procedează la lichidarea unităţilor

falimentare.

128

8. Cererea.




129

Consumatorul este prezent pe piaţă ca agent al cererii microeconomice,

cea care se manifestă, de fiecare dată, pentru un anumit bun: x, y, z, ş.a.m.d.


În sens microeconomic, cererea exprimă o intenţie, având corespondenţă

în nevoi, venit şi existenţa bunurilor marfare; cererea desemnează cantitatea dintr-

un bun pe care un consumator (cererea individuală) sau toţi consumatorii

dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o achiziţioneze, într-o

perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul menajelor,

preţurile altor bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor,

preferinţe şi gusturi, numărul şi structura populaţiei ş.a.m.d.).

Cererea în sens microeconomic este o variabilă dependentă, în funcţie de

preţ (exprimată prin legea cererii) şi alte împrejurări (numite factorii cererii), şi

sintetizată în relaţia:

Cx = f (Px, alte împrejurări: economice şi extraeconomice)

Studierea relaţiei cerere/preţ se face cu instrumentele:

- baremul cererii - tabel care surprinde intenţiile de cumpărare ale bunului x la

diferite niveluri ale preţului unitar;

- funcţia cererii - relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa

cantităţii cerute din bunul x faţă de preţul său unitar. În general are forma: Cx =

a - bx în care a şi b sunt parametrii, iar px = preţul unitar. De exemplu: Cx = 10 -

2 px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preţul său (multiplicat cu 2)

faţă de care se află în relaţie negativă şi de o gamă largă de alte împrejurări care

fiind date se constituie în constanta 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează

influenţa tuturor factorilor, alţii decât preţul, care afectează nivelul şi dinamica

cererii. Fiecare menaj are propria funcţie a cererii pentru fiecare categorie de

bunuri, în care atât a, cât şi b se modifică în timp. În prezentul curs introductiv

de Economie considerăm un menaj dat – ca tipic – cu o funcţie definită, pe

baza căreia se determină cererea individuală. Pentru ansamblul menajelor,

cererea pieţei pentru bunul x se determină prin adiţionarea tuturor cererilor

individuale la fiecare nivel de preţ;

- diagrama cererii – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi

exprimă locul geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul x la diferite

niveluri ale preţului unitar.

Exemplu: Funcţia cererii pentru bunul x este: Cx = 10-2 Px

130

1. Baremul cererii poate fi construit pentru fiecare menaj, iar prin adiţionare, pentru întreaga piaţă.

2. Funcţia cererii – liniară sau neliniară – exprimă o relaţie negativă între cerere şi preţul unitar.

3. Diagrama cererii are în mod normal pantă negativă.


Reflectă în mod esenţial comportamentul consumatorului raţional sub forma

regularităţii care există între cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul său unitar,

când factorii cererii sunt daţi (ceteris paribus). Se poate formula astfel:

Pentru bunurile normale şi majoritatea bunurilor inferioare cererea se află în relaţie negativă cu evoluţia preţului (ceteris paribus).

Cererea

Bunuri normale - sunt acelea pentru care cererea se modifică în acelaşi sens cu venitul. Bunuri inferioare - sunt acelea pentru care cererea se modifică în sens contrar

evoluţiei venitului. O categorie de bunuri inferioare sunt bunurile Giffen, care fac excepţie de la legea generală a cererii: la ele cererea este în relaţie directă (pozitivă) cu preţul. Asemenea bunuri deţin o pondere importantă în consumul şi cheltuielile menaj elor aflate sub pragul sărăciei, cererea pentru ele creşte la majorarea substanţială a preţului.

Distincţia bunuri normale - inferioare este relativă şi arată cum se modifică cererea diferitelor menaje în funcţie de venit; ea nu pune la îndoială utilitatea economică şi tehnică a bunului respectiv.

Exemplu: La venitul de 1.000 u.m. lunar menajul A achiziţionează, ca regulă, 5 unităţi din bunul „x”; se achiziţionează 6 unităţi când venitul devine 1.200 u.m. şi 8 la un venit de 1.500. La un venit mai mare de 1.500 u.m. achiziţiile şi consumul din acest bun se reduc (sau chiar sunt abandonate), familia preferând un alt bun „y” substituibil, care îi aduce o satisfacţie adecvată noului statut financiar.

În plaja de venit 1.000 -1.500 u.m. bunul x este normal; la un venit mai mare de 1.500 u.m., devine inferior pentru acest menaj. _________________________________

Relaţia negativă dintre preţul unitar - variabilă independentă - şi cantitatea

cerută - variabilă dependentă - se explică prin comportamentul normal al

consumatorului raţional, care acţionează pe criterii de eficienţă.

Dacă el are o stare de echilibru, iar preţul bunului x

creşte, echilibrul se rupe; se caută un nou echilibru reducând achiziţiile din x (Umgx va

creşte) şi mărind achiziţiile din y sau alte bunuri substituibile (Umgy va scădea), ale

căror preţuri nu s-au modificat ori s-au modificat, dar preţul relativ devine mai

avantajos. Un preţ mai mic al bunului x, în condiţiile când celelalte variabile nu se

schimbă, conduce la sporirea atractivităţii acestui bun, prin bunul x fiind substituite

alte bunuri ale căror preţuri relative cresc. Concomitent se modifică şi venitul real

al consumatorului, variaţia venitului real antrenând modificarea programului de

consum al menajului.

În concluzie: relaţia negativă preţ-cerere intră în ultimă instanţă sub

incidenţa efectului de substituire şi a efectului de venit.

În acest context este necesară revederea conceptelor efect de substituţie şi

efect de venit în delimitarea lor grafică .

131

Efectul de substituire va încuraja cumpărătorul să substituie alte bunuri cu

produsul mai ieftin (dacă preţul s-a micşorat) sau produsul devenit mai scump

(dacă preţul creşte) cu altele care au devenit relativ mai ieftine. Efectul substituţiei

este totdeauna non-negativ în sensul că el are o evoluţie firească pentru situaţiile

normale. În situaţii de ceteris paribus, menajul cumpără mai mult din marfa mai

ieftină (şi nu mai puţin) şi invers.

Efectul de venit poate fi pozitiv sau negativ. Când venitul real creşte

tindem să cumpărăm mai mult din majoritatea bunurilor (şi invers dacă venitul real

scade). Dar sunt şi unele mărfuri şi situaţii când, mărirea venitului real (datorită

reducerii preţurilor) ne modifică stilul de viaţă, ne modifică programele de consum,

astfel că unele mărfuri vor fi cerute mai puţin. În aceste situaţii, efectul de venit

este negativ. Este cazul bunurilor inferioare şi a situaţiilor de paradoxuri ale cererii.

• Excepţii (paradoxuri) de la legea generale a cererii. Desemnează

situaţiile când cererea este în relaţie pozitivă cu preţul, iar diagrama cererii are

pantă pozitivă.

a) Paradoxul Giffen – fundamentat în secolul al XIX-lea de economistul

irlandez R. Giffen prin bunurile Giffen: când are loc creşterea generalizată a

preţurilor, menajele aflate sub pragul sărăciei îşi reduc consumul din bunurile

alimentare cu valoare nutritivă ridicată, sporindu-şi achiziţiile din bunuri cu valoare

nutritivă redusă. Dacă preţul acestor bunuri creşte substanţial, venitul real scade

atât de mult încât efectul de venit este mai mare ca efectul de substituire, iar

cantitatea cerută creşte.

b) Paradoxul de snobism (Veblen) surprinde comportamentul atipic al

indivizilor cu atitudinea de „snob effect” care, pentru a-şi etala „statutul”, cumpără

mai ales bunuri ale căror preţuri cresc şi renunţă la achiziţia bunurilor ale căror

preţuri relative scad şi devin astfel accesibile unui cerc mai larg de consumatori.

c) Paradoxul Rugină – bazat pe curbele anormale sau frânte ale cererii,

care se manifestă în economiile grav dezechilibrate, cu inflaţie intensă şi

persistentă. Aşa cum prezentăm în figura 6.2, prin creşterea preţului de la 4 la 8,

cererea se contractă (în logica legii generale a cererii), de la 15 la 10 bucăţi, iar în

perspectiva unei creşteri şi mai substanţiale a preţurilor, presupunem la 12 u.m.,

cumpărătorii încearcă să achiziţioneze mai mult din respectivul bun ca măsură de

protecţie parţială faţă de inflaţia deschisă, iar curba cererii se „frânge”, devenind

anormală, cu pantă pozitivă (segmentul BC).

132

Cererea

Curba „frântă” a cererii

Surplusul consumatorului

Diagrama cererii din figura indică sumele pe care consumatorul respectiv ar fi dispus să le plătească pentru a achiziţiona două bucăţi din bunul x (pentru care ar plăti 4 u.m. întrucât Umg a acestora este mai ridicată graţie intensităţii ridicate a nevoilor); pentru patru bucăţi el ar fi dispus să plătească doar câte 3 u.m., ceea ce confirmă legea utilităţii marginale Qx descrescânde. În realitate, pe piaţă se formează un anumit preţ – cel de tranzacţie, al pieţei – pe care consumatorul îl plăteşte efectiv. Apare astfel o diferenţă între ceea ce consumatorul ar fi dispus să plătească pentru fiecare doză necesară din bunul x şi ceea ce el efectiv plăteşte la preţul pieţei pe care el îl compară cu Umg a ultimei doze achiziţionate. Această diferenţă reprezintă surplusul consumatorului. El are caracterul de câştig potenţial. Suma totală pe care consumatorul ar fi dispus s-o plătească este aria de sub diagrama cererii, adică OABC, prin care se exprimă şi utilitatea totală pe care o scontează prin consumarea celor opt doze din bunul x. Dacă preţul pieţei este (presupunem) 1 u.m., ceea ce el plăteşte este aria haşurată ODBC; surplusul consumatorului este DAB, adică: OABC – ODBC, respectiv zona nehaşurată de sub diagrama cererii şi aflată deasupra preţului de tranzacţie. Unii economişti apreciază că surplusul consumatorului ar reprezenta o pierdere pentru producător (tot potenţială), întrucât nu poate încheia tranzacţii la preţuri diferenţiate atât pentru fiecare doză din bunul x, cât şi cu fiecare cumpărător în parte, în funcţie de utilitatea marginală a fiecărei baze şi intensitatea nevoilor fiecărui client.

133

Condiţiile (factorii) cererii

Definiţie: Condiţiile (factorii) cererii sintetizează toate împrejurările -altele

decât preţul -, care influenţează nivelul şi evoluţia cererii.

Sub incidenţa lor, la un preţ dat diagrama cererii se deplasează la dreapta (când

creşte) şi spre stânga (când scade), ceea ce arată că cererea individuală şi a pieţei creşte,

respectiv scade. Implicit, se modifică şi funcţia matematică a cererii.

Iată câţiva factori:

► numărul de consumatori şi structura lor (pe vârste, sexe, profesiuni): relaţie

pozitivă;

► gusturile şi preferinţele menajelor: relaţie pozitivă;

► nivelul venitului disponibil pentru consum: relaţie pozitivă pentru bunurile normale

şi negativă pentru cele inferioare;

► evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi complementare: relaţie pozitivă

faţă de evoluţia preţurilor la bunurile substituibile şi negativă în cazul celor

complementare;

► perspectivele conjuncturii economice şi a locului de muncă (inclusiv statutul

social şi profesional): relaţie pozitivă;

► mărimea venitului naţional şi modul distribuţiei lui în rândul populaţiei; la un

venit mediu pe locuitor identic, cererea pieţei pentru bunuri este mai ridicată în

societăţile unde repartiţia efectivă a venitului este relativ egalitară (nu egală) şi

mai redusă în societăţile în care repartiţia efectivă a venitului este profund

inegalitară. Creşterea cererii în ţările capitaliste dezvoltate se explică şi prin

tendinţa de reducere a inegalităţilor de venit între diferite categorii ale populaţiei

înregistrată în ultimii 50 de ani;

► evoluţia în viitor a preţului la bunul a cărui cerere se analizează (relaţie pozitivă);

► modificarea informaţiei privind piaţa şi efectele bunului asupra sănătăţii.

134

Modificarea cererii

7 10 14


Exprimă sensibilitatea cererii la modificarea preţului unitar şi a factorilor

săi.

Forme de elasticitate a cererii:

A) Elasticitatea cererii în raport de preţ (Ec/Px) indică sensibilitatea

modificării cererii (cantităţii) la modificarea preţului. Se apreciază cu ajutorul

coeficientului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ (Kecx/Px), care se determină

ca un raport între modificarea (ΔC) relativă sau procentuală a cererii şi modificarea

(ΔP) relativă sau procentuală a preţului folosind una din relaţiile:

Kecpx = - ∆%C / ∆%P

Teorie economică generală • Microeconomie

Ca regulă, de-a lungul diagramei cererii, Kecx/Px. are valori supraunitare în partea sa

superioară, valori unitare la mijloc şi subunitare în jumătatea inferioară. În funcţie

de valoarea Kec/p, distingem:

- cerere elastică: Kec/p > 1;

- cerere inelastică: Kec/p < 1;

- cerere unitară: Kec/p =1;

- cerere perfect elastică: Kec/p = ∞;

- cerere perfect inelastică: Kec/p = 0.

a) cerere perfect elastică

b) cerere perfect inelastică

c) cerere mai puţin elastică în comparaţie cu d

d) cerere mai elastică în comparaţie cu c

Comentariu

Sub incidenţa unor factori, la

acelaşi preţ (Pox) cantitatea cerută,

după caz, creşte (de la 10 la 14)

sau scade (de la 10 la 7).

C1

Qx

135

Importanţa cunoaşterii tipului de elasticitate a cererii în funcţie de preţ

În funcţie de tipul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ şi de sensul

modificării preţului, veniturile vânzătorului (cheltuielile cumpărătorului) cresc

sau scad.

Incidenţa modificării preţului asupra evoluţiei procentuale a venitului total

(Δ%VT) se determină prin relaţia:

136

Relaţia: tipul de elasticitate, evoluţia preţului şi a venitului Tipul de cerere Kec/p

>1

<1

1

Modificarea preţului Impactul asupra

venitului total (VT)

elastică creşte

scade

scade

creşte

inelastică creşte

scade

creşte

scade

unitară

creşte

scade

>

≤

>

≤

Concluzie:

- la o cerere elastică, veniturile vânzătorului

cresc dacă preţurile scad şi scad dacă preţurile

cresc;

- la o cerere inelastică, veniturile vânzătorului

cresc dacă preţurile cresc şi scad dacă preţurile

scad.

Împrejurări de care depinde tipul de elasticitate a cererii în

funcţie de preţ:

gradul de substituibilitate a bunului:

- bun uşor substituibil ⇒ cerere elastică;

- bun greu substituibil ⇒ cerere inelastică;

natura bunurilor:

- bunuri de primă necesitate ⇒ cerere inelastică;

- bunuri superflue ⇒ cerere elastică;

locul bunurilor în consum:

- se consumă cotidian ⇒ cerere inelastică;

- se consumă periodic ⇒ cerere elastică;

ponderea pe care o deţin în bugetul familiei cheltuielile pentru bunul

respectiv:

- pondere mare ⇒ cerere elastică;

- pondere redusă ⇒ cerere inelastică;

a)

b)

c)

d)

137

e) timpul care a trecut de la modificarea preţului:

- perioadă scurtă ⇒ cerere puţin elastică;

- perioadă lungă ⇒ cererea devine mai sensibilă la modificarea preţului, pentru

că, la modificarea preţului se schimbă profund şi programele (reţele) şi

preferinţele de consum ale menajelor.

Pentru bunurile de folosinţă îndelungată (autoturisme, mobilă etc), pe

termen scurt cererea este sensibilă la modificarea preţului şi mai puţin sensibilă pe

termen lung.

Elasticitatea cererii pentru un bun (x) în raport de venit (Ecx/V)

exprimă sensibilitatea cererii individuale (şi a pieţei) la modificarea venitului. Se

apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în raport de venit

(Kecx/V), care se determină ca raport între variaţia procentuală sau relativă a cererii

(ΔC) şi modificarea procentuală sau relativă a venitului (ΔV).

Interpretare: cifra 2 înseamnă că cererea se modifică în acelaşi sens cu

venitul, dar de două ori mai intens.

În funcţie de relaţia dintre modificarea venitului şi cererii distingem:

Bunuri normale: Kecx/V > 0 Kecx/v > 1 – bunuri superioare, de lux ⇒ cerere

elastică în funcţie de venit;

Kecx/v < 1 – bunuri de larg consum ⇒ cerere

inelastică;

Kecx/v = 1 – articole nealimentare de uz şi confort

personal ⇒ cerere unitară.

Bunuri inferioare: Kecx/V < 0.

138

Tipul de

elasticitate/venit

Valoarea

Kecx/V

Evoluţia

venitului

Evoluţia %

cheltuielilor pentru

bunul x în buget - elastică > 1 creşte

scade

creşte

scade

- inelastică < 1 creşte

scade

scade

creşte

- unitară 1 creşte

scade

constantă

constantă

Δ% a cheltuielilor pentru marfa „x” în bugetul familiei= (Kecx/V - 1) x Δ% V

Dacă se modifică preţul, venitul, numărul de consumatori ş.a.,

cunoscându-se elasticitatea cererii în raport de preţ, de venit, de numărul de

consumatori ş.a., influenţa agregată a acestor împrejurări asupra cererii se

determină prin relaţia:

Δ%Cx = Δ%Cx/p ± Δ%Cx/v ± ΔCx/nr

Elasticitatea „încrucişată” a cererii exprimă sensibilitatea cererii bunului „x” la

modificarea preţului altor bunuri (de pildă y).

Se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii bunului x în

raport de modificare a preţului bunului y (preţul bunului x constant) Kecx/py:

139

OFERTA

Pe piaţa bunurilor marfare întreprinzătorul se manifestă în calitate de

agent al ofertei. El este personalizat prin firme (inclusiv instituţii financiar-bancare

şi gospodării familiale) care combină şi consumă factori de producţie pentru a

produce bunuri marfare având ca utilizatori finali consumatorii (menajele), restul

lumii (pentru bunurile exportate), iar uneori guvernul care achiziţionează

satisfactori în scop social sau de caritate.

9.1 Conţinutul ofertei

Oferta, în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care

un întreprinzător sau toţi întreprinzătorii sunt dispuşi să o producă şi să o vândă

într-un interval de timp în funcţie de preţul unitar şi alte împrejurări economice şi

extraeconomice. Ea este un flux economic care înregistrează evoluţii în timp, fiind

apreciată într-un anumit interval (oferta zilnică, săptămânală, lunară etc.). În

funcţie de subiecţi distingem oferta individuală şi a pieţei.

Oferta individuală. Oferta pieţei. Cantitatea totală dintr-un bun pe care

un agent economic (firmă, gospodărie familială) este dispus să o producă şi s-o

livreze pieţei într-o anumită perioadă reprezintă oferta individuală a firmei. Se

poate vorbi de oferta zilnică de pâine din sortimentul „X” pe care firma „A”,

respectiv „B”, ş.a.m.d. sunt dispuse să o producă şi să o livreze săptămânal pe piaţa

oraşului M.

Cantitatea dintr-un bun pe care toţi întreprinzătorii dintr-o ramură

(industrie) sunt dispuşi să o producă şi să o vândă de-a lungul unei perioade de

timp formează oferta pieţei (industriei). Ea nu se confundă cu oferta agregată sau

macroeconomică.

Firmele care produc un bun bine definit sau o serie de bunuri strâns înrudite formează o industrie.

140

Sursele ofertei. Din punctul de vedere al surselor de constituire a ofertei,

privite în legătură şi cu timpul, se disting:

> oferta instantanee sau pe termen foarte scurt, cea care se formează pe baza

stocurilor existente la producători şi la comercianţi, în principal angrosişti.

Este cea care reacţionează aproape instantaneu la creşterea preţurilor sau

modificarea altor factori;

> oferta pe termen scurt, cea care se asigură pe seama capacităţilor de

producţie existente. Ea se poate mări în limite restrânse, graţie unei mai

bune utilizări, extensive, a factorilor de producţie existenţi sau pe seama

importului;

> oferta pe termen lung se asigură pe baza capacităţilor existente, a noilor

investiţii din respectiva ramură (industrie) şi a pătrunderii a noi întreprinzători

(şi capitaluri) atrase de obţinerea unui profit mai mare ca în alte domenii.

Instrumente de analiză. Studiul ofertei se realizează cu ajutorul unor

instrumente şi concepte diverse dintre care se detaşează: baremul ofertei, funcţia

ofertei, diagrama ofertei, legea generală a ofertei.

Baremul ofertei se prezintă sub forma unui tabel ce exprimă intenţiile de

producţie şi de vânzare ale unui producător sau ale tuturor producătorilor din

industrie, la diferite niveluri alternative ale preţului unitar.Oferta

Funcţia ofertei este relaţia matematică care surprinde dependenţele

dintre cantităţile ce se intenţionează a fi produse şi oferite şi preţul unitar,

relaţii relevate prin intermediul unor parametri şi coeficienţi. În exemplul de

mai sus (tabelul 10.1) funcţiile ofertei (Ox) sunt pentru firma „a”: Oxi = 2px –

10 şi Ox2 = px + 2 pentru firma „b”1.

Diagrama ofertei rezultă din transpunerea baremului în sistemul

axelor carteziene în care pe ordonată este surprins preţul unitar, iar pe

abscisă, cantităţile. Diagrama ofertei se prezintă ca o dreaptă sau ca o curbă

orientată SV – NE şi având pantă pozitivă. Figura 1 surprinde oferta

firmelor „a” şi „b” şi oferta industriei „c” pentru x, aşa cum au fost

prezentate în tabelul 10.1.

Pux

/ / / / / / /

/ / / / / / /

/ 2 4 6 8 10 12 14 16

18 20 22 24 26 28 30

Qx

Figura 10.1 Oferta individuală (a, b) şi a

industriei (c)

11

10

9

8

0

141

Legea generală a ofertei. Condiţiile ofertei

Nivelul şi dinamica ofertei dintr-un anumit bun economic depind de numeroase împrejurări cum sunt: preţul unitar, costul unitar şi marginal al bunului, preţurile altor bunuri, nivelul şi evoluţia fiscalităţii şi subvenţiilor, numărul de producători, gradul de liberalizare a accesului în industrie, starea conjuncturii economice, condiţiile naturale, mai ales în domeniile unde factorii naturali au incidenţe mari asupra costului şi productivităţii.

Din rândul acestor împrejurări, rolul determinant îl are preţul unitar.

Toate celelalte împrejurări care influenţează oferta, cu excepţia preţului unitar, formează factorii sau condiţiile ofertei.

Termenul liber sintetizează influenţa agregată a tuturor împrejurărilor - altele decât preţul - care

influenţează oferta şi denumite factorii (condiţiile) ofertei. Teorie economică generală • Microeconomie

Relaţia dintre ofertă şi preţul unitar

Între acestea este o relaţie de cauzalitate; raţionamentul pe piaţa

concurenţială a unui bun economic pleacă de la premisa că preţul unitar

(Pux) este dat, factor exogen, variabilă independentă, iar cantitatea oferită

este variabilă dependentă, funcţie de preţul unitar: Ox = f(Pux).

Relaţiile de cauzalitate dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită exprimă conţinutul LEGII GENERALE A OFERTEI. Ea poate fi formulată astfel: când preţul unitar al unui bun creşte (ceteris paribus), are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade, are loc contracţia ofertei.

Extinderea şi contracţia ofertei

Comentariu: În figura sunt prezentate extinderea, respectiv

contracţia ofertei. Când preţul creşte de la 5 la 9 u.m., oferta pieţei se

142

extinde de la 9 la 25 buc.; din contră, când preţul unitar se reduce de la 9

u.m. la 3 u.m., oferta se contractă de la 25 la 3 buc. (ceteris paribus).

Aceasta înseamnă că în ipoteza ceteris paribus, cantitatea din orice

bun pe care firmele îl oferă spre vânzare este, în mod normal, corelată

pozitiv cu preţul unitar: se extinde când preţul creşte şi se contractă când

preţul scade.

Oferta

Surplusul producătorului

Dacă considerăm producătorul „b” cu o diagramă a ofertei surprinsă în figura 10.1, iar întreaga cantitate este vândută la preţul de 9 u.m., el înregistrează un surplus, concept analog celui de surplus al consumatorului. Surplusul producătorului se determină ca fiind suma încasată de acesta din care se scoate costul, în principal cel variabil necesar susţinerii unui anumit volum de producţie. În figura 10.3 încasările totale sunt 9 x 11 = 99 u.m., adică aria OBCD. Pentru a sesiza surplusul producătorului avem în vedere că: dacă preţul ar fi 1 u.m., el ar produce 3 unităţi. Cum însă preţul este 9, el realizează un excedent reprezentând diferenţa între preţul pieţei şi cel la care producătorul ar fi fost dispus să vândă producţia de 3 buc.

În fapt, surplusul producătorului este aria situată deasupra diagramei ofertei, (ABCE), respectiv OBCD – OECD. Este de subliniat că surplusul producătorului reprezintă un câştig efectiv, monetar care rezultă din diferenţa dintre preţ şi cost, în timp ce surplusul consumatorului este unul potenţial, reprezintă economii ipotetice care apar ca diferenţă între previziunile mai pesimiste ale cumpărătorului şi situaţia efectivă a pieţei.

Pux

9

8

7

6

5

4

3

2

A 1 0

2 3 4 5 6 7 8 9 10 11

Surplusul producătorului

0‟ Q

Decizia de modificare a ofertei se fundamentează pe:

a) situaţia cererii;

b) comparaţia preţului (încasării marginale) – cu costul marginal.

Încasarea (venitul) marginal reprezintă modificarea venitului (încasării)

atunci când volumul producţiei şi vânzărilor se modifică cu o unitate.

B

143

Decizia de ofertă. Relaţia pozitivă dintre nivelul şi evoluţia preţului unitar şi

cantitatea oferită se explică prin comportamentul întreprinzătorului care tinde să-şi

asigure starea de echilibru, maximizând profitul total. El compară preţul pieţei (sau

venitul mediu şi marginal) cu costul marginal. Când costul marginal este dat, iar

preţul unitar creşte, starea de echilibru se asigură la o cantitate mai mare decât cea

precedentă. În felul acesta se ivesc perspective suplimentare de câştig, extinderea

producţiei devine tentantă atât pentru cei care activează în industrie, dar şi pentru

agenţii din alte sectoare care sunt atraşi spre ramura unde preţurile au crescut în

speranţa că vor obţine atât profit normal, cât şi, probabil, profit pur (suplimentar),

chiar dacă numai şi temporar. În consecinţă, când costul marginal este inferior

preţului (încasării sau venitului marginal), producătorul este tentat să mărească

cantitatea oferită pentru că fiecare unitate adiţională permite majorarea profitului

total.

Concluzia reţinută din acţiunea legii generale a ofertei este că ea dă expresie pe piaţă modului în care se comportă întreprinzătorul raţional, ale cărui venituri cad sub incidenţa principiului hedonist: maximizarea eficienţei impune acel comportament şi decizie bazate pe relaţia: cost marginal - venit marginal.

Pe o piaţă pe care există cerere, întreprinzătorul maximizează profitul la acea cantitate la care încasarea marginală (Img) este egală cu costul marginal (Cmg).

Img = Cmg ■=!> Profitul total maxim

Excepţii

Ca orice regularitate (din economie sau natură) şi legea generală a ofertei

are unele excepţii cunoscute sub numele de paradoxurile legii ofertei. Prin

paradoxuri sunt desemnate acele situaţii în care modificarea preţului unitar (ceteris

paribus) nu generează modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite. Un asemenea

paradox se manifestă în unele situaţii pe piaţa muncii, sub forma diagramei

curbate a ofertei (vezi tema „Piaţa muncii”).

Paradoxul King exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli

mici şi mijlocii care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi

susţinerea producţiei. Atipicitatea constă în aceea că, dacă preţurile produselor

agricole scad, oferta se extinde: ei vor vinde o cantitate mai mare din producţie

pentru că doar astfel, ca debitori, pot să-şi procure mijloacele băneşti pentru

achitarea creditelor scadente. În acest caz, diagrama ofertei se manifestă ca o curbă

cu panta negativă.

144

Oferta

În lucrarea „Principia oeconomica”, prof. Anghel Rugină relevă un alt

paradox al ofertei care se manifestă în economiile caracterizate prin grave

dezechilibre şi în care hiperinflaţia este o realitate de durată. În asemenea situaţii,

apar curbele frânte sau anormale ale ofertei, în sensul că, de la un anumit nivel

de creştere a preţurilor, majorarea în continuare a acestora este însoţită, pe termen

scurt, de contracţia cantităţii oferite pentru că întreprinzătorii aşteaptă condiţii şi

mai favorabile (preţuri şi mai mari), procedând la stocarea unei părţi din producţie

Comentariu: se observă că pe plaja de preţ Po - Pi legea ofertei acţionează normal,

prin extinderea cantităţii oferite de la Qo la Q1. De la un anumit nivel al hiperinflaţiei, când

preţurile ating nivelul p1 şi tind spre p2, oferta se contractă de la Q1 la Q2, producătorii

aşteptând preţuri şi mai bune, iar stocurile cresc, fiind aduse pe piaţă când preţurile

depăşesc p2).

Factorii (condiţiile) ofertei

Prin acest concept sunt desemnate toate împrejurările care influenţează

oferta în condiţiile când preţul unitar este dat şi considerat constant. Metodologic,

se raţionează pe principiul ceteris paribus pentru preţ. Sub incidenţa factorilor

ofertei, aceasta creşte sau scade, diagrama ofertei îşi modifică poziţia în plan

(se deplasează spre dreapta, când creşte, şi spre stânga, când scade),

concomitent cu schimbarea funcţiei matematice a ofertei

145

Principalul factor, sub incidenţa căruia oferta creşte sau scade

(preţul unitar dat), este costul marginal şi unitar al bunurilor produse.

Între ofertă (variabila dependentă) şi costul marginal şi mediu

(variabila independentă) este o relaţie negativă: diminuarea costului

atrage după sine creşterea cantităţii oferite la acelaşi preţ unitar. Situaţia este

inversă când costul mediu şi marginal cresc. Implicit, toate împrejurările

care influenţează nivelul şi dinamica costului marginal şi unitar vor

influenţa cantitatea oferită. Din rândul acestora se detaşează nivelul

productivităţii medii şi marginale (la un preţ dat, cantitatea oferită fiind în

relaţie pozitivă cu productivitatea), evoluţia preţurilor factorilor de

producţie, calitatea acestora etc.

Sub incidenţa unor factori economici, sociali şi psihologici, s-a

produs un şoc asupra ofertei (preţul neschimbat) ceea ce conduce la

creşterea respectiv scăderea cantităţii oferite la 12 (respectiv 8). Grafic,

aceasta se exprimă prin deplasarea spre dreapta a diagramei ofertei în planul

xoy (cazul a când cantitatea oferită la preţul Pox dat, creşte devenind 12) sau

spre stânga (cazul b) când la preţul Pox neschimbat, cantitatea oferită scade

la 8). Comentariu: se consideră o ofertă iniţială OO' căreia îi corespunde

oferta de 10 la preţul Pox.

Relaţia negativă cost - cantitatea oferită se explică, în special, prin două împrejurări economice: evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi cea a productivităţii medii şi marginale înregistrate în utilizarea factorilor respectivi. Dacă cele două împrejurări acţionează în acelaşi sens, influenţa lor asupra evoluţiei ofertei se poate contracara sau atenua. Dacă ele evoluează în sens contrar, apar situaţii diferite:

1. cresc preţurile factorilor şi scade productivitatea (situaţie caracteristică României în deceniul trecut), oferta se reduce dramatic;

2. scad preţurile factorilor şi creşte productivitatea; oferta poate creşte

spectaculos.

146

Factorul timp şi decizia de ofertă. Impactul costului asupra cantităţii oferite

este diferit în funcţie de factorul timp.

Astfel, pe termen scurt - când nu se produc schimbări semnificative în

cantitatea, calitatea şi randamentul factorilor de producţie, în special ale capitalului

fix şi tehnologiilor - decizia de ofertă se fundamentează prin compararea costului

marginal cu preţul (sau venitul marginal).

Decizia de ofertă a firmei existente în industrie Pux

P4

P3

P2

P1 -

0 Q1 Q2 Q3

CVM -

Cmg

La preţul P1 < Cmg firma nu produce şi nu se manifestă ca agent al ofertei. La preţul P2 = CVM = Cmg încasările firmei sunt 0P2MQ1, egale cu totalul costurilor variabile. O firmă care era prezentă în ramură şi nu producea (pierderile ei erau egale cu costurile fixe) consideră oportun să înceapă producţia pentru că îşi recuperează costurile variabile. O firmă din afara industriei cu Cmg = CVM = P2 nu va pătrunde în ramură pentru că va înregistra pierderi egale cu CF. La preţul P3 = CTM = Cmg încasările firmei sunt 0 P3 N Q2 egale cu costul total (CTM · Q2) ceea ce asigură acoperirea costului total (obţine profit normal când CTM este full) fiind interesată în continuarea activităţii. La P4 = Cmg, iar P4 > CTM, firma realizează o producţie Q3 care-i asigură şi profit suplimentar (pur).

Concluzie: pentru decizia de producţie şi ofertă a firmei existente în industrie se compară preţul cu Cmg şi CVM urmărindu-se ca prin încasări să se acopere costurile variabile; costurile fixe sunt, în principal, „costuri trecute” care s-au făcut anterior (pentru achiziţia capitalului fix, licenţelor şi tehnologiei, pentru prospectarea pieţei şi obţinerea autorizaţiilor, pentru achiziţionarea (închirierea) terenurilor şi spaţiilor de producţie şi comercializare ş.a.m.d.). Când:

a) P > CTm (full) ■=> firma produce; recuperează costurile; obţine profit

normal şi profit pur b) P = CTM (full) ■=> firma produce; recuperează costurile; obţine profit

normal c) P = CVM = Cmg <=> firma produce; nu recuperează costurile fixe (dar ele

sunt suportate şi dacă ar înceta activitatea) d) P < CVM O firma îşi încetează activitatea; iese din industrie; înregistrează

P pierderi egale cu costurile fixe; ele ar fi mai mari dacă ar

Cmg produce

Qx

147

Pe termen lung şi pe o piaţă concurenţială decizia de ofertă se

fundamentează prin compararea costului unitar economic, care include şi profitul

normal (CTM) cu preţul şi este stabilită la acel volum de producţie pentru care

preţul pieţei este egal cu minimul CTM. La acest volum de producţie (cantitate

oferită), firma îşi maximizează profitul.

Un alt factor al ofertei este preţul altor bunuri. În practică se pot ivi mai

multe situaţii.

a) cazul bunurilor concurente (sau substituibile în

ofertă) care se fabrică cu ajutorul aceloraşi factori de

producţie limitaţi. Dacă preţul bunului concurent y

creşte, producătorii acestuia vor fi dispuşi să

achiziţioneze o cantitate mai mare de factori (inclusiv

plătind mai mult pentru o unitate de factor). Efectul:

pentru bunul x al cărui preţ nu s-a modificat rămâne o

cantitate mai mică din oferta totală de factori:

producătorii bunului x se confruntă cu dificultăţi în

obţinerea facturilor de producţie la nivelul cerut şi ca

efect, oferta din x scade. Situaţia este inversă, dacă

preţurile bunurilor concurente scad. Concluzia: oferta

unui bun x se află în relaţie negativă cu evoluţia

preţurilor altor bunuri y, z, w, concurente.

b) În cazul a două bunuri A şi B în care bunul A este

principal, iar B secundar. De exemplu, în industria

morăritului, făina este bunul principal, iar tărâţele,

bunul secundar. Dacă preţul de piaţă al bunului

principal creşte, se măreşte oferta şi, inevitabil, creşte şi

oferta de bunuri secundare (deşi preţul lor a rămas

neschimbat). Concluzia: cantitatea oferită dintr-un bun

secundar B (al cărui preţ s-a modificat) evoluează în

relaţie pozitivă cu preţul bunului principal (A).

Condiţiile (barierele) de intrare (ieşire) din ramură (industrie). Atunci

când aceste condiţii economice, tehnice, ecologice, juridice etc. sunt laxe sau se

atenuează oferta creşte şi invers.

Oferta este în relaţie negativă cu nivelul fiscalităţii (percepută asupra

producţiei şi/sau vânzărilor (accize, TVA). Când fiscalitatea se reduce, oferta

creşte şi scade; stagnează când fiscalitatea creşte.

148

Introducerea unei taxe indirecte (pe vânzări: acciză, TVA)

Figura 10.7 ilustrează efectele introducerii unei taxe indirecte asupra bunului “x” pe o piaţa competitivă. Faţă de situaţia iniţială de echilibru (Qe, Pe) oferta se reduce (taxa măreşte costurile) şi devine q1, preţul creşte, devine P1, iar cererea se contractă: taxa este diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul care revine producătorului (P1 – P2). Proporţia în care taxa indirectă este suportată de către cumpărători, respectiv de către producători (vânzători), depinde de elasticitatea cererii şi a ofertei, (inclusiv de factorul timp prin prisma influenţei sale asupra elasticităţii).

01‟

Px

P

1

Pe

P

2 0 q1 Qe Qx

Introducerea unei taxe

- Când Eo/p > Ec/p ■=> taxa este suportată mai ales de către cumpărători,

- Când Ec/p > Eo/p ■=> taxa este suportată mai ales de către producători (vânzători); Cu aproximaţie, proporţia suportării taxei de către cumpărători,

respectiv producători se determină după relaţiile:

- În sarcina cumpărătorilor = Eo/p Eo/ p-Ec/ p

- În sarcina producătorilor = -Ec/ p Eo/ p-Ec / p

Când cererea este elastică, iar oferta inelastică, în urma creşterii taxei, cantitatea se reduce substanţial, iar preţul creşte puţin când cererea este inelastică, iar oferta elastică, în urma taxei, preţul creşte substanţial, iar cantitatea se reduce puţin.

Aplicaţie: Funcţiile iniţiale ale cererii (Qc) şi ofertei (Qo) în funcţie de preţ (P) pentru bunul x pe o piaţă concurenţială sunt: Qc = 90 - 5P; Qo = 10P – 15 ■=> Qe = 55; Pe = 7

Guvernul decide includerea unei taxe (acciză în suma fixă) de 2 u.m. pentru fiecare unitate vândută (ca diferenţă între P1 - P2, în care P1 este sumă plătită de cumpărători, iar P2 cea care revine efectiv vânzătorului (producătorului). Noile funcţii ale cererii şi ofertei sunt Qc = 90 - 5P1; Q0 = 10P2 - 15 în care P2 = P1 - 2 ^ P1 8,33; P2 = 6,33; qc1 = q01 = 48,3 ^> taxa totală = 48,3 x 2 = 96,6 u.m.

E0/p = 1,272 Ec/p = - 0.641

■=> aproximativ 2 părţi din taxă

1,242 -0,641

În sarcina producătorului = 0,641

■=> aproximativ 1 parte din taxă

1,272 În sarcina cumpărătorilor =

149

1,272 -0,641 Sacrificiul cumpărătorilor = 96,6 · 2 = 64,4

Sacrificiul producătorilor =

96,6 · 3

= 32,2

150

Subvenţiile influenţează în sens pozitiv oferta: ea creşte când subvenţiile se

măresc şi se micşorează când subvenţiile se reduc sau sunt eliminate.

Un alt factor al ofertei este reprezentat de perspectivele de modificare a

preţurilor. Dacă preţurile au perspective de creştere, oferta instantanee şi cea pe

termen scurt se reduc (pentru că o parte din producţie este stocată), dar apoi cresc.

Dacă preţurile au perspectivă să se micşoreze, oferta imediată va creşte (pentru că

producătorii aduc pe piaţă atât producţia curentă, cât şi o parte din stocuri), dar pe

termen lung se va reduce.

În unele domenii (agricultură, turism, transporturi) oferta este influenţată şi

de unele împrejurări extraeconomice, condiţiile naturale având o pondere foarte

importantă.

9.3 Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei exprimă sensibilitatea ofertei la modificarea preţului şi

a oricăreia dintre condiţiile sau factorii săi. Pentru teoria şi practica economică are

o importanţă mare elasticitatea ofertei în funcţie de preţ şi de cost.

Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ

Elasticitatea ofertei în raport de preţ exprimă sensibilitatea ofertei unui bun

i (oferta individuală sau a industriei) la modificarea preţului unitar.

Ea se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie

de preţ (Keox/Px), determinat ca un raport între variaţia relativă sau procentuală a

cantităţii oferite şi variaţia relativă sau procentuală a preţului, pe baza uneia dintre

relaţiile: Q1x - Qox

Keox/Px = P - P (1) Pox

sau

Δ%Ox Keox/Px = --------- (2)

Δ%Px

în care:

Qx = oferta iniţială (o) şi cea modificată (1)

Px = preţul unitar, iniţial (o) şi cel modificat (1)

Keox/px = coeficientul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ

Δ%QX = variaţia procentuală a cantităţii oferite

Δ%PX = variaţia procentuală a preţului unitar

151

Exemplu: dacă preţul unitar (Px) este 1000 u.m. oferta lunară este de 500 t;

dacă preţul creşte la 1200 u.m. oferta lunară devine 700 t. În acest caz: 700 - 500 Keo/P = 500 = 200 ⋅

1000 = 2 1200-1000 500 200

1000 Keo/P având valoarea 2 semnifică faptul că oferta se modifică

în acelaşi sens cu preţul, dar de doua ori mai intens. Aceasta înseamnă, cu alte

cuvinte, că fiecărui procent de modificare a preţului îi corespund două

procente de modificare în acelaşi sens a ofertei.

Curba ofertei în ansamblul ei elastică (OO') şi inelastică (OO")

În funcţie de sensibilitatea ofertei la modificarea preţului se disting:

■=> Oferta elastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai

intens. Ea se identifică prin faptul că Keox/px > 1, iar grafic evoluează după o curbă

OO' care, plecând din origine, se situează sub bisectoare (vezi figura 10.8) şi

formează cu abcisa un unghi < 45o.

■=> Oferta inelastică la preţ se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai

lent. Se identifică analitic prin Keox/px < 1 > 0 şi evoluează după o curbă OO"

situată deasupra bisectoarei, corespunzătoare unghiului yox, formând cu abcisa un

unghi > 45o.

■=> Oferta preţ de elasticitate unitară este aceea care se modifică în

acelaşi sens cu preţul şi cu aceeaşi intensitate. Analitic, se identifică prin

coeficientul de elasticitate a ofertei în raport de preţul unitar (Keo/px) = 1. Din punct de

vedere grafic, diagrama ofertei de elasticitate unitara se suprapune bisectoarei

unghiului yox.

152

Capacitatea ofertei de a se modifica mai repede, mai lent sau identic în

raport cu modificarea preţului depinde de împrejurări ce ţin de condiţiile specifice

ale fiecărui întreprinzător, de strategia de piaţă promovată de către fiecare firmă,

de tactica de marketing adoptată, de domeniul (ramura de activitate) şi

conjunctura generală a economiei.

Dincolo de asemenea situaţii specifice fiecărei industrii şi etape de

evoluţie a economiei, există şi împrejurări comune care influenţează

elasticitatea ofertei în raport de preţ ca, de exemplu:

a) condiţiile de stocare pe care le impune fiecare marfă în funcţie de

natura ei: perisabilă sau nu; periculoasă sau fără pericole pentru sănătatea

oamenilor şi a naturii; dimensiunile spaţiului de stocare solicitat şi condiţiile

cerute etc.

b) costul stocării: când acesta este mic, oferta este de regulă elastică şi

inelastică, atunci când costul stocării este ridicat;

c) perioada care trece de la modificarea preţului. Dacă perioada este

foarte scurtă, oferta este de regulă inelastică; dacă perioada este scurtă

elasticitatea ofertei în raport de preţ poate fi unitară şi devine elastică pe termen

lung. O asemenea situaţie se explică prin sursele de constituire şi evoluţie a ofertei.

Astfel, pe termen foarte scurt, oferta se modifică doar pe seama posibilităţilor de

stocare, iar acestea sunt în mod inevitabil limitate; în schimb, pe termen lung oferta

este elastică în raport de preţ pentru că programele de producţie şi de investiţii ale

întreprinzătorilor pot fi adaptate la modificarea preţurilor (cresc când preţurile cresc

sau se restrâng când preţurile scad). Pe termen lung are loc şi pătrunderea în industrie

a noi întreprinzători (când preţul creşte) şi reprofilarea altora (când preţul scade).

Tot pe termen lung se modifică procesele de fabricaţie cu ciclu lung, mai ales în

unele ramuri ale industriei, construcţiilor şi agriculturii;

d) cât de uşor pot transfera producătorii factorii de producţie de la o utilizare la

alta. De exemplu, în urma creşterii preţului producătorii sunt interesaţi să mărească

cantitatea oferită. Pentru aceasta ei vor realoca factori de producţie de la întrebuinţări

anterioare la altele noi. Dacă această adaptare este uşoară, oferta este elastică; dacă

este dificilă, oferta este inelastică;

e) evoluţia costului marginal (pe termen scurt) şi a CTM (pe termen

lung) şi raportul cu dinamica preţului unitar (şi încasarea marginală). Dacă în urma

creşterii preţului unitar, producătorii sunt interesaţi să crească oferta, iar costul

marginal creşte foarte puţin (pentru că factorii de producţie suplimentari nu se

scumpesc, se scumpesc foarte puţin sau firmele se află în plaja randamentelor

crescătoare) oferta va fi elastică sau unitară. Dacă odată cu creşterea cantităţii produse

(sub incidenţa creşterii preţului) costul marginal creşte sensibil, oferta va fi inelastică.

Elasticitatea ofertei în funcţie de cost

153

Exprimă sensibilitatea sa la modificarea costului, sub incidenţa unor factori

exogeni sau endogeni firmei. Ea se apreciază prin coeficientul de elasticitate a

ofertei în funcţie de cost Keox/cx şi se determină ca un raport între variaţia relativă sau

procentuală a cantităţii oferite (Qx) şi modificarea relativă sau procentuală a

costului unitar

Întrucât cantitatea oferită se află în relaţie negativă (inversă) cu costul

unitar (şi marginal), pentru a preveni ca indicatorul Keox/Cx să aibă totdeauna valori

negative în faţa fracţiei se aşază semnul minus sau rezultatul se înmulţeşte cu - 1.

Când oferta se modifică mai intens şi în sens contrar costului unitar, oferta

în funcţie de cost este elastică, Keox/Cx având valoare supraunitară. Dacă costul

unitar se reduce, iar oferta este elastică, profitul total creşte.

Dacă oferta se modifică mai încet şi în sens contrar costului unitar,

oferta în funcţie de cost este inelastică, Keox/Cx, având valoare subunitară. Când

oferta şi costul unitar se modifică cu aceeaşi intensitate, dar în sens contrar, oferta

în funcţie de cost este de elasticitate unitară, Keox/Cx, având valoare unitară.

9.4 Întâlnirea cererii cu oferta

Demersul din capitolul „Cererea" şi din cel de faţă a evidenţiat că, în

funcţie de preţul unitar şi alte variabile, consumatorii cer cantităţi diferite dintr-un

bun; de o manieră asemănătoare, producătorii sunt dispuşi să ofere cantităţi

variabile din respectivele bunuri, pornind de la preţul unitar şi alţi factori care

determină volumul ofertei.

Din întâlnirea şi confruntarea pe piaţă a ofertei şi cererii ia naştere preţul

şi cantitatea de echilibru (Pe, Qe), se realizează echilibrul pieţei fiecărui bun. El se

obţine la preţurile şi cantităţile la care forţele cererii şi ofertei se egalizează. La

echilibru, cantitatea cerută de către cumpărători este egală (sau se apropie foarte mult)

cu cea propusă de către producători (vânzători). La echilibru, preţul şi cantitatea tind să

rămână staţionare dacă celelalte condiţii nu se modifică (ceteris paribus), nu există nici

excedente, nici deficite din respectivul bun. Grafic, pe piaţa concurenţială a unui bun

echilibrul se obţine la intersecţia curbei cererii şi a curbei ofertei (vezi figura 10.10).

Echilibrul pe piaţa unui bun are un caracter dinamic, sub incidenţa

modificării cererii şi ofertei. S-a amintit anterior că modificarea cererii şi ofertei

deplasează spre dreapta (la creştere) şi spre stânga (la scădere) curbele cererii şi

ofertei, preţul pieţei fiind dat. Modificările în mărimea cererii şi ofertei se

realizează sub incidenţa factorilor (condiţiilor) cererii şi ofertei.

Legile cererii şi ofertei

Cum afectează deplasarea fiecărei curbe (respectiv modificarea condiţiilor

cererii şi ofertei) preţul şi cantitatea? Răspunsurile la această întrebare sunt

cunoscute sub numele de legile cererii şi ofertei2. Acestea sintetizează efectele pe

R. C. Lipsey. K. A. Chrystal, Economia pozitivă, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 108.

154

care modificările (creşteri sau scăderi) cererii şi ofertei le au asupra preţului şi

cantităţii de echilibru pe piaţa unui bun. Ele rezumă schimbările care se produc în

situaţia pieţei unui bun când o stare iniţială de echilibru este tulburată printr-o

modificare a cererii şi ofertei.

De regulă, pe termen scurt se produc şocuri asupra cererii, iar asupra

ofertei schimbările se produc, de regulă, pe termen lung.

Echilibrul pe piaţa unui bun

Comentariu: din întâlnirea curbei cererii CC‟ cu cea a ofertei OO', rezultă

echilibrul pieţei bunului x, realizat în Eo, definit prin preţul de echilibru Pco şi

cantitatea de echilibru, QcQ. La orice preţ, superior sau inferior preţului de echilibru,

pe piaţă apare, după caz, exces de ofertă sau exces de cerere.

Legile cererii şi ofertei pot fi formulate astfel:

- când se produce un şoc asupra cererii (creştere sau scădere), preţul şi cantitatea

de echilibru se corelează pozitiv cu şocul (vezi figura 10.11a), modificându-se

în acelaşi sens cu cererea;

- creşterea sau scăderea ofertei fac ca preţul să se coreleze negativ cu

modificarea ofertei, iar cantitatea de echilibru să se coreleze pozitiv (vezi

figura 10.11 b).

- când cererea şi oferta suportă un şoc de acelaşi sens (ambele cresc sau scad),

cantitatea de echilibru se corelează pozitiv cu şocul, iar preţul de echilibru se

modifică în funcţie de raportul dintre intensitatea şocului asupra cererii şi

ofertei (vezi figura 10.11 c);

155

- când se produce un şoc de sens contrar asupra cererii şi ofertei, preţul se

corelează pozitiv cu sensul de mişcare al cererii, iar cantitatea este indeterminată

(depinde de raportul dintre intensitatea şocului asupra cererii şi ofertei.

Sinteza acestor relaţii este importantă pentru adoptarea şi înfăptuirea

deciziilor privind cererea şi oferta pe orizonturi scurte, medii şi lungi, pentru

repartizarea sacrificiilor pe care le ocazionează mărirea taxelor indirecte,

practicarea „discriminărilor de preţ” etc.

156

Modificarea cererii, ofertei şi evoluţia

preţului şi a cantităţii de echilibru

Situaţia variabilei Preţul

de

echilibru

Cantitatea de

echilibru Cererea Oferta PE OE

Creşte Constantă Creşte Creşte

Creşte Scade Creşte Depinde

Creşte Creşte Depinde Creşte

Scade Constantă Scade Scade

Scade Scade Depinde Scade

Scade Creşte Scade Depinde

Constantă Constantă Constantă Constantă

Constantă Scade Creşte Scade

Constantă Creşte Scade Creşte

157

Cursul 10 Pieţe, concurenţă, preţuri

10.1 Piaţa şi concurenţa.

10.1.1. Conţinutul pieţei.

10.1.2. Concurenţa.

10.2.Preţul (teorii şi optici de analiză, funcţiile preţului).

10.3. Statul şi preţurile.

10.4. Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă.

158

10.1. Piaţa şi concurenţa.

Orice agent economic – firmă, menaj, administraţie, individ – îşi

desfăşoară activitatea în relaţii reciproce cu ceilalţi, dar şi cu mediul natural-

geografic, social-politic şi economic. Mediul economic reflectă relaţiile şi

instituţiile care caracterizează viaţa economică a unei societăţi, elementele

sale constitutive, modul în care funcţionează, finalităţile şi mecanismele prin

care este reglată activitatea economică.

Baza mediului economic o reprezintă sistemul de proprietate asupra

bunurilor economice, modul de repartizare a rezultatelor şi de adoptare a

soluţiilor privind problema fundamentală a economiei. Aşa cum s-a arătat

într-o temă anterioară, majoritatea economiilor de schimb contemporane

funcţionează ca sisteme cu piaţă concurenţială. Izvorând din filosofia

proprietăţii private, ele au doi stâlpi de rezistenţă: piaţa şi concurenţa. De

modul în care acestea îşi îndeplinesc funcţiile de care dispun în mod

potenţial, depinde calitatea mediului de afaceri concurenţial.

Ca realitate economică şi ca mecanism de alocare a resurselor, piaţa

este o creaţie socială, apărută cu multe secole în urmă, care a evoluat în

timp şi spaţiu, dovedindu-se cel mai bun – deşi imperfect – mecanism de

reglare economică.

10.1.1Conţinutul pieţei

În sens restrâns, piaţa desemnează ansamblul tranzacţiilor de vânzare- cumpărare dintre agenţii economici privite în corelaţie cu preţul şi alte împrejurări care le determină. Ea pune în contact – fizic şi/sau virtual – vânzătorii, cumpărătorii şi intermediarii care îşi confruntă intenţiile – cererea, oferta – şi negociază preţul

În sens larg, cuprinzător, piaţa este privită ca un canal de comunicaţii prin care agenţii economici obţin informaţii şi le difuzează cu privire la preţ, cerere, ofertă, raportul dintre ele ş.a.m.d. Ea este, totodată, sursa informaţiilor pe baza cărora se adoptă deciziile privind problema fundamentală a economiei şi a modului în care resursele (factorii de producţie în special) sunt alocaţi şi utilizaţi în diferite domenii. Piaţa este tabloul de comandă prin care capitalul, forţa de muncă, pământul, investiţiile, inovaţiile şi tehnologia, cunoştinţele şi creativitatea, pe scurt bunurile economice sunt dirijate pe domenii în funcţie de nevoia socială solvabilă, nivelul preţurilor şi al veniturilor.

159

Ca mijloace de comunicaţie, piaţa şi preţurile pun în contact şi în

interacţiune cunoştinţe, resurse şi comportamente a milioane de agenţi

diferiţi; prin ele se realizează coordonarea involuntară, chiar automată a

oamenilor, activităţilor şi firmelor, interacţiune mijlocită prin informaţiile şi

recompensele (stimulentele) pe care le oferă. Preţurile, profiturile, drepturile

de proprietate, salariile, datele statistice, lucrările ştiinţifice şi de

popularizare, panourile publicitare, mass-media ş.a.m.d. sunt purtători de

informaţii care reflectă starea diferitelor pieţe şi domenii de activitate şi în

funcţie de care sunt permanent revizuite deciziile privind: ce şi cât să se

consume, ce, cât şi cum să se producă, cât şi unde să se investească, ce, cât

şi pentru cine să muncească.

Acesta este şi sensul în care Adam Smith aprecia că piaţa liberă, prin

mecanismul preţurilor, reprezintă „mâna invizibilă” care generează coerenţa

milioanelor de decizii individuale.

Mecanismul de funcţionare a „mâinii invizibile” a fost aprofundat

treptat prin aportul marilor şcoli şi curente de gândire economică ulterioare,

pe baza unor premise şi presupoziţii, considerate ca având coerenţă logică şi

care au dat naştere modelului concurenţial de bază al economiei

capitaliste.

Elemente constitutive ale modelului concurenţial de bază:

1. cumpărătorii sunt raţionali şi, prin deciziile adoptate, urmăresc maximizarea satisfacţiei;

2. producătorii (vânzătorii, distribuitorii, investitorii, speculatorii) urmăresc maximizarea profiturilor;

3. pieţele sunt competitive; competiţia este regula de bază în acţiunea oricărei persoane, firme, administraţii. Ea se desfăşoară între producători (vânzători) pentru clienţi, între cumpărători pentru a-şi apropia bunuri în cele mai bune condiţii, în funcţie de venitul cheltuit;

4. pieţele fixează preţurile care se formează liber, fiind considerate ca acceptate de către participanţii la tranzacţii. Cine nu le acceptă, se retrage de pe piaţă. Preţurile se ajustează la condiţiile pieţei (cerere, ofertă)Fiecare agent economic le judecă din perspectiva efectului de venit şi de substituţie. În acelaşi timp, preţurile sunt principalul instrument de echilibrare a cererii şi ofertei;

5. starea de ansamblu a economiei se judecă în funcţie de situaţia diferitelor pieţe, de situaţia cererii şi a ofertei care este efectul acţiunilor agenţilor economici;

6. veniturile individuale (persoane, familii, firme) depind de posesia unor active (fizice, monetar-financiare, cunoştinţe, abilităţi inovaţional-creative, tehnice, naturale) şi de productivitatea (randamentul) acestora. Inegalităţile în deţinerea activelor şi în randamentul acestora generează inegalităţi de venituri pe care piaţa le poate reduce sau accentua;

7. inegalităţile de venituri generate de inegalităţi în deţinerea de active (şi de avuţie naţională) sunt considerate obiective şi necesare pentru a menţine competiţia;

8. inegalităţile generate de calitatea şi performanţele activelor ca şi de noroc sunt, în general, uşor de acceptat. Sunt greu de acceptat inegalităţile de venituri generate de: moşteniri, poziţii de monopol, relaţii speciale cu puterea politică, speculare a unor lacune ale actelor normative, corupţie, poziţii de forţă etc.

160

Mediul economic concurenţial

Economia privită ca un tot se prezintă ca un sistem de pieţe.

Configuraţia lui ţine de nivelul de dezvoltare economică şi de cel al

eficienţei economice, de instituţiile, tradiţiile şi mentalităţile fiecărui popor,

de volumul resurselor de care dispune ş.a.m.d. Pieţele pot fi grupate în

funcţie de numeroase criterii.

După natura bunurilor care formează obiectul tranzacţiilor, se disting: piaţa bunurilor de consum; piaţa bunurilor de capital; piaţa bunurilor cultural-artistice; piaţa muncii; piaţa monetară; piaţa activelor financiare, piaţa valutară; piaţa informaţiilor; piaţa imobiliară; piaţa resurselor naturale; piaţa turistică.

În cadrul acestui criteriu, piaţa se diversifică continuu, pe măsură ce se adânceşte diviziunea socială a muncii; în sens microeconomic, se poate vorbi de atâtea pieţe câte categorii de bunuri omogene există în societate şi sunt supuse tranzacţiilor pe piaţă.

Pentru fundamentarea strategiei şi tacticii, pentru producători şi

cumpărători este importantă delimitarea pieţei relevante. Delimitarea pieţei

relevante a unui bun înseamnă a circumscrie plaja bunurilor substituibile şi

complementare lui, adică acelea a căror cerere este afectată de

modificarea preţului bunului în cauză. Ea poate fi determinată doar cu

aproximaţie.

În analiza economică a pieţei, prezintă o mare importanţă

cunoaşterea structurii pieţei. Ea se apreciază în funcţie de:

a. numărul de vânzători şi compărători;

b. forţa (puterea) economică a agenţilor cererii şi ofertei;

c. gradul de concentrare care se apreciază prin ponderea pe care

cele mai

mari 3, 4, 5, 10 firme o deţin în volumul producţiei, al

desfacerilor, în

totalul capitalului fix al industriei şi în totalul cheltuielilor pentru

cercetarea ştiinţifică etc.

Din perspectiva structurii, pieţele pot fi: atomizate

(nonconcentrate), mediu concentrate şi foarte concentrate.

După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei şi influenţa pe care o exercită asupra activităţii economice de ansamblu, se disting: pieţe locale; pieţe regionale; piaţa naţională; pieţe zonale; piaţa mondială; piaţa unică a UE. De reţinut că piaţa naţională respectiv, cea mondială nu reprezintă şi nu trebuie percepute ca însumări mecanice ale celor care le preced în enumerare.

După volumul tranzacţiilor care se derulează, se disting: pieţe dispersate, descentralizate, numite en-detail, în care bunurile de un anumit fel se vând în partizi mici unor cumpărători atomizaţi; pieţe concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează tranzacţii în partizi mari (bursele, pieţele de en-gros) pe care au acces agenţii molecularizaţi, cu o mare forţă economică, care, prin deciziile ce le adoptă, pot să afecteze în mod sensibil volumul cererii, ofertei etc.

161

În funcţie de gradul de informare al agenţilor economici, sunt pieţe transparente - al căror mecanism de funcţionare este bine cunoscut de către participanţi, care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi variabilelor pieţei (cerere, ofertă, preţ, starea concurenţei, modul de derulare a tranzacţiilor etc.) şi pieţe opace -asupra cărora participanţii deţin informaţii reduse, superficiale şi izolate, iar mecanismul de funcţionare „nu se încadrează în regulile normalităţii”. Este cazul multor pieţe care sunt formate şi funcţionează în statele central şi est-europene.

După modul de acces pe piaţă, se disting: pieţe libere la care au acces orice vânzător şi orice cumpărător, eventual dacă plătesc o taxă (fără ca acest lucru să fie neapărat obligatoriu); pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ofertei (dar mai ales ultimii) au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiţii (de exemplu: deţinerea unor diplome autorizate de către cei în drept pentru a oferi servicii medicale, vânzare de produse farmaceutice, oferta serviciilor de taximetrie ş.a.m.d.); pieţe intermediare, pe care au acces doar persoane abilitate şi expres autorizate (de exemplu: brokerii, dealerii pe pieţele bursiere etc).

În raport de forţa economică a participanţilor există: pieţe atomizate, în care agenţii (şi ai cererii şi ai ofertei) sunt numeroşi şi de forţă economică redusă, astfel că nici unul dintre ei, prin deciziile adoptate şi acţiunile întreprinse, nu exercită influenţe asupra nivelului şi dinamicii preţului; agenţii unor asemenea pieţe sunt „primitori de preţuri” („prices toakers”); pieţe molecularizate în care agenţii sunt puţin numeroşi, fiecare dintre ei având o forţă economică ridicată, iar prin deciziile şi acţiunile întreprinse exercită influenţe notabile asupra variabilelor pieţei, în special asupra preţului. Aceşti agenţi sunt „creatori (căutători) de preţuri” („prices searchers”), fiind, după caz, agenţii cererii, ai ofertei sau aparţinând ambelor categorii.

Între cele două situaţii limită, există numeroase pieţe intermediare, ca pieţe reale întâlnite în practică şi care sunt sintetizate în tabelul Diversitatea pieţelor reale în funcţie de numărul şi forţa economică a participanţilor Tabelul 11.1

"""v Numărul \. agenţilor ^^ofertei Numărul \. agenţilor cererii

Numeroşi (foarte mulţi, fiecare cu forţă economică redusă)

Câţiva (fiecare cu forţă economică ridicată)

Unul (cu mare putere

economică)

Numeroşi (foarte mulţi, fiecare cu forţă economică redusă)

Piaţa

monopolistică

Oligopol Monopol

Câţiva - fiecare cu forţă economică ridicată

Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat

Unul cu mare putere economică

Monopson Monopson

contrat

Monopol bilateral

162

După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din economie, se întâlnesc: pieţe fluide (dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări), ele sunt pieţe în care agenţii cererii şi ofertei acţionează pe criterii de raţionalitate, au o bună percepţie asupra stării variabilelor pieţei şi capacitatea să facă anticipări raţionale şi pieţe rigide (cele ai căror agenţi şi variabile reacţionează lent, cu întârziere sau chiar imperceptibil la modificările care se produc în starea conjuncturii, în cerere, în ofertă sau în preţ). Sunt pieţe atipice, asupra cărora cu greu se pot face anticipări raţionale.

În raport cu respectarea legislaţiei, a cutumelor şi a normelor de derulare a tranzacţiilor şi concurenţei, pieţele pot fi: cu concurenţă loială (în care cerinţele surprinse în criteriul de clasificare sunt respectare în mare măsură de către majoritatea covârşitoare a participanţilor la tranzacţii) şi pieţe; cu concurenţă neloială (în cadrul cărora sunt încălcate normele de conduită şi reglementările juridice privind domeniul; majoritatea participanţilor sunt susceptibili de a suporta efectul punitiv al legii sau oprobriul colectivităţii).

După modul în care funcţionează sunt studiate: piaţa cu concurenţă perfectă, pură şi pieţe reale, cu concurenţă imperfectă; piaţă cu monopol (cu variantele: monopol bilateral, monopol contrat), oligopol, monopolistică etc.

În raport cu factorul timp, se poate vorbi de pieţe: la vedere – (în care tranzacţia se face imediat) sau în cel mult 48 de ore de la încheierea înţelegerii, adică după ce s-a convenit asupra preţului, cantităţii şi condiţiilor de livrare şi plată; la termen – cele în care se convine la momentul To asupra termenilor tranzacţiei, dar ea se va derula ulterior, la o dată convenită (T1), conferind certitudine asupra preţului. De cele mai multe ori acestea au şi un caracter speculativ.

10.1.2 Concurenţa

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una dintre

variabilele definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei.

Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi, fiind expresia liberei iniţiative.

Concurenţa reprezintă atât o confruntare, cât şi o cooperare între

agenţi economici, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie,

de vânzare, de achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor

băneşti, valutare, financiare ş.a.m.d. Este o întrecere pentru a obţine

avantaje (sau măcar pentru a diminua probabilitatea producerii riscurilor).

În concurenţă, fiecare acţionează din interes. De exemplu,

cumpărătorul „aleargă” pentru a găsi vânzătorii cu preţul cel mai mic,

calitatea cea mai bună, condiţiile cele mai favorabile de livrare a bunurilor

de consum şi factorilor de producţie etc. Vânzătorii se întrec între ei pentru

„banul clientului”, pentru a atrage cumpărători cât mai mulţi, cu forţă

economică ridicată, stabili în achiziţii, receptivi

163

la preţ şi alte favorabilităţi. Din această competiţie, în mod normal şi ca

regulă, ies învingătorii cei mai buni.

Condiţiile concurenţei sunt: libertatea formării preţului şi

existenţa proprietăţii private, iar drepturile de proprietate sunt riguros

delimitate şi garantate. Concurenţa a evoluat în timp şi spaţiu, iar

amploarea ei este influenţată de: • numărul şi puterea economică a

agenţilor cererii şi ofertei;

• gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor; •

gradul de transparenţă a pieţei;

• măsura în care societatea, mediul economic, social,

politic, cultural sunt capabile să stimuleze

iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de

competiţie, dar şi de cooperare; • reglementările

privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă; •

gradul de substituibilitate şi complementaritate a

bunurilor economice; • mărimea veniturilor şi

mecanismele prin care acestea se obţin; • nivelul de

dezvoltare economică, cultural-spirituală şi morală

a membrilor societăţii; • natura politicilor

economice; • amploarea tipologia şi plaja practicilor

anticoncurenţiale; • nivelul de instruire a agenţilor

economici. O piaţă este cu atât mai competitivă

cu cât este mai redusă capacitatea fiecărei firme

de a o influenţa prin preţuri, cantitate şi mod de

comercializare. Teoretic, competitivitatea este

maximă când fiecare firmă are o putere nulă de

a influenţa piaţa. De exemplu, dacă firma A

măreşte cu 10% preţul bunului „X” pe care-l

comercializează, iar cererea pieţei se reduce cu

0,1%, înseamnă că piaţa bunului „X” este o piaţă

competitivă. Din contră, dacă prin respectiva

măsură cererea pieţei se contractă cu 4%, înseamnă

că respectiva piaţă este puţin concurenţială.

Ca orice competiţie, şi concurenţa se desfăşoară pe baza anumitor reguli, ea fiind, ca şi piaţa, o creaţie socială conştientă.

În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială există reglementări

juridice privind regulile desfăşurării concurenţei, sancţiunile care se aplică

celor care le încalcă, organismele abilitate să o supravegheze şi să aplice

măsuri punitive1. În lipsa supravegherii şi reglementării, concurenţa se poate

autodistruge, poate duce la monopol şi alte anomalii economice.

164

în România, reglementarea concurenţei se realizează prin numeroase acte normative dintre care se detaşează Codul Comercial, Legea nr. 21/10 aprilie 1996, Legea Concurenţei, Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat. Instituţiile concurenţei în România sunt: Consiliul Concurenţei şi Oficiul Concurenţei.

Politica concurenţială Reprezintă ansamblul de reglementări, obiective şi organisme care

urmăresc asigurarea unui climat concurenţial normal, prevenirea şi sancţionarea practicilor anticoncurenţiale, menite să distorsioneze concurenţa, să-i altereze funcţiile şi capacitatea de a impulsiona progresul economic.

Practicile anticoncurenţiale sunt numeroase, precum: - abuzul de poziţie dominantă; - măsurile discriminatorii, inclusiv în funcţie de cetăţenie; - realizarea unor înţelegeri de tip cartel (privind preţul, volumul producţiei

şi desfacerii, împărţirea pieţelor) şi promovarea altor practici restrictive;

- intervenţii publice care pot deforma concurenţa dintre firme (prin anumite ajutoare de stat, drepturi/avantaje speciale acordate unor întreprinderi);

- realizarea de concentrări (fuziuni) interne şi internaţionale etc., care alterează competiţia.

În cadrul Uniunii Europene s-a elaborat şi promovat Politica Comună în domeniul concurenţei, menită să asigure o concurenţă liberă, nedistorsionată, „cel mai bun stimulent al eficienţei tehnice şi inovării de către firme şi cel mai eficace drum pentru realizarea diviziunii muncii şi a unei specializări la nivelul UE, benefice pentru participanţii la comunitate”.

Funcţiile concurenţei

a) Stimulează progresul economic: ea incită la inovaţie şi creativitate,

care favorizează creşterea eficienţei, economisia resurselor,

satisfacerea mai bună a nevoilor (vezi figura 11.1);

b) Diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi, abili,

întreprinzători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe

agenţii imobili, conservatori; salubrizează viaţa economică;

c) Uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea

costurilor şi chiar a preţurilor de vânzare;

d) Permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai

bună şi mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să

găsească soluţii pentru a lărgi piaţa şi a-şi ameliora activitatea;

e) Concurenţa şi proprietatea privată favorizează formarea unor

comportamente raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru

deciziile adoptate, asumarea câştigurilor dar şi a riscurilor care

rezultă pentru agenţii economici;

f) Favorizează ajustarea reciprocă a cererii şi a ofertei prin decizii

autonome ale producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi

cumpărătorilor;

g) Când este necorespunzător reglementată şi supravegheată concurenţa

se poate transforma în contrariul său: generează risipă de resurse;

conduce la concentrarea exagerată a forţei economice; poate

deprecia calitatea bunurilor mărfare; îl defavorizează pe consumator

etc.

165

Interdependenţa concurenţă-eficienţă-progres economic

În cadrul concurenţei se folosesc mijloace numeroase care au evoluat odată cu piaţa şi concurenţa. Cu titlu general şi sintetic, ele pot fi prezentate ca instrumente (mijloace) economice şi extraeconomice.

Dintre mijloacele economice se remarcă: reducerea costurilor,

creşterea calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentului, publicitatea,

acordarea unor avantaje cumpărătorilor, iar în unele situaţii chiar reducerea

preţurilor sub cele ale concurenţilor. Printre instrumentele extraeconomice

folosite în cadrul concurenţei sunt frecvente: obţinerea de informaţii privind

concurenţii, sponsorizarea unor activităţi social-culturale, spionajul

economic, iar, în cazuri limită, corupţia, şantajul, boicotul sau chiar violenţa

deschisă.

10.2 Preţul. Teorii şi optici de analiză a preţului

Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. Se

pare că preţul reprezintă problema cea mai complicată şi controversată

a vieţii economice. Aceasta, pentru că în el sunt coagulate toate categoriile

şi componentele sistemului de interese: individuale şi de grup: producători-

consumatori;

166

vânzători-cumpărători; naţionale-internaţionale etc. De altfel, neoclasicii au

considerat teoria economică (cu referire la microeconomie) ca ştiinţă a

formării şi evoluţiei preţului.

Privind preţul ca fenomen economic la nivelul percepţiei directe, este

unanim acceptată definiţia formulată încă din antichitate de către Aristotel şi

Xenofon.

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut. Alături de preţul absolut există şi preţul relativ sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c ş.a.m.d., exprimate în funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă. Se utilizează relaţia:

Pr = PA / Pe

în care:

Pr = preţul relativ al bunului „i”

PA = preţul absolut al bunului „i”

Pe = preţul absolut al bunului etalon

Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori se fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru caracterizarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.

De exemplu: să considerăm că preţul absolut pentru diferite bunuri se prezintă astfel:

1 kg pâine = 10.000 u.m.; 1 kg carne = 100.000 u.m.; 1 autoturism = 400.000.000 u.m.; 1 oră de muncă = 20.000 u.m.

Dacă se consideră preţ etalon salariul orar, preţurile relative sunt: - 1 kg pâine = 0,5 salarii medii orare; - 1 kg de carne =5 salarii orare; - 1 autoturism = 20.000 salarii orare etc. Dacă considerăm că în intervalul t0 - t1 preţurile cresc cu 10% la pâine,

cu 15% la carne, cu 20% la autoturisme, iar salariile medii orare cu 10%, constatăm că preţurile relative devin: 1 kg pâine = 0,5 salarii orare; 1 kg carne = 5,2 salarii orare; un autoturism = = 21.818 salarii orare. Rezultă că, deşi toate preţurile absolute, inclusiv al forţei de muncă, au crescut, situaţia economică a salariatului sa deteriorat în raport cu cea a proprietarilor celorlalte bunuri economice.

În practica statistică, situaţia preţurilor relative din diferite domenii

se determină comparând dinamica preţurilor din respectivele domenii

(ramură, zonă geografică etc.) cu indicele general al preţurilor care

sintetizează evoluţia de ansamblu. Când indicele specific este mai mic decât

cel general, preţurile relative scad şi invers.

167

Din analiza dinamicii preţului relativ se obţin informaţii preţioase privind evoluţia situaţiei economice a diferiţilor producători, consumatori şi domenii de activitate. Din această perspectivă modificarea preţurilor relative este generatoare de consecinţe mult mai ample şi mai complexe decât modificarea preţurilor absolute. În funcţie de ele are loc permanenta realocare a resurselor pe domenii.

Realităţile ultimului secol pun în evidenţă că, practic, în toate ţările

preţurile relative ale mărfurilor agricole au scăzut şi au crescut cele ale

serviciilor şi majorităţii bunurilor prelucrate industrial. În felul acesta,

situaţia economică a celor care produc, vând şi exportă mărfuri agricole s-a

înrăutăţit în raport cu cea a altor agenţi economici.

10.2.1 Teoriile preţului

Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La

întrebarea „ce măsoară preţul?", principalele şcoli economice au dat

explicaţii diferite, cunoscute ca teorii ale preţului.

Răspunsurile foarte diverse pot fi grupate în trei mari teorii: teoria

clasică a preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte (moderne)

ale preţului. În diferite lucrări şi în acţiunile practice ale agenţilor economici

ele coexistă.

În teoria clasică preţul îşi are suportul (substanţa) în valoarea

economică a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de

consumul de factori de producţie şi de remuneraţiile revendicate de către

posesorii acestora. Situaţia concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la

nivelul valorii economice ori să oscileze în jurul său, dar, în condiţii

normale, el nu se rupe de baza sa obiectivă -valoarea economică percepută

prin nivelul costului unitar şi marginal (full).

Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat

teoria conform căreia preţul reflectă valoarea economică determinată de

utilitatea marginală şi raritatea respectivului bun, respectiv cantitatea în

care el se află comparativ cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul

unui bun sunt cu atât mai mari cu cât utilitatea marginală este mai mare şi el

este mai rar. Cele două împrejurări care determină valoarea economică şi

preţul – utilitatea marginală şi raritatea – pot acţiona în acelaşi sens sau în

sensuri diferite.

168

Paradoxul apă-diamant

Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare (utilitate) şi valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o utilitate ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară redusă (este cazul apei); sunt altele, mai puţin necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb foarte ridicată (este cazul diamantelor). Această contradicţie care apare pentru unele mărfuri între valoarea de întrebuinţare (utilitate) şi valoarea de schimb (preţ) a rămas cunoscută în literatura economică sub numele de „paradoxul apei şi diamantelor”. Viziunea neoclasică (subiectivă) a eliminat acest paradox: se apreciază că valoarea economică (şi preţul unitar) al bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de cea marginală a bunului, care este condiţionată şi de gradul său de raritate. Apa are utilitate totală ridicată, dar utilitate marginală redusă, pentru că este relativ abundentă; aşa se explică de ce, în mod normal, indivizii fac eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia este exact inversă în cazul diamantelor.

Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este necesară luarea în considerare atât a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii; orice suprasolicitare sau ignorare conduce la concluzii greşite.

Din punctul de vedere al acestei lecţii, deosebirea dintre teoria

clasică şi neoclasică decurge din cauza primară care determină preţul.

După clasici, preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale

mărfii, modul în care ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor

de producţie; producătorul este „dirijorul” preţului. La neoclasici, preţul

este determinat de condiţiile pieţei, de modul în care sunt percepute şi se

manifestă raritatea şi utilitatea marginală; rolul decisiv în formarea şi

evoluţia preţului aparţine cumpărătorilor.

Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a

preţului

a fost elaborată în prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, în

principal, Şcolii de la Cambridge. Se pleacă de la premisa că cele două teorii

anterioare nu sunt opuse (deşi ele aşa au apărut), ci doar explicaţii

incomplete şi soluţii parţiale privind valoarea economică şi preţul. În acest

sens, Alfred Marshall se exprimă plastic: „A te întreba dacă valoarea şi

preţul unui bun sunt date de consumul de factori de producţie ori de

utilitatea marginală şi raritatea lui este sinonim cu a te întreba dacă o coală

de hârtie aşezată între lamele unei foarfece este tăiată de lama de jos ori de

cea de sus”. În ultimă instanţă, preţul este determinat atât de consumul

de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea

bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele

producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma utilităţii marginale

şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi

fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.

169

Producătorul este agentul ofertei, iar consumatorul al cererii, de

aceea interesele lor, legătura şi confruntarea dintre ele sunt, în ultimă

instanţă, expresia ofertei şi cererii.

În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului şi cele ale consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa şi determină nivelul şi dinamica preţului.

Percepţia asupra utilităţii marginale

A

≥ Preţ

unitar

A

≥ Consumul de factori costul marginal

A

i_i Agent al ------ -^ Agent

al

Cumpărătorul i -^> (PIAŢA ; <C=

ofertei

Producăto

rul

Figura 11.2 Factorii preţului în condiţii de

concurenţă (teoria contemporană a

preţului)

10.2.2 Optici de abordare a preţului

1) În raport de situaţia pieţei şi scopului analizei preţul poate fi

privit ca o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz se

apreciază că preţul este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei;

fiecare este un „primitor de preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei

influenţează piaţa, în principal prin cantităţi sintetizate în legile cererii şi

ofertei. În cel de al doilea caz, un agent sau un grup de agenţi economici

reuşesc, au forţă şi mijloace specifice pentru a influenţa sau determina

nivelul preţului. Într-o atare situaţie, preţul este cel care influenţează direct

interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima se modifică

în acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.

2) După modul în care se formează, preţurile pot fi:

- preţuri libere, cele care se formează şi evoluează pe baza

condiţiilor pieţei; teoretic, nu există voinţe şi forţe personalizate suficient de

puternice pentru a-i fixa nivelul şi a-i determina evoluţia. Este situaţia ideală

care se întâlneşte în modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă; în

economiile reale se tinde spre asemenea preţuri pe pieţele financiare

secundare, la bursele de mărfuri şi pe piaţa schimburilor valutare;

cererii

170

Mediul economic concurenţial

- preţuri administrate sunt rezultatul deciziilor şi acţiunilor statului şi

ale altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri,

oligopoluri, sindicate etc);

- preţuri mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în statele cu economie de

piaţă concurenţială şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei,

având elemente ale „mâinii invizibile” cu mecanisme dirijist-

intervenţioniste, izvorâte din reglementări legislative ale administraţiilor

publice (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea de

plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot coborî sau peste care

nu pot creşte etc.) şi/sau din forţa de care dispun anumite centre de forţă

privată.

Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri

care parcurg mecanismele pieţei: salariu, rata dobânzii, tarife la servicii,

preţuri en-gros şi en-detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.

10.2.3 Funcţiile preţului

Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile unităţilor economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.

Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie

concurenţială:

• Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor,

rezultatelor, veniturilor, fluxurilor care se derulează la toate nivelurile şi

vizează pe toţi subiecţii acţiunii economice. Prin intermediul lor, marea

diversitate a consumului de resurse economice, output-urilor şi tranzacţiilor

sunt uniformizate sub formă monetară, fiind organic legate de rolul monedei

de etalon general de măsură, calcul şi evidenţă. Cea mai generalizatoare

formă de măsurare economică – măsurarea monetară – se realizează

prin mijlocirea preţurilor. Calitatea reflectorie a acestei măsurări este

condiţionată de existenţa unor preţuri corecte, formate liber, care ilustrează

cât mai fidel posibil realitatea, starea şi sensurile de mişcare ale economiei.

• Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune

dintre resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică

creşterea tensiunii şi invers. Nivelurile de preţuri sunt în ultimă instanţă

scale, trepte cu ajutorul cărora se măsoară gradul de raritate: cu cât preţul

este mai ridicat, cu atât respectivul bun este potenţial mai insuficient în

raport cu nevoile.

171

• Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt

coordonate deciziile producătorilor şi cumpărătorilor. Astfel, schimbarea

preţurilor relative antrenează permanente realocări ale factorilor de

producţie pe domenii, noi modalităţi de combinare a acestora, structuri noi

ale ofertei şi consumului. Creşterea preţurilor relative generează tendinţa de

reducere a consumului şi de creştere a producţiei. Din contră, la mărfurile

pentru care ele scad, consumul este stimulat, iar producţia descurajată. De

aceea, preţurile sunt considerate pivotul economiei de piaţă.

• Pentru producător, preţul este principalul instrument prin

care îşi recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele

pentru continuarea activităţii economice. Tot pe baza informaţiei furnizate

de preţuri producătorul decide să restrângă sau să abandoneze anumite

activităţi. În felul acesta, el este cel mai autentic sistem de informaţii pentru

alocarea şi realocarea resurselor pe domenii.

• În anumite condiţii, în special când se practică preţuri

administrate, preţul este un factor de redistribuire a veniturilor şi

patrimoniului între diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de

activitate. Agenţii, ramurile şi sectoarele ale căror preţuri relative scad,

înregistrează pierderi de venituri şi de patrimoniu; situaţia este inversă

pentru cei ale căror preţuri relative cresc. Aşa cum este sugerat în figura

11.3, se produce fenomenul de „foarfece al preţurilor", când, faţă de o

situaţie de echilibru, X, preţurile relative ale bunului (sau sectorului) A scad

(care pierde) şi cele ale bunului (sectorului) B cresc, redistribuirea de venit

şi patrimoniu realizându-se în favoarea sectorului B.

Foarfecele preţurilor

• În economia de piaţă, preţul este cel care, împreună cu venitul

nominal, „arbitrează" accesul persoanelor şi categoriile de persoane la

bunurile economice marfare.

172

10.3 Statul şi preţurile

Ipoteza formării libere a preţurilor este o etapă necesară pentru a

înţelege funcţionarea de principiu a pieţei. În orice economie sunt şi situaţii

în care formarea liberă a unor preţuri, exclusiv sub incidenţa „mâinii

invizibile”, nu este încă posibilă ori, probabil, nici oportună. În consecinţă,

chiar şi în cele mai liberale economii au loc intervenţii ale statului în

domeniul preţului: 1. Prin intermediul preţurilor, statul îşi asigură o parte

substanţială din impozite şi taxe. Mărirea TVA, a accizelor vor aduce

majorarea încasărilor bugetare, dar şi a preţurilor, deşi nu în aceeaşi

proporţie. 2. Sunt situaţii când producătorii din anumite ramuri sunt greu

afectaţi de concurenţa externă sau de anumite fenomene naturale şi, ca atare,

trebuie protejaţi. 3. Alteori, societatea consideră oportună stimularea

consumului anumitor bunuri (bunurile de merit) sau, din contră, să inhibe

consumul altora. 4. Sunt anumite categorii ale populaţiei, cu venituri mai

scăzute, care trebuie sprijinite pentru a-şi asigura un minim de subzistenţă,

prevenind astfel apariţia unor probleme sociale dificile ş.a.m.d. Acestea sunt

doar câteva argumente pe care administraţiile publice – dar şi o parte a

societăţii civile – le invocă pentru ca statul să se implice în domeniul

preţurilor, care sunt, de altfel, instrumentul economic care sensibilizează la

cel mai înalt grad toate categoriile de interese.

Deşi există numeroase argumente pro şi contra intervenţiei statului în

domeniul preţurilor este necesară evaluarea lucidă a efectelor respectivelor

măsuri;

totdeauna ele sunt contradictorii pentru că sunt judecate din

perspectiva unor interese diferite, iar alegerile private (individuale) şi cele

publice arareori coincid. Intervenţia statului în domeniul preţurilor se

realizează în modalităţi diverse: acţiuni de fixare a nivelului efectiv al unor

preţuri sau plafoane (limite) de preţ; reglementări privind modul de formare

a preţurilor, politica comercială şi a concurenţei; acţiuni de influenţare, după

caz, a cererii şi ofertei etc. Pe baza experienţei mondiale, dar şi a celei

recente din România, modalităţile de intervenţie a statului în domeniul

preţurilor pot fi grupate în:

A) intervenţie indirectă;

B) intervenţii directe.

A)Intervenţia indirectă a statului în domeniul preţurilor se bazează pe ipoteza că preţurile sunt libere şi formate sub incidenţa raportului dintre cerere şi ofertă. În consecinţă, statul poate influenţa evoluţia preţurilor acţionând, după caz, asupra ofertei sau cererii sau a ambelor, pe care, în funcţie de situaţie, le inhibă sau le stimulează

173

B) Intervenţiile directe se bazează, în principal, pe fixarea unor

plafoane de preţuri, diferite de nivelul de echilibru; plafoane maxime,

peste care preţurile nu pot creşte, pentru a-i favoriza pe

consumatori şi plafoane minime, sub care preţurile nu pot să scadă,

pentru a-i sprijini pe producători

PIAŢA CU CONCURENŢĂ PURĂ ŞI

PERFECTĂ

Această piaţă reprezintă modelul teoretic, o situaţie ideală

imaginată de către şcoala neoclasică, mai ales prin V. Pareto şi L. Walras (şi

într-o mare măsură de către Adam Smith, deşi acesta nu a denumit-o ca

atare), prin care se urmăreşte evidenţierea virtuţilor instrinseci ale „mâinii

invizibile” drept cel mai bun mecanism natural de funcţionare şi reglare a

economiei.

10.4 Trăsături ale pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Ca model teoretic, piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se bazează pe o serie de caracteristici care, în interacţiunea lor, constituie mecanismul ideal de funcţionare a pieţei.

Acestea sunt:

a) Structura pieţei este atomizată, în care agenţii cererii şi ofertei

sunt de forţă economică redusă şi în număr mare. Cât de mare este numărul

lor? Indeterminat, dar sunt numeroşi şi mici ca forţă economică, astfel încât

nici unul nu poate să influenţeze, prin deciziile şi acţiunile sale, starea

pieţei: nivelul şi evoluţia preţului de echilibru, cererea pieţei şi oferta

industriei. Pe o asemenea piaţă, producătorii (vânzătorii) şi cumpărătorii

sunt primitori de preţ (price takers; preneurs des prix). Un agent economic

este primitor de preţ când are o forţă economică aşa de redusă în raport cu

cererea pieţei sau oferta industriei, încât el nu are nici o posibilitate de a-l

influenţa: pentru el, preţul se formează prin tatonări, această funcţie

realizând-o permanentele confruntări dintre cerere şi ofertă reprezentată prin

impersonalul „comisar preţuitor” vestitorul de preţ sau de un tablou de

afişaj al preţului etc., iar în funcţie de nivelul preţului agenţii pieţei încearcă

să se „replieze”, acţionând asupra cantităţilor pe care, în funcţie de

interese, le sporesc sau le diminuează.

b) Omogenitatea perfectă înseamnă identitatea intrinsecă şi

extrinsecă a tuturor bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor pe respectiva

174

piaţă.

Două sau mai multe bunuri sunt omogene intrinsec dacă proprietăţile care le definesc sunt identice prin: compoziţie, calitate, formă, culoare etc. Omogenitatea extrinsecă se referă la modul de prezentare, condiţiile şi termenii de comercializare, de livrare şi de plată (pe bază de credit comercial, cu sau fără avans, cu plată integrală, în numerar sau prin virament etc.), amploarea publicităţii care se face în jurul produsului şi al firmei care îl comercializează etc.

Această caracteristică face ca, ipotetic, cumpărătorul să nu aibă nici

un motiv să prefere marfa producătorului X sau Y sau Z; el le tratează pe

toate în mod identic.

c) Intrarea-ieşirea liberă de pe piaţă. Se presupune că agenţii

pieţei intră

şi, respectiv, ies în mod liber de pe piaţa oricărui bun, fără a se „lovi” de

bariere

juridice, economice, instituţionale sau cutumiare. Intrarea şi ieşirea se face

pe bază

de raţionament economic. Astfel, ofertantul (producătorul) intră pe o piaţă

atunci

când obţine un cost marginal inferior sau cel mult egal cu preţul la care se

comercializează bunul. El iese de pe piaţa respectivului bun când costul

marginal

este mai mare decât venitul (încasarea marginală), încercând să se

reprofileze spre

alte domenii, unde poate obţine cel puţin profitul normal.

Cumpărătorul, agentul cererii intră pe piaţa unui bun prin

compararea raportului dintre utilitatea marginală şi preţul unitar al acelui

bun cu acelaşi raport obţinut pentru alte bunuri substituibile. Când primul

raport este mai mare, cumpărătorul decide intrarea pe piaţă şi devine

agent al cererii. Când raportul este mai mic, el părăseşte piaţa bunului dat şi

se orientează spre altele.

Piaţa care satisface condiţiile de atomicitate, omogenitate şi intrare (ieşire) liberă, se numeşte piaţă cu concurenţă pură.

Ea este completată cu condiţiile concurenţei perfecte reprezentate

de transparenţa şi mobilitatea perfectă a factorilor de producţie.

d) Transparenţa pieţei. Se apreciază că o piaţă este transparentă

atunci când agenţii ei sunt permanent, complet şi corect informaţi asupra

variabilelor pieţei; ca atare, ei acţionează în cunoştinţă de cauză, aleg pe

baza unor criterii de raţionalitate economică, având la bază o perfectă

informare. Ipotetic, aceasta permite vânzătorului şi cumpărătorului să

încheie contracte şi să le execute atunci când interesele lor sunt cel mai bine

satisfăcute.

e) Factorii de producţie au mobilitate perfectă, ceea ce presupune

lipsa unor limite tehnice, economice, juridice în calea orientării libere şi

naturale a acestora spre domenii unde sunt folosiţi cu cea mai înaltă

eficienţă.

175

Când una, mai multe sau toate aceste condiţii nu sunt satisfăcute

piaţa este caracterizată prin concurenţă imperfectă. Din contră, dacă

condiţiile de mai sus ar fi îndeplinite, suveranitatea pieţei prin a sa „mână

invizibilă” se impune, tinzând spre echilibru.

Echilibrul defineşte situaţia ideală, când interesele participanţilor, producători (vânzători) şi cumpărători, sunt cel mai bine satisfăcute astfel că surplusul cumpărătorului (consumatorului) şi al producătorului sunt maxime, resursele sunt alocate pe domenii în strictă concordanţă cu structura şi intensitatea nevoii de consum şi utilizate pe baza unor criterii şi la nivel normal de eficienţă pentru etapa dată. Orice modificare a alocării resurselor ar diminua eficienţa.

Echilibrul poate fi privit atât ca echilibru al firmei, cât şi ca

echilibru al pieţei.

Fiecare dintre acestea se judecă prin luarea în considerare a

factorului timp sintetizat în termenul scurt şi cel lung, în echilibrul stabil şi

instabil.

Echilibrul firmei pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă

Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care-i permite să obţină cele mai bune rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului. El este privit pe termen scurt şi pe termen lung.

Fiind primitoare de preţ, firma concurenţială nu-l poate influenţa, iar

fiecare unitate suplimentară de bun produs şi vândut îi aduce un spor de

încasări egal cu preţul pieţei. Urmărind maximizarea profitului total, firma

realizează un spor de încasări nete (încasări totale – cheltuieli totale), când

preţul pieţei este superior costului marginal: ca atare, fiecare unitate produsă

şi vândută o costă mai puţin decât încasează (costul marginal < preţul pieţei).

În aceste condiţii, ea este interesată să mărească oferta pentru că fiecare

unitate adiţională îi aduce câştig. Firma obţine cele mai bune rezultate

când realizează şi vinde un volum de produse pentru care costul

marginal (full) - care include profitul normal - este egal cu preţul pieţei.

Aceasta îi conferă firmei concurenţiale starea de echilibru pe termen scurt:

Costul marginall Încasarea = Preţul pieţeii = = Venitul marginal

(full) marginală

Rezultatul: profitul total este maxim.

176

Starea de echilibru poate fi ilustrată printr-un exemplu cifric

Decizia de ofertă a firmei concurenţiale pe termen scurt

Cantit

ate

Cost total (full)

Cost marginal full (Cmg)

Cost unitar (full)

Preţul pieţei

(P)

Încasări totale (4x0)

Profit (+) pierdere

(-) faţă de profitul

normal (5-1)

0 1 2 3 4 5 6

0 100 200 300 390 400 401 500

5.500 8.500 11.00 13.20

0 15.60

0 16.000 16.04

1 21.00

0

- 30 25 22

26,8 39 41 50

- 85 55 44

40,025 40

40,002 42

- 40 40 40 40 40 40 40

-4.000 8.000 12.00 15.60

0 16.000 16.04

0 20.00

0

-5.500

-4.500

-3.000

-1.200 -10 0

-1 -100

Notă: Toate categoriile de costuri sunt considerate „full”, în sensul că includ profitul normal, corespunzător costului de oportunitate pentru sustragerea capitalului de la cel mai facil plasament: depozitul bancar. Comentariu: presupunând că firma produce şi vinde 100 bucăţi, încasează 4.000 u.m., în timp ce costurile totale sunt 8.500 u.m. (din care 5.500 u.m. costuri fixe); costul marginal este inferior preţului şi deci mărirea producţiei este de natură să mărească încasările nete (sau să diminueze pierderea). Dacă măreşte producţia la 200 bucăţi (costurile variabile cresc cu 83%, în timp ce producţia creşte cu 100%, ea fiind în zona randamentelor crescătoare), costul mediu şi cel marginal se reduc, iar pierderea este mai mică (-3.000 u.m. faţă de -4.500 u.m.). Perseverând, la o producţie de 300 bucăţi (majorată cu 50%, în timp ce costurile variabile se măresc cu 44%), costul marginal se diminuează în continuare la fel ca şi pierderea de profit normal de la 3.000 u.m. la 1.200 u.m. Se ajunge, în final, la starea de echilibru pentru o producţie de 400 bucăţi la care: Cmg = P = încasarea marginală => Profitul normal maxim Perseverând în mărirea producţiei peste acest nivel, profitul normal începe din nou să se diminueze. Este posibil ca la producţia de 400 bucăţi, unele firme care au costuri fixe reduse şi randamente ridicate să obţină şi „profit pur”, ceea ce măreşte tentaţia unor noi firme să pătrundă în ramură, oferta se măreşte, cererea este constantă sau creşte foarte lent. Preţul pieţei are tendinţa de reducere ducând la diminuarea sau chiar eliminarea profitului pur.

177

Pe termen lung, toate costurile sunt variabile. În aceste condiţii,

echilibrul firmei, maximizarea profitului total se realizează la acea producţie

pentru care:

Preţul = Costul marginal = CTM full = CVM full

Cum egalitatea CTM = costul marginal se realizează la acea

producţie pentru care CTM este minim, se poate considera că, pe termen

lung, la echilibru, firma în concurenţă perfectă obţine doar profit normal.

Qetl Qets Q x

Echilibrul firmei concurenţiale

Pe termen scurt, echilibrul se realizează la producţia de echilibru pe

termen scurt (Qets) pentru care este satisfăcută condiţia:

Pets = Cmg, respectiv în punctul A.

Pe termen lung, echilibrul se realizează în punctul B, definit prin

egalitatea:

Petl = CTM = Cmg

Echilibrul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă.

Formele echilibrului

O piaţă concurenţială este formată într-un număr mare de ofertanţi

atomizaţi (fiecare asigurându-şi echilibrul pe termen scurt şi lung în

coordonatele prezentate în paragraful anterior şi care împreună determină

oferta totală a industriei) şi numeroşi agenţi ai cererii.

P

Pe

ts • A

Petl

178

Echilibrul pieţei concurenţiale se realizează la acel preţ (Pe) şi volum de tranzacţii (Qe) pentru care cererea şi oferta pieţei sunt egale, adică în punctul la care curba cererii pieţei şi a ofertei industriale se intersectează.

Dacă propunem o funcţie a cererii Cx = 450 - 25px, iar oferta

industriei Qx = 100px - 300, egalitatea:

Cx = Ox, adică 450 - 25px = 100px - 300 =>

→ px = 6, acesta fiind preţul de echilibru care, înlocuit în ecuaţiile cererii şi

ofertei asigură egalitatea cererii pieţei cu oferta industriei; → Cx = Ox =

300, reprezentând cantitatea de echilibru.

Echilibrul pieţei concurenţiale se asigură pe baza unor permanente

tatonări. În funcţie de situaţiile de pe piaţă, se formează diferite niveluri ale

preţului, dar piaţa concurenţială „îşi caută” acel preţ la care cererea şi oferta

totală se egalizează sau se apropie la nivelul celui mai mare volum de

vânzări-cumpărări. În caz contrar, ea înregistrează exces de cerere sau de

ofertă.

Pornind de la funcţiile cererii şi ofertei prezentate mai sus şi făcând

ipoteza unor preţuri „de tatonare” care oscilează între 8 u.m. şi 4 u.m.,

situaţia pieţei se prezintă ca în tabelul şi figura ce urmează.

Formarea preţului de echilibru pe piaţa unui bun Preţul

u.m.

Cx buc. Ox buc. Starea pieţei Tendinţa preţului

Exces

de cerere

Exces

de ofertă

8 250 500 - 250 scădere .....................

7 275 400 - 125 scădere .....................

6 300 300 Echilibrată stabil; echilibru .......

5 325 200 125 - creştere .....................

4 350 100 250 - creştere .....................

179

Preţurile diferite de cele de echilibru creează, după caz, exces de ofertă sau de cerere (penurie); situaţia este identică atunci când se „impun” preţuri administrate care se abat de la preţul de echilibru. Forţele pieţei concurenţiale dau naştere la un q şi p de echilibru, ceea ce înseamnă că vorbim de o piaţă în echilibru, la care p şi q echilibrează forţele pieţei, şi ceteris paribus, p şi q tind să rămână staţionare.

Preţul şi cantitatea de echilibru sunt expresia celei mai bune alocări

şi utilizări a resurselor; interesele producătorilor şi vânzătorilor sunt cel mai

bine satisfăcute, piaţa este „plină” de mărfuri, iar agenţii economici au

interesul să-şi perpetueze tranzacţiile ceea ce oferă economiei dinamism şi

stabilitate. La un preţ mai mic în raport cu cel de echilibru (pe piaţă apare un

deficit de mărfuri, penurie, concurenţa dintre cumpărători este acerbă, iar

fenomenele de absorbţie se fac simţite în ansamblul economic.

180

CURSUL 11 Concurenţa imperfectă.

Monopolul;

Concurenţa monopolistică;

Oligopolul.

181

Pieţe imperfecte

Pieţelor reale, efective, cele care se întâlnesc în economiile cu piaţă

concurenţială, le este caracteristică concurenţa imperfectă. Se apreciază că

într-o ramură (industrie) există concurenţă imperfectă dacă vânzătorii,

respectiv cumpărătorii, fixează ei înşişi sau exercită influenţe

individuale asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la cererea pe

care doresc să şi-o satisfacă. Capacitatea de a fixa sau influenţa nivelul

preţului - adică de a exercita presiuni asupra preţului - depinde de puterea

fiecărui agent, de trăsăturile pieţei pe care acţionează şi se exercită în cadrul

unor raporturi de rivalitate. Există şi situaţii în care cumpărătorii, firme

puternice, dar puţine la număr, fixează sau influenţează preţul. Paralel cu

fixarea sau influenţarea nivelului preţurilor, fiecare agent este preocupat să-

şi mărească cota de piaţă (procentul din oferta satisfăcută a industriei,

respectiv din cererea pieţei), ca o premisă pentru maximizarea profitului

total.

Pieţele cu concurenţă imperfectă se prezintă într-o mare diversitate,

dar niciodată în formă pură. Din diversitatea acestora, vom analiza în

continuare piaţa de monopol, monopolistică şi de oligopol.

11.1 Piaţa de monopol

Definirea monopolului şi caracteristicile acestei pieţe La o primă

evaluare, s-ar părea că definirea monopolului este o chestiune facilă;

pornind de la semnificaţia cuvântului monopol, de origine grecească (unic

vânzător), monopolul ar reprezenta acea situaţie de piaţă în care oferta

unui bun este concentrată în forţa unui singur producător (vânzător),

persoană fizică sau firmă, care se confruntă cu o cerere atomizată,

provenind de la numeroşi subiecţi, fiecare cu forţă economică şi cerere

individuală reduse. El poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi

apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l producă.

Această definiţie, care vizează monopolul absolut sau pur, ar fi viabilă

dacă nu ar exista fenomenul de substituibilitate a bunurilor. În realitate,

majoritatea covârşitoare a trebuinţelor sunt

182

satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă - de bunuri

economice substituibile; sunt puţine sau extrem de puţine bunurile

economice care nu au înlocuitori (substituenţi), mai ales atunci când bunul

economic este definit în sens larg, prin prisma genului de trebuinţe în a

căror întâmpinare vine.

Situaţii limită de monopol pur (absolut)

Monopolul absolut sau pur poate să apară ca:

a) drept de exclusivitate de licenţă sau drept de

editor (copyright), marcă de comerţ, care se

acordă legal inventatorilor, autorilor,

compozitorilor etc. pentru a se bucura de

uzufructul proprietăţii intelectuale o anumită

perioadă de timp;

b) monopolul natural, rezultat din deţinerea unor

resurse naturale (mine de cărbuni, zăcăminte

minerale, de ţiţei etc.) sau a unor bunuri de capital

(reţele de distribuţie sau de transport prin

conducte);

c) ofertă cu totul particulară a unui specialist sau

individ talentat (violonist de concert, creator de

modă, designer etc.);

d) situaţie temporară când, în lipsa unui program de

protecţie, firmele mici şi mijlocii dintr-un

domeniu sunt eliminate de pe o anumită piaţă de

către o firmă mare, puternică, care deţine

economii de scară substanţiale sau sunt „preluate”

prin mijloace economice, sub formă de fuziuni şi

absorbţii sau asocieri, dând naştere la o formă de

monopol natural. Chiar şi în aceste situaţii,

poziţiile şi forţa de decizie ale monopolului pur

pot fi subminate sau eliminate prin importul unor

bunuri asemănătoare, dezvoltarea unor producţii

autohtone de bunuri substituibile (înlocuitori) sau

prin măsuri legislative sau acţiuni ale

organizaţiilor de consumatori.

În consecinţă, putem aprecia că monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu totul particulară; există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un agent economic produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în mod operativ, rapid. Cu alte cuvinte, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe piaţă un bun a cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte slabă.

Cererea, venitul marginal (Vmg) şi venitul total (VT)

Firma monopol (sau cvasimonopol), are o situaţie favorizantă:

cererea pentru bunurile produse de firmă se confundă cu cererea pieţei, iar

183

oferta sa este sinonimă (sau apropiată) cu oferta industriei. Confruntată cu

multitudinea cererilor individuale care formează cererea pieţei, firma

monopol nu se poate sustrage

Comentariu: Pe piaţa cu competiţie pură şi perfectă, cererea pentru un furnizor individual se prezintă ca o paralelă la axa „x”, fiind o cerere cu elasticitate infinită. Un asemenea furnizor, dacă reduce preţul sub cel al pieţei, va fi „invadat” de comenzi, fiind incapabil să le satisfacă, forţa sa economică fiind foarte mică; invers, dacă ar majora preţul, ar rămâne fără comenzi, bunurile sale fiind perfect omogene cu ale concurenţilor, iar piaţa fiind transparentă. Din contră, pentru monopol diagrama cererii are pantă negativă şi este în relaţie negativă cu preţul.

Monopolul este „un căutător de preţ”, urmărind să determine

pe diagrama cererii un cuplu de valori – preţ şi cantitate – care

maximizează profitul. El poate alege între două alternative:

1. fixează preţul şi piaţa stabileşte cantitatea cerută;

2. fixează cantitatea pe care decide să o vândă, iar piaţa este cea care

decide asupra nivelului preţului.

Pornind de la exigenţele legii generale a cererii, monopolul are în

vedere

că:

a) pentru a spori cantitatea vândută, trebuie să reducă preţul

(spre deosebire de firma în concurenţă perfectă care, la

acelaşi preţ, poate vinde oricât, în raport cu dimensiunea

ei atomizată. De aici rezultă că venitul (încasarea)

marginal (Vmg) este diferit de încasarea medie (preţul

unitar).

184

Anexa matematică

Formal, venitul marginal este definit ca primă derivată a funcţiei venitului total în funcţia de cantitatea vândută (q), adică:

Vmg = VT('q) (2)

Cunoscând că VT = p · q, iar preţul, aflat în relaţie negativă cu volumul vânzărilor (q), poate fi definit printr-o relaţie de tipul:

P = a - bq, în care a şi b sunt parametri pozitivi, rezultă:

VT = (a - bq)q = aq - bq2

Implicit Vmg = VT(q) = a - 2bq , care, în condiţii de monopol, este

inferior

preţului (Vmg < p), adică (a - 2bq) < (a - bq) VT evoluează după o curbă în formă de parabolă care admite un maxim

atunci când prima derivată (care este Vmg) se anulează. Deci: când Vmg = 0 ■=> VTmax.

b) pe măsura diminuării preţului, venitul marginal scade, iar

dinamica sa este dependentă de tipul de elasticitate a cererii în

raport de preţ. Ca regulă generală:

> când cererea este elastică în funcţie de preţ, iar preţul se

reduce, Vmg este pozitiv (şi doar în situaţii limită este nul), iar

VT are tendinţa să crească, devenind maxim, la acel volum

de vânzări pentru care cererea este de elasticitatea unitară în

funcţie de preţ;

> când cererea este inelastică în funcţie de preţ, iar preţul se

reduce, Vmg este negativ, iar VT are tendinţa să scadă.

Figura 13.3 ilustrează relaţia dintre elasticitatea cererii şi evoluţia

Vmg şi a VT pe măsura reducerii preţului şi creşterea cantităţii vândute de

către monopol succesiv de la Q0 la Q1, Q2, Q3…

185

Px um/buc

8

7

6

5

4,5

4

3

2

1

0

C

Cerere inelastică (Kec/p < 1)

Cerere elastică (Kec/p > 1)

Cerere unitară (Kec/p = 1)

C‟

186

Qx

(buc)

Tipul de elasticitate a cererii şi evoluţia Vmg şi VT în funcţie de preţ, în monopol

Comentariu: Diagrama CC' reprezintă cererea din bunul x, iar

diagrama OBC'

descrie o parabolă şi indică evoluţia VT în funcţie de scăderea preţului şi tipul de elasticitate: pe măsura reducerii preţului de la 8 la 7, la 4,5 ş.a.m.d. şi a creşterii cantităţii vândute de la Q0 la Q1 şi Q2, încasările totale cresc, în condiţii de cerere elastică, venitul marginal este pozitiv, dar are tendinţa de reducere: la preţul de 8 u.m. şi vânzările Q1, Vmg

este de 6; la vânzările Q2 şi preţul de 4,5 u.m. VT este maxim, iar Vmg = 0. Reducerea în continuare a preţului, cererea devenind inelastică, conduce la creşterea vânzărilor la Q3, VT se reduce, iar Vmg devine negativ (trece în cadranul IV).

Echilibrul monopolului

Obiectul fundamental în gestiunea majorităţii covârşitoare a

monopolurilor îl reprezintă maximizarea profitului, adică:

VT - CT = Profit total ■=> max.

187

Există şi situaţii particulare în care monopolurile practică şi alte forme de gestiune, respectiv:

a) maximizarea volumului producţiei şi desfacerilor se practică când există riscul pătrunderii în industrie a unor noi concurenţi. Atunci monopolul reduce preţul chiar sub nivelul costului mediu, cu riscul unor pierderi temporare, dar măreşte oferta;

b) tarifarea la nivelul costului marginal, ca măsură de protecţie socială pentru consumatori (sau pentru o parte a acestora). Este practicată de unele monopoluri publice din domeniul serviciilor, iar bugetul local acoperă costurile fixe;

c) tarifarea la nivelul costului mediu contabil minim cu scopul eliminării subvenţiilor bugetare, profitul contabil fiind nul.

Dincolo de situaţiile particulare de tipul celor de mai sus, regula este

că un monopol îşi asigură echilibrul, atunci când profitul obţinut este

maxim.

Echilibrul monopolului se asigură la acel volum de producţie (cantitatea de echilibru, qem) şi preţ (pem) pentru care Vmg = Cmg ■=> Profitul total este maxim.

Dacă Vmg ar fi mai mare decât costul marginal, o unitate suplimentară

de producţie ar permite obţinerea unui profit adiţional, iar profitul total ar

creşte în continuare. Dacă Vmg ar fi inferior costului marginal, diferenţa ar

reprezenta pierderea obţinută de pe urma ultimei unităţi adiţionale şi care ar

diminua profitul total.

Starea de echilibru a monopolului este ilustrată în figura 13.4 şi

analitic în tabelul 13.1, construit pe baza unei funcţii a cererii Cx = 178 – Px

În figura, starea de echilibru este jalonată de qem (cantitatea de

echilibru a monopolului) şi pem (preţul de echilibru al monopolului),

dimensiunile profitului fiind jalonate de aria GFHI; acesta este profitul

pur, de monopol, stabil atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

Egalitatea cost marginal = venit marginal se realizează în punctul E, din care

s-a imaginat o paralelă la ordonată, care intersectează curba cererii

iEchilibrul monopolului

188

monopolului în punctul F, ale cărui coordonate sunt punctul G pe axa

preţului (preţul de echilibru al monopolului pem) şi D pe axa cantităţii, care

desemnează cantitatea de echilibru a monopolului (qem).

Din figura 13.4 rezultă că monopolul îşi maximizează profitul doar

în măsura în care producţia vândută se încadrează în zona elastică a curbei

cererii (jumătatea superioară a diagramei).

0 1 2 3 4 5 6 178 0 2.000 0 0 0 -2.000

168 10 2.400 1.680 168 40 -720

158 20 2.680 3.160 148 28 480

148 30 2.880 4.440 128 20 1.560

138 40 3.080 5.520 108 20 2.440

128 50 3.350 6.400 88 27 3.050

118 60 3.720 7.080 68 37 3.360

108 70 4.200 7.560 48 48 3.360

98 80 4.700 7.840 28 50 3.140

88 90 5.300 7.920 8 60 2.620

78 100 5.960 7.980 6 66 2.020

Din datele analitice ale tabelului 13.1, echilibrul monopolului se realizează la qem = 70 şi Pem = 108, pentru care profitul pur este 3360 (în toate cazurile am operat cu costul total şi costul mediu full, incluzând şi profitul normal). Profitul pur maxim de 3360 se obţine atât la preţul de 118, cât şi la cel de 108. Starea de echilibru o definim la qem = 70 şi Pem = 108 pentru că permite o cantitate mai mare şi un preţ mai mic.

189

Profit pur (suplimentar) durabil pe termen scurt şi pe termen

lung

Datorită poziţiei pe care monopolul o ocupă pe piaţă, el obţine un

supraprofit durabil (profit pur) peste cel normal (inclus în costul mediu)

atât pe termen scurt, cât şi lung. Acest lucru este posibil datorită poziţiei de

forţă pe care o ocupă în ramură pătrunderea a noi concurenţi fiind

îngreunată sau prohibită ca urmare a unor factori economici şi

extraeconomici (bariere de intrare).

În acest sens, acţionează:

- exclusivitatea folosirii unor licenţe, brevete sau mărci de produs;

- volumul minim de capital necesar pentru organizarea producţiei rentabile

care este inaccesibil firmelor mici şi mijlocii;

- înţelegeri cu autoritatea publică care-i conferă unele drepturi de

exclusivitate etc.

Barierele de intrare pot fi depăşite doar pe termen foarte lung.

În raţionamentele anterioare am pornit de la premiza că monopolul

îşi asigură producţia într-o singură fabrică (uzină). În practică, bunurile de

acelaşi fel, se asigură de regulă în mai multe fabrici (uzine) de cele mai

multe ori situate şi în ţări diferite. Datorită condiţiilor de producţie diferite,

şi costurilor (marginale şi medii) vor diferi de la o uzină la alta. Cum va

aloca monopolul producţia totală între diferite uzine pentru a-şi maximiza

profitul? Între uzinele componente,

producţia se alocă astfel încât costurile marginale să fie egale, doar

astfel asigurându-se maximizarea profitului.

Exemplu:

Un monopol deţine două uzine A şi B care fabrică bunuri omogene. Uzina A produce lunar 60 tone la costul marginal de 200 u.m., iar uzina B 50 tone la costul marginal de 170 u.m. Dacă producţia uzinei A se diminuează cu 10 tone (se economisesc 2000u.m. la costul total), iar producţia uzinei B mărindu-se cu 10 tone (se măresc costurile totale cu 1700 u.m.). Rezultatul: se obţine aceeaşi producţie pe ansamblu (110 t), dar costul se diminuează cu 300 u.m. (-2000 + 1700).

Generalizare

Ori de câte ori uzinele unui monopol produc bunuri omogene la

costuri marginale diferite, reducerea costului total (şi unitar) pe ansamblu se

poate realiza prin realocarea producţiei de la uzina cu costul marginal mai

ridicat la cea având costul marginal mai redus.

190

Monopolul practică preţuri diferenţiate

Încă de la începutul secolului al XX-lea, A. D. Pigou1 a pus în

evidenţă practica monopolurilor de a folosi mecanismul preţurilor

diferenţiate pentru a-şi susţine poziţia de monopol şi a asigura supraprofitul

durabil.

Discriminarea prin preţ este o strategie care constă în a vinde

acelaşi bun la preţuri diferite, diferenţele de preţ nefiind asociate cu

diferenţele de cost. Aceasta este posibilă în măsura în care se consideră

cererea ca o variabilă nonomogenă, care în realitate grupează consumatori

care nu au aceeaşi funcţie de preferinţe. Unii sunt dispuşi să achiziţioneze,

iar alţii nu, un anumit bun economic, în condiţii determinate de loc, de timp

şi de preţ.

Nu toate diferenţele de preţuri reprezintă discriminări de

preţuri.

Diferenţele de preţ între vânzările cu ridicata şi cu amănuntul, cele

care variază în funcţie de sezon sau pentru energia electrică furnizată pe

timp de zi, de noapte şi în momentele de vârf de sarcină etc. sunt

determinate de diferenţele de costuri. Ele nu sunt discriminări.

Sunt discriminatorii acele diferenţe care se bazează pe evaluări

diferite ale cumpărătorilor aceluiaşi produs. Ele sunt expresia faptului că

cererea pieţei este o variabilă nonomogenă: diferite categorii de

cumpărători au structuri şi intensităţi diferite ale trebuinţelor, elasticitatea

cererii diferă între diferite categorii de cumpărători. De regulă, persoanele

bogate au o cerere inelastică la preţ, iar la cele sărace, mult mai elastică. De

aceea la un preţ dat pe piaţa unui bun, ar avea acces doar anumite categorii

de cumpărători; dacă preţul ar fi diferenţiat, cu siguranţă ca ar fi captaţi atât

cei de la preţul iniţial (mai mare) dar şi alţii pentru care produsul este

neinteresant la preţul iniţial.

Presupunem în figura 13.5 că două pieţe ale unui bun sunt delimitate în funcţie de elasticitatea cererii: piaţa A pe care au acces persoane cu venituri mari şi cerere inelastică şi piaţa B cu cererea elastică. Costul marginal al bunului este acelaşi indiferent de piaţă.

Comentariu: În ambele situaţii starea de echilibru (E) se realizează la producţia şi preţul unde Vmg = Cmg; QA şi PA pe piaţa cu cerere inelastică şi QB şi PB pe cea elastică. În ambele cazuri se obţine profit pur (supraprofit), dar mai ridicat pe piaţa A decât pe piaţa B. În lipsa preţurilor discriminatorii, probabil că majoritatea cumpărătorilor de pe piaţa B nu ar avea acces datorită preţurilor ridicate PA.

A. D. Pigou, Economics of Welfare, Mc Millan, Londra, 1920.

191

Piaţa de monopol cu preţuri discriminatorii

Discriminarea prin preţ este posibilă când:

> cumpărătorii care se confruntă cu preţul scăzut nu pot revinde bunurile

cumpărătorilor care se confruntă şi sunt dispuşi să accepte preţurile mai

mari. Este cazul majorităţii serviciilor;

> vânzătorul este capabil să controleze oferta către fiecare grup delimitat în

funcţie de elasticitatea cererii. De exemplu, într-o sală de cinema unde

rulează un film în premieră şi în care se practică preţuri mai mici pentru

studenţi, pensionari (pentru care accesul ar fi prohibit la preţurile normale).

Controlul ofertei spre aceste categorii se face în limita locurilor care nu se

acoperă de publicul larg şi a legitimaţiei de student, pensionar etc.

> pieţele pe care se practică preţuri discriminatorii sunt „despărţite” prin:

bariere administrative, costuri de transport şi de căutare ridicate (un

client nu va cumpăra de pe o piaţă mai îndepărtată unde preţul este mai mic

dacă cheltuielile de transport, timpul de căutare, aglomeraţia din trafic etc.

sunt mari) sau în timp (vezi preţurile de cazare în zonele turistice mari,

discriminatorii în funcţie de sezon) etc.

Ca regulă, cu cât este mai mare capacitatea monopolului să practice

discriminări de preţ, venitul şi profitul sunt mai ridicate, o parte din surplusul

consumatorului transformându-se în venit al monopolului.

192

Procesul monopolului

Ne reamintim se prezintă echilibrul monopolului (E definit prin qem

şi pem) la care Vmg = Cmg comparativ cu cel al firmei concurenţiale (J definit

prin Qec şi Pec) realizat când p = Cmg. Se constată cantitatea că:

■ Pem > Pec, ceea ce, în ceteris paribus permite obţinerea de către

monopol a supraprofitului durabil

' qem < Qec

Aceasta înseamnă că, datorită puterii de piaţă, monopolurile au

capacitatea de a mări preţurile şi restricţiona producţia în măsura în

care bunurile substituibile nu sunt direct accesibile şi perfect

comparabile consumatorilor. De aceea monopolul reprezintă un dublu

atac la bunăstarea

consumatorului: surplusul acestuia se reduce şi creşte cel al producătorului;

are loc o diminuare a producţiei ceea ce reprezintă o pierdere de bunăstare

netă pentru societate. În plus, când se sustrag concurenţei, monopolurile nu

au preocupare pentru reducerea costurilor şi ameliorarea calităţii generând

suficienţă şi ineficienţă managerială. Ele dezvoltă comportamentului

„căutătorului de rentă” inclusiv prin influenţarea unor decizii şi

comportamente ale guvernului. Acestea sunt doar câteva cauze pentru care,

în ţările cu sisteme politice democratice, legea interzice în mod formal

situaţiile de monopol sau le acceptă în condiţiile unei stricte supravegheri

efectuată de autoritatea publică şi societatea civilă.

Dar, numeroşi specialişti recunoscând argumentele de mai sus

recomandă ca în judecarea monopolurilor să nu se ignore şi unele efecte

favorabile, posibile pe care acestea le pot genera. O argumentată luare de

poziţie în acest sens realizează J. Schumpeter. În viziunea acestora:

a) profitul de monopol poate deveni cel mai important motor al

expansiunii şi progresului pe termen lung, datorită stimulentului

pe care-l oferă celor care îşi riscă banii pentru a finanţa investiţii

şi inovaţii. Profitul de monopol devine un stimulent şi o atracţie şi

pentru alte firme ca să inoveze, să caute soluţii pentru

subminarea monopolului prin noi produse şi tehnici, realizând

„distrugerea creativă” a poziţiilor conservatoare ale monopolului;

b) datorită forţei financiare şi tehnice, monopolurile pot aloca resurse

mai mari pentru cercetarea ştiinţifică şi introducerea progresului

tehnic, asumându-şi cu mai multă promptitudine riscul acestor

activităţi. Astfel, pot genera creşterea productivităţii şi reducerea

costului mediu şi

193

marginal, creând o bază favorabilă pentru formarea preţului de

echilibru;

c) monopolul poate organiza producţii pe scară mai mare, poate

beneficia de economiile de scară care apar în condiţiile legii

randamentelor de scară crescătoare;

d) prin forţa economică pe care o deţine, monopolul are stabilitate

mai mare faţă de conjunctura nefavorabilă şi în competiţia cu

partenerii externi. El conferă o mai mare stabilitate locurilor de

muncă, eficienţei economice de ansamblu şi programelor

investiţionale.

Din cele două grupe de efecte diametral opuse, generate de

monopolul, a apărut concepţia realistă privind atitudinea faţă de acesta

cunoscută sub numele de procesul monopolului, care poate fi sintetizat în

concluzia: să se compare realist minusurile monopolului (atentat la

bunăstarea consumatorului) cu efectele pozitive (care favorizează bunăstarea

consumatorului) şi să se aleagă atitudinea şi decizia care generează răul cel

mai mic.

11.2 Piaţa cu concurenţă monopolistică

Este o formă de piaţă de dimensiuni semnificative în ţările cu

economie modernă, mai ales în contextul „exploziei” firmelor mici şi

mijlocii care, prin metamorfozarea funcţiilor şi relaţiilor cu marile firme,

devin o prezenţă notabilă în peisajul economiei.

Piaţa monopolistică se caracterizează prin aceea că oferta provine de la un număr foarte mare de agenţi, fiecare având forţă economică redusă şi producând bunuri cu anumite elemente de originalitate sau specificitate în cadrul genului (grupei) date. Această ofertă se confruntă cu cererea atomizată a unui număr mare de cumpărători, fiecare cu o forţă economică redusă. Din perspectiva ofertei, piaţa monopolistică întruneşte atât elemente care o apropie de piaţa concurenţială pură şi perfectă, dar şi elemente de monopol fragil, slab.

Elementele care o apropie de piaţă cu concurenţă pură şi

perfectă sunt: atomicitatea: intrarea/ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de

eficienţă (capitalul fix relativ redus, importanţa redusă a licenţelor şi

brevetelor de fabricaţie ş.a. facilitează procesul de schimbare a profilului şi

domeniului de activitate).

Elementele de monopol fragil constau în faptul că: fiecare

producător aduce pe piaţă bunuri cu elemente specifice, personalizate,

intrinsec sau extrinsec,

194

prin care un tip de bun oferit de firma A este „personalizat” în raport cu cel

oferit de firmele B, C, D ş.a.m.d. În mod tradiţional, bunurile comercializate

pe această piaţă erau de complexitate redusă. În ultima perioadă, mai ales

sub incidenţele informaticii, noilor tehnologii şi metodelor moderne de

management, situaţia tinde să se modifice.

Totuşi monopolul de care dispune fiecare producător este fragil

(precar), pentru că el poate fi subminat sau suprimat prin reacţiile

concurenţilor: „copierea” sau imitarea caracteristicilor intrinseci sau

extrinseci ale produsului, modificare a preţurilor, o mai bună informare etc.

Fundamentarea produsului, diferenţierea lui de cel al concurenţilor reprezintă elementul strategic esenţial pentru firma monopolistică. Fiecare producător apreciază că oferta sa se adresează nu cererii globale, ci unui segment dat, clientelei sale.

Aceasta promovează, în raport cu celelalte firme, similare ca obiect

de activitate, concurenţa mai ales prin produs pentru a impune produsul

prin caracteristici de originalitate intrinsecă sau extrinsecă (inclusiv

modalităţi de comercializare), pentru a atrage clientela. Fiecare producător

este tentat să deturneze o parte a cererii pieţei spre firma sa printr-o politică

de vânzări (publicitate, comportament special, calitate, promptitudine etc.)

ceea ce poate deplasa spre dreapta şi în sus, diagrama cererii firmei.

Pe această piaţă, fiecare firmă fixează în mod autonom preţul propriilor bunuri economice, luând în considerare reacţia cererii la modificarea preţului. Preţurile pe această piaţă se modifică frecvent, decizia aparţinând fiecărui producător atomizat.

Astfel, la modificările mici ale preţului, cererea este inelastică (în

principal, ca urmare a ataşamentului consumatorului faţă de o anumită

marcă de comerţ). La modificări importante ale preţului, cererea faţă de

bunurile oferite de către o anumită firmă devine elastică sau foarte elastică

datorită abundenţei de bunuri substituibile, dar ale căror preţuri nu s-au

modificat: când preţul creşte substanţial, o parte importantă a clientelei

tradiţionale se orientează spre bunurile de acelaşi tip oferite de concurenţă.

Când preţul scade substanţial, cererea devine elastică, sporind şi pe

seama atragerii de noi clienţi, de la concurenţă.

Pe această piaţă, intrarea, respectiv ieşirea sunt facile pentru că

restricţiile tehnice, economice şi instituţionale sunt reduse sau chiar

inexistente. Cum bunurile

195

oferite sunt de acelaşi tip (se încadrează în aceeaşi definiţie extinsă a

bunului economic), un element important care influenţează cererea firmei îl

reprezintă cheltuielile de publicitate cu dublă funcţie a publicităţii: de a-

i informa pe cumpărători asupra bunului şi a ofertantului şi de a exercita o

anumită presiune psihologică pentru a-i incita, a-i convinge, uneori chiar de

a le atrage special atenţia spre o anumită marfă.

Pe piaţa monopolistică firma se comportă pe termen scurt ca un monopol. Ea îşi realizează echilibrul la p şi q pentru care costul marginal este egal cu încasarea (venitul marginal). În acest fel, obţine profitul normal, dar şi profit pur (supraprofit).

Existenţa acestuia din urmă incită atragerea în ramură a noi

investitori, extinderea producţiilor substituibile din partea concurenţei,

mărirea ofertei industriei (cererea pieţei fiind relativ constantă, cererea

pentru produsele firmei se reduce pentru că apar noi ofertanţi).

Intrarea în ramură a noilor concurenţi se realizează până în

momentul când dispare profitul pur. Ca atare, spre deosebire de monopol,

firma monoplistică obţine profit pur (supraprofit) doar temporar datorită

ofertei care depăşeşte cererea; în faţa excesului de ofertă preţurile scad

periodic.

Pe termen lung firma monopolistică îşi realizează echilibrul la acel volum de producţie pentru care preţul pieţei sau încasarea (venitul) marginal egalizează costul total mediu pe perioadă lungă. Aceasta pentru că pe termen lung ea se compară cu o firmă concurenţială.

Pe termen lung, echilibrul firmei monopolistice se deosebeşte de cel al monopolului pentru că dispare profitul pur.

Ca regulă generală, firma monopolistică lucrează în condiţii

suboptimale, dispune de capacităţi şi factori de producţie incomplet

utilizaţi.

Pe seama lor se formează o rezervă de capacitate pentru situaţiile

când se impune ca oferta să crească rapid pe termen scurt, iar conjunctura se

îmbunătăţeşte. Existenţa unor rezerve de capacitate face ca în structura

costului mediu amortizarea să aibă o pondere exagerată în raport cu nivelul

tehnic şi de înzestrare tehnică a muncii: ca atare, firma monopolistică are

reţineri în a efectua noi investiţii, solicitând, de regulă, sprijin din partea

autorităţii, sub forma unor dobânzi preferenţiale, ajutoare şi alte forme de

stimulente atenuante pentru risc.

*

196

În condiţiile contemporane, piaţa monopolistică se prezintă într-o

structură tot mai diferenţiată. Pe de o parte există structura tradiţională în

care IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii) continuă să lucreze pentru

consumatorul final, acţionând în coordonatele descrise anterior. Este cazul

majorităţii IMM-urilor care prestează servicii pentru populaţie, mici

producători din agricultură, mici meşteşugari în special din sectorul confecţii,

tricotaje, prelucrări mecanice, pielărie-încălţăminte, lucrări de construcţii.

Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu firme mari,

puternice de tip oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor

contracte ferme, anumite servicii, piese, repere, semifabricate care sunt

încorporate în produsul final comercializat sub marca partenerului oligopol.

Adeseori, firmele mari subcontractează către IMM-uri o parte din comenzile

pe care le obţin în urma unor licitaţii sau contracte de amploare. Un

fenomen specific se manifestă tot mai mult în cazul IMM din agricultura

ţărilor dezvoltate. Producătorii agricoli intră în relaţii contractuale ferme cu

firmele mari, puternice, aflate în amontele şi avalul producţiei vegetale sau

zootehnice. Primele sunt cele care pun la dispoziţia agricultorului cea mai

mare parte a input-urilor (seminţe selecţionate, carburanţi, consultanţă,

asistenţa tehnică etc.), de regulă sub formă de credite pentru a obţine o

anumită producţie, apoi firmele mari, preiau pe baze contractuale producţia,

care este prelucrată, porţionată, ambalată şi distribuită spre consumatorul

final – intern sau extern. În felul acesta, tot mai puţini producători de

mărfuri agricole rămân în contact cu consumatorul final, majoritatea

acţionând pe o piaţă în care imput-urile şi output-urile sunt de natură

oligopol – oligopson.

11.3 Piaţa de oligopol

Caracterizare

Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai răspândită în

ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Pe piaţa de oligopol,

oferta este asigurată de un număr relativ mic de firme (câţiva vânzători),

între care nu există diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării tehnice,

forţei economice, nivelului costului mediu, gradului de internaţionalizare a

activităţii. Fiecare vânzător reprezintă o firmă mare, cu o forţă economică,

tehnologică şi financiară ridicate, deţine o pondere importantă în oferta

totală şi are capacitatea de a influenţa piaţa în mod direct (prin deciziile

privind preţul, cantitatea, publicitatea, lansarea în modele noi, modul de

comercializare etc.), şi indirect (prin reacţiile pe care le are

197

la acţiunile concurenţilor).

Pe această piaţă cererea este atomizată, iar barierele de intrare pentru noii

concurenţi sunt foarte puternice. Ele constau în bariere tehnice (deţinerea de

licenţe, brevete etc.) financiare (privilegii speciale cu marile instituţii financiare şi

de credit care sunt piedici pentru eventualii nou veniţi) şi organizatorice (contracte

de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii prime, cu reţeaua comercială cu

amănuntul, dar mai ales cu cea en-gros).

Produsele petroliere, mobila, tehnica electronică de calcul, autovehiculele,

ţigaretele, produsele alimentare cu un grad ridicat de prelucrare, audiovizualul,

majoritatea materiilor prime neagricole, bunurile electrocasnice, încălţămintea,

articolele de toaletă, de confort personal, băuturile răcoritoare, cimentul, produsele

siderurgice, medicamentele, energia electrică, detergenţii, liniile aeriene, sistemul

bancar, comerţul cu amănuntul etc. sunt obţinute prin structura de piaţă

caracteristică oligopolului.

Când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment, oţel, var,

energie electrică, energie termică, ţiţei), există un oligopol pur. Când bunurile sunt

de acelaşi gen, dar diferenţiate intrinsec sub aspect funcţional (autovehicule,

tehnică electronică de calcul, produse hi-fi, servicii financiare juridice şi de con-

sultanţă economică etc), structura de piaţă se numeşte oligopol eterogen.

Tendinţa spre oligopolizare: cauze şi căi de realizare

Gradul de oligopolizare este diferit în funcţie de industrie, dar tendinţa este

de îndepărtare de modelul „atomizat”, pe care „mâna invizibilă” funcţionează după

modelul descris de Adam Smith. El se apreciază, în special, prin raportul de

concentrare, adică (fracţiunea) din producţia şi vânzările totale ale unei naţiuni

care revin (sunt controlate) de partea cea mai reprezentativă a firmelor dintr-o

industrie (de exemplu: C3 = pondere a celor mai mari trei firme dintr-o industrie;

C5, C10 ş.a.m.d.). Câteva cifre sunt relevante:

> În economia SUA sunt recuzate circa 12 milioane de firme; 1000

dintre acestea, cele gigant, asigură 60 % din PIB, iar celelalte - circa

12 milioane, produc 40 % din PIB american; în industria de ambalare

şi refrigerare a cărnii de vită acţionează peste 1240 de companii, dar

patru dintre ele asigură 85 % din producţie;

> Pe plan mondial, producţia de autovehicule este asigurată de 150

de firme. Două dintre ele, General Motors şi Ford produc

aproximativ 1/3 din toate autovehiculele oferite pieţei, iar 75 % din

198

producţia mondială se asigură doar de către zece companii; > În Marea

Britanie, primele cinci firme, cele mai mari din industrie, asigură 99,3 % din

producţia de tutun şi ţigarete, 87,7 % din cea de autovehicule, 55,6 % din

cea de medicamente etc. În Franţa trei firme asigură integral oferta internă

de ţigări şi refrigeratoare şi 60 % din oferta produselor petroliere. Orice

industrie din ţările cu economie de piaţă concurenţială de tip capitalist se

caracterizează prin două structuri: un număr restrâns de firme mari,

gigantice, de tip oligopol şi o mulţime, în creştere, de IMM-uri, cu o

pondere majoră în asigurarea locurilor de muncă, dar cu un aport minoritar

la realizarea valorii adăugate.

Tendinţa spre gigantismul corporatist are numeroase cauze tehnice şi

economice. Dintre acestea se detaşează:

a) tehnologia care devine mai complexă, mai scumpă şi integrată,

devenind accesibilă în special firmelor cu puterea financiară

ridicată, organizatoare a producţiei pe scară mai mare;

b) în toate ramurile se accentuează tendinţa de creştere a capitalului

fix, dar mai ales a costurilor fixe a căror recuperare este dificilă

sau chiar imposibilă în condiţii de conjunctura nefavorabilă şi

părăsirea unei industrii. Dintre acestea se detaşează cele pentru

cercetarea ştiinţifică, inovare tehnologică, cercetarea pieţei,

expertizei omologarea bunurilor ş.a.m.d. De pildă, punerea la

punct a unui nou medicament ocazionează cheltuieli de

cercetare, experimentare, omologare etc. de cel puţin 500

milioane USD eşalonate pe perioadă de cel puţin cinci ani,

operaţiune accesibilă doar unor firme mari, puternice, apte să-şi

asume un risc ridicat pe perioade lungi;

c) în toate industriile pragul de rentabilitate se realizează la un

volum de producţie - şi, implicit, de costuri mai ridicat. De

exemplu: o fabrică de oţel avea prag de rentabilitate pentru o

producţie de 10 t/zi în 1860; acesta ajunge la 500 t/zi în 1900 şi

3000 t/zi în 2000;

d) firmele mari rezistă mai bine conjuncturilor nefavorabile;

e) progresele în domeniul informaticii, comunicaţiilor,

automatizării flexibile ş.a. permit adaptarea operativă a producţiei

la cerinţele pieţei, diferenţierea sortimentelor de fabricaţie în

funcţie de cerere, paralele cu reducerea respectivelor costuri.

Creşterea dimensiunilor unei firme se realizează pe mai multe

căi:

- mărirea capitalului prin reinvestirea unei părţi din profitul net şi

prin

199

Pieţe imperfecte

aport de capital din partea acţionarilor;

- fuziuni cu alte firme sau achiziţia altor firme aflate în acelaşi stadiu al

producţiei sau al circuitului valorii adăugate (fuziuni orizontale) sau

între firme aflate în stadii diferite de creare a valorii adăugate (fuziuni

verticale). Ele se realizează foarte rapid prin operaţiuni bursiere interne

sau internaţionale (sub forma investiţiilor directe);

- absorbţia unor firme aflate în dificultate sau sub pericolul de faliment.

Comportamentul strategic – trăsătura definitorie a oligopolului

Diferenţa principală dintre oligopol şi alţi ofertanţi pe pieţele

imperfecte este că oligopolul are un comportament strategic. În

elaborarea strategiilor şi adoptarea deciziilor (mai ales în privinţa preţului –

fiecare oligopol fiind un căutător de preţ) oligopolul se confruntă cu o

dilemă fundamentală: să adopte un comportament de cooperare sau de

confruntare cu celelalte câteva firme din industrie. De ce apare această

situaţie?

a) firmele oligopol sunt interdependente: fiecare are o forţă

economică ridicată, iar prin deciziile adoptate se afectează

mărimea cererii celorlalte, diminuând-o. Urmarea: deciziile unei

firme sunt însoţite de reacţii inevitabile din partea celorlalte care

inevitabil îl vor afecta pe iniţiator;

b) dacă reacţiile celorlalte sunt certe, paleta acestora fiind largă,

iniţiatorul se luptă cu incertitudinea privind alegerea strategiei

concurenţiale şi a efectelor care se vor produce asupra sa.

De exemplu, firma A lansează un nou model sau sortiment; spre el se vor îndrepta şi o parte din cei care anterior cumpărau produsele firmelor B, C, D, cererea pentru bunurile acestora s-ar reduce. Pentru a o contracara, acestea au la dispoziţie mai multe posibilităţi de reacţie: lansează şi ele un nou produs, intensifică publicitatea, reduc preţurile, acordă noi facilităţi cumpărătorilor ş.a.m.d. Fiecare din aceste măsuri vor avea alte efecte asupra firmei A.

Dacă firmele cooperează, obţin avantaje mai mari ca grup,

comportându-se ca un monopol; dacă o firmă „dezertează” din cooperare ea

va obţine mai multe avantaje pentru sine, iar dacă celelalte vor face la fel, va

fi mai rău atât pentru grup, cât şi pentru fiecare. Starea de echilibru care se

realizează prin luarea în calcul, de către fiecare firmă, doar a câştigurilor

proprii, fără a coopera cu ceilalţi, este numită echilibru noncooperant.

200

Teorie economică generală • Microeconomie

Se mai numeşte şi echilibru Nash de la numele matematicianului John Nash care în anii ‟50 a dezvoltat Teoria jocurilor – a adoptării raţionale a deciziilor în situaţiile când mai mulţi participanţi sunt în competiţie, fiecare aproape egal ca forţă cu ceilalţi, iar fiecare reacţionează la reacţiile celorlalţi. Firma adoptă un comportament strategic şi alege soluţia optimă ţinând seama de ce pot face ceilalţi. Mai este cunoscut şi ca dilema prizonierului .

Relaţiile dintre firmele care acţionează pe piaţa de oligopol nu pot fi

încadrate într-o schemă rigidă, pentru că nu există o teorie generală a

oligopolului, ci doar situaţii particulare şi modele specifice. Ele pot fi

incluse în două modele extreme: relaţii de confruntare deschisă

(oligopolul noncooperant) şi relaţii de „cooperare" limitată, din interes.

Oligopolul cu comportament „noncooperant"

Este specific situaţiilor în care piaţa de oligopol este în curs de

constituire într-o anumită ţară, aşa cum s-a întâmplat în anii ‟90 în România.

Cum în ţările cu economie de piaţă consolidată piaţa de oligopol s-a format

cu multe decenii în urmă, acestora le-au fost caracteristice comportamente

noncooperante: firmelor oligopol dintr-o industrie sau din industrii cu

produse uşor substituibile (materiale de construcţii: tablă şi ţiglă, parchet,

gresie ş. a. m. d.) le-a fost specifică o concurenţă deschisă sub forma

războiului preţurilor, inclusiv prin forme violente „cu cuţitele deschise",

soldate cu dispariţia unora dintre combatanţi şi cu sleirea forţei economico-

financiare a învingătorilor. Un asemenea comportament poate facilita

intrarea în ramură a unor outsideri, de regulă o firmă străină, cu forţă

economică ridicată, ce-i poate învinge pe vechii combatanţi, eliminându-i de

pe piaţă. Un asemenea tip de comportament nu este exclus la companiile

moderne,

dar el este foarte rar.

Oligopolul cu strategie „cooperantă"

Un asemenea tip de piaţă de oligopol se bazează pe existenţa unor

înţelegeri, exprese sau tacite, dar confidenţiale, asupra unor chestiuni

importante, dar limitate, prin care participanţii îşi asumă comportamente

comune sau similare, comportamente (şi înţelegeri) aflate adeseori la limita

legii sau în conflict cu ea (dar pentru care cu greu se pot aduce dovezi).

Există numeroase situaţii tipice dintre care trei sunt relevante.

201

a) Formarea unui oligopol coordonat, de tipul cartel sau trust.

Cartelul

este o înţelegere expresă, de cele mai multe ori confidenţială, între firme

care îşi păstrează independenţa de producţie şi cea financiară. Ele se înţeleg

în ceea ce priveşte nivelul preţurilor, volumul producţiei, împărţirea pieţelor

(fiecare participant primeşte o anumită cotă de vânzări), când şi cum să se

modifice preţul etc. Cartelul îşi propune să maximizeze funcţia obiectiv,

la nivelul său, iar rezultatul se împarte între participanţi în funcţie de

diverse criterii convenite:

volumul vânzărilor, ritmul de reînnoire a produselor, gradul de

competitivitate, nivelul costului unitar etc.

Dilema determinării funcţiei obiectiv în firma oligopol Practica funcţionării unor firme mari de tip oligopol a relevat că ele

sunt conduse, în toate cazurile, de specialişti eminenţi în probleme economice, tehnice, financiare, de relaţii umane etc. Ele formează „tehnostructura” marilor companii, un grup social ale căror interese pot intra în coliziune cu cele ale acţionarilor. De cele mai multe ori, performanţele acestor firme se apreciază, în primul rând, în funcţie de cifra de afaceri; maximizarea acesteia (şi mărirea cotei de piaţă – „răpind” o parte din cererea care se adresează concurenţilor) fiind criteriul de performanţă pus în faţa managerului general, Consiliului de Administraţie şi Consiliului Director). De altfel, poziţia unei firme în tot felul de clasamente, accesul la resursele de creditare, tratamentul care i se aplică din partea concurenţilor, partenerilor şi autorităţilor „cartea de vizită” şi Curriculum Vitae pentru conducători se evaluează după mărimea şi trendul cifrei de afaceri. Înseamnă aceasta că a dispărut mobilul profitului pentru firmele oligopol? Numeroşi teoreticieni oferă un răspuns afirmativ. Practica marilor firme ne îndeamnă la prudenţă pentru că, în ultimă instanţă, acţionarii cu poziţii consolidate nu vor ignora faptul dacă le aduce sau nu dividende capitalul investit în firmă. De aceea, apreciem că firmele oligopol au un comportament şi o funcţie obiectiv specifice şi vor căuta „o soluţie satisfăcătoare” între o rată a profitului minim acceptată de către acţionarii consolidaţi şi o anumită cotă de piaţă. Pentru a simplifica prezentarea, în cele ce urmează ne limităm la „funcţia clasică” de maximizare a profitului

Pentru a maximiza profitul, cartelul determină acel volum al

producţiei totale pentru care costul său marginal mediu este egal cu

venitul marginal, el comportându-se ca un monopol. Există situaţii limită

când, datorită similitudinilor (de forţă economică, înzestrare, strategii şi

tactici manageriale), costurile medii şi marginale ale firmelor componente

ale cartelului sunt identice. În acest caz, profitul total este maxim la acel

volum de producţie şi preţ de vânzare pentru care încasarea (venitul

marginal) este egal cu costul marginal al fiecărui participant. Probabil

că fiecare primeşte aceleaşi cote de producţie, iar profitul se împarte

proporţional, fiecare firmă obţinând un profit suplimentar durabil.

Când costurile medii şi marginale ale participanţilor la cartel

sunt diferite - aceasta este situaţia tipică – profitul total maxim se obţine la

acel volum de producţie pentru care costul marginal mediu la nivelul

cartelului este egal cu venitul marginal. În acest caz, fiecare participant

primeşte cote de producţie,

202

diferenţiate în funcţie de costul său marginal: cei cu costuri marginale

ridicate primesc cote reduse, iar cote ridicate primesc cei cu costuri

marginale reduse; implicit, profitul obţinut de către fiecare este în

relaţie negativă cu costul marginal.

Trustul este structura de piaţă bazată pe existenţa unui grup

financiar puternic - holdingul – care deţine pachetul acţiunilor de control la

mai multe firme mari, independente, din punctul de vedere al producţiei.

Holdingul stabileşte modul de împărţire a pieţelor, nivelul preţurilor între

firme pentru maximizarea profitului sau realizarea altor obiective strategice.

Înţelegerile tip cartel şi trust sunt interzise de lege în ţările din

Europa, America de Nord şi Extremul Orient. Deşi interzise legal sunt şi

orice înţelegeri între firme privind nivelul preţurilor practicate, ele sunt o

realitate indubitabilă. O anchetă efectuată în SUA asupra celor mai mari

patru firme din fiecare ramură a economiei şi care a cuprins peste 1.000

firme a condus la concluzia că 10% dintre ele au încălcat legislaţia în

vigoare cu privire la fixarea preţurilor.

Sunt de notorietate cartelurile care activează pe piaţa mondială a

unor produse: OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), cartelul

cafelei, iutei, zincului, cuprului ş. a. m. d.

În asemenea înţelegeri sunt unii, dacă nu chiar toţi partenerii, care

încearcă să „trişeze" pentru a realiza unele avantaje. Alteori, modificarea

raportului de forţă dintre parteneri impune revederea sau anularea vechilor

înţelegeri şi realizarea altora noi pe baza unor negocieri dificile, care să

reflecte noile raporturi de forţă dintre participanţi. Ele au în practică un

caracter, cât de cât viabil, atunci când: conjunctura economică este

favorabilă, produsele sunt puţin diversificate, iar producţia are un înalt grad

de concentrare.

b) Formarea oligopolului asimetric sau mixt este structura de

piaţă caracterizată prin existenţa unei firme lider care se detaşează de

celelalte, prin forţa economică, cota de piaţă şi nivelul eficienţei. Firma

lider (numită şi firma „barometru” aşa cum se prezintă General Motors în

industria auto din SUA) îşi elaborează autonom propria strategie privind

preţul, oferta, reînnoirea producţiei etc., comportându-se ca un monopol şi

făcând abstracţie de ceilalţi concurenţi.

Pentru a-şi maximiza profitul total, liderul determină pe curba cererii sale un cuplu de valori - p şi q - pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal. În funcţie de preţul şi volumul de producţie stabilite de lider, celelalte firme oligopol acceptă preţul şi cantităţile reziduale, chiar dacă între ele nu exista o înţelegere formală în acest sens.

203

Presupunem că o firmă oligopol lider are o funcţie a cererii C = 250 - 10 px, iar cererea generală a pieţei este C = 250 - 9 px, ceea ce face ca, în funcţie de nivelul preţului, să înregistrăm următoarele situaţii:

1.

2.

3.

4.

5.

6.

7.

Preţul unitar (u.m.) 4 5 6 7 8 9 10

Cererea pieţei (buc.) 214 205 196 187 178 169 160

Cererea şi producţia la firma lider

(buc.)

210 200 190 180 170 160 150

Cererea pentru celelalte firme

(buc.) 2 - 3

4 5 6 7 8 9 10

Venitul firmei lider (u.m.)1 x 4 840 100

0

114

0

126

0

1360 1440 1500

Venitul marginal al firmei lider

(u.m)

0 16 14 12 10 8 6

Costul marginal (u m ) - 30 18 16 8 8 18

Liderul îşi stabileşte ca volum de producţie 160 buc. şi fixează preţul la 9 u.m./buc., astfel că venitul marginal = costul marginal. Cum preţul pieţei este superior costului marginal şi venitului marginal, liderul obţine un profil pur, atât pe termen scurt, cât şi lung. Dar cum liderul concentrează doar o parte (este majoritară) din cererea pieţei (160 buc. faţă de 169 buc), liderul va obţine un profit total şi pur mai mic decât în situaţia de monopol.

În practică, liderul fixează preţul luând în considerare costul astfel

încât să obţină un nivel ţintă de profituri care să-i satisfacă pe acţionari şi

să asigure independenţa financiară a firmei. Acesta este un preţ

administrat şi, în funcţie de el, firma lider îşi ajustează producţia pentru

obţinerea profitului ţintă. Când cererea creşte, de regulă măreşte producţia

menţinând preţurile, iar la reducerea cererii micşorează producţia, o parte

din capacităţi trec în rezervă, iar forţa de muncă este restricţionată. Uneori

practică reducerile de preţ, sub forma bonusurilor (pentru impulsionarea

cererii şi mărirea cotei de piaţă) sau pentru a împiedica intrarea pe piaţă a

unor noi concurenţi. Ca regulă, reducerile de preţuri sunt apanajul liderului;

dacă sunt iniţiate de alte firme, liderul poate proceda la contramăsuri,

inclusiv preţul eliminatoriu sau „de pradă” (P < CTM), până când

iniţiatorul revine, iese de pe piaţă ori recunoaşte tacit pe lider, iar preţurile

revin treptat la nivelul iniţial.

c) Realizarea unor înţelegeri temporare şi parţiale asupra unor

aspecte de interes comun, cum ar fi:

- efectuarea unor acţiuni de cercetare ştiinţifică;

- realizarea unor fuziuni parţiale prin constituirea unor filiale comune în

domenii tradiţionale sau în noi domenii (alianţa de cointegrare);

- cooperării complementare între două sau mai multe firme în care

fiecare participant încearcă să beneficieze de anumite atuuri ale celorlalţi

dar care îi lipsesc lui într-un domeniu specific.

204

- exercitarea de lobby politic pentru a impune măsuri legislative în favoarea

firmelor existente şi atenuarea concurenţei străine.

Realizarea cooperării se realizează în chestiunile bine delimitate contractual, în

celelalte domenii fiecare firmă îşi păstrează deplina libertate de acţiune.

Asemenea înţelegeri se întâlnesc şi în domeniul financiar, mai ales sub forma unor

consorţii bancare, prin care câteva bănci puternice dintr-o ţară sau din ţări diferite participă

cu resurse financiare pentru acordarea unor credite importante, de regulă pe termen lung şi cn

grad de risc notabil, unor firme mari sau guverne. Respectivele instituţii care cooperează în

acea tranzacţie îşi corelează acţiunile şi participarea, dar rămân concurente în numeroase alte

operaţiuni.

În mod firesc, se ridică întrebarea dacă în modelul comportamentului cooperant între firmele oligopol mai există concurenţă. Răspunsul este afirmativ, cu precizarea că regula generală este renunţarea la concurenţa prin preţ, folosindu-se metode mult mai subtile şi rafinate, precum: publicitatea, acordarea de avantaje cumpărătorului pentru menţinerea şi atragerea clientelei, service-ul ş.a., scopul imediat fiind manipularea cererii.

Toate aceste modele de comportament influenţează decisiv mecanismul de formare şi

mişcare a preţului de oligopol, relativ stabil în raport cu piaţa monopolistică, iar măsurile

autorităţilor trebuie îndreptate spre a menţine oligopolurile în competiţie şi nu în

complicitate.

205

CURSUL 12 Teoria distribuţiei. Repartizarea veniturilor.

12.1 Salariul;

12.2 Profitul;

12.3 Creditul şi dobânda;

12.4 Renta.

206

12.1 Salariul

În teoria şi practica economică, salariul ocupă un loc deosebit de

important. Termenul

ca atare este de origine latină. Salarium era suma ce se plătea fiecărui soldat roman pentru

cumpărarea sării. Soldatul era un om dependent şi i se acorda salarium în

virtutea acestei

dependenţe.Un om liber nu primea salarium.Acest termen s-a păstrat în timp şi a

căpătat

sensul de venit al unui om care este dependent de altul fie juridic, fie economic.36

În acest sens salariul reprezintă suma plătită pentru a obţine serviciul factorului muncă. Privit astfel, salariul este un cost pentru întreprinzător, dar, deoarece se obţine după ce munca s-a

consumat, salariul este şi un venit pentru posesorul factorului muncă. Salariul nominal se referă la suma totală de bani câştigată de către un lucrător. Salariul

real se referă la “coşul” cu bunuri şi servicii pe care el îl poate cumpăra cu salariul

nominal,

respectiv cantitatea reală de bunuri şi servicii care poate fi procurată astfel. Să mai

notăm că salariul real se poate exprima şi ca raport – evident din perspectiva rezultatului – între salariul

36 Spre aprofundare se recomandă studiul “Salariul: repere teoretice în timp şi

spaţiu” autor prof. univ. dr. D. Popescu din lucrarea “Dinamica ideilor economice”, Editura Continent, Sibiu, 1998

207

nominal şi indicele preţurilor. În perioade de creştere a preţului se poate ca patronii să acorde

salarii mărite lucrătorilor, dar este vorba de faptul că salariile lor mărite nu le dau posibilitatea să cumpere tot atât de multe bunuri şi servicii ca înainte. În perioade în care preţurile scad,

lucrătorii care sunt obligaţi să accepte o reducere a salariului ar putea să observe că pot

cumpăra mai mult deoarece veniturile lor în bani, acum reduse, nu au scăzut mai mult decât au scăzut preţurile.

Primele teorii despre salarii

Thomas Robert Malthus şi teoria de subzistenţă a salariilor

În lucrarea “Eseu asupra populaţiei” care a apărut în 1798, Thomas Robert Malthus susţinea că populaţia tinde să crească în progresie geometrică, având ca efect o dublare a

populaţiei lumii la fiecare 25 de ani. Pe de altă parte, însă pământul, limitat ca suprafaţă, nu

putea fi îmbunătăţit decât prin investiţii masive de capital iar dezvoltarea probabilă a furnizării

de alimente putea evolua în cel mai bun caz în progresie aritmetică. Diferenţa dintre cele două progresii făcea inevitabilă sărăcia, cu excepţia cazului în care creşterea populaţiei prin

natalitate putea fi controlată. Prezenţa “reglajelor naturale” – afirma Malthu - a fost cea care a

redresat balanţa între populaţie şi cantitatea de alimente, asigurând supravieţuirea omenirii. Pentru cei săraci care nu-şi reduc apetitul sexual, respectiv natalitatea, natura a fost cea care a

creat reglaje precum bolile, epidemiile, foamete şi ocupaţii periculoase.

Germeni ai teoriilor lui Malthus provin, într-o măsură, de la fiziocraţii francezi care susţineau că este în natura lucrurilor faptul că salariile nu pot niciodată să crească peste un

nivel modest de subzistenţă. Această creştere peste nivelul necesităţilor stricte ale vieţii ar crea

iluzia prosperităţii iar competiţia severă între lucrători ar acţiona imediat pentru a reduce

salariile din nou. Într-o lume în care munca infantilă era foarte exploatată, copiii şi-ar fi forţat părinţii la şomaj ajungând în scurt timp cu toţii la sărăcie. Aceasta este, în esenţă, “Teoria de

subzistenţă a salariilor”, teorie care ulterior s-a demonstrat ca fiind în bună parte eronată.

Odată cu creşterea graduală a complexităţii lucrului şi a scării de referinţă a întreprinderii, cererea de forţă de muncă a început să depăşească oferta; teoria de subzistenţă a salariilor

vorbeşte doar de oferta de forţă de muncă, neacordând însă suficientă atenţie cererii. Pe

măsură ce cererea a crescut, forţa de muncă a cerut răsplata care i se cuvenea.

David Ricardo şi teoria salariilor bazată pe „fondul de salarii” Economistul englez susţinea în teoria sa că preţul forţei de muncă similar preţului altor

mărfi depinde de nivelul cererii şi ofertei. Capitalul disponibil antreprenorilor era singura

sursă de plată pentru lucrători şi reprezenta un „fond de salarii” din care aceştia puteau fi plătiţi, iar oferta de forţă de muncă depindea de argumentele lui Malthus.

Salariul era stabilit conform formulei:

Fondul total de salarii / populaţia totală Această teorie a fost preluată de clasa patronilor pentru a justifica menţinerea salariilor

mici. Totuşi Ricardo prezenta şi sugestii optimiste care tindeau să modifice severitatea “legilor

de fier” ale salariilor, teoria sa fiind utilizată, deopotrivă, pentru a justifica abolirea Legilor Săracilor. Sistemul legilor săracilor din acele timpuri prevedea mărirea ratelor pentru

susţinerea săracilor şi subvenţionarea salariilor muncitorilor prost plătiţi prin acordarea unor

subvenţii. Teoria lui Ricardo releva că o astfel de acţiune era greşită, deoarece pentru a

impune rate celor bogaţi din zonă trebuia să se reducă capacitatea lor de a economisi şi tocmai economiile celor bogaţi asigurau capitalul pentru fondul de salarii, iar reducându-se acest fond

muncitorii vor primii salarii mai mici. Tot Ricardo mai susţinea că dacă populaţia ar putea fi

208

restrânsă astfel încât salariile să poată fi mărite până la nivelul la care muncitorii să se poată

bucura de salarii mari timp de câţiva ani, experienţa bunăstării ar convinge pe muncitori că prosperitatea este mult mai dezirabilă în raport cu faptul de a avea o familie numeroasă.

În gândirea economică actuală, ideea potrivit căreia capitalul reprezintă singura sursă a

salariilor este respinsă. Se afirma nu numai faptul că băncile creează capital prin multiplicarea economiilor depuse prin ele dar şi câştigurile curente ale firmelor formează o parte din răsplata

muncii, întregul venit naţional constituind sursa de răsplată a factorilor.

Karl Marx şi teoria salariilor bazată pe “fructul întreg al producţiei” Teoria lui Marx despre valoarea bazată pe muncă susţinea că valoarea unei mărfi este

legată în mod direct de numărul de ore care au fost înglobate în confecţionarea ei, în condiţiile

normale de producţie şi cu gradul de calificare mediu şi intensitatea medie a muncii. Deoarece numai munca creează valoare, afirma Marx, muncitorului i se cuvine întregul fruct al

producţiei. Sumele distribuite ca rentă, dobândă şi profit Marx le-a numit valori de surplus şi

erau considerate “furate” de la muncitori de către clasa capitalistă.

Teoria productivităţii marginale a muncii

Această teorie susţine că antreprenorii nu vor cumpăra forţa de muncă decât dacă

preţul ei adică salariul, este mai mic decât produsul marginal al unei unităţi suplimentare de

forţă de muncă. Pe de altă parte, forţa de muncă se deplasează de la un loc de muncă la altul

pentru a realiza avantajul personal net maxim, salariul fiind determinat de interacţiunea dintre cererea şi oferta de forţă de muncă.

Cererea pentru forţă de muncă

Cererea pentru fiecare factor de producţie este o cerere derivată provenind din cererea

pentru bunurile şi serviciile pe care fiecare factor le face disponibile. În cazul muncii, aceasta are ca rezultat o curbă descrescătoare - mai multă forţă de muncă va fi cerută dacă preţul este

mai mic, cu condiţia ca celelalte elemente să rămână neschimbate. După cum se vede în figura

de mai jos, curba cererii pentru forţă de muncă este identică cu curba productivităţii câştigului marginal. Această curbă se va îndepărta de originea graficului funcţie de productivitatea

marginală a muncii care variază cu preţul bunurilor sau cu productivitatea lucrătorilor. Orice

Produsul marginal si salarial

W2

W3

W1

S

D1

D2

0

Q1 Q2 Q3 Num. angajaţi

modificare a cererii pentru produsul considerat va genera o modificare a preţului. Dacă preţul

209

produsului creşte, acesta va ridica productivitatea câştigului marginal al muncii iar

antreprenorii vor putea mări numărul angajărilor. Din graficul de mai sus se pot desprinde următoarele :

l. Curba produsului câştigului marginal este identică cu curba cererii pentru muncă.

2. Dacă câştigul marginal realizat creşte, curba se deplasează spre dreapta situaţie în care posibilităţile sunt următoarele:

(a) Muncitorii existenţi Q1 vor câştiga salarii mai mari, salariile crescând la W2.

(b) Dacă se poate să mai vină muncitori în plus, numărul de muncitori va creşte la Q2, salariile vor creşte doar până la W3.

(c) Dacă ar fi şomaj în industrie astfel încât curba ofertei este infinit elastică, angajarea

ar creşte la Q3 şi salariile ar ramâne la W1, deoarece curba ofertei va fi orizontală. Dacă preţul produsului ramâne constant, dar productivitatea muncitorilor creşte, astfel

costurile pe unitatea de produs sunt micşorate, acest lucru va ridica din nou câştigul margina

realizat şi va încuraja antreprenorii sa angajeze mai mulţi lucrători.

Elasticitatea cererii pentru muncă

Este de mare importanţă în stabilirea salariilor. Dacă cererea pentru muncă este

elastică, antreprenorii vor fi în stare să părăsească cu uşurinţă piaţa şi, de aceea, va fi dificil

pentru forţa de muncă de a-şi asigura mărirea salariilor. Cererea pentru muncă va fi elastică

dacă: (a) cererea pentru produsul final va fi elastică; (b) forţa de muncă poate fi înlocuită cu altă forţă de muncă; (c) alţi factori (în special capitalul) pot fi înlocuiţi cu forţă de muncă; (d)

costurile datorate muncii reprezintă o parte mare din costurile totale.

(a) Elasticitatea cererii pentru muncă şi cererea pentru produsul final. Furnizorul care

acordă o creştere a salariilor trebuie sa mărească preţurile pentru consumatori. Ceea ce înseamnă că la fiecare valoare a preţului, cantitatea disponibilă va fi mai mică şi că s-a produs

o modificare a condiţiilor ofertei. Diferitele efecte asupra vânzării produselor pentru care

cererea este elastică, şi a acelora pentru care cererea este inelastică, sunt arătate în figura de mai jos.

(b) Elasticitatea cererii pentru forţa de muncă necalificată. Substituentul cel mai bun

pentru orice fel de forţă de muncă este o alta forţă de muncă. Muncitorii necalificaţi consideră că este dificil să obţină

P

P3 D2

P2

P1

D1 S2

S1

Cerere elastică

măriri de salarii în faţa

antreprenorilor hotărâţi,

deoarece alţi muncitori pot cu uşurinţă să-i

substituie. Cu condiţia ca

cererea pentru produsul pe care acesta îl face să

fie puternică, cererea

pentru serviciile unui muncitor necalificat va fi

Cerere inelastică

0 Q2 Q3 Q1 efectul elasticit

inelastică. În consecinţă,

poziţia sa de negociere

va fi una puternică, de vreme ce el poate să se

deplaseze spre o poziţie

210

de mai mare avantaj personal net. Forţa de muncă migratoare este adeseori cea necalificată.

(c)Elasticitatea cererii pentru forţa de muncă care poate fi înlocuită cu maşini Cererea elastică ar putea fi întâlnită acolo unde este posibil să se substituie forţa de

muncă cu alţi factori, în special cu capital. Politicile salariale agresive din partea muncitorilor

ar putea să-i determine pe antreprenori să cumpere utilaje cu parametri performanţi, ceea ce ar reduce considerabil cererea pentru forţa de muncă. Cererea pentru forţă de muncă va fi şi mai

elastică dacă astfel de utilităţi sunt ieftine.

Din graficul de mai sus se pot desprinde următoarele :

1.Datorită unei măriri a preţului, curba ofertei s-a deplasat spre stânga;

2.Preţul produsului pentru care cererea este elastică, creşte în mică măsură, iar cererea se contractă mult, la Q2;

3.Preţul produsului pentru care cererea este inelastică, creşte mult, dar cererea se

contractă puţin, la Q3;

4.Un furnizor pentru al cărui produs cererea este elastică va rezista la creşterile de salarii mai bine decât un furnizor pentru al cărui produs cererea este neelastică. Dacă este

forţat să mărească salariile, el va reduce cererea pentru forţa de muncă.

(d)Elasticitatea cererii pentru forţă de muncă acolo unde costurile cu munca reprezintă o parte mare din costurile totale. În aceste circumstanţe, orice creştere a costurilor

cu munca înseamnă o creştere considerabilă a preţului de vânzare al produsului final şi o

reducere a limitelor de profit, dacă cererea pentru produs este foarte elastică. Acordarea de astfel de măriri de salarii va însemna reduceri serioase ale productivităţii câştigului marginal al

muncii, iar antreprenorul îşi va reduce de aceea cererea pentru munca respectivă, la preţurile

mai mari pe care trebuie acum să le platească.

Oferta de forţă de muncă

Oferta de muncă depinde de structura populaţiei, de obiceiurile caracteristice şi legile

privind educaţia şi angajarea, de disponibilitatea forţei de muncă de a lucra pentru salariu şi

alte stimulente care i se oferă, de gradul de emigrare şi imigrare, ş.a.

Mobilitatea forţei de muncă37

constituie un factor important în evaluarea ofertei de

forţă de muncă în anumite scopuri sau anumite regiuni. Forţa de muncă tinde să fie cel mai puternic mobilă atunci când este tânără sau necăsătorită, fiind dificil pentru aceasta să se deplaseze dintr-o zonă în alta dacă nu sunt locuinţe disponibile, iar costurile sociale astfel pot

fi mari. Forţa de muncă este puternic imobilă atunci când este necesară recalificarea, deoarece oferta nu poate fi mărită decât prin intermediul cursurilor lungi de instruire, muncitorul în acel

interval de timp fiind neproductiv. Dacă trebuie să fie reinstruiţi adulţii cu responsabilităţi

familiale, din cauza şomajului structural (cauzat de modificarea cererii mondiale), atunci costurile vor fi mari. O astfel de reinstruire este adeseori frânată de către muncitorii din

industria pentru care ei urmează a fi instruiţi, deoarece ea duce la mărirea ofertei pentru tipul

de muncă în care aceştia sunt calificaţi, determinând o scădere a puterii lor de negociere. O astfel de instruire este, de aceea, cel mai bine aplicată în zonele de dezvoltare a industriei unde

sindicatele sunt mai puţin prezente şi active.

211

Teoria salariilor bazată pe negociere

Sunt economişti care afirmă că singura teorie potrivită pentru salarii în cea de-a doua

jumătate a secolului XX-lea este cea care recunoaşte că deciziile legate de salarii sunt luate de

două grupuri de tip monopol. Sindicatele organizate reprezintă furnizorii monopolişti de forţă de muncă iar patronii sunt cumpărători monopolişti. Într-o industrie cu sindicate bine

organizate şi o asociaţie puternică reprezentând patronii, negocierile de salarii se desfăşoară

între aceste două grupuri organizate care devin operatori importanţi pe piaţa salariilor. Dacă acceptăm această idee, trebuie să acceptăm de asemenea că guvernul constituie un al treilea

operator pe piaţa forţei de muncă. Guvernul adeseori urmăreşte să menţină economia la un

anumit nivel prin tehnici destinate gestionării economiei, astfel că negociatorii nu pot opera decât în climatul activităţii de piaţă care este dominant. În al doilea rând, guvernul poate avea

un rol important în prevenirea deteriorării standardului de viaţă a părţii neorganizate a

comunităţii, respectiv pensionari, tineri, muncitori slab organizaţi. Instituţia guvernamentală

face acest lucru printr-o politică de venituri sau prin măsuri mai subtile, “ţinând partea” restului oamenilor pentru a asigura ca nici un grup de monopolişti să nu-şi exploateze propria

poziţie.

Negocierea colectivă

Muncitorul este într-o situaţie vulnerabilă atunci când nu este reprezentat de nici o

organizaţie. El deţine rezerve mici, trebuie să-şi găsească serviciu repede, cunoştinţele sale

despre piaţă sunt insuficiente şi nu ştie unde să-şi ofere forţa sa de muncă pentru a obţine plata

cea mai bună. Dacă există un surplus de forţă de muncă, muncitorii pot concura unii cu alţii în

dezavantajul lor mutual şi în beneficiul patronului. Pentru a preveni acest dezavantaj, muncitorii au format sindicate care să-i reprezinte în orice negociere ce urmează sa aibă loc.

Avantajele activităţii colective sunt de asemenea apreciate de către antreprenori. Dacă salariile

sunt convenite într-o întreagă industrie, severitatea competiţiei este micşorată, patronii rivali neputând să-şi micşoreze costul prin micşorarea salariilor şi, de aici, competiţia la nivel de preţ

este diminuată.

Funcţiile sindicatelor sunt următoarele: (a) Asigurarea unei plăţi adecvate membrilor pentru eforturile lor în serviciul în cauză.

Nivelul acestei plăţi poate depinde de măsura în care există asigurări sociale pentru educaţie,

sănătate, reducerea şomajului, ajutoare de boală; dacă acestea se asigură la nivelul societăţii,

salariile cerute vor fi mai mici. Dacă angajatul trebuie să-şi asigure aceste lucruri pentru sine, va avea nevoie de un nivel mai ridicat de salariu.

(b)Asigurarea îmbunătăţirii condiţiilor de lucru. Aceasta include sisteme de lucru mai

sigure în angajările periculoase, cum este mineritul, asigurarea de îmbrăcăminte specială şi echipament de protecţie acolo unde se folosesc materiale impure sau periculoase, perioade de

lucru mai scurte şi perioade de odihnă mai lungi, etc.

(c) Asigurarea facilităţilor educaţionale, recreative şi sociale.

Condiţii favorabile creşterii salariilor

În general, un sindicat va putea obţine concesii din partea patronilor sub forma măririi

de salarii în următoarele condiţii:

212

(a)Atunci când cererea pentru bunuri este puternică, astfel că antreprenorii vor putea,

probabil, să transfere salariile mărite consumatorului sub forma preţurilor mai mari. Acest lucru are un efect inflaţionist asupra economiei, dând un impuls de cost spiralei inflaţioniste.

(b) Atunci când salariile mărite pot fi justificate pe baza productivităţii mărite. Se va

promite realizarea de producţii mai mari pe muncitor, astfel că salariile mărite nu vor trebui să impună mărirea preţurilor, ci pot fi distribuite pe un volum mai mare de marfă care se fabrică.

Astfel de creşteri de productivitate se realizează prin abandonarea practicilor restrictive

dirijate împotriva promovării utilajelor noi, a noilor metode de lucru; (c) Atunci când există o prea numeroasă forţă de muncă în industrie. Dacă forţa de

muncă poate fi convinsă să se retragă din industrie, primind un fel de cotă de plată drept

compensaţie, muncitorii în număr mai mic care rămân în industrie se pot bucura de salarii mai mari;

(d) Atunci când antreprenorii câştigă “rente economice”, iar sindicatul dispune de

suficientă forţă pentru a-i determina pe patroni să renunţe la o parte din aceste profituri;

(e) Atunci când patronul lucrează cu costuri scăzute, acestea fiind obţinute prin plata unor salarii mai mici decât produsul marginal net. În astfel de circumstanţe, există un puternic

stimulent pentru muncitori în a se organiza iar o astfel de organizaţie poate obliga patronatul la

concesii. În general însă, muncitorii care sunt exploataţi în acest fel sunt dificil de organizat; ei pot fi împrăştiaţi în numeroase firme mici, sau locuiesc în zone în care şomajul este deosebit

de puternic, ei pot fi şi imigranţi care nu cunosc limba.

Uneori, guvernele caută să aplice o “politică a veniturilor” care să restricţioneze veniturile în moduri care sunt considerate “dezirabile”. Astfel, veniturile pot fi limitate în

interesul unei politici anti-inflaţie, sau pentru a preveni dificultăţi ale “balanţei de plăţi”.

Uneori, aceste politici sunt evidente, nepermiţându-se nici o creştere a salariilor (îngheţarea

salariilor), sau permiţându-se doar o anumită rată de creştere anuală (constrângerea salariilor). Alteori, politicile sunt mascate manifestându-se o atmosferă de “negociere liberă” a salariilor

între patroni şi angajaţi. Presiunile se manifestă asupra negocierilor salariale prin metode cum

ar fi metoda ratelor de dobândă mari sau metoda “limitelor băneşti”. În cazul primului sistem, patronii care asigură măriri de salarii trebuie să finanţeze plăţile adiţionale din surse financiare

proprii sau să plătească rate de dobândă penalizatoare pentru împrumuturile care le acordă.

Conform celui de-al doilea sistem, departamentele guvernamentale trebuie să-şi limiteze cheltuielile la o mică parte din cheltuielile anului precedent. Orice mărire de salarii trebuie să

fie finanţată prin reducerea în alte părţi.

În ambele situaţii, se manifestă un fenomen cunoscut sub numele de “deriva

salariilor”. Veniturile care nu pot fi în mod oficial mărite manifestă o derivă uşoară în sus în diferite moduri. De exemplu, s-ar putea să nu se negocieze forme de plată noi dar primele de

merit ar putea fi mai generoase. Salariaţii pot fi promovaţi în servicii cu denumiri mai

importante. Se dezvoltă o presiune enormă pentru îmbunătăţirea reală a salariilor, iar “deriva salariilor” nu serveşte decât pentru a sublinia, pentru cei care nu beneficiază de derivă, că

propriile lor poziţii trebuie să fie reevaluate. Finalul unei îngheţări legale a salariilor este un

semnal pentru sindicate pentru a depune eforturi hotărâte în scopul de a recâştiga terenul pierdut.

213

Forme de salarizare

Fiecare formă de salarizare realizează, într-un mod specific, legătura între participarea

la muncă, rezultatul muncii, salariul şi alte condiţii, reflectând calitatea, cantitatea şi

însemnătatea activităţii depuse. Salarizarea în regie asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat, fără să se

precizeze în mod expres cantitatea de muncă pe care el trebuie să o depună în unitatea de

timp.

Fiecărui salariat i s% stabileşte ce are de făcut, răspunderile care-i revin ţinând seama de

calificarea acestuia şi de locul pe care-l ocupă în diviziunea muncii. Acest tip de salarizare

se practică în acele sectoare în care lipsa de omogenitate a lucrătorilor face dificilă

aprecierea muncii necesare pentru fiecare lucrare. Salariul în acord constă în remunerarea pe operaţii, activităţi, produse etc. Durata

timpului de muncă pentru efectuarea respectivei munci nu este fixată în mod expres. Acest

tip de salarizare relevă mai bine legătura dintre mărimea salariului şi efortul făcut de

salariat, tinde să sporească productivitatea salariatului, diminuează cheltuielile

întreprinderi. Această formă de salarizare este adesea contestată deoarece “goana” după cât

mai multe piese realizatepoate conduce la alterarea calităţii. Acordul poate fi individual,

colectiv (pe echipe) şi global (pe uzină, fabrică). Retribuirea pe bază de remisă sau cote procentuale şi pe bază de norme de muncă

sunt variante ale salarizării în acord.

Salarizarea mixtă constă în remunerarea stabilă –fixă- pe unitatea de timp de regulă o zi, ce se acordă în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de organizare etc.

Fiecare condiţie presupune un tarif, după importanţa pe care o reprezintă pentru

volumul şi calitatea muncii, ca urmare mărimea salariului devine variabilă ca în cazul

salarizării în acord. Salariul pe o zi fixat de firmă este ridicat şi poate fi obţinut numai în

mod excepţional de salariaţi cu aptitudini speciale. Pentru marea majoritate a lucrătorilor

nivelul acestuia reprezintă o incitaţie permanentă la o muncă suplimentară. Salariul

fiecăruia variază de regulă în jos de la nivelul maxim spre deosebire de salarizarea în acord

unde el variază în sus.Aplicarea oricăror norme de salarizare, oricât de perfecţionate ar fi

ele sunt adesea contestate atât de salariaţi cât şi de întreprinderi. Totul, în final, se poate

stabili pe bază de negociere.

214

12.2 Profitul

Profitul reprezintă câştigul realizat sub formă bănească dintr-o acţiune, operaţie sau

exercitarea unei activităţi. El se determină ca diferenţă între ceea ce se încasează şi ceea ce

se plăteşte în activitatea economică sau ca diferenţă între preţul de vânzare şi costul

produsului (serviciului ) provenit din activitatea respectivă.

Cuvântul „profit‖ este de origine latină şi provine de la verbul „proficere” care

înseamnă a progresa, a da rezultate, care în cele din urmă a căpătat semnificaţia de a da sau

a aduce profit. Prin aceasta se explică faptul că profitul este considerat venit sau o formă a

venitului. De felul cum este folosit cuvântul profit, se poate desprinde faptul că are şi multe

înţelesuri. După unii specialişti în domeniu, numeroasele sale accepţiuni sunt contradictorii,

excluzându-se una pe cealaltă. În cele din urmă se ajunge la concluzia că ele reflectă în

fond trei modalităţi majora a concepe profitul.

Prima modalitate se opreşte la punctul de vedere oficial (legislativ, juridic) şi statistic

cal profitului, care decurge din semnificaţia termenului latin original. Potrivit acestuia,

profitul mai este cunoscut si sub denumirea de beneficiu şi se determină, după cum s-a mai

spus, ca diferenţă intre veniturile şi costurile firmei. Ca urmare, profitul poate fi considerat

un avantaj realizat sub formă bănească dintr-o acţiune, operaţie sau activitate economică.

Orice firmă care nu obţine profit, nu poate progresa şi nu se poate dezvolta. Lipsa

profitului îi face pe subiecţii economici să rămână cu activitatea neschimbată „îngheţată”

la aceiaşi parametrii, iar în cele din urmă degradându-se.

În acest context, toate activităţile lucrative într-o economie de piaţă trebuie să aibă ca

scop obţinerea de profit. Acesta reprezintă suma ce se impozitează. Legislaţia în domeniu,

şi statisticile oficiale, publicate în diferite ţări, reflectă (cu mici deosebiri) această

concepţie. Tot aici se fac deosebiri între activităţile firmelor, profitul fiind o categorie

generală , în afara căreia nu există nici o altă formă de venit. Este limpede, că se face

distincţie între firme şi activităţi economice care obţin profit şi care nu-l pot obţine.

Problema cea mai importantă care se pune este determinarea corectă a mărimii

profitului, a legalităţii lui şi nu de ce o firmă poate obţine profit şi alta nu.

Potrivit metodologiilor oficiale, aşa cum rezultă din reglementările în vigoare în fiecare

ţară, profitul reprezintă o sumă globală, care teoretic şi practic este formată din

două componente

• profitul legitim sau legal;

• profitul nelegitim sau nelegal.

Profitul legitim reprezintă suma realizată în contextul respectării prevederilor

legale pe parcursul întregii activităţi, inclusiv a prevederilor legate de metodologia de

calcul.

Atât pentru organele oficiale cât şi pentru subiecţii economici este de dorit ca diferenţa

dintre venitur i costuri să reprezinte profitul, pentru a înlătura orice alte aspecte neplăcute

ce decurg din ner pectarea legalităţii. Privite lucrurile din punct de vedere moral-social,

acesta este profitul normal şi orice profit obţinut pe alte căi decât cele legale nu i se cuvine

celui ce-l dobândeşte

•

215

Profitul nelegitim se realizează prin încălcarea deliberată sau nu a prevederilor

legale. Acestea se referă la: înregistrare nejustificată a costurilor, atribuirea unor cote

procentuale de profit peste cele admise de lege, sustragerea de la plata impozitelor şi

taxelor, duble înregistrări etc. Funcţie de situaţia dată şi de faptul că un asemenea fenomen

este depistat de autorităţile oficiale sau de parteneri înşelaţi, suma astfel determinată poate

fi preluată la bugetul statului sau restituită celor păgubiţi. Totuşi, practica a demonstrat că

în mute cazuri, firmele îşi însuşesc profituri nelegale şi nici nu sunt „descoperite” de

organele legale, dar acest risc planează asupra lor timp îndelungat, până în momentul

prescrierii încălcării legalităţii, dacă legile în vigoare au o asemenea prevedere. Dacă nu,

încălcarea legislaţiei în domeniu atrage după sine oricând, măsurile corespunzătoare.

Conform legilor din fiecare ţară, profitul este impozabil. Unităţile economice

deţinătoare de profit pot dispune de el numai după plata impozitului.

Uneori, după afirmaţia unor specialişti, sfera profitului firmei se extinde asupra tuturor

rezultatelor financiare. În cele din urmă, profitul reprezintă o formă a profitului net, care

rămâne la dispoziţia firmelor. Spunem acest lucru, deoarece profitul stă pe de o parte la

baza asigurării resurselor pentru autofinanţarea agenţilor economici, iar pe de altă parte

asigură resursele pentru cointeresarea lucrătorilor. Privit din acest unghi, profitul se

autonomizează ca formă a produsului net tocmai din raţiuni economice.

Profitul se creează din munca lucrătorilor productivi, în ramurile de producţie, iar

realizarea lui efectivă are loc în sfera circulaţiei, când se realizează de fapt valoarea mărfii.

Prin urmare, profitul se realizează efectiv când sortimentele şi calitatea bunurilor răspund

cererii solvabile. Dacă bunurile nu corespund necesităţilor consumatorilor, ele nu se vând,

iar profitul nu se formează.

Profitul îndeplineşte rolul de pârghie principală şi instrument de conducere a

subiecţilor economici şi de stimulare materială a lucrătorilor în desfăşurarea unei activităţi

eficiente. El este, aşa cum susţin unii specialişti „motorul esenţial al societăţii”.

216

Mărimea şi dinamica profitului reflectă în mod sintetic calitatea întregii activităţi

economice (de producţie sau prestări servicii), reprezentând principalul indicator calitativ.

Profitul joacă rolul de indicator economic calitativ, după Jean Fourastie, dacă acesta se

formează „într-o oarecare atmosferă economică, în care costurile sunt corect calculate,

unde preţurile rezultă dintr-o piaţă liberă, unde preţurile de vânzare se formează fără a fi

impuse de stat”.

După unele teorii, profitul poate fi:

• profit brut care rezultă ca diferenţă între

cifra de afaceri şi

remune ia ap orturilor productive, altele decât cele ale întreprinzătorilor;

• profit minimal sau profit necesar care este egal

cu suma

remuneraţiilor minimale ale diferitelor aporturi productive ale

întreprinzătorului şi acelea la care el renunţă (la aportul său);

• profit pur care este egal cu eventualele diferenţe

pozitive între profitul brut şi profitul minimal.

Profitul minimal apare ca un agregat a trei remuneraţii distincte:

11. dobânda la capital, care se calculează după rata în vigoare pe piaţa monetară şi

piaţa imobiliară;

12. salariul de conducere, care reprezintă acea evaluare prin analogie după care

întreprinzătorul se pune în serviciul unei terţe persoane;

13. recompense de iniţiativă, care constituie o apreciere subiectivă a remunerării

necesare pentru a accepta consecinţele pe care le comportă faptul de a-şi asuma

iniţiativele economice.

Între funcţiile principale ale profitului, amintim:

Funcţia de orientare generală a activităţii economice. Datorită obţinerii profitului din

activităţile economice desfăşurate, oamenii sunt incitaţi în luarea deciziilor de dezvoltare a

activităţilor respective. Când se speră că se obţine câştig dintr-o anumită direcţie,

capitalurile şi forţa de muncă se orientează spre aceasta. Deci, activitatea economică se

îndreaptă în acest sens favorabil consumatorilor realizându-se o producţie crescândă, la un

consum de asemenea în creştere.

217

necesare dezvoltării economice, finanţarea opţiunilor riscante care deschid calea viitorului.

Există o strânsă legătură intre deciziile de investiţii şi existenţa surselor proprii. Partea de

profit care alimentează autofinanţarea, pare a fi o condiţie fundamentală a dezvoltării

firmelor în general.

c) Funcţia ca instrument de stimulare economică. După efectuarea prelevărilor

privitoare

asupra profitului brut, ca de exemplu, dobânzile privind capitalul, dobânzile bancare ş.a,

ceea ce rămâne se repartizează astfel:

♦ pentru autofinanţarea firmei;

♦ pentru stimulente materiale;

♦ pentru nevoi socio-culturale;

d) Funcţia ca mijloc de control al eficacităţii firmei şi a muncii membrilor acesteia.

Personalul firmelor are dreptul la o parte din profitul obţinut, fiind incitat deci în reducerea

costurilor de producţie.

e) Funcţia de indicator sintetic al activităţii economice. Gradul de rentabilitate al unei

firme

se calculează cu ajutorul ratei profitului, care este raportul dintre profitul obţinut de o firmă

într-o perioadă dată şi costul de producţie:

Pprin urmare, rata profitului reflectă măsura în care unitatea economică reuşeşte să

valorifice toţi factorii care concură la obţinerea profitului, în special mărimea volumului

producţiei, reducerea costului de producţie, îmbunătăţirea calităţii produselor, accelerarea

vitezei de rotaţie a capitalului.

Aşa după cum s-a mai spus, profitul este una din categoriile economice cele mai

controversate din ştiinţa economică. Pentru aceasta, trebuie subliniat că literatura de

specialitate cunoaşte o diversitate a teoriilor privitoare la profit.

Astfel, Adam Smith consideră că profitul este un scăzământ din produsul muncii

muncitorului, un produs al muncii neplătite. El numeşte profit ceea ce este produs net. A

arătat în mod just că salariul şi profitul sunt categorii economice generate de legi diferite, că

mărimea profirului nu depinde de cantitatea de muncă cheltuită de capitalist, ci de mărimea

capitalului acestuia.

David Ricardo a înlăturat inconsecvenţele lui Adam Smith în explicarea originii

profitului şi a afirmat în mod clar ideea că izvorul acesteia îl constituie o parte din munca

muncitorului, care este însuşită de capitalist.

Pentru D. Ricardo este absolut natural ca o parte din valoarea creată de muncitori să fie

însuşită de capitalişti sub formă de profit. El a respins părerea lui Smith despre venituri ca

sursă a valorii potrivit căruia în capitalism salariul si profitul pot creşte simultan. Ricardo a

arătat ca nu e posibilă creşterea unuia decât pe seama celuilalt.

J.B. Say a respins explicaţia dată de A. Smith şi D. Ricardo profitului ca fiind un

scăzăm ntâ din munca muncitorului salariat.

El a analizat profitul aşa cum se prezintă sub forma dobânzii şi a beneficiului

întrepri zătorului pe care le-a rupt de profit şi le-a explicat prin izvoare diferite. Dobânda este

considerată de către el ca un venit al capitalului, un rezultat al serviciilor săvârşite de capital,

iar beneficiul întreprinzătorului ca o plată a muncii, o recompensă pentru riscul şi talentul

acestuia.

218

12.3 DOBÂNDA

În economiile moderne de piata, dobânda si profitul reprezintă forme de venit pentru

subiecţii economici. Obţinerea acestora este determinată de existenţa pieţei capitalului, pieţei

monetare, şi de a pieţei bunurilor şi serviciilor. Deşi sunt tratate împreuna în literatura de

specialitate, dobanda şi prfitul sunt realitaţi distincte, fiecare cu rolul său deosebit de important

în înţelegerea fenomenului în care funcţionează o economie de piaţă în general.

Forme ale dobânzii.

Dobânda poate fi caracterizata ca un fenomen complex cu numeroase implicaţii în

activitatea economică, conferindu-i o importanţă deosebită atât pe tarâm teoretic, cât si practic,

cu o mare capacitate de a sintetiya starea şi tendinţa unei economii.

Dobânda este deci, parte a profitului pe care întreprinzătorul debitor (banca, ori

persoană fizică sau juridică) sub forma de plată la scadenţa stabilită anterior, pentru un

împrumut în baza contractului de credit incheiat întrecei doi parteneri.40

Prin urmare, dobanda este rezultanta unor relaţii economice intre diferiţi subiecţi, ce se desfăşoară pe piaţa. Ea constituie un venit pentru proprietarul unui capital antrenat intr-o activitate economică oarecare sub formă de excedent, în raport cu suma ( capitalul ) avansată.

Într-o economie de piaţă mărimea dobânzii este rezultatul acţiunii conjugate a cererii şi

ofertei, pentru capitalul împrumutat şi a concurenţei pe piaţa. Pentru cel care oferă banii (creditor), dobânda este o recompensă pentru pierderea venitului pe care l-ar fi obţinut din

investirea capitalului împrumutat.

Dobânda se exprimă cu ajutorul a doi indicatori:

1. suma absolută (D) ;

2. rata dobânzii anuale (venit anual) , exprimata în procente (d) .41

D

d = •100 C

unde : C = capitalul (suma) avansat

D = d • C

100

Aceşti doi indicatori exprimă numai mărimea dobânzii simple, adică plata pentru serviciul adus de capitalul împrumutat, în condiţiile necapitalizării dobânzii. În realitate

dobânda simplă este mai rar întâlnită, dar ea reprezintă punctul de pornire pentru calculul

dobânzii compuse, care presupune o capitalizare a dobânzii, calculându-se dobândă la

dobândă.

dn

D = (1 + ) , unde d = rata dobânzii anuale

n = numărul de ani sau:

219

D

=

−

S C

=> S =

C

(1+ d

)n

; Sn= capital propriu plus dobânda

n n

unde Sn= suma ce revine proprietarului după n ani de

folosire a capitalului avansat (C) + dobânda cuvenită pe n ani.

Dobânda compusa se aplica deseori in activitatea băncilor comerciale, a instituţiilor

financiare, a caselor de economii. Pentru înţelegerea cazului, sa luam un exemplu:

3. un capital împrumutat (avansat)= 1000 lei;

4. capitalul se va folosi 10 ani;

5. rata dobânzii= 5%. Deoarece dobânda anuala cuvenită este capitalizată, dobânda totală pentru cei 10

n determină astfel :

Sn= 10

1000(1+ 5 00)

Sn= 1000•1,62889 =

D = 1.628,89 −1000 =

1.628,89 lei

628,89 lei

220

Dobânda astfel cuvenită proprietarului capitalului avansat este venitul obtinut pentru

serviciul prestat în condiţii normale. Dacă utiliyarea capitalului respectiv se produce în

condiţii de risc, acesta este acoperit de plăţi suplimentare care majorează suma primită de proprietar.

Prin urmare, dobânda totală cuprinde compensaţia pentru risc, plata unor servicii şi

dobânda netă. Compensaţia pentru risc se pretinde de proprietar în eventualitatea

insolvabilităţii voluntare sau involuntare a celor care au utilizat capitalul, precum şi a reducerii valorii monedei naţionale. Nivelul dobânzii se stabileşte, deci, în procent faţă de

valoarea împrumutului primit şi poate fi influenţat prin mijlocirea taxei de rescont a băncii

centrale (respectiv a B.N.R.) . Pe lângă dobânda simplă sau compusă, literatura de specialitate cunoaşte şi dobânda

fixă sau variabilă, care se percepe periodic, în funcţie de condiţiile pieţei.

În loc de concluzie se poate afirma că dobânda este un surplus plătit proprietarului peste mărimea capitalului utilizat şi reprezintă o formă de venit care se poate exprima numai

printr-o economie de piaţă şi numai în activităţile care sunt eficiente, unde se produce mai

mult decât se cheltuieşte. Desigur, aceasta ar trebui să fie starea normală, proprie oricărei

economii de piaţă modernă, altfel, dobânda îşi pierde din raţiunea ei de a fi.

Factorii care determina nivelul dobânzii

Ca un element al contractului intervenit intre proprietarul capitalului şi cel care solicită

împrumutul, nivelul dobânzii este acceptat de cei doi ca urmare a negocierii de durata sau a

uneia operative. Fiecare dintre părţi doreşte să aibă, în contextul acceptării soluţiei anumite orientări care să motiveze şi să justifice decizia adoptată. Se pune deci, problema discernerii si

considerării factorilor cu audienţă şi acceptabilitate generală.

Un prim factor îl constituie productivitatea capitalului (o anumită productivitate a

capitalului), adică o anumită rată a profitului, aflate intr-o dinamică determinată de evoluţii şi conjuncturi.

Întreprinzătorul, atunci când îşi propune să împrumute un capital suplimentar, trebuie

să evalueze realist posibilităţile de profitabilitate (dimensiunile profitului), întrucât el va trebui să stimuleze corespunzător deţinătorul de capital.

Astfel, contractul încheiat care include ca un element semnificativ nivelul dobânzii,

este de fapt un acord între cele două părţi interesate, sau altfel spus un compromis intre

acestea. Angajându-se în a plăti o anumită dobândă, întreprinzătorul admite o anumită

diminuare a profitului său net.

Prin urmare: Profitul total = Dobândă + Profit net

De exemplu:

20 = 5+15

20 = 8+12

20 = 11+9

20 = 10+10 ş.a.m.d.

Rezultă că productivitatea capitalului poate fi diferită de la o etapă la alta, fapt

perceptibil de ambele părţi care îşi vor stabili poziţii în consecinţă. Compromisul sau maniera de a ajunge la înţelegere trebuie să persiste în relaţiile dintre

221

cele două părţi, asigurându-se astfel permanenţa condiţilor de mişcare a capitalului.

Dacă se ia în considerare numai interesul celui ce economiseşte, dezvoltând la acesta simţul de economisire, se creează premisele menţinerii şi creşterii ritmului de dezvoltare

economică.

Pe de altă parte, deţinătorii de capitaluri suplimentare, trebuie să aprecieze gradul real

de productivitate al acestuia, atunci când îşi formulează pretenţiile cu privire la dobânzi, creând condiţii ca întrprinzătorii să continue să existe şi să poată astfel fructifica şi în viitor

capitalul oferit.

Evitent, aceste poziţii nu se mainfestă ca atitudini personale, ci ca o sumă a lor, în relaţiile pe care cele două părţi le întreţin pe pieţele de capital.

Ca urmare a celor prezentate mai sus se desprinde uşor faptul că la perioade date,

nivelul dobânzii reflectă şi exprimă nivelul de productivitate a capitalului de care este strâns legat.

Un al doilea factor general ce determină nivelul dobânzii îl constituie lichiditatea.

Independent de orice alte condiţii, proprietarul capitalului preferă acea formă de

împrumut care să îi asigure lichiditatea, apelându-se la termene scurte. Dacă se procedează la o angajare mai îndelungată a resurselor şi implicit orice

diminuare a lichidităţilor însoţită de o creştere a sumelor plătite ca dobânzi, duce la o creştere

a nivelului dobânzii. Stabilirea nivelului dobânzii în cadrul contractului încheiat între cele două părţi este

deci şi o expresie a compromisului între proprietarii capitalului care doresc o cât mai ridicată

lichiditate şi întreprinzătorii interesaţi în a plăti o dobândă cât mai mică. Un al treilea factor general ce determină nivelul dobânzii îl reprezintă riscul

rambursării.

Rambursarea la termen este o condiţie esenţială a contractului încheiat între cele două

părţi. Ea constituie de asemenea o cerinţă generală ce poate fi asigurată, dacă fiecare

întreprinzător şi-a luat toate măsurile necesare de evitare şi acoperire a acestui risc.

Aceste cerinţe, în general acceptate conduc la separarea elementelor de structură a

dobânzii în: 6. dobânda pură care este costul utilizării capitalului;

7. sumele plătite pentru recuperarea riscului nerambursării, respectiv

pentru acoperirea pagubelor suferite pe această cale. O asemenea considerare a riscului şi a soluţiilor de acoperire motivează o politică

personală a proprietarilor de capital (inclusiv a celor care-l au în folosinţă, adică băncile) în

domeniul dobânzilor, orientată după gradul de risc şi funcţie de condiţiile reale pe care le are fiecare întreprinzător ce a solicitat un împrumut.

În acest sens, semnificativ este faptul că deponenţii care asigură partea cea mai

însemnată a resurselor băncilor (de exemplu) sunt, în majoritatea ţărilor, asigurate prin

instituţii speciale cu privire la redobândirea integrală a sumelor depuse. Evident, plăţile pentru

asigurarea depozitelor deponenţilor constituie un cost pentru instituţiile specializate ( bănci ) ,

dar este totodată şi un element de cost al creditului.

Al patrulea factor, esenţial în determinarea nivelului dobânzii îl constituie raportul dintre oferta si cererea de capital.

Oferta de capital este condiţionată, în primul rând de nivelul economisirii în ţara

respectivă, de opţiunile populaţiei de a economisi, în funcţie şi de condiţiile existente. Nivelul economisirii este stimulat bineînţeles şi de nivelul dobânzii, dar oricare ar fi el, există un nivel

dat al economisirii. Determinat de preferinţele oamenilor de a economisi este şi nivelul

individual al câştigurilor şi implicit, nivelul şi preferinţele către consum. De asemenea, stabilitatea economică şi politică are un rol important în încurajarea

constituirii capitalului. Fenomenele de instabilitate politică şi de dezechilibru economic

(exemplu inflaţia), diminuează nivelul economisirii şi influenţează negativ dimensiunile

222

resurselor de formarea a capitalului. Cererea de capital este intercondiţionată de trei poli importanţi: guvernul, firmele şi

persoanele care solicită împrumut, deopotrivă influenţaţi de evoluţia activităţii economice si

tendinţele de dezvoltare a investiţiilor. Aşa cum s-a precizat anterior, nivelul dobânzii astfel determinat este dobânda de

bază, la care se mai adaugă evident factorul de risc, care majorează acest nivel diferenţiat pe

fiecare din solicitanţii împrumutului. Trebuie remarcat faptul că nivelul dobânzilor, în dimensiunile sale din fiecare etapă,

are o influenţă majoră asupra economiei, afectând dezvoltarea şi expansiunea sa, cheltuielile

de consum si investiţiile.

Dobânda nominală şi dobânda reală

Aprecierile cu privire la nivelul dobânzii pot fi valabile numai când stabilitatea

monetară asigură la expirarea termenului contractului, recuperarea integrală a valorii avansate,

respectiv o putere de cumpărare echivalentă momentului acordării împrumutului. Perioada

caracterizată prin permanente, intense şi generalizate fenomene inflaţioniste influenţează evident acest proces şi accentuează tot mai tare riscul eroziunii capitalurilor. Acest risc

cuprinde pierderile pe care proprietarul capitalurilor le-ar suferi prin faptul că valoarea reală

(la momentul de referinţă) a ratelor de rambursare a împrumutului nu ar acoperi integral

capitalul împrumutat, evaluat în aceiaşi termeni. În aceste situaţii, proprietarii capitalurilor nu renunţă a-şi valorifica disponibilităţile

prin împrumuturi, dar vor căuta prin condiţiile contractuale să-şi asigure compensaţiile

corespunzătoare pentru pierderile suferite prin deprecierea monedei, prin ridicarea nivelului dobânzii ş.a.m.d.

Deci, în condiţiile procesului inflaţionist se desprinde concluzia potrivit căreia rata

dobânzii implică două ipostaze: 8. dobânda nominală exprimată ca atare (prin rata curentă de piaţă);

9. dobânda reală, exprimată ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul

de eroziune a capitalului, determinat de evoluţia procesului inflaţionist. Se desprinde concluzia că o dobânda reală este direct proporţională cu dobânda

Evoluţiile dobânzii reale în lumea contemporană, după cum o demonstrează statisticile

în domeniu, merg către dispariţia diferenţelor dintre dobânda nominală şi dobânda reală.

223

12.4 RENTA

Munca şi natura sunt factorii de producţie originari. Pământul, ca principal factor natural constituie punctul iniţial al întregii activităţi economice. Activităţile de producţie sunt

legate într-o formă sau alta de factorul pământ, deoarece el oferă atât substanţa şi condiţiile

materiale primare ale producţiei, cât şi resursele primare de energie.

Resursele naturale constituie o componentă esenţială a factorului natural de producţie. Ele au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare desfăşurării

întregii activităţi economice.

După caracterul reproducerii şi duratei folosirii lor, resursele naturale se clasifică în neregenerabile sau epuizabile (zăcămintele de combustibili fosili, mineralele metalifere şi

nemetalifere etc.) şi regenerabile (solul, apa, fondul cinegetic etc.). Din punct de vedere al

posibilităţilor de recuperare sau de reutilizare în procesele de producţie şi de consum resursele naturale pot fi: recuperabile, în care sunt cuprinse o gamă largă de materii prime; parţial

recuperabile în care se includ cele biologice; nerecuperabile care cuprind în special resursele

folosite în scopuri energetice.

Teorii cu privire la natura rentei – secvenţe în timp şi spaţiu

Prin rentă se înţelege în general, un venit pe care îl aduce cu regularitate un bun

imobiliar (teren agricol, clădiri) sau mobiliar (capital sub formă bănească sau hârtii de valoare)

şi care nu este legat de o activitate productivă a proprietarului acestora.

Unii teoreticieni au explicat şi explică renta pornind de la forma de proprietate asupra pământului, ca factor originar de producţie. Apărută din timpuri străvechi, renta desemnează

ceea ce pretinde şi încasează proprietarul funciar de la utilizatorul pământului, indiferent de

forma de realizare: în muncă, în produse sau în bani. De aici, ideea de venit fără muncă. Alţii şi-au concentrat atenţia asupra comportamentelor specifice ale agenţilor

economici pe piaţa terenurilor, ca una din pieţele factorilor de producţie ce stă la baza

raportului dintre cererea şi oferta de resurse naturale, îndeosebi agro-alimentare.

Aceste linii principial metodologice de explicare a naturii rentei pot fi concretizate prin ceea ce marii gânditori au fundamentat şi susţinut în operele lor economice. William Petty

arăta în lucrarea sa: “renta funciară reprezintă surplusul obţinut de pe un teren oarecare, după

ce din venitul obţinut s-au scăzut cheltuielile cu întreţinerea lucrătorului agricol şi celelalte cheltuieli de exploatare a terenului; mărimea rentei, respectiv preţul pământului, se află într-o

legătură directă cu cererea şi oferta de produse agricole, sporirea cererii mărind preţul

cerealelor şi nivelul rentei.” Francois Quesnay a pornit în explicarea rentei de la faptul că lucrătorul agricol

produce mai multe bunuri decât consumă el însuşi. Astfel ajunge la concluzia că numai munca

agricolă creează valoare şi produs net - respectiv rentă.

Adam Smith (părintele economiei politice ca ştiinţă) considera că renta este preţul plătit pentru folosirea pământului ca factor de producţie.

David Ricardo considera că “renta este partea din produsul pământului care se plăteşte

proprietarului funciar pentru că acesta cedează dreptul de folosire a forţelor originare şi indestructibile ale solului”.

224

Renumitul profesor francez şi autorul formulei trinitare (conform căreia muncii îi

revine salariul, capitalului – profitul, pământului – renta), J. B. Say susţinea: “renta este o

recompensă pentru serviciile aduse de pământ”.

Karl Marx a preluat teze ale concepţiei clasice şi a explicat formarea rentei pe baza

valorii-muncă şi plusvalorii, considerând-o ca fiind surplusul de plusvaloare, peste profitul

mijlociu, creat de muncitorii agricoli şi însuşit de proprietarii funciari, pe baza dreptului de

proprietate asupra pământului.

Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al-XIX-lea, a acordat o atenţie specială problemelor rentei. A considerat că renta se formează pe baza randamentelor

neproporţionale şi a productivităţii factorilor de producţie. În plus, această şcoală de gândire

extinde teoria rentei asupra tuturor domeniilor de activitate. În ţara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul trecut

(Ion Ionescu de la Brad, P.S.Aurelian), dar ele s-au intensificat, cu deosebire, în perioada

interbelică. Profesorul Virgil Madgearu realizează cea mai profundă analiză a teoriei

ricardiene asupra rentei şi explică modalităţile de formare a ei în agricultura românească (aprecia că renta diferenţială îşi datorează existenţa, legii fertilităţii descrescânde a solului).

În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin

valabilitatea universală a rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică şi nu numai agriculturii.

Renta reprezintă venitul ce revine posesorului (proprietarului) oricărui factor de

producţie, a cărui ofertă este rigidă sau foarte puţin elastică; este venitul ce revine proprietarului pentru transferarea dreptului de folosinţă şi de uzufruct a unor factori de

producţie cu însuşiri speciale către alte persoane.

Rigiditatea ofertei are cauze multiple: naturale, tehnologice, economice, sociale.

În sens restrâns, renta este venitul pentru dreptul de folosinţă al unui factor care are doar o singură utilizare posibilă. În sens larg, renta reprezintă încasarea pentru cedarea

folosirii oricărui factor de producţie, a cărui ofertă este perfect inelastică în raport cu preţul. La

baza formării rentei se află legea randamentelor neproporţionale. Renta economică constă din venitul realizat de către deţinătorul unui factor, a cărui

ofertă totală este inelastică şi insensibilă la ridicarea preţului de vânzare. Cu cât oferta totală

este mai rigidă cu atât renta economică este mai mare. Mecanismul de formare a rentei are la bază legea randamentelor neproporţionale, iar

realizarea ei presupune existenţa simultană a următoarelor condiţii: bunul să fie limitat

cantitativ, să nu poată fi substituit cu un alt bun, cel puţin o anumită perioadă; oferta lui să fie

limitată în raport cu cererea. Conţinutul legii randamentelor neproporţionale constă în aceea că, atunci când se combină unul sau mai mulţi factori constanţi cu un alt factor, variabil,

cantităţile adiţionale din acest ultim factor determină, într-o primă etapă, mărirea producţiei,

apoi, producţia suplimentară aferentă cantităţii adiţionale din factorul variabil îşi încetineşte creşterea, pentru ca, în faza următoare, sporul producţiei să fie tot mai redus, iar, în final, chiar

să scadă.

Dacă oferta este inelastică, factorii de producţie pot determina obţinerea rentei economice şi, cu cât este mai mare inelasticitatea ofertei, cu atât va creşte partea din

recompensă ce va îmbrăca forma de rentă. Deci, cu cât oferta totală este mai rigidă cu atât

renta economică este mai mare.

225

Forme de rentă

Renta funciară este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de

proprietate asupra terenului.

Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei de conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.

Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de poziţie, de raportul

dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate construcţiilor.

Renta de monopol , venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de producţie cu însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt

excluşi ceilalţi.

Renta de abilitate reprezintă un venit suplimentar obţinut ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor excepţionale pe care le are un individ.

Renta consumatorului (denumită iniţial, de către A. Marshall, surplus al

consumatorului) este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar

fi dispus să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai

redus.

Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaseră

anticipat.

Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care permit obţinerea de câştiguri suplimentare.

Renta funciară şi formele ei

Limitată iniţial la terenurile agricole, extinsă apoi la exploatările miniere, terenurile din

construcţii, la activitatea consumatorului, a vânzătorului, de abilitate, de raritate, industrială

sau comercială, conjuncturală etc., renta este generalizată astăzi la orice bun cu calităţi deosebite folosit în activitatea economică.

Ricardo a arătat că acelaşi produs agricol – de exemplu grâul, sacii cu grâu – se obţine

funcţie de împrejurări, de condiţii diferite, pe un teren fertil cu muncă uşoară, sau cu îngrăşăminte şi muncă grea pe un teren mai rău. Pe piaţă, însă, preţul de vânzare al sacului de

grâu este acelaşi chiar dacă costul fiecărui sac este diferit. Acest preţ va reprezenta – scria

Ricardo – acoperirea cheltuielilor chiar pentru producătorul cel mai puţin norocos, cel care a

produs grâul în condiţiile cele mai puţin favorabile şi acest grâu grâu fiind indinspensabil consumatorilor. Aşadar renta – în cazul în speţă al rentei diferenţiale – se datorează nu atât

dărniciei naturii, ci tocmai zgârceniei ei, neproducându-se la fel pe toate suprafeţele. Au rămas

în acest sens celebre cuvintele lui Ricardo: „nu renta determină preţul grâului, ci preţul grâului determină renta”.

Mai târziu, se punea sub semnul îndoielii semnificaţia ideii potrivit căreia renta se

datorează „zgârceniei pământului”. Dimpotrivă, s-a subliniat şi se subliniază adeseori, „renta” este rezultanta tuturor cauzelor de progres social. În condiţiile moderne, sporirea populaţiei,

„dar şi o creştere a bogăţiei, ordinii şi siguranţei, progresul ştiinţei, dezvoltarea mijloacelor de

transport”, sunt cele care fac ca valoarea pământului să crească. Prin urmare, se obţine rentă de

pe toate pământurile. Ch. Gide sublinia în acest sens cel puţin trei caracteristici ale pământului care îl disting

de alte bogăţii. Anume: a) pământul „răspunde nevoii celei mai esenţiale a neamului

226

omenesc”, celei a alimentaţiei; b) el are o durată, teoretic, perpetuă, „mai lungă decât cea

posibilă a umanităţii”; c) se află într-o „cantitate” limitată. Limitată pentru fiecare categorie de culturi, limitată pentru fiecare naţiune, limitată pentru populaţia globului pământesc. Iată de

ce, mai subliniază Ch. Gide, „urcarea progresivă şi nedefinită a valorii pământului apare ca o

fatalitate de neînlăturat.” Renta funciară îşi are originea în raritatea terenurilor fertile, respectiv în insuficienţa

ofertei de produse agricole de a satisface cererea în creştere. Oferta inelastică (datorită limitării

naturale a pământului) faţă de cererea în creştere şi inegalitatea randamentelor diferitelor parcele stau la baza formării rentei funciare şi a explicării mărimii ei. Preţul ridicat al

produselor agricole (în comparaţie cu cel ce ar rezulta din confruntarea liberă a forţelor pieţei)

asigură realizarea unui excedent de venit peste profitul normal, venit ce revine proprietarului terenului sub forma rentei funciare.

Producerea unui produs net suplimentar şi transformarea lui în rentă funciară au loc ca

urmare a unor condiţii specifice: monopolul proprietăţii private asupra pământului,

mecanismul formării preţurilor, deosebirile dintre compoziţia organică a capitalului investit în agricultură şi în industrie. Rolul, locul şi interacţiunea acestor factori determină diferite forme

de rentă funciară: renta diferenţială, absolută şi de monopol.

Renta diferenţială este renta ce provine din diferenţa de fertilitate a pământului, ca şi din avantajele ce decurg din apropierea zonelor agricole faţă de pieţele de desfacere.

Renta absolută este renta însuşită de proprietarii funciari de pe toate terenurile,

indiferent de fertilitate şi poziţie faţă de piaţă. Renta de monopol se obţine din preţul de monopol al anumitor produse agricole ce se

cultivă în condiţii de climă şi sol cu totul speciale şi care sunt nereproductibile.

Renta funciară constituie deci, un venit ce revine proprietarului în virtutea dreptului pe

care-l deţine asupra factorului de producţie rar (inelastic), venit încasat în condiţiile unei cereri mai mari decât oferta de produse agricole.

Preţul pământului

În economia de piaţă, pământul constituie obiect al schimbului, prin vânzare –

cumpărare. În legătură cu aceasta se ridică problema preţului la care pământul poate fi vândut şi cumpărat.

Preţul pământului reprezintă suma de bani primită în schimbul cedării dreptului de

proprietate asupra pământului.

Preţul pământului se calculează astfel: Preţul pământului = R/d’, unde R – renta, d‟ – rata dobânzii.

Să presupunem că o anumită parcelă de pământ, dată în arendă, aduce proprietarului ei

un venit anual de 1000 u.m. Preţul de vânzare al acestei parcele va trebui să fie egal cu suma care, depusă la bancă, va aduce o dobândă egală cu 1000 u.m. Dacă rata dobânzii este de 5%,

atunci preţul pământului va fi egal cu 20.000 u.m. De aceea, preţul pământului este denumit

rentă funciară capitalizată, adică acea rentă care, fiind transformată în capital, aduce deţinătorului banilor respectivi un venit egal sub formă de dobândă.

Mărimea şi evoluţia preţului pământului se află sub influenţa mai multor factori cu

acţiune directă sau indirectă:

Cererea şi oferta de terenuri agricole: limitarea naturală a pământului conferă ofertei totale de terenuri un caracter inelastic, rigid, de indiferenţă la variaţia preţului.

Drept rmare, preţul pământului evoluează, în principal, în raport cu mişcarea cererii

227

agenţilor dispuşi să facă investiţii în terenuri. De exemplu, pe fondul

ofertei totale rigide, pentru unele categorii de terenuri şi utilităţi agricole, pot

exista fluctuaţii ale ofertei, după cum proprietarii sunt interesaţi, sau nu, să-şi

păstreze proprietatea asupra terenurilor pe care le deţin;

Cererea şi oferta de produse agricole: sporirea cererii pentru

produsele agricole stimulează cererea de pământ şi ridică preţul

acestuia, pentru că oferta de pământ este inelastică.;

Mărimea şi evoluţia rentei: cu cât renta plătită propietarului este

mai mare, cu atât preţul pământului pretins de acesta, când decide

să vândă, este mai ridicat. De fapt, renta şi preţul pământului se

condiţionează reciproc;

Posibilitatea folosirii alternative a pământului: suprafeţele de

teren sunt susceptibile pentru diferite utilizări (agricultură,

silvicultură, construcţii, urbanism, căi de comunicaţii, turism etc.).

Folosinţa care asigură preţul cel mai ridicat influenţează preţul

pământului ;

Rata dobânzii bancare: preţul pământului se află în raport

invers proporţional cu această rată. Depunerea la bancă a

disponibilităţilor băneşti este o alternativă la cumpărarea de

terenuri şi invers.

Ameliorarea poziţiei terenurilor agricole, ca urmare a realizării

de infrastructuri care oferă posibilităţi mai bune de exploatare a

terenurilor, chiar dacă proprietarul nu a avut nici o contribuţie la

executarea lor, influenţează preţul pământului.

Analiza preţului terenurilor agricole pe termen lung relevă un trend

crescător. Preţurile servesc drept indicator al rarităţii: ele transmit

producătorilor semnale referitoare la raritatea relativă a unor factori de

producţie, ajutându-i să aleagă combinaţia cea mai potrivită pentru

înzestrarea cu factori de care dispune societatea. Creşterea substanţială

a preţului pământului în ultimii ani în toate ţările se explică prin

sporirea considerabilă a investiţiilor efectuate pentru echiparea tehnică

a terenurilor şi a sporirii cererii pentru pământ, în timp ce oferta

rămâne în continuare, rigidă.

228

229

Bibliografie

1. Abraham-Frois,G.1994. Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti;

2. Albert, M, 1994, Capitalism contra capitalism, Editura Humanitas, Bucureşti;

3. Becker, S.G., 1997, capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire la

educaţie, Editura ALL, Bucureşti;

4. Beju, V., 2000, Preţuri, Editura Economică, Bucureşti;

5. Blaug, M., 1992, Teoria economică în retrospectivă, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti;

6. Bodea, G., 1999, Sistemul economic, între dezechilibru şi dezvoltare, Editura

Dacia, Cluj-Napoca;

7. Cătoiu, I., Teodorescu, N., 1997, Comportamentul consumatorului, Editura

Economică, Bucureşti;

8. Ciucur, D., Gavrilă, I., Popescu, C., 1999, Economie. Manual universitar, Editura


9. Ciobanu, Gh. (coordonator), 2005, Microeconomie, Editura Imprimeria

Ardealului, Cluj-Napoca;

10. Dinga,E.,2010, Studii de economie.Contribuţii de analiză logică,epistemologică şi

metodologică,Editura Economică, Bucureşti;

11. Dobrotă, N., 1997, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti;

12. Dragomirescu, H., 2009, Economia, organizaţiile,societatea în era

informaţiei,vol.I. Economia informaţiei, Editura ASE, Bucureşti;

13. *** Economie, 2009, Academia de Studii Economice, Facultatea de Economie

Generală, Catedra de economie şi politici economice, Ediţia a VIII-a, Editura


14. Genereux, J., 2000, Economie politică 1. Microeconomie, Editura ALL Beck,

Bucureşti;

15. Gherasim, T., 1994, Microeconomie vol. I şi II, Editura Economică, Bucureşti;

16. Hardwick, Ph., Langmead, J., Khan, B., 2002, Introducere în economia politică

modernă, Editura Polirom, Iaşi;

17. Hyman, N.D., 1989, Economics, Richard, D., Irwin, Inc., Boston;

18. Ignat, I., Clipa, N., Pohoaţă, I., Luţac, Gh., 1997, Economie politică, Editura „Gh.

Zane”, Iaşi;

19. Ioviţiu M.,2006, Economie: microeconomie şi macroeconomie, Ediţia a II-a,

Editura ASE, Bucureşti;

20. Lipsey, R.D., Chrystal, K.A., 1999, Economia pozitivă, Editura Economică,

Bucureşti;

21. Marinescu, D., Marin D.,2009, Microeconomie avansată.Economia informaţiei,

Editura ASE, Bucureşti;

22. McConnell, C.R., Brue, S.L., 1990, Economics. Priciples, problems and politics,

Eleven Edition, McGraw-Hill

23. Microeconomie.Note de curs, 2007, Universitatea Alma Mater, Sibiu;

24. Oprescu, Gh.(coord.), 2005,Microeconomie, Editura Economică, Bucureşti;

25. Popescu, C., Gavrilă, I., Ciucur, D., 2007, Teorie economică generală. Volumul 1.

Microeconomie; Ediţia a doua, Editura ASE, Bucureşti;

230

26. Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., 2000, Economie politică, Editura Teora,

Bucureşti;

27. Stancu, S., 2002, Competiţia de piaţă şi echilibrul economic, Editura Economică,

Bucureşti;

28. Stancu, S., 2006, Microeconomie, Editura Economică, Bucureşti;

29. Stiglitz, J.E., Walsh, C.E., 2005, Economie, Editura Economică, Bucureşti;

30. Vrânceanu, R., Guyot, M., 2004, Bazele microeconomiei întreprinderii, Editura

Polirom, Iaşi;

31. Whitehead, G., 1997, Economiam Editura Sedona, Timişoara.

Date post:	01-May-2017
Category:	Documents
Upload:	nicubelocosov1992
View:	214 times
Download:	0 times

Microeconomie

Documents