Managementul Financiar Al Firmei

MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI

(NOTE DE CURS)

1

C U P R I N S

INTRODUCERE.....................................................................................................................................3Capitolul I – MANAGEMENTUL FINANCIAR AL FIRMEI...........................................................4

1.1. Conceptul şi conţinutul managementului financiar....................................................................................41.2. Funcţiile managementului financiar al firmei............................................................................................51.3. Interdependenţa cu celelalte funcţii ale firmei...........................................................................................8

CAPITOLUL II – DECIZIA OPTIMĂ DE FINANŢARE................................................................112.1. Mijloace de procurare a capitalurilor.......................................................................................................112.2. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare.........................................................................142.3. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare..............................152.4. Metoda normativă de determinare a nevoii de fond de rulment...............................................................17

CAPITOLUL III - MANAGEMENTUL FORMARII CAPITALULUI..........................................193.1. Clasificarea capitalului firmei..................................................................................................................203.2. Surse de formare a capitalului firmei.......................................................................................................213.3. Decizia de finanţare. Costul capitalului...................................................................................................27

CAPITALUL IV – FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG.............................................314.1. Creditele bancare......................................................................................................................................314.2. Costul creditelor de trezorerie..................................................................................................................354.3. Costul creditelor de scont.........................................................................................................................364.4. Împrumutul obligatar................................................................................................................................374.5. Împrumuturi de la instituţii financiare specializate..................................................................................415.1. Mecanismul de gestionare a portofoliului de acţiuni...............................................................................445.2. Mecanismul de gestionare a portofoliului de obligaţiuni.........................................................................455.3. Tipuri de portofoliu..................................................................................................................................47

CAPITOLUL VI – PREVIZIUNEA TREZORERIEI.......................................................................486.1. Noţiunea de trezorerie..............................................................................................................................486.2. Bugetul de trezorerie................................................................................................................................496.3. Acoperirea soldurilor de trezorerie...........................................................................................................51

CAPITOLUL VII – DIVIDENDUL ŞI POLITICA DE DIVIDEND................................................537.1. Definirea dividendului şi a politicii de dividend......................................................................................537.2. Tipuri de politică de dividend..................................................................................................................547.3. Indicatori ai politicii de dividend.............................................................................................................55

CAPITOLUL VIII – MANAGEMENTUL PROCESULUI INVESTIŢIONAL.............................588.1. Noţiunea de investiţie...............................................................................................................................588.2. Documentaţiile tehnico-economice ale investiţiilor.................................................................................618.3. Indicatorii folosiţi în evaluarea investiţiilor.............................................................................................628.4. Surse de finanţare a investiţiilor...............................................................................................................63

CAPITOLUL IX – ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA BILANŢULUI......................................669.1. Solvabilitatea............................................................................................................................................669.2. Lichiditatea...............................................................................................................................................67

CAPITOLUL X – METODE DE PREVIZIUNE ŞI GESTIUNE FINANCIARĂ..........................7110.1. Finanţarea pe termen scurt.....................................................................................................................7210.2. Finanţarea pe termen mediu şi lung.......................................................................................................85

CAPITOLUL XI – MANAGEMENTUL POZIŢIONĂRII PE PIAŢĂ.........................................10011.1. Managementul strategic şi managementul operaţional........................................................................10011.2. Relaţia firmă-client...............................................................................................................................10511.3. Fidelitatea clientului, măsură a prestaţiei firmei..................................................................................106

CAPITOLUL XII – ANALIZA PERFORMANŢELOR FIRMEI.................................................10912.1.Profitabilitatea firmei............................................................................................................................10912.2. Managementul eficienţei activităţii......................................................................................................11312.3. Evaluarea gradului de solvabilitate......................................................................................................11812.4. Analiza veniturilor şi cheltuielilor financiar-bancare...........................................................................11912.5. Managerul financiar............................................................................................................................127

2

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.............................................................................................................132

INTRODUCERE

]Milan Kuber, spunea că “finanţele şi contabilitatea“ componente ale

managementului financiar asigură “limbajul de lucru al afacerilor”.Cercetările făcute de David Davies s-au referit la faptul că

managementul trebuie abordat luând în considerare globalizarea pe linie financiară şi rolul sporit al finanţelor.

El arăta care sunt factorii care contribuie la rolul sporit al managementului financiar:

1. concurenţa (intensificarea acesteia necesită ca şi obiectivele pe linie financiară să fie cât mai bine conturate şi urmărite);

2. progresul tehnologic deosebit din ultima perioadă;3. intensificarea inflaţiei: prin managementul practicat firma trebuie

să-şi ia anumite rezerve în ceea ce priveşte şocurile economice;4. nesiguranţa existentă în relaţiile internaţionale;5. siguranţa patrimonială şi creşterea valorii firmei;6. codul etic al managerilor.

Decizia financiară este legată de o maximizare a profitului (profit ridicat). Este o corelaţie între relaţiile materiale, financiare şi umane într-o concepţie financiară unică.

Importantă este şi echilibrarea financiară. Reţinem trei aspecte:a) asigurarea unei utilizări cât mai adecvată a capitalului, prin selecţie;b) solvabilitatea;c) baza informaţională foarte bine structurată.

Definirea managementului financiarAspecte:1. acesta este un subsistem al managementului general al firmei;2. scop: asigurarea resurselor financiare necesare activităţii firmei,

alocarea şi utilizarea lor cât mai eficientă; asigurarea siguranţei patrimoniale şi creşterea valorii firmei;

3. rol activ în formularea şi urmărirea strategiei şi tacticii firmei în vederea derulării corespunzătoare a acestora, influenţând prin procesul de control şi evaluare.

3

1.2. Funcţiile managementului financiar al firmei

1. Previziunea financiară;2. Organizarea financiară;3. Coordonarea financiară;4. Antrenarea financiară;5. Controlul şi evaluarea firmei.

1. Previziunea financiară: funcţie complexă, cere numeroase cunoştinţe de specialitate; riguroasă, dar în acelaşi timp deosebit de flexibilă. Dacă nu se acordă atenţie acestei funcţii rezultatul va fi negativ pentru firmă, care poate duce chiar la faliment. Pentru realizarea acestei funcţii se porneşte de la identificarea unor obiective, de strategie şi tactică a firmei şi se efectuează evaluări şi calcule privind posibilele venituri şi cheltuieli ale firmei, posibilele încasări şi plăţi pe care trebuie să le facă aceasta. Se iau în vedere mai multe variante pentru obţinerea profitului, prin optimizarea activităţii, prin mobilizarea tuturor resurselor tehnologice, economice şi umane. De asemenea, se iau în vedere relaţiile cât mai bune cu acţionarii şi cu principalii parteneri ai firmei.

Instrumente de realizare a funcţiei:- bugetul de venituri şi cheltuieli care face estimarea în perspectivă a

posibilităţilor de atragere de noi venituri şi raţionalizarea cheltuielilor.

- bugetul de trezorerie: este cu atât mai precis cu cât durata este mai scurtă. Se foloseşte pe perioade mai scurte (semestru, trimestru, lună). Acest buget priveşte acele încasări şi cheltuieli care sunt certe;

- prognoze financiare sau calificări financiare a căror durată este mai mare.

2. Organizarea financiară: ca organizare, departamentele şi principalele sectoare ale firmei se pot grupa în două categorii:

- nonfinanciare (departamentul de producţie, departamentul de concepţie, departamentul de marketing);

- financiare (departamentul de finanţe, departamentul de contabilitate, comisia de cenzori).

Departamentul financiar: presupune determinarea resurselor financiare, utilizarea lor cât mai eficientă; cu viteza de rotaţie a fondurilor; cu echilibrul centralizat şi descentralizat la nivelul întregii firme, precum şi cu obţinerea unui profit cât mai însemnat.

Pentru obţinerea acestor obiective sunt necesare câteva aspecte:- un sistem informaţional cât mai adecvat;

4

- necesitatea comunicării între structurile organizatorice;- delegarea de autoritate şi responsabilitate.Sfera problematicii financiare se referă la: - evaluări; - determinarea de preţuri şi tarife; - probleme de gestiune; - probleme fiscale; - capacitate de plată; - probleme legate de bugetul de venituri şi cheltuieli;- bugetul de trezorerie;- relaţiile cu banca şi piaţa de capital.

Ca periodicitate, lucrările financiare pot fi: - curente;- probleme de perspectivă (previziuni);- analiză diagnostic.Domeniul contabil: se ocupă de documentele de înregistrare, de

întocmirea notelor şi dispoziţiilor contabile; de evaluarea şi reevaluarea patrimoniului; de întocmirea în cât mai bune condiţiuni a bilanţului contabil.

3. Coordonarea financiară: presupune ca informaţia şi comunicarea să se facă pe căi cât mai simple, suple (flexibile) şi să aibă o largă eficienţă.

4. Antrenarea financiară (pentru realizarea obiectivelor financiare):

M – motivaţia, adică cel care conduce politica de management trebuie să aibă o înclinaţie deosebită şi să fie motivat (stimulat) corespunzător;

L – legislaţie, adică cel care conduce politica de management trebuie să cunoască foarte bine legile ţării;

M – mutaţii în mentalitate, managerii trebuie să vină cu idei noi, principii noi, să combată unele manifestări învechite (organizarea ineficientă), să combată birocraţia şi corupţia.

5. Controlul şi evaluarea firmei M. Gervais, vorbeşte de un fapt nou în economie, şi anume despre

“controlul imprevizibilului”. “Trebuie să înveţi să te stăpâneşti pentru a te adapta imprevizibilului şi a te menţine în activitate pe linia dreaptă a obiectivelor”. Acestea se concretizează în metoda modernă de a identifica “punctele forte” şi “punctele slabe” ale firmei; a reuşi să promovezi toate

5

M – L – M

fenomenele sănătoase, eficiente, de perspectivă şi să combaţi toate aspectele negative.

Un rol important revine adaptării funcţiilor managementului şi activităţilor desfăşurate în firmă:

- activităţi privind concepţia, producţia, comercializarea; - activităţi de personal şi financiar-contabile pentru realizarea

parametrilor avuţi în vedere.

1.3. Interdependenţa cu celelalte funcţii ale firmei

Interacţiunea dintre funcţiile managementului şi legătura dintre funcţia financiar-contabilă cu celelalte funcţii:- de cercetare-dezvoltare;- de producţie;- comercializare şi personal.

Locul şi rolul managementului într-o firmă modernă (Funcţia financiar-contabilă):

Problemele cu care se ocupă trezorierul:

6

Consiliul de Administraţie

Preşedinte al Consiliului de Administraţie

VPAlte activităţi

VPFinanciar-contabil VP

Marketing

Trezorier Controlor

evaluarea capitalului; managementul numerarului; managementul operaţilor bancare, comerciale şi de investiţii; managementul creditului; plata de dividende; analiza financiară şi planificare; relaţiile cu investitorii; managementul riscului şi al asigurării; analiza impozitelor şi taxelor.

Problemele cu care se ocupă controlorul: managementul şi contabilizarea costurilor; prelucrări pe calculator; raportări făcute diverselor instituţii; promovarea de rapoarte financiare; controlul intern; pregătirea bugetului; efectuarea de previziuni.

II. Funcţia cercetare-dezvoltare se ocupă de:- promovarea unor concepţii tehnice; - activităţi de organizare (consum de resurse financiare);- activităţi de previzionare.

III. Funcţia de producţie presupune:- pregătirea tehnico-economică;- promovarea, lansarea, urmărirea producţiei;- producţia auxiliară;- întreţinerea şi repararea utilajelor;- controlul tehnic de calitate.

IV. Funcţia comercială a firmei presupune:- aprovizionarea tehnico-materială;- desfacerea sau vânzarea;- transport (intern, extern);- activităţi de marketing.

V. Funcţia de personal:- stabilirea necesarului de personal;- pregătirea personalului;- selectarea şi promovarea personalului;- motivarea personalului.Mutaţii la funcţia financiar-contabilă (direcţii moderne spre care

trebuie să se îndrepte funcţia):

7

- elaborarea strategiei şi a politicii globale a firmei, adică realizarea unui profit cât mai însemnat şi utilizarea eficientă a fondurilor;

- elaborarea politicii financiare moderne, adică selectarea surselor de capital şi credit;

- determinarea lichidităţii, solvabilităţii şi a bonităţii firmei respective;- elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli, adică maximizarea

veniturilor, a cifrei de afaceri, raţionalizarea cheltuielilor;- asigurarea unei contabilităţi riguroase şi a unei bune gestiuni;- elaborarea şi aprobarea bilanţurilor contabile asrfel încât să reflecte

cât mai real patrimoniul firmei;- controlul financiar şi de gestiune (efectuat cât mai corespunzător); se

referă la cheltuielile firmei.

L – legalitate: să existe o bază legală care să permită (autorizeze) acea cheltuială;

O – oportunitate;E – eficienţă, este dată de o analiză comparativă; organizarea unor

licitaţii; luarea deciziei celei mai bune.

CAPITOLUL II – DECIZIA OPTIMĂ DE FINANŢARE

8

L

CH. O

E

2.1. Mijloace de procurare a capitalurilor

Mijloacele prin care se realizează procurarea de capitaluri sunt:- sursele proprii: chiar dacă implică participarea “investitorilor de

capitaluri” la proprietate şi la distribuirea profitului net, constituie totuşi cea mai sigură sursă de finanţare; totodată, determină autonomie financiară şi elimină riscul retragerii fortuite a capitalurilor;

- sursele atrase: mai sunt numite şi datorii de exploatare; sunt neoneroase, dar nesigure;

- sursele împrumutate.

2.1.1. Sursele proprii

Surplusul de surse permanente, degajat de finanţarea pe termen lung a nevoilor permanente îl constituie fondul de rulment (FR).

Fondul de rulment (FR): Se determină după următoarea relaţie, astfel:

Deoarece, toţi termenii care compun ecuaţia fondului de rulment sunt variabili, mărimea fondului de rulment înregistrează variaţii pe toată durata viitoare; aceste variaţii sunt determinate de diferenţa dintre fluxurile de venituri şi cele de cheltuieli (creşteri de capital, contractarea de noi împrumuturi pe termen lung, rambursarea împrumuturilor anterioare, profituri şi amortizări nerepartizate etc.).

Fiind o sursă permanentă, se recomandă ca mărimea fondului de rulment să fie egală cu o nevoie cvasipermanentă din domeniul exploatării; dar, este cunoscut că într-un ciclu de exploatare, stocurile şi creanţele sunt reînnoibile.

Astfel, pentru reînnoire firma are nevoie de capitaluri pentru a-şi constitui un “stoc optim” de materiale şi produse. Caracterul reînnoibil al stocurilor conduce la o nevoie permanentă de capitaluri; odată cu reînnoirea stocurilor şi creanţelor în pasivul bilanţului se reînnoiesc în aceeaşi proporţie şi datoriile către furnizori.

Nevoia de fond de rulment (NFR): Formula de calcul pentru nevoia de fond de rulment este următoarea:

9

FR = (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Active fixe nete

NFR = Active circulante - Pasive circulante (stocuri + creanţe (datorii de exploatare reînnoibile continuu) reînnoibile continuu)

Fondul de rulment optim (FRoptim): ar fi cel necesar pentru acoperirea nevoii de fond de rulment (NFR) minimă şi permanentă.

Sunt întâlnite două situaţii:a) Surplusul de NFR: nevoia de fond de rulment este relativ fluctuantă

în raport cu variaţiile cifrei de afaceri (CA). Pentru realizarea unei cifre de afaceri (CA) mai mare decât cea anterioară, se vor angaja stocuri şi creanţe mai mari; dar, acestea pot determina o creştere a nevoii de fond de rulment chiar şi atunci când are loc creşterea concomitentă a datoriilor de exploatare. Creşterea nevoii de fond de rulment va fi finanţată din fondul de rulment şi, în completare, din credite bancare.

b) Reducerea NFR: în cazul reducerii nevoii de fond de rulment, surplusul de fond de rulment se va regăsi în trezoreria netă (TN). Poate fi această plasată pe piaţa monetară, la o dobândă care să depăşească costul procurării fondului de rulment ? Este cunoscut faptul că, costul creditelor pe termen lung este mai mare decât dobânda la depozitele pe termen scurt. Astfel, surplusul de fond de rulment trebuie să fie cât mai mic (costul surselor pe termen lung costul creditelor de trezorerie).

Concluzia: Fondul de rulment (FR) trebuie să fie minim şi să acopere nevoia de fond de rulment (NFR) minimă şi permanentă, urmând ca surplusurile de NFR să fie acoperite din credite de trezorerie sau din alte credite pe termen scurt.

2.1.2. Sursele atrase (datorii de exploatare)

Datoriile din exploatare rezultă din relaţiile contractuale ale firmei cu terţii, care asigură furnizarea de materii prime, materiale, manoperă, servicii, sau cu statul, către care firma are obligaţia, prin lege, de a plăti impozite şi taxe.

Pe tot intervalul de la intrarea şi recepţia materialelor, serviciilor, manoperei sau de la naşterea datoriilor către stat şi până la momentul plăţii efective a acestei datorii, firma beneficiază de o sursă de capitaluri, furnizată de terţi în mod gratuit.

Datorită caracterului avantajos al acestei surse de capital, firma ar putea profita prin creşterea, ca volum, a acestor datorii (angajarea lor) şi prin amânarea termenului efectiv de plată. Cum însă angajarea acestor datorii este reglementată prin contracte sau prin legile de impozitare, firma va fi penalizată prin depăşirea termenului de plată.

10

Cu toate acestea, amenzile şi penalităţile pentru amânarea plăţii furnizorilor, fie că nu se aplică, fie că nu sunt destul de penalizatoare, face ca amânarea plăţii furnizorilor să devină un fenomen cronic în economia românească. Din motive care ţin de firmă (lipsa de lichidităţi), dar şi de sistemul bancar (privind încetinirea decontării plaţilor) s-a ajuns la un blocaj financiar considerabil, cu o creştere foarte mare a arieratelor (plăţi întârziate) de aproximativ 30% - 40% din PIB.

Un serviciu de trezorerie activ va căuta să angajeze întotdeauna datorii cu scadenţe relaxate (întinse în timp), în raport cu încasările pentru care se va căuta să se realizeze foarte repede.

Dacă trezorierul, va ajunge în situaţia unor datorii de exploatare mai mari decât stocurile şi creanţele firmei, atunci el va reuşi să realizeze o NFR negativă; acest lucru reprezintă un surplus de pasive circulante, un surplus de trezorerie, care provine gratuit de la terţi (este cazul firmelor de comerţ cu ridicata şi cu amănuntul).

Fiind surse gratuite de capital, o gestiune eficientă a pasivelor circulante ar fi aceea care reuşeşte un volum al decalajelor favorabile de plăţi, mai mare decât al decalajelor nafavorabile de încasări. Aceste decalaje de încasări sunt nefavorabile firmei deoarece reprezintă capitaluri interne, atrase gratuit de către clienţii acesteia.

Sursele atrase de capitaluri circulante sunt denumite pasive stabile, respectiv datorii ale firmei către terţi (furnizori, salariaţi, stat), minime şi atrase pe o perioadă de timp cvasipermanentă, ca urmare a reînnoirii continue a acestora.

(datorii medii zilnice) (t)

~ Estimare în funcţie de viteza de rotaţie a pasivelor stabile ~

2.1.3. Surse împrumutatePentru completarea surselor proprii şi atrase, firma face apel la creditele

bancare de trezorerie (acordate prin cont curent) sau de scont (scontarea efectelor comerciale la bănci).

11

Aprovizionări trim. totalePasive stabile = ----------------------------------- x Durata medie a decalajelor de plăţi 90

Aceste credite bancare au rolul de amortizor între creşterea sau reducerea nevoii de capitaluri circulante şi diminuarea sau majorarea surselor proprii şi atrase de capitaluri circulante.

Toate aceste oscilaţii se vor reflecta în mărimea soldului creditelor bancare, care poate fi:

- diminuat prin excedentul de trezorerie degajat în perioada respectivă;- majorat pentru acoperirea (prin credite noi) deficitului de trezorerie

rezultat la sfârşitul perioadei precedente.Majorarea soldului creditelor bancare poate fi făcută până la o limită şi

anume cea a unui plafon stabilit de bancă în relaţiile sale de credit cu firma.

2.2. Conţinutul deciziei de finanţare a ciclului de exploatare

Obiectivul acestei decizii îl constituie selecţia şi mobilizarea operativă a surselor de capitaluri circulante la cel mai redus cost al procurării acestora, în condiţii de reducere a riscului.

NFCE = SFCE (necesar de finanţare a (surse de finanţare a ciclului de exploatare) ciclului de exploatare)

NFR FR

Din schema prezentată mai sus reiese faptul că:- Sursele de finanţare a ciclului de exploatare (SFCE) sunt:

sursele proprii; sursele atrase;

12

STOCURI

Creanţe Alte active circulante

1. 1. SURSE PROPRII- Autonomie financiară

- Eliminarea riscului de retragere

2. 2. SURSE ATRASE- neoneroase

- nesigure

3. 3. SURSE ÎMPRUMUTATE- avantaj: mobilitate

- acoperă diferenţa fluctuantă a NFR şi sursele proprii

- dezavantaj: sunt cu titlu oneros

- creşte gradul de îndatorareTREZORERIA NETĂ(TN)

sursele împrumutate.

- Necesarul de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) este compus din: stocuri; creanţe; alte active circulante.

Decizia de finanţare a ciclului de exploatare dă finalitate întregii gestiuni a capitalurilor circulante, respectiv echilibrul care trebuie asigurat între necesarul de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) şi sursele de finanţare a acestuia (SFCE).

În concluzie, este vorba de rezolvarea ecuaţiei în condiţii de eficienţă economico-financiară.

Apelarea surselor proprii, atrase sau împrumutate se va face în condiţii de armonizare a relaţiei rentabilitate-lichiditate şi de diminuare a riscului.

O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prin folosirea surselor proprii, folosire însoţită de o rigiditate în finanţarea nevoilor mai mari decât cele minime şi permanente) şi necesitatea apelării la sursele mobile, elastice de capitaluri, care să acopere nevoile temporare şi să vină în completarea surselor proprii (apelare însoţită de o intensificare a controlului bancar, în legătură cu utilizarea creditelor şi cu garanţia rambursării lor).

Decizia, este destul de complexă, dar criteriul optim va fi realizarea obiectivelor financiare de rentabilitate, lichiditate şi diminuare a riscului.

2.3. Metode sintetice de determinare a necesarului de finanţare a ciclului de exploatare

Metodele analitice bazate pe cifra de afaceri (CA) au un anumit grad de sinteză, deoarece, pornesc de la elemente caracteristice întregii categorii de stocuri pentru care se utilizează:

- cifra de afaceri totală; - cheltuielilor materiale sau de fabricaţie în cifra de afaceri; - soldul materialelor sau produselor (în curs sau finite), etc.

Metodele sintetice prezentate în continuare au un grad de sinteză mai mare, respectiv se folosesc pentru determinarea necesarului de finanţat trimestrial pe total active circulante.

Elementele de fundamentare sunt bazate pe relaţia de proporţionalitate dintre activele circulante, pe de o parte, şi costurile exploatării sau cifra de afaceri, pe de altă parte.

13

NFCE = SFCE

Avem, astfel, metode sintetice fundamentate pe:(a)Viteza de rotaţie în funcţie de costuri: este o sinteză a metodei

analitice bazate pe costuri;

(cheltuieli medii (timpul) zilnice)

NFCE se determină în funcţie de: - producţia fizică previzionată trimestrial (Qtrim); - de costul complet unitar antecalculat (CC);- viteza de rotaţie din perioada precedentă (Dr).

Viteza de rotaţie (Dr) se calculează astfel:

În care: Sac = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent PMc = producţia marfă fabricată în anul precedent

(b) Active circulante la 1000 lei producţie (Ac/1000): reprezintă un coeficient de proporţionalitate specific anului precedent. Pentru ca acesta să fie reprezentativ, din activele circulante luate în calcul se scad cele care sunt supranormative:

Necesarul trimestrial de active circulante (NFCEtrim)se determină astfel:

14

Q trim x CC

NFCE trim = -------------------- x Dr

(necesar de finanţat 90 trimestrial)

Sac

Dr = --------------- x 360

PMc

SacAc/1000 = -------------- x 1000

PMc (an)

Qtrim x Cc x Ac/1000 x 4NFCEtrim = -------------------------------------------------------

1000

(c) Rata cinetică specifică pentru toate activele circulante (Rc) se determină în raport cu cifra de afaceri din anul precedent (CA0):

În care: Sac0 = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent; CA0 = cifra de afaceri din anul precedent.

2.4. Metoda normativă de determinare a nevoii de fond de rulment

Este o modalitate mult mai sintetică de determinare a nevoii de fond de capitaluri pentru asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt (între activele şi pasivele circulante).

Se porneşte de la premisa că întregul necesar de finanţare a ciclului de exploatare (NFCE) are o finanţare cvasi gratuită pe seama datoriilor de exploatare, respectiv a surselor atrase (de la furnizori, salariaţi, buget), în curs de achitare.

Interesul investitorului de capital priveşte NFCE net de datoriile de exploatare care sunt capitaluri atrase şi nu capitaluri investite în scop profitabil.

Aşadar, investiţia netă de capitaluri în active circulante (stocuri şi creanţe) se restrânge la nevoia de fond de rulment ca diferenţă între NFCE şi datoriile de exploatare.

Fundamentarea NFCE se rezumă, deci, la fundamentarea NFR. În previziunea NFR se porneşte de la premisa existenţei unui raport constant între NFR şi cifra de afaceri (CA).

CAan0 (precedent) …………………………………….. 360 NFR0 …………………………………….. NFRzile

(medie an precedent)

de unde,

15

Sac0

Rc = ---------------- x 360 CA0

NFR = NFCE – Datorii de exploatare

Pe baza estimărilor prin bugetul de vânzări asupra cifrei de afaceri (CA) din trimestrele anului viitor (CAtrim), previziunea NFR se face pe baza relaţiei:

Se consideră că NFRzile este o durată de rotaţie şi pentru anul viitor. Altfel spus, raportul de proporţionalitate dintre CA şi NFR va rămâne constant în anul viitor.

CAPITOLUL III - MANAGEMENTUL FORMARII CAPITALULUI

16

NFR0 x 360NFRzile = --------------------

CA0

CAtrim x NFRzile

NFRtrim = ------------------------------ 90

Sistemul economic al firmei

Fonduri fixeCapital fix Obiecte de inventar

Capital circulant

3.1. Clasificarea capitalului firmei

(a) După modul cum participă la procesele economice avem:- capital fix – reprezintă acea parte a capitalului real care constă din

echipamente de folosinţă îndelungată, care participă la mai multe cicluri de producţie; se depreciază treptat; se înlocuieşte după mai mulţi ani de utilizare;

17

Mijloace de muncă

Obiectul muncii

Forţa de muncă

Sistem

infor

maţio

nal

Sistem

decizi

onal

Sistemorganizatoric

- capital circulant – este acea parte a capitalului real care se consumă în întregime într-un ciclu de producţie şi se înlocuieşte cu un nou ciclu.

(b) După conţinutul capitalului avem:- capital economic – este compus din totalul activului bilanţului

contabil, format din bunuri şi valori, respectiv totalul pasivului bilanţului contabil, format din drepturi de proprietate şi obligaţii; Are două subcomponente: (1) capital propriu – format din capitalul economic din care se scad datoriile firmei şi (2) capitalul împrumutat obţinut de la alte instituţii sau firme care trebuie remunerat şi apoi rambursat; (Această clasificare este făcută după forma de proprietate);

- capital permanent – este format din capitalul propriu al firmei la care se adaugă capitalul împrumutat pe termen mediu şi lung

- capital de lucru (sau fondul de rulment) – este format din capitalul permanent din care se scad imobilizările (anumite active corporale sau necorporale luate la valoarea netă).

Dacă: FR NFR excedent FR NFR deficit

(c) După rolul şi forma capitalului avem:- capital productiv – necesar derulării ciclului de exploatare. Are

două forme: (1) capital real – tangibil care este format din bunuri materiale; (2) capital uman – intangibil, adică forţa de muncă;

- capital financiar.

(d) După modul de participare a proprietăţii la formarea capitalului avem:

- capital subscris;- capital vărsat;- capital nevărsat.

18

FR = Cap. permanent - Imobilizări

NFR = S + C - D (Nevoia de fond de (stocuri) (creanţe) (datorii) rulment )

3.2. Surse de formare a capitalului firmei

Există două căi principale de formare a capitalului firmei:1. Din surse interne: autofinanţarea, presupune alocarea unei părţi din

profit pentru dezvoltare. Este determinată de coordonatele politicii de dividend adoptate de conducerea firmei.Avantaje:

- creşte averea firmei;- capacitate financiară care să asigure dezvoltarea;- scad riscurile legate de utilizarea unor sume împrumutate;- libertate de acţiune a firmei;- cointeresarea firmei este mai mare;- firma dispune de anumite disponibilităţi monetare care pot fi folosite

în funcţie de interesele firmei.

Autofinanţarea este de mai multe feluri:- globală (sau brută) se obţine din:

- de menţinere sau supravieţuire:

- de expansiune a firmei (sau autofinanţare netă) este formată din:

- imediată (lichidă sau disponibilă);

- amânată (potenţială): dezvoltarea în viitor în anumite condiţii.

Cash-flow = marja brută de autofinanţare

Capacitatea de autofinanţare este determinată de:

19

cash-flowRata cash-flow = ---------------------- Cifra de afaceri

Total venituri – cheltuieli

Amortizare + Profit pentru menţinere

Amortizare + Profit pentru dezvoltare

- mărimea amortizărilor şi provizioanelor, calculate şi neconsumate încă;

- mărimea profiturilor nerepartizate încă şi de veniturile din dezinvestiţii.

În cea mai mare parte, capitalul intern din autofinanţare este oneros. Amortizarea nu reprezintă altceva decât recuperarea treptată, prin cifra de afaceri a capitalului alocat în activele fixe.

În funcţie de sursa de provenienţă, capitalul iniţial este remunerat fie prin dividende (capital social), fie prin dobânzi (capital împrumutat).

Autofinanţarea din amortizare are un cost egal cu costul mediu ponderat al întregului capital al firmei.

Amortizarea şi provizioanele sunt cheltuieli calculate care se exonerează de la plata impozitelor pe profit. Economiile fiscale rezultate din această deductibilitate fac să scadă costul autofinanţării.

Profitul net, după deducerea impozitului pe profit, rămâne o sursă gratuită de finanţare până la încorporarea, în capitalul social, a rezervelor astfel constituite. După distribuirea de acţiuni gratuite, autofinanţarea devine în întregime generatoare de costuri pentru remunerarea, prin dividende, a capitalului intern, convertit în capital social.

Fiind o sursă internă cu un cost mai mic decât cel mediu, autofinanţarea este cea mai eficientă soluţie de acoperire a nevoilor permanente de capitaluri. Însă, capacitatea de autofinanţare este adesea insuficientă, de aceea se apelează la sursele externe de capital.

2. Din surse externe, avem trei componente:(a) Contribuţia proprietarilor (acţionarilor);

(b) Împrumuturi pe termen lung, pot fi: - împrumuturi obligatare sunt obţinute de firmă în anumite

condiţii; firma trebuie să aibă un anumit capital, vechime, să fi încheiat cel puţin două bilanţuri contabile, etc.

- împrumuturi bancare se pot obţine în funcţie de bonitate şi garanţii.

- împrumuturi de la alte instituţii financiare (fonduri speciale interne sau internaţionale).

(c) Surse nerambursabile: sunt sumele obţinute de la stat (alocaţii sau subvenţii); sume obţinute de la instituţii financiare şi comunităţi internaţionale, de la terţi (donatori sau sponsori).

Avantaje:

20

- plasarea titlurilor financiare pe piaţa internă sau a titlurilor financiare interne pe piaţa de capital;

- credibilitate;- flux de capitaluri.

CAPITALUL SOCIALReprezintă aportul de capital al proprietarului prin vărsarea contravalorii

acţiunilor subscrise. Se determină astfel:

Avantajele capitalului social:- îmbunătăţirea imaginii firmei;- soluţionarea problemelor fondurilor;- reducerea riscului de firmă.

Dezavantajele capitalului social:- schimbă raportul de forţe în managementul firmei.

Efectele majorării capitalului social:- un nou aport în natură şi bani pentru firmă;- posibilitatea de convertire a creanţelor;- posibilitatea de a întreprinde unele fuziuni.

Efectele micşorării capitalului social:- răscumpărarea de către firmă a unor acţiuni;- pierderi ca urmare a divizării.

ACŢIUNEA Reprezintă un titlu de participare care conferă posesorului calitatea de

coproprietar al firmei, dându-i dreptul de a participa la împărţirea profitului şi obţinerea de dividende.

I. Caracteristici ale acţiunilor după fazele de emisiune, respectiv, capitalul constituit poate fi:

1. Capital autorizat: acesta intervine după adoptarea statutului societăţii comerciale, după aprobarea de către puterea publică a acesteia, stabilindu-se tipul de acţiuni, numărul şi valoarea acestora;

2. Capital subscris, respectiv, valoarea totală a capitalului pe care terţele persoane s-au angajat să-l depună;

21

Capital social = Nr. de acţiuni x Valoarea nominală a acţiunii

3. Capital vărsat: se constituie treptat, pe măsura depunerilor efective (în contul firmei sau la casierie);

4. Capital emis şi vărsat (sau capital declarat): sumele vărsate deplin pe măsura subscrierilor pentru care firma a remis acţionarilor certificat de acţionar.

II. Caracteristici ale acţiunilor după valoarea lor:1. Acţiuni la valoare nominală sau facială: reprezintă suma

minimă la care se vând acţiunile către acţionari. La această valoare nominală se calculează dividendele. Suma tuturor acţiunilor la valoare nominală dă capitalul social.

2. Valoarea venală: reprezintă acea valoare cu care se cumpără şi se vând acţiunile care nu au valoare nominală. Poate să îmbrace două aspecte:

a) valoarea contabilă sau intrinsecă;b) valoarea bursieră.

III. Caracteristici ale acţiunilor după drepturile pe care le conferă:1. privilegiul de vot;2. privilegiul de dividend;3. privilegiul de dividend cumulativ (dividendele se cumulează şi

pentru perioadele când nu s-au distribuit dividende);4. privilegiul de participaţie, de a primi un dividend adiţionalla cel

cuvenit;5. privilegiul de conversiune dă dreptul de a schimba o acţiune, cu o

alta, cu alte caracteristici sau alt titlu emis de acea societate;6. privilegiul de răscumpărare, dă dreptul firmei de a face răscumpărări;7. restituirea cu prioritate a capitalului depus;8. privilegiul de a primi restul.

Clasificarea acţiunilor

1. După dreptul de vot acţiunea poate sa-ţi dea dreptul la unul sau mai multe voturi;

2. După drepturile pe care le conferă, acţiunile pot fi ordinare sau privilegiate;

3. După natura aportului de capital în numerar sau în natură;4. După apartenenţa acţiunilor pot fi la purtător.

Tehnica emisiunii de acţiuniVânzarea acţiunilor constituie o modalitate de procurare a resurselor

financiare.

22

Avantajele emiterii de acţiuni:- nu vor trebui rambursate sumele obţinute;- la acţiuni nu se datorează o remuneraţie fixă.Dezavantaje:- această formă este mai scumpă ca împrumutul obligatar;- cheltuieli multe de cumpărare şi vânzare a acţiunilor, precum şi

distriburea dividendelor.

Fazele legate de emisiunea acţiunilor:1. De înregistrare a firmei la o societate de control şi supraveghere;2. Emiterea unui prospect către cumpărători (denumire societate, activitatea

desfăşurată de societate, starea financiară a societăţii, caracteristicile acţiunilor pe care doreşte să le lanseze etc.);

3. Solicitarea autorizaţiei de emitere de acţiuni;4. Vânzarea acţiunilor, în mai multe feluri:

- vânzare directă în numerar sau pe credit;- vânzare prin intermediari (sau prin curtieri) – cheltuielile respective

se numesc cheltuieli de curtaj; Curtierii pot fi: băncile, societăţi de brokeraj, etc.

Tehnica de emisiune a unor acţiuni suplimentareSunt două aspecte:

1. Acţiunile noi sunt identice cu cele vechi;2. Acţionarii iniţiali au dreptul de preferinţă în subscrierea noilor

acţiuni.

Capitalul suplimentar se determină astfel: numărul de acţiuni emise înmulţit cu preţul de emisiune.

Cu prilejul emiterii de acţiuni suplimentare apar două pericole:1. Scăderea dividendelor per acţiune;2. Reducerea puterii decizionale în cadrul firmei.

Pentru exercitarea dreptului de curtier, banca are rolul de:- consiliere şi îndrumare;- garantare a subscripţiei făcute;- de plasare la ghişeele băncii;- acest rol al băncii se face oneros, pe bază de comision.

23

Capital = Nr. acţ. emise x Preţul de emisiunesuplimentar

Posibilităţile (căile) de creştere a capitalului firmei1. Emiterea de acţiuni;2. Încorporarea rezervelor firmei – operaţia contabilă este: contul de rezerve =

contul capital social. Această creştere de capital nu aduce resurse financiare noi; este o operatie fără flux financiar. Distribuirea gratuită de acţiuni, către acţionarii existenţi este aparentă, deoarece rezervele le aparţineau.

Variante de realizare Creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni; Emisiunea de noi acţiuni de aceeaşi categorie şi valoare nominală

(consolidarea încrederii în firma respectivă: bănci, parteneri);

3. Creşterea de capital prin conversiunea datoriilor, adică: - emisiunea de obligaţiuni convertibile în acţiuni, termenul să nu

depăşească cinci ani şi preţul de emisiune nu poate fi mai mic decât valoarea nominală;

- conversiunea obligaţiunilor în acţiuni provoacă o creştere de capital fără flux (sursele societăţii sunt aceleaşi, numai că împrumutul obligatar devine capital social);

- remuneraţia la astfel de obligaţiuni va fi mai mică, deoarece obligaţiunile se pot transforma în acţiuni; pentru emitent, avantajul este că rata dobânzii este scăzută.

Tranzacţiile în legătură cu capitalul propriu:1. Vânzarea acţiunilor;2. Răscumpărarea acţiunilor (reglementată legal în anumite ţări).O condiţie este, ca în prealabil, orice rămânere în urmă să se plătească.

Există două posibilităţi de răscumpărare a acţiunilor:- la acţiunile cu valoare nominală, răscumpărarea se realizează la

valoare nominală; peste valoarea nominală; sub valoarea nominală;- la acţiunile fără valoare nominală, răscumpărarea se realizeză la

nivelul valorii atribuite, peste valoarea atribuită, sub valoarea atribuită.

24

Capital subscris şi vărsatValoarea atribuită = ---------------------------------------

Nr. de acţiuni în circulaţie

3. Conversiunea acţiunilor reprezintă schimbarea acţiunilor deţinute de un acţionar cu alte acţiuni ale aceleiaşi firme, dar cu alte caracteristici. Pot fi schimbate numai acţiuni care au ataşat privilegiul de conversiune. Dacă iniţiativa de conversiune aparţine firmei, operaţiunea se numeşte remaniere de capital sau restructurare a categoriilor de acţiuni deţinute de firmă.

4. Fracţionarea acţiunilor: operaţiune de remaniere de capital; se schimbă o acţiune de o anumită categorie pe două sau mai multe acţiuni din aceeaşi categorie, dar, cu valoare nominală mai mică. Scopul: creşterea atractivităţii pentru vânzarea lor; sunt plasate mai uşor; averea firmei nu se modifică, ci se împarte ca urmare a fracţionării.

3.3. Decizia de finanţare. Costul capitalului

Decizia de finanţare în cea mai mare parte asumată de către managerii firmei şi mai puţin de acţionarii şi împrumutătorii firmei.

Obiectivul major urmărit de câtre aceştia este maximizarea valorii de piaţă a firmei. Această valoare va fi apoi proporţional împărţită între acţionari şi împrumutători. În funcţie de aceeaşi valoare se fixează şi remuneraţia managerilor.

Există unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii firmei:(a) Managerii: urmăresc reducerea costului capitalului mobilizat.

Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-rilor degajate de firmă va duce la creşterea valorii acesteia.

(b) Investitorii de capital: urmăresc o reducere a investiţiei lor la o rentabilitate superioară oportunităţilor de investiţii oferite de piaţa financiară. În acest fel, aceştia obţin o creştere a averii lor finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piaţa financiară.

Singura cale posibilă de reducere a costului capitalului este aceea de a creşte ponderea investiţiilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta înseamnă, în mod practic, o creştere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obţinute la un cost (dobândă) mai mic(ă) decât capitalurile proprii.

Costul capitalurilor proprii Costul capitalurilor proprii interesează în evaluarea oricărui proiect de

investiţii atât în finanţarea integrală din capitaluri proprii, cât şi din finanţarea mixtă (capitaluri proprii şi împrumutate).

În cazul constituirii unei societăţi noi, din aportul exclusiv în numerar al acţionarilor, costul total al capitalului social investit este valoarea actualizată a

25

fluxurilor viitoare de trezorerie. Rata de actualizare va ţine cont de riscul de exploatare al societăţii nou înfiinţate.

Dacă proiectul de investiţii priveşte dezvoltarea unei societăţi existente, atunci costul capitalului propriu va fi cel cerut de acţionari pentru firma în funcţiune (presupunând că proiectul de investiţii are acelaşi risc de exploatare). Dacă, proiectul prezintă riscuri mai mari, acţionarii vor cere o creştere corespunzătoare a costului autofinanţării sau al creşterii de capital propriu.

În cazul finanţării mixte, costul capitalurilor proprii se modifică în funcţie de creşterea îndatorării care antrenează o creştere corespunzătoare a riscului financiar.

Costul global al capitalurilor (proprii şi împrumutate) exprimă valoarea de piaţă a firmei. Fluxurile nete de trezorerie (CF) degajate de firmă servesc la remunerarea acţionarilor şi împrumutătorilor de capitaluri. Creditorii au însă prioritate în a fi remuneraţi cu dobânda cuvenită. Acţionarii vor fi remuneraţi cu diferenţa rămasă pozitivă dintre fluxurile nete de trezorerie şi dobânzile plătite, respectiv cu profitul net (PN).

Dacă, fluxurile de trezorerie sunt egale sau mai mici decât dobânzile care trebuiesc plătite, atunci valoarea capitalurilor proprii este zero (în cazul tuturor societăţilor comerciale cu răspundere limitată).

Valoarea capitalurilor proprii creşte pe măsura creşterii profitului net:

În condiţii de creştere economică:

unde: Kfin = rata de actualizare a dividendelor

26

PN = CF – dob.

Valoarea de Valoarea de piaţă Valoarea depiaţă a firmei = a capitalurilor proprii + piaţă a datoriilor

Valoarea de piaţă Valoarea de Valoarea dea capitalurilor proprii = piaţă a firmei - piaţă a datoriilor

DIV1

Kfin = ------------ + gP0

Costul capitalului propriu are două componente:1. DIV/P0 = dividend yield/rata de remunerare a dividendelor plătite.

Această rată are tendinţa de a stabiliza pentru a putea beneficia de reinvestirea (autofinanţarea) părţii nedistribuite din profitul net.

2. g = rata anuală de creştere a dividendului.

Costul autofinanţării

Principalele surse de autofinanţare sunt:- amortizarea;- provizioanele;- profitul net.

Acţionarii realizează o economisire şi o investiţie a profitului net şi o reinvestire a capitalului recuperat prin amortizare sau protejat prin provizioane. Sumele nedistribuite acţionarilor sunt trecute la rezerve. Când aceste rezerve au ajuns să reprezinte sume mari conducerea firmei poate decide încorporarea rezervelor în capitalul social şi atribuirea de acţiuni gratuite.

Interesul este de a defini o strategie clară a procesului de economisire, care se compune din politica de autofinanţare şi politica de dividend. Altfel spus, se caută o rată de distribuire a dividendului (sau, invers, o rată de investire a profitului) care să determine maximizarea valorii firmei.

Autofinanţarea este constituită din:1. Profit net reinvestit şi trecut la rezerve. Reinvestirea profiturilor se

va face pentru proiectele din ce în ce mai rentabile şi care marginal determină o creştere a remunerării medii a acţionarilor. Costul autofinanţării, prin trecerea profitului în rezerne, este egal cu costul capitalului propriu:

2. Provizioane calculate şi amortizări. Acestea se pot considera fluxuri de trezorerie din întreaga activitate a firmei, finanţată atât din capitaluri proprii cât şi împrumutate. Astfel, costul amortizării şi provizioanelor este egal cu costul mediu ponderat al capitalului

27

Rezerve x Cost autofinanţare = Cost capital propriu

Amortizări Cost Cost mediu Provizioane x autofinanţare = ponderat al capitalului

CAPITALUL IV – FINANŢAREA PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

4.1. Creditele bancare

Se acordă pe bază de garanţii ferme ale debitorilor, pe termen scurt şi mediu (2-3 ani, până la 7 ani), şi mai puţin pe termen lung.

Creditele pe termen scurt pot fi de două feluri:1. Mobilizate: banca primeşte efecte financiare care se pot sconta şi resconta;2. Nemobilizate, atunci când banca nu primeşte efecte.

Creditele sunt acordate de bancă pe bază de negocieri privind:- rata dobânzii;- termenul;- perioada de graţie;

28

- eventuale penalizări pentru nerespectarea unor clauze din contract;- garanţiile primite de bancă. Elemente pentru fundamentarea costului creditelorEste necesar să se facă distincţie între costul aplicabil la creditele

solicitate şi costul real. Costul aplicabil, deşi complex şi destul de încărcat cu elemente de

remunerare a capitalului avansat şi a riscului asumat, este totuşi mai mic decât costul real al creditelor, ca urmare a tehnicii de calcul a dobânzii.

1. Costul aplicabilEste determinat de doi factori:(a) rata dobânzii;(b) comisioanele aferente.

La rândul ei rata dobânzii este formată din: rata dobânzii de referinţă, care cuprinde:

- rata oficială a BNR (rata dobânzii aplicată de BNR la creditele acordate băncilor comerciale);

- PRIME RATE (rata dobânzii aplicată de principalele bănci comerciale pentru cei mai importanţi clienţi);

- rata interbancară la creditele reciproce între bănci (BIBOR = Bucharest Interbank Operating Rate).

majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului implicat de tipul de credit (creditele de trezorerie prezintă un risc mai mare de nerambursare decât creditele de scont);

majorarea ratei de referinţă pentru compensarea riscului de firmă în funcţie de mărimea patrimoniului şi de bonitatea acesteia.

Exemplu: În raport cu mărimea patrimoniului se propune o clasificare de risc a firmelor după cifra de afaceri realizată de acestea.

a) Pentru firmele cu cifra de afaceri mai mare de 500 mld.lei anual nu se aplică majorare de risc specific;

b) Pentru firmele cu cifra de afaceri cuprinsă între 200-500 mld.lei, majorarea specifică este de 0,15 puncte;

c) Pentru firmele cu cifra de afaceri între 100-200 mld.lei majorarea este de 4 puncte;

d) Pentru firmele cu cifra de afaceri mai mică de 100 mld.lei, categorie în care se află majoritatea firmelor, majorarea este diferenţiată, între 0,6-6,5 puncte, în funcţie de bonitatea acestora.

2. Elemente de clasificare (rating) a clienţilor băncii:

29

Băncile comerciale din România utilizează metodologii de clasificare consacrate pe plan internaţional, considerate cel mai bine adaptabile la clientela lor.

Analiza dosarului de credit al unui client cuprinde două componente:a) Analiza managerială privind:

- calitatea organizării (calificative: bună = 1; medie = 0,5; slabă = 0);- sectorul de activitate;- poziţia unităţii în ramură;- calitatea conducerii;- perspectivele firmei.

Tabel nr. 4.1.ANALIZA MANAGERIALĂ

Nr. Criteriu Calificativ Puncte1. Calitatea

organizării- Bună- Medie- Slabă

10,50

2. Sector deactivitate

- Perspectiva de dezvoltare bună

- Perspectivă slabă- Sector neviabil

10,50

3. Poziţia unităţii în ramură

- Capacitate mare de influenţare a pieţei- Capacitate medie- Capacitate redusă

1

0,50

4. Calitatea conducerii

- Foarte bună- Bună- Satisfăcătoare

10,50

5. Perspectiva firmei - Activitate viabilă- Activitate slabă - Fără perspective

10,50

b) Analiza performanţelor economico-financiare privind :- lichiditatea;- solvabilitatea;- rentabilitatea;- rotaţia activelor circulante CA/ACR;- dependenţa de piaţă (import, export);- garanţii (depozite, gajuri, bunuri achiziţionate prin credite,

cesionarea creanţelor).

30

Această întreagă investigaţie este realizată de inspectorul bancar pe baza documentelor din dosarul de credit şi a cunoaşterii directe a firmei solicitante, de credit.

Decizia de creditare privind volumul, durata, rambursarea dobânzii, etc, va ţine cont de punctajul obţinut şi de încadrarea firmei (conform punctajului) într-o anumită clasă (categorie) de risc: A, B, C, D, E.

Tabel nr. 4.2.Categorii de risc

CATEGORIA AFirme cu activitate economică rentabilă, care pot rambursa creditele şi pot plăti dobânzile.

CATEGORIA BFirme cu activitate economică bună în prezent, dar în perspectivă pot să apară aspecte negative.

CATEGORIA CFirmele respective sunt ameninţate de înrăutăţirea situaţiei lor economice.

CATEGORIA DFirmele în cauză au indicatori economici şi financiari oscilanţi între satisfăcător şi nesatisfăcător.

CATEGORIA EAceste firme înregistrează pierderi şi nu este certă rambursarea creditului şi plata dobânzilor.

Pentru încadrare sunt folosite grile specifice pentru cele două componente ale analizei dosarului de credit.

Tabel nr. 4.3.

Categoria de risc

Analiza managerială Analizaeconomico-financiară

A Între 4 şi 5 puncte Peste 20 puncteB Între 3 şi 3,9 puncte Între 16 şi 20 puncteC Între 2 şi 2,9 puncte Între 11 şi 15 puncte

D Între 1 şi 1,9 puncte Între 6 şi 10 puncte

E Între 0 şi 0,9 puncte Între 0 şi 5 puncte

Pentru acei clienţi ai băncii care au deja un portofoliu de credite angajate în perioade anterioare, analiza solicitării unui nou credit se combină cu analiza

31

serviciului datoriei. În această analiză sunt folosiţi indicatori care privesc acoperirea dobânzii creditelor restante, plata restanţelor etc., acordându-se trei calificative în funcţie de rezultatele obţinute: calitate bună, slabă, necorespunzătoare.

Tabel nr. 4.4.

PerformanţeleFirmei

Serviciul datoriei

Bună Slabă Necorespunzătoare

A Risc minim În observaţie SubstandardB În observaţie Substandard IncertC Substandard Incert Risc majorD Incert Risc major Risc majorE Risc major Risc major Risc major

Mărimea dobânzii (D): se calculează folosind relaţia:

În care: Cred. = volumul creditului N = zile efective Rd = rata dobânzii

4.2. Costul creditelor de trezorerie

Costul creditelor acordate prin contul curent cuprinde dobânda şi comisioanele aplicate asupra soldurilor debitoare zilnice înregistrate într-un trimestru. Costul total al creditelor de trezorerie cuprinde:1. Dobânda: datorată de firmă pentru creditele de trezorerie (D) se calculează

după relaţia:

Rd = rata anuală a dobânzii

32

Cred. x Rd x N (zile efective)D = ------------------------------------------------

360 x 100

D = (Nr. de solduri debitoare) x Rd/360

2. Comisioanele de risc: se stabilesc ca procent (0,1%) aplicabil numărului de solduri debitoare;

3. Comisionul de imobilizare: este perceput firmelor care: nu au înregistrat sold creditor, au avut tot trimestrul sold debitor la bancă. Cota procentuală a acestui comision este substanţial mărită la (2%) pentru a descuraja firmele să înregistreze în contul curent numai solduri debitoare. Comisionul de imobilizare se aplică la numărul total al soldurilor debitoare.

4. Comisionul pentru cel mai mare sold debitor: (se mai numeşte şi “procentaj plat”/flat) – din fiecare lună a trimestrului de referinţă; se aplică o cotă procentuală de 0,05% asupra acestui sold, indiferent de numărul de zile în care s-a înregistrat acesta.

5. Comision pentru cea mai mare depăşire din fiecare lună a plafonului de credite aprobat, este un mijloc eficace pentru a determina firma să respecte acest plafon. De multe ori, banca nu comunică acest plafon, ceea ce face dificil pentru firmă să controleze calculul comisionului de depăşire. Este un procentaj plat (flat), dar mai ridicat decât cel anterior (0,25%).

6. Comisioane de cheltuieli administrative, din care fac parte:(a) Comisionul de decontare (de rulaje): se aplică într-o cotă redusă

(0,025%) asupra rulajelor debitoare înregistrate în trimestrul respectiv pentru:

debitarea cecurilor; debitarea prin scontare de efecte comerciale; viramente bancare.

Unele operaţii în debitul contului curent sunt exonerate de plata acestui comision:

viramente între mai multe conturi ale firmei deschise la aceeaşi bancă;

plata biletelor financiare (efecte de trezorerie); debitarea costului creditelor etc.

Aceste operaţiuni exonerate sunt semnalate, în extrasul de cont, prin litera “E” sau simbolul “*”.

(b) Spezele şi cheltuielile de întocmire a documentelor bancare: se facturează cu o sumă fixă (10 lei) pentru fiecare document. Decontul de dobânzi şi comisioane este tabloul recapitulativ al costului total al creditelor de trezorerie.

Operaţiile bancare de verificare şi analiză a gestiunii de trezorerie:

33

a) verificarea zilelor de decontare şi compararea lor cu zilele de operare în extrasele de cont a cecurilor şi efectelor de încasat;

b) verificarea operaţiilor de debitare exonerate de la plata comisioanelor de decontare şi negocierea altor operaţii în vederea exonerării lor;

c) verificarea ratei dobânzii aplicată la soldurile debitoare;d) verificarea calculului comisionului pentru cel mai mare sold debitor;e) verificarea ratei globale anuale, în funcţie de toate dobânzile şi

comisioanele aplicate creditelor de trezorerie.

4.3. Costul creditelor de scont Costul creditelor de scont este determinat de:

a) rata dobânzii;b) comisioanele aferente;c) perioada de scontare.

Ca şi în cazul creditelor de trezorerie există o distorsiune între costul aplicabil şi costul real al creditelor de scont.

(a) Rata dobânzii: se întemeiază pe aceleaşi elemente componente: - rata dobânzii de referinţă;- majorarea specifică creditelor de scont (0,4%, riscul fiind mai

mic);- majorarea specifică firmei (0,6% şi 6,5%).

(b) Comisioanele sunt:- de andosare a efectelor comerciale (0,6%);- de credite în curs de rambursare (0,1%);- de manipulare a efectelor comerciale în sumă fixă, în funcţie de

felul efectelor: efect clasic (170 lei); efect magnetic (20 lei). (c) Perioada de scontare cuprinde: numărul de zile de depunere la

bancă a efectului comercial până la scadenţa reală a acestuia. În realitate, firma are la dispoziţie fondurile împrumutate după două zile

de la depunerea la bancă a efectelor comerciale (o zi pentru înregistrare + o zi conform practicii bancare).

Rata reală de dobândă este mai mare decât rata nominală de dobândă.

Elementele de care depinde costul real al creditelor de scont sunt:a) costul total aplcabil, care este predecontabil, adică firma primeşte un

credit care este egal cu diferenţa dintre:b) numărul total de zile dintr-un an;c) efectele comerciale cu valori mai mici (sub 100.000 lei) care sunt

taxate cu o sumă fixă pe efect.

Optimizarea costului creditului pe termen scurtCaracteristici ale creditelor de trezorerie şi ale celor de scont:

34

(a) rata nominală a dobânzii la creditele de scont este mai redusă decât la creditele de trezorerie;

(b) rata reală a scontului poate fi mai mare sau egală decât cea de trezorerie în funcţie de:

- perioada de scontare, în raport cu cea de creditare;- costuri predecontate;- număr minim de zile de scontare (10 zile);- riscul de suprafinanţare cu credite de scont, în caz de încasare

a unor sume neprevăzute care intră în contul curent.(c) comisioanele pentru cel mai mare sold debitor şi pentru cea mai

mare depăşire de plafon antrenează costuri mari la creditele de trezorerie.

Selecţia între creditele de trezorerie şi creditele de scont se realizează în funcţie de costurile reale ale acestora. Complexitatea calculelor costurilor la aceste credite poate fi depăşită prin folosirea unor programe specializate pe calculator (soft de trezorerie), simulându-se astfel diferite variante de credite.

4.4. Împrumutul obligatar

Este un contract de credit, o modalitate de procurare a resurselor financiare, necesare asigurării creşterii economice şi respectării unor obligaţii de plăţi asumate.

Această operaţiune este accesibilă numai firmelor mari, cu doi ani de existenţă, cu două bilanţuri aprobate de organele financiare şi având garanţii directe pe care le dă patrimoniul şi indirecte prin terţi (consorţii bancare, societăţi de asigurări etc.). Aceste împrumuturi se pot emite fie individual de societăţile foarte puternice, fie grupat prin asocierea mai multor firme sau agenţi economici.

Avantajul: costuri mai reduse decât în situaţia acţiunilor.

OBLIGAŢIUNEA Reprezintă un titlu de credit pe termen lung emis de o societate pe

acţiuni sau o instituţie guvernamentală sau municipală a cărei rambursare este garantată prin bunuri materiale sau ipoteci.

Obligaţiunile pot fi transmise de la un deţinător la altul; pentru subscriitor (cel care subscrie) ele reprezintă un drept de creanţă;

Obligaţiunile reprezintă un credit acordat emitentului, spre deosebire de acţiuni care dau dreptul de coproprietar.

Presupun:- să fie rambursate la un anumit termen potrivit contractului;- generează o remuneraţie sigură din partea emitentului la nivelul

pieţei fără riscuri din partea creditorilor;

35

- în caz de faliment, creditorii au dreptul de a acţiona în justiţie firma pentru recuperarea datoriilor. Dobânzile se plătesc periodic sub formă de cupoane.

Caracteristicile împrumuturilor obligatare ordinare:1. Suma împrumutată nu este limitată juridic, firma urmând să o

stabilească în funcţie de nevoia de fonduri şi capacitatea de rambursare pe care o are;

2. Durata împrumutului depinde de persistenţa în timp a nevoii financiare de acoperit, dar şi de condiţiile pieţei (dacă rata dobânzii pe piaţa financiară este scăzută se solicită un împrumut pe termen lung/sau invers, dacă dobânda estte mare se solicită un împrumut pe termen scurt);

3. Rata dobânzii – o determină firma împreună cu fiduciarul, care reprezintă masa creditorilor. Se ia în vedere riscul estimat, durata şi randamentul cerut de investitori;

4. Valoarea nominală sau facială a obligaţiunii este înscrisă pe titlu la care se calculează dobânda, anual sau semestrial, sub formă de cupon;

5. Preţul de emisiune = suma plătită de cel care cumpără o obligaţiune.Emisiunea poate fi: publică (la bursă) sau plasamente particulare (în lei

sau alte monede).6. Valoarea de rambursare: suma plătită de firmă creditorului

(deţinătorului de obligaţiuni) la scadenţa împrumutului. Dacă preţul de rambursare este mai mic sau egal decât valoarea nominală, creditorul are un beneficiu numit primă de rambursare.

Părţile implicate în împrumuturile obligatare:1. Fiduciarul = înlocuieşte masa creditorilor în raporturile cu firma;2. Curtierul = prin intermediul lui se realizează vânzarea obligaţiunilor;3. Banca = efectuează toate operaţiunile de trezorerie;4. Comisia Valorilor Mobiliare = organism jurisdicţional care

supraveghează.

36

Val. nominală a obligaţiunii x DobândaValoarea cuponului = --------------------------------------------------

100

Val. cuponului x 100Rata dobânzii = ----------------------------------------------- Val. nominală a obligaţiunii

Notarea obligaţiunilor:Scop: evaluarea riscului de faliment al emitentului şi are o incidenţă

importantă asupra condiţiilor de emisiune şi a ratei dobânzii. Cu cât notarea este mai bună, riscul este mai mic şi dobânda mai mică.

A A A = gradul cel mai înalt de securitate pentru obligaţiuni; A A = grad înalt de securitate pentru obligaţiuni; A = grad de securitate peste medie.

B B B = obligaţiuni cu securitate medie; B B = comportă şi operaţiuni speculative; B = grad incert. Amortizarea împrumuturilor obligatare1. Amortizarea prin anuităţi constante: în totalul vărsămintelor

anuale partea care reprezintă capitalul vărsat creşte an de an, iar partea care reprezintă dobânda scade.

2. Amortizarea prin serii egale, presupune rambursarea unui număr

egal de obligaţiuni în fiecare an. Capitalul rambursat este egal în fiecare an. Se folosesc tabele de amortizare; de menţionat, privind cheltuielile financiare, că acestea sunt mai mari la începutul anilor de rambursare şi descresc treptat.

3. Amortizarea unică la capătul duratei de împrumutat, în condiţiile plăţii anuale a dobânzilor, aceasta înseamnă că la finele anului se plătesc dobânzile asupra volumului total al împrumutului. Adesea, această metodă este dublată de crearea unui fond de amortizare în vederea rambursării (sinking found), plasat de societatea comercială pentru a aduce o remuneraţie.

4. Rambursarea anticipată se realizează numai dacă această clauză este prevăzută în contractul de împrumut. Se poate face prin răscumpărări la bursă care asigură amortizarea prin operaţiuni de lungă durată. Aceasta se analizează ţinând cont de evoluţia ratei dobânzii pe pieţele financiare.

Avantajele împrumutului obligatar:- mai puţin costisitoare decât emisiunea de acţiuni, deşi rata dobânzii,

adesea, este mai mare decât dividendul;- incidenţa fiscală (dobânzile plătite micşorează baza impozabilă).

Dezavantajele împrumutului obligatar:

37

- finanţarea prin obligaţiuni comportă riscuri mai mari legate de evoluţia dobânzilor pe pieţele financiare;

- rambursarea împrumutului obligatar afectează lichiditatea firmei.

COTAREA ŞI CURSUL OBLIGAŢIUNILOR

Obligaţiunile sunt cotate la bursă numai dacă firma respectivă solicită ca acestea să fie cotate. Pentru realizarea cotaţiei se face o analiză a situaţiei generale a firmei de către agenţii independente specializate. Se analizează modul de organizare a firmei, calitatea managementului firmei, perspectivele de creştere economică, climatul social, modul de gestionare financiară, gradul de lichiditate al emitentului, capacitatea de rambursare etc.

Cotaţia obligaţiunilor aduce un plus de securitate plasamentelor în obligaţiuni. Cotaţia se determină procentual, indiferent de valoarea nominală. Se va determina valoarea bursieră a obligaţiei, astfel:

Preţul obligaţiunilor fluctuează învers properţional cu rata dobânzii de pe piaţa financiară. Dacă, creşte rata dobânzii scade cursul la obligaţiunile vechi; dacă scade rata dobânzii creşte cursul la obligaţiunile vechi.

Categorii de obligaţiuni:a) Obligaţiuni ordinare cu dobânda constantă şi variabilă;b) Obligaţiuni convertibile;c) Obligaţiuni negarantate: cu nici un fel de bun sau ipotecă;d) Obligaţiuni înmatriculate, înregistrate în evidenţele fiduciarului pe

numele deţinătorului (diferite de cele la purtător);e) Obligaţiuni înseriate: se rambursează eşalonat, la scadenţe

prestabilite, în funcţie de seria înscrisă pe titlu;f) Obligaţiuni cu fond de amortizare: societatea emitentă crează treptat

un fond de amortizare, vărsând fiduciarului sume care vor fi înscrise pe numele societăţii;

g) Obligaţiuni cu venit variabil (Obligaţiuni indexate);h) Obligaţiuni participative (îmbinare între acţiuni şi obligaţiuni):

dobânda fixă, care se majorează cu o dobândă suplimentară (în funcţie de rezultatele firmei);

i) Obligaţiuni cu cupon zero şi cu cupon unic;

38

Val. bursieră = VN (cursul obligaţiunii + cursul cuponului)

j) Obligaţiuni asimilate, de stat sau organisme guvernamentale: în termenul legal al împrumutului se pot emite alte obligaţiuni cu aceleaşi caracteristici ca cele precedente;

k) Obligaţiuni perpetue: sau cu durată nedeterminată (dobânda se plăteşte tot timpul); beneficiarii acestora sunt rentierii;

l) Obligaţiuni speciale cu cupon de reinvestire: a reinvesti cupoane anuale în obligaţiuni cu aceleaşi caracteristici ca şi cele de origine;

m)Obligaţiuni cu bon de subscriere în obligaţiuni;n) Obligaţiuni deschise sunt obligaţiuni cu ieşire opţională care permit

părţilor să iasă din contract, înaintea scadenţei, la anumite termene prestabilite.

4.5. Împrumuturi de la instituţii financiare specializate

Sunt instituţii financiare specializate pe care le controlează statul; acordă sume pentru învestiţii legate de creşterea unor sectoare economice, creşterea productivităţii muncii, construcţia şi dezvoltarea unor obiective în regiuni izolate.

În această situaţie se acordă facilităţi şi uşurări fiscale. Sunt mai suportabile decât împrumuturile bancare. Rata dobânzii este mai scăzută decât la creditele bancare, durata este mai mare decât pe piaţa financiară (15 – 20 ani); se acordă cu cheltuieli scăzute; în condiţii de garanţii reale sau cauţiuni bancare.

Această categorie de împrumuturi are rol de intermediere între piaţa financiară, economia existentă în anumite regiuni, economia anumitor sectoare şi privind situaţia anumitor IMM-uri.

39

CAPITOLUL V – GESTIUNEA PORTOFOLIULUI

Portofoliul reprezintă ansamblul de valori mobiliare, acţiuni şi obligaţiuni, al agentului economic.

Gestiunea portofoliului presupune, pe de o parte, alegerea unei structuri eficiente a titlurilor, respectiv pentru acelaşi randament cu un grad de risc mai mic, iar pe de altă parte compararea/selectarea titlurilor deţinute astfel încât să se poată anticipa mersul pieţei financiare în ceea ce priveşte randamentul şi riscul.

Principiile gestiunii portofoliului se referă la:a) Asigurarea siguranţei capitalului atât din punct de vedere al sumei

cât şi al puterii de cumpărare;b) Alegerea de către investitor a unei structuri a portofoliului, fie

potrivit cerinţelor de lichiditate, fie a cerinţelor de rentabilitate.În acest context se urmăreşte a se stabili o rentabilitate mai mare în

condiţiile asigurării unei lichidităţi corespunzătoare.c) Randamentul titlurilor mobiliare: se urmăreşte a se corecta potrivit

cerinţelor incidenţei fiscale; ca urmare, sunt preferate titlurile cu fiscalitate mai mică (ex. Acţiuni cu dividende în acţiuni) sau titluri pentru care majoritatea profiturilor se reinvestesc.

Modalităţile de gestionare a portofoliului se referă la următoarele:

40

a) Gestiunea individuală: se realizează de înşişi proprietarii portofoliului care beneficiază de timp liber pentru a urmări evoluţia cursurilor şi cotaţiilor bursiere;

b) Gestiunea selectivă: presupune plasarea titlurilor la o societate comună care le administrează din punct de vedere al rentabilităţii şi al siguranţei plasamentelor;

c) Mandatul de gestiune: presupune încredinţarea portofoliului unei terţe persoane specializată în operaţiunile bursiere. În acest sens se încheie o convenţie scrisă de încredinţare a portofoliului pentru analiză unei societăţi de bursă, instituţii de credit, case de economii sau unei persoane fizice abilitate;

d) Participarea la un club de gestiune, permite exploatarea portofoliului de gestiuni financiare de către persoane (până la 20), adesea prieteni care activează la bursă. Pentru efectuarea şi urmărirea operaţiunilor zilnice este desemnată o conducere operativă. Lunar, clubul se întruneşte pentru a elabora decizii şi a ratifica unele măsuri. Cluburile de gestiune sunt persoane juridice care beneficiază de înlesniri fiscale asupra câştigurilor din plasamente bursiere.

5.1. Mecanismul de gestionare a portofoliului de acţiuniAcest mecanism urmăreşte rentabilitatea şi diminuarea riscului din

plasamentele în acţiuni, în funcţie de care agentul economic alege ce acţiune urmează să selecteze, durata plasamentelor şi sectoarele în care să se realizeze investiţia.

În analiza rentabilităţii portofoliului se urmăreşte media ponderată a ratelor de randament aşteptate la titlurile ce compun portofoliul. Această rentabilitate a portofoliului urmează să fie comparată cu riscul portofoliului, căci investitorul trebuie să urmărească dacă obţine o rată de randament ce depinde de activitatea economică, eficienţă, profit, decizia de investire şi de alocare a dividendelor.

În condiţiile unui risc al portofoliului mai mare se poate obţine o rentabilitate mai mare, altfel plasamentele se vor orienta spre alte sectoare.

Riscul privind portofoliul acţiunilor se manifestă prin: amplitudinea fluctuaţiilor, astfel că fluctuaţiile mai mari determină un portofoliu mai scăzut. Soluţia pentru diminuarea riscului o reprezintă diversificarea portofoliului pe diferite grade de risc şi pe diferite sectoare de activitate.

Cursul unei acţiuni: se măsoară după numărul de ani de profit. În ceea ce priveşte întreprinderile în dezvoltare ele lasă speranţa unui profit mai mare; în acest sens un rol decisiv îl are şi factorul psihologic, respectiv variaţia cursului mai frecventă şi de mari amplitudini.

41

Procesul de evaluare a acţiunilor este influenţat de decizia de cumpărare şi vânzare la bursă a acestora. Astfel, dacă se cumpără acţiuni subevaluate, acestea se pot vinde cu profit, ceea ce va determina o creştere a cursului şi o valoare de piaţă mai mare. În vederea evaluării acţiunilor sunt necesare următoarele:

a) Obţinerea de informaţii credibile şi din surse diverse privind aspecte generale – politici economice, monetare, fiscale, privind rata dobânzii şi inflaţie, dar şi privind aspecte specifice referitoare la situaţia emitentului;

b) Efectuarea unei analize a situaţiei economico-financiare a emitentului (având cel puţin 2 ani de funcţionare şi două bilanţuri aprobate de organele financiare, pentru a se determina criteriile de evaluare şi indicatorii utilizaţi în acest sens).

În reliefarea caracteristicilor emisiunii de acţiuni un rol însemnat îl are folosirea în analiză, concomitent, a mai multor indicatori printre care: Rata rentabilităţii comerciale:

Rata rentabilităţii financiare:

Gradul de îndatorare:

Riscul pe termen scurt:

42

ProfitRata rentabilităţii comerciale = -------------- CA

ProfitRata rentabilităţii financiare = ------------------------ Capital propriu

DatoriiGradul de îndatorare = -------------------- Total pasiv

Datorii pe termen scurtRiscul pe termen scurt = ------------------------------------ Active circulante

Termenul de recuperare al capitalului care se investeşte în acţiuni, este reprezentat de numărul de ani în care suma dividendelor viitoare va egala cursul acţiunilor;

Valoarea activelor societăţii emitente, care se constituie drept garanţie pentru deţinătorii de acţiuni, mai ales în perioada de recesiune economică.

5.2. Mecanismul de gestionare a portofoliului de obligaţiuniÎn legătură cu acest aspect se urmăreşte stabilirea structurii

obligaţiunilor, precum şi ponderea celor cu dobândă fixă şi cu dobândă variabilă.

În vederea ajustării compoziţiei portofoliului de obligaţiuni se iau în considerare următoarele elemente:

Analiza ratei randamentului obligaţiunilor din patrimoniu comparativ cu rata dobânzii pe piaţa financiară;

Previzionarea evoluţiei ratei dobânzii şi inflaţiei; Determinarea perioadei de imobilizare, respectiv pentru care se pot

face plasamente.

Din analiza elementelor prezentate rezultă următoarele efecte asupra orientării politicii de portofoliu:

Dacă se constată o rată mai mare pe piaţa financiară se vor înregistra efecte contrare privind cursul obligaţiunilor. Astfel, cupoanele primite pot fi reinvestite la o rată a dobânzii mai mare şi nu se mai doresc obligaţiunile de natura celor existente în portofoliu. O situaţie inversă determină şi măsuri adecvate.

Dacă prin cercetările efectuate se anticipează o creştere a ratei dobânzii pe piaţa financiară se vor cumpăra obligaţiuni cu dobândă variabilă. În situaţia în care se estimează o scădere a ratei dobânzii pe piaţa financiară urmează a se achiziţiona obligaţiuni cu dobândă fixă.

Dacă durata împrumutului este mai mare, cu atât mai sensibil vor fi obligaţiunile la variaţia ratei dobânzii.

În vederea practicării unei politici prudente de limitare a riscurilor se consideră indicat de a cumpăra şi deţine în portofoliu obligaţiuni cu dobândă variabilă indexată pe piaţa monetară şi cea obligatară.

Randamentul obligaţiunilor: se determină în funcţie de dobânzi şi de variaţia cursului obligaţiunilor.

43

Veniturile unei obligaţiuni: depind de două fluxuri: cele pozitive aduse anual de cupoane (pe durata de viaţă a împrumutului) şi fluxurile pozitive singulare la rambursarea obligaţiunilor.

Analiza riscului obligaţiunilor urmează să identifice cauzele care generează riscuri, astfel:

- risc de faliment al emitentului;- risc de depreciere, urmare inflaţiei;- risc de pierdere a unei părţi de capital, în condiţiile creşterii

ratei dobânzii pe piaţa financiară, cu scăderea cursului obligaţiunilor. În această conjunctură, deţinătorii vor fi obligaţi a vinde obligaţiuni chiar în pierdere.

Deoarece, gradul de risc depinde de fiecare obligaţiune în parte, se apreciază ca necesară diversificarea obligaţiunilor astfel:

Obligaţiunile firmelor de stat prezintă o dobândă mai redusă la un risc de faliment mai mic;

Obligaţiunile firmelor particulare prezintă dobânzi mai ridicate, dar în condiţiile unor riscuri de faliment mai mari.

5.3. Tipuri de portofoliuCompoziţia optimă a unui portofoliu se consideră a fi o rezultantă a

următoarelor componente:- poziţia agentului economic faţă de risc;- compararea ratei de randament obţinute cu rata de randament

de pe piaţa financiară;- anticiparea evoluţiei ratei dobânzii pe piaţa financiară;- nevoia lichidităţii imediate;- cerinţe privind un nivel acceptabil al fiscalităţii.

Pornind de la aceste considerente principalele tipuri de portofoliu analizate sunt următoarele:

a) portofoliu de securitate maximă care urmăreşte protejarea capitalului şi asigurarea unui randament adecvat; în acest sens se are în vedere diversificarea portofoliului.

b) portofoliu având un randament regulat; are în vedere obţinerea unor venituri normale şi eliminarea riscurilor;

c) portofoliu prudent: urmăreşte valorificarea capitalului şi abţinerea de la un risc excesiv, prin îmbinarea titlurilor având venituri normale şi creşterea însemnată a veniturilor pe termen mediu şi lung;

d) portofoliu de creştere este format din titluri având mari perspective de câştig, dar şi un grad ridicat de risc. Acest tip de portofoliu se

44

întâlneşte la firmele cu investiţii foarte mari, unde se înregistrează o creştere a cifrei de afaceri şi a capacităţii de autofinanţare;

e) portofoliu clasic (mai ales privind acţiunile) urmăreşte valorificarea capitalului, dar şi rezultate mai bune decât media pieţei, în conditiile unui anumit risc acceptat;

f) portofoliu ofensiv, având drept unic scop câştig cât mai mare, fără a ţine cont de risc. Acest portofoliu este mobil din punct de vedere structural şi are tendinţa de a se adapta la cerinţele în continuă schimbare ale pieţei;

g) portofoliu speculativ care urmăreşte obţinerea unor venituri rapide în condiţii de risc ridicat.

CAPITOLUL VI – PREVIZIUNEA TREZORERIEI

Trezoreria reprezintă un element esenţial şi totodată principala restricţie a gestiunii financiare a firmei. În aceasta sunt concretizate rezultatele modului de realizare a activităţii şi de respectare a cerinţelor echilibrului financiar.

Nu întotdeauna o societate care încheie exerciţiul cu beneficii are şi o trezorerie pozitivă (disponibilităţi în bancă şi în casă). Şi aceasta, datorită decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor şi cheltuielilor şi scadenţa lor ca încasări şi plăţi, decalaj care poate fi hotărâtor pentru soarta financiară a firmei.

Preocupările tot mai intense pentru gestiunea trezoreriei sunt motivate de unele fenomene de instabilitate economică atât macro, cât şi microeconomică: creşterea inflaţiei, a ratei dobânzii, scăderea ratelor de rentabilitate şi a gradului de autofinanţare.

Din evidenţele statistice rezultă că cea mai mare parte a falimentelor se datorează slăbiciunilor în gestiunea trezoreriei.

6.1. Noţiunea de trezorerieTrezoreria a fost definită ca surplusul de resurse de finanţare care se

degajă din întreaga activitate economică, respectiv diferenţa dintre Fondul de

45

rulment (FR) şi nevoia de fond de rulment (NFR). [definire teoretică, bazată pe teoria echilibrului financiar al firmei]

O definire mai completă a trezoreriei poate fi dată de suma elementelor constitutive ale acesteia ca active şi pasive de trezorerie. Elementul de bază în această nouă definire îl reprezintă lichidităţile (disponibilităţi băneşti), alături de care apar activele financiare de trezorerie şi pasivele de trezorerie.

Trezorierul: funcţia de trezorier este una dintre cele mai responsabile pentru soarta firmei. Cel mai adesea această funcţie este îndeplinită de directorul financiar, de şeful de serviciu financiar, sau şeful de serviciu contabilitate.

Obiectivele gestiunii de trezorerie:1. Evitarea pierderilor în zile de decontare la încasările şi plăţile prin

bancă ale firmei;2. Creşterea operativităţii încasării creanţelor firmei;3. Eşalonarea echilibrată a scadenţelor obligaţiilor de plată;4. Obţinerea celui mai bun credit şi la cel mai mic cost real;5. Optimizarea utilizării excedentului de trezorerie, prin cea mai bună

plasare a lichidităţilor, care asigură rentabilitatea, siguranţa şi lichiditatea.

Gestiunea trezoreriei regrupează ansamblul deciziilor, regulilor şi procedurilor care asigură, la costul cel mai redus, menţinerea echilibrului financiar.

6.2. Bugetul de trezorerieAre ca funcţiune previziunea încasărilor şi plăţilor pornind de la

previziunea cheltuielilor, din care se exclud cele neplătibile (amortizări şi provizioane calculate) şi de la previziunea veniturilor, din care se exclud cele încasabile (producţia stocată).

Încasările vor cuprinde:- vânzările cu plata imediată;- încasarea vânzărilor pe credit;- vânzările de valori mobiliare;- vânzările de imobilizări;

46

TN = FR - NFR

Trezoreria = Lichidităţi + Active financiare - Pasive de trezorerie de trezorerie

- obţinerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;- încasarea chiriilor, dobânzilor, dividendelor şi a altor venituri. Plăţile vor cuprinde:- plata cumpărărilor la vedere şi pe credit;- plata salariilor şi a premiilor;- plata cheltuielilor de exploatare, de administraţie şi de desfacere;- vărsarea impozitelor şi taxelor la bugetul statului;- achiziţiile de imobilizări;- plata dobânzilor şi a ratelor scadente;- răscumpărarea titlurilor emise de firmă;- vărsarea dividendelor către acţionari sau a retragerilor de fonduri de

către proprietari.

În elaborarea bugetului de trezorerie două faze sunt mai importante:

1. Previziunea încasărilor şi plăţilor;2. Determinarea şi acoperirea soldurilor de trezorerie care rezultă din

compararea încasărilor cu plăţile. Această fază cuprinde la rândul ei trei operaţii:

(a)determinarea soldurilor de trezorerie înainte de acoperire;(b) acoperirea, prin credite, a deficitului de trezorerie sau plasarea

excedentului de trezorerie;(c) elaborarea bugetului definitiv de trezorerie.

Elaborarea bugetului de trezorerie este ultima etapă a procesului de bugetare a firmei, iar trezoreria va fi, în mod firesc, rezultanta previziunilor din celelalte bugete: al vânzărilor, al aprovizionărilor, al cheltuielilor de personal, al investiţiilor, al administraţiei, etc.

Elaborarea bugetului de trezorerie presupune existenţa a trei documente de evidenţă şi previziune:

1. bilanţul de deschidere al perioadei de gestiune (respectiv bilanţul exerciţiului încheiat);

2. contul de rezultate previzionat, planul de investiţii şi de finanţare;3. bilanţul previzionat.

Previziunea încasărilor din vânzări, se fundamentează pe o evidenţă statistică a eşalonării în timp a încasărilor veniturilor lunare.

În funcţie de ramura economică, între momentul vânzărilor şi cel al încasărilor corespunzătoare, există un decalaj semnificativ, de la 30 la 90 de zile. Previziunea încasărilor trebuie să ţină cont de modificările care vor avea

47

loc în structura vânzărilor şi în gradul de solvabilitate al clienţilor firmei, care vor influenţa decalajul între datele livrărilor şi cele ale încasărilor.

Previziunea plăţilor se face, în principiu, la fel cu cea a încasărilor,

pornind de la previziunea cheltuielilor şi de la eşalonarea previzibilă a plăţilor pentru aceste cheltuieli. Natura diferită a cheltuielilor determină o serie de particularităţi atât în privinţa previziunii mărimii lor anuale, cât şi a eşalonării scadenţei lor la plată.

Astfel că:- aprovizionările cu materiale se previzionează în corelaţie cu stocurile şi

cu previziunea aprovizionărilor, în funcţie de programul de fabricaţie sau în funcţie de programul de comercializare.

- previziunea cheltuielilor de personal se realizează în funcţie de politica firmei (angajări, concedieri, pensionări, recalificări, promovări, etc.).

- ompozitele şi taxele au termene fixe de plată şi adesea lunare. Mărimea lor se determină în funcţie de veniturile, respectiv profitul firmei.

- în previziunea plăţilor se au în vedere şi scadenţele previzibile ale plăţilor din celelalte bugete: de investiţii (cesiuni, achiziţii de mijloace fixe, împrumuturi, rambursări datorii financiare), de exploatare (plata dividendelor cuvenite pentru anul anterior) etc.

Pentru a judeca situaţia financiară a firmei, sunt analizate bilanţurile succesive care permit aprecierea stării şi evoluţei echilibrului financiar şi a îndatorării acesteia. Pentru a cerceta cauzele acestei situaţii financiare, pentru a înţelege evoluţia sa şi pentru a face previziuni se studiază:

fluxurile de venituri şi cheltuieli de gestiune din contul de rezultate (analiza rezultatelor economice);

fluxurile de investiţii şi/sau dezinvestiţii în active fixe şi circulante şi de finanţare şi/sau rambursare a acestora din tabloul de finanţare (operaţiunile de capital);

decalajele între naşterea fluxurilor financiare şi realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei, evidenţiate, de asemenea, în tabloul de finanţare.

Situaţia financiară din bilanţul de la încheierea exerciţiului este deci consecinţa situaţiei financiare de la începutul exerciţiului şi a fluxurilor financiare, realizate de firmă în cadrul exerciţiului şi evidenţiate în contul de rezultate şi în tabloul de finanţare.

6.3. Acoperirea soldurilor de trezorerie

Înainte de a apela le credite, pentru a acoperi soldulul previzional deficitar, se impun a fi luate, mai întâi, unele măsuri:

48

- se acţionează pentru avansarea unor încasări (prin reducerea volumului şi/sau a duratei creditelor comerciale acordate clienţilor sau prin solicitarea încasării în avans a unor vânzări) şi pentru amânarea (în condiţii legale) a unor plăţi.

- se încearcă renunţarea, pentru moment, la efectuarea unor cheltuieli (investiţii, dividende etc.).

- se acţionează pentru realizarea unor încasări excepţionale (vânzarea unor active fixe sau circulante disponibile etc.).

Soldul deficitar, rezultat în urma acestor măsuri, urmează a fi acoperit din credite noi de trezorerie şi de scont, a căror selecţie şi dozare ţine de capacitatea şi arta trezorierului de a optimiza mărimea costului real al acestora.

În ceea ce priveşte fructificarea unei poziţii excedentare a trezoreriei, mai întâi este necesară o analiză a provenienţei acestui sold previzional excedentar. Acesta poate proveni fie:

- dintr-un fond de rulment prea mare, ca urmare a contractării unor datorii financiare fără o întrebuinţare imediată. În acest caz se pune problema negocierii (alegerii) între costul datoriilor financiare (pe termen lung) şi randamentul plasamentelor pe termen scurt, deşi, în principiu, cele două operaţiuni nu sunt compatibile (nu se fac atrageri de capital pe termen lung pentru a fi plasate pe termen scurt).

- dintr-o nevoie de fond de rulment mai mică (determinată de o scadenţă a plăţilor mult mai mare decât cea a încasărilor – cazul societăţilor din comerţul cu amănuntul). În această situaţie, se urmăreşte un plasament de trezorerie cât mai rentabil, mai puţin riscant şi cu cea mai bună lichiditate.

În vederea optimizării plasamentelor, gestionarul are în vedere condiţiile pe care le oferă piaţa de capital, monetară şi financiară. Pot fi făcute următoarele tipuri de plasamente de trezorerie:

- plasamente monetare nenegociabile (contractele de plasament nu pot fi vândute prin scontare, andosare sau negociere la bursă): depozite la termen, bonuri de casă, operaţiuni de răscumpărare etc.;

- plasamente monetare negociabile: certificate de depozit, bilete de trezorerie, bonuri de tezaur în contul curent etc.;

- plasamente financiare: acţiuni, obligaţiuni, opţiuni etc.În principiu, cu cât un plasament se realizează pe termen mai lung, cu

atât el este mai rentabil, dar mai puţin lichid şi invers. Dar cumpărarea unor titluri, emise de societăţi comerciale cu o foarte bună poziţie la bursă, are cele mai mari şanse de a optimiza plasamentele de trezorerie. Acestea au rentabilitate ridicată, risc redus şi lichiditate crescută.

49

CAPITOLUL VII – DIVIDENDUL ŞI POLITICA DE DIVIDEND

7.1. Definirea dividendului şi a politicii de dividend

Dividendul = reprezintă remuneraţia pentru deţinerea unei acţiuni în decurs de un an şi este singura formă de participare a acţionarilor la repartizarea profiturilor firmei.

Politica de dividend = se materializează în opţiunea unei firme de a distribui sau a nu distribui dividende, în anumite exerciţii finanicare, de creştere continuă, de reducere sau de păstrare nemodificată a cuantumului dividendelor, precum şi de folosire a diverselor surse pentru plata efectivă a dividendelor.

Opţiunea conducerii firmei între reinvestirea parţială sau integrală a profitului net al acţionarilor şi/sau distribuirea parţială sau totală a acestuia sub formă de dividende defineşte politica de dividend.

Alegerea uneia sau alteia dintre alternative, ori a unei combinaţii dintre ele, este guvernată de aceeaşi cerinţă majoră a finanţelor: maximizarea valorii firmei.

Impactul fiscalităţii conduce la “efectul de clientelă”, adică: acţionarii cu venituri reduse vor solicita dividende mari, în timp ce acţionarii cu venituri ridicate vor prefera plata dividendelor în acţiuni noi.

“Efectul de clientelă” poate determina modificări marginale ale compoziţiei acţionariatului în vederea modificării politicii de dividend. Pentru societăţile care cotează la Bursă, modificarea structurii acţionariatului se poate

50

face prin vânzarea (sau răscumpărarea) acţiunilor sale la (din) Bursă. Pentru a încuraja pe micii investitori de a cumpăra şi deţine acţiuni ale firmei (şi a asigura astfel, lichiditatea lor în Bursă) conducerea firmei poate decide distribuirea de dividende importante.

Practica politicii de dividendMărimea dividendelor se stabileşte de către conducerea generală a

acţionarilor conform cu statutul societăţii. Acest dividend urmează să fie distribuit după încheierea exerciţiului financiar, dar nu mai târziu de 9 luni după această dată. Mărimea dividendelor poate fi fixată statutar la un minim garantat, numit “primul dividend” (sau dividend statutar), care este distribuit în funcţie de numărul acţiunilor emise şi vândute.

Dividendele distribuite pot fi şi mai mari decât “primul dividend”, suplimentul de remunerare fiind numit “supradividend”.

Scopul politicii de dividend promovată de o firmă poate fi: întărirea încrederii acţionariatului în capacitatea firmei de a da profit;

odată cu întărirea încrederii, acţionarii nu vor mai vinde pe piaţă acţiunile respective, ceea ce înseamnă stabilitatea cursului acţiunilor şi la consolidarea valorii bursiere a societăţii;

stimularea economică a firmei prin acordarea de importanţă capitalizării profiturilor şi numai după aceea de acordare de dividende;

sporirea bonităţii firmelor prin aceea că acestea acordă constant dividende care înseamnă o sporire a încrederii în firmă şi creşterea cursului acţiunii acesteia. Astfel, firma se afirmă tot mai evident pe piaţa financiară.

Politica dividendelor reprezintă o cale de afirmare a firmei, pentru a se face cunoscută şi apreciată, sub aspectul viabilităţii, prosperităţii, rentabilităţii şi dezvoltării.

Distribuirea de dividend este o politică sănătoasă şi de dorit pentru fiecare firmă. De remarcat, că în anumite situaţii când firmele traversează o perioadă mai grea sau promovează o politică de încurajare a investiţiilor pentru dezvoltare, ele pot adopta temporar o politică de reducere sau suspendare a acordării de dividende în favoarea unei politici de autofinanţare.

Societăţile comerciale distribuie dividende, conform deciziilor adunării generale a acţionarilor cu respectarea anumitor condiţii.

Condiţiile în care societăţile comerciale distribuie dividende:- nivelul profitului obţinut care trebuie să fie suficient de ridicat pentru a

nu afecta substanţa firmei, deci, să nu micşoreze capitalizarea bursieră a acesteia;

51

- prin acordarea de dividend să nu se afecteze lichiditatea financiară a firmei, deci, pentru a nu pune în pericol siguranţa creditorilor săi ale căror creanţe devin scadente.

7.2. Tipuri de politică de dividend

A. Politica de participare directă (la profit): se urmăreşte asigurarea unei rate “d” relativ constante, din profit:

În care: DPA = dividend per. acţiune BPA = beneficiu (profit net) per. acţiune.

B. Politica de stabilitate sau de prudenţă: firma îşi propune să asigure un dividend constant sau o rată “g” constantă de creştere anuală a dividendelor (indiferent de variaţiile mărimii profitului).

C. Politica reziduală sau politica oportunistă în care mărimea dividendului este determinată de decizia de investiţii şi de finanţare. Dacă sunt oportunităţi de investiţii rentabile, atunci acestea vor fi acoperite prin autofinanţare, iar dividendul de distribuit va fi o parte din profit rămasă neinvestită:

Se porneşte de la ideea că noile proiecte de investiţii vor conduce la creşterea valorii acţiunilor, iar acţionarii vor fi remuneraţi prin câştigurile din creşterea valorii acţiunilor.

7.3. Indicatori ai politicii de dividend

Urmărirea politicii de dividend, a unei societăţi comerciale, în vederea evidenţierii performanţelor sale obţinute în timp sau pentru a crea posibilitatea

52

DPA = d x BPA

DPAt = g x DPAt-1

DPAt = f(INV + FIN)t

comparării cu alte unităţi concurente, se realizează prin folosirea unui sistem de indicatori.

Fiecare dintre aceşti indicatori exprimă cu precădere anumite aspecte ale realizărilor în acest domeniu. Numai analiza corelată a unui număr oarecare de indicatori poate prilejui concluzii veridice, fiecare dintre ei luaţi separat neputând exprima complexitatea politicii de dividend dusă de o societate pe acţiuni.

Principalii indicatori ai politicii de dividend:1. Dividendul pe o acţiune:

2. Profitul pe acţiune:

3. Rata distribuirii dividendelor:

4. Randamentul pe o acţiune:

5. Coeficientul de capitalizare:

Analiza diferitelor valori

1. Valoarea nominală a acţiunilor:

53

Dividendul pe Volumul anual al dividendelor plătiteo acţiune = -----------------------------------------------------

Numărul acţiunilor emise

Profit pe Profit net anual al societăţilor acţiune = -----------------------------------------

Numărul acţiunilor emise

Rata distribuirii Volumul total al dividendelor plătite într-un andividendelor = --------------------------------------------------------------

Profit net anual al societăţii

Randamentul pe Dividendul pe o acţiune o acţiune = ---------------------------------- Cursul acţiunilor

Coeficientul de Cursul acţiunilor capitalizare = -------------------------- Profit pe acţiune

Valoarea nominală Capital social a acţiunilor = ------------------------- Număr de acţiuni

2. Valoarea patrimonială (contabilă):

3. Valoarea intrinsecă a acţiunilor:

4. Valoarea financiară:

În toate evaluările şi analizele care se fac în ceea ce priveşte acţiunile un rol important îl are factorul de actualizare.

5. Factorul de actualizare:

54

Valoarea Activul net total - Datoriipatrimonială = --------------------------------------------- Număr de acţiuni emise de firmă

Valoarea intrinsecă Activul net total – Active latente a acţiunilor = ---------------------------------------------- Număr de acţiuni

Valoarea Rata dividendelorfinanciară = Valoarea nominală x -----------------------------

Rata dobânzii

Factorul de Cursul bursier la momentul datactualizare = ------------------------------------------------------ Cursul bursier la momentul de referinţă

CAPITOLUL VIII – MANAGEMENTUL PROCESULUI INVESTIŢIONAL

8.1. Noţiunea de investiţie

Investiţia reprezintă o categorie financiară pe cât de complexă, pe atât de controversată. În primă fază, investiţia apare ca o operaţiune de modificare şi de creştere a patrimoniului iniţial. La o analiză mai complexă, investiţia reprezintă alocarea capitalurilor economisite în activităţi cu caracter profitabil care au rolul de a majora valoarea capitalului iniţial acordat.

În sens financiar, investiţia reprezintă schimbarea unei sume de bani prezentă şi certă în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar probabile.

În sens contabil, aceeaşi investiţie desemnează alocarea unei trezorerii disponibile pentru procurarea unui activ fix care va determina fluxuri financiare de venituri şi cheltuieli de exploatare.

Din punct de vedere al politicii generale a firmei, distingem două categorii de investiţii:1. Investiţii interne – constau în în alocarea capitalurilor pentru achiziţia de

active materiale şi nemateriale pentru dezvoltarea şi perfecţionarea aparatului productiv şi de distribuire a bunurilor şi serviciilor firmei. Rolul acestor investiţii de creştere internă rezultă dintr-o strategie de specializare a producţiei şi de extindere a poziţiei pe piaţa de desfacere a

55

bunurilor şi serviciilor sale. Păstrarea poziţiei concurenţiale determină eforturi din partea firmei pentru investiţii în cercetare-dezvoltare, în specializarea personalului şi îndeosebi în modernizarea tehnologiilor de producţie şi a reţelelor de distibuţie.

2. Investiţiile externe – constau în plasamente de capital pentru creşterea perticipării financiare la formarea capitalurilor (proprii sau împrumutate) ale altor societăţi comerciale. Strategia folosirii acestui tip de investiţii o reprezintă diversificarea activităţii. Investiţiile externe, cunoscute şi sub denumirea de investiţii financiare pun în evidenţă mai bine conceptul de portofoliu de proiecte de investiţii care caracterizează activitatea investiţională a firmei, în ansamblul ei.

Analiza globală a investiţiilor, din perspectiva teoriei portofoliului, are o mare relevanţă în urmărirea şi atingerea obiectivului major de creştere a valorii firmei. Într-o politică dinamică de investiţii se va face întotdeauna selecţia proiectelor care maximizează averea şi se va dezinvesti în activităţile care afectează negativ această avere. Dezinvestiţiile nu trebuie să apară ca o penalizare a unor proiecte vechi de investiţii care, în timp, au devenit mai puţin eficiente, ci ca o decizie într-o accepţiune dinamică de promovare a celor mai rentabile dintre ele.

Strategia diversificării portofoliului de titluri poate fi transpusă, folosind aceleaşi principii şi metode, la politica de investiţii a firmei, iar rezultatele vor fi, în timp, similare, respectiv creşterea continuă a valorii portofoliului.

Portofoliu de investiţii ale firmei şi sursele de capital

56

IMOBILIZĂRI:- Necorporale - Corporale- Financiare

(investiţii externe)

NEVOIA DE FONDDE RULMENT

TREZORERIA:- Valori mobiliare

de plasament (investiţii externe)

- lichidităţi

CAPITALURIPROPRII

DATORII

În concluzie, putem spune că investiţia reprezintă o alocare permanentă (uneori durata este nedeterminată) de capitaluri, în achiziţia de active fizice şi/sau financiare, care să permită desfăşurarea unor activităţi rentabile, superioare ratei normale de rentabilitate acoperitoare pentru riscurile asumate.

Principalul risc asumat este alocarea astăzi a unui capital economisit, în speranţa obţinerii viitoare a unor fluxuri de venituri sau, mai exact, a unor fluxuri de trezorerie (cash-flow-uri), pe durata de viaţă economică a investiţiei.

În condiţiile unui mediu economic cert, fluxurile viitoare de venituri sunt presupuse a fi cunoscute şi stabile.

Riscul unui proiect de investiţii

Riscul unui proiect de investiţii este, în primul rând, un risc de afaceri care priveşte variabilitatea fluxurilor viitoare de trezorerie (cash-flow-urile). Această variabilitate a fluxurilor viitoare de trezorerie este determinată, mai întâi de impactul vânzărilor suplimentare cu piaţa concurenţială şi mai apoi de imprevizibilitatea condiţiilor noi de exploatare. Proiectele de investiţii pentru înlocuirea unor tehnologii sau pentru modernizarea celor existente, prezintă un risc de afaceri egal cu riscul economic al firmei.

În al doilea rând, riscul unui proiect de investiţii este un risc financiar al surselor suplimentare de capital pentru finanţarea proiectului. Riscul

57

Investiţii

strategic

e

Investiţii

funcţional

e

Investiţii de

echilibru

Acţ

ionari

Împr

um

ută

tori

financiar este determinat de rata de îndatorare solicitată de finanţarea proiectului, îndatorare care determină un risc de insolvabilitate a firmei.

Clasificarea riscului:1. După factorii care generează riscul avem: Riscul de afaceri datorat incertitudinii pieţei, care se referă la:

-Evoluţia cererii;-Schimbarea gustului;-Modificarea preţurilor;-Politica de vânzări.

Riscul financiar este mai ridicat dacă împrumuturile sunt mai mari şi se declanşează o conjunctură nefavorabilă.

2. După dimensiune riscul poate fi: Risc de nivel minor; Risc de grad redus; Risc de grad mijlociu; Risc de nivel ridicat.

3. După gravitatea riscului, avem: Riscul de ruină (faliment); Riscul de insolvabilitate, se poate soluţiona astfel:

(a) Prin contractarea de împrumuturi; soluţia este păguboasă pentru firmă pentru că duce la creşterea îndatorării sale;

(b) Asocierea cu alte firme; nepotrivită pentru că duce la reducerea sau pierderea independenţei.

Riscul de pierdere a autonomiei: resursele de autofinanţare sunt mici, ceea ce conduce la asocierea firmei cu o alta pentru mărirea capitalului;

Scăderea rentabilităţii: la o anumită creştere a capitalului, creşterea profitului este mai lentă: fenomen de diluare a creşterii profitului.

În funcţie de riscul pe care îl implică pentru perspectiva firmei, investiţiile sunt:

- de înlocuire a echipamentelor uzate, cu un risc foarte scăzut, deoarece nu presupune modificări ale tehnologiei de fabricaţie;

- de modernizare a echipamentelor existente în funcţiune şi care implică un risc redus ca urmare a unor corecţii neesenţiale în tehnologia de fabricaţie;

- de dezvoltare (de extindere) a unor departamente, secţii noi, investiţii care presupun un risc mai mare, antrenat de nevoia de lărgire a pieţelor de aprovizionare, a forţei de muncă, de capital şi de desfacere;

58

- strategice care privesc crearea de filiale noi în ţară sau străinătate, fuzionarea cu altă societate etc.; aceste investiţii presupun un risc considerabil, ca urmare a extinderii activităţii.

Această ultimă clasificare prezintă o semnificaţie aparte din punctul de vedere al surselor de finanţare a investiţiilor. Pentru cele de înlocuire şi modernizare se pot obţine împrumuturi bancare, în condiţii relaxate de dobândă, de rambursare şi de garantare, deoarece rentabilitatea este certă şi riscul este redus.

Investiţiile de dezvoltare şi cele strategice vor trebui să se finanţeze îndeosebi din surse proprii de capital (autofinanţare, creşteri de capital), sursele exterioare, împrumutate, fiind mai reticente din cauza riscului ridicat şi a unei rentabilităţi mai puţin probabile ale acestor investiţii.

8.2. Documentaţiile tehnico-economice ale investiţiilorDocumentaţiile tehnico-economice necesare declanşării procesului

investiţional privesc:1. Studiul de prefezabilitate;2. Studiul de fezabilitate;3. Proiectul tehnic;4. Detaliile de execuţie;5. Devizul general, care are trei părţi:

(a) Partea I - Cheltuieli pentru execuţia investiţiei şi darea ei în exploatare; (cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului; cheltuieli pentru realizarea infrastructurii; cheltuieli pentru proiectarea şi asistenţă tehnică; cheltuieli pentru realizarea investiţiei de bază; alte cheltuieli; cheltuieli pentru darea în exploatare a investiţiei);

(b) Partea a II-a – Valoarea rămasă actualizată;(c) Partea a III-a – Fondul de rulment necesar începerii

producţiei. Devizul reprezintă documentul prin care se determină volumul

cheltuielilor necesare pentru realizarea lucrărilor de investiţii, fapt care obligă ca instituţiile financiare şi bancare să cunoască foarte bine conţinutul acestui document.

Eficienţa investiţiilor:- scurtarea termenelor de proiectare prin folosirea de licenţe; modele de

referinţă şi antrenarea de forţe proprii;- alegerea soluţiilor tehnice şi tehnologice optime;- reducerea costului investiţiei, ceea ce conduce la asigurarea unei

influenţe pozitive de creştere a profitului.

59

Metoda de execuţie a investiţiei Firma trebuie să facă alegere între trei posibilităţi:

1. Antrepriza (firma execută investiţii cu o firmă specializată care îi dă: tehnicitate şi siguranţa realizării proiectului);

2. Regie proprie - se realizează cu costuri mai mici şi asigură independenţa firmei. Lucrările de investiţii se realizează de însăşi beneficiarul investiţiei.

3. Metoda mixtă – îmbinare între cele două prezentate.

8.3. Indicatorii folosiţi în evaluarea investiţiilor

1. Valoarea investiţiei este alcătuită din trei componente:- cheltuieli cu realizarea investiţiei;- capital de lucru;- cheltuieli cu personalul, respectiv cheltuieli de pregătire a personalului,

de supraveghere a lucrărilor etc.

2. Investiţia specifică:

3. Duratele: - durata de proiectare;- durata de pregătire a investiţiei;- durata de execuţie;- durata de atingere a parametrilor;- durata de funcţionare.

4. Termenul de recuperare a investiţiei se calculează în două moduri:

(a)

(b)

Acest indicator asigură o alegere a variantelor de investăţii în funcţie de rapiditatea recuperării capitalului investit. Este o metodă simplă de luare a deciziei de investiţii care evaluează riscurile. Se urmăreşte ca termenul de

60

Investiţia Investiţia totalăspecifică = ---------------------------

Rezultat

InvestiţieInvestiţii noi = ------------------- Profit anual

InvestiţieModernizări = ---------------------------------------------------------------- Profit după investiţie – Profit înainte de investiţie

recuperare să fie mai mic decât durata de viaţă a investiţiei, îndeosebi mai mic decât durata sa comercială.

5. Coeficientul de eficienţă (sau profit anual la 1 leu investit) este dat de:

6. Randamentul economic:

Indicatori suplimentari:-reducerea investiţiei pentru importuri;-reducerea investiţiei pentru resurse energetice;-reducerea investiţiei pe un loc de muncă;-reducerea investiţiei pentru cercetare ştiinţifică;-ritmul reînnoirii capitalului fix;-indicatori specifici comerţului exterior (test Bruno) = Preţul intern de

comerţ exterior, PICE (lei) / Preţul extern, PE (valută);-indicatori folosiţi de Banca Mondială;-indicatori legaţi de actualizarea capitalului.

8.4. Surse de finanţare a investiţiilor

În evaluarea investiţiilor trebuie să se ţină cont de caracteristicile financiare ale eforturilor şi efectele acestora. Dacă efortul de investiţii este întotdeauna măsurabil, pentru unele investiţii (umane, sociale, comerciale) efectul este greu de evaluat sau este chiar nemăsurabil. Efortul şi efectul unei investiţii pot fi surprinse prin următoarele elemente de măsurare a lor:

- suma totală a cheltuielilor iniţiale pentru investiţii;- durata de viaţă;- fluxurile nete de trezorerie (cash-flow-urile);- valoarea reziduală;- rata de actualizare.Decizia de investiţii este independentă de decizia de finanţare deoarece

toate sursele de capital sunt oferite la preţul lor de echilibru dintre cerere şi ofertă, anticipate omogen.

Trebuie să se asigure finanţarea neîntreruptă a realizării de investiţii şi recuperarea fondurilor reinvestite. Ca indicatori calitativi enumerăm:

61

Coeficientul de Profit anual eficienţă = ------------------------- Investiţie

Randamentul Profit net economic = ------------------- Investiţie

- eficienţă;- oportunitate; - asigurarea profitului.

Sursele de finanţare(a) Surse proprii de natura autofinanţării: amortizarea, profitul destinat

dezvoltării, vânzarea de active fixe, alte surse care asigură cash-flow-ul. Firmele trebuie să asigure o politică constantă de reinvestire a profitului în vederea executării unor lucrări de investiţii.

(b) Surse de pe pieţele financiare: creditele bancare, ipotecare, creditele cash-flow (garantate doar cu plan de afaceri), împrumuturi participative (statul, instituţii publice, băncile).

(c) Alocaţii şi subvenţii bugetare pentru investiţii de la bugetul public naţional.

(d) Apelul la bursele de valori sau folosirea unor intermediari pentru atragerea unor sume.

(e) Sursele externe pot fi: credite cu garanţie guvernamentală acordate firmelor în care statul are interesul să dezvolte anumite investiţii, sume primite de la FMI, sume primite de la Banca Mondială, posibilitatea obţinerii de fonduri de la instituţii financiare externe.

(f) Alte surse de finanţare: Leasingul- formă nouă (franceză - credit-bail);În această operaţiune de finanţare, finanţatorul asigură fonduri necesare

pentru întreaga investiţie (interpretare economică).Din punct de vedere juridic, reprezintă un contract complex care permite

unei persoane să obţină şi să utilizeze un bun fără a plăti imediat preţul. Suma care se plăteşte pentru bunul închiriat se numeşte redevenţă,

care se constituie din cotă parte din preţ la care se adaugă cotă parte din amortizare, comision şi profit aferent.

La sfârşitul perioadei pentru care a fost închiriat bunul există posibilitatea de opţiune, cu mai multe variante:

(a) Dobândirea bunului la un preţ rezidual după deducerea amortizării aferente;

(b) Prelungirea contractului;(c) Încetarea contractului respectiv.

Avantajele leasingului:- leasingul de operare pe termen scurt;- cel care face închirierea utilajelor este un bun specialist în domeniu;- asigurarea întreţinerii se face de către societatea de leasing care are echipe

de intervenţie specializate care se deplasează la cel care utilizează leasingul şi asigură funcţionarea permanentă a utilajelor închiriate;

- reducerea impozitelor plătite de firmă, care conduce la economii pe linie financiară.

62

- evitarea unor proceduri birocratice. Durata contractului de leasing este, în general, de 75-80% din durata de

viaţă economică a bunului închiriat, dar se poate conveni şi asupra unei durate mai scurte. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadenţa contractului

Contractul de leasing este, în general, irevocabil.Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau

obligatar, se fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată după relaţia:

Deoarece nu se plăteşte costul de achiziţie al bunlui închiriat în formula VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiţiei (I). De asemenea, cash-flow-urile (CFt) vor fi determinate în funcţie de profiturile viitoare şi de chiria plătită (chiria este şi ea o cheltuială deductibilă de la plata impozitului). Valoarea reziduală (VR) este plătită în anul m, înaintea încheierii duratei de viaţă (n) a bunului închiriat.

Această valoare actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza care dintre aceste surse de finanţare este mai avantajoasă.

CAPITOLUL IX – ANALIZA FINANCIARĂ PE BAZA BILANŢULUI

Analiza financiară clasică urmăreşte în primul rând structura financiară a firmei, respectiv proporţia în care sursele financiare proprii – existente şi potenţiale – pot să acopere obligaţiile financiare totale, potrivit scadenţelor contractuale. Astfel, pe baza bilanţului financiar se analizează solvabilitatea şi lichiditatea firmei, ca măsură a viabilităţii economice şi financiare a acesteia.

9.1. Solvabilitatea

O firmă este solvabilă atunci când poate să-şi achite toate obligaţiile prin lichidarea tuturor activelor sale, adică în situaţia în care se opreşte exploatarea curentă şi toate activele sunt puse în vânzare.

Solvabilitatea depinde de:

63

n CFt VRVAN = -------------- - ------------- t=1 (1 + r)t (1 + r)m

valoarea pe care activele o prezintă în momentul lichidării; dimensiunea datoriilor angajate de firmă.Astfel, într-o situaţie de lichidare, activele firmei vor putea fi vândute la

valoarea lor contabilă sau sub această valoare ? În general, a doua situaţie este mai frecventă, ceea ce face ca nivelul capitalurilor proprii să trebuiască diminuat din cauza diferenţei (în minus) dintre valoarea de vânzare şi cea contabilă. Dacă se produce o astfel de situaţie, creanţierii îşi vor putea recupera numai o parte din creanţele pe care le deţin asupra firmei, ceea ce înseamnă că se vor confrunta cu o pierdere de capital.

În concluzie, solvabilitatea unei firme depinde de importanţa capitalurilor proprii, privite prin optica situaţiei de lichidare, comparativ cu totalul obligaţiilor de plată contractate de aceasta şi ţinând seama de riscurile pe care le prezintă orice activitate productivă.

Având în vedere aceste considerente, analiza financiară clasică a stabilit că pentru supravieţuirea firmei poate fi definită următoarea regulă generală:

“Firma trebuie să-şi menţină permanent o marjă de securitate între resursele şi utilizările cu aceeaşi durată, pentru a putea acoperi riscurile inerente care apar în activitate (deprecierea stocurilor, neplata obligaţiilor din partea unui client, scăderea vânzărilor, o reducere substanţială a capitalurilor proprii cauzată de un deficit de exploatare)”.

Respectarea acestei reguli se traduce în bilanţ prin următoarele concepte:

(a) Menţinerea unui fond de rulment pozitiv degajat în partea de jos a bilanţului, respectiv fondul de rulment (FR) obţinut în ciclul de exploatare. Acest fond de rulment are rolul de a proteja pe creanţieri de orice variaţii ale lichidităţii activului circulant (vânzările de stocuri care pot să-şi scadă valoarea, plata clienţilor, care poate fi cerută în avans sau decalată etc.), variaţii care ar putea împiedica firma să-şi onoreze datoriile scadente (credite bancare, datorii către furnizori, către stat etc.);

(b) Menţinerea unei marje de securitate între totalul activelor şi totalul pasivelor exigibile, care se poate analiza în trei feluri:

1. prin conceptul - Fond de rulment propriu - definit ca diferenţă între activul cu durată mai mică de un an şi totalul pasivului exigibil (sau: fond de rulment total – datorii cu scadenţe mai mari de un an);

2. prin utilizarea indicatorului activ net (sau situaţia netă), definit ca diferenţă între total activ şi total pasiv exigibil (adică total datorii), ceea ce pun, de fapt, în evidenţă ansamblul fondurilor proprii ale firmei;

3. printr-o rată care analizează raportul dintre activul net şi totalul datoriilor firmei.

64

9.2. Lichiditatea

O firmă este considerată în situaţie de lipsă de lichiditate când nu poate să facă faţă scadenţelor de plată pentru datoriile pe care şi le-a asumat faţă de creanţieri, furnizori, etc.

Pentru a face o analiză a poziţiei firmei din punct de vedere al lichidităţii este necesară ordonarea activelor şi datoriilor potrivit duratelor şi, respectiv, scadenţelor lor, care să ţină seama de variţia trezoreriei pe termen scurt, adică să poată răspunde la întrebări de genul: în ce interval de timp va trebui să plătească o anumită sumă, când şi în ce condiţii va putea să transforme (vândă) un activ pentru a obţine resursele financiare de care are nevoie la un anumit moment etc.

Pentru a face faţă scadenţelor sale, firma are două căi de acţiune: fie să dispună de resursele deja existente (active lichide); fie să încerce să obţină noi credite; aceste noi credite vor implica, de

asemenea, necesitatea de plată a altor obligaţii – rambursarea şi dobânda pentru aceste noi credite – ceea ce va crea necesitatea de a dispune de noi resurse.

Lipsa de lichiditate decurge din faptul că durata utilizărilor este mai mare decât cea a resurselor. În acest sens, dacă o investiţie se dovedeşte nerentabilă – sau cu o rentabilitate insuficientă pentru a acoperi scadenţele de plată – firma se confruntă cu riscul de lichiditate. La nivelul ciclului de exploatare, dacă rotaţia stocurilor este mai lentă decât sursele care le finanţează (de obicei, creditele furnizor), firma se poate confrunta cu imposibilitatea de a-şi plăti datoriile scadente.

O firmă solvabilă (totalul datoriilor sunt acoperite cu ansamblul activelor firmei) poate să fie în ilichiditate; invers, o firmă insolvabilă poate să fie la un anumit moment lichidă.

Lichiditatea este un fel de măsură a vitezei de rotaţie a activului, în comparaţie cu viteza de rotaţie a pasivului.

În general, potrivit legislaţiei din fiecare ţară, o firmă nu depune imediat bilanţul (adică nu este declarată falită) când se constată că nu poate face faţă la un anumit moment plăţilor scadente, dar ea este obligată să-şi găsească noi surse de finanţare care pot fi foarte costisitoare (fiindu-i cunoscută situaţia).

Se va spune că un bilanţ este lichid când, pentru fiecare scadenţă, durata resurselor este mai mare decât cea a utilizărilor.

Dacă, pentru o scadenţă dată, valoarea activelor cumulate este mai mică decât a pasivelor cumulate, aceasta va însemna că firma nu va putea face faţă angajamentelor pe care şi le-a asumat, cu excepţia cazului în care îşi va procura noi resurse de finanţare.

65

În analiza lichidităţii se disting două tipuri de situaţii, pe baza observării părţii de jos a bilanţului (care pune în evidenţă ciclul de exploatare) şi a părţii de sus (privind ciclurile de investiţii şi de finanţare).

Pentru partea de jos a bilanţului se vor calcula următoarele rate:(a) Rata lichidităţii generale (sau globale) - Rlg:

Acest raport permite să se verifice dacă toate activele cu durată sub un an pot să acopere pasivele cu scadenţă sub un an, adică dacă acestea pot fi plătite la termenul convenit.

(b) Rata lichidităţii reduse - Rlr: sau rata de trezorerie, exprimă

lichiditatea firmei, însă excluzând stocurile din analiză. Un astfel de demers are explicaţia în faptul că nivelul stocurilor necesare desfăşurării în condiţii normale a ciclului de exploatare rămâne aproape constant – dacă profilul activităţii, volumul producţiei etc., nu se modifică – deoarece intrările de materii prime, materiale etc. vor trebui să compenseze ieşirile, nivelul stocurilor fiind cvasi neschimbat. În aceste condiţii, stocurile reprezintă o imobilizare care poate fi asimilată cu imobilizările permanente şi de aceea, sunt excluse din calculul lichidităţii. Formula de calcul este următoarea:

(c) Rata lichidităţii imediate – Rli: determină posibilitatea de a acoperi datoriile pe termen scurt cu cele mai lichide active de care dispune firma. Această rată se calculează folosind formula:

Lichiditatea părţii de sus a bilanţului este fundamentată pe activitatea de investiţii şi pe cea de finanţare.I. Rate care definesc capacitatea de rambursare, cele mai des utilizate

fiind:

(a)

66

Activ circulant (sub 1 an) Rlg = ----------------------------------------------- Pasive exigibile pe termen scurt

Activ circulant (sub 1 an) - StocuriRlr = --------------------------------------------------- Pasive exigibile pe termen scurt

Disponibilităţi şi titluri de plasamentRli = ------------------------------------------------------ Pasive exigibile pe termen scurt

Datorii pe termen mediu şi lung------------------------------------------------ 3 ani Capacitatea de autofinanţare

Acest raport arată capacitatea firmei de a-şi rambursa datoriile pe

termen mediu prin capacitatea sa de autofinanţare. În general, dacă acest raport este mai mare decât 3 ani, înseamnă că firma s-a îndatorat mai mult decât va obţine venituri, din care să poată rambursa aceste împrumuturi.

(b)

Acest raport exprimă ponderea scadenţelor anuale ale datoriilor la termen în veniturile firmei. O rată mai mare de 50% arată, în general, un exces de îndatorare în comparaţie cu capacitatea de autofinanţare (CAF) a firmei, dacă aceasta trebuie să aloce o mare parte din CAF rambursării împrumuturilor contractate pentru a finanţa proiectele pe care le-a pus în funcţiune.

II. Rate care să măsoare autonomia financiară a firmei:(a) Coeficienţi de îndatorare globală, care iau în considerare

totalitatea datoriilor – pe termen lung, mediu şi scurt – pe care le-a contractat firma:

şi,

(b) Coeficienţi de îndatorare la termen, care iau în considerare numai datoriile pe termen mediu sau lung contractate de firmă:

şi,

67

Anuitatea rambursării datoriilor la termen ------------------------------------------------------------ 50% Capacitatea de autofinanţare

Datorii totale 2 ---------------------- -

Pasiv total 3

Datorii totale-------------------------- 2 Capital propriu

Datorii pe termen mediu şi lung 1----------------------------------------------------------------- ------- Capitaluri permanente 2

Datorii pe termen mediu şi lung ------------------------------------------- 1 Capitaluri proprii

Dacă îndatorarea, fie cea totală, fie numai cea pe termen mediu şi lung, depăşeşte limitele prezentate mai sus, analiştii financiari – între aceştia numărându-se, în primul rând, cei la care firma apelează pentru a se împrumuta – consideră că povara datoriei asupra firmei este prea mare, iar aceasta nu va fi capabilă să-şi plătească,în condiţiile convenite prin contractul de împrumut, obligaţiile pe care şi le-a asumat.

CAPITOLUL X – METODE DE PREVIZIUNE ŞI GESTIUNE FINANCIARĂ

Previziunea financiară ocupă un rol important în organizarea generală a activităţii unei întreprinderi. Spre deosebire de diagnosticul financiar, care analizează situaţiile de dezechilibru în vederea ameliorării acestuia, previziunea financiară urmăreşte evaluarea consecinţelor previzibile ale deciziilor de dezvoltare şi de producţie, în special a celor de natură strategică, în cadrul analizei permanente a aspectelor referitoare la rentabilitate şi risc.

Previziunea financiară vizează două aspecte esenţiale:1. Alegerea nivelului de risc pe care firma şi-l va asuma, în anumite

condiţii de rentabilitate. Această alegere se referă în special la structura finanţării şi a portofoliului, care sunt determinate de deciziile de investiţii şi de finanţare pe termen mijlociu şi lung;

68

2. Posibilităţile de adaptare, din punct de vedere financiar, ale firmei la schimbările care intervin în mediul economic al acesteia – piaţa produselor şi concurenţa, piaţa financiară, evoluţia economică internă, care vizează anticipările referitoare la rata inflaţiei, orientarea dezvoltării economiei naţionale etc., precum şi evoluţiile previzibile ale mediului economic extern, atât pentru posibilităţile de desfacere a produselor proprii pe care le oferă, cât şi din punct de vedere al aprovizionării cu materii prime, materiale, produse energetice şi utilaje din import. Totodată, societatea va urmări gestionarea riscului la care este expusă, în condiţiile unei flexibilităţi financiare mai ridicate sau mai coborâte, determinată de sursele alese de finanţare şi de condiţiile de rambursare.

Previziunea financiară se desfăşoară pe mai multe niveluri:1. Previziunea financiară pe termen mediu şi lung, care se referă, în

general, la determinarea şi evaluarea implicaţiilor deciziilor de natură strategică. Acestea se concretizează într-un program de investiţii şi de finanţare, stabilindu-se, totodată, repartiţia dintre fondurile proprii şi cele împrumutate;

2. Previziunea financiară pe termen scurt, de regulă un an sau mai puţin de un an. Această activitate se desfăşoară în cadrul deja existent al programului de finanţare adoptat în prealabil şi urmăreşte adaptarea activităţii firmei la condiţiile concrete ale perioadei.

Funcţia financiară a firmei cuprinde două aspecte esenţiale pentru activitatea acesteia: alocarea resurselor în funcţie de programul de dezvoltare adoptat şi alegerea surselor financiare, în corelaţie cu criteriile de rentabilitate şi risc pe care le acceptă şi, totodată, le poate susţine.

Gestiunea financiară reprezintă totalitatea deciziilor de natură financiară ale firmei, luate în vederea îndeplinirii funcţiei financiare ale acesteia şi se desfăşoară în cadrul creat de programul economic şi financiar adoptat.

Pe termen mijlociu şi lung, scopul gestiunii financiare este de a realiza, în condiţii optime de profitabilitate şi risc, alocarea şi găsirea resurselor de finanţare stabile, în timp ce pe termen scurt, gestiunea financiară urmăreşte adaptarea finanţării la condiţiile concrete ale obietivelor propuse şi posibilităţilor existente.

În întreprinderile mici şi mijlocii, funcţia financiară a întreprinderii este îndeplinită de conducătorul acestora în ceea ce priveşte deciziile financiare cele mai importante, ajutat de serviciile contabilitate şi financiar.

În societăţile mari, rolul major în deciziile cu caracter financiar îl are echipa managerială, alături de care există servicii de control financiar, contabilitate, juridic şi fiscal, chiar dacă problemele financiare propriu-zise,

69

cum sunt căutarea surselor de finanţare şi gestiunea de trezorerie revin directorului financiar şi serviciului de trezorerie.

10.1. Finanţarea pe termen scurt

Deciziile financiare pe termen scurt sunt subordonate celor pe termen mediu şi lung, care definesc cadrul general al dezvoltării firmelor.

Gestiunea financiară pe termen scurt cuprinde gestiunea activelor circulante şi gestiunea de trezorerie, de regulă fiind efectuate pe de o parte cu un orizont anual şi trimestrial, iar pe de altă parte, prin urmărirea permanentă a eficienţei plasamentelor şi/sau utilizării creditelor de trezorerie (pe termen scurt).

Pentru firmă, atât stocurile – de materii prime şi materiale, semifabricate şi produse finite – cât şi creditele client pot fi considerate investiţii, deoarece imobilizează fonduri băneşti care trebuiesc rentabilizate. De asemenea, creditele furnizor reprezintă o resursă de lichidităţi care, deşi nu este remunerată explicit prin dobândă, nu este nici gratuită, deoarece efectele de comerţ care reprezintă creditele comerciale pot fi scontate la bănci în vederea unei rambursări mai rapide.

Gestiunea stocurilor

Constituirea şi dimensionarea eficientă a stocurilor trebuie să ţină seama de costurile de oportunitate ale fondurilor imobilizate, respectiv de costurile de oportunitate ale capitalului şi obligaţiilor financiare aferente deţinerii stocurilor, care se pot concretiza prin:

- economii realizate din costul comenzilor, deoarece într-o economie de piaţă echilibrată cheltuielile administrative, de transport etc., sunt cu atât mai scăzute cu cât numărul comenzilor este mai mic (dar cantitatea produsă este mai mare). În plus, comenzile importante beneficiază de condiţii preferenţiale din partea furnizorilor;

- câştigul de oportunitate al evitării unor întreruperi a procesului productiv, cauzată de un nivel insuficient al aprovizionării cu materii prime, combustibili etc.;

- economii realizate de firmă, datorate evoluţiei defavorabile a preţurilor materiilor prime, materialelor, combustibililor etc.;

- din consideraţii tehnice, având în vedere în primul rând înlăturarea riscurilor de întrerupere a producţiei dacă numărul şi structura semifabricatelor nu permit un flux tehnologic continuu;

- o producţie regulată face posibilă o utilizare mai bună a maşinilor şi utilajelor, iar în condiţiile – des întâlnite în practică – al disocierii procesului de producţie de cel al comercializării, stocurile de produse

70

finite permit evitarea unor perioade de subactivitate. De asemenea, când există tendinţa de creştere a preţurilor sau se aşteaptă o amplificare a cererii, un surplus al stocului de produse finite va oferi întreprinzătorilor ocazia unui câştig de natură speculativă.

Costul de oportunitate reprezintă remunerarea pe care ar putea să o obţină firma dacă suma bănească cu care a achiziţionat stocurile ar fi fost altfel folosită – de exemplu, plasată pe piaţa monetară sau financiară.

Astfel, analiza dimensiunii oricărui tip de stoc la nivelul firmei deosebeşte două componente ale acestuia:

nivelul primei componente este determinat de caracteristicile tehnice ale procesului productiv şi de necesitatea evitării întreruperii acestuia;

cea de-a doua componentă este marginală şi se corelează cu politica desfacerii şi gestiunea riscului practicate de firmă.

Existenţa stocurilor este esenţială pentru buna desfăşurare a activităţii firmei. Deşi, managementul stocurilor nu intră în atibuţiile managerului financiar, acesta trebuie să cunoască, câteodată, chiar să indice, care este nivelul optim al stocurilor.

Categorii de stocuri:(a) Stocuri de materii prime, materiale etc.Nivelul stocurilor de materii prime, materiale etc., depinde de mai mulţi

factori: volumul producţiei; sezonalitatea; sursele de aprovizionări; eficienţa cu care este organizată aprovizionarea cu materii prime,

materiale şi eficienţa procesului de producţie.(b) Stocuri de producţie neterminatăDimensiunea stocului de producţie neterminată este determinată, în

principal, de perioada de timp necesară desfăşurării unui ciclu complet al procesului de producţie. Volumul stocului de producţie neterminată poate fi micşorat dacă se diminuează durata procesului efectiv productiv, ceea ce poate fi realizat prin îmbunătăţirea tehnologiei şi creşterea eficienţei muncii.

(c) Stocuri de produse finite, al căror nivel este influenţat direct de volumul vânzărilor şi cel al producţiei respectivului produs

Nivelul stocurilor reprezintă un factor de primă mărime în determinarea profitabilităţii generale a firmei.

Într-o firmă performantă, cu activitate continuă, stocurile reprezintă circa 15% - 20% din valoarea totală a activului bilanţier.

Sistemul “Du Pont” arată că deţinerea de stocuri în plus conduce la o rată scăzută de rentabilitate a capitalului investit de firmă în active circulante. Aceasta înseamnă că rotaţia stocurilor produce un efect important atât asupra

71

rentabilităţii, cât şi asupra lichidităţii firmei. Acest ultim aspect, dacă este neglijat, poate să determine chiar intrarea în stare de faliment.

Sistemul “Du Pont” este un sistem de analiză conceput pentru a arăta relaţiile dintre rotaţia activelor, marja de profit, utilizarea datoriilor şi rentabilitatea capitalurilor proprii.

Indicatorul ROA, care desemnează rentabilitatea activelor (Return on Assets), se calculează ca raport între profitul net după impozitare şi activul total. De asemenea, ROA se mai defineşte ca raport între profitul înainte de dobânzi şi impozitare (EBIT) şi activul total.

Sau:

În perioada actuală, managementul stocurilor poate să utilizeze o serie de metode şi tehnici de optimizare a costurilor generate de stocurile de orice fel, prin:

extinderea utilizării sistemelor informatice atât în desfăşurarea şi controlul aprovizionării şi desfacerii, cât şi în cel al producţiei;

îmbunătăţirea sistemului de telecomunicaţii, astfel încât relaţiile cu partenerii de afaceri să poată fi realizate în cel mai scurt timp.

Gestiunea creditelor dintre firme

Activitatea unei firme şi rentabilitatea procesului investiţional sunt evaluate prin urmărirea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi (cash-flow-ul) generate de firmă într-o anumită perioadă. Pentru unele firme, riscul de neacoperire a creanţelor poate să afecteze chiar existenţa acesteia. De aceea, întârzierile intervenite în reglementările plăţilor dintre clienţi şi furnizori pot să conducă la falimentarea unora dintre acestea.

În gestiunea creditului client, firma va urmării minimizarea nivelului acestuia şi limitarea riscului de neplată, în condiţiile pe care le-a stabilit cu partenerii săi comerciali.

Creditul furnizor constituie o metodă de finanţare a activelor circulante. Gestionarea acestuia va consta în maximizarea intervalului dintre facturarea mărfii de către vânzător şi efectuarea plăţii. Operaţiunea trebuie, însă, realizată cu prudenţă şi ţinând seama de poziţia firmei pe piaţă, pentru că adesea o firmă este mai avantajată dacă este considerată un client bun, care îşi achită suficient de repede furnizorii.

72

Profit net Vânzări

ROA = ----------------- x ------------------ Vânzări Total active

ROA = Marja de profit x Rotaţia activului total

Gestiunea de trezorerie

Analiza încasărilor şi asigurarea lichidităţilor se plasează în contextul mai larg al gestiunii de trezorerie, care cuprinde simultan deciziile firmei de finanţare şi de plasament pe termen scurt.

Deţinerea de sume nefructificate – leneşe – nu este, de regulă, necesară, deoarece firma îşi poate procura foarte repede fonduri de la bancă, având în prealabil acordul acesteia şi cu cheltuieli minime. Dacă apare, însă, un eveniment neprevăzut şi firma are nevoie rapid de o mai mare cantitate de bani, procurarea acestora se va putea realiza cu costuri – dobânzi – mai ridicate decât cele practicate pe piaţă. Acest inconvenient poate fi remediat nu prin păstrarea de lichidităţi neutilizate, ci prin investirea în active financiare (acţiuni, obligaţiuni) foarte uşor negociabile.

În acest sens, gestiunea de trezorerie este considerată în prezent diferenţa dintre lichidităţile potenţiale şi capacitatea de finanţare neutilizată (în loc de creditele bancare pe termen scurt la care a apelat în mod real).

Firma este mai interesată, pe de o parte, să-şi deţină fondurile temporar libere în plasamente pe termen scurt cu grad mare de lichiditate şi, pe de altă parte, să aibă o capacitate potenţială de îndatorare neutilizată, care să-i permită un comportament flexibil.

Acest comportament îi va permite să poată beneficia de ocaziile care i se oferă, precum şi să evite să plătească dobânzi mari sau chiar să intre în încetare de plăţi.

În acest context, gestiunea trezoreriei, ca gestiune pe termen scurt, se va realiza în cadrul deciziei financiare pe termen lung, pentru a obţine ajustări necesare unei funcţionări în condiţii de rentabilitate.

Obiectivele principale ale gestiunii de trezorerie vor fi: minimizarea costurilor, dacă încasările se vor situa sub nivelul

plăţilor şi maximizarea rentabilităţii, când trezoreria este pozitivă; obţinerea unei flexibilităţi cât mai mari, ţinând seama de restricţiile

impuse de deciziile pe termen lung.Finanţarea pe termen scurt în firmele din ţările dezvoltate este realizată,

în general, prin două metode distincte de acordare a creditelor de exploatare din partea sistemului bancar şi/sau financiar. Astfel, în ţările de orientare anglo-saxonă se practică un credit global de exploatare, al cărui nivel se bazează pe necesităţile globale de finanţare care apar în ciclul de exploatare şi este acordat sub forma liniei de credit. Acest tip de creditare reprezintă pentru cel care îl acordă o acţiune mai complexă şi cu un grad de risc mai mare decât în cazul creditării realizate pentru finanţarea unui anumit activ, care, în plus, beneficiază şi de garanţii adecvate - modalitate practicată în gestionarea franceză.

73

După ce societatea comercială a luat hotărârea privind dimensiunea şi modul de realizare a fondului de rulment, eventualul sold al finanţărilor trebuie să fie asigurat prin credite pe termen scurt, fie că acest deficit s-a produs din necesităţi ale exploatării, fie pentru finanţarea parţială a necesităţilor permanente de capital.

Caracteristicile creditelor de trezorerie variază foarte mult, în funcţie de obiectivul cărora le sunt destinate, de tehnicile, durata şi costul acestora şi sunt, în general, acordate direct de băncile comerciale firmelor pentru o perioadă mai mică de 3 luni.

Forme ale creditului pe termen scurt:1. credite cu caracter general;2. credite legate direct de un activ circulant;3. angajamentele pe semnătură;4. finanţările comerţului internaţional etc.

1. Credite cu caracter generalSunt acordate pe termen scurt de băncile comerciale societăţilor în

vederea acoperirii necesităţilor de trezorerie. Din motive de operativitate şi potrivit normelor de creditare instituite de autoritatea monetară a statului, băncile nu pretind clienţilor garanţii deosebite pentru creditele pe termen scurt; acestea se confruntă cu un risc mărit, determinat de posibilitatea firmelor de a deveni insolvabile. Pentru a diminua acest risc, băncile trebuie să analizeze în profunzime activitatea economică, prezentă şi previzionată, a clienţilor.

Din categoria creditelor cu caracter general, cele mai utilizate sunt: Facilităţile de casă – sunt credite cu durată foarte scurtă, sub o lună; Descoperitul de cont – reprezintă un credit pe durată mai mare decât

facilităţile de casă, care se materializează prin creditarea contului curent al firmei la banca respectivă, cont care înregistrează un sold debitor sau nul. De obicei, costul acestui tip de credit – dobânda – este sensibil mai mare decât costul mediu al creditului pe termen scurt;

Creditul de campanie - finanţează necesităţi sezoniere ale ciclului de exploatare. Rambursarea se va realiza la sfârşitul campaniei, când încep să se producă intrările de fonduri din vânzări;

Creditul releu - este un descoperit de cont acordat ţinând seama de intrări certe de fonduri foarte apropiate (emisiuni de obligaţiuni, creşteri de capital etc.);

Credite de trezorerie - obţinute prin mobilizarea titlurilor financiare. O firmă scontează sau mobilizează la bancă un titlu de comerţ sau financiar (bilet la ordin, trată etc.) atunci când îl remite băncii, care îi acordă în contrapartidă un credit a cărui valoare este corelată cu

74

valoarea titlurilor, prin creditarea contului curent. În termeni bancari, un credit mobilizat (sau scontabil) este acel credit care permite băncii care l-a acordat să se refinanţeze din sistemul bancar (piaţa monetară, banca centrală sau alte instituţii publice). Deoarece oferă această facilitate, creditele mobilizate vor fi remunerate prin dobânzi mai atractive decât cele nemobilizate. Titlurile financiare sunt emise, de regulă, sub forma biletului la ordin, care este de această dată un titlu financiar, de către bancă, iar firma subscrie la această emisiune. Dacă firma mobilizează titlul, banca va credita contul curent al clientului său cu suma înscrisă ca valoare nominală, debitându-l la scadenţă. Înainte de scadenţă, banca va putea, cu acordul prealabil al băncii centrale, să mobilizeze respectivele hârtii de valoare pe piaţa monetară. Acest tip de credit este purtătorul unei dobânzi mai coborâte decât creditul descoperit de cont, dar banca îl va acorda numai clienţilor cunoscuţi şi siguri, deoarece riscul pe care îl comportă (nefiind obligatorii garanţii deosebite) este mai mare decât al unui credit obişnuit.

Creditul “spot” - se acordă de la o zi la alta, de regulă marilor societăţi. Dobânda aferentă acestui tip de credit se situează între dobânda pieţei monetare şi cea a creditului descoperit de cont, ceea ce o face atractivă pentru plasamentele efectuate de băncile care dispun de fonduri temporar libere;

Bilete de trezorerie - în ţările cu economie de piaţă dezvoltată, orice societate poate să emită direct titluri negociabile pe piaţa monetară, numite diferit în funcţie de unitatea emitentă:

- bilete de trezorerie (“commercial papers” în SUA) pentru firmele cu profil de producţie sau desfacere;

- certificate de depozit pentru societăţile de credit;- bonuri de tezaur emise de trezoreria statului.

Prin intermediul biletelor de trezorerie, firma poate beneficia direct de credite pe piaţa monetară, în practică termenul de rambursare nedepăşind 3 luni. Pentru investitor, avantajul acestei forme de credit constă în faptul că suportul fizic (hârtii de valoare) poate fi negociat, spre deosebire de creditul bancar, care nu permite această facilitate.

Creditele pe termen scurt reprezintă pentru băncile care le acordă un risc relativ important, deoarece, deşi sunt legate de ciclul de exploatare al firmei, nu beneficiază, în general, de garanţii speciale bazate pe activele circulante. Astfel, când producătorul se confruntă cu riscul economic exprimat de o slabă vânzare a bunurilor pe care le-a fabricat, banca, care acordă creditul pe termen scurt va trebui să efectueze o analiză financiară foarte amănunţită a situaţiei firmei şi, în special, a lichidităţii actuale şi previzionate a acesteia.

2. Creditele legate direct de activele circulante

75

Sunt, în principal, credite de mobilizare a creanţelor client (credit de scont) şi credite de stoc prin “warrant”:- Creditul de scont:

Banca acordă acest tip de credit atunci când scontează tratele pe care i le prezintă o societate, avansându-i acesteia suma de bani corespunzătoare, înainte de scadenţa hârtiilor comerciale.

Nivelul creditului corespunde valorii tratei din care banca îşi reţine scontul corespunzător agio-ului perceput;

Durata creditului este intervalul dintre depunerea la bancă a efectului de comerţ şi scadenţa acestuia;

Creditul de scont nu este o cumpărare a creanţelor, deoarece beneficiarul rămâne răspunzător de rambursarea acestuia. Astfel, dacă trata nu este achitată de creanţier, cel care a emis-o, la data scadentă, societatea furnizoare (beneficiarul creditului de scont) trebuie să ramburseze creditul respectiv;

Creditul de scont se realizează pe baza efectelor de comerţ, în care sunt precizate clar identitatea clientului care trebuie să achite factura, banca prin care acesta îşi desfăşoară activitatea, suma şi data scadenţei.

- Creditul prin warrant se realizează prin utilizarea unui efect de comerţ, care se compune din două părţi:

(a) warrantul, care atestă că marfa se află în magazie şi poate constitui o garanţie pentru un eventual credit;

(b) recipisa-warrant, care reprezintă titlul de proprietate asupra mărfurilor depozitate. Dacă recipisa este detaşată de warrant, înseamnă că a făcut obiectul unui avans acordat de o bancă posesorului mărfii depozitate.

3. Angajament prin semnătură1 Reprezintă un angajament dat de o bancă, sub forma unei cauţiuni sau a

unui aval, de a plăti pentru contul unui debitor în cazul în care acesta se dovedeşte în incapacitate de plată.

4. Credite pentru finanţarea comerţului internaţional Comerţul internaţional face obiectul unor finanţări variate, în funcţie de

specificul produselor care sunt tranzacţionate, precum şi al relaţiilor dintre partenerii de afaceri. Perioadele de timp pe care se întind aceste credite sunt, de asemenea, variate, scadenţele putând fi pe termen scurt, mediu sau lung.

Planificarea financiară pe termen scurt1 Jacques Masson - Creditele bancare pentru întreprinderi, RAO International Publishing Company, 1994

76

Managerul financiar al unei societăţi comerciale urmăreşte realizarea concomitent a:

- echilibrului pe termen scurt, prin previzionarea fluxurilor financiare de intrare/ieşire din trezorerie, şi a

- echilibrului pe termen mediu şi lung, prin desfăşurarea unui proces investiţional îndreptat către dezvoltare şi modernizare, care să genereze fluxuri de fonduri care să depăşească cheltuielile iniţiale.

Pe termen scurt, deciziile de finanţare se referă la stabilirea şi acoperirea cu mijloace băneşti a sarcinilor de exploatare, întocmirea unui buget de venituri şi cheltuieli, inclusiv determinarea necesarului de credite pe termen scurt şi a costurilor generate de acestea.

Generic, previziunea echilibrului financiar pe termen scurt este numită gestiune de trezorerie, al cărei rol esenţial constă în proiectarea şi urmărirea echilibrului dintre încasări şi plăţi, între nevoile de finanţare generate de activele circulante şi sursele posibil de mobilizat – vizând corelarea volumului, periodicitatea şi ritmul acestora.

Gestiunea de trezorerie2 urmăreşte trei mari categorii de probleme, potrivit grupării activelor şi pasivelor circulante în funcţie de posibilităţile de finanţare/mobilizare a acestora:

1. Gestiunea activelor circulante, distingând cele trei mari grupe:- stocurile;- creanţele – client;- încasări de trezorerie.

2. Gestiunea surselor de finanţare a activelor circulante:- fondul de rulment;- creanţele – furnizor şi avansurile creanţelor – client;- creditele bancare pe termen scurt.

3. Gestiunea plasamentelor pe termen scurt:- bonuri de tezaur;- conturi bancare la termen;- certificate de depozit etc.

Metode de previziune pe termen scurt

Pentru a putea menţine echilibrul financiar într-o firmă, este necesar să se urmărească evoluţia a cel puţin trei indicatori financiari:

1. Fondul de rulment;2. Necesarul de fond de rulment;3. Trezoreria netă.

2 M. Toma, F. Alexandru – Finanţe şi gestiune financiară de întreprindere, Ed. Economică, Bucureşti, 1998

77

Aceşti indicatori se află în strânsă corelaţie, astfel încât este suficient să fie stabilit volumul unuia dintre indicatorii enumeraţi mai sus, pentru ca dimensiunea celorlalţi doi să poată fi determinată.

Metode de previzionare a nivelului indicatorilor financiari, care vor asigura echilibrul financiar al firmei3:

1. Metoda extrapolării – se bazează pe ipoteza că între fondul de rulment şi nesesarul de finanţare ciclic pe termen scurt, pe de o parte şi cifra de afaceri în perioada analizată, pe de altă parte, există o relaţie directă de proporţionalitate. Această relaţie poate fi exprimată fie printr-o rată, fie sub forma unei funcţii liniare de gradul I.

a) Extrapolarea proporţională a fondului de rulment, comparativ cu cifra de afaceri.

Se consideră că raportul FR/CA = constant; Acest raport se menţine stabil în perioada previzionată, în care firma nu va fi confruntată cu dezechilibre majore.b) Extrapolarea lineară a fondului de rulment, ţinând seama de cifra de

afaceri.Metoda se poate utiliza atunci când între cifra de afaceri şi fondul de

rulment necesar menţinerii echilibrului financiar se poate stabili o relaţie de forma:

Unde: y = fondul de rulment x = cifra de afaceri

Pentru a determina corelaţia, respectiv coeficienţii a şi b se realizează diagrama de dispersie a fondului de rulment (y), comparativ cu cifra de afaceri (x).Concluzie: Deşi, metoda extrapolării este fiabilă şi uşor de utilizat comportă

câteva observaţii care ar trebui luate în considerare: Nivelul FR se calculează ţinând cont de o singură variabilă, respectiv

CA, deşi, acesta poate fi influenţat de variaţia multor indicatori. Se presupune că nivelul FR observat şi luat ca bază a extrapolării

este un nivel optim. Metoda de extrapolare lineară pune în evidenţă un FR minim –

măsurat prin parametrul b – care reprezintă suma ce trebuie să fie deţinută de firmă sub forma capitalului de lucru, independent de nivelul cifrei de afaceri. Acest parametru desemnează nivelul minim

al stocurilor şi creanţelor care trebuie finanţat în ciclul de exploatare.

3 Bernard Colasse – Gestion financiere de l’entreprise – Problematique, concepts et methodes, PUF, Paris, 1987

78

y = ax + b

2. Metoda decalajelor de plată – urmăreşte determinarea necesarului de finanţare a exploatării, în zile şi procente ale cifrei de afaceri.

Necesarul de finanţare al ciclului de exploatare rezultă din diferenţa dintre încasările generate de vânzarea produselor fabricate şi/sau comercializate de firmă, pe de o parte şi plăţile aferente mărfurilor şi serviciilor cumpărate de la terţi.

Determinarea nivelului necesarului de finanţat al exploatării trebuie să ţină seama de termenele de plată/încasare, deoarece, în general, operaţiunile reale de aprovizionare, vânzare a producţiei, variaţie a stocurilor etc., nu se desfăşoară concomitent cu operaţiunile monetare aferente acestora.

De obicei, între încasările din vânzări şi plăţile pentru achiziţiile efectuate există un decalaj de timp – negativ, pentru marea majoritate a firmelor productive – care obligă firma să-şi constituie resurse financiare de care să dispună pe termen lung, respectiv fondul de rulment (în literatura anglo-saxonă, fondul de rulment se numeşte working capital, respectiv capital de lucru).

Fiecare ciclu de exploatare va genera un necesar de finanţare care, dacă firma ni întâmpină modificări majore, se va menţine la aproximativ acelaşi nivel şi se va calcula conform relaţiei:

Există societăţi în care ciclul de exploatare generează un necesar de finanţare negativ (ex. Marile magazine, super-market-urile, în care, pe de o parte, clienţii plătesc cu numerar, deci plata se face spot şi decalajul creanţe-client este zero dar, pe de altă parte, magazinul beneficiază de un credit – furnizor mai mare decât durata de stocare a mărfurilor).

Metoda decalajelor de plată necesită câteva observaţii:- deşi pare simplu de utilizat, pentru a o folosi eficient trebuiesc

calculate multe decalaje de plăţi, ţinându-se seama, la numitor, de acea componentă a cifrei de afaceri aferentă indicatorului respectiv, precum şi de faptul că taxa pe valoarea adăugată, ca impozit pe consum, intervine numai acolo unde firma va trebui să o plătească şi nu acolo unde este deductibilă;

79

NFR în zile = durata stocurilor + decalajul de plată acordat clienţilor – decalajul de plată de care beneficiază din partea furnizorilor

- pentru ca rezultatele să fie fiabile, este necesar ca, în afara ciclului “exemplu post” al ratelor de rotaţie, să se ţină seama şi de variaţia intervalelor şi duratelor activelor şi pasivelor ciclice în exerciţiul previzionat. Pentru aceasta metoda va trebui să înglobeze anumite ipoteze decizionale, deci va trebui să îmbrace un aspect normativ;

- deoarece necesarul de fond de rulment determinat prin această metodă estimează numai necesarul pentru cele mai importante posturi din ciclul de exploatare, se consideră că măsoară numai necesarul minim de finanţat;

- pentru că utilizează în calculele pe care le implică dimensiunea medie a intervalelor de încasat/plată, metoda dă rezultate satisfăcătoare numai pentru firmele care desfăşoară o activitate regulată.

În cazul firmelor cu activitate sezonieră, abaterile între anticipările propuse de această metodă şi realitate s-au dovedit prea mari.

3. Metoda bugetului de trezorerieBugetul de trezorerie reprezintă previziunea încasărilor şi plăţilor,

indiferent dacă acestea provin din ciclul de exploatare sau nu.Când firma dispune de un sistem bugetar complet – respectiv întocmeşte

buget pentru producţie, pentru vânzări, pentru investiţii etc. – bugetul de trezorerie va fi întocmit cu informaţiile culese din aceste bugete, iar coerenţa şi fiabilitatea sa va fi mare.

La realizarea bugetului de trezorerie trebuie să se ţină seama de intervalele de încasare/plată, precum şi de prevederile legislative care reglementează aceste decalaje.

Dacă între încasări şi plăţi se previzionează un deficit şi, totodată, durata acestuia, trezorierul va alege – în funcţie de dimensiunea acestuia şi posibilităţile de finanţare – între mai multe acţiuni posibile, care vor avea ca rezultat:

mărirea fondului de rulment; contractarea unui nou credit bancar pe termen scurt.Dacă se previzionează un excedent, trezorierul va analiza care dintre

metodele de utilizare a acestuia este mai rentabilă şi/sau prezintă un risc mai mic:

plasamentul în valori mobiliare foarte lichide; acordarea clienţilor de întârzieri de plată mai mari, în scopul

lărgirii pieţei sale de desfacere; plata mai rapidă a furnizorilor pentru a beneficia de discount şi a-

şi întări poziţia în faţa acestora; reducerea fondului de rulment.

Metoda bugetului de trezorerie comportă câteva observaţii:

80

În practică trebuie să se ţină seama şi de calitatea clienţilor. În acest sens, la dimensionarea veniturilor va trebui să se aibă în vedere că unii clienţi îşi achită în mod obişnuit obligaţiile cu întârziere;

De asemenea, noţiunea de plată imediată (spot) este relativă. De exemplu, dacă un client îşi achită obligaţiile prin cec, între momentul în care firma îi trimite acestuia factura,pe care clientul o va controla şi înregistra în documentele sale contabile şi momentul în care banca acestuia eliberează suma către firmă trece un interval de timp deloc de neglijat (poate să ajungă chiar şi o lună);

Încasările din vânzări se referă atât la comercializarea produselor finite, cât şi la cea a semifabricatelor şi chiar a deşeurilor şi rebuturilor. Valoarea acestora din urmă poate fi de dimensiuni considerabile şi va trebui, obligatoriu, să fie avută în vedere la previzionarea fluxurilor de trezorerie;

Cheltuielile de exploatare se referă la cumpărările de materii prime, mărfuri, cheltuielile de personal, impozite şi taxe, cheltuieli financiare etc. La determinarea cheltuielilor de exploatare care afectează trezoreria, nu se iau în considerare, evident, amortizările aferente imobilizărilor, deoarece acestea nu reprezintă o ieşire reală de fonduri din trezorerie;

Previzionarea cheltuielilor de exploatare, altele decât cele cu achiziţiile de la terţi – respectiv cheltuielile cu personalul, impozitele şi taxele etc. – se bazează, în general, pe nivelul înregistrat de acestea în contul de profit şi pierderi aferent anului anterior şi vor fi modificate numai ţinând seama de ipotezele privind activitatea previzionată a firmei.

După prognozarea nivelului anual al acestor cheltuieli se va face o repartizare pe cele 12 luni – uniformă sau potrivit unei scheme deja aplicate:

Cheltuielile cu dobânzile aferente împrumuturilor pe termen mediu şi lung contractate de firmă în perioadele anterioare sunt înscrise în bugetul de trezorerie în conformitate cu scadenţele prevăzute în aceste contracte;

Cheltuielile financiare care corespund utilizării de către firmă a descoperitului de cont sunt dificil de estimat, deoarece nu se cunosc la începutul exerciţiului condiţiile în care banca îi va acorda firmei creditul pe termen scurt;

Plata şi deductibilitatea taxei pe valoarea adăugată prezintă, de asemenea, o importanţă destul de mare pentru întocmirea bugetului de trezorerie. Potrivit legislaţiei în vigoare, în cazul vânzării unui bun, TVA percepută de furnizor este exigibilă îndată ce bunul a fost livrat. Clientul,

81

la rândul său, poate să-şi recupereze imediat suma aferentă TVA de dedus pe care a plătit-o.

Previzionarea bugetului de trezorerie va trebui să aibă în vedere incertitudinea în realizarea veniturilor şi chiar a cheltuielilor.

4. Metoda bilanţurilor previzionateDacă o societate îşi întocmeşte bugetele pentru toate activităţile

importante, va putea să îşi determine şi bugetul de trezorerie, după care, pe baza acestora şi a unui cont de rezultate previzionat pentru anul următor, va fi în măsură să prezinte şi previziuni ale bilanţului pentru finele exerciţiului următor şi chiar previziuni ale situaţiilor bilanţiere trimestriale şi/sau lunare.

Ca o concluzie, privind metodele prin care o firmă va trebui să-şi planifice activitatea pe termen scurt – în special cea a ciclului de exploatare – este util de observat că fiecare societate comercială va alege acea metodă care se potriveşte cel mai bine dimensiunii firmei, caracteristicilor activităţii sale, sistemului său informaţional:

Metodele care utilizează extrapolarea FR şi/sau a NFR, deşi sumare, pot fi folosite cu rezultate mulţumitoare de firme mici, care au producţie omogenă şi care doresc să-şi planifice activitatea fără a acorda lucrărilor de previziune fonduri – monetare, dar şi de timp – prea importante;

Metode bazate pe analiza ratelor de rotaţie a activelor şi pasivelor circulante sunt convenabile, în special, pentru firmele cu activitate preponderent comercială, cu condiţia ca aceasta să nu fie sezonieră;

Metoda bugetului de trezorerie este cea mai analitică dintre metode şi toate firmele ar trebui să o aplice, dar pentru aceasta este necesară perfecţionarea sistemului informaţional – contabil. De asemenea, metoda ar trebui aplicată şi pentru fiecare activitate specifică, respectiv producţie, comercializare, financiară şi, implicit, investiţională;

Elaborarea previziunii bilanţului de sfârşit de exerciţiu, deşi necesită o muncă suplimentară de întocmire a bugetelor – chiar şi sumare - pentru fiecare activitate în parte, este de dorit în orice firmă, dar în special în cele de dimensiuni medii şi mari, deoarece oferă informaţiile – de altfel indispensabile – necesare analizei şi menţinerii echilibrului financiar conjunctural (adică pe termen scurt).

În concluzie, trebuie subliniat că, deşi metodele prezentate reprezintă instrumente utile în vederea previzionării lichidităţii firmei, nici una dintre ele nu garantează acesteia echilibrul financiar care, pentru a fi realizat, va trebui urmărit şi gestionat permanent de către managerii societăţii.

10.2. Finanţarea pe termen mediu şi lung

82

Previziunea financiară pe termen mediu şi lung se realizează având în vedere necesităţile de dezvoltare ale firmei, ceea ce presupune întocmirea unor planuri de afaceri, finanţate atât din fonduri proprii, cât şi din fonduri împrumutate (în cele mai multe situaţii).

Finanţarea din fonduri proprii: este condiţia de bază, esenţială pentru ca posesorii de fonduri disponibile să aibă încredere în a şi le acorda, sub formă de credite, firmelor care apelează la acestea pentru a-şi finanţa activitatea. Autofinanţarea reprezintă o garanţie majoră pentru creanţieri, indiferent dacă aceştia provin din sistemul bancar sau de pe piaţa financiară.

Fondurile proprii ale firmelor sunt obţinute atât din surse interne, cât şi externe acestora.

Sursele de finanţare internă se referă, în principal, la cifra de afaceri realizată de firmă în exerciţiul anterior, dar şi la profitabilitate şi la politica dividendelor pe care o aplică respectiva societate, precum şi la comportamentul pe care aceasta îl manifestă faţă de rezervele financiare pe care şi le-a constituit anterior.

Sursele proprii de finanţare externă sunt cele care privesc, în special, creşterea de capital a firmei.

(a) Fonduri proprii externe: Sunt realizate prin aportul acţionarilor – persoane fizice sau juridice, fie

că acestea sunt societăţi private sau instituţii şi/sau firme publice – sau datorită subvenţiilor acordate de autorităţile publice pentru achiziţionarea de maşini, utilaje, echipamente.

Creşterile de capital care reprezintă un aport extern au contrapartidă un aport de lichidităţi; contribuţiile în natură sunt considerate, potrivit legislaţiei în vigoare, tot creşteri de capital.

Incorporarea rezervelor în capitalul social, precum şi conversia datoriilor în fonduri proprii nu aduc firmei lichidităţi suplimentare, dar modifică natura juridică a pasivului şi determină structura de decizie şi de putere în firma respectivă.

Dacă este analizată prin aport de lichidităţi, creşterea de capital poate fi interpretată ca o vânzare de acţiuni.

Acţionarii achiziţionează titluri de valoare care le conferă, în principal, următoarele drepturi:

Dreptul de a primi dividende; Dreptul de proprietate asupra unei părţi din capitalul social al firmei; Dreptul de vot, care-i permite participarea la adunarea generală a

acţionarilor şi, implicit, dreptul de decizie în ce priveşte politica financiară a firmei.

83

Pentru acţionar, achiziţionarea unui astfel de titlu constituie o investiţie a cărei rentabilitate depinde de suma dividendelor acordate an de an, precum şi de nivelul la care ajunge cursul pe piaţa financiară al acţiunilor pe care acesta le deţine şi le poate negocia.

În prezent, în economiile de piaţă dezvoltate există o mare varietate de acţiuni:

- acţiuni cu unul sau două drepturi de vot, cele din urmă acordând posesorului un control mai mare asupra societăţii;

- acţiuni fracţionate în certificat de investitor şi drept de vot, primele putând fi negociate separat. Dreptul de vot nu reprezintă o valoare mobiliară şi poate fi vândut numai împreună cu certificatul de investitor;

- acţiuni cu drept prioritar de obţinere a dividendului şi cu drept cumulativ la acesta. În cazul primului tip, dacă suma alocată din profitul net pentru distribuire ca dividende nu este suficientă, aceste acţiuni au prioritate şi vor fi remunerate proporţional cu numărul lor. În al doilea caz, dacă într-un an nu au fost acordate dividende, în anul următor, când acestea se acordă, acţiunile cu drept cumulativ vor fi retribuite şi cu restanţa din perioada anterioară. Există şi acţiuni cu drept prioritar de dividend, dar fără drept de vot. Acestea aduc deţinătorului avantaje pecuniare, fără să modifice structura financiară, şi deci, cea de decizie a societăţii;

- acţiuni cu bonuri de subscriere în acţiuni. Aceste titluri sunt însoţite de bonuri de subscriere în acţiuni (warrant) care permit subscrierea ulterioară a altor acţiuni la un preţ fixat mai înainte.

Creşterea de capital prin emisie de noi acţiuni în numerar este reglementată prin legislaţia în vigoare şi trebuie să fie aprobată de adunarea generală a acţionarilor, iar capitalul social nu trebuie să fie grevat de nici o datorie. De asemenea, o creştere de capital poate fi realizată printr-o creştere a valorii nominale a acţiunilor existente, dar această acţiune este destul de dificilă, deoarece trebuie să întrunească adeziunea tuturor acţionarilor. În general, în ţările capitaliste dezvoltate, în plan fiscal, creşterea de capital prin aport de numerar este exonerată de impozitare.

Creşterea capitalului social prin aport în natură reprezintă un aport indirect de lichidităţi, deoarece fluxul de investiţii este concomitent cu fluxul de finanţare.

Introducerea la Bursă

84

Introducerea la Bursă a unei societăţi are ca scop principal posibilitatea pe care aceasta o oferă de a atrage fonduri externe. Principalele avantaje ale acestei acţiuni rezidă în caracteristicile acţiunilor cotate:

- acţionarii sunt obligaţi să participe la gestionarea societăţilor la care deţin acţiuni;

- acţiunile cotate pot oricând să fie negociate la Bursă, deci acţionarul are posibilitatea să le vândă;

- durata de viaţă a acţiunilor cotate nu este limitată, acestea fiind valabile cât timp există firma.

Deţinerea de acţiuni cotate prezintă mai multe avantaje, printre cele mai importante fiind:

- riscul investitorului este repartizat între cei care posedă acţiunile. Aceştia îşi pot micşora riscul prin diversificarea portofoliului de hârtii de valoare în care investesc;

- existenţa unei grupări a deţinătorilor de acţiuni ale societăţii respective determină scăderea costului generat de furnizarea de informaţii referitoare la activitatea firmei către ceilalţi agenţi economici. Aceştia se pot ghida în aprecierea lor după comportamentul acţionarilor dacă doresc să ia o decizie legată de firmă (de exemplu, când pe piaţa financiară firma a realizat o emisiune de obligaţiuni, etc.);

- prin intermediul acţiunilor cotate se pot colecta fonduri importante în vederea finanţării activelor, pentru care, altfel, sunt greu de găsit surse de finanţare (de exemplu, pentru activele necorporale);

- firma este supusă continuu unui proces de evaluare pe piaţa financiară, aceasta constituind un preţios indiciu în aprecierea performanţei şi a modului în care este gestionată, chiar şi pentru conducătorii firmei

Dezavantajul principal al introducerii la Bursă şi, implicit, al cotării acţiunilor, rezidă în pericolul potenţial de pierdere a controlului societăţii şi a atomizării capitalului social, în primul rând din cauză că acţiunile se pot negocia cu multă uşurinţă pe piaţa financiară.

Totodată, cotarea necesită unele restricţii şi costuri, ce se referă atât la obligaţii mai severe de informare a celor interesaţi despre evoluţia firmei, cât şi la cheltuielile sub formă de abonament anual pentru a fi cotate.

Introducerea la Bursă este realizată de instituţii specializate şi acreditate în acest scop, care grupează instituţii de intermediere financiară, bănci şi societăţi bursiere.

Acţiunea constă în punerea acţiunilor cotate fie la dispoziţia directă a publicului, fie prin intermediari financiari.

85

(b) Fonduri proprii interne (Autofinanţarea)Autofinanţarea reprezintă fluxul de fonduri obţinute din activitatea

proprie a firmei şi reinvestite.

Conducătorii unei societăţi pot determina nivelul dorit al autofinanţării prin mai multe decizii, printre care cel mai des utilizate sunt:

- diminuarea EBE prin creşterea cheltuielilor de personal sau a obligaţiilor externe. Acest procedeu este des folosit în firmele mici şi mijlocii, deşi există reglementări fiscale care-l îngrădesc. În acelaşi sens acţionează şi cheltuielile generate de leasing – redevenţele pe care firma trebuie să le plătească se deduc din excedentul de exploatare;

- politica de amortizare şi constituirea provizioanelor este adesea utilizată pentru a micşora profitul impozabil;

- costul creditelor bancare şi al împrumuturilor obligatare scade, de asemenea, baza impozabilă a prelevărilor fiscale asupra beneficiilor societăţii;

- politica de distribuire a dividendelor va trebui să fie corelată cu reglementările în vigoare privind fiscalitatea firmelor şi fiscalitatea veniturilor personale, precum şi cu relaţiile dintre manageri şi acţionari. Autofinanţarea oferă conducătorilor firmei o mai mare autonomie în politica de investiţii, deoarece nu mai sunt supuşi controlului pe care îl pot exercita creanţierii şi, în bună măsură, chiar supravegherii acţionarilor.

Cu toate acestea, nivelul autofinanţării nu reprezintă un indicator suficient de bun pentru a analiza rentabilitatea firmei. Astfel, dacă pentru a dispune de o capacitate de autofinanţare importantă este necesar să se obţină o marjă economică substanţială, un nivel coborât al autofinanţării nu înseamnă că marja economică este redusă.

Autofinanţarea nu poare fi judecată decât în funcţie de politica globală de finanţare a firmei, care să aibă în vedere şi finanţarea externă, fie că aceasta se referă la fondurile proprii sau la cele împrumutate, precum şi la politica dividendelor, care poate să influenţeze major poziţia firmei pe piaţa de capital.

În acest sens, ţările cu economie dezvoltată se practică cel mai adesea trei tipuri de politică a dividendelor:

1. O politică numită reziduală, în măsura în care suma afectată dividendelor este determinată ca sold ce rezultă în urma scăderii din totalul posibilităţilor de finanţare a valorii proiectelor de investiţii rentabile ce se au în vedere pentru perioada următoare. La evaluarea posibilităţilor de finanţare trebuie să se ţină seama şi de nivelul îndatorării şi cheltuielile financiare generate de acesta pentru perioada considerată;

86

2. O politică ce are în vedere o rată constantă a distribuirii, respectiv menţinerea neschimbată a valorii raportului dividend/rezultat financiar obţinut de firmă în timpul exerciţiului;

3. O politică de aşa-zisă stabilitate, care să menţină un nivel relativ stabil al dividendelor, în special cu scopul de a păstra credibilitatea firmei în faţa investitorilor în cazul unor variaţii bruşte a rezultatelor economice.

Creşterea de capital prin incorporarea rezervelor

Principalele avantaje ale acestei operaţiuni constau în:- cel mai des această operaţiune se realizează prin distribuirea de

acţiuni gratuite vechilor acţionari – care sunt, în fapt, proprietarii acestor rezerve – ceea ce permite să se reducă cursul acţiunilor pe piaţă, consecinţa imediată fiind lărgirea pieţei acestor titluri;

- creşterea de capital prin incorporarea rezervelor este privită, în general, pe piaţa financiară, ca un semnal favorabil, de îmbunătăţire a rentabilităţii şi, deci, a competitivităţii firmei în mediul concurenţial în care îşi desfăşoară activitatea.

Condiţiile de realizare a acestui tip de creştere a capitalului social sunt mai uşor de realizat decât aportul de numerar. Operaţiunea poate fi hotărâtă de către Adunarea Generală a Acţionarilor în şedinţă extraordinară, în condiţiile de cvorum stabilite prin statut.

Prin dreptul de atribuire de care beneficiază vechii acţionari se compensează pierderea pe care aceştia ar putea să o înregistreze prin scăderea cursului acţiunii vechi.

(c) Fonduri asimilate cu fondurile propriiPotrivit legislaţiei şi practicii financiare din ţările cu economie de piaţă

dezvoltată, în firme există fonduri care reprezintă, în fapt, datorii financiare, dar care pot fi asimilate cu fondurile proprii, ca de exemplu: avansurile asociaţilor în cont curent, împrumuturile participative, titlurile participative şi obligaţiunile convertibile sau cu bonuri de subscripţie în acţiuni.

Avansurile în cont curent ale asociaţilor cu o anumită pondere în capitalul social al firmei reprezintă o garanţie pentru societatea bancară ce acordă credite respectivei societăţi. Cu acordul asociaţilor şi în concordanţă cu legislaţia în vigoare, aceste conturi sunt blocate un interval de timp, până la incidenţa unui anumit nivel al creditului nerambursat.

Împrumuturile participative sunt împrumuturi pe termen lung, de care beneficiază în special firmele mici şi mijlocii şi care au ca scop să crească capacitatea de îndatorare a acestora faţă de instituţiile financiare specializate şi faţă de bănci.

87

Remunerarea acestor împrumuturi cuprinde o parte fixă – pe tot parcursul împrumutului – şi o parte care variază în funcţie de rezultatele economice şi financiare ale firmei. Nivelul acestor împrumuturi depinde de necesităţile de finanţare ale firmei, cât şi de posibilităţile acesteia de rambursare.

Finanţarea prin împrumuturi pe termen mediu şi lungDatoriile financiare stabile (permanente) ale unei societăţi sunt realizate

prin împrumuturi efectuate fie pe piaţa obligatară, fie prin credite pe termen mediu şi lung acordate de instituţiile financiare – inclusiv băncile comerciale – care reprezintă pe piaţa de capital intermedierea financiară dintre posesorii de fonduri temporar libere (economiile populaţiei depuse la bănci, depozitele agenţilor economici etc.) şi cei care apelează la credite.

Finanţarea prin leasing, care a cunoscut în ultima perioadă o utilizare din ce în ce mai mare, constituie de asemenea, o formă particulară de îndatorare la termen.

Finanţarea prin împrumuturi pe termen mediu şi lung:(a) Finanţarea prin împrumuturi obligatareObligaţiunea reprezintă o hârtie de valoare emisă de un agent economic

(societate comercială, bancară sau stat) care conferă celui care o achiziţionează calitatea de creditor a emitentului. Posesorul obligaţiunii are dreptul să primească pentru suma împrumutată o remuneraţie sub formă de dobândă (concretizată în general printr-un cupon) fixă sau variabilă şi alte avantaje – drept de participare la câştigurile prin tragere la sorţi, drept preferenţial de cumpărare de acţiuni sau a altor obligaţiuni.

Emisiunile de obligaţiuni sunt realizate, în general, numai de societăţile cotate, prin apelul la economiile populaţiei şi agenţilor economici care doresc să-şi diversifice portofoliul.

Pentru a permite firmelor de dimensiuni mai mici să acceadă la acest tip de credit, în ţările dezvoltate s-au creat instituţii şi/sau grupări de instituţii financiare care efectuează intermedierea dintre investitori şi creanţierii mai mici, în urma unor analize economice şi financiare aprofundate efectuate asupra acestora din urmă.

Spre deosebire de contractele de împrumut indivis realizate de la o singură instituţie financiară (de obicei o societate bancară), împrumutul obligatar pune relaţia de credit între mai mulţi investitori şi un singur împrumutat.

Această relaţie se concretizează prin titluri de creanţă (obligaţiuni) care sunt emise de societatea care apelează la credit obligatar, sunt cotate şi pot fi negociate liber pe piaţa financiară.

88

Remunerarea celor care cumpără aceste obligaţiuni (investitorii) depinde de două elemente: rata dobânzii aferentă titlului de creanţă prin contractul de emisiune şi condiţiile de rambursare a capitalului investit.

Obligaţiunea poate fi valorificată fie înainte de scadenţă, prin negociere pe piaţa financiară (bursă sau o piaţă extrabursieră), fie la scadenţa prevăzută în contractul de emisiune.

Datorită fluctuaţiilor ansamblului mediului economic şi a rentabilităţii proprii a firmei, obligaţiunile emise de aceasta prezintă risc, pe care investitorii şi intermediarii financiari doresc să-l limiteze.

Condiţii de realizare a emisiunii de obligaţiuni

Emisiunile de obligaţiuni sunt realizate numai de societăţile constituite organizatoric pe acţiuni, cu condiţia să aibă cel puţin doi ani de funcţionare, capital social negrevat de alte datorii şi să fi depus două bilanţuri aprobate de către Adunarea Generală a Acţionarilor. Dacă există garanţii ale statului privind activitatea firmei, aceste condiţii restrictive pot fi restrânse, instituţiile financiare ale statului abilitate (Comisia de Valori Mobiliare, Bursa de Valori etc) urmărind, însă, permanent, protejarea investitorilor în obligaţiunile emise de firmă.

Realizarea emisiunii de obligaţiuni revine conducătorilor societăţilor pe acţiuni, plasarea titlurilor fiind efectuată de către un sindicat bancar care o şi garantează.

Investitorii, respectiv cei care au cumpărat aceste obligaţiuni se organizează ca persoană juridică, iar interesele lor sunt reprezentate de o persoană care va fi remunerată de către societatea care a apelat la împrumutul obligatar.

Principalele caracteristici ale împrumutului obligatarElementele definitorii ale împrumutului obligatar:

- numele societăţii pe acţiuni care realizează împrumutul, cu sau fără garanţia statului;

- suma totală la care se ridică împrumutul;- numărul de titluri (obligaţiuni) emise;- valoarea nominală a unei obligaţiuni;- preţul de emisiune, respectiv preţul fiecărei obligaţiuni lansată pe

piaţă;- valoarea de rambursare, care reprezintă suma pe care o va plăti

societatea emitentă pentru fiecare titlu la scadenţa acestuia;- durata împrumutului, respectiv perioada dintre data oficială a

emisiunii şi data scadenţei;- data subscrierii;

89

- rata dobânzii nominală sau facială (care se aplică la valoarea nominală);

- algoritmul de calcul al dobânzii;- condiţiile în care se realizează rambursarea împrumutului

(amortizarea) şi/sau răscumpărarea titlului de către societatea emitentă, dacă acestea din urmă sunt prevăzute în contractul de emisiune.

Algoritmul de calcul a dobânzii: rata nominală a dobânzii este deosebită de rata actuarială, care se determină calculând rata rentabilităţii interne a investiţiei în obligaţiuni.

Amortizarea sau modul de rambursare a împrumutului obligatar poate fi realizată în mai multe feluri, cele mai utilizate fiind:

- amortizarea prin anuităţi constante, prin care societatea care a beneficiat de împrumutul obligatar plăteşte anual o sumă constantă (rata de capital + dobânda). În acest fel, partea rambursată aferentă capitalului creşte în fiecare an;

- amortizarea prin serii egale, potrivit căreia societatea împrumutătoare rambursează în fiecare an un număr egal de obligaţiuni. Serviciul împrumutului (rata de capital + dobânda + comisioane) cuprinde o sumă constantă care reprezintă rambursarea de capital şi o sumă a dobânzii, care descreşte cu cât sunt mai puţini ani până la scadenţă;

- amortizarea în fine, când rambursarea capitalului împrumutat se face o singură dată, la sfârşitul perioadei (duratei de viaţă) a împrumutului, singura obligaţie anuală a societăţii constând în plata dobânzii anuale aferente împrumutului obligatar contractat. În general, dacă se utilizează acest tip de amortizare a împrumutului obligatar, pe parcursul duratei de viaţă a acestuia, societatea plasează în fiecare an sume de bani într-un fond, numit fond de rambursare (sinking found), astfel ca la scadenţă să poată achita în întregime împrumutul;

- amortizarea anticipată.În cazul amortizărilor prin anuităţi constante sau prin serii egale,

obligaţiunile pot fi răscumpărate pe piaţa financiară, dacă această operaţiune a fost prevăzută în contractul de emisiune şi cursul titlului de creanţă respectiv este avantajos pentru societate.

(b) Finanţarea pe termen mediu şi lung prin împrumut indivisÎmprumuturile contractate pe lângă instituţiile financiare specializate şi

băncile comerciale se numesc împrumuturi indivis, cel care oferă fonduri firmei fiind unic, iar datoria fiind indivizibilă.

Se pot deosebi două feluri de operaţiuni de finanţare pe termen mediu şi lung:

90

1. împrumuturile;2. creditele.Un împrumut se realizează prin vărsarea efectivă de fonduri la o dată

(sau de mai multe ori). Creditul se deosebeşte de împrumut în măsura în care vărsarea

fondurilor nu este obligatorie. Debitorul utilizează creditul în funcţie de necesităţile sale şi potrivit contractului încheiat. În acest fel, modalitatea de împrumut prin credit este mai flexibilă decât cea de împrumut propriu-zisă.

Rambursarea capitalului împrumutat: există mai multe modalităţi de rambursare a capitalului împrumutat, dintre care cel mai utilizate sunt:

1. Rambursarea cu amortisment (rată de capital) constant;2. Rambursarea cu anuităţi constante, prin anuitate înţelegând suma

dintre rata de capital şi dobânda aferentă.

(c) Finanţarea prin credite pe termen mediu: Se realizează sub formă de împrumut sau de credit, purtător de o rată a

dobânzii care se indexează cu variaţia unor indicatori ai pieţei monetare – cel mai des baza monetară, prin care banca centrală îşi realizează politica de refinanţare a băncilor comerciale – sau a pieţei financiare, cum ar fi variaţia indicelui cursului hârtiilor de valoare.

(d) Finanţarea prin leasing (credit-bail)Leasingul este o tehnică de finanţare a investiţiilor care s-a dezvoltat

mult în ultimii ani în ţările cu economie de piaţă avansată.În plan juridic, leasingul reprezintă o locaţie (închiriere) însoţită de

promisiunea unilaterală de vânzare a bunului închiriat către locatar. La sfârşitul contractului de leasing, acesta are trei posibilităţi:

1. să-şi exercite dreptul de a cumpăra bunul pe care l-a folosit în locaţie la valoarea reziduală, care a fost fixată la încheierea contractului de leasing;

2. să reînnoiască contractul de leasing, în alţi termeni decât cei iniţiali, ţinând seama de valoarea reziduală şi de durata de viaţă pe care o mai are utilajul;

3. să restituie bunul care a făcut obiectul contractului de leasing.Beneficiarul leasingului se obligă să plătească periodic (trimestrial)

proprietarului o sumă care se numeşte redevenţă. Prin contract se prevăd şi clauzele penalizatoare în cazul în care locatarul nu-şi îndeplineşte obligaţiile: rezilierea contractului, plata tuturor redevenţelor până la sfârşitul normal al locaţiei, creşterea valorii reziduale, etc.

În plan fiscal, redevenţele sunt deductibile din baza impozabilă a profitului brut. Taxa pe valoarea adăugată aferentă redevenţei este facturată la proprietar şi recuperată de locatar.

91

Leasingul mobiliar permite beneficiarului utilizarea, pe perioade determinate, stabilite în contract, de maşini, utilaje, echipamente, fără a fi necesară întocmirea formalităţilor (costisitoare) de cumpărare şi evitarea riscurilor aferente achiziţionării şi, eventual, a revânzării acestora. În plus, operaţiunea de procurare şi punere în exploatare a mijloacelor fixe este mult mai rapidă decât dacă s-ar utiliza un credit pe termen mediu sau lung pentru realizarea acestei investiţii.

De asemenea, există unele tipuri de bunuri de investiţii, de exemplu în sectorul informatic, unde tehnica de finanţare prin leasing oferă şi alte avantaje, pe lângă cele financiare, cum ar fi eliminarea riscului de uzură morală etc.

Leasingul imobiliar:Potrivit acestei tehnici de finanţare, societatea de leasing este proprietara

terenului şi a clădirilor. Prin contractul de leasing imobiliar, locatarul va utiliza clădirile, iar la sfârşitul perioadei prevăzute va putea achiziţiona părţi sociale, acţiuni din societatea de leasing.

Aceste societăţii sunt, în general, societăţi specializate imobiliare pentru activităţi comerciale şi industriale, care beneficiază de diverse scutiri ale obligaţiilor fiscale.

Lease-back-ul este o formă specială de leasing imobiliar, fiind o tehnică de credit prin care cel care împrumută transferă proprietatea debitorului, care o răscumpără în mod progresiv, potrivit unei formule de locaţie, însoţită de o promisiune (opţiune) de vânzare. Astfel, o firmă poate să-şi procure un credit garantat cu un imobil pe care iniţial îl are în proprietate (şi care poate să-i rămână în proprietate, dacă doreşte, la încheierea contractului de lease-back).

Un avantaj important al tehnicii de finanţare prin leasing constă în faptul că permite achiziţionarea în totalitate a bunurilor mobiliare sau imobiliare, fără a apela şi la alte surse de finanţare, cum este cazul când sunt utilizate creditele pe termen mediu sau lung.

În general, se consideră ca dezavantaj, care poate fi însă numai aparent, obligaţia de a plăti redevenţa la începutul perioadei, în timp ce anuităţile aferente unui credit pe termen mediu sau lung se varsă la sfârşitul acesteia.

Totodată, leasingul, neafectând structura financiară a firmei, duce la o creştere implicită a capacităţii de îndatorare a acesteia, ceea ce, în condiţiile unei rentabilităţi economice superioare, poate determina o creştere a profitabilităţii firmei.

Planul de investiţii şi finanţare (Pif)

Totalitatea deciziilor de investiţii şi financiare pe termen mediu şi lung reprezintă o influenţă majoră pentru fluxurile monetare ale firmei. O imagine

92

de ansamblu a acestor fluxuri este realizată printr-un document de sinteză cu caracter previzional care se întocmeşte de către specialiştii financiari ai firmei, concretizat într-un plan de investiţii şi finanţare.

În cadrul acestui document sunt avute în vedere obiectivele de investăţii potrivit strategiei de funcţionare şi dezvoltare a firmei. Astfel, se va face distincţie între investiţiile care privesc creşterea activităţii interne (investiţii industriale şi comerciale) şi poziţia externă a firmei, referitoare la prezenţa acesteia pe piaţa concurenţială a ţării sau în afara acesteia.

Investiţiile considerate strategice pentru activitatea internă pot fi grupate în patru categorii:

1. Investiţii de înlocuire, care au ca obiectiv menţinerea capacităţii de producţie a firmei;

2. Investiţii de modernizare, realizate în vederea îmbunătăţirii productivităţii în activitatea proprie;

3. Investiţii de expansiune, cu scopul de a creşte capacitatea de producţie şi comercializare pentru produsele existente sau pentru a lansa produse noi;

4. Investiţii strategice, fie cu caracter ofensiv pentru a câştiga o piaţă de desfacere mai mare, fie cu caracter defensiv pentru a-şi proteja poziţia pe care o deţine deja pe piaţă.

Potrivit acestor categorii, când se întocmeşte un plan de investiţii şi finanţare se studiază fluxul de lichidităţi indus de investire. Astfel, intrările monetare sunt mult mai incerte în cazul investiţiilor strategice sau de expansiune decât pentru investiţiile de înlocuire.

În general, activitatea investiţională comportă trei etape:1. Elaborarea şi selectarea proiectelor de investiţii;2. Angajarea cheltuielilor aferente proiectelor alese;3. Controlul realizării acestora.

În prima etapă, proiectele de investiţii întocmite pentru un anumit obiectiv sunt grupate şi prezentate sub o formă cuantificată atât din punct de vedere al caracteristicilor tehnice, cât şi a celor financiare. După o triere preliminară prin care se elimină acele proiecte considerate nerealizabile în firma respectivă, tehnic sau financiar, sunt împărţite pe categoriile prezentate mai sus şi supuse analizei şi deciziei conducătorilor firmei, în funcţie de strategia pe care aceştia au adoptat-o pentru perioada considerată.

Etapa de angajare a cheltuielilor aferente proiectului de investiţii selecţionat se desfăşoară după ce, în prealabil, acesta a fost analizat din punct de vedere al rentabilităţii economice şi financiare, luând în considerare posibilităţile alternative de apelare la resursele financiare interne sau externe ale firmei. Criteriul cel mai utilizat de analiză a rentabilităţii investiţiei este

93

bazat pe calculul valorii actuale nete, la care se adaugă rata internă de rentabilitate.

Controlul financiar al realizării investiţiei urmăreşte eficienţa utilizării fondurilor angajate; se exercită control şi pe parcursul desfăşurării activităţii investiţionale, mai ales când acestea acoperă o perioadă îndelungată.

Ca şi decizia de investiţie, cea de dezinvestiţie, respectiv renunţarea, sub diferite forme: casare, vânzare, la unele active deţinute de firmă se va realiza în concordanţă cu obiectivul de maximizare a valorii firmei şi va fi înscris cu fluxurile monetare pe care le generează în planul de finanţare.

Planul de finanţare constituie un element esenţial în gestiunea oricărei firme, cu ajutorul acestuia fiind posibil de asigurat coerenţa şi realizarea strategiei de dezvoltare care a fost adoptată. Totodată, pe baza informaţiilor pe care planul de finanţare le pune la dispoziţia decidenţilor, aceştia au posibilitatea, pe de o parte să negocieze atât preţurile produselor proprii cât şi costurile aferente achiziţionării activelor şi obţinerii resurselor financiare externe şi, pe de altă parte, pot să urmărească permanent fluiditatea intrărilor şi ieşirilor de fonduri în vederea eventualelor disfuncţionalităţi.

Pentru ca o strategie de dezvoltare să fie viabilă este obligatoriu ca planul de finanţare aferent acesteia să fie realizabil, respectiv resursele previzionate avute în vedere, adică mijloacele financiare pe care le poate asigura firma, să acopere în întregime utilizările.

În acest sens, la întocmirea planului de investiţii şi finanţare trebuie să se ţină seama de caracterul variabil al factorilor care nu pot fi controlaţi de firmă, de regulă aceştia fiind factori externi. Totodată, la adoptarea strategiei firmei, a selectării şi cuantificării proiectelor de investire, decidenţii din firmă şi organele financiare responsabile vor avea în vedere caracterul flexibil al resurselor şi utilizărilor aferente, respectiv vor fi prezentate una sau mai multe alternative posibil de realizat. Astfel, dacă firma se confruntă cu o concurenţă puternică, resursa financiară pe care o reprezintă autofinanţarea va avea un caracter pregnant aleatoriu şi va fi puţin flexibilă.

De asemenea, rambursarea datoriilor contractate constituie o utilizare certă şi neflexibilă a fondurilor de care dispune firma. Când gradul de îndatorare şi nivelul riscului de lichiditate, adică imposibilitatea firmei de a-şi onora obligaţiile de plată scadente pe termen scurt, ceea ce conduce la faliment, sunt mari, firma va avea un acces limitat la noi surse de finanţare, flexibilitatea acestora fiind slabă.

Un plan de finanţare în care fluxurile băneşti de ieşire (utilizările) sunt certe şi neflexibile, iar fluxurile de intrare (resursele) sunt aleatoare şi nu au alternative, deci, neflexibile, prezintă un grad de risc foarte ridicat, care constă în probabilitatea mare de apariţie a unor situaţii de imposibilitate a acoperirii obligaţiilor de plată.

Pentru acţionari, planul de investiţii şi finanţare reprezintă un document de cea mai mare importanţă, datorită informaţiilor pe care le oferă asupra

94

rentabilităţii programelor de dezvoltare a firmei în care şi-au investit banii disponibili. Totodată, prezentarea unui plan de finanţare credibil este o condiţie impusă de organismele financiare la care firma apelează pentru obţinerea de împrumuturi şi credite.

Potrivit acestui plan, creditorii pot să evalueze riscul de nerambursare, cu ajutorul unor indicatori specifici, cum este raportul dintre cifra de afaceri previzionată şi dimensiunea serviciului datoriei, calculat pentru fiecare an al duratei de viaţă a creditului acordat firmei.

Din punct de vedere al băncii creditoare, un nivel acceptabil al riscului este atins când acest raport este mai mare decât 2, dar pentru a aproba împrumutul banca va solicita şi alte garanţii, în funcţie de specificul activităţii şi credibilitatea firmei.

Construirea unui plan de finanţare se bazează pe fluxurile băneşti de intrare (resurse) şi de ieşire (utilizări) care determină dimensionarea fondului de rulment (FR) şi, implicit, a necesarului de fond de rulment (NFR).

Principalele ieşiri de fonduri care afectează FR se referă la sumele cheltuite pentru achiziţionarea activelor corporale, necorporale şi financiare, la cele aferente serviciului datoriei contractate de firmă (rata de capital + dobânda + alte cheltuieli aferente împrumutului) şi la suma totală a dividendelor. La acestea se pot adăuga utilizările introduse de necesarul de fond de rulment al ciclului de exploatare.

Cele mai importante resurse ce trebuie să figureze într-un plan de finanţare urmăresc structura financiară a firmei, respectiv capacitatea de autofinanţare, cesiunea (cedarea) unor active, aporturile noi de capital, subvenţiile pentru investiţii, îndatorarea pe termen mediu şi lung.

Plan de finanţare al societăţii “X” S.A.

Utilizări An1

An2

An3

Resurse An1

An2

An3

Investiţii în imobilizări corporale,Necorporale şi financiare

Capacitatea de autofinanţare

Rambursări Cesiunea de active

Dividende Aport de capital

Variaţia necesarului de Fond de rulment aferente ciclului de exploatare

Subvenţii pentru investiţii

Împrumuturi şi credite peTermen mediu şi lung

95

Utilizări totale Resurse totale

An 1 An 2 An3

I. Modificarea trezoreriei = resurse – utilizăriII. Deficit sau excedent al trezoreriei la începutul

perioadei (din anul anterior)III. Necesarul de finanţat (III = I + II )IV. Credite de trezorerie

Întocmirea planului de finanţare începe prin a determina necesarul de finanţare pentru a putea dimensiona nivelul finanţării externe. Noile resurse (intrări de fonduri) vor impune recalcularea utilizărilor (ieşirilor de fonduri) în perioada considerată din cauza rambursărilor, inclusiv a dobânzilor la credite şi plata dividendelor aferente noilor aporturi de capital, ceea ce va influenţa şi dimensiunea capacităţii de autofinanţare. Previzionarea acesteia se va efectua pornind de la excedentul brut de exploatare (EBE) obţinut din ciclul curent al activităţii, adăugând veniturile financiare şi scăzând cheltuielile financiare şi impozitul pe beneficii (profit) aferent perioadei considerate.

Calculul impozitului pe profit va ţine seama de politica de amortizare aplicată imobilizărilor şi de termenii contractuali referitori la remunerarea creditelor pe termen scurt, mediu şi lung, la care se va apela pentru echilibrarea financiară a firmei.

Se constată că întocmirea planului de investiţii şi finanţare se va putea realiza prin mai multe iteraţii, calculele trebuind să ţină seama şi de incidenţa fiscală asupra indicatorilor financiari previzionaţi pentru fiecare etapă a activităţii, inclusiv de reducerile sau exonerările de impozite de care poate beneficia firma, potrivit legislaţiei în vigoare în anumite etape ale activităţii de exploatare sau de investiţie.

96

CAPITOLUL XI – MANAGEMENTUL POZIŢIONĂRII PE PIAŢĂ.

11.1. Managementul strategic şi managementul operaţional

Definit de Steiner (1979) ca reprezentând “proiectarea unui viitor dorit şi identificarea căilor prin care se realizează”, managementul strategic are un rol determinant în stabilirea ţelurilor unei instituţii, în alegerea celor mai potrivite mijloace de obţinere şi realizare a acestora în timp.

Managementul reprezintă un proces organizaţional pentru a susţine, a întări şi a direcţiona toate categoriile de resurse în satisfacerea profitabilă a cerinţelor clienţilor şi a principalilor deţinători de acţiuni. Procesul este dirijat printr-un sistem valoric şi de cultură, care nu se manifestă numai prin politici, obiective strategice sau dări de seamă, ci şi prin comportamentul managerilor la nivel superior şi a acelor manageri aflaţi în poziţii cheie în respectiva structură.

În timp ce managementul strategic este principala preocupare a conducerii de la vârf, atribut major care o departajează de restul ierarhiilor, cel operaţional este în atenţia nivelului mijlociu şi a celui inferior, care se ocupă, în primul rând, cu problemele curente, răspunzănd de sarcinile pe termen scurt. Ei pot fi consultaţi asupra extinderii şi îmbunătăţirii operaţiunilor sau pot da sugestii şi idei pentru viitor.

Principalul efect scontat al strategiei este poziţionarea de succes a companiei pe piaţă, respectiv o participare satisfăcătoare, chiar cu rol conducător şi o profitabilitate corespunzătoare, în timp ce rezultatul preconizat al planificării operaţionale este realizarea activităţilor proiectate şi obţinerea veniturilor aferente.

Managementul strategic este, de obicei, în contrast cu cel operaţional sau planificarea tactică. La nivel operaţional, previziunea are loc în contextul evenimentelor immediate sau al unui viitor apropiat, având la bază un proces

97

corect de anticipare şi, în general, se referă la activităţile unităţii, pe termen scurt.

Managementul strategic îmbină concepţia şi acţiunea concentrate asupra viitorului pe termen lung a întregii instituţii. Cu toate acestea, actul implementării strategiei conduce automat la domeniul operaţional, cele două forme ale activităţii de management fiind strâns legate, astfel:

Direcţii şi Conexiune priorităţi inversă

În practică, managementul urmăreşte întărirea poziţiei pe piaţă prin obiectul de activitate al firmei, iar planificarea operaţională urmăreşte eficienţa, respectiv temeinicia executării acestuia.

În schema următoare este prezentată relaţia dintre managementul strategic şi cel operaţional, luând în considerare modul de acoperire a activităţilor strategice şi a celor operaţionale, principalele responsabilităţi şi efecte, precum şi preocupările majore în domeniile respective.

98

Management strategic(misiune, scopuri, politici, structuri,

finanţare)

Management operaţional(obiective ale vânzării, bugete,

planuri pentru resurse)

MANAGEMENTULSTRATEGIC

MANAGEMENTUL OPERAŢIONAL

Preocupări comune: - strategia marketingului

- structura organizaţională - sarcini financiare

- informaţia administrativă - monitorizarea schimbării.

Acoperirea ariei dintre segmentul strategic şi cel operaţional este un aspect important al relaţiei între cele două dimensiuni ale activităţii manageriale.

Această zonă are rolul unui câmp de activitate de tip “pod” între deciziile cheie privind strategia şi implementarea lor în unităţile operaţionale, dând posibilitatea managerilor de la nivelul superior şi cel funcţional să se consulte cu colegii de la nivelul de mijloc în planificarea priorităţilor.

În ultimii ani, s-au evidenţiat anumiţi factori care au condus la accentuarea dimensiunilor strategice ale managementului, la creşterea importanţei acestuia în consolidarea poziţiei pe piaţă a firmei, datorită următoarelor modificări ale mediului extern în care operează instituţia:

- concurenţa crescută din punct de vedere al gamei de produse şi servicii oferite unei clientele din ce în ce mai pretenţioase;

- avansul rapid al tehnologiei microelectronice aplicată în activitatea curentă a instituţiei, cu efect direct asupra calităţii produselor şi serviciilor oferite;

- creşterea competiţiei pe pieţele interne şi cele externe;- accentuarea crescută a drepturilor clienţilor;- îmbunătăţirea sistemelor mondiale de comunicare, permiţând un flux

mai rapid de informaţii între clienţi, furnizori, agenţi, etc.;- provocarea competitorilor de peste graniţă şi impactul hotărârilor

organismelor superioare din afara statului (Uniunea Europeană, GATT etc.);

- situaţiile politice în schimbare pe pieţele mari.

Elaborarea managementului sub forma unui plan a apărut în anii ’60 la firmele americane, sub denumirea de “planificare pe termen lung” dezvoltându-se apoi rapid, până în anii ’70, sub denumirea de “planificare strategică”. Procesul de management constă în stabilirea unor “proceduri formale” privind fixarea pe termen lung a obiectivelor instituţiei, stabilirea opţiunilor, transpunerea în practică a soluţiilor alese, evaluarea şi controlul rezultatelor.

99

Unul din primele modele a fost cel elaborat de Learned, Christensen, Andrews şi Guth (1965), având următoarele etape de analiză şi elemente ce concură la realizarea unei strategii:

(a) analiza mediului înconjurător: oportunităţi/ameninţări; factori-cheie ai succesului;

(b) analiza mediului intern: puncte tari/puncte slabe; competenţe distinctive;

(c) ansamblul posibilităţilor de acţiune;(d)responsabilităţile sociale ale instituţiei;(e) calităţi ale managerilor;(f) strategii: activităţi, obiective, programe de acţiune.

Managementul este cel mai adesea gândit ca fiind deliberat planificat pentru a fi implementat. Poate apare însă şi progresiv, în timp, chiar neplanificat, ca o formă finală de înţelegere a modului de executare a lucrurilor.

Studiile au relevat impactul semnificativ al procesului de planificare asupra managementului, acesta fiind văzut ca un mijloc de comunicare şi motivaţie. Ceea ce preocupă este “de ce abordări planificate se realizează în aşa mică măsură?”, fiind oferite două explicaţii:

1. În primul rând, planificarea tinde să degenereze în sisteme birocratice pentru producerea unor volume uriaşe de documente care ocupă din timpul de acţiune al managerului;

2. În al doilea rând, planificarea se opune regulii de bază a concentrării, considerată de către P. Drucker “cheia rezultatelor economiei reale”.

Anumite instituţii care par a avea un management clar, evident şi înţeles de către lumea exterioară, nu au făcut niciodată o încercare de dezvoltare a unui plan strategic formal, în nici un fel; la asemenea firme, strategia realizată mai degrabă s-a ivit decât a fost planificată.

Managementul neplanificat poate să apară adesea ca răspuns la solicitările clientului legate de un nou atribut al unui produs, ceea ce influenţează modalitatea de luare a deciziilor individuale şi are două laturi importante:

1. Poziţia2. Cultura.Deciziile individuale se referă în general la investiţii, diversificări sau

achiziţii de amploare şi, datorită impactului lor structural, au o semnificaţie clară şi prezintă garanţia unei atente examinări.

Poziţia se referă la modul în care o garanţie este amplasată în mediul său extern. Aceasta trebuie să fie liderul tehnologic, producătorul cu cel mai mic

100

cost sau instituţia dominantă pe piaţa unui anumit segment, denumită şi piaţă “nişă”.

Cultura reflectă modul în care membrii instituţiei percep organizarea şi prin urmare stabileşte comportamentul acestora. În timp ce “poziţia” vizează organizarea externă, “cultura” se referă la cea internă, fiind rezultatul unui proces de formare relativ îndelungat şi constituind un element de mare stabilitate a organizaţiei. Cultura nu rezultă ca urmare a alegerii unei poziţii anume sau a dezvoltării unui plan, ci apare ca o parte intrinsecă a organizaţiei şi contribuie la climatul succesului, dincolo de ce poate fi obţinut prin proiecte manageriale mai rigide.

Previzionarea, văzută din punctul de vedere al managementului, se bazează de obicei pe rezultatele trecute, urmărind efectele şi tendinţele viitoare ale acestora asupra mediului extern şi intern al organizaţiei, în scopul de a limita riscurile asociate formulării şi implementării strategiei.

În orice analiză este necesară stabilirea priorităţilor. În acest sens, Porter a subliniat că o atenţie deosebită trebuie acordată, în principal, celor două elemente considerate cu adevărat cruciale: diferenţierea produselor şi reducerea costurilor.

Metodele de previzionare au la bază instrumente contabile, precum: - bilanţul- contul de profit şi pierdere- bugetul - planul de investiţii.În practică sunt comparate cifrele dintr-o perioadă (5 ani) pentru a

scoate în relief tendinţele şi a identifica motivele speciale ale rezultatelor particulare.

Proiecţiile performanţelor viitoare, stabilite pe baza informaţiilor deţinute de către specialiştii organizaţiei sunt discutate sub forma unor posibile scenarii (cele mai rele, cele mai bune şi de nivel mediu).

În contrast cu previzionarea la nivel operaţional, care se concentrează pe următoarele câteva luni până la un an şi la care se aşteaptă un grad considerabil de exactitate, cerinţele la nivel strategic sunt previziuni rezonabile ale tendinţelor pe termen mediu şi lung, având la bază planuri pe 3 sau 5 ani.

Principalele mijloace de previzionare a obiectivelor de management pot fi grupate în două categorii:

1. cantitative – unde proiecţiile se bazează pe date numerice, statistice şi contabile, adesea analizate cu ajutorul unor modele computerizate;

2. calitative, situaţie în care baza proiecţiilor o constituie simulările şi concepţiile individuale.

Tehnici cantitative Abordări calitative

101

1. Previzionarea bugetelor 1. Analiza BPEST (Business, Political, Economic, Social and Technological)

2. Proiecţii simple 2. Analiza SWOT3. Analiza raporturilor cheie 3. Dezvoltarea scenariilor4. Analiza PIMS (Profit Impact on Market Strategy)

4. Tehnica Delphi

5. Modele computerizate (inclusiv econometrice)

5. Identificarea şi analiza ideilor creatoare (Brainstorming)

EFECTE: Demonstrează cum şi cât de mult pot fi realizate obiectivele

EFECTE: scenarii şi alte informaţii conducând la judecarea posibilelor alternative

Abordare totală: Determinativă/raţională

Abordare totală:Intiutivă/pe baza gândirii

Evaluarea mediului intern şi extern are ca obiectiv identificarea poziţiei pe piaţă a activităţii, cu scopul de a putea lua decizii strategice privind locul pe care îl va ocupa instituţia în viitor, în sensul consolidării acestuia prin concentrarea şi diversificarea relaţiilor cu clienţii.

11.2. Relaţia firmă-client

În evaluarea calităţii prestaţiei firmei, aprecierea pe care beneficiarul (clientul) o dă produselor şi serviciilor oferite, rămâne definitorie.

Din acest punct de vedere, relaţia “firmă-client” poate fi considerată şi urmărită ca un parametru de referinţă, nonvaloric prin natura lui, dar cu o influenţă semnificativă, devenită cuantificabilă în fiecare moment de analiză, prin intermediul cifrelor obţinute, atât la nivel teritorial cât şi central.

Dacă în alegerea firmei clientul se poate orienta după o serie de informaţii publice (de la produse şi servicii oferite, facilităţi, până la cifre de bilanţ, care atestă soliditatea unităţii), în validarea şi menţinerea opţiunii sale un rol determinant revine comunicării asigurate din interiorul firmei solicitate.

Calitatea acestui dialog, măsura în care acesta conduce la satisfacerea şi preîntâmpinarea cerinţelor clientului a devenit un criteriu concurenţial din ce în ce mai conturat, ceea ce impune, aprofundarea noţiunii de “relaţie firmă-client” într-o concepţie managerială perfecţionată.

Noua abordare se bazează pe dezvoltarea unei culturi organizaţionale care să asigure condiţiile şi cadrul necesar formării Managerului relaţiei “firmă-client”, într-o accepţiune mult mai complexă decât cea a unui nucleu, capabil să creeze şi să întreţină o colaborare reciproc avantajoasă, în care

102

prioritatea o reprezintă cerinţele clienţilor, iar satisfacerea acestora să determine implicit profitabilitatea activităţii desfăşurate.

Atributul de “manager” este acordat, în acest context, unei persoane aflate la nivel operaţional, care trebuie să-şi valorifice, pe de o parte, capacitatea de execuţie, iar pe de altă parte, de coordonator în procesul de derulare a serviciilor curente oferite clientului, astfel încât să întreţină constant interesul de cooperare al acestuia, atras în egală măsură şi de soliditatea relaţiei cu o echipă a firmei bine definită, care dovedeşte o bună comunicare şi colaborare internă.

Managerul relaţiei firmă-client ocupă o poziţie strategică, pe care conducătorii unităţii trebuie să o rentabilizeze sub toate aspectele, având în vedere că:

- este prima verigă de legătură a firmei cu clienţii săi;- asigură funcţionarea neîntreruptă a canalului de difuzare a

produselor, serviciilor şi tuturor instrumentelor financiare oferite şi percepe primul reacţia de răspuns a beneficiarilor;

- este punct de testare pentru produsele şi ideile noi promovate, contactul permanent cu clientul şi cerinţele acestuia dându-i posibilitatea să aprecieze dacă produsele noi sunt vandabile sau, dintr-un motiv sau altul, rămân numai concepte teoretice greu de folosit în practică;

- menţine o strânsă legătură şi colaborare cu specialiştii firmei, în scopul de a obţine setul optim de oferte, care să satisfacă şi să preîntâmpine cerinţele celor mai exigenţi clienţi.

În acelaşi timp, firmele cu o astfel de orientare beneficiază de o profitabilitate stabilă şi de avantajul competitiv al unei relaţii solide şi puternice, menţinută prin întreţinerea fidelităţii clienţilor existenţi şi potenţiali.

11.3. Fidelitatea clientului, măsură a prestaţiei firmei

Clienţii deveniţi fideli, reprezintă pentru firmă un activ real “purtător” de venituri, iar evaluarea corectă a satisfacţiei clienţilor faţă de produsele şi serviciile oferite şi de modul de promovare poate fi utilizată pentru previziunea evoluţiei rezultatelor financiare ale firmei, urmărindu-se impactul pe care creşterea mulţumirii clienţilor o poate avea asupra rentabilităţii.

Dimensionarea satisfacţiei clienţilor presupune stabilirea unui sistem de gestionare a “activului client”, prin intermediul căruia să se obţină:

- evaluarea financiară a acestui activ;- orientarea spre acţiunile care trebuie întreprinse pentru a-i creşte

valoarea;- stabilirea unei legături între valoarea activului “client” şi motivarea

personalului;

103

- prognozarea veniturilor viitoare din activitatea firmei.În fundamentarea programelor de dezvoltare, managerii trebuie să ţină

seama nu numai de creşterea potenţială a veniturilor ci şi de aplicarea unei intense politici de servire a clienţilor, având în vedere avantajele legate de satisfacţia acestora şi anume:

Comensurarea satisfacţiei clienţilor cu ajutorul unui indice, calculat pe bază de chestionar privind evaluarea calităţii produselor şi serviciilor de management oferite în raport de aşteptările clienţilor, a intrat în practica de management internaţională încă din anul 1989 (în Suedia) şi 1994 (în America), iar din 1999 se aplică experimentul în 15 ţări europene, modelul de calcul al acestuia având următoarea stuctură:

104

Satisfacţiaclienţilor

Favorizează creşterea si fidelitatea

acţionariatului individual

Creşte rata de fidelitate a clienţilor

Creşte costurile de

marketing ale concurenţei

Diminuează costurile

interne de marketing

Creşte vânzarea altor

produse ale firmei

Îmbunătăţeşte imaginea şi reputaţia

firmei

Este o măsură incontestabilă a performanţei

Imaginea firmei

Indicele de satisfacere a clientului oferă firmei un sistem de comparare standard a acţiunilor sale interne cu rezultatele obţinute de unităţile concurente, fiind, în final, o măsură a competitivităţii.

În cazul unei firme în expansiune, fidelizarea clienţilor presupune, pe de o parte, personalizarea produselor şi serviciilor în funcţie de solicitările constatate în derularea relaţiei firmă-client şi perfecţionarea metodelor de promovare a ofertelor, adaptate fiecărui segment de clienţi pe baza unui studiu fundamentat asupra cerinţelor acestora, iar pe de altă parte, adoptarea metodelor optime încurajării sau recompensării fidelităţii manifestate.

105

Aşteptărileclientului

Calitatea:- Produsului- serviciului

Valoarea percepută de către client

Indicele de satisfacere

a clientului

Fid

elitate

CAPITOLUL XII – ANALIZA PERFORMANŢELOR FIRMEI

12.1.Profitabilitatea firmei

În analiza rezultatelor firmei se porneşte de la evaluarea următoarelor elemente:

Modul de organizare a evidenţei şi informării conducerii determinate de:

- mărimea firmei;- structura sa şi reţeaua teritorială;- strategia adoptată în relaţiile cu alte firme, clienţi şi furnizori;- calitatea managementului practicat;- tipul de marketing utilizat;- soluţionarea problematicii ambientului economic şi al aspectelor

concurenţiale.

Cadrul de monitorizare a activităţii prin contabilitatea de gestiune (analitică sau managerială), folosind metode şi instrumente proprii de reflectare a costurilor pe produse şi servicii, de bugetizare a activităţii şi de determinare a profitabilităţii.

Contabilitatea cheltuielilor presupune gruparea lor după:- natura cheltuielilor (de exploatare, de personal, amortizare, materiale

şi servicii, cu impozite şi taxe);- după modul de repartizare în costuri (cheltuieli directe, indirecte);- variabilitatea faţă de activitatea firmei (fixe sau constante şi

variabile);- potrivit cerinţelor manageriale (cheltuieli pe elemente primare, pe

articole de calculaţie);- în funcţie de legătura cu evidenţierea în contabilitate (cheltuieli

înregistrate în contabilitate şi extracontabile).

106

Potrivit metodologiei de evidenţiere şi determinare a costurilor, firmele vor utiliza procedee similare de reflectare a veniturilor, pentru a putea fi judicios dimensionată profitabilitatea.

Legarea conceptului de profitabilitate de unele cerinţe majore cum sunt:

- urmărirea activităţii firmei pe centre de profit, respectiv nominalizând ramurile şi sectoarele care concură la realizarea profitului; dispersia lui pe regiuni şi judeţe dacă este cazul pentru producţia internă sau pe zone geografice, în situaţia unor activităţi legate de comerţul exterior;

- investigarea realizării în dinamică a profitului pe 3-5 ani, ceea ce evidenţiază eficienţa activităţii firmei în evoluţie;

- impactul asupra profitului firmei rezultat din modul în care se asigură motivarea factorului uman; din calitatea investiţiilor efectuate, care dacă sunt bine alese, pot conduce într-o perioadă relativ scurtă, la un adevărat “salt” în activitatea economico-financiară a firmei; respectarea unor prevederi care să asigure o influenţă pozitivă asupra mediului înconjurător, deoarece în caz contrar va fi serios afectată realizarea în perspectivă a profitului;

- evoluţia în viitor a profitului este determinată într-o măsură însemnată de accesul la surse de capital şi de modul în care sunt stimulate investiţiile de capital în firmă, fenomen care face posibilă tehnologizarea şi informatizarea accelerată, intensificarea cercetării şi dezvoltării, modernizarea şi reutilarea utilajelor, extinderea activităţii la alte domenii profitabile.

Pentru determinarea profitabilităţii firmei, ca expresie a rezultatelor bune ale acesteia se vor procura date din bilanţul contabil, din contul de profit şi pierderi, din situaţia fluxului de numerar.

Performanţa oricărei firme sau bănci se dimensionează utilizând un grup de indicatori de bază, care se obţin astfel:

- Eficienţa vânzărilor (coeficientul marjei nete - RRC):

Eficienţa exporturilor:

107

Profit netEficienţa vânzărilor = ---------------- x 100 Vânzări

Profituri din exportEficienţa exporturilor = ---------------------------- x 100 Vânzări la export

- Rentabilitatea activelor – ROA (return on asset, denumită şi rata rentabilităţii economice):

- Indicatorul rata rentabilităţii economice se mai poate determina:

Sau:

- Rata rentabilităţii comerciale se stabileşte prin raportul:

- Randamentul capitalului angajat – ROI (return on investment) – se determină pe total capital şi pe tipuri de activităţi:

Sau:

108

Profit netROA = ------------------- x 100

Total active

Profit din exploatareRe = ----------------------------------- x 100 Active din exploatare

Profit netRe = ---------------------------- x 100 Capital permanent

Profit Rc = ------------------------------------------ x 100 Cifra de afaceri (în preţuri de vânzare)

Profit ROI = ----------------------------- x 100 Total capital investit

Cash-flowROI = ----------------------------- x 100 Total capital investit

- Rentabilitatea capitalului – ROE [return on investment (equity)], denumită şi rata rentabilităţii financiare se determină astfel:

- Multiplicatorul capitalului:

- Rata utilizării activelor (Rua):

- Rata profitului net (Pr):

- Productivitatea muncii (w):

- Fluxul liber de numerar disponibil în cont = lichidităţile care pot fi investite pentru creşterea pe termen lung a firmei;

- Procentul de piaţă deţinut: - analiza pe clienţi şi produse a profitabilităţii.

109

Profit netROE = ------------------------ x 100 Capital propriu

Total activeMultiplicatorul capitalului = ----------------------- x 100

Capital propriu

Total venituri Rua = --------------------- x 100

Total active

Profit netRata profitului net = --------------------- x 100 Total venituri

Profit brutProductivitatea muncii = ------------------------------- x 100 Nr. mediu de salariaţi

12.2. Managementul eficienţei activităţii

Poneşte de la indicatorii prezentaţi mai sus şi potrivit modelului Du Pont se poate reliefa performanţa prin contrapunerea profitului cu riscul astfel:

x

x

: :

110

Performanţa

Riscul

Profit netROE = ---------------------- x 100 Capital propriu

Pr. netROA = --------------- x 100 Total active

Levierul (leverage multiplier) Total active------------------------ x 100 Capital propriu

Randament utilizare active (Rua) Venituri----------------- x 100 Total act.

Rata (Marja) profitului net (Pn) Profit net----------------- x 100 Venituri

Venituri Totalactive

Profitnet

Venituri

În afară de indicatorii generali prezentaţi, în domeniul firmei şi bancar, se face o defalcare pe anumite domenii în care se determină indicatori specifici, astfel:Evaluarea calităţii activelor şi pasivelor fac posibilă reflectarea participării

acestora la performanţă, astfel:1. Analiza ratelor de structură ale activului: se realizează prin

determinarea indicatorilor care reflectă situaţia financiară: Rata activelor imobilizate prin calcularea raportului:

Sau:

Acest indicator reflectă elementele patrimoniale care servesc firma permanent.

Rata imobilizărilor corporale, reflectă natura dotării tehnice. Se calculează folosind relaţia:

Rata imobilizărilor financiare, arată orientarea politicii de investiţii financiare, inclusiv externe, astfel:

Rata activelor circulante se determină astfel:

111

Active imobilizate--------------------------- x 100

Activ total

Active imobilizate--------------------------- x 100

Active circulante

Imobilizări corporale--------------------------------- x 100

Activ total

Imobilizări financiare--------------------------------- x 100

Activ total

Active circulante--------------------------------- x 100

Activ total

În cadrul ramurilor economice se regăsesc şi unele rate analitice ale activelor circulante, respectiv:

(a) Rata stocurilor, care presupune că o creştere a deverului de activitate să fie însoţită de o majorare a stocurilor, evitarea stocurilor fără mişcare şi a încetinirii rotaţiei stocurilor. Pentru calcul se foloseşte:

Coeficientul de rotaţie a stocurilor, arată numărul de rotaţii într-un an:

(b) Rata creanţelor comerciale depinde de relaţiile firmei cu partenerii de afaceri, de natura creanţelor, exigibilitate şi termenul de realizare.

(c) Rata disponibilităţilor băneşti şi plasamentelor se poate determina fie cumulativ, fie separat pentru cele două elemente:

112

Stocuri

Rs = ------------------ x 100 Activ total

VânzăriCoeficientul de rotaţie = ------------------- x 100

a stocurilor Stocuri

Creanţe comerciale

Rc = ----------------------------- x 100

Activ total

DisponibilităţiRD = ---------------------- x 100 Activ total

Valori mobiliare de plasament RP = ------------------------------------------- x 100 Activ total

Disponibilităţi + Valori mobiliare de plasamentRD+P = ---------------------------------------------------------------- x 100 Activ total

(d) Ponderea activelor neperformante, determinată potrivit formulei:

Indicatorul reflectă activele care nu contribuie la dezvoltarea performanţei şi în timp pot determina apariţia de pierderi şi afectarea capitalului băncii.

2. Analiza ratelor de structură ale pasivului dau posibilitatea de a evidenţia stabilitatea şi autonomia financiară a firmei. În acest sens se pot calcula: Rata stabilităţii financiare rezultată din analiza:

Rata autonomiei financiare globale care se poate determina în două moduri:

Sau:

Respectiv:

Indicatorul reflectă politica financiară şi eficienţa deciziilor adoptate.

113

Active neperformante--------------------------------- x 100 Total active

Capital permanent (cel puţin 1 an)----------------------------------------------- x 100 Patrimoniul total

Capital propriu-------------------------- x 100 Total pasive

Datorii--------------------- x 100 Total pasive

Datorii------------------------ x 100 Capital propriu

Rata de îndatorare globală reflectă dependenţa financiară a firmei şi gradul de risc al politicii financiare promovate şi se stabileşte:

Coeficientul de rotaţie a creditelor arată numărul de rotaţii al creanţelor într-o perioadă (de regulă 1 an) şi se obţine:

Greutatea specifică a creditelor restante, indicator care trebuie să reprezinte 3-5% maximum. Există două variante pentru a determina indicatorul:

Ponderea unor provizioane constituite la nivel bancar pentru a se proteja de unele riscuri se stabileşte:

Dobânda netă marginală, care reflectă gradul în care creşte venitul net din dobânzi, în condiţiile sporirii activelor cu o unitate, se determină astfel:

114

Datorii------------------------------ x 100 Patrimoniul firmei

Total vânzări pe credit------------------------------------- x 100 Creanţe de rambursat

Credite restante----------------------------- x 100 Total active

Credite restante---------------------------- x 100 Total credite

Provizioane pt. credite neperformante şi dobânzi restante---------------------------------------------------------------------------- x 100 Total credite

12.3. Evaluarea gradului de solvabilitate

Evaluarea gradului în care firma este solvabilă şi lichidă se poate realiza prin mai mulţi indicatori:

Relaţiile prin care se dimensionează solvabilitatea rezultă din raportarea capitalului propriu, la una din următoarele: total active, credite sau surse atrase; totodată, se poate stabili şi gradul de adecvare a capitalului, în funcţie de mărimea acestuia şi dimensiunea, structura şi calitatea activelor apreciate în funcţie de risc. Coeficienţii de solvabilitate se pot stabili prin raportarea datoriilor totale/total active sau datorii curente/capital propriu şi astfel se indică posibilitatea de rambursare a dobânzilor;

Lichiditatea se apreciază în următoarele moduri:- prin raportarea creditelor lichide la sursele atrase de la clienţi

şi alte bănci; Coeficientul de trezorerie se obţine din raportul:

- compararea creanţelor şi obligaţiilor unei bănci, faţă de restul băncilor (se obţine lichiditatea interbancară);

- rata lichidităţii exprimă riscul acesteia şi se calculează folosind relaţia:

- lichiditatea unei bănci se mai poate determina prin raportarea activelor lichide fie la total active, fie la total depozite + împrumuturi;

- coeficientul de lichiditate imediată se determină astfel: Numerar + Echivalalent Numerar (titluri de plasament)/

115

Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzileDnm = ------------------------------------------------------------- x 100 Active generatoare de venit

Active curente - Stocuri--------------------------------------

Obligaţii curente

Numerar + Depozite la vedere la alte bănciRl = ------------------------------------------------------------------------- x 100 Total depozite

Obligaţii curente; Acest coeficient indică posibilitatea de plată a datoriilor pe termen scurt.

Nivelul indicatorului lichiditate trebuie corelat în permanenţă cu capacitatea băncii de a face afaceri care să fie profitabile, căci un nivel ridicat al lichidităţii arată o situaţie de risc redus pentru instituţie, care nu trebuie să afecteze amplitudinea activităţii operaţionale a băncii.

12.4. Analiza veniturilor şi cheltuielilor financiar-bancare

Prezintă o semnificaţie deosebită deoarece determină nemijlocit aprecierea privind:

- economicitatea; - profitabilitatea; - eficienţa managementului bancar.

Printre indicatorii de această natură, menţionăm: Greutatea specifică a veniturilor din dobânzi în total active:

Ponderea veniturilor din alte surse:

Rata cheltuielilor cu dobânda:

La dimensionarea personalului se au în vedere indicatorii:

116

Venituri din dobânzi--------------------------------- x 100

Total active

Venituri din alte surse decât dobânzile------------------------------------------------------ x 100

Total active

Cheltuieli cu dobânzile--------------------------------- x 100 Total active

Salarii + Cheltuieli aferente---------------------------------------- x 100 Cheltuieli de funcţionare

Precum şi:

Gradul de acoperire a cheltuielilor cu salariile şi de funcţionare a băncii are menirea de a determina dacă nivelul personalului, utilizarea spaţiului şi volumul de activitate sunt judicios corelate, astfel:

Relaţia venituri-riscuri

Aşa cum profitabilitatea globală este, generalizând, o rezultantă a celor teritoriale, riscul asociat activităţii desfăşurate se supune aceluiaşi algoritm, atât din punct de vedere al formei de manifestare, cât şi al monitorizării.

În aceste condiţii, practicarea unui management eficient, adaptat permanent cerinţelor concurenţiale agresive specifice, presupune un control simultan al rentabilităţii, cât şi variabilităţii capitalului propriu.

Administrarea lor corespunzătoare conferă pe de o parte soliditate firmei, iar pe de altă parte posibilitatea stabilirii unei relaţii pertinente venituri-riscuri, bazată pe decizii fundamentate în privinţa asumării unor riscuri controlabile, în concordanţă cu veniturile preconizate.

Aferent activităţii bancare, impactul creşterii riscurilor asupra veniturilor poate fi sintetizat astfel:

Venitulrezultat din:

Categorii de risc

Riscul rateidobânzii

Riscul decredit

Riscul delichiditate

Riscul decapital

Marja dobânzii M m M

117

Cheltuieli de funcţionare-------------------------------------- x 100 Număr mediu de salariaţi

Comisioane încasate----------------------------------------- x 100Salarii (plus cheltuieli aferente)

Comisioane încasate----------------------------------------- x 100 Cheltuieli cu funcţionarea

Utilizarea activelor (AU) M MRentabilitatea activelor (ROA) M M MMultiplicatorul capitalului propriu(EM)

M

Rentabilitatea capitalului propriu(ROE)

M M M M

M = probabilitate mare ca riscul crescut să ducă la creşterea venituluim = probabilitate medie ca riscul crescut să influenţeze creşterea venitului

Stabilirea unui optim în raport venituri-riscuri reprezintă un atribut al managementului financiar şi presupune următoarele:

- elaborarea unui sistem managerial solid şi eficient de urmărire a riscului în activitatea desfăşurată;

- evaluarea veniturilor curente şi a interdependenţei acestora cu nivelul celor patru categorii principale de risc asumate (riscul de credit, de dobândă, de lichiditate, de capital);

- determinarea viitoarelor ţinte privind riscurile asumate de firmă în următorii ani, corespunzător unei rentabilităţi adecvate a capitalului propriu;

- evaluarea corectă a punctelor tari şi slabe ale firmei, a stadiului de dezvoltare a managementului practicat.

În determinarea rezultatelor unei firme şi înţelegerea mecanismelor afacerilor desfăşurate se folseşte schema prezentată în continuare:EVALUAREA REZULTATELOR FIRMEI4

4 Steve Robinson, Management financiar, Editura Teora, Bucureşti, 1998.

118

INFORMAŢII

- Trecut, prezent, viitor al firmei;

- Tehnologii, sistem informaţional;

- Cercetări de piaţă;- Gamă de produse/servicii;- Gestiunea lichidităţilor;- Orientarea investiţiilor.

COMPARAŢII

- Concurenţa;- Poziţia în ramură;- Cote de piaţă;- Formularea de tendinţe;- Fundamentarea

programului (planului) şi bugetului.

Prin folosirea politicilor proprii de procurare de resurse, controlul cheltuielilor şi efectuarea de investiţii, firmele pot influenţa profitul folosind în acest scop diverse modele de profitabilitate.

Există însă şi unele situaţii în care rezultatele obţinute de firmă sunt nesatisfăcătoare, conducând spre eşecul activităţii promovate şi în ultimă instanţă la faliment.

Pentru a semnala din timp apariţia unei situaţii financiare negative este necesară analiza unor evenimente care reflectă fenomene care disturbă activitatea normală a firmei. Dacă depistarea unora din aceste aspecte reiese din evoluţia în timp a acestora, în schimb sunt şi situaţii dificile când perturbările apar brusc şi cu o forţă mare de penetrare în ceea ce priveşte activitatea firmei.

Analiza principalelor cauze care conduc la o situaţie financiară critică a firmei şi apoi la faliment se referă la:(a) Cauze de natură operaţională, care privesc:

- încetinirea vânzărilor datorită unei politici greşite privind promovarea unor produse şi servicii, a modului de funcţionare a marketingului şi reclamei, a relaţiilor cu clienţii şi furnizorii a unui nivel de preţuri/tarife neadecvat;

- constituirea unor stocuri însemnate, la un nivel care nu ia în considerare normele existente în domeniu;

- înrăutăţirea situaţiei financiare, ca urmare a creşterii datoriilor şi a presiunilor de achitare a unor creditori; a manifestării de încetineală

119

FIRMA

REZULTATEFINANCIARE

- Eficienţa afacerilor;

- Randamentul capitalului angajat.

RANDAMENTULINVESTIŢIILOR- Randamentul

dividendelor;- Fluxuri de

numerar.

VALOAREA PACHETULUI DE

ACŢIUNI- Generarea de

lichidităţi şi fluxuri de venituri viitoare;

- Creşterea valorii acţiunilor (a profitului care revine pe acţiune).

în ceea ce priveşte încasarea unor debitori; restrângerea nivelului lichidităţilor; îngrădirii accesului la împrumuturi;

- utilizarea finanţărilor pe termen scurt, pentru investiţii a căror profitabilitate nu este rapidă;

(b) Cauze de natură contabilă, se referă la.- neglijarea prevederilor unor standarde şi norme contabile;- nivelul ridicat al unor conturi de cheltuieli şi nerespectarea normelor

în domeniu;- desele reevaluări ale activelor;- necorelări între mărimea şi mişcarea unor conturi (contul de profit şi

pierderi, creditori, debitori, vânzări, împrumuturi, investiţii);- lipsuri în expertiza financiară, în activitatea de audit şi control.

(c) Cauze privind organizarea reţelei, privesc:- amploarea reţelei, nu întotdeauna justificată din punct de vedere

economic şi financiar, care nu dispune de condiţii informaţionale adecvate;

- neacordarea unei autonomii corespunzătoare reţelei;- profitabilitatea mai redusă a unei părţi a reţelei de unităţi şi un aport

redus privind cota de piaţă;

(d) Cauze privind managementul practicat:- strategiile şi politicile economico-financiare ale firmei nu au fost

stabilite în mod realist;- aprecierea greşită a riscurilor interne şi valutare (din tranzacţii,

conversie şi competiţional);- capacitatea organizatorică redusă a conducerii, disensiuni la nivelul

organelor de conducere, lipsuri în specializarea unor factori cu rol în management;

- instabilitatea şi desele fluctuaţii ale organelor de conducere; tendinţe dominante şi impunerea propriilor păreri în dezbaterile consiliilor firmei.

În analiza rezultatelor, conceptul de profitabilitate poate fi extins de la investigarea pe termen scurt a profiturilor regăsite în dividendele acordate acţionarilor, la o altă modalitate de exprimare prin creşterile de capital şi a eficientizării acestuia, care să genereze lichidităţi în perspectivă şi astfel să contribuie la ridicarea valorii acţiunilor şi implicit a averii acţionarilor.

Abordarea previzionată a ansamblului de elemente care influenţează eficienţa managementului cu efect asupra valorii acţiunilor depinde de numeroşi factori, printre care:

120

- evaluarea măsurilor de perfecţionare a managementului (economii de cheltuieli de muncă vie, de muncă materială, raţionalizări administrative, informaţionale) şi estimarea profitului sporit în urma mutaţiilor efectuate;

- aprecierea potenţialului firmei de creştere a portofoliului de afaceri şi de modificări structurale cu influenţă asupra profitabilităţii;

- gradul de adaptabilitate şi flexibilitatea de care dă dovadă managementul la schimbările din mediul ambiant şi concurenţial;

- creativitatea şi motivarea personalului pe linia inovaţională, care să contribuie la introducerea unor tehnologii şi tehnici performante şi să asigure eficientizarea şi modernizarea produselor şi serviciilor oferite, în conformitate cu cerinţele pieţei;

- remodelarea strategiei şi a politicilor economice, financiare şi investiţionale ale firmei pentru consolidarea poziţiei pe piaţă şi pentru penetrarea pe noi segmente ale pieţei interne şi internaţionale cu produse şi servicii competitive;

- asigurarea unui nivel ridicat al fluxurilor de numerar viitoare în condiţiile creşterii cifrei de afaceri, eficienţei capitalului investit şi al limitării riscurilor în contextul expansiunii economice şi al revirimentului investiţional în noi domenii de activitate;

- descentralizarea care asigură pentru unităţile unei firme puternice o autonomie sporită, care permite o eficientizare în adoptarea deciziilor în deplină concordanţă cu realităţile de pe teren şi posibilităţi sporite în utilizarea sistemului informaţional.

Pentru firma viitorului va fi caracteristică o acţiune concertată de reproiectare a structurii organizatorice, informaţionale şi a pilonilor sistemului de management, care să ofere posibilitatea armonizării deciziilor pe verticală şi orizontală, în condiţiile unei creşteri exponenţiale a capacităţii managementului pe linia eficientizării.

Managementul, în cadrul firmei viitorului, a firmei secolului XXI, va avea trăsături distincte, generate de noul ansamblu de desfăşurare a activităţii, astfel:

- mersul proceselor va fi marcat într-o mai mare măsură de şocuri, crize şi tranziţii a căror anticipare, limitare şi soluţionare a problemelor adiacente rezultate va constitui unul din obiectivele primordiale ale managementului;

- caracteristic pentru managementul resurselor umane vor fi mutaţiile de natură socio-demografică marcate de creşterea ponderii tinerilor între 18-35 de ani, mai exigenţi şi independenţi; necesitatea atragerii forţei de muncă feminine şi a emigranţilor; angajarea de salariaţi cu munca la domiciliu, cu timp parţial; accentuarea “tailorysmului de birou” cu o standardizare ridicată a muncii şi subordonarea activităţii

121

individului, tehnologiei; se va accentua salarizarea pentru competenţă şi nu pentru performanţă;

- structura organizatorică a firmelor va fi orientată spre constituirea unor miriapode (asociaţii) de firme mici şi mijlocii, puternic autonomizate şi conectate informatic; plasarea în spaţiu a firmelor trebuie să aibă în vedere descongestionarea centrului şi a intrărilor în oraşe;

- se va accentua specializarea firmei spre executarea operaţiunilor principale şi realizarea în afara firmei a unor activităţi şi produse auxiliare;

- se va accentua caracterul uman al firmei, în condiţiile unei largi democratizări marcată de deplasări de autoritate spre unele grupuri sociale ale societăţii civile şi grupuri socio-profesionale ale firmei, care vor putea influenţa managementul firmei;

- structura organizatorică internă a firmei va fi mai puţin piramidală, în condiţiile în care mulţi angajaţi ai firmei vor prefera să acţioneze în afara firmei şi ca întreprinzători sau la domiciliu, ceea ce va conduce la orare variabile şi flexibile, precum şi la creşterea ponderii serviciilor furnizate de firmă cu destinaţie socială (îngrijirea şi educarea copiilor, asigurarea mesei etc.);

- o tendinţă accentuată a firmelor va fi aceea de a desfăşura activităţi, a realiza produse şi servicii de calitate, pentru a face faţă intensei lupte de concurenţă;

- orientarea managementului spre pilotarea proceselor de ansamblu, spre unele scopuri definitorii şi de profunzime, situate într-un orizont mediu sau îndelungat, depăşind constrângerile obiectivelor pe termen scurt, ale gestiunii curente şi ale obsesiei unor rezultate imediate;

- formarea noilor manageri va fi influenţată potrivit părerii lui Peter Drucker de instaurarea societăţii ştiinţei şi a knowledge workerului, ceea ce va însemna o aprofundare a cunoştinţelor şi abilităţii acestora, precum şi la o automatizare a activităţii de birou şi manageriale în condiţiile utilizării inteligenţei artificiale;

- desfăşurarea muncii de management se va face tot mai mult în echipă de către oameni creativi, specialişti şi profesionoşti de excepţie, polivalenţi care vor aborda în grup cu inteligenţă şi inventivitate, cele mai complexe probleme;

- se va dezvolta limbajul comunicării, folosindu-se forma grafică, expresii consacrate şi instrumente simple, dar sugestive, cu impact vizual şi auditiv de transmitere a unor cunoştinţe avansate de high technology;

- se va accentua rolul liderului în procesul de management, care trebuie să promoveze concepţii noi, alternative şi variante viabile,

122

adesea surprinzătoare prin modernitatea, flerul dovedit şi înţelegerea vizionară a fenomenelor şi proceselor analizate;

- în elaborarea marilor proiecte ale viitorului se impune o redescoperire a valenţelor ecologiei, a respectării tendinţelor, ritmurile şi intercondiţionările pe care aceasta le presupune, adoptarea de comportamente viabile din punct de vedere ecologic şi social.

Potrivit lui M.Le Saget 5 modelul performanţei echipelor are şapte faze, respectiv:

- începe cu faza de creaţie şi dezvoltare;- continuă cu realizarea încrederii mutuale; - apoi se stabilesc obiectivele şi rolul factorilor; - urmează faza de decizie şi implicare; - continuă cu procesul de coordonare şi omogenizare a activităţilor

secvenţiale; - în fazele finale se realizează pilotarea performanţei în sensul

accelerării sau încetinirii şi apoi se realizează înnoirea, respectiv atingerea obiectivelor avute în vedere şi pregătirea pentru lansarea unor noi proiecte.

Pentru obţinerea la un nivel superior a performanţei, a unui nivel ridicat de inovare şi vitalitate, firma urmează să favorizeze un climat de gândire novatoare, de economisire şi de viziune în perspectivă, pe termen lung.

O semnificaţie deosebită o reprezintă luarea în considerare a unor standarde internaţionale de eficienţă privind:

- stabilirea de obiective şi selectarea priorităţilor; - identificarea principalilor factori de realizare a scopului propus;- organizarea unor structuri performante;- asigurarea unei conduceri eficiente;- optimizarea timpului.

O caracterizare sinoptică a firmei secolului XXI o dă John Saunders prin formula celor “5F”, respectiv:

- Focus, care presupune ca toţi angajaţii să se concentreze spre activităţi care să asigure satisfacţia sau chiar încântarea consumatorilor;

- Fast, adică o capacitate elevată de a răspunde şi reacţiona cu promptitudine la cerinţele pieţei prin permanente inovări;

- Flexibile, caracteristică menită să asigure mutaţii faţă de perioada anterioară şi faţă de alte firme, conform cerinţelor pieţei;

5 M. Le Saget, Managerul intuitiv, Editura Economică, Bucureşti.

123

- Flatten, adică dezvoltarea schimburilor de informaţii şi aplatizarea structurilor ierarhice, precum şi asigurarea puterii de decizie pentru angajaţii cei mai competenţi şi grupurile socio-profesionale reprezentative;

- Fun, presupune ca lucrătorii să se dedice cu plăcere activităţii lor, în condiţiile în care la serviciu îşi petrec cea mai mare parte a timpului.

Managerul firmei secolului XXI considerăm că trebuie să fie un strateg de elită, care să anticipeze provocările viitoare, un personaj de o vitalitate debordantă privind lansarea unor activităţi inteligente ale firmei care să facă faţă schimbărilor majore din mediul economic şi un artist care să jaloneze direcţiile fluxurilor financiare şi orientările capitalurilor firmei, cu maximă eficienţă, asigurând excelenţa în management.

12.5. Managerul financiar

În activitatea de viitor a managerului se reliefează tot mai pregnant unele sisteme şi metode moderne şi prospective de management, cum ar fi:

Sisteme inteligente, care pornind de la un număr impresionant de informaţii, urmăresc obiective vizând un nivel ridicat de inovare şi favorizare a creativităţii, care să conducă la limitarea riscurilor, creşterea profitabilităţii şi adoptarea unor decizii cât mai performante;

Managementul prin proiecte care urmăreşte soluţionarea unor laturi rezultând din obiective complexe, necesitând un grad ridicat inovaţional şi de specializare;

Managementul pe produs, care reprezintă antrenarea unui manager în adoptarea deciziilor privind concepţia, producerea şi comercializarea unui segment din activitatea firmei, constând dintr-un produs sau grup de produse;

Managementul participativ care presupune implicarea unor manageri şi executanţi, care utilizează modalităţi într-o gamă diversă pentru asigurarea unor decizii optime în procese de natură strategică, tactică sau operaţională;

Matricea descoperirilor are în vedere promovarea unor idei novatoare folosind analiza combinatorie a factorilor care influenţează lansarea unui produs sau serviciu;

Metoda Delberg îşi propune a soluţiona decalajul care se crează între situaţia actuală şi cea ideală aşa cum este percepută de manageri şi echipa de lucru din cadrul firmei;

124

Metoda Delphi apreciează că la baza deciziilor privind viitorul trebuie să stea, ca o componentă majoră, cunoştinţele şi intuiţia specialiştilor firmei;

Metoda Brainstorming-ului presupune stimularea creativităţii grupului din cadrul firmei care să emită o multitudine de idei din a căror combinare să fie posibilă degajarea unei soluţii eficiente şi care să răspundă obiectivului stipulat.

În conturarea profilului managerului viitorului se vor accentua acele calităţi ale sale care îl disting drept un lider în activitatea de conducere a firmei şi un ferment activ în identificarea, pregătirea şi derularea afacerilor. Pentru a fi un factor promotor al afacerilor, managerul trebuie să se distingă printr-o personalitate complexă, care înglobează cunoştinţe temeinice din domenii variate: investiţii, marketing, financiar, resurse umane, informatică. În acelaşi timp managerul trebuie să beneficieze de abilităţi native de apreciere a mutaţiilor care au loc în mediul economico-financiar şi soluţiile care se impun a fi adoptate.

În formularea obiectivelor strategiei viitoare a firmei un factor imprevizibil îl va reprezenta evoluţia macroeconomică a PIB, a structurii acestuia pe ramuri, a structurii exporturilor şi importurilor, a valorii adăugate brute în sistemul financiar bancar.

Prin analizele prospective efectuate de manageri trebuie să rezulte influenţele globalizării asupra sporirii sensibile a afacerilor, în general, şi a comerţului în particular, o tendinţă accelerată de creştere a investiţiilor, adâncirea privatizării, însoţită de oportunităţi pentru firme pe noi pieţe semnificative ce se vor crea.

În acest sens, prin calităţile lor managerii vor trebui să sesizeze şi să adapteze strategia şi tacticile firmei la următoarele aspecte:

viteza cu care se realizează fuziunile şi protejarea firmei de unele dereglări şi crize de pe pieţele interne sau internaţionale;

sporirea afacerilor, printr-o dinamică accelerată; posibilitatea creşterii cotei de piaţă; calitate şi eficienţă în servirea clienţilor; reducerea costurilor; obţinerea de profituri suplimentare pentru acţionari; trenduri mai rapide de dezvoltare a produselor şi serviciilor

firmei legat de comerţul economic-financiar prin internet şi componentele sale, internet banking şi mobil internet banking;

asigurarea unui grad ridicat de lichiditate, inclusiv prin tranzacţionarea de titluri la bursa de valori;

nivelul redus al îndatorării pe termen scurt; adoptarea de orientări şi măsuri, care să limiteze riscurile legate

de incertitudinile unui păienjeniş de relaţii de afaceri;

125

recuperarea fondurilor plasate prin substituirea creditelor bancare, prin emisiuni de titluri de valoare negociabile;

promovarea unor inovaţii financiare tot mai sofisticate; prognoze şi analize diagnostic privind evoluţia fluxurilor

financiare; dezvoltarea activităţii de cercetare-dezvoltare, pentru ca pe linia

deselor inovaţii să se facă faţă cu succes provocărilor concurenţei tot mai acerbe;

controlul şi auditul operaţiunilor efectuate; trendul favorabil al acţiunilor la bursă şi acordarea unor

dividende stimulative.

În activitatea desfăşurată de managerii viitorului care vor fi persoane relativ tinere, dar cu o bogată experienţă operaţională şi de afaceri, având şi un suport logistic elevat oferit de pregătirea în instituţii de specialitate de prestigiu din ţară sau străinătate, se îmbină armonios preocuparea pentru competenţă, care să determine performanţe remarcabile.

Printre calităţile, cunoştinţele şi aptitudinile specifice mangerilor secolului XXI se numără şi conducerea vizionară, în funcţie de modelarea firmei la evoluţia mediului ambiant, capacitatea de a insufla colectivului firmei perseverenţa în realizarea obiectivelor stabilite şi de implementare a proiectelor elaborate.

Pentru întreprinzătorul modern cunoaşterea noutăţilor în domeniu, pe baza unei largi informări de specialitate, trebuie să se reflecte şi în calităţile pronovate, respectiv de manifestare a curajului în adoptarea deciziilor care să ia în considerare evoluţiile contemporane, claritate în denominarea principiilor şi variantelor operaţionale; concordanţa între obiectivele formulate şi căile de realizare a acestora; respectarea personalităţii şi opiniei personalului cu care colaborează şi luarea în consideraţie a elementelor pozitive pe care acesta le formulează.

Managerul îşi materializează activitatea de conducere desfăşurată prin elaborarea de decizii financiare, care privesc următoarele domenii:

Decizia de investire, care în condiţiile managementului viitorului trebuie să pună un accent sporit pe o variantă eficientă, care să ia în considerare perioada de recuperare, fluxul de numerar estimat, rentabilitatea previzionată. Un element esenţial în elaborarea deciziei îl are întocmirea bugetului de investiţii, care presupune o gândire evoluată privind modul de constituire şi utilizare a capitalului pentru proiectul în cauză;

Decizia privind structura şi costul capitalului, presupune ca managerul financiar să facă o analiză comparativă şi să ia decizii în domenii cum ar fi: unele riscuri ce pot să apară (de solvabilitate, de lichiditate, de rată a dobânzii), în ceea ce

126

priveşte modalităţile de realizare a amortizării (normală, accelerată, regresivă) şi a efectuării de provizioane pentru a se asigura protejarea capitalului; precum şi legat de gradul de îndatorare al firmei. De menţionat că în condiţiile economiei viitorului deciziile viitorului vor avea în vedere evitarea unei îndatorări apăsătoare şi la un cost ridicat în favoarea autofinanţării, precum şi preocuparea pentru crearea de provizioane şi de favorizare a unei amortizări accelerate, atunci când condiţiile fac posibilă aceasta;

Decizia cu privire la distribuirea dividendelor are o semnificaţie aparte, deoarece reprezintă un element al imaginii firmei şi de potenţare a valorii acesteia, care trebuie să asigure şi anumite venituri aşteptate pentru acţionari. Pe baza analizei a numeroşi factori şi indicatori, managerul urmează a lua decizia de reinvestire a unei părţi din profituri şi de distribuire de dividende a căror nivel în firma viitorului trebuie să fie cât mai stabil, în condiţiile creşterii la bursă a valorii acţiunilor firmei;

Decizia cu privire la riscul de firmă rezultat din riscul economic (de exploatare), a celui financiar şi a riscului de faliment. Gestiunea riscului este cu atât mai dificilă, cu cât adesea se desfăşoară în condiţii de incertitudine.

În condiţiile de activitate ale firmei viitorului, ale unei firme inteligente, principiul după care un profit ridicat revine unui risc mare, urmează a fi complet în sensul că prin gestiunea eficientă de către manager a acestui risc, va găsi căi de limitare şi diminuare a acestuia într-o măsură însemnată, prin influenţarea factorilor de mediu care condiţionează riscul.

Decizia privind remodelarea firmei, într-o concepţie modernă care priveşte latura tehnologică, economică, financiară de marketing şi de antrenare a resurselor umane, pentru ca pe baza noii „arhitecturi” a firmei să se asigure o performanţă superioară, prin informatizarea largă a firmei şi capacitatea acesteia de a preîntâmpina pericolele şi a face faţă cu brio în lupta concurenţială. În cadrul unei firme remodelate, rolul managerului va fi acela de analiză diagnostic a rentabilităţii, de determinare cât mai corectă a profitului şi de evidenţiere a situaţiei patrimoniului

În activitatea de demolare a vechilor structuri organizatorice ale firmei şi de remodelare a acestora trebuie să ţinem seama de aprecierile marelui istoric Nicolae Iorga, potrivit cărora „nu răsturna fără să poţi înlocui/nu dărâma fără să poţi clădi/nu făgădui fără să poţi crea”.

Profesia de manageri financiari este interconectată şi cu activitatea de consultanţă în ceea ce priveşte activitatea de mangement financiar, contabil, de

127

control şi audit, de organizare a structurilor firmei, de utilizare cât mai eficientă a resurselor umane.

Managerul financiar este prin componenta sa de cultură şi prin calităţile menţionate un adevărat artist care ne povăţuieşte şi ne oferă alternative viabile pentru a parcurge meandrele din domeniul economico-financiar al călătoriei viitorului în mileniul III.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Andronic B., Performanţa firmei, Editura Polirom, Iaşi, 2000;2. Berea O.A. – coordonator, Finaţele întreprinderii, Universitatea

Ecologică din Bucureşti, 2001;3. Berea O.A. – Strategie bancară, Editura Expert, Bucureşti, 2002;4. Berea O.A., Stoica E.C. – Credit bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2002;

128

5. Bogdan Ioan – coordonator, Tratat de management financiar-bancar, Editura Economică, Bucureşti, 2002;

6. Bran Paul, Finaţele întreprinderii, Editura Economică, Bucureşti, 1997;7. Constantinescu D. – Management bancar, Editura BREN, Bucureşti,

2004;8. Dinu Eduard, Strategia firmei. Teorie şi practică, Editura Economică,

Bucureşti, 2000;9. Gaskin Terry – Indicatori financiari perfecţi, Editura Naţional, 1998;10. Işfanescu A., Analiza economico-financiară, Editura Economică,

Bucureşti, 1999;11. Niculescu O., Verboncu I. – Management, Editura Economică, Bucureşti,

1999;12. Niculescu M., Diagnosticul global strategic, Editura Economică,

Bucureşti, 1997;13. Niculescu O., Sistem, metode şi tehnici manageriale ale organizaţiei,

Editura Economică, Bucureşti, 2000;14. Niţu Ion – Principii ale profitabilităţii bancare, Editura Expert,

Bucureşti, 2002;15. Niţu Ion – Control şi audit bancar, Editura Expert, Bucureşti, 2002;16. Vasilescu I. şi alţii, Investiţii, Editura Economică, Bucureşti, 2000;17. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1999;18. Voicescu I., Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Bren,

Bucureşti, 2003;

129

Date post:	04-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	alexandra-mihaela
View:	1,491 times
Download:	7 times

Managementul Financiar Al Firmei

Documents