MANUAL PRIVIND RETURNAREA

ANEXĂ

MANUAL PRIVIND RETURNAREA

2

1. DEFINIȚII ..................................................................................................................... 6

1.1. Resortisant al unei țări terțe ............................................................................. 6

1.2. Ședere ilegală ...................................................................................................... 7

1.3. Returnare ............................................................................................................ 9

1.4. Decizie de returnare ......................................................................................... 10

1.5. Ordin de îndepărtare ....................................................................................... 11

1.6. Riscul sustragerii .............................................................................................. 12

1.7. Reîntoarcere voluntară .................................................................................... 13

1.8. Persoane vulnerabile ........................................................................................ 14

2. DOMENIUL DE APLICARE .................................................................................... 14

2.1. Cazuri transfrontaliere – articolul 2 alineatul (2) litera (a) ......................... 15

2.2. Garanții speciale pentru cazurile înregistrate la frontieră .......................... 18

2.3. Dreptul penal și cazurile de extrădare ........................................................... 19

3. DISPOZIȚII MAI FAVORABILE............................................................................ 20

4. MĂSURI DE DREPT PENAL PENTRU ÎNCĂLCAREA NORMELOR ÎN

MATERIE DE MIGRAȚIE ................................................................................... 21

5. REȚINEREA ȘI OBLIGAȚIA DE A EMITE O DECIZIE DE RETURNARE .. 23

5.1. Reținerea în cursul unei verificări de ieșire ................................................... 26

5.2. Titularii unei decizii de returnare emise de un alt stat membru ................. 27

5.3. Relația cu dispozițiile Regulamentului Dublin .............................................. 28

5.4. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care deține un

drept de ședere într-un alt stat membru ..................................................... 31

5.5. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care intră sub

incidența acordurilor bilaterale existente între statele membre ............... 34

5.6. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care beneficiază

de permis/autorizație de ajutor umanitar (sau de alt tip) ......................... 36

5.7. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care face

obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului/autorizației ... 36

5.8. Norme speciale din directivele în domeniul migrației legale privind readmisia

între statele membre în cazurile de mobilitate în interiorul UE ............... 37

6. PLECAREA VOLUNTARĂ ...................................................................................... 37

6.1. Prelungirea termenului pentru plecarea voluntară ...................................... 39

6.2. Obligațiile în cursul termenului pentru plecarea voluntară ........................ 40

6.3. Indicații contrare ............................................................................................. 41

6.4. Conformitatea practică – tranzitul pe cale terestră ...................................... 42

6.5. Conformitate practică – tranzitul pe cale aeriană (Directiva 2003/110/CE)43

6.6. Înregistrarea plecării voluntare ...................................................................... 44

7. ÎNDEPĂRTAREA ...................................................................................................... 45

7.1. Îndepărtarea pe cale aeriană .......................................................................... 46

7.2. Tranzitul pe cale aeriană ................................................................................. 51

7.3. Operațiuni comune de expulzare pe cale aeriană ......................................... 52

3

7.4. Operațiuni comune de expulzare coordonate de Frontex ............................ 52

8. SUPRAVEGHEREA RETURNĂRII FORȚATE ................................................... 53

9. AMÂNAREA ÎNDEPĂRTĂRII ................................................................................ 55

10. RETURNAREA MINORILOR NEÎNSOȚIȚI ...................................................... 56

10.1. Asistență din partea organismelor corespunzătoare .................................. 57

10.2. Returnarea către un membru al familiei, un tutore desemnat sau centre de

primire corespunzătoare .............................................................................. 59

11. INTERDICȚII DE INTRARE ................................................................................. 60

11.1. Efectul la nivelul UE ...................................................................................... 61

11.2. Corelarea cu SIS ............................................................................................ 62

11.3. Aspecte procedurale ....................................................................................... 63

11.4. Motivele pentru emiterea interdicțiilor de intrare...................................... 64

11.5. Durata interdicțiilor de intrare ..................................................................... 64

11.6. Retragerea/reducerea duratei/suspendarea interdicțiilor de intrare ........ 67

11.7. Sancțiuni pentru nerespectarea interdicției de intrare .............................. 68

11.8. Consultarea între statele membre ................................................................ 70

11.9. Interdicții de intrare „istorice” ..................................................................... 71

12. GARANȚII PROCEDURALE ................................................................................ 72

12.1. Dreptul la o bună administrare și dreptul de a fi ascultat ......................... 72

12.2. Deciziile legate de returnare ......................................................................... 74

12.3. Forma deciziilor și traducere ........................................................................ 76

12.4. Căi de atac ...................................................................................................... 78

12.5. Asistență lingvistică și asistență juridică gratuită ....................................... 80

13. GARANȚII ÎN AȘTEPTAREA RETURNĂRII .................................................... 82

13.1. Confirmarea scrisă ......................................................................................... 84

13.2. Situații de neregulă prelungite ...................................................................... 85

14. LUAREA ÎN CUSTODIE PUBLICĂ ..................................................................... 86

14.1. Circumstanțele care justifică luarea în custodie publică ........................... 86

14.2. Forma și evaluarea inițială a luării în custodie publică ............................. 91

14.3. Revizuirea periodică a luării în custodie publică ........................................ 92

14.4. Încetarea măsurii de luare în custodie publică ........................................... 94

14.4.1. Lipsa unei posibilități rezonabile a îndepărtării ............................... 95

14.4.2. Atingerea termenului maxim de luare în custodie publică .............. 96

14.5. Reaplicarea măsurii de luare în custodie publică a persoanelor returnate98

14.6. Aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive după încetarea perioadei de

luare în custodie publică ............................................................................... 99

15. CONDIȚIILE DE LUARE ÎN CUSTODIE PUBLICĂ ........................................ 99

15.1. Reținerea inițială de către poliție ................................................................ 100

15.2. Utilizarea centrelor specializate ca regulă generală ................................. 101

15.3. Separarea de deținuții obișnuiți .................................................................. 102

15.4. Condiții materiale de luare în custodie publică ........................................ 103

4

16. LUAREA ÎN CUSTODIE PUBLICĂ A MINORILOR ȘI A FAMILIILOR ... 113

17. SITUAȚII DE URGENȚĂ ..................................................................................... 116

18. TRANSPUNERE, INTERPRETARE ȘI DISPOZIȚII TRANZITORII .......... 117

19. SURSE ȘI DOCUMENTE DE REFERINȚĂ ...................................................... 120

20. ABREVIERI UTILIZATE ..................................................................................... 122

5

PREFAȚĂ

Obiectivul prezentului manual privind returnarea este de a oferi îndrumări referitoare la executarea

atribuțiilor care le revin autorităților naționale competente pentru îndeplinirea sarcinilor legate de

returnare, inclusiv poliția, poliția de frontieră, autoritățile în domeniul migrației, personalul din

centrele de cazare și organismele de supraveghere.

Prezentul manual abordează, în principal, standardele și procedurile aplicate în statele membre

pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală și se bazează pe

instrumentele juridice ale UE care reglementează acest aspect (în special, Directiva 2008/115/CE

privind returnarea). În cazul în care prezentul manual face trimitere la alte tipuri de proceduri

(proceduri de azil, proceduri de control la frontiere, proceduri care conduc la acordarea unui drept

de intrare, de ședere sau de reședință), respectivele tipuri de proceduri sunt reglementate de

legislația relevantă a Uniunii și de legislația națională. În orice caz, statele membre trebuie să

asigure întotdeauna o cooperare strânsă între diferitele autorități implicate în astfel de proceduri.

Prezentul manual nu creează nicio obligație juridică pentru statele membre și nici nu stabilește

noi drepturi și obligații. Acesta se bazează în mare măsură pe activitatea desfășurată de statele

membre și de Comisie în cadrul Comitetului de contact pentru Directiva privind returnarea în

perioada 2009-20141 și reunește în mod sistematic și sintetic discuțiile care au avut loc în cadrul

acestui forum, care nu reflectă neapărat un consens între statele membre cu privire la interpretarea

actelor juridice. Manualul este completat de o serie de orientări suplimentare privind aspecte nou

apărute (de exemplu, noi hotărâri ale CEJ). Numai actele juridice pe care se bazează sau la care se

referă prezentul manual produc efecte obligatorii din punct de vedere juridic și pot fi invocate în

fața unei instanțe judecătorești naționale. Interpretări obligatorii din punct de vedere juridic ale

dreptului Uniunii pot fi oferite numai de Curtea Europeană de Justiție.

1 Concluziile Comitetului de contact pentru Directiva privind returnarea sunt centralizate în documentul

MIGRAPOL CC Return 51.

6

1. Definiții

1.1. Resortisant al unei țări terțe

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 1, Codul frontierelor Schengen – articolul 2

alineatul (5)

Orice persoană care nu este cetățean al Uniunii în sensul articolului 17 alineatul (1) din tratat și

nu beneficiază de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului UE astfel cum este definit la

articolul 2 alineatul (5) din Codul frontierelor Schengen.

Următoarele categorii de persoane nu sunt considerate „resortisanți ai unor țări terțe”:

persoanele care sunt cetățeni ai Uniunii în sensul articolului 20 alineatul (1) din

TFUE [fostul articol 17 alineatul (1) din Tratatul CE] = persoanele care dețin

cetățenia unui stat membru al UE2;

persoanele care dețin cetățenia SEE/CH;

membrii de familie ai cetățenilor Uniunii care își exercită dreptul la liberă circulație

în temeiul articolului 21 din TFUE sau al Directivei 2004/38/CE;

membrii de familie ai resortisanților SEE/CH care beneficiază de drepturi în materie

de liberă circulație echivalente cu cele ale cetățenilor Uniunii.

Orice altă persoană (inclusiv un apatrid) este considerată „resortisant al unei țări terțe”.

Clarificări suplimentare:

Membrii de familie ai resortisanților UE/SEE/CH, indiferent de cetățenia lor, sunt:

– soțul/soția și, dacă parteneriatul este încheiat pe baza legislației unui stat membru și

recunoscut de legislația statului membru gazdă drept echivalent căsătoriei, partenerul cu

care cetățeanul UE/SEE/CH a încheiat un parteneriat înregistrat;

– descendenții direcți cu vârste mai mici de 21 de ani sau care se află în întreținere,

inclusiv cei ai soțului/soției sau ai partenerului înregistrat;

– ascendenții direcți care se află în întreținere, inclusiv cei ai soțului/soției sau ai

partenerului înregistrat.

În plus față de categoriile de membri de familie menționate mai sus, care au un drept automat de

intrare și de ședere împreună cu cetățeanul UE în statul membru gazdă, alți membri de familie pot,

2 În temeiul unei dispoziții speciale din Tratatul de aderare a Regatului Unit, numai resortisanții britanici care

sunt „resortisanți ai Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord în sensul dreptului Uniunii” sunt, de

asemenea, cetățeni ai Uniunii Europene.

7

în anumite circumstanțe, să beneficieze, de asemenea, de dreptul la liberă circulație în temeiul

dreptului UE – în special atunci când li s-a acordat dreptul de intrare și de ședere în temeiul

legislației naționale de punere în aplicare a articolului 3 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE.

Resortisanții țărilor terțe a căror cerere de a fi considerat membru de familie al unui cetățean al

Uniunii care beneficiază de dreptul UE la liberă circulație în conformitate cu articolul 21 din TFUE

sau cu Directiva 2004/38/CE a fost respinsă de către un stat membru pot fi considerați resortisanți ai

unei țări terțe. Prin urmare, persoanele respective se pot încadra în domeniul de aplicare a Directivei

privind returnarea și trebuie să fie puse în aplicare standardele minime, procedurile și drepturile

prevăzute de aceasta. Cu toate acestea, în ceea ce privește posibilitatea formulării unei căi de atac

împotriva deciziei de respingere a cererii de a beneficia de drepturile prevăzute în

Directiva 2004/38/CE, Comisia consideră că persoana în cauză va putea – ca o dispoziție mai

favorabilă în temeiul articolului 4 din Directiva privind returnarea – să se bazeze în continuare pe

garanțiile procedurale prevăzute în capitolul VI din Directiva 2004/38/CE (de exemplu, în ceea ce

privește notificarea și justificarea deciziei, termenul acordat pentru părăsirea voluntară a teritoriului,

căile de atac etc.).

1.2. Ședere ilegală

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 2, Codul frontierelor Schengen – articolul 5

Prezența pe teritoriul unui stat membru a unui resortisant al unei țări terțe, care nu îndeplinește

sau nu mai îndeplinește condițiile de intrare, astfel cum sunt stabilite la articolul 5 din Codul

Frontierelor Schengen, sau alte condiții de intrare, ședere sau reședință în acel stat membru.

Această definiție foarte amplă acoperă orice resortisant al unei țări terțe care nu se bucură de un

drept de ședere pe teritoriul unui stat membru. Orice resortisant al unei țări terțe care este prezent

fizic pe teritoriul unui stat membru al UE se află fie în situație de ședere legală, fie în situație de

ședere ilegală. Nu există o a treia opțiune.

Scenariile juridice fictive prevăzute în legislația națională care consideră că persoanele prezente

fizic în zone special desemnate pe teritoriul unui stat membru (de exemplu, zone de tranzit sau

anumite zone de frontieră) nu „se află în situație de ședere pe teritoriul respectiv” sunt irelevante în

acest context, întrucât ar submina aplicarea unitară a acquis-ului UE în materie de returnare. Cu

toate acestea, statele membre pot decide să nu aplice anumite dispoziții din acquis-ul în materie de

returnare respectivei categorii de persoane (a se vedea secțiunea 2 de mai jos).

Următoarele categorii de resortisanți ai țărilor terțe, de exemplu, sunt considerate a se afla în situație

de ședere ilegală în statul membru în cauză:

8

titularii unui permis de ședere sau ai unei vize expirate;

titularii unui permis de ședere sau ai unei vize retrase;

solicitanții de azil a căror cerere a fost respinsă;

solicitanții de azil pentru care s-a emis o decizie de încetare a dreptului de ședere în

calitate de solicitant de azil;

persoanele care fac obiectul unui refuz de intrare la frontieră;

persoanele interceptate în legătură cu trecerea ilegală a frontierei;

migranții în situație neregulamentară reținuți pe teritoriul statelor membre;

persoanele care beneficiază de un drept de ședere în statul membru în care are loc

arestarea (chiar dacă dețin un drept de ședere pe teritoriul unui alt stat membru);

persoanele prezente pe teritoriul statelor membre în cursul perioadei de plecare

voluntară;

persoanele care fac obiectul îndepărtării amânate.

Următoarele categorii de persoane nu sunt considerate a se afla în situație de ședere ilegală, întrucât

beneficiază de un drept legal de ședere (care poate fi doar de natură temporară) în statul membru în

cauză:

solicitanții de azil care se află în statul membru în care beneficiază de un drept de

ședere în așteptarea procedurii de azil;

persoanele care locuiesc într-un stat membru în care se bucură de un statut de

tolerare formală (cu condiția ca, în temeiul dreptului intern, statutul să fie considerat

„ședere legală”);

titularii unui permis obținut în mod fraudulos, atât timp cât permisul nu a fost revocat

sau retras și continuă să fie considerat un permis valabil.


Persoanele care fac obiectul unei cereri aflate în curs de examinare pentru un permis de ședere

se pot afla în situație de ședere legală sau ilegală, în funcție de faptul dacă dețin sau nu o viză

valabilă sau un alt drept de ședere.

Persoanele care solicită reînnoirea unui permis expirat se află în situație de ședere ilegală, cu

excepția cazului în care legislația națională a unui stat membru prevede altfel. (A se vedea, de

asemenea, secțiunea 5.7.)

Resortisanții țărilor terțe pentru care s-a aplicat procedura de returnare prevăzută în Directiva

privind returnarea și care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru fără un

9

motiv justificat de nereturnare (ipoteza menționată la punctul 48 din hotărârea CEJ în cauza

C 329/11, Achoughbabian) se află în situație de ședere ilegală. Trimiterea specială făcută de CEJ în

cauza Achoughbabian se referă doar la compatibilitatea măsurilor de drept penal național cu

Directiva privind returnarea. Hotărârea nu conține nicio referire la domeniul de

aplicare/aplicabilitatea Directivei privind returnarea și se aplică în continuare norma generală

stabilită la articolul 2 alineatul (1): „ori A, ori B”, ceea ce înseamnă că o persoană fie se află în

situație de ședere ilegală și se aplică Directiva privind returnarea, fie beneficiază de un drept de

ședere și nu se aplică Directiva privind returnarea.

1.3. Returnare

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 3

Înseamnă procesul de întoarcere a unui resortisant al unei țări terțe – fie prin respectarea

voluntară a unei obligații de returnare, fie prin aplicarea forțată a acesteia – în:

1) țara de origine, sau

2) o țară de tranzit în conformitate cu acordurile comunitare sau bilaterale de readmisie

sau alte acorduri, sau

3) o altă țară terță, în care resortisantul în cauză al unei țări terțe decide în mod voluntar

să se întoarcă și în care acesta va fi acceptat.

Definiția conține limitări cu privire la ceea ce poate fi acceptat drept „returnare” și la ceea ce nu

poate fi acceptat drept „returnare” în scopul punerii în aplicare a Directivei privind returnarea.

Trimiterea înapoi a unui resortisant al unei țări terțe care se află în situație de ședere ilegală într-un

alt stat membru nu poate fi considerată returnare în temeiul dreptului Uniunii. Cu toate acestea, o

astfel de acțiune poate fi posibilă, în mod excepțional, în temeiul acordurilor bilaterale privind

readmisia sau al Regulamentului Dublin. În acest caz, nu se recomandă să se utilizeze termenul de

„returnare”, ci mai degrabă de „transferare” sau „trimitere înapoi”.

Definiția implică, de asemenea, faptul că statele membre trebuie să dispună returnarea într-o țară

terță doar în situațiile enumerate exhaustiv la una dintre cele trei liniuțe. Prin urmare, nu este

posibil, de exemplu, ca o persoană returnată să fie trimisă într-o țară terță care nu este nici țara de

origine și nici țara de tranzit fără consimțământul persoanei respective.


„Țara de tranzit” prevăzută la a doua liniuță se referă numai la țările terțe, nu la statele membre

ale UE.

10

„Acordurile comunitare sau bilaterale de readmisie sau alte acorduri” prevăzute la a doua liniuță

se referă numai la acordurile cu țări terțe. Acordurile bilaterale de readmisie încheiate între statele

membre sunt lipsite de pertinență în acest context. Cu toate acestea, astfel de acorduri între statele

membre pot să permită, în anumite cazuri, trecerea înapoi a migranților care se află în situație de

ședere ilegală în alte state membre în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Directiva privind

returnarea (a se vedea secțiunea 5.5 de mai jos).

Expresia „decide în mod voluntar să se întoarcă” prevăzută la a treia liniuță nu este echivalentă

cu plecarea voluntară. „Voluntar” în acest context se referă la alegerea destinației de către persoana

returnată. O astfel de alegere voluntară a destinației poate avea loc, de asemenea, în pregătirea

operațiunii de îndepărtare: pot exista cazuri în care persoana returnată preferă să fie trimisă într-o

altă țară terță decât în țara de tranzit sau de origine.

Specificarea țării de returnare în cazul îndepărtării: în cazul în care este acordată o perioadă de

plecare voluntară, este responsabilitatea persoanei returnate să se asigure că respectă obligația de

returnare în termenul stabilit și, în principiu, nu este necesar să se specifice țara de returnare. Numai

în cazul în care statele membre trebuie să adopte măsuri coercitive (îndepărtare), este necesar să se

specifice țara terță în care va fi îndepărtată persoana în cauză.

1.4. Decizie de returnare

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 4; articolul 6 alineatul (6)

Decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care șederea unui resortisant

al unei țări terțe este stabilită sau declarată ca fiind ilegală și prin care se impune sau se stabilește

obligația de returnare.

Definiția „deciziei de returnare” se axează pe două elemente esențiale. O decizie de returnare

trebuie să conțină: 1. o declarație cu privire la ilegalitatea șederii și 2. impunerea unei obligații de

returnare.

O decizie de returnare poate să conțină și alte elemente, cum ar fi o interdicție de intrare, o perioadă

de plecare voluntară, desemnarea țării de returnare.

Statele membre se bucură de o mare putere de apreciere în ceea ce privește forma [decizie sau act,

judiciar(ă) sau administrativ(ă)] sub care poate fi adoptată o decizie de returnare.

Deciziile de returnare pot fi emise sub forma unui act sau a unei decizii de sine stătătoare sau

împreună cu alte decizii, cum ar fi un ordin de îndepărtare sau o decizie de încetare a șederii legale

(a se vedea secțiunea 12.1 de mai jos).

11

Decizia de returnare prevede ilegalitatea șederii în statul membru care emite decizia. Cu toate

acestea, trebuie subliniat că, în conformitate cu articolul 11, deciziile de returnare pot fi însoțite de

interdicții de intrare având un efect la nivelul UE (obligatorii pentru toate statele care intră sub

incidența Directivei privind returnarea).


Definiția flexibilă a „deciziei de returnare” nu exclude adoptarea deciziei de impunere a

obligației de returnare sub forma unei hotărâri judecătorești penale și în cadrul procedurilor penale

(cauza C-430/11 Sagor, punctul 39).

1.5. Ordin de îndepărtare

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 5; articolul 8 alineatul (3)

Decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară prin care se dispune executarea

obligației de returnare, respectiv transportul fizic în afara statului membru.

Ordinul de îndepărtare poate fi emis împreună cu o decizie de returnare (procedură într-o singură

etapă) sau separat (procedură în două etape). Dacă decizia de returnare și ordinul de îndepărtare

sunt emise împreună în cadrul unei proceduri într-o singură etapă, trebuie precizat – în cazurile în

care este acordat un termen pentru plecarea voluntară – că îndepărtarea poate avea loc doar dacă nu

a fost respectată obligația de returnare în termenul pentru plecarea voluntară.

Având în vedere obligația statelor membre de a respecta întotdeauna principiul nereturnării,

Comisia consideră că îndepărtarea (transportul fizic în afara statului membru) nu poate avea loc

către o destinație nespecificată, ci numai către o țară de returnare specificată. Persoana returnată

trebuie să fie informată cu privire la destinația operațiunii de îndepărtare în prealabil, astfel încât

aceasta să poată face cunoscute orice motive pentru care consideră că îndepărtarea către destinația

propusă ar reprezenta o încălcare a principiului nereturnării și să își poată exercita dreptul la o cale

de atac. Comisia consideră că acest lucru ar trebui să fie realizat prin menționarea țării de returnare

în decizia de îndepărtare separată (procedură în două etape) sau prin menționarea țării în care va fi

îndepărtată persoana în cazul nerespectării obligației de returnare, în decizia combinată de returnare

și de îndepărtare (procedură într-o singură etapă).

12

1.6. Riscul sustragerii

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 7; considerentul 6

Existența unor motive într-un caz particular care se bazează pe criterii obiective, definite prin

legislație, care justifică presupunerea că un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei

proceduri de returnare se poate sustrage acesteia.

Existența (sau absența) „riscului sustragerii” este un element decisiv pentru a stabili dacă se acordă

sau nu un termen pentru plecarea voluntară și pentru a decide asupra necesității luării în custodie

publică. Statele membre trebuie să își bazeze evaluarea privind existența sau lipsa riscului de

sustragere pe criterii obiective stabilite în legislația națională. Criteriile utilizate frecvent în

legislația națională sunt, de exemplu:

lipsa documentației;

lipsa cooperării necesare pentru a se stabili identitatea;

lipsa reședinței;

utilizarea de documente false sau distrugerea documentelor existente,

neprezentarea, în mod repetat, a persoanei în cauză la autoritățile competente;

exprimarea explicită a intenției de a nu se conforma deciziei de returnare;

existența unor condamnări pentru comiterea de infracțiuni;

nerespectarea unei interdicții de intrare existente;

încălcarea unei decizii de returnare;

comportamentul anterior (și anume, evadarea);

lipsa resurselor financiare;

persoana în cauză face obiectul unei decizii de returnare emise într-un alt stat

membru;

nerespectarea obligației de plecare voluntară.

În conformitate cu principiile generale ale dreptului Uniunii și, în special, cu principiul

proporționalității, toate deciziile luate în temeiul Directivei privind returnarea trebuie să fie adoptate

pe baza unei evaluări de la caz la caz. Lista de criterii de mai sus ar trebui să fie luată în considerare

ca un element în evaluarea generală a situației individuale, dar nu poate fi singurul temei pentru a

presupune în mod automat existența unui „risc de sustragere”. De cele mai multe ori, doar o

combinație a mai multora dintre criteriile enumerate mai sus va oferi baza pentru a presupune în

mod legitim un „risc de sustragere”. Orice automatism (cum ar fi „intrare ilegală = risc de

sustragere”) trebuie să fie evitat și este necesar să fie efectuată o evaluare individuală a fiecărui caz.

O astfel de evaluare trebuie să țină seama de toți factorii relevanți, inclusiv vârsta și starea de

13

sănătate a persoanelor în cauză, și ar putea conduce, în anumite cazuri, la concluzia că nu există

niciun risc de sustragere, chiar dacă sunt îndeplinite unul sau mai multe dintre criteriile stabilite în

dreptul intern.

1.7. Reîntoarcere voluntară


Îndeplinirea obligației de returnare în termenul prevăzut în acest scop în decizia de returnare.

Reîntoarcerea voluntară în contextul acquis-ului UE în materie de returnare se referă la respectarea

voluntară a unei obligații de returnare către o țară terță. Noțiunea de „reîntoarcere voluntară” nu

acoperă cazurile în care resortisanți ai unor țări terțe care se află într-o situație de ședere legală

decid să se întoarcă în țara lor de origine pe baza propriei decizii. O astfel de reîntoarcere „cu

adevărat” voluntară (scenariul 1 din imaginea de mai jos) nu intră în domeniul de aplicare a

Directivei privind returnarea, întrucât se referă la resortisanți ai unor țări terțe aflați în situație de

ședere legală, și nu ilegală. Reîntoarcerea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere

ilegală care nu au fost încă identificați/reținuți (de exemplu, persoanele care depășesc termenul legal

de ședere) poate fi considerată ca încadrându-se în definiția „plecării voluntare”. Persoanele

respective au deja obligația „abstractă” de returnare în temeiul Directivei privind returnarea și pot

primi o decizie de returnare, precum și o interdicție de intrare odată ce autoritățile află despre

șederea lor ilegală (cel mai târziu în momentul verificărilor de ieșire – a se vedea secțiunea 13.3 de

mai jos).

Directiva privind returnarea se referă doar la scenariile 2 și 3:

Trecerea de pe teritoriul național al unui stat membru pe teritoriul unui alt stat membru, în

conformitate cu articolul 6 alineatul (2) (a se vedea secțiunea 5.4 de mai jos) nu poate fi considerată

drept plecare voluntară. Definiția plecării voluntare implică întotdeauna plecarea către o țară terță.

Regulile specifice privind tranzitul pe cale terestră care traversează teritoriile altor state membre în

contextul plecării voluntare sunt prezentate în secțiunea 6.4 de mai jos.

1. ÎNTOARCERE

VOLUNTARĂ: întoarcerea

voluntară a resortisanților

țărilor terțe care se află în

situație de ședere legală

2. PLECARE VOLUNTARĂ:

îndeplinirea voluntară a unei

obligații de returnare a

resortisanților țărilor terțe

care se află în situație de

ședere ilegală

3. ÎNDEPĂRTARE:

executarea unei obligații

de returnare a

resortisanților țărilor

terțe care se află în

situație de ședere ilegală

2 + 3 = „returnare” [în sensul articolului 2

alineatul (3) din Directiva privind returnarea]

14

1.8. Persoane vulnerabile


Minori, minori neînsoțiți, persoane cu handicap, persoane în vârstă, femei gravide, părinți singuri

cu copii minori și persoane care au fost supuse torturii, violului și altor forme grave de violență

psihică, fizică sau sexuală.

Spre deosebire de definiția persoanelor vulnerabile utilizată în acquis-ul UE în materie de azil [a se

vedea, de exemplu, articolul 21 din Directiva 2013/33/UE privind condițiile de primire sau

articolul 20 alineatul (3) din Directiva 2011/95/UE privind standardele minime], definiția din

Directiva privind returnarea este elaborată ca o listă exhaustivă. Cu toate acestea, necesitatea de a

acorda o atenție deosebită situației persoanelor vulnerabile, precum și nevoilor specifice ale

acestora în contextul returnării nu este limitată la categoriile de persoane vulnerabile enumerate în

mod expres la articolul 3 punctul 9. Comisia recomandă ca statele membre să acorde atenție, de

asemenea, altor situații de vulnerabilitate deosebită, cum ar fi cele menționate în acquis-ul în

materie de azil: victimele traficului de ființe umane sau ale mutilării genitale a femeilor, persoanele

cu o boală gravă sau cu tulburări psihice.

De asemenea, necesitatea de a acorda o atenție deosebită situației persoanelor vulnerabile nu ar

trebui să se limiteze la cazurile menționate în mod explicit în Directiva privind returnarea (până la

termenul pentru plecarea voluntară, în timpul returnării amânate și în timpul detenției). Prin urmare,

Comisia consideră că statele membre ar trebui să acorde atenție nevoilor persoanelor vulnerabile în

toate etapele procedurii de returnare.

2. Domeniul de aplicare

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 2 și articolul 4 alineatul (4)

Domeniul de aplicare a Directivei privind returnarea este amplu și acoperă orice resortisant al unei

țări terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. În prezent (2015),

Directiva privind returnarea este obligatorie pentru următoarele state membre:

– toate statele membre ale UE, exceptând Regatul Unit și Irlanda;

– Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein.

Statele membre pot decide să nu aplice directiva în cazul anumitor categorii de resortisanți ai

țărilor terțe:

– „cazurile înregistrate la frontieră” în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) litera (a)

(pentru detalii, a se vedea secțiunea 2.1 de mai jos) și

15

– „cauzele de drept penal” în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) litera (b) (pentru

detalii, a se vedea secțiunea 2.2 de mai jos).

Decizia unui stat membru de a face uz de derogare și de a nu aplica directiva „cazurilor înregistrate

la frontieră” sau „cauzelor de drept penal” trebuie să fie precizată în prealabil în legislația națională

de punere în aplicare3, în caz contrar aceasta fiind lipsită de efecte juridice. Nu există nicio cerință

formală specifică pentru a face cunoscută o astfel de decizie. Cu toate acestea, este important să

rezulte în mod clar – explicit sau implicit – din legislația națională dacă și în ce măsură un stat

membru face uz de derogare.

În cazul în care un stat membru nu și-a făcut publică, în prealabil, decizia de a recurge la derogări în

temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) sau (b), astfel de dispoziții nu pot fi utilizate ca o

justificare pentru a nu aplica ulterior Directiva privind returnarea în cazuri individuale.

Nu există impedimente pentru ca statele membre să limiteze utilizarea derogării prevăzută la

articolul 2 alineatul (2) litera (a) sau la articolul 2 alineatul (2) litera (b) pentru anumite categorii de

persoane (de exemplu, numai interdicțiile de intrare la frontierele aeriene sau maritime), cu condiția

ca acest lucru să fie precizat în legislația națională de punere în aplicare.

Statele membre pot hotărî să utilizeze derogarea într-o etapă ulterioară. Cu toate acestea, acest lucru

nu trebuie să aibă consecințe dezavantajoase în ceea ce privește persoanele care au fost deja în

măsură să se prevaleze de efectele Directivei privind returnarea. [A se vedea hotărârea CEJ în cauza

C-297/12 Filev și Osmani: „(...) atât timp cât un stat membru nu a utilizat încă această posibilitate

(...) nu se poate prevala de dreptul de a restrânge domeniul personal de aplicare al acestei

directive în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) din aceasta în privința persoanelor cărora

le erau deja aplicabile efectele directivei menționate”.]

2.1. Cazuri transfrontaliere – articolul 2 alineatul (2) litera (a)

Persoanele cărora li s-a refuzat intrarea și care sunt prezente într-o zonă de tranzit sau într-o zonă de

frontieră a unui stat membru fac în mod frecvent obiectul unor norme speciale în statele membre: în

temeiul unei „ficțiuni juridice”, aceste persoane nu sunt considerate întotdeauna a fi „în situație de

ședere pe teritoriul statului membru” în cauză și sunt aplicate norme diferite. Directiva privind

3 Spre deosebire de statele membre ale UE, Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein nu au obligații în temeiul

directivelor UE în baza articolului 288 din TFUE decât după ce le-au acceptat și în conformitate cu principiile

generale ale dreptului public internațional. Astfel, spre deosebire de statele membre ale UE, Elveția, Norvegia,

Islanda și Liechtenstein nu au obligații în temeiul jurisprudenței CEJ legată de transpunerea directivelor în

legislația națională și sunt libere să aleagă modalitățile de transpunere a obligațiilor prevăzute în Directiva

privind returnarea (de exemplu, prin trimitere directă la textul directivei), în conformitate cu obligațiile

internaționale.

16

returnarea nu a urmat această abordare și consideră că orice resortisant al unei țări terțe care se află

fizic pe teritoriul unui stat membru intră în domeniul său de aplicare.

Cu toate acestea, statele membre sunt libere (dar nu obligate) să decidă să nu aplice directiva

„cazurilor înregistrate la frontieră”, definite ca resortisanți ai țărilor terțe care:

– fac obiectul unui refuz de intrare, în conformitate cu articolul 13 din Codul frontierelor

Schengen sau

– care sunt reținuți sau prinși de către autoritățile competente în cazul unei treceri ilegale

pe cale terestră, maritimă sau aeriană a frontierei externe a unui stat membru

și care nu au obținut ulterior o autorizație sau un drept de ședere în statul membru respectiv.


Următoarele categorii de persoane, de exemplu, sunt acoperite de sintagma „reținuți sau

prinși de către autoritățile competente în cazul unei treceri ilegale” a frontierelor externe, întrucât

există încă o legătură DIRECTĂ cu actul de trecere ilegală a frontierei:

persoanele care sosesc ilegal cu o ambarcațiune și care sunt reținute la momentul

sosirii sau la scurt timp după sosire;

persoanele reținute de poliția de frontieră după ce au încercat să treacă un gard de

frontieră;

persoanele intrate ilegal care părăsesc trenul/autobuzul care i-a adus direct pe

teritoriul unui stat membru (fără escală precedentă pe teritoriul unui stat membru).

Următoarele categorii de persoane, de exemplu, nu sunt acoperite de sintagma „reținuți sau

prinși de către autoritățile competente în cazul unei treceri ilegale” a frontierelor externe, întrucât

nu mai există o legătură DIRECTĂ cu actul de trecere ilegală a frontierei:

persoanele intrate ilegal care sunt reținute pe teritoriul unui stat membru, într-un

anumit termen după intrarea ilegală;

migranții în situație neregulamentară reținuți într-o regiune de frontieră (cu excepția

cazului în care există încă o legătură directă cu actul de trecere ilegală a frontierei);

un migrant în situație neregulamentară care părăsește autobuzul care provine dintr-o

țară terță, în cazul în care autobuzul a făcut deja mai multe escale pe teritoriul UE;

migranții în situație neregulamentară care, după ce au fost expulzați anterior, încalcă

o interdicție de intrare încă în vigoare (cu excepția cazului în care sunt reținuți în

legătură directă cu trecerea ilegală a frontierei);

17

migranții în situație neregulamentară care trec o frontieră internă [NB: atât

formularea articolului 2 alineatul (2) litera (a), cât și cea a articolului 13 din Codul

frontierelor Schengen se referă în mod clar la „frontiere externe”].

Exemplu practic de cazuri care fac obiectul clauzei „și care nu au obținut ulterior o

autorizație sau un drept de ședere în statul membru respectiv”:

persoanele intrate ilegal care au fost reținute la frontiera externă și ulterior au obținut

un drept de ședere în calitate de solicitant de azil. Chiar dacă, după respingerea

definitivă a cererii de azil, acestea se află din nou în „situație de ședere ilegală”,

persoanele respective nu trebuie să fie excluse din domeniul de aplicare a directivei

drept „cazuri înregistrate la frontieră”;

un resortisant al unei țări terțe care a făcut obiectul unui refuz de intrare și care

locuiește în zona de tranzit aeroportuar (și, prin urmare, poate fi exclus din domeniul

de aplicare a directivei) este transferat la un spital din motive medicale și primește un

permis național pe termen scurt [și nu doar o amânare a îndepărtării în temeiul

articolului 8 alineatul (2) litera (a)] care să acopere perioada de spitalizare.

Forma, conținutul și căile de atac ale deciziilor emise resortisanților țărilor terțe care sunt

excluși din domeniul de aplicare a Directivei privind returnarea în temeiul articolului 2 alineatul (2)

litera (a) sunt reglementate de legislația națională.

Refuzul de intrare în conformitate cu articolul 13 din Codul frontierelor Schengen vizează

toate persoanele care nu îndeplinesc condițiile de intrare în conformitate cu articolul 5 alineatul (1)

din Codul frontierelor Schengen.

Persoanele cărora li s-a refuzat intrarea într-o zonă de tranzit aeroportuar sau la un punct de

trecere a frontierei situate pe teritoriul unui stat membru intră în domeniul de aplicare a

Directivei privind returnarea (întrucât acestea sunt deja prezente fizic pe teritoriu). Cu toate acestea,

statele membre pot să se prevaleze de derogarea prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (a), care

precizează că statele membre pot decide să nu aplice directiva în astfel de cazuri.

Reintroducerea temporară a controalelor la frontierele interne nu retransformă frontierele

interne în frontiere externe. Prin urmare, aceasta este lipsită de relevanță pentru domeniul de

aplicare a Directivei privind returnarea. Comisia consideră că excepțiile pentru cazurile înregistrate

la frontieră în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) se aplică doar în cazurile de reținere la

frontierele externe, nu la frontierele interne.

18

Cazurile înregistrate la frontieră și cele similare cazurilor înregistrate la frontieră, care pot fi

excluse din domeniul de aplicare a directivei în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) litera (a) din

directivă, sunt diferite față de cazurile menționate la articolul 12 alineatul (3) (procedură

simplificată în cazul intrării ilegale): intrarea ilegală [termenul utilizat la articolul 12 alineatul (3)]

nu este sinonimă cu „cazurile înregistrate la frontieră și cele similare cazurilor înregistrate la

frontieră” descrise la articolul 2 alineatul (2) litera (a). Exemplu: un resortisant al unei țări terțe aflat

în situație de ședere ilegală care este reținut pe teritoriul unui stat membru la trei luni după intrarea

ilegală nu intră sub incidența articolului 2 alineatul (2) litera (a), dar poate intra sub incidența

articolului 12 alineatul (3).

2.2. Garanții speciale pentru cazurile înregistrate la frontieră

Dacă statele membre optează să nu aplice directiva în cazurile înregistrate la frontieră, acestea

trebuie totuși să asigure – în conformitate cu articolul 4 alineatul (4) din Directiva privind

returnarea – că nivelul de protecție pentru persoanele afectate nu este mai puțin favorabil decât cel

prevăzut în articolele directivei referitoare la

limitările privind utilizarea măsurilor coercitive;

amânarea îndepărtării;

îngrijirea medicală de urgență și luarea în considerare a necesităților persoanelor

vulnerabile;

condițiile de luare în custodie și

respectarea principiului nereturnării.

De asemenea, ar trebui subliniat faptul că garanțiile acordate în temeiul acquis-ului UE în materie

de azil (cum ar fi, în special, cu privire la accesul la procedura de azil) nu sunt anulate în niciun caz

de alegerea statelor membre de a nu aplica Directiva privind returnarea în cazurile înregistrate la

frontieră. Obligațiile care decurg din acquis-ul UE în materie de azil includ, în special, obligația

statelor membre de a:

informa resortisanții țărilor terțe care doresc să prezinte o cerere de protecție

internațională cu privire la posibilitatea de a face acest lucru;

se asigura că polițiștii de frontieră și alte autorități competente dețin informațiile

relevante și că personalul acestora beneficiază de nivelul necesar de formare privind

modul de recunoaștere a solicitanților și de instrucțiuni pentru a informa solicitanții

cu privire la locul și modalitatea în care pot fi prezentate cererile de protecție

internațională;

19

lua măsuri pentru asigurarea serviciilor de interpretare în măsura în care acestea sunt

necesare pentru facilitarea accesului la procedură;

asigura accesul efectiv al organizațiilor și al persoanelor care oferă consultanță și

consiliere solicitanților aflați la punctele de trecere a frontierei, inclusiv în zonele de

tranzit, la frontierele externe.


Aplicarea practică a acestei dispoziții în cazul refuzului de intrare la frontieră: Există două

posibilități: fie persoana este prezentă fizic pe teritoriul unui stat membru după ce a făcut obiectul

unui refuz de intrare la frontieră (de exemplu, într-o zonă de tranzit aeroportuară), fie persoana nu

este prezentă fizic pe teritoriul unui stat membru (de exemplu, o persoană căreia i-a fost refuzată

intrarea la o frontieră terestră și care se află încă fizic pe teritoriul țării terțe). În primul caz,

garanțiile prevăzute la articolul 4 alineatul (4) pot și ar trebui să fie aplicate. În al doilea caz,

articolul 4 alineatul (4) nu poate fi aplicat.

Dreptul la nereturnare recunoscut de articolul 4 alineatul (4) litera (b) [și consacrat de articolul 3

din Convenția europeană a drepturilor omului, precum și de articolul 19 alineatul (2) din

Carta drepturilor fundamentale a UE] este absolut și nu trebuie să fie restricționat în niciun caz, nici

chiar în cazul în care străinii sunt o amenințare la adresa ordinii publice sau au comis o infracțiune

deosebit de gravă. Astfel de persoane pot fi excluse de la recunoașterea statutului de refugiat sau a

statutului conferit prin protecție subsidiară, dar în continuare nu pot fi returnate într-un loc în care

pot fi torturate sau ucise.

2.3. Dreptul penal și cazurile de extrădare

Statele membre sunt libere (dar nu obligate) să decidă să nu aplice directiva resortisanților

țărilor terțe

– care fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni

de drept penal, în conformitate cu dreptul intern sau

– care fac obiectul unor proceduri de extrădare.


Cauzele de drept penal avute în vedere de această dispoziție sunt, în general, cele considerate ca

fiind infracțiuni în ordinile juridice naționale ale statelor membre.

În cauza C-297/12 Filev și Osmani, CEJ clarifică în mod expres faptul că

infracțiunile împotriva dispozițiilor de drept intern privind stupefiantele și

20

condamnările pentru traficul de droguri pot constitui cazuri în care derogarea este

aplicabilă.

În cauza Achoughbabian, CEJ a confirmat că derogarea nu poate fi utilizată în cazul

resortisanților țărilor terțe care nu au săvârșit decât infracțiunea de ședere ilegală,

fără a priva Directiva privind returnarea de obiectul și de caracterul său obligatoriu.

Încălcările minore în domeniul migrației, cum ar fi simpla intrare sau ședere ilegală,

nu pot justifica utilizarea acestei derogări.

Procedurile de extrădare nu sunt neapărat legate de procedurile de returnare (Convenția

Consiliului Europei de bază din 1957 descrie extrădarea drept „restituirea persoanelor împotriva

cărora autoritățile competente ale părții solicitante au inițiat proceduri pentru o infracțiune sau

care sunt căutate de autoritățile respective pentru executarea unei pedepse sau a unei măsuri

privative de libertate”). Cu toate acestea, pot exista suprapuneri, iar această derogare are ca scop

clarificarea faptului că statele membre au opțiunea de a nu aplica garanțiile procedurale prevăzute în

Directiva privind returnarea atunci când efectuează returnarea în contextul procedurilor de

extrădare.

3. Dispoziții mai favorabile

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea — articolul 4

În timp ce Directiva privind returnarea are ca obiectiv armonizarea procedurilor de returnare în

statele membre, aceasta nu aduce atingere în mod expres dispozițiilor mai favorabile cuprinse în

acordurile internaționale bilaterale sau multilaterale [articolul 4 alineatul (1)]. De asemenea,

Directiva privind returnarea nu aduce atingere dispozițiilor mai favorabile pentru resortisantul unei

țări terțe prevăzute de acquis-ul comunitar în materie de imigrație și azil [articolul 4 alineatul (2)]

și nici dreptului statelor membre de a adopta sau de a menține dispoziții mai favorabile pentru

persoanele cărora li se aplică prezenta directivă, cu condiția ca aceste dispoziții să fie compatibile

cu prezenta directivă [articolul 4 alineatul (3)].


Având în vedere faptul că Directiva privind returnarea vizează introducerea unor standarde

minime comune în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor în cadrul

procedurilor de returnare, expresia „mai favorabile” trebuie să fie interpretată întotdeauna ca „mai

favorabile pentru persoana returnată” și nu mai favorabile pentru statul care dispune

expulzarea/îndepărtarea.

21

Statele membre nu sunt libere să aplice norme mai stricte în domeniile reglementate de

Directiva privind returnarea: a se vedea hotărârea CEJ în cauza C-61/11 El Dridi, punctul 33: „[...]

Directiva 2008/115.... nu permite totuși statelor membre să aplice norme mai stricte în domeniul pe

care îl reglementează”.

Aplicarea unei amenzi în locul emiterii unei decizii de returnare: Directiva privind returnarea nu

permite punerea în aplicare a unui mecanism care să prevadă, în cazul resortisanților țărilor terțe

aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru, în funcție de circumstanțe,

aplicarea unei amenzi sau îndepărtarea, întrucât cele două măsuri se exclud reciproc (cauza C-38/14

Zaizoune).

Aplicarea unor părți din Directiva privind returnarea persoanelor excluse din domeniul său de

aplicare în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (a) și litera (b) este posibilă. O astfel de practică

este în interesul persoanei în cauză; aceasta este compatibilă cu directiva și poate fi considerată ca

intrând sub incidența articolului 4 alineatul (3).

4. Măsuri de drept penal pentru încălcarea normelor în materie de migrație

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – astfel cum a fost interpretată de CEJ în cauzele C-61/11 El Dridi,

C430/11 Sagor, C-329/11 Achughbabian, C-297/12 Filev și Osmani.

Statele membre sunt libere să stabilească sancțiuni penale pentru încălcarea normelor în materie de

migrație, cu condiția ca astfel de măsuri să nu compromită aplicarea Directivei privind returnarea.

Revine legislației naționale să stabilească tipurile de încălcări ale normelor în materie de migrație

care sunt penalizate. De asemenea, nimic nu împiedică statele membre să abordeze și să ia în

considerare în dreptul penal național încălcările normelor în materie de migrație comise în alte

state membre:

Prin urmare, impunerea unei sancțiuni financiare – proporționale – pentru ședere ilegală în

temeiul dreptului penal național nu este incompatibilă cu obiectivele Directivei privind returnarea,

întrucât nu împiedică adoptarea și punerea în aplicare a unei decizii de returnare în deplină

conformitate cu condițiile prevăzute în Directiva privind returnarea (cauza C-430/11 Sagor).

Legislația națională care prevede – în caz de ședere ilegală – o amendă sau îndepărtarea este

incompatibilă cu Directiva privind returnarea, întrucât îi subminează eficacitatea (cauza C-38/14

Zaizoune).

Expulzarea imediată în temeiul dreptului penal național [în cazurile care nu sunt excluse din

domeniul de aplicare a Directivei privind returnarea în temeiul articolului 2 alineatul (2) litera (b) –

a se vedea secțiunea 2.3 de mai sus] este permisă numai în măsura în care hotărârea care dispune

22

această sancțiune respectă toate garanțiile procedurale prevăzute în Directiva privind returnarea

(inclusiv în ceea ce privește deciziile de returnare, garanțiile juridice și analizarea anterioară a

posibilității de reîntoarcere voluntară) (cauza C-430/11 Sagor).

Arestul la domiciliu în temeiul dreptului penal național este permis numai în cazul în care

există garanții că acesta nu împiedică returnarea și că se încheie imediat ce este posibil transportul

fizic al persoanei în cauză din statul membru respectiv (cauza C-430/11 Sagor).

Statele membre nu au libertatea de a impune pedeapsa cu închisoarea în temeiul dreptului

penal național pentru simplul motiv de ședere ilegală înainte sau în timpul desfășurării unei

proceduri de returnare, întrucât acest lucru ar întârzia returnarea (cauza C-61/11 El Dridi).

Statele membre au libertatea să impună sancțiuni penale, în conformitate cu normele

naționale de procedură penală, resortisanților țărilor terțe care fac obiectul procedurii de returnare

instituite prin Directiva privind returnarea și care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul

unui stat membru fără să existe niciun motiv justificat de nereturnare. În astfel de cazuri, trebuie să

fie asigurată respectarea deplină a drepturilor fundamentale, în special cele garantate de Convenția

europeană a drepturilor omului și de Carta drepturilor fundamentale a UE (cauza C-329/11

Achughbabian, punctele 48-49).


„Motivele întemeiate de nereturnare” pot fi

motive care nu depind de controlul persoanei returnate (cum ar fi întârzierile în

obținerea documentației necesare din țări terțe cauzate de cooperarea defectuoasă cu

autoritățile din țările terțe, situația de criză din țara de returnare, care face imposibilă

întoarcerea în siguranță, acordarea statutului oficial de amânare a returnării/tolerare

pentru anumite categorii de persoane returnate etc.) sau

motive care depind de controlul persoanei returnate și care sunt recunoscute ca fiind

legitime sau întemeiate de dreptul național sau al Uniunii (de exemplu, probleme de

sănătate sau motive familiale care conduc la amânarea îndepărtării, procedura de apel

cu efect suspensiv în curs, decizia de a coopera cu autoritățile în calitate de martor

etc.) Simpla dorință personală de a rămâne în UE nu poate fi considerată, prin

urmare, ca fiind „motiv întemeiat”.

„Motivele neîntemeiate de nereturnare” pot fi motive care depind de controlul persoanei

returnate și care nu sunt recunoscute ca fiind legitime sau justificate în dreptul național sau în

dreptul Uniunii, cum ar fi: lipsa de cooperare în vederea obținerii documentelor de călătorie, lipsa

23

de cooperare în divulgarea identității, distrugerea documentelor, sustragere, împiedicarea eforturilor

de îndepărtare etc. Trebuie subliniat faptul că simpla intenție personală a unui resortisant al unei țări

terțe aflat în situație de ședere ilegală de a rămâne în UE nu poate fi considerată niciodată un „motiv

întemeiat”.

Sancțiunile penale menite să descurajeze persoanele returnate care nu pot face obiectul unei

proceduri de îndepărtare și care nu au motive întemeiate de nereturnare de la a rămâne în mod ilegal

trebuie să respecte drepturile fundamentale, în special cele garantate de Convenția europeană a

drepturilor omului și de Carta drepturilor fundamentale a UE, și sunt conforme

principiului proporționalității. Limita maximă pentru privarea de libertate a persoanelor returnate

care nu cooperează a fost stabilită de Directiva privind returnarea la 18 luni. Comisia consideră4 că

statele membre nu ar trebui să impună privarea de libertate în temeiul dreptului penal după

expirarea perioadei de 18 luni (sau perioada maximă permisă în temeiul legislației naționale

relevante) în cazul persoanelor returnate care nu au comis nicio altă infracțiune decât șederea ilegală

sau lipsa de cooperare.

5. Reținerea și obligația de a emite o decizie de returnare

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 6

Statele membre emit o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în

situație de ședere ilegală pe teritoriul lor.

Statele membre au obligația de a emite o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei

țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, cu excepția cazului în care există o

derogare expresă prevăzută în dreptul Uniunii (a se vedea lista de excepții descrise mai jos). Statele

membre nu sunt autorizate să tolereze în practică prezența resortisanților țărilor terțe aflați în

situație de ședere ilegală pe teritoriul lor fără a iniția o procedură de returnare sau a acorda un drept

de ședere. Această obligație impusă statelor membre de a iniția procedura de returnare sau de a

acorda un drept de ședere are drept scop reducerea „zonelor gri”, pentru a preveni exploatarea

persoanelor aflate în situație de ședere ilegală și pentru a îmbunătăți certitudinea juridică pentru

toate părțile implicate.

Ca regulă generală, criteriul pertinent pentru a determina statul membru responsabil de efectuarea

procedurilor de returnare este locul reținerii. Exemplu: În cazul în care un migrant aflat în situație

de ședere ilegală a intrat în UE printr-un stat membru (nedepistat), a traversat ulterior statele

membre B și C (nedepistat) și a fost reținut în cele din urmă în statul membru D, statul membru D

4 Această chestiune face obiectul cauzei pendinte C-390/14 Mehrabipari.

24

este responsabil de efectuarea procedurii de returnare. Reintroducerea temporară a controlului la

frontierele interne dintre statele Schengen nu aduce atingere acestui principiu. Excepțiile de la

această regulă generală sunt prevăzute în secțiunile 5.2, 5.3, 5.4, 5.5 și 5.8 de mai jos.


Amenda administrativă în temeiul legislației naționale pentru ședere ilegală poate fi impusă în

paralel cu adoptarea unei decizii de returnare. Cu toate acestea, o astfel de sancțiune administrativă

nu poate să înlocuiască obligația statelor membre de a emite o decizie de returnare și de a proceda la

îndepărtare (cauza C-38/14 Zaizoune).

Deciziile de returnare în conformitate cu Directiva privind returnarea trebuie să fie luate, de

asemenea, atunci când este efectuată o procedură de returnare pe baza unui acord de readmisie:

utilizarea acordurilor de readmisie cu o țară terță (care se referă la relațiile dintre statele membre ale

UE și țările terțe) nu aduce atingere aplicării depline și globale a Directivei privind returnarea (care

se referă la relația dintre statul care efectuează îndepărtarea și persoana returnată) în fiecare caz de

returnare. În fapt, utilizarea acordului de readmisie presupune emiterea deciziei de returnare mai

întâi.

Legislația națională poate prevedea că un resortisant al unei țări terțe este obligat să părăsească

teritoriul Uniunii în cazul în care șederea sa este ilegală. O astfel de obligație juridică abstractă nu

constituie o decizie de returnare. Aceasta trebuie să fie materializată în fiecare caz printr-o decizie

de returnare individualizată.

Practici de reținere – respectarea drepturilor fundamentale

Obligația statelor membre de a emite o decizie de returnare împotriva oricărui resortisant al unei

țări terțe care se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor face obiectul respectării drepturilor

fundamentale, inclusiv principiul proporționalității (considerentul 24). Obiectivul legitim de a

combate migrația ilegală poate fi pus în balanță cu alte interese de stat legitime, cum ar fi

considerațiile legate de sănătatea publică, interesul statului de combatere a criminalității, interesul

de a dispune de o înregistrare cuprinzătoare a nașterilor, respectarea interesului superior al

copilului (subliniată în mod expres în considerentul 22), Convenția de la Geneva (subliniată în

considerentul 23), precum și alte drepturi fundamentale relevante recunoscute în Carta drepturilor

fundamentale a UE. Comisia face trimitere la considerațiile prezentate în documentul din 2012 al

Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene, intitulat „Reținerea migranților aflați

în situație de ședere ilegală – considerații privind drepturile fundamentale” (documentul

Consiliului nr. 13847/12). Practicile din statele membre care respectă aceste principii nu vor fi

25

considerate de către Comisie ca fiind o încălcare a obligației de a emite decizii de returnare

împotriva oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în temeiul

articolului 6 alineatul (1) din Directiva privind returnarea:

Accesul la servicii medicale:

Migranții aflați în situație de ședere ilegală care solicită asistență medicală nu ar trebui să fie

reținuți la sau lângă unitățile medicale.

Unitățile medicale nu ar trebui să fie obligate să partajeze datele cu caracter personal ale

migranților cu autoritățile de aplicare a legislației în materie de imigrare în scopul unei

eventuale returnări.

Accesul la educație:

Migranții aflați în situație de ședere ilegală nu ar trebui să fie reținuți la sau lângă școala

frecventată de copiii lor.

Școlile nu ar trebui să fie obligate să partajeze datele cu caracter personal ale migranților cu

autoritățile de aplicare a legislației în materie de imigrare în scopul unei eventuale returnări.

Libertatea religioasă:

Migranții aflați în situație de ședere ilegală nu ar trebui să fie reținuți la sau lângă instituții de

cult recunoscute atunci când își practică religia.

Înregistrarea nașterii:

Migranții aflați în situație de ședere ilegală ar trebui să poată înregistra nașterea și să fie în

măsură să obțină un certificat de naștere pentru copiii lor fără riscul reținerii.

Registrele de stare civilă care eliberează certificate de naștere nu ar trebui să fie obligate să

partajeze datele cu caracter personal ale migranților cu autoritățile de aplicare a legislației în

materie de imigrare în scopul unei eventuale returnări.

Accesul la justiție:

În interesul combaterii criminalității, statele membre pot avea în vedere introducerea unor

posibilități de raportare a infracțiunilor pentru victimele și martorii infracțiunilor, fără teama de

a fi arestați. În acest scop, pot fi avute în vedere următoarele bune practici:

– introducerea unor posibilități de raportare anonime sau parțial anonime sau a altor

mecanisme de raportare eficace;

– oferirea pentru victimele sau martorii unei infracțiuni grave a posibilității de a se adresa

26

poliției prin intermediul unor părți terțe (cum ar fi ombudsmanul pentru migranți,

funcționari special desemnați sau entități care furnizează asistență umanitară și asistență

juridică);

– definirea condițiilor în care victimelor sau martorilor infracțiunilor, inclusiv ale violenței

domestice, li s-ar putea emite permise de ședere pe baza standardelor incluse în

Directiva 2004/81/CE și în Directiva 2009/52/CE;

– analizarea necesității de a elimina conexiunea dintre statutul de imigrare al victimelor

violenței și cel al titularului principal al permisului care este în același timp autorul

violenței;

– elaborarea unor broșuri în cooperare cu inspectoratele de muncă sau alte organisme

competente pentru a informa în mod sistematic și obiectiv migranții reținuți la locurile de

muncă ale acestora cu privire la posibilitățile existente pentru prezentarea de plângeri

împotriva angajatorilor, pe baza Directivei 2009/52/CE și, în acest context, adoptarea de

măsuri pentru a proteja elementele de probă relevante.

Migranții aflați în situație de ședere ilegală care solicită asistență juridică nu ar trebui să fie reținuți

la sau în apropierea sindicatelor sau a altor entități care oferă un astfel de sprijin.

De asemenea, Comisia consideră că resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care

doresc să aibă acces la unitățile care furnizează servicii publice și care înregistrează cereri de

protecție internațională nu ar trebui să fie reținuți la sau în apropierea unor astfel de unități.

Cazuri speciale:

5.1. Reținerea în cursul unei verificări de ieșire


O decizie de returnare poate fi adoptată, în anumite circumstanțe, inclusiv în cazul în care un

resortisant al unei țări terțe aflat în regim de ședere ilegală este reținut la frontiera externă a UE

atunci când părăsește teritoriul UE, în urma unei analize de la caz la caz și luând în considerare

principiul proporționalității. Aceasta ar putea fi justificată în cazul în care la controlul de ieșire se

depistează o depășire deosebit de semnificativă a termenului legal de ședere sau o ședere ilegală. În

astfel de cazuri, statele membre ar putea să inițieze o procedură de returnare atunci când sunt

informate cu privire la depășirea termenului legal de ședere și să continue procedura care conduce

la emiterea unei decizii de returnare însoțită de o interdicție de intrare în cadrul unei proceduri in

absentia (cu respectarea garanțiilor procedurale prevăzute în secțiunile 11.3 și 12 de mai jos).

27

Chiar dacă, într-o astfel de situație specifică, persoana este în orice caz pe cale să părăsească

teritoriul UE, emiterea unei decizii de returnare ar putea fi întemeiată, întrucât aceasta permite

statelor membre să emită, de asemenea, o interdicție de intrare și, prin urmare, previne intrarea

ulterioară și posibilul risc de ședere ilegală.

Statele membre ar putea să instituie proceduri care permit emiterea deciziilor de returnare (și – dacă

este cazul – a unei interdicții de intrare) direct la aeroport (sau în alte puncte de trecere a frontierei)

pentru astfel de cazuri specifice.

În cazul în care un resortisant al unei țări terțe a depășit termenul legal de ședere prevăzut de viză

sau de permisul de ședere într-un prim stat membru și părăsește UE printr-un al doilea stat

membru/printr-un stat membru de tranzit, decizia de returnare și interdicția de intrare vor trebui să

fie eliberate de al doilea stat membru (în mod normal, „persoana care a depășit termenul legal de

ședere” se va afla, de asemenea, în „situație de ședere ilegală” în sensul Directivei privind

returnarea în al doilea stat membru/în statul membru de tranzit).

5.2. Titularii unei decizii de returnare emise de un alt stat membru

Temeiul juridic: Directiva 2001/40/CE

Atenționare/explicație: Efectul unei decizii de returnare emise de un stat membru într-un alt stat membru a făcut

obiectul unui capitol separat (capitolul V) din propunerea Comisiei din 2005 având ca obiect Directiva privind

returnarea („Arestul în alte state membre”). Capitolul V, precum și articolul 20 din propunerea Comisiei, care prevedea

abrogarea Directivei 2001/40/CE privind recunoașterea reciprocă a deciziilor de expulzare a resortisanților

țărilor terțe, au fost eliminate totuși în cursul negocierilor, iar Directiva 2001/40/CE a rămas în vigoare.

Directiva 2001/40/CE prevede în mod expres posibilitatea recunoașterii unei decizii de returnare emise de o autoritate

competentă într-un stat membru împotriva unui resortisant al unei țări terțe prezent pe teritoriul unui alt stat membru.

Articolul 6 din Directiva privind returnarea nu menționează în mod expres cazul în care un al doilea stat membru

recunoaște o decizie de returnare emisă de un prim stat membru în conformitate cu Directiva 2001/40/CE. O

interpretare literală a articolului 6, care ar obliga astfel statul membru care recunoaște decizia să emită, de asemenea, o a

doua decizie de returnare completă, în conformitate cu Directiva 2008/115/CE, ar priva Directiva 2001/40/CE de orice

valoare adăugată. Pentru a conferi un efect util („effet-utile”) existenței în continuare a Directivei 2001/40/CE, a fost

necesar să se aibă în vedere o interpretare care conferă un efect util coexistenței în continuare a

Directivelor 2001/40/CE și 2008/115/CE.

În cazul în care un stat membru A reține o persoană care face deja obiectul unei decizii de returnare

emise de un stat membru B, statul membru A poate:

1) să emită o nouă decizie de returnare în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva

privind returnarea sau

28

2) să trimită persoana înapoi în statul membru B în temeiul unui acord bilateral existent în

conformitate cu articolul 6 alineatul (3) din Directiva privind returnarea sau

3) să recunoască decizia de returnare emisă de statul membru B, în conformitate cu

Directiva 2001/40/CE.

În cazul în care statul membru A recunoaște decizia de returnare emisă de statul membru B în

conformitate cu Directiva 2001/40/CE, acesta are în continuare obligația să aplice garanțiile

referitoare la executarea returnării (îndepărtării) prevăzute în Directiva privind returnarea în

punerea în aplicare a deciziei de returnare recunoscute.

Recunoașterea reciprocă a deciziilor de returnare poate genera o valoare adăugată semnificativă în

anumite cazuri – în special în contextul tranzitului terestru al persoanelor returnate (a se vedea

secțiunea 6.4 de mai jos). Comisia încurajează statele membre să se prevaleze de opțiunea de

recunoaștere reciprocă ori de câte ori aceasta contribuie la accelerarea procedurilor de returnare,

precum și la reducerea sarcinii administrative.

5.3. Relația cu dispozițiile Regulamentului Dublin

Temeiul juridic: Regulamentul (UE) nr. 604/2013 (Regulamentul Dublin) – articolele 19 și 24

Articolul 6 din Directiva privind returnarea nu menționează în mod expres cazul în care un al doilea

stat membru se prevalează de posibilitatea oferită în temeiul Regulamentului Dublin de a solicita

primului stat membru să preia un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală.

O interpretare literală a articolului 6, care ar obliga astfel statul membru solicitant (al doilea) să

emită, de asemenea, o decizie de returnare completă, în conformitate cu Directiva 2008/115/CE, ar

priva normele pertinente ale Regulamentului Dublin de orice valoare adăugată. Formularea noului

Regulament Dublin, Regulamentul (UE) nr. 604/2013, se referă la acest aspect în mod explicit și

prevede norme clare care reglementează aplicarea Directivei privind returnarea și a

Regulamentului Dublin.

Cazurile în care resortisantul unei țări terțe a prezentat o cerere de azil și a obținut un drept de

ședere în calitate de solicitant de azil în al doilea stat membru nu se încadrează în domeniul de

aplicare a Directivei privind returnarea, având în vedere că resortisantul țării terțe beneficiază de un

drept de ședere în calitate de solicitant de azil și, prin urmare, nu poate fi considerat ca aflându-se în

situație de „ședere ilegală” în al doilea stat membru.

În același timp, cazurile în care resortisantul unei țări terțe nu a prezentat o cerere de azil și nu a

obținut un drept de ședere în calitate de solicitant de azil în al doilea stat membru se încadrează în

29

domeniul de aplicare a Directivei privind returnarea. Ar putea fi avute în vedere următoarele

situații5:

i. Resortisantul țării terțe are un statut de solicitant de azil în primul stat membru

(procedură în curs, nu a fost emisă încă o decizie finală). În acest caz, se aplică

Regulamentul Dublin, pe baza principiului fundamental conform căruia nevoile de

protecție internațională ale fiecărui resortisant al unei țări terțe care prezintă o cerere de

azil într-un stat membru ar trebui să fie evaluate pe deplin de către un stat membru. Un

stat membru nu poate returna resortisantul unei țări terțe către o țară terță; în schimb,

statul membru poate doar să îl trimită în statul membru responsabil în temeiul

Regulamentului Dublin pentru a-i examina cererea.

ii. Resortisantul unei țări terțe și-a retras cererea de azil în primul stat membru: în cazul în

care retragerea cererii a condus la respingerea cererii (în temeiul articolului 27 sau al

articolului 28 din versiunea reformată a Directivei privind procedurile de azil), pot fi

aplicate normele descrise mai jos la punctul iii (alegerea între aplicarea normelor

Regulamentului Dublin sau ale Directivei privind returnarea). În cazul în care retragerea

cererii nu a condus la respingerea cererii, se aplică Regulamentul Dublin (în calitate de

lex specialis), pornind de la principiul fundamental conform căruia nevoile de protecție

internațională ale fiecărui resortisant al unei țări terțe care prezintă o cerere de azil într-

un stat membru ar trebui să fie evaluate pe deplin de către un stat membru.

iii. Pentru resortisantul țării terțe s-a emis o decizie definitivă de respingere a cererii sale de

azil în primul stat membru. În acest caz, se alege între aplicarea Regulamentului Dublin

sau a Directivei privind returnarea. În noul Regulament Dublin, această alegere este clar

stipulată în articolul 24 alineatul (4) și se clarifică, de asemenea, faptul că, din momentul

în care autoritățile decid să facă o cerere în temeiul Regulamentului Dublin, aplicarea

Directivei privind returnarea și procedurile de returnare se suspendă și se aplică numai

Regulamentul Dublin (acest lucru afectează, de asemenea, normele privind luarea în

custodie publică și căile de atac).

iv. Resortisantul țării terțe a făcut deja obiectul unei proceduri de returnare/îndepărtare

reușite (în urma respingerii sau a retragerii unei cereri de azil) din primul stat membru

către o țară terță. În acest caz, dacă resortisantul unei țări terțe intră din nou pe teritoriul

UE, noul Regulament Dublin prevede în mod clar, la articolul 19 alineatul (3), că primul

5 Exemplele oferite sunt simplificate în scop explicativ. În practică, fiecare caz trebuie evaluat în funcție de

circumstanțele individuale.

30

stat membru nu mai poate fi responsabil pentru resortisantul țării terțe (și, prin urmare,

nu poate fi prevăzut transferul către statul membru respectiv). În acest caz, se va aplica

Directiva privind returnarea.

Exemple concrete:

Un solicitant de protecție internațională în statul membru A călătorește fără a avea drepturi în

acest sens către un stat membru vecin B (trecerea frontierelor interne), în care este reținut de poliție.

În conformitate cu Regulamentul Dublin, acesta este trimis înapoi din statul membru B în statul

membru A. În această situație, ar trebui statul membru B să emită o decizie de returnare pentru

persoana în cauză pe fondul șederii ilegale pe teritoriu?

Se aplică dispozițiile Regulamentului Dublin. Statul membru B nu poate emite o decizie

de returnare.

Poate statul membru A (în scenariul descris mai sus) să emită o decizie de returnare (împreună

cu o interdicție de intrare care va fi amânată până la finalizarea procedurii de azil)?

Nu. Atât timp cât persoana respectivă beneficiază de dreptul de ședere în calitate de

solicitant de azil în statul membru A, șederea sa nu este ilegală în sensul Directivei

privind returnarea în statul membru A și statul membru A nu poate emite o decizie de

returnare.

Un resortisant al unei țări terțe care beneficiază de protecție internațională din partea statului

membru A se află în situație de ședere ilegală în statul membru B (de exemplu, a depășit durata

legală de ședere de 90 de zile). Este aplicabilă Directiva privind returnarea în astfel de cazuri? Care

vor fi procedurile în cazul în care persoana refuză reîntoarcerea voluntară către primul stat membru

care i-a acordat protecție?

Regulamentul Dublin nu conține norme cu privire la reprimirea beneficiarilor de

protecție internațională. Prin urmare, se va aplica „regimul general” prevăzut la

articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind returnarea. Aceasta implică faptul că

statul membru B va trebui să solicite persoanei în cauză să se întoarcă în statul membru

A și – în cazul în care persoana respectivă nu respectă cerința de bună voie – statul

membru B trebuie să ia în considerare emiterea unei decizii de returnare, ținând seama

de toate garanțiile prevăzute în Directiva privind returnarea, inclusiv, în special, de

principiul nereturnării. În anumite circumstanțe, atunci când returnarea/îndepărtarea

către o țară terță nu este posibilă și îndepărtarea către un alt stat membru poate fi

31

considerată o „măsură mai favorabilă” (a se vedea secțiunea 3 de mai sus), statul

membru B poate dispune „trimiterea înapoi” a persoanei în statul membru A.

Un resortisant al unei țări terțe căruia i-au fost prelevate amprentele în urma intrării ilegale în

statul membru A și care nu a solicitat azil în statul membru A este reținut ulterior în statul membru

B. Poate statul membru B să transfere persoana respectivă înapoi în statul membru A în

conformitate cu Regulamentul Dublin?

Nu. Întrucât nu există nicio legătură cu o procedură de azil, Regulamentul Dublin nu se

aplică.

5.4. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care deține un drept de

ședere într-un alt stat membru

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 6 alineatul (2)

Resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru și care

posedă un permis de ședere valid sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, eliberate

de un alt stat membru, li se cere să se întoarcă imediat pe teritoriul statului membru respectiv. În

cazul nerespectării acestei cerințe de către resortisantul unei țări terțe, sau în cazul în care

plecarea imediată a resortisantului unei țări terțe este necesară din motive de ordine publică sau de

securitate națională, se aplică alineatul (1).

Această dispoziție, care înlocuiește o normă similară prevăzută la articolul 23 alineatele (2) și (3)

din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen, prevede că nu ar trebui eliberată o

decizie de returnare unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care deține un

permis valabil de ședere în alt stat membru. În astfel de cazuri, resortisantul unei țări terțe ar trebui,

în primul rând, să fie obligat să se întoarcă imediat în statul membru în care beneficiază de un drept

de ședere. Numai în cazul în care persoana nu dă curs solicitării sau în cazuri în care există riscuri

pentru ordinea publică sau securitatea națională se adoptă o decizie de returnare.


Forma în care este emisă cererea „de întoarcere pe teritoriul celuilalt stat membru imediat” ar

trebui să fie stabilită în conformitate cu dreptul național. Se recomandă ca deciziile să fie emise în

scris și să fie însoțite de o expunere de motive. Pentru a se evita confuziile, decizia nu ar trebui să

fie etichetată drept „decizie de returnare”.

Perioada de întoarcere într-un alt stat membru: Nu poate fi acordată nicio indicație generală în

ceea ce privește intervalul de timp care trebuie să treacă între momentul în care se solicită

32

întoarcerea pe teritoriul unui alt stat membru și momentul în care este emisă o decizie de returnare

în conformitate cu articolul 6 alineatul (1). Ar trebui să fie prevăzut un interval de timp adecvat în

conformitate cu legislația națională, ținând seama de circumstanțele individuale, de principiul

proporționalității, precum și faptul că în dispoziția juridică este utilizat termenul „imediat”.

Intervalul de timp dintre solicitarea întoarcerii într-un alt stat membru și emiterea unei decizii de

returnare în temeiul articolului 6 alineatul (1) nu trebuie să fie luat în considerare ca parte a unui

eventual termen pentru plecarea voluntară, întrucât termenul pentru plecarea voluntară constituie un

element al deciziei de returnare și va începe să curgă doar odată cu emiterea unei decizii de

returnare.

Controlul plecării într-un alt stat membru: Dreptul Uniunii nu precizează modul în care trebuie

să fie controlată respectarea obligației de întoarcere în celălalt stat membru. Statele membre ar

trebui să se asigure, în conformitate cu legislația națională, că deciziile acestora sunt monitorizate în

mod corespunzător.

Verificarea valabilității permiselor/autorizațiilor emise de un alt stat membru: În prezent, nu

există un sistem central pentru schimbul de informații între statele membre cu privire la această

chestiune. Statele membre sunt încurajate să coopereze la nivel bilateral și să furnizeze informațiile

relevante fără întârziere, în conformitate cu legislația națională și cu mecanismul de cooperare

bilaterală. Punctele naționale de contact existente (de exemplu, cele enumerate în anexa 2 la

manualul Schengen) ar putea fi utilizate, de asemenea, în acest scop.

Formularea „permis de ședere sau altă autorizație care conferă un drept de ședere”6 este foarte

amplă și acoperă orice statut acordat sau permise de ședere eliberate de un stat membru care

conferă un drept de ședere legală (și nu doar o acceptare a amânării temporare a

returnării/îndepărtării).

Următoarele cazuri intră sub incidența sintagmei menționate:

vizele pe termen lung (care oferă, în mod evident, un drept de ședere);

permisul temporar de ajutor umanitar (în măsura în care un astfel de permis oferă un

drept de ședere și nu doar o simplă amânare a returnării);

un permis de ședere expirat care se bazează pe un statut de protecție internațională

încă valabil (statutul de protecție internațională nu depinde de valabilitatea

documentului care îl atestă);

6 Aceasta constituie o dispoziție amplă cu sens general, care acoperă, de asemenea, cazurile care sunt excluse în

mod expres din definiția „permisului de ședere” în conformitate cu articolul 2 alineatul (15) litera (b) punctele

(i) și (ii) din Codul frontierelor Schengen.

33

o viză valabilă într-un document de călătorie care nu este valabil (expirat) (NB: În

conformitate cu legislația relevantă a Uniunii, nu există posibilitatea de a emite o

viză cu o valabilitate care depășește valabilitatea pașaportului. Prin urmare, cazul

unei vize valabile într-un pașaport expirat nu ar trebui să apară în practică. Cu toate

acestea, dacă acest lucru se întâmplă, resortisantul țării terțe în cauză nu ar trebui să

fie sancționat pe nedrept. Pentru informații detaliate privind normele relevante de

acordare a vizelor, a se vedea versiunea actualizată a manualului privind vizele –

partea a II-a, punctele 4.1.1 și 4.1.2).

Următoarele cazuri nu intră sub incidența sintagmei menționate:

un permis de ședere expirat bazat pe un statut de ședere expirat,

pașapoartele sau permisele de ședere contrafăcute, false și falsificate;

un document care atestă amânarea temporară a îndepărtării;

tolerarea (în măsura în care tolerarea nu implică dreptul legal de ședere).

Ca regulă generală, nu este posibilă îndepărtarea către alte state membre: În cazul în care un

resortisant al unei țări terțe nu este de acord să se întoarcă în mod voluntar în conformitate cu

articolul 6 alineatul (2) în statul membru în care deține un permis, articolul 6 alineatul (1) devine

aplicabil și trebuie să fie adoptată o decizie de returnare, care prevede returnarea directă într-o țară

terță. Nu este posibilă trimiterea forțată a persoanei în cauză înapoi într-un alt stat membru, cu

excepția cazului în care un acord bilateral existent între statele membre care era deja în vigoare la

13.1.2009 [a se vedea articolul 6 alineatul (3) de mai jos] prevede în mod expres această posibilitate

sau, în anumite circumstanțe, atunci când returnarea/îndepărtarea către o țară terță nu este posibilă și

statul membru care a emis permisul este de acord să primească înapoi persoana în cauză.

Imposibilitatea emiterii interdicțiilor de intrare în UE atunci când se aplică articolul 6

alineatul (2): Atunci când un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală este trimis

înapoi către un alt stat membru, în temeiul articolului 6 alineatul (2), nu poate fi emisă o interdicție

de intrare în UE în temeiul articolului 11, întrucât articolul 11 se aplică numai în legătură cu

emiterea unei decizii de returnare și nu se aplică în cazurile de simplă „trimitere înapoi” într-un alt

stat membru. De asemenea, emiterea unei interdicții de intrare în UE este inutilă din punct de

vedere practic într-o situație în care persoana în cauză va continua să rămână legal în alt stat

membru.

Reîntoarcerea imediată necesară din motive legate de ordinea publică sau de

securitate națională: În circumstanțele excepționale prevăzute de articolul 6 alineatul (2) teza a doua

al doilea caz, persoana respectivă face obiectul imediat al unei decizii de returnare și este

34

îndepărtată către o țară terță. Statul membru în care persoana beneficiază de dreptul de ședere ar

trebui să fie informat în legătură cu acest fapt.

Exemplu concret:

Ce dispoziții din Directiva privind returnarea ar trebui să fie aplicate cu privire la resortisanții

țărilor terțe detectați în statul membru A, care dețin un permis de ședere valabil eliberat de statul

membru B și care, în același timp, fac obiectul unei alerte SIS (interdicție de intrare) inițiate de

statul membru C?

Statul membru A ar trebui să aplice articolul 6 alineatul (2) (să solicite persoanei în

cauză să se întoarcă în statul membru B). În ceea ce privește coexistența unei interdicții

de intrare emise de statul membru C și a unui permis de ședere emis de statul membru

B, acest aspect trebuie clarificat la nivel bilateral între statul membru care a emis

alerta (C) și statul membru care a emis permisul (B), în conformitate cu articolul 25

alineatul (2) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen.

5.5. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care intră sub incidența

acordurilor bilaterale existente între statele membre


O listă indicativă a acordurilor bilaterale de readmisie existente între statele membre poate fi

consultată în „inventarul acordurilor privind readmisia” găzduit de Platforma pentru returnare,

migrație și dezvoltare a Institutului Universitar European, disponibilă la adresa:

http://rsc.eui.eu/RDP/research/analyses/ra/

Statele membre pot decide să nu emită o decizie de returnare pentru un resortisant al unei țări terțe

aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor, dacă resortisantul în cauză al unei țări terțe este

preluat de un alt stat membru în conformitate cu acordurile bilaterale sau normele existente la data

intrării în vigoare a prezentei directive (și anume 13.1.2009). În acest caz, statul membru care a

preluat resortisantul respectiv al unei țări terțe pune în aplicare alineatul (1).

Dispoziția prevede, în mod excepțional și sub forma unei „clauze de standstill”, posibilitatea

statelor membre de a trimite înapoi migranții în situație neregulamentară către alte state membre în

temeiul acordurilor bilaterale sau al normelor existente la 13.1.2009.

Atenționare/explicație istorică: Principiul pe care se întemeiază Directiva privind returnarea constă în returnarea directă

a persoanelor aflate în situație de ședere ilegală din UE către țări terțe. Posibilitatea de a solicita unui alt stat membru să

preia persoana aflată în situație de ședere ilegală în temeiul acordurilor bilaterale, urmând ca acesta, la rândul său, să

efectueze returnarea către o țară terță („returnare în lanț”) este în contradicție cu acest principiu și a fost inclusă în textul

http://rsc.eui.eu/RDP/research/analyses/ra/

35

directivei într-un stadiu avansat al negocierilor, în urma unei cereri ferme din partea anumitor state membre, care au

insistat asupra faptului că Directiva privind returnarea nu ar trebui să le oblige să modifice practici bine stabilite de

preluare/trimitere înapoi a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală în alte state membre în temeiul

acordurilor bilaterale.


Utilizarea ulterioară a acordurilor bilaterale între statele membre A-B și B-C: Directiva privind

returnarea – în special articolul 6 alineatul (3) – nu interzice în mod expres „preluarea în lanț” în

temeiul acordurilor bilaterale existente. Cu toate acestea, este important ca, în cele din urmă, să fie

pusă în aplicare o procedură de returnare completă, în conformitate cu directiva, de către un singur

stat membru. Întrucât acest tip de proceduri ulterioare este costisitor pentru administrații și implică

un disconfort suplimentar pentru persoana returnată, statele membre sunt încurajate să nu aplice

această practică.

Imposibilitatea emiterii interdicțiilor de intrare în UE atunci când se aplică articolul 6

alineatul (3): Atunci când un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală este trimis

înapoi către un alt stat membru în temeiul articolului 6 alineatul (3), nu poate fi emisă o interdicție

de intrare în UE în temeiul articolului 11, întrucât articolul 11 se aplică numai în legătură cu

emiterea unei decizii de returnare și nu se aplică în cazul simplei „trimiteri înapoi” într-un alt stat

membru. De asemenea, emiterea unei interdicții de intrare în UE este inutilă din punct de vedere

practic în cazul în care persoana în cauză nu părăsește încă teritoriul UE. [În ceea ce privește

posibilitatea de a emite interdicții de intrare pur naționale în circumstanțe excepționale în temeiul

articolului 25 alineatul (2) din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen, a se vedea

secțiunea 11.8 de mai jos.]

Cum ar trebui să fie numită o decizie de readmisie într-un alt stat membru? Având în vedere că

termenul de „returnare” în temeiul Directivei privind returnarea implică întotdeauna întoarcerea

într-o țară terță, se recomandă ca acest tip de decizie națională să fie numită „decizie de transfer”

sau „decizie de trimitere înapoi” și nu „decizie de returnare”.

Clauza de standstill: Articolul 6 alineatul (3) este o clauză de standstill expresă. Statele membre

pot utiliza opțiunea oferită de articolul 6 alineatul (3) doar în ceea ce privește acordurile bilaterale

de readmisie care au intrat în vigoare înainte de 13.1.2009. Acordurile existente care au fost

renegociate/reînnoite după 13.1.2009 pot continua să intre sub incidența articolului 6 alineatul (3),

în cazul în care acordul renegociat/reînnoit este o modificare a acordului existent deja și este

etichetat în mod clar ca atare. În cazul în care acordul renegociat/reînnoit este diferit (un cu totul alt

acord, având un conținut diferit), acesta nu ar mai intra sub incidența articolului 6 alineatul (3) din

Directiva privind returnarea.

36

Acordurile de readmisie dintre statele membre Schengen și Regatul Unit: În scopurile

interpretării articolului 6 alineatul (3) (interpretarea unei excepții de la normele generale din

Directiva privind returnarea), Regatul Unit este considerat ca fiind un stat membru.

5.6. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care beneficiază de

permis/autorizație de ajutor umanitar (sau de alt tip)


Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă

autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă

natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. În acest

caz, nu se emite nicio decizie de returnare. În cazul în care a fost deja eliberată o decizie de

returnare, aceasta este retrasă sau suspendată pe durata de valabilitate a permisului de ședere sau

a unei alte autorizații care conferă un drept de ședere.

Statele membre sunt libere în orice moment să acorde un permis sau un drept de ședere unui

resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală. În acest caz, orice proceduri de

returnare în curs vor fi închise și decizia de returnare sau de îndepărtare deja emisă trebuie să fie

retrasă sau suspendată. Același lucru este valabil în cazul în care statele membre trebuie să acorde

un drept de ședere, de exemplu, ca urmare a prezentării unei cereri de azil. Rămâne la latitudinea

statelor membre să decidă ce abordare aleg (retragerea sau suspendarea deciziei de returnare), luând

în considerare natura și durata probabilă a permisului sau a dreptului de ședere care a fost acordat.

5.7. Resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care face obiectul unei

proceduri în curs de reînnoire a permisului/autorizației


În cazul în care un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui

stat membru face obiectul unei proceduri în curs de reînnoire a permisului de ședere sau a unei alte

autorizații care îi conferă un drept de ședere, statul membru respectiv ia în considerare

posibilitatea de a nu emite decizia de returnare până la finalizarea procedurii în curs, fără a se

aduce atingere alineatului (6).

Statele membre pot să nu emită o decizie de returnare a resortisanților țărilor terțe aflați în situație

de ședere ilegală care sunt în așteptarea unei decizii cu privire la reînnoirea permisului. Această

dispoziție are rolul de a proteja resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere legală pe teritoriul

unui stat membru pentru o anumită perioadă de timp și care – din cauza întârzierilor în cadrul

37

procedurii de reînnoire a permisului – se află temporar în situație de ședere ilegală. Dispoziția se

referă la o procedură de reînnoire a unui permis de ședere în curs în statul membru în care are loc

arestarea (argument: „statul membru respectiv”). Statele membre sunt încurajate să se prevaleze de

această dispoziție în toate cazurile în care este posibil ca cererea de reînnoire să fie aprobată și să

asigure persoanelor în cauză cel puțin același tratament precum cel oferit persoanelor returnate în

cursul termenului pentru plecarea voluntară sau de amânare a returnării.

Dispoziția nu se aplică procedurilor în curs de reînnoire a unui permis de ședere într-un alt stat

membru. Cu toate acestea, în anumite situații, faptul că o persoană face obiectul unei proceduri în

curs de reînnoire a permisului de ședere într-un alt stat membru poate justifica amânarea returnării

în conformitate cu articolul 9 alineatul (2) sau aplicarea unor măsuri mai favorabile în conformitate

cu articolul 4 alineatul (3).

5.8. Norme speciale din directivele în domeniul migrației legale privind readmisia între statele

membre în cazurile de mobilitate în interiorul UE

Temeiul juridic: Directiva 2014/66/UE privind transferul în cadrul aceleiași companii – articolul 23,

Directiva 2003/109/CE privind rezidenții pe termen lung (modificată prin Directiva 2011/51/UE) – articolele 12 și 22,

Directiva 2009/50/CE privind cartea albastră – articolul 18

Directivele menționate mai sus conțin norme speciale privind readmisia între statele membre în

cazul mobilității în interiorul UE a anumitor categorii de resortisanți ai țărilor terțe (transferuri în

cadrul aceleiași companii, posesori ai cărții albastre a UE, rezidenți pe termen lung). Dispozițiile

respective sunt considerate a fi „leges speciales” (norme mai specifice) care trebuie urmate în

primul rând în cazurile/situațiile reglementate în mod expres de directivele menționate.

6. Plecarea voluntară


Decizia de returnare prevede un termen adecvat între șapte și treizeci de zile, pentru plecarea

voluntară, fără a aduce atingere excepțiilor menționate la alineatele (2) și (4). Statele membre pot

să prevadă în legislația națională că un astfel de termen este acordat numai pe baza unei cereri din

partea resortisantului unei țări terțe. În acest caz, statele membre informează resortisanții în cauză

ai țărilor terțe asupra posibilității prezentării unei astfel de cereri.

Promovarea plecării voluntare este unul dintre obiectivele principale ale Directivei privind

returnarea. Respectarea voluntară a unei obligații de returnare este preferabilă îndepărtării pentru

triplul motiv că aceasta este o opțiune de returnare mai demnă, mai sigură și, adesea, mai eficientă

din punct de vedere al costurilor. Statele membre sunt încurajate să ofere posibilitatea plecării

38

voluntare unui număr cât mai mare de persoane returnate și să ia decizia de a nu face acest lucru

numai în cazurile în care există un risc ca măsura să compromită scopul procedurii de returnare.

Grupul de experți în materie de returnare al Rețelei europene de migrație (REM) a fost creat pentru

a facilita o mai bună cooperare practică între state și părțile interesate în domeniul returnării,

programele de returnare voluntară și de reintegrare asistate. Acesta ar trebui să fie un instrument

esențial pentru colectarea și schimbul de informații, iar statele membre sunt încurajate să îl

utilizeze.


Intervalul de timp de 7-30 de zile constituie un principiu general. Statele membre au obligația să

stabilească un termen care respectă acest cadru, cu excepția cazului în care circumstanțe specifice

fiecărui caz în parte justifică o prelungire în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) (a se vedea mai

jos).

Acordarea unui interval de timp de 60 de zile ca regulă generală ar fi incompatibilă cu

armonizarea și „disciplina comună” prevăzută de Directiva privind returnarea (un interval de timp

de 7-30 de zile) și, prin urmare, nu poate fi justificată ca dispoziție mai favorabilă în temeiul

articolului 4 alineatul (3). Cu toate acestea, în cazul în care termene cuprinse între 30 și 60 de zile

[care depășesc intervalul armonizat prevăzut la alineatul (1)] sunt acordate numai în cazul unor

circumstanțe specifice [menționate la alineatul (2)], acest aspect este reglementat de articolul 7

alineatul (2).

În conformitate cu dreptul de a fi ascultat consacrat la articolul 41 alineatul (2) din

Carta drepturilor fundamentale a UE, statele membre ar trebui să acorde persoanei returnate

posibilitatea de a preciza circumstanțele și necesitățile individuale, care trebuie să fie luate în

considerare atunci când se stabilește termenul care urmează a fi acordat, atât în cazurile în care

termenul pentru plecarea voluntară se stabilește din oficiu, cât și în cazurile în care acesta se

stabilește în urma unei cereri a persoanei returnate.

Informațiile cu privire la posibilitatea de a solicita un termen pentru plecarea voluntară în

conformitate cu articolul 7 alineatul (1) a treia teză ar trebui să se acorde în mod individual

persoanei interesate. Fișele informative generale pentru public (de exemplu, un anunț cu privire la

posibilitatea de a prezenta o astfel de cerere pe site-ul Biroului pentru imigrări sau imprimarea unor

materiale publicitare și afișarea lor pe panouri de informare în clădirile autorităților locale pentru

imigrație) pot fi utile, dar ar trebui să fie completate întotdeauna cu informații individualizate

furnizate persoanei în cauză.

39

Obligația prezentării unei cereri pentru anumite categorii de migranți în situație

neregulamentară: Statele membre sunt libere să prevadă obligația prezentării unei cereri în

conformitate cu articolul 7 alineatul (1) a doua teză numai pentru anumite categorii de migranți în

situație neregulamentară și să aplice regula generală prevăzută la articolul 7 alineatul (1) prima teză

în toate celelalte cazuri.

6.1. Prelungirea termenului pentru plecarea voluntară


Statele membre prelungesc, atunci când este cazul, în mod adecvat termenul plecării voluntare,

ținând seama de circumstanțele specifice fiecărui caz în parte, cum ar fi durata șederii, existența

copiilor care frecventează școala și existența altor legături familiale și sociale.


Nu există niciun termen maxim prestabilit de prelungire a termenului pentru plecarea voluntară

și fiecare caz individual ar trebui să fie tratat pe baza specificului propriu în conformitate cu

legislația națională de punere în aplicare și cu practica administrativă. Ținând seama de trimiterea

din text la copiii care frecventează școala (în mod logic legată de ideea de a permite copiilor să

încheie anul școlar) prelungirile de până la 1 an sunt reglementate cu siguranță de directivă.

O prelungire a termenului peste cele 30 de zile poate fi acordată încă de la început (la momentul

emiterii deciziei de returnare). Nu este necesar să se acorde inițial un termen de 30 de zile și,

ulterior, acesta să fie prelungit.

Expresia „atunci când este cazul” se referă la circumstanțele legate atât de persoana returnată,

cât și de statul care efectuează returnarea. Statele membre se bucură de putere de apreciere în ceea

ce privește conținutul și gradul de reglementare al propriei legislații naționale de punere în aplicare

cu privire la această chestiune.

Cele trei situații menționate la articolul 7 alineatul (2) (durata șederii, copiii care frecventează

școala, legăturile familiale) ar trebui să fie respectate în mod expres în legislația națională de punere

în aplicare și în practica administrativă. Normele administrative ale statului membru pot fi mai

detaliate și, de asemenea, ar putea să prevadă alte motive de prelungire, dar nu ar trebui să fie mai

puțin precise, întrucât, în caz contrar, armonizarea ar fi subminată.

40

6.2. Obligațiile în cursul termenului pentru plecarea voluntară


În cursul termenului pentru plecare voluntară pot fi impuse o serie de obligații în scopul de a evita

riscul de sustragere, cum ar fi aceea de a se prezenta, la intervale de timp periodice, autorităților,

de a depune o garanție financiară corespunzătoare, de a prezenta documente sau obligația de a

rămâne într-un anumit loc.


Obligațiile enumerate la articolul 7 alineatul (3) pot fi impuse numai în circumstanțe speciale, de

exemplu, în cazul în care există un risc de sustragere care trebuie să fie evitat. În cazul în care nu

există circumstanțe speciale, obligațiile menționate nu sunt justificate. A se vedea, de asemenea,

hotărârea CEJ în cauza C-61/11 El Dridi, punctul 3: Din articolul 7 alineatele (3) și (4) din

directiva menționată rezultă că numai în cazul unor circumstanțe speciale, precum existența unui

risc de sustragere, statele membre pot, pe de o parte, să impună destinatarului unei decizii de

returnare obligația de a se prezenta periodic autorităților, de a depune o garanție financiară

corespunzătoare, de a prezenta documente sau obligația de a rămâne într-un anumit loc sau, pe de

altă parte, să prevadă un termen pentru plecarea voluntară mai scurt de șapte zile sau chiar să nu

acorde un astfel de termen.

Ar trebui să se acorde atenție faptului că posibilitatea statelor membre de a impune anumite

obligații poate constitui un avantaj pentru persoana returnată, întrucât astfel se poate permite

acordarea unui termen pentru plecarea voluntară în cazuri care, în mod normal, nu sunt eligibile

pentru un astfel de tratament.

Nu este posibil să se ofere o cifră general aplicabilă pentru suma care constituie o „garanție

financiară corespunzătoare”. În orice caz, ar trebui să fie respectat principiul proporționalității, și

anume suma ar trebui să țină seama de situația individuală a persoanei returnate. Practica actuală a

statelor membre prevede sume variind între aproximativ 200 EUR și 5 000 EUR.

Dacă acest lucru este necesar într-un caz individual, obligațiile menționate la articolul 7

alineatul (3) pot fi aplicate, de asemenea, în mod cumulativ.

Atunci când impun obligații în temeiul articolului 7 alineatul (3), statele membre ar trebui să

țină seama de situația individuală a persoanei returnate și să asigure respectarea deplină a

principiului proporționalității. Statele membre evită impunerea unor obligații care nu pot fi

respectate de facto (în cazul în care o persoană, de exemplu, nu posedă un pașaport, aceasta nu va fi

în măsură să îl prezinte).

41

6.3. Indicații contrare


În cazul existenței unui risc de sustragere, sau în cazul în care o cerere de permis de ședere a fost

respinsă ca neîntemeiată în mod evident sau frauduloasă sau în cazul în care persoana în cauză

prezintă un risc pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, statele

membre pot să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară sau pot să acorde o perioadă mai

scurtă de șapte zile.

Statele membre pot decide să nu acorde un termen pentru plecarea voluntară în cazurile menționate,

enumerate în mod exhaustiv la articolul 7 alineatul (4), în care există o „indicație contrară” precum

riscul de sustragere sau un risc la adresa ordinii publice. Cu toate acestea, statele membre pot să

modifice evaluarea situației în orice moment (o persoană returnată necooperantă inițial își poate

schimba atitudinea și poate accepta o ofertă de returnare voluntară asistată) și să acorde un termen

pentru plecarea voluntară, deși inițial a existat un risc de sustragere.


Nu este posibil să se excludă în general toate persoanele intrate ilegal de la posibilitatea de a

beneficia de un termen pentru plecarea voluntară. O astfel de regulă generalizantă ar fi contrară

noțiunii de risc de sustragere, principiului proporționalității și obligației de a efectua o evaluare de

la caz la caz și ar submina efectul util (effet utile) al articolului 7 (promovarea plecării voluntare).

În temeiul articolului 7 alineatul (4), este posibilă excluderea persoanelor care au prezentat

cereri abuzive. Articolul 7 alineatul (4) acoperă în mod expres cererile vădit nefondate sau

frauduloase. Cererile abuzive implică, în mod normal, un grad mai ridicat de comportament

reprobabil decât cererile vădit neîntemeiate; prin urmare, articolul 7 alineatul (4) ar trebui

interpretat ca acoperind, de asemenea, cererile abuzive.

Este posibil, de asemenea, să se excludă persoanele care reprezintă un risc pentru ordinea

publică, siguranța publică sau securitatea națională. În cauza C-554/13 Zh. și O., CEJ a clarificat în

această privință faptul că, în esență, statele membre au libertatea de a stabili cerințele privind

conceptul de ordine publică în conformitate cu necesitățile lor naționale. Conceptul de „risc de

sustragere” este diferit de cel de „pericol pentru ordinea publică”. Conceptul de „pericol pentru

ordinea publică” presupune, în plus față de tulburarea ordinii sociale pe care o implică orice

încălcare a legii, existența unei amenințări reale, prezente și suficient de grave la adresa unui interes

fundamental al societății. Un stat membru nu poate considera că un resortisant al unei țări terțe

prezintă un risc la adresa ordinii publice pentru unicul motiv că acesta este suspectat sau a fost

condamnat penal pentru un act care se pedepsește ca infracțiune în temeiul legislației naționale. Alți

42

factori, cum ar fi natura și gravitatea actului respectiv, timpul care a trecut de la momentul săvârșirii

actului și orice chestiune care se referă la fiabilitatea suspiciunii că resortisantul țării terțe a săvârșit

presupusa infracțiune sunt relevanți, de asemenea, pentru o evaluare de la caz la caz, care trebuie să

fie realizată în orice situație.

6.4. Respectarea obligațiilor în practică – tranzitul pe cale terestră

Anexa 39 la manualul Schengen „FORMULAR STANDARD DE RECUNOAȘTERE A UNEI DECIZII DE

RETURNARE ÎN SCOPUL TRANZITULUI TERESTRU”.

Harta statelor membre participante (disponibilă drept consultare REM ad hoc cu privire la returnare pentru

anul 2015 pe site-ul web REM Europa)

Atenționare/explicație: O persoană returnată care intenționează să părăsească teritoriul UE pe cale terestră în cursul

termenului pentru plecarea voluntară nu deține o viză valabilă sau alte autorizații de tranzit prin alte state membre către

țara sa de origine și, prin urmare, riscă să fie reținută/oprită de poliție în drumul spre casă și să facă obiectul unei a

doua decizii de returnare emise de statul de tranzit. Acest lucru contravine obiectivului de politică prevăzut în Directiva

privind returnarea de a încuraja plecarea voluntară.

Emiterea unei vize de tranzit pentru persoana returnată ar fi o soluție neadecvată și insuficientă, întrucât acordarea unei

vize pentru resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală care sunt obligați să părăsească teritoriul ar fi

contrară normelor UE privind vizele. De asemenea, statele membre de tranzit nu par să aibă nicio motivație să elibereze

acest tip de viză (din cauza riscului ca persoanele să se sustragă procedurii și/sau să genereze costuri de îndepărtare) și,

prin urmare, în practică, refuză adesea eliberarea vizei. De asemenea, nici prevederea unui permis european de liberă

trecere („laisser-passer”) pentru persoana returnată nu oferă o soluție: În lipsa definirii clare a naturii juridice și a

efectelor juridice exacte ale unui astfel de permis de liberă trecere, persoana returnată – din punct de vedere strict juridic

– ar fi considerată în continuare drept aflându-se în situație de „ședere ilegală” în statul de tranzit și ar putea, prin

urmare, să facă obiectul unei noi decizii de returnare în conformitate cu articolul 6 alineatul (1).

O modalitate de a evita această problemă este de a promova returnarea directă către țări terțe pe cale aeriană. Cu toate

acestea, o astfel de situație ar putea fi costisitoare și greu de realizat pentru persoana returnată.

Abordare recomandată: O abordare recomandată în mod expres de către Comisie este ca statele

membre de tranzit să recunoască deciziile de returnare emise de primul stat membru în conformitate

cu anexa nr. 39 la manualul Schengen intitulat „FORMULAR STANDARD DE RECUNOAȘTERE A

UNEI DECIZII DE RETURNARE ÎN SCOPUL TRANZITULUI TERESTRU” (emis de Comisie în

septembrie 2011, în urma consultărilor cu statele membre în cauză la nivel tehnic și a discuției în

cadrul grupului de lucru pentru migrare-expulzare al Consiliului).

În conformitate cu această abordare, statul membru de tranzit poate recunoaște decizia de returnare,

inclusiv termenul de plecare voluntară acordat de primul stat membru și va permite persoanei

returnate să îi tranziteze teritoriul pe baza deciziei recunoscute și a termenului pentru plecarea

voluntară recunoscut. Această abordare are avantajul că statul de tranzit nu este obligat să emită o

43

nouă decizie de returnare și poate să solicite primului stat membru să ramburseze toate costurile

aferente îndepărtării în cazul în care apar probleme și persoana returnată trebuie să fie îndepărtată

pe cheltuiala statului de tranzit (conform Deciziei 2004/191/CE de stabilire a criteriilor și

sistemelor practice de compensare a dezechilibrelor financiare care rezultă din aplicarea

Directivei 2001/40/CE).

Statele membre care sunt în continuare reticente să utilizeze această opțiune voluntară (ca stat

membru de trimitere sau de primire) sunt încurajate să se alăture sistemului și să informeze Comisia

și celelalte state membre cu privire la participarea lor.


Forma recunoașterii: Formularea foarte amplă și generală a Directivei 2001/40/CE prevede o

marjă de apreciere în ceea ce privește modalitățile practice (detalii procedurale) pentru

recunoașterea reciprocă în conformitate cu necesitățile practice și legislația națională. Forma

propusă în anexa 39 din manualul Schengen este o posibilitate, dar nu unica modalitate de a acționa.

Din punct de vedere juridic, toate elementele relevante ale deciziei de returnare emise de statul

membru A sunt recunoscute de statul membru B, inclusiv recunoașterea afirmației că resortisantul

țării terțe se află în situație de ședere ilegală și beneficiază de un termen pentru plecarea voluntară –

cu efect pentru teritoriul statului membru B care recunoaște decizia.

Statul membru care recunoaște decizia beneficiază de trei tipuri diferite de „garanții”:

1) utilizarea formularului standard din anexa 39 se face numai pe bază voluntară; acest

lucru lasă întotdeauna statelor membre posibilitatea de a nu recunoaște o decizie de

returnare emisă de un alt stat membru într-un caz specific;

2) primul stat membru poate acorda un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu

articolul 7 doar în cazul în care nu există o „indicație contrară”, cum ar fi riscul de

sustragere. „Verificarea prealabilă” a situației individuale a persoanelor returnate, în

conformitate cu articolul 7, care trebuie să fie efectuată de către primul stat membru,

poate fi o garanție utilă pentru statul membru de tranzit care recunoaște decizia;

3) în cazul în care apar probleme și persoana returnată trebuie să fie îndepărtată pe

cheltuiala statului de tranzit, toate costurile legate de îndepărtare pot fi debitate primului

stat membru în temeiul Deciziei 2004/191/CE.

6.5. Respectarea obligațiilor în practică – tranzitul pe cale aeriană (Directiva 2003/110/CE)

Directiva 2003/110/CE privind asistența la tranzit în cadrul măsurilor de îndepărtare pe cale aeriană

prevede un cadru juridic pentru cooperarea dintre autoritățile competente în aeroporturile din statele

44

membre de tranzit cu privire la îndepărtarea pe cale aeriană cu sau fără escortă. Termenul

„îndepărtare fără escortă” din directiva menționată (care a fost adoptată cu cinci ani înainte de

Directiva privind returnarea) poate fi interpretat ca acoperind, de asemenea, „plecarea voluntară” în

sensul Directivei privind returnarea7. Comisia recomandă utilizarea în mod sistematic a acestui

instrument juridic (Directiva 2003/110/CE) atunci când se organizează tranzitul pe cale aeriană în

contextul plecării voluntare (a se vedea, de asemenea, secțiunea 7.2).

6.6. Înregistrarea plecării voluntare

În prezent, nu există un sistem central al UE de urmărire a plecării voluntare. În cazul tranzitului pe

cale terestră al persoanelor returnate în conformitate cu recomandarea prevăzută în anexa 39 la

manualul Schengen, poliția de frontieră trimite prin fax o confirmare statului membru care a emis

decizia de returnare. În alte cazuri, persoanele returnate raportează uneori prin intermediul

consulatelor Uniunii Europene în țările terțe. De asemenea, în unele cazuri, plecarea este

înregistrată de polițiștii de frontieră care efectuează controalele la ieșire. Absența unui sistem

central al UE de urmărire a plecării voluntare creează o discrepanță, atât în ceea ce privește

verificarea punerii în aplicare, cât și din punct de vedere statistic.

Pe termen scurt, statele membre sunt încurajate să se prevaleze pe deplin de canalele de informare

disponibile și, în acest scop:

1) să încurajeze în mod sistematic persoanele returnate cărora li s-a acordat un termen

pentru plecarea voluntară să informeze autoritățile care au emis decizia de returnare (și

interdicția de intrare) cu privire la plecarea lor cu succes. Persoana returnată poate

semnala plecarea la poliția de frontieră (la plecare), la o reprezentanță consulară a unui

stat membru în țara sa de origine (în urma returnării) sau chiar în scris (anexând

elemente de probă suficiente). Pentru a consolida această practică, la decizia de

returnare poate fi anexată o fișă de informații, care să precizeze avantajele persoanei

returnate ca urmare a informării autorităților cu privire la plecare și să furnizeze datele

de contact ale autorităților competente din statele membre cărora persoana returnată li se

poate adresa.

2) să solicite polițiștilor de frontieră care efectuează controalele la ieșire să cerceteze –

atunci când depistează ieșirea unui migrant în situație neregulamentară – dacă persoana

respectivă face obiectul unei decizii de returnare, însoțită de un termen pentru plecarea

7 NB: Interpretarea respectivă nu înseamnă că îndepărtarea fără escortă este sinonimă cu plecarea voluntară.

Termenul de „îndepărtare fără escortă” poate să cuprindă, de asemenea, cazurile de returnare forțată

(îndepărtare) fără escortă polițienească.

45

voluntară și să informeze – dacă este cazul – în mod sistematic autoritățile care au emis

decizia de returnare cu privire la plecarea persoanei returnate.

7. Îndepărtarea

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 8 alineatele (1)-(4)

1. Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost

acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4), sau dacă

obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată

în conformitate cu articolul 7.

2. În cazul în care statul membru acordă un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu

articolul 7, decizia de returnare poate fi executată doar după expirarea termenului, cu excepția

cazului în care în perioada respectivă apare un risc, astfel cum este definit la articolul 7

alineatul (4).

3. Statele membre pot adopta separat o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se

dispune îndepărtarea.

4. În cazul în care statele membre aplică – în ultimă instanță – măsuri coercitive pentru a proceda

la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care se opune îndepărtării, aceste măsuri sunt

proporționale și recurgerea la forță nu trebuie să depășească limitele rezonabile. Aceste măsuri se

aplică astfel cum este prevăzut în legislația națională în conformitate cu drepturile fundamentale și

cu respectarea demnității și integrității fizice a resortisantului în cauză al unei țări terțe.

Directiva privind returnarea stabilește un obiectiv („executarea deciziei de returnare”) care ar trebui

să fie realizat în mod eficient și proporțional prin „toate măsurile necesare”, lăsând în același timp

modalitățile concrete („modul”) în seama legislației și a practicii administrative ale statelor

membre. [A se vedea hotărârea CEJ în cauza C-329/11 Achughbabian, punctul 36: „(...) termenii

„măsuri” și „măsuri coercitive” utilizați se referă la orice intervenție care conduce, în mod eficient

și proporțional, la returnarea persoanei interesate.”]

Limita dintre plecarea voluntară și îndepărtare: Returnarea este un concept foarte vast și acoperă

procesul de întoarcere într-o țară terță în conformitate (în mod voluntar sau forțat) cu o obligație de

returnare. Îndepărtarea este un concept mult mai restrâns. Aceasta înseamnă executarea obligației de

returnare, și anume transportul fizic în afara statului membru. CEJ a subliniat deja în hotărârea în

cauzele C-61/11 El Dridi (punctul 41) și Achoughbabian că Directiva privind returnarea prevede o

„graduare a măsurilor”, care variază de la executarea voluntară la executarea forțată a deciziei de

returnare. În practică, există în mod frecvent cazuri care conțin atât elemente de returnare forțată

46

(luarea în custodie publică), cât și elemente de returnare voluntară (călătoria voluntară ulterioară

fără a fi nevoie să se aplice forța fizică). Statele membre sunt încurajate să utilizeze, în toate etapele

procedurii, măsurile cele mai puțin intruzive. În cazul în care persoanele returnate care fac obiectul

îndepărtării/luării în custodie publică își schimbă atitudinea și sunt dispuse să coopereze și să plece

în mod voluntar, statele membre sunt încurajate și au dreptul să dea dovadă de flexibilitate.

Pedeapsa cu închisoarea (ca o măsură de drept penal pentru infracțiuni legate de migrație) nu poate

fi niciodată „o măsură necesară” în sensul Directivei privind returnarea. Singura modalitate permisă

de privare de libertate în contextul returnării este impunerea luării în custodie publică în scopul

îndepărtării în temeiul articolului 15 din Directiva privind returnarea. [A se vedea hotărârea CEJ în

cauza C-329/11 Achughbabian, punctul 37: „(...) aplicarea și executarea unei pedepse cu

închisoarea în cursul procedurii de returnare prevăzute de Directiva 2008/115 nu contribuie la

realizarea îndepărtării, care reprezintă obiectivul acestei proceduri, și anume transportul fizic al

persoanei interesate în afara statului membru. Prin urmare, o astfel de pedeapsă nu constituie o

„măsură” sau o „măsură coercitivă” în sensul articolului 8 din Directiva 2008/115.”]

7.1. Îndepărtarea pe cale aeriană

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 8 alineatul (5), Orientări comune privind dispozițiile de

siguranță care urmează să fie luate pentru operațiunile comune de expulzare pe cale aeriană, anexate la

Decizia 2004/573/CE

În executarea îndepărtărilor pe calea aerului, statele membre țin cont de orientările comune

privind măsurile de securitate care se impun în cazul operațiunilor comune de îndepărtare pe calea

aerului, anexate la Decizia 2004/573/CE.

În conformitate cu Directiva privind returnarea, statele membre iau în considerare orientările

comune privind dispozițiile de siguranță care urmează să fie luate pentru operațiunile comune de

expulzare pe cale aeriană, anexate la Decizia 2004/573/CE în contextul tuturor îndepărtărilor pe

cale aeriană și nu doar – astfel cum se prevedea inițial în Decizia 2004/573/CE – în contextul

operațiunilor comune de îndepărtare.

Unele părți din orientările menționate sunt destinate, prin natura lor, să fie luate în considerare

numai pentru zborurile comune, cum ar fi normele privind rolul și distribuția sarcinilor între statele

membre organizatoare și cele participante. Acestea nu pot fi luate în considerare într-un context pur

național. Cu toate acestea, toate celelalte părți din orientări (a se vedea cele mai relevante extrase în

caseta de mai jos) ar trebui să fie luate în considerare, de asemenea, în cadrul operațiunilor de

îndepărtare la nivel strict național.

47

ORIENTĂRI COMUNE PRIVIND DISPOZIȚIILE DE SIGURANȚĂ CARE URMEAZĂ SĂ FIE

LUATE PENTRU OPERAȚIUNILE COMUNE DE EXPULZARE PE CALE AERIANĂ

(extrase)

1. FAZA PREMERGĂTOARE REPATRIERII

1.1.2. Stare de sănătate și fișa medicală

Statul membru organizator și fiecare stat membru participant se asigură că persoanele repatriate de care

răspund au o stare de sănătate corespunzătoare, care autorizează, legal și faptic, să se recurgă în deplină

siguranță la o expulzare pe cale aeriană. Se furnizează fișe medicale pentru persoanele repatriate care

prezintă o problemă de sănătate cunoscută sau care au nevoie de tratament medical. Aceste fișe medicale

includ rezultatele examinărilor medicale efectuate, un diagnostic și indicația medicației de care are nevoie

eventual persoana, pentru a se putea lua măsurile medicale necesare. (…)

1.1.3. Documentație

Statul membru organizator și fiecare stat membru participant se asigură că, pentru fiecare persoană

repatriată, sunt disponibile documente de călătorie valabile, precum și alte documente, certificate sau

dosare necesare. Aceste documente sunt păstrate de o persoană autorizată până la sosirea în țara de

destinație. (…)

1.2.3. Utilizarea escortei private

Dacă un stat membru participant utilizează o escortă din sectorul privat, autoritățile acestui stat membru se

asigură că cel puțin un reprezentant oficial din acest stat se află la bordul aeronavei.

1.2.4. Calificări și formarea personalului din escortă

Personalul din escortă de la bordul zborurilor comune trebuie să fi primit o formare specială prealabilă

pentru executarea acestor misiuni; acesta trebuie să beneficieze de asistența medicală necesară în funcție de

misiune.

(…)

1.2.5. Cod de conduită pentru personalul din escortă

Personalul din escortă nu este înarmat. Personalul din escortă nu este înarmat. Acesta poate fi în ținută

civilă care trebuie să aibă un semn distinctiv permițând identificarea sa. Ceilalți însoțitori acreditați

corespunzător poartă de asemenea un semn distinctiv.

Personalul din escortă este poziționat strategic la bordul aeronavei, astfel încât să asigure o siguranță

maximă. Acesta trebuie să fie așezat cu persoanele repatriate de care răspund.

48

1.2.6. Dispoziții privind numărul personalului din escortă

Numărul personalului din escortă se stabilește după caz, în urma analizei riscurilor potențiale și a unei

consultări reciproce. Este recomandabil, în majoritatea cazurilor, ca numărul să fie cel puțin echivalent cu

numărul persoanelor repatriate care se află la bord. Se prevede o forță de rezervă pentru asistență, dacă

este cazul (spre exemplu, pe zborurile de lungă durată).

2. FAZA PREMERGĂTOARE PLECĂRII DIN AEROPORTUL DE PLECARE SAU DIN AEROPORTUL DE

ESCALĂ

2.1. Transportul către aeroport și șederea în aeroport

În ceea ce privește transportul către aeroport și șederea în aeroport, se aplică următoarele norme:

(a) în principiu, personalul din escortă și persoanele repatriate ar trebui să fie la aeroport cu cel puțin trei

ore înaintea plecării;

(b) persoanele repatriate ar trebui informate asupra punerii în aplicare a operațiunii de expulzare și

avertizate că este în interesul lor să coopereze complet cu personalul din escortă. Ar trebui să li se explice

clar că nu se va tolera nici un comportament perturbator și că acest tip de comportament nu va conduce la

anularea operațiunii de expulzare;

(…)

2.2). Înregistrare, îmbarcare și controale de siguranță înaintea decolării

Normele care se aplică în domeniul înregistrării, îmbarcării și al controalelor de siguranță sunt

următoarele:

(a) personalul din escorta statului membru pe teritoriul căruia se desfășoară operațiunea este responsabil

de procedura înregistrării și acordă asistență la trecerea zonelor de control;

(b) orice persoană repatriată trebuie să facă obiectul unui control de siguranță amănunțit înaintea

îmbarcării sale. Orice obiect care poate reprezenta o amenințare pentru siguranța persoanelor și a zborului

comun trebuie confiscat și pus în cală;

(c) bagajele persoanelor repatriate nu trebuie așezate în cabina pasagerilor. Orice bagaj depus în cală

trebuie supus unui control de siguranță și etichetat cu numele proprietarului. Orice obiect considerat

periculos, în sensul normelor Organizației Aviației Civile Internaționale (OACI), trebuie scos din bagaje.

(d) obiectele de valoare și banii trebuie puși într-un plic transparent etichetat cu numele proprietarului.

Persoanele repatriate trebuie informate despre procedura aplicată obiectelor și banilor păstrați separat.

(…)

3). PROCEDURA APLICABILĂ PE DURATA ZBORULUI

(…)

49

3.2). Recurgerea la măsurile coercitive

Măsurile coercitive se pun în aplicare după cum urmează:

(a) măsurile coercitive se pun în aplicare cu respectarea drepturilor individuale ale persoanelor repatriate;

(b) se poate utiliza coerciția în cazul persoanelor care refuză expulzarea sau opun rezistență. Orice măsură

coercitivă trebuie să fie proporțională și nu trebuie să depășească limitele rezonabile ale utilizării forței. Nu

trebuie să se aducă atingere demnității și nici integrității fizice ale persoanei repatriate. În consecință, în

caz de îndoială, trebuie să se întrerupă operațiunea de expulzare, inclusiv utilizarea măsurilor coercitive

legale, motivată de rezistența și periculozitatea persoanei repatriate, în conformitate cu principiul "o

expulzare nu poate fi efectuată cu orice preț";

(c) măsurile coercitive nu trebuie să compromită sau să amenințe capacitatea persoanei repatriate de a

respira normal. În cazul folosirii forței ca mijloc coercitiv, este cazul să se asigure ca bustul persoanei

repatriate să rămână în poziție verticală, iar cutia sa toracică să nu fie în nici un caz comprimată, pentru ca

funcția respiratorie să rămână normală;

(d) imobilizarea persoanelor repatriate recalcitrante se poate face prin mijloace care nu aduc atingere

demnității și integrității fizice;

(e) statul membru organizator și fiecare stat membru participant stabilesc de comun acord o listă cu

mijloacele de imobilizare autorizate, înaintea operațiunii de expulzare. Utilizarea sedativelor pentru

facilitarea expulzării este interzisă, fără a aduce atingere măsurilor de urgență care vizează siguranța

zborului;

(f) întregul personal din escortă trebuie să fie informat și să cunoască mijloacele de imobilizare care sunt

autorizate și interzise;

(g) persoanele repatriate imobilizate fac obiectul unei supravegheri constante pe durata zborului;

(h) decizia de a îndepărta temporar mijloacele de imobilizare trebuie să aparțină responsabilului cu

operațiunea de expulzare sau adjunctului său.

3.3). Personalul medical și interpreții

Normele care se aplică personalului medical și interpreților sunt următoarele:

(a) cel puțin un medic ar trebui să fie prezent în fiecare zbor comun;

(b) medicul trebuie să aibă acces, înaintea plecării, la toate informațiile medicale referitoare la persoanele

repatriate și să fie informat, înaintea plecării, despre persoanele repatriate care prezintă probleme medicale

deosebite. Problemele medicale necunoscute, descoperite înaintea plecării și care sunt susceptibile să

afecteze executarea expulzării, trebuie analizate în acord cu autoritățile responsabile;

50

(c) numai un medic poate, după efectuarea unui diagnostic medical precis, să administreze substanțe

medicamentoase persoanelor repatriate. Medicamentele necesare persoanelor repatriate pe durata zborului

trebuie să se afle la bord;

(d) fiecare persoană repatriată trebuie să poată să se adreseze medicului sau personalului din escortă,

direct sau prin intermediul unui interpret, într-o limbă în care se poate exprima;

(e) statele membre organizatoare se asigură că personalul medical și interpreții corespunzători sunt

disponibili pentru operațiunea de expulzare.

3.4). Documentația și supravegherea operațiunii de expulzare

3.4.1. Înregistrare și desemnare de observatori de către terți

Înregistrarea audio și/sau video și supravegherea operațiunii de către observatori reprezentând terți în

zborurile comune intră sub incidența unui acord prealabil între statul membru organizator și statele membre

participante.

(…)

5). FAZA DE SOSIRE

La sosire:

(…)

(c) statul membru organizator și fiecare stat membru participant predă persoanele repatriate de care

răspund autorităților din țara de destinație, echipați cu bagajele lor și cu orice obiect confiscat înaintea

îmbarcării. Principalii reprezentanți ai statului membru organizator și ai statelor membre participante

răspund de predarea persoanelor repatriate autorităților locale la sosirea lor. Personalul din escortă nu

trebuie, în mod normal, să părăsească aeronava;

(d) dacă este oportun și realizabil, statul membru organizator și statele membre participante invită

personalul consular, ofițerii de legătură însărcinați cu imigrarea sau părțile invitate anterior ale statelor

membre în cauză să faciliteze predarea persoanelor repatriate autorităților locale, în măsura în care

aceasta este compatibilă cu practicile și procedurile naționale;

(e) persoanele repatriate sunt predate autorităților locale fără cătușe sau alt mijloc de imobilizare;

(f) predarea persoanelor repatriate se efectuează în afara aeronavei (fie la capătul pasarelei, fie într-un

local din aeroport adecvat, după cum se consideră că este corespunzător. În măsura posibilului, autoritățile

locale nu trebuie să urce la bordul aeronavei;

(g) timpul petrecut în aeroportul de destinație trebuie să fie cât mai scurt posibil;

(h) statului membru organizator și fiecărui stat membru participant le revine sarcina de a prevedea măsuri

de urgență pentru personalul din escortă și a reprezentanților (precum și a persoanelor repatriate a căror

readmisie a fost refuzată) în cazul în care plecarea aeronavei se amână după debarcarea persoanelor

51

repatriate. Aceste măsuri vor trebui să includă, dacă este necesar, punerea la dispoziție a cazării pentru

noapte.

6). EȘECUL OPERAȚIUNII DE EXPULZARE

În cazul în care autoritățile din țara de destinație refuză intrarea pe teritoriul lor, sau dacă operațiunea de

expulzare trebuie anulată din alte motive, statul membru organizator și fiecare stat membru participant

asigură, pe cheltuiala lor, revenirea pe teritoriul lor a persoanelor repatriate de care răspund.


Escortarea persoanelor returnate de către personalul de securitate al companiei aeriene sau de

personal angajat extern este compatibilă, în principiu, cu articolul 8 din Directiva privind returnarea.

Cu toate acestea, statele membre au o responsabilitate generală pentru desfășurarea operațiunii de

expulzare (emiterea hotărârii de expulzare și utilizarea proporțională a măsurilor coercitive/de

escortare). Secțiunea 1.2.3 din orientările menționate prevede: „Dacă un stat membru participant

utilizează o escortă din sectorul privat, autoritățile acestui stat membru se asigură că cel puțin un

reprezentant oficial din acest stat se află la bordul aeronavei”. Rezultă că statele membre au o

obligație generală de menține un rol de supraveghere în toate cazurile de „externalizare” a

expulzării și că utilizarea personalului de securitate al unei companii aeriene pentru escortare nu

este exclusă, dar acesta trebuie să fie autorizat și însoțit de cel puțin un funcționar al statului

membru.

Operațiunile de îndepărtare efectuate de către țara de destinație (trimiterea de către autoritățile

țării terțe a unei aeronave în UE pentru repatrierea propriilor resortisanți sub supravegherea

acestora): Statele membre au o responsabilitate generală pentru desfășurarea operațiunii de

expulzare până când predarea către autoritățile țării de destinație a fost finalizată și aeronava a

părăsit teritoriul UE. Cu toate acestea, respectarea drepturilor fundamentale, precum și utilizarea

proporțională a mijloacelor de constrângere în conformitate cu standardele comune ale UE

menționate mai sus trebuie să fie asigurată pe parcursul întregii operațiuni de expulzare. În scopul

supravegherii, un reprezentant al statului membru observă etapa expulzării care este realizată de țara

de destinație. De asemenea, în contextul operațiunilor de returnare comune coordonate de Frontex,

țara de destinație trebuie să respecte Codul de conduită al Frontex (a se vedea secțiunea 7.4 de mai

jos) până când aeronava ajunge la destinația sa finală.

7.2. Tranzitul pe cale aeriană

Temeiul juridic: Directiva 2003/110/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind asistența la tranzit în cadrul

măsurilor de îndepărtare pe cale aeriană

Cerere de tranzit în scopul îndepărtării pe cale aeriană: anexă la Directiva 2003/110/CE

52

Lista autorităților centrale în temeiul articolului 4 alineatul (5) din Directiva 2003/110/CE pentru primirea cererilor

de tranzit (disponibilă drept consultare REM ad hoc privind returnarea pentru anul 2015 pe site-ul web REM

Europa)

Directiva 2003/110/CE stabilește măsuri detaliate privind asistența între autoritățile competente din

statele membre în aeroporturile de tranzit în ceea ce privește îndepărtările pe cale aeriană cu sau

fără escortă. Aceasta prevede un set de norme menit să faciliteze tranzitul persoanelor care fac

obiectul îndepărtării într-un aeroport al unui stat membru altul decât statul membru care a adoptat și

a pus în aplicare decizia de îndepărtare. În acest scop, directiva stabilește condițiile în care pot avea

loc operațiunile de tranzit și indică măsurile de asistență pe care ar trebui să le furnizeze statul

membru solicitat. Cererile de asistență sunt elaborate utilizând formularul standard, anexat la

directivă. Cererile se trimit la autoritățile centrale ale statelor membre, desemnate în acest scop.

7.3. Operațiuni comune de expulzare pe cale aeriană

Temeiul juridic: Decizia Consiliului din 29 aprilie 2004 privind organizarea de zboruri comune pentru expulzarea de

pe teritoriul a două sau mai multe state membre a resortisanților țărilor terțe care fac obiectul măsurilor individuale de

expulzare (2004/573/CE)

Lista autorităților naționale responsabile de organizarea și/sau participarea la zboruri comune în temeiul

articolului 3 din Decizia 2004/573/CE (disponibilă drept consultare REM ad hoc privind returnarea pentru anul 2015

pe site-ul web al REM Europa).

Decizia 2004/573/CE privind organizarea de zboruri comune pentru expulzarea de pe teritoriul a

două sau mai multe state membre a resortisanților țărilor terțe care fac obiectul măsurilor

individuale de expulzare abordează, în special, identificarea sarcinilor comune și specifice ale

autorităților responsabile de organizarea sau participarea la astfel de operațiuni. La decizia

Consiliului menționată mai sus sunt anexate orientări comune privind dispozițiile de siguranță

pentru operațiunile comune de expulzare pe cale aeriană. În conformitate cu articolul 8 alineatul (5)

din Directiva privind returnarea, orientările respective trebuie să fie luate în considerare pentru orice

expulzare pe cale aeriană (de asemenea, în cazul operațiunilor la nivel strict național – a se vedea

secțiunea 7.1. de mai sus).

7.4. Operațiuni comune de expulzare coordonate de Frontex

Temeiul juridic: Regulamentul (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului de instituire a Agenției Europene pentru Gestionarea

Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene [modificat prin

Regulamentul (UE) nr. 1168/2011, articolul 9]

Cod de conduită al Frontex pentru operațiuni comune de returnare coordonate de Frontex (Decizia directorului

executiv nr. 2013/67 din 7.10.2013)

53

Una dintre sarcinile Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele

Externe (Frontex) este de a oferi – în conformitate cu politica UE în materie de returnare și, în

special, sub incidența Directivei privind returnarea, ca un element esențial al legislației UE în

materie de returnare – asistență pentru organizarea operațiunilor comune de returnare (OCR) ale

statelor membre. Rolul Frontex în domeniul returnării și conformitatea acestuia cu drepturile

fundamentale au fost consolidate printr-o modificare a Regulamentului Frontex în 2011

[Regulamentul (UE) nr. 1168/2011 din 25 octombrie 2011 de modificare a Regulamentului (CE)

nr. 2007/2004 al Consiliului].

La 7 octombrie 2013, a fost adoptat un Cod de conduită al Frontex pentru operațiunile comune de

returnare, care se axează pe proceduri eficace de monitorizare a returnării forțate și pe respectarea

drepturilor fundamentale și a demnității persoanelor returnate în cursul operațiunilor de returnare.

Există o valoare adăugată clară în executarea operațiunilor comune de returnare coordonate de

Frontex, iar statele membre sunt încurajate să facă uz pe deplin de această posibilitate.

8. Supravegherea returnării forțate


Lista organismelor naționale de supraveghere a returnării forțate (disponibilă drept consultare REM ad hoc privind

returnarea pentru anul 2015 pe site-ul web REM Europa).

Statele membre asigură un sistem eficient de supraveghere a returnării forțate.

Supravegherea returnării forțate este un instrument important care poate servi atât intereselor

persoanei returnate, cât și intereselor autorităților de punere în aplicare ca mecanism intrinsec de

control pentru practicile naționale curente în materie de returnare. Supravegherea eficace poate

contribui la de-escaladare. Aceasta permite identificarea și corectarea rapidă a eventualelor

deficiențe. De asemenea, supravegherea protejează autoritățile de punere în aplicare – care uneori

pot face obiectul criticilor nejustificate din partea mass-mediei și a ONG-urilor – prin furnizarea de

rapoarte obiective și neutre.

Directiva privind returnarea nu descrie în detaliu modul în care ar trebui să fie organizate sistemele

naționale de supraveghere a returnării forțate. Directiva lasă statelor membre o amplă marjă de

apreciere. Cu toate acestea, pe baza formulării directivei și a contextului acesteia, pot fi oferite

unele îndrumări:

1) supravegherea returnării forțate ar trebui înțeleasă ca incluzând toate activitățile

întreprinse de statele membre în ceea ce privește îndepărtarea (de la pregătirea plecării

la primirea în țara de returnare sau, în cazul nereușitei îndepărtării, până la revenirea la

54

punctul de plecare). Aceasta nu vizează supravegherea ulterioară returnării (perioada în

urma primirii persoanei returnate într-o țară terță);

2) sistemele de supraveghere ar trebui să includă implicarea unor organizații/organisme

diferite și independente de autoritățile care efectuează returnarea („nemo monitor in

ressua”);

3) organismele publice (cum ar fi un ombudsmanul național sau un organism independent

de inspecție generală) pot acționa ca organism de supraveghere. Cu toate acestea, pare

problematic să se atribuie un rol de monitorizare unei subsecțiuni a aceleiași

administrații care efectuează, de asemenea, operațiunile de returnare/îndepărtare;

4) simpla existență a unor căi de atac în cazuri individuale sau în sistemele naționale de

supraveghere a eficienței politicilor naționale de returnare nu poate fi considerată o

aplicare valabilă a articolului 8 alineatul (6);

5) nu există nicio obligație automată a statelor de a finanța toate costurile suportate de către

organismul de supraveghere (cum ar fi costurile de personal), dar statele membre sunt

obligate să asigure – în general – că un sistem de supraveghere a returnării forțate există

și este operațional (effet utile);

6) articolul 8 alineatul (6) nu implică obligația de a supraveghea fiecare operațiune de

îndepărtare. Un sistem de supraveghere bazat pe controale la fața locului și pe

supravegherea unor eșantioane aleatorii poate fi considerat suficient atât timp cât

intensitatea supravegherii este suficient de strânsă pentru a garanta eficiența globală a

supravegherii;

7) articolul 8 alineatul (6) nu implică un drept subiectiv al persoanei returnate de a fi

supravegheată.


Supravegherea operațiunilor comune de returnare coordonate de Frontex: Codul de conduită al

Frontex pentru operațiuni comune de returnare menționat în secțiunea 7.4. prevede că

supraveghetorul [un observator extern independent care reprezintă adesea un ONG sau un alt

organism independent de supraveghere însărcinat de un stat membru cu atribuții de supraveghere a

returnării forțate în temeiul articolului 8 alineatul (6) din directivă] va dispune de toate informațiile

necesare înainte de operațiunea de returnare și va fi implicat în procesul de returnare din etapa

anterioară returnării (informări interne) până în etapa ulterioară returnării (raportare).

Supraveghetorul va avea acces la toate informațiile și acces fizic oriunde dorește.

Observațiile/rapoartele supraveghetorului vor fi incluse în raportul privind operațiunea de returnare

comună. Deși acest lucru nu este prevăzut în mod expres în legislația în vigoare, Comisia consideră

55

că, având în vedere vizibilitatea și sensibilitatea unor astfel de operațiuni, un supraveghetor

independent ar trebui să fie prezent în cadrul fiecărei operațiuni de returnare comună.

9. Amânarea îndepărtării

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea, articolul 9

1). Statele membre amână îndepărtarea:

(a) în cazul în care aceasta ar încălca principiul nereturnării sau

(b) pe durata acordării unui efect suspensiv în conformitate cu articolul 13 alineatul (2).

2).Statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o perioadă corespunzătoare, în funcție de

circumstanțele specifice fiecărui caz. Statele membre iau în considerare în special:

(a) starea fizică sau capacitatea mentală a resortisantului țării terțe;

(b) motive de ordin tehnic, cum ar fi lipsa mijloacelor de transport sau imposibilitatea de

îndepărtare datorită lipsei identificării.

3). În cazul în care îndepărtarea se amână în conformitate cu alineatele (1) și (2), resortisantului în

cauză al unei țări terțe îi pot fi impuse obligațiile prevăzute la articolul 7 alineatul (3).

Directiva privind returnarea prevede două interdicții absolute: Statele membre nu sunt autorizate să

îndepărteze o persoană în cazul în care îndepărtarea ar încălca principiul nereturnării. De asemenea,

statele membre nu sunt autorizate să efectueze îndepărtarea pe durata acordării unui efect suspensiv

pentru o cale de atac pendinte.

În alte cazuri, statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o perioadă corespunzătoare, în funcție

de circumstanțele specifice fiecărui caz. Lista cu posibile motive este deschisă și permite statelor

membre să reacționeze în mod flexibil la orice circumstanțe nou apărute sau recent descoperite care

justifică amânarea îndepărtării. Exemplele concrete menționate în Directiva privind returnarea

(starea fizică sau psihică a persoanei în cauză, motive de ordin tehnic precum nedisponibilitatea

mijloacelor de transport adecvate) sunt exemple orientative. Statele membre pot prevedea, de

asemenea, cazuri suplimentare în legislația de punere în aplicare și/sau în practicile administrative

naționale.


Diferența dintre termenul pentru plecarea voluntară și amânarea îndepărtării: Articolul 7

(Plecarea voluntară) prevede o „perioadă de grație” pentru a permite o plecare ordonată și bine

pregătită. Plecarea voluntară se referă numai la persoanele returnate care se vor conforma în mod

voluntar unei decizii de returnare. Articolul 9 (Îndepărtarea) se referă la cazurile în care obligația de

56

returnare trebuie să fie executată de către stat (întrucât plecarea voluntară nu este posibilă sau nu

este indicată).

Statutul juridic în așteptarea îndepărtării amânate: În așteptarea îndepărtării amânate, persoana

returnată beneficiază de „garanțiile în așteptarea returnării” enumerate la articolul 14 (confirmarea

scrisă a amânării obligației de returnare și unele garanții de bază, cum ar fi accesul la servicii de

îngrijire medicală de urgență și unitatea familiei). Pentru detalii suplimentare, a se vedea

secțiunea 13 de mai jos. Cu toate acestea, nu se consideră că persoana returnată se află în situație de

ședere legală pe teritoriul unui stat membru decât dacă statul membru decide, în conformitate cu

articolul 6 alineatul (4), să acorde persoanei respective un permis sau un drept de ședere legală.

Impunerea obligației de a locui într-un anumit loc în așteptarea îndepărtării amânate: Articolul 9

alineatul (3) conține o trimitere expresă la posibilitățile enumerate la articolul 7 alineatul (3),

inclusiv posibilitatea de a impune obligația de a „rămâne într-un anumit loc”.

10. Returnarea minorilor neînsoțiți

Directiva privind returnarea se aplică, de asemenea, minorilor, inclusiv minorii neînsoțiți și prevede

o serie de garanții care trebuie să fie respectate de către statele membre în acest sens. Returnarea

unui minor neînsoțit este doar una dintre opțiuni în vederea unei soluții durabile pentru minorii

neînsoțiți și orice stat membru trebuie să aibă în vedere ca element esențial „interesul superior al

copilului”. Înainte de a returna un minor neînsoțit, ar trebui efectuată o evaluare de la caz la caz,

luând în considerare interesul superior al copilului și necesitățile sale specifice, situația actuală în

cadrul familiei, precum și situația și condițiile de primire în țara de returnare. În mod ideal,

evaluarea ar trebui să fie realizată de o echipă multidisciplinară și experimentată și să implice

tutorele desemnat al copilului. Statele membre sunt încurajate să ia în considerare sugestiile

cuprinse în acest sens în Orientările comune ale ICNUR-UNICEF cu privire la stabilirea interesului

superior al copilului („Safe and Sound”, octombrie 2014), disponibile la adresa:

http://www.refworld.org/docid/5423da264.html și să țină seama de Comentariul general nr. 14

(2013) al Comitetului ONU pentru drepturile copilului cu privire la dreptul copilului ca interesul

său superior să fie considerat primordial [articolul 3 alineatul (1)]8. Dreptul copilului de a fi ascultat

face parte integrantă din orice evaluare a interesului superior al copilului (articolul 12). Acesta

trebuie să includă respectarea dreptului copilului de a-și exprima opinia în mod liber și luarea în

considerare în mod corespunzător a opiniilor exprimate în toate chestiunile care afectează copilul.

8 http://www2.ohchr.org/English/bodies/crc/docs/GC/CRC_C_GC_14_ENG.pdf.

http://www.refworld.org/docid/5423da264.html

http://www2.ohchr.org/English/bodies/crc/docs/GC/CRC_C_GC_14_ENG.pdf

57

Definiția minorului neînsoțit: Directiva privind returnarea nu definește noțiunea de „minor

neînsoțit”. Se recomandă să se utilizeze definiția furnizată în cele mai recente directive în materie

de azil [de exemplu, la articolul 2 litera (e) din versiunea reformată a Directivei privind condițiile de

primire (2013/33/UE)]: „un minor care sosește pe teritoriul statelor membre neînsoțit de un adult

responsabil pentru acesta în temeiul dreptului sau al practicii statului membru în cauză și cât timp

nu este efectiv în întreținerea unei astfel de persoane; definiția include un minor care este lăsat

neînsoțit după intrarea sa pe teritoriul statelor membre”.

Abținerea de la emiterea deciziilor de returnare împotriva minorilor neînsoțiți: Directiva privind

returnarea permite în mod expres statelor membre care nu doresc returnarea/îndepărtarea minorilor

resortisanți ai țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor sau pe care luarea în

considerare a interesului superior al copilului le împiedică să dispună îndepărtarea unui minor

neînsoțit să acorde în orice moment un permis sau o autorizație în conformitate cu legislația

națională (de exemplu, un permis de ședere temporară pentru un minor până la împlinirea vârstei de

18 ani). Cu toate acestea, Directiva privind returnarea obligă statele membre să aleagă fie opțiunea

„A” (acordarea unui permis sau a unui drept de ședere legală), fie opțiunea „B” (efectuarea

procedurilor de returnare). Aceasta este o abordare directă, care vizează reducerea „zonelor gri” și

sporirea certitudinii juridice pentru toți cei implicați. Pentru a fi compatibilă cu Directiva privind

returnarea, situația minorilor neînsoțiți în statele membre care nu doresc returnarea/îndepărtarea

minorilor resortisanți ai țărilor terțe ar trebui încadrată – în termeni juridici – fie ca acordare a unui

permis sau a unui drept de ședere temporară până la împlinirea vârstei de 18 ani, fie ca amânare a

îndepărtării.

10.1. Asistență din partea organismelor corespunzătoare


Înainte de a decide emiterea unei decizii de returnare pentru un minor neînsoțit, organismele

corespunzătoare, altele decât autoritățile care efectuează returnarea, trebuie să furnizeze asistență

adecvată, acordând importanța cuvenită interesului superior al copilului.

Atenționare/explicație istorică: Articolul 10 alineatul (1) nu era inclus în propunerea Comisiei. Acesta a fost introdus în

text în cursul negocierilor și s-a inspirat direct din orientarea 2 alineatul (5) din orientările Consiliului Europei privind

returnarea forțată, care prevede că „înainte de a decide emiterea unei hotărâri de îndepărtare în ceea ce privește un copil

separat, ar trebui să se furnizeze asistență, în special asistența juridică, acordând importanța cuvenită interesului

superior al copilului”.

Natura „organismelor corespunzătoare”: „Organismul corespunzător” ar trebui să fie diferit de

autoritatea de executare și ar putea fi un organism guvernamental (eventual, un serviciu separat în

58

cadrul aceluiași minister) sau o instituție neguvernamentală sau o combinație a celor două sisteme,

care asigură cooperarea multidisciplinară între sistemele de tutelă sprijinite de guvern și sistemele

neguvernamentale bazate pe tutori. Organismele responsabile de îngrijirea/protecția copiilor trebuie

să respecte standardele stabilite privind siguranța, sănătatea, caracterul adecvat al personalului și

supravegherea competentă. Diferitele roluri și responsabilități ale actorilor trebuie să fie clare și

transparente, în special în ceea ce privește minorul neînsoțit/copilul pentru a permite implicarea

activă a acestuia și participarea efectivă la toate aspectele care îl privesc.

Natura „asistenței”: Asistența ar trebui să cuprindă asistență juridică, dar nu trebuie să se limiteze la

aceasta. Ar trebui abordate, de asemenea, alte aspecte menționate în mod expres în Directiva

privind returnarea, cum ar fi asigurarea serviciilor necesare de asistență medicală și de îngrijiri

medicale, contactul cu familia, accesul la educația de bază etc., pentru a respecta în continuare

drepturile copilului, astfel cum sunt prevăzute în Convenția privind drepturile copilului. Ar trebui să

se acorde o atenție specială necesității de a discuta cu minorul, în prealabil și în cursul oricăror

procese și proceduri, toate deciziile care îl privesc.

Termene de acordare a „asistenței”: „Organismele corespunzătoare” ar trebui să asigure asistență în

cel mai scurt timp. Acest lucru implică o evaluare a vârstei în timp util, cu acordarea beneficiului

îndoielii. Asistența ar trebui să reprezinte un proces continuu și stabil, inclusiv în etapa de returnare.

Asistența poate acoperi, de asemenea, etapa ulterioară returnării, pentru a asigura o supraveghere

adecvată a returnării. Dacă este necesar, dreptul de tutelă în statul membru ar trebui transferat unui

tutore din țara de returnare în conformitate cu articolul 10 alineatul (2).

Evaluarea vârstei: Directiva privind returnarea nu cuprinde dispoziții privind evaluarea vârstei.

Pe baza unei interpretări sistematice a acquis-ului UE în materie de imigrație și azil, Comisia

recomandă să se facă trimitere la dispozițiile stabilite la articolul 25 alineatul (5) din

Directiva 2013/32/UE privind procedurile de azil, precum și să se țină seama de documentele

elaborate de Biroul European de Sprijin pentru Azil (EASO) („EASO – practici de evaluare a

vârstei în Europa”, 2014, Biroul European de Sprijin pentru Azil).

Continuitatea asistenței în cadrul procedurilor de azil și de returnare: Deși baza juridică a tutelei

acordate solicitanților de azil și cea a „asistenței” necesare pentru minori neînsoțiți/copii în cadrul

procesului de returnare este diferită, există legături strânse între dispozițiile acquis-ului în materie

de azil și dispozițiile Directivei privind returnarea, iar continuitatea asistenței în procedurile de azil

și de returnare ar trebui să reprezinte un obiectiv.

59


Dispunerea simplei tutele nu este suficientă pentru a respecta obligația de a oferi asistență

minorilor, întrucât „asistența din partea organismelor corespunzătoare” înseamnă mai mult decât

simpla tutelă.

Toate persoanele cu vârsta mai mică de 18 ani sunt considerate ca fiind minori. În unele state

membre, adolescenții cu vârsta cuprinsă între 16 și 18 sunt autorizați să acționeze în nume propriu

în procedurile de returnare și de azil. Cu toate acestea, garanțiile prevăzute în Directiva privind

returnarea sunt obligatorii pentru toți copiii/minorii până la vârsta de 18 ani.

10.2. Returnarea către un membru al familiei, un tutore desemnat sau centre de primire

corespunzătoare


Înaintea îndepărtării unui minor neînsoțit de pe teritoriul unui stat membru, autoritățile statului

membru respectiv se asigură că acesta este trimis

– unui membru al familiei sale,

– unui tutore desemnat sau

– unor centre de primire corespunzătoare în statul de returnare.

Printre opțiunile prevăzute la articolul 10 alineatul (2), se recomandă ca returnarea către membrii de

familie să fie opțiunea preferată (cu excepția cazului în care acest lucru nu este în mod evident în

interesul superior al copilului) și ca statele membre să depună eforturi pentru a identifica membrii

de familie. În anumite condiții, returnarea către un tutore sau centre de primire corespunzătoare

poate să constituie, de asemenea, o alternativă acceptabilă. Se recomandă ca returnarea către centre

de primire adecvate să nu fie percepută drept o soluție durabilă și ar trebui, de preferință, să fie

însoțită de măsuri de reintegrare și educaționale conexe.


Plecarea voluntară a minorilor: În principiu, articolul 10 alineatul (2) se aplică numai situațiilor

în care copilul este înlăturat și nu situațiilor în care copilul părăsește statul membru gazdă în mod

voluntar. Ținând seama de obligația statelor membre care rezultă din cerința de a respecta interesul

superior al copilului, se recomandă, de asemenea, să se evalueze situația în cadrul familiei, precum

și situația și condițiile de primire în țara de returnare în cazurile de plecare voluntară.

Caracterul adecvat al unităților de primire în țara de returnare trebuie să fie evaluat de la caz la

caz, ținând seama de circumstanțele individuale și de vârsta minorului returnat. Simpla primire de

60

către poliția de frontieră în țara de returnare fără niciun fel de măsuri subsecvente sau măsuri

complementare necesare nu poate fi considerată drept „primire corespunzătoare”. Articolul 20 din

Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și Orientările ONU pentru îngrijirea alternativă a

copilului9 constituie standarde în domeniu.

11. Interdicții de intrare

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 3 punctul 6 și articolul 11

„Interdicția de intrare” înseamnă decizia sau orice alt act de natură administrativă sau judiciară

care interzice intrarea și șederea pe teritoriul statelor membre pentru o anumită perioadă și care

însoțește o decizie de returnare.

Decizia de returnare este însoțită de interdicția de intrare:

(a) dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară sau,

(b) dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită.

În celelalte cazuri, decizia de returnare poate fi însoțită de o interdicție de intrare.

Durata interdicției de intrare se stabilește ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele

specifice fiecărui caz și nu ar trebui să depășească, în principiu, cinci ani. Aceasta poate depăși

totuși cinci ani dacă resortisantul unei țări terțe reprezintă o amenințare gravă pentru ordinea

publică, siguranța publică sau securitatea națională.

Interdicțiile de intrare emise în legătură cu decizia de returnare, prevăzute în Directiva privind

returnarea, se doresc a avea efecte preventive și a stimula credibilitatea politicii UE în materie de

returnare prin transmiterea unui mesaj clar conform căruia persoanelor care încalcă normele în

materie de migrație în statele membre ale UE nu li se va permite reintrarea în niciun stat membru al

UE pentru o anumită perioadă de timp. Directiva obligă statele membre să emită o interdicție de

intrare în două cazuri „recunoscute” (nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară sau

obligația de returnare nu a fost respectată). În toate celelalte cazuri, deciziile de returnare pot fi

însoțite de o interdicție de intrare. Durata interdicției de reintrare se stabilește ținând seama, în mod

adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz. În principiu, aceasta nu ar trebui să

depășească cinci ani. Numai în cazul unei amenințări grave pentru ordinea publică, securitatea

publică sau securitatea națională, interdicția de reintrare poate fi emisă pentru o perioadă mai lungă.

Normele privind interdicțiile de intrare emise în legătură cu decizia de returnare în temeiul

Directivei privind returnarea nu afectează interdicțiile de intrare emise în scopuri care nu sunt legate

9Orientările ONU pentru îngrijirea alternativă a copilului: http://www.refworld.org/docid/4c3acd162.html.

61

de migrație, cum ar fi interdicțiile de intrare pentru resortisanții țărilor terțe care au comis

infracțiuni grave sau pentru care există un indiciu clar că există o intenție de comitere a unei astfel

de infracțiuni [articolul 24 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006

(Regulamentul SIS II)] sau interdicții de intrare care constituie o măsură restrictivă adoptată în

conformitate cu capitolul 2 titlul V din TUE, inclusiv măsuri de punere în aplicare a interdicțiilor de

călătorie emise de Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite.

11.1. Efectul la nivelul UE

O interdicție de intrare interzice intrarea pe teritoriul statelor membre: o comparație sistematică a

tuturor versiunilor lingvistice ale directivei (în special versiunile în limba engleză și în limba

franceză) și formularea considerentului 14 indică în mod clar că o interdicție de intrare ar trebui să

se aplice pe teritoriul tuturor statelor membre. Versiunea în limba daneză, care utilizează singularul

(„... opholdpå en medlemsstats”), conține o greșeală de traducere evidentă. Efectul la nivelul UE al

unei interdicții de intrare este una dintre principalele valori adăugate ale directivei. Efectul la

nivelul UE al unei interdicții de intrare trebuie să reiasă în mod clar din decizia privind interdicția

de intrare emisă pentru un resortisant al unei țări terțe.

Interdicțiile de intrare sunt obligatorii din punct de vedere juridic pentru toate statele membre care

au obligații în temeiul Directivei privind returnarea (și anume, toate statele membre, cu excepția

Regatului Unit și a Irlandei, la care se adaugă Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein).

Informarea celorlalte state membre cu privire la emiterea interdicțiilor de intrare: Este esențial să se

informeze celelalte state membre cu privire la toate interdicțiile de intrare care au fost eliberate.

Introducerea în SIS a interdicțiilor de intrare este un instrument – dar nu singurul – de informare a

altor state membre. În ceea ce privește statele membre care nu au acces la SIS, schimbul de

informații poate fi realizat prin alte mijloace (de exemplu, contacte bilaterale).

Nu se pot emite interdicții de intrare la nivel strict național: Nu este în conformitate cu Directiva

privind returnarea să se emită interdicții de intrare legate de migrație la nivel strict național decât

dacă se aplică excepția prevăzută la articolul 11 alineatul (4) din Directiva privind returnarea (a se

vedea secțiunea 11.8 de mai jos). Legislația națională trebuie să prevadă că interdicțiile de intrare

emise în legătură cu o decizie de returnare interzic intrarea și șederea în toate statele membre, de

exemplu, prin menționarea obligației de a introduce toate interdicțiile de intrare în mod sistematic în

SIS.

Autorizația de a menține interdicții de intrare la nivel strict național în circumstanțe excepționale: În

mod normal, nu este posibil să se emită o interdicție de intrare la nivel strict național pentru cazurile

62

care intră sub incidența Directivei privind returnarea. În cazul în care, cu toate acestea, un

resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei interdicții de intrare emise de către statul membru

A deține un permis de ședere eliberat de statul membru B și statul membru B nu dorește să revoce

această permisiune, în conformitate cu articolul 25 din Convenția de punere în aplicare a

Acordului Schengen la care se face referire în articolul 11 alineatul (4) din Directiva privind

returnarea, statul membru A retrage interdicția de intrare în UE, dar poate introduce resortisantul

țării terțe pe lista sa națională de alerte în temeiul articolului 25 alineatul (2) ultima teză din

Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen (lex specialis).

11.2. Corelarea cu SIS

Înregistrarea în SIS a interdicțiilor de intrare: În conformitate cu legislația aplicabilă în prezent,

statele membre pot înregistra în SIS alertele legate de interdicțiile de intrare emise în conformitate

cu Directiva privind returnarea, dar nu sunt obligate să facă acest lucru. Pentru a valorifica la

maximum dimensiunea europeană a interdicțiilor de intrare emise în conformitate cu Directiva

privind returnarea, statele membre trebuie încurajate, cu toate acestea, în mod expres să facă acest

lucru.

NB: În declarația făcută de Comisie la momentul adoptării directivei, Comisia afirmă că reexaminarea SIS II,

preconizată în temeiul clauzei de reexaminare de la articolul 24 alineatul (5) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006,

constituie o posibilitate de a propune o obligație de înregistrare în SIS a interdicțiilor de intrare emise în

temeiul directivei. Se preconizează că revizuirea va avea loc la trei ani de la data aplicării (aprilie 2013) a

Regulamentului SIS II.

Relația dintre revizuirea la 3 ani a alertelor introduse în SIS (în temeiul articolului 112 din

Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen și al articolului 29 din Regulamentul SIS II)

și durata interdicției de intrare stabilite în temeiul Directivei privind returnarea: Revizuirea alertelor

introduse în SIS (în temeiul articolului 112 din Convenția de punere în aplicare a

Acordului Schengen și al articolului 29 din Regulamentul SIS II) este o cerință procedurală care are

rolul de a asigura că alertele sunt păstrate doar pe perioada necesară realizării scopului pentru care

au fost introduse. Aceasta nu are un impact asupra deciziei de fond a statelor membre de a stabili

durata unei interdicții de intrare în conformitate cu dispozițiile Directivei privind returnarea. În

cazul în care, la momentul revizuirii la 3 ani, este încă în vigoare o interdicție de intrare impusă în

temeiul Directivei privind returnarea (de exemplu, interdicția a fost instituită pentru o perioadă de

5 ani și nu a fost retrasă între timp), statele membre pot menține alerta în SIS pentru restul perioadei

de doi ani, în cazul în care alerta este în continuare necesară având în vedere criteriile de evaluare

aplicabile [și anume, articolul 11 din Directiva privind returnarea, coroborat cu articolul 112

63

alineatul (4) din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen sau cu articolul 29

alineatul (4) din Regulamentul (CE) nr. 1987/2006].

11.3. Aspecte procedurale

Emiterea interdicțiilor de intrare la plecarea la frontieră în cadrul unei proceduri „in absentia”

(de exemplu, în cazul posesorilor de vize care depășesc termenul legal de ședere și care se prezintă

pentru controlul la frontieră în aeroport cu puțin timp înainte de plecare): Nu există impedimente

pentru ca statele membre să inițieze o procedură de returnare atunci când sunt informate cu privire

la depășirea termenului legal de ședere și să continue procedura care conduce la emiterea unei

decizii de returnare însoțită de o interdicție de intrare în cadrul unei proceduri in absentia în cazul în

care:

1) legislația administrativă națională prevede posibilitatea procedurilor in absentia și

2) procedurile naționale respective sunt în conformitate cu principiile generale ale

dreptului Uniunii și cu drepturile fundamentale, astfel cum sunt consacrate în Carta

drepturilor fundamentale a UE, în special dreptul de a fi ascultat și dreptul la un proces

echitabil, inclusiv dreptul la audiere.

Emiterea unei interdicții de intrare pentru persoanele returnate care nu au respectat obligația de

returnare până la termenul pentru plecarea voluntară, în momentul plecării: O interdicție de intrare

este instituită la o dată ulterioară (de exemplu, la plecare), ca un element auxiliar și ulterior al unei

decizii de returnare, în cazul în care persoana returnată nu a respectat obligația de returnare până la

termenul pentru plecarea voluntară. Cu toate acestea, ar trebui să se ia în considerare ca o astfel de

practică să nu constituie un factor de descurajare pentru plecarea voluntară.

Șederea ilegală în trecut: Statele membre nu pot emite o decizie de returnare însoțită de o interdicție

de intrare pentru persoanele care nu sunt prezente pe teritoriul lor și care s-au aflat anterior (în

trecut) în situație de ședere ilegală, dar au revenit într-o țară terță înainte ca situația lor de ședere

ilegală să fie depistată. În cazul în care astfel de persoane reintră pe teritoriul unui stat membru și

sunt adoptate măsuri în temeiul Directivei privind returnarea (decizie de returnare, interdicție de

intrare), numărul de șederi ilegale anterioare poate fi luat în considerare ca circumstanță agravantă

în vederea stabilirii duratei interdicției de intrare. De asemenea, situațiile anterioare de ședere

ilegală pe teritoriul altor state membre pot fi luate în considerare ca circumstanță agravantă în

vederea stabilirii duratei interdicției de intrare.

Prezența pe teritoriul unui stat membru: Șederea ilegală pe teritoriul unui stat membru este o

condiție prealabilă esențială pentru o decizie de returnare însoțită de o interdicție de intrare. Un stat

64

membru nu poate emite o decizie de returnare însoțită de o interdicție de intrare pentru persoanele

care nu se află pe teritoriul său. În cazul în care o persoană s-a sustras de la procedură (de exemplu,

după primirea unei decizii de respingere a cererii de azil), dar încă se presupune că este prezentă pe

teritoriul statului membru în cauză, poate fi adoptată o decizie de returnare (inclusiv o interdicție de

intrare) în cadrul unei proceduri in absentia în conformitate cu legislația națională.

11.4. Motivele pentru emiterea interdicțiilor de intrare

Directiva privind returnarea impune statelor membre să emită o interdicție de intrare în două cazuri

„recunoscute”:

1) dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară sau

2) dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită.

În toate celelalte cazuri (toate deciziile de returnare adoptate în temeiul Directivei privind returnarea

care nu intră sub incidența celor două cazuri „recunoscute”), deciziile de returnare pot fi însoțite de

o interdicție de intrare. Aceasta implică faptul că o interdicție de intrare poate fi stabilită, de

asemenea, chiar dacă persoana în cauză a plecat în mod voluntar. Cu toate acestea, statele membre

se bucură de putere de apreciere în această privință și sunt încurajate să își exercite această putere

de apreciere într-un mod care încurajează plecarea voluntară.

11.5. Durata interdicțiilor de intrare

Durata interdicției de intrare se stabilește în conformitate cu legislația națională de transpunere a

Directivei privind returnarea, ținând cont, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui

caz. La stabilirea duratei interdicției de intrare, trebuie să se țină seama în special de circumstanțele

agravante sau atenuante cunoscute de autoritatea judiciară emitentă, cum ar fi:

– dacă resortisantul unei țări terțe în cauză a făcut deja obiectul unei decizii de returnare

sau de îndepărtare în trecut;

– dacă resortisantul unei țări terțe în cauză a beneficiat deja în trecut de asistență pentru

plecare voluntară și/sau pentru reintegrare;

– dacă resortisantul unei țări terțe a intrat pe teritoriul statului membru în condițiile în care

făcea obiectul unei interdicții de intrare;

– dacă resortisantul unei țări terțe a cooperat sau nu a dorit să coopereze în cadrul

procedurii de returnare;

– dacă resortisantul unei țări terțe și-a arătat disponibilitatea de a pleca în mod voluntar.

65

În mod normal, durata interdicției de intrare nu trebuie să depășească 5 ani. Atunci când se

stabilește durata concretă a interdicției de intrare, statele membre au obligația să efectueze o analiză

individuală a tuturor circumstanțelor relevante și să respecte principiul proporționalității. Un stat

membru poate să prevadă termene variabile pentru categoriile de cazuri tipice, cum ar fi 3 ani ca

normă standard generală, 5 ani în circumstanțe agravante (încălcări repetate ale legislației privind

migrația) și 1 an în circumstanțe atenuante (încălcări săvârșite doar din neglijență, ...), drept

orientări generale pentru administrația proprie, dar trebuie să se asigure că fiecare caz este evaluat

individual în conformitate cu principiul proporționalității. Statele membre pot stabili în legislația

națională sau în reglementările administrative criteriile generale care vor fi luate în considerare în

mod individual la stabilirea duratei interdicției de intrare, în conformitate cu articolul 11

alineatul (2).

Amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională

În cazul unei amenințări grave pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională,

interdicțiile de intrare pot fi emise pentru o perioadă mai lungă. Factorii care pot fi luați în

considerare de către statele membre pentru a stabili existența unor astfel de amenințări pot fi

reprezentați de infracțiuni, precum și de contravenții administrative grave (utilizarea repetată a unor

documente de identitate false, încălcarea repetată și deliberată a legislației în materie de migrație).

Cu toate acestea, niciunul dintre acești factori nu poate fi considerat ca reprezentând în mod

automat și per se o amenințare pentru ordinea publică: statele membre au întotdeauna obligația de a

efectua o examinare individuală a tuturor circumstanțelor relevante și de a respecta principiul

proporționalității. Directiva privind returnarea nu oferă nicio definiție în ceea ce privește

semnificația exactă a acestui termen și jurisprudența CEJ privind utilizarea acestui termen în

celelalte directive privind migrația și în contextul liberei circulații nu se aplică în mod direct în

contextul Directivei privind returnarea, întrucât aspectele avute în vedere și contextul sunt diferite.

Cu toate acestea, anumite considerații cuprinse în jurisprudența CEJ (în special în ceea ce privește

conceptele orizontale, cum ar fi principiul proporționalității și al efectului util la directivelor) ar

putea asigura o oarecare coordonare: la punctul 3 din Comunicarea din 2 iulie 2009 „privind

orientările pentru o mai bună transpunere și aplicare a Directivei 2004/38/CE privind dreptul

cetățenilor Uniunii și al membrilor familiilor acestora de a circula și de a-și stabili reședința în

mod liber pe teritoriul statelor membre” (COM(2009)313), Comisia a prevăzut orientări detaliate

cu privire la modul de interpretare a noțiunii de ordine publică și de siguranță publică în contextul

liberei circulații. De asemenea, informații comparative cu privire la interpretările acestei noțiuni de

către statele membre în contextul migrației pot fi regăsite în rezultatele consultării REM ad hoc

(140) privind înțelegerea noțiunilor de „ordine publică” și „siguranță publică”. La punctul 48 din

66

hotărârea sa în cauza C-554/13 Zh. și O., care se referă la noțiunea de „ordine publică” în contextul

Directivei privind returnarea (a se vedea secțiunea 6.3 de mai sus), CEJ a confirmat în mod expres

că se pot face analogii cu jurisprudența sa în ceea ce privește Directiva 2004/38/CE (hotărârea în

cauza C-430/10, punctul 32).

Durata interdicțiilor de intrare emise în legătură cu ordinea publică

Durata interdicțiilor de intrare emise în legătură cu ordinea publică trebuie să fie determinată luând

în considerare gravitatea infracțiunilor comise de resortisanții țărilor terțe, riscurile asociate pentru

ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională, precum și situația individuală a

persoanei în cauză. Principiul proporționalității trebuie respectat în orice caz. O emitere sistematică

a interdicțiilor de intrare pe tot parcursul vieții în toate cazurile de ordine publică (fără a face o

diferențiere în funcție de gravitatea infracțiunilor și a riscurilor) este în contradicție cu directiva. Un

stat membru poate să prevadă termene diferite pentru categorii tipice de cazuri, cum ar fi 10 ani ca

standard general pentru cazurile privind ordinea publică și 20 de ani în circumstanțe deosebit de

grave. Statele membre ar trebui să prevadă posibilitatea de revizuire a deciziei privind interdicția de

intrare și, în special, existența condițiilor care justifică o revizuire, fie ex officio, fie în baza unei

cereri depuse de persoana în cauză.


Imposibilitatea emiterii unui număr nelimitat de interdicții de intrare: Durata interdicției de intrare

este un element cheie al deciziei privind interdicția de intrare. Durata interdicției de intrare se

stabilește ex-officio, în prealabil, în fiecare caz în parte. CEJ a confirmat în mod expres acest lucru

în cauza C-297/12 Filev și Osmani (punctele 27 și 34): „Trebuie să se constate că rezultă în mod

clar din termenii „[d]urata interdicției de intrare se stabilește” că există o obligație a statelor

membre de a limita, în principiu la maximum cinci ani, efectele în timp ale oricărei interdicții de

intrare, și aceasta independent de o cerere formulată în acest scop de resortisantul unei țări terțe.

(27) (...) articolul 11 alineatul (2) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că se opune

unei dispoziții naționale (...), care subordonează limitarea duratei unei interdicții de intrare

introducerii de către resortisantul unei țări terțe a unei cereri vizând obținerea beneficiului unei

asemenea limitări”.

Momentul din care curge termenul (când începe să se aplice interdicția de intrare) trebuie să fie

determinat în avans: în mod normal, curgerea termenului ar trebui să înceapă de la momentul

plecării sau al îndepărtării către o țară terță și nu de la data emiterii interdicției de intrare, întrucât

interdicția de intrare în UE nu poate produce efecte în cazul în care persoana respectivă nu a părăsit

67

încă teritoriul UE. În cazurile în care nu este posibil, în practică, să se determine în prealabil o dată

concretă de plecare, statele membre pot utiliza o altă dată (de exemplu, data emiterii).

11.6. Retragerea/reducerea duratei/suspendarea interdicțiilor de intrare


Primul paragraf: Statele membre iau în calcul retragerea sau suspendarea unei interdicții de

intrare în cazul în care un resortisant al unei țări terțe împotriva căruia s-a dispus interdicția de

intrare în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf poate dovedi că a părăsit teritoriul

statului membru cu respectarea deplină a deciziei de returnare.

Posibilitatea de a suspenda sau de a retrage o interdicție de intrare în cazurile în care o persoană

returnată a părăsit teritoriul statului membru cu respectarea deplină a deciziei de returnare

(paragraful 1) ar trebui să fie utilizată ca un stimulent pentru a încuraja plecarea voluntară.

Statele membre prevăd, în legislația lor națională și în practica administrativă, posibilitatea de a

solicita retragerea sau suspendarea unei interdicții de intrare în astfel de circumstanțe. Ar trebui

depuse eforturi pentru a face ca aceste proceduri să fie ușor accesibile pentru persoana returnată și

operaționale din punct de vedere practic. Există diferite posibilități pentru a permite persoanei

returnate să furnizeze elemente de probă în ceea ce privește plecarea sa de pe teritoriul UE, cum ar

fi: o ștampilă de ieșire aplicată pe pașaportul persoanei returnate, datele din sistemele de date

naționale de frontieră sau raportarea de către persoanele returnate la o reprezentanță consulară a

unui stat membru într-o țară terță.

Reducerea duratei interdicțiilor de intrare: De asemenea, statele membre sunt libere să reducă durata

unei interdicții de intrare existente în situațiile menționate la articolul 11 alineatul (3). Posibilitatea

ca statele membre să retragă o interdicție de intrare în temeiul articolului 11 alineatul (3) poate fi

interpretată ca acoperind, de asemenea, retragerea parțială (= reducerea duratei) a unei interdicții de

intrare.

Al doilea paragraf: Victimele traficului de ființe umane cărora li s-a acordat un permis de ședere în

temeiul Directivei 2004/81/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de ședere eliberat

resortisanților țărilor terțe care sunt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul

unei facilitări a imigrației ilegale și care cooperează cu autoritățile competente nu fac obiectul

interdicției de intrare, fără a aduce atingere alineatului (1) primul paragraf litera (b) și cu condiția

ca resortisantul în cauză al unei țări terțe să nu reprezinte o amenințare pentru ordinea publică,

siguranța publică sau siguranța națională.

68

Victimele traficului de ființe umane cărora li s-a acordat deja un permis de ședere în conformitate

cu Directiva 2004/81/CE nu ar trebui să primească o interdicție de intrare, cu excepția cazului în

care persoana în cauză nu a respectat o obligație de returnare într-un termen pentru plecarea

voluntară sau dacă persoana în cauză reprezintă o amenințare pentru ordinea publică. Această regulă

se aplică numai perioadelor de ședere ilegală imediat după o situație de ședere legală care intră sub

incidența Directivei 2004/81/CE. Regula nu creează o exceptare „pe tot parcursul vieții” pentru

persoanele care au deținut anterior un permis de ședere în temeiul Directivei 2004/81/CE.

Al treilea paragraf: Statele membre pot să nu elibereze, pot retrage sau suspenda o interdicție de

intrare în cazuri individuale pentru motive umanitare.

Statele membre sunt libere să nu emită interdicții de intrare în cazuri individuale pentru motive

umanitare. Formularea acestei excepții este vastă și permite statelor membre să nu emită deloc

interdicții de intrare sau să retragă ori să suspende interdicțiile de intrare existente. Clauza este

opțională și oferă statelor membre posibilitatea de a se prevala de aceasta în conformitate cu

legislația națională și practicile administrative.

Al patrulea paragraf: Statele membre pot retrage sau suspenda interdicția de intrare în cazuri

individuale sau în anumite categorii de cazuri din alte motive.

În cazuri de catastrofe umanitare (cum ar fi cutremure, alte dezastre naturale sau conflicte armate)

în țări terțe, care pot conduce la un aflux masiv de persoane strămutate, procedurile oficiale de

retragere a interdicțiilor de intrare în cazuri individuale pot dura prea mult și nu sunt fezabile. Prin

urmare, există posibilitatea să se prevadă o suspendare sau retragere orizontală a interdicțiilor de

intrare pentru grupurile de persoane în cauză.

Necesitatea de a retrage interdicții de intrare emise în mod valid în temeiul Directivei privind

returnarea poate surveni, de asemenea, în legătură cu resortisanții țărilor terțe despre care s-ar putea

constata ulterior că se bucură de dreptul la liberă circulație în temeiul dreptului Uniunii, de exemplu

devenind membri de familie ai cetățenilor UE/SEE/CH sub incidența articolului 21 din TFUE sau a

Directivei 2004/38/CE.

11.7. Sancțiuni pentru nerespectarea interdicției de intrare

Nerespectarea unei interdicții de intrare ar trebui să fie luată în considerare de către statele membre

atunci când analizează durata unei noi interdicții de intrare. În acest context, considerentul 14 din

Directiva privind returnarea prevede în mod expres: „Durata interdicției de intrare ar trebui

stabilită ținând seama, în mod adecvat, de toate circumstanțele specifice fiecărui caz și în mod

normal nu ar trebui să depășească cinci ani. În acest context, ar trebui să se țină seama în special

69

de faptul că resortisantul în cauză al țării terțe a făcut deja obiectul mai multor decizii de returnare

sau ordine de îndepărtare sau a intrat pe teritoriul unui stat membru pe durata interdicției de

intrare”.

Directiva privind returnarea permite statelor membre să impună sancțiuni suplimentare în temeiul

dreptului administrativ național (amenzi) – sub rezerva efectului util („effet util”) al directivei și a

jurisprudenței relevante a Curții de Justiție în materie. În acest sens, statele membre nu ar trebui să

facă nicio diferență între interdicțiile de intrare emise de propriile autorități naționale și autoritățile

din alte state membre, întrucât acest lucru ar submina conceptul armonizat al unei interdicții de

intrare în UE prevăzut în Directiva privind returnarea.

Statele membre pot, în principiu, să declare prezența resortisanților țărilor terțe care fac obiectul

unei interdicții de intrare administrative ca fiind pasibilă de pedeapsă ca infracțiune penală în

temeiul dreptului penal. Cu toate acestea, orice măsură națională în domeniu nu trebuie să aducă

atingere efectului util („effet util”) și efectului de armonizare al dispozițiilor relevante din Directiva

privind returnarea și nici jurisprudenței relevante a CEJ în acest sens. În cauza C-297/12 Filev și

Osmani (punctul 37), CEJ a confirmat – implicit – că este posibil să se impună sancțiuni penale

pentru nerespectarea unei interdicții de intrare valabile: „Rezultă că un stat membru nu poate

sancționa penal o încălcare a unei interdicții de intrare care ține de domeniul de aplicare al

Directivei 2008/115 dacă menținerea efectelor acestei interdicții nu este conformă cu articolul 11

alineatul (2) din această directivă”. Se preconizează că CEJ va oferi o interpretare suplimentară

privind posibilitatea statelor membre de a incrimina nerespectarea unei interdicții de intrare într-o

hotărâre viitoare în cauza pendinte Skerdjan Celaj (C-290/14).

Articolul 11 alineatul (5) din Directiva privind returnarea clarifică faptul că dispozițiile privind

interdicțiile de intrare legate de returnare se aplică fără a aduce atingere dreptului de a solicita

protecție internațională în conformitate cu acquis-ul UE în materie de azil. Aceasta implică faptul că

interdicțiile de intrare anterioare emise în temeiul Directivei privind returnarea nu pot justifica

returnarea sau sancționarea resortisanților țărilor terțe autorizați să intre sau să locuiască în UE în

calitate de solicitanți de azil sau în calitate de beneficiari de protecție internațională. Astfel de

interdicții de intrare ar trebui suspendate (în așteptarea finalizării procedurilor de azil) sau retrase

(după ce a fost acordată protecția internațională).

70

11.8. Consultarea între statele membre

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 11 alineatul (4), Codul frontierelor Schengen – articolul 25

În cazul în care un stat membru are în vedere eliberarea unui permis de ședere sau a

altei autorizații care conferă un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe împotriva căruia

a fost dispusă interdicția de intrare de către un alt stat membru, acesta consultă mai întâi statul

membru care a dispus interdicția de intrare și ține seama de interesele acestuia în conformitate cu

articolul 25 al Convenției de punere în aplicare a Acordului Schengen.

Articolul 25 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen prevede:

1. În cazul în care un stat membru intenționează să elibereze un permis de ședere, acesta efectuează în mod sistematic o

căutare în Sistemul de Informații Schengen. În cazul în care un stat membru intenționează să elibereze un permis de

ședere unui străin care face obiectul unei alerte emise în scopul de a i se refuza intrarea, acesta consultă mai întâi

statul membru care a emis alerta și ține cont de interesele sale; permisul de ședere se eliberează numai pentru motive

serioase, cu precădere pentru motive umanitare, sau ca urmare a unor angajamente internaționale.

În cazul eliberării unui permis de ședere, statul membru care a emis alerta o retrage, dar poate include numele

străinului respectiv pe lista sa națională de alerte.

1a. Înainte de emiterea unei alerte în scopul refuzării intrării în sensul articolului 96, statele membre verifică registrele

naționale de vize de lungă ședere sau de permise de ședere eliberate.

2. În cazul în care rezultă că s-a făcut o alertare pentru a refuza intrarea unui străin care posedă un permis de ședere

valabil, eliberat de către una dintre părțile contractante, partea contractantă care a făcut alertarea se consultă cu

partea care a eliberat permisul de ședere pentru a stabili dacă există suficiente motive pentru retragerea permisului de

ședere.

În cazul în care permisul de ședere nu este retras, partea contractantă care a făcut alertarea o retrage, dar poate

înscrie, cu toate acestea, numele respectivului străin pe lista alertărilor pe plan național.

3. Alineatele (1) și (2) se aplică și vizelor de lungă ședere.

Articolul 25 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen este o dispoziție aplicabilă în

mod direct și poate fi aplicat de către statele membre fără o legislație națională de transpunere.

Numai statul membru care emite interdicția de intrare (statul membru A) poate ridica interdicția de

intrare. În cazul în care un alt stat membru (statul membru B) decide să emită un permis de ședere

pentru aceeași persoană (în urma unor consultări cu statul membru care a emis interdicția de

intrare), statul membru A este obligat să retragă alerta [articolul 25 alineatul (2) din Convenția de

punere în aplicare a acordului Schengen], dar poate înscrie, cu toate acestea, resortisantul unei țări

terțe pe lista sa națională de alerte. Motivele care stau la baza unei interdicții de intrare existente

emise de statul membru A trebuie să fie examinate și luate în considerare de statul membru B

înainte de emiterea unui permis de ședere (de exemplu, pentru reîntregirea familiei). Pentru a

71

permite statului membru B să țină seama în mod corespunzător de motivele care stau la baza

interdicției de intrare, este esențial ca statul membru A să furnizeze informațiile relevante către

statul membru B în timp util.

Statele membre care nu aplică încă integral normele Schengen și, prin urmare, nu pot aplica (încă)

în mod direct articolul 25 din Convenția de punere în aplicare a acordului Schengen ar trebui totuși

să țină seama de spiritul articolului 11 alineatul (4) și să contacteze – dacă au luat cunoștință (prin

orice sursă de informare, inclusiv informații de la solicitant) că o persoană face obiectul unei

interdicții de intrare emise de un alt stat membru – autoritățile care au emis interdicția de intrare.

Înainte de a emite un permis de ședere persoanei respective, statul membru respectiv ar trebui să

încerce să „ia în considerare interesul” statului membru care a emis interdicția de intrare.

11.9. Interdicții de intrare „istorice”

Interdicțiile de intrare „istorice” emise înainte de 24.12.2010 trebuie să fie adaptate în conformitate

cu standardele prevăzute la articolul 11 (durată maximă de 5 ani, evaluarea fiecărui caz în parte,

obligația de a retrage/de a avea în vedere retragerea interdicției în anumite circumstanțe), în cazul în

care produc efecte pentru perioada după 24.12.2010 și nu sunt încă în conformitate cu garanțiile de

fond prevăzute la articolul 11. Adaptarea ar trebui să aibă loc fie la depunerea cererii de către

persoana în cauză, în orice moment, fie din oficiu, în cel mai scurt timp posibil și, în orice caz, nu

mai târziu de data revizuirii periodice (la 3 ani) a interdicțiilor de intrare prevăzute pentru

alertele SIS.

În hotărârea în cauza C-297/12 Filev și Osmani (punctele 39-41 și 44), CEJ a indicat în mod expres:

„În această privință, trebuie arătat de la bun început că directiva menționată nu conține nicio

dispoziție care să prevadă un regim tranzitoriu pentru deciziile de interdicție de intrare adoptate

înainte ca ea să fie aplicabilă. Totuși, rezultă dintr-o jurisprudență constantă a Curții că o nouă

normă se aplică imediat, cu excepția unei derogări, efectelor viitoare ale unei situații care a apărut

sub imperiul normei vechi (...) Rezultă de aici că Directiva 2008/115 se aplică efectelor posterioare

datei sale de aplicabilitate în statul membru în cauză ale deciziilor de interdicție de intrare

adoptate în temeiul normelor naționale aplicabile anterior acestei date. (...) Rezultă că articolul 11

alineatul (2) din Directiva 2008/115 se opune menținerii efectelor interdicțiilor de intrare care au o

durată nelimitată impuse anterior datei de aplicabilitate a Directivei 2008/115, (...) dincolo de

durata maximă de interdicție prevăzută de această dispoziție, în afară de cazul în care aceste

interdicții de intrare au fost pronunțate împotriva unor resortisanți ai țărilor terțe care reprezintă o

amenințare gravă pentru ordinea publică, siguranța publică sau securitatea națională”.

72

12. Garanții procedurale

12.1. Dreptul la o bună administrare și dreptul de a fi ascultat

Dreptul la o bună administrare este un drept fundamental recunoscut ca principiu general al

dreptului Uniunii și consacrat în Carta drepturilor fundamentale, care face parte integrantă din

ordinea juridică a UE. Acest drept include dreptul fiecărei persoane de a fi ascultată înainte de

luarea oricărei măsuri individuale care ar putea să îi aducă atingere sau care ar putea să îi

afecteze interesele în mod semnificativ, ceea ce este inerent, de asemenea, în respectarea

drepturilor la apărare, un alt principiu general al dreptului UE. În hotărârile sale în cauzele G și R

și Boudjlida, CEJ a oferit o clarificare importantă cu privire la dreptul de a fi ascultat în ceea ce

privește deciziile de returnare și de luare în custodie publică. Hotărârile respective implică faptul că

statele membre sunt obligate să respecte întotdeauna garanțiile enumerate mai jos atunci când iau

decizii referitoare la returnare (și anume, decizii de returnare, decizii privind interdicția de intrare,

decizii de îndepărtare, măsuri de luare în custodie publică etc.), chiar dacă acest lucru poate să nu

fie specificat în mod expres în articolele relevante din Directiva privind returnarea:

1) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale

care ar putea să îi aducă atingere;

2) dreptul oricărei persoane de a avea acces la dosarul propriu, de a analiza toate probele

utilizate împotriva sa care servesc la motivarea deciziei autorității naționale competente,

cu respectarea intereselor legitime legate de confidențialitate și de secretul profesional și

comercial;

3) dreptul oricărei persoane de a avea acces la un consilier juridic înainte de adoptarea unei

decizii de returnare, cu condiția ca exercitarea acestui drept să nu aducă atingere

desfășurării corespunzătoare a procedurii de returnare și să nu submineze punerea în

aplicare eficace a directivei. Această obligație nu implică o obligație a statelor membre

de a suporta costurile unei astfel de asistențe;

4) obligația administrației de a lua în considerare în mod corespunzător observațiile

persoanei vizate și de a examina cu atenție și imparțialitate toate aspectele relevante ale

cazului individual;

5) obligația administrației de a-și motiva deciziile.

Statele membre dispun de o putere de apreciere semnificativă cu privire la modalitățile practice de

acordare a dreptului de a fi ascultat. Nerespectarea acestui drept conduce la invalidarea unei decizii

numai în măsura în care rezultatul procedurii ar fi putut fi diferit dacă dreptul ar fi fost respectat.

(hotărârea CEJ în cauza C-383/13 G și R). Este posibil ca o autoritate a unui stat membru să nu

73

asculte resortisantul unei țări terțe în mod specific cu privire la o decizie de returnare în cazul în

care, după ce autoritatea respectivă a stabilit că resortisantul țării terțe se află în situație de ședere

ilegală pe teritoriul național în cadrul unei proceduri de azil anterioare, care a respectat pe deplin

dreptul persoanei respective de a fi ascultată, aceasta are în vedere adoptarea unei decizii de

returnare (hotărârea CEJ în cauza C-166/13 Mukarubega). Logica stabilită în hotărârea

Mukarubega: „Dreptul de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii de returnare nu poate fi

instrumentalizat pentru redeschiderea la nesfârșit a procedurii administrative, în vederea

prezervării echilibrului dintre dreptul fundamental al persoanei interesate de a fi ascultată înainte

de adoptarea unei decizii care îi cauzează un prejudiciu și obligația statelor membre de a combate

imigrația ilegală” poate fi aplicată, de asemenea, în diferite serii de situații, cum ar fi cele

menționate la articolul 6 alineatul (6) (decizie privind încetarea șederii legale însoțită de o decizie

de returnare).

Dreptul de a fi ascultat include dreptul de a fi ascultat cu privire la posibilitatea aplicării

articolului 5 și a articolului 6 alineatele (2)-(5) din directivă și la modalitățile detaliate de returnare,

cum ar fi termenul prevăzut pentru plecarea voluntară sau dacă returnarea se efectuează în mod

voluntar sau forțat. Cu toate acestea, autoritatea trebuie să nu avertizeze resortisantul țării terțe,

înainte de interviu, că se are în vedere adoptarea unei decizii de returnare sau să prezinte informații

pe care intenționează să se bazeze ca justificare pentru decizia respectivă sau să permită o perioadă

de reflecție, cu condiția ca resortisantul țării terțe să aibă posibilitatea să își prezinte în mod efectiv

punctul de vedere cu privire la ilegalitatea șederii sale și motivele care, în temeiul dreptului

național, pot justifica adoptarea de către autoritatea respectivă a deciziei de returnare (hotărârea CEJ

în cauza C-249/13 Boudjlida).

Garanțiile procedurale prevăzute la articolele 12 și 13 ar trebui să se aplice pentru toate deciziile

legate de returnare și nu trebuie să se limiteze la cele trei tipuri de decizii menționate la articolul 12

alineatul (1).

Colectarea de informații privind traficul de migranți: În conformitate cu prioritățile stabilite în

Planul de acțiune al UE împotriva traficului ilegal de migranți pentru perioada 2015-2020

(COM(2015)285), în special necesitatea de a îmbunătăți colectarea și schimbul de informații,

Comisia recomandă statelor membre să pună în aplicare mecanisme adecvate pentru a asigura

colectarea sistematică de informații de la migranții aflați în situație de ședere ilegală reținuți, cu

respectarea deplină a drepturilor fundamentale și a acquis-ului UE în materie de azil. Atunci când

acordă dreptul de a fi ascultat înainte de adoptarea unei decizii de returnare, statele membre sunt

încurajate să invite persoanele returnate să furnizeze informațiile pe care le dețin cu privire la

modus operandi și rutele rețelelor de trafic ilegal de migranți, precum și legăturile cu traficul de

74

ființe umane și alte infracțiuni și transferurile financiare. Informațiile obținute în acest context ar

trebui să fie colectate și schimbate între autoritățile (de imigrație, de frontieră, de poliție) și agențiile

relevante, atât la nivel național, cât și la nivelul UE, în conformitate cu legislația națională și cu

bunele practici partajate în cadrul forurilor relevante ale UE.

12.2. Deciziile legate de returnare

Directiva privind returnarea reglementează în mod expres o serie de decizii diferite legate de

returnare, și anume:

1) decizii de returnare [articolul 3 punctul 4 și articolul 6 alineatul (1)];

2) decizii privind termenul pentru plecarea voluntară, precum și prelungirea acestui termen

(articolul 7);

3) decizii de îndepărtare [articolul 8 alineatul (3)];

4) decizii privind amânarea îndepărtării (articolul 9);

5) decizii privind interdicțiile de intrare, precum și suspendarea sau retragerea interdicției

de intrare (articolul 11);

6) decizii privind luarea în custodie publică, precum și prelungirea luării în custodie

publică (articolul 15).

Cea mai mare parte a deciziilor menționate anterior au un caracter accesoriu în raport cu decizia de

returnare și, în mod normal, ar trebui să fie adoptate împreună cu decizia de returnare în cadrul unui

singur act administrativ: deciziile de returnare pot include un termen pentru plecarea voluntară

(articolul 7), o interdicție de intrare (articolul 11) și – eventual, dar nu neapărat – o decizie prin care

se dispune îndepărtarea (în caz de neconformitate cu o eventuală posibilitate de plecare voluntară).

Modificările ulterioare ale unor astfel de decizii conexe sunt posibile în anumite cazuri:

– o interdicție de intrare poate fi instituită la o dată ulterioară, ca un element auxiliar și

ulterior al unei decizii de returnare deja emise, în cazul în care persoana respectivă nu a

respectat obligația de returnare până la termenul pentru plecarea voluntară [articolul 11

alineatul (1) litera (b)];

– o interdicție de intrare deja emisă poate fi retrasă sau suspendată [articolul 11

alineatele (3)-(5)];

– un termen pentru plecarea voluntară deja acordat poate fi prelungit [articolul 7

alineatul (2)];

– o decizie de returnare (sau de îndepărtare) deja executabilă poate fi amânată (articolul 9).

75

Articolul 6 alineatul (6) confirmă un principiu general, permițând statelor membre să combine mai

multe decizii diferite (inclusiv decizii care nu sunt direct legate de returnare) în cadrul unui singur

act administrativ sau judiciar, cu condiția să fie respectate garanțiile și dispozițiile relevante pentru

fiecare decizie. Prin urmare, deciziile privind încetarea șederii legale (de exemplu, respingerea unei

cereri de azil sau retragerea unei vize ori refuzul reînnoirii unui permis de ședere) pot fi adoptate

separat sau împreună cu o decizie de returnare în cadrul unui singur act administrativ sau judiciar.

Exemple concrete:

În cazul în care un stat membru decide să anuleze o viză și să acorde resortisantului țării terțe un

termen limită de 7 zile pentru plecarea voluntară de pe teritoriul statului membru, este această

decizie o decizie de returnare în contextul Directivei privind returnarea? Sau este aceasta

reglementată de alte norme ale UE în domeniul vizelor?

O astfel de decizie poate avea două componente: o decizie de revocare a vizei și o decizie

de returnare în sensul Directivei privind returnarea. Explicație: În cazul în care viza este

anulată cu efect imediat, persoana se va afla în „situație de ședere ilegală” în sensul

articolului 3 alineatul (2) din Directiva privind returnarea și se aplică articolul 6

(obligația de a emite o decizie de returnare) și articolul 7 (acordarea unui termen pentru

plecarea voluntară). În paralel, anularea vizei poate face obiectul unei căi de atac în

conformitate cu normele de acordare a vizelor cuprinse în Codul de vize [posibilitatea

de a adopta mai multe decizii împreună cu o decizie de returnare este prevăzută în mod

expres la articolul 6 alineatul (6)].

În cazul în care un resortisant al unei țări terțe este depistat în teritoriu cu viza necesară, însă nu

(mai) îndeplinește condițiile de ședere (articolul 5 din Codul frontierelor Schengen), se pare că

poate fi suficient ca statul membru să emită o decizie de returnare. Implică o astfel de decizie de

returnare (eventual însoțită de o interdicție de intrare) în mod automat pierderea valabilității vizei?

În temeiul articolului 34 alineatul (2) din Codul de vize, „o viză este revocată în situația în

care se constată că nu mai sunt îndeplinite condițiile pentru eliberarea vizei”.

Autoritățile care emit o decizie de returnare, trebuie să se asigure, de asemenea, că viza

este revocată. Cu toate acestea, ambele decizii pot fi adoptate în cadrul unui singur act

administrativ. Trebuie evitat să se emită o decizie de returnare și să se permită persoanei

să plece cu viza sa valabilă (uniformă).

Impune o decizie de respingere a unei cereri de azil, de asemenea, o obligație de returnare?

Da. Respingerea unei cereri de azil și a unei decizii de returnare poate fi emisă în cadrul

unui singur act, în conformitate cu articolul 6 alineatul (6). (Un astfel de act combinat

76

constă, din punct de vedere strict logic, în două decizii subsecvente și interdependente,

separate de un „moment logic”.)

12.3. Forma deciziilor și traducere


1). Deciziile de returnare și, în cazul în care sunt emise, deciziile privind interdicția de intrare și

deciziile de îndepărtare se emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și

informații privind căile de atac posibile. Informațiile referitoare la motivele de fapt pot fi limitate în

cazurile în care legislația națională permite limitarea dreptului la informare, în special pentru

protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și pentru prevenirea, investigarea,

detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

O decizie în formă scrisă este piatra de temelie a garanțiilor procedurale prevăzute în Directiva

privind returnarea. Nu este posibil să se renunțe la această cerință. Cu toate acestea, informațiile

furnizate persoanei returnate nu ar trebui să fie limitate la trimiterile la căile juridice de atac

disponibile. Statele membre sunt încurajate să furnizeze, de asemenea, informații privind

modalitățile practice de respectare a deciziei de îndepărtare. Se recomandă ca persoana returnată să

fie informată, de exemplu, dacă statul membru poate să contribuie la costurile de transport, dacă

persoana returnată ar putea beneficia de un program de returnare (voluntară) sau dacă poate fi

obținută o prelungire a termenului pentru a se conforma cu decizia de returnare. Persoana returnată

ar trebui să fie informată, de asemenea, cu privire la consecințele nerespectării obligației de

returnare, pentru a o încuraja să plece în mod voluntar.

În conformitate cu articolul 6 alineatul (2) punctul (2) din Directiva 2009/52/CE privind sancțiunile

împotriva angajatorilor10

, persoanele returnate trebuie să fie informate cu privire la dreptul lor în

temeiul directivei menționate de a solicita plata salariilor restante de la angajatorul lor, precum și cu

privire la mecanismele de reclamație disponibile. Aceste informații ar putea fi incluse, de asemenea,

în decizia de returnare sau anexate la aceasta.

2. Statele membre asigură, la cerere, traducerea în scris sau oral a principalelor elemente ale

deciziilor referitoare la returnare, astfel cum sunt menționate la alineatul (1), inclusiv informații

despre căile de atac posibile într-o limbă pe care resortisantul unei țări terțe o înțelege sau despre

care se poate presupune în mod rezonabil că o înțelege.

Cererea de a beneficia de traducere poate fi formulată de persoana returnată sau de reprezentantul

său legal. Statul membru are libertatea de a alege dacă este furnizată o traducere scrisă sau orală,

10 Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein nu au obligații în temeiul directivei.

77

asigurându-se, desigur, că resortisantul țării terțe poate să înțeleagă contextul și conținutul. Nu este

posibil să se impună o taxă pentru furnizarea unei traduceri, întrucât aceasta ar submina spiritul

dispoziției care constă în a furniza persoanei returnate informațiile necesare care să îi permită să

înțeleagă pe deplin situația juridică în care se află.

Decizia privind limba despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că o înțelege resortisantul

țării terțe se va lua pe baza legislației naționale de punere în aplicare și a practicii administrative.

Evaluarea poate fi efectuată în același mod și conform acelorași criterii precum în cazul

procedurilor de azil, ținând cont de faptul că, datorită complexității procedurilor de azil, cerințele

privind traducerea în acest domeniu pot fi mai mari (o dispoziție similară referitoare la limba

„despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că o înțelege” solicitantul poate fi regăsită în

articolul 12 din Directiva 2013/32/UE privind procedurile de azil, în articolul 22 din versiunea

reformată a Directivei 2011/95/UE privind standardele minime și în articolul 5 din versiunea

reformată a Directivei 2013/33/UE privind condițiile de primire). Această dispoziție impune

obligația statelor membre de a depune toate eforturile rezonabile pentru a asigura traducerea într-o

limbă pe care persoana în cauză o înțelege efectiv, iar lipsa disponibilității interpreților nu poate fi o

justificare valabilă decât în cazul limbilor extrem de rare pentru care există o lipsă obiectivă de

interpreți. O situație în care traducătorii în limba relevantă există, dar nu sunt disponibili din motive

de administrare internă nu poate justifica lipsa traducerii documentelor.

Posibilitatea de a utiliza modele pentru a raționaliza activitatea administrației nu este limitată la

domeniul de aplicare a articolului 12 alineatul (3) (a se vedea mai jos). În măsura în care modelul

permite furnizarea unei traduceri individualizate a deciziei într-o limbă pe care persoana o înțelege

sau despre care se poate presupune în mod rezonabil că o înțelege, o astfel de traducere este, de

asemenea, în conformitate cu articolul 12 alineatul (2) și nu este necesar să se utilizeze/să se facă

trimitere la derogarea prevăzută la articolul 12 alineatul (3).

3. Statele membre pot decide să nu aplice alineatul (2) resortisanților țărilor terțe care au intrat

ilegal pe teritoriul unui stat membru și nu au obținut ulterior un permis sau un drept de ședere în

statul membru respectiv.

În acest caz, deciziile referitoare la returnare, astfel cum sunt prevăzute la alineatul (1), sunt emise

prin intermediul unui formular standard, astfel cum este definit în legislația națională.

Statele membre furnizează fișe conținând informații generalizate care să explice principalele

elemente ale formularului standard în cel puțin cinci dintre limbile cel mai des utilizate sau înțelese

de către migranții ilegali care intră pe teritoriul statului membru în cauză.

78

Utilizarea unui formular de returnare standard în temeiul articolului 12 alineatul (3) reprezintă o

derogare de la normele generale, care poate fi utilizată numai în cazurile în care un resortisant al

unei țări terțe a intrat ilegal pe teritoriul unui stat membru. Utilizarea unui formular standard în

conformitate cu articolul 12 alineatul (3) reprezintă o opțiune și nu o obligație a statelor membre.

Trebuie acordată atenție faptului că acele cazuri de intrare ilegală care intră sub incidența

articolului 12 alineatul (3) nu sunt întotdeauna aceleași cu „cazurile înregistrate la frontieră și cele

similare cazurilor înregistrate la frontieră” descrise la articolul 2 alineatul (2) litera (a). Exemplu:

Un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală care este reținut pe teritoriul unui

stat membru la trei luni după intrarea ilegală nu intră sub incidența articolului 2 alineatul (2)

litera (a), dar poate intra în continuare sub incidența excepției prevăzute la articolul 12 alineatul (3).

Trecerea ilegală a frontierelor interne: Alineatul (3) se aplică resortisanților țărilor terțe „care au

intrat ilegal pe teritoriul unui stat membru și nu au obținut ulterior un permis sau un drept de ședere

în statul membru respectiv”. În contextul specific al acestei dispoziții din Directiva privind

returnarea, termenul „intrare ilegală” poate acoperi, de asemenea, cazurile în care un resortisant al

unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală a intrat dintr-un alt stat membru, nerespectând

condițiile de intrare și de ședere aplicabile în respectivul stat membru. Ar trebui să se acorde atenție

faptului că, în astfel de cazuri specifice (intrarea dintr-un alt stat membru), se poate aplica

articolul 6 alineatul (2) sau articolul 6 alineatul (3).

Articolul 12 alineatul (3) nu conține nicio derogare în ceea ce privește căile de atac aplicabile. Prin

urmare, căile de atac menționate la articolul 13 alineatul (1) trebuie să fie prevăzute, de asemenea,

în cazul în care este utilizat formularul standard menționat la articolul 12 alineatul (3).

12.4. Căi de atac

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 13 alineatele (1) și (2)

1. Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective

împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1),

în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent

alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență.

Ar trebui să se prevadă căi de atac eficiente în ceea ce privește toate deciziile referitoare la

returnare. Noțiunea „deciziile referitoare la returnare” ar trebui să fie înțeleasă în sens larg, ca

acoperind deciziile cu privire la toate chestiunile reglementate de Directiva privind returnarea,

inclusiv deciziile de returnare, deciziile de acordare sau de prelungire a unui termen pentru plecarea

voluntară, deciziile de îndepărtare, deciziile de amânare a îndepărtării, deciziile privind interdicțiile

79

de intrare, precum și deciziile privind suspendarea sau retragerea interdicțiilor de intrare. Căile de

atac aplicabile în caz de luare în custodie publică, precum și deciziile de prelungire a luării în

custodie publică sunt reglementate în detaliu la articolul 15, care se referă la luarea în custodie

publică (a se vedea mai jos).

Natura organului de revizuire: În conformitate cu articolele 6 și 13 din Convenția europeană a

drepturilor omului și cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a UE, organul responsabil

de soluționarea căilor de atac trebuie să fie, în esență, o instanță independentă și imparțială.

Articolul 13 alineatul (1) este strâns inspirat din orientarea 5.1 a Consiliului Europei și ar trebui să

fie interpretat în conformitate cu jurisprudența CEDO. De asemenea, în conformitate cu

jurisprudența CEDO, organul de revizuire poate fi o autoritate administrativă, cu condiția ca

autoritatea respectivă să fie alcătuită din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de

independență și ca normele naționale să prevadă posibilitatea controlului deciziei acestora de către o

autoritate judiciară, în conformitate cu standardele prevăzute la articolul 47 din Carta drepturilor

fundamentale a UE privind dreptul la o cale de atac eficientă.

Există mai multe garanții care au rolul să contracareze riscul unui eventual abuz de posibilitatea de

a introduce o cale de atac: articolul 13 nu prevede un efect suspensiv automat în toate

circumstanțele (punctul 2) și asistența juridică gratuită poate fi limitată în cazul în care calea de atac

nu are șanse de reușită (punctul 4). O atenție deosebită ar trebui să se acorde, de asemenea,

principiului general „res judicata” al dreptului Uniunii – astfel cum se menționează în mod expres

în considerentul 36 din Directiva 2013/32/UE privind procedurile de azil: „În cazul în care

solicitantul depune o cerere ulterioară fără a aduce noi probe sau argumente, ar fi disproporționat ca

statele membre să fie obligate să desfășoare o nouă procedură completă de examinare. În aceste

cazuri, statele membre ar trebui să poată respinge o cerere ca fiind inadmisibilă în conformitate cu

principiul res judicata”.

2. Autoritatea sau organul menționate la alineatul (1) dețin competențe în ceea ce privește

revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12

alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului

în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale.

Efectul suspensiv: Organismul responsabil de soluționarea căilor de atac trebuie să aibă competența

de a suspenda executarea în cazuri individuale. Ar trebui să fie prevăzut în mod clar în legislația

națională că organismul de revizuire însuși (organismul care revizuiește decizia referitoare la

returnare) are competența de a suspenda executarea în cadrul unei singure proceduri.

80

Obligația de a acorda un efect suspensiv în cazul riscului de returnare: Jurisprudența CEDO prevede

un efect suspensiv automat în cazurile în care există motive substanțiale pentru a considera că

persoana în cauză, dacă va fi returnată, va fi expusă la un risc real de rele tratamente, contrar

articolului 3 din Convenția europeană a drepturilor omului (risc de tortură sau tratament inuman sau

degradant la returnare) (a se vedea regula 39 din regulile CEDO). Articolul 13 din Directiva privind

returnarea – interpretat în coroborare cu articolele 5 și 9 din Directiva privind returnarea – obligă

astfel organul de revizuire să acorde ipso jure un efect suspensiv în conformitate cu această cerință

dacă intervine principiul nereturnării. În cazul în care calea de atac se referă la alte motive (de

exemplu, deficiențe de ordin procedural, reîntregirea familiei, drepturi sociale) și nu este vorba

despre daune la adresa vieții, în anumite cazuri poate fi legitim să nu se acorde un efect suspensiv.

Obligația de a acorda un efect suspensiv în cazul în care există riscul de deteriorare gravă și

ireversibilă a stării de sănătate: În hotărârea sa în cauza C-562/13 Abdida, punctul 53, CEJ a

confirmat următoarele: „(...) articolele 5 și 13 din Directiva 2008/115 coroborate cu articolul 19

alineatul (2) și cu articolul 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații

naționale care nu prevede o cale de atac cu efect suspensiv împotriva unei decizii de returnare a

cărei executare îl poate expune pe resortisantul în cauză al unei țări terțe unui risc serios de

deteriorare gravă și ireversibilă a stării sale de sănătate”.

12.5. Asistență lingvistică și asistență juridică gratuită

Temeiul juridic: Directiva privind returnarea – articolul 13 alineatele (3) și (4), articolele 20 și 21 din versiunea

reformată a Directivei 2013/32/UE privind procedurile de azil [care înlocuiește articolul 15 alineatele (3)-(6) din

Directiva 2005/85/CE privind procedurile de azil]

3. Resortisantul în cauză al unei țări terțe are posibilitatea de a obține consiliere juridică,

reprezentare și, dacă este necesar, asistență lingvistică.

Asistența lingvistică presupune nu numai o obligație de a prevedea traducerea unei decizii [aspect

deja reglementat de articolul 12 alineatul (2)], ci, de asemenea, obligația de a pune la dispoziție

asistență din partea interpreților pentru a permite resortisantului țării terțe să își exercite drepturile

procedurale care îi sunt conferite în temeiul articolului 13. În acest context, ar trebui reamintit faptul

că, în cauza Conka/Belgia (hotărârea nr. 51564/99 din 5 februarie 2002), CEDO a identificat

disponibilitatea interpreților ca fiind unul dintre factorii care afectează accesul la o cale de atac

eficientă. Dreptul resortisantului unei țări terțe de a beneficia de asistență lingvistică ar trebui să fie

acordat de către statele membre într-un mod care oferă persoanei în cauză posibilitatea concretă și

practică de a face uz de aceasta [principiul efectului util („effet utile”) al dispoziției].

81

4. Statele membre garantează acordarea gratuită, la cerere, de asistență juridică și/sau

reprezentare în conformitate cu legislația națională aplicabilă sau cu normele în materie de

asistență judiciară și pot dispune ca o astfel de asistență juridică și/sau reprezentare gratuită să se

supună condițiilor prevăzute la articolul 15 alineatele (3)-(6) din Directiva 2005/85/CE.

Consiliere juridică și reprezentare juridică: Alineatul (4) precizează cazurile și condițiile în care

statele membre trebuie să acopere costurile pentru consultanță și reprezentare juridică, referindu-se

în esență la condițiile enumerate în Directiva privind procedurile de azil. Statele membre trebuie să

furnizeze atât asistență juridică, cât și reprezentare juridică în mod gratuit în cazul în care sunt

îndeplinite condițiile prevăzute în directivă și în legislația națională de punere în aplicare.

Cererea de asistență juridică și/sau de reprezentare juridică gratuită poate fi prezentată de persoana

returnată sau de reprezentantul său în orice moment oportun în cursul procedurii.

Furnizarea de consiliere juridică de către autoritățile administrative: În principiu, consultanța

juridică poate fi furnizată, de asemenea, de către autoritățile administrative responsabile de emiterea

deciziilor de returnare, dacă informațiile furnizate sunt obiective și nepărtinitoare (principiul „effet

utile”). Este important ca informațiile să fie furnizate de către o persoană care acționează în mod

imparțial/independent, astfel încât să se evite posibilele conflicte de interese. Prin urmare,

informațiile nu pot fi furnizate, de exemplu, de către persoana care decide cu privire la revizuirea

cazului sau care revizuiește cazul. O bună practică, aflată deja în uz în unele state membre, este de a

separa autoritățile cu putere de decizie și cele care furnizează informații juridice și procedurale. Cu

toate acestea, în cazul în care un stat membru decide să aloce cea din responsabilitate către

autoritățile cu putere de decizie, ar trebui să fie garantată o separare clară a sarcinilor pentru

personalul implicat (de exemplu, creând o secție separată și independentă responsabilă numai de

furnizarea informațiilor juridice și procedurale).

Condițiile care pot fi impuse – trimitere la articolul 15 alineatele (3)-(6) din Directiva 2005/85/CE:

Trimiterea din Directiva privind returnarea la anumite condiții/limitări pe care statele membre le pot

prevedea în ceea ce privește asistența juridică gratuită este o trimitere dinamică și trebuie înțeleasă

în prezent ca trimitere la articolele 20 și 21 din Directiva 2013/32/UE privind procedurile de azil.

Eventuale condiții care pot fi impuse de statele membre: În conformitate cu dispozițiile menționate

mai sus, statele membre pot decide (dar nu sunt obligate) să prevadă faptul că asistența juridică

gratuită și reprezentarea gratuită se acordă numai:

– în cazul în care o instanță judecătorească sau o altă autoritate competentă consideră

calea de atac ca având șanse reale de succes;

– persoanelor care nu dispun de resurse suficiente;

82

– prin intermediul serviciilor furnizate de consilieri juridici sau de alți consilieri special

desemnați de legislația internă pentru a asista și a reprezenta solicitanții;

– în cadrul procedurilor de apel în primă instanță și nu pentru alte căi de atac sau

revizuiri.

Statele membre pot, de asemenea:

– să impună limite financiare și/sau termene pentru acordarea de asistență juridică și

reprezentare gratuită, cu condiția ca limitele respective să nu restrângă în mod arbitrar

accesul la acest drept;

– să se asigure, în ceea ce privește onorariile și alte costuri, că solicitanții de azil nu

beneficiază de un tratament mai favorabil decât tratamentul acordat în general

resortisanților proprii în chestiuni referitoare la asistența judiciară;

– să solicite rambursarea integrală sau parțială a costurilor acordate în cazul în care și în

momentul în care situația financiară a solicitantului s-a îmbunătățit considerabil sau în

cazul în care decizia de suportare a costurilor a fost luată pe baza unor informații false

furnizate de solicitant.

Căi de atac eficiente împotriva refuzului de a acorda asistență judiciară gratuită: În cazul în care

decizia de a nu acorda asistență juridică și reprezentare gratuită este luată de o autoritate alta decât o

instanță judecătorească, statele membre se asigură că solicitantul are dreptul la o cale de atac

eficientă împotriva deciziei respective în fața unei instanțe judecătorești. Dreptul la o cale de atac

eficientă și la un proces echitabil figurează printre drepturile fundamentale care fac parte integrantă

din ordinea juridică a Uniunii și respectarea acestor drepturi se impune inclusiv în cazul în care

legislația aplicabilă nu prevede în mod expres o astfel de cerință procedurală.

13. Garanții în așteptarea returnării


Cu excepția cazurilor care intră sub incidența articolelor 16 și 17, statele membre garantează că

următoarele principii sunt luate în considerare, în măsura posibilului, în ceea ce privește

resortisanții țărilor terțe, pe perioada termenului pentru plecare voluntară acordat în conformitate

cu articolul 7 și pe perioadele pentru care îndepărtarea a fost amânată în conformitate cu

articolul 9:

(a) menținerea unității familiale cu membrii familiei prezenți pe teritoriul lor;

(b) asigurarea îngrijirii medicale de urgență și a tratamentului de bază al bolii;

83

(c) acordarea accesului minorilor la sistemul de învățământ de bază în funcție de durata

șederii acestora;

(d) luarea în considerare a nevoilor speciale ale persoanelor vulnerabile.

Atenționare/explicație istorică: Directiva privind returnarea lasă statelor membre posibilitatea de a alege dacă să emită

decizii de returnare resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală sau să acorde permise (să facă

regulamentară șederea) persoanelor respective. Această abordare ar trebui să contribuie la reducerea zonelor gri.

Cu toate acestea, abordarea ar putea crește, de asemenea, în practică numărul absolut al cazurilor în care statele membre

emit decizii de returnare care nu pot fi executate din cauza obstacolelor de ordin practic sau juridic în calea returnării

(de exemplu, întârzieri în obținerea documentelor necesare din țările terțe și cazuri de nereturnare). Pentru a evita un vid

legislativ pentru astfel de persoane, Comisia a propus să se prevadă un nivel minim al condițiilor de ședere pentru

resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pentru care executarea deciziei de returnare a fost amânată sau

care nu pot fi îndepărtați, prin trimitere la fondul unui set de condiții prevăzute deja la articolele 7-10, la articolul 15 și

la articolele 17-20 din Directiva 2003/9/CE, care se referă – în esență – la patru drepturi de bază: 1. reîntregirea familiei,

2. asistența medicală, 3. școlarizarea și educația minorilor și 4. respectarea nevoilor speciale ale persoanelor vulnerabile.

Alte drepturi importante prevăzute de Directiva privind condițiile de primire, cum ar fi accesul la piața forței de muncă

și condițiile materiale de primire, nu au fost menționate. În urma negocierilor, în cursul cărora s-au exprimat preocupări

cu privire la faptul că trimiterile la Directiva privind condițiile de primire ar putea fi percepute ca o „îmbunătățire” a

situației migranților aflați în regim de ședere ilegală și, prin urmare, ar transmite un mesaj politic eronat, a fost stabilită

o listă „de sine stătătoare” a drepturilor.

Domeniul de aplicare a situațiilor care intră sub incidența articolului 14 alineatul (1) este amplu:

acesta acoperă termenul pentru plecarea voluntară, precum și orice perioadă pentru care

îndepărtarea a fost amânată în mod oficial sau de facto, în conformitate cu articolul 9 din Directiva

privind returnarea (cale de atac cu efect suspensiv, posibilă încălcare a principiului nereturnării,

motive de sănătate, motive tehnice, nereușita eforturilor de îndepărtare datorită lipsei identificării și

altele). Perioadele petrecute în custodie publică sunt excluse în mod expres – întrucât garanțiile

aferente acestora sunt reglementate de alte dispoziții (a se vedea secțiunea 15 – condițiile de luare în

custodie publică).

Furnizarea de servicii de îngrijire medicală de urgență este o obligație minimă de bază și accesul la

aceasta nu trebuie să fie condiționat de plata taxelor.

Accesul la educație: Limitarea „în funcție de durata șederii acestora” ar trebui interpretată în mod

restrictiv. În cazul în care există îndoieli cu privire la durata probabilă a șederii înaintea returnării,

accesul la educație ar trebui mai degrabă să fie acordat decât respins. O practică națională în care

accesul la sistemul educațional este stabilit, de regulă, numai dacă durata șederii este mai mare de

paisprezece zile poate fi considerată ca fiind acceptabilă. Pentru probleme practice, cum ar fi

cazurile în care minorul nu deține un document care să ateste studiile deja urmate în alte țări sau

cazurile în care minorul nu vorbește nicio limbă în care îi poate fi asigurată educația în statul

84

membru, trebuie să se găsească răspunsuri adecvate la nivel național, ținând seama de spiritul

directivei și de instrumentele juridice internaționale relevante, cum ar fi Convenția din 1989 cu

privire la drepturile copilului și comentariul general nr. 6 din aceasta. O sursă de inspirație ar putea

fi, de asemenea, acquis-ul în materie de azil [în special, articolul 14 din Directiva privind condițiile

de primire (2013/33)].

Alte nevoi de bază: În hotărârea sa în cauza C-562/13 Abdida, CEJ a constatat că statele membre

sunt obligate, de asemenea, să asigure alte nevoi de bază, pentru a garanta că asistența medicală de

urgență și tratamentul de bază al bolilor sunt, în fapt, puse la dispoziție în perioada în care statul

membru trebuie să amâne îndepărtarea. Statelor membre le revine sarcina de a stabili forma în care

urmează să fie realizată o astfel de asigurare a nevoilor de bază ale resortisantului țării terțe în

cauză.

Logica pe care s-a bazat CEJ pentru a stabili această obligație a fost aceea că cerința de a asigura

îngrijirii medicale de urgență și tratamentul de bază al bolii, prevăzută la articolul 14 alineatul (1)

litera (b), poate fi lipsită de sens dacă nu ar exista, de asemenea, o obligație implicită de a prevedea

asigurarea nevoilor de bază ale resortisantului unei țări terțe în cauză. Pe baza acestui raționament

elaborat de CEJ și având în vedere indicațiile oferite în jurisprudența relevantă a CEDO, se poate

deduce că beneficierea de celelalte drepturi enumerate la articolul 14 alineatul (1) (cum ar fi, în

special, accesul la educație și luarea în considerare a nevoilor persoanelor vulnerabile) dă naștere,

de asemenea, unei obligații implicite de a prevedea asigurarea nevoilor de bază ale resortisantului

unei țări terțe în cauză.

Deși nu există nicio obligație juridică generală în temeiul dreptului Uniunii de a prevedea asigurarea

nevoilor de bază ale tuturor resortisanților țărilor terțe care sunt în așteptarea returnării, Comisia

încurajează statele membre să procedeze astfel în temeiul legislației naționale, pentru a asigura

condiții umane și demne de viață pentru persoanele care urmează să fie returnate.

13.1. Confirmarea scrisă


Statele membre furnizează persoanelor menționate la alineatul (1) o confirmare în scris în

conformitate cu legislația națională a faptului că termenul pentru plecarea voluntară se

prelungește în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) sau că decizia de returnare nu va fi,

temporar, executată.

Forma confirmării în scris: Statele membre se bucură de o largă putere de apreciere în acest sens.

Confirmarea poate consta fie într-un document separat emis de autoritățile naționale, fie într-o parte

85

a unei decizii oficiale legate de returnare. Este important ca aceasta să permită persoanei returnate

să demonstreze în mod clar – în cazul unui control polițienesc – că face deja obiectul unei decizii de

returnare în curs și că beneficiază de un termen pentru plecarea voluntară sau de o procedură

oficială de amânare a îndepărtării sau că face obiectul unei decizii de returnare care nu poate fi

executată temporar. Confirmarea trebuie să specifice, dacă este posibil, durata termenului pentru

plecarea voluntară sau durata amânării. Considerentul 12 din Directiva privind returnarea prevede:

„Pentru a putea demonstra situația specială în care se află în cazul unor verificări sau controale

administrative, acestor persoane ar trebui să li se furnizeze o confirmare scrisă a situației lor.

Statele membre ar trebui să dispună de o mare libertate în ceea ce privește forma și formatul

confirmării scrise și ar trebui să o poată include în deciziile lor referitoare la returnare adoptate în

conformitate cu prezenta directivă”. În statele membre în care sistemele de schimburi de date

permit verificarea rapidă a situației migranților ilegali în cazul controalelor polițienești pe baza

anumitor date cu caracter personal sau a unor numere de identificare, cerința privind confirmarea în

scris poate fi considerată îndeplinită dacă sunt furnizate persoanei în cauză (sau aceasta deține deja)

documente sau acte care conțin respectivele date cu caracter personal sau numere de referință.

13.2. Situații de neregulă prelungită

Lipsa obligației de a acorda un permis persoanelor returnate care nu pot face obiectul procedurii de

îndepărtare: Statele membre nu sunt obligate să acorde un permis pentru persoanele returnate odată

ce devine clar că nu mai există posibilități rezonabile de îndepărtare, dar sunt libere să facă acest

lucru în orice moment. În această privință, CEJ a clarificat în mod expres în hotărârea sa în

cauza C146/14 Mahdi, punctele 87 și 88, că: „(...) directiva nu are ca obiect reglementarea

condițiilor de ședere pe teritoriul unui stat membru a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de

ședere ilegală cu privire la care o decizie de returnare nu poate sau nu a putut fi executată. Cu

toate acestea, articolul 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115 permite statelor membre să acorde

un permis de ședere autonom sau o altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de

compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de

ședere ilegală pe teritoriul lor”.

Criteriile care trebuie luate în considerare pentru acordarea de permise: După cum s-a menționat

mai sus, nu există nicio obligație juridică pentru statele membre de a emite permise persoanelor

returnate care nu pot face obiectul procedurii de îndepărtare și statele membre se bucură de o largă

putere de apreciere în acest sens. În acest context, criteriile de evaluare care ar putea fi luate în

considerare de către statele membre se recomandă să includă atât elemente individuale (legate de

cazuri), cât și elementele orizontale (legate de politică), în special:

86

– atitudinea de cooperare/lipsa de cooperare a persoanei returnate;

– durata efectivă a șederii persoanei returnate în statul membru;

– eforturile de integrare depuse de persoana returnată;

– conduita personală a persoanei returnate;

– legăturile de familie;

– considerente umanitare;

– probabilitatea returnării în viitorul apropiat;

– necesitatea de a evita recompensarea unor nereguli;

– impactul măsurilor de regularizare asupra modelului de migrație al potențialilor migranți

(aflați în situație de ședere ilegală);

– probabilitatea fluxurilor secundare în interiorul spațiului Schengen.

14. Luarea în custodie publică

Astfel cum s-a precizat deja mai sus, garanțiile procedurale prevăzute la articolele 12 (formular și

traducere) și 13 (cale de atac eficientă și asistență juridică gratuită) din Directiva privind returnarea

sunt manifestări exprese ale dreptului fundamental la o bună administrare, ale dreptului

fundamental la o cale de atac eficientă și ale dreptului fundamental la un proces echitabil

(articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale), toate făcând parte integrantă din ordinea juridică a

Uniunii. Prin urmare, respectarea acestor drepturi se impune, de asemenea, în ceea ce privește

deciziile de luare în custodie publică.

Pe lângă aceste cerințe generale, articolul 15 din Directiva privind returnarea prevede anumite

cerințe aplicabile în mod specific în ceea ce privește deciziile de luare în custodie publică.

14.1. Circumstanțele care justifică luarea în custodie publică


Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente dar mai puțin

coercitive într-un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări

terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de

returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care:

(a) există riscul de sustragere sau

(b) resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau

procesul de îndepărtare.

87

Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se

menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.

Impunerea luării în custodie publică în scopul îndepărtării este o gravă intruziune în dreptul

fundamental la libertate al persoanelor și, prin urmare, face obiectul unor limitări stricte.

Obligația de a impune luarea în custodie publică numai ca măsură de ultimă instanță: Articolul 8

alineatul (1) din Directiva privind returnarea prevede că statele membre trebuie să ia „toate măsurile

necesare pentru a executa decizia de returnare”. Posibilitatea de a impune luarea în custodie publică

este una dintre diferitele măsuri care pot fi utilizate de către statele membre ca o măsură de ultimă

instanță. În acest context, CEJ a subliniat în mod expres în hotărârea pronunțată în cauza C-61/11

El Dridi, punctul 41, că Directiva privind returnarea prevede o „graduare a măsurilor care se

impun în vederea executării deciziei de returnare între măsura care lasă maximum de libertate

persoanei interesate, respectiv acordarea unui termen pentru plecarea voluntară a acesteia, și

măsuri care o restrâng la maximum, respectiv luarea în custodie publică într-un centru

specializat”. Obligația statelor membre de a aplica luarea în custodie publică există, prin urmare,

numai în situațiile în care este clar că această măsură este singura modalitate de a garanta că

procesul de returnare poate fi pregătit și că procesul de îndepărtare poate fi efectuat. Orice măsură

de luare în custodie publică se ia pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe

durata desfășurării și executării în mod adecvat a procesului de îndepărtare.

Motivele pentru luarea în custodie publică: Unicul obiectiv legitim al luării în custodie publică în

temeiul Directivei privind returnarea este pregătirea procesului de returnare și/sau desfășurarea

procesului de îndepărtare, în special în cazul în care 1) există un risc de sustragere sau 2) persoana

returnată evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare. Chiar dacă dispoziția

din Directiva privind returnarea este formulată ca o listă orientativă („în special”), cele două serii de

cazuri concrete acoperă principalele scenarii întâlnite în practică ce par să justifice luarea în

custodie publică pentru pregătirea returnării și/sau efectuarea procedurii de îndepărtare. Existența

unui motiv specific pentru luarea în custodie publică – și lipsa unor măsuri mai puțin coercitive –

trebuie să fie evaluată în mod individual pentru fiecare caz în parte. Refuzul intrării la frontieră,

existența unei înregistrări în SIS, lipsa documentelor, lipsa reședinței, lipsa cooperării și alte

indicii/criterii relevante trebuie să fie luate în considerare atunci când se evaluează dacă există un

risc de sustragere și, prin urmare, necesitatea luării în custodie publică, dar nu justifică în mod

necesar per se o măsură de luare în custodie publică (a se vedea secțiunea 1.6 de mai sus).

Imposibilitatea luării în custodie publică din motive legate de ordinea publică: Posibilitatea de

menținere sau de prelungire a măsurii de luare în custodie publică din motive legate de ordinea

publică nu este reglementată de textul directivei, iar statele membre nu sunt autorizate, în cazurile în

88

domeniul imigrației, să recurgă la măsura luării în custodie publică în scopul îndepărtării ca o

„formă ușoară a pedepsei cu închisoarea”. Scopul principal al luării în custodie publică în vederea

îndepărtării este de a se asigura că persoanele returnate nu compromit prin sustragere executarea

obligației de returnare. Scopul articolului 15 nu este de a proteja societatea de persoane care

constituie o amenințare pentru ordinea sau siguranța publică. Scopul – legitim – de a „proteja”

societatea ar trebui să fie abordat mai degrabă prin alte acte legislative, în special dreptul penal,

dreptul administrativ și legislația privind încetarea șederii legale din motive legate de ordinea

publică. A se vedea, de asemenea, hotărârea CEJ în cauza C-357/09 Kadzoev, punctul 70:

„Posibilitatea luării unei persoane în custodie publică pentru motive de ordine și de securitate

publică nu se poate întemeia pe Directiva 2008/115. Prin urmare, niciuna dintre circumstanțele

evocate de instanța de trimitere (comportament agresiv, lipsa mijloacelor de sprijin, lipsa unităților

de cazare) nu poate constitui ca atare un motiv de luare în custodie publică în temeiul dispozițiilor

acestei directive”. Comportamentul anterior al unei persoane care prezintă un risc pentru ordinea și

siguranța publică (de exemplu, neconformitatea cu dreptul administrativ în alte domenii decât legea

privind migrația sau încălcările legii penale) poate să fie luat în considerare, cu toate acestea, atunci

când se evaluează dacă există un risc de sustragere (a se vedea secțiunea 1.6. de mai sus): În cazul

în care comportamentul anterior al persoanei interesate permite formularea concluziei că persoana

în cauză ar putea să nu acționeze în conformitate cu legea și este posibil să evite returnarea, aceasta

poate justifica previziunea că există un risc de sustragere.

Obligația de a furniza alternative la luarea în custodie publică: Articolul 15 alineatul (1) trebuie

interpretat în sensul că impune fiecărui stat membru obligația de a prevedea în legislația sa

națională identificarea unor alternative la luarea în custodie publică; acesta este conform, de

asemenea, cu dispozițiile considerentului 16 din directivă „ în cazul în care aplicarea unor

măsuri mai puțin coercitive nu ar fi suficientă”]. În hotărârea în cauza C-61/11 El Dridi, punctul 39,

CEJ a confirmat că: „(...) din considerentul (16) al directivei respective, precum și din modul de

redactare a articolului 15 alineatul (1) rezultă că statele membre trebuie să procedeze la

îndepărtare prin intermediul măsurilor celor mai puțin coercitive cu putință.. Numai în cazul în

care executarea deciziei de returnare sub forma îndepărtării riscă să fie compromisă de

comportamentul persoanei interesate, situația apreciindu-se de la caz la caz, aceste state pot

proceda la privarea de libertate a acesteia din urmă prin luare în custodie publică”.

Beneficii și riscuri – alternative la luarea în custodie publică

Avantajele care rezultă din asigurarea unor alternative la luarea în custodie publică (cum ar fi:

restricții privind reședința, locuințe deschise pentru familii, sprijin pentru persoana responsabilă de

caz, raportare periodică, predarea documentelor de identitate/de călătorie, cauțiune, monitorizare

89

electronică etc.) pot include rate de rentabilitate superioare (inclusiv plecare voluntară),

îmbunătățirea cooperării cu persoanele returnate în vederea obținerea documentației necesare,

beneficii financiare (costuri mai mici pentru stat) și mai puține costuri umane (evitarea dificultăților

legate de detenție).

Riscurile includ probabilitatea crescută de sustragere, eventuala creare a unor factori de atracție

(centrele de luare în custodie publică alternative, cum ar fi casele de familie, pot fi percepute ca

atractive pentru potențialii imigranți ilegali) și posibile tensiuni sociale în vecinătatea centrelor

deschise.

Recomandare: Provocarea este de a găsi soluții inteligente cu o combinație adecvată de recompense

și factori de descurajare. Lipsa completă a factorilor de descurajare poate conduce la rate ale

îndepărtării insuficiente. În același timp, un sistem excesiv de represiv bazat pe luarea în custodie

publică sistematică poate fi ineficient, de asemenea, întrucât persoana returnată este prea puțin

stimulată sau încurajată să coopereze în cadrul procedurii de returnare. Asistența individuală

personalizată, care permite persoanei returnate să se ocupe de propria returnare, s-a dovedit a fi un

succes. Ar trebui avută în vedere o asistență orizontală sistematică pentru toate potențialele

persoane returnate, care să includă consiliere cu privire la posibilitățile de ședere legală/azil, precum

și la returnarea voluntară/forțată dintr-un stadiu incipient (și nu doar în momentul în care se iau

deciziile de îndepărtare forțată).


Persoanele care fac obiectul procedurilor de returnare: Cerința formală de a „face obiectul unei

proceduri de returnare” prevăzută la articolul 15 alineatul (1) nu este sinonimă cu „a face obiectul

unei decizii de returnare”. Luarea în custodie publică poate fi impusă deja – în cazul în care sunt

îndeplinite toate condițiile prevăzute la articolul 15 – înainte de luarea unei decizii oficiale (de

exemplu, atunci când pregătirile pentru emiterea deciziei de returnare sunt în curs și nu a fost emisă

încă o decizie de returnare).

Exemple concrete:

Un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală poate să își ascundă (să nu își

dezvăluie identitatea) pentru a evita îndepărtarea. Este legitim să se mențină luarea în custodie

publică în astfel de circumstanțe, în vederea exercitării unor presiuni asupra resortisantului țării terțe

pentru a-l determina să coopereze și pentru a permite, astfel, îndepărtarea acestuia?

Acest tip de luare în custodie publică este reglementat de articolul 15: articolul 15

alineatul (1) litera (b) menționează în mod expres „evită sau împiedică pregătirea

90

returnării sau procesul de îndepărtare” ca motiv pentru luarea în custodie publică;

articolul 15 alineatul (6) litera (a) menționează „lipsa de cooperare” drept unul dintre

cele două cazuri care pot justifica o prelungire a perioadei maxime de luare în custodie

publică de 12 luni și obiectivul general și definitiv al acestui tip de luare în custodie

publică („Beugehaft” sau „Durchsetzungshaft”) este îndepărtarea – nu sancționarea.

Desigur, orice luare în custodie publică în scopul îndepărtării trebuie să respecte

articolul 15 alineatul (4): în cazul în care există indicii conform cărora nu mai există

posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există

indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică

nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat. Aceasta înseamnă că,

în cazurile în care este clar că nu mai există perspective rezonabile de îndepărtare,

luarea în custodie publică trebuie să înceteze (de exemplu, atunci când devine clar că

documentele care urmează să fie emise de o țară terță vor ajunge prea târziu sau nu vor

fi emise deloc, chiar dacă deținutul ar coopera).

Este posibilă menținerea în custodie publică în cazul în care o persoană returnată prezintă o

cerere de azil?

Răspunsul oferit de CEJ în cauza C-534/11 Arslan: „Articolul 2 alineatul (1) din

Directiva 2008/115 (...) trebuie interpretat în sensul că directiva amintită nu este aplicabilă unui

resortisant al unei țări terțe care a formulat o cerere de protecție internațională, în sensul

Directivei 2005/85, și aceasta în perioada cuprinsă între formularea cererii menționate și

adoptarea deciziei în primă instanță care statuează asupra acestei cereri sau, dacă este cazul,

soluționarea căii de atac introduse împotriva deciziei respective.(punctul 49), „Directivele 2003/9

și 2005/85 nu se opun ca resortisantul unei țări terțe, care a formulat o cerere de protecție

internațională în sensul Directivei 2005/85 după ce a fost luat în custodie publică în temeiul

articolului 15 din Directiva 2008/115, să fie menținut în custodie publică în temeiul unei dispoziții

din dreptul național în situația în care, în urma unei aprecieri de la caz la caz a tuturor

împrejurărilor relevante, reiese că această cerere a fost formulată cu unicul scop de a întârzia sau

de a compromite executarea deciziei de returnare și că este obiectiv necesar să se mențină măsura

luării în custodie publică pentru a se evita ca persoana interesată să se sustragă definitiv de la

returnarea sa.” (punctul 63) NB: Referința anterioară la „legislația națională” (subliniată) se referă

la normele naționale privind luarea în custodie publică în cadrul procedurilor de azil, care transpune

– după caz – cerințe legate de luarea în custodie publică ale acquis-ului UE în materie de azil.

91

14.2. Forma și evaluarea inițială a luării în custodie publică


Autoritățile administrative sau judiciare dispun măsurile de luare în custodie publică.

Luarea în custodie publică se ordonă în scris, menționându-se motivele de fapt și de drept.

Atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autoritățile administrative, statele

membre:

(a) fie asigură un control judiciar rapid al legalității luării în custodie publică, asupra

căreia se pronunță într-un termen cât mai scurt de la începerea luării în custodie

publică,

(b) fie acordă resortisantului în cauză al unei țări terțe dreptul de a intenta o acțiune în

justiție în virtutea căreia legalitatea măsurii de luare în custodie publică face obiectul

unui control judiciar rapid inițiat cât mai rapid posibil de la inițierea procedurilor

pertinente. În acest caz, statele membre informează imediat resortisanții în cauză ai

țărilor terțe asupra posibilității intentării unei astfel de acțiuni.

Resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie

publică nu este legală.

Autoritățile judiciare pot fi formate din judecători, dar nu trebuie să fie neapărat astfel. În

conformitate cu jurisprudența relevantă a CEDO, acestea trebuie să fie independente, imparțiale și

să ofere garanțiile unei proceduri judiciare acuzatoriale.

Domeniul de aplicare a controlului jurisdicțional: Controlul jurisdicțional trebuie să evalueze toate

aspectele prevăzute în mod expres la articolul 15, ținând seama, în același timp, de chestiunile de

drept (corectitudinea procedurii de luare în custodie și a deciziei privind luarea în custodie din punct

de vedere procedural/juridic) și de chestiunile de fapt (situația personală a persoanei luate în

custodie publică, legăturile de familie în țara respectivă, garanțiile de părăsire a teritoriului,

posibilitatea rezonabilă a îndepărtării etc.).

Durata maximă a „controlului jurisdicțional rapid”: Textul Directivei privind returnarea este inspirat

de formularea articolului 5 alineatul (4) din Convenția europeană a drepturilor omului, ceea ce

necesită un „control jurisdicțional rapid din partea unei instanțe”. Jurisprudența CEDO relevantă

clarifică faptul că durata maximă acceptabilă („termenul rezonabil”) nu poate fi definită în mod

abstract. Aceasta trebuie să fie stabilită în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte, ținând

seama de complexitatea procedurilor, precum și de comportamentul autorităților și al solicitantului.

92

Emiterea unei decizii în termen de cel mult o săptămână poate fi considerată, cu siguranță, o bună

practică care este conformă cu cerința juridică privind rapiditatea.

Cerința emiterii unei decizii scrise se aplică, de asemenea, deciziilor de prelungire: Cerința de a

emite o decizie scrisă conținând motivele luării în custodie publică se aplică, de asemenea,

deciziilor de prelungire a luării în custodie publică. În cauza C-146/14 Mahdi, CEJ a clarificat în

mod expres (punctul 44): „Această cerință de adoptare a unei decizii scrise trebuie înțeleasă ca

raportându-se în mod necesar la orice decizie privind prelungirea măsurii de luare în custodie

publică, dat fiind că, pe de o parte, măsura luării în custodie publică și prelungirea acesteia au o

natură analoagă, ambele având ca efect lipsirea de libertate a resortisantului în cauză al unei țări

terțe în vederea pregătirii returnării sale și/sau a executării îndepărtării sale, și, pe de altă parte,

în fiecare din aceste două cazuri, acest resortisant trebuie să fie în măsură să cunoască motivele

deciziei adoptate în privința sa”.

Toate garanțiile inerente respectării dreptului de a fi ascultat se aplică deciziilor privind luarea în

custodie publică și deciziilor privind prelungirea măsurii de luare în custodie publică. Cu toate

acestea, nerespectarea acestui drept conduce la invalidarea unei decizii numai în măsura în care

rezultatul procedurii ar fi putut fi diferit dacă dreptul ar fi fost respectat. A se vedea hotărârea CEJ

în cauza C-383/13 G și R: „(...) dreptul Uniunii, în special articolul 15 alineatele (2) și (6) din

Directiva 2008/115, trebuie interpretat în sensul că, atunci când prelungirea unei măsuri de luare

în custodie publică a fost decisă în cadrul unei proceduri administrative cu încălcarea dreptului de

a fi ascultat, instanța națională însărcinată să aprecieze legalitatea acestei decizii nu poate acorda

retragerea măsurii de luare în custodie publică decât dacă consideră, având în vedere ansamblul

circumstanțelor de fapt și de drept ale fiecărei cauze, că această încălcare l-a privat efectiv pe cel

care o invocă de posibilitatea unei apărări mai bune într-o asemenea măsură încât această

procedură ar fi putut avea un rezultat diferit.” (A se vedea, de asemenea, introducerea la

secțiunea 12.)

14.3. Revizuirea periodică a luării în custodie publică


În toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de

timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei țări terțe, fie din oficiu.

Articolul 15 alineatul (3) prima teză nu prevede emiterea unei decizie de revizuire scrise: Acest

aspect a fost clarificat de CEJ în cauza C-146/14 Mahdi, punctul 47: „dispozițiile articolului 15 din

această directivă nu impun adoptarea unui «act de revizuire» scris (...). Autoritățile care realizează

93

o revizuire a măsurii de luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe la intervale

rezonabile, în temeiul articolului 15 alineatul (3) prima teză din directiva menționată, nu au,

așadar, obligația de a adopta la fiecare revizuire un act expres în formă scrisă care să cuprindă o

expunere a elementelor de fapt și de drept care motivează acest act”. Statele membre sunt libere

însă să adopte o decizie de revizuire scrisă, în conformitate cu legislația națională.

Deciziile combinate de revizuire și prelungire trebuie să fie adoptate în scris: În hotărârea sa în

cauza C-146/14 Mahdi, CEJ a clarificat (punctul 48): „Astfel, într-un asemenea caz, revizuirea

măsurii de luare în custodie publică și adoptarea deciziei privind soarta luării în custodie publică

au loc în aceeași etapă procedurală. În consecință, această decizie trebuie să îndeplinească

cerințele care rezultă din articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/115”.

În cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului

judiciar.

Înțelesul noțiunii de „perioadă prelungită de luare în custodie publică”: Articolul 15 alineatul (3)

teza a doua prevede un control jurisdicțional/supraveghere din oficiu în cazul „perioadelor

prelungite de luare în custodie publică”. Acest lucru implică necesitatea unor acțiuni din partea

autorităților judiciare, inclusiv în cazurile în care persoana în cauză nu inițiază o cale de atac. Pe

baza unei comparații din punct de vedere lingvistic a expresiei „perioadă prelungită de luare în

custodie publică” (DE: „Bei längerer Haftdauer”; FR: „En cas de périodes de

rétentionprolongées”; NL: In hetgeval van een Lange perioadă van bewaring ES: En caso de

periodos de internamientoprolongados; IT: Nelcaso di periodi di trattenimentoprolungati etc.), este

evident că termenul se referă în esență la „o perioadă lungă de luare în custodie publică”, indiferent

dacă a fost luată sau nu o decizie oficială de prelungire a perioadei. Comisia consideră că un

interval de 6 luni pentru prima revizuire judiciară din oficiu este prea lung, cu siguranță, în timp ce

o revizuire judiciară din oficiu la trei luni poate fi luată în considerare în limita a ceea ce ar putea fi

conform, totuși, cu dispozițiile articolului 15 alineatul (3), în cazul în care există, de asemenea,

posibilitatea de a lansa revizuiri individuale la cerere, dacă este necesar.

Competențele autorității judiciare de supraveghere: Un mecanism de revizuire care analizează doar

probleme de drept și nu de fapt nu este suficient. Autoritatea judiciară trebuie să aibă competența de

a decide atât asupra faptelor, cât și asupra chestiunilor juridice. A se vedea hotărârea CEJ în

cauza C-146/14 Mahdi, punctul 62: „(...) autoritatea judiciară competentă trebuie să poată

substitui cu propria decizie decizia autorității administrative sau, dacă este cazul, decizia

autorității judiciare care a dispus măsura inițială a luării în custodie publică și să statueze în

privința posibilității de a dispune o măsură de înlocuire sau eliberarea resortisantului în cauză al

unei țări terțe. În acest scop, autoritatea judiciară care statuează în privința unei cereri de

94

prelungire a luării în custodie publică trebuie să poată lua în considerare atât elementele de fapt și

probele invocate de autoritatea administrativă care a dispus măsura inițială de luare în custodie

publică, cât și orice observație eventuală a resortisantului în cauză al unei țări terțe. În plus, ea

trebuie să fie în măsură să cerceteze orice alt element pertinent pentru decizia sa în cazul în care ar

considera necesar acest lucru (...)”.

14.4. Încetarea măsurii de luare în custodie publică


4. În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a

îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor

stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este

eliberată imediat.

5. Luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la

alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a

măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică,

care nu poate depăși șase luni.

6.Statele membre nu pot extinde perioada menționată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată

de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația sa

națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este

probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită:

(a) lipsei de cooperare a resortisantului în cauză al unei țări terțe sau

(b) întârzierilor în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe.

Luarea în custodie publică trebuie să înceteze și persoana returnată trebuie să fie eliberată într-o

serie de situații diferite, cum ar fi, în special, în cazul în care

– nu mai există posibilități rezonabile de îndepărtare din considerente juridice sau de

alt tip;

– măsurile de îndepărtare nu sunt monitorizate în mod adecvat de către autorități;

– termenele maxime de luare în custodie publică au fost atinse.

De asemenea, ar trebui să se aibă în vedere încetarea luării în custodie publică de la caz la caz dacă

alternativele la aceasta devin o opțiune adecvată.

95

14.4.1. Lipsa unei posibilități rezonabile a îndepărtării

Lipsa unei posibilități rezonabile a îndepărtării: În cauza C-357/09 Kadzoev, punctul 67, CEJ a

oferit o clarificare cu privire la interpretarea noțiunii de „posibilitate rezonabilă a îndepărtării”:

„Numai o posibilitate reală ca măsura îndepărtării să fie pusă în aplicare cu succes în termenele

stabilite la alineatele (5) și (6) ale aceluiași articol corespunde unei posibilități rezonabile a

îndepărtării, iar aceasta nu există atunci când pare puțin probabil ca persoana interesată să fie

primită într-o țară terță, având în vedere termenele menționate”.

Lipsa unei „posibilități rezonabile” nu este același lucru cu „imposibilitatea punerii în aplicare”:

„Imposibilitatea punerii în aplicare” este o afirmație mai categorică și mai dificil de demonstrat

decât „lipsa unei posibilități rezonabile”, care se referă numai la un anumit grad de probabilitate.

Perioadele de luare în custodie publică care ar trebui luate în considerare atunci când se evaluează

„posibilitate rezonabilă a îndepărtării”: Având în vedere accentul plasat în articolul 15 (precum și în

considerentul 6) pe o evaluare individuală concretă de la caz la caz pentru a determina

proporționalitatea privării de libertate, trebuie să se țină seama întotdeauna de termenele maxime de

luare în custodie publică a persoanei vizate în cazul concret. Aceasta înseamnă că se aplică

termenele maxime stabilite de legislația națională a statului membru în cauză. Aceasta implică, de

asemenea, că o persoană returnată nu ar trebui să fie luată în custodie publică într-un stat membru

dacă, încă de la început, pare puțin probabil ca persoana în cauză să fie primită într-o țară terță în

termenul maxim de luare în custodie autorizat în temeiul legislației statului membru respectiv. (NB:

În cauza C-357/09 Kadzoev, CEJ a făcut trimitere la termenele maxime în temeiul directivei,

întrucât acestea sunt aceleași cu termenele maxime în temeiul legislației aplicabile în statul membru

în cauză).

Odată ce termenele maxime de luare în custodie publică au fost atinse, articolul 15 alineatul (4) nu

se mai aplică, iar persoana în cauză trebuie, în orice caz, să fie eliberată imediat. A se vedea

hotărârea CEJ în cauza C-357/09 Kadzoev, punctele 60 și 61: „Trebuie arătat că, în condițiile în

care este atinsă durata maximă de luare în custodie publică prevăzută la articolul 15 alineatul (6)

din Directiva 2008/115, nu se pune problema dacă mai există o „posibilitate rezonabilă a

îndepărtării”, în sensul alineatului (4) al aceluiași articol. Astfel, într-un asemenea caz, persoana

în cauză trebuie, în orice caz, să fie eliberată imediat. Astfel, articolul 15 alineatul (4) din

Directiva 2008/115 nu este aplicabil decât în condițiile în care termenele maxime de luare în

custodie publică, prevăzute la articolul 15 alineatele (5) și (6) din această directivă, nu au

expirat”.

96

Exemple concrete:

Este legitim să se mențină luarea în custodie publică dacă resortisantul țării terțe este protejat

pentru moment împotriva îndepărtării pe baza principiului nereturnării?

În cazul în care îndepărtarea devine improbabilă – de exemplu, din cauza unei

probleme legate de nereturnare care ar putea avea un caracter permanent – persoanele

trebuie eliberate în temeiul articolului 15 alineatul (4). În cazul în care problema legată

de nereturnare este doar limitată și are caracter temporar (de exemplu, ar putea fi emis

curând un mecanism credibil de asigurare diplomatică din țara de returnare, persoana

returnată are nevoie temporar de tratament medical vital care nu este disponibil în țara

de returnare), măsura de luare în custodie publică poate fi menținută – dacă există încă

o posibilitate rezonabilă a îndepărtării.

14.4.2. Atingerea termenului maxim de luare în custodie publică

Articolul 15 alineatele (5) și (6) impune statelor membre obligația de a stabili în temeiul legislației

naționale11

termene maxime de luare în custodie publică, care nu depășesc 6 luni (în cazurile

obișnuite) sau 18 luni (în două cazuri recunoscute: persoana returnată nu cooperează sau există

întârzieri în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe).

Termenele maxime de luare în custodie publică – uneori mai scurte – stabilite în legislația națională

prevalează asupra termenului de 6 sau 18 luni prevăzut în Directiva privind returnarea: În tratarea

cazurilor concrete, trebuie să fie aplicate termenele maxime stabilite de legislația națională (în

conformitate cu Directiva privind returnarea) și nu termenele maxime stabilite în Directiva privind

returnarea. Aceasta presupune faptul că un stat membru care a stabilit un termen maxim de 12 luni

la nivel național, de exemplu, pentru persoanele returnate care nu cooperează, nu poate menține un

termen de luare în custodie publică de peste 12 luni, deși articolul 15 alineatul (6) prevede un cadru

de până la 18 luni.

Exemple de motive care justifică/nu justifică prelungirea măsurii de luare în custodie publică în

temeiul articolului 15 alineatul (6):

– Lipsa documentelor de identitate ca atare nu este suficientă pentru a justifica prelungirea

măsurii de luare în custodie publică. A se vedea hotărârea CEJ în cauza C-146/14

Mahdi (punctul 73): „(...) faptul că resortisantul în cauză al unei țări terțe nu dispune

11 O imagine de ansamblu asupra diferitelor termene aplicabile în temeiul legislației naționale se regăsește la

adresa: http://ec.europa.eu/smart-regulation/evaluation/search/download.do?documentId=10737855

(paginile 44-50). Imaginea de ansamblu reflectă situația din decembrie 2013, unele norme naționale

schimbându-se între timp.

http://ec.europa.eu/smart-regulation/evaluation/search/download.do?documentId=10737855

97

de documente de identitate nu poate, în sine, să justifice o prelungire a măsurii de luare

în custodie publică prevăzute la articolul 15 alineatul (6) din Directiva 2008/115”.

– Lipsa cooperării în obținerea documentelor de identitate poate justifica prelungirea

măsurii de luare în custodie publică, dacă există o legătură de cauzalitate între lipsa de

cooperare și nereturnare. A se vedea hotărârea CEJ în cauza C-146/14 Mahdi

(punctul 85): „(...) numai dacă din examinarea comportamentului resortisantului în

cauză în perioada de luare în custodie publică rezultă că acesta din urmă nu a cooperat

la executarea operațiunii de îndepărtare și că este probabil ca operațiunea să dureze

mai mult timp decât a fost prevăzut din cauza acestui comportament (...)”.


Luarea în considerare a perioadelor de luare în custodie publică în calitate de solicitant de azil: La

calcularea perioadei de luare în custodie publică în scopul îndepărtării, perioadele de luare în

custodie publică în calitate de solicitant de azil nu trebuie luate în considerare, având în vedere că

luarea în custodie publică în scopul îndepărtării și luarea în custodie publică a solicitanților de azil

intră sub incidența unor norme și regimuri juridice diferite. În cazul în care, cu toate acestea, din

cauza deficiențelor administrative sau procedurale nu s-a luat nicio decizie privind impunerea luării

în custodie publică în cadrul procedurii de azil și persoana a rămas în custodie publică pe baza

normelor naționale privind luarea în custodie publică în scopul îndepărtării, perioada respectivă

trebuie să fie luată în considerare (a se vedea hotărârea CEJ în cauza C-357/09 Kadzoev,

punctele 45 și 48: „Astfel, luarea în custodie publică în scopul îndepărtării guvernată de

Directiva 2008/115 și luarea în custodie publică dispusă împotriva unui solicitant de azil, în special

în temeiul Directivelor 2003/9 și 2005/85 și al dispozițiilor naționale aplicabile, intră sub incidența

unor regimuri juridice diferite. Prin urmare, (...) perioada în care o persoană a fost plasată într-un

centru de plasament temporar pe baza unei decizii adoptate în temeiul dispozițiilor naționale și al

celor comunitare privind solicitanții de azil nu trebuie considerată o luare în custodie publică în

scopul îndepărtării în sensul articolului 15 din Directiva 2008/115.” Și punctul 47:„Dacă ar

rezulta că, în cadrul procedurilor inițiate în urma cererilor de azil ale domnului Kadzoev, evocate

la punctul 19 din prezenta hotărâre, nu a fost adoptată nicio decizie cu privire la plasarea acestuia

în centrul de plasament temporar și că luarea sa în custodie publică a rămas, așadar, întemeiată pe

regimul național anterior de luare în custodie publică în scopul îndepărtării sau pe regimul

Directivei 2008/115, perioada de luare în custodie publică a domnului Kadzoev corespunzătoare

perioadei în care erau pendinte respectivele proceduri de azil ar trebui luată în considerare la

calculul perioadei de luare în custodie publică în scopul îndepărtării, prevăzută la articolul 15

alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115.”).

98

Luarea în considerare a perioadelor de luare în custodie publică în așteptarea pregătirii unui transfer

efectuat în conformitate cu procedura Dublin: Este valabilă aceeași logică de mai sus (în ceea ce

privește perioadele de luare în custodie publică în calitate de solicitant de azil).

Luarea în considerare a perioadelor de luare în custodie publică în care este pendinte o cale de atac

cu efect suspensiv: Astfel de perioade trebuie luate în considerare. A se vedea hotărârea CEJ în

cauza Kadzoev, punctele 53-54: „(...) perioada în care persoana în cauză se află în custodie

publică în cursul procedurii prin intermediul căreia legalitatea deciziei de îndepărtare face

obiectul unui control jurisdicțional trebuie luată în considerare la calculul duratei maxime de luare

în custodie publică prevăzute la articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115. În caz

contrar, durata luării în custodie publică în scopul îndepărtării ar putea varia, eventual în mod

considerabil, de la un caz la altul în același stat membru sau de la un stat membru la altul, datorită

particularităților și circumstanțelor proprii procedurilor judiciare naționale, ceea ce ar fi contrar

obiectivului urmărit de articolul 15 alineatele (5) și (6) din Directiva 2008/115, care este acela de a

garanta o durată maximă a custodiei publice comună statelor membre”.

Luarea în considerare a perioadelor de luare în custodie publică în scopul îndepărtării petrecute în

statul membru A (diferit), urmate imediat de luarea în custodie în perioada anterioară îndepărtării în

statul membru B [De exemplu, o astfel de situație ar putea apărea în contextul transferului unui

migrant aflat în situație de ședere ilegală din statul membru A în statul membru B în temeiul unui

acord bilateral de readmisie care intră sub incidența articolului 6 alineatul (3)]: Comisia consideră

că pragul absolut de 18 luni de reținere neîntreruptă în perioada anterioară îndepărtării nu ar trebui

să fie depășit, ținând cont de necesitatea de a respecta efectul util („effet utile”) al termenului

maxim stabilit la articolul 15 alineatul (6). Un schimb de informații între statele membre cu privire

la perioadele de luare în custodie publică petrecute deja într-un alt stat membru, precum și o

eventuală posibilitate pentru statul membru B de a refuza transferul din statul membru A dacă statul

membru A a formulat cererea excesiv de târziu, ar trebui să fie abordate în cadrul acordurilor

bilaterale de readmisie relevante.

Luarea în considerare a perioadelor de luare în custodie publică încheiate anterior intrării în vigoare

a normelor din Directiva privind returnarea: Astfel de perioade trebuie luate în considerare (a se

vedea hotărârea CEJ în cauza C-357/09 Kadzoev, punctele 36-38).

14.5. Reaplicarea măsurii de luare în custodie publică a persoanelor returnate

Termenele maxime de luare în custodie publică prevăzute în Directiva privind returnarea nu trebuie

să fie subminate de reaplicarea măsurii de luare în custodie publică imediat după eliberare.

99

Reaplicarea măsurii de luare în custodie publică pentru aceeași persoană într-o etapă ulterioară

poate fi legitimă numai dacă a avut loc o modificare importantă a unor circumstanțe pertinente (de

exemplu, emiterea documentelor necesare de către o țară terță sau o îmbunătățire a situației în țara

de origine, care permite returnarea în siguranță), dacă modificarea respectivă conduce la o

„posibilitate rezonabilă a îndepărtării” în conformitate cu articolul 15 alineatul (4) și dacă toate

celelalte condiții pentru impunerea luării în custodie publică în temeiul articolului 15 sunt

îndeplinite.

14.6. Aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive după încetarea perioadei de luare în custodie

publică

Pot fi impuse măsuri mai puțin coercitive, cum ar fi prezentarea periodică în fața autorităților,

constituirea unei garanții financiare corespunzătoare, prezentarea unor documente sau obligația de a

rămâne într-un anumit loc, atât timp cât și în măsura în care acestea pot fi considerate în continuare

ca reprezentând o „măsură necesară” pentru punerea în aplicare a returnării. Deși nu există termene

maxime absolute prevăzute pentru aplicarea măsurilor mai puțin coercitive, domeniul de aplicare și

durata unor astfel de măsuri trebuie să facă obiectul unei evaluări aprofundate privind

proporționalitatea acestora.

De asemenea, în cazul în care natura și intensitatea măsurilor mai puțin coercitive sunt similare sau

identice cu o pedeapsă privativă de libertate (cum ar fi impunerea unei obligații nelimitate de a

rămâne într-un anumit centru, fără posibilitatea de a părăsi centrul respectiv), acestea trebuie

considerate o continuare de facto a luării în custodie publică și se aplică termenele prevăzute la

articolul 15 alineatele (5) și (6).

15. Condițiile de luare în custodie publică


1. Luarea în custodie publică se efectuează, în general, în centre specializate de cazare. Dacă un

stat membru nu poate oferi cazare într-un centru specializat de cazare și trebuie să recurgă la

cazarea în cadrul unui penitenciar, resortisanții țărilor terțe luați în custodie publică sunt separați

de deținuții obișnuiți.

2. Resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică li se va permite, la cerere, să ia în timp util

legătura cu reprezentanții lor legali, membrii de familie și autoritățile consulare competente.

3. O atenție deosebită se acordă situației persoanelor vulnerabile. Se asigură îngrijirea medicală

de urgență și tratamentul de bază al bolii.

100

4. Organizațiilor și organismelor naționale, internaționale și neguvernamentale relevante și

competente li se asigură posibilitatea de a vizita centrele de cazare, astfel cum se menționează la

alineatul (1), în măsura în care acestea sunt folosite pentru luarea în custodie publică a

resortisanților țărilor terțe în conformitate cu prezentul capitol. Aceste vizite pot fi supuse unei

autorizări.

5. Resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică li se oferă în mod sistematic informații care

le explică normele aplicate în centru și care prezintă drepturile și obligațiile lor. Acestea cuprind

informații privind dreptul lor în conformitate cu legislația națională aplicabilă de a lua legătura cu

organizațiile și organismele menționate la alineatul (4).

15.1. Reținerea inițială de către poliție

Reținerea inițială de către poliție în scopul identificării este reglementată de legislația națională.

Acest lucru este subliniat în mod explicit în considerentul 17 din Directiva privind returnarea:

„Fără a se aduce atingere reținerii inițiale de către autoritățile de aplicare a legii, reglementată

prin legislația națională, luarea în custodie publică ar trebui să se efectueze, în general, în centre

specializate de cazare”. Dispoziția citată mai sus clarifică faptul că, în cursul unei perioade inițiale,

se poate aplica în continuare legislația națională. Chiar dacă aceasta nu reprezintă o obligație

juridică, statele membre sunt încurajate să se asigure deja în această etapă că migranții aflați în

situație de ședere ilegală sunt separați de deținuții obișnuiți.

Durata perioadei de reținere inițială în care migranții suspectați de ședere ilegală pot rămâne în

custodia poliției: o perioadă scurtă, dar rezonabilă pentru a permite identificarea persoanei reținute

și cercetarea informațiilor care permit stabilirea faptului dacă persoana respectivă este un resortisant

al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală. A se vedea răspunsul oferit de CEJ în hotărârea în

cauza Achughbabian (punctul 31): „În această privință, este necesar să se considere că autoritățile

competente trebuie să dispună de un termen în mod cert scurt, dar rezonabil pentru a identifica

persoana controlată și pentru a căuta datele care permit să se stabilească dacă această persoană

este un resortisant al unei țări terțe a cărui ședere ar fi ilegală. Determinarea numelui și a

cetățeniei se poate dovedi dificilă în cazul în care persoana interesată nu cooperează. Verificarea

existenței unei șederi ilegale poate și ea să se dovedească complexă, în special atunci când

persoana interesată invocă statutul de solicitant de azil sau de refugiat. Având în vedere cele

menționate, autoritățile competente sunt obligate, în scopul de a evita să aducă atingere

obiectivului Directivei 2008/115, astfel cum a fost amintit la punctul precedent, să acționeze cu

diligență și să se pronunțe fără întârziere asupra caracterului legal sau ilegal al șederii persoanei

în cauză”. Deși nu există niciun termen obligatoriu detaliat, Comisia încurajează statele membre să

101

se asigure că transferul către un centru specializat de cazare pentru migranții în situație

neregulamentară are loc, de regulă, în termen de 48 de ore după reținere (în mod excepțional, pot fi

acceptate perioade mai lungi în cazul unor locații geografice îndepărtate).

15.2. Utilizarea centrelor specializate ca regulă generală

Utilizarea centrelor specializate este regula generală: Persoanele returnate nu sunt infractori și

merită să beneficieze de un tratament diferit față de deținuții obișnuiți. Prin urmare, utilizarea unor

centre specializate este regula generală prevăzută de Directiva privind returnarea. Statele membre

sunt obligate să rețină resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală în scopul

îndepărtării în centre specializate de cazare și nu în penitenciare obișnuite. Aceasta implică o

obligație pentru statele membre de a se asigura că există suficiente locuri disponibile în centrele de

cazare specializate, pentru a răspunde provocărilor previzibile legate de migrația ilegală.

Excepții de la regula generală: Derogarea prevăzută la articolul 16 alineatul (1), care permite

statelor membre, în cazuri excepționale, să găzduiască persoane luate în custodie publică, aflate în

etapa anterioară îndepărtării, în închisorile obișnuite, trebuie să fie interpretată în mod restrictiv.

Acest lucru a fost confirmat în mod expres de CEJ în cauzele Bero (C-473/13) și Bouzalmate

(C514/13), punctul 25: „A doua teză a (...) articolului 16 alineatul (1) (...) prevede o derogare de

la acest principiu, care, ca atare, trebuie interpretată în mod restrictiv (a se vedea în acest sens

hotărârea Kamberaj, C-571/10, EU:C:2012:233, punctul 86)”. La utilizarea unei astfel de derogări

se vor avea în vedere pe deplin drepturile fundamentale, luându-se în considerare în mod

corespunzător aspecte precum situațiile de suprapopulare, necesitatea de a evita transferurile

repetate și posibilele efecte negative asupra bunăstării persoanei returnate, în special în cazul

persoanelor vulnerabile.

Creșteri imprevizibile ale numărului de deținuți: Derogarea prevăzută la articolul 16 alineatul (1)

poate fi aplicată atunci când creșterile neprevăzute ale numărului de deținuți cauzate de fluctuațiile

imprevizibile de natură cantitativă inerente fenomenului migrației ilegale (care nu ating încă nivelul

unei „situații de urgență”, astfel cum este reglementată în mod expres la articolul 18) generează o

problemă pentru cazarea deținuților în centre speciale într-un stat membru care nu dispune de un

număr adecvat/rezonabil de centre specializate.

Deținuții agresivi: În conformitate cu jurisprudența relevantă a CEDO, statele membre au obligația

să protejeze persoanele returnate luate în custodie publică împotriva comportamentelor agresive și

neadecvate ale altor persoane returnate sau deținuți. Statele membre sunt încurajate să caute

modalități practice pentru abordarea acestei provocări în cadrul centrelor specializate și fără să

recurgă la cazarea în cadrul unui penitenciar. Posibile soluții ar putea include rezervarea anumitor

102

părți/pavilioane ale centrelor de cazare pentru persoanele agresive sau existența unor centre de

cazare speciale rezervate pentru această categorie de persoane.

Absența unor centre speciale de cazare într-o regiune a unui stat membru: Absența unor centre

speciale de cazare într-o regiune a unui stat membru – în timp ce acestea există într-o altă regiune

din același stat membru – nu poate justifica, în sine, cazarea într-o închisoare obișnuită. Acest lucru

a fost confirmat în mod expres de CEJ în cauzele C-473/1 Bero și C-514/13 Bouzalmate

(punctul 32): „Articolul 16 alineatul (1) din Directiva 2008/115/CE (...) trebuie interpretat în sensul

că un stat membru are obligația de a pune în executare, în general, într-un centru specializat de

cazare din acest stat măsura luării în custodie publică în scopul îndepărtării resortisanților unor

țări terțe aflați în situație de ședere ilegală, chiar și atunci când statul membru respectiv are o

structură federală, iar statul federat competent să decidă și să procedeze la executarea unei astfel

de măsuri în temeiul dreptului național nu dispune de un asemenea centru de cazare”.

Perioade scurte de luare în custodie publică: Faptul că luarea în custodie publică este probabil să

dureze numai pentru o perioadă scurtă de timp (de exemplu, 7 zile) nu este un motiv legitim pentru

a recurge, în mod excepțional, la cazarea într-un penitenciar.

Cazarea în instituții psihiatrice/medicale închise: Cazarea în perioada anterioară îndepărtării în

instituții medicale/psihiatrice sau împreună cu persoane reținute din motive medicale nu este avută

în vedere de articolul 16 alineatul (1) și ar contraveni efectului util („effet utile”) al acestuia, cu

excepția cazului în care, având în vedere afecțiunile medicale și starea de sănătate a persoanei în

cauză, cazarea sau transferul într-o unitate specializată sau adaptată apare ca necesară pentru a

asigura persoanei respective o supraveghere medicală specializată, asistență și îngrijire adecvată și

constantă, în scopul de a evita deteriorarea sănătății acesteia.

15.3. Separarea de deținuții obișnuiți

Obligația de a separa persoanele returnate și deținuții este o cerință absolută: Directiva privind

returnarea prevede o obligație necondiționată care impune statelor membre să asigure că

resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală sunt separați întotdeauna de deținuții

obișnuiți în cazul în care un stat membru nu poate furniza, în mod excepțional, cazare pentru

resortisanții țărilor terțe în centre de cazare specializate.

Foști deținuți care fac obiectul procedurii de returnare ulterioară: După ce pedeapsa cu închisoarea a

luat sfârșit și persoana în cauză trebuie să fie eliberată, în mod normal, încep să se aplice normele

privind luarea în custodie publică în scopul îndepărtării [inclusiv obligația prevăzută la articolul 16

alineatul (1) de a caza persoanele returnate în centre specializate]. În cazul în care pregătirea în

103

vederea îndepărtării și, eventual, îndepărtarea în sine au loc într-o perioadă încă acoperită de

pedeapsa cu închisoarea, poate fi menținută cazarea în închisoare (întrucât aceasta este justificată

încă de condamnarea pentru infracțiunea săvârșită anterior). Statele membre sunt încurajate să

înceapă procesul de identificare necesar în vederea îndepărtării cu mult în prealabil, în timp ce

persoanele se află încă în închisoare ca parte a executării pedepsei.

Deținuții agresivi: Comportamentul agresiv și neadecvat al persoanelor returnate nu justifică

cazarea persoanelor respective împreună cu deținuții obișnuiți, cu excepția cazului în care un act de

agresiune este calificat drept infracțiune și a fost impusă o pedeapsă cu închisoarea aferentă de către

o instanță.

Termenul „deținuții obișnuiți” se referă atât la deținuții condamnați, cât și la deținuții în arest

preventiv: Acest lucru este confirmat în orientarea 10 alineatul (4) din „Douăzeci de orientări

privind returnarea forțată” adoptate de Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei la 4.5.2005,

care subliniază în mod explicit că „persoanele luate în custodie publică în așteptarea îndepărtării

din teritoriu trebuie să fie separate, în mod normal, de deținuții obișnuiți, condamnați sau în arest

preventiv”. Prin urmare, persoanele luate în custodie publică trebuie să fie separate, de asemenea, de

deținuții în arest preventiv.

Acordul persoanei returnate de a fi cazată împreună cu deținuții obișnuiți nu este posibil: În cauza

C-474/13 Pham, punctele 21 și 22, CEJ a confirmat în mod expres: „În această privință, obligația

de separare a resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală de deținuții de drept

comun prevăzută la articolul 16 alineatul (1) a doua teză din această directivă reprezintă mai mult

decât o simplă modalitate specifică de punere în executare a unei măsuri de cazare în penitenciar a

resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică, constituind o condiție de fond a respectivei

măsuri de cazare fără de care, în principiu, aceasta nu ar fi conformă cu directiva menționată. În

acest context, un stat membru nu poate să țină seama de voința resortisantului unei țări terțe vizat”.

15.4. Condiții materiale de luare în custodie publică

Directiva privind returnarea – articolul 16, Orientarea nr. 10 a Consiliului Europei privind returnarea forțată

(„condițiile de luare în custodie publică în așteptarea expulzării”), standardele CPT, Normele europene privind

penitenciarele din 2006

Directiva privind returnarea prevede o serie de garanții concrete. Statele membre sunt obligate:

– să asigure îngrijire medicală de urgență și tratamentul de bază al bolii;

104

– să acorde atenție situației persoanelor vulnerabile, ceea ce implică, de asemenea, să

asigure în general luarea în considerare în mod corespunzător a aspectelor precum

vârsta, dizabilitatea, starea de sănătate fizică și mentală a persoanei în cauză;

– să ofere persoanelor luate în custodie publică informații care le explică normele

aplicate în centru și care le prezintă drepturile și obligațiile. Se recomandă ca

informațiile să fie furnizate cât mai curând posibil și nu mai târziu de 24 de ore după

sosire;

– să permită persoanelor luate în custodie publică să ia legătura cu reprezentanții lor

legali, membrii de familie și autoritățile consulare competente;

– să furnizeze organizațiilor și organismelor naționale, internaționale și

neguvernamentale relevante și competente posibilitatea de a vizita centrele de cazare.

Acest drept trebuie să se acorde direct organismelor în cauză, indiferent de o invitație

concretă din partea persoanei luate în custodie.

În ceea ce privește aspectele care nu sunt reglementate în mod expres de Directiva privind

returnarea, statele membre trebuie să respecte standardele relevante ale Consiliului Europei, în

special „standardele CPT”: Directiva privind returnarea nu reglementează anumite condiții

materiale de detenție, cum ar fi dimensiunea încăperilor, accesul la instalații sanitare, posibilitatea

de a ieși în aer liber, nutriție etc. în cursul perioadei de luare în custodie publică. Considerentul 17

din directivă confirmă, cu toate acestea, că persoanele luate în custodie publică trebuie să fie tratate

„în mod uman și demn”, cu respectarea deplină a drepturilor lor fundamentale și în conformitate cu

dreptul internațional. Ori de câte ori statele membre impun măsura luării în custodie publică în

scopul îndepărtării, acest lucru trebuie făcut în condiții care respectă articolul 4 din Carta drepturilor

fundamentale, care interzice tratamentul inuman sau degradant. Impactul practic al acestei obligații

asupra statelor membre este prezentat mai în detaliu în special în:

1) Orientarea nr. 10 a Consiliului Europei privind returnarea forțată („condițiile de luare în

custodie publică în așteptarea returnării”);

2) standardele stabilite de Comitetul European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor

sau Tratamentelor Inumane sau Degradante [denumite în continuare „standardele CPT”,

document CPT/Inf/E (2002) 1 – Rev. 2013, disponibil la adresa:

www.cpt.coe.int/en/docsstandards.htm], care abordează în mod specific nevoile speciale

și statutul migranților în situație neregulamentară aflați în detenție;

3) normele europene privind penitenciarele din 2006 [Recomandarea Rec (2006) 2 a

Comitetului de Miniștri adresată statelor membre] ca standarde minime de bază cu

privire la toate aspectele care nu sunt abordate de standardele menționate anterior;

105

4) Regulile minime standard privind tratamentul deținuților adoptate de ONU [aprobate de

Consiliul Economic și Social în rezoluțiile sale nr. 663C (XXIV) din 31 iulie 1957 și

nr. 2076 (LXII) din 13 mai 1977].

Standardele respective reprezintă o descriere recunoscută pe scară largă a obligațiilor legate de

luarea în custodie publică care trebuie respectate de statele membre în cazul oricărei astfel de

măsuri ca un minimum absolut, în vederea asigurării conformității cu obligațiile asumate prin

Convenția europeană a drepturilor omului și cu obligațiile care rezultă din Carta drepturilor

fundamentale atunci când aplică dreptul UE:

Orientarea nr. 10 a Consiliului Europei – condițiile de luare în custodie publică în așteptarea

expulzării

1. Persoanele luate în custodie publică în așteptarea expulzării ar trebui să fie cazate, în mod

normal, în cel mai scurt timp posibil în centre special desemnate în acest scop, care oferă condiții

materiale și un regim adecvate pentru situația lor juridică și sunt dotate cu personal calificat

corespunzător.

2. Astfel de centre ar trebui să asigure cazare în încăperi dotate în mod corespunzător, curate și în

bună stare de funcționare și care oferă suficient spațiu locuibil pentru numărul de persoane

implicate. De asemenea, ar trebui să se acorde atenție proiectării și amenajării spațiilor pentru a

evita, în măsura posibilului, orice impresie a unui mediu „carceral”. Activitățile organizate ar

trebui să includă exercițiu în aer liber, accesul la o cameră de zi și la transmisiuni radio/de

televiziune și la ziare/reviste, precum și la alte mijloace de recreere adecvate.

3. Personalul din astfel de centre ar trebui să fie selectat cu atenție și să beneficieze de o formare

corespunzătoare. Statele membre sunt încurajate să pună la dispoziția personalului în cauză, în

măsura în care acest lucru este posibil, activități de formare care nu numai că i-ar ajuta să

dobândească competențe de comunicare interpersonală, ci și să se familiarizeze cu diferitele culturi

ale persoanelor luate în custodie. De preferință, o parte din personal ar trebui să aibă competențe

lingvistice corespunzătoare și ar trebui să fie în măsură să recunoască simptomele posibile ale

reacțiilor de stres afișate de persoanele luate în custodie și să ia măsurile adecvate în acest sens.

Atunci când este necesar, personalul ar trebui, de asemenea, să fie în măsură să se bazeze pe

sprijin extern, în special pe asistență medicală și socială.

4. În mod normal, persoanele luate în custodie publică în așteptarea îndepărtării din teritoriu

trebuie să fie separate, în mod normal, de deținuții obișnuiți, condamnați sau în arest preventiv.

Bărbații și femeile trebuie să fie separați de sexul opus, dacă doresc acest lucru; cu toate acestea,

106

ar trebui respectat principiul unității familiale și, prin urmare, familiile ar trebui să fie cazate în

consecință.

5. Autoritățile naționale trebuie să se asigure că persoanele aflate în custodie în cadrul centrelor

respective au acces la avocați, medici, organizații neguvernamentale, membri ai familiilor

acestora, precum și la ICNUR și sunt în măsură să comunice cu lumea exterioară, în conformitate

cu reglementările naționale relevante. De asemenea, funcționarea acestor centre ar trebui să fie

monitorizată periodic, inclusiv de observatori independenți recunoscuți.

6. Persoanele luate în custodie au dreptul să depună plângeri privind presupuse cazuri de rele

tratamente sau în constatarea nereușitei de a le proteja împotriva violenței din partea altor

deținuți. Reclamanții și martorii sunt protejați împotriva oricăror rele tratamente sau a intimidării

ca urmare a plângerii prezentate sau a elementelor de probă furnizate în susținerea acesteia.

7. Persoanelor luate în custodie ar trebui să le fie furnizate în mod sistematic informații care să

explice normele aplicate în centru și procedura aplicabilă acestora și care să stabilească drepturile

și obligațiile care le revin. Informațiile ar trebui să fie disponibile în limbile utilizate cel mai

frecvent de către cei implicați și, dacă este necesar, ar trebui să se recurgă la serviciile unui

interpret. Persoanele luate în custodie ar trebui să fie informate cu privire la dreptul lor de a

contacta un avocat la liberă alegere, reprezentanța diplomatică competentă din țara lor,

organizații internaționale precum Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați și

Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), precum și organizații non-guvernamentale. Ar

trebui oferită asistență în această privință.

Standardele CPT privind luarea în custodie publică a imigranților – extrase

29. (centre de detenție). (...) În mod evident, astfel de centre ar trebui să asigure cazare în încăperi

dotate în mod corespunzător, curate și în bună stare de funcționare și care asigură un spațiu locuibil

suficient pentru numărul de persoane implicate. De asemenea, ar trebui să se țină seama de

proiectarea și amenajarea spațiilor pentru a evita, în măsura posibilului, orice impresie a unui mediu

carceral. În ceea ce privește activitățile organizate acestea ar trebui să includă exercițiu în aer liber,

accesul la o cameră de zi și la transmisiuni radio/de televiziune și la ziare/reviste, precum și la alte

mijloace de recreere adecvate (de exemplu, jocuri de societate, tenis de masă). Cu cât este mai lungă

perioada pentru care persoanele sunt luate în custodie publică, cu atât mai elaborate ar trebui să fie

activitățile care le sunt puse la dispoziție.

Personalul din centrele pentru luarea în custodie publică a imigranților are o sarcină foarte

importantă. În primul rând, vor exista în mod inevitabil dificultăți de comunicare cauzate de barierele

107

de limbă. În al doilea rând, multe dintre persoanele luate în custodie publică vor găsi faptul că au

fost private de libertate, în cazul în care nu sunt suspectate de nicio infracțiune, dificil de acceptat. În

al treilea rând, există un risc de tensiune între persoanele luate în custodie publică de diferite

naționalități sau între grupurile etnice. În consecință, CPT recomandă ca personalul de conducere

din aceste centre să fie atent selectat și să beneficieze de o formare corespunzătoare. Pe lângă faptul

că trebuie să dețină calități bine dezvoltate în materie de comunicare interpersonală, personalul în

cauză ar trebui să fie familiarizat cu diferitele culturi ale persoanelor luate în custodie publică și cel

puțin o parte din personal ar trebui să aibă competențe lingvistice corespunzătoare. De asemenea,

personalul ar trebui să fie învățat să recunoască simptomele posibile ale reacțiilor de stres afișate de

persoanele luate în custodie publică (fie posttraumatice, fie induse de modificările socioculturale) și

să ia măsurile adecvate.

79. Condițiile de luare în custodie publică pentru migranții în situație neregulamentară ar trebui să

reflecte natura privării de libertate a acestora, cu restricții limitate și un regim variat de activități.

De exemplu, migranții în situație neregulamentară aflați în custodie publică ar trebui să aibă

posibilitatea de a păstra legătura cu exteriorul (inclusiv ocazii frecvente de a efectua apeluri

telefonice și de a primi vizite) și libertatea lor de mișcare în centrul de detenție ar trebui să fie

limitată cât mai puțin posibil. Chiar și în cazul în care condițiile de detenție din închisori

îndeplinesc aceste cerințe – și acest lucru nu este întotdeauna valabil – CPT consideră că luarea în

custodie publică a migranților în situație neregulamentară într-un mediu de detenție este eronată,

în esență, din motivele indicate mai sus.

82.Dreptul de a fi asistat de un avocat ar trebui să includă dreptul de a vorbi cu un avocat în

privat, precum și de a avea acces la consultanță juridică pentru chestiuni legate de reședință, luare

în custodie publică și expulzare. Aceasta implică faptul că, atunci când migranții în situație

neregulamentară nu se află în poziția de a numi și de a plăti un avocat, aceștia ar trebui să

beneficieze de acces la asistență juridică.

De asemenea, toate persoanele luate în custodie publică sosite recent ar trebui să fie examinate de

către un medic sau de către un asistent calificat care raportează unui medic. Dreptul de a avea

acces la un medic ar trebui să includă dreptul – în cazul în care un migrant în situație

neregulamentară dorește acest lucru – de a fi examinat de către un medic la alegerea sa; cu toate

acestea, persoana luată în custodie publică ar putea fi nevoită să achite costul unei astfel de

examinări.

Notificarea unei rude sau a unui terț la libera alegere cu privire la măsura de luare în custodie

publică este intens facilitată dacă migranților în situație neregulamentară li se permite să își

păstreze telefoanele mobile în timpul privării de libertate sau, cel puțin, să aibă acces la ele.

108

90.Evaluarea stării de sănătate a migranților în situație neregulamentară în timpul privării de

libertate este o responsabilitate fundamentală în ceea ce privește fiecare persoană luată în custodie

publică și în legătură cu un grup de migranți în situație neregulamentară în ansamblu. Starea de

sănătate mentală și fizică a migranților în situație neregulamentară poate fi afectată în mod negativ

de experiențe traumatizante anterioare. Pe de altă parte, pierderea împrejurimilor personale și

culturale obișnuite și incertitudinea cu privire la viitor pot conduce la degradarea stării de

sănătate mentală, inclusiv exacerbarea simptomelor de depresie, anxietate și tulburări

posttraumatice preexistente.

91.În toate centrele de cazare a migranților în situație neregulamentară, trebuie să fie prezentă

zilnic cel puțin o persoană cu o calificare recunoscută în domeniul asistenței medicale. O astfel de

persoană trebuie, în special, să efectueze o examinare medicală inițială a noilor sosiți (în special

pentru bolile transmisibile, precum tuberculoza), să primească solicitări pentru consultarea unui

medic, să asigure furnizarea și distribuția medicamentelor prescrise de medic, să păstreze

documentația medicală și să supravegheze condițiile generale de igienă.

Normele europene din 2006 privind penitenciarele – extrase

Cazare

18.1 Spațiile de detenție, în special cele destinate cazării deținuților pe timpul nopții, respectă

demnitatea umană și, pe cât posibil, intimitatea și întrunesc standardele minime sanitare și de

igienă, ținându-se cont în mod corespunzător de condițiile climatice și, în special, de spațiul

locuibil, volumul de aer, iluminare, sursele de încălzire și ventilație.

18.2 În toate clădirile în care deținuții trebuie să locuiască, să muncească sau să conviețuiască:

a. ferestrele sunt suficient de largi încât deținuții să poată citi sau munci la lumină naturală, în

condiții normale, și permit pătrunderea aerului proaspăt, excepție făcând spațiile în care există

sisteme adecvate de aer condiționat;

b. lumina artificială corespunde standardelor tehnice recunoscute în domeniu; și

c. există un sistem de alarmă care permite deținuților să contacteze imediat personalul.

Igienă

19.1 În orice moment, toate spațiile dintr-un penitenciar sunt menținute într-o stare adecvată.

19.2 La sosirea deținuților, celulele sau celelalte spații de cazare destinate acestora trebuie să fie

curate.

19.3 Deținuții trebuie să aibă acces la instalații sanitare igienice, care să le protejeze intimitatea.

109

19.4 Trebuie să fie puse la dispoziția deținuților spații adecvate pentru baie sau duș, astfel încât

aceștia să le poată folosi la o temperatură adecvată, zilnic sau cel puțin de două ori pe săptămână

(sau mai frecvent dacă este necesar), în conformitate cu regulile generale de igienă.

19.5 Deținuții vor respecta curățenia corporală și își vor păstra hainele și spațiul de detenție curate

și în ordine.

19.6 Autoritățile penitenciare vor furniza deținuților mijloacele necesare păstrării curățeniei,

inclusiv obiecte de toaletă și menaj, precum și produse de întreținere.

19.7 Pentru a răspunde nevoilor speciale de igienă ale femeilor, se vor lua măsuri speciale.

Îmbrăcăminte și lenjerie de pat

20.1 Deținuții care nu au îmbrăcăminte personală adecvată trebuie să primească haine adecvate

din punct de vedere climatic.

20.2 Aceste haine nu trebuie să fie nici degradante, nici umilitoare.

20.3 Îmbrăcămintea va fi menținută în condiții bune și va fi înlocuită atunci când este necesar.

20.4 Când un deținut obține permisiunea de a ieși din penitenciar, acesta nu trebuie să fie obligat

să poarte îmbrăcăminte care să-i arate condiția de deținut.

21. Fiecare deținut va avea pat separat și lenjerie de pat separată și adecvată, care va fi întreținută

corect și va fi schimbată suficient de frecvent pentru a permite păstrarea sa într-o stare adecvată.

Alimentație

22.1 Deținuții trebuie să beneficieze de un regim alimentar care să țină cont de vârstă, de starea de

sănătate, de condiția fizică, de religie, de cultură și de natura muncii pe care o prestează.

22.2 Legislația internă trebuie să stabilească criteriile de calitate ale regimului alimentar,

precizând, în special, conținutul energetic și proteic minim.

22.3 Alimentele trebuie să fie pregătite și servite în condiții igienice.

22.4 Trebuie să se asigure trei mese zilnic, la intervale de timp rezonabile.

22.5 Deținuții trebuie să aibă acces în orice moment la apă potabilă.

22.6 Medicul sau o asistentă calificată trebuie să prescrie modificarea regimului alimentar al unui

deținut, dacă această măsură se impune din motive medicale.

Regim de detenție

25.1 Regimul stabilit pentru toți deținuții trebuie să asigure un program echilibrat de activități.

110

25.2 Regimul trebuie să permită tuturor deținuților să petreacă în fiecare zi, în afara celulei, timpul

necesar pentru a asigura un nivel adecvat de interacțiune umană și socială.

25.3 De asemenea, un astfel de regim trebuie să răspundă nevoilor sociale ale deținuților.

25.4 O atenție deosebită trebuie acordată nevoilor deținuților care au suferit violențe fizice,

mentale sau sexuale.

Exerciții fizice și activități recreative

27.1 Toți deținuții trebuie să aibă posibilitatea de a face cel puțin o oră pe zi de exerciții fizice în

aer liber, în cazul în care condițiile meteorologice permit acest lucru.

27.2 În cazul în care condițiile meteorologice sunt nefavorabile, se iau măsuri alternative pentru a

permite deținuților să facă exerciții fizice.

27.3 Activitățile organizate în mod corespunzător, concepute pentru a promova menținerea

condiției fizice a deținuților și pentru a oferi posibilități adecvate de antrenament fizic și de

recreere, constituie parte integrantă a regimului de detenție.

27.4 Autoritățile penitenciare facilitează astfel de activități prin punerea la dispoziție a instalațiilor

și a echipamentelor adecvate.

27.5 Autoritățile penitenciare iau măsurile necesare în vederea organizării unor activități speciale

pentru deținuții care au nevoie de astfel de activități.

27.6 Deținuților li se propun activități recreative, care includ activități sportive, jocuri, activități

culturale, hobby-uri și alte activități de petrecere a timpului liber, și li se permite să le organizeze

chiar ei, pe cât posibil.

27.7 Deținuților li se permite să se reunească în timpul exercițiilor fizice și pentru a participa la

activitățile recreative.

Libertatea de gândire, de conștiință și religioasă

29.1 Deținuților li se respectă libertatea de gândire, de conștiință și religioasă.

29.2 Regimul de detenție este organizat astfel încât să permită deținuților să își manifeste religia și

convingerile, să participe la slujbe sau la întruniri conduse de reprezentanți aprobați ai religiei sau

credinței respective, să primească vizite în privat de la astfel de reprezentanți ai religiei sau

credinței respective și să aibă cărți sau publicații cu caracter religios sau spiritual.

29.3 Deținuții nu pot fi obligați să practice anumite religii sau să aibă anumite convingeri, să

participe la slujbe sau reuniuni religioase, la practici cu caracter religios sau să accepte vizita unui

reprezentant al unei religii sau credințe.

111

Minorități etnice sau lingvistice

38.1 Se iau măsuri speciale pentru a răspunde nevoilor deținuților care aparțin unor minorități

etnice sau lingvistice.

38.2 Pe cât posibil, practicile culturale ale diferitelor grupuri sunt permise în penitenciar.

38.3 Dificultățile lingvistice sunt depășite cu ajutorul interpreților competenți și prin furnizarea de

materiale scrise în limbile utilizate într-un anumit penitenciar.

Asistență medicală.

40.3 Deținuții au acces la serviciile de sănătate din rețeaua națională, fără discriminare din motive

care țin de situația lor juridică.

40.4 Serviciile medicale din penitenciare încearcă să detecteze și să trateze orice afecțiuni fizice

sau psihice, precum și afecțiunile mentale sau deficiențele de care deținuții ar putea suferi.

40.5 În acest scop, fiecare deținut trebuie să beneficieze de asistență medicală, chirurgicală și

psihiatrică, inclusiv de cea existentă în comunitate.

Personalul medical și de îngrijire a stării de sănătate

41.1 Fiecare penitenciar dispune cel puțin de serviciile unui medic generalist calificat.

41.2 Se iau măsurile necesare pentru a se asigura în permanență că un medic calificat este

disponibil fără întârziere în cazuri de urgență.

41.3 Penitenciarele în care nu există un medic angajat cu normă întreagă, sunt vizitate în mod

regulat de un medic angajat cu jumătate de normă.

41.4 În fiecare penitenciar există personal instruit în mod corespunzător în domeniul asistenței

medicale.

41.5 Toți deținuții au acces la servicii specializate de stomatologie și oftalmologie.

Obligațiile medicului

42.1 Medicul sau un asistent medical calificat care raportează medicului vizitează fiecare deținut

cât mai repede posibil de la sosire și îl consultă, cu excepția cazurilor în care acest lucru nu este

absolut necesar.

42.2 Medicul sau asistentul medical care raportează medicului examinează deținutul la cerere,

înainte de eliberare, și în timpul detenției, ori de câte ori este necesar.

42.3 Atunci când examinează un deținut, medicul sau asistentul medical care raportează medicului

acordă o atenție deosebită următoarelor aspecte:

112

a. respectarea normelor obișnuite privind secretul medical;

b. diagnosticarea afecțiunilor fizice sau psihice și luarea măsurilor impuse de tratament și de

necesitatea continuării tratamentului medical existent;

c. înregistrarea și raportarea către autoritățile competente cu privire la orice semn sau indiciu că

deținuții ar fi putut fi tratați în mod violent;

d. tratarea simptomelor în urma renunțării la consumul de droguri, medicamente sau alcool;

e. identificarea problemelor psihologice sau a tensiunilor emoționale provocate ca urmare a

privării de libertate;

f. izolarea deținuților suspectați de boli infecțioase sau contagioase pe durata infecției și acordarea

tratamentului adecvat;

g. asigurarea că deținuții infectați cu virusul HIV nu sunt izolați doar din acest motiv;

h. consemnarea afecțiunilor fizice sau psihice care pot împiedica reintegrarea după eliberare;

i. stabilirea capacității de a munci și de a depune efort fizic, în cazul fiecărui deținut;

j. cooperarea cu serviciile din comunitate în vederea continuării oricărui tratament medical sau

psihiatric după eliberare, dacă deținutul își dă consimțământul în acest sens.

Asistență medicală

46.1 Deținuții bolnavi care necesită tratament special sunt transferați în instituții specializate sau

în spitale civile, dacă acest gen de îngrijiri nu se acordă în penitenciar.

46.2 În cazul în care penitenciarul dispune de spital propriu, acesta va fi dotat în mod adecvat și va

avea personal calificat, în măsură să asigure îngrijirile și tratamentul adecvat deținuților care au

nevoie.

16. Luarea în custodie publică a minorilor și a familiilor


1. Minorii neînsoțiți și familiile cu minori sunt luate în custodie publică numai în ultimă instanță și

pentru perioada de timp pertinentă cea mai scurtă cu putință.

2. Familiile luate în custodie publică în așteptarea îndepărtării beneficiază de cazare separată,

care să le asigure un nivel corespunzător de intimitate.

113

3.Minorii luați în custodie publică au posibilitatea de a exercita activități de agrement, inclusiv

joaca, precum și activități recreative adaptate vârstei lor și au, în funcție de durata șederii lor,

acces la educație.

4. Minorii neînsoțiți beneficiază, în măsura posibilului, de cazare în centre în care există personal

și condiții care țin seama de necesitățile unor persoane de vârsta lor.

5. Interesul superior al copilului reprezintă un considerent primordial în contextul luării în

custodie publică a minorilor în așteptarea îndepărtării.

De asemenea, în contextul luării în custodie publică a minorilor și a familiilor, principiile aplicabile

deja în conformitate cu normele generale privind luarea în custodie publică prevăzute la articolul 15

(luarea în custodie publică numai ca o măsură de ultimă instanță, acordarea de prioritate

alternativelor, evaluări individuale ale fiecărui caz în parte, ...) ar trebui aplicate cu strictețe.

Interesul superior al copilului trebuie să reprezinte întotdeauna un considerent primordial în

contextul luării în custodie publică a minorilor și a familiilor.

Textul articolului 17 din Directiva privind returnarea corespunde îndeaproape textului Orientării

nr. 11 a Consiliului Europei – Copiii și familiile. Orientări concrete suplimentare pot fi consultate

în comentariul la această orientare:

Orientarea nr. 11 a Consiliului Europei – Copiii și familiile

Comentariu

1. Punctele 1, 3 și 5 din prezenta orientare se inspiră din dispozițiile relevante ale Convenției cu

privire la drepturile copilului, adoptată și deschisă spre semnare, ratificare și aderare prin

Rezoluția Adunării Generale nr. 44/25 din 20 noiembrie 1989 și ratificată de către toate statele

membre ale Consiliului Europei. În ceea ce privește punctul 2, ar putea fi reamintit faptul că

dreptul la respectarea vieții de familie, acordat în temeiul articolului 8 din Convenția europeană a

drepturilor omului, se aplică, de asemenea, în contextul măsurii de luare în custodie publică.

2. În ceea ce privește privarea de libertate a copiilor, articolul 37 din Convenția privind drepturile

copilului prevede în special că „arestarea, detenția și încarcerarea unui copil este în conformitate

cu legislația și este folosită numai ca măsură de ultimă instanță și pentru cea mai scurtă perioadă

de timp adecvată” [articolul 37 litera (b)]. În conformitate cu articolul 20 alineatul (1) din

convenție, „un copil care este separat în mod temporar sau definitiv de mediul său familial sau

căruia, în vederea protejării interesului superior al acestuia, nu i se poate permite să rămână în

acest mediu, are dreptul la protecție și la ajutor special din partea statului”.

114

3. O sursă de inspirație provine, de asemenea, de la punctul 38 din normele ONU privind

protejarea minorilor privați de libertate, astfel cum au fost adoptate prin Rezoluția Adunării

Generale 45/113 din 14 decembrie 1990, care se aplică oricărei măsuri privative de libertate,

înțeleasă ca „orice formă de detenție sau de încarcerare sau plasarea unei persoane în custodie

publică sau privată, din care nu îi este permis să plece după bunul plac, în temeiul unui ordin al

oricărei autorități publice judiciare, administrative sau din alt domeniu” [punctul 11 litera (b)]. În

conformitate cu punctul 38: „Fiecare minor cu vârsta de școlarizare obligatorie are dreptul la o

educație adaptată nevoilor și capacităților sale și concepută astfel încât să îl pregătească pentru

reîntoarcerea în societate. Educația ar trebui să fie asigurată în afara centrului de detenție în școli

din comunitate ori de câte ori este posibil și, în orice caz, de profesori calificați prin programe

integrate în sistemul de învățământ din țară, astfel încât, după eliberare, tinerii să își poată

continua studiile fără dificultate. Organismul administrativ al centrelor de detenție ar trebui să

acorde o atenție deosebită educației minorilor de origine străină sau care au nevoi culturale sau

etnice speciale. Minorii care sunt analfabeți sau care prezintă dificultăți cognitive sau de învățare

ar trebui să aibă dreptul la educație specială”.

4. Ultimul alineat reflectă principiul director din Convenția cu privire la drepturile copilului, care

prevede, la articolul 3 alineatul (1), că „în toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de

instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, de autoritățile

administrative sau de organele legislative, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat

primordial”. În mod normal, acest lucru se aplică, de asemenea, deciziilor privind reținerea

copiilor care urmează să fie îndepărtați din teritoriul respectiv.

În ceea ce privește luarea în custodie publică a copiilor, „standardele CPT” prevăd următoarele

reguli care ar trebui să fie respectate de statele membre atunci când aplică – în mod excepțional și

ca măsură de ultimă instanță – luarea în custodie publică:

Standardele CPT privind luarea în custodie publică a minorilor – extrase

97. CPT consideră că ar trebui depuse toate eforturile pentru a se evita recurgerea la măsura

privării de libertate a unui migrant în situație neregulamentară care este minor. Conform

principiului „interesului superior al copilului”, astfel cum este prevăzut la articolul 3 din

Convenția Organizației Națiunilor Unite privind drepturile copilului, detenția copiilor, inclusiv a

copiilor neînsoțiți și separați, este rareori justificată și care, în opinia Comitetului, nu poate fi

motivată numai de absența dreptului de ședere. În cazul în care, în mod excepțional, un copil este

deținut, privarea de libertate trebuie să fie pentru o perioadă cât mai scurtă posibil; ar trebui să se

depună toate eforturile pentru a permite eliberarea imediată a copiilor neînsoțiți sau separați dintr-

115

un centru de detenție și plasarea acestora în centre de îngrijire mai adecvate. De asemenea, având

în vedere natura vulnerabilă a unui copil, ar trebui să se aplice garanții suplimentare atunci când

un copil este deținut, în special în acele cazuri în care copiii sunt despărțiți de părinții lor sau de

alți îngrijitori sau sunt neînsoțiți, fără părinți, îngrijitori sau rude.

98. Cât mai curând posibil după ce autoritățile iau cunoștință de prezența unui copil, o

persoană calificată din punct de vedere profesional ar trebui să efectueze un interviu inițial, într-o

limbă pe care copilul o înțelege. Ar trebui efectuată o evaluare a vulnerabilităților specifice ale

copilului, inclusiv în ceea ce privește vârsta, starea de sănătate, factorii psihosociali și alte nevoi

de protecție, inclusiv cele care decurg din acte de violență, trafic sau traume. Copiilor neînsoțiți

sau separați privați de libertate ar trebui să le fie permis accesul imediat și gratuit la asistență

juridică și la alt fel de asistență corespunzătoare, inclusiv numirea unui tutore sau a unui

reprezentant legal. De asemenea, ar trebui introduse mecanisme de examinare pentru a monitoriza

calitatea regimului de tutelă în curs.

99. Ar trebui luate măsuri pentru a asigura o prezență periodică a unui asistent social și a unui

psiholog, precum și contactul individual cu aceștia în unitățile de cazare a copiilor luați în custodie

publică. Prezența personalului de ambele genuri este o altă garanție împotriva relelor tratamente;

prezența unor agenți, atât bărbați cât și femei, poate să aibă un efect benefic în ceea ce privește

etosul privării de libertate și să promoveze un grad de normalitate într-un loc de detenție. Copiilor

privați de libertate ar trebui, de asemenea, să li se propună o serie de activități constructive (cu un

accent special asupra posibilității pentru un copil să își continue studiile).

100. Pentru a limita riscul de exploatare, ar trebui să se ia măsuri specifice în vederea asigurării

unor spații de locuit adecvate pentru copii, de exemplu, prin separarea lor de adulți, exceptând

cazul în care se consideră că este în interesul superior al copilului să nu se procedeze astfel. Acest

lucru ar fi valabil, de exemplu, atunci când copiii sunt însoțiți de părinții lor sau de alte rude

apropiate. În acest caz, ar trebui să se depună toate eforturile pentru a evita despărțirea familiei.

131. Procedurile de reclamație și de inspecție eficiente constituie garanții de bază împotriva

aplicării de rele tratamente în toate locurile de detenție, inclusiv în centrele de detenție pentru

minori. Minorii (precum și părinții sau reprezentații legali ai acestora) ar trebui să dispună de

oportunități de depunere a reclamațiilor în cadrul sistemului administrativ al unităților și ar trebui

să aibă dreptul de a înainta plângeri – în mod confidențial – către o autoritate independentă.

Procedurile de depunere a reclamațiilor ar trebui să fie simple, eficiente și favorabile copiilor, în

special în ceea ce privește limbajul utilizat. Minorii (precum și părinții sau reprezentații legali ai

acestora) ar trebui să aibă dreptul să solicite consultanță juridică privind plângerile și să

beneficieze de asistență juridică gratuită atunci când o cer interesele justiției.

116

132. CPT acordă, de asemenea, o importanță deosebită vizitelor periodice în toate centrele de

detenție pentru minori din partea unui organism independent, cum ar fi o comisie, un judecător,

ombudsmanul copiilor sau mecanismul național de prevenire (instituit în temeiul Protocolului

opțional la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau

degradante– OPCAT), care are autoritatea de a primi – și, dacă este necesar, de a lua măsuri în

această privință – reclamații sau plângeri formulate de părinți sau reprezentați legali, de a

inspecta locurile de cazare și dotările și de a evalua dacă aceste unități operează în conformitate

cu cerințele legislației naționale și cu standardele internaționale relevante. Membrii organismului

de control ar trebui să fie proactivi și să intre în contact direct cu minorii, inclusiv prin

intervievarea deținuților în privat.

17. Situații de urgență


1. În situațiile în care trebuie returnați un număr excepțional de mare de resortisanți ai țărilor

terțe, caz care reprezintă o sarcină neprevăzută și dificilă pentru capacitatea de primire a centrelor

de cazare a unui stat membru sau pentru personalul său administrativ sau judiciar, respectivul stat

membru poate, atâta timp cât situația excepțională durează, să decidă să permită termene mai

lungi de control judiciar decât cele prevăzute în temeiul articolului 15 alineatul (2) al treilea

paragraf și să adopte măsuri de urgență cu privire la condițiile de luare în custodie publică care

derogă de la cele prevăzute la articolele 16 alineatul (1) și 17 alineatul (2).

2. În situația în care se recurge la astfel de măsuri excepționale, statul membru în cauză

informează Comisia. De asemenea, statul respectiv informează Comisia de îndată ce motivele care

au dus la punerea în aplicare a măsurilor excepționale încetează să existe.

3. Nicio dispoziție a prezentului articol nu poate fi interpretată în sensul că permite statelor

membre să deroge de la obligația generală de a lua toate măsurile adecvate, la nivel general sau

particular, pentru a garanta îndeplinirea obligațiilor care le revin în temeiul prezentei directive.

Domeniu de aplicare a eventualelor derogări limitat la trei dispoziții: Articolul 18 prevede

posibilitatea ca statele membre să nu aplice trei dispoziții legate de luarea în custodie publică

prevăzute în directivă (și anume, obligația de a asigura un control judiciar rapid al legalității măsurii

de luare în custodie publică, obligația luării în custodie publică numai în centre specializate de

cazare și obligația de a oferi cazare separată, garantând un nivel adecvat de intimitate familiilor) în

situații de urgență legate de sosirea bruscă a unui mare număr de migranți în situație

117

neregulamentară. Nu sunt posibile alte derogări de la normele cuprinse în Directiva privind

returnarea.

Transpunerea în legislația națională este o condiție prealabilă pentru o eventuală aplicare a clauzei

de urgență: Articolul 18 descrie și limitează situațiile vizate, precum și domeniul de aplicare a

posibilelor derogări și obligațiile de informare a Comisiei. În cazul în care un stat membru dorește

să aibă posibilitatea de a aplica această clauză de salvgardare în situații de urgență, acesta trebuie să

o fi transpus în mod corect în prealabil12

– ca o posibilitate și în conformitate cu criteriile prevăzute

la articolul 18 – în legislația sa națională. [NB: Spre deosebire de clauzele de salvgardare cuprinse

în regulamente (de exemplu, cele din Codul frontierelor Schengen referitoare la reintroducerea

controlului la frontierele interne), clauzele de salvgardare prevăzute în directive trebuie transpuse în

legislația națională înainte să poată fi utilizate.]

Informațiile referitoare la o posibilă utilizare a clauzei de urgență trebuie să fie transmise Comisiei

de către statele membre prin intermediul canalelor oficiale obișnuite, și anume prin intermediul

reprezentanței permanente la Secretariatul General al Comisiei Europene.

18. Transpunere, interpretare și dispoziții tranzitorii

Efectul direct al Directivei privind returnarea în caz de transpunere tardivă sau insuficientă: În

conformitate cu doctrina dezvoltată de CEJ, dispozițiile unei directive care conferă drepturi

persoanelor și care sunt suficient de clare și necondiționate devin direct aplicabile imediat după

expirarea termenului-limită pentru punerea în aplicare a directivei. Multe dintre dispozițiile

Directivei privind returnarea îndeplinesc aceste cerințe și trebuie să fie aplicate în mod direct de

către autoritățile administrative și judiciare naționale în cazurile în care statele membre nu au

transpus (sau au transpus insuficient) anumite dispoziții ale directivei. Acest lucru este valabil, în

special, pentru dispozițiile referitoare la:

– respectarea principiului nereturnării (articolele 5 și 9);

– cerința ca persoanelor care urmează să fie returnate să li se acorde un termen adecvat

pentru plecarea voluntară cuprins între șapte și treizeci de zile (articolul 7);

– limitările privind utilizarea măsurilor coercitive în legătură cu returnările forțate

(articolul 8);

– dreptul minorilor neînsoțiți care fac obiectul procedurilor de returnare să beneficieze de

asistență din partea organismelor corespunzătoare, altele decât autoritățile care

12 În ceea ce privește situația specifică pentru Elveția, Norvegia, Islanda și Liechtenstein, a se vedea nota de

subsol aferentă de la punctul 2 de mai sus.

118

efectuează returnarea, precum și obligația statelor membre de a se asigura că minorii

neînsoțiți sunt trimiși doar unui membru al familiei, unui tutore desemnat sau unor

centre de primire corespunzătoare în statul de returnare (articolul 10);

– limitările privind durata interdicțiilor de intrare și necesitatea unei examinări de la caz

la caz individualizate (articolul 11) (acest aspect a fost confirmat în mod expres de

către CEJ în cauza C-297/12 Filev-Osmani, punctul 55);

– garanțiile procedurale, inclusiv dreptul la o decizie de returnare scrisă și motivată,

precum și dreptul la o cale de atac eficientă și la asistență juridică și lingvistică

(articolele 12 și 13);

– limitările cu privire la utilizarea detenției și termenele maxime pentru luarea în

custodie publică (articolul 15), precum și dreptul la condiții de luare în custodie publică

umane și demne (articolul 16) (Acest aspect a fost confirmat în mod expres de CEJ în

cauza C-61/11 El Dridi, punctele 46 și 47);

– limitările și garanțiile speciale referitoare la luarea în custodie publică a minorilor și a

familiilor (articolul 17).

Sesizarea CEJ în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare: Articolul 267 din TFUE conferă

CEJ competența de a pronunța hotărâri preliminare cu privire la interpretarea și validitatea

Directivei privind returnarea. În cazul în care o astfel de chestiune este invocată în fața unei instanțe

dintr-un stat membru, instanța respectivă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această

privință îi este necesară pentru a se pronunța în cauza respectivă, să solicite CEJ să se pronunțe cu

privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune este invocată într-o cauză

pendinte în fața unei instanțe naționale dintr-un stat membru ale cărei decizii nu sunt supuse

niciunei căi de atac în temeiul dreptului intern, instanța respectivă este obligată să sesizeze Curtea.

În cazul în care o asemenea chestiune este invocată într-o cauză pendinte în fața unei instanțe

judecătorești cu privire la o persoană luată în custodie publică, CEJ acționează printr-o procedură

accelerată. Cererile de pronunțare a unei hotărâri preliminare au jucat deja un rol important în

asigurarea unei interpretări armonizate a mai multor dispoziții esențiale ale Directivei privind

returnarea. A se vedea rezumatul sesizărilor CEJ din partea introductivă a prezentului manual.

Membrii instanțelor din statele membre sunt încurajați să facă uz în continuare de cererile de

pronunțare a unei hotărâri preliminare și să solicite CEJ o interpretare autentică ori de câte ori acest

lucru se dovedește necesar.

Dispoziții tranzitorii pentru cazurile/procedurile referitoare la perioadele anterioare datei de

24.12.2010: Statele membre trebuie să se asigure că toate persoanele care intră sub incidența

domeniului de aplicare a directivei beneficiază de garanțiile și de drepturile de fond acordate prin

119

directivă începând de la 24.12.2010 (data aderării în cazul noilor state membre). Deși poate fi

legitimă continuarea procedurilor de returnare naționale inițiate în conformitate cu legislația

națională în etapa anterioară transpunerii, acest lucru nu trebuie să submineze pe fond drepturile

conferite de directivă (cum ar fi, de exemplu, limitarea perioadei de luare în custodie publică și

utilizarea de măsuri coercitive, garanții procedurale, inclusiv dreptul la o decizie scrisă și dreptul de

a exercita o cale de atac împotriva acesteia, prioritate pentru plecarea voluntară): pentru orice

returnare care nu a fost efectuată deja până la 24.12.2010, trebuie să fie emisă o decizie de returnare

în conformitate cu articolul 12 din directivă și trebuie să fie asigurat dreptul la o cale de atac

eficientă împotriva deciziei respective, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolul 13 din

directivă. Interdicțiile de intrare „istorice” emise înainte de 24.12.2010 trebuie să fie adaptate la

cerințele Directivei privind returnarea (a se vedea secțiunea 11.9 privind interdicțiile de intrare de

mai sus). Perioadele de luare în custodie publică încheiate înainte ca normele din Directiva privind

returnarea să devină aplicabile trebuie să fie luate în considerare pentru calcularea termenului global

maxim prevăzut în Directiva privind returnarea (a se vedea secțiunea 14.4.2 privind termenele

maxime de luare în custodie publică de mai sus).

Introducerea unei derogări de la domeniul de aplicare într-o etapă ulterioară (după anul 2010):

Statele membre pot hotărî să se prevaleze de derogarea prevăzută la articolul 2 (cazuri înregistrate

la frontieră și cauze de drept penal) într-o etapă ulterioară. Această modificare a legislației naționale

nu trebuie să aibă consecințe dezavantajoase în ceea ce privește persoanele care au fost deja în

măsură să beneficieze de efectele Directivei privind returnarea a se vedea secțiunea 2 privind

domeniul de aplicare de mai sus.

19. Surse și documente de referință

Prezentul manual se bazează pe următoarele surse:

1. Procese-verbale ale grupului de contact pentru Directiva privind returnarea (documentul

MIGRAPOL CC Return 51).

2. Extrase din cauzele CEJ relevante (cu cuvinte-cheie și numele statului membru în cauză între

paranteze):

– Hotărârea din 30 noiembrie 2009 în cauza Kadzoev (C-357/09 PPU) ECLI:EU:C:2009:741 (luare

în custodie publică – motive de prelungire a perioadei de luare în custodie publică, legătură cu

luarea în custodie publică în cadrul procedurilor de azil - BG)

– Hotărârea din 28 aprilie 2011 în cauza El Dridi (C-61/11 PPU) ECLI:EU:C:2011:268

(incriminare - pedeapsa cu închisoare pentru cazurile de ședere ilegală - IT)

120

– Hotărârea din 6 decembrie 2011 în cauza Achughbabian (C-329/11) ECLI:EU:C:2011:807

(incriminare - pedeapsa cu închisoare pentru cazurile de ședere ilegală - FR)

– Hotărârea din 6 decembrie 2012 în cauza Sagor (C-430/11) ECLI:EU:C:2012:777 (incriminare -

sancționarea cu amendă pentru cazurile de ședere ilegală, decizia de expulzare, arestul la

domiciliu - IT)

– Decizia din 21 martie 2013 în cauza Mbaye (C-522/11) ECLI:EU:C:2013:190 (incriminarea

șederii ilegale - IT)

– Hotărârea din 30 mai 2013 în cauza Arslan (C-534/11) ECLI:EU:C:2013:343 (luarea în custodie

publică în cadrul procedurilor de returnare și de azil - CZ)

– Hotărârea din 10 septembrie 2013 în cauza G. și R. (C-383/13 PPU) ECLI:EU:C:2013:533

(dreptul de a fi ascultat înainte de prelungirea perioadei de luare în custodie - NL)

– Hotărârea din 19 septembrie 2013, Filev și Osmani (C-297/12) ECLI:EU:C:2013:569 (interdicții

de intrare – necesitatea de a stabili din oficiu durata interdicției de intrare, interdicții de intrare

istorice - DE)

– Hotărârea din 5 iunie 2014 în cauza Mahdi (C-146/14 PPU) ECLI:EU:C:2014:1320 (luare în

custodie publică – motive de prelungire a perioadei de luare în custodie publică și supraveghere

judiciară - BG)

– Hotărârea din 3 iulie 2014 în cauza Da Silva (C-189/13) ECLI:EU:C:2014:2043 (incriminare –

intrare ilegală - FR)

– Hotărârea din 17 iulie 2014 în cauzele Bero (C-473/13) și Bouzalmate

(C514/13)ECLI:EU:C:2014:2095 (condiții de luare în custodie publică – obligația de a asigura

cazarea în centre specializate - DE)

– Hotărârea din 17 iulie 2014 în cauza Pham (C-474/13) ECLI:EU:C:2014:2096 (condiții de luare

în custodie publică – lipsa punerii la dispoziția persoanei luate în custodie publică - DE)

– Hotărârea din 6 noiembrie 2014 în cauza Mukarubega (C-166/13) ECLI:EU:C:2014:2336

(dreptul de a fi ascultat înainte de emiterea unei decizii de returnare - FR)

– Hotărârea din 11 decembrie 2014 în cauza Boudjlida (C-249/13) ECLI:EU:C:2014:2431 (dreptul

de a fi ascultat înainte de emiterea unei decizii de returnare - FR)

– Hotărârea din 18 decembrie 2014 în cauza Abdida(C-562/13) ECLI:EU:C:2014:2453 (drepturi în

așteptarea îndepărtării amânate - BE)

– Hotărârea din 23 aprilie 2015 în cauza Zaizoune(C-38/14) ECLI:EU:C:2015:260 (obligația de a

emite decizia de returnare - ES)

– Hotărârea din 11 iunie 2015 în cauza Zh. și O. (C-554/13) ECLI:EU:C:2015:377 (criterii de

stabilire a termenului pentru plecarea voluntară - NL)

– Cauza pendinte SkerdjanCelaj(C-290/14) (incriminarea nerespectării unei interdicții de intrare -

IT)

– Cauza pendinte Mehrabipari (C-390/14) (incriminarea – pedeapsa cu închisoarea după 18 luni de

luare în custodie publică - CY)

121

–Cauza pendinte Arias (C-456/14) (interpretarea Directivei 2001/40/CE - ES)

– Cauza pendinte Affum (C-47/15) (definirea șederii ilegale, incriminare – intrare ilegală – FR)

3. Acquis-ul UE în materie de returnare:

– Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind

standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților

țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală

– Directiva 2003/110/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind asistența la tranzit în cadrul

măsurilor de îndepărtare pe cale aeriană

– Directiva 2001/40/CE a Consiliului din 28 mai 2001 privind recunoașterea reciprocă a deciziilor

de expulzare a resortisanților țărilor terțe

– Decizia 2004/191/CE a Consiliului de stabilire a criteriilor și a sistemelor practice de compensare

a dezechilibrelor financiare care rezultă din aplicarea Directivei 2001/40/CE

– Decizia 2004/573/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind organizarea de zboruri comune

pentru expulzarea de pe teritoriul a două sau mai multe state membre a resortisanților țărilor terțe

care fac obiectul măsurilor individuale de expulzare

4. Documente relevante ale Consiliului Europei:

– „Douăzeci de orientări privind returnarea forțată” adoptate de Comitetul de Miniștri al

Consiliului Europei la 4.5.2005 și comentariile aferente (a se vedea: CoEPublishing,

septembrie 2005, ISBN 92-871-5809-6)

– Standardele CPT [document CPT/Inf/E (2002) 1 – Rev. 2013]

– Recomandarea Rec (2006)2 a Comitetului de Miniștri adresată statelor membre cu privire la

normele europene privind penitenciarele (adoptată de Comitetul de Miniștri la 11 ianuarie 2006,

în cadrul celei de a 952-a reuniuni a miniștrilor adjuncți)

5. Documente relevante ale Frontex:

– Codul de conduită pentru operațiunile comune de returnare coordonate de Frontex din

7 octombrie 2013

6. Documente relevante ale Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA):

– Document de orientare privind drepturile fundamentale și aspectele legate de reținerea

migranților aflați în situație de ședere ilegală (octombrie 2012)

– Manual de drept european în materie de azil, frontiere și imigrație (coeditat de Agenția pentru

Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene și Curtea Europeană a Drepturilor Omului)

(ediția 2014)

20. Abrevieri utilizate

122

State membre – statele membre care au obligații în temeiul Directivei privind returnarea, și anume:

toate statele membre ale UE, cu excepția Regatului Unit și a Irlandei, precum și Elveția,

Norvegia, Islanda și Liechtenstein.

CEJ – Curtea Europeană de Justiție

Frontex – Agenția Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale

Statelor Membre ale Uniunii Europene

FRA – Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene

COE – Consiliul Europei

ECHR – Convenția europeană a drepturilor omului

CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului

SEE – Spațiul Economic European

UAM – minor neînsoțit

TFUE – Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană

CFR – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

CISA – Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen

SIS – Sistemul de Informații Schengen

SBC – Codul frontierelor Schengen

Date post:	28-Jan-2017
Category:	Documents
Upload:	trinhthuan
View:	218 times
Download:	0 times

MANUAL PRIVIND RETURNAREA

Documents