Management Financiar Contabil€¦ · Web view1.1. Finanţele în cadrul structurii...

Management Financiar Contabil

UNIVERSITATEA

Facultatea de Ştiinţe

“TITU MAIORESCU”

economice

Management finaciar contabil

Student:

Necşulescu Adrian

CUPRINS

5CAPITOLUL 1 ORGANIZAREA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII

51.1. Finanţele în cadrul structurii organizaţionale

51.1.1. Locul şi rolul activităţii financiare în cadrul sistemului economic întreprindere

61.1.2. Abordarea sistemică a activităţii financiare a întreprinderii

81.2. Maximizarea valorii întreprinderii - obiectiv fundamental al managementului financiar

91.3. Responsabilităţile managerului financiar

11CAPITOLUL 2 STRUCTURA FINANCIARĂ A FIRMEI

112.1. Alegerea structurii financiare a firmei

152.2. Capitalul firmei

222.3. Situaţii şi rapoarte financiare

222.3.1. Bilanţul patrimoniului

262.3.2. Contul de rezultate

282.4. Fluxuri monetare şi materiale în cadrul firmei

33CAPITOLUL 3. CIRCUITE ŞI FLUXURI FINANCIARE

333.1. Noţiunea de circuit financiar

333.1.1. Participanţii la circuitele financiare

343.1.2. Fluxuri de lichidităţi în cadrul circuitelor financiare

363.2. Identificarea actului financiar

373.3. Clasificarea circuitelor financiare

373.3.1. Circuitele financiare primare

383.3.2. Circuite financiare secundare

40CAPITOLUL 4 ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

404.1. Analiza pe baza bilanţului patrimonial

474.2. Analiza pe baza bilanţului funcţional

50CAPITOLUL 5 ANALIZA REZULTATELOR ÎNTREPRINDERII

505.1. Soldurile intermediare de gestiune

525.2. Capacitatea de autofinanţare (CAF)

57CAPITOLUL 6 ANALIZA FLUXURILOR FINANCIARE

576.1. Tabloul de finanţare „nevoi-resurse”

586.2. Tablourile fluxurilor financiare

60CAPITOLUL 7 METODE DE ANALIZĂ A SITUAŢIILOR FINANCIARE

607.1. Tipuri principale de rate financiare

617.1.1. Ratele de lichiditate

627.1.2. Ratele privind managementul datoriei (creditului)

637.1.3. Rate privind managementul activelor

657.1.4. Rate de profitabilitate

657.1.5. Ratele de creştere

667.1.6. Rate ale valorii de piaţă

667.2. Utilizări şi limite ale ratelor financiare

68CAPITOLUL 8 MANAGEMENTUL FONDULUI DE RULMENT

688.1. Importanţa managementului fondului de rulment

698.2. Managementul ciclului fluxului de numerar

708.3. Managementul activelor curente

718.4. Politici de finanţare a fondului de rulment

728.5. Creditul pe termen scurt - avantaje şi dezavantaje

739.1. Factori determinanţi ai mărimii stocurilor

759.2. Costurile stocurilor

789.3. Sisteme de control a stocurilor

80BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL 1ORGANIZAREA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII


1.1.1. Locul şi rolul activităţii financiare în cadrul întreprinderii

1.1.2. Abordarea sistemică a activităţii financiare

1.2. Maximizarea valorii întreprinderii - obiectiv fundamental al managementului financiar



Agenţii economici îşi desfăşoară activitatea într-un mediu economic caracterizat prin numeroase influenţe de ordin legislativ, fiscal şi social. Firma este supusă acţiunii unui sistem constant de factori dintre care mai impotanţi aparţin interacţiunii cu piaţa financiară şi structurile sale.

Manifestarea funcţiei financiare prespune, în plan organizatoric, existenţa activităţii financiare, ca un domeniu distinct şi bine definit al sistemului de activităţi ale întreprinzătorului. Acest domeniu este menit să ofere întreprinzătorului mecanismul concret prin care se cunosc şi se rezolvă cerinţele de ordin cantitativ şi calitativ pe care le implică manifestarea fenomenului financiar în viaţa întreprinderii. În acest sens, activitatea financiară a întreprinderii foloseşte un sistem de modele, metode, procedee şi instrumente, prin intermediul cărora:

· se cunosc realităţile economico-financiare

· se fac evaluări şi prognoze

· se fundamentează şi se iau decizii în cunoştinţă de cauză, se efectuează nemijlocit operaţiuni financiare

· se furnizează informaţiile din interiorul şi exteriorul întreprinderii.

1.1.1. Locul şi rolul activităţii financiareîn cadrul sistemului economic întreprindere

În condiţii normale activitatea economică a unei firme presupune plasarea disponibilităţilor în instrumente specifice, gestionarea raţională a efectelor, utilizarea eficientă a creditelor etc.

Există deosebiri de conţinut în ceea ce priveşte noţiunea de activitate financiară şi gestiune financiară.

Astfel gestiunea financiară se referă în mod expres la un ansamblu corelat de decizii şi operaţiuni conexate acestora ce privesc administrarea în condiţii de eficienţă a fondurilor întreprinderii şi respectiv obţinerea şi repartizarea rezultatelor sale financiare.

Managementul financiar îşi propune să organizeze, analizeze şi să evidenţieze aspectele caracteristice unei gestiuni sănătoase a firmelor, indiferent de dimensiunea economică şi financiară a acestora.

Fireşte că specificitatea fiecărui tip de acţiune lucrativă îşi impune amprenta asupra modului de a acţiona în diferite situaţii.

Activitatea financiară cuprinde o sferă mult mai largă de probleme. Ea constă într-un ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale, înfăptuite în mod conştient în scopul asigurării echilibrului financiar în întreprindere. Pe lângă deciziile şi operaţiunile propriu-zise aferente acestora, care dau conţinut gestiunii financiare, activitatea financiară mai presupune acte (fapte) privind:

· organizarea şi conducerea acestui tip de activitate

· asigurarea consumurilor energetice şi materiale pe care ea le implică

· dotarea cu echipamentele adecvate

· recrutarea şi perfecţionarea profesională a personalului din acest domeniu

· problemele ergonomice ale muncii lor

· implementarea de sisteme informaţionale şi informative etc.

Prin integrarea activităţii financiare în sistemul de activităţi al întreprinderii, activitatea financiară realizează în mod necesar conexiuni cu absolut toate celelalte activităţi. Suportul întregii vieţi economice îl reprezintă echilibrul dintre venituri şi costuri, ceea ce în plan financiar înseamnă echilibrul dintre necesarul şi existentul de resurse de finanţare.

În vederea realizării acţiunilor specifice, de fundamentare, adoptare şi înfăptuire a deciziilor financiare, activitatea financiară face uz de modele, metode, procedee şi instrumente adecvate scopului său.

Desfăşurarea normală şi cu eficienţa scontată a activităţii financiare poate avea loc numai în măsura în care formele sale organizatorice răspund pe deplin unor cerinţe de optim. Astfel fiecare formă organizatorică luată în parte trebuie să asigure:

· desfăşurarea normală, operativă a tuturor operaţiunilor financiare;

· organizarea şi funcţionarea corespunzătoare a fluxului informaţional financiar; sesizarea tuturor perturbaţiilor din circuitul financiar pentru a putea fi adoptate deciziile financiare de corectare în timp real;

· prelucrarea şi furnizarea de informaţii în timp util, corespunzătoare cantitativ şi calitativ factorilor interesaţi pentru a se cunoaşte evoluţia fenomenelor economico-financiare şi a putea fundamenta şi adopta decizii cu privire la celelalte activităţi ale întreprinderii şi la rezultatele pe ansamblul sistemului.

1.1.2. Abordarea sistemică a activităţii financiare a întreprinderii

În structura generală a sistemului întreprindere, activitatea financiară poate fi delimitată ca o entitate relativ independentă, omogenă. Ea prezintă caracteristici proprii, i se atribuie funcţii specifice, ceea ce face posibilă tratarea ei ca subsistem economic.

În viziune sistemică, “întreprinderea reprezintă un sistem, adică un ansamblu de compartimente, fenomene, obiecte, procese, indivizi sau grupuri, interconectate cu fluxuri materiale, informaţional-decizionale şi psihosociologice, acest ansamblu funcţionând spre realizarea unor obiective comune”.

Prin analogie putem considera şi activitatea financiară un sistem, adică un ansamblu de compartimente, fenomene, procese, indivizi sau grupuri, interconectate cu fluxuri materiale, informaţional-decizionale şi psihosociologice, ce acţionează în vederea atingerii unei funcţii-obiectiv. Această funcţie obiectiv constă în asigurarea fondurilor necesare întreprinderii pentru echipare şi funcţionare normală, în utilizarea eficientă a acestor fonduri, în obţinerea de rezultate financiare favorabile (profit) şi repartizarea acestora pe destinaţii conform strategiei financiare adoptate.

Sistemul activitate financiară are în componenţa sa elemente interdependente – subsisteme – între care se formează conexiuni directe şi inverse a căror funcţionalitate determină dinamica întregului sistem. Structurarea oricărui sistem se poate realiza prin prisma unor criterii ce ţin seama de scopul urmărit.

Din punct de vedere funcţional se poate vorbi de subsistemele: programare financiară, trezorerie (plăţi şi încasări); analiză financiară; control financiar.

Din punct de vedere decizional identificăm cele două componente de bază absolut necesare oricărui sistem: sistemul conducător şi sistemul condus.

Sistemul conducător al activităţii financiare are menirea de a asigura orientarea subsistemului condus spre atingerea funcţiei scop, adică realizarea obiectivelor activităţii financiare, procedând la reglarea şi controlul tuturor transformărilor ce au loc în cadrul sistemului condus. Practic, subsistemul conducător al activităţii financiare este constituit din totalitatea decidenţilor, cu caracter de organ colectiv sau individual, ce funcţionează în structura organizatorică a întreprinderii, începând cu organul superior de conducere colectivă şi terminând cu conducătorii individuali ai entităţilor funcţionale din cadrul compartimentului financiar. Toate aceste organe se constituie într-o multitudine de centre de decizie care controlează, reglează şi sesizează continuu starea variabilelor din sistem, folosind în acest scop informaţii. Aceste informaţii interne şi externe, privesc starea sistemului condus şi a mediului, transformările ce se produc şi restricţiile impuse de anumite situaţii conjuncturale. Realizarea acestor acţiuni presupune în mod necesar existenţa unei reţele de conexiuni, care trebuie să existe între elementele sistemului – subsistemului conducător şi subsistemului condus – conexiuni concretizate în manifestarea unor legături ce au loc în ambele sensuri şi asigurate prin intermediul sistemului informaţional financiar.

Subsistemul condus, denumit şi obiect al conducerii, este format din mai multe elemente componente, fiecare dintre ele definind părţi ce compun obiectul conducerii. Ţinând seama de specificul activităţii financiare, aceste părţi principale le putem considera ca fiind următoarele:

Subsistemul tehnico-material, ce reuneşte mijloacele materiale şi tehnice aflate în dotarea compartimentului financiar, începând cu încăperile, maşinile, echipamentele, instalaţiile şi terminând cu materialele cu caracter administrativ, care asigură un anumit mod de participare a compartimentului financiar la viaţa întreprinderii, inclusiv la realizarea ieşirilor din sistem;

Subsistemul metodologico-normativ reprezentat de totalitatea prevederilor legale, a normelor metodologice şi instrucţiunilor de lucru potrivit cărora se organizează şi se derulează operaţiunile financiare. Ele precizează de fapt regulile, tehnicile şi metodele folosite în practica financiară în scopul realizării acestor operaţiuni.

Subsistemul de organizare a activităţii curent-operative care reuneşte totalitatea formelor, metodelor, procedeelor şi instrumentelor care concură la organizarea şi derularea nemijlocită a activităţii în compartimentul financiar al întreprinderii.

Subsistemul de personal care se referă la organizarea nemijlocită a muncii pe fiecare post în parte, la cointeresarea materială şi morală a personalului din compartimentul financiar, la răspunderile acestora.

Subsistemul economic care reuneşte aspectele de ordin economic şi financiar legate de funcţionarea compartimentului financiar (cheltuieli, eficienţă economico-financiară etc.), funcţionare determinată de mecanismul întreprinderii.

De remarcat că toate aceste subsisteme, părţi ale subsistemului condus, se află într-o strânsă legătură de dependenţă, de reciprocitate, ele neputând practic să funcţioneze unul fără celălalt. Realizarea obiectivului comun, specific activităţii financiare, impune în mod necesar coordonarea concretă a tuturor subsistemului menţionate.

1.2. Maximizarea valorii întreprinderii - obiectiv fundamentalal managementului financiar

De-a lungul timpului, odată cu evoluţia managementului financiar s-au conturat, dezvoltat şi apoi au căzut în desuetudine o multitudine de opinii, dintre care se reţin câteva. Astfel, iniţial s-a căutat a se exprima, ca un scop ultim al existenţei întreprinderii maximizarea profitului, trecându-se apoi la teorii multicriteriale, dintre care se pot menţiona:

· teoriile manageriale care susţin maximizarea funcţiei de utilitate din punctul de vedere al conducerii întreprinderii;

· teoriile comportamentale care au trecut de la ideea de optimizare, de maximizare la cea de sub-optim;

· teoria semnalului;

· teoriile de agent, etc.

Studiile şi cercetările moderne converg însă spre ideea de definire ca obiectiv fundamental al managementului financiar acela de maximizare a valorii, respectiv creşterea averii acţionarilor.

Din punct de vedere al acţionarului acest obiectiv se concretizează asupra a două aspecte:

· creşterea de capital investit – respectiv diferenţa dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare al acţiunii;

· totalitatea dividendelor încasate între momentul cumpărării şi cel al revânzării acţiunii.

În termeni de rentabilitate aceasta se exprimă astfel:

Rentabilitatea = [(P1 – P0 ) + D] / P0 , unde:

(P1 – P0) / P0 - rentabilitatea datorată creşterii cursului acţiunii

D/ P0 – rentabilitatea datorată încasării de dividende

Altfel spus , scopul activităţii managerilor este acela de a asigura posesorilor de capital o rentabilitate sperată de aceştia manifestată prin acordarea unor dividende suficient de atractive în condiţiile în care se reţine o parte suficientă din profit pentru o creştere economică ce asigură creşterea de capital.

Dilema şi paradoxul unui management financiar modern constă tocmai în găsirea proporţiei optime dintre profitul care urmează să se reinvestească şi cel care se distribuie acţionarilor sub forma dividendelor. Este comprehensibilă dorinţa acţionarilor de a primi dividende cât mai mari, neglijându-se faptul că acestea reprezintă, pentru întreprindere, output-uri definitive, în contextul în care aceştia tind să neglijeze necesitatea dezvoltării viitoare.

Este important de precizat că acestui obiectiv major i se subordonează alte obiective demne de luat în seamă, practic, în orice moment:

· asigurarea unei stări de solvabilitate patrimonială şi a unei lichidităţi adecvate tipului de activitate economică;

· asigurarea unui echilibru financiar permanent;

· asigurarea protecţiei împotriva riscurilor, dintre care cel mai important ar fi riscul de faliment;

· o creştere economică semnificativă de la un exerciţiu financiar la altul.

Agenţii economici nu-şi pot desfăşura activitatea fără a dispune de resurse, acestea regăsindu-se sub denumirea generică de capital (fizic şi uman). Capitalul fizic, incluzând activele financiare şi activele reale, suferă un proces continuu de transformare, în cadrul căruia activele financiare se convertesc în active reale şi invers. Pentru a produce bunuri şi servicii, un agent economic trebuie să investească în active reale, fiind necesar să decidă asupra activelor pe care trebuie să le deţină, asupra combinaţiei diverselor categorii de active.

Pentru a-şi finanţa activele, agenţii economici îşi pot procura capitalul din diverse surse abilitate având în vedere o combinaţie optimă între capitalul propriu, datoria pe termen lung şi creditul pe termen scurt.

Problematica finanţării activelor este soluţionată prin decizia financiară. Apare apoi necesitatea găsirii celei mai bune soluţii de alocare a resurselor, respectiv determinarea eficienţei proiectelor de investiţii şi selecţia celor mai profitabile. Întrebările la care trebuie să se caute răspunsuri sunt: „Va fi profitabilă o investiţie anume?”, „Care este valoarea prognozată a câştigului net?”, „Care sunt costurile de oportunitate?” etc. În momentul în care este demarată activitatea economică, managerul financiar trebuie să cunoască în orice moment principalele coordonate financiare ale activităţii respective.

Astfel, apare o stringentă nevoie de analiză financiară, de determinare a nevoii de fond de rulment, a trezoreriei nete, de calcul şi interpretare a soldurilor intermediare de gestiune, de diagnosticare a stării de „sănătate” a întreprinderii prin intermediul unui sistem coerent de rate.

Aspectul instruirii şi educaţiei financiare apare ca o necesitate din ce în ce mai pregnant manifestată, inclusiv la nivelul micilor întreprinzători care îşi doresc succesul în afaceri. Un manager care nu reuşeşte să-şi gestioneze de pildă trezoreria (intrări şi ieşiri) pe termen scurt poate ajunge rapid într-un gol de casă, destul de dificil de acoperit pe moment. Pe termen lung, o gestiune injustă a trezoreriei poate conduce la blocaje financiare, uneori cu efecte catastrofale asupra afacerii respective.

În principiu managementul financiar vizează totalitatea deciziilor financiare din cadrul firmei printre care se pot enumera:

1. activitatea curentă a firmei;

2. deciziile financiare majore: introducerea la Bursă, achiziţii, fuziuni, reorganizări etc.;

3. investiţiile şi mijloacele de finanţare ale acestora;

4. relaţiile cu acţionarii privind distribuirea dividendelor;

5. gestiunea riscului financiar.


Plecând de la o ierarhizare a rolului şi locului decidenţilor în desfăşurarea activităţii financiare din întreprinderi, se poate avea în vedere o tipologie a conducerii structurată în funcţie de importanţa obiectivelor propuse, după cum urmează:

a) conducerea strategică a activităţii financiare, realizată prin intermediul organelor colective de conducere a întreprinderii (Adunarea Generală, Consiliul de Administraţie) a cărei menire este aceea de a stabili obiective pe orizonturi mai largi de timp, adică de a defini comportamentul în plan financiar al întreprinderii;

b) conducerea tactică, înfăptuită de regulă prin intermediul unui Comitet de Direcţie, căruia îi sunt delegate competenţe de către Consiliul de Administraţie, prin care sunt definite obiectivele ce privesc alocarea resurselor financiare şi sunt stabilite principalele modalităţi de acţiune în acest scop, prin programe;

c) conducerea operativă asigurată în principal prin funcţionarea organelor individuale de conducere, în concordanţă cu competenţele delegate în acest sens. Scopul urmărit este acela de a stabili obiective privind activitatea financiară curentă şi de a realiza acţiunile concrete care se impun în vederea îndeplinirii acestora.

Exercitarea atribuţiunilor organelor de conducere, cu caracter colectiv şi individual, în cadrul procesului de conducere a activităţii financiare din întreprindere se concretizează în luarea şi aplicarea de decizii financiare.

1. În raport cu felul conducerii exercitate deciziile financiare pot fi decizii strategice şi decizii tactice.

Deciziile strategice se referă la problemele financiare de complexitate mărită, vizează conduita de acţiune, în plan financiar, a întreprinderii pe un interval mai îndelungat de timp. Se adoptă în general de către organele superioare de conducere colectivă ale întreprinderii, scopul fiind acela de a prefigura în timp relaţia dintre nevoi şi resurse.

Deciziile tactice se adoptă de către organele de conducere aflate la nivelurile de execuţie şi vizează probleme ce se referă la situaţii concrete ivite. Au un grad mai scăzut de complexitate, fiind de cele mai multe ori legate de activitatea curentă, cotidiană a întreprinderii. Ele se fundamentează şi se adoptă având ca suport informaţiile culese pe durata desfăşurării operaţiunilor financiare.

2. În raport cu numărul de persoane care participă la elaborarea acestora, deciziile pot fi individuale şi colective. Din considerente ce ţin de operativitatea deosebită ce se imprimă unei acţiuni, în diferite situaţii se recurge la decizia individuală, acest proces înregistrând încă o pondere destul de însemnată. Totuşi, interesul pentru decizia colectivă este din ce în ce mai mare, tocmai datorită avantajelor pe care aceasta le prezintă şi în mod deosebit pentru faptul că este, de regulă, mai bine întemeiată, fundamentată, exprimă unitatea de concepţie, de voinţă şi acţiune în domeniu, a unui colectiv sau a majorităţii acestuia.

O problemă delicată de rezolvarea căreia depinde în cea mai mare măsură eficienţa conducerii activităţii financiare şi prin care se garantează succesul şi performanţele financiare ale întreprinderii o reprezintă calitatea deciziei financiare. Există o multitudine de factori ce acţionează nemijlocit în acest sens. Esenţial de subliniat este însă faptul că în general calitatea deciziei financiare este determinată de raţionalitatea acesteia, care la rândul ei, depinde de cantitatea şi calitatea informaţiei folosite în acest scop, de precizia cu care sunt interpretate elementele informaţionale, de gradul de modernitate a metodelor, procedeelor şi tehnicilor de calcul folosite în culegerea şi prelucrarea datelor şi, în mod deosebit, de nivelul de pregătire profesională în domeniu, de personalitatea conducătorului.

Rezultă, ca o concluzie, că dacă sistemul condus asigură desfăşurarea acţiunilor specifice, activităţii financiare în vederea realizării obiectivelor sale globale, pentru care a fost creat şi funcţionează, sistemul conducător este menit să asigure previziunea, comanda, organizarea, coordonarea şi controlul desfăşurării activităţilor amintite, în vederea îndeplinirii obiectivului sistemului.

El fixează programe, traiectoria sistemului în funcţiune şi asigură realizarea acestora cu maximum de eficienţă posibilă. Atributele sistemului conducător se exercită în cadrul procesului decizional pentru realizarea căruia se folosesc informaţii şi se face uz de un sistem informaţional adecvat. De modul de funcţionare a sistemului informaţional depinde, în mare măsură, calitatea activităţilor din sistem şi implicit eficienţa funcţionării sistemului activitate-financiară în cadrul sistemului economic întreprindere.

CAPITOLUL 2STRUCTURA FINANCIARĂ A FIRMEI








O economie sănătoasă depinde, în mod vital, de transferurile eficiente de fonduri, de la cei care economisesc la cei ce au nevoie de capital. În lipsa transferurilor financiare eficiente întreprinderile, atât cele de stat cât şi cele ce operează în sectorul privat, se pot găsi fie în imposibilitatea achiziţionării de capital, fie în situaţia plăţii unor rate excesive ale dobânzii pentru capitalul obţinut.

O întreprindere este în esenţă un ansamblu de contracte ce pot fi de două tipuri:

· primele asigură participarea factorilor de producţie la activităţile întreprinderii;

În acest caz, bunurile materiale vor apărea în activul bilanţului întreprinderii. Alegerea investiţiilor se va numi selectarea elementelor de activ necesare operaţiunilor. Este primul tip de decizie de care se interesează finanţele.

· al doilea tip de contracte permite întreprinderii să încheie înţelegeri cu împrumutătorii de fonduri. Ansamblul sumelor implicate va forma pasivul organizaţiei. Aceste contracte diverse se vor numi titluri ce pot fi clasificate astfel:

· titluri cu venituri fixe (sau datorii)

· titluri pe termen scurt

· titluri pe termen lung

· titluri cu venituri variabile

Investitorul îşi încredinţează economiile unei întreprinderi în schimbul unei promisiuni pentru un venit viitor, dar acesta nu este sigur şi prin urmare cel care economiseşte se expune unui risc. El va putea alege diverse combinaţii între randament şi risc. Va exista deci un prim grup de furnizori de capital, numiţi creditori. Ei vor fi proprietarii titlurilor cu venituri fixe, întreprinderea le va promite un venit periodic dar limitat şi rambursarea capitalului la scadenţă, cu excepţia cazului în care aceasta ar fi declarată falită şi creditorii vor fi despăgubiţi din vânzarea bunurilor.

Alte persoane care au economisit vor accepta un risc mai mare. În acest caz ei vor achiziţiona titluri cu venituri variabile sau acţiuni ordinare. Societatea nu le va face nici o promisiune: acţionarii ar avea dreptul la bunurile pe care nu le-ar putea reclama creditorii. Dacă întreprinderea este prosperă venitul ar putea fi important şi ar acoperi rata riscului. Deci acţionarul este acela care acceptă nivelul de risc cel mai mare. În schimb, el speră să obţină o rată a randamentului mai ridicată decât cea a creditorului.

Cumpărarea acţiunilor angajează în general capitalul pe o perioadă nedefinită. Fondurile pot fi însă împrumutate fie pe termen lung fie pe termen scurt.

RELAŢII FINANCIARE ÎNTRE AGENŢII ECONOMICI

Sector

Activitate principală

Societăţi comerciale şi industriale

Producţie de bunuri şi servicii

Instituţii financiare

Intermediere financiară

Gospodării

Consum şi producţie de bunuri şi servicii

Bilanţ

Activ

Pasiv

Activ

Pasiv

Activ

Pasiv

Pe termen scurt

Datorii pe termen scurt

Pe termen scurt

dobânzile

cu

Cheltuieli

r

impozitelo

a

şi

dobânzilor

plata

de

înainte

Profit

Imobilizat

Datorii pe termen lung

Titluri

Titluri

Titluri

Titluri

Avere proprie

Averea acţionarilor

Imobilizat

Emisiune de titluri

În figura de mai sus economia a fost divizată în trei sectoare. Cel mai important este cel din dreapta, compus din persoane fizice regrupate în unităţi de producţie şi de consumaţie numite împreună „gospodării”. Acestea sunt cauza finală a celorlalte două sectoare, deoarece scopul oricărei activităţi economice este de a asigura producţia bunurilor de consum necesare populaţiei.

Procesul de creare a capitalului presupune din partea gospodăriilor:

· reducerea consumului curent în vederea unui consum viitor crescut (economia);

· alegerea unui bun productiv căruia îi va fi consacrată economia în cauză (investiţia).

Nu este neapărat necesar ca cele două decizii să fie luate de acelaşi individ. Gospodăriile pot economisi o parte din veniturile lor şi pot încredinţa alegerea şi gestiunea investiţiilor unor administratori specializaţi. De aceea s-a creat al doilea sector, acela al societăţilor comerciale şi industriale.

Această categorie nu reprezintă decât contracte intervenite între gospodării şi agenţi economici. În schimbul economiilor indivizilor, întreprinderile emit un titlu sau un contract prin care se angajează să verse, în viitor, un anumit venit şi în unele cazuri să ramburseze suma principală.

Odată aflate în posesia resurselor economisite, societăţile aleg bunurile productive pe care le vor procura şi le vor exploata cu scopul de a-şi îndeplini angajamentele.

Managerii unei întreprinderi trebuie să stabilească bunurile ce vor face parte din activ, şi în acelaşi timp să aleagă titlurile care vor forma pasivul. S-au descris anterior cele mai importante categorii de titluri din care administratorii vor putea alege, împreună cu cei care împrumută fondurile.

Această acţiune se numeşte alegerea structurii financiare. În ciuda marii diversităţi a titlurilor pe care le pot emite societăţile comerciale sau industriale, este posibil ca acestea să nu răspundă la nevoile celui care economiseşte.

În această situaţie intervine un intermediar financiar între gospodăria care economiseşte şi întreprinderea sau guvernul care are nevoie de fonduri. Principala caracteristică a unui intermediar financiar este un bilanţ ale cărui poziţii de activ şi pasiv sunt în principal compuse din titluri.

De ce este necesară existenţa intermediarilor financiari?

În primul rând datorită cererii pentru diverse servicii şi contracte particulare pe care nu le-ar putea oferi, la acelaşi preţ, întreprinderile nespecializate.

În al doilea rând numărul şi varietatea titlurilor oferite de ansamblul întreprinderilor fiind foarte ridicat, intermediarii financiari pot forma diverse portofolii de talie mare şi pot oferi gospodăriilor o posibilitate mare de alegere a riscurilor şi randamentelor la un cost minim.

Pentru a face aceasta, intermediarii financiari angajează analişti financiari şi alţi specialişti, al căror cost este repartizat în portofolii de mari dimensiuni, profitându-se astfel de economii importante. În acelaşi timp riscul unui portofoliu diversificat poate fi inferior riscului mediul al titlurilor care îl compun. Se poate spune că este vorba de un al doilea tip de economie pe scară largă proprie producţiei serviciilor financiare.

Astfel, intermediarii achiziţionează anumite combinaţii de risc şi randament, le transformă şi oferă gospodăriilor combinaţii mai bine adaptate nevoilor lor. Obligaţiile pe care şi le asumă de a constitui şi de a administra portofoliul, fac obiectul unei ramuri a finanţelor numită gestiunea portofoliului.

Este important ca piaţa de capital să funcţioneze eficient deoarece astfel creşte lichiditatea economiilor, permiţând acţionarilor să utilizeze mai bine resursele disponibile.

Dacă nu ar exista nici instituţii financiare şi nici piaţa de capital, gospodăriile ar trebui să trateze direct cu societăţile comerciale şi industriale. Dacă ar decide să consume o parte a economiilor lor, ar trebui să ceară unei întreprinderi să-şi răscumpere titlurile pe care le-a emis. Activul acesteia din urmă, cât şi activitatea sa, s-ar diminua automat. Dimpotrivă, dacă există o piaţă a capitalurilor, cel care a economisit va putea vinde unei alte gospodării participarea sa la întreprindere, fără ca aceasta din urmă să fie nevoită să intervină. Astfel ea poate să-şi planifice liber expansiunea, fără a ţine cont de bugetele individuale ale celor care i-au împrumutat fondurile. La rândul lor, aceştia vor economisi o parte mai importantă din veniturile lor deoarece titlurile pe care le vor poseda vor fi mult mai „lichide”.

“Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligaţii pe termen scurt conferă o anumită supleţe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activităţii, finanţarea cu capitaluri permanente este mai puţin costisitoare şi deci mai avantajoasă. Deşi criteriul rentabilităţii este foarte important, decizia în ceea ce priveşte structura financiară ţine seama, inevitabil, şi de alte elemente cum ar fi suma totală a nevoilor de finanţat, precum şi natura diverselor trebuinţe.”

Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de întreprindere, de obiectivele sale de creştere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să şi le asume. Structura financiară este influenţată şi adesea determinată de acţionari, bănci sau alţi împrumutători, de stat, ca şi de conjunctura economico-financiară: situaţia pieţei financiare, oscilaţiile ratei dobânzii, devalorizări monetare etc.

Atât capitalul propriu, cât şi cel împrumutat comportă costuri. Diferenţa fundamentală dintre costul capitalului propriu şi cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul că întreprinderea obţine beneficii, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii.

Presupunând că rentabilitatea economică (Re) este de 18% iar rata dobânzii de 14%, întreprinderea este interesată să se finanţeze prin credit, întrucât realizează un profit de 4% asupra capitalului împrumutat. Rata randamentului capitalului propriu este cu atât mai mare cu cât raportul capital de împrumut/capital propriu este mai mare.

Capital propriu

40000

Capital împrumutat

Total capital investit

180000

220000

Rentabilitatea economică

18%

Rata dobânzii

14%

La totalul capitalului investit se obţine un profit de

220000*18%=39600

Remuneraţia capitalului de împrumut

180000*14%=25200

Dacă se scade remuneraţia capitalului de împrumut din profitul total rezultă cum capitalul propriu a adus un profit de

39600-25200=14400

Randamentul capitalului propriu este de:

14400/40000=36%

În realitate, capitalul propriu aduce

18%*40000=7200

Supraprofitul datorat efectului pozitiv de îndatorare

14400-7200=7200

Rentabilitatea financiară este direct proporţională cu structura financiară (Datorii/Capital propriu) şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii. Practic rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât structura financiară este mai îndatorată şi cu cât este mai mare diferenţa dintre rata rentabilităţii economice şi rata dobânzii.

În schimb, structura financiară îndatorată implică un risc financiar sporit, determinat de existenţa cheltuielilor financiare fixe.

Pentru exemplificare se utilizează date referitoare la trei unităţi economice, identice ca profil de activitate şi cifră de afaceri, dar diferite în ceea ce priveşte politica de îndatorare, respectiv structura financiară:

Societatea X se finanţează integral din fonduri proprii, deci rata îndatorării este nulă.

Societatea Y are o rată de îndatorare de 50%, adică se finanţează în egală măsură cu fonduri proprii şi cu capital împrumutat.

Societatea Z are o rată de îndatorare de 75%.

Situaţia financiară a celor trei întreprinderi se prezintă astfel:

Soc. X

Soc. Y

Soc. Z

Total capital utilizat

900000

900000

900000

Fonduri proprii

900000

450000

225000

Datorii

-

450000

675000

Rata dobânzii

8%

8%

8%

Valoarea nominală a acţiunilor

200

200

200

Număr acţiuni =

act.

nom.

Val.

proprii

Fonduri

4500

2250

1125

Ţinând cont de informaţiile prezentate mai sus, se va determina incidenţa asupra rentabilităţii financiare, pentru trei ani consecutivi, presupunând că rentabilitatea economică este aceeaşi pentru toate unităţile şi va evolua astfel:

Rentabilitatea economică

An I

4%

An II

5,25%

An III

9,5%

Se vor utiliza următoarele formule de calcul:

Beneficiu brut

=

Total capital utilizat*Rentabilitatea economică

Dobânzi

=

Datorii*Rata dobânzii

Rezultat

=

Beneficiu brut – Dobânzi

Impozit pe profit

=

Rezultat * 30%

Beneficiu net

=

Rezultat – Impozit pe profit

Beneficiu net/Acţiune

=

Beneficiu net/Număr de acţiuni

Rentabilitate financiară

=

100

*

proprii

Fonduri

net

Beneficiu

Societatea

X

Y

Z

I

II

III

I

II

III

I

II

III

Beneficiu brut

36000

47250

85500

36000

47250

85500

36000

47250

85500

Dobânzi

-

-

-

36000

36000

36000

54000

54000

54000

Rezultat

36000

47250

85500

-

11250

49500

-18000

-6750

31500

Impozit pe profit

10800

14175

25650

-

3375

14850

-

-

9450

Beneficiu net

25200

33075

59850

-

7875

34650

-18000

-6750

22050

Beneficiu net/Acţiune

5,6

7,35

13,3

-

3,5

15,4

-16

-6

19,6


2,8%

3,94%

7,13%

-

1,87%

8,25%

-8%

-3%

10,5%

Ca urmare a gradului diferit de îndatorare, la aceeaşi rentabilitate economică, cele trei unităţi obţin rentabilităţi financiare diferite:

Rentabilitate economică

Societatea

Grad de îndatorare


4%

X

0

2,8%

Y

50%

0

Z

75%

8%

5,25%

X

0

3,94%

Y

50%

1,87%

Z

75%

-3%

9,5%

X

0

7,13%

Y

50%

8,25%

Z

75%

10,5%

Rezultă că:

· dacă Re > D finanţarea prin credite, respectiv structura financiară îndatorată este oportună;

· dacă Re < D finanţarea prin credite este inoportună.


Capitalul poate fi avansat sub formă monetară dar şi sub formă de a aport în natură precum: imobilizări, stocuri, creanţe etc. Acest proces are loc la înfiinţarea societăţii.

Dacă pe parcurs activitatea firmei determină procurarea de noi fonduri se poate recurge la varianta măririi capitalului social, care însă necesită timp şi cheltuieli sau la o altă variantă, aceea prin care asociaţii sau acţionarii împrumută societăţii o serie de disponibilităţi, evidenţiate contabil într-un cont distinct şi care acoperă nevoile de trezorerie.

Pentru o întreprindere mică, necotată pe piaţa organizată de capital, se poate imagina următoarea situaţie: proprietarul întreprinderii consideră că sumele pe care le are la dispoziţie în calitate de manager nu îl costă nimic; pur şi simplu sunt disponibilităţile sale băneşti rezultate din economiile pe care le-a făcut. În realitate apare aici o noţiune pe care el a scăzut-o din vedere (costul de oportunitate) respectiv posibilitatea de a investi sumele respective, cu un grad de risc asemănător cu cel dat de activitatea întreprinderii sale, într-un activ financiar sau real.

De exemplu, dacă el dispune la înfiinţarea societăţii de suma de 100 milioane lei, se poate calcula un cost de oportunitate:

a) dacă aceşti bani se investesc 100% în întreprindere vor genera, să presupunem, un profit de 25 milioane lei;

Pornind de la aceste date se poate determina care este rata de rentabilitate economică a investiţiei, după formula:

%

25

100

*

100000000

250000000

100

*

Re

=

=

=

estit

Capitalinv

ercitiului

zultatulex

Rre

b) dacă vor fi investiţi într-un depozit bancar pe 12 luni, cu un grad scăzut de risc, vor genera 15 milioane de lei;

Aplicând formula de calcul a dobânzii pentru un depozit constituit la bancă se poate determina rata dobânzii obţinută pentru capitalul iniţial investit. Astfel:

100

*

360

*

z

t

k

E

=

unde:

E = dobânda

k = capitalul iniţial

t = perioada (în zile) pentru care s-a constituit depozitul

z = rata dobânzii

de unde rezultă:

%

15

360

*

100000000

100

*

360

*

15000000

*

100

*

360

*

=

=

=

t

k

E

z

c) la cumpărare de acţiuni se pot obţine 30 milioane de lei dar riscul a crescut foarte mult.

Pentru determinarea ratei rentabilităţii financiare a investiţiei în acţiuni se utilizează formula:

%

30

100

*

100000000

30000000

100

*

_

_

Re

=

=

=

propriu

Capital

net

zultatul

Rref

Prin comparaţie cu acţiunile, luate ca referinţă, toate celelalte oportunităţi de investiţii sunt mai sigure şi mai lichide (în cazul considerat). Se pot calcula (prin adăugarea unor rentabilităţi „fictive” ce corespund riscului asumat) rentabilităţile „corectate”, ce pot servi ca metodă de selecţie.

În determinarea rentabilităţii corectate se ia în considerare gradul de risc pentru fiecare variantă în parte şi în acelaşi timp se are în vedere gradul de lichiditate care în situaţia dată este mai ridicat la depozitul bancar.

Sintetizând aceste date pentru fiecare soluţie în parte se obţine următoarea situaţie:

Rentabilitate

Corecţie a riscului

Corecţie de lichiditate

Rentabilitate corectată

Acţiuni

30%

-

-

30%

Depozit bancar

15%

8%

1%

24%

Firma

25%

3%

0%

28%

Este clar că, în cazul de faţă, investitorul, care are un grad redus de preferinţă pentru risc, a considerat că activitatea sa îi va aduce cel mai mare profit pe unitatea de risc asumat. Costul capitalului său nu este zero, cum a fost tentat să creadă la început, ci va fi estimat undeva în vecinătatea ratei de 18% pe care el trebuie să o obţină, pentru gradul de risc pe care îl acceptă.

Dacă e vorba de o firmă cotată la Bursă, atunci costul capitalului propus este, dat de dividendele ce pot fi obţinute prin deţinerea de acţiuni.

Structura capitalurilor permanente reprezintă, cel mai adesea, un indicator important în aprecierea financiară de ansamblu a firmei; ea indică ponderea, locul şi rolul fiecărui element component al capitalurilor permanente.

Optimizarea structurii capitalurilor permanente se face prin prisma alinierii acesteia la obiectivul fundamental al firmei, respectiv maximizarea valorii acesteia.

În orice caz, nu există firmă care să nu facă apel la surse străine, cel puţin in situaţii conjuncturale nefavorabile.

Structura optimă se determină şi funcţie de raporturile:

· capitaluri proprii / capitaluri atrase;

· resurse pe termen lung / resurse pe termen scurt.

Decizia de finanţare presupune alegerea între sursele proprii şi cele împrumutate. Pentru sursele proprii principala alegere se face între autofinanţare (capital intern) şi aporturi noi de capital (surse proprii externe).

Aparent autofinanţarea reprezintă o sursă care nu costă nimic; ea se poate reinvesti fără a vărsa vreo contraprestaţie economică. În mod real, diferenţa dintre dividendele distribuite şi cele potenţiale (beneficii totale) reprezintă o sursă lăsată de către acţionari în firmă.

Aporturile noi de capital sunt mobilizate pentru creşterea capitalului social. Alături de acestea, majorarea capitalului social poate îmbrăca şi alte forme: încorporarea rezervelor, fuziunea şi absorbţia, conversia datoriilor. Dintre toate aceste forme se consideră că numai majorarea capitalului prin aporturi noi în numerar reprezintă o operaţiune de finanţare directă, deoarece procură întreprinderii lichidităţi suplimentare. Majorările de capital prin aporturi noi în numerar pot fi realizate fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor vechi, fie prin emisiunea de noi acţiuni la valoarea nominală a celor vechi (ambele modalităţi sunt mai rar practicate) sau la o valoare majorată în funcţie de valoarea bursieră a vechilor acţiuni (cel mai frecvent).

Fondurile străine sunt reprezentate de:

- împrumuturile obligatare; firma emite obligaţiuni, remunerate la o rată a dobânzii stabilită. În general împrumutul este pe termen lung (10-20 ani) şi se rambursează integral la scadenţă sau eşalonat.

Avantajul major pentru firmă este dat de o remunerare la nivel fix, de cele mai multe ori la o rată inferioară ratei medii de pe piaţă. Dacă se prevede posibilitatea convertirii obligaţiunilor în acţiuni atunci se oferă un cupon destul de mic. La o eventuală conversie se trec o serie de datorii financiare la capitalul propriu fără incidenţă asupra ponderii capitalului permanent în total pasiv.

Principalele caracteristici ale împrumutului obligatar sunt:

a) mărimea împrumutului obligatar;

b) valoarea de emisiune, adică valoarea plătită de către toate persoanele care subscriu la obligaţiuni, în momentul emiterii lor.

Valoarea de emisiune a obligaţiunilor poate fi:

- egală cu valoarea nominală (la paritate);

- mai mică decât valoarea nominală (subpari), ceea ce le face mai atractive;

- mai mare decât valoarea nominală (suprapari), situaţie întâlnită mai rar deoarece obligaţiunile se vând, în general sub paritate.

Diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea de emisiune reprezintă prima de emisiune. Obligaţiunea poate fi emisă la paritate dar, pentru a fi mai atractivă poate fi rambursată la scadenţă la valoare mai mare, obţinându-se astfel o primă de rambursare (preţ de rambursare-valoare nominală).

c) Mărimea dobânzii este legată direct de rata dobânzii şi plătibilă în fiecare an la o dată stabilită, contra remiterii unui cupon detaşabil din corpul obligaţiunii. Dobânda plătită de întreprindere, pentru fiecare obligaţiune, se determină aplicând rata nominală a dobânzii (Rd) la valoarea nominală (Vn) a titlului emis: Dobânda =

100

Rn

*

Vn

d) Durata şi modalitatea de rambursare – durata de viaţă a împrumutului reprezintă timpul cuprins între data emiterii şi data rambursării.

Modalităţile de rambursare prevăzute în contractul de emisiune pot fi:

- rambursarea prin anuităţi constante (a) şi amortizări variabile:

n

0

i)

(1

-

1

i

V

a

+

=

în care:

a = anuitatea;

V0 = valoarea împrumutului;

i = procent de dobândă anuală;

n = durata împrumutului

Amortizarea anuală = anuitatea constantă – dobânda la împrumutul nerambursat

- rambursarea prin amortizări constante şi anuităţi variabile. În acest caz societatea împrumutată va rambursa în fiecare an tranşe egale de împrumut.

împrumut

Durata

împrumut

Valoare

anuala

Amortizare

=

- rambursarea integrală a împrumutului în ultima zi a duratei acestuia;

- răscumpărarea prin bursă.

Exemplu:

Se consideră un împrumut obligatar ale cărui caracteristici sunt următoarele:

Număr de obligaţiuni emise (N)

200000

Preţul de emisiune (E)

4000

Valoarea nominală (Vn)

4200

Preţul de rambursare (R)

4300

Rata de dobândă nominală

12%

Cheltuieli de emisiune

400000

Durata împrumutului

4 ani

Modalitatea de rambursare:

a) amortizări anuale constante

b) anuităţi constante

Cheltuielile de emisiune şi primele de rambursare sunt amortizate liniar în 4 ani. Întreprinderea este supusă impozitului de profit (cota de 30%).

Care este costul real al acestui împrumut?

Rezolvare:

a) Se vor parcurge următoarele etape:

1) amortizarea anuală a cheltuielilor de emisiune:

=

lei

100000

4

400000

ui

împrumutul

durata

emisiune

de

cheltuieli

=

=

2) amortizarea anuală a primelor de rambursat (sub aspect contabil):

= (R – E)*N*1/4=(4300-400)*200000*1/4=15000000 lei

3) numărul obligaţiunilor rambursate într-un an:

=200000/4=50000 obligaţiuni.

-mii lei-

Anii

Nr. obligaţiuni nerambursate la începutul anului

Dobânda

(1)*Vn*12%

Nr. obligaţiuni amortizate N/4

Amortizări

(3)*R

Anuităţi

(2)+(4)

(1)

(2)

(3)

(4)

(5)

1

200

100800

50

215000

315800

2

150

75600

50

215000

290600

3

100

50400

50

215000

265400

4

50

25200

50

215000

240200

Total

252000

200

860000

1112000

Întreprinderea varsă anuităţile prezentate mai sus (5) dar realizează economii de impozit din dobânzile deductibile şi amortizările cheltuielilor de emisiune şi primelor de rambursare. Aceste economii diminuează anuităţile astfel: (dobânda + amortiz. anuală a chelt. de emisiune + amortiz. anuală a primelor de rambursat)*30% = economii de impozit

1)

(100800+100+15000)

*30%=

34770

mii lei

2)

(75600+100+15000)

*30%=

27210

mii lei

3)

(50400+100+15000)

*30%=

19650

mii lei

4)

(25200+100+15000)

*30%=

12090

mii lei

-mii lei-

Anii

Anuităţile împrumutului

Economii de impozit

Anuităţi realmente suportate

1

315800

34770

281030

2

290600

27210

263390

3

265400

19650

245750

4

240200

12090

228110

Total

1112000

93720

1018280

Suma efectivă percepută de întreprindere se determină astfel:

Nr. de obligaţiuni * Preţul de emisiune - Cheltuieli de emisiune =

= 200000*4000-400000 = 799600000 lei

Costul real al acestui împrumut este dat de relaţia:

799600000=

4

3

2

)

t

1

(

228110000

)

t

1

(

245750000

)

t

1

(

263390000

t

1

281030000

+

+

+

+

+

+

+

de unde: t = 10,84%

b) prin anuităţi constante:

se aplică formula:

n

-

0

i)

(1

-

1

i

V

a

+

=

unde:

a = anuitatea

Vo = valoarea împrumutului = N*R = 200000*4300=860000000 lei

i = procent de dobândă pe an = 12%

n = durata împrumutului = 4 ani

a = 860000000

lei

283118000

)

12

,

0

1

(

1

12

,

0

4

@

+

-

-

Rambursarea prin anuităţi constante (în mii lei)

Scadenţe

Datorii nerambursate (2-3)

Anuităţi

Dobânzi anuale (2)*i

Amortizări anuale (3-4)

1

2

3

4

5

1

860000

283118

103200

179918

2

680082

283118

81610

201508

3

478574

283118

57429

225689

4

252885

283118

30233

252885

Total

1132472

272472

860000

Economii de impozit

1)

(103200+100+15000)

*30%=

35490

mii lei

2)

(81610+100+15000)

*30%=

29013

mii lei

3)

(57429+100+15000)

*30%=

21759

mii lei

4)

(30233+100+15000)

*30%=

13600

mii lei

-mii lei-

Anii

Anuităţile împrumutului

Economii de impozit

Anuităţi realmente suportate

1

283118

35490

247628

2

283118

29013

254105

3

283118

21759

261359

4

283118

13600

269518

Total

1132472

99862

1032610

Analizând datele rezultate se constată că în situaţia dată soluţia rambursării împrumutului obligatar prin amortizări anuale constante presupune plata unei dobânzi mai mici cu 20472 mii lei dar are dezavantajul unor anuităţi mai mari în primii doi ani.

- împrumuturile bancare; în cazul acestora problema principală este dată de posibilitatea contractuală a băncii de a ajusta nivelul ratei dobânzii, ceea ce conduce la ideea că firma, în orice conjunctură, trebuie să fie eficientă. De asemenea, un împrumut bancar presupune o serie de date oferite creditorului, un grad ridicat de transparenţă şi o acceptare a implicării băncii în deciziile pe termen mediu şi pe termen scurt, care trebuie să fie conforme cu scopul utilizării creditului.

Întrucât creditele bancare nu presupun cheltuieli suplimentare ca în cazul împrumuturilor obligatare, costul acestora se apropie foarte mult de rata nominală a dobânzii, uneori identificându-se cu acesta. Mărimea costului creditului bancar, respectiv suma dobânzii, depinde de trei factori: volumul creditului, rata dobânzii şi timpul de creditare.

Rambursarea creditelor se realizează în conformitate cu clauzele contractuale anual, semestrial, trimestrial sau lunar, prin anuităţi constante sau variabile, cu sau fără perioade de graţie.

Exemplu: Pentru un credit de 860000000 lei pe 4 ani, cu rambursare în rate semestriale la o rată a dobânzii de 12% întreprinderea poate utiliza una din următoarele variante:

a) rambursare în tranşe egale cu dobânda asupra descoperitului rămas;

b) rambursare în tranşe egale plus dobânda pentru fiecare tranşă pe toată durata creditului.

a) pentru prima soluţie semestrialităţile realmente suportate se vor determina astfel:

-mii lei-

ÎmprumutScadenţa

Dobânda asupra descoperitului

Semestrialităţi

107500+(3)

Economii de impozit

(4)*30%

Semestrialităţi realmente suportate

(4)-(5)

1

2

3

4

5

6

860000

180

51600

159100

15480

143620

752500

180

45150

152650

13545

139105

645000

180

38700

146200

11610

134590

537500

180

32250

139750

9675

130075

430000

180

25800

133300

7740

125560

322500

180

19350

126850

5805

121045

215000

180

12900

120400

3870

116530

107500

180

6450

113950

1935

112015

Total

1440

232200

1092200

69660

1022540

Calculul dobânzii asupra descoperitului se va efectua după formula:

100

d

*

360

t

*

k

D

=

unde:

D = dobânda

k = capital de rambursat

t = perioada de timp până la scadenţă

d = rata dobânzii

51600

100

12

*

360

180

*

860000

D

1

=

=

45150

100

12

*

360

180

*

752500

D

2

=

=

…

6450

100

12

*

360

180

*

107500

D

8

=

=

b) rambursarea în tranşe egale plus dobânda pentru fiecare tranşă pe toată durata creditului:

-mii lei-

ÎmprumutScadenţa

(în zile)

Dobânda

Semestrialităţi

(1)+(3)

Economii de impozit

(4)*30%

Semestrialităţi realmente suportate

(4)-(5)

1

2

3

4

5

6

107500

180

6450

113950

1935

112015

107500

360

12900

120400

3870

116530

107500

540

19350

126850

5805

121045

107500

720

25800

133300

7740

125560

107500

900

32250

139750

9675

130075

107500

1080

38700

146200

11610

134590

107500

1260

45150

152650

13545

139105

107500

1440

51600

159100

15480

143620

Total

232200

1092200

69660

1022540

6450

100

12

*

360

180

*

107500

D

1

=

=

12900

100

12

*

360

360

*

107500

D

2

=

=

…

51600

100

12

*

360

1440

*

107500

D

8

=

=

Comparând cele două variante se observă că rambursarea creditului se face cu aceleaşi costuri în ambele cazuri. În ceea ce priveşte însă semestrialităţile varianta (b) prezintă avantajul unor rate crescătoare, în cazul în care capitalul împrumutat şi investit va genera venituri ce vor acoperi ratele scadente.

· leasingul este o modalitate de finanţare ce îşi face simţită prezenţa din ce în ce mai mult pe piaţa din România; dezavantajul major al acesteia este dat de posibilitatea societăţii specializate în leasing de a lua utilajul înapoi la prima şi cea mai mică întârziere a plăţii redevenţei. Avantajul major, definit vag de legislaţia din ţara noastră constă în amânarea plăţii taxei pe valoare adăugată, a taxelor vamale şi a eventualelor accize până în momentul în care societatea devine proprietara echipamentului respectiv, la sfârşitul contractului de leasing.

· creditele pe termen scurt – datorită principiului fundamental al gestiunii financiare, nu se recomandă ca ele să finanţeze investiţii. Totuşi, sunt situaţii care fac inevitabilă apelarea la acest tip de credite. În categoria creditelor pe termen scurt sunt incluse: creditul comercial, creditul de scont, creditul „la descoperire”, creditul de tip factoring etc.


Dacă echipa managerială doreşte să maximizeze valoarea întreprinderii trebuie să se folosească de punctele forte ale acesteia şi să le corecteze pe cele slabe. Analiza situaţiilor financiare implică o comparaţie a performanţei întreprinderii cu aceea a altora, aparţinând aceleiaşi industrii. Această comparaţie ajută echipa managerială să identifice deficienţele şi să ia măsuri pentru îmbunătăţirea performanţei.

Dintre diversele rapoarte pe care corporaţiile le transmit acţionarilor lor, raportul anual este cel mai important. Acest raport conţine două tipuri de informaţii. Primul tip este de natură literară; un document prezentat, de cele mai multe ori, sub formă de scrisoare din partea preşedintelui Consiliului de Administraţie, descriind rezultatele operaţionale ale întreprinderii în decursul anului precedent şi luând în discuţie dezvoltarea viitoare, care va afecta activitatea. Al doilea tip de informaţii este de natură financiară şi conţine patru documente financiare de bază – contul de profit şi pierderi, bilanţul, tabloul (contul) profiturilor acumulate şi cel al fluxurilor de numerar (cash flows). Împreună, aceste documente oferă o viziune contabilă asupra operaţiilor şi poziţiei financiare ale unei întreprinderi. Sunt oferite atât date detaliate pentru ultimii 2 ani, cât şi rezumate ale statisticilor operaţionale pentru ultimii 5 sau 10 ani.

Informaţiile verbale şi cantitative sunt la fel de importante. Documentele financiare descriu evoluţia reală a câştigurilor şi dividendelor pe parcursul ultimilor câţiva ani, în timp ce celălalt tip de informaţie încearcă să explice cauza acestei evoluţii. Dacă întreprinderea s-a confruntat cu probleme grave, echipa managerială va identifica , de cele mai multe ori schimbările ce trebuie făcute pentru a remedia situaţia şi va descrie un scenariu de viitor, care să includă revenirea la o profitabilitate normală.

Desigur, mult aşteptata creştere a profitabilităţii s-ar putea să nu aibă loc, iar analiştii ar trebui să compare declaraţiile din trecut ale echipei manageriale cu rezultatele care au urmat acestor declaraţii. În orice caz, informaţia conţinută în raportul anual foloseşte investitorilor pentru a-şi crea anumite aşteptări, în ceea ce priveşte câştigurile viitoare şi dividendele, precum şi gradul de risc al acestor valori. Este deci evident că raportul anual este de mare interes pentru investitori.


Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă bunurile economice, drepturile şi obligaţiile întreprinderilor (activul şi pasivul unităţii patrimoniale), la încheierea exerciţiului. Fiind documentul oficial de sinteză a întreprinderilor, bilanţul trebuie să redea o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute.

În teoria şi practica analizei financiare se remarcă mai multe abordări conceptuale ale bilanţului, şi anume.

· bilanţul contabil,

· bilanţul financiar;

· bilanţul funcţional.

1. Bilanţul contabil

Caracterizarea generală a structurii patrimoniale presupune investigarea elementelor bilanţiere de activ, respectiv de pasiv, prin prisma dimensiunii şi a ponderii lor în patrimoniul întreprinderii.

Activul bilanţului cuprinde pe de o parte, bunurile şi disponibilităţile deţinute de către întreprindere şi, pe de altă parte, drepturile de creanţă asupra terţilor. Din necesităţi de informare, în activul bilanţului se regăsesc şi soldurile conturilor de regularizare şi asimilate lor, precum şi primele privind rambursarea obligaţiunilor.

În activul bilanţului sunt cuprinse numai valori nete. Valoarea netă contabilă se obţine din valoarea de intrare în patrimoniu a activelor, denumită şi valoare contabilă, din care au fost deduse sumele reprezentând amortismentele şi provizioanele aferente acestora.

Posturile de activ sunt structurare în bilanţ astfel:

· active imobilizate;

· active circulante;

· conturi de regularizare şi asimilate;

· prime privind rambursarea obligaţiunilor.

Pasivul bilanţului grupează resursele de care dispune agentul economic pentru a finanţa utilizările sale, care sunt grupate în ordinea exigibilităţii crescătoare.

Elementele patrimoniale de pasiv sunt formate din:

· capital propriu;

· provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

· datorii;

· conturi de regularizare de pasiv.

Suma posturilor de activ fiind egală cu suma posturilor de pasiv rezultă că modificarea posturilor din bilanţ înseamnă:

· folosirea de capital pentru:

· orice creştere a unei poziţii din activ;

· orice diminuare a unei poziţii de pasiv;

· sursă de capital pentru:

· orice diminuare a unei poziţii de activ;

· orice creştere a unei poziţii de pasiv.

Anexa la bilanţ are ca obiective principale completarea şi explicarea datelor înscrise în Bilanţ şi Contul de profit şi pierdere şi conţine informaţii cu privire la situaţia patrimonială şi financiară, rezultatele aferente exerciţiului încheiat.

2. Bilanţul financiar

Scopul bilanţului financiar este inventarierea averii angajamentelor întreprinderii şi ordonarea lor pe termene de lichiditate, respectiv exigibilitate. Pe baza datelor şi a detaliilor prezentate în Anexa la bilanţ se vor modifica datele contabile astfel încât ordonarea posturilor de activ şi pasiv să se facă exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate.

Utilitatea bilanţului financiar poate fi privită din mai multe perspective:

· din perspectiva celor cărora li se adresează:

· acţionari - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor, evoluţia mărimii acestuia, durata de lichidare a acestuia în eventualitatea unei recuperări de capitaluri;

· creditori - care doresc să cunoască valoarea patrimoniului întreprinderii ce reprezintă garanţia realizării drepturilor lor;

· din perspectiva modului în care satisface cerinţele şi obiectivele analizei financiare, ordonarea bilanţului pe termene răspunde mai bine:

· analizei structurii financiare;

· analizei echilibrului financiar;

· analizei randamentului financiar;

· analizei riscurilor; analizei bonităţii financiare;

· valorii patrimoniale a întreprinderii.

Structura bilanţului financiar cuprinde:

· pentru activ:

· - active imobilizate nete:

· imobilizări necorporale;

· imobilizări corporale;

· imobilizări financiare mai mari de un an;

· creanţe mai mari de un an;

· active circulante:

· imobilizări financiare mai mici de un an;

· stocuri;

· creanţe mai mici de un an (inclusiv decontări în curs de clarificare);

· disponibilităţi băneşti.

· pentru pasiv:

· capital permanent:

· capitaluri proprii;

· provizioane mai mari de un an;

· împrumuturi pe termen mediu şi lung;

· datorii pe termen scurt:

· - împrumuturi pe termen scurt;

· provizioane mai mici de un an;

· obligaţii fiscale şi sociale;

· decontări în curs de clarificare.

Construcţia bilanţului financiar are la bază corecţiile aduse posturilor de bilanţ contabil:

- imobilizările necorporale se înregistrrează la valoarea netă; în cazul imobilizărilor necorporale se ţine seama de faptul că şi cheltuielile de constituire şi cele de cercetare dezvoltare sunt considerate elemente de activ fictiv, ca urmare aceste nonvalori se deduc din capitalurile proprii;

- imobilizările corporale se înregistrează la valoarea netă; pentru a da valoarea reală a activelor patrimoniale acestea se supun reevaluării, modificându-se valoarea activelor supuse reevaluării pe partea de activ, în pasiv modificările se vor înregistra în capitaluri la "diferenţe din reevaluare";

- imobilizările financiare se vor separa pe termene de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz;

- stocurile fără mişcare sau cu mişcare lentă (mai mari de 365 de zile) se înscriu la imobilizări, restul stocurilor rămânând la active circulante;

- creanţele se vor separa pe termen de lichiditate şi se vor înscrie în activ după caz; decontările din operaţiuni în curs de clarificare- activ se asimilează creanţelor mai mici de un an;

- cheltuielile înregistrate în avans se consideră activ fictiv; se deduc din capitalurile proprii;

- diferenţele de conversie activ respectiv pasiv, influenţează nivelul creanţelor, respectiv obligaţiilor, fiind considerate active fictive şi se deduc din provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli, din capitalurile proprii, diminuând valoarea acestora, respectiv majorează capitalurile proprii;

- primele de rambursare a obligaţiunilor reprezintă active fictive şi se deduc din datoriile mai mari de un an;

- capitalurile proprii se mai diminuează cu valoarea capitalului subscris şi nevărsat, diminuându-se în activ creanţele cu grupuri şi persoane;

- dividendele de plată către acţionari din profitul net nerepartizat se scad din capitalurile proprii şi se înscriu la datorii mai mici de un an;

- provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli se reclasifică astfel:

· la datorii pe termen scurt (provizioane "mai mici de un an"), dacă provizioanele îndeplinesc următoarele condiţii:

· cheltuiala pe care o acoperă provizioanele este depistată înainte de încheierea exerciţiului financiar;

· există o mare probabilitate de utilizare a lor, fiind destinate acoperirii riscurilor identificate ca inevitabile pentru activitatea firmei;

· la capitaluri proprii (provizioane "mai mari de un an"), în cazul în care nu îndeplinesc condiţiile de a fi trecute la datorii pe teermen scurt;

- imobilizările deţinute în leasing se înscriu în activ la imobilizări corporale la valoarea netă (valoarea rămasă de achitat), în pasiv la împrumuturi pe termen mediu şi lung cu aceeaşi valoare;

- veniturile înregistrate în avans vor fi asimilate capitalurilor proprii;

- decontările din operaţiuni în curs de clarificare-pasiv se asimilează datoriilor mai mici de un an;

- efectele scontate neajunse la scadenţă se înregistrează în activ la creanţe, iar în pasiv la datorii pe termen scurt.

Exemplu: se va realiza conversia bilanţ contabil-bilanţ financiar pe baza următoarelor date:

BILANŢ CONTABIL

-mii lei-

Activ

Pasiv

Active imobilizate

710000

Capital social

870000

Imobilizări necorporale (1)

250000

Rezultatul exerciţiului (4)

130000

Imobilizări corporale

320000

Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

98000

Imobilizări financiare (2)

140000

Datorii financiare (5)

360000

Active circulante

1240000

Datorii furnizori

420000

Stocuri

370000

Alte datorii pe termen scurt

72000

Clienţi (3)

530000

Alte creanţe pe termen scurt

90000

Valori mobiliare de plasament

250000

Total activ

1950000

Total pasiv

1950000

Corecţii:

(1) Imobilizări necorporale din care cheltuieli de constituire 100000 mii lei

(2) Imobilizări financiare din care cu termen de lichiditate mai mic de un an 92000 mii lei

(3) Clienţi din care cu lichiditate mai mare de un an 220000 mii lei

(4) Rezultatul exerciţiului se va repartiza astfel: 87000 mii lei la fonduri proprii, 23000 mii lei dividende, restul (20000 mii lei) se va reporta la exerciţiul următor

(5) Datorii financiare din care credite bancare curente 60000 mii lei.

În urma operării corecţiilor se va obţine următorul Bilanţ financiar:

BILANŢ FINANCIAR

-mii lei-

Activ

Pasiv

Nevoi permanente

738000

Resurse permanente

1275000

Imobilizări necorporale

150000

Capital social

857000

Imobilizări corporale

320000

Rezultat reportat

20000

Imobilizări financiare

268000

Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

98000

Nevoi temporare

1112000

Datorii financiare

300000

Stocuri

370000

Resurse temporare

575000

Clienţi

402000

Datorii furnizori

420000

Alte creanţe pe termen scurt

90000

Dividende datorate

23000

Valori mobiliare de plasament

250000

Alte datorii pe termen scurt

72000

Credite de trezorerie

60000

Total activ

1850000

Total pasiv

1850000

3. Bilanţul funcţional

Analiza financiară pe baza bilanţului financiar este un demers static ce nu permite evidenţierea legăturilor semnificative dintre resurse şi utilizarea (alocarea) lor.

Scopul bilanţului funcţional nu este inventarierea averii şi angajamentelor întreprinderii, ci identificarea nevoilor acesteia şi modului de alocare a surselor de finanţare pe diferite cicluri, răspunzând în acest fel cerinţelor unei analize dinamice.

Utilitatea bilanţului funcţional constă în:

· analiza trezoreriei;

· analiza funcţională a riscului, pe baza fluxurilor.

Structura bilanţului funcţional are la bază structura bilanţului contabil, clasificând elementele de activ şi pasiv după apartenenţe la un ciclu sau altul, astfel:

· ciclul de investiţii, care cuprinde ansamblul deciziilor luate pentru satisfacerea nevoilor de imobilizări ale întreprinderii şi căruia îi corespund activele (utilizările; mijloacele) aciclice (stabile) şi respectiv pasivele (resursele) aciclice;

· ciclul de exploatare presupune derularea activităţilor operaţionale de producţie (aprovizionare-fabricaţie-stocare-vânzare) şi a fluxurilor degajate de circuitul capitalului angajat în acest ciclu (bani-marfă-producţie-marfă-bani), căruia îi corespund activul ciclic (temporar) de exploatare şi finanţarea scurtă de exploatare (pasivele aciclice de exploatare);

· ciclul de finanţare, căruia îi corespund operaţiunile derulate între întreprindere şi proprietarii de capital (acţionari şi creditori), permite eliminarea decalajelor dintre fluxul de lichidităţi de intrare, respectiv ieşire, degajate de ciclul de exploatare.

Structura bilanţului funcţional este următoarea:

ACTIV

PASIV

Ciclul de investiţii

Activele aciclice (stabile)

Pasivele aciclice

Ciclul de finanţare

Ciclul de exploatare

Active ciclice din exploatare

Pasivele ciclice din exploatare

Ciclul de finanţare

Elemente în afara exploatării

Active ciclice din afara exploatării

Pasivele ciclice din afara exploatării

Excedent de numerar

Trezoreria de activ

Trezoreria de pasiv

Deficit de numerar


Dacă bilanţul întreprinderii exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns în urma încheierii unui exerciţiu financiar, contul de profit şi perderi reflectă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost fluxurile de venituri şi cheltuieli care au determinat traiectoria evoluţiei întreprinderii.

Contul de profit şi pierderi oferă informaţii asupra activităţii de producţie, comercializare şi financiară a firmei şi cuprinde:

· cifra de afaceri;

· veniturile şi cheltuielile grupate după natura lor şi ordonate pe trei tipuri de activităţi: exploatare, financiară şi excepţională;

· rezultatele degajate de cele trei activităţi;

· rezultatul brut al exerciţiului, impozitul pe profit şi rezultatul net.

Activitatea de exploatare (de bază) face referire la sectoarele industrial, investiţional, comercial şi cel al prestărilor de servicii; activitatea financiară la participaţiile la capitalul altor societăţi şi alte acţiuni de plasament pe piaţa monetară şi financiară formând împreună activitatea curentă a întreprinderii. Activitatea excepţională generează o seamă de venituri şi cheltuieli din operaţiuni excepţionale de gestiune, respectiv de capital ale firmei.

Veniturile din exploatare cuprind:

· cifra de afaceri, însumarea veniturilor din vânzarea mărfurilor şi a celor din producţie vândută;

· producţia stocată (din variaţia de stocuri şi soldul de facturi care se referă la producţia stocată);

· producţia imobilizată;

· subvenţii de exploatare;

· venituri din reluări de provizioane care nu s-au utilizat sau s-au utilizat doar parţial;

· alte venituri din exploatare.

Cheltuielile de exploatare se referă la:

· costul mărfurilor achiziţionate;

· cheltuieli ocazionate de aprovizionarea cu materii prime şi materiale în cursul perioadei şi cele din variaţia stocurilor de materiale;

· cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi;

· impozite, taxe şi vărsăminte asimilate (fără impozitul pe profit);

· plata salariilor şi acoperirea cheltuielilor cu caracter social (bugetul asigurărilor sociale);

· amortizări ale imobilizărilor;

· provizioane aferente activelor circulante şi asupra riscurilor şi cheltuielilor de exploatare;

· alte cheltuieli de exploatare.

Veniturile financiare provin din:

· participarea firmei la capitalul altor societăţi;

· venituri din plasamente imobilizate;

· dobânzi bonificate de bănci pentru disponibilil din cont;

· diferenţe favorabile de curs valutar;

· reluarea provizioanelor financiare constituite şi rămase fără obiect;

· venituri din cesiune de valori mobiliare de plasament.

Cheltuielile financiare includ:

· dobânzi şi comisioane plătite băncilor şi altor terţi creditori;

· amortizări şi provizioane financiare calculate;

· diferenţe nefavorabile de curs valutar;

· cheltuieli aferente cesiunii de valori mobiliare de plasament;

Veniturile şi cheltuielile financiare determină mărimea rezultatului financiar (profit sau pierdere). Mărimea rezultatului exploatării şi al celui financiar determină rezultatul curent.

Veniturile excepţionale provin din:

· operaţiuni de gestiune:

· amenzi, penalităţi aplicate terţilor;

· despăgubiri;

· degrevări de impozite (reduceri, scutiri);

· operaţiuni de capital:

· venituri din cesiunea de active;

· subvenţii pentru investiţii virate la venituri;

· reluări asupra provizioanelor (excepţionale).

Cheltuielile excepţionale provin din:

· operaţiuni de gestiune:

· amenzi, penalităţi, despăgubiri plătite terţilor;

· donaţii acordate.

· operaţiuni de capital:

· valoarea contabilă a activelor furate, distruse, pierdute;

· amortizări şi provizioane excepţionale calculate.

Veniturile şi cheltuielile excepţionale determină mărimea rezultatului excepţional (profit sau pierdere).

Mărimea rezultatului curent şi a celui excepţional determină rezultatul brut al exerciţiului. Rezultatul brut al exerciţiului poate fi calculat pe baza veniturilor şi cheltuielilor totale, respectiv a rezultatelor pe cele trei activităţi.

Prin deducerea impozitului pe profit din rezultatul brut al exerciţiului se obţine rezultatul net al exerciţiului (profit sau pierdere). Impozitul pe profit se aplică profitului impozabil care se obţine din profitul total din care se scad veniturile neimpozabile şi cheltuielile nedeductibile fiscal specificate prin lege.


Cu toate că orice poziţie de activ sau de pasiv din bilanţul contabil, precum şi veniturile, cheltuielile şi profiturile din contul de rezultate sunt exprimate în valoare monetară, numai poziţia “lichidităţi – cash” reprezintă sume lichide reale. Activităţile desfăşurate trebuie să asigure generarea de numerar prin folosirea activelor deţinute. De exemplu, întreprinderea efectuează vânzări, ceea ce duce la: (1) reducerea stocurilor, (2) creşterea sumei de bani lichizi şi (3) un profit, dacă preţul obţinut în urma vânzărilor este mai mare decât costul bunurilor vândute. Aceste tranzacţii produc schimbări în bilanţ şi sunt, de asemenea, reflectate în contul de profit şi pierderi. Este de mare importanţă înţelegerea următoarelor trei aspecte: (1)activităţile de vânzare se derulează pentru unităţi fizice de marfă; (2) tranzacţiile de unităţi fizice se transformă în valori băneşti cu ajutorul sistemului contabil; (3) scopul analizei financiare este acela de a analiza numerele înregistrate contabil pentru a determina cât de eficientă este compania în producerea şi vânzarea de bunuri şi servicii.

Pentru a înţelege cum influenţează timpul documentele financiare, este necesară înţelegerea ciclului fluxului de numerar în cadrul unei firme, aşa cum este acesta prezentat în figura următoare, dreptunghiurile reprezintă conturi de bilanţ – active şi pasive – iar cercurile reprezintă acţiunile întreprinse de companie. Fiecare dreptunghi poate fi asimilat unui rezervor, iar liniile ondulate reprezintă suma de activ sau de pasiv în acest “rezervor” (poziţie de cont), la data construirii bilanţului. Diferitele tranzacţii duc la schimbări în aceste conturi. De exemplu, colectarea unei facturi de încasat reduce nivelul contului “facturi de încasat”, dar creşte nivelul în contul de “lichidităţi”.

Contul de lichidităţi (cont curent) este punctul central al diagramei. Unele acţiuni, precum emisiunea de acţiuni, colectarea facturilor de încasat sau obţinerea unor împrumuturi bancare, vor duce la creşteri în acest cont, în timp ce plata impozitelor, a dobânzilor, a dividendelor, a facturilor de onorat vor duce la scăderi în acest cont. Aceleaşi comentarii se pot face despre toate conturile conţinute în bilanţ – soldurile lor pot să crească, să scadă sau să rămână constante, în funcţie de ceea ce se întâmplă pe durata perioadei studiate.

Dacă se previzionează creşteri ale vânzărilor, firma poate să-şi mărească lichiditatea, prin împrumuturi bancare sau prin vânzarea de noi acţiuni. De exemplu, dacă întreprinderea anticipează o creştere a vânzărilor, va proceda după cum urmează: (1) va mări suma de bani lichizi necesară pentru cumpărarea sau construirea de mijloace fixe (imobilizări corporale), prin stabilirea bugetului de investiţie; (2)va cumpăra, într-un ritm mai alert, materii prime, crescând astfel atât stocul de materie primă, cât şi contul de facturi de plătit; (3) va creşte producţia, mărindu-se astfel stocul de producţie neterminată (producţie în curs de fabricaţie); (4) eventual va creşte stocul de produse finite. O parte din bani vor fi cheltuiţi în cadrul acestor acţiuni şi astfel nu vor mai apărea în contul de lichidităţi, iar o altă parte vor trebui să fie cheltuiţi pentru a onora facturile şi salariile personalului. Toate aceste cheltuieli vor avea loc înainte de încasarea vreunei sume de bani din vânzări. Chiar şi atunci când vânzările previzionate vor fi realizate, încasările vor mai întârzia un timp, pentru că întreeprinderea oferă credit comercial de 30 de zile şi va trebui să aştepte 30 de zile de la data perfectării unei vânzări până la încasarea propriu-zisă. În funcţie de suma de lichidităţi disponibilă la începutul aceste extinderi, de lungimea ciclului producţie – vânzare – încasare şi de perioada în care întreprinderea poate întârzia plata facturilor sale de onorat şi a salariilor, aceasta poate să ajungă în situaţia de a avea nevoie de sume substanţiale, pe care le va obţine din vânzarea de acţiuni sau obligaţiuni, sau din împrumuturi bancare.

Dacă întreprinderea este profitabilă, atunci veniturile din vânzări vor fi mai mari decât costurile, iar intrările de numerar vor depăşi, în final, cheltuielile (ieşirile). Totuşi, chiar şi o afacere profitabilă poate trece prin momente de lipsă de lichidităţi, mai ales dacă este într-o fază de creştere rapidă. Se poate ivi situaţia în care trebuie să se efectueze plăţile pentru extinderi, pentru noile echipamente şi pentru salarii, înainte ca fluxul de numerar rezultat în urma vânzărilor să înceapă să se materializeze. Aceasta este cauza pentru care întreprinderile, care se dezvoltă într-un ritm rapid, necesită împrumuturi bancare considerabile sau capital din alte resurse.

O firmă neprofitabilă va avea cheltuieli mai mari decât intrările de numerar. Acest fapt, la rândul său, va duce la reducerea soldului contului de lichidităţi, va cauza o întârziere a plăţii salariilor şi facturilor de onorat şi va duce chiar la împrumuturi împovărătoare. Ca urmare, nivelul datoriilor creşte excesiv de mult într-o firmă neprofitabilă. De asemenea, un plan peste măsură de ambiţios, de extindere a unei întreprinderi va duce la stocuri excesive, valori mari ale activelor fixe (multe imobilizări corporale), în timp ce o politică de încasări deficitară va avea ca rezultat creanţe neîncasate şi profituri reduse; aceasta apare, mai întâi, sub forma unei valori ridicate a contului de facturi de încasat (clienţi).

Dacă o firmă este în criză de lichidităţi şi nu poate să le obţină, în aşa fel încât să îşi poată îndeplini obligaţiile financiare şi contractuale, aceasta se află în imposibilitatea de a opera şi va trebui să declare falimentul. Iată de ce o previziune corectă a fluxului de numerar este un element critic al unui plan financiar bun. Analiştii financiari cunosc acest fapt şi utilizează tehnici analitice pentru a descoperi eventualele probleme cauzate de fluxul de numerar, înainte ca acestea să devină grave.

leasing

de

Obligatii

dobânzile

cu

Cheltuieli

leasing

de

Obligatii

dobânzile

cu

Cheltuieli

impozitare

de

înainte

Profit

+

+

+

Fluxuri monetare şi materiale în cadrul firmei

Analiza grafică a fluxului de numerar (“cash flow analysis”), se poate prezenta într-o formă numerică şi se poate include în documentele prezentate anual , sub denumirea de tabloul modificărilor în poziţia financiară, sau tabloul fluxurilor de numerar. Acest document este construit astfel încât:

(1) să arate în ce măsură activităţile firmei au afectat lichiditatea acesteia, măsurată prin fluxurile de numerar

(2) să scoată în evidenţă relaţiile dintre fluxurile de numerar provenite din activitatea productivă, cele provenite din investiţii şi cele provenite din operaţii financiare.

Documentul este de ajutor în obţinerea răspunsurilor la următoarele întrebări:

- dacă firma generează suma de bani lichizi necesară pentru achiziţionarea de active fixe pentru extindere;

- dacă rata de creştere a întreprinderii este atât de rapidă încât este necesară finanţarea din surse externe, atât pentru menţinerea nivelului de activitate productivă, cât şi pentru noile investiţii în active fixe;

- dacă firma dispune de fluxuri de numerar în exces, astfel încât acestea să fie utilizate pentru plata datoriei externe din perioadele anterioare sau pentru investiţii în noi produse.

Astfel de informaţii sunt utile, atât pentru analizarea investiţiilor, cât şi pentru planificarea corporaţională, astfel încât tabloul fluxurilor de numerar este o parte importantă a raportului anual.

Structura documentului. Tabloul fluxurilor de numerar este compus din trei părţi majore, fiecare corespunzând unui tip de activitate ce are impact asupra unei surse sau a unei utilizări de lichidităţi. Aceste trei tipuri de activitate sunt:

activitatea productivă

activitatea de investiţii

activitatea financiară.

Activităţile productive. Lichidităţile generate de activităţile productive sunt, în general, asociate cu contul de profit şi pierderi. Totuşi, cifra profitului net de pe ultima poziţie a contului de profit şi pierderi nu relevă întregul impact al deciziilor operaţionale asupra fluxurilor de numerar, din următoarele două motive:

- profitul net se obţine prin scăderea unor cheltuieli care nu implică numerar, cum ar fi cheltuielile cu amortizarea activelor fixe tangibile şi intangibile (imobilizărilor corporale şi necorporale)

- conturi, precum facturile de încasat, stocurile şi facturile de onorat, care sunt incluse în capitalul de lucru (fondul de rulment) sunt direct influenţate de deciziile operaţionale, iar schimbări în soldurile acestor conturi vor a

Date post:	22-Oct-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	1 times
Download:	0 times

Management Financiar Contabil€¦ · Web view1.1. Finanţele în cadrul structurii...

Documents