MIHAI BABELE

EROILOR războiului pentru apărarea PATRIEI contra cotropitorilor ruşi, celor vii şi celor morţi dedic această carte.

MALURILE MORŢII

1

Războiul

1992 ruso - moldav

R E F E R I N Ţ E

Această carte, ca şi toate operele renumitului scriitor Mihai Babele, e scrisă în stilul romanului istoric. Evenimentele sunt expuse în rânduială cronologică, cu date concrete şi personaje concrete. Aspectul politic al acestui război este expus în câteva fraze. Accentul se pune pe caracterul războiului, văzut de părţile implicate, în aspecte diferite. Sute de nume şi acţiunile lor concrete, ori pasivitatea lor, egală cu trădarea... E singura carte din cele publicate de reprezentanţii ambelor maluri ale Nistrului, unde evenimentele sunt redate în aceeaşi perioadă de vreme. Corect şi adevărat sunt redate faptele eroice ale soldaţilor, poliţiştilor, voluntarilor şi comandanţilor aflaţi în tranşee, acţiunile prost gândite şi trădătoare ale comandamentului suprem şi conducătorilor politici. În această carte este tot: viziunea acestui război de pe ambele maluri ale Nistrului, date istorice, persoane concrete cu soarta lor, zeci de episoade ale acestui război...

Nicolae Petrică, general de brigadă, comandantul

2

platoului de la Cocieri, fostul şef al Marelui Stat Major al forţelor armate a Republicii Moldova

Cu problemele de toate zilele, mulţi dintre noi încep să uite evenimentele amare din primăvara – vara lui 1992. Doar acel război n-a fost altceva decăt un război pentru apărarea Patriei, contra cotropitorilor ruşi. Această carte se deosebeşte din mulţimea de cărţi scrise pe această temă prin faptul că autorul nu este numai un bun cunoscător al artei militare, ci şi un talentat maestru al cuvântului. Citind această carte, înţelegi cauza adevărată a acestui război, dar şi de ce acest conflict continuă şi până acum. Prin munca sa cinstită, autorul parcă a înălţat un monument eroilor noştri căzuţi pentru apărarea Patriei şi celor ce au vărsat sănge pentru apărarea acestui pământ.

Vladimir Beşleagă, scriitor

Scrisă de un autor talentat, această carte te fascinează de la început... şi nu te poţi rupe de ea până la sfârşit. Se citeşte uşor, frazele sunt construite astfel încât să fie clare atât pentru militari, cât şi pentru femei, tineret. Cel mai preţios este faptul că autorul a pătruns adânc în psihologia şi caracterele eroilor săi, atât de clar descrie operaţiunile desfăşurate de părţile beligerante, de parcă a participat la ele. Când am citit manuscrisul (cartea nu era încă editată), aveam impresia că mă aflu în tranşee, că de la mine miroase a praf de puşcă, că alături sunt prietenii mei de luptă... Extraordinar de bine vorbeşte despre luptătorii de rând, despre subofiţerii şi ofiţerii părţilor beligerante, care se aflau nemijlocit în tranşee, despre cei care de fapt au suportat consecinţele acestui război pe pielea lor, care uneori stau flămânzi, nu dormeau, pe care îi mâncau păduchii în tranşee, dar care visau la un viitor fericit... Nu prea bine caracterizează comandamentul suprem şi cercurile politice ale părţilor beligerante, lipsa capacităţilor de a conduce operaţuinile militare manifestate de comandamentele supreme, corupţia şi interesele nemijlocite manifestate de cercurile politice pentru spălarea banilor prin intermediul acestui război...

3

Valeriu Troenco, general – maior de justiţie, participant activ la război pe prima linie.

Cine şi orice ar vorbi despre războiul ruso-moldav din 1992, nu poate să nu spună despre meritele Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială. În ultimul timp însă se încearcă să se reducă din meritul ei... Cu cât mai mult timp trece de la acel război, cu atât mai mulţi se găsesc eroi. Cresc ca ciupercile. Însă în tabloul acelor evenimente nu se înscriu, căci erau departe de acolo. Şi ei au ales metodele de a murdări eroii adevăraţi, care au apărat Patria nu prin cuvinte, ci prin fapte. Împreună cu autoru, am adunat materiale despre activitatea BPDS în acel război. Autorul arunca cu pricepere poveştile, basmele, istoriile închipuite ale unor combatanţi, întotdeana analiza şi compara cu documentele.

Anton Gamurari general-maior de poliţie, primul comandant al BPDS

4

Prin hotărârea Camerei Superioare a Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg № 349 din 08. 07. 2004, Rusia a fost recunoscută ca agresor în războiul ruso-moldav din 1992 şi ocupanta părţii de est a Republicii Moldova.

P R E F A Ţ Ă.

S-au scurs 20 de ani din perioada evenimentelor care au zguduit nu numai lumea, ci şi mica noastră republică. S-a destrămat faimosul imperiu sovietic, ca un castel de nisip. Ceea ce părea de nezdruncinat şi veşnic s-a prefăcut în praf şi pulbere. Ideologia comunistă, pusă la baza politicii multor ţări cu regim dictatorial, şi-a pierdut valoarea. Acest lucru se referă şi la Moldova. S-au început schimbările... Distrugerea stereotipurilor vechi, respingerea a tot ce e nou, barierele ideologice şi lingvistice, au lipsit de siguranţă majoritatea funcţionarilor sovietici. E cazul să amintim că anume în această perioadă separatismul, criminalul, împărţirea averii statului au atins apogeul şi influenţau evenimentele. În această carte evenimentele, toate procesele sunt redate prin faptele oamenilor care au participat la război. De la ţărani simpli, care au început reformele la ei acasă, apoi cu arma în mână s-au ridicat la apărarea Patriei contra cotropotorilori ruşi, care voiau să ne întoarcă în trecut, până la persoane ce ocupau posturi înalte în conducerea ţării. Vedem faptele eroice ale unora, ticăloşia şi laşitatea altora, pe cei ce nu şi-au făcut datoria civică şi de serviciu... Problemele nerezolvate la începutul anilor 90 se resimt şi acum. Nu s-a beneficiat de independenţa ţării, nu au fost create organele necesare de ocrotire a dreptului, nu s-au consolidat structurile de stat pe întreg teritoriu, nu a fost trecută armata sub jurisdicţia ţării, dând posibilitate separatiştilor, sprijiniţi de structurile de stat şovine ale Rusiei, să sepună mâna pe putere în

5

autorităţile locale şi să rupă o bucată din ţară, bătându-şi joc de populaţia băştinaşă, a cărei majoritate este alcătuită din moldoveni. În plan politic, această ruptură îngrijorează întreaga Europă. Sunt bucuros că autorul a ridicat aceste probleme, că nu e indiferent de tot ce s-a făcut, ori mai bine zis nu s-a făcut în aceşti ani de independenţă, amintindu-le istoricilor că despre trecutul poporului nostru şi ale ţării, despre eroii ce şi-au sacrificat vieţile lor tinere în războiul ruso-moldav din 1992, trebuie să afle generaţiile tinere. Dacă s-ar fi dat dovadă de tărie de caracter, îndrăzneală, de risc personal de a-şi asuma răspunderea pentru a rezolva probleme strigente care apăreau în fiecare zi, fiecare oră, fiecare minută, dar s-ar fi selectate cadre, capabile să rezolve aceste probleme, sunt convins că foarte multe greşeli puteau fi evitate, iar ţara nu era să fie fărâmiţată şi furată. Anton Gamurari, general-maior de poliţie, primul comandant al Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială.

Din partea autorului. Comuniştii ortodocşi în frunte cu al doilea om în ierarhia puterii de stat din URSS, dar care visa să fie primul, Anatolii Lukianov, pentru a păstra imperiul sovietic, deja putred, au format republici separatiste în Azerbaidjan, Georgia, Moldova. S-a încercat şi în ţările baltice, şi în Ucraina. Însă tentativele au eşuat. În Moldova Lukianov trebuia să formeze cinci republici separatiste, însă au rezultat doar două. Gagauzia, cu o populaţie cu rădăcini turcice, şi Transnistria, populată majoritar de moldoveni(42%) şi de alte naţionalităţi. Conflictul din Transnistria, care a degenerat treptat într-un război ruso-moldav, a fost descris de reprezenranţii părţilor beligerante, fiecare din punctul său de vedere. Au scris generalul Nicolae Petrică, colonelul Anatolie Munteanu, jurnalista Valentina Ursu, scriitorul Iurie Colesnic, Trofim Ştefan şi alţii. O carte de 800 de pagini a scris colonelul M.M. Bergman, un evreu născut în Transnistria, comendantul militar al Tiraspolului. În ea îl laudă mai mult pe generalul rus Aleksandr Lebedi, şi ca majoritatea evreilor, îi denigrează pe moldoveni. Ca să nu mai vorbim de cartea Galinei Andreeva! În toate aceste cărţi scrise de separatişti, se pronunţă ura seculară a lepădăturilor venite pe pământul moldovenesc faţă de moldoveni, care nu mai

6

voiau să se închine în faţa ruşilor, care n-au mai vrut să fie conduşi de venetici de tot soiul. Asta este principala cauză a conflictului transnistrean. Războiul a fost o urmare a acesteea...

Dintr-o telegramă secretă cifrată expediată

pe 22 iunie 1992 de către generalul

Netkaciov, comandantul Armatei a 14-a

ruseşti dislocată în Transnistria,

ministrului Apărării al Federaţiei Ruse

Pavel Graciov: „… Raportez că un prim

bilanţ al primelor patru zile de luptă în

Bender, este faptul că datorită implicării

nemijlocite a Armatei a 14-a, formaţiunile

armate separatiste au putut evita

nimicirea în totalitate şi şi-au recăpătat

7

moralul de luptă...”

* * *

Anul 1988. Tiraspol, RSSM, pe al cărei teritoriu au fost dislocate Armata a 14-a sovietică şi întreg arsenalul militar retras din întreaga Europă.

Era în toi „perestroika” (încercarea de restructurare şi renovare a sistemului sovietic pe cale de prăbuşire). Comandamentul acestei armate, inclusiv comandantul ei, Anatolie Sergheev, au simţit că „şuruburile” au slăbit şi că îşi pot permite anumite activităţi… pe cont propriu. Nimeni nu-i mai controla atât de strict conform prevederilor statutului. Cei care veneau totuşi în control mergeau mai mult la pescuit sau… în saune cu domnişoare…

Aceeaşi stare de relaxare au început s-o simtă şi ofiţerii inferiori de care în orice armată în lume depinde disciplina. Ca urmare, a început să crească numărul a tot felul de încălcări de statut, de dezertare, de sustrageri de muniţie, de mutilări prin împuşcare de către proaspeţii recruţi, inclusiv din motive de dragoste neîmpărtăşită. Dar principala cauză a acestor automutilări pentru a scăpa de armată era faptul că „înflorea” aşa-numita „dedovşcina”, un fel de banditism sau feudalism primar promovat de militarii cu un anumit stagiu în raport cu proaspeţii lor camarazi abia încorporaţi. Era fenomenul ce a caracterizat dintotdeauna armata rusă ţaristă şi mai ales sovietică.

S-au activizat brusc tot felul de elemente criminale şi şovine, velicoruse.

X X X

„Harababura” din stânga Nistrului s-a intensificat în special după 31 august 1989, când o parte din deputaţii din stânga Nistrului, la comanda directă a unor forţe de la Moscova, prin intermediul serviciilor secrete din KGB, au refuzat să accepte noile legi şi autorităţi de la Chişinău. Frica Moscovei de a pierde controlul asupra părţii din dreapta a RSSM şi unificarea ei cu România de la care a fost ruptă prin agresiune în 1940 o făcea să apeleze la orice mijloc. Ulterior, o recunoaşte însuşi Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat din Federaţia Rusă într-un discurs rostit chiar în Parlamentul Republicii Moldova: „…am creat o autonomie în Transnistria pentru a împiedica Moldova să se unească cu România şi, astfel, să iasă de sub influenţa noastră…” Adevărul gol-goluţ rostit într-un moment necontrolat de sinceritate.

Atunci, în spiritul unor tradiţii imperiale seculare, în Transnistria a început persecutarea moldovenilor băştinaşi, determinându-i „să plece” sau „să ne accepte”. S-a început de la nivelul copiilor, părinţilor, profesorilor. Chiar dacă statistic (de fapt) moldovenii constituiau 42%. S-a început cu închiderea grădiniţelor, apoi a şcolilor. Mulţi moldoveni erau concediaţi nemotivat. În serviciu rămâneau doar cei care acceptau să colaboreze cu noile structuri promoscovite.

Au apărut primii refugiaţi.

8

Mass-media a început să transmită non stop tot felul de reportaje, informaţii, filme şi „filmuleţe” despre moldoveni. A apărut şi fenomenul solicitanţilor de azil la Moscova pe motiv că moldovenii i-ar persecuta pe bază de limbă şi identitate, pentru a obţine astfel locuinţe şi tot felul de beneficii la Moscova. Şi, în scop de propagandă, autorităţile ruse îi ajutau.

Îşi continua vechiul rol imperial ca instrument de stăpânire şi biserica ortodoxă rusă. Banii enoriaşilor moldoveni continuau să curgă spre metropolă. Cinismul depăşea orice imaginaţie „creştină”.

X X X

La 2 septembrie 1990, ca într-o farsă, aşa-numitul „Congres al deputaţilor sovietelor de toate nivelurile” (de fapt o strânsură de venetici) şi sub bagheta anumitor structuri de la Moscova cu personaje concrete din serviciile speciale ale acestei metropole declară (cu ce drept?!) crearea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti Pridnestrovie (interesant: în traducere cuvântul înseamnă limitrof, din apropiere, deci – de pe ambele maluri nistrene). Ori în traducere inversă Transnistria înseamnă „Zadnestrovie” (vezi: Zadneprovie, Zavoljie etc.) şi nu „Pridnestrovie”. Până şi în titlu o gafă. De fapt, nu era. Era o confuzie special lansată de serviciile secrete ale „noii” republici Federaţia Rusă… nostalgică (şi imperială).

* * *Armata a 14-a sovietică era dislocată nu numai pe teritoriul Moldovei

sovietice, ci şi pe o bună parte din Ucraina de Sud. Contingentul ei de trupe aflat în Republica Moldova şi mai exact în Transnistria număra la începutul anului 1990 un efectiv de circa 3000 de ofiţeri şi specialişti militari, peste 12 000 de soldaţi din serviciul activ şi angajaţi prin contract.

Armata avea în dotare 9 fabrici-brutării, 410 bucătării de campanie, 3 spitale militare bine dotate, peste 2000 de unităţi de transport, în special de tip „Ural” şi „KamAz”-uri militare, 87 vagoane cu proiectile pentru instalaţiile reactive „Grad” şi „Uragan”, 56 de vagoane cu proiectile pentru artilerie de toate tipurile de calibrul 152 mm, 31 vagoane pentru tunurile de 203 mm, 30 000 de mine pentru aruncătoarele de mine, peste 250 de tancuri T-62 B şi T-72, 220 instalaţii reactive, 14 000 de proiectile teleghidate antitanc, peste 300 de BTR-uri şi BMP (respectiv – transportoare blindate şi TAB-uri uşoare), 1280 de tone de echipament pentru 200 000 de militari şi multe altele.

În această listă nu sunt introduse componentele din depozitele de la Cobasna, considerate cele mai mari din Europa.

… Abia după proclamarea, la 2 septembrie 1990, a separării („independenţei”) de către structurile comandate direct de serviciile speciale de la Moscova (Igor Smirnov, fiind persoana trimisă direct în acest scop) şi formarea RMN, guvernul Moldovei a început să se preocupe de aceste manifestări orientate împotriva Republicii Moldova.

9

La 12 septembrie 1990 Mircea Druc, prim-ministru al RSSM a pus problema creării unui Departament Militar, care a fost format prin hotărâre de Guvern nr. 319, condus de tânărul maior al KGB Nicolai Chirtoacă, cu un stat de personal alcătuit din… 10 persoane.

Pe la sfârşitul lunii septembrie 1990, separatiştii găgăuzi, influienţaţi şi

conduşi de Moscova şi conducerea Transnistriei, au hotărât să formeze şi ei un stat şi să iasă din componenţa RSSM.

Pentru a stopa acest proces, guvernul a organizat un pohod pe teritoriile ocupate de găgăuzi. În ajutorul găgăuzilor Moscova a trimis din oraşul Bolgrad trupe de paraşiutişti, din divizia de paraşiutişti dislocată acolo.

Conducerea naivă şi tot atât de naiv parlamentul RSSM au cerut ajutor de la Moscova. Mai pe scurt, au cerut lupul să păzească oile.

Moscova a trimis în RSSM o unitate de interne sub comanda general-colonelului Şatalov, comandantul suprem al acestor unităţi din URSS.

Mare scârbă s-a mai abătut pe capul parlamentarilor moldoveni, când Şatalov a doua zi de sosire la Comrat a organizat paza adunării, unde a fost proclamată Republica Găgăuză.

Guvernul şi parlamentul Moldovei a cerut de la Moscova ca aceste trupe să fie retrase de pe teritoriul ţării. Chemarea a sunat ca în vacuum! Nu ştiau, ori nu-şi închipuiau că aşa ceva se poate întâmpla pe teritoriul unei republici unionale(Moldova era parte componentă a URSS) . Dacă ruşii intră pe un teritoriu străin, este imposibil ori foarte greu să-i alungi.

Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Dacă nu erau revoltările din Caucaz, Tatarstan, Başkiria, Ţările Baltice, unde era necesitate de aceste trupe speciale, ei nu mai plecau.

În 1998-1999, când NATO bombarda Iugoslavia, ruşii i-au propus preşedintelui Slobodan Miloşevici ca să întroducă ei trupe ruseşti. El însă a refuzat spunând: „dacă pe teritoriul Iugoslaviei vor intra trupele NATO, apoi ei, atigându-şi scopul vor pleca. Dacă intră ruşii, nu vor pleca niciodată.”

În octombrie 1990, la iniţiativa aceluiaşi Mircea Druc a fost înfiinţată unitatea militarizată „Tiras-Tighina” cu un efectiv de 100 de persoane având iniţial în dotare tocmai… câteva pistoale Makarov şi câteva automobile ZIL. Baza efectivului o constituiau rezervişti care au luptat în Afganistan. Ulterior, membrii acestei unităţi au luptat eroic pe diverse sectoare ale războiului ruso-moldovenesc declanşat ulterior.

Locotenent-colonelul Anton Gamurari a depus câteva rapoarte ministrului

de Interne Ion Costaş, dovedind necesitatea creării a încă unui batalion cu destinaţie specială. Micul detaşamentul de poliţie cu destinaţie specială nu putea hotărî problemele care apăreau tot mai des şi mai acute.

10

Evenimentele din Gagauzia au confirmat cele propuse de Gamurari. Dacă Moldova avea la dispoziţie măcar un batalion cu efectivul complectat şi bine dotat, atunci nu era necesitatea de a chema trupele duşmănoase ruseşti, nu eram să fim atât de umiliţi în problemele Găgăuziei.

La sfârşitul lunii octombrie hotărârea a fost luată şi Gamurari s-a apucat energic de formarea acestui batalion. Doritorii de a face serviciu în acest batalion treceau nişte testări serioase. Gamurari verifica nu numai starea fizică, dar şi capacităţile de a gândi, de a lua hotărâri momentane corecte. Din aproximativ 20 de doritori selecţiona unu. Moscova dădu semne de nelinişte. De ce le trebuie la moldoveni două batalioane cu destinaţie specială? Ca să nu se sperie ruşii, batalionul a primit denumirea de batalion de patrulă şi santinelă nr. 1 al MAI.

X X X

Din amintirile colonelului M. M. Bergman, originar din Transnistria, un separatist înflăcărat, şeful comenduirii militare din Transnistria şi Tiraspol:

„… După 2 septembrie 1990, cu excepţia unei anumite retorici verbale, Chişinăul oficial nu a întreprins nimic pentru a opri separatismul. Peste tot era linişte şi pace. Trenurile circulau de pe un mal al Nistrului pe celălalt fără nici un fel de probleme. Nu existau nici un fel de posturi de supraveghere.

Era o situaţie care nu convenea nici administraţiei separatiste de la Tiraspol şi nici stăpânilor ei de la Moscova. De aceştia se uitase, nimeni nu le acorda nici un fel de atenţie. Pentru a se vedea luaţi în seamă aveau nevoie de un conflict, de haos, de sânge. Şi atunci au organizat o provocare: la 1 noiembrie trei angajaţi ai Omon-ului de la Riga (adăpostit aici după crimele comise la Riga), purtând haine civile au trecut câte unul Nistrul, pe podul de lângă Dubăsari. Pe malul drept care predomină ca înălţime peste cel din stânga au organizat un punct de tragere pentru lunetişti.

Concomitent, prin oraş s-a răspândit zvonul că la 2 noiembrie poliţia va pătrunde în oraş şi „îşi va introduce orânduielile ei româneşti”. Populaţia era chemată să vină de dimineaţă la pod şi să împiedice poliţia să pătrundă în oraş. La rândul său conducerea din oraş, dirijată de la Tiraspol, a pregătit un grup masiv de instigatori şi provocatori şi mijloace de tehnică grea pentru a apăra, chipurile, podul.

Evenimentele ulterioare s-au desfăşurat strict după plan: la 2 noiembrie un număr mare de persoane, convocate la comandă, au fost plasate să bareze cea mai circulată magistrală automobilistică din sudul URSS, Poltava. Sute de automobile de tot felul nu-şi mai puteau continua drumul. Multe din autocare transportau produse perisabile din Bulgaria, Grecia, Turcia. De la Moscova s-a telefonat şi s-a cerut deblocarea traseului…”

La locul cu pricina a fost trimis un mic detaşament de trupe speciale (Omon) moldoveneşti şi unitatea nr. 1 de RRS. Acţiunea de deblocare a fost încredinţată colonelului Vârlan, şef de direcţie MAI.

11

… Victor Grosu se afla în prima linie. Erau dotaţi doar cu scuturi, bastoane şi baloane cu „Ceremuha”. Armele au fost lăsate în autobuz. Aveau, conform instrucţiei, de înfruntat o mulţime agresivă. Falangă cu scuturi şi lovituri de bastoane în scuturile de protecţie, care, senor, urmau să producă un anumit efect asupra mulţimii. Persoanele din primele rânduri au început să cedeze. Existau însă forţe din spate care presau. La un moment dat s-au produs busculade.

Brusc, din mulţime au avansat tineri cu alură atletică şi cu bâte din lemn de stejar care i-au atacat imediat pe omon-iştii moldoveni. Se vedea limpede că erau de profesie. Au atacat fără şovăire, cu mişcări de tipi antrenaţi, mizând vizibil pe surpriză. Vizau spargerea apărării poliţiştilor. Dar aceştia au rezistat presiunii. Se vedea că intuiau cu cine au de-a face. Se luptau cu „colegi”, dar aflaţi acum de altă parte a baricadei. Deşi, lungi, bâtele îşi atingeau ţinta, nu şi-au dovedit eficienţa: aveau de-a face cu alţi profesionişti nu mai puţin experimentaţi.

Prin câteva mişcări abile şi rapide Victor pară o lovitură de astfel de bâtă şi imediat lovi el. O lovitură care, i se păru, îl imobiliză pe atacant. Acesta însă, scăpând bâta, nu cedă şi atacă din nou din răsputeri. Flăcăul scăpă din mâni bâta dar rezistă la lovitură fără să cadă. Evident era un cadru de elită. Măsurându-şi puterile, Victor lovi cu o forţă dublă. Acum flăcăul căzu fără să dea semne de activitate. După o scurtă şovăială mulţimea trecu peste corpul acestuia.

Victor se convinse definitiv că de astă dată nu era vorba de o simplă gloată fără vreo coordonare din interior. Puteau fi şi nişte persoane din fostele structuri de forţe speciale.

Brusc, ca la comandă, mulţimea de aparent „gură-cască” se dădu la o parte şi din spate îşi făcu apariţia un buldozer de drumuri cu lamă de răzuire enormă care ocupă mai mult de jumătate de drum. Arăta hidos şi ameninţător.

Rândurile de omono-işti (trupele speciale) au început să cedeze. În spatele acestui monstru de metal „mulţimea” a prins brusc la curaj şi înaintă. Îi avea în primele rânduri pe aceeaşi flăcăi cu bâte. Poliţiştii au folosit gaz lacrimogen care pentru scurt timp îşi produse efectul: mulţimea şovăi. Ca făcut, vântul începu însă să sufle dinspre râu şi mână cu repeziciune gazul în altă parte. Buldozerul înaintă acum cu şi mai mare viteză fiind vădit pornit să strivească sub şenile pe oricine i s-ar fi opus. Nu mai putea fi oprit cu nimic. Ca un animal preistoric şi necruţător. Flăcăii din OMON nu dispuneau de nici un fel de grenade, mai puţin antitanc, unicele potrivite în momentul respectiv. Să fi fost perfect informaţi provocatorii cu ce armament erau înzestrate persoanele din detaşamentul cu destinaţie specială trimis? Se pare că răspunsul era clar: da.

Omono-iştii de la Riga, pitiţi pe celălalt mal, vedeau perfect ce se întâmplă pe malul stâng. Puştile cu lunetă tip Kalaşnikov erau pregătite de tragere. Dar nu puteau s-o facă. Ar fi putut fi auziţi şi atunci o păţeau cu siguranţă.

Decizia urma s-o ia comandantul grupei care însă nu dorea să moară. Nu-şi dorea să moară nici şi pentru că, vecinul său de casă din dreapta, un bussinesman începător dintre foştii lucrători din aparatul orăşenesc de partid îi va prelua nevasta… Nu, nu avea de ce să moară!

12

Buldozerul continua să înainteze ameninţător spre combatanţi moldoveni din trupele speciale antrenând după el şi mulţimea. Ca luptător cu experienţă îşi dădu seama că colegii săi nimeriseră într-o situaţia practic fără ieşire. Singura scăpare – ar fi fost să recurgă la arme.

Parcă ghicindu-i ideea ultimul rând de luptători moldoveni, înarmaţi cu pistoale-mitralieră au deschis focul. Împuşcau de fapt în aer. Mulţimea însă se opri brusc. Nimeni nu prevăzuse o astfel de întorsătură a lucrurilor. Contravenea clar scenariului elaborat de cineva.

Comandantul echipei OMON-ului de la Riga, faimoşi pentru crimele din oraşul respectiv la comanda autorităţilor superioare de la Moscova (evident, nu au acţionat niciodată pe cont propriu şi de aceea nici nu pot fi judecaţi cu uşurinţă ca vinovaţi de tot ce făceau. Executau ordine. Erau subordonaţi cuiva. Nu însă chiar ca simple piese dintr-un angrenaj) trase şi cu primul glonț îl ucise pe buldozerist. Ceilalţi doi camarazi au tras asupra mulţimii. Fireşte că, trase de profesionişti, gloanţele şi-au atins ţinta, nimerind pe cineva din mulţimea agitată şi inconştientă.

Comandantul ordonă retragerea imediată: „Dispariţia, flăcăi!”.Între timp, buldozerul, rămas fără stăpân, continuă să înainteze, până ce

nu se opri de la sine putere, dând peste o bordură care îl depăşea. Mulţimea de „voluntari” dispăru ca prin farmec, dând bir cu fugiţii. Spiritul de turmă se vădi şi de astă dată. Oricum, magistrala a fost „curăţată” şi redată circuitului. Camioanele de mare tonaj au putut să-şi continue nestingherite calea.

Despre faptul că în rândul „protestatarilor” existau victime s-a anunţat seara de posturile TV ruse, care, orchestrat, ca la comandă au atribuit vina de „victime în rândul populaţiei civile”, fireşte, conducerii Moldovei. Fără probe şi dovezi… Cu gura mare. De la Moscova s-a sunat şi s-a cerut imperativ demiterea colonelului Vârlan. Ulterior, deşi toţi ofiţerii din unitatea trimisă au declarat că nimeni dintre subordonaţi nu a tras în mulţime, colonelul a fost demis…

Obedienţă, prostie, nepăsare pentru destinul unor oameni fără vreo vină? S-au simpla funcţionare a unui mecanism mintal: cineva „de sus” ordonă şi noi executăm din oficiu, fără a replica, crâcni… Ca nişte imbecili, cărora li se pot aplica orice tratamente de umilire. Standarde duble. În primul rând, în plan moral.

Din amintirile edificatoare în acest sens, ale colonelului M. M. Bergman:„… Acţiunea provocatoare a conducerii de la Tiraspol şi a serviciilor

speciale ale URSS şi din regiunea transnistreană şi-au avut efectul programat. Toată presa URSS a dat vina pe autorităţile de la Chişinău care depăşind orice limite, au masacrat o demonstraţie paşnică. Adică aşa-numitul „popor” al Pridnestroviei nu mai doreşte să convieţuiască cu Moldova!”

Moscova îşi exprimă clar sprijinul pentru separatişti. Toţi trei militari din omon-ul de la Riga, refugiat (retras) la Tiraspol au fost premiaţi cu bani. Dar se pare că nu au mai izbutit să-i cheltuiască pentru că căci peste o săptămână au dispărut fără urmă. Camarazii de unitate au crezut că au plecat, pur şi simplu, în concediu. Inclusiv pe undeva peste hotare.

13

Peste o jumătate de an au apărut la suprafaţa apei. Funiile de care erau legate pietrele între timp putreziseră...”

Ion Fulga, un tânăr de 21 ani, înalt sub 2 m, clădit extraordinar de bine

fizic, frumos, născut în oraşul Hânceşti, lucra zugrav la fabrica de tricotaje din Chişinău „Steaua Roşie”, unde muncea şi soţia sa Galina. Ea şi la aranjat la această fabrică, când el în 1989 s-a demobilizat din armata sovietică şi sta problema angajerii la vre-un serviciu.

Cu Galina făcu cunoţtinţă întâmplător, în toamna lui 1986, când veni în ospeţie la sora sa Maria, care locuia cu fiica într-un apartament închiriat. Soţul ei era la lucru în Rusia. Galina şi Maria erau prietene mai vechi.

După absolvirea şcolii Ion hotărî să lucreze ca să ajute părinţii, care mai creşteau pe lângî el încă 5 copii. Lucra la fabrica de păsări din c. Bujor, lăcătuş. Salariul era bun. Acolo a organizat primul său ansamblu, din băeţi detaşaţi de muzică ca şi el. Cântau în căminul cultural, erau invitaţi să cânte la nunţi, petreceri. S-au ivit bani în plus.

Era bucuros că poate ajuta părinţii. Vedea cum curgeau pe obrajii mamei lăcrămile când el îi înmâna tot salariul. Ea vroia să-i întoarcă jumătate pentru cheltuieli de buzunar, însă el refuza. Erau destui banii pe care-i câştiga cu ansamblu.

Întotdeauna era sufletul oricărei companii. Plăcea foarte mult fetelor. Se întâlnea cu diferite fete. Însă văzând-o pe Galina a înţeles: asta e soarta lui. Însă n-a spus la nimeni nimic.

Odată Galina era în ospeţie la Maria când cineva a sunat la uşă. Intră fratele Mariei, fotografia căruia atârna pe perete. S-a uitat la el şi simţi că inima începu să bată mai tare. El imediat a luat situaţia sub control, şi peste puţin timp Galina râdea de acum din tot sufletul. Tot atunci a invitat-o la petrecerea ăn armată

Galina nu l-a luat în serios, căci era cu 5 ani mai în vârstă.Când Maria i-a amintit că a promis să meargă la petrecerea în armată, ea a

răspuns:-N-am vrut să-l obijduiesc pe băieţaş. Mai ales că e fratele tău.-El aşteaptă. Întreabă mereu de tine.-De ce? Mie nu-mi trebuie asta!Totuş a convins-o.La masă Galina sta printre membrii familiei lui. Era vesel. Când Ion s-a

ridicat, toţi au tăcut.-Mamă, tată, faceţi cunoştinţă mai îndeaproape cu Galina. Ea va fi soţia

mea.Toţi au primit această declaraţie ca glumă. Ea a roşit. Începuse să

glumească pe această temă.-Eu nu glumesc. Aşa va fi!- spuse serios Ion.Ea începu să-l urmărească mai atent. Nu, el nu glumea! Însă ce să facă ea?

Ce să facă cu 5 ani diferenţă? Gândurilr nu-i dau pace. Mai ales că începuse să-i placă de el.

14

La despărţire a plâns. Aşa, ca orice femeie. Îi era milă. El pleacă pe doi ani, iar ea nu i-a răspuns la întrebarea lui. În doi ani se pot întâmpla multe... I-a promis că-i va răspunde la întrebări. Însă nu era convinsă în asta...

El scria în fiecare zi. Se găsea la şcoala de sergenţi în oraşul Tambov, unde însuşia meseria de cercetaşi-radist. Scria nişte scrisori gingaşe şi vesele. Şi ea începu încet cu încet să se gândească numai la el...

La 4 noiembrie Mircea Snegur a solicitat Moscovei implicare pentru pedepsirea separatiştilor. „Renunţaţi şi voi la separatismul faţă de URSS şi nu veţi mai avea alte republici”, a fost răspunsul clar al Moscovei.

La 7 noiembrie în aşa-zisa Pridnestrovie – fără autorităţi şi frontiere legale – a fost declarată zi de doliu. Iar la 8 au fost îngropaţi cu tot fastul „cei trei oameni paşnici nenorociţi care au avut neşansa de a fi ucişi la 2 noiembrie.”

Print-un ordin al ministrului de interne al Republicii Moldova, Ion Costaş, din 18 decembrie 1990, detaşamentul de poliţie cu destinaţie specială (OMON) a fost reorganizat într-un batalion separat cu destinaţie specială.

X X X

Lucrând zugrav la fabrică Ion Fulga auzi că băieţii care au făcut serviciul militar în armata sovietică sunt primiţi prin concurs în batalionul de poliţie care se forma. Dar din 20 de doritori era ales numai unu. Voia foarte mult ca şi el să fie printre cei aleşi. Natura i-a dat multe calităţi bune, şi era păcat dacă le foloseşte.

Seara a încercat de câteva ori să vorbească cu Galina despre intenţia sa de a deveni poliţist. Însă ea era ocupată cu copilul. Aşa şi n-a mai vorbit cu ea.

A doua zi ş-a cerut de la serviciu şi pleacă pe adresa dată. Acolo mergea în toi testarea. O mulţime de tineri îşi aşteptau rândul. Văzu o bucurie imensă pe faţa celor ce au trecut testarea, mâhnire şi dezamăgire pe faţa altora. Mulţi plângeau.

Neîncrederea în propriile forţe se citea pe faţe lui. „Bine că nu i-am spus soţiei. Mă făceam de râs!”- se gândi el.

Testarea o făcea personal comandantul batalionului. Ion cu pregătirea sa excelentă trecu uşor testarea şi a fost încadrat în componenţa batalionului.

Se întorcea la serviciu cu mare bucurie. Preîntâmpină colegii de lucru că seara pune masa, şi plecă la ospătărie, unde lucra Galina. Bucuros, se apropie de ea, o luă în braţe şi începu s-o învârte Ea se iuta cu mirare la el. Şi nu numai ea. Femeile ce lucrau cu ea îl socoteau de un băiat cumpătat. Şi naţi-o bună!

-Ce s-a întâmplat? întreabă ea, ţinindu-se bine de gâtul lui. Avea mare satisfacţie din asta, căci multe femei socoteau, ştiind diferenţa mare de vârstă dintre ei, că el n-o iubeşte, dar s-a căsătorit cu ea numai de aceia că rămase gravidă.

-De mâine sunt sergent superior la batalionul de patrulă şi santinelă al MAI. S-a îndeplinit visul meu!

15

Nu găsea ce să spună. Că el visează să devină poliţist auzi prima dată, fapt care a obijduit-o puţin. Însă ea îl iubea pe acest flăcău, pe soţul său, şi trebuie să se bucure împreună cu el!

Ea ştia: la el era dizvoltat enorm simţul dreptăţii. Pentru dreptate era gata la orice. Visa la vremurile când tot universul va fi bazat pe dreptate. Asta şi la făcut să devină poliţist, ca să dovedească prin pilda sa acest principiu.

În şcoala sovietică de sergenţi erau pregătiţi după programa trupelor speciale şi erau pregătiţi ca în componenţa grupului de cercetaşi sau diversionişti, să fie aruncaţi în spatele frontului. Dar în batalion nu era nevoie de specialişti de profilul lui, şi el a însuşit meseria de aruncător de grenade, unde imediat s-a evidenţiat.

Sfârşitul primăverii anului 1991. Călduri improprii pentru această perioadă a anului.

Absolventul facultăţii de cultură fizică şi sport Valentin Mereniuc se pregătea pentru examenele de absolvire. Era un flăcău bine pregătit fizic. Îi plăcea sportul şi spera să se facă miliţian.

Părinţii i-au fost cadre didactice. Toţi bărbaţii din neamul lor erau robuşti, buni pentru efort fizic. Aşa i-a fost tatăl, fratele său cel mic care a studiat la aceeaşi facultate.

Acest flăcău, bine făcut şi admirat de fete era însă o fire timidă. Pe tot parcursul perioadei de studii aşa şi nu a fost în stare să se apropie singur de vreo fată.

La cursul întâi s-a îndrăgostit de o fată de la filologie. Îşi dorea s-o vadă permanent. Era însă conştient că nu se vor potrivi niciodată. Ea pur şi simplu îl ignora. Era mereu însoţită de un flăcău conducând un automobil de marcă occidentală, lucru care, la acel timp constituia un semn de bunăstare materială şi sugera apartenenţa „stăpânului” la aşa-zisa „societate înaltă”.

După ce absolvi institutul n-o mai văzu. Treptat a început să-i uite trăsăturile feţei. Acum, stând pe nisipul plajei de la bariera Sculeni, unde se pregătea pentru examenele de absolvire, făcu eforturi să-şi amintească faţa ei dar nu izbuti. Înseamnă că nu mai conta, îi trecuse pasiunea pentru ea. Faptul, paradoxal, îl bucură. Nu vorbise cu nimeni despre pasiunea lui şi de acum nici nu va avea motiv s-o facă.

În ajunul ultimului examen fu chemat brusc la decanat. În interior pe lângă decan văzu un maior de poliţie. Uniforma îl arăta ca făcând parte din Detaşamentul de Poliţie cu Destinaţie Specială (DPDS).

Intră, dădu bineţe. I se răspunse.- E Valentin Mereniuc, îl prezentă decanul.- Luaţi loc, îl semiinvită, şi semiordonă maiorul.Faptul îl făcu să ezite şi astfel rămase în picioare.- Bine, stai în picioare. Vei fi mai sănătos, glumi maiorul. Trec imediat la

subiect – sunteţi invitat să serviţi în DPDS. Ştiţi ce e?- Sigur, urmă un răspuns aproape entuziast. I se împlinea, ca din senin

visul.- De cât timp aveţi nevoie pentru a decide?

16

- De nici un pic. Accept.Răspunsul prompt îl puse într-o uşoară încurcătură pe maior. În cabinet se

lăsă liniştea. „De ce a acceptat atât de rapid? Nu cumva funcţionează deja pentru KGB-ul moldovenesc? Dar poate chiar şi mai rău: pentru serviciile ruseşti sau cele de la Tiraspol? Doar lista de candidaţi făcută de noi a trecut prin mâinile mai multor şefi dintre care mulţi, şi faptul îl ştia, lucrau pentru Moscova.

Întrebă ca printre altele:- Şi nu vreţi să vă sfătuiţi cu părinţii?- Îmi cunosc dorinţa din copilărie de a lucra în miliţie.- Domnule Mereniuc…, rosti şi se opri, nu era încă obişnuit să folosească

noua formulă de adresare şi încă în raport cu subordonaţii sau proaspeţii angajaţi. De fapt băiatul putea fi şi sincer. Avusese aceeaşi motivaţie când s-a angajat în miliţie. Continuă:… - Da, sunteţi angajat. Maiorul îi strânse mâna. Terminaţi-vă examenele, vă odihniţi o săptămână şi vă prezentaţi la baza noastră.

După ce termină examenele de absolvire se duse acasă, la părinţi. Le spuse cu o anume bucurie vestea. Reacţia lor îl răci uşor. Dar totul reveni repede „la normal”. Deşi şi l-au dorit învăţător, aşa cum erau şi ei, văzând că hotărâse i-au spus: „Într-un ceas bun.”

Mircea Druc, fostul prim-ministru a schimbat în „poliţie” numele fostei

structuri dorind probabil să modifice şi atitudinea populaţiei faţă de ea. Suplimentar a îmbrăcat poliţia într-o uniformă nouă, elegantă, frumoasă chiar.

Dar şi mai frumoasă era cea a angajaţilor DPDS. Numai cât făceau beretele negre!

Pentru serviciul în DPDS persoanele candidate erau selectate cu maximă rigoare. Erau respinşi zeci de tineri, care visau să poarte uniformă specială şi berete negre. Erau acceptaţi doar cei mai buni!

Nu era prea simplu să poţi însuşi toate procedeele de luptă corp la corp din nomenclatorul impus de Regulament. Pe majoritatea însă le cunoştea de mult. Dar oricum lecţiile i se păreau interesante.

Treptat, antrenorii le-au sporit gradul de dificultate. „Creştea” de la o zi la alta. În aceste condiţii zilele i se păreau mai lungi. Tot mai lungi… Şi tot mai grele. Avea uneori impresia că trăieşte un adevărat coşmar. Că nu mai rezistă elementar fizic. Spre final avea întotdeauna uniforma udă de transpiraţie. Conform regulamentului, la final de zi, înainte de a cădea buştean în patul de militar, era obligat să-şi spele minuţios uniforma, s-o pună la uscat, să facă el însuşi un duş şi abia după… Se putea culca…

Scularea devreme, la început uşor de suportat devenea tot mai grea…Exerciţiile cu armele i-au oferit, în schimb, un bun răgaz pentru a se odihni

din cauza eforturilor fizice greu de suportat.Lui Valentin îi plăceau aproape copilăreşte armele. Poate şi de aceea învăţă

în scurt timp s mânuiască la perfecţie toate tipurile accesibile.… Sigur, dincolo de mânuirea la perfecţie a armelor se avea grijă şi de

pregătirea psihologică a „cursanţilor”. Îşi dădea toată lumea seama că nu există „speţnaz” (expresie consacrată în rusă pentru tot felul de trupe „cu destinaţie specială” adică cele obişnuite, de front. Erau de regulă, operaţii de diversiune

17

sau… terorism (în cazuri speciale). Toată lumea era conştientă că nici cel mai bun militar din punct de vedere tehnic nu putea prezenta toate garanţiile că, într-un moment critic, nu ar fi cedat în momente de maximă tensiune, punându-şi astfel în primejdie, involuntar, camarazii. Condamnându-se pe sine şi condamnându-i pe ei la moarte sigură. Inevitabilă…

Într-o seară şi-a vizitat, la invitaţia lor, nişte prieteni de la Telecentru. Timpul trecu repede, pe neobservate. Peste miezul nopţii. Nu mai circula nici un fel de transport public. Putea să cheme un taxi dar deoarece încerca să facă economie hotărî să meargă pe jos. Nu vru să profite nici de invitaţia gazdelor de a rămâne peste noapte.

Coborî spre Lacul Komsomolist (în prezent incertul Lac Valea Morilor). O noapte superbă, cu lună şi arome de flori nocturne. Se deplasa încet, respirând cu toată plăcerea.

Trecu pe lângă cazărmile regimentului de desant. Aproape că ajunse la capătul străzii Belinski când practic era cât pe ce să se lovească de un „UAZ”-ic de poliţie. Ceva mai departe doi sergenţi din serviciul extern îl „prelucrau” pe un bărbat doborât deja la pământ cu bastoanele „din dotare”. În timp ce pe capota unui automobil de marcă străină un al treilea, în grad de plutonier încerca s-o violeze pe o femeie având gura imobilizată cu un scotch dar care se împotrivea din răsputeri.

- Încetaţi imediat! – le ceru Valentin. Şi pentru o clipă toată lumea încremeni, dar instinctul format de mai mulţi ani, în miliţie prin care ei erau „şefi” îl făcu pe plutonier să-şi revină rapid.

- Cine latră? întrebă el aproape calm.Valentin nu ştiu ce să răspundă. Ezită. Între timp plutonierul îşi reveni

complet.- Flăcăi, ia vedeţi ce-i cu tipul, ordonă el. Cei doi sergenţi l-au abandonat pe bărbat şi au venit spre Valentin. La

câţiva paşi însă s-au oprit.- Ce e, măi? întrebă plutonierul. Vă e frică, nu?- E, pardon, de-al nostru.- Aha, uite-o. Atunci, plutonierul privi ţintă, frăţică, vezi-ţi de drum. Nu te

ştim, nu ne cunoşti. Salam alecum.Auzi răspunsul:- Lăsaţi-i să plece şi faceţi curat.- Ce-ai spus, paţan? Vrei să ne dai lecţii? Plutonierul aproape că hârâi. Păi,

dacă omul nu înţelege… aplicaţi-i câteva văioage… să-i vină mintea la cap. Nu vedeţi că e abia înţărcat.

Amuzat la început acum Valentin se văzu nevoit să se apere. De „a-i săi”. Atacat de sergenţi le pară loviturile culcându-i la pământ. Plutonierul îşi primi şi el „porţia” printr-o lovitură fulgerătoare.

Femeia se apropie plângând.- Cine e bărbatul?- Soţul. I-am spus să nu mergem pe străzi lăturalnice. Venim de la o nuntă.- Unde locuiţi?

18

- În casa galbenă de lângă lac.Ştia ce fel de casă era. Nomenclatură de partid. Acolo îşi găsiseră „cuib” o

bună parte din nomenclatura de partid comunist. Entuziasmul îi peri imediat. „Merita să mă bag?”

Între timp îi auzi vocea:- Zic să-l punem în maşină. Deja nu mai plângea. Între timp desluşi ceva

cunoscut în vocea ei.După ce o ajută să urce bărbatul, o întrebă din politeţe:- Vă descurcaţi?- Nu cred. Vă rog să conduceţi. Eu nu mă pricep.Porni rapid din loc. Casa se dovedi a fi cea pe care o bănuise. Etajul trei.

Un apartament de lux de trei camere. Nu mai văzuse atâta bogăţie. În raport cu apartamentele de o cameră în care îşi duceau existenţa şi şase-şapte persoane era un adevărat palat regesc. Intrând auzi vocea unei fete. Fata viselor lui.

Ea însă nu-l recunoscu. Chemă o ambulanţă care sosi în scurt timp. De parcă ar fi ştiut de nevoia de a fi acolo.

Au acordat primul ajutor, constatând că nu era nimic grav, după, cerându-şi nu se ştie de ce scuze, au plecat.

- E timpul să plec şi eu.- Şi cum plecaţi la ora asta? Întrebă stăpâna casei. Cred că e bine să

rămâneţi la noi. Avem loc destul. Vă aştern în altă cameră.- Şi cum îi explicaţi mâine soţului d-stră prezenţa mea?-Nicidecum. Doctorul i-a întrodus injecţii somnifere. Şi apoi el trebuie să vă

mulţumească că l-aţi scăpat poate de la moarte, iar pe mine de la o ruşine. Da, mă cheamă Svetlana, ori Lana. Cum vă cheamă?

El spuse şi unde –şi face serviciul.-Iată de ce v-aţi lămurit atât de uşor cu trei menţi. Vreau să mă uit mai

aproape la dumneavoastră. N-am văzut niciodată atât de aproape un OMON-oveţ, despre care se vorbeşte atât de mult în societate.

El roşi, se fâstâci. Se uită mai atent la el. „E încă un băieţaşi, dar atât de curajos. Nu s-a temut unul de trei. Mai ales de colegi. Înseamnă că flăcăul are ceva sfânt în el. Acel ceva, pe care miliţionerii îl pierd foarte repede.

-Vă cunosc-spuse el. Aţi absolvit filologia doi ani în urmă. Eran îndrăgostit în dumneavoastră.

-N-am ştiut că cineva mai e îndrăgostit în mine. De ce nu v-aţi apropiat?-Nu făceam asta niciodată....- şi roşi.-Clar, eşti ruşinos. Mergem să vă arăt unde o să dormiţi. Dă să trecem la

persoana a doua.De la prostiri aducea un miros fin de parfum. Adormi pe loc. A visat

părinţii... apoi pe Lana, toată în alb. Se apropie de patul lui, aruncă ce mai era pe ea...şi se culcă alături de el. Începu să-l sărute, vru să răspundă, dar înţelese că nu ştie s-o facă. Iar ea îi săruta tot corpul... Apoi i se făcu extraordinar de bine, bine...

Când se trezi dimineaţa, ceasul arăta ora opt. Vru să se ridice, căci întârzia la serviciu, însă două mâini gingaşe l-au cuprins de gât.

-Azi e duminică – Lana se întinse cu plăcere – mai dormi.

19

Înseamnă că n-a fost un vis? Alături doarme femeia despre care el visa atâta timp! Ca să se încredinţeze că nu e somn, o atinge. Ea s-a lipit şi mai strâns de el şi continua să doarmă.

Se întâlneau la ea. Unde era soţul când ei făceau dragoste el nu ştia, şi nici n-o întreba.

Nu demult i-a spus că e gravidă. N-a atras atenţie la cuvintele ei. Socotea că asta e ceva normal pentru o femeie căsătorită...

X X X

Pe 19 august s-a sunat alarma. BPDS a blocat toate drumurile de acces în Chişinău. Compania lor a ocupat poziţie camuflată în jurul cazărmilor regimentului de desant de lângă lac. Pe anumite case au fost plasaţi lunetişti.

De fapt regimentul era regiment doar cu numele căci efectivul lui nu depăşea la timpul respectiv 300 de militari. Adevărat că era vorba în temei de ofiţeri şi praporgici (plutonieri) care, prin definiţie,ştiau să lupte. Regimentul era comandat de colonelul Aleksandr Lebedi (devenit ulterior o mare figură pe arena politică şi militară a Federaţiei Ruse).

De fapt… nici compania nu era decât o sumă minimă de efectiv. Cel mult un pluton. Dar deţinând poziţii avantajoase şi dată fiind pregătirea militară se putea descurca lejer şi cu un batalion.

De ce au fost mobilizaţi – nu putea să explice nimeni. Abia spre orele nouă se făcu puţină lumină: la Moscova se produse o lovitură de stat. Preşedintele Gorbaciov fusese anunţat ca incapabil să conducă din motive de boală şi izolat la una din vilele sale – cea de la Foros. Viaţa unei ţări întregi fusese paralizată. Lumea cu o minimă luciditate îşi dădea seama că enorma URSS se afla la un pas de prăpastie. De fapt, putea fi vorba, în circumstanţe speciale, de destinul întregii planete.

Comandantul batalionului nr. 1 de patrulă şi santinelă, locotenent-colonelul

Anton Gamurari, ridică batalionul pe alarmă. Era dimineaţa zilei de 19 august 1991. Batalionul primi însărcinare de a apăra Telecentrul până la ultimul cartuş, în caz de necesitate. Instalează posturile şi organizează puncte de rezistenţă. Din materialul ce au găsit pe teritoriul Telecentrului. Nu se ştia nimic, cu ce scop e alarma. Ceru de la toţi comandanţii să fie foarte vigilenţi.

Sergentul superior Ion Fulga a fost numit superior pe un punct de rezistenţă, făcut de el însuşi cu subalternii. Nu era cine ştie ce, însă de gloanţe în caz de ceva, apăra.

Tocmai seara au aflat de putciul din Moscova. Toată ţara cea mare n-a dormit în seara ceea. Dinozaurii din conducerea partidului comunist au vrut să întoarcă iar ţara în evul mediu.

Ziua Fulga da posibilitate subalternilor să doarmă pe rând. Când veni rândul lui, somnul nu venea. L-au cuprins amintirile...

Serviciul militar l-a făcut în Ungaria. În scrisori i-a propus Galinei să devină soţia lui. Ea i-a amintit de diferenţa de vârstă, însă el a insistat.

20

În inuarie 1988 muri tatăl. A primit concediu. Atunci şi au petrecut prima noapte împreună. Aşa nopţi furtunoase nu rămân fără urmă. În octombrie s-a născut feciorul Victor.

La 20 august preşedintele Moldovei Mircea Snegur semnează decretul „Cu privire la Consiliul de Securitate”. În decret însă lipsea vreo sugestie cu privire la eventuală formare a unei forţe militare naţionale şi la intrare în posesia arsenalului militar aparţinând trupelor militare dislocate pe teritoriul RSSM. Acest lucru le-a permis ofiţerilor ruşi să evacueze de pe teritoriul Moldovei practic întregul arsenal militar care conform prevederilor de departajare dintre statele membre CSI reveneau perfect legal şi motivat Chişinăului.

Era vorba de: 900 camioane tip „KamAaz”, peste 15000 tone de benzină şi motorină, 31 000 de puşti-mitralieră Kalaşnikov 6500 aruncătoare de grenade, 200 de transportoare blindate şi TAB-uri, 1200 camioane militare „Ural”, ZiZ, KRAZ, 850 mitraliere etc., etc. Tot felul de echipamente şi produse alimentare.

- X X X

După eşecul puciului de la Moscova din august 1991 a început procesul de decretare a suveranităţii (independenţei) de către fostele republici unionale sovietice.

La 27 august 1991, într-o atmosferă de adevărată frenezie populară, a fost decretată independenţa de fosta metropolă sovietică a Republicii Moldova.

La 3 septembrie 1991 preşedintele Mircea Snegur a semnat decretul nr. 194, cu privire la formarea Armatei Naţionale. Dar nimeni nu se grăbea s-o doteze. Armata aşa şi a rămas „pe hârtie” până în aprilie 1992.

Consiliul Europei în conformitate cu o serie de înţelegeri dintre NATO şi încă existenţa URSS i-a permis Republicii Moldova să aibă în dotare: 210 tancuri, 130 de unităţi de transport blindat, 250 de instalaţii de artilerie, 210 de unităţi blindate de luptă, 50 de avioane, 50 de elicoptere. Se interzicea posedarea de armament de nimicire în masă.

General-locotenentul Ghenadi Iakovlev, comandantul armatei a 14-a rusă a început să formeze armata structurilor separatiste, proiectate de serviciile secrete ruse din zona de peste Nistru a Republicii Mold0va, agresând grav suveranitatea acesteia.

Iakovlev primi de la şeful marelui stat major al forţelor militare ale URSS generalul de armată M. A. Moiseev un mesaj codificat prin care i se cerea implicarea în formarea şi dotarea unor structuri militare pentru regimul de la Tiraspol.

Iakovlev o făcu cu zel şi… plăcere. Suplimentar îi transmise lui Smirnov întreg arsenalul MAI şi UKGB din Moldova sechestrat de KGB în 1990 şi care se păstra în depozitele armatei a 14-a. O cantitate enormă de armament pentru cei

21

care ştiau despre ce era vorba. Şi principalul – neînregistrată, fără evidenţă şi apartenenţă. KGB ştia să prevadă. Sau ştia să-şi urmeze cu stricteţe realizarea unor scenarii de viitor.

Ulterior acest armament va fi utilizat la Odesa, va împuşca la Moscova în timpul evenimentelor din octombrie 1993, în reglările de conturi dintre diverse structuri mafiote, în Abhazia, în Cecenia.

Pentru a-l scoate pe Iakovlev de sub orice răspundere (se rulau bani enormi) regimul instalat de Rusia KGB-istă de la Tiraspol s-a decis să se pună pe rol un fel de spectacol.

Aşa-numitul comandant al formaţiunilor militare din Transnistria, proaspătul general Ştefan Chiţac s-a prezentat la televiziunea locală anunţând cu o mină (actoricească) cât se poate de gravă despre „capturarea” unei mari partide de armament în încercarea de a fi a dusă de pe „teritoriul” Transnistriei. Au fost prezentate imagini cu lăzi de armament. S-a mai spus că „până la elucidarea circumstanţelor” întreg arsenalul este transmis spre păstrare MAI al RMN.

Spectacol pentru imbecili…KGB-ul Moldovei era constituit la acea oră în proporţie de 80% din

rusofoni. Astfel că şi Moscova şi Tiraspolul aveau acces nestingherit în orice clipă la orice informaţie.

… Abia după 21 august 1991 s-au produs anumite schimbări calitative. Notăm:

Noua conducere a KGB al Moldovei (CSN) a decis să-l pedepsească pe generalul Iakovlev şi concomitent să-i elibereze pe poliţiştii arestaţi la Dubăsari din închisorile de la Tiraspol care au refuzat să colaboreze cu Smirnov fiind supuşi la tot felul de torturi umilitoare. De exemplu, li se îmbrăcau veste antiglonţ şi se trăgea în ei din pistoale şi puşti-mitraliere testându-li-se chipurile gradul de siguranţă.

Districtul Militar Odesa încă nu fusese desfiinţat. Şi generalul, însoţit de pază înarmată, mergea într-acolo pentru a prezenta rapoarte de dare de seamă. Anume în drum spre Odesa „speţnazul”(trupe speciale) moldovenesc i-a dezarmat numeroasa gardă de corp şi făcându-l pe el prizonier. Ulterior va fi schimbat cu poliţiştii de la Dubăsari.

Cariera general-locotenentului Iakovlev a luat sfârşit.

Sub noua conducere a KGB-ului Moldovei au fost efectuate câteva operaţii de mare efect, profesionalism şi curaj. Una din ele fiind arestarea liderului aşa zisei PMR Igor Smirnov, care după lovitura de stat eşuată de la Moscova din august 1991 al cărui adept activ a fost, a decis să se adăpostească la Kiev, în hotelul KGB-ului ucrainean, pentru a scăpa astfel de pedepse din partea lui Elţin sau Gorbaciov.

A fost o operaţie de mare profesionalism. Smirnov a fost închis într-un izolator pentru delincvenţi din Chişinău.

Şi din nou Smirnov este salvat de „muieri” cu „bucile mari”, cu care, la comanda regizorului-şef de la Moscova s-au aşezat pe şinele de cale ferată de la Tiraspol oprind circulaţia.

22

Nici până în prezent nu există o motivaţie clară a eliberării lui Smirnov din SIZO-ul de la Chişinău. Că faimoasele „baborniţe” puteau să-şi răcească fundul? Sau se îngrijea de condiţia propriului fund, comentariul fiind nu tocmai convingător? Mă rog, judecata marilor… judecători de după „bătălie” se ştie care e.

La 1 septembrie 1991 la ordinul şefului marelui stat-major al FA ale URSS, când despre Belovejskaia Puşcea ştiau doar persoane numărate şi destrămarea URSS n-o putea prevedea nimeni, de pe teritoriul Moldovei au fost scoase o bună parte din armament şi muniţii din oraşele Ungheni ( patru coloane comandate de colonelul V. N. Cernobrivâi) iar din Floreşti şase coloane comandate de coloneii Akifiev, Popov, Nefedea, Frankin.

Această cantitate de-a dreptul enormă a fost transferată pe teritoriul Ucrainei la Pervomaisk şi satul Zagnidkovo. Peste un timp a dispărut fără urmă. Şi nici o persoană responsabilă nu a dat de înţeles că ar avea habar ce şi cum…

… Ulterior s-a regăsit în Transnistria… Din Ungheni ruşii nu au izbutit să scoată 30 de tunuri antitanc MT-12 de

calibrul 100 mm, 39 obuziere. Dar le-au fost scoase mecanismele de percuţie, au fost sustrase ZIP-urile (piesele de schimb) şi dispozitivele de ochire. „Fraţii ruşi au avut grijă să le lase „fraţilor” lor moldoveni piese bune de dus la fier vechi…

Prin aparatele de dirijare a bateriilor tip „Uragan” pe care din motive greu de explicat nu au izbutit să le evacueze, militarii ruşi au lăsat să treacă curent de înaltă tensiune. Astfel toate aparatele portabile de ochire au ars. După care au plecat mândri de „marea misiune” încheiată şi făcând haz de cei patru ofiţeri decişi să rămână în noul stat.

Un caz care de fapt atestă o proastă pregătire a personalului. Nu ştiau s-au nu şi-au dat seamă că pupitre similare de comandă existau în cabinele automobilelor-suport cu rol de dublare a comenzilor.

Cum a povestit ulterior general-colonelul Nikolai Demidiuk, Comandantul suprem al trupelor de Rachete şi Artilerie al URSS iar apoi a Rusiei, într-o convorbire cu generalul Vasile Grosu, anume colonelul Skamin, comendantul garnizoanei Ungheni şi comandantul regimentului 4 de artilerie, şeful statului major fiimd locotenent-colonelul Constantin Donţul, a scris un raport în care se propunea nimicirea artileriei situate la Ungheni, la acel moment proprietatea Republicii Moldova, însă era păzită de ruşi, din cauza aportului criminal al comisiei formate de parlament, care nici decum nu putea oforma toate documentele.

Colonelul Skamin a transferat din timp în Rusia familia şi toată averea. După acţia de destrugere a artileriei( ce rol a avut Skamin putea să ştie doar locotenent-colonelul Donţu) el încă mult timp s-a aflat pe lângă comendantul garnizoanei Ungeni locotenent-colonelul Donţu. Cu ce scop?

La Floreşti s-a întâmplat exact acelaşi lucru…Era clar că încă de pe atunci KGB-ul, Elţin şi anturajul acestuia erau

convinşi (ştiau) de apropiata destrămare a URSS având grijă ca măcar (în schimb) să scoată (sustragă) cât mai multe valori materiale din fostele republici

23

unionale. Deşi aveau drepturi depline asupra acestora, dat fiind că au participat, au contribuit financiar, intelectual şi tehnic la crearea lor. Din ce resurse se alimentau fondurile pentru dotarea şi întreţinerea curentă a forţelor („faimoase”) ale URSS.

Ce scrie în acest sens M. M. Bergman, şeful comenduiri din Transnistria şi Tiraspol: „Anturajului lui Elţin î era de folos tensiunea din Transnistria căci favoriza tot felul de sustrageri, favorizând perfect bussinesul subteran, ilegal şi acapararea proprietăţilor publice.

O sursă de înavuţire extrem de tentantă! Lucru general cunoscut: aici, în Transnistria, implementând o strategie de dependenţă a construit cele mai importante întreprinderi industriale, cele mai bune unităţi ale armatei 14 recunoscută de specialiştii militari ca una dintre cele mai bine dotate, organizate structuri militare din cadrul Tratatului de la Varşovia. Era o forţă militară formidabilă!

Enormul patrimoniu al acestei armate era prea atractiv pentru tot felul de indivizi puşi pe căpătuială.

Depozite enorme de armament, echipamente, clădiri, dotări. Şi o mulţime de militari prost plătiţi, semiflămânzi. Aceştia au început treptat să vândă. Iniţial timid, apoi cu toată energia armament, echipamente etc. …”

După ce Snegur l-a eliberat din puşcărie pe Smirnov, separatiştii au înţeles că conducerea fricoasă, impotentă a Moldovei nu este bună de nimic, odată ce l-au eliberat pe cel mai răutăcios duşman al său, ei au prins curaj. S-a început formarea unităţilor militarizate de tipul „gărzilor muncitoreşti.”

Cazacii au devenit şi mai porcoşi, şi mai agresivi. Intrau în satele moldoveneşti şi ucrainene din stânga Nistrului şi jefuiau ţăranii. Poliţiştii de sector, înarmaţi numai cu pistoale Makarov, nu puteau opune rezistenţă cazacilor înarmaţi până în dinţi, şi se ascundeau prin beciuri.

La secţia de poliţie Criuleni a fost format staf pentru a controla situaţia din Transnistria, unde soseau în vizită diferiţi demnitari de la guvern, parlament, şefii de la MAI. Conducea cu staful comisarul secţiei de poliţie Criuleni locotenent-colonelul Mihail Ctitor, băştinaş din satul Doroţcaia.

Era un mare patriot al satului său, retrăia pentru sătenii care trebuiau să îndure ferdelegiile cazacilor, pe care nu-i apăra nimeni.

Informaţia din Transnistria deseori era contraopusă. Ctitor hotărî să formeze un grup pentrua a culege informaţie corectă. În fruntea acestui grup a fost pus locotenentul superior Ion Ţurcanu, şeful secţiei criminale.

O parte din grup Ţurcanu i-a trimis în Dubăsari, iar cu ceilalţi s-a deplasat în satele Doroţcaia, Pârâta, pohrebia, Coşniţa. Informaţia era diferită. Diferită şi atitudinea faţă de evenimentele ce se desfăşurau în Transnistria.

Toată informaţia se acumula la Ctitor, care împreună cu Ion Ţurcanu analizau situaţia şi raportau la MAI:

La Dubăsari se formau gărzi muncitoreşti înarmate cu arme ne înregistrate. Miliţionetrii la postul rutier de la Lunga erau înarmaţi cu puşti-

24

automate Kalaşnikov. Sus era instalată o mitralieră. Tot aşa mitralieră era instalată şi la etajul doi.

La 13 noiembrie 1991 locotenet-colonelul Gamurari i s-a ordonat să se deplaseze la Vulcăneşti şi să sprijine comisariatul de poliţie local atacat de tot felul de „indivizi”. I s-a dat sub comandă şi un batalion cu destinaţie specială. Era un fel de „deplasare” pentru exerciţii în condiţii „apropiate de cele reale.”

Au urcat în maşini îndreptându-se în direcţia Vulcăneşti. Pe drum grupul de cercetaşi trimişi în avangardă au raportat că la intrarea în Vulcăneşti îi aşteaptă persoane înarmate.

Gamurari a ordonat prin radio: toate maşinile mă urmează. Au cârnit de la intersecţia de intrare în Vulcăneşti şi pe căi ocolite au ajuns la comisariat prin partea opusă. Totuşi un camion, fie că nu a recepţionat comanda, fie că a considerat că se va descurca mai uşor a luat-o drept înainta în direcţia grupului de persoane înarmate.

S-a declanşat lupta. Gamurari a trimis ajutor şi persoanele înarmate au părăsit în grabă câmpul de luptă. În luptă a fost ucis Ion Panţa. Era prima pierdere din trupele speciale..

Printr-o hotărâre de Guvern, nr. 677-4 din 5 decembrie 1991, a

fost, prin unirea batalionului separat cu destinaţie specială şi

batalionul nr. 1 de patrulă şi santinelă al MAI, a fost formată o

unitate de elită (aşa-numitele „berete negre” care doar prin simpla

prezenţă băgau groaza în inamic), Brigada de Poliţie cu Destinaţie

Specială. Comandant a fost numit locotenent-colonelul Anton

Gamurari.

De redactat.

La 11 decembrie 1991 locotenent/colonelul Gamurari a fost chemat la ministru MAI

Costaş.

-La vama din Leuşeni grănicerii au arestat cinci TIRuri de ale noastre cu echipament şi

armament sosite din România

nia.

-Suntem doar ţară independentă!

25

-Ţara e independentă, dar grănicerii sovietici. URSS oficial încă nu s-a destrămat. Şi ei

fac ce vor.

-Unde e KGB-eul nostru?

-Acolo se află un maior din KGB-eul nostru Peotr Tabuica. Însă poziţia lui nu-i clară.

Credcă e cu dânşii. În orice caz n-a întreprins nimic pentru a elibera TIRurile.

-Snegur ştie? -??. Ia oamenii tăi şi peste trei ore raportezi că TIRurile s-au pornit spre

Chişinău.-Varianta forţată se exclude?Costaş se gândi destul de mult, apoi răspunde hotărât.-Nu.Cu 50 de luptători şi cu două autobuse special amenajate pentru trupele

speciale, Gamurari peste două ore era la Leuşeni. Toţi erau echipaţi în civil, să nu li atragă atenţia. A lăsat un grup lângă TIRuri, iar ceilalţi trebuiau să urmărească ce vor întreprinde grănicerii.

În cabinetul şefului vamei se aflau comandantul pichetului de grăniceri, cu grad de maior şi maiorul Tabuica.-Comandantul brigăzii de poliţie cu destinaţie specială locotenent-colonelulGamurari – se prezintă acesta.-Şi ce vrei – brutal răspunse maiorul.Purtarea miorululi sovietic nu i-a plăcut lui Gamurari, însă s-a reţinut.-Am primit ordin să duc TIRurile la Chişinău.-No să meargă – spuse maiorul cu un aer de mare şef – numai ce am sunat

la Odesa şi Kiev. Aşteptăm răspuns.-Auzi rău, maiorule. Eu am primit ordin şi îl voi executa.-Ascultă locotenent-colonele. Dute tu în .............măti.Asta a fost culmea.-Ridică-ţi fundul când vorbeşti cu un superior – tonul agresiv a lui Gamurari

nu-i insufla nimic bun maiorului. El se ridică şi ia poziţia „Drepţi!”-Acum ascultă. Imediat ordonezi să fie eliberatre TIRurile.-Dar dacă nu ordon? Nu-mi faci nimic!Gamurari l-a apucat de guler şi la strâns destul de simţitor.-Tu ce nemernicule, n-ai înţeles cu cine ai de a face?-Maiorule – se amestecă în vorbă cam speriat Tabuica – uită-te pe

fereastră.Vezi aceşti tineri în civil, bine clădiţi. Fii mai atent ce au ei în subţioară.Acolo sunt Kalaşnikov. În câteva minute din grănicerii tăi nu rămâne nimic. Aşa că pune mâna pe receptor.Maiorul cu mâinile tremurinde ridică receptorul şi ordonează.-Vezi cât e totul de simplu – spuse înpăciuitor Gamurari – stăruiete să nu

mai apari în ochii mei.

26

TIRurile însoţite de luptători au ajuns cu bine la Chişinău.

La 12 decembrie 1991 locotenent-colonelul Gamurari a fost convocat la ministrul de interne Ion Costaş.

- La Dubăsari situaţia a ieşit de sub control. Din informaţiile noastre separatiştii se pregătesc să aducă cisterne cu benzină şi să le explodeze în faţa sediului comisariatului. Este limpede că oamenii aflaţi în interior ar putea să ardă de vii. Mâine la 6 dimineaţa trebuie să ajungi în faţa comisariatului. Vezi cum izbuteşti.

Revenit în unitate comandă:- Toată lumea se odineşte şi se pregăteşte. Iablocikin, vino la mine.Respectivul se apropie şi raportă:- Ghena, tu nu mergi, rămâi aici.- De ce, domnule locotenent-colonel?- Aşa e bine.Iablocikin îl privi un timp apoi zise:- Nu aveţi încredere fiindcă sunt rus?Locotenent-colonelul se grăbi să nege:- Nu vorbi prostii!- Atunci?- Dragă, nu mergem să ne plimbăm. O ştii. Peste o lună nevastă-ta urmează

să nască. Aş vrea, pur şi simplu să-ţi vezi copilul.- Şi ceilalţi? Ei nu ar vrea să-şi vadă copiii? Merg cu ceilalţi. Nu-mi doresc

nici un fel de favoare.Locotenent-colonelul nu mai găsi ce să spună.- Bine, Ghenadii, mergi… Mulţumesc.Au elaborat planul operaţiei. Luă legătura cu căpitanul Motângă cu care,

prin cuvinte codificate, s-a înţeles ca acesta să trimită un grup care urma ca la ora 6, 13 decembrie, să scoată fără zgomot paza exterioară a postului GAI („miliţie, rutieră de stat”) de la intrarea în satul Larga.

Aşa cum se întâmplă adesea la război, în situaţii tensionate din cauză necunoscută nici până în prezent, grupul căpitanului a ajuns la post nu la 6.00 ci ceva mai devreme. I-au dezarmat fără zgomot pe cei patru gardişti aflaţi în paza exterioară. Brusc unul dintre membrii grupului căpitanului Motângă îşi săltă fulgerător pistolul-mitralieră de pe umăr şi trase într-un gardist care ţintea spre ei. O simplă întâmplare. Acest gardist se aflase în timpul operaţiei la closet. Împuşcăturile i-au trezit pe toţi. Grupul a început să fie atacat din trei părţi şi s-a văzut nevoit să se retragă. Din lipsă de legătură radio căpitanul Motângă nu a putut să comunice despre eşuarea operaţiei.

Grupul lui Gamurari se afla încă la baza de la Holercani şi nu avea cum să audă împuşcăturile.

Locotenent-colonelul comandă urcarea unităţii cu destinaţie specială în autobuze. Victor Chilinciuc îşi ocupă şi el locul. Avea presimţiri urâte. Ceva nu era în regulă. Un fel de intuiţie. Dar se calmă printr-un efort de voinţă. De fapt nu mergeau chiar la război. Executau o misiune de rutină de restabilire a ordinii

27

publice. Li se mai întâmplase. Nimic nou. Vor merge la Dubăsari, vor sta acolo până seara apoi vor reveni la Chişinău.

Alături moţăia Ghenadii Iablocikin. „Probabil se gândeşte la nevastă-sa, pe cale să nască.” Îşi iubea mult soţia şi de mai multe ori le-a povestit cum s-au cunoscut. Mărturisise că-şi doreşte mult un copil.

Când răsună comanda „Sus” Valentin Mereniuc îşi visa şi el soţia care-i spusese şi ea că e gravidă. Prima oară când l-a anunţat Victor nici nu realiză că de fapt el e „autorul”, adică tatăl viitorului copil. Locotenent-colonelul le explică sarcina.

Deşi atmosfera dintre Tiraspol era încordată, nimeni nu împuşca în nimeni.La 5.55 grupul era la intrarea pe pod. În frunte înainta un autobuz mare

LAZ, apoi altele mai mici de tip PAZ. Ţineau toate uşile deschise. Erau protejate de scuturi uşoare dar rezistente de titan.

În urma lor, la o anumită distanţă camioane cu poliţişti din raionul Criuleni, comandate de locotenentul superior Ion Ţurcanu.

… Intraţi pe pod locotenent-colonelul comandă ridicarea scuturilor.-În dreptul postului de la celălalt capăt atacăm din mers şi punem mâna pe el fără vreo împuşcătură.

Subordonaţii au executat întocmai ordinul. Fără a trage vreun glonț, au capturt 17 gardişti pe care i-au expediat sub pază la Chişinău. Pe colonel începu să-l deranjeze liniştea adâncă din jur. Ceva nu era în regulă. Poate că grupul lui Motângă i-a dezarmat pe toţi şi acum aşteaptă să vină şi ei.

Încărcând într-un autobuz armamentul şi muniţiile capturate la postul de la capătul podului au început să se deplaseze încet în direcţia postului de miliţie rutieră. Colonelul privea atent prin dispozitivul de vedere nocturnă în direcţia postului. Nu remarcă nimic suspect. Dar, pentru orice eventualitate, le ordonă şoferilor să oprească în dreptul postului cât mai aproape de marginea drumului acoperind astfel cu autobuzele unghiul de tragere al vreunei mitraliere instalată pe acoperiş.

Ion Ţurcanu observă prin binoclu postul GAI şi pe cele două autobuze cu colegi din trupele speciale. Parcă totul era în regulă… Brusc observă ţeava unei mitraliere apoi şi pe mitralior. Surprinzător, dar îl recunoscu… Era Iurie Ţurcanu, coleg şa şcoala de sergenţi, originar dintr-un sat oarecare de lângă Râbniţa. Iurii deschise focul asupra colegilor săi poliţişti. Ion Ţurcanu nu mai avuse timp să-l prevină pe colonel.

Abia autobuzele s-au oprit şi colonelul Gamuraru vru să iasă şi să vadă situaţia că au început să tragă mitralierele de pe acoperişul postului de GAI, urmate de puşti-mitraliere care împuşcau din casele şi curţile din vecinătate. Ca nişte roiuri de albine gloanţele nimerind în scuturile de titan scoteau un sunet specific.

- Rapid toţi în şanţ, comandă locotenent-colonelul.La ordin toată lumea coborî fulgerător din autobuze şi se adăpostiră în

şanţ. În scurt timp au curăţit împrejurările şi au înconjurat postul. De pe acoperiş continuă să se tragă.

Prin salturi scurte au început să se apropie de post. Victor şi Ghenadie înaintau alături. După următorul salt simţi că ceva fierbinte îi intrase în picior. O

28

durere groaznică îi fulgeră întreg corpul. Căzu. Din inerţie, Ghenadie înaintă mai departe. Brusc realiză că Victor nu mai era în preajmă. Îl strigă. Nu-i răspunse nimeni. Privi în urmă. Să meargă înainte sau să se întoarcă să-şi ajute prietenul? Se temea ca întoarcerea lui să nu fie apreciată ca frică. Dar dacă Victor e grav rănit? Gândul îl determină involuntar să se întoarcă. Îşi găsi prietenul zăcând cu piciorul fracturat.

- Rabdă puţin. Lupta e pe sfârşite şi vin după tine. Înaintă.Peste un timp s-a întors.- Lupta se pare e pe cale să se termine. Acum pe iau în braţe şi te duc la

autobuz se aplecă să-l ia şi în acest moment o rafală de mitralieră îl lovi în spate. Căzu peste Victor care abia respira şi se rostogoli alături.

În scurt timp mitraliorul de pe acoperiş fu redus la tăcere. Dar o alta, instalată la etajul al doilea continuă să tragă continuu. Era vorba de un profesionist. Îşi alese o bună poziţie şi era imposibil să fie neutralizat frontal.

Au găsit soluţia: Au urcat unul pe umerii celuilalt până când Aurel Matei şi-a descărcat întreg magazinul în acest mitralior.

Când au pătruns acolo au putut să vadă câţiva omono-işti cu mâinile ridicate. Restul fuseseră deja nimiciţi.

Unul din ei era faimosul omono-ist, un adevărat bandit, maiorul Andreev. Un portret şi un interviu cu el au fost publicate de ziarul pretins independent de la Moscova „Komsomoliskaia Pravda”.

… Dar erau încă în derulare. Nu au izbutit bine să-şi tragă respiraţia când s-au pomenit împresuraţi de militari comandaţi de un maior asistat de un sergent.

Era o situaţie fără ieşire. Magazinele trupeţilor de sub comanda lui Gamurari erau goale. Îşi consumaseră toată muniţia din dotare şi nu mai aveau timp să le reîncarce.

Locotenent-colonelul Gamurari încercă să găsească o ieşire,- Sunt locotenent-colonelul Gamurari, comand unitatea, spuse el la un

moment dat. Renunţ la puşca mitralieră. Şi într-adevăr îşi lăsă pe pământ arma devenită inutilă şi vin spre voi.

Însoţit de un sergent se duse spre maior care în schimb cu mâna uşor tremurând îşi ţinea degetul pe trăgaciul puştii-mitralieră îndreptată spre colonelul care avansa.

- Maiorule, vino într-o parte să vorbim. Iar sergenţii să se descurce singuri. Era un fel de comandă mascată? După câteva vorbe schimbate cu maiorul, la moment acesta îşi descărcă întreg magazinul în cauciucul unui autobuz, după care se relaxă. Sergenţii de ambele părţi şi-au rezolvat „problema” strângându-şi mâinile.

În timpul confruntării brigada a pierdut doi combatanţi: pe Mihai Arnăut un glonț l-a nimerit în gât deasupra vestei antiglonţ, care de fapt era toată marcată de gloanţe. Pe Victor Mereniuc un glonț l-a nimerit în inimă. S-a tras de la mică distanţă şi astfel vesta antiglonţ nu prezenta nici o protecţie.

Separatiştii au pierdut 25 de persoane, pe lângă cele rănite transportate la Dubăsari.

29

Răniţii din grupul lui Gamurari au fost transportaţi de urgenţă la Criuleni. Dar acolo nu au găsit pe nimeni. Spitalul era închis şi personalul se afla pe la casele fiecăruia… Mă rog, timp de pace…

Acolo au şi murit Ghenadie Iablocikin şi Gheorghe Caşu. Peste nouă zile lui Iablocikin i se va naşte o fiică…

X X X

La începutul anului 1992 datorită implicării directe a Moscovei, forţele militare din aşa-zisa Pridnestrovie (repetăm, un termen absolut absurd pentru o minte normală dar nu şi pentru obiectivele şi strategiile cu servicii din est) au fost dotate cu tot necesarul prevăzut pentru unităţi de luptă (în primul rând ofensive – atenţie) cu armament rusesc (sovietic, o problemă de simplă sinonimie).

Deşi noul comandant al armatei 14 generalul Netkaciov ar fi luat, chipurile, anumite măsuri, dotarea din arsenalele ruseşti a aşa-zisei RMN a continuat pe cele mai diverse căi.

La ordinul Moscovei acest general Netkaciov, uşor bizar, s-a văzut nevoit să transmită structurilor separatiste de la Tiraspol 10 tancuri de ultimul tip.

Mult timp nu au putut să le pornească.La început tanchiştii trimişi de la Tiraspol, apoi şi cei veniţi din armata 14.

Nici unii nici alţii nu ştiau cum s-o facă sau pur şi simplu, din grabă le-au deconservat greşit, nefiind respectate nici un fel de norme şi reguli tehnice.

Când totuşi, în sfârşit le-au pus în mişcare, şi s-au îndreptat în direcţia podului peste Nistru pentru a pătrunde în Bender, până la pod au ajuns doar trei dar şi dintre acestea unul avea turela blocată şi nu se rotea.

*Moldovenii pe tot parcursul războiului nu au dispus de nici un tanc…

Prin decretul lui Mircea Snegur, preşedinte al Republicii Moldova, nr. 19 din 5 februarie 1992 a fost înfiinţat Ministerul Apărării. Ministru a fost desemnat general-maiorul de aviaţie Ion Costaş. Un apreciat general din perioada sovietică.

Pentru dirijarea trupelor şi subdiviziunilor MAI au fost formate trei trupe de comandă:

1) Militar-politice cu un organ suprem reprezentat de Consiliul Suprem de Securitate avându-i componenţi pe: preşedintele ţării, pe prim-ministru, miniştrii apărării, de interne şi securitate, de externe, finanţe. Comandant suprem al Forţelor Armate fiind Preşedintele;

2) Direcţia militar-administrativă îşi avea în componenţă cu şefii de mari state-majore ai armatei şi MAI, pe adjunctul ministrului securităţii de stat şi pe locţiitori de miniştri din toate ministerele;

3) Puncte de comandă pe toate direcţiile operativ-tactice: Cocieri – Dubăsari, Coşniţa – Doroţchaia; Varniţa – Tighina; Căuşeni – Tighina.

30

Din unităţile militare ale fostei armate sovietice la Ministerul Apărării al Republicii Moldova au fost primite peste 700de cereri de la ofiţeri moldoveni de transferare pentru continuarea serviciului militar în cadrul Armatei Naţionale. Conform statisticilor în total în diverse arene ale forţelor militare sovietice îşi făceau serviciul circa 2800 de ofiţeri moldoveni. Un număr de-a dreptul impresionant!

… Pentru a împiedica crearea unei armate naţionale eficiente şi profesioniste, conducerea armatei sovieto-ruse a căutat, sub diverse motive să împiedice transferul de ofiţeri şi subofiţeri.

Ca reacţie, preşedintele de atunci al Republicii Moldova Mircea Snegur a semnat la 31 martie 1992 Decretul privind revenirea în patrie pentru continuarea serviciului militar de către ofiţeri şi subofiţeri, cetăţeni ai RM, precum şi militari din serviciul activ mobilizaţi de pe teritoriul RM. La rândul său Elţin a semnat un decret analog prin care favoriza încadrarea militarilor moldoveni în armata Federaţiei Ruse.

Un timp însă armata R. Moldova a existat doar teoretic. Lipsea armamentul pentru dotare elementară şi nimeni nu ştia de unde putea fi procurat.

Colonelul Vasile Grosu numit de preşedintele Snegur şef al artileriei unei armate inexistente, comandase anterior regimente de artilerie în oraşul Vilnus, Lituania, era la curent cu porcăria pe care o făcuseră „camarazii” din armata imperială rusă cu care şi-au făcut serviciul într-o armată comună.

I s-a pus sarcina: în cel mai scurt timp să facă funcţională artileria. Cu orice mijloace, cu orice preţ! („Furaţi-le!” se pare că glumise atunci preşedintele Mircea Snegur.)

După încercări repetate de a se face rost de aparatele şi dispozitivele necesare în armata 14 şi în Ucraina terminate fără să se poată obţine ceva s-a decis trimiterea unui „sol” în regiunea Kaliningrad la un general cunoscut. Totul urma să se facă în cea mai mare taină. Ar fi fost un nou eşec asigurat dacă se afla de intenţie la serviciul de contrainformaţii al armatei 14 sau… la KGB Moldovei…

Dându-i sumele necesare unui plutonier- cunoscut căruia i s-au mai dat şi două adrese suplimentare la doi gradaţi similari (praporgici şi ei) din Kalingrad lumea a început să aştepte cu ce se va termina totul.

Exista ceva risc major ca acest trimis să nu se mai întoarcă. În condiţiile de haos de atunci putea să dispară fără urmă cu tot cu bani. N-a fost însă să fie aşa. Mic în grad s-a dovedit mare în respectul onoarei.

A revenit, aducând cu el suplimentar, şi câteva mostre de piese lipsă. Întrebat cum de a izbutit a răspuns râzând că pentru bani se poate cumpăra orice. Inclusiv de la general până la praporgic!

După modelele aduse la uzina „Moldavhidromaş” au fost confecţionate detaliile lipsă. Pentru siguranţă s-a decis să se facă mai multe mostre de rezervă.

Când, în sfârşit pe poligonul de testări de la Bulboaca au fost operate primele trageri şi despre care, prin canale ştiute, s-a aflat imediat şi în partea opusă „elanul de luptă” al acesteia s-a redus considerabil. Aceşti mercenari au fost asiguraţi de Smirnov şi serviciile armatei 14 că moldovenii nu au şi nu vor avea artilerie. Se întâmplase, deci, o minune. Sigur, a funcţionat şi acel spirit

31

rasist imperial că cineva nu e în stare de ceva de care e capabil altcineva, provenit dintr-o anumită rasă. De fapt, nu se ajunsese la un moment dat ca propaganda ruso-sovietică să afirme că aproape totul fusese inventat doar în anumite capete, aparţinând toate unei singure… rase, naţiuni.

Generalului Vasile Grosu i s-au exprimat mulţumiri.

* * *Netkaciov, un general combatant cinstit, nu s-a putut orienta rapid în

situaţia extrem de complexă creată în Transnistria. I se ordonase neutralitatea. Igor Smirnov l-a declarat chiar din prima zi a preluării postului drept persoana non-grata în Transnistria. Lucrul a fost declarat în prezenţa general-colonelului Gromov, adjunct al ministrului din Federaţia Rusă.

Ieşind de la întrevederea cu Smirnov, Netkaciov a spus:- El ce nu-şi dă seama că fac din el rahat de şoarece?Boris Gromov îl privi cu zâmbetul lui cunoscut de „cătană bătrână” apoi îi

zise:- Generale, mă tem că nu are să-ţi fie prea uşor aici, după care a adăugat

aproape ironic, dar trebuie să rezişti: coada sus!Era presat din toate părţile, fără să fie sprijinit de cineva. Expedia aproape

disperat la Moscova tot felul de telegrame prin care solicita să fie ajutat cum să procedeze. I se răspundea sec „Nu răspunde la porcării”, „Rezistă”.

Citat din notele colonelului M. M. Bergman:„… La 1 martie 1992 serviciile speciale din Transnistria l-au ucis pe şeful

miliţiei oraşului Dubăsari maiorul I. Sipcenko. Era considerat un transfug în tabăra adversă şi nu i se acorda prea multă încredere. Acesta, la rândul său, pentru a-şi demonstra fidelitatea pentru conducerea separatistă a lui Smirnov mergea personal la locul producerii tuturor accidentelor. Serviciile speciale erau la curent şi cu acest gen de zel al acestuia şi au hotărât ca printr-o împuşcătură să vâneze doi iepuri: să-l înlăture pe Scripcenko şi, totodată, să organizeze o înscenare. Dus la solicitarea unui fals apel a nimerit într-o ambuscadă. În automobilul cu care se deplasa s-a tras din mai multe arme.

Provocarea a oferit pretextul scontat: cazacii din armata căzăcească din zona Mării Negre să atace şi să captureze clădirea poliţiei arestând 34 de poliţişti moldoveni. Smirnov a dat imediat vina pe Chişinău. Mass-media de la Moscova a preluat şi ea operativ declaraţiile lui Smirnov.

În acelaşi timp conducerea Rusiei tăcea, încurajându-i pe separatişti.”Data provocării nu a fost aleasă întâmplător. La 2 martie Republica

Moldova urma să fie membru ONU. Lucru care nu era deloc pe placul Moscovei.Dar lucrurile au avut adevărat efect de bumerang: Republica Moldova a

fost admisă în ONU fără nici un fel de condiţii. Moscova neoimperialistă rămânea astfel cu buza umflată. Iar vechile structuri nkvdisto-securiste cu o notă proastă la eficienţă şi calitate. Ceea ce nu se uită şi nu se iartă. Spiritul de revanşă şi răzbunare va fi tacit sau manifest unul dominant în relaţiile Moscova, inclusiv până în decembrie 2010, după „vizita” de presiune grea de calificat dintre n stat

32

pretins respectabil şi altul format printr-un rapt teritorial greu de calificat şi imposibil de acceptat.

… Despre provocare precum şi despre faptul că sediul poliţiei a fost ocupat

de structuri antistatale şi că poliţiştii din incintă au fost sechestraţi de aceste

trupe de mercenari, conducerea legală a Republicii Moldova a fost informată

operativ de agentura de profil din Dubăsari. A fost convocată de urgenţă o

întrunire „la vârf”. Imediat după consfătuire, indignat şi justiţiar, preşedintele

Mircea Snegur sună la Moscova. Vru să vorbească nemijlocit cu Elţin. Într-un

târziu, din cancelaria acestuia i se răspunse că „,momentan este plecat şi nu vă

poate răspunde”. „Revine când?” „Nimeni nu ştie”. „Ce facem?”, privirea

preşedintelui moldovean părea mai mult decât interogativă. „Să se răspundă pe

măsură”; „Nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap nişte bandiţi”.

Devenit brusc prudent şi mai ştiind cu certitudine că are în anturaj destui

agenţi ai serviciilor ruseşti care era firesc să fie, dat fiind că fostul KGB avusese

grijă să-şi lase destule „cârtiţe”, propuse ca Republica Moldova să lanseze o

adresare de ajutor şi sprijin din partea comunităţii internaţionale. Anunţă că toţi

sunt liberi, făcându-i însă un semn aparte ministrului de interne să revină.

După ce toţi ceilalţi au plecat, ministrul intră.

- Domnule Preşedinte, ştiu ce vreţi să mă întrebaţi. Cred că trebuie să

avem măcar un pic de demnitate. Nu-l putem accepta pe un bandit care încalcă

orice lege constituţională şi încă adus de naiba ştie de unde să ne călărească.

Prevăd că un Smirnov nepus cât de cât la punct pe viitor va deveni pacostea

noastră cea mare. Cineva ni l-a trimis pe cap şi ni-l va lua de aici doar când îşi va

încheia toate misiunile.

- De asta şi te-am chemat, domnule ministru. Deşi aparent calm, privirea

încruntată exprima firea deloc blândă în anumite momente a acestui om calificat

în fel şi chip dar dincolo de orice – un ţăran care nu acceptă chiar orice afront.

- Zic, continuă el, să-l trimiţi pe cineva din locţiitori la colonelul Gamurari

să elaboreze planul operaţiei. Şi despre ea să ştie doar ei doi. Nici măcar nouă

nu trebuie să ne spună ceva. Aici am uneori impresia că până şi scaunele au

33

urechi. Schiţă un zâmbet, privind spre scaunele simple din preajmă. Pentru noi

sunt importante rezultatele.

Ministrul se bucură că Snegur îi dezlegă mâinile, că acum putea să

acţioneze pe propria-i răspundere. Oricum trebuie să fie extrem de prudent. Nu

ezită deloc pe cine să-l trimită în numele său: doar pe Boris Muravschi.

Spre seara zilei de 1 martie întreaga brigadă se afla deja la baza din

Holercani. Acolo plecă şi vice-ministrul.

Gamurari îl aştepta în cabinetul repartizat. S-au închis în cabinet.

- Ce zici? Întrebă direct vice-ministrul.

- Zic că am fi prea cârpe dacă…

- Propui ceva?

- Am, dom’le, un plan. Nu ştiu dacă e chiar genial, dar…

- Ne ascultă cineva?

- Nu, am verificat… Boris, de la Cocieri ne-a venit un curier. Acolo poliţiştii

de la Dubăsari care au izbutit să plece din Dubăsari, sub comanda locotenentului

superior Petru Balan şi mai mulţi voluntari luptă cu forţe inamice superioare. S-

au confruntat pe teritoriul şcolii şi al garajului.

La 1 martie cazacii, gardişti, şi efectivul GO dislocat la Cocieri care au

trecut de partea separatiştilor au pătruns în Cocieri şi au început să jefuiască, să

maltrateze şi să tragă în populaţia paşnică. Au fost ucise două persoane şi peste

patruzeci rănite. În acelaşi timp au încercat să-i nimicească pe poliţişti adăpostiţi

la şcoală şi în garaj. Suntem obligaţi să ne protejăm populaţia paşnică şi pe

camarazii noştri din poliţie.

Colonel-locotenentul i-a expus ministrului planul său de acţiune. Era un

plan inteligent şi care ar fi adus Moldovei în plan moral şi material.

- Sunt de acord cu planul. Dar vă rog că e unul despre care ştim doar noi

doi. Nici preşedintele nu a insistat să-l cunoască. Urmează să asigurăm maxim de

discreţie. Altfel putem să nimerim din nou, ca la 13 decembrie, în vreo

ambuscadă. Cine va comanda acţiunea?

- Chiar eu.

34

- Mă bucur că nu am greşit când te-am recomandat pentru comandant de

brigadă. Ştii că au mai fost şi alte candidaturi.

Vice-ministru plecă. Gamurari căzu pe gânduri. Cui dintre comandanţii de

batalioane să-i încredinţeze nemijlocit efectuarea acestei operaţii? Toţi au o

excelentă pregătire profesională şi dedicaţi cauzei.

Ordonă adunarea efectivului brigăzii.

- Am nevoie de voluntari pentru o treabă bună. Cine doreşte, un pas

înainte!

Făcu pasul întreg efectivul brigăzii. „Am bănuit eu. Bravo flăcăi”, îşi spuse

zâmbind locotenent-colonelul.

L-a ales pe căpitanul Valeriu Motângă, comandantul batalionului I. Îl

chemă în cabinet şi îi explică misiunea.

- Nu mai avem şi altă informaţie operativă? întrebă în încheiere căpitanul.

- Îmi pare rău…

- La noapte merg cu un grup în recunoaştere. La orele 3.00, 2 martie,

grupul de cercetare, având în componenţă şi o călăuză din Cocieri a trecut

Nistrul şi adunând datele necesare privind dispozitivul şi efectivul trupelor

separatiste în zori a revenit în dispozitiv.

Alese un grup de combatanţi dintre cei mai experimentaţi şi le ceru să se

afle în stare deplină de luptă, vorbind în termeni strict militari, adică mai simplu

– gata de luptă urmând ca în orice moment să înceapă executarea misiunii.

Au pregătit toate mijloacele necesare pentru a trece Nistrul: scânduri,

funii, scări: gheaţa era prea subţire pentru a risca. La orele 14 au început

acţiune de traversare. În frunte, la cam 20 de metri distanţă se deplasa grupul

de recunoaştere compus din: plutonierul Gheorghe Coţiuc (o veche catană,

distins cu ordinul „Krasnaia Zvezda”) Sergenţi Victor Abiguş cavaler şi el al

aceluiaşi ordin de luptă, Cezar Roman, un gigant de doi metri şi Petru Mortu.

Toţi cei patru, prieteni la cataramă, făceau parte din efectivul campaniei

întâia comandată de locotenentul superior Victor Bodiu.

Ajunşi la Cocieri, căpitanul îşi diviză compania în câteva grupe. Una se

îndreptă spre şcoală, iar alta în direcţia garajului. Grupa principală urma să

35

atace unitatea militară în care suplimentar se aflau mai mulţi cazaci, gardişti şi

care acum trăgeau non-stop din puşti-mitraliere şi mitraliere. În ajutorul

poliţiştilor au venit localnicii.

Grupul locotenentului superior Balan atacă prin cimitir. Cezar Roman,

Victor Alerguş, Petru Motru. Vadim Agati şi Valentin Ursu, folosind cu multă

iscusinţă avantajele componentele de teren, s-au apropiat rapid de cazărmi şi

primii au pătruns pe teritoriul regimentului. Gardiştii, cazacii şi militarii s-au

îmbarcaţi în transportoare blindate retras spre magistrala de transport Dubăsari

– Râbniţa.

După eliberarea unităţii militare grupul s-a îndreptat imediat spre şcoală în

care baricadaseră mai mulţi gardişţi. Urmă o scurtă confruntare şi şcoala fu

eliberată.

Abia şi-au mai tras puţin respiraţia că li se comandă să meargă spre garaj

unde se apărau un grup de poliţişti (comandat de locotenentul superior de

poliţie Petru Balan) şi voluntari locali înconjuraţi de forţe superioare.

Cu pierderi importante de efectiv, gardiştii s-au retras spre centrul

Dubăsarului, unde, după ce li s-au pus la dispoziţie (regimentul de AC) din

dotarea armatei ruse 8 transportoare blindate şi 7 uşoare, cu tot cu echipaj şi

muniţie, au ocupat din nou poziţia de luptă.

Regimentul de AC dislocat la Cocieri dispunea de o reţea modernă de

comunicare cu toate unităţile militare din regiune şi se subordona în direct

Moscovei.

Avea în depozite un mare număr de puşti mitraliere tip AK, mitraliere de

toate calibrele, lansatoare de grenade, mari rezerve de combustibil. La data

ocupării de către trupele speciale de la Chişinău şi de către combatanţi voluntari

locali, o parte din arsenalul regimentului fusese deja evacuat la Dubăsari şi în

Ucraina.

Citat din memoriile colonelului M. M. Bergman:

„… Netkaciov a avut inteligenţa să nu se lase provocat şi pentru a se

informa obiectiv ce se întâmplă la trimis pentru cercetări pe generalul-maior

Veaceslav Sitnikov, şeful statului-major al armatei şi pe doi colonei. Nu s-au

36

produs nici un fel de tratative dat fiind că trupiştii speciali nu aveau mandat

pentru o astfel de acţiune.

În prezenţa lui Smirnov Netkaciov îi sună lui Snegur şi ministrului de

interne Antoci. S-a ajuns la un acord ca a doua zi spre dimineaţă poliţia va

elibera teritoriul de dislocare a regimentului. Smirnov ştia, astfel, că spre

dimineaţă poliţia va lipsi din Cocieri şi ordonă atacarea poziţiilor OPON-ului (n.

n. – trupe speciale) Moldovei…”

Ca urmare, în zori cazacii, gardiştii şi anumite unităţi ale armatei 14 au

atacat. Lupta a continuat 10 ore. În urma acestor lupte inamicul având mari

pierderi de efectiv a fost scos complet din Cocieri şi Corjova până la marginea

satului Roghi şi până în centrul Dubăsarului. BPSN nu a avut nici o pierdere

umană. Pierderi s-au înregistrat în rândul voluntarilor combatanţi locali, care s-

au dovedit cu adevărat neînfricaţi.

După cale întâmplate toată lumea politică înţelese că, pentru a se menţine

la putere acest Smirnov, „delegat” prin serviciile speciale ale Moscovei avea

nevoie de război. Mai exact de acest război avea nevoie Moscova, pentru a-şi

motiva în continuare prezenţa în această zonă. Stăpânii moscoviţi ai lui Smirnov

aveau nevoie de haos, dezordine. Numai în acest fel se putea stăpâni, jefui. Dicta

Chişinăului guvernat de fapt de foşti, departe, mulţi din ei de adevărul istoric,

naţional, de adevăr.

Rămânea toată lumea împăcată: Rusia să domine, toate veniturile să-şi

păstreze posturile, poziţiile economice. Era de fapt o elementară strategie de

fapt şi de jaf. A ţinut? A ţinut. De ce? Pentru că „toată lumea” sus-pusă de la

Moscova, Tiraspol, şi, aparent paradoxal, de la Chişinău, a avut de câştigat.

Echipa lui Smirnov urmând a rămâne pe mult timp la putere. Tactică dovedită

până la urmă deloc neinspirată… Ba chiar deloc. Dar asta, fireşte, judecând din

prezent.

* * *

37

Locotenent-colonelul Anton Gamurari coordona acţiunile subdiviziunilor

sale care le comanda de la un punct de comandă situat în satul Holercani.

Acestea au executat sarcina pusă, adică au „curăţit” Cocierul de separatişti, au

pus stăpânire pe locul de dislocare a regimentului de AC unde se afla statul-

major al gardiştilor, cu acces la depozitele cu armament şi muniţie. Şi mai

departe?

Situaţia operativă era vizibil favorabilă brigăzii. Acum puteau elibera fără

probleme şi pierderi minime Dubăsarul şi să pună stăpânire pe un cap de pod

enorm până la frontiera cu Ucraina.

Raportă la centru de unde li s-a ordonat să aştepte.

Timpul trecea iar de la Chişinău nici un răspuns. Văzând că se pierde timp

preţios şi iniţiativa operativă locotenent-colonelul Gamurari îşi diviză unităţile în

două grupuri şi ordonă pe propriul risc şi răspundere unui grup să elibereze

Dubăsarul iar a doua să închidă magistrala Râbniţa – Dubăsari şi să ajungă şa

frontiera cu Ucraina.

La 5 martie, printr-un atac fulger detaşamentul de poliţie cu destinaţie

specială comandat de căpitanul Cazacu a scos inamicul din satul Roghi şi a pus

stăpânire pe magistrala Râbniţa – Dubăsari. Luptele din satul Roghi au durat

două zile. Separatiştii au profitat din plin de transportoare blindate şi de un tanc

dosite după casele ţărăneşti de unde trăgeau în poliţiştii care atacau.

Poliţiştii aveau grijă să nu dăuneze caselor ţărăneşti şi au căutat să-i scoată

pe separatişti prin alte mijloace.

În acest fel în scurt timp şi fără mari dificultăţi „beretele negre” au ajuns

până la frontiera cu Ucraina, divizând astfel Transnistria în două părţi. În scurt

timp însă li s-a ordonat să se întoarcă pe poziţiile iniţiale, deşi conştienţi de

situaţie comandaţii de toate rangurile au cerut ca succesul realizat să fie păstrat

şi consolidat. Era n lucru evident. Şi în special pentru situaţia ulterioară.

Grupul al doilea având în dotare trei transportoare blindate s-au îndreptat

în direcţia oraşului. Peste tot se vedeau tranşee părăsite, arme şi echipamente

abandonate.

38

Dar timpul favorabil fusese ratat. Lângă Centrala Hidroelectrică au fost

întâmpinaţi cu o ploaie de gloanţe de puşti-mitraliere şi mitralieră. Era clar că

fuseseră informaţi şi îi aşteptau.

Luptătorii din trupele speciale s-au culcat la pământ. Au incendiat unul din

transportoarele blindate ale separatiştilor nimicind echipajul şi unitatea de

însoţire. Dar s-au văzut nevoiţi să se retragă. În timpul retragerii a fost răniţi doi

poliţişti.

Cine îi trădase? Cine de fapt a oprit ofensiva combatanţilor din trupele

speciale din 2 martie asupra Dubăsarului? Cine anume dăduse acest ordin

dovedit ulterior unul cu adevărat criminal pentru evoluţia ulterioară din stânga

Nistrului şi pentru întreaga evoluţie a Republicii Moldova.

Rămasă divizată în două aşa-zisa Pridnestrovie (termen fabricat în grabă de

către serviciile speciale de la Moscova) nu-şi mai revenea.

Începea tragedia. Tragedie care va afecta destinul a sute de mii de

oameni. Imperiul aparent muribund se agăţa de orice pai ca să supravieţuiască.

Un proiect al serviciilor speciale ruseşti?...

*Crimele de război nu au termen de prescripţie. De ce procuratura

Republicii Moldova nu a deschis nici un dosar de înaltă trădare în

favoarea unui stat străin? Şi s-a trădat constant şi, mai ales, în

momentele-cheie. Este greu să nu constaţi că aşa-zisul PMR, această

viitoare „gaură neagră” i-a convenit cuiva…

Din Tiraspol şi Bender la Dubăsari au fost trimise sub drapel rusesc trupe

şi 20 de tancuri. Rusia, armata rusă se implica deja deschis. Ataca unităţile

legale ale statului R. Moldova. Act de agresiune fără acoperire. Nu mai era timp

de tradiţionala demagogie pacifistă şi internaţionalistă sovietică şi rusească...

Până la Dubăsari au ajuns 17 tancuri. Trei s-au defectat pe drum.

Regimentul de geniu dislocat la Dubăsari a intrat în luptă împotriva

moldovenilor. Au fost întroduse în luptă 20 de TABuri cu efectivul respectiv.

39

Net superiori ca pregătire şi moral de luptă micile grupuri de luptă

compuse din luptători din trupele cu destinaţie specială şi voluntari s-au dovedit

a fi cu adevărat extraordinari: atacau prin surprindere şi cu maximă eficienţă

trupele de ocupaţie. „Beretele negre” nu-şi aveau egal ca eficienţă. Erau

conştienţi că îşi apărau pământul de un inamic necruţător şi sângeros.

* * *

Pe parcursul luptelor şi reieşind din situaţia concretă creată, la un moment

dat au luat fiinţă, după vechi modele de rezistenţă în faţa unui agresor nemilos şi

superior cinci grupuri independente de partizani compuse din tineret din satele

agresate (Dubăsari, etc.). Patrioţi fără frică şi „inimă mare” hotărâţi până la

capăt să-şi apere pământul strămoşesc de tot felul de vântură-lume, de cazaci,

gardişti, criminali” eliberaţi special din închisori care apărau interesele unei

găşti stalinisto-imperiale drapate abil cu tot felul de intenţii „umaniste”. Rusia

cea tradiţional imperialistă, xenofobă, criminală şi sângeroasă îşi arăta adevărata

forţă.

… Aceste grupuri nu erau deloc monoetnice cum se putea crede.

Cuprindeau ruşi, ucraineni conştienţi cu cine avea de-a face: cu partea cea mai

urâtă şi mai primejdioasă a societăţii ruse – târâturile şi viermii imperiului

panslavist departe de orice civilizaţie. Putea o civilizaţie „avansată” să-şi

nimicească elitele intelectuale – Creierul! –, ţărănimea şi muncitorii activi,

inteligenţi cu o cruzime greu de imaginat. Pe teritoriul noii Republici acţionau

foştii nkavedişti sângeroşi sau urmaşii acestora. Îşi introduceau „Civilizaţia

sângeroşilor” cum îi califica un bun cunoscător din sistem…

Revenim. Cel mai cunoscut dintre aceste grupuri de rezistenţă

antiimperialistă erau „Burunducii”, adică, în româneşte, veveriţele siberiene –

animale abile, agere şi extrem de inteligente, compuse din tineri de 14-16 ani.

Despre faptele lor circulau adevărate legende pline de admiraţie. Fiecare îşi

făcea rost de arme şi echipament în special preluate de la cazaci care porniţi pe

jaf uitau că puteau fi şi pedepsiţi…

40

Cunoşteau orice palmă de teren. Treceau fără probleme linia frontului şi

spre dimineaţă revenea cu tot felul de capturi. Până şi „afganii” militari care au

văzut de toate în Afganistan erau de-a dreptul uimiţi de curajul şi eficienţa lor.

Erau incredibili!

Celelalte grupuri de rezistenţă – „Scorpionii”, „Vectorul”, „Haiducii” şi

„Dacii” aveau o puţină altă manieră de acţiune – mai „sobră” şi mai elaborată.

Aici elanul tineresc era mai puţin prezent. Se compuneau în special din persoane

cu o anumită pregătire militară, proveniţi din armata sovietică: foşti ofiţeri, foşti

combatanţi din Afganistan. Se simţea şi o anumită disciplină militară.

La luptă cu ocupanţii s-au ridicat toţi patrioţii. Fiecare din ei , la locul său,

se stăruia să facă ceva pentru Patrie. N-a rămas indeferent nici Ion Bobeico,

directorul ospătăriei „Moldselhoztehnica” din Dubăsari. Împreună cu soţia sa şi

alte învăţătoare pregătea şi hrăneau poliţiştii blocaţi în clădirea comisariatului

de poliţie Dubăsari.

Vorbea deschis că Transnistria este parte componentă a Republicii

Moldova. Să vorbeşti despre asta deschis pe atunci în Dubăsari, era o faptă

eroică !

Cazacii şi gardiştii cereau să fie şi ei hrăniţi gratis ca poliţiştii asediaţi.

Înarmaţi până în dinţi, ei îl ameninţau cu răfuiala, strigând:

-Ei, române, aleargă mai repede, căci de nu, capul îţi va fi unde-s

picioarele.

Ca să nu servească toate lepădăturile, el a convins conducerea şi a închis

ospătăria la reparaţie.

A doua zi, la ora unu spre dimineaţă, cineva a bătut în uşa apartamentului.

Fără nici un suspiciu el se apropie de uşă s-o deschidă...

Focul deschis din două Kalaşnikov i-au ciuruit tot corpul...Când

împuşcăturile au contenit, soţia şi feciorul au ieşit să vadă ce e...Pereţii erau

împroşcaţi cu sţnge, pe podea se formase o băltoacă de sânge, însă el era încă

viu. Puternic fizic a fost Ion Bobeico ! Organismul lui se lupta pentru viaţă !

41

Feciorul s-a aruncat pe pieptul tatălui..., rugându-l să se scoale, ne

înţelegând ce s-a întâmplat. Fiica de patru anişori, tot o întreba pe mamă-sa,

înmuţită, cine e acest om... Ea nu l-a recunoscut pe tatăl ei, care o iubea la

nebunie, care când era liber se juca cu ea...

Urgenţa a sosit ca întotdeauna. Însă el era deja mort...

Ion Bobeico era o persoană stimată în Dubăsari. Sub presiunea prietenilor

şi a unor cunoscuţi cu influienţă, procuratura a deschis dosar penal. Pe parcurs

de trei luni au fost depistaţi ucigaşii. Însă ei nu mai erau în Transnistria... Acei

care au organizat acest măcel fioros, au avut grijă ca ei să dispară...

Ucigaşii erau şovini ruşi, sosiţi din Statele Baltice, care urau toate

naţiunile, în afară de ruşi. În ţările civilizate aşa persoane se numesc fascişti, iar

în Rusia...patrioţi înflăcăraţi, luptători pentru drepturile ruşilor. Ei şi formau aşa

zişii cazaci ai CCV.

Barbari, fără judecată şi suflet...

X X X

Despre faptul că separtatiştii tind să ocupe secţia de poliţie din

Dubăsari, comisarul de poliţie de la Călăraş maiorul Valeriu Troienco află de la

prietenul său Vladimir Kolesnik, cu care făcea legătura de 2-3 ori pe zi, care

după ce comisarul de poliţie Dubăsari Răciulă a fugit de la comisariat, îl înlocuia.

Troenco l-a sfătuit să blocheze bine uşile şi ferestrele şi să aştepte ajutor.

Era conţtient că în MAI, după plecarea lui Costaş, care făcuse puţin

regulă, o să se scarpine mult în toate locurile până vor lua vre-o hotărâre. Şi

aceia nimic concret.

În MAI posturile principele le ocupau oameni devotaţi Moscovei, şi care-i

simpatizau pe separatişti: bulgari, ucraineni, ruşi, etc.

Puterea supremă nu lucra ori lucra foarte prost. Teama de a lua o

hotărâre de sinestătător, băgată în cap de regimul comunist, din rândul cărora

erau toţi „noii” conducători, încurcau, puneau piedici păturii mijlocii, care se

dovedise mai activă, mai conştientă.

42

Dacă un conducător din pătura mijlocie îşi lua asupra sa

responsabilitatea, şi totul mergea bine, apoi gloria o luau conducătorii MAIului,

dacă ceva nu mergea, era învinuit acest conducător.

La 2 martie sosi vestea despre operaţiunea Brigăzii de Poliţie cu

Destinaţie Specială şi eliberarea satului Cocieri. Maiorul Troenco ceru

consimţământul MAI pentru a se deplasa cu oamenii săi la Dubăsari şi a elibera

colegii. Însă i s-a refuzat. Tocmai după ce a insistat de mai multe ori, a primit

permisiunea.

Pe data de 3 martie sosi cu efectivul său la Holercani. A ocupat poziţiile

de apărare a podului strategic de peste Nistru având în dotare 5 puşti-automate

Kalaşnikov şi pistoale Makarov.

De partea cealaltă a podului se vedeau cazaci, mercenari ruşi de tot

coiul, aşa zişii gardişri, puşcăriaşi înarmaţi până în dinţi, o mulşime de tehnică

blindată.

La 4 martie pe poziţii sosi locotenent-colonelul Gamurari însoţit de Iurii

Bodiu, comandantul companiei nr. 1 a BPDS, care începu serviciul său în poliţie

la recomendarea lui Troenco. Deveni un ofiţer eminent, fapt de care se mândrea

Troenco.

Gamurari a lămurit situaţia şi şi-a expus părerea că conducerea de vârf a

ţării nu se prientează în situaţie, nu ştie ce să facă.

-Noi ne îndeplinim sarcina noastră de a lupta cu bandiţii. Însă se poate

întâmpla să rămânem noi vinovaţii – şi-a expus părerea Troenco.

-După cum tace conducerea, aşa şi va fi – a susţinut opinia colegului

Gamurari.

Troenco ceru să fie trimis pe poziţii la Cocieri, să scoată din încurcătură

comisariatele de poliţie din Bălţi şi Drichia, care sosiseră pe poziţii cu scuturile şi

bastoanele...

Însă Gamurari la reţinut, căci separatiştii începuse lupta psihologică,

demonstrând colosala superioritate în tehnică de luptă şi armament.

43

Pe teritoriul BPDS din Holercani se găsea un TAB-80 fără motor, fără

mitraliere, aruncat sub gard. Troebco trimise poliţiştii săi din poliţia rutieră, care

au constatat că TABul se poate restabili.

A sunat prietenului său, comandantul garnizoanei din Ungheni, Vlad

Donţu, care a dotat cu tot necesarul de armament TABul, iar comitetul executiv

Călăraşi găsi un motor de la auto GAZ-53. Aşa comisariatul de poliţie se făcu cu

un blindat, pe care au făcut inscripţia „Călăraşi”, care ulterior deveni groaza

separatiştilor.

Gamurari a transmis un TAB de al său cu 4 luptători. Cu aceste TABuri

au respins toate atacurile inamicului, care foloseau aruncătoare de bombe(mine).

Aceste bombe pentru poliţiştii, care nu ştiau ce e asta, nu auzise niciodată

vuietul lor înspăimântător, li se părea cea mai groaznică armă. Însă repede s-au

deprins.

Primi ordin de a nu împuşca. Aşa ordin puteau emite numai nişte

trădători de ţară. Separatiştii atacău, iar poliţiştii ce trebuiau să facă? Să fugă?

Doar altă ieşire nu era! Şi Troenco pentru prima oară în viaţă n-a îndeplinit

ordinul! A păspuns superiorilor din MAI(toţi vorbitori de limbă rusă, „fraţii”

noştri...) că este ofiţer de poliţie la datorie, are în faţă bandiţi înarmaţi, care au

deschis foc de armă contra reprezentanţii puterii de stat, şi ordin de a deschide

focul lui nu-i trebuie. Asta e prescris în statut. Au urmat ameninţări... Însă a

rezistat.

În zilele când nu erau atacaţi, o parte din luptătorii brigăzii speciale se

ocupau cu instruirea colegilor mai tineri şi voluntari în vederea metodelor de

luptă corp la corp, unde erau maieştri. Alţii îi învăţau cum să se apropie de

inamic fără să fie depistaţi, cum să se apere mai efectiv şi alte metode de a

nimici cu succes duşmanii.

Sergentul superior Ion Fulga mânuia excelent aruncătorul de grenade.

De multe ori glumea: ce fac eu aici? Treaba mea este să cânt la gitară, dar nu să

împuşc din aruncător ori să prind bandiţii!

44

După eliberarea satului Roghi, se începu păzboiul poziţional. Cazacii şi

gardiţtii iubeau să se apropie de poziţiile moldovenilor cu blindatele şi să-i

zădăre, ştiind (din surse exacte) că moldovenii n-ai grenade cumuleative

(antiblindate). Grenadele obişnuite numai ştergeau vopseaua de pe blindate. Mai

târziu vor apărea pe front grenade de mână cumuleative cu paraşiută, româneşti.

O armă extrem de efectivă.

Odată o grupă de „Burunduci”, tineri de 14-16 ani dintre localnici,

patrioţi înflăcăraţi, au ieşit din Dubăsari pe poziţiile speţnazului (BPDS).

Nimicise în Dubăsari trei cazaci şi aveau ca trofeu trei Kalaşnikov şi un

aruncător de grenade. Spre marea bucurie a lui Fulga, grenadele era

cumuleative. „Burunducii” aflând despre ce e vorba, i-au dat grenadele.

Fulga cu nerăbdare aştepta să vină dimineaţa. Însă cazacii parcă

întradins, dar nu se arătau. Tocmai spre amează, se vede că după o beţie bună,

un TAB şi un BRDM (maşină de recunoaştere şi supraveghere blindată), pline cu

cazaci s-au apropiat de tranşeele moldovenilor şi au deschis foc.

Ion Fulga ochi bine. TAB a luat foc. Însă din el n-a sărit nimeni.

Cumuleativul şi-a făcut treaba...nimicindu-i pe toţi care erau în el.

Comandantul BRDMului, care este mai slab apărat ca TABul, văzând ce

s-a întâmplat cu TABul, manevrând, începu să fugă, mărind distanţa, cu scopul

de a ieşi din zona de acţiune a aruncătorului. Încă puţin timp şi el se ascundea

după case.

Fulga, fără să-şi dea seama, cu aruncătorul în mână, sări din tranşee şi s-

a luat după el. Toţi au rămas şocaţi: şi camarazii şi separatiştii. În tăcere

urmăreau lupta unui om cu tehnica contemporană de luptă.

Pe un timp au dispărut din vedere. Dar iată că după case se arată

BRDMul, şi deacum orientându-se corect, o luă spre a lui. Apariţia lui Ion de

după case cu aruncătorul în mână, a fost observată tocmai după împuşcătură.

BRDMul s-a oprit, însă nu s-a aprins. Şi iarăşi din el n-a sărit nimeni...

Fulga pe drept deveni erou, arătând forţa de spirit şi bărbăţie a

speţnazului, care întotdeauna este cata să se impună până la capăt. Calitate

demonstrată de el în multe cazuri, care l-a făcut erou naţional.

45

Gamurari ştia să selecteze oamenii...

X X X

Pe data de 8 martie maiorul Troenco a fost chemat la Holercani. A primit

armament – 30 puşti automate şi muniţii la ele. Cu cele două TAB-uri situaţia se

înbunătăţise. La fiecare împuşcătură a separatiştilor răspundea triplu, băgând

frica în ei.

La solicitările insistente de a fi trimis peste Nistru, unde mergeau lupte,

la 10 martie a trecut la Cocieri. Trecerea a fost anevoiasă din lipsa de experienţă

la forţarea unui râu.

Statul Major al grupării care apăra Cocierul era situat pe teritoriul

regimentului AC (apărare civilă). Nu era păzit de nimeni. Care voia putea trece

pe teritoriu. Cum diversanţii separatişti nu s-au folosit de această ocazie?

Tranşeele erau săpate la adâncimea de 40-50 cm. Orice grenadă, orice bombă

putea nimici pe toţi care se aflau în ea. A chemat la adunare pe toţi comisarii de

poliţie, comandanţii voluntarilor.

-Domnilor! Pe platou nu e nici o disciplină. Dacă nu întărim poziţiile,

separatiştii îşi vor reveni şi ne aruncă în râu. Mijloace de a ne retrage pe malul

drept nu avem, şi o să fim nimiciţi. Din acest moment săpăm tranşee în plin

profil. Văd mulţi nu ştiu ce e asta. Apropiaţi-vă şi vă lămuresc.

S-a primit aşa că toţi au început să-l asculte. De fapt el absolvise Şcoala

militară din Reazani şi îşi făcuse serviciul în armata sovietică ca comandant de

pluton. În şcoală însuşise tactica, metodele de ofensivă şi defensivă.

S-a întâmplat aşa, că tranşeele trebuiau să treacă prin grădina cu viţă de

vie a unei familii sărăcăcioase. O casă din lut, acoperită cu ardezi...şi mai mult

nimic Buldozerul scotea tufarii fără milă... Când se apropie stăpâna casei,

Troenco se adresează către ea:

-Scuzaţi-ne, dar aşa trebuie. După rîzboi venim şi sădim alţi tufari.

-Nu trebuie nimic de sădit. Voi principalul nu-i lăsaţi să vină cazacii şi

bandiţii. Tufarii îi vom sădi noi singuri.*

46

*Au trecut 19 ani de atunci. Generalul Troenco nici până acum nu poate uita această

femeie simplă, o patriotă adevărată. Şi se simte jenat că până acum nu s-a dus şi n-a ajutat

această familie...

Poziţiile treceau de la turnul de apă din satul Rochi până la baraj. De pe

aceste poziţii Dubăsarul era ca în palmă. Se controla fiecare mişcare a

separatiştilor.

S-a format o regulă ne scrisă: cum numai se începeau împuşcăturile în

Coşniţa, apărătorii Cocierului deschideau foc pe Dubăsari ( Coşniţa mu e departe

de Dubăsari). Şi invers. Era o susţinere psihologică. Totodată demonstrau

separatiştilor că sunt mulţi şi gata să meargă până la capăt.

Troenco a organizat cercetarea poziţiilor inamicului, şi a făcut legătura

între unităţi.

Au fost organizate raiduri ale cercetaşilor în spatele inamicului. Luând în

vedere bardacul ce domnea în rândul căzăcimii, beţiile necontenite, ei deveneau

pradă uşoară pentru cercetaşii lui Troenco, care trecuse prin războiul din

Afganistan. Cu ei peurmă se lămureau voluntarii...

Când însă cazacii au fost înlocuiţi cu unităţi regulate ale armatei a 14

rusă, apoi veni rândul poliţiştilor să se apere de raidurile cercetaşilor ruşi. Mine

antiom nu erau şi maiorul Troenco a pus capcane cu grenade, lăsând loc de

trecere pentru cercetaşii săi, făcând schemele instalării acestor capcane.

Câteva grupuri de cercetaşi duşmani au fost atuncate în aer. Se auzea

răcnetul lor straşnic...După aceasta inamicul nu s-a mai încumetat să treacă linia

frontului.

După ce în noaptea spre 2 martie Ion a fost chemat pe alarmă, Galina

Fulga asculta cu atenţie toate noutăţile. Înţelese că Ion e acolo, la Cocieri, unde

merg luptele. Nici de la el, nici de la colegii săi, ridicaţi pe alarmă în aceiaşi

noapte, nu sosea nici o veste. Soţiile retrăiau. Nimeni nu ştia nimic.

47

Când peste două săptămâni Ion intră în casă, ne berbierit, murdar,

obosit, nu semăna deloc cu acel Ion al ei, pe care îl ştia. A luat trei zile libere de

la serviciu, i-a spălat hainele, îl ospăta cu bucatele lui iubite. Voia să fie numai cu

el, însă vecinii, prietenii nu-i dau pace cu întrebările lor.

Peste trei zile, când el pleca, Galina plângea necontenit. Calmând-o cu

greu i-a spus:

-Mulţumesc că mai înţeles şi n-ai insistat să părăsesc serviciul, cum o fac

soţiile unor colegi de ai mei. Eu totuna aşi fi rămas. Dacă eu, tânăr şi voinic, nu

voi apăra pământul nostru de toate puşlamălile, atunci cine o va apăra? Bătrânii?

Merge un război adevărat, şi să mă umilesc în faţa cazacilor, puşcăriaşilor şi

altor lepădături strânse din toată Rusia, eu nu pot şi nici odată n-o să accept

aceasta.

X X X

Grupurile speciale ale BPDS făceau raiduri în spatele frontului pentru a

nimici aşa zisele „Colanţii negri”, rusoaice-lunetiste din Letonia, Lituania,

Estonia, nişte şoviniste înrăite, care urau de moarte popoarele baltice. Din

aceeaşi cauza nu-i iubeau nici pe moldoveni.

Trecând prin centrele de instruire ale KGBeului Rusiei (FSB), „Ştrampiile

negre” provocau pierderi în rândurile voluntarilor şi civililor. Speţnazul pierderi

n-a înregistrat.

Lociuau aceste dame nu în cazarme ori în tranşee, dar în apartamente

închiriate, ca nişte oameni de treabă. Să ucidă oamenii mergeau ca la serviciu

obişnuit. Conform graficului, fără întârzieri, pe schimburi. A făcut schimbul, a

ucis câţiva oameni, şi acasă, la odihnă.

Locuinţele lor au fost depistate de oamenii paşnici. Noaptea, speţnazul,

trecând frontul în Dubăsari, le capturau şi le interogau. În mâinuile speţnazului

ele deveneau foarte îngăduitoare, povesteau tot ce ştiau, cerând cruţare. Erau

îngropate în pădure ori cu piatra la gât aruncate în Nistru, să hrănească peştii.

Ceva folos totuşi din ele.

48

Aceste femei erau mercenare. Primeau o leafă de la 3000-5000 dolari SUA

pe lună şi se supuneau numai KGB-FSBeului.

Când pierderile în rândurile „Ştrampilor negre” deveniră catastrofale,

FSBeul le-a rechemat din Dubăsari. Ele au fost deplasate în oraşul Tighina, în

apartamentele conspirative a FSBeului. Ele au fost pregătite pentru o operaţie

mai serioasă şi mai secretă. În Dubăsari au fost trimise să nu piardă calificaţia.

Ceasul „C” a lor încă nu sosise...

Numai se începeau împuşcăturile, luptătorii din trupele speciale observa că

în ei se trage din spate. Pierderi nu erau. Însă erau incomodaţi, nu puteau lupta

cum trebuie. După traiectoria gloanţelor au depistat de unde aproximativ se

împuşca. Noaptea grupuri speciale au pornit la vânătoare. Peste trei ore au prins

trei diversanţi. Unul din ei a încercat să fugă şi a fost împuşcat.

Unul din cei doi rămaşi s-a dovedit a fi... ginerele unui colonel de poliţie,

vice-ministrului de intene a Moldovei. Peste o săptămână trebuia să aibă loc

nunta. Până la acest caz colonelul nici nu s-a apropiat de front. Acum însă se

prezintă... cu ordinul ministrului Antoci de al elibera pe bandit.

Însă speţnazul şi aici a arătat că sunt bărbaţi, că nu degeaba erau iubiţi de

popor. L-au trimis mai departe pe colonel.

Lui Gamurari i-a sunat personal ministrul Antoci şi l-a rugat să-l elibereze

pe ”băiatul care nu este cu nimic vinovat.” Vedeţi ce oameni de nimica aveam noi

la conducere! Gamurari i-a propus să vină personal pe front şi să-l elibereze pe

bandit. După această Antoci trei zile n-a sunat.

De Gamurari s-a apropiat un bătrân cu fiul său şi au cerut să facă rost de

cartuşe pentru mitraliera DŞK calibru 12.7 mm. La întrebarea lui Gamurari de

unde are mitraliera, bătrţnul a răspuns că în 1944 a schimbat-o de la soldaţii ruşi

pe o canistră de vin. Cartuşele deja le-a folosit în luptă.

Gamurari a sunat la Chişinău şi undeva prin depozite au găsit două lăzi cu

astfel de cartuşe, spre marea bucurie a bătrânului.

49

Încă mult timp se auzea bubuitul acestei originale mitraliere. Peste câtva

timp Gamurari s-a ineresat de soarta acestui bătrân. Însă n-a găsit urmele nici

mitralierei, nici a bătrânului cu fiul său. Nimeni nu putea să spună de unde

apăruse ei şi unde au dispărut.

Adjunctul şefului poliţiei municipale Orhei, responsabil de lucrul poliţiştilor

de sector, locotenentul major Anatol Caraman, după evenimentele din 2 martie

1992, primi ordinul de a organiza apărarea malului drept al Nistrului de

atacurile în masă a separatiştilor, a grupurilor de diversionişti şi desant.

Sectorul se începea de satul Vâşcăuţi, Jorile, Lopatna şi se termina la

Lalova.

Poliţistul din Jori şi Lopatna, maiorul Valeriu Ştefârţa era un poliţist, un

profesionist de calitate. Avea merite deosebite, era cinstit şi curat, a dus sus

numele de poliţist, în majoritatea cazurilor ne iubiţi de popor. Era stimat de toţi

locuitorii acestor patru sate, chiar şi de acei, care o păţise de la el.

Vizavi de satele Vâşcăuţi şi Lopatna malul Nistrului este plat, fapt care da

separatiştilor o prioritate enormă, având în vedere superioritatea lor în tehnică

blindată. Anume acolo ei au încercat să treacă Nistru şi să lovească în spatele

trupelor moldoveneşti: la Holercani, unde era baza principală şi pe trecerea cu

bacul de la Malovata Veche.

Prima încercare de a trece Nistru a afost întreprinsă pe la sfârşitul lunii

martie, însă a eşuat, atacurile fiind respinse fără pierderi.

Pe la sfârşirul lui aprilie 1992 separatiştii au întreprins al doilea atac,

încesând să forţeze Nistru. Înainte de atacul decisiv ei au întreprins un atac de

recunoaştere.

Poliţiştii secţiei de poliţie Orhei în frunte cu comisarul Ion Savin au respins

atacul. Cu pirderi grele separatiştii s-au retras. După această înfrângere

separatiştii n-au mai întreprins nici o încercare de a trece Nistru.

Peste câteva zile după aceste evenimente, maiorul Savin a fost capturat de

un grup de diversanţi din armata 14.

50

Maiorul Savin în fiecare noapte controla posturile. Se deplasa singur.

Cercetaşii armatei a 14 au observat ruta lui. Savin avea cu el puşca-automat,

care nu era gata de luptă. O bravură ori prostie?

Peste câteva zile maiorul Savin a fost schimbat... pe ginerele colonelului,

vice-ministrului de interne. Luptătorii din trupele speciale s-au revoltat:ei prind

bandiţii cu riscul vieţii, iar Antoci îi eliberează ! Era suspect acest caz. Mergea

vorba că ministrul Antoci i-a insuflat această idee colonelului, ca să-l ia pe Savin,

iar acela separatiştilor. Se vede că ginerele vice-ministrului moldovean era o

persoană însemnată la separatişti, odată ce ei au riscat cu viaţa unui grup de

diversanţi ruşi.

Colonelul a dansat la nuntă în Dubăsari, de parcă nici nu era război. De

fapt pentru de aceştea ca colonelul respectiv şi Antoci război nu era. Ei

continuau să-şi facă treburile lor !

Apoi ministrul de interne Antoci, înloc să-l trimită pe colonel sub tribunal,

ori în cel mai rău caz să-l elibereze din poliţie, l-a trimis comisar la secţia de

poliţie Cimişlia. Minuni, nu alta!

Brigada de poliţie cu destinaţie specială controla malul drept al Nistrului

de la Bender până în satul Răscăeţi şi mai departe până şa Palanca împiedicând

astfel debarcarea unor grupuri diversioniste. Reprezentau însă şi o piedică

pentru pătrunderea de noi echipe de găgăuzi de orientare separatistă în

Transnistria, de partea căreia luptau deja peste 300 de găgăuzi care, implantaţi

cândva de autorităţile ţariste pe aceste vechi pământuri româneşti pentru a-i

avea cândva aliaţi, luptau de partea structurilor imperiale agresoare. Dar deja în

secolul XX…

Şi încă un lucru esenţial făceau luptătorii din trupele speciale: protejau

spaţiul aerian de pătrunderea avioanelor separatiştilor care încercau să

furnizeze armament separatiştilor găgăuzi furnizându-le armament şi muniţii.

Era calea cea mai scurtă, cea mai directă şi cea mai sigură.

Dându-şi seama de importanţa strategică a acestei direcţii locotenent-

colonelul Gamurari a instalat în acest perimetru instalaţii şi tunuri antiaeriene pe

51

care combatanţii din brigadă le-au luat fără multă ceremonie de la unităţile

militare dislocate în Floreşti aflate încă sub comandă rusească.

Astfel brigada a făcut rost de armamentul şi echipamentul necesare care

au salvat ulterior viaţa a zeci de luptători din trupele speciale din Bender şi a

exclus orice posibilitate de atac din spate din partea găgăuzilor proseparatişti.

Propaganda de la Moscova, „şmecheră” ca întotdeauna spunea că este

vorba de mijloace antiaeriene româneşti din timpul celui de-al Doilea Război

Mondial. Fals: erau instalaţii care se aflau în dotarea Armatei Sovietice.

Cursanţii de la catedrele militare de ofiţeri de la Chişinău, Bălţi ştiu foarte bine

despre ce este vorba.

… Într-o bună zi Gamurari se pomeni vizitat de către preşedintele

comitetului executiv Ştefan Vodă, un oarecare Vartic, care îi ceru, nici mai mult

nici mai puţin, să scoată tunurile antiaeriene dat fiind, motiva el, gâfâind, şi

ştergându-şi des fruntea aburită cu batista, că separatiştii îl ameninţă cu

nepreluarea fluxului de lapte şi deconectarea electricităţii. Un oarecare tip pe

nume Vartic.

Gamurari îl privi un timp cum gesticula şi cerea după care îi recomandă

calm să-şi livreze laptele copiilor din grădiniţele, şcolile de pe malul drept. O

reacţie inconştientă a unui individ oarecare. Gamurari avea destule motive că la

mijloc era vorba despre altceva...

* * *

Satul Coşniţa este situat pe malul stâng al Nistrului, între oraşele Dubăsari

şi Grigoriopol. Deasupra localităţii predomină dealul numit Traian. Un mare sat

tipic moldovenesc. Avea plasate în cadru numeroase tabere studenţeşti zise

„internaţionale de valoare unionale”. Avea în preajmă satele, la fel de pitoreşti în

mod obişnuit, Pohrebea, Pârâta şi Doroţcaia. Toate localităţile moldoveneşti din

moşi-strămoşi, cu toate obiceiurile tipice.

Încă înainte de conflictul deschis, urmând însă metodic, separatiştii au pus

stăpânire prin forţă pe aceste localităţi precum şi pe podul de peste Nistru de

52

lângă satul Vadul-lui-Vodă, separându-le de restul Moldovei. Au fost reactivate

tot felul de structuri militare de beton tip cazemată, iar pe Traian – diverse

mijloace de artilerie. Nemijlocit la pod au fost construite puncte metalice de foc

permanente.

Concomitent, pe aceste teritorii cazacii, tot felul de elemente criminale

aduşi din Rusia, ofiţerii şi soldaţii armatei 14 au instalat un adevărat regim de

ocupaţie fascisto-nkavedist: localnicii, oamenii paşnici erau maltrataţi, în modul

cel mai barbar, împuşcaţi pentru cel mai mic gest de împotrivire. Jefuiau ca nişte

adevăraţi bandiţi gospodăriile sătenilor, împuşcau animalele. Ştia Europa

civilizată ce se întâmplă? Dar „luminata” Rusie democratică a lui Elţin? Se pare

că şi da şi nu. Păcat. În plin sfârşit de secol XX!

Provocările continuau. În noaptea spre 3 martie lângă Grigoriopol un grup

de „necunoscuţi” cum relata radio şi televiziunea Moscovei şi Transnistriei, au

mitraleriat o urgenţă, care se deplasa la maternitate. A fost ucisă moaşa şi răniţi

toţi care se aflau în maşină.

A doua zi Smirnov a învinuit voluntarii moldoveni şi a declarat starea de

excepţie în raionul Dubăsari.

La 6 martie Smirnov a decretat doliu. Pe piaţa centrală din Tiraspol s-a

petrecut un miting, în care erau învinuiţi, clar, moldovenii.

Ce mizerabil ! Smirnov doar ştia că această provocaţie a fost organizată de

Şevţov-Antiufeev, care nu putea să nu-i fi raportat lui Smirnov!

Din spusele aceluiaşi colonel M. M. Bergman:

„Smirnov fie că o făcea pe şmecherul, fie că, într-adevăr nu era la curent.

Maşina salvării a fost mitraliată de către cekiştii (KGB-iştii) din Transnistria,

foştii „omonoişti” de la Riga B. Nikitenko şi S. Bubnov. Misiunea le-a fost

ordonată nemijlocit de comandantul lor Vadim Şevţov. Despre această operaţie i-

a povestit nemijlocit lui A. Lebedi în 1993 într-o întâlnire aparte apoi şi la postul

TV „Asket” R. Sabirov, martorul crimei…

Sabirov ştia multe, prea multe. Dându-şi seama că devenise un martor

primejdios a încercat să dispară din Transnistria. A fost însă prins de Şevţov.

53

Acesta, după ce a obţinut un jurământ în scris că va păstra confidenţialitatea… l-

a eliberat”.

A avut noroc. E viu şi în prezent”.

La 13 martie locotenent-colonelului Gamurari care tot aştepta să i se

ordone să-şi dezvolte acţiunile de eliberare a raioanelor Râbniţa, Camenca

Dubăsari i s-a ordonat să trimită o companie în satul Coşniţa, în ajutor poliţiei

locale.

Pe căi ocolite compania comandată de locotenentul superior Iurie Bodiu,

ajutat masiv de voluntari locali şi de poliţie a curăţat prin atacuri succesive satul

de gardişti şi cazaci. Apoi au curăţit de venetici teritoriul fabricii de conserve.

Aici a activat şi echipa comandată de Oleg Bădărău în componenţa căreia luptau

cei patru prieteni, precum şi Valentin Slobozenco.

Între timp, sosi întreg efectivul batalionului nr. 1 comandat de căpitanul

Valeriu Motângă.

Un moment de respiro: ţinu să-l felicite pe sergentul Cezar Roman. Acesta

făcea 25 de ani de a naştere. Pomenindu-se brusc în atenţia generală, gigantul

de doi metri roşi apoi se fâstâci de-a binelea. Deşi ştia că despre el au început să

circule adevărate legende.

… La consfătuirea ţinută la Slobozia-Duşca s-a decis să se trimită ajutoare

unităţilor care purtau lupte la fabrica de conserve, lângă fermă. La propunerea

lui Gamurari, se hotărî de a nu se comunica la minister. Toţi înţelese ce spuse el,

şi au fost de acord.

Problema cea mare era cum să treacă pe celălalt mal? De partea cealaltă

podul de la Vadul-lui-Vodă fusese puţin stricat de separatişti şi bine păzit

Urma să rezolve totul acelaşi locotenent superior Ion Ţurcanu. Îi veni ideea

să vorbească cu localnicii. Cineva dintre bătrâni îşi aminti că în copilărie exista

de-a latul Nistrului un spaţiu restrâns pe care, cu adâncimea apei care nu trecea

de brâu se putea trece de cealaltă parte. Merse la râu şi îi arătă locotenentului

cam pe unde era locul… Mă rog, vadul.

54

În noaptea de 13-14 martie un mic detaşament de combatanţi din trupele

speciale, comandaţi de Ion Ţurcanu se apropie de Nistru. S-au oferit să probeze

vadul patru combatanţi din trupele speciale şi comandantul transportorului

blindat nr. 102 Aurel Matei. Închizând toate chepengurile, rostind mai întâi o

mică rugăciune, la viteză minimă, tot probând adâncimea au trecut în final fără

nici o problemă pe partea opusă a Nistrului. I-au urmat celelalte transportoare

blindate. Până la brâu în apa rece ca gheaţa au trecut de cealaltă parte şi

poliţiştii din cadrul secţiei de poliţie raională Criuleni. Acelaşi lucru l-au făcut şi

o parte din luptătorii din trupele cu destinaţie specială.

Odată cu desantarea poliţiei la Slobozia-Duşca, se luă hotărârea de a ataca

podul de la Vadul lui Vodă, păzit puternic de cazaci. Scopul acestui atac era de a

sustrage atenţia separatiştilor de la desantare.

Rezolvarea acestei probleme fusese pusă pe seama locotenentului major

Sergiu Botnari, care cu un mic grup din trupele speciale păzea podul din partea

dreaptă a Nistrului.

Atacul prin surprindere a adus rezultate neaşteptate. Cazacii, văzând că

contra lor merg luptătorii din trupele speciale, de care ei se temeau straşnic, au

lăsat poziţiile şi au fugit.

Grupul lui Botnari aproape fără luptă cuceri podul strategic. S-au luat

măsuri pentru a întări apărarea podului.

Au putut să vadă de aproape faimoasele „cazemate de metal de foc

permanente” (DOT) cu sector circular de tragere. O invenţie cât se poate de

eficientă şi de practică. La nevoie puteau fi scoase şi expediate pe un alt sector

de front, amplasament.

Recompletându-se cu efectivul comandat de locotenentul superior Iurie

Bodiu, brigada a pus stăpânire pe sectorul de drum dintre oraşele Dubăsari şi

Grigoriopol, ajungând până la frontiera cu Ucraina. I s-a ordonat însă să

abandoneze şi să revină…

Postul de radio „Maiak” transmis prin retranslatorul de mare putere, aflat

în zona de operare a Brigăzii şi de care se putea profita enorm, a putut astfel să-

şi scuipe tot veninul şi şovinismul imperial împotriva Chişinăului. O altă gafă

55

impardonabilă a conducerii incompetentă, manevrată sau habarnică de la

Chişinău. Tânăra Republică Moldova era făcută cu ou şi oţet. Non-stop. De cine?

Separatiştii au ocupat poziţia pe dealul (înălţimea, în termeni militari)

Traian. Concomitent au ocupat staţia de tractoare, ferma zootehnică de unde

Coşniţa se vedea ca în palmă. De pe această poziţie lărgită separatiştii trăgeau

continuu asupra acestor sate din tunuri şi aruncătoare de mine. Şi tot de aici

ţineau sub foc trecerea peste Nistru ucigând şi rănind zeci de locuitori paşnici,

refugiaţi care încercau să se salveze pe celălalt mal de grozăviile războiului.

Folosind întreg arsenalul de care dispuneau formaţiunile comandate de

comisarul de poliţie din Criuleni locotenent-colonelul Mihai Ctitor, prin câteva

atacuri au scos inamicul de pe poziţie, creându-se astfel şi o situaţie extrem de

favorabilă pentru o nouă ofensivă şi eliberarea raioanelor Grigoriopol, Dubăsari,

Râbniţa şi Camenca.

Locotenent-colonelul raportă despre situaţia creată la Chişinău, şi ceru

permisiunea să acţioneze. Din Chişinău primi un ordin absolut bizar:

„Reveniţi la vechile poziţii!” Un ordin care putea să vină de la cineva

interesat ca nimic să nu se schimbe în defavoarea separatiştilor.

În schimb, în scurt timp, Armata 14-a a introdus în luptă mijloace din

sistemul „PTURS” („proiectile teleghidate antitanc”) care în chiar prima luptă au

nimicit trei transportoare blindate cu tot cu echipaj.

Comisarul secţiei de poliţie Hânceşti locotenent-colonelul Mihai Moraru, cu

poliţiştii săi, ţinea piept atacurilor neîntrerupte ale separatiştilor. Pentru a uşura

situaţia unităţilor sale, cu un grup de poliţişti a învăluit şi a atacat prin flancul

drept, atrăgând asupra sa forţe considerabile a separatiştilor, uşurând situaţia

celorlalţi. Însă forţele erau inechitabile..

Când în ajutor poliţiştilor care şineau apărarea lângă satul Pohrebia sosi

TABul nr. 1 a BPDS, sub comanda locotenentului major Sergiu Botnari, scos de la

paza podului şi trimis de Ctitor în ajutorul lui Mihai Moraru, acesta era deja

mort. Între ofiţeri se iscă panică. Nimeni nu ştia unde să meargă.

56

În TAB erau răniţi, cărora le trebuia ajutor urgent. Botnari a ordonat ca

trupul lui Moraru să fie ascuns într-o groapă şi locul mascat cu crengi, ca să nu

fie găsit de cazaci şi puşcăriaşi, care îşi băteau joc de trupurile poliţiştilor căzuţi

la datorie şi capturaţi de ei.

Apărătorii platoului au respins toate atacurile şi separatiştii s-au retras pe

poziţiile lor. Însă trupul locotenent-colonelului Mihai Moratu rămase în zona de

control al separatiştilor.

Gamurari a rugat doi bătrâni localnici, care ştiau bine locul, şi ei au scos

trupul lui Mihai Moraru.

În timpul luptelor crâncene ce aveau loc pe platou, lui Gamurari i-a sunat

unul din vice-miniştrii de interne, un rus. Cu regret, dar în MAI rămase o

mulţime de „fraţi” mai mari, şi de cei mai mici (bulgari, ucraineni ), unde puteau

şi cum puteau ajutau separatiştii, punând piedici patrioţilor.

-Gamurari!- striga el- trece-i pe toţi pe malul drept al Nistrului. Lăsaţi

poziţiile. E ordinul ministrului.

-Să-mi sune el personal – răspunse Gamurari.

-Eu ce, pentru tine nu sunt autoritate? – continua să ţipe rusul.

-Ascultă, du-te tu în............ Vino aici şi comandă. O să văd ce poţi!

După asta trei zile nimeni nu l-a mai sunat. Înseamnă că ordinul ministrului

n-a fost? Duşmanii se ascundeau sub numele ministrului. Câte ordine de acestea

au fost date de trădători, câte au fost îndeplinite!*

*Gamurari nu vrea să divulge numele acestui vice-ministru. Poporul nostru trebuie să ştie

numele nu numai eroilor săi, dar şi numele trădătorilor, care acum primesc de pe spatele acestui

popor pe care l-au trădat, o pensie mare şi huzuresc mai departe…

Beretele negri au arătat fapte deosebite de vitejie, de bărbăţie, de

professionalism. Constantin Tataru, fost afganez, cu grenada a aruncat în aer un

TAB. Dumitru Cucereavâi s-a târât până la DOTul care nu da voie să ridice capul.

57

De la distanţa de 15 m nimeri în DOT, care sări în aer. Patru gardişti morţi găsi

în DOT.

În această luptă crâncenă au murit cu moarte de eroi comandantul

companiei nr. 1 a brigăzii de poliţie cu destinaţie specială locotenentul major

Iurie Bodiu, plutonierul Valentin Slobozenco, care întotdeauna în luptă mergea

înaintea camarazilor săi.

În timpul unei noi deplasări a locotenent-colonelului Gamurari pe platoul

de la Coşniţa separatiştii au declanşat, folosind forţe masive, o nouă ofensivă

asupra capului de pod de la Coşniţa.

Locotenent-colonelul preluă comanda în teren a batalionului de poliţie cu

destinaţie specială (BPDS). Au respins fără pierderi un atac al cazacilor. De fapt

atacul era unul cât se poate de anemic: nimeni nu vroia să moară. În schimb cu o

zi înainte, cum i se raportă lui Gamurari se iscă o adevărată bătălie între cazaci

şi gardişti. Ofiţerii abia de au izbutit să localizeze conflictul. De ambele părţi

„combatante” s-au înregistrat morţi şi răniţi.

Pe alt sector al fronului n-au rezistat atacului psihologic poliţiştii de la

secţiile de poliţie Hânceşti şi Nisporeni, care se speriase de inamic şi au rupt-o la

fugă, lăsând poziţiile descoperite. S-a creat situaţia când celelalte sectoare, care

se apărau cu îndârjire puteau fi încercuite.

Locotenent-colonelul Gamurari apreciind momentan urmările catastrofale

ce puteau urma, luând cu el câţiva luptători de ai săi, a alergat ca să le taie

drumul fugarilor.

-Opriţi-vă! Ocupaţi poziţiile de apărare aici. Cine va încerca să fuga îl

împuşc pe loc – vocea puternică a lui Gamurari se auzea prin zgomotul

împuşcăturilor. Fugarii s-au oprit văzând figura înaltă şi uscăţivă a lui Gamurari,

care nu se apleca sub gloanţe, dar sta cu o faţă groaznică şi cu puşca-automat

gata de tras. Înţelese, dacă nu îndeplinesc ordinul, el va face cum a spus.

Autoritatea acestui om între poliţişti era extrem de mare. Au ocupat poziţii

de apărare şi s-au întors cu faţa spre duşman. Tot asta s-a petrecut în 15-20

secunde. Cu alutorul luptătorilor săi, a pus aşa fugarii, ca să acopere cele mai

58

primejdioase direcţii de atac. Totodată a chemat un grup de luptători de ai săi, la

apariţia cărora fugarilor li s-a ridicat moralul. Au fost respinse toate atacurile

separatiştuilor.

După luptă a chemat la el pe comisarii acestor secţii, care stau în poziţie de

drepţi în faţa locotenent-colonelului, lîsţnd capul

în jos.

-De ce aţi părăsit poziţiile? Dacă vă vedea şeful vostru, Mihai Moraru,

care a murit, dar n-a fugit de frica bandiţilor, ce era să spuneţi?

Ce puteau ei spune? Tăceau. Frica este greu de lămurit!

-Înţelegeţi că sunteţi nişte fricoşi, că de voi acum o să râdă toţi apărătorii

platoului? Că faceţi de râs poliţia, uniforma pe care o purtaţi. N-o să raportez

nimănui. Dar nici nu-l voi ruga pe comandantul platoului să n-o facă.

Locotenent-colonelul Gamurari a mai fost nevoit nu odată să întoarcă

poliţiştii acestor două raione înapoi pe poziţii. Chiar toţi erau atât de fricoşi?

Atunci cum luptă ei cu bandiţii în timp de pace?

Voluntarii localnici, care au văzut cum fugeau poliţiştii acestor sectoare,

după luptă le-au luat puştile-automat din dotare. Apoi ofiţerii de poliţie umblau

pe la voluntari să le întoarcă armele. Însă cine la război va întoarce puşca-

automat?

În luptele de la platoul Coşniţa au fost răniţi şi ucişi aproximativ 90 de

oameni. Majoritatea poliţişti. În jur de 700 de cazaci şi 200 de gardişti şi ofiţeri

ai armatei ruse.

Printre prizonieri erau o mulţime de ofiţeri şi plutonieri din armata 14 rusă,

în calitate de mercenari. Cazacii şi puşcăriaşii, care au îmrăcat uniforma de

gardişti, mercenarii ruşi nu se dau prizonieri. Ştiau cei aşteaptă. Prizonierii au

fost transportaţi la Chişinău, cu toate că conform stării de război, mercenarii se

socot în afara legii şi pot fi împuşcaţi pe loc.

59

În dimineaţa zilei următoare dinspre Tiraspol şi Dubăsari separatiştii au

ponit dinnou la atac, care au fost uşor respinse fără pierderi. Atacanţii au avut

pierderi neînsemnate.

… Au fost respinse mai multe atacuri ale separatiştilor. Până la 16 martie

formaţiunile de apărare a teritoriului Republicii Moldova au izbutit să cureţe de

venetici noi localităţi din Transnistria. Situaţia de pe frontul antiseparatist creată

la această dată s-a păstrat aproape intactă până la finele războiului.

X X X

Satul Coşniţa este situat pe malul stâng al Nistrului, între oraşele Dubăsari

şi Grigoriopol. Deasupra localităţii predomină dealul numit Traian. Un mare sat

tipic moldovenesc. Avea plasate în cadru numeroase tabere studenţeşti zise

„internaţionale de valoare unionale”. Avea în preajmă satele, la fel de pitoreşti în

mod obişnuit, Pohrebea, Pârâta şi Doroţcaia. Toate localităţile moldoveneşti din

moşi-strămoşi, cu toate obiceiurile tipice.

Încă înainte de conflictul deschis, urmând însă metodic, separatiştii au pus

stăpânire prin forţă pe aceste localităţi precum şi pe podul de peste Nistru de

lângă satul Vadul-lui-Vodă, separându-le de restul Moldovei. Au fost reactivate

tot felul de structuri militare de beton tip cazemată, iar pe Traian – diverse

mijloace de artilerie. Nemijlocit la pod au fost construite puncte metalice de foc

permanente.

Concomitent, pe aceste teritorii cazacii, tot felul de elemente criminale

aduşi din Rusia, ofiţerii şi soldaţii armatei 14 au instalat un adevărat regim de

ocupaţie fascisto-nkavedist: localnicii, oamenii paşnici erau maltrataţi, în modul

cel mai barbar, împuşcaţi pentru cel mai mic gest de împotrivire. Jefuiau ca nişte

adevăraţi bandiţi gospodăriile sătenilor, împuşcau animalele. Ştia Europa

civilizată ce se întâmplă? Dar „luminata” Rusie democratică a lui Elţin? Se pare

că şi da şi nu. Păcat. În plin sfârşit de secol XX!

60

… Podul de trecere peste Nistru de lângă satul Răscăieţi a fost recucerit de

la separatişti de un mic grup de combatanţi din trupele speciale. Au acţionat

prin surprindere, profesionist. De fapt a existat şi eternul „factor psihologic”.

Aflând cine atacă, separatiştii s-au grăbit să-şi salveze pielea. Combatanţii din

trupele speciale ar fi vrut să-şi continue înaintarea, dar au fost (iarăşi!) opriţi

printr-un ordin misterios de la Chişinău.

Locotenent-colonelul Gamurari plecă la Chişinău şi împreună cu Anatolie

Cociug au elaborat planul de eliberare (separare) a raionului Slobozia locuit în

temei de moldoveni, zonă iarăşi tipic românească. Fără prea multe eforturi,

metodic şi cu o perfectă cunoaştere a meseriei, nimicind rând pe rând toate

punctele inamice de rezistenţă, au ieşit la frontiera cu Ucraina, Urma ca ulterior

ministrul apărării să introducă acolo două batalioane care, în colaborare cu

combatanţii din trupele cu destinaţie specială urmau să lărgească linia frontului

în direcţia Tiraspolului. Conform planului Hidrocentrala de la Cuciurgan şi o

treime din teritoriul Transnistriei deveneau controlate de forţele legale de la

Chişinău. Din localnici urmau să se mai formeze câteva batalioane. Iar de ce erau

capabili aceştia – toată lumea se convinsese.

De la Chişinău s-au dus la statul-major din satul Ivancea unde se mutase

din satul Văduleni după ce acesta fusese bombardat de separatişti, două

proiectile căzând chiar în preajma statului-major de acolo.

… În cabinetul lui Costaş se aflau generalii Creangă şi Dabija – Cazarov.

Gamurari spuse imediat că doreşte să discute doar cu Costaş.

- Nu am faţă de ei nici un secret, îi răspunse acesta cu o anume convingere.

Nici o reţinere, mai adăugă el.

- În schimb eu am, urmă imediat replica lui Gamurari.

- Te rog, dacă vrei să-i spui ceva, vorbim cu ei de faţă, dacă nu – poţi pleca.

Gamurari tăcu un timp după care răspunse:

- Bine, cum spuneţi. Nu avea încotro. Şi de fapt ar fi ridicol să trântească

uşa. Alese, ca un om cu experienţă, răul cel mai mic, Planul era curajos şi bine

gândit. Se câştiga indiferent de raportul de forţe. Aceeaşi opinie şi-au exprimat-o

şi cei doi generali, deşi, fireşte, nu aveau prea multe motive să-l admire.

61

- Domnule colonel, îmi lăsaţi planul. Am de gând să-l prezint şi

Preşedintelui, spuse în final Costaş.

Abia reveni pe poziţie că se pomeni sunat de Zelinschii din Răscăieţi.

Acesta îl informă că nu se ştie de ce dar brusc separatiştii manifestară o anumită

activitate pe poziţii.

- Adică? întrebă Costaş.

- Domnule ministru, au fost aduse cam două batalioane de gardişti care

ocupă poziţii de apărare cu orientare spre Slobozia şi de-a lungul Nistrului.

- Şi altceva?

- În aceeaşi direcţie se deplasează un batalion de tancuri al armatei 14.

Gamurari înţelese despre ce era vorba.

Peste două zile se pomeni convocat la Costaş. Acesta îi strânse mâna. Tăcu

un timp cu ochii ţintiţi în podea. Momentul dură câteva clipe după care fără mare

entuziasm i se spuse:

- Felicitări domnule colonel, planul dumneavoastră a fost aprobat. În vocea

generalului se simţea o anumită notă de vinovăţie. Aveţi tot sprijinul nostru.

Planul a fost aprobat de preşedinte.

- Să nu ne jucăm, planul nu mai este actual, şi îi explică de ce.

- Sunteţi sigur?

- Perfect.

Costaş tăcu un timp. Clar că, aşa cum bănuia şi el, cineva avusese grijă să

informeze imediat partea adversă. Li se pregătea o capcană.

- Şi?

- Şi v-am rugat să nu-i punem la curent pe generali.

- Crezi?

- Faceţi un calcul elementar. Cociug a fost cu mine. Iar eu abia am ajuns pe

poziţie că imediat mi sa raportat despre anumite mişcări stranii produse de

inamic..

… În acest fel a fost ratată una din operaţiile de mare perspectivă.

62

Din amintirile colonelului M.M. Bergman:

„Într-o zi m-am pomenit în cabinet cu Galina Andreeva, „faimoasa”

conducătoare a Comitetului de Grevă (JZK). În ochii acestei „revoluţionare”

înflăcărate se putea citi un anume grad de ebrietate. Întrebă timidă:

- Aveţi ceva tărie?

Întrebarea nu m-a surprins că numai într-o anume stare o femeie deja

trecută de prima tinereţe poate să alerge prin oraş cerând armament. Ar fi fost

nedrept să fie considerată femeie proastă. Pur şi simplu i se exploata o anume

naivitate. Cei care o foloseau, o instigau aveau nevoie de armament pentru

vânzare. Cazacii şi gardiştii nu aveau nevoie căci erau înarmaţi şi echipaţi

suficient din depozitele armatei 14. Acest lucru s-a aflat în special după

devastarea depozitelor militare din satul Parcani de la 14 martie.

Spargerea acestor depozite (de fapt prădarea lor) a fost pusă la cale de

Smirnov, Kostenko şi nemijlocit de comandantul unităţii militare dislocate la

Parcani, locotenent-colonelul Petreasov . Au folosit drept paravan femei. Au fost

sustrase de către subordonaţii lui Costenco şi cazaci 1307 automate Kalaşnikov,

255 de pistoale, peste 1,5 milioane de patroane, cantităţi importante de mine,

proiectile de artilerie, explozibil, grenade.

Acest armament va fi folosit în luptele din Bender, când trupele

guvernamentale erau atacate din case.

… Primindu-şi partea din vânzări locotenent-colonelul Petreasov se va

concedia din armată şi se va stabili… în Spania. S-a câştigat suficient dacă a

putut să meargă într-acolo. Se merita, nu?

La doar câteva zile după „jefuirea de către femei” a depozitelor de la

Parcani mi-a sunat locotenent-colonelul Malîşev, de la secţia orăşenească de

miliţie din Odesa şi fără să mai aleagă cuvintele mă punea la curent cu faptul că

„maica Odesa” e practic invadată de armament provenit de la noi. Nu-mi venea

să cred. Mi-a citit câteva numere de înregistrare. Nici o greşeală – ne aparţineau

– erau de la Parcani, din unitatea de acolo!

Din acelaşi lot de arme va fi asasinat în anul 2001 deputatul B. I. Kodzoiev

din Duma de Stat a Rusiei.”

63

.

În fiecare dimineaţă întreaga Transnistrie ocupată de clica KGB-istă a lui

Smirnov, trimis de Moscova cu câţiva ani înainte de evenimente, se trezea cu

cântecul din timpul războiului al doilea mondial „Vstavai strana ogromnaia”.

Cum percepea faptul acelaşi martor, fireşte locotenent-colonelul M. M. Bergman:

„… acest cântec transmis absolut nelalocul lui devenise atât de nesuferit încât

lumea îşi astupa urechile sau închidea aparatul de radio. Sigur discret, fără să

vadă cineva…” Demagogie şi diversiune informaţională local dar în primul rând

pe toate posturile de radio şi televiziune în presa scrisă moscovită. Ruşinos, urât

pentru secolul XX, început, în scurt timp de nou mileniu. Nebunie. Pentru ce?

Ulterior se va vedea clar pentru ce.

Grupul special al locotenentului Oleg Bădărău a fost chemat de pe

poziţii la Holercani, la statul major al brigăzii. În cabinet la Gamurari se aflau un

locotenent-colonel şi patru flăcăi.

-Care nu mă ştie, sunt comisarul de poliţie din Criuleni locotenent-

colonelul Ctitor – dumnealor sunt oamenii mei –locotenent major Ţurcanu – se

ridică un tânăr bine făcut – se orientează bine în părţile Grigoriopolului. El va

conduce grupul. Vă însoţesc şi eu.

Gamurari i-a prezentat pe Coţuc, Roman, Alerguş, Mortu.

-Am primit informaţie că la Grigoriopol au fost cazaţi circa 1000 de

mercenari ruşi aduşi din Rusia. Propaganda le-a promis plimbare uşoară pe

pământul nostru, posibilitate de a jefui, un salariu de vis. Şi principalul, că

moldovenii n-au luptat cu nimeni niciodată şi nu pot lupta. Propaganda rusească

continue să le spele minţile proştilor...

Locotenent-colonelul se opri, îi priveşte pe toţi.

-Sarcina noastră – continue el – e să divulgăm pilonul principaal al

propagandei ruseşti şi să le arătăm că noi ştim a lupta şi ne vom apăra pământul

64

nostru. Cu cât mai mulţi morţi şi răniţi vor fi trimişi în Rusia, cu atât mai puţini

doritori vor fi să lupte contra noastră.

-Nouă oameni contra la 1000?

-Da. Prioritatea noastră – atacul prin surprindere. Vom ataca cazarmele.

Începutul atacului – ora 3.00.

-Acum toţi la odihnă. Arma principală a atacului vor fi grenadele –

interveni Gamurari.

În trei bărci, vâslind fără zgomot, ca să nu fie depistaţi de patrule, au

debarca pe malul opus. Fără probleme au intrat în oraş şi s-au îndreptat spre

cazarme, fără să fi întâlnit pe cineva.

Conform planului fixat, Ctitor a împărţit grupul în două. Atacul trebuia

întreprins din parte Nistrului, ca să fie asigurată calea de întoarcere.

Fără zgomot au neutralizat santinelele de la punctul de trecere şi

control, şi s-au îndreptat spre cazarme. Cele mai mari cazarme erau aproape de

PTC.Foarete avantajos pentru atacanţi. Câte doi au intrat în patru cazarme

odată. Au neutralizat mercenarul care era de servici. La ferestre erau gratii.

Luptătorii au blocat unica ieşire...

Bubuitul grenadelor au zguduit toate împrejurimile. Urletele celor răniţi

şi caliciţi erau straşnice. Cazarmele au luat foc...

Folosind toate grenadele, au mai tras rafale din puştile automat şi fără

pierderi s-au retras pe malul drept.

După acest atac, conform datelor serviciilor de informaţie, doritori de a

se plimba pe pământul nostru cu automatul în mână s-a micşorat de trei ori.

Luând în consideraţie acest fapt, autorităţile ruse au pus priorităţi la

recrutare pe cazaci şi puşcăriaşi, cărora li se putea ordona.

X X X

Moscova. Lubianka. O consfătuire la unul din locţiitorii preşedintelui KGB-FSB al Rusiei:

65

- Tovarăşi, locţiitorul preşedintelui îi cuprinse cu privirea pe cei prezenţi în sala de şedinţă. – Astăzi

urmează să discutăm câteva probleme. Prima – situaţia din Moldova, a doua – o problemă de cadre şi ultima –

starea disciplinei din rândurile noastre. La primul punct va vorbi generalul Alexandr Ivanovici Ivanov. Vă rog,

tovarăşe general, aveţi cuvântul. Puteţi vorbi de pe loc.

Generalul se aşeză pe scaun după care în sală se lăsă o tăcere mormântală. Toţi îl priveau pe acest

general simpatic, uscăţiv. Împlinise de curând treizeci şi cinci de ani. Cei prezenţi îl cunoşteau ca pe un ofiţer

inteligent, de înaltă ţinută morală. Era respectat anume pentru aceste calităţi.

- Tovarăşi, situaţia din RSS Moldovenească s-a agravat brusc. Acolo părţile conflictuale sunt practic

demult în stare de război. S-au produs ciocniri armate provocate de gardiştii transnistreni şi miliţia de la

Chişinău. Însă după două martie când gardiştii din unităţile paramilitare din Transnistria au tras într-un autobuz

cu turişti ruşi, ucigând câteva persoane, conflictul a intrat în fază directă de război. Gardiştii şi mijloacele de

informare în masă de la Tiraspol şi din Rusia au dat vina pe miliţia moldovenească.

- Ce e cu aceşti gardişti? De unde naiba s-au luat?

- E o poveste lungă. Vă voi explica pe urmă. Accidentul s-a produc în partea stângă a Nistrului, lângă

satul Roghi. Evident, a fost o provocare care urma să servească drept motiv pentru a se cere scoaterea miliţiei

oficiale a Chişinăului din stânga Nistrului şi pentru a se cere implicarea Rusiei. Implicarea oficială, căci

neoficială… prezenţa noastră acolo e suficient de cunoscută.

- Bine, dar pentru o astfel de provocare nu puteau găsi un alt autobuz, să zicem cu turişti din Ucraina

sau Bielorusia? De ce trebuiau să moară cetăţeni ruşi?

- Imediat şi-au făcut apariţia ziarişti şi jurnalişti de TV din Rusia care au transmis operativ prin toate

mijloacele că în Moldova sunt împuşcaţi ruşii. Ce ecou! Şi astfel persoanele deja pregătite au putut pune în

Sovietul Suprem problema adoptării de urgenţă a unor măsuri de sancţionare a conducerii de la Chişinău şi

evident… de acordare de ajutor marilor patrioţi ruşi de la Tiraspol. A fost o bună motivaţie pentru a se furniza

la modul cel mai deschis ajutor şi sprijin Pridnestroviei. Sigur că ţinta principală a fost scoaterea din zona de

dincolo de Nistru a structurilor oficiale ale Chişinăului şi în primul rând a organelor reprezentative ale acestuia –

judecătorie, procuratură, miliţie.

- A fost cineva sancţionat?

- Pe cine să pedepsiţi când pretutindeni s-a transmis că vina o poartă moldovenii. Bine gândit… Bine.

66

- Atunci ce se cere de la noi, odată ce şi fără noi cineva se descurcă foarte bine? Ştim, de asemenea, că

acolo este stocat tot armamentul evacuat din Europa Occidentală. Ar fi suficient pentru ducerea unui război de

o sută de ani! Acolo există armament, echipamente de tot felul egale cu tot arsenalul combinat existent în

Republicile Baltice, Bielorusia, Ucraina. Din câte am înţeles, banii curg gârlă aici din Rusia. Sub diverse forme şi

prin tot felul de canale. Au astfel tot sprijinul. Ce le mai trebuie acestor clienţi de la Tiraspol?

- Problema e pusă corect. Într-adevăr, dispun de tot necesarul. Armament, aşa cum aţi remarcat corect,

le-ar ajunge pentru un secol de război. Sprijin financiar şi economic din partea Rusiei le este asigurat pentru

jumătate de secol. Deşi populaţia propriu-zisă a Rusiei suferă de foame, în această Pridnestrovie şmecheră

banii curg gârlă. Principalul lucru de care duc lipsă oamenii noştri de acolo sunt… resursele umane. Nu este nici

un secret pentru nimeni că de fapt în Transnistria majoritatea etnică o constituie nu ruşii şi nici ucrainenii ci

moldovenii – 42%. Doar 34% sunt ucraineni, care nu prea par dispuşi benevol să apere interesele Rusiei în zona

respectivă şi 13% sunt ruşi. Propaganda tiraspoleană sperie lumea cu primejdia românească şi pentru moment

vechiul truc stalinist propagandistic din anii ’30 funcţionează. Curând însă lumea îşi va da seama că e un bluf, că

e o minciună. Iată de ce ni se cere să completăm aşa-zisa gardă militară a Transnistriei cu oameni. Deschis nu

putem însă face nimic deşi ar fi simplu. Am putea trimite acolo cetăţeni ruşi. Norocul nostru e că practic miliţia

moldovenească a Chişinăului e dezarmată: gardiştilor echipaţi până în dinţi li se opune miliţia moldovenească

înarmată doar cu pistoale Makarov din dotare. Pistoalele-mitralieră Kalaşnikov din dotarea MAI al Moldovei le-

am retras din timp încă acum doi ani. Am găsit motivul potrivit. Arme automate au doar militarii din puţin

numerosul OMON al Moldovei. Dar şi acelea de calibrul 5,45 mm.

- Bine, dar dacă moldovenii nu au cu ce lupta de ce e nevoie de completarea cu personal a trupelor din

Transnistria?

- Pentru eventualitatea în care România va furniza Chişinăului pistoale-mitralieră Kalaşnikov pe care

aceasta le produce în mod independent şi în formulă modificată. Atunci Smirnov va avea probleme.

Luă cuvântul unul din locţiitorii preşedintelui noii structuri KGB-FSB.

- Cât examinăm celelalte puncte de pe agenda şedinţei îi rog pe cei prezenţi să se gândească şi la finalul

şedinţei să-şi expună punctul de vedere. Acum trecem la cel de-al doilea punct de pe agendă. În problema

respectivă nu avem raportori aşa că vă rog să vă exprimaţi punctul de vedere. Sunteţi la curent cu problema

cadrelor de care ducem lipsă…

67

Se ridică generalul S. Saveliev, noul şef al direcţiei conduse anterior de generalul Plehanov, care a

participat la puci şi a fost concediat din KGB-FSB.

- Am experienţa necesară de lucru cu rezerviştii KGB-ului. Din ei rezultă nişte profesionişti de cea mai

bună calitate. Vă rog să vă amintiţi în acest sens de operaţia strălucită de curăţire a statului major al grupării de

trupe sovietice din Afganistan de trădători. Acţiunea a fost executată de rezervişti KGB. A fost o misiune pe care

n-ar fi putut s-o execute cu succes nici profesioniştii activi. Aş putea să aduc o serie de exemple. Dar pentru a

nu vă răpi din timp propun, în primul rând să mobilizăm din rezerva KGB-FSB pe cei mai buni şi să-i instruim.

Fireşte, mărindu-le salariul şi oferindu-le tot felul de facilităţi materiale. Majoritatea sunt persoane de cea mai

bună calitate morală şi operativă. Şi-au demonstrat deja calităţile de buni manageri în cadrul diverselor

structuri reformate, în special comerciale. În al doilea rând trebuie să-i racolăm pe foştii colaboratori KGB care

au rămas în securităţile fostelor republici sovietice. Iar dacă nu izbutim la acest capitol, ceea ce e cât se poate

de probabil, dar fiind că majoritatea sunt originari de acolo şi îşi au familii acolo, să-i facem agenţii noştri. După

mine cred că nu e o sarcină prea grea dat fiind că fostele servicii secrete KGB de acolo erau compuse în

proporţie de cam 80 procente din ruşi. În acest fel vom dispune pretutindeni de ochi şi urechi. Am terminat.

- Cine mai are ceva de spus? întrebă adjunctul preşedintelui noii structuri KGB-FSB. Văd că nu mai

există alte idei. Tovarăşe general Saveliev, vă rog să notaţi tot ce am vorbit în raportul pe care urmează să mi-l

prezentaţi. Şi vă rog pe dumneavoastră, se adresă de astă dată şefului secţiei cadre, să-mi prezentaţi lista

completă a colaboratorilor noştri trecuţi în rezervă din diverse motive. E important. După care vă prezentaţi

împreună cu generalul Saveliev la mine.

- Vom executa cum aţi ordonat, tovarăşe general-colonel!

- Pentru punctul trei am anumite observaţii. Pentru moment doar observaţii. Cam peste o lună însă se

vor trage concluzii şi se vor lua decizii. În legătură cu destrămarea URSS şi cu preluarea puterii de către

preşedintele Rusiei şi ca urmare a puciului eşuat numeroşi colaboratori au fost concediaţi iar alţii s-au

concediat singuri. Noul val de angajaţi nu prea ştie ce înseamnă disciplina. Rog să se facă ceva în acest sens, să

se lucreze cu ei. Preveniţi-i pe toţi că nu vom face concedieri, cel puţin pentru moment, astfel că au două soluţii

– sau respectă disciplina sau dispar. E timpul să terminăm cu harababura şi cu lipsa de disciplină din KGB-FSB.

Suntem responsabili de securitatea statului. Cine are întrebări legate de punctul trei? Dacă nu aveţi, trecem la

dezbaterea punctului unu. Rog să vă pronunţaţi.

Se ridică un general-locotenent care pe lângă domeniul de bază mai avea în grijă şi supravegherea

activităţii organizaţiilor neformale.68

- Zilele acestea am deschis întâmplător televizorul şi se arăta ceva legat de Moldova. Acolo un oarecare

evreu Lisevici sau Salevici, nu mai ţin minte cum se numea, prezenta un reportaj de pe malul stâng al Nistrului,

adică din Transnistria, pe care noi o numim cu multă şmecherie Pridnestrovie, adică regiune apropiată de

Nistru – din stânga sau din dreapta: Privoljie – Pridneprovie – Prindnestrovie. Era arătat un oarecare kazac

transnistrean, un alcoolic sadea, de fapt, ca fiind un reprezentant al kazacilor transnistreni. După cum ştiţi

direcţia mea se ocupă şi de formaţiile kăzăceşti. Dragii mei, care a fost imbecilul care a lansat mitul ca aceste

„formaţiuni kăzăceşti” sunt „transnistrene”. Se ştie doar că de-a lungul întregii istorii acolo nici n-a mirosit

măcar a kazaci. Evreul însă vorbea cât se poate de convins că acolo aceştia sunt aproape băştinaşi. Dar mi se

pare o idee bună să folosim acolo formaţiunile kăzăceşti: vechea tactică – se minte până ce minciuna este luată

ca adevăr. Şi-au pus tot felul de galoane şi însemne ţariste, umblă înfofoliţi ca nişte curcani în tot felul de

uniforme militare de parcă ar dori să semene cu personajele celebre din „Donul Liniştit”. Trebuie să le

promitem bani buni şi să-i punem la treabă.

- Dar vor avea probleme cu interpuşii noştri din Transnistria, cu aşa-zisele autorităţi tiraspolene.

- E problema lor. Au nevoie de luptători – le oferim. În rest îi priveşte.

- De fapt, e o propunere bună. Seamănă şi a voluntari dar şi a vechi kazaci zaporojeni. Vă încredinţezi

constituirea de astfel de formaţiuni şi expedierea lor în Transnistria-Pridnestrovie. Îmi raportaţi în privinţa

rezultatelor.

- Am înţeles, tovarăşe general-colonel!

- Cine mai are propuneri?

Se ridică un alt şef de direcţie.

- Propun folosirea de delincvenţi deţinuţi în închisorile noastre. Pe cei ameninţaţi cu pedeapsa capitală

sau cu termene de la cincisprezece ani. Ţinând cont că nu au o soluţie mai bună şi că urăsc orice miliţian iar de

partea chişinăuiană luptă doar voluntari şi miliţie, moldovenii neavând încă armată, aceştia vor lupta cu plăcere

şi până la capăt! Sunt sigur că toţi miliţienii luaţi de aceştia prizonieri vor fi împuşcaţi pe loc, fără nici un fel de

judecată. Amintiţi-vă de acelaşi Kotovski, de altfel originar din Basarabia sau Moldova, polonez de origine, un

hoţ în lege poreclit „Motanul” („Kot”). A devenit erou al URSS! Pot prezenta şi o serie întreagă de alte exemple.

Sute la număr. De exemplu, Leova Zadov, un celebru bandit din Odesa era şeful contraspionajului la Mahno.

69

- Vara trecută am folosit deja deţinuţi. La ordinul lui Kriucikov îi expediam în loturi de câte zece

persoane. Responsabil era nu colaborator de-al nostru. Ajungeau cu trenul până la Tiraspol, acolo erau

întâmpinaţi şi imediat a doua zi deveneau gardişti. Formal, fireşte, căci firea de criminali nu şi-o schimbau

jefuind şi ucigând fără cruţare în stânga şi în dreapta. Curând însă au început să fie capturaţi de miliţia

moldovenească. Ca muştele. Frica de miliţie se dovedi mai puternică. Imagini despre ei şi folosirea lor a ajuns în

curând pe toate canalele internaţionale. Sigur, că ştiam că se încalcă tot felul de convenţii internaţionale care

interzic utilizarea deţinuţilor în conflicte armate. Va trebui să fim atenţi. Dacă era vechea URSS, scuipam, dar

aşa la mijloc e imaginea Federaţiei Ruse care se vrea percepută ca stat civilizat. Sigur, am şi trimis vreo cinci

sute de criminali… Nu-i, poţi aduna şi băga din nou la răcoare. De aceea soluţia cu kazacii mi se pare foarte

bună. par şi voluntari dar şi fără legătură cu elementele direct criminale. Cine are întrebări? Dacă nu aveţi, rog

să vă gândiţi cum am putea să luăm Ucrainei străvechiul pământ rusesc Crimeea. Liberi.

- Nu dăm iarăşi în bară cu acest „străvechi”? întrebă generalul-maior Ivanenko, un tip în general tăcut şi

prudent. Au să ne râdă în nas ucrainenii amintindu-ne lucruri elementare. Până la cucerirea prin forţă de către

Ekaterina a acestui pământ acolo mai întâi s-au aflat colonişti greci, sciţi, romani, tătari. Anume de la aceştia,

am preluat noi acest spaţiu. Falsificăm istoria?

- Nu contează. Stăpâneşte cel care e mai puternic.

- Şi dacă principiul îl urmează şi japonezii, chinezii, estonienii, finlandezii şi atâţia alţii?

- Generale, probabil că ai dreptate. Vorbitorul tăcu, apoi adăugă: În principiu şi din punct de vedere

moral. Nu însă şi geostrategic. Aşa că… vă gândiţi cum recuperăm Crimeea. Mulţumesc. Sunteţi liberi. Şi nu

uitaţi că în joc e soarta Rusiei. A Rusiei care nu trebuie să-şi piardă faima dintotdeauna. Marea noastră Rusie…

Încă puţin şi vorbitorul ar fi izbucnit în lacrimi.

X X X

Ivan Lemeşev stătea culcat cu ochii închişi pe o sofa din casa părintească, dintr-o cameră minusculă.

Până la programul de lucru mai rămânea încă o oră întreagă. Se simţea bine să stea aşa şi să viseze. Să viseze la

un viitor bun. Ieri a stat cu Marusia în camera ei până aproape de ora două dimineaţa. A încercat să aibă relaţii

cu ea. L-a ţinut însă la distanţă. Flăcăii de vârsta lui le-o trag demult fetelor, ea însă o ţine una şi bună că „abia

după nuntă, după nuntă”. El însă nu are chef nici de nuntă şi nici de căsătorie. E prea devreme. Are abia

douăzeci şi şase de ani. Nu a văzut încă nimic în viaţă în afară de o casă cu două camere minuscule, în care pe

lângă el locuiau încă patru copii. Nu a fost o plimbare de plăcere nici serviciul în Armata Sovietică şi nici

70

învăţătura în Institutul Politehnic din Rostov pe care l-a absolvit anul trecut. Din armată s-a întors în grad de

sergent major după care s-a înscris imediat la facultatea hidrologică. Şi-ar fi dorit să candideze la institutul de

medicină sau de drept dar acolo era concurs mare şi pentru ca să poată fi admis trebuia sau să susţină cu

succes examenele sau să dea cuiva mită. Nu avea bani, iar de un concurs cinstit se temea. Aşa că în final s-a ales

cu o diplomă de inginer specializat în lucrări de amelioraţii. Exact pe atunci în oraşul său natal Volgodonsk s-au

început lucrări de irigare a terenurilor arabile. Apa urma să fie preluată din lacul de acumulare, Timleansk şi să

irige terenurile supuse secetei. Dar până ce Ivan şi-a terminat studiile proiectul a fost închis şi el s-a pomenit

astfel fără posibilitatea de a se angaja conform profesiei, meseria lui de ameliorator devenind inutilă. O

jumătate de an după absolvire şi-a tot căutat un loc de muncă dar nu a găsit nimic. Într-un târziu l-a ajutat o

veche cunoştinţă pe care Ivan îl salvase într-o încăierare cu nişte bandiţi. Tatăl acestei cunoştinţe era ataman

de kazaci. Acesta l-a aranjat ca instructor pentru pregătirea militară a tinerilor kazaci. Tot el i-a făcut rost şi de

uniformă de kazak cu care Ivan se mândrea. I s-a conferit gradul de sublocotenent de kazaci. Natura l-a

înzestrat cu forţă fizică şi cu o anumită inteligenţă militară. Era considerat unul dintre cei mai respectaţi

instructori.

Se sculă cu grijă să nu şi-i trezească pe cei doi fraţi mai mici care dormeau în aceeaşi cameră cu el. Casa

era compusă din trei camere minuscule. Într-o alta îi dormeau surorile iar în cea de-a treia – părinţii. Încă destul

de tineri.

La serviciu obişnuia să meargă pe jos. Îşi curăţă până la luciu cizmele, îşi examină uniforma. Era în

regulă.

- Ivan, vino, fiule, la masă, îl chemă maică-sa.

- Vin, mamă. Tata unde e?

- S-a dus de dimineaţă la pescuit. Poate că prinde ceva pentru prânz. Dacă va fi ceva, te sun. Ai să

mănânci cu noi. Azi e în schimbul de noapte.

- Mâine e zi liberă. Am să merg şi eu la pescuit.

Ajuns la serviciu, intră la şeful şcolii.

- Să trăiţi, domnule esaul!

- Bună ziua, domnule sublocotenent! Cum vă simţiţi?

71

- De lucru. Sunt gata de muncă şi de apărare.

- Da, să nu uit: astăzi toţi ofiţerii de kazaci sunt convocaţi de atamanul nostru militar. Urmează să

anunţe ceva important.

- Nu ştiţi despre ce e vorba? Nu de alta, dar pentru seară am nişte treburi.

- Habar n-am. Ştiu însă că ieri a venit cineva la el de la Moscova şi a rămas peste noapte tot la el.

- Probabil că e vreo pasăre importantă, dacă l-a invitat să doarmă la el. De regulă, nu prea îi place s-o

facă.

La prânz la chemat maică-sa. Aveau ciorbă de peşte. Taică-său prinsese un peşte bun.

Adunarea era fixată pentru ora şapte în sala de festivităţi a şcolii. Toţi cei prezenţi au fost înregistraţi.

Când atamanul de militari şi bărbatul care îl însoţea, în vârstă cam e vreo cincizeci de ani au intrat şi s-au

îndreptat spre masa prezidiului toată lumea prezentă în sală se ridică în picioare.

- Rog să luaţi loc, domnilor ofiţeri!

Când toţi s-au aşezat, vorbi atamanul.

- Domnilor, tot ce vom vorbi are cod de „Strict secret”. Dacă cineva din cei prezenţi nu e de acord cu

ceva, rog să părăsească încăperea. Cei însă care rămân vor semna de nedivulgare a secretului şi vor purta

răspundere în conformitate cu rigorile legii. Aşa că, domnilor, decideţi – cine vrea să plece – pleacă. Făcu o

pauză. Nu plecă însă nimeni.

- Perfect, acum semnaţi şi începem consfătuirea. Esaul, instalează paza.

Când toţi au semnat de angajare pentru a nu dezvălui conţinutul discuţii secrete şi au luat loc,

atamanul militar îl prezentă pe oaspetele sosit de la Moscova.

- Vă va vorbi general-colonelul Mileşkin, şef de direcţie KGB-FSB.

- Tovarăşi… domnilor! Rusia are nevoie de ajutorul dumneavoastră. Strămoşii dumneavoastră au fost

mereu gata să se sacrifice pentru Maica-Rusie. Dumneavoastră sunteţi gata?

În sală se lăsă o linişte mormântală după care răsună un „Da” unanim.

72

- Nici nu mă aşteptam la un alt răspuns! Văd că cineva nu numai devine kazak ci şi se naşte. Acum

despre problemă. În Moldova are loc un război civil. Prin eforturile noastre au fost create două republici

separatiste, în Transnistria chiar şi cu lideri trimişi de noi. Ne interesează acum doar aşa-zisa Pridnestrovia

Moldavskaia Respublika, adică teritoriul RSS Moldoveneşti situat dincoace de Nistru, exact în spaţiul în care în

1924 am creat aşa-numita Republică Autonomă Moldovenească. Exact în acest spaţiu este dislocată armata a

14-a Rusă, evacuată din Europa şi Ungaria şi o cantitate enormă de muniţie şi echipament militar. Până la cinci

sute de eşaloane, aduse din tot spaţiul fostului lagăr socialist pe care l-am părăsit. E o foarte bună bază militară

cu care putem influenţa Balcanii. Aşa-ziselor „autorităţi de la Tiraspol, din Pridnestrovia”, le furnizăm tot

necesarul de armament şi echipament… Sunt oamenii noştri. Nu dai unui străin. Numai că… nu are cine, să

lupte. În zonă de fapt ruşii constituie doar 11% din totalul populaţiei. Chiar dacă au fost plasaţi în majoritate în

oraşe. Iar moldovenii şi ucrainenii de acolo nu prea vor să moară pentru noi, pentru interesele Rusiei… Asta e

situaţia! Armata regulată nu poate să se implice deschis. Ar fi un mare scandal. Sigur, într-un tanc sau într-un

tab nu se vede cine e – ofiţer rus sau voluntar, la infanterie însă se vede. De aceea că chemăm să mergeţi în

ajutorul Pridnestroviei.

- Dar împotriva cui luptă aceştia?

- Păi…, generalul făcu o pauză de gândire: nu se aşteptase că i se va pune o astfel de întrebare, după

care mărturisi: împotriva miliţiei moldoveneşti care nu este înarmată decât cu armele din dotare, adică în

principal cu pistoale Makarov. Se gândise că spunându-le acest adevăr îi va face mai uşor să accepte „oferta”.

Pistoalele-mitralieră Kalaşnikov le-am retras încă acum doi ani. Ne-am gândit atunci la o astfel de turnură

posibilă a evenimentelor.

- Miliţia vrea să pună mâna pe baza militară rusă? Ştim să este păzită de militari ruşi.

- Nu, vor să aibă controlul legal pe întreg teritoriul fostei RSSM. Nu putem accepta pentru că în primul

rând, conform tratatului de constituire a CSI, tot armamentul dislocat pe teritoriul unei republici unionale este

proprietatea fostei republici unionale. Nu ne convine.

- Şi totuşi, noi ce vom face acolo?

- Sarcina voastră e să luptaţi ca să nu permiteţi autorităţilor centrale ale Moldovei să aibă în stăpânire

întreg teritoriul.

- Adică urmează să luptăm de partea separatiştilor, comandaţi de la Moscova.

73

- Da.

- Dar dacă şi tătarii, başkirii, udmurţii, tuvinii, cecenii şi alte popoare vor dori să se separeu de Rusia, ce

facem?

- Nimiciţi de la rădăcină!

- Pentru ce, generale?

- Pentru separatism!

- Şi atunci noi de ce trebuie să sprijinim separatismul din Moldova? Dublu standard? Doar până la urmă

despre participarea noastră, despre implicarea directă a Moscovei se va afla. Va ieşi totul la suprafaţă. Şi

atunci, cum ne scoatem cămaşa? Nu prea se leagă cu logica simplă: în ţări, pe pământuri străine sprijinim şi

stimulăm separatismul, chiar şi cu mijloace militare, iar la noi îl nimicim, „la rădăcină”, cum aţi spus?! Parcă

vorbim de perestroikă, de democratizare, respectare a drepturilor străine? De o Rusie străină! Suntem

duplicitari?

- Îmi pare rău că abia acum vorbiţi de acest lucru. Politica URSS a fost alta? Dincolo de lozinci şi de

formule de umanism şi dragoste internaţională neţărmurită?! Dragii mei, principiul e simplu în orice gen de

politică externă: are dreptate cel care e mai tare – şi… mai mare. Nu vedeţi ce burtă am eu? Cine are una mai

mare? Adică legea junglei, încă nu s-a abolit.

- Sărmana Rusie se transformă iarăşi în junglă?

Vădit deranjat de aceste replici spontane, atamanul ceru linişte şi încetarea oricăror discuţii.

- Nu suntem copii! Conchise el. Continuaţi, tovarăşe general.

- Da, mulţumesc, domnule-tovarăş ataman. O ultimă precizare: Toţi angajaţii în această acţiune vor

avea o soldă de circa o mie cinci sute de dolari lunar.

- Cât, cât?! Pentru cei prezenţi era o sumă fabuloasă.

- Repet: O mie cinci sute de dolari lunar. Cu primirea a cinci sute pe loc, chiar acum. Restul acolo.

Totodată, dacă la ocuparea unei localităţi mai puteţi ciupi ceva bunuri – e treaba voastră. Veţi fi liber s-o faceţi.

Doar fără violuri! Fiecare ofiţer de kazaci îşi alege singur echipa. Şi încă ceva: dacă sunteţi capturaţi, vă

74

descurcaţi pe cont propriu! Ceilalţi angajaţi nu trebuie să ştie unde merg. Le veţi spune ce şi cum doar la sosire.

Cine e de acord, merge şi-şi ia avansul.

Lemeşev mergea acasă ca înaripat. Ţinea pentru prima oară în viaţa lui cinci sute de dolari. Cât de mult

se va bucura maică-sa! Poare că în acest fel izbuteşte să scape cât de cât de sărăcie. Acum avea un scop precis:

să se îmbogăţească, să prindă la cheag! E o şansă unică pe care nu poate s-o rateze. Ca ofiţer şi cu condiţia că

va putea să mobilizeze sub comanda sa o sută cincizeci de persoane, urma să încaseze lunar un total de două

mii de dolari americani. Cu aceşti bani îşi poate cumpăra în cel mai scurt timp o casă, maşină. Iar dacă rămâne

acolo un an-doi ani!!! Se zice că moldovencele sunt extrem de frumoase. Sunt şi ele, ca şi dânsul, brunete. El

avea rădăcini turceşti de aceea piele feţei îi era smolită în timp ce părul îşi păstrase culoarea blondă,

caracteristică rasei. Iar aici o oarecare Marusika se tot fâţâie dându-şi aere de mare brânză: „După nuntă, după

nuntă!” Scuipă el pe tipă şi pe nunta ei. Când se întoarce îşi ia o nevastă mai înstărită… Dar poate că rămâne

acolo?! Se spune că e o climă foarte bună, Marea Neagră e la o azvârlitură de băţ, vinul curge gârlă. Iar serviciul

militar i-a plăcut dintotdeauna.

Când ajunse acasă, taică-său plecase deja în schimbul de noapte. Acasă era doar maică-sa.

- Mamă, ghiceşte ce am adus? îi spuse el mamei şi se lovi peste buzunar.

- Pentru salariu e cam devreme. Vreo adeverinţă, ceva.

- Nu, cinci sute de dolari americani verzişori şi buni!

Şi depuse bancnotele străine pe masa de bucătărie.

- Mamă, vezi ce se poate face cu ei.

- Vai, de unde atâta bănet, maică?

- Plec peste câteva zile într-o deplasare. Acesta e un avans. O arvonă.

- Bine, dacă avansul e de cinci sute care va fi salarul?

- Două mii, mamă.

- Cam mult, fiule. Nu-mi prea place treaba. Nimeni nu-ţi va da de ochii buni o astfel de sumă. Înseamnă

că e cu grijă, că e primejdios.

75

- Nu, mamă. E o simplă delegaţie de serviciu. N-ai uitat că sunt ofiţer de kazaci? De aceea şi mi se

plăteşte mult. Iar kazacii au riscat dintotdeauna. Nu e ceva nou.

- Fiule, există un vechi proverb: „Banii mulţi există ca şi brânza pe degeaba doar în capcanele de

şoareci”. Nu ai să nimereşti şi tu în una din ele?

- E în regulă, mamă. Fii pe pace. E o muncă de militar. Una obişnuită. Cu atât mai mult că nici nu mai am

încotro: totul a şi fost hotărât.

După masă şi-a făcut o listă cu şaptezeci de persoane pe care îl cunoştea şi care îl cunoşteau şi care

aveau urgentă nevoie de bani. Se aşeză lângă telefon şi, cu cartea de telefoane în mână începu să sune. Mai

întâi le telefonă celor mai buni prieteni, apoi celor mai siguri şi mai bine pregătiţi militari. Din cei şaptezeci doar

unul nu primi să meargă – din cauza mamei acestuia care era grav bolnavă. Nu avea tată şi toată grija pentru

mamă îi revenea lui.

Ceilalţi însă au primit propunerea cu tot entuziasmul. Mai ales pentru un astfel de salariu. De Marusia a

uitat complet. Nu-l mai interesa. Îşi concentrase toată energia la executarea misiunii. A doua zi a adunat de la

toţi cereri de angajare şi le-a dus atamanului. Acela se arătă surprins cât de iute făcuse totul. Ba mai angajase şi

persoane în plus.

- Mă bucur, Lemeşev, că nu am greşit în privinţa ta. Devii un foarte bun ofiţer de kazaci. În calitate de

ataman de campanie va merge fiul meu, prietenul tău. Ieri a fost avansat în grad. A devenit plutonier militar.

Dar am să te rog să ai grijă de el, să-l ai sub pază. Dacă vă întoarceţi cu bine îţi voi acorda gradul de esaul.

- Servesc Rusia şi kăzăcimii. Voi avea grijă de el. Staţi liniştit.

- Peste trei zile plecaţi cu autobuzul până la Odesa, iar de acolo – la Tiraspol. Coloana va fi însoţită de

maşini de miliţie şi de colaboratori KGB-FSB. Aşa că n-o să vă poată opri nimeni.

Peste trei zile, aşa cum s-a promis, o coloană de cincizeci de autobuze turistice „Ikarus” luă cursul spre

Odesa. În ele se aflau circa două mii de persoane. Toate numai din Volgodonsk. Coloane similare au plecat din

Rostov-pe-Don şi Novocerkask. Aproximativ peste zece zile vor fi expediate şi alte coloane.

Până la Tiraspol au ajuns fără probleme. Conducerea aşa-zisei Pridnestrovii a organizat un miting. I-au

numit pe kazaci salvatori. Şi imediat i-au expediat pe poziţii. Fireşte, mai întâi dându-le arme. Originarii din

Volgodonsk s-au nimerit să fie plasaţi lângă satul Coşniţa. Au ocupat tranşeele săpate din timp de voluntari din

rândul populaţiei locale. În contextul gardiştilor murdari, nespălaţi, urât mirositori kazacii cu lampasurile şi 76

cocardele lor strălucitoare păreau nişte adevăraţi extratereştri. Mai ales că şi bravau, promiţând că în câteva

zile le vin de hac moldovenilor. Însă după ce chiar în prima zi lunetiştii moldoveni au împuşcat paisprezece

kazaci care îşi tot demonstrau neînfricarea, scoţându-şi mereu capetele din tranşee, ei s-au ogoit.

X X X

Grupul special în frunte cu locotenentul Oleg Bădărău a fost scos de pe

câmpul de operaţii Coşniţa şi chemat la statul-major, la Holercani. Ştiau că îi

aşteaptă o misiune specială. Altminteri nu ar fi fost chemaţi.

Primăria Ciocâlteni, raionul Orhei, a dat, conform calculelor mele, 14 eroi

din subunităţile cu destinaţie specială, care au apărat cu demnitate în 1992

pământul nostru împotriva ocupanţilor ruşi.

Sosiţi la faţa locului au fost chemaţi la comandantul brigăzii. La masă

şedea împreună cu comandantul brigăzii deja cunoscutul locotenent-colonel

Ctitor, după acea operaţie devenit destul de respectat.

- Ceea ce vom examina acum trebuie să rămână aici. Orice scurgere de

informaţie poate duce la moartea voastră şi la eşecul misiunii, Gamurari i-a privit

pe toţi cei prezenţi, sunteţi cei mai buni luptători ai brigăzii. Iar misiunea este de

cea mai mare răspundere. Locotenent-colonelul o să vă spună în ce constă ea.

- Am fost iarăşi numit conducătorul operaţiunii. Esenţa ei constă în faptul

că noi trebuie să cucerim şi să nimicim secţia de miliţie din Grigoriopol şi statul-

major al formaţiunilor militare ale mercenarilor-voluntari ruşi care s-au mutat în

secţia de miliţie după ce i-au distrus data trecută. Misiunea e foarte complicată,

căci după atacul nostru ei patrulează străzile cu servicii întărite, iar malul

Nistrului este limpezit. Însă locotenentul superior Ţurcanu, cu ajutorul lui

Serghei Abramean – s-a ridicat unul din poliţiştii necunoscuţi aflaţi în birou –

care mai înainte era colaborator al SOIR Grigoriopol şi cunoaşte bine drumul

încolo, a găsit o breşă în apărarea inamicului.

- Aţi făcut cercetări, câţi oameni se află acolo?

- Da, dar situaţia se schimbă în fiecare zi, în fiecare ceas.

- Mergeţi cu noi? a întrebat Coţuc.

77

- Da. Plecăm de îndată ce se întunecă. După Vadul lui Vodă sunt ascunse

două bărci.

La ora unu noaptea grupa a pornit spre locul unde se aflau bărcile. Într-o

luntre pluteau Coţuc, Roman şi Alerguş, în a doua, ceilalţi.

Au acostat nu departe de oraş. Locotenent-colonelul, orientându-se, a fixat

reperele pentru întoarcerea la bărci, a împărţit grupul.

- Ne întâlnim la secţia raională.

Domnea o linişte de mormânt. Părea că fiecare foşnet se auzea de departe.

Au pornit încet, cu băgare de seamă spre oraş. La marginea oraşului au întâlnit o

patrulă de gardişti. Au salutat în limba rusă. Erau cu toţii în haine de camuflaj şi

era imposibil să fie recunoscuţi. Cu atât mai mult cu cât vorbeau în limba rusă.

Iar aşa-numiţii gardişti, care erau puşcăriaşi şi mercenari voluntari din toată

Rusia, spuneau că ei luptă împotriva românilor care nu puteau şti atât de bine

limba rusă. Această împrejurare le-a prins în zeci de cazuri bine moldovenilor.

Mai cu seamă în luptele de stradă din Tighina.

Au ajuns cu bine la secţia municipală de poliţie.

- Grupul tău atacă etajul întâi, i-a spus locotenent-colonelul lui Coţuc, iar

noi, etajul doi. După cum v-aţi dat seama, cercetarea nu s-a făcut în măsură

deplină şi nimeni nu poate şti ce forţe sunt concentrate în oraş. După operaţie vă

strecuraţi câte unul spre Nistru. Noroc tuturor.

Grupul lui Coţuc a cucerit printr-un atac fulgerător etajul întâi. Grupa a

doua curăţea etajul doi. Între timp gardiştii, cazacii, miliţienii şi mercenarii şi-au

venit în fire şi au început să atace cu puteri mari. Împotriva a şapte ostaşi din

subunitatea cu destinaţie specială separatiştii au aruncat peste 500 de inşi.

- Ne-am îndeplinit sarcina. Am distrus statul-major. Răzbim fiecare cum

poate, a ordonat locotenent-colonelul, avem mai multe şanse să supravieţuim.

În talmeş-balmeşul care domnea în rândurile atacatorilor, folosind limba

rusă, Cezar Roman şi Victor Alerguş, au ieşit din încercuire şi au început să se

furişeze pe străzile întunecate, spre Nistru, spre bărcile salvatoare.

78

La marginea oraşului l-au întâlnit pe plutonoerul Gheorghe Coţuc, care se

pregătea să tragă, crezând că aceştia sunt urmăritorii. Parola, spusă la timp i-a

salvat.

Au început să alerge împreună spre râu. Rătăcind un pic, au ajuns la turn,

reperul principal. În spate se auzeau vocile urmăritorilor, răsunau rafale de armă

automată în direcţia lor.

- Dă o grenadă, l-a rugat Alerguş pe Roman, am să-i reţin. Roman avea mai

mult de doi metri înălţime şi aproape 100 kg şi nu era atât de sprinten, iar Coţuc

nu alerga atât de bine ca Victor.

Dându-i ultimele grenade, Coţuc şi Roman au alergat mai departe, iar

Victor a rămas să-i aştepte pe urmăritori. Avea un singur gând: să-i reţină cât

mai mult pe urmăritori şi să dea posibilitate prietenilor să ajungă la bărci.

Urmăritorii parcă ştiau încotro se îndreaptă ostaşii din trupele speciale,

mergeau sigur în urma lor. Aruncând două grenade şi reţinându-i destul de mult

pe urmăritori care, înţelegând cu cine au de-a face, nu se grăbeau să moară,

Victor a alergat spre locul unde trebuia să se afle bărcile.

Dar ele nu erau acolo, deşi, după semnele lăsate de ei, au venit exact la

acel loc. Coţuc şi Roman le-au căutat, dar nu le-au găsit.

Se auzeau deja vocile clare ale urmăritorilor.

- Plecăm înot, a ordonat Coţuc şi a intrat primul în apa rece ca gheaţa.

După el şi Roman.

- Am să-i reţin. Mai aruncă-mi un încărcător, s-a adresat Alerguş către

Roman, care nu reuşise să se îndepărteze de mal. Luând încărcătorul a alergat,

ca să nu dea urmăritorilor posibilitatea să tragă în urma prietenilor.

A deschis focul. Vocile se mai auzeau. A schimbat poziţia. A auzit comanda:

înainte! Şi o mulţime enormă de scurte au pornit la atac. A privit spre tovarăşii

care înotau. Aceştia erau la mijlocul râului. „Trebuie să-i mai reţin o vreme. Să

înoate cât mai departe”. A început să tragă fără a ţinti. Mai avea cartuşe. O

grenadă a explodat alături. Pentru o clipă şi-a pierdut orientarea, nu înţelegea

unde se află. Contuzia uşoară a trecut repede şi, terminând cartuşele, a alergat

79

spre râu. S-a aruncat din fugă în apa rece ca gheaţa, care îi încătuşa trupul,

mişcările…

Cu încetul însă s-a deprins şi aproape că i-a ajuns din urmă, când a văzut

cum Gheorghe, dând din mâini, s-a scufundat. Cezar se lupta cu valurile, abia de

se ţinea pe apă. Victor a început să înoate spre el. Dar nu a reuşit… Privind în

jurul său, nu a văzut nici unul din prieteni. A înotat spre malul drept. Ajunşi pe

mal, separatiştii au deschis focul… Însă aceasta era ziua lui… Nu l-a atins nici un

glonte.

Ajuns la mal, uşor contuzionat, a pierdut conştiinţa. L-au găsit Ion Ţurcanu

şi locotenent-colonelul Ctitor, conducătorul operaţiei.

Separatiştii au deschis un foc nimicitor împotriva malului drept. S-au

ascuns tustrei într-o râpă. Acoperindu-l pe Alerguş cu crengi, au ieşit târâş din

zona focului şi au chemat ambulanţa. În acelaşi mod l-au scos pe Victor şi l-au

trimis la spital.

Două săptămâni poliţiştii SPR Criuleni şi ostaşii BPDS, care nu erau în

misiune au căutat trupurile lui Gheorghe Coţuc şi Cezar Roman. Abia peste o

lună ele au fost găsite de pescari lângă Anenii Noi. Trupurile erau umflate. Pe

Cezar Roman l-au recunoscut după măsura bocancilor, avea cea mai mare

măsură din Brigadă.

Pe lângă cei doi, au dispărut fără urmă poliţiştii din SPR Criuleni Boris

Cotruţă şi Serghei Abramean, care nu au putut să iasă din încercuire.

***

Au trecut câteva zile de la atacul asupra SPR Grigoriopol, când în satul

Dubăsarii Vechi au fost prinşi nişte diversionişti. În timpul schimbului de focuri

un diversionist a fost ucis. Al doilea a fost făcut prizonier.

Erau fraţi. Scopul diversiunii lor erau primăria şi postul de poliţie.

Separatiştii au hotărât să se răzbune astfel pentru distrugerea secţiei de miliţie

din Grigoriopol. Pe deasupra, cu mâinile moldovenilor.

Comandantul frontului Coşniţa la separatişti era colonelul Armatei a 14-a

care, sub presiunea conducerii Transnistriei, a propus schimbul diversioniştilor

80

făcuţi prizonieri. Se făceau schimbul poliţistului Boris Cotruţă şi trupului lui

Serghei Abramean cu gardistul prins în Dubăsarii Vechi şi trupul fratelui său.

Schimbul s-a făcut lângă serele din satul Doroţcaia. Din partea

moldovenească era prezent ministrul MAI Antoci. Locotenentul major Ţurcanu,

îmbrăcând halatul de medic, s-a aşezat la volanul ambulanţei. I-a dus pe gardişti

şi s-a întors cu subordonaţii săi, care au fost torturaţi de cazacii şi puşcăriaşii –

gardişti.

Cotruţă a povestit cum a murit eroic flăcăul armean Serghei Abramean, de

care îşi băteau joc nu numai cazacii şi puşcăriaşii, ci şi foştii tovarăşi care

încălcând jurământul, au început să lucreze pentru separatişti. I-au tăiat

testiculele, limba, degetele. Apoi l-au împuşcat sub ochii lui Boris.

- Priveşte, strigau ei, aşa vor păţi toţi grangurii. Transmite tuturor!

Ei vroiau să-i sperie pe luptătorii din trupele speciale. Dar s-a întâmplat

invers. Ei i-au înrăit. De atunci ostaşii din trupele speciale nu mai luau prizonieri,

semănând o spaimă de moarte în rândurile separatiştilor. Când separatiştii aflau

că împotriva lor luptă beretele negre, ieşeau din tranşee şi fugeau.

***

Trebuie spus despre încă o putere al cărei rol în evenimentele din

Transnistria nu este elucidat până la capăt. Această putere multiformă pe care o

ştie fiecare – KGB-ul. Un stat în stat. Mulţi profesionişti puternici, inteligenţi şi

devotaţi cauzei. Devotaţi cauzei şi celor care conduc aceste treburi.

Agenţi secreţi au fost şi vor fi întotdeauna în orice ţară. Au fost şi în

Moldova, şi în Transnistria. Ei au îndeplinit şi îndeplinesc astfel de misiuni

speciale despre care nimeni nu ştie bine şi nici nu trebuie să ştie.

A doua zi după acapararea armelor în Parcani, pe 15 martie, a dispărut

şeful secţiei speciale a Armatei a 14-a colonelul Stepâghin Iuri Gavrilovici, care

trimitea cu regularitate informaţii despre „acapararea” armamentului Armatei a

14-a de către transnistrenii dezlănţuiţi.

81

În ajun seara Stepâghin a trimis la Moscova următoarea telegramă cifrată

cu raportul privind luarea depozitelor de armament din Parcani, despre rolul

jucat în aceste evenimente de Kostenko, Smirnov, Petreasov. Şi el a dispărut…

Moscova a utilizat şi agenţi conspiraţi adânc care nu sunt folosiţi decât o

singură dată. Apoi sunt scoşi din joc. Stepâghin cunoştea foarte multe despre

care nu trebuia să ştie nimeni.

Agenţii puşi la treabă au găsit repede un martor care a văzut cum lângă

piaţă trei bărbaţi au băgat cu forţa într-o furgonetă un bărbat în palton de piele.

După descriere semăna cu Stepâghin. A fost găsit şoferul furgonetei, care i-a

descris pe cei trei bărbaţi care l-au angajat. Unul din ei era Valerii Gratov, şeful

pazei preşedintelui Smirnov. Înţelegând cine a făcut treaba aceasta, el i-a

divulgat pe complicii săi: Dmitri Soin, care chipurile era cazac, astăzi colaborator

MSS din Transnistria, Vadim Şevţov-Antiofeev, ministru al Securităţii de Stat al

RTM.

Îl citez pe colonelul M.M. Bergman:

„… Netkaciov l-a sunat pe Smirnov şi a cerut să fie eliberat Stepâghin.

Smirnov a negat vreme îndelungată că, chipurile, nu ştie despre răpire, dar până

la urmă a fost silit să consimtă la schimbul lui Gratov cu Stepâghin. Schimbul a

avut loc în biroul şefului miliţiei, colonelul Bogdanov.

Stepâghin a clacat… După această întâmplare şi-a dat demisia, a divorţat şi

a plecat din Transnistria.

… Eu nu fac decât să constat faptele care îmi permit să declar cu toată

certitudinea că Şevţov şi grupul subordonaţilor săi, în primul rând, a lucrat şi

lucrează în Tiraspol sub un oarecare protector moscovit foarte înalt, în al doilea

rând, prin acţiunile sale grupul a creat în primăvara lui 1992 un moment

destabilizator foarte puternic cu acele evenimente în aparenţă negestionate de

nimeni...”

X X X

82

La 23 martie 1992 mareşalul Şapoşnikov a semnat ordinul de transmitere

în proprietatea Republicii Moldova a întregului patrimoniu militar al tuturor

unităţilor militare dislocate în dreapta Nistrului. Un ordin extrem de generos.

Din păcate, mareşalul nu ştia că nu se mai putea transmite ceva. Ofiţerii ruşi au

avut grijă să evacueze din timp tot ce se putea

Ca prin minune au rămas dotările şi echipamentul regimentului de avioane

de vânătoare de la Mărculeşti. 31 de aparate de luptă MIG-29 şi şase aparate de

antrenament. Ulterior aceste aparate au fost în mare parte vândute. O tranzacţie

corectă? Întrebaţi-l pe creştinul securist Pasat şi pe alţii. La fel de „creştini” şi de

„patrioţi”

În legătură cu faptul evident de implicare directă, prin trupe,

logistică şi armament a Armatei a 14-a rusă, de partea separatiştilor

comandaţi de la Moscova, la 28 martie 1992 pe întreg teritoriul

Republicii Moldova a fost decretată stare de urgenţă.* * *

Dintr-o declaraţie a conducerii de la Chişinău:

„… Republica Moldova cheamă la consolidarea tuturor forţelor patriotice,

mişcărilor politice şi de alt gen în sprijinul luptei eroice a cetăţenilor din partea

stângă a Nistrului împotriva intervenţioniştilor. În scopul acordării unui ajutor

imediat populaţiei şi organelor de stat legale din această regiune, parlamentul

Republicii Moldova decide: guvernul va întreprinde toate măsurile pentru

normalizarea situaţiei în teren supuse agresiunii şi să informeze zilnic

parlamentul „despre ele şi privind evoluţia evenimentelor…”

Pentru prima oară organele oficiale ale Moldovei au numit lucrurile aşa

cum erau în realitate:

„Agresiunea Rusiei împotriva Moldovei, intervenţia deschisă a armatei 14-a

şi a tot felul de formaţiuni militare ruseşti pe teritoriul unei ţări suverane.”

83

Grupul BPDS subordonat direcţiei Bender-Căuşeni lucra după un plan

stabilit. În plus, făcea cercetări permanente ale locurilor de concentrare a

separatiştilor, dispunerii şi înarmării lor.

3 aprilie 1992, duminică. Se anunţa o minunată zi de primăvară.

Locotenentul-major Nicolae Ţurcanu, plutonierul-major Andrei Izbaş, plutonierul

Valeriu Cordineanu şi sergentul Valeriu Dumbravă şi-au cerut voie de la

Gamurari să plece la Chişinău. Îi aşteptau soţiile, aveau pentru seara bilete la

concert.

Nimeni nu împuşca. Pe poziţii era linişte. Nu se prevedea nici o operaţie cu

implicarea SLDS. Şi Gamurari le-a permis.

Au încărcat în VAZ şi într-o maşină ZIL 130 de grenade, mine, explozibil în

plus pentru a fi predate la depozitul central al MAI. Gamurari a ordonat să plece

pe un drum de ocol care îi ducea spre Anenii Noi. I-a mai preîntâmpinat o dată că

transportă o încărcătură periculoasă şi că trebuie să fie foarte precauţi.

Ieşind din dispozitivul bazei, au pornit pe drumul arătat de comandant. Pe

marginea drumului a votat un bătrân. Era strict interzis să ia pe cineva cu ei.

În ciuda protestelor tovarăşilor şi a instrucţiunii, el a oprit maşina şi a luat

bătrânul care le-a spus că ştie un drum mult mai scurt decât cel pe care mergeau

ei.

Uitând de ordin, Izbaş a virat acolo unde i-a arătat bătrânul. Peste o vreme

bătrânul ajungând unde îi trebuia, a oprit maşina. Bătrânul a explicat că

aproximativ peste doi kilometri trebuie să cotească neapărat la stânga.

Altminteri vor nimeri în satul Gâsca, ocupat de separatişti.

Fie au trecut de răscruce, fie încrezutul şi ambiţiosul Andrei Izbaş a

hotărât să treacă prin satul ocupat de duşmani. Pentru bravadă, să arate că ei nu

se tem de separatişti. Nimeni nu va afla despre asta…

În sat era o sărbătoare. Gâsca este un sat de caţapi, cazacii fiind luaţi drept

ai lor. Lângă primărie erau mese acoperite unde beau localnicii împreună cu

cazacii. Erau multe femei, copii. Un cazac beat a încercat să oprească VAZ-ul.

Izbaş a oprit, a deschis portiera, l-a apucat pe cazac de centură şi a mărit viteza.

Cazacul alerga alături de maşină. Aici Andrei a comis ultima sa greşeală.

84

Parcurgând ceva distanţă, l-a împins din mers pe cazac cu piciorul, acela a căzut

în şanţul de scurgere, dând astfel posibilitate cazacilor, care până atunci nu

împuşcau temându-se să nu-l nimerească pe al lor, să deschidă focul asupra

maşinii. ZIL-ul care venea din urmă, cu o mitralieră de cabină, nu putea deschide

focul asupra femeilor şi bătrânilor, în spatele cărora se ascundeau cazacii.

A bubuit o explozie teribilă şi VAZ-ul a zburat în toate părţile. Glontele a

nimerit o grenadă sau o mină. Rămăşiţele maşinii au luat foc.

Câteva zile deasupra satului a stăruit un miros greu, neplăcut pentru

percepţia omului, de corp omenesc ars.

Detaşamentul cu destinaţie specială i-a răzbunat crunt mai târziu pe

tovarăşii săi. A fost găsit şi bătrânul care a povestit în amănunţime cum s-au

petrecut lucrurile, confirmând povestirea celor din ZIL.

Conform hotărârii Consiliului Suprem pentru Securitatea Naţională,

prezidat de Preşedintele Mircea Snegur, pe parcurs de două săptămâni, Armata

Naţională trebuia să aibă un efectiv de 33500 de oameni. De la 15 martie

comisariatele militare au primit ordin să înceapă mobilizarea rezerviştilor care

aveau specialitatea militară necesară Armatei.

La 2 aprilie 1992 Consiliul Militar al Armatei a 14-a primi hotărârea de a

pune Armata pe picior de război, dacă părţile beligerante nu încetează

provocările ( ce mizerabili ! Toată lumea ştia că Armata demult luptă de partea

separatiştilor). Cu această hotărâre generalul Netkaciov sosi la Chişinău, unde a

fost primit de Snegur, căruia nu i-a plăcut ultimatumul.

-Dacă-i aşa, apoi eu primul mă arunc sub tancurile ruseşti !...

Tot cu această hotărâre întră şi la Smirnov, care a avut aceiaşi comportare

ca şi Snegur.

Netkaciov s-a înfuriat serios.

-De ce tu, Igori Nicolaevici nu-l trimiţi în tranşee pe feciorul tău ( care

învăţa în Anglia), da trimiţi la moarte feciorii altora ? Pentru ce trebuie să moară

ei ? Pentru ca tu şi de aceştea ca tine să rămână la putere ?...

85

La 5 aprilie 1992 pe lângă Consiliul Superior de Securitate a fost creat

Statul Major General al tuturor forţelor armate patriotice.

X X X

Pe 7 aprilie 1992, colonelul Vasile Grosu, comandantul regimentului de

artilerie al armatei ruse, dislocate la Vilnius, a sosit acasă în concediu. Era bine

informat despre evenimentele din Moldova.

Pe 9 aprilie el a fost invitat la Ministrul Apărării al Moldovei, generalul de

aviaţie Ion Costaş, care după o discuţie scurtă i-a propus să treacă în serviciul

Armatei Naţionale. Şi l-a numit în funcţia de şef al artileriei Armatei Naţionale.

La prima vizită a garnizoanei din Ungheni, examinând parcul de artilerie, s-

a îngrozit de ceea ce a văzut. Cândva visa să-şi facă serviciul militar la

regimentul de artilerie din Ungheni, în patrie. Însă după cele văzute, a mulţumit

soartei că visul lui nu s-a împlinit.

S-a întors de la Ungheni prost dispus, dar cu intenţia fermă de a face

ordine în parcul de artilerie. Era un om de o rară dârzenie, şi în plus, nu ducea

lipsă de experienţă.

Colonelul Vasile Grosu, şeful artileriei a unei armate inexistente, a văzut ce

mârşăvie au făcut ofiţerii ruşi cu care a lucrat împreună atâţia ani în armată.

I s-a trasat misiunea: să pună în funcţiune artileria. Cu orice mijloace!

Până la sosirea sa conducerea MA a întreprins în repetate rânduri încercări

de a face rost de piese de schimb şi aparate în Armata a 14-a şi în Ucraina care

nu au dus la nici un rezultat.

Grosu a decis să trimită un sol în regiunea Kaliningrad. Operaţia trebuia

realizată în cel mai strict secret. Dacă ar fi aflat KGB-ul Moldovei sau serviciul de

contraspionaj al Armatei a 14-a, ar fi fost o catastrofă.

Înzestrându-l cu bani şi cu băuturi alcoolice pe un plutonier, dându-i trei

adrese în Kaliningrad, au prins a aştepta.

86

Exista enormul risc ca sublocotenentul să nu se întoarcă. Cu banii pe care

îi avea, în acel haos care domnea pe teritoriul fostei URSS, el putea să dispară cu

uşurinţă.

Plutonierul s-a dovedit onest, s-a înapoiat cu bine, aducând cu el câteva

mostre de piese lipsă. După cum spunea el, cu bani şi cu votcă se putea cumpăra

totul şi pe toţi. De la general până la sublocotenent.

După aceste mostre, la uzina „Moldhidromaş” au fost fabricate piesele

lipsă. Calitatea oţelului nu corespundea întru totul standardelor. De aceea

piesele erau fabricate în 3 exemplare (tun, piese de schimb, scule şi accesorii, şi

câte unul de rezervă).

Deja pe 20 aprilie, la centrul de instrucţie Ungheni au fost efectuate trageri

experimentale cu ajutorul dispozitivelor de dare a focului fabricate în Moldova.

Aceste dispozitive sunt funcţionale şi astăzi.

Când pe poligonul de la Bulboaca au răsunat primele lovituri de tun ale

artileriei moldoveneşti, ardoarea belicoasă a transnistrenilor s-a mai potolit. Căci

conducerea lor le spunea că moldovenii nu au şi nu vor avea artilerie.

Au fost păcălite serviciul de contraspionaj al Armatei a 14-a şi alte servicii

speciale care lucrau pentru Rusia.

Dintre toţi ofiţerii din garnizoana din Ungheni în armata naţională au

rămas doar şapte ofiţeri artilerişti: Donţu, Fonari, Rusu, Carpov şi un medic,

agentul de aprovizionare şi locţiitorul comandantului pentru ideologie.

Direcţia artileriei MAI avea în statele sale 14 funcţii. Însă în realitate, până

în august, adică până la terminarea operaţiilor militare, era doar unul: colonelul

Grosu.

Un rol enorm în crearea artileriei naţionale l-au jucat sublocotenenţii, nu

numai moldovenii, ci şi reprezentanţi au altor naţionalităţi. Totul se ţinea pe ei.

Colonelul Grosu a propus să fie create două brigăzi de artilerie: o brigadă

de artilerie şi o brigadă de artilerie cu reacţie. După discuţii scurte, s-a decis

crearea unei brigăzi mixte.

Comandant al brigăzii a fost numit locotenent-colonelul V. Donţu.

87

Primele subunităţi ale brigăzii au fost două divizii antitanc şi o baterie de

aruncătoare de mine deservite de aproximativ 150 de rezervişti. Aici au arătat

sublocotenenţii de ce sunt în stare! Tocmai ei erau cei care instrumentau şi

antrenau personalul, cimentând aceste subunităţi.

Pe 19 aprilie 1992 Brigada de artilerie a depus jurământul de fidelitate

Republicii Moldova. Această zi este considerată Ziua brigăzii de artilerie şi a

Artileriei Armatei Naţionale.

În fiecare batalion de trupe motorizate era, potrivit statelor, câte o baterie

de aruncătoare de mine. Prima baterie a fost instalată în Molovata Veche, în

carieră, pentru apărarea trecerii pe pontoane. Divizionul format (pentru

participarea la acţiuni militare) al artileriei antitanc MT-12 a fost dislocat în

Dubăsarii Vechi.

Începând cu 16 mai, au fost desfăşurate şi completate de rezervişti două

baterii de tunuri de 152 mm 2A 36 „Hiacint” şi 4 baterii de obuziere-tunuri de

152 mm D-20 şi baterie „Uragan”.

Acestea erau subdiviziunile de artilerie care sprijineau cu focul lor acţiunile

subunităţilor motorizate şi ale poliţiei. Ele erau amplasate astfel încât să asigure

executarea în ascuns şi sprijinul cu foc al direcţiilor necesare, asigurând practic

întregul raion al acţiunilor militare.

Până la sfârşitul acţiunilor militare, numărul bateriilor desfăşurate a ajuns

până la 12: 2 A36; D-20-5; M-30-3; RSZO-1.

La Holercani a fost dislocată bateria de aruncătoare de mine de 82 mm,

două baterii şi de obuziere D-20 şi o baterie de tururi de 152 mm „Hiacint”

pentru protejarea capului de pod Cocieri. Divizionul de obuziere D-20 a fost

dislocat lângă satul Vadul lui Vodă, pentru protejarea capului de pod Coşniţa.

Bateria „Uragan” a fost formată, pregătită mascată astfel încât nimeni să

nu o poată găsi. Însă nu s-a ajuns până la trageri.

88

Armata a 14-a nu dispunea de sisteme cu tragere lungă. Tunul cu bătaia

cea mai lungă era 2A36 „Hiacint”, pe care nu se ştie din ce cauză ruşii le-au lăsat

pe malul drept.

De aceea artileria Armatei a 14-a nu ajungea la poziţiile artileriei

moldoveneşti şi atunci ei deschideau focul asupra oraşelor şi satelor

moldoveneşti, distrugându-le, băgând frica în rândul populaţiei paşnice. Ei

spuneau locuitorilor acestor sate că dacă moldovenii nu vor retrage tunurile cu

bătaie lungă de pe cutare sau cutare poziţie, ei vor trage în continuare asupra

satelor lor. Militarii aveau misiuni concrete şi nu puteau schimba poziţiile fără

ordin. Aşa se face că ruşii, neavând posibilitatea de a distruge artileria,

distrugeau satele paşnice.

Două baterii de aruncătoare de mine de 82 mm de fabricaţie română au

fost instalate în satul Ivancea, unde s-a mutat statul-major al Ministerului

Apărării dislocat până atunci lângă Vadul lui Vodă. Aceste baterii instruiau

efectivul bateriilor pentru a fi trimis pe front.

Au fost, de asemenea, formate 14 baterii antitanc.

Din tunuri MT-12 de 100 mm – 8 baterii.

Din rachete antitanc dirijate (RAD), „Konkurs” – 3 baterii. Din rachete

antitanc dirijate „Şturm-S” – 3 baterii.

Bateriile erau alcătuite dintr-un număr diferit de piese (dispozitive), de la 2

la 6, în funcţie de diverşi factori şi obiective. Uneori bateriile antitanc erau

afectate subunităţilor motorizate sau de poliţişti.

Nenorocirea era că mulţi militari şi poliţişti nu cunoşteau aceste sisteme şi

modul lor de utilizare. Şefii superiori cereau tot mai multe muniţii, fără să se

gândească la rezervele lor. Cantitatea muniţiilor de artilerie şi a rachetelor

pentru rachete antitanc dirijate era limitată.

Când colonelului Grosu i s-a ordonat să transmită poliţiei rachete pentru

„Concurs” şi „Şturm-S”, el a refuzat, demonstrând la MO că ordinul era unul

eronat.

Armata Naţională dispunea de 12 piese „Şturm-S”, dintre care doar 10

erau funcţionale. Din lipsă de specialişti şi personal instruit, de aparataj pentru

89

verificarea şi corectarea dispozitivelor de lansare, dirijare şi ochire. Dacă aceste

dispozitive sunt prost reglate, rachetele pot ajunge oriunde. Chiar pe capul

nostru, deoarece sistemul era autodirijat.

Piesa „Şturm-S” era cel mai bun sistem antitanc al apărării URSS şi Rusiei.

Proiectilele aveau calibrul de 130 mm, bătaia de la 0,4 la 5 km, efectua patru

trageri pe minut şi străpungea un blindaj de 560 mm. Piesa avea 12 obuze şi în

caz de necesitate se reîncărca. Echipajul MTLB pe care au fost instalate RAD era

format din două persoane: mecanicul-conductor şi comandantul operator. De

regulă, acesta din urmă era un sergent.

Existau, de asemenea, 6 piese „Konkurs”, dirijate prin cabluri. Una a fost

transmisă brigăzii cu destinaţie specială a lui Gamurari. Echipajul BRDM pe care

erau instalate RAD era şi el alcătuit din doi oameni.

X X X

Moscova. Sovietul Suprem (Parlamentul) al Federaţiei Ruse. Deputaţii s-au reunit într-o şedinţă

extraordinară pentru a dezbate o adresare a unei delegaţii din partea Pridnestroviei. Membrii ei cer să li se

ofere imediat cuvântul. Prezidiul Sovietului Suprem, decide să „satisfacă solicitarea respectivilor membri ai

delegaţiei”. Dar cineva chemă şi o delegaţie a Chişinăului pentru a le explica deputaţilor cine este implicat şi

cine poartă vina conflictului.

- Nu avem nevoie de explicaţiile lor. La ce ne-ar folosi? îşi întrebă retoric colegii Serghei Baburin,

membru al prezidiului, cunoscut prin şovinismul său afişat. Trebuie să ne spună moldovenii ce am organizat tot

noi?! Şi încă să mai audă şi o lume. Rusia îşi are interesele ei în această regiune şi trebuie să ni le apărăm până

la capăt. Mijloacele nu contează. Cel puternic nu a dat niciodată socoteală în istorie. Doar cei slabi şi învinşi

erau întrebaţi şi traşi la răspundere. Orice imperiu trebuie să-şi apere interesele în colonii. Ne-au tot explicat-o

de-a lungul istoriei tot felul de împăraţi. Inclusiv romani. Noi cu ce suntem mai prejos? îşi încheie mica

pledoarie respectivul personaj cu un barbişon pentru care în cercurile apropiate i se spunea „Hristik”, adică un

fel de „micul Hristos”.

- Vom da cuvântul doar delegaţiei care ne interesează – transnistrenilor, hotărî pentru toţi Ruslan

Hasbulatov, preşedintele Sovietului Suprem. Găsim noi o drăcie de procedură pentru a nu oferi cuvântul în plen

90

şi delegaţiei adverse. De fapt ar trebui să le spunem deschis în discuţii private că trebuie să ţină cont de

interesele noastre şi să nu-şi facă prea multe iluzii. Nu vor da ascultare, vom implica direct şi în modul cel mai

activ potenţialul armatei a 14-a. Totodată, cred că pentru a menţine spiritul combativ al trimişilor şi al

oamenilor noştri din zonă trebuie să trimitem o delegaţie din partea Sovietului Suprem. Să vorbească la

mitinguri, întruniri. Interesant, cine mai lucrează acolo?

- Dar de ce să lucreze dacă le dăm tot ce le trebuie. Poporul din Rusia trage foame, iar noi băgăm acolo

mijloace colosale.

- Ce propuneri aveţi în privinţa delegaţiei? Pe cine trimitem concret?

- Propun o delegaţie din patru persoane. În primul rând pe cineva dintre primele persoane

reprezentând Sovietul Suprem. Ruţkoi, ca vice-preşedinte al Rusiei ar fi persoana cea mai potrivită. Îi va conferi

delegaţiei ponderea cuvenită.

- Eu l-aş propune pe Serghei Stankevici, vice-primar de Moscova. N-are decât să trăncănească acolo

despre „prietenia de nezdruncinat” dintre Moscova şi Tiraspol. Dar al treilea? Păi un cineva cu har de

constructor.

- Travkin? rosti cineva.

- Exact. E şi mare erou al Muncii Socialiste şi un reprezentant faimos al clasei muncitoare. Adevărat că

personal n-am auzit de aceste virtuţi ale respectivului dar nu contează. Într-un spectacol are valoare doar

alegerea corectă a actorilor. Un fel de Nikolai Zlobin din partea Sovietului Suprem!

-Al patrulea va fi generalul Gromov, vice-ministrul apărării.

Hasbulatov vădit grăbit să încheie mica şedinţă de taină:

- Imediat cum vorbeşte, delegaţia acestor impostori merge acasă. Cu primul avion. N-are ce stârci pe

coridoare. Ar putea să-i agaţe presa străină şi atunci am putea da de dracul. Lumea de fapt şi aşa cunoaşte cine-

i marele păpuşar în toată tâmpenia asta. Bun. Ruţkoi aterizează chiar mâine cu delegaţia la aeroportul din

Tiraspol, evitând aeroportul de la Chişinău.

- Nu producem un nou scandal? Doar încălcăm spaţiul aerian al Moldovei şi deci suveranitatea acesteia.

91

- Şi până acum noi ce am făcut? În Moldova, în Gruzia, introducând trupe şi luptând în Abhazia sau în

Karabahul de Munte, care face parte din componenţa general recunoscută a Azerbadjanului? N-au decât să

protesteze. Cine îi ascultă?!

- Poate că totuşi anunţăm Chişinăul? E totuşi prea de tot. Moldovenii, Snegur, ne-au fost dintotdeauna

cât se poate de loiali.

- Mare lucru! Ce-i Moldova? Fiţi serioşi. Hasbulatov conchise:

- Procedăm cum am decis.

Peste două zile pe aeroportul militar din Tiraspol ateriză avionul cu delegaţia Sovietului Suprem al

Federaţiei Ruse. Îi întâmpină aşa-zisul lider (ce termen!) al acestei structuri autointitulate Republica

Moldovenească Nistreană care nu avea nimic comun nici cu limba şi nici cu populaţia băştinaşă moldovenească

(români transnistreni, vechi, descendenţi din românii transilvăneni şi moldovenii din zona de est a Basarabiei).

Cu mici excepţii aceşti aşa-zişi lideri nu cunoşteau nici măcar un cuvânt în româna… moldovenească. Smirnov

însoţit de „confraţi” şi de Netkaciov, comandantul armatei a 14-a Ruse cu ofiţerii săi cei mai apropiaţi. După o

scurtă consfătuire la acest Smirnov, Netkaciov plecă însoţit de suită. Nu mai dorea să participe la „dineul” dat în

onoarea „oaspeţilor” de la Moscova. Aproape beat criţă, ca şi ceilalţi, primul luă cuvântul şeful delegaţiei. Tot

„împăturindu-şi” mustaţa scurtă acesta îi făcu cu ou şi cu oţet pe „moldoveni agresori”, uitând, elementar, că

populaţia majoritară, 42%, din aşa-zisa „Pridnestrovie” era constituită chiar din… moldoveni. Cineva încercă să-i

atragă atenţia dar vorbitorul nu mai reacţiona la nimic. Un cineva, venit din afară şi neavând nici ce mai mic

habar unde se află ar fi înţeles din „spiciul” respectivului „înalt trimis” că nu Rusia ci Moldova, moldovenii erau

agresori. Ajunse până în România, certând-o şi dându-i lecţii de comportament civilizat. Încheie promiţând că

va face presiuni împotriva conducerii de la Chişinău şi că toată „asistenţa” economică şi financiară, „ba chiar şi

militară”, a Rusiei nu va slăbi ci… din contra. Lumea prezentă la mitingul improvizat din figuranţi mobilizaţi de la

tot felul de întreprinderi „de subordonare unională” au izbucnit în ropote de aplauze. Posturile TV centrale ale

URSS, devenite acum ale Federaţiei Ruse, transmiteau în direct. Cu comentarii care urmau să isterizeze şi mai

mult publicul din Rusia şi de la Tiraspol.

Stankevici, un semievreu, semipolonez vorbi la general, despre drepturile minorităţilor la identitate,

limbă. De fapt, era discursul tipic al unui om care încerca să împace şi capra şi varza, evitând expresiile prea tari

împotriva Chişinăului. Încheie însă şi el cu prietenia dintre Moscova şi Tiraspol, cu sprijinul Rusiei pentru „cauza

dreaptă a Tiraspolului”. Fu şi el aplaudat cu entuziasm.

92

Celui de-al treilea component al delegaţiei parlamentare moscovite nu i s-a mai oferit cuvântul

considerându-se că totul fusese deja spus. După miting sau reunit iarăşi la Smirnov. Au servit câte un coniac de

elită de la renumita întreprindere de vinuri şi coniacuri din zonă după care au decis că a doua zi primii doi vor

merge la un miting de la Bender, iar Travkin – la Dubăsari şi Râbniţa. „Poporul trebuie mobilizat şi aprins!”, le

solicită liderul cu barbişon.

La Râbniţa Travkin a ajuns cu elikopterul. A ţinut o cuvântare în stilul lui Ruşkoi, promiţându-le tot ce

solicitau cei de la miting.

De la Râbniţa la Dubăsari s-a deplasat cu automobilul. Aceleaşi cuvinte de susţinere politică, militară şi

financiară din partea Rusiei. Aplauze furtunoase.

De la Dubăsari trebuia să se deplaseze la Tiraspol cu automobilul, căci să trimită elicopterul pentru un

om, era prea scump.

Travkin urma să se deplaseze pe întuneric, dat fiind că în plină zi riscau să fie împuşcaţi sau capturaţi

dat fiind că o bună parte din traseul Tiraspol-Dubăsari se afla sub controlul poliţiei moldoveneşti care permitea

doar circulaţia unor vehicule ale armatei ruse cu încărcături de aprovizionare. Fireşte, verificându-se în

prealabil să nu conţină şi muniţie de război. Va merge într-o coloană din două camioane ca ofiţer de însoţire. I

se vor perfecta actele corespunzătoare. Miza era că nimeni nu-l va putea recunoaşte. Uniforma de camuflaj

urma să servească în acelaşi scop.

Şi iată-l pe Travkin, aflat în cabina camionului din capul coloanei, „transportând produse alimentare”. Îl

avea alături pe un căpitan de la aprovizionare. „Ural”-urile se deplasau cu luminile aprinse.

- De ce mergem cu becurile aprinse? Ne pot mitralia de pe celălalt mai al Nistrului? îşi arătă Travkin

nedumerirea.

- Nimeni nu mitraliază pe nimeni.

- Bine dar nu e război, unul pe viaţă şi pe moarte, cum mi s-a spus?!

- Ce război?! Şi încă „pe viaţă şi pe moarte”… E supă pentru voi, deputaţii, pregătită de boşii locali,

pentru ca să poată stoarce cât mai mulţi bani din Rusia. N-aţi văzut războiul. Am fost în Afganistan împreună cu

generalul Lebedi. Uite acolo era război.

- Vreţi să spuneţi că nu e nici un fel de război?

93

- N-am spus că nu e război. Numai că e unul dictat de cineva şi purtat de oameni vii. Nimeni din

populaţia locală nu vrea să lupte. E ca şi cum i-ai impune pe nişte consăteni să facă război unul împotriva altuia.

Excepţie fac kazacii. Omonul de la Riga sunt un fel de Smerş care nu luptă în tranşee ci au grijă ca alţii să lupte şi

seamănă teroare în sate şi oraşe. Din cauza lor se plâng deja autorităţile locale. Sunt mai răi ca nişte criminali.

Au ceva din colaboratorii de pe timpul lui Beria, Ejov. Conducerea însă îi tolerează. Le convine. Nu demult au

pătruns într-un sat şi ca de obicei au început să facă regulă cu automatele. Nu şi-au dat seama că de fapt în sat

se aflau combatanţi din OMON-ul de la Chişinău. Moldovenii le-au tras o chelfăneală în toată legea. De atunci

le-a cam pierit elanul. N-au fost de fapt prea viteji nici mai înainte. Doar în faţa unor oameni neînarmaţi. De

fapt după chelfăneala din acel sat se părea că dispăruse în general din zonă. S-au dosit pe undeva pe la Tiraspol.

Prin subsoluri.

- Nouă însă la Moscova ni se furnizează o cu totul altă informaţie. Apropo, acesta din faţă nu e

Grigoriopol?

- Da, e el.

- Până la Dubăsari mai e doar puţin. Din păcate, anume aici ne controlează miliţia moldovenească.

Maşinile din mica coloană au fost oprite cu vreo zece kilometri înainte de a ajunge la Dubăsari.

Miliţianul se prezentă regulamentar, ca orice reprezentant al miliţiei rutiere.

- Maior de poliţie Munteanu. Vă rog actele dumneavoastră. Personale şi cele pentru încărcătură. A-a,

bună ziua, căpitane. Dar respectivul cine e?

- Maiorul Starostin. Merge pentru verificări la aprovizionarea unităţilor noastre de la Dubăsari şi

Râbniţa.

- Actele dumitale, maior.

Travkin simţi imediat că ceva nu era în regulă. Miliţianul le privi fără să le acorde mare atenţie. Îşi

îndreptă lumina lanternei în faţa lui Travkin.

- Coborâţi din camion, tovarăşe Travkin. Căpitane, nu prea mă aşteptam la o astfel de figură din partea

dumitale. Nu e un ac să nu vezi ce e.

Travkin încercă să protesteze, s-o facă pe inocentul.

94

- Nu sunt eu nici un fel de Travkin. Vedeţi?! Sunt maior al Armatei Ruse. Apăsă special pe ultimele

cuvinte.

- Lasă, stimabile. Vă informez doar că am aici corespondenţi de la presă care ne vor imprima discuţia.

Aşa că e mai bine să aveţi grijă ce spuneţi. Peste o oră ajungem la Chişinău. Şi atunci are să vă fie ruşine de

minciunile pe care le debitaţi copilăreşte. Interesant, domnule Travkin, voi ruşii oficiali când naiba o să încetaţi

să minţiţi cu neruşinare? Că minţiţi străinii e una, dar de ce vă minţi-ţi propriul popor? Pe cei care vă văd şi vă

aud? Sau aceasta e esenţa politicii dumneavoastră? Regret mult că nu puteţi fi oameni normali. Fără fumuri şi

pofte nemăsurate şi care nu ţin cont de faptul că pe lume ar trebui să mai trăiască şi alţii. Să trăiască fără să le

dicteze cum s-o facă cineva.

Travkin încercă să îngăime ceva dar nu găsi ce să spună. Nu se aşteptase să i se spună atâtea lucruri

atât de direct şi fără tremur de voce. Aşa precum se obişnuise să-i vorbească un miliţian, de exemplu.

- Îi urâţi pe ruşi?

Munteanu îl privi cu vădit dispreţ pe acest fost mare „democrat”.

- Regret, domnule Travkin. Pe ruşi dacă e să vorbim pe şleau îi urâţi dumneavoastră. Altfel nu i-aţi minţi

şi nu i-aţi asmuţi împotriva cuiva care nici armată şi nici altceva decât dorinţa de a nu fi călăriţi de orice

lepădături. În privinţa întrebării dumneavoastră: am mulţi prieteni ruşi, şi nevastă-mea e rusoaică. Numai că ei

sunt oameni cinstiţi. Nu nişte hoţi de drumul mare ca unii… Acum mergem. Şi nu e cazul s-o faceţi pe deşteptul,

domnule Travkin. Vă informez, ca să vă calmaţi, că serviciile noastre au ştiut şi de venirea dumneavoastră şi de

traseul de deplasare, şi de timpul când veţi fi aici. Cineva v-a folosit ca pe un simplu element de decor.

Travkin făcu o ultimă încercare de a nu fi arestat:

- Sunt deputat. Sunt deputat în Sovietul Suprem al Federaţiei Ruse şi rog să fiu condus la ambasada

noastră.

- Şi cum o demonstraţi că sunteţi anume ce spuneţi? Mi-aţi prezentat acte false. Poate că sunteţi o

sosie a respectivului deputat?

Travkin înţelese că nu mai avea nici un rost s-o facă pe tembelul sau pe prostul.

Peste o oră se afla la Chişinău şi în faţa corespondenţilor locali şi străini îşi povesti toată aventura

transnistreană.

95

Apoi acest „spion ghinionist”, cum îl boteză cineva dintre ziarişti, „marele reprezentant al clasei

muncitoare”, fu condus la ambasada rusă şi de acolo expediat la Moscova.

… Între timp ceilalţi doi „soli” ai Sovietului Suprem şi-au continuat „turneul” propagandistic împărţind

în stânga şi în dreapta promisiuni şi ameninţări cu tot felul de pedepse pentru Chişinău, Republica Moldova,

ţară membră, ca şi Rusia, a ONU. Se încălcau drepturile elementare cu un cinism fără pereche? Cui îi păsa?!

A treia zi de „turneu”, mai revenindu-şi puţin din beţia de peste noapte Ruţik, îşi întrebă colegul:

- Am vorbit destule tâmpenii?

- Destule. De altfel, ţineam, să te întreb de ce îi urăşti într-atâta pe moldoveni? Ce ţi-au făcut personal?

Nu de alta dar vorbeai cu atâta ură încât credeam că ai ceva personal. Ţi-au făcut ceva?

- Sincer vorbind nu pot să-mi explic nici eu. Se opri din bărbierit. Din contra. Ştiu cum au luptat, de

exemplu, moldovenii în Afgani stan. Erau foarte buni camarazi.

- Din câte ştiu, insistă Stankevici, părinţii tăi sunt de fapt tot moldoveni. Din cei ridicaţi de Stalin. Şi încă

erau oameni cu carte: au absolvit universităţi – tatăl dumitale se pare la Berlin, iar mama – la Bucureşti. De

aceea şi au fost deportaţi. Nu te încearcă nici un fel de regret? Nu te mustră nimic? Aşa, între noi fie vorba.

În loc de răspuns pe Ruţkoi îl cuprinse furia. Rosti ca pentru sine:

-Ticăloşii, de-acum au mirosit-o şi pe asta? Şi ce mai ştii despre mine, Stankevici? Se răsti el la colegul

de mitinguri transnistrene… Probabil că tot felul de scorneli şi de minciuni!... De fapt, ia lasă-mă în

pace. Până la Moscova.

X X X

Cazacii-mercenari CCV făceau în mod regulat incursiuni pe malul drept,

jefuind şi omorând locuitori paşnici. Aceştia s-au evidenţiat mai ales în raionul

Dubăsari, stârnind nemulţumirea nu numai a localnicilor, ci şi a gardiştilor din

partea locului, care au început să-i urască pe cazaci.

Îl citez pe colonelul M.M. Bergman:

„… Comandantul de batalion Kostenko, ofiţer al armatei ruse, teroriza şi

malul stâng şi malul drept, acestui bandit nu-i păsa cine va deveni victima

96

crimelor sale, un moldovean sau un rus, un locuitor al Moldovei sau al

Transnistriei; grupele conduse de Şevţov (în special grupa din care făcea parte

R. Sabirov) comiteau acte de terorism pe teritoriul RMT, dând vina pe partea

moldovenească, stârnind ura moldovenilor…”

Multe crime erau comise pur şi simplu la beţie! Căpitanul V. Kravcenko din

Transnistria, fiind la post, a fost împuşcat de nişte cazaci beţi. Criminalii

întreprindeau un atac după altul (era pentru ei o perioadă de aur: ucide, jefuieşte

– totul va fi pus pe seama acţiunilor militare).

Cu toate acestea, majoritatea provocaţiilor erau planificate de serviciile

speciale din Transnistria sprijinite activ de serviciile speciale ale Rusiei. Scopul

consta în a-l speria pe adversar, a înfrânge spiritul combativ, a semăna şi a

întreţine în Transnistria haosul în toate domeniile vieţii, căci haosul şi dezordinea

sunt principala sursă de îmbogăţire.

X X X

Capul de pod Cocieri a fost creat după ce miliţia populară din sat şi

detaşamentul PPSN au eliberat satul Cocieri şi au ocupat regimentul SO. Flancul

drept al frontului începea de la staţia de bărci, Roghi, Molovata Nouă şi râul

Nistru.a Roghi, de la postul La L

La Roghi, de la postul comisariatului Drochia până la castelul de apă

şerpuia o cărăruşă pe care grupul de cercetare alcătuit din Iura Curca, Victor

Dulce, Victor Marian din Făleşti, Ion Goncear şi alţi tineri neînfricaţi plecau şi se

întorceau din cercetare. Ciudat, însă până la sfârşitul războiului adversarul nu a

descoperit-o.

Transportorul blindat (TAB) „Călăraşi” era situat pe flancul stâng, iar TAB-

ul brigăzii cu destinaţie specială „Kiev-10” pe cel stâng. Separatiştii, care aveau

o rezervă inepuizabilă de muniţii din depozitele Armatei a 14-a, trăgeau în

fiecare noapte asupra poziţiilor moldoveneşti. Totodată, cu un foc intensiv. A fost

dat un ordin care interzicea apărătorilor Cocierilor să răspundă la focul

97

separatiştilor, pentru a nu-i provoca, aşa cum se stipula în ordin. Nu e clar, la ce

mai puteau fi provocaţi?

Apărătorii scrâşneau din dinţi. Însă un ordin, chiar dacă e prost, este un

ordin. Situaţia a fost remediată de „Burunduc-4”, tineri neînfricaţi, mândria

naţiunii noastre. Aceşti copii i-au făcut de ruşine pe poliţişti, după care au propus

un plan. Ei aveau o motocicletă. Dezvoltând cea mai mare viteză posibilă în faţa

tranşeelor, ei trăgeau asupra cazacilor, cauzându-le pierderi grave. Separatiştii

răspundeau cu un tir violent. Pentru a-i apăra pe ai lor, poliţiştii deschideau focul

asupra adversarului. Numai aşa aveau poliţiştii dreptul la ripostă.

Maiorul Troenco ordona plin de satisfacţie: „Călăraşi”, deschideţi focul!

TAB-ului „Kiev-10” îi ordona să deschidă focul în limba rusă, deoarece echipajul

consta din ruşi tineri din brigada cu destinaţie specială.

Într-o zi cercetaşii au adus „o limbă”, un locotenent de poliţie, care a

dezertat la separatişti, trădându-i pe ai săi. Bineînţeles, locotenentul a înţeles că

acesta era sfârşitul. Basta. A început să ceară îndurare. În schimbul vieţii sale el

i-a dat lui Troenco harta câmpurilor de mine plasate de separatişti. Cine se

pricepe în arta militară ştie, că ăsta e un succes enorm! Până la sfârşitul

războiului Troenco a folosit-o cu succes.

Grupul de 30 de persoane al colaboratorilor aparatului central al MAI a

luptat la Cocieri din primele zile ale războiului. S-a întâmplat că grupul a fost

condus de sergentul Vasile Toma, deşi din grup făceau parte ofiţeri tineri:

locotenenţi, sublocotenenţi. Când grupul a apărut pe poziţii şi trebuiau ocupate

locurile în tranşee, să se acomodeze cât de cât, nimeni nu ştia ce să facă. Toate

privirile s-au îndreptat spre sergentul Toma, ca fiind cel mai în vârstă. El a fost

nevoit să-şi asume conducerea, deşi el a fost pregătit pentru funcţia de

comandant de baterie de aruncătoare, alcătuită din trei aruncătoare de mine de

fabricaţie română afectată poliţiei.

Aceste aruncătoare aveau ţevile mai lungi şi încărcătura de lansare mai

puternică. De aceea ele aveau o bătaie mai lungă şi o precizie mai bună decât

98

aruncătoarele sovietice. Aceste calităţi erau folosite cu succes de către poliţişti.

Aruncătoarele sovietice ale Armatei a 14-a nu prezentau pericol pentru ei.

Într-o noapte la ei a venit o femeie, care a povestit că în casa vecinei ei au

intrat bărbaţi în uniformă de poliţist. Ce-i drept, purtau cu toţii bărbi. Vorbeau şi

înjurau în ruseşte. Vecina, o femeie încă tânără, şi fiică-sa de 15 ani au fost duse

în beci. După ei au intrat nişte persoane cu camere de filmat. Apoi a auzit nişte

strigăte îngrozitoare şi a venit după ajutor.

- Să mergem, o să ne arătaţi, a spus sergentul.

Luând cu el o grupă, sergentul Toma a urmat femeia. Aceasta le-a arătat

beciul. Au tras cu urechea, dar nu se auzea nimic. Totuşi au prins a se apropia

cu băgare de seamă de beci. Brusc, s-a produs o explozie. Beciul a fost aruncat în

aer de la distanţă, contând să-i îngroape sub dărâmături şi pe poliţişti.

Considerând pe bună dreptate că butonul a fost apăsat de cineva din

apropiere, a trimis câţiva poliţişti în căutare. Aceştia însă nu au găsit pe nimeni.

Au început să dea la o parte dărâmăturile. Femeia şi fiică-sa au fost găsite.

Pe corp se vedeau urme de violenţă, trupurile au fost spintecate de jos până la

cap… O privelişte înfiorătoare… Trupurile au fost înmormântate creştineşte…

A doua zi ORT a arătat trupurile spintecate ale celor două femei nefericite,

comentând că ele au fost violate şi spintecate de poliţişti… Ce mârşăvie!

După aceste cadre pe poliţişti nu-i mai putea opri nimeni şi nimic. Aceşti

poliţişti nu mai făceau prizonieri…

X X X

Capul de pod de la Cocieri a fost creat la 3 martie. Imediat după eliberarea

de către voluntarii din Cocieri şi de către un detaşament din cadrul Brigăzii cu

destinaţie specială.

Aripa dreaptă a frontului începea de la staţia de bărci, traversa partea

nordică a satului Cocieri, cuprindea satele Roghi şi Molovata Nouă. Urma

Nistrul.

99

Potrivit criteriilor militare, capul de pod era dislocat foarte nereuşit, într-

o depresiune. Cotele dominante erau ocupate de adversar. De pe aceste înălţimi

capul de pod se vedea ca în palmă şi putea fi bătut cu ochire directă. Apărătorii

săi, voluntari şi poliţişti, nu scoteau capetele din tranşee.

Pe 20 mai separatiştii au început ofensiva generală pe tot frontul aruncând

în luptă cele 17 tancuri care au venit de la Tiraspol. Artileria moldovenească a

acţionat admirabil. Împreună cu ostaşii din brigada cu destinaţie specială, ea a

distrus 8 unităţi blindate şi un tanc. Separatiştii au suferit mari pierderi de

personal.

Tancul acela era bine camuflat, iar apărători nu aveau cu ce să-l distrugă.

Maiorul Troenco l-a rugat pe prietenul său, Vladimir Donţu, comandantul brigăzii

de artilerie, să-l ajute să scape de tanc.

Donţu a trimis instalaţia reactivă antitanc „Şturm-S”, în care pe locul

operatorului (comandantului) şedea un băieţandru, care arăta ca o momâie în

uniforma sa nouă de camuflaj, cu iniţialele Armatei Naţionale. Furios, Troenco l-a

telefonat pe Donţu.

- Vlad, îţi baţi joc de mine?

- Ce s-a întâmplat?

- De ce mi-ai trimis un mucos? Ce-o să facă el? Hai, trimite-mi pe altcineva.

Dar nu mai jos de maior.

- Fii pe pace. Lasă-l să-şi facă treaba. Pentru distrugerea unei ţinte se

admite a folosi 4-5 rachete. O să vezi câte va cheltui.

Fără a da atenţie lui Troenco, tânărul a început să lucreze cu pupitrul.

Apăsa nişte butoane, făcea nişte calcule. După o scurtă vreme, a ordonat:

- Toată lumea se îndepărtează de maşină.

Poliţiştii, voluntarii, soldaţii Armatei Naţionale priveau vrăjiţi cum din

MTLB ieşea încet, într-un fel festiv, stativul cu racheta. Capul rachetei a început

să se întoarcă la dreapta, la stânga, în sus, în jos. Şi brusc s-a oprit… Şi salva…

Racheta a nimerit drept în ţintă. Peste câteva secunde a răsunat o explozie

teribilă. Turela tancului a zburat într-o parte. Au detonat proiectilele tancului.

100

Eroul era Rotăraş, sergent al Armatei Naţionale. Nimeni nu ştie mai mult

despre el. În arhivele MA nu există nici o informaţie referitoare la el.*

*Dacă cineva ştie ceva despre soarta acestui om, contactaţi-ne!

La 17 mai comandant al capului de pod este numit colonelul Nicolae

Petrică, cu experienţă de peste 2 ani în teatrul de lupte din Afganistan. Dându-şi

imediat seama de situaţie, la doar câteva zile, spre 20 mai prin foc de răspuns

de artilerie neutralizează (nimicind-o de fapt) artileria transnistreană.

Colonelul Petrică atacă şi punctele de foc de artilerie subordonate

nemijlocit şi deschis armatei 14-a dând de înţeles că nu va tolera nici un gest de

agresiune din partea acesteia. Mesajul fusese imediat înţeles. Era un personaj

despre care se ştia că ştie ce face şi că se ţine de cuvânt…

De altfel, ca informaţie suplimentară, le recomandăm cititorilor noştri să-i

citească memoriile intitulate „Mi-aş fi repetat viaţa” editată în rusă.

Pe platou au sosit batalioanele „Cahul” şi „Cantemir” şi o companie din

Făleşti.

Istoria acestor multpătimite batalioane odată în plus dovedeşte că Armata

Naţională era condusă de oameni întâmplători ori de trădători şi sabotori.

Fostul comisar principal al Republicii Moldova generalul Dabija-Kazarov a

fost trimis de Snegur la Sudul republicii pentru a forma 8 batalioane. Generalul

nu s-a isprăvit, şi a fost recemat la Chişinău.

După implicarea lui Mircea Snegur, încolo a fost trimis colonelul Alexandru

Gorgan. Au fost formate două batalioane „Cahul” şi „Cantemir”. Mobilizarea

sabotau comisarii militari al acestor raioane.

Înloc să trimită specialişti care cunoşteau milităria, ei mobilizau beţivani,

hidromelioratori, zootehnicieni, agronomi, învăţători. Oameni ce ideie nu aveau

de serviciul militar. În cursul săptămânii, între beţii, învăţau câte ceva.

Pe la mijlocul lunii mai 1992 au fost îndreptaţi la Cocieri. La depozitele din

Holercani au fost echipaţi şi înarmaţi.

101

Batalionu „Cahul” şi o parte din batalionul „Cantemir” au fost imediat

trimise pe poziţii. A doua parte a rămas să păzească statul major.

Noaptea poziţiile au fost atacare de separatişti. Când batalioanele au

răspuns cu foc, s-a dovedit că cartuşele erau speciale, pentru semnalizare, care

au demascat conturul tranşeelor. Cercetaşii inamici de artilerie au apreciat

coordonatele. Artileria Armatei a 14-a primi coordonate precise şi a tras...

Bataloanele au avut mari pierderi...

*Că în ministerul de interne şi al apărării erau trădători şi sabotori este clar pentru toţi

cei ce au luptat. Însă de ce comandaţii de toate nivelurile n-au controlat ce primesc de la

depozit ? Aceste cartuşe au o marcare deosebită !

Când separatiştii au înţeles că apărătorii platoului sunt bine înarmaţi şi au

devenit o putere de temut, au cerut armistiţiu, căci aveau pierderi însemnate

după ce moldovenii au întrodus în luptă AGS-urile.

Maiorul Troenco împreună cu reprezentanţii MAI pe platou locotenent-

coloneii Mircea Şaganovschi şi Ion Chicu, la rugămintea inamicului, s-au

îndreptat spre tramşeele lor, pentru a duce tratative.

Înainte mergea Troenco, apoi Şaganovschişi, ultimul Chicu. Ajunşi cu bine

au fost întâmpinaţi de un tânăr locotenent-colonel, la care se simţea ţinuta

militară.

-Comandantul batalionului Armatei a 14-a locotenent-colonelul Lâgalov – se

prezintă el. Dacă până acum Troenco mai avea dubii că luptă contra Armatei a

14-a rusă, apoi din acest moment totul deveni clar.

Trebuia să se prezinte, însă nu ştia cum. Comisar de poliţie, nu prea sună.

Şi pe neaşteptate spuse:

-Comandantul grupului de intervenţie a poliţiei cu destinaţie specială maior

Troenco.

-Ah, iată cine ne bate ? Grupa de intervenţie a trupelor speciale !

102

S-au aşezat. Au băut, şi s-au înţeles să numească o zi sanitară pe

săptămână să facă baie, să spele şi să dezinfecteze hainele, căci apăruse păduchi

şi la unii şi la alţii.

Viaţa în tranşee este foarte grea. Numai în filme eroii nu se spală cu lunile

şi sunt întotdeauna curaţi.

S-au înţeles că a doua zi să vină ei în ospeţie. La întoarcere Troenco

mergea ultimul. La un moment dat, un glonte şuieră de asupra capului. Cei doi n-

au observat. Troenco se întoarce către cei care-i petreceau, şi le-a arătat că nu

au cinste.

De ei s-a apropiat în fugă Lâgalov.

-Asta nu noi! Este o provocare !

Peste câteva minute a fost adus acel care a împuşcat. Era un „kazak” din

Ucraina de Vest. La întrebarea lui Lâgalov de ce a tras, răspunse cu răutate:

-De ce ei merg pe pământul nostru ca la ei acasă !

Păspunsul l-a mirat şi pe Lâgalov, care s-a întors şi la pocnit pe kazak.

Acela căzu.

-Acesta nu-i pământul tău, fiu debil de a lui Bandera. Acesta e pământ

rusesc ! Să ţi-i minte odată şi în veci !

Răspunsul lui Lâgalov a uimit delegaţia moldovenească. Când moldovenii

trăiau pe acest pământ, Rusia nu se întindea în afara Cercului de Aur, adică

câteva regiuni în jurul Moscovei.

Numai delegaţia moldovenească a ajuns la tranşee, căci ruşii au declanşat

un foc nebun din toată artileria. Au numărat 52 de obuze de mortieră, care

scoteau un vuiet straşnic. 16 tancuri au deschis focul pe poziţiile moldovenilor.

Însă n-au adus nici o pagubă.

Iată cuvântul de onoare a ruşilor !

Maiorul Troenco rădpundea cu foc la focul separatiştilor. Pentru asta era

ocărât de puşlamalele ce conduceau cu MAI ( majoritatea rusofoni, duşmani ai

moldovenilor). Însă el continua să facă ce trebuie să facă la război.

103

Odată pe platou sosi Preşedintele Parlamentului Moldovei domnul

Alexandru Moşanu, însoţit de ministru de interne Antoci. Moşanu s-a interesat de

problemele cu care se ciocnesc combatanţii. La întrebat pe Troenco, care a

păspuns direct şi cinstit:

-Merge războiul. Eu mă aflu aici pe loc şi mai bine văd ce armă, ce tactică

să aplic, câţi oameni să întroduc în luptă. Sunt atacat violent, iar eu nu am

dreptul să deschid focul, fără ordinul din Chişinău.

-Este adevărat ce spune domnul maior – Moşanu se întoarse spre Antoci.

-Da, este ordinul № 509 a MAI.

-De aceea că răspund la focul separatiştilor sunt pedepsit de minister. Şefii

stau în cabinete la Chişinău, mulţi n-au fost niciodată pe front, şi ei îmi ordonă

când şi cum să deschid focul. De fapt singur ştiţi de cine e plin ministerul...

Moşanu faţă de Antoci a anulat ordinul 509. Combatanţii primind

posibilitatea de a deschide focul când socot de cuviinţă. Separatiştii au simţit

imediat ce înseamnă un răspuns adecvat şi la timp.Moşanu şi Antoci au plecat.

Dispoziţia, moralul combatanţilor se ridicase. Într-un moment de la Dubăsari se

ridică un elocopter şi îndreaptă spre Cocieri.

Troenco sună echipajelor TAB „Kiev” şi „Călăraşi”.

-Elicopterul îl vedeţi? Deschideţi focul !

-Îl doborâm ?

-Nu, numai speriaţii

Gloanţele au sburat prea aproape de elicopter, şi pilotul a întos înapoi.

Au sunat din statul major. Un glas speriat întreabă:

-Cine a împuşcat ?

-Eu.

-De ce încalci ordinul ? glasul rusului din Chişinău tremura.

-În primul rând nu s-a împuşcat direct în elicopter, dar ca să-i speriem. Au

pierdut simţul fricii, căci ştiau că noi nu împuşcăm. Acum, când se vor îndrepta

spre Cocieri o să ne preîntânpine. În al doilea rând ordinul 509 este anulat.

Transmitele la separatiştii tăi...

104

-Tu cu cine vorbeşti maiorule, începu să strige rusulţ Troenco aruncă

receptorul.

Mai sună odată telefonul. Vorbea cineva în limba română.

-Ştiţi cine era în elicopter ?

-Nu, şi nici nu mă interesează.

-În el se afla comisia de pacificare: Victor Berlinschi şi Finaghin cu

comisiile.

-Altă dată vor respecta regulile şi vom fi înştiinţaţi.

Locotenent-colonelul Gamurari, dându-şi seama că fără o înzestrare

adevărată cu armament şi echipament nu va putea să reziste în continuare în

faţa unui inamic cu adevărat înarmat până în dinţi din enormele depozite de la

Cobasna. Ceru asistenţă de la MA, ministrului Antoci. Nu primi nici un răspuns

clar. Curând înţelese că pierdea timpul. Hotărî să creeze grupuri care,

elementar, să facă rost de armament. O brigadă de luptă fără armament! O

adevărată premieră mondială.

Spre sfârşitul lui martie 1992 echipele au pornit în căutare. Au încercat la

Floreşti, Bălţi. Nu fără mici ciocniri. Mai ales la Bălţi. De la Floreşti echipa

comandată de locotenentul Zelinschi a adus instalaţii şi tunuri antiaeriene care

la momentul respectiv au apărat spaţiul aerian pe sectorul apărat de Brigadă, iar

ulterior s-au dovedit adevărate „comori” în luptele de stradă din Bender.

O altă echipă, fără a mai apela la „argumentul armei”, pur şi simplu

îmbătând santinelele a scos de la poligonul Bulboaca 5 tunuri antitanc MT-12 şi

un tun antiaerian din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

105

Colonelul securităţii din Trancnistria, bun prieten cu Şevţov, Şeful

securităţii, Iurii Vislouh, cerceta serios dosarele criminale. Fiind un anchetator

experimentat, începu să descopere legăturile conducerii de vârf a Transnistriei

cu elementele criminale. „Necunoscuţi” cu feţele acoperita l-au împuşcat când

intra în apartament împreună cu feciorul său.

Aceşti „necunoscuţi” au fost reţinuţi de poliţia criminală a Moldovei. Era o

bandă bine organizată, care îndeplinea „misiuni speciale”contra unor sume

enorme de bani. Se dislocau în Parcani. Ei i-au mai asasinat şi pe şeful miliţiei

din Bender, locotenent-colonelul Tuluşa, care avea materiale serioase despre

afacerile murdare ale lui Smirnov şi compania sa, pe colonelul Burdiuja, şeful

direcţiei care lupta cu crima organizată a Transnistriei, pe alţi mulţi anchetatori

şi miliţioneri.

Fiecare a primit un termen de la 25 ani de închisoare până la sentinţa pe

viaţă. Dar nici până acum nu se „ştie” de cine au fost plătiţi...

Un nou citat, credibil, din memoriile colonelului M. M. Bergman:

„… Dacă în privinţa aşa-zisei administraţii PMR totul era clar („aveau

pufuşor pe botişor”) nu era clar de ce conducerea de la Chişinău nu a depus

toate eforturile pentru a se demonstra legăturile conducerii PMR cu elementele

mafiotice criminale, dezvăluind astfel adevărata faţă a conducerii de la Tiraspol.

De ce? De ce în timpul anchetării acestui caz, se schimbau des anchetatorii,

conducerea MAI, KGB-ului, procuraturii Moldovei ? Din cele expuse reesă o

întrebare: nu cumva „parte implicată” în formarea aşa ziselor” borţi negre”unde

puteau dispărea fără urmă oamenii, banii, armament, erau şi anumite structuri

(mai exact, persoane) de la Chişinău?

Cred că aşa şi a fost. Grupuri speciale, formate din ofiţeri superiori ai MAI

ai Moldovei strângeau armamentul lăsat trofeu de inamic, şi îl transportau la

dispoziţia conducerii MAI, cu toate că pe poziţii nu se ajungea. Acest armament

nu se mai întorcea pe poziţii... Unde, la cine rămase?

La eliberarea Tighinei voluntarii şi poliţia duceau lupte crâncene, altă

parte de poliţişti sudau plăci metalice la tehnica blindată, făcând-o mai apărată

106

în luptele de stradă, câteva grupe de poliţişti din anturajul şefilor prădau

depozitele fabricilor „Tighina” şi „Floarea”.

În timpul când ceilalţi luptau pe front, pe străzile Chişinăului umblau

autobuse de la poliţie care vindeau pe jumătate de preţ conserve, pâne, ţigări,

peşte afumat. Combatanţii stau pe poziţii flămânzi, tot poporul, din puţinul ce

deţinea, hrănea apărătorii Patriei, iar aceştea... Şi nimeni n-a fost pedepsit...

Pe combatanţi îi mâncau păduchii în tranşee, iar la Chişinău vindeau liber

lingeria destinată lor. Se îndrăptăţeau că n-au benzină ca să ducă toate cele

necesare pe front.

Şeful Direcţiei transport al MAI era generalul-comunist Vladimir Mişin,

cardinalul negru al partidului comunist din Moldova.

* Răspunzând la plângerile combatanţilor cunoscuţi, eu am dat procură pe 50000 litri de

benzină ce se afla la bilanţul firmei mele, vice-ministrului MAI pe atunci Victor Catană.

Întradevăr, vre-o două săptămâni totul era normal. Apoi din nou istoria veche... Cineva din

MAI mi-a spus că cu benzina mea conducerea MAI umblă la vânătoare, la pescuit şi prin alte

locuri interesante...

Cum era ciobanul, aşa erau şi oile cel înconjurau...

Cineva vărsa sânge pentru apărarea Patriei, dar cineva se îmbogăţea şi

huzurea...

Majoritatea poliţiştilor erau devotaţi jurământului, poporului său. Foarte

mulţi au rămas pe câmpul de luptă, mulţi invalizi, însă n-au murdărit cinstea de

poliţist...

* În 1996-1997 s-a încercat să se găsească unde a dispărut armamentul luat de pe front.

Au fost urgent eliberaţi din funcţie ofiţeri de poliţie de rang înalt. Însă cineva a stopat

investigările...

X X X

107

Atamanul de campanie a rămas la Tiraspol, de aceea fiecare sotnic şi unitate de cincizeci de kazaci se

subordonau doar comandanţilor lor nemijlociţi. Iar aceştia ascultau de ordinele comandantului frontului de la

Coşniţa. Lui şi i se adresă sublocotenentul de kazaci Lemeşev.

- Să trăiţi, domnule colonel!

- Noi nu avem domni, sunt tovarăşul colonel.

- Acum are vreo importanţă?

- Bine, ce vrei?

- Când am fost trimişi aici mi s-a spus că moldovenii dispun doar de pistoale Makarov. De unde au

mitraliere şi puşti cu lunetă?

- Până nu demult aşa a fost. Dar au făcut rost de automate Kalaşnikov de fabricaţie românească.

România le-a livrat şi puşti cu lunetă şi taburi. Acum moldovenii au acelaşi armament de infanterie cum avem şi

noi. În acest fel s-a creat un anume echilibru. Dar cu venirea voastră probabil că în scurt timp vom porni în

ofensivă. Voi de unde v-aţi luat pe capul nostru?

- Am venit la rugămintea conducerii dumneavoastră. Ne-au întâmpinat cu toată căldura ca pe nişte

oaspeţi deosebiţi.

- Da, îşi pot permite. Ei nu vin pe front. Nu iei au să calce pe mine ci noi. Colonelul era vădit într-o

dispoziţie proastă. Lemeşev însă continuă să-l întrebe:

- Dom… sau, tovarăşe colonel, dar de ce azi au fost ucişi doar kazaci şi nici un gardist? Am observat că şi

aceştia se iţeau din tranşee.

- I-am telefonat comandantului frontului de dincolo şi am convenit pentru trei zile de armistiţiu.

Trebuie să ne punem în ordine, să ne spălăm, nu de alta dar păduchii au să ne dea gata.

- Şi atunci de ce încalcă armistiţiul?

- Nu-l încalcă. Ai spus-o chiar tu că nu au ucis nici un gardist.

- Da, şi? De ce ucid doar kazaci?

108

. Ştiu deja că sunteţi mercenari şi că vi se plătesc mulţi bani. De aceea şi vă împuşcă. Cu atât cu cât

uniformele voastre vă fac ţinte foarte bune. Ca nişte cocoşi cu creastă. În condiţiile armistiţiului nu se spune

nici un cuvânt despre voi. Aşa că nu încalcă nici un fel de condiţii. Noaptea îi vom transporta pe kazacii ucişi la

Tiraspol. Acolo vor fi îngheţaţi şi când se vor aduna cadavre pentru un tir ele vor fi expediate cu un refrigerator,

cu un vagon-frigider, acasă. Cred că într-o zi-două vor pleca primele vagoane de acest fel spre Rostov,

Volgodonsk, Novocerkassk.

- Din partea lor nu am auzit să se împuşte din pistoale-mitralieră ci doar din mitralieră.

- Nu sunt mitraliere ci automate Kalaşnikov de producţie românească. Au ţeava cu zece centimetri mai

lungă, aproape ca la mitraliere. De aceea şi sunetul pare de mitralieră. Împuşcă mai departe şi au focul mai

exact. Adevărat că se înfierbântă repede, ca şi mitralierele.

- Aha, iată ce era la mijloc?

- Ordonă-le oamenilor tăi să stea culcaţi pe fundul tranşeelor şi să nu-şi scoată capetele de acolo.

Dejunul, prânzul şi cina le veţi primi la timp.

Dar oricât i-ar fi supravegheat Lemeşev, curioşii kazaci se iţeau totuşi deasupra tranşeelor. Uitau că

sunt pe front. Şi plăteau cu viaţa. În trei zile a pierdut unsprezece kazaci. Dacă va merge tot aşa într-o

săptămână-două rămâne cu nimic din unitate. Ca şi mai înainte erau ucişi în special kazaci.

După ce termenul armistiţiului a expirat au început să se pregătească de ofensivă. În fiecare noapte

geniştii ieşeau din tranşee şi încercau să facă breşe de trecere prin câmpurile cu mine. În a cincea zi au raportat

că trecerile erau pregătite şi i-au dat colonelului hărţile cu locurile respective. Acesta îi convocă pe toţi

comandanţii.

- Tovarăşi comandanţi. Mâine la cinci pornim în ofensivă. Misiunea noastră: ocuparea platoului Coşniţa

şi scoaterea inamicului pe malul drept al Nistrului. Veţi primi fiecare hărţile cu locurile de trecere prin câmpul

de mine. Rog să le cercetaţi cu toată atenţia. Ca sprijin pentru ofensivă ni se vor repartiza zece transportoare

blindate. Moldovenii nu dispun de aruncătoare de grenade astfel că ele sunt aproape invulnerabile. Nu ştim că

moldovenii să dispună de mine antitanc. De fapt, de unde ar fi putut să le aibă?! Aşa că misiunea noastră nu e

deosebit de grea. Din câte cunoaştem, nici măcar nu obişnuiesc să instaleze patrule de supraveghere. De aceea

primii se vor deplasa cercetaşii noştri şi vor lichida santinelele. Îi vom lua ca din oală. Ce întrebări aveţi?

109

- Tovarăşe colonel, se adresă unul din ofiţerii de kazaci, avem nevoie de un genist-călăuză. Cunoaştem

prost terenul.

Colonelul avu o reacţie de furie dar se stăpâni şi răspunse calm:

- Deşi aţi avut suficient timp ca să studiaţi terenul, ca prima dată vă voi repartiza totuşi un om. E însă

ultima dată.

- Şi cu prizonierii ce facem? întrebă un altul. Îi împuşcăm? Sau îi luăm prizonieri?

- În general noi nu prea luăm prizonieri, şi, respectiv, nici ei. În ceea ce-i priveşte pe foştii colaboratori

ai OMON-ului de la Riga, pe deţinuţi, miliţieni şi pe voi, kazacii. De aceea nu vă sfătuiesc să vă predaţi. În special

îi sfătuiesc acest lucru pe kazaci. Cei din OMON-ul de la Riga o ştiu deja. Sunteţi mercenari şi după legislaţia

internaţională sunteţi în afara legii şi nu nimeriţi sub incidenţa prevederilor destinate prizonierilor de război

care sunt protejaţi. De partea cealaltă se poate nimeri să dau de vreun prieten sau de vreo cunoştinţă

apropiată sau chiar de vreo rudă. Sigur nu am să-i împuşc. Şi aceia vor proceda şi ei cu mine. Am trăit doar

atâta timp împreună! Acest război ne-a separat dar nu ne-a făcut pe toţi duşmani de moarte. Din partea

noastră îşi fac de cap omonoviştii de la Riga şi deţinuţii din închisori în uniformă de camuflaj. Tăcu, apoi adăugă:

Războiul e război. Dar are început şi are sfârşit. Şi noi va trebui să trăim iarăşi împreună. Voi, kazacii, însă cum

aţi venit aşa veţi şi pleca… Parcă dându-şi brusc seama că pierdea timpul, colonelul se grăbi să încheie: Ce

întrebări mai sunt?

Sublocotenentul de kazaci (horunjii) Ivan Lemeşev se duse în bordeiul său din tranşee. Le ordonă

tuturor kazacilor să-şi cureţe armele şi să se culce. Îşi, curăţa şi el pistolul-mitralieră. Se culcă dar nu putu să

doarmă. De opt zile de când veniseră încă nu au făcut baie. Obielele miroase ca naiba, uniforma transpirată se

lipeşte de corp. În Moldova se lăsase căldurile. În noaptea aceasta se pare însă că va ploua. Tot cerul era

acoperit de nori grei. Da, nu astfel îşi imaginase el „deplasarea” aici. Şi nu numai el. Kazacii au început să-şi

arate tot mai des nemulţumirea. În special după ce din cauza lunetiştilor moldoveni au început să aibă pierderi

şi încă grele. Îşi imaginase totul ca pe o plimbare în care ar fi putut să se distreze dar şi să se căpătuiască cu

ceva gras. Au dat însă de tranşee de profil înalt, de zăpuşeală, de miros insuportabil. Iar lunetiştii îi ţineau

mereu la fundul tranşeei. Aveau toate motivele să nu fie prea încântaţi de situaţie. Li s-a spus că sunt aşteptaţi

ca nişte eliberatori şi cum numai moldovenii au să le zărească lampasurile şi cocardele au să se împrăştie ca

nişte potârnichi. Dar aici nici măcar nu poţi să scoţi un ochi din tranşee. Dar şi localnicii care nu luptă nu sunt

110

deloc încântaţi de prezenţa lor. Nu au încredere în ei. Îi tratează mai degrabă ca pe nişte borfaşi. Lemeşev era

convins că mâine în cadrul ofensivei kazacii vor fi plasaţi în prima linie. Vor fi ca un fel de paravan. Ieri a fost la

Tiraspol, i-a făcut o vizită atamanului de campanie. Nu numai el ci toţi ofiţerii de kazaci. I-a fost dat să audă

lucruri deloc vesele. Că, în primul rând, localnicii au peste tot faţă de ei o atitudine ostilă. Că pe Don au fost

trimise trei vagoane frigorifice pline cu cadavre de kazaci împuşcaţi. Erau aşezate în stive, ca nişte trunchiuri de

copaci, pentru ca astfel să poată încăpea cât mai mulţi.

Probabil că avuse dreptate maică-sa: banii nu stau niciodată pe clampa uşii. Acum se convinge că nu

greşise. Dar poate că nu e chiar atât de rău? Ofensiva de mâine ar putea să mai limpezească puţin lucrurile.

A plouat toată noaptea. Însă înainte de începerea ofensivei ploaia încetă ca la comandă. Lemeşev le

ordonă kazacilor săi să se pregătească de atac. Când cerul fu luminat de o rachetă verde toţi o porniră înainte.

După ploaia de peste noapte pământul era acum răzmuiat, se avansa extrem de greu. Cerul continua să fie

acoperit de nori, deşi nu ploua. „Semn rău”, îşi spuse Lemeşev. Până la gardul fabricii de conserve de la Coşniţa

unde îşi aveau linia de apărare moldovenii şi pe care urmau s-o cucerească, mai rămâneau vreo sută de metri.

Inamicul nu manifestă nici un semn de viaţă. Poate că dormeau? N-ar fi rău! Nu izbuti însă să-şi încheie bine

gândul când dinspre fabrică au izbucnit rafale de arme. Primele rânduri de kazaci au căzut imediat. Probabil că

s-a ţintit bine. „Fiecare şi-a ales victima”, îşi spuse nu se ştie de ce uşor amuzat Lemeşev. Avea o senzaţie de

secvenţă de film de război văzut în clubul din satul natal. Cei rămaşi s-au culcat imediat la pământ căutând să se

dosească după ceva. Unii însă tăceau direct în băltoace, acolo unde îi prinsese focul încrucişat al moldovenilor.

În sfârşit la atac au pornit transportoarele blindate. Lemeşev ordonă reluarea atacului însă nu se ridică nimeni

de la pământ. Îşi repetă ordinul. Acelaşi efect. Deja fără să-şi dea seama ce face porni singur la atac pitindu-se

în spatele unui transportor. Iată însă că transportoarele au ajuns la câţiva metri de gard. Încă o clipă şi urmau

să-l doboare. Fu momentul în care au început să „lucreze” aruncătoarele de grenade. Şapte din zece au fost

imediat incendiate. Celelalte trei transportoare au început să manevreze în încercarea de a bate în retragere.

Din transportoarele avariate au început să sară gardiştii, însă în loc să atace alergau în direcţie opusă. Lemeşev

îi urmă şi el. Exemplul le-a fost urmat şi de kazacii pitiţi la pământ. Porni un fel de competiţie absurdă cine va

reveni primul în tranşee. Pe Lemeşev, om totuşi care avea puţin habar de acţiunile militare, îl uimi la un

moment dat un lucru: deşi fuga lor de întoarcere îi făcea ţinte uşoare, moldovenii nu împuşcau. Ar fi fost un

moment ideal să fie nimiciţi pe capete. Ce fel de război bizar? Kazacii rămaşi în viaţă arătau groaznic: totul le

era plin de glod – şi feţele, şi armele, şi, fireşte, hainele. Arătau ca nişte draci de poveste. Îşi numără ostaşii

rămaşi şi se îngrozi. Din treizeci şi nouă putu să numere doar doisprezece. Ceilalţi au rămas să zacă pe

111

pământul umed. De pretutindeni răsunau răcnetele şi gemetele celor răniţi, cerând ajutor. Nimeni însă nu se

grăbi să le vină în ajutor.

Toţi ofiţerii fură convocaţi de urgenţă la comandant. Era înfuriat de-a binelea, înjura.

- Raportaţi pierderile!

Datele auzite îl făcură pe Lemeşev să cadă iarăşi pe gânduri: ce naiba căutau ei aici? Pentru ce au fost

chemaţi? Ca să salveze pe cineva care nu-i agrea deloc? Sau să servească cuiva ţintă de tragere? Pierderile, de-a

dreptul înspăimântătoare, se înregistraseră în special în rândul kazacilor. Fuseseră răniţi doar zece gardişti din

cei aflaţi în transportoare. Din cei două mii de kazaci sosiţi de la Volgodonsk teferi mai erau doar o mie trei

sute… „Pierderi enorme!”, îşi spuse îngrijorat Lemeşev.

- Tovarăşe colonel, i se adresă Lemeşev comandantului, trebuie scoşi răniţii de le câmpul de luptă. Ei

cer ajutor.

- Kazacii dumitale, nu trebuiau s-o ia la goană ca nişte iepuri fricoşi ci să-şi scoată camarazii răniţi aşa

cum au procedat gardiştii! Acuş vom cere un armistiţiu şi veţi putea să vă luaţi răniţii.

Moldovenii au acceptat imediat, acordându-le o încetare a focului de trei zile. Spre orele zece norii s-au

împrăştiat. Se făcu cald. De la pământ au început să urce aburi. „Sunt sufletele ucişilor înălţându-se spre cer”.

Din cei o sută de atacanţi zăcând la pământ doar trei erau răniţi. Restul zăceau fără suflare.

X X X

Profitând de armistiţiu de la Tiraspol sosi atamanul de campanie. I-a convocat pe toţi ofiţerii şi

ureadnicii (subofiţerii) de kazaci. Era deja la curent cu pierderile. Un număr mare de pierderi s-au înregistrat şi

în rândul ofiţerilor. De aceea au fost convocaţi şi ureadnicii – pentru a-i înlocui.

- Domnilor ofiţeri! Toţi s-au ridicat în picioare. Propun să-i cinstim printr-un minut de reculegere pe acei

care nu mai sunt cu noi. Fie ca sufletele lor să se înalţe în ceruri, acolo unde nu sunt războaie, unde e pace…

Rog să luaţi loc.

Toţi îl priveau cu o anume agasare pe acest ataman de campanie, îmbrăcat la patru ace, ca de paradă,

cu obrajii durdulii.

- Prin împuternicirile care mi-au fost acordate de atamanul militar declar avansarea în grad a

următorilor ofiţeri şi ureadnici.112

Lemeşev obţinu gradul de esaul direct, trecând peste gradul de subesaul şi două sotnii în subordine.

Kazacii rămaşi au fost încadraţi în sotnii noi.

- Peste două zile de la Volgodonsk vor sosi alţi două mii de kazaci. Tot atâţia vor veni şi de la Rostov şi

Novocerkask.

- Şi din nou comandamentul local va organiza o ofensivă şi din nou vor pieri doar kazaci. Nu-mi place

mie toată treaba asta, domnule ataman de campanie, spuse proaspătul esaul Lemeşev.

- Asta-i realitatea, domnule esaul.

- Am semnat contractul şi suntem obligaţi să executăm toate ordinele date de autorităţile de aici. Ne

plătesc bani? insistă Lemeşev. Şi de unde îi iau? Oare nu tot din Rusia? Rezultă că noi luptăm pe banii noştri

ruseşti şi pe care puteam să-i primim şi acolo, fără a lupta şi fără a ne pierde camarazii. Cred că noi, kazacii, ar

trebui să ne gândim bine ce şi cum. Încă două-trei ofensive ca cea de ieri şi nu vom mai rămâne cu nici un

kazak.

- Nu putem schimba nimic, îi răspunse atamanul.

- Putem. De exemplu, data viitoare nu am să pornesc la atac până n-o să-i am alături pe gardiştii lor.

- Nici noi, au fost de acord şi ceilalţi ofiţeri de kazaci.

- Informaţi-l de acest lucru pe comandant, domnule ataman de campanie. Ca pe urmă să nu spună că

nu a ştiut. Şi dacă va încerca să mă pună la punct am să fac terci din gardiştii lui.

- Iar noi te vom ajuta, răspunseră ca un ecou şi ceilalţi.

- Şi încă un lucru. Avem nevoie de uniforme de camuflaj ca astfel să nu ne deosebească de gardişti.

Atunci pierderile vor fi mult mai mici. Doar moldovenii nimicesc în special kazaci, considerându-ne mercenari

veniţi pe pământul lor pentru a ucide. Uniforma kăzăcească trebuie păstrată pentru defilări. Problema cu

uniformele trebuie rezolvată de urgenţă, azi-mâine, cât mai durează armistiţiul. Iar cei care vor veni trebuie mai

întâi îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj şi abia apoi trimişi pe câmpul de luptă.

- E o problemă pe care o puteam rezolva uşor, cred eu. Din câte mi s-a spus în depozitele armatei a 14-

a există efecte cu care s-ar putea echipa până la două sute de mii de militari. Aşa că va ajunge pentru toată

lumea. Mâine vă primiţi noile uniforme.

113

X X X

Profitând de armistiţiul convenit, horunjiul, acum esaulul Lemeşev a pornit să-şi adune kazacii. A

numărat cam două sute. I-a îmbrăcat pe toţi în uniforme de camuflaj, şi-au mai tăiat din cârlionţi şi acum

semănau cu nişte soldaţi obişnuiţi. Armistiţiul pascal s-a dovedit şi un bun prileg de a se spăla, de a se odihni.

Au putut merge chiar şi la dansuri. Au făcut cunoştinţă cu fetele din partea locului şi, numaidecât, s-au încăierat

cu flăcăii locali, dând şi încasând. Totul a mers parcă bine până când câţiva kazaci au fost prinşi furând. Iar doi

au fost învinuiţi de încercare de viol. Din acest moment relaţiile dintre kazaci şi gardişti care în majoritate erau

localnici s-au umplut de ostilitate. Gardiştii au cerut chiar separarea fronturilor ocupate de kazaci şi gardişti.

Aşa şi s-a procedat. Numai că de atunci artileria moldovenească „prelucra” seară de seară, metodic, în special

tranşeele ocupate de kazaci. În curând aceştia au început să bănuiască faptul că anume cineva dintre gardişti

transmitea coordonatele şi corecta focul moldovenilor. După fiecare tir înregistrau pierderi. Nu aveau ce face.

Abia acum au înţeles că erau inamici de moarte şi ai moldovenilor dar şi ai gardiştilor. Semnase însă un contract

şi trebuia să-l respecte. Încă era bine că doar pe un termen de trei luni.

Au trecut Paştele, sărbătorile de mai. Spre sfârşitul lunii mai li s-a ordonat să atace. Era cam pe la cinci

dimineaţa. Lemeşev nu-şi mobiliză kazacii până nu văzu că pornesc şi gardiştii. Porni rapid înainte. Alergă atât

de iute încât nici nu-şi dădu seama că nimerise în faţa unui gard. Privi în jur, se roti pe unde să treacă până ce

văzu o scândură dându-se la o parte şi auzi vocea cuiva:

- Pe aici, pe aici flăcău. Până se dezmetici se pomeni tras de partea cealaltă a gardului şi simţi ţeava

rece a unui pistol-mitralieră la tâmplă. Aşa, băieţel – îi vorbea un sergent de poliţie.

Lemeşev se supuse maşinal.

- Domnule căpitan, i se adresă unul din voluntari căpitanului de poliţie care îl ajutase pe Lemeşev să se

strecoare prin gard, permiteţi să-l ducem la statul-major. Acolo îl aşteaptă şi alţi ortaci.

- Nici un stat major. Pe acest client îl ducem direct la Chişinău. Ni l-a comandat chiar comandantul

direcţiei. Curând sosesc nişte corespondenţi de la Chişinău. Aşa că îl preiei dar ai grijă să nu-i cadă nici un fir de

păr.

Voluntarul parcă neauzind ce i se spuse arătă spre cizmele lui Lemeşev:

- Priviţi ce cizme are tipul. De hrom! Apoi râse: Exact măsura mea, domnule căpitan. Lui la ce o să-i

folosească? Oricum au să-l mănânce peştii din Nistru.

114

- Văd că ţi-am vorbit ca la perete. Tu rămâi pe loc. Îl va duce sergentul şi îl va preda nemijlocit

comandantului. Îl păşteam demult pe acest tip şi uite că ne-a venit singur. Cum scrie în livretul lui militar?

Horunjii Ivan Lemeşev. I se adresă proaspătului prizonier: - Te-ai născut în cămaşă, horunjii!

- Ba la naiba! Nu mi-a mers niciodată.

- Ţi-o spun eu că ţi-a mers. Cel puţin de astă dată. Veţi rămâne în viaţă, horunjii Lemeşev. E cel mai bun

lucru care i se poate întâmpla unui om la război. De regulă, nu luăm prizonieri kazaci mercenari. Tu însă vei fi

filmat pentru televiziune după care vei fi schimbat cu cineva din ai noştri.

Deşi nu era prea sigur că va scăpa cu zile, Lemeşev îşi spuse că era totuşi o soluţie pentru a scăpa din

porcăria în care nimerise. „Cu puţin noroc rămân şi în viaţă dar şi salariul am să mi-l primesc.”

După interogatoriul-interviu în faţa camerelor de luat vederi care a durat aproape două ore Lemeşev a

fost dus la Chişinău. Peste opt zile a fost schimbat. Lemeşev refuză categoric să mai meargă în tranşee şi a

renunţat şi la gradul de esaul. A rămas până la expirarea termenului din contract să-şi facă serviciul pe lângă

atamanul de campanie.

X X X

În primăvara lui 1992 un grup special, creat de Şevţov ( evident, la

comanda Moscovei) a preluat arhiva KGB din RSSM, transferată acolo în 1990 pe

motiv că „situaţia se înrăutăţeşte”.

În 1992 a început comerţul cu respectivele dosare. Contra unor sume

„onorabile”. A fost, „conform unor surse demne de toată încrederea”, un comerţ

extrem de prosper…

Ulterior, în 2005 înainte de alegerile parlamentare, o parte din aceste

documente, ca din senin au „ieşit la suprafaţă”. Au fost publicate liste de

„informatori”, chipurile, din rândul a tot felul de intelectuali: scriitori, ziarişti,

artişti plastici, cântăreţi, sculptori, actori.

Nici pomină de membru PCRM, PPCD. Nu figurau numele Voronin, fost

secretar de partid de la Bender şi ministru al MAI. Nici urmă de Kalin, Mişin, Iov,

Roşca etc. Arhivele au fost nimicite de ei înşişi în 1993.

115

Arhiva KGB-lui RSSM cuprindea dosare de agenţi, de evidenţă operativă,

fişele personale ale colaboratorilor, listele şi fişele personale ale informatorilor,

numele conspirative ale informatorilor şi ale agenţilor secreţi. Aceste documente

conţin un mare potenţial de primejdie socială dacă nimeresc în mâinile unor

persoane străine de interesele statului, puse pe şantaj, răfuială personală etc.

În primăvara anului 1992 a început comerţul cu tot felul de acte secrete.

Se propuneau contra unor sume importante politicienilor, oamenilor de afaceri

care anterior colaboraseră cu securitatea (KGB), diverse materiale

compromiţătoare (vestitul „kompromat”). De notat că printre materialele,

dosarele de agentură se păstrau şi materiale vizându-i (sub diverse aspecte) pe

toţi locuitorii RSSM.

Între informatori existau şi persoane care au emigrat. În diverse ţări: SUA,

Israel, Germania, Franţa. Odată cu obţinerea cetăţeniei creştea şi costul actelor

oferite, care vizau trecutul nu tocmai curat.

Relaţia oricărui serviciu de informaţii cu agentura sa se construieşte în

primul rând pe bază de încredere reciprocă, pe asigurarea nedivulgării

respectivei colaborări. Nimeni nu doreşte să fie privit cu fereală, chiorâş, ca fiul

să înceteze să-şi mai respecte tatăl aflând că acesta este sau că a fost informator

(turnător). În ruseşte sună mai concret „stukaci ori donoscik.” Dar mai există şi

partea de lume care a avut de suferit de pe urma acestuia şi care doreşte să se

răzbune!

Iată de ce lumea dădea ultimul bănuţ numai ca să şteargă urmele, să nu i

se facă publică „activitatea” de informatori, de „securişti” (într-o accepţie mai

generală).

Iată cum descrie colonelul Bergman un caz de acest fel:

„… Mi s-a adresat pentru ajutor fostul secretar doi al comitetului

orăşenesc Tiraspol al comsomolului, Vsevolod Iampolski. În perioada

restructurării omul nu pierduse timp şi deveni un businessman de succes. I-au

sunat nişte tipi supăraţi şi i-au cerut direct: ne dai nişte bani altfel facem publice

nişte hârtii privind colaborarea ta cu „serviciile” în perioada sovietică.

116

Nu pot să uit cum tremura vocea lui Iampolski rugându-mă să vorbesc cu

Lebedi să-l apere. La acel timp în Transnistria era singurul care putea să ofere

protecţie…”

Un alt principiu sacru pentru toate serviciile de informaţii din lume: nici

într-un caz nu se vinde serviciul extern, nu se divulgă numele şi activitatea

agenţilor, colaboratorilor acestuia, nu sunt lăsaţi fără protecţie! Indiferent de

împrejurări. Nici măcar bolşevicii veniţi la putere în 1917 n-au deconspirat

serviciul extern. Deşi îl considerau o „instituţie burgheză”.

„Mulgerea” oamenilor de afaceri, a politicienilor e o treabă mizerabilă dar

nu e atât de primejdioasă pentru destinele unei ţări cum este comerţul cu secrete

de stat. Se ştie că în 1993 Şevţov a transmis o parte din arhive MSN-ului

(Ministerului Securităţii Naţionale) de la Chişinău. Le-a transmis sau le-a

vândut? Şi cui anume?

Răspunsul se lasă aşteptat, deşi colonelul Bergman a afirmat că Şevţov a

vândut arhivele respective. Intermediar ar fi fost unul din locţiitorii ministrului

securităţii naţionale… Nu-i voi divulga numele căci e posibil să fie un ofiţer

cinstit, de onoare. A făcut incognito câteva deplasări la Tiraspol pentru a prelua

de la Şevţov diverse dosare de arhivă.

*Se spune că acest ofiţer din KGB după război deveni foarte bogat. Cu ce oare ?

Nu-i exclus să mai existe şi alte persoane care să fi cumpărat de la Şevţov

dosare şi documente de arhivă. De remarcat că mai multe documente de acest fel

au fost date publicităţii anume în perioada guvernării lui Voronin (vezi în special

colecţia ziarului „Moldova Suverană” din perioada respectivă). Era un mod de

răfuială cu adversarii sau eventualii adversari politici.

Repetăm că anume în ajunul alegerilor parlamentare din 2005 au fost

publicate diverse liste cu informatori. Dar, atenţie, majoritatea erau ziarişti,

diverşi oameni de cultură. Nici urmă de Voronin, Kalin, Mişin, Iov, Roşca etc.

Există supoziţii că dosarele lor au fost nimicite încă în 1993 de… ei înşişi. Mai

117

multe „guri rele” dar bine informate afirmă că o parte din arhivele aflate în

„custodia” lui Şevţov au fost cumpărate inclusiv de Roşca. Sute de nume şi de

nume conspirative. Se mai spune că o parte din ce avea Roşca au fost cumpărate

de comunişti. Dacă e aşa va dura încă timp destul cât foştii „informatori” şi

„colaboratori” devotaţi altă dată sau în prezent comuniştilor vor mai tremura.

Bizar, dar în prezent, în pofida unor dezvăluiri, diverse persoane continuă să

primească distincţii acordate de Rusia, România, Moldova. Explicaţia? Sunt utili?

(„Da, sunt ticăloşi dar sunt de-ai noştri”?)…

Iar Rusia continua să afirme în ciuda tuturor evidenţelor, că Armata,

unităţile armatei lor „nu luptă de partea separatiştilor”.

Armata Naţională a Republicii Moldova la acel timp abia se constituia.

Exista doar pe hârtie, în proiect. Armata a 14-a rusă lupta contra detaşamentelor

de voluntari, mulţi din ei cu experienţa războiului din Afganistan, şi cu unităţi de

miliţie, numite de pe timpul lui Mircea Druc „poliţie” care, evident, nu puteau fi

numite „unităţi militare de luptă” deşi, în fapt, s-au dovedit a fi mult mai eficiente

şi mai profesioniste ca Armata..

X X X

Grupul BPDS, dislocat pe direcţia tactico-operativă Varniţa-Bender se afla

în tabăra de lângă Varniţa. Aveau şedinţe obişnuite de pregătire şi antrenament

prevăzute pentru trupele cu destinaţie specială. Din cauza arşiţei, efectivul

obosea cumplit. Trebuiau clătite, aproape în fiecare seară, uniformele după

exerciţiile istovitoare. Însă nimeni nu se plângea. Ei ţineau bine minte cuvintele

marelui conducător de oşti Iulius Cezar: „E greu la aplicaţii, dar uşor în luptă”.

S-au convins de mai multe ori de adevărul acestei spuse, care le-a salvat în

repetate rânduri viaţa”.

118

Pe 15 aprilie comandantul grupei a învoit o parte din soldaţi să plece în

permisie acasă. Printre aceştia şi Ion Fulga. Soţia era la lucru. A fost înconjurat

de vecini, care îl bombardau cu întrebări.

O vecină a sunat-o pe Galina Fulga şi i-a spus că a sosit soţul. Lăsând totul

baltă, a alergat acasă. El a îmbrăţişat-o strâns, strâns.

- Te va săruta proaspătul plutonier Fulga.

- Chiar aşa? l-a întrebat ea nedumerită.

- Zilele astea a fost emis ordinul. Iată epoleţii, şi i-a arătat, sunt cel mai

tânăr sublocotenent din brigadă.

Ea s-a învoit de la lucru şi au petrecut împreună câteva zile de neuitat . El

glumea mereu, se juca cu fiul.

La despărţire, el a devenit trist.

- Dacă se întâmplă ceva cu mine, ai grijă de fiu.

- De ce spui asta? a izbucnit în plâns Galina.

- Pentru orice eventualitate. Statul va avea grijă de voi. Te vor ajuta şi

rudele mele, prietenii. Sunt sigur, vei fi la înălţime.

Pe 19 aprilie de la Chişinău a sosit un grup de artişti. Seara urma să aibă

loc un concert. Toată lumea era foarte bine dispusă.

Doar Ion Fulga nu se ştie de ce tăcea, nu se arăta deloc bucuros. Glumeţ şi

poznaş, era mereu bine dispus. Acum nu era în apele sale…

Focurile care au răsunat în noaptea de 19 aprilie 1992 nu au fost luate în

seamă. La Bender cazacii sau puşcăriaşii beţi împuşcau spre poziţiile

moldovenilor, fără a cauza vreo daună.

Însă a venit vestea că au fost atacate poziţiile Comisariatului de poliţie

Soroca. Sunt pierderi.

Grupa a fost alarmată. O parte a plecat în marş forţat, deoarece nu erau

locuri în maşini şi în TAB-uri.

- Băieţi, nu sunt în apele mele şi am o presimţire rea, le-a spus Fulga

prietenilor, rămân şi vă aştept.

Însă băieţii l-au înduplecat…

119

Poliţiştii din Soroca ţineau frontul la dreapta şi la stânga de la traseul

Chişinău-Bender, la postul staţionar al AIO. „Ţineau frontul” e spus tare. Beau

vin, se comportau ca în timpul oricărei plimbări. Nu şi-au dat osteneala să

controleze perdeaua forestieră, care trecea pe lângă tranşeele lor.

Puţin mai departe, în spate „luau masa” medicii de la ambulanţă şi trei

poliţişti de la Soroca. Tocmai aceştia au fost înjunghiaţi ca nişte oi de un grup

special de diversionişti care s-au infiltrat în spate prin perdeaua forestieră.

Separatiştii au atacat în acelaşi timp pe toate direcţiile.

Însă poliţiştii din Soroca, în ciuda pierderilor importante de personal din

cauza focului de artilerie şi a loviturii din spate din cauza flancurilor neacoperite,

nu au abandonat poziţiile. Toată nenorocirea venea de la neînzestratul general

Dabija-Kazarov, care comanda această direcţie. Cum a putut trimite poliţişti pe

poziţii fără a le acoperi flancurile?

Aici e şi vina, desigur, a comisarului de poliţie, care, fiind pe poziţii, nu a

catadicsit să controleze cine îl acoperă din dreapta şi din stânga. L-a liniştit

probabil faptul că flancul drept se termina într-o arătură adâncă. Dar cel stâng

era ascuns de perdeaua forestieră. Asupra acestuia trebuia să-şi îndrepte atenţia

comisarul, nu să se bizuie pe Dabija-Kazarov, felcer cu epoleţi de general.

Fie că serviciul de informaţii a separatiştilor a lucrat bine, fie că cineva din

statul-major a trădat direcţia, dar ei au ocolit poziţiile poliţiştilor anume din

flancuri, lovind în spate.

Dacă nu ar fi reuşit să sară în ajutor grupa BPSN, nici un poliţist din

Soroca nu ar fi rămas în viaţă.

Primul a sosit ca întotdeauna la faţa locului TAB-ul sergentului Ion Fulga.

Pretutindeni zăceau trupuri, poliţiştii luptau fiind aproape încercuiţi.

Dându-şi seama într-o clipă ce se întâmplă, Fulga a îndreptat TAB-ul spre

separatişti, care trăgeau în spatele poliţiştilor. Au început să ţăcănească

mitralierele. I-a sărit în ajutor cel mai bun prieten al său, Valeriu Dulghier cu

curaj pe „bunică”, aşa numeau cei din trupele speciale tancul T-34, care nu avea

turelă cu tun. Acest tanc a fost adus din sovhozul său de ofiţerul Tâldu, unde era

120

folosit pentru tasarea silozului. Pe „bunică” ostaşii au instalat o „Cositoare”, o

piesă antiaeriană

Separatiştii care s-au infiltrat pe flancul drept, din partea arăturii au

tremurat şi au început să se retragă. Însă separatiştii continuau să tragă din

perdeaua forestieră în spatele poliţiştilor de la Soroca.

Ion Fulga a început să tragă spre flancul stâng. A început să lucreze „Şilka”

de pe „bunică”.

Separatiştii care atacau frontul au înaintat cu TAB-urile lor, lovindu-i în

coastă. Câte bombe de aruncător au explodat alături.

Hotărând să abată pericolul, Ion Fulga a luat aruncătorul de grenade a

ochit şi a tras. Un TAB al adversarului a luat foc. A apucat al doilea aruncător, a

ochit… şi s-a rostogolit în jos. Glontele inamicului a intrat pe gură…

Respingând atacul şi restabilind linia frontului, au adunat răniţii şi morţii.

La Ion Fulga glontele a fost găsit lângă inimă, calibrul 5, 45, interzise…

Nu era însă clar dacă separatiştii au plecat ori s-au ascuns în perdeaua

forestieră. Atunci comandantul i-a ordonat lui Valeriu Dulgher şi Ruslan

Safromatov să cerceteze perdeaua forestieră.

Aceştia au parcurs târâş distanţa de la traseu până la perdeaua forestieră.

S-au oprit, au ciulit urechile. S-au mai târât încet vreo 10 metri. A ciulit iarăşi

urechile. Linişte.

Au examinat zona dată dar nu au găsit pe nimeni. Peste tot zăceau tuburi

arse, conserve, sticle de votcă, pansamente însângerate. „Se vede că se aflau de

mult în ambuscadă. Cum de nu i-au observat ai noştri? Dacă i-am fi descoperit la

timp, Ion ar fi în viaţă”, s-a gândit Valeriu.

Drept răzbunare pentru moartea tovarăşului lor respectat, trupele speciale

au bombardat toată noaptea poziţiile separatiştilor cu aruncătoare, tunuri şi

piese antiaeriene.

„Fraţii” ruşi trăgeau cu gloanţe cu centrul de greutate deplasat, interzise

de toate organizaţiile internaţionale.

121

Armata a 14-a rusă în luptele din Bender şi de lângă Bender a utilizat

proiectile brizante teleghidate, care la o comandă de pe pământ, aproximativ la o

înălţime de 40-80 m deasupra pământului, explodau, iar peste capetele

soldaţilor, locuitorilor paşnici, copii şi bătrâni cădeau cu o viteză enormă circa 60

000 de schije sub formă de săgeţi. Nu exista scăpare împotriva lor! Aceste

proiectile fac parte din categoria armelor de exterminare în masă şi sunt, de

asemenea, interzise în toate ţările civilizate…

În cele civilizate…

X X X

Grupul patriotic al „Burunducilor” înfăptuia operaţii în spatele frontului

fără să pună la curent pe poliţişti. Se temeau de trădare din partea conducerii

MAI, de unde separatiştii primeau informaţie.

Comandantul „Burunducilor” Ion Grecu, care luptase în Afganistan, era de

baştină din Dubăsari. Avea o stimă deosebită întrre apărătorii platoului. Era

mereu ameninţat de colegii său afgani, care trecuse de partea separatiştilor.

Chiar cei mai buni prieteni-afgani s-au dezis de el.

Ion trecea când voia linia frontului, rămânea 2-3 zile acasă, trecea pe la

prietenii săi, încrezut că nu va fi trădat.

Pe la sfârşitul lui aprilie, fiind la Dubăsari, simţi că este filat pe ascuns de

prietenii săi. Peste puţin timp era filat deschis.

Înţelese, iată, iată va fi arestat. Cum s-a lăsat întunericul, hotărî să treacă

înapoi, pe platou. Se porni în fugă pe cărările care le ştia numai el. Însă nu putea

scăpa nicidecum de urmăritori. Să meargă pe cărările cunoscute numai de băieţii

lui, înseamnă să demaşte cărările secrete. Cine ştie câţi băieţi de ai lui vor

nimeri în ambuscadă !

Hotărî să-i ducă pe urmăritori în altă parte, riscând să calce pe vre-o

grenadă-capcană, puse de maiorul Troenco. Era aproape de tranşeele

apărătorilor platoului, când în faţă, ca de sub pământ, iau tăiat calea foştii lui

122

camarazi-afgani, care tot ştiau bine cărările. Erau vre-o 20 la număr. Din spate

mai veneau încă...

A fost înconjurat de un cerc strâns. I s-a propus să se predea. Ştiind cel

aşteaptă, Ion hotărâ să-şi dea viaţa cât mai scump. A scos siguranţa de la

grenada F-1 şi a pus-o sub picioare. Altă grenadă o ţinea în mână. Urmăritorii pe

întuneric n-au observat acţiunile lui.

Cum numai cercul s-a strâns şi au vrut să-l înhaţe, el mişcă piciorul şi lasă

grenada să cadă din mână...

Zeci de trupuri au rămas să zacă pe acel loc...

Această scenă o urmăreau poliţiştii grupului condus de Vasile Toma, căci

se desfăşura pe un deal. Nu ştiau ce se petrece acolo, cine pe cine ucide...

După ce „Burunducii” au povestit ce s-a întâmplat, poliţiştii au rămas şocaţi

de eroismul lui Ion Grecu.

-Ce tărie de caracter, ce voinţă trebuie să ai, ca să faci aşa o faptă eroică. –

spuse sergentul Vasile Toma.

-Asta e un erou adevărat, dar nu din cei născociţi şi arătaţi în filmele

sovietice – au fost de acord poliţiştii.

* Nu ştiu dacă Ion Grecu a fost decorat post-mortem cu vre-un ordin. Cred că

dosarul lui este la SIS, care luase şefia pe grupul „Burunducii”, format şi condus de

Eroul naţional Ion Grecu.

X X X

La data de 15 mai 1992 în Armata naţională erau înregistraţi 1382 de

ofiţeri şi subofiţeri pe contract. 385 din ei au refuzat să dea jurământul de

credinţă Republicii Moldova.

Pe poligonul din Bulboaca s-a început instruirea efectivului Armatei, se

petreceau manevre şi exerciţii la împuşcat din toate armele avute la dotare..

123

La 20 mai, artileria Armatei a 14-a, după ce fusese nimicită artileria

separatistă, a deschis focul asupra bacului de la Holercani, în care a nimerit un

obuz şi bacul s-a înclinat pe o parte. Din el a căzut o bătrână, care s-a înecat.

Tot atunci artileria Armatei a 14-a, a deschis focul asupra pozişiilor

ocupate de moldoveni lângă catul Doroţcaia.

Artileria deveni o forţă dominantă în război, după ce Armata a 14-a a trecut

de partea separatiştilor.

Armata a 14-a rusă complect, deschis a trecut de partea

separatiştilor. Rusia a intrat deschis în război contra Republicii Moldova.

După acest act de terorism internaţional, declanşat de Rusia, din România

a început să sosească armament uşor şi muniţii la el. Au fost transmise Armatei

naţionale 18 obuziere de calibru 122 mm, un divizion de lansatoare de bombe

calibru 82 mm, un divizion de lansatoare de bombe (mortiere) 120 mm,

proiectile, bombe şi piese de rezervă la tunuri, obuziere, mortiere.

Moldovenii repede însuşau armamentul greu. Tunurile care nu le-au

nimicit ofiţerii ruşi, au fost complectate cu piese de producţie autohtonă ori

aduse din România. Au fost formate două divizioane. Împreună cu divizionul

românesc, alcătuiau o forţă cât de cât solidă.

Simţind în spatele său puterea şi sprijinul Rusiei, separatiştii continuau să-i

provoace pe moldoveni:

*Anii ’70. Mulţi îşi amintesc de tipul de banditism practicat în URSS atunci. Merge cineva seara pe

stradă. La un moment dat se vede abordat de un băieţandru. Cerea o ţigară. Dacă i se dădea cerea bani.

Dându-i-se bani îi cerea omului căciula sau paltonul. Se urmărea de fapt scoaterea lui din sărite. Şi odată

scos, brusc de după colţ îşi făceau apariţia 15-20 de vlăjgani: întreaga bandă. Şi atunci, chipurile, sub

pretextul că sar în apărarea bietului copil jignit rău omul era jefuit şi mai ales bătut măr. Dintr-un fel de

plăcere.

Era de fapt tactica aplicată de armata rusă în Transnistria, apoi în Osetia de Sud în august 2008. În

Transnistria drept provocatori serveau cazacii, gardiştii, elementele criminale aduse din închisorile din

Rusia. În Gruzia pe rol de „băieţaşi nevinovaţi” (de provocatori) „şi-au produs” osetinii.

124

Moldova nu avea Armată în sensul adevărat al cuvântului. Ea abia se

forma. Oficial la 10 aprilie 1992 Brigada de infanterie motorizată din Bălţi a

primit jurământul, devernind prima structură militară a Armatei naţionale. Însă

ea era împrăştiată prin raionil Făleşti, oraşul Bălţi. O parte era la poligonul din

Bulboacă.

X X X

Pe la sfârşitul lunii mai pe platoul din Cocieri era linişte. Maiorul Troenco hotărî

să controleze ultimul său post, № 20. La TAB-ul „Călăraşi” comandant era Ion Gonciar,

care luptase doi ani în Afganistan, în trupele aeropurtate. Era cavaler a trei ordine

sovietice de luptă.

S-a urcat în TAB şi comandantul cercetaşilor săi, fostul căpitan al Armatei

sovietice, Iurie Curca, care poseda la perfecţie orice armă, cu care era dotată Armata

sovietică. După cum spunea el, dacă va fi nevoie el şi rachetele S – 300 va putea să le

trimită unde trebuie!

Au abordat tricolorul pe TAB şi s-au îndreptat spre post, care se afla tocmai lângă

barajul hidrocentralei. Au discutat cu băieţii. La întoarcere Troenco se situase pa locul

comandantului şi răsfoia nişte hârtii, când Gonciar scoţând capul din trapă a îndreptat

TABul spre postul separatştilor.

-Încotro? întreabă Troenco.

-Ne salutăm cu separatiştii şi ne întoarcem.

Troenco crezu că e o glumă. Văzându-l pe Gonciar în cască de tanchist,

îndreptându-se fără şovăială spre postul lor, separatiştii i-au permis să treacă.

Troenco a comandat: înapoi !

-Târziu comandante. Trebuie mers până la capăt ! auzi el răspunsul lui Gonciar,

care liniştit s-a îndreptat spre baza auto.125

Iura scoase o ladă cu grehade F-1, a aruncat toată lada peste gard, unde erau

adunaţi personalul şi tehnica blindată. Apoi au atacat fulgerător postul miliţiei rutiere la

întrare în Dubăsari, după ce au întors înapoi. Mergând pe lângă comitetul executiv

orăşenesc, au tras rafale din două mitraliere în ferestrele clădirii.

La postul prin care ei au trecut, erau aşteptaţi. Însă TABul îşi luase viteza maximă

Gloanţele nu făceau nici o daună.

Dar iată că în faţă apare un cazac cu lansatorul de grenade. Gonciar a apăsat pe

accelerator, cazacul s-a fâstâcit pe o sutime de secumdă, şi a fost strivit.

Numai au ajuns înapoi că a sosit o comisie din statul major.

-Cine va permis să riscaţi ci viaţa oamenilor şi cu tehnica ?

-Care tehnică? întrebă nedumerit Gonciar – TABul e la loc.

-De ce atunci esă aburi din el ?

-Păi e cald. Sfârşit de mai.

Analizând epopeia, au înţeles de ce au fost depistaţi atât de repede: inscripţia pe

bordul TABului „CĂLĂRAŞI” şi numere ca la camioane: CL 13. Dacă nu erau aceste

înscripţii, apoi puteau liber să se plimbe prin Dubăsari.*

*Acest TAB s-a aflat mulţi ani pe teritoriul Comisariatului din Călăraşi, ca un simbol de bărbăţie a poliţiştilor,

care cu preţul vieţii au apărat Patria. Dar comuniştii au pus comisarul lor, Tudor Uţâcă, care, ca toţi comuniştii, a scuipat

în memoria celor care au luptat şi au căzut eroic pa câmpul de luptă, pentru care acest TAB a fost simbolul bărbăţiei,

simbolul credinţei Patriei. Acest comunist înrăit a dus TABul la metal uzat...

Ofiţerii Armatei a 14-a se socoteau mai sus ca cazacii şi gardiştii, care erau nişte

adunături din toate colţurile Rusiei, mai sus ca voluntarii şi poliţiştii moldoveni, care nu

aveau experienţă de luptă. Ei socoteau că moldovenii în momentul critic vor lăsa

tranşeele şi vor fugi.

126

Au strâns într-un loc toată tehnica blindată de care dispuneau: tancuri, MTLB.

MTLB este ca un tanc, numai fără tun. Însă zgomot face nu mai puţin.

Toată coloana asta uriaşă a trecut demonstrativ pe vârful unui deal, apoi la

comandă s-a întors brusc, în rânduială de luptă spre poziţiile moldovenilor. Ca la

paradă.

Maiorul Troenco a ordonat să nu se tragă. Ştia, acest număr n-o să meargă: în

primul rând în aceste câteva luni de război apărătorii s-au deprins cu împuşcăturile şi

vuietul proiectilelor şi bombelor, şi nimeni nu mai apleca capul. S-a format o imunitate,

un fel de bravadă. În al doilea rând, între apărători erau mulţi afganezi, care prin pilda

lor îi încurajau pe ceilalţi.

Ofiţerii ruşi văzând că atacul psihologic n-a mers, nimeni n-a părăsit tranşeele şi

n-a fugit, foarte frumos, impozant au întors coloana înapoi. Era o privelişte

extraordinară!

Mihai Trifan nu s-a reţinut şi a tras o rafală din mitraliera DŞK în ultimul MTLB,

care a luat foc. Apoi ruşii l-au luat la remorcă.

În satul Roghi era un turn, care sus avea o cisternă cu apă, care alimenta cu apă

potabilă satul. De sus poziţiile apărătorilor se vedeau ca în palmă. De aici împuşcau în

apărători lunetistele din batalionul „Colanţii negri”. Veneau ca la serviciu, la aceiaşi oră,

fără întârziere. Apărătorii nu puteau ridica capul din tranşee.

De împuşcat în direcţia turnului era strict interzis. Lunenistele şiau, şi se foloseau

de asta.

Troenco avea doi lunetişti: afganezul Ştefan Tulbu, care din puşca cu lunetă lovea

epurele în ochi, şi vânătorul, Ion Iordache. Iordache şi a ucis-o pe prima lunetistă.

127

Necătând la interzicere, el a împuşcat în cisternă. Apa sub presiune a lovit în

gardul de protecţie, şi reflectând nimeri în lunetistă, care intuitiv a făcut o mişcare

într-o parte. Glonţul a lovit între ochi...

Apoi a fost nevoit să-şi ceară scuze de la locuitori. Ştiind că lunetistele nu se vor

mai urca pe turn, în noaptea următoare Iordache a astupat borta cu un ciop de lemn.

A doua zi a fost rănită şi a doua lunetistă, care trăgea în apărători din casa unei

bătrâne. Dovedi să plece. În cuibul ei au găsit urme de sânge, care duceau în spatele

separatiştilor.

X X X

Profitând de armistiţiul convenit, horunjiul, acum esaulul Lemeşev a pornit să-şi adune kazacii. A

numărat cam două sute. I-a îmbrăcat pe toţi în uniforme de camuflaj, şi-au mai tăiat din cârlionţi şi acum

semănau cu nişte soldaţi obişnuiţi. Armistiţiul pascal s-a dovedit şi un bun prileg de a se spăla, de a se odihni.

Au putut merge chiar şi la dansuri. Au făcut cunoştinţă cu fetele din partea locului şi, numaidecât, s-au încăierat

cu flăcăii locali, dând şi încasând. Totul a mers parcă bine până când câţiva kazaci au fost prinşi furând. Iar doi

au fost învinuiţi de încercare de viol. Din acest moment relaţiile dintre kazaci şi gardişti care în majoritate erau

localnici s-au umplut de ostilitate. Gardiştii au cerut chiar separarea fronturilor ocupate de kazaci şi gardişti.

Aşa şi s-a procedat. Numai că de atunci artileria moldovenească „prelucra” seară de seară, metodic, în special

tranşeele ocupate de kazaci. În curând aceştia au început să bănuiască faptul că anume cineva dintre gardişti

transmitea coordonatele şi corecta focul moldovenilor. După fiecare tir înregistrau pierderi. Nu aveau ce face.

Abia acum au înţeles că erau inamici de moarte şi ai moldovenilor dar şi ai gardiştilor. Semnase însă un contract

şi trebuia să-l respecte. Încă era bine că doar pe un termen de trei luni.

Au trecut Paştele, sărbătorile de mai. Spre sfârşitul lunii mai li s-a ordonat să atace. Era cam pe la cinci

dimineaţa. Lemeşev nu-şi mobiliză kazacii până nu văzu că pornesc şi gardiştii. Porni rapid înainte. Alergă atât

de iute încât nici nu-şi dădu seama că nimerise în faţa unui gard. Privi în jur, se roti pe unde să treacă până ce

văzu o scândură dându-se la o parte şi auzi vocea cuiva:

128

- Pe aici, pe aici flăcăi. Până se dezmetici se pomeni tras de partea cealaltă a gardului şi simţi ţeava rece

a unui pistol-mitralieră la tâmplă. Aşa, băieţel – îi vorbea un sergent de poliţie.

Lemeşev se supuse maşinal.

- Domnule căpitan, i se adresă unul din voluntari căpitanului de poliţie care îl ajutase pe Lemeşev să se

strecoare prin gard, permiteţi să-l ducem la statul-major. Acolo îl aşteaptă şi alţi ortaci.

- Nici un stat major. Pe acest client îl ducem direct la Chişinău. Ni l-a comandat chiar comandantul

direcţiei. Curând sosesc nişte corespondenţi de la Chişinău. Aşa că îl preiei dar ai grijă să nu-i cadă nici un fir de

păr.

Voluntarul parcă neauzind ce i se spuse arătă spre cizmele lui Lemeşev:

- Priviţi ce cizme are tipul. De hrom! Apoi râse: Exact măsura mea, domnule căpitan. Lui la ce o să-i

folosească? Oricum au să-l mănânce peştii din Nistru.

- Văd că ţi-am vorbit ca la perete. Tu rămâi pe loc. Îl va duce sergentul şi îl va preda nemijlocit

comandantului. Îl păşteam demult pe acest tip şi uite că ne-a venit singur. Cum scrie în livretul lui militar?

Horunjii Ivan Lemeşev. I se adresă proaspătului prizonier: - Te-ai născut în cămaşă, horunjii!

- Ba la naiba! Nu mi-a mers niciodată.

- Ţi-o spun eu că ţi-a mers. Cel puţin de astă dată. Veţi rămâne în viaţă, horunjii Lemeşev. E cel mai bun

lucru care i se poate întâmpla unui om la război. De regulă, nu luăm prizonieri kazaci mercenari. Tu însă vei fi

filmat pentru televiziune după care vei fi schimbat cu cineva din ai noştri.

Deşi nu era prea sigur că va scăpa cu zile, Lemeşev îşi spuse că era totuşi o soluţie pentru a scăpa din

porcăria în care nimerise. „Cu puţin noroc rămân şi în viaţă dar şi salariul am să mi-l primesc.”

După interogatoriul-interviu în faţa camerelor de luat vederi care a durat aproape două ore Lemeşev a

fost dus la Chişinău. Peste opt zile a fost schimbat. Lemeşev refuză categoric să mai meargă în tranşee şi a

renunţat şi la gradul de esaul. A rămas până la expirarea termenului din contract să-şi facă serviciul pe lângă

atamanul de campanie.

* Despre soarta de mai departe a esaulului Lemeşev, care apoi a luptat în

Abhazia, tot de partea separatiştilor, susţinuţi de Rusia, contra Geogiei, despre prima sa

129

dragoste faţă de soţia unui duşman, puteţi citi în volumul întâi a trilogiei mele „Jurnalul

unui KGBist”

Într-o zi a telefonat Zelinschi din Răscăuţi. Cu câteva ore în urmă a trecut

pe podul din Răscăuţi în Transnistria vicepremierul Moldovei Sangheli cu suita

sa. Peste o jumătate de oră s-a întors însoţit de un bărbat înalt, care îşi ascundea

cu succes faţa. Suita lui Sangheli s-a mărit de trei ori.

Zelinschi nu era sigur, dar i s-a părut că această persoană semăna destul

de mult cu Igor Smirnov. Nu s-a hotărât să telefoneze imediat, să deranjeze în

zadar. Cu fiecare oră însă, certitudinea că acesta a fost Smirnov creştea.

Gamurari a luat un grup de luptători şi a plecat la ocolul silvic Talmaza,

unde s-a îndreptat, după părerea lui Zelinschi, cortegiul lui Sangheli.

Când a ajuns la ocolul silvic, l-au găsit acolo doar pe pădurar şi urmele unei

mese copioase.

Pădurarul se încăpăţâna câtă vreme cei din trupele speciale nu l-au strâns

cu uşa mai tare. După care nu-l puteau opri.

- Da, Sangheli şi Smirnov au luat prânzul aici. A venit însă o informaţie prin

staţia radio şi ei au plecat repede pe drumul ăsta, şi el a arătat pe care.

- Cât timp a trecut?

- Cam o jumătate de oră.

Gamurari a calculat. Era ora când grupul a ieşit din bază. Înseamnă, că are

un informator în brigadă, sau un informator din afară a văzut grupul care se

mişca rapid şi direcţia de deplasare, i-a sunat şefului şi informaţia a mers mai

departe de la unul la altul.

Nu vroia să creadă că printre flăcăii săi ar putea fi un trădător.

Era inutil să-i urmărească pe Sangheli şi Smirnov.

X X X

La un moment dat se pare că majoritatea deputaţilor din Transnistria şi de

la Chişinău au decis să se întâlnească şi, prin discuţii, să pună capăt acţiunilor

130

militare îndepărtându-i de la putere, concomitent, pe Snegur şi Smirnov. O

spunea, înainte de moarte în 1997 un colonel, martor la operaţia desfăşurată pe

17-18 iunie 1992.

O operaţie stranie prin care ofiţeri de rang superior din structurile

organelor de securitate de stat şi situaţii excepţionale au realizat o acţiune de

evacuare a unor familii de deputaţi din Bender, Tiraspol şi din alte localităţi din

Transnistria. Au fost evacuate cu maximum de discreţie.

Dacă a fost aşa, evenimentele din 19 iunie 1992 apar într-o altă lumină.

Totul a fost de fapt o provocare şi o înscenare.

Smirnov, înştiinţat de părtaşii săi, demnitari înalţi de la Chişinău, a aruncat

în luptă ultima sa speranţă – jokerul – combatul Kostenko, comandantul unui

batalion de ucigaşi profesionişti şi dirijaţi de la Moscova. A „jucat” mereu pentru

a provoca spiritele.

19 iunie orele 16. Un automobil al gardiştilor din Tiraspol opri la tipografia

din Bender. În el se aflau: maiorul Ermakov, praporscicul (un fel de plutonier în

echivalenţă de grad militar rus-român) Grecul, soldatul Kulakov şi şoferul

Reabokoni. Grecul şi Kulakov au intrat în tipografie pentru a lua nişte pachete cu

foi volante comandate. De automobil s-au apropiat poliţişti moldoveni cerându-le

celor din automobil să se legitimeze (clădirea poliţiei se afla direct legată de

clădirea tipografiei). Era un gest de minimă securitate. Ermakov şi şoferul au

coborât din automobil.

Brusc cineva deschise foc de Kalaşnikov împotriva poliţiştilor. Aceşti

„cineva” de fapt erau mercenarii trimişi din timp de Kostenko la tipografie.

Concomitent, ştiind că de la Chişinău se vor trimite întăriri în ajutorul poliţiştilor,

Kostenko a organizat o ambuscadă. Mai târziu cineva din apropiaţii lui Kostenko

povestea că, pentru a scăpa nepedepsit pentru crimele comise, şi-a propus să

provoace prin acţiuni militare Tiraspolul şi Chişinăul. Avea nevoie doar de o

provocare.

În acest fel se întrerupeau tratativele de pace… Şi Smirnov iar „trebuia

poporului” transnistrean... De fapt a cui a fost această idee „originală”, a lui

131

Kostenko, ori a lui Smirnov, nu se ştie... Evident, în acelaşi scop de reluare a

confruntărilor armate… Aceeaşi persoană din anturaj a pomenit şi numele unui

comerciant din Bender care la cererea lui Kostenko a sunat pe 19 iunie la secţia

orăşenească de poliţie informând despre faptul că, chipurile se pregăteşte un act

terorist împotriva ei, şi a chemat o echipă de poliţişti la tipografie. Mai târziu

respectivul a fost găsit mort. Kostenko nu lăsa martorii vii.

X X X

Vineri, 19 iunie 1992. O zi minunată de vară. Situaţia de pe fronturi era

relativ calmă. Nici un grup de cercetaşi nu a remarcat deplasări de forţă.

Gamurari îşi sună comandanţii de grupe:

- Reţineţi numărul necesar de oameni în dispozitive iar pe ceilalţi lăsaţi-i să

meargă acasă. Cine ştie când vor mai putea s-o facă. Voi rămâneţi pe loc.

La rândul său îşi spală uniforma şi o atârnă să se usuce. Îşi lăsă cu el 68 de

combatanţi care se odihneau.

Despre faptul că separatiştii au încercuit şi că atacă secţia de poliţie din

Bender colonelul Gamurari află concomitent de la colonelul Victor Gusleakov,

comisarul, şi de la Eugen Pâslaru, preşedintele comitetului executiv Căuşeni.

Gusleakov cerea ajutor. Avea deja un poliţist ucis şi şapte răniţi. Raportă de

asemenea că i se termină cartuşele. Separatiştii atacau cu forţe numeroase fiind

dotate cu tot armamentul necesar pentru acţiunea respectivă.

Gamurari îi sună de trei ori lui Antoci. Nu-l găsi pe loc. Îi sună lui Eugen

Pâslaru cu care au convenit să se întâlnească la înălţimea Suvorov.

La întâlnirea cu Eugen Pâslaru au decis să pătrundă în oraş şi să meargă în

ajutorul poliţiei. Gamurari îl numi pe Pâslaru comandantul poliţiei locale şi al

voluntarilor. Au decis să se deplaseze pe drumul central şi pe cel aflat mai jos.

Gamurari avea la dispoziţie 68 de luptători. O jumătate, cu două

transportoare blindate şi TAB-uri, i-a luat cu el iar cealaltă, dotată şi ea cu două

transportoare şi două taburi, i-a lăsat-o la dispoziţia lui Pâslaru.

132

… Acum pe drumul central se deplasa un detaşament de poliţie cu

destinaţie specială compus din 34 de luptători în frunte cu Gamurari, iar pe un

drum situat mai în vale, prin satul Hagimus, se deplasau alţi 34 de combatanţi

din trupele cu destinaţie specială, poliţişti din Căuşeni şi 40 de voluntari. Toţi

sub comanda lui Eugen Pâslaru. O adevărată Brigadă…

… Gamurari trimise înainte echipa de recunoaştere. Aceştia aveau

misiunea să cerceteze orice vale, orice loc suspect.

Serghei Andreev îşi terminase deja de cercetat sectorul încredinţat când

simţi că ceva nu era în regulă. O ambuscadă? Făcu semnul convenit celor din

spate. Toţi s-au culcat imediat la pământ. Ocolind drumul, Andreev se deplasă

târâş, venind deja din spate spre locul presupusei ambuscade.

Nu greşi. Numără 15 inşi care supravegheau cu atenţie drumul. Erau

înarmaţi cu grenade, puşti-mitralieră, aruncătoare de grenade, mitraliere.

Preocupaţi de drum n-au simţit apropierea lui Andreev. Acesta, protejat de un

deluşor, ţinti… Doar unul dintre mitraliori izbuti să tragă într-un târziu o rafală

în gol. Înainte de a fi secerat. Andreev avu în prima clipă după luptă pornirea

instinctuală de a acorda primul ajutor răniţilor. Brusc însă îşi aminti de camarazii

arşi de vii de la Gâsca de către gardişti. Trase într-un fel de furie…

„Trădaţi din nou. Cum numai o informaţie intră în ministerul apărării,

aşteaptă numaidecât o ambuscadă”, îşi spuse Gamurari după ce i se raportă

despre ambuscadă.

… Prevăzător, Gamurari îşi dotă din timp TABurile cu instalaţii antiaeriene

cu o ţeavă, două, şi patru. S-au dovedit ideale pentru luptele de stradă pentru

nimicirea punctelor foc din balcoane şi de pe acoperişuri sau a unor trăgători de

elită postaţi pe tot felul de turnuri (de apă, incendiu etc.)

În faţă se deplasa un TAB, care este mai bine blindat, iar după el MTLBul,

care este slab blindat, dar pe care în afară de puştile antiaeriene, erau instalate

şi mitraliere de calibru mare.

Postul doi păzit de kazaci şi trupe din Armata a 14-a, Gamurari l-a atacat

folosind învăluiri din flancuri. Duşmanul a fugit.

133

Între străzile Nekrasov şi Pervoe Maia înaintarea a fost oprită de un

mitralior care trăgea de pe un turn metalic dintr-o mitralieră de calibru mare.

O salvă din puşca antiaeriană şi turnul s-a înclinat. Mitraliera a căzut, dar

mitraliorul s-a aninat de ceva şi rămase atărnat cu capul în jos.

*Pe tot parcursul luptelor trupul aşa şi atârna. La nenumăratele adresări a

moldovenilor ca separatiştii să-l scoată şi să-l îngroape ca pe un om, n-au primit nici un

răspuns. Pe stradă era o căldură înăbuşitoare şi trupul s-a uscat atât de tare, că se

asemăna cu un peşte uscat.

În preajma cinematografului „Drujba” au fost atacaţi de forţe considerabile

ale separatiştilor. S-a încins o luptă aprigă. Separatiştii n-au rezistat şi au luat-o

la fugă.

În patru ore, purtând lupte grele, uneori de-a dreptul disperate, au ajuns

până la strada Dzerjinski unde şi se apărau poliţiştii asediaţi din cadrul secţiei

orăşeneşti Bender de sub comanda colonelului Gusleakov, spărgând astfel cercul

blocadei.

Era deja noapte. Bucuria de nedescris a unor oameni aflaţi la un pas de

moarte.

Trecu de miezul nopţii. Nu puteau să se bucure la nesfârşit. Pentru

salvarea generală urmau să continue. Gamurari îi propuse lui Gusleacov să atace

şi să elibereze toate obiectivele ocupate de bandele de venetici. Au stabilit ca

obiectiv principal clădirea comitetului executiv orăşenesc. Poliţiştii din Bender îşi

cunoşteau foarte bine oraşul natal şi puteau să se deplaseze neobservaţi pe

străzile, căile de acces pe care bandele de mercenari proveniţi din alte locuri n-

aveau cum să le ştie. Au decis să atace pe neobservate din spatele clădirii

comitetului executiv orăşenesc.

X X X

Detaşamentul comandat de Eugen Pâslaru începu să se deplaseze în

interiorul Benderului pe drumul de jos. Am fost întâmpinat cu foc dinspre 134

combinatul de mătăsuri. Cu ajutorul tehnicii blindate şi a singurului tun din

dotare izbuti să treacă. Lupta a durat aproximativ 30 de minute. Nu avea

legătură cu Gamurari.

În scurt timp în ajutorul lui Gamurari şi Pâslaru au sosit câteva batalioane

de carabineri cu unităţi de tehnică blindată, comandate de vice-ministrul MAI

Victor Catană care îl informă pe Pâslaru că unitatea comandată de Anton

Gamurari a spart rezistenţa separatiştilor şi că avansează spre obiectivele

propuse.

Comandantul Brigăzii de infanterie motorizată din Bălţi, colonelul Carasiov

se afla cu două batalioane la poligonul din Bulboaca.

În seara zilei de 19 iunie întruneşte ofiţerii:

- Tovarăşi ofiţeri, adineaori mi-a sunat Preşedintele Republicii Moldova. Brigada urmează să se

deplaseze în marş forţat spre Bender. Pornim peste o jumătate de oră.

-Dar tovarăşe colonel, dumneata încă până mai ieri ameninţai că îl împuşti personal pe oricare, care va

trece cu serviciul în Armata Naţională. S-a schimbat ceva ? întrebă cineva -ce ne facem cu faptul că va trebui să

luptăm împotriva consângenilor noştri, împotriva ruşilor? Cu atât mai mult că mi-am făcut serviciul şi la Tiraspol

şi îi cunosc pe toţi ofiţerii de acolo, insistă unul din comandanţii de regiment.

- N-ai putut găsi o întrebare mai simplă, locotenent-colonel? Mergem şi la faţa locului vedem ce şi cum!

Ion Costaş, ministrul apărării al Republicii Moldova, îl sună pe Carasiov. Au discutat situaţia. Generalul

îi declară direct colonelului că contează pe experienţa şi măiestria lui, dat fiind că nu are experienţa unor

operaţii terestre. Partea proastă, continuă Ministrul, e că nici comandantul Direcţiei de Operaţii Varniţa-

Tighina, un general care nu se ştie de unde se luase, fost locţiitor al comandantului de Corp în Armata rusă, nu

avea nimic comun cu pregătirea de luptă, cu acţiunile militare în teren. Din această cauză Ministrul i-a permis

colonelului să rezolve independent sarcinile de luptă, fără a-i raporta comandantului de Direcţie. Lucru despre

care acesta fusese informat şi acceptă necondiţionat.

Colonelul Carasiov a primit harta-ordin de la generalul Creangă la ora 10.30 pe 19 iunie 1992, adus de

colonelul Anton.

135

Studiind relieful locului îşi dădu imediat seama de unde puteau să-l pândească surprizele. Dinspre

cetatea Bender ocupată de unităţile armatei a 14-a aflate acolo cu statut de garnizoană încă înainte de

declanşarea ostilităţilor, de kazaci, puşcăriaşi ruşi, mercenari, şi care până la momentul respectiv îşi menţinuse

neutralitatea regulamentară. Însă în orice clipă puteau ataca Brigada din spate.

Şi au lovit. În acelaşi moment cu Regimentul de pontoane al Armatei a 14-a, lovind batalioanele din

două părţi. Se mai împuşca şi din apartamentele, balcoanele şi acoperişurile caselor ce dominau în jur. Însă

Brigada a ieşit din încercuire şi a ocupat poziţiile în jurul podului de-a lungul Nistrului.

Brigada a avut pierderi însemnate în oameni, dar principala pierdere a fost baterea reactivă antitanc

„Konkurs.

În aceeaşi zi colonelul Carasiov a fost rănit... şi nu s-a mai întors pe front...

Eugen Pâslaru sună conducerii republicii. Pe loc îl găsi doar pe Alexandru

Moşanu care după ce îl ascultă sună la ministerul apărării. Generalul Creangă i-a

promis că va trimite imediat o unitate militară în ajutorul lui Gusleakov.

Dar acest Creangă, o persoană considerată de diverşi militari o persoană

întâmplătoare şi nelalocul ei în forţele armate moldoveneşti ca de altfel şi

„faimosul” general Dabija-Kazarov care avea comanda frontului pe direcţia

Varniţa – Bender, n-a trimis la Bender militari înarmaţi, de carieră, ci rezervişti

neînarmaţi şi fără gardă înarmată. Armamentul a fost stocat în al treilea autobuz

care venea din spate. Nimeni din ei nu a mai ajuns la destinaţie… Erau aşteptaţi

de oamenii lui Kostenko plasaţi într-o ambuscadă. Au fost căsăpiţi cu toţii. Două

autobuze pline de oameni. O adevărată baie de sânge…

*Nimeni din generali nu a mai răspuns vreodată pentru ce s-a

întâmplat atunci. Creangă a încercat să motiveze faptul că rezerviştii

trimişi n-au fost înarmaţi de teamă, chipurile, că ar fi dezertat cu tot cu

arme. Ridicol: trimiţi lume la război fără să le dai armele. N-a fost altceva

la mijloc, cum se bănuieşte şi în prezent? A dezertat de pe front însă

generalul Dabija-Kazarov, care s-a ascuns mai întâi la colonelul

Mămăligă, la Căuşeni, luat apoi sub aripa sa de M. Snegur, căci puţinii

136

rezervişti rămaşi în viaţă din acel adevărat măcel, îl căutau pentru aşi

răzbuna camarazii morţi.

Se lăsă noaptea. O noapte caldă, caracteristică pentru această perioadă în Moldova. Carasiov le ordonă

ofiţerilor să se afle în stare de alertă maximă. Era sigur că adversarul nu va mai încerca să facă un pod de

pontoane. El ţinea permanent legătura cu vecinii. Combatanţii din BPDS şi voluntarii însă îi priveau cu

neîncredere. În acel moment ruşii erau duşmanii care au atacat mişeleşte pământul strămoşesc, şi cu care

luptau. Unde mai pui că de astă dată se aflau în aceeaşi tranşee, la doi paşi unii de alţii.

Carasiov însă nu-şi făcea probleme în acest sens: ştia că după chiar prima luptă atitudinea se va

schimba. Ordonă imediat minarea căilor de acces spre pod şi la lăsatul nopţii geniştii s-au apucat de treabă. Mai

mulţi voluntari, foşti genişti în armată, s-au oferit să meargă cu militarii genişti. Carasiov acceptă, fiind conştient

că arunca astfel şi o primă punte de încredere. De fapt era sigur că oferta era doar un pretext ca voluntarii să se

convingă că geniştii nu plantau mine false, de instrucţie.

Pe la trei dimineaţa un detaşament numeros de gardişti a încercat să scoată brigada de pe poziţii. De

pe malul stâng a început să tragă artileria armatei a 14-a. Dar atacul a fost respins. Prin coridoarele lăsate de

genişti voluntarii şi combatanţii BPDS au contraatacat în forţă.

Pe Nistru au început să plutească trupuri de gardişti, o bună parte au fost luaţi prizonieri. Erau în temei

soldaţi şi ofiţeri ai armatei a 14-a. Nici kazacii şi nici foştii deţinuţi nu se predau. Ştiau ce-i aşteaptă ! Focul de

artilerie făcu pierderi şi în rândul Brigăzii şi al voluntarilor. Singurii care nu au avut pierderi au fost combatanţii

BPDS. Cu experienţă militară şi de luptă, aceştia ştiau cum să se adăpostească şi cum să atace fără a se expune

inutil. De exemplu, spre deosebire de voluntari nu se deplasau niciodată în linie dreaptă, ci în zigzag, cu opriri şi

cu avansări de la un punct adăpostit spre altul. Păstrându-şi mereu sângele rece.

La colonelul Gusleacov în comisariat sosi comisarul militar din Bender, cu care erau buni prieteni. Au

cinstit ca doi ruşi adevăraţi. Comisarul militar l-a informat de pierderile Armatei a 14-a rusă în atacul de astă

noapte: 86 de ofiţeri şi plutonieri morţi. Pe cei răniţi nu ia numărat nimeni. Pe kazacii, mercenarii şi

puşcăriaşii ruşi morţi nu-i mai număra nimeni niciodată. Erau pur si simplu aruncaţi de pe pod în Nistru, ca să

nu cheltuie cu înmormântările...

Din amintirile colonelului Carasiov:” După ce am respins trei atacuri ale tancurilor ruseşti, s-au terminat

proiectilele pentru tunurile antitanc. Artileria Armatei a 14-a a deschis focul cu tot arsenalul ei. Proiectilele,

137

minele exploadau în tranşeele noastre, nimicind tot în cale. Te simţeai ca în iad. Pierderi mari în oameni. Am

cerut de la generalul Creangă ajutor în trupe, dar mai mult în tunuri şi proiectile. Însă n-am primit nimic. Am

cerut ajutor de la Comnadantul Direcţiei, generalul Dabija-Kazarov susţinere cu divizionul antitanc „Şturm-S”,

cu care el se lăuda în prezenţa lui Snegur. Iarăşi n-am primit nimic.

S-a început panica printre soldaţi. Cu greu i-am impus să împuşte. Moralul s-a ridicat tocmai atunci,

cţnd cu un aruncător de grenade au nimicit două tancuri.

Pentru a opri atacurile neîncetate ale tancurilor ruseşti am cerut permisiunea să arunc în aer podul.

Însă am primit de la Creangă un refuz categoric.

Totuşi 4 tancuri au trecut linia de apărare...”

Carasiov nu e cinstit până la capăt. Brigada sa a avut o bateree antitanc „Konkurs” cu cinci instalaţii

PTURS. Unde le-a pierdut ? De ce ele n-au înaintat împreună cu Brigada ? După lupta de la cetate s-a întors

numai unul ! Unde au rămas celelalte ? Nimeni nu le-a văzut nimicite ! Oare n-au trecut ele la a lor, în Armata

14-a ...?

Mai mult, colonelul Carasiov a uitat la poligon instalaţia antitanc „ŞTURM-S”, care este de câteva ori

mai superioară ca „Konkurs”. Poate că ofiţerii ruşi special au „uitat-o” la poligon...

Bateria de tunuri calibru 152 mm „Ghiaţint” şi bateria de obuziere D-20 dislocate în pădurea de la

Hârbovăţ, au susţinut cu focul lor Brigada lui Carasiov. De ce totuşi au trecut 4 tancuri ?

Operatorii televiziunii moldoveneşti Iulius Ştirbu şi Viorel Cebotari la ora 10 pe data de 19 iunie 1992 se

găseau lângă pod, care era apărat de Brigada lui Carasiov, trupele speciale, voluntari şide comisariatele de

poliţie. Poliţiştii din Anenii Noi, majoritatea flăcăi ruşi şi ucraineni, ţineau frontul împreună cu Brigada. Aproape

peste tot se auzia numai ruseşte, fapt care i-a uimit pe teleoperatori.

În faţa poziţiilor Brigăzii ardeau două tancuri cu drapelul rusesc pe bord, nimicite cu grenade

cumuleative antutanc de provinenţă română. Grenade antitanc ruseşti nu erau în dotarea Brigăzii. Alături se

tăvăleau tanchiştii ucişi. Au fotografiat aceste tancuri, au controlat documentele tanchiştilor. Totul era corect:

erau tancurile Armatei a 14-a rusă ! Rusia spunea la toţi că ea nu luptă de partea separatiştilor !

Conducerea Moldovei a primit dovezi documentate.

138

Pentru a observa mai bine ce se petrece pe câmpul de luptă, Ştirbu şi Cebotari s-au urcat pe acoperişul

unei clădiri cu nouă etaje, care se afla alături de poziţii. De acolo şi au filmat renumitele cadre, care arătau cum

a fost oprit pe pod atacul masiv al tancurilor întregii Armate a 14-a. Artileria moldovenească a nimicit primul

tanc, şi toată coloana a fost oprită.

La 20 iunie, cu forţe comune, a fost curăţite de separatişti cartierele din

vecinătatea magistralei care ducea spre Căuşeni. Se crea astfel posibilitatea

evacuării răniţilor, aprovizionării cu muniţii şi alimente.

Cu puţin timp înainte de aceste evenimente a fost creat statul-major pe

direcţia operativ-tactică Bender-Căuşeni, sub comanda colonelului Mihai

Mămăligă. Analizând situaţia, acesta înţelese, corect, că primejdia cea mai mare

o prezenta capul de pod de la Chiţcani. Gruparea de separatişti cuibărită acolo

putea să atace oricând din spate. De fapt aceştia aşteptau ca moldovenii să se

adâncească în oraş. Cât mai mult. Şi atunci, se considera la Tiraspol, soarta

unităţilor provenite dinspre Căuşeni ar fi fost de neinvidiat.

Mămăligă luă legătura cu Anton Gamurari şi îi solicită un grup de luptători

pentru executarea „unei misiuni speciale”. Grupul detaşat era comandat de

locotenentul Sergiu Osman. Iar în ajutor i-a dat o echipă de voluntari din

Chircăieşti în frunte cu primarul Victor Bădeanu.

Oleg David a fost înscris în Brigadă la sfârşitul lui aprilie 1990 la vârsta de

26 de ani. Îşi făcuse serviciul în Armata Sovietică. Avea o minimă experienţă de

militar dar acum, pomenit în plin război, ca să nu de-a greş, trebui să înveţe câte

ceva şi de la camarazii cu experienţa războiului din Afganistan. Se ataşă de

sergentul Mihai Popa. Acesta făcuse parte din grupul care luptase pe capul de

pod de la Coşniţa în cadrul echipei comandate de locotenentul Arcadie Savciuc.

Pe 19 iunie Oleg a fost şi el printre cei cărora li s-a permis să plece pentru o zi

două acasă. La 20 i s-a telefonat fiind convocat la „bază”. La Căuşeni, mai exact

în satul Cârnăţeni, locotenentul Osman forma un grup mixt care urma să ia cu

asalt capul de pod de la Chiţcani. A adunat 32 de luptători. Oleg şi alţi câţiva

139

combatanţi din această echipă îşi lăsaseră armele şi echipamentul din dotare la

baza din Viişoara. Li s-a putut „oferi” doar puşti-mitraliere şi grenade.

În dimineaţa zilei de 20 iunie 1992 la primăria comunei Chircăieşti s-a oprit

un camion GAZ-53, care a adus puşti-mitraliere Kalaşnikov pentru voluntari. Şi

ordinul colonelului Mămăligă primarului Victor Bădeanu de a înfăptui o

recunoaştere a platoului Chiţcani.

Primarul a făcut lista şi a înmânat voluntarilor puştile sub iscălitură. În

detaşament s-au înscris 120 de voluntari. Pe drum s-au mai înrolat voluntari din

comunele din împrejurimi.

Împărţi detaşamentul în patru grupuri şi prin cămpiile cu grău, prin mirişte

au ajuns la poalele platoului, unde deacurmezişul era săpată o tranşee pentru a

duce conducta de gaz de la magistrală spre satul Zagornoe.

Bădeanu a raportat colonelului Mămăligă, care a ordonat să aştepte grupul

din trupele speciale în frunte cu locotenentul Sergiu Osman.

A început tirul de artilerie. Obuzele aruncate de mortiere zburau cu un

vuiet straşnic spre platou, pe de asupra capului voluntarilor.

… Au ajuns la punctul iniţial de atac. Colonelul Mămăligă i-a făcut atenţi

că atacul se declanşează abia după un tir de artilerie efectuat de două baterii

grele de lansatoare de bombe comandate de un căpitan-rezervist. Tot dintre

rezervişti erau şi militarii care le deserveau.

Oleg îl întrebă pe căpitan dacă mai trase vreodată din mortiere.

- Nu, îi spuse imediat căpitanul. Sunt agronom. Sper însă că împreună cu

băieţii să ne descurcăm. Ei au pregătirea necesară.

În spatele bateriei se aflau trei KAMAZ–uri pline cu lăzi cu bombe. S-au

descurcat. Au tras până la ultima bombă. Părea că pe capul de pod nu mai

rămăsese loc neatins. N-a fost chiar aşa.

Voluntarii s-au bucurat când alături de ei păşeau luptătorii din trupele

speciale. Pe mulţi îi cunoşteau. Ei aveau un MTLB cu o puşcă antiaeriană.

140

Comanda cu el Peotr Patlaciuc, un flăcău ucrainean, care vorbea binişor

româneşte.

S-a adresat către Victor Bădeanu:

-Mai bine să fii căţăluşi în libertate, decât dulău legat. Aşa că inainte,

Vitea !

S-au împrăştiat în lanţ. Mergeau în picioare, fără teamă. Doar colonelul

Mămăligă i-a încredinţat că pe platou n-a rămas nimeni în viaţă.

Din câteva puncte au fost întâmpinaţi cu foc de mitralieră. Mihai Plecan

începu să vocifereze: „Bă, curvelor, salutări din partea OMONului de la Chişinău.

N-aţi uitat de noi! Vă trezim imediat la viaţă!” În scurt timp au putut să audă,

reacţia: „Flăcăi, OMON-ul lui Gamurari! Tiva!”

Amuzat subit, Andrei Laşco începu să ţipe: batalionul № 1 atacă din dreapta

pe flanc, batalionul № 2 spre flancul stâng! Ceilalţi atacăm pe centru. Înainte,

flăcăi!

Se aflau în plin lan de porumb aşa că nimeni nu putea să vadă câţi sunt de

fapt. De partea cealaltă se auziră voci: vine speţnazul! Beretele negre! Sunt prea

mulţi, o ştergem. Se auzi şi o altă voce: „Nimeni nu mişcă! Vă împuşc pe toţi!”

Dinspre platou începu să tragă o mitralieră aflată lângă Stelă (un fel de

monument instalat în memoria militarilor sovietici din perioada celui de-al Doilea

Război Mondial.) Se trăgea mintr-o mitralieră numită Degteareov, care mai

luptase în Primul Război Mondial. Urmară salve din „Alazani”-ul instalat pe un

ZIL. Apoi un lansator de grenade. Se trăgea la nimereală. Prima rachetă

„Alazani” căzu în apropierea grupului, însă ricoşă şi zbură mai departe. A doua

se înfipse în pământ în faţa lui Oleg. Împrăştie pietre, ricoşă şi ea, fără a provoca

victime.

Când, în sfârşit au pus stăpânire pe platou, între altele au putut vedea o

bucătărie de câmp, un lansator de bombe cu lăzi de muniţie, lăzi cu rachete

„Alazani”, două motociclete „Iava”, un excavator cu tot cu tractorist… şi trei

gropi formate de obuzele lansate de „bravii” noştri lansatori de obuze... Din trei

maşini cu obuze, numai trei au ajuns pe platou... Tractoristul a fost acum impus

să sape şanţuri de tragere de profil normal pe toate direcţiile de eventual atac.

141

Iar Osman şi Bădeanu, în lipsă de alt mijloc de legătură, plecă să raporteze.

Instalează posturi de pază din rândul voluntarilor şi pentru a se asigura că

aceştia nu vor adormi la post, îi preveni că ar putea fi atacaţi de „Alfa” (faimoasa

unitate de diversiune şi antitero KGB) care nu cruţă pe nimeni.

Câteva ore mai târziu sosi un batalion de carabinieri comandat de

locotenentul superior Anatolie Caraman detaşat de colonelul Anatol Mămăligă de

pe capul de pod de la Coşniţa. De fapt, de la Coşniţa pornise o companie, dar pe

drum i s-au alăturat unităţi din Armata naţională angajate în luptele cu tancurile

armatei a 14-a. Proasta gestionare a treburilor de front de către diverşi

componenţi ai ministerului apărării. Au rămas fără muniţie. Dacă aveau

necesarul, tancurile ar fi ştiut mai bine ce înseamnă să te confrunţi cu militari

moldoveni bine înarmaţi şi bine conduşi la toate nivelurile.

În final compania a devenit un batalion în toată legea cu un efectiv de 350

de combatanţi. Au ocupat flancul drept al apărării, cu spaţiul de front de la

pădure spre satele Zagornoie şi Copanca. Zagornoie era ocupat de separatişti.

De acolo trăgeau constant lunetiştii împiedicând orice deplasare.

Consultându-se cu căpitanul Răileanu, locotenentul superior Buzu,

Caraman a decis pe risc propriu să atace şi să cureţe satul Zagornoie de

lunetişti.

După un atac fulger separatiştii au părăsit satul.

Noaptea s-a scurs fără incidente, în linişte.

Pe direcţiile mai primejdioase de front erau plasaţi, în amestec cu ceilalţi

combatanţi, luptători din trupele cu destinaţie specială. Dimineaţa de poziţii s-a

apropiat o femeie bătrănă şi a rugat să i se arăte trupul feciorului, puşcăriaşului

care a tras din mitralieră până a fost ucis. Femeia s-a uitat la trupul neînsufleţit

al feciorului şi a spus:cum ai trăit ca un câne, aşa şi ai murit ca un câne. Şi a

refuzat să ia trupul. Combatanţii l-au îngropat în afara platoului.

142

De unul din aceste posturi la un moment dat dinspre sat se apropie un

tânăr şi ceru cu ton obraznic să i se permită să treacă spre platou. Pentru ce?

„Treaba mea”. A fost reţinut.

- De ce ai venit totuşi?

- Păi, vreau să mă duc la Stelă. Acolo e îngropat bunicu-meu.

- Şi de ce n-ai făcut-o ieri, alaltăieri?

- Sunt din Ucraina.

Era limpede că ceva nu era în regulă. La reţinere a fost percheziţionat dar

nu s-a găsit nimic. Intuind ceva Oleg David hotărî să-l mai percheziţioneze încă o

dată. Nu greşi. Într-un colţ de buzunar descoperi un petic de hârtie. Se uită cu

atenţie. Era un fel de bon de plată prin care se atesta că-şi primise solda şi că

este soldat-gardist din compania 1, batalionul 1.

Povesti tot ce ştia.

Ceva mai târziu îşi făcu apariţia un camion ZIL-130. Un combatant opri

maşina, iar alţi doi au deschis rapid portiera dându-l jos şi culcându-i la pământ

pe şofer şi însoţitor.

Şoferul vorbea „moldoveneşte”, iar celălalt tăcea. Se dovedi că făcea parte

din trupe de desant. Întrebaţi ce caută şoferul răspunse în grabă că merg după

beton.

- Aţi mai fost?

- Da.

- Şi de ce maşina e curată?

- Am spălat-o cu furtunul. David s-a uitat în caroserie, unde zăceau patru

buloane de ancorare pe care fixează instalaţia „Alazani”. După prelucrarea

respectivă ei au recunoscut că au fost trimişi în cercetare.

Apoi s-a apropiat un tânăr cu o motocicletă „Java”, de fabricaţie

cehoslovacă, visul oricărui tânăr sovietic. A spus că e din satul Chiţcani şi că se

plimbă. De asemenea fără documente. L-au dus la Oleg David, care şi-a dobândit

faima, deoarece avea pe contul său deja trei demascări.

După o verificare minuţioasă, ca şi în primul caz, a găsit o recipisă privind

primirea salariului ca gardist al companiei întâi din primul batalion. În plus, a

143

găsit permisul dat de comitetul executiv orăşenesc Tiraspol. Se vede că flăcăul

era bine văzut de separatişti.

Însă tânărul continua să tăgăduiască. L-au făcut să cedeze simplu. S-a

înţeles cu băieţii. Când David i-a întrebat ce să facă cu el, aceştia au răspuns că

trebuie să fie împuşcat ca şi ceilalţi. Flăcăul a căzut în genunchi şi a rugat să fie

cruţat. A recunoscut totul, cine l-a trimis în cercetare şi ce trebuie să cerceteze.

Au fost predaţi cu toţii colaboratorilor MSS a Moldovei veniţi să-i ridice. În

orice caz, aşa scria în legitimaţiile lor… Se zice că mai târziu li s-a dat drumul…

Separatiştii n-au mai întreprins mai mult tentative de a pătrunde pe capul

de pod pentru cercetare.

Pe platou s-au găsit o mulţime de lăzi cu rachete de la instalaţia „Alazani”,

transformate de separatişti în rachete de luptă. Voluntarii au decis să tragă

asupra Tiraspolului. Însă separatiştii au luat cu ei instalaţia.

Cineva propuse să se folosească drept element de ghidaj iniţial o simplă

foaie de ardezi de acoperiş. Zis şi făcut. Doar că foaia a crăpat după prima

tragere. Altă „soluţie”: au luat o plapumă umedă şi un sac umezit. I le-au pus pe

spatele unui combatant zdravăn din trupele speciale. I-au îmbrăcat un rucsac cu

un proiectil. De la un acumulator s-a dat curent. Proiectilul a zburat. Apoi altul…

Au căzut pe acoperişurile unor case fără a cauza mari daune. Altul a fost efectul

psihologic:

Ce zarvă s-a iscat la Tiraspol! Conducerea Transnistriei şi-a pregătit

vagoanele pentru a-şi lua tălpăşiţa la Odessa. Aceleaşi gânduri le avea şi

generalul Netkaciov, care a dat dispoziţii despre evacuare. Păcat că nu mai era

ardezie! În câteva ore Tiraspolul ar fi fost eliberat de separatişti.

Toată zarva aceasta se vedea bine cu binoclul, dar şi cu ochiul liber.

De la Chişinău a venit însă un ordin ameninţător. „Să nu îndrăzniţi să mai

trageţi!”

Cineva de la Chişinău era foarte preocupat de sănătatea lui Smirnov şi a

anturajului său!

144

X X X

Veaceslav Taşnic, directorul combinatului de deservire socială. Îi sună locţiitorului şefului pazei

combinatului, rugând să fie primit de urgenţă. Insistenţa, tonul acestui om îl surprinse, ştiind că e o fire extrem

de echilibrată şi că n-ar fi sunat pentru fleacuri. Îi ceru să vină.

- Domnule director, începu el imediat, chiar de la uşă, trebuie să plec.

- Unde, unde vrei să pleci?

- La direcţia de poliţie un căpitan din OMON adună voluntari pentru apărarea capului de pod de la

Chiţcani. Astăzi OMON-ul a pus mâna pe el şi rezistă cu greu. Au nevoie urgent de ajutor, autobuzele aşteaptă

gata pregătite.

- Cine mai pleacă de la noi?

- Jumătate din corpul de pază. Şeful, deşi e rus, nu are nimic împotriva plecării. Cei care rămân se

descurcă şi fără noi.

- Ceilalţi unde-s?

- Aşteaptă jos.

- O clipă numai. Cobor şi eu.

Îşi chemă locţiitorul şi îi explică ce avea de făcut. După care îşi anunţă hotărârea de a merge să-şi apere

pământul de „expansiunea rusească imperialistă”, cum îşi formulă el direct motivaţia. Uşor afectivă, uşor

emfatică, dar sinceră. Decise subit. Dintr-un fel de instinct, pe care nu şi-l va explica nici ulterior. Evident, nu

avea nimic cu rusul „ca lumea” ci cu cel „de sus”, cu cel care până mai ieri i-a dictat istoria, limba, identitatea.

De altfel gândea tot în slogane ruso-sovietice: „Dacă nu mă duc eu, cine merge în locul meu?”, „Sunt obligat!”

Coborând, îi anunţă pe cei adunaţi că merge cu ei. „Bravo, bravo, şefule!” urmă reacţia.

Direcţia orăşenească de poliţie, se afla chiar alături. Văzând în curtea instituţiei pe cineva cu însemne

OMON pe mânecă se apropie şi se prezentă:

- Maior în rezervă, Taşnic. Aceştia sunt oamenii mei.

- Şi?

145

- Nimic!

- Căpitan Osman. Mă bucur să ne veniţi în ajutor. Numai că avem o problemă. Un „fleac”: de unde

naiba să luăm arme?! Nu avem nici pentru noi.

Taşnic îi răspunse imediat:

- Căpitane, am prin preajmă o veche cunoştinţă, mergem împreună. E Ahmed, un azer. Poate că ne

ajută. E un tip deosebit. El e şi locţiitorul şefului direcţiei orăşeneşti de poliţie. Mergem la el.

- Salut, Ahmed. Vrem să te rugăm ceva.

- Spune, scumpule. N-am uitat ce mi-ai făcut bun. Aşa că acum fac tot ce pot ca să te ajut.

- Avem nevoie de pistoale-mitralieră. De fapt de arme, indiferent de tip şi de categorie. Unde le găsim?

Ahmed se uită la ei, după care, făcând din ochi îi chemă la geam şi le arătă spre o uşă metalică din

curte, vopsită în cafeniu:

- Acolo sunt depozitate „bomboanele” de care aveţi nevoie. Numai că eu nu v-am spus nimic. Altfel

şeful mă face terci şi mă dă la câini.

- Stai liniştit, scumpule. Nu păţeşti nimic.

- Taşnic! Ne cunoaştem demult - Ahmed ezită să vorbească.

- Da, Ahmed?

- N-ai vrea să mă iei cu voi? M-am cam săturat să tot stau aici. Creşte buruiana pe mine.

- Ce-ţi trebuie ţie să lupţi pentru pământul nostru? Îţi imaginezi că ne ducem la vânătoare de iepuri?

- Nu. Dar e şi pământul meu. Noi azerii ştim ce ştim.

- Îţi mulţumesc şi mă bucur de ce mi-ai spus, Ahmed. Dar te rog să rămâi pe loc şi ai grijă ca şeful tău să

nu facă vreo prostie. E un tip lunecos.

Au deschis. M-ai exact au spart lacătul. O cameră enormă plină cu lăzi de tot felul, cu inscripţii ce

indicau pistoale-mitralieră Kalaşnikov, lăzi de cartuşe, aruncătoare de grenade.

Căpitanul OMON care îi însoţea îl întrebă pe colonel, şeful direcţiei de poliţie:146

- N-ai spus adineauri că nu ai nimic? Nici măcar o armă de vânătoare? Pentru cine le doseai

nenorocitule ? Nu-i nimic, revin de la front şi facem ordine. După care se întoarse spre maiorul în rezervă

Taşnic.

- Cheamă oamenii, maiorule. Fă o listă şi dă-le tot de ce e nevoie. Restul încarcă în autobuze. Pe drum

mai adunăm voluntari.

Peste o oră două autobuze porneau în direcţia Căuşeni. La Căuşeni au preluat un alt lot de voluntari.

Tăcuţi şi hotărâţi. În preajma capului de pod de la Chiţcani au coborât şi au început să se deplaseze printr-un

lan de popuşoi. Se deplasau după toate regulile artei militare. Au trimis în faţă un grup de cercetare, apoi unul

de supraveghere. În spate urma grosul unităţii de voluntari. Se vedea limpede că Osman, îşi cunoştea meseria.

Nu întâmplător lui i se încredinţase în seara respectivă comanda pentru ocuparea capului de pot Chiţcani,

considerat de necucerit.

Au ajuns! Deşi trei din luptătorii OMON erau răniţi nimeni nu a vrut să fie înlocuit. Venirea voluntarilor

fu întâmpinată cu bucurie şi cu „Bravo, dragilor!” Taşnic rămase surprins cât de mic era de fapt faimosul cap de

pod. Pe întreg perimetrul acestui câmp de luptă, văzu bordeie de refugiu, depozite de muniţie. „Trebuie să le

fim recunoscători gardiştilor pentru ce au făcut aici: o treabă bună!”, îşi spuse Taşnic, vădit satisfăcut de

situaţia din teren. „Ne-au lăsat până şi bucătăria de campanie.”

După ce căpitanul Osman (s-a dovedit a fi locotenent) i-a distribuit şi le-a dat dispoziţiile necesare,

toată lumea se răspândi prin tranşee. Noaptea santinelele nu mai erau schimbate la fiecare două ore ci din oră

în oră.

Două zile nu s-a întâmplat nimic. Era linişte. Doar prin staţiile de radio se făceau „schimburi de

amabilităţi” – dintr-o parte şi din alta. Într-o excelentă „limbă interetnică”. General sovietică şi „demult

tradiţională”. Cu mâncare, mica „garnizoană a cetăţii”, cum erau numiţi de camarazii din afară, erau

aprovizionaţi de locuitorii din satele din preajmă. Se mânca chiar bine. „Parcă am fi la stână, împărţim brânza!”,

glumi Tuşnic.

În a treia zi, pe la cinci dimineaţa separatiştii au atacat. Erau sprijiniţi de o baterie de aruncătoare.

Acestea, cu vuietul lor caracteristic sau nu ajungeau până la ţintă sau o depăşeau. „Curând au să ne ia în

caleap!” îşi spuse Taşnic. Timpul însă trecea, iar minele explodau pretutindeni numai nu pe capul de pod. În

schimb infanteria porni să atace.

147

Atacul fu respins fără pierderi. Întâmpinaţi cu foc încrucişat gardiştii o luară îndărăt. Se vedea limpede

că nu erau încântaţi să moară pentru nu se ştie ce „Cei mai mari eroi se aflau în cabinete!” îşi aminti Taşnic

fraza unui gardist făcut prizonier.

Taşnic auzi şi povestea unui combatant OMON de etnie cecenă, vechi trăitor în Moldova. Erau opt fraţi.

Când a început războiul taică-su i-a adunat şi le-a spus: „V-aţi născut pe acest pământ. Vorbiţi limba acestui

pământ. Este obligaţia noastră să-l apărăm de tot felul de lepădături”. Tatăl acestui combatant împreună cu

şase fraţi luptau acum pe front, ca şi el. Adevărat că pe alte sectoare. Acasă le rămase doar fratele mai mic.

Cecenii nu uitaseră prin câte suplicii i-au trecut ruşii, puterea sovietică. N-au uitat deportările din ’44

pe motiv de colaborare cu trupele germane, deşi frontul nici nu ajunsese în zona respectivă. Nu uitaseră… Îşi

aminti că nu demult citi în populara publicaţie moscovită, faimoasă prin dezvăluirile pe care le făcea, -

„Argumentî i faktî” („Argumente şi date”) că de fapt şi drapelul asupra Raihstagului a fost arborat nu de

Kantaria şi Egorov ci tot de un cecen, comandant de batalion. Cum putea propaganda stalinistă, sovietică să

recunoască faptul că simbolicul gest fusese făcut de reprezentantul unui popor represat? La fel de inexplicabilă

se dovedi pentru istoricii cinstiţi şi concentrarea la începutul lui iunie a unui efectiv de trupe sovietice

numărând, conform unor surse neoficiale, circa cincisprezece milioane de militari. Împotriva acestei grupări

Hitler putea să contrapună cel mult un milion de militari. Hotărî să-şi devanseze vechiul aliat sovietic care l-a

ajutat să-şi refacă în anii ’30 armata şi cu care a „colaborat” cu atâta elan la atacarea minusculei Polonii, la

sfârtecarea României, prin înghiţirea unui imens spaţiu românesc din Bucovina, Basarabia şi până la Marea

Neagră. Atunci Hitler a atacat primul! „Două fiare!”, îşi spuse Tuşnic, după ce citi materialul. Îşi aminti însă şi de

spusele tatălui, combatant la artilerie în armata română şi deţinut timp de aproape opt ani într-un lagăr sovietic

de prizonier de război din Caucaz.

… După ce capul de pod a fost întărit cu forţe proaspete compuse din

carabinieri şi voluntari, unitatea de combatanţi din trupele cu destinaţie specială

a fost luat pentru executarea altor sarcini de luptă, pe care nu le puteau executa

alţi luptători experimentaţi, pregătirea şi moralul lor de luptă. Comandant al

capului de pod a fost numit colonelul Levinţa…

148

… Dinspre Cremenciug (un mic sat) şi dinspre Tiraspol separatiştii au

început să tragă din „Alazani” asupra satului Copanca. Satul intra în zona de

protecţie a batalionului comandat de locotenentul superior Caraman, care

deschise foc de răspuns din lansatoare de mine. Vreo 10 le făcu să cadă

nemijlocit în Tiraspol. Din nou mare panică şi din nou… ordin strict „de

retragere” de la Chişinău. Colonelului Mămăligă i se ordonă să găsească

„vinovatul” şi să-l pedepsească. Colonelul îi sună mai întâi generalului Kiţak şi îi

prezentă scuzele de rigoare. De pedepsit nu mai izbuti să pedepsească pe

nimeni…

Dintr-o telegramă cifrată secretă, expediată la 22 iunie 1992 de către

generalul Netkaciov, Comandantul Armatei a 14-a rusă, ministrului apărării al

Rusiei Pavel Graciov :

„… După primele 4 zile de război a devenit clar că formaţiunile militare

subordonate Transnistriei, datorită implicării Armatei a 14-a au evitat nimicirea

completă…”

*Peste alte două ore, la statul-major al Armatei a 14-a sosi o

telegramă cifrată prin care Pavel Graciov, ministrul apărării Federaţiei

Ruse ordona deschiderea focului asupra poziţiilor moldoveneşti din toate

mijloacele aflate în dotare şi cu toate forţele disponibile.

Să nu ştiut Graciov că respectiva Armată era implicată „cu toate forţele şi

mijloacele disponibile” chiar înainte de începerea luptelor de anvergură. Erau

coloana de sprijin a „forţelor separatiste” sau, mai exact, făceau nemijlocit parte

din ele.

În aceeaşi telegramă secretă se mai spunea că în Transnistria este trimis

locţiitorul comandantului VDV (trupe de desant aeropurtate) ale Rusiei,

generalul Alexandr u Lebedi pentru informare asupra situaţiei din zonă. Se mai

anunţa că generalul va sosi sub numele de colonelul Gusev…

149

Tot la 22 iunie locotenent-colonelului de poliţie Anton Gamurari i s-a

acordat gradul de colonel de poliţie.

X X X

Oleg Plujnikov stătea în biroul său luxos de la Gorki. Da, şi viaţa e bună şi e bine să trăieşti dar, cum

spunea Nikulin, actorul lui preferat, prin replica unui personaj, a trăi tu bine – e şi mai bine. O ştia deja din

propria experienţă. E minunat când poţi să-ţi permiţi nestingherit orice, când poţi să-ţi cumperi orice, să-ţi

împlineşti orice dorinţă fără a te mai îngriji de preţ, de costuri. Sună telefonul.

- Cum se simte marele nostru om de afaceri?

- Salut, Serghei. Minunat! Anume la asta mă gândeam adineaori. Gânduri plăcute, nimic de zis.

- În primul rând nu Serghei ci generalul-maior Serghei Saveliev, şef de Direcţie, amice.

- Măi să fie, în sfârşit te-au remarcat şi pe tine. Mă bucur pentru dumneavoastră, tovarăşe general.

- Bine, glumeam. Uităm de general. Mă dădeam şi eu mare. Oleg, lasă-ţi locţiitorul în locul tău iar tu

trage o fugă până la Moscova. Mâine la zece în vechea noastră locuinţă conspirativă. Discutăm totul pe loc.

Salut!

„Uite, dragă domnule Plujnikov, că ţi s-a terminat viaţa paşnică”, se gândi Oleg. Îşi chemă locţiitorul şi

împreună discutară ce aveau de făcut. După ce îşi lăsă locţiitorul să plece, îi sună Tasei.

- Salut. Trebuie să ne vedem de urgenţă!

- S-a întâmplat ceva?

- Da, mâine trebuie să plec. Probabil că pentru mult timp.

- Peste o oră vin.

El nu preciză unde. Nici nu era însă nevoie. Ambii ştiau locul convenit. Era vorba de un apartament de

lux care îi aparţinea lui.

Când ea sosi, el deja se afla acolo. Îmbrăţişări strânse, pline de pasiune, exact ca în filmele de gen de-o

anumită factură.

150

- S-a întâmplat ceva, puiule?

- Sunt mobilizat pentru o misiune. Adineaori mi-a sunat şeful. E deja general. A devenit şef de Direcţie.

E ceva important. Nu m-ar fi convocat pentru fleacuri. Cred că delegaţia sau deplasarea mea, spune-i cum vrei,

va dura cel puţin câteva luni.

- Atât de mult?!

- Poate chiar şi o jumătate de an. Ştii doar unde lucrez.

- Uitasem deja. Pentru mine eşti doar un om de afaceri, de succes. Mândria mea, dragostea mea,

calvarul meu.

- Zic ca mai întâi să discutăm despre „afacerea” noastră.

- Despre ce afacere?

- Ai răbdare. După cum ştii mi-am asigurat cum se cuvine întreaga familie, am în vedere familia din Bor,

cu tot necesarul. Le-am cumpărat apartamente, maşini, i-am aranjat în servicii bine plătite.

- Da, sunt la curent. Şi îţi port tot respectul pentru asta. Şi nu numai eu ci întreg oraşelul Bor.

- Un singur lucru nu am făcut – nu m-am îngrijit de tine.

- Pentru ce? Nu am nevoie de nimic.

- Ai - n-ai, eu decid. Vorbea deja cu tonul lui special care nu accepta nici un fel de replică.

- Acum o lună, parcă presimţind situaţia de astăzi am decis să fii numită locţiitorul meu. În acest scop în

primul rând ţi-am repartizat un apartament din fondul de rezervă al firmei. Costul lui este achitat în întregime.

Uite cheile. Poţi chiar de mâine să treci şi să locuieşti în el. E complet mobilat. Ca acesta. Pentru după masă, la

cinci, am fixat o şedinţă de lucru. Acolo şi am să te prezint colectivului. Ai să-ţi ocupi cabinetul. Aş fi vrut să-ţi

fac o surpriză pentru ziua ta, dar vezi cum s-a întâmplat…

- Şi soţul, familia?

- Sunt problemele tale. Hotărăşte singură. Salariul îl vei primi în echivalentul dolarului. Şi îi numi suma.

- Pe lună?! întrebă ea uimită. Nu de alta dar la serviciul meu nu primesc atâta într-un an.

151

- Uite un argument pentru soţul tău. Iar fiica ta, sunt sigur, va dori fără probleme să vină şi să locuiască

aici, la Gorki.

- Mă tem că nu am pregătirea necesară pentru a face faţă funcţiei. Ştii doar că nu am nici un fel de

experienţă de lucru în business.

- Eu am avut? Ai absolvit Bauman iar acolo nu erau acceptaţi proştii. Vei fi responsabilă de partea

economică. Aşa că chiar de mâine mergi la bibliotecă, răsfoieşte cărţi, manuale şi nici un pas înapoi! Până vin

eşti liberă în acţiuni. Îmi raportezi doar mie.

- Oleg, e totuşi o muncă responsabilă. Nu sunt chiar perfect sigură că mă descurc.

- Ţine minte că un economist nu poate fi niciodată inginer, în timp ce un inginer poate deveni oricând

economist. Ai să te convingi singură de acest lucru. Nu ştiu cum se proceda la voi, la Moscova, dar la noi aici cel

care dădea prost examenele de admitere era trimis la facultatea de economie.

- De aceea şi avem o astfel de economie.

- Bine. Am convenit. Iar acum să facem ceva care depinde numai de noi… El o trase spre patul din

preajmă.

Oleg ajunse cu o jumătate de oră la locuinţa conspirativă înainte de Serghei. Aici nu se schimbase nimic.

Intră Serghei. La fel de jovial şi de plin de viaţă ca altă dată. Doar părul îi încărunţise puţin. Dar faptul îl

avantaja. Îi conferea un plus de greutate.

- Salut pentru rechinii capitalismului, spuse el încă din prag. Dacă altă dată mi s-ar fi spus că voi da

mâna personal cu un capitalist aş fi luat-o ca pe-o insultă.

- Păi poate intraţi de-a binelea şi vă scoateţi haina, cetăţene şef. Dar, interesant, de când chiar generalii

de KGB au început să circule pe la locuinţele conspirative?

- Ţine cont: nu numai general, dar şi şef de Direcţie.

- Cu atât mai mult. Şi fără şofer, probabil?

- Păi cine merge la locuinţele conspirative cu şoferul după el?!

Oleg deveni brusc serios:

152

- Şi totuşi de ce ai venit tu şi nu ai trimis pe cineva din subalterni? Doar acum ai atâţia!

- Ai pus just problema, domnul meu. Serghei încetă şi el jocul. Numai că v-am introdus grupul în lista

agenţilor deosebit de secreţi. Iar cu agenţii din această categorie obişnuiesc să mă întâlnesc doar personal.

Nimeni în afară de mine nu trebuie să ştie despre existenţa voastră.

- Atunci e clar. Nu e clar pe deplin de ce atâta onoare pe capul nostru.

- Îţi răspund în amănunt, Oleg. În cursul tuturor evenimentelor din ultimul timp, securitatea noastră a

fost părăsită de un mare număr de persoane cu experienţă. Majoritatea s-au aciuat în tot felul de structuri

comerciale, iar KGB a rămas slăbit. Acum convocăm rezerviştii şi îi instruim în şcoala noastră de profil. Voi însă

aţi trecut şi prin diverse situaţii. Aveţi experienţă. Tocmai de aceea şi sunteţi la evidenţă specială.

- Bine, nu glumi, spune-mi de ce m-ai chemat.

- Cunoşti ce se întâmplă în Moldova nu de la televiziunea noastră ci din surse mai directe şi mai

obiective, inclusiv de la nevastă-ta. Dar şi tu ai cap bun şi ştii despre ce-i vorba de fapt.

- Da, se pare că am ceva habar. Evident că altceva decât încearcă să sugereze televiziunea noastră. Dar,

din câte ştiu, nu e o noutate. În timpul celui de-al Doilea război Mondial tot răul pe care îl făcea NKVD-ul şi

soldaţii noştri, am în vedere violurile, împuşcarea de găini, vaci, porci li se atribuiau toate nemţilor, iar tot ce

aceştia făceau bun – soldaţilor sovietici.

- Înţelegi corect lucrurile, tovărăşele. De aceea cred că nu vei fi mirat când le vei vedea pe toate acestea

practicate în Trasnistria, unde peste două ore vei pleca cu un tren până la Odesa. La Odesa te va întâmpina

adjutantul generalului Netkaciov.

- La Tiraspol mă cunoaşte multă lume. Mă vor recunoaşte şi vor crede că sunt spion.

- Tocmai de aceea şi te va întâmpina la Odesa adjunctul comandantului Armatei a 14-a. Netkaciov te va

prezenta organelor locale şi totul va fi în regulă. Avem, Oleg, nevoie de informaţie obiectivă.

- Dar ce sunt puţini ai noştri?

- Există, fireşte. Numai că ei fie că se lasă influenţaţi de propaganda generală, fie că nu doresc să

întreprindă ceva.

- Dar contraspionajul armatei a 14-a?

153

- Ce fel de contraspionaj?! Au găsit limbaj comun cu autorităţile locale şi transmit doar ceea ce li se

spune.

- Să înţeleg că îi voi avea împotriva mea şi pe ai noştri, şi serviciul armatei a 14-a? Atunci pe cine mă pot

baza acolo?!

- Numai pe Lebedi. Acolo el e trimis sub numele colonelui Gusev. Momentan doar el manifestă acolo o

poziţie principială.

-Dar ce caută el acolo ?

-Cineva din antuirajul lui Elţin vrea ca Armata a 14-a să participe în operaţiunile militare de partea

separatăştiolor.

-Ea şi aşa participă !

-Luptă de partea separatiştilor ofiţeri şi subofiţeri ai Armatei. Voluntar. Pentru bani mari ! Lebedi

trebuie să ia toate măsurile ca moldovenii să nu elibereze Transnistria. Nu mi-i clar însă de ce el a luat cu el

batalionul cu destinaţie specială a trupelor aeropurtate ? S-ar fi speriat eroul nostru afganez ?

-Un batalion întreg de trupe speciale?

-Da.

-Aceste trupe sunt ceva serios, trupe de şoc.

-Lebedi este locţiitorul comandantului trupelor aeropurtate a Rusiei.

-Reesă că briliantele şi paloşul de aur cu briliante găsite de batalionul lui Lebedi în Afganistan şi-au avut

efectul dorit. Generalul Graciov, căruia Lebedi îi transmise toate aceste bogăţii, acum e ministrul apărării al

Rusiei. Nici Lebedi n-a fost uitat.

- Ce face acolo osobistul armatei a 14-a?

- Din păcate nu ştim ce aere poartă. În general a încetat să mai comunice ceva iar dacă transmite,

spune lucruri pe care le cunoaştem. O metodă cunoscută! Aşa că vezi ce-i cu el. Am impresia că clima caldă nu-i

prea prieşte. Trebuie răcorit puţin pe undeva prin vreo garnizoană din Kamceatka. Aşa, pe vreo cinci ani, fără

concediu.

154

- Cum vom ţinea legătura?

- Prin telefon. Pleci acolo doar ca reprezentant al KGB sau FSB, cum i se spune acum. Nu pot deloc să

mă obişnuiesc cu noua abreviatură, pare neserioasă. Parcă e o instituţie de deservire socială. Osobistul are o

legătură aparte, specială. Ai să-mi suni de la el. Pe el nu-l pune cu nimic la curent. Numărul tău este 1133. Dacă

eu voi lipsi, laşi un mesaj adjutantului şi îi spui numărul. Uite actele, biletele şi celelalte. Ai trenul peste o oră.

Am să te duc până la gara Kiev.

În cupeu se afla doar un singur pasager sau, mai exact o pasageră. Era o brunetă frumoasă, fără o

vârstă clară. Oleg însă nu-i dădu mai mult de treizeci. O compară cu Tasea care avea treizeci şi cinci. Constată

de asemenea că era şi mai atrăgătoare. O figură suplă, mers uşor, avea ceva de felină în ea. Şi în primul rând în

privirea ei pătrunzătoare. Se simţea în ea o forţă aparte. Oleg începu s-o examineze discret. De fapt acelaşi

lucru îl făcea şi ea. Tăceau ambii fără a se decide să spargă tăcerea dintre ei. Uşa se deschise şi în cadrul ei

apăru capul însoţitorului de vagon.

- Un ceai?

Au răspuns amândoi odată.

- Da.

Au râs.

- Sunt Oleg.

- Nina. Interesant, dacă nu venea însoţitorul de vagon tăceam până la Odesa.

- Cine ştie? Poate. De fapt îmi place să vorbesc dar astăzi, nu ştiu de ce, nu prea am dispoziţie.

- Păi acuş o facem să apară, şi ea scoase o sticlă de coniac armenesc, o cutie de bomboane şi o bucată

de caşcaval olandez. Pâine, din păcate, nu am. Nu consum.

- La treaba asta contează în primul rând un coniac bun şi o femeie frumoasă. Pâine mai puţin, spuse

Oleg.

- O-ho! Interesant.

Avea o voce plăcută, caldă, fără accent. Deşi el era sigur că e „o persoană de naţionalitate caucaziană”.

Porcărie, ce idiot a născocit sintagma? Probabil că vreo javră de birou. Uite însă că a prins. În Caucaz există

155

peste patruzeci de naţionalităţi, fiecare cu fizicul şi cultura lor. Uite că noi ruşii, pentru comoditate, le spunem

la toţi originarii din regiunea respectivă „persoană de naţionalitate caucaziană” sau chiar „faţă de naţionalitate

caucaziană”, ceea ce e şi mai şi: ca nişte adevăraţi rasişti. Ridicol. Uităm că de fapt gruzinii sau armenii, de

exemplu, sunt mult mai vechi ca noi. În primul rând ca istorie, cultură, civilizaţie. Îl trezi din subita meditaţie

propunerea doamnei de a nu lăsa să se încălzească prea mult coniacul. Ea sorbi cu plăcere.

- Un coniac cu adevărat foarte bun nu-i aşa? îl întrebă ea.

El dădu afirmativ din cap şi zâmbi.

- Cu ce treburi la Odesa? Dacă nu e secret, bineînţeles, îl întrebă ea cu tonul cel mai neutru.

- Nu e nici un secret. Mă întorc acasă la Tiraspol. Acolo mi-e familia. Am fost într-o deplasare la

Moscova.

- Păi dar acolo nu e război? Am înţeles că acolo luptă Armata rusă şi kazacii de partea separatiştilor,

parcă aşa li se spune, împotriva moldovenilor.

- Nu, nu e tocmai aşa. Armata rusă îşi păstrează neutralitatea. Scrie în toate ziarele.

- Mă rog. Am zis şi eu, ea mai sorbi un gât de coniac şi zâmbi într-un fel aparte: semiironic,

semiîngăduitor.

- Iar dumneavoastră cu ce treburi la Odesa?

- Locuiesc acolo. Părinţii mi-au murit şi mi-au lăsat moştenire o căsuţă oarecare în partea veche a

oraşului – pe Moldovanca.

- Se zice că acolo s-au păstrat obiceiurile primilor locuitori?

- Da, câte ceva mai există.

La Odesa o ajută să coboare. Ea îşi luă rămas bun şi plecă. De el se apropie un căpitan cu însemnele

armatei ruse.

- Sunteţi Oleg Plujnikov?

- Exact.

- Mergem, maşina ne aşteaptă.156

El însă privi în urma femeii cu care călătorise. Brusc ceva îi aminti în mersul ei. Mersul! Unul

caracteristic. Unde-o mai văzuse? Nu-şi putea aminti. Tot drumul îl urmări gândul că o mai văzuse undeva. Abia

trecând punctul de control al Armatei ruse îşi aminti brusc.

- Opreşte maşina, căpitane! Ne întoarcem la Odesa!

- Am ordin să vă conduc la generalul Netkaciov.

- Îţi ordon! De fapt nu e nevoie. E ridicol. N-o mai găsim. Mergem la statul-major.

Îşi aminti unde o văzuse. Karabahul de Munte, Erevan. După ea a mers atunci. Pe ea a filat-o! Avea un

mers ca de panteră, uşor, zvelt, ca la nimeni alta. A filat-o până la casa consperativă, şi ea nu l-a simţit. Lucru cu

care el se mândreşte nespus.

Era Gein Terner, rezidentul serviciilor secrete americane în Caucaz. Era de neprins. Serviciile de contra-

spionaj sovietic credeau că este un mif, că aşa ceva nu există. Era Mata Hari americană! Aflarea ei în această

zonă însemna multe.

Ajuns la statul-major fu primit imediat de general.

- Ca să vedeţi: am avut un partener de călătorie pe cineva cunoscut. Dar dacă îmi dădeam la timp

seama că este o veche cunoştinţă acum eram şi eu colonel sau general. Poate că mi se dădea şi steaua de Erou

al Rusiei.

- Interesant ce spui: adică?

- Vă povestesc cu altă ocazie. Acum am nevoie de şeful secţiei speciale. Ordonaţi vă rog să fie găsit.

Peste trei minute apăru colonelul din secţia respectivă.

- Ordonaţi, tovarăşe general.

- Eu nu am nevoie de dumneata. Uite căpitanul te caută.

- Tovarăşe colonel, sper că sunteţi la curent cu împuternicirile şi cu misiunea mea de aici. Am nevoie de

o legătură urgentă cu Moscova.

- Mergem, tovarăşe căpitan.

Serghei era pe loc. Îi povesti despre „surpriza” din vagon:157

- Serghei, ea poate fi găsită la Odesa. Cred că interesul ei se concentrează în jurul statului major al

Districtului Militar Odesa.

Spre nedumerirea lui Oleg, urmă o lungă tăcere. Crezu chiar că se întrerupse legătura. Serghei însă era

pe fir. Îi vorbi:

- Oleg, nu ne interesează. Să-şi bată capul colegii noştri din Ucraina.

- Păi dar ei habar n-au cine e ea. Cum au să pună mâna pe ea?

Urmă o altă pauză la celălalt capăt al firului. Într-un târziu auzi vocea lui Serghei, uşor agasat de data

aceasta, dar binevoitor ca întotdeauna.

- Oleg, de ce te-am trimis încolo? Nu ai ce face? Lasă fetele drăguţe în pace. Dacă e ea, e doar într-o

plimbare. Nu avem nici un fel de secrete… Îmi vine să râd. Parcă am fi într-un fel de triunghi al Bermudelor. Ca

şi cum acolo s-ar afla buricul pământului. Oleg, e o simplă piesă de teatru. Privită din Univers. Sigur, oamenii de

pe loc şi cei interesaţi percep lucrurile altfel. Tu cum ai reacţiona când un vecin de bloc te-ar scoate din sărite

cu mitocănia, obrăznicia, pretenţiile lui nejustificate?... Oleg, îţi cauţi frumuşel de treabă. Doar de cea despre

care ne-am înţeles! Vorbea rar, accentuând fiecare cuvânt. Hokei?

- Hokei?

- Vezi că ne înţelegem foarte bine, chiar dacă nu suntem… hokeişti? Te pup… Urmară sunete

intermitente de telefon închis. Puse receptorul.

Cum s-a prostit el ! Doar era clar: coniac armenesc, sfatul de a se învăţa să citească printre rânduri,

extraordinar de informată ce se petrece în Moldova, vorbea direct de agresia Rusiei contra Moldovei pe toate

direcţiile: militară, economică, politică. Oare o femeie simplă putea să ştie toate acestea ? Clar că nu ! Ce

ruşine pentru un KGBist !

Despre agresia Rusiei contra Moşdovei nimeni nu vorbea deschis. Din contra, masmedia rusă vorbea

numai de agresia Moldovei contra Transnistriei, de parcă Transnistria nu este parte componentă a Moldovei. Se

miza pe inconştienţa ruşilor, care nu ştiu de asta.

Intră din nou la Netkaciov. Se afla împreună cu un colonel. Discutau ceva.

- Intraţi, căpitane. Faceţi cunoştinţă.

158

Colonelul se ridică în picioare. Se prezentă.

- Colonel Bergman. Şeful comenduirii din Tiraspol.

- Căpitane, colonelul vă va fi la dispoziţie. Veţi lucra împreună. Vă va prezenta situaţia de aici şi pe cât

va fi în stare, nu-i aşa colonele?, şi pe cea de dincolo. În toate problemele, cu excepţia celor care ţin nemijlocit

de noi, de activitatea noastră curentă, discutaţi cu el. Şi, fireşte, cu mine. La orice oră. E război şi nu există

noţiunea de răgaz sau odihnă. Suntem mobilizaţi non-stop! Good-laike, cum s-ar spune.

- Încă o clipă, tovarăşe general. Nu vă supăraţi, Conform statutului şefului comenduirii militare i se

subordonează toate formaţiunile militare aflate pe teritoriul respectiv. Deci, lui i se subordonează kazacii,

gardiştii, dar şi acest „OMON din Riga”. Aş vrea să-i cunosc mai îndeaproape anume pe aceştia.

Generalul zâmbi amuzat:

- Oficial ni se subordonează nouă, corect. În celelalte sunt de capul lor. Ascultă mai degrabă de

conducerea Transnistriei decât de noi.

Interveni colonelul Bergman:

- Anume despre asta şi vorbeam cu generalul. E nevoie de un singur centru de coordonare a tuturor

forţelor şi acţiunilor. În caz contrar, nu obţinem nimic bun. Iar cu OMON-ul de la Riga sau cu batalionul special

„Dnestr”, cum este numit aici pentru moment, nu vă pot face cunoştinţă. Nu demult în timpul unei acţiuni de

represalii desfăşurată într-un sat au dat peste o unitate a OMON-ului moldovenesc. Au fost scărmănaţi bine.

Abia de mai îndrăznesc să-şi anunţe prezenţa.

- Dar de unde au moldovenii OMON? Parcă nu aveau. Stăteau ca nişte oi la abator.

- Am crezut şi noi că moldovenii sunt cei mai răbdători şi mai ascultători – „berbeci”, „oi”, „boi” –

termeni de referinţă. Mă tem că noi suntem nişte berbeci la cap. Dar vă răspund: în Moldova acest OMON a

fost transferat din Rusia pentru combaterea corupţiei, banditismului, campanie iniţiată încă de Gorbaciov. Era

alcătuit în totalitate din ruşi. Acum se completează din cadre locale dar osatura a rămas neschimbată. Adică

flăcăi ruşi dar care se pare pun mai presus decât orice onoarea de om.

- Înclin să cred că totul e legat de ce doresc cei aflaţi în spatele lui Smirnov şi ce-şi doreşte Smirnov

însuşi. După eşecul puciului se ascundea pe undeva prin Ucraina. KGB-ul de la Chişinău a pus laba pe el pe

159

undeva pe la Kiev. L-au arestat şi l-au băgat la răcoare. Cum era şi firesc. Ulterior însă Snegur, fie intimidat de

Moscova, fie din considerente umanitare l-a eliberat. Anume după asta şi s-au pornit toate.

Cazacii-mercenari CCV făceau în mod regulat incursiuni pe malul drept,

jefuind şi omorând locuitori paşnici. Aceştia s-au evidenţiat mai ales în raionul

Dubăsari, stârnind nemulţumirea nu numai a localnicilor, ci şi a gardiştilor din

partea locului, care au început să-i urască pe cazaci.

Îl citez pe colonelul M.M. Bergman:

„… Comandantul de batalion Kostenko, ofiţer al armatei ruse, teroriza şi

malul stâng şi malul drept, acestui bandit nu-i păsa cine va deveni victima

crimelor sale, un moldovean sau un rus, un locuitor al Moldovei sau al

Transnistriei; grupele conduse de Şevţov (în special grupa din care făcea parte

R. Sabirov) comiteau acte de terorism pe teritoriul RMT, dând vina pe partea

moldovenească, stârnind ura moldovenilor…”

Multe crime erau comise pur şi simplu la beţie! Căpitanul V. Kravcenko din

Transnistria, fiind la post, a fost împuşcat de nişte cazaci beţi. Criminalii

întreprindeau un atac după altul (era pentru ei o perioadă de aur: ucide, jefuieşte

– totul va fi pus pe seama acţiunilor militare).

Cu toate acestea, majoritatea provocaţiilor erau planificate de serviciile

speciale din Transnistria sprijinite activ de serviciile speciale ale Rusiei. Scopul

consta în a-l speria pe adversar, a înfrânge spiritul combativ, a semăna şi a

întreţine în Transnistria haosul în toate domeniile vieţii, căci haosul şi dezordinea

sunt principala sursă de îmbogăţire.

X X X

Din caracteristica de partid eliberată pe numele Kostenko Iu. A. în

Afganistan: „Căpitanul Kostenko Iu. A., născut în anul 1952, rus, studii

superioare, bilet de partid cu nr. 1712786, îşi educă cu pricepere subordonaţii.

Sarcinile de partid le îndeplineşte calitativ şi la timp. Este stabil moral, în viaţa

obişnuită modest. Ideologic stabil. Fidel cauzei PCUS şi Guvernului Sovietic.”

160

Exista însă şi un alt act provenit din secţia specială care vorbea de acte de

depăşire a competenţelor, despre împuşcarea de populaţie civilă, torturi. Acest

act a rămas necunoscut căci a nimerit în mâna lui Sergheev, comandantul

armatei 14, fost comandant al lui Kostenko în Afganistan care astfel a avut să-şi

protejeze subordonatul dar poate şi pe el însuşi…

La acest act era ataşat şi un certificat medical (nr. 717) în care se constata

faptul că „locotenent-colonelul u/m 52238 Kostenko Iurii Aleksandrovici a fost

examinat de comisia medicală militară a u/m 41561 din 3 iulie 1989. A fost

stabilit următorul diagnostic – traume craniu-cerebrale închise repetate cu

sindrom asteno-nevrotic… Concluzie: apt pentru serviciu militar pe timp de pace

şi apt parţial de gradul unu pe timp de război.

Era de fapt o persoană bolnavă psihic.

Cum de a fost numit la comanda unui batalion de desant şi asalt, scos

recent din Afganistan, unde ei s-au proslăvit la fapte „eroice” cu populaţia

paşnică? Aceasta e o forţă straşnică, o forţă de şoc !

Probabil că l-a şantajat pe generalul Sergheev ştiind despre anumite fapte

criminale comise de acesta în Afganistan… Putea fi la mijloc şi grija cuiva de a-l

folosi în diverse scopuri la momentul potrivit. În primul rând ca provocator,

declanşator de stări de tensiune...

Jefuind, torturând populaţia paşnică, atacând banditeşte, făcând şi

mijlocind trafic de arme şi droguri în scurt timp dobândind faima unui element

extrem de violent şi imprevizibil, gata de orice crimă.

Simţind susţinerea generalului Sergeev, el în scurt timp a destrămat

disciplina în batalion. Ofiţerii devenise vânzători de armament. Grenadele şi

cartuşele le schimbau pe o sticlă de votcă. Toate celelalte vindeau pe dolari, cum

făceau în Afganistan.

„Mulţi nici până acum nu-şi pot da seama-scrie colonelul Bergman-de rolul

distructiv ce l-a jucat acest individ în evenimentele ce se desfăşurau pe malul

Nistrului.

Pe drept a fost numit de popor - „Măcelarul”.

161

Citez colonelul Bergman „ Kostenko este geniul răufăcător al Transnistriei.

Un om fără frică, fără milă, fără cinste...Dacă se poate îndeobşte numit om ?

Personal a nimicit mai mult de 100 de oameni, printre care erau copii de 15

ani, bătrâni, femei. Cu o cruzime neomenească îşi tortura jertfele, apoi cu un

surâs sarcastic îi împuşca. Pentru ce? Pentru că aveau nefericirea să fie martori

întâmplători la crimele săvârşite de el. Ori n-au plătit la timp taxele impuse de el.

Ori pur şi simplu au căzut sub mâna lui nu la momentul potrivit. Era o fiară !

Strânsă în colţ, o fiară ieşită din minţi...”

Kostenko avea călăul său personal, locotenentul superior Kosapciuk, fost

colaborator al KGBului, cărui îi ordona să ucidă pe oricine, ce nu-i plăcea lui

Kostenko.

La alegerea jertfelor Kostenko era un adevărat „internaţionalist”bolşevic:

ucidea şi ruşi, şi moldoveni, şi ucraineni, şi bulgari... Iubea să tortureze jertfa.

Trucul său iubit era: ducea jertfa pe malul Nistrului şi-i spunea „ Treci înot râul –

norocul tău, vei trăi”. Însă numai jertfa se apropia de râu - o rafală din puşca-

automat în spate...

Colonelul Bergman, un evreu născut în Transnistria scria „Pământenii mei

sunt oameni de treabă, vedeau ce face acest călău pe pământul nostru, însă

tăceau ca nişte mişei, ştiind că în spatele lui stă Rusia, mai concret FSBăul rus”.

Kostenko hotărî să-l nimicească pe locotenent-colonelul Alexandru Ivanov,

locţiitorul său, un ofiţer cu mare autoritate în batalion, care transmitea la statul

major al Armatei ruse ce se petrecea în batalion. Kostenko avea omul său în

statul major, care l-a informat.

Pentru asta a organizat un marş nocturn a coloanei motorizate cu luminile

stinse, punându-l în fruntea coloanei pe Ivanov, îndreptând coloana spre cetate.

A folosit soţia unui ofiţer, care a sunat în cetate şi a spus că de cetate se

apropie o coloană a moldovenilor.

Comandantul garnizoanei din cetate era generalul Nicolai Garidov, care la

apropierea coloanei a ordonat să se nu împuşte. Însă cineva a împuşcat... Aşa şi

nu s-a mai aflat cine...

162

S-a încins o luptă crâncenă. Pe câmpul de luptă Kostenko a lăsat 40 de

morţiş Printre ei şi locotenent-colonelul Ivanov...Armata rusă a avut aproximativ

aceleaşi pirderi. Din anturajul lui Kostenko nici n-a fost rănit...

Kostenko şi cei, ce stătea în spatele lui, au provocat războiul, aducând

moarte şi suferinţe locuitorilor din amândouă maluri ale Nistrului... Malurile

morţii...

X X X

Artileria moldovenească primi ordin de a distruge podul peste Nistru la Bender,

ca să împiedice trecerea trupelor Armatei a 14-a şi a separatiştilor pe malul drept.

Baterea de tunuri calibru 152 mm, sub comanda nemijlocită a comandantului Brigăzii

locotenent-colonelului Donţu, ajunse cu greu la colina Suvorov, de unde podul se vedea

ca în palmă. Podul se putea distruge cu bătaie directă, însă Donţu nu ştiu de ce a cerut

ca focul să fie corectat. Pentru ce corectare dacă podul se vedea bine prin binoclu... ?

Încă o problemă a ieşit la iveală. Din toţi ofiţerii artilerişti care trecuse în Armata

naţională nimeni nu avea pregătire specială pentru corectarea focului.

Comandantul Artileriei Armatei naţionale, colonelul Vasile Grosu a fost nevoit să

ia el asupra sa această misiune. Trupele terestre au preîntâmpinate să nu tragă în

elicopter.

Numai s-au ridicat şi colonelul Grosu începu să stabilească legătura cu baterea lui

Donţu, căci de pe pământ au început să tragă în elicopter. Poate că trăgeai moldovenii

văzâd pe bordul elicopterului steaua roşie, poate separatiştii. Nu era clar, căci poziţiile

părţilor beligerante erau foarte aproape.

163

Elicopterul a fost avariat şi cu greu părăsi locul. A fost rănit un pilot. Baterea avea

toate coordinatele pentru a deschide focul. De ce n-a făcut-o ? Iarăşi trădare ? S-au

interese ?

Podul a rămas ne atins.

Cum s-a constatat ulterior, focul asupra elocopterului a fost deschis la

ordinul...generalului Dabija-Kazarov, comandantul direcţiei tactico-operative Varniţa-

Bender...

După eşuarea artileriei, s-a primit hotărârea de a nimici podul cu ajutorul aviaţiei

militare. De pe aerodromul Mărculeşti, la 22 iunie 1992 la ora 13, două avioane de

luptă MiG-29 s-au ridicat în aer. Erau pilotate de căpitanii Rusu şi Daranuţa,

locotenenţii majori Popovici şi Meduran.

Căpitanii Rusu şi Daranuţa erau unii dintre cei mai buni piloţi de luptă ai Uniunii

Sovietice. Zburau la o înălţime joasă, de asupra albiei Nistrului. Parcani, un sat mare

bulgăresc se situa la stânga de pod.

În loc să bombardeze podul direct, na ajungând la Bender, avioanele au luat-o

brusc îb dreapta, s-au în tors ca să bombardeze podul în lung, dinspre Bender spre

Parcani. Însă au distrus câteva case şi o cisternă cu combustibil, care s-a aprins. Şi au

zburat spre Mărculeşti !

Podul a rămas ne atins !

Cum s-a întâmplat, că unii din cei mai buni piloţi sovietici, n-au putut să distrugă

aşa un obiect mare, ca podul Bender-Parcani, zburând la o înălţime atât de mică ? Ce e

asta ?

164

Piloţi cu o aşa calificare, chiar dacă au trecut şcoala militară sovietică, despre

care râde toată lumea, nu puteau să tragă cu rachetele pe alături !

Se vede că în timpul zborului spre pod, au primit ordin să nu distrugă podul ! Şi

au fost nevoiţi să imite atacul...

* Cuiva la Chişinău îi trebuia foarte mult acest pod ! Cui: lui Snegur, lui Costaş,

lui Sangheli ? Poate lui Boris Elţin, preşedintele Rusiei ? De ce „marii” noştri

scriitori, Mircea Snegur, Ion Costaş, Creangă nu scriu nimic concret despre

această trădare ?

Dacă podul era aruncat în aer, apoi gruparea trupelor ruseşti din Bender,

care nu era să aibă susţinere cu materiale de război şi efectiv, peste câteva zile

capitula ! Tratativele de pace erau să meargă în altă direcţie ! Pentru cineva din

conducerea de la Chişinău era vital ca moldovenii să piardă

războiul ! Cui ???.

X X X

Un grup de luptători din trupele speciale având în dotare două

transportoare blindate de tip MTLB cu instalaţii antiaeriene ZU-233,

mitraliere şi echipe de luptă de acoperire, au fost plasate pentru

apărarea cinematografului „Drujba” (Prietenia”) un punct strategic

extrem de important pentru separatişti.

Concentrând un grup numeros de gardişti şi militari ai armatei

14-a, sprijinit de tehnică blindată separatiştii au încercat să-i scoată

din zonă pe apărătorii, şi să pună stăpânire pe singurul drum de

acces care lega secţia de poliţie orăşenească cu Căuşenii. „Drumul 165

vieţii”, cum îi spuneau apărătorii, căci pe el se alimentau cu

materiale de război şi produse detaşamentele ce luptau în oraş, se

evacuau răniţii, se întroduceau trupe suplimentare...

Ziua se respira cu greu. Pretutindeni zăceau, o parte încă din

primele zile de luptă, cadavre de cazaci, gardişti, militari din Armata

a 14-a rusă. Din cauza temperaturilor ridicate trupurile au început să

se descompună...

Mergea o luptă crâncenă. S-au înregistrat pierderi printre luptătorii trupelor

speciale. Nu ajungeau muniţii. Ruşii erau mai mulţi, decât cartuşe la apărători.

Respingeau atacurile cu grenadele. Atacurile masive, când nu se iau în consideraţie

pierderile omeneşti, se părea că nu pot fi oprite.

Colonelul Gamurari căuta ieşire din situaţia creată. Pe Armată, care se forma

din mers, nu se putea biza. Pe soldaţii ne instruiţi, conducerea Armatei îi arunca direct

în luptă. În rândurile militarilor s-au înregistrat pierderi colosale în efectiv şi tehnică.

Tancurile Armatei a 14-a, care s-au strecurat în Bender, şi cele 10 tancuri

transmise separatiştilor de generalul Netkaciov anterior, la comanda Moscovei, ce se

aflau la Bender, au început atacul asupra poziţiilor ocupate de trupele speciale.

Instalaţia „Konkurs”, cu care era dotată Brigada a nimicit câteva tancuri. Însă se

terminase rachetele.

Colonelul Gamurari i-a sunat ministrului apărării generalului Costaş şi a cerut

rachete. Acela cu greu, dar a acceptat cererea, amintindu-i colonelului că ele costă

foarte scump şi transportarea lor trebuie bine păzită.

La volanul MAZ-ului era fratele lui Gamurari, Dumitru, cel mai experimentat şi

mai de nădejde dintre şoferi, însoţit de pază. Paza suplimentară de la comisariatul de

166

poliţie până la cinematograful „Drujba”trebuia s-o exercite batalionul maiorului Eduard

Maican, care era amplasat pe poziţiile respective.

Din Căuşeni coloana s-a îndreptat spre comisariatul de poliţie. În faţă se deplasa

un TAB, apoi MAZ-ul. Ultima se deplasa maşina de acoperire, care era îmcărcată cu

produse alimentare şi muniţii.

Cu câteva ore înainte de sosirea coloanei, doi soldaţi ai Armatei naţionale, dintre

cei care s-au întors din Armata rusă să-şi continuie serviciu obligatoriu de doi ani,

părăsiţi de ofiţerul-rezervist, au nimicit cu grenadele cumuleative antitanc de producţie

românească două tancuri ce stau în ambuscadă la distanţa de aproximativ 400 m de

cinematograful „Drujba”.

Aceste grenade, în mâini dibace, erau o armă foarte efectivă în luptă cu tancurilr

ruseşti. Combatanţii le numaeu «paraşiute», căci în zbor spre ţintă se deschidea o mică

paraşiută, care corectaa cumuleativul. Aveau o metodă deosebită de aruncare.

* Cu regret numele acestor doi soldaţi nu sunt cumoscute. Băieţ, da-ţi de ştire !

Maiorul Maican nu s-a aşteptat că ruşii vor înlocui atât de repede tancurile

distruse. Când coloana a ajuns în sectorul lor de tragere, ele au deschis foc asupra

coloanei. Un proiectil a lovit în rezervuarul cu combustibil a TAB-ului. Rezervuarul a

exploadat. Fumul a ascuns coloana. Efectivul a sărit din maşini şi au ocupat poziţiile de

apărare la marginea drumului.

Au raportat colonelului Gamurari, care l-a preîntâmpinat pe maiorul Maican: în

caz că rachetele vor fi capturate de inamic, ei vor ajunge la Tribunalul militar.

167

Inamicul făcu câteva încercări disperate de a acapara coloana, însă au fost

respins. Maican tot a încercat de câteva ori să scoată coloana de sub focul

separatiştilor, însă inamicul nu-i permitea să se apropie de ea.

Situaţia era critică. Ruşii atacau val după val, ne luând în consideraţie pierderile

umane.

Gamurari hotărî să provoace panică în rândurile atacanţilor. A trimis un lansator

de grenade care a înpuşcat în maşina cu rachete.

Era o privelişte înfiorătoare ! Rachetele zburau în toate părţile, exploadau,

băgând frica în duşman, care nu înţelegea cu ce fel de arme atacă moldovenii.

Una din rachete a exploadat lângă ascunzişul tancurilor ce stau în ambuscadă.

Tanchiştii au crezut că se trage concret în ei, şi au părăsit poziţiile, îndreptându-se spre

cetate. În oraş se răspândise zvonul că sunt atacaţi de tancurile româneşti. Din cetate

au deschis focul asupra tancurilor ruseşti care voiau să se ascundă în cetate.

Între ruşi s-a iscat o panică groaznică. Ruşii au părăsit poziţiile şi fugeau spre pod

în direcţia Tiraspolului. În cetate s-a încins o bătaie straşnică între cazaci şi puşcăriaşii-

gardişti pe de o parte şi militarii Armatei 14-a.

Explozia maşinei cu rachete a provocat o panică de moarte în rândurile cazacilor

şi puşcăriaşilor-gardişti. Ei vedeau cum fuge armata rusă. Erau conştienţi cei aşteaptă

dacă în cetate întră moldovenii. Şi au hotărât să părăsească cetatea, care devenea

pentru ei o capcană.

Însă ofiţerii ruşi nu le-au permis. S-a încins o bătaie pe viaţă şi pe moarte.

Înebuniţi de frică, cazacii şi puşcăriaşii-gardişti se băteau cu înverşunare. Totalurile

acestei bătăi: 45 militari ruşi, 53 cazaci. Sute de răniţi şi caliciţi. Pe puşcăriaşi nu i-a

numărat nimeni.

168

Benderul, prins de panică, a fost părăsit de conducerea de vârf, care fugise

primii. După ei fugi cu batalionul său Kostenko.

Acest epizod a fost descris de martorul acestui dezastru, colonelul M.M.

Bergman.

Benderul a doua oară a fost eliberat de separatişti. Însă forţe de al apăra erau

insuficiente. Conducerea nepricepută a trupelor de generali slab pregătiţi, impotenţi în

a lua o decizie, fricoşi, nu permitea de a reacţiona operativ la schimbările de pe front.

Din amintirile colonelului Bergman:

„...primele patru zile au arătat că trupele separatiste n-au o conducere unică,

sunt în panică, au demonstrat frica de moarte a conducerii Transnistriei.

Conducerea Benderului ţipa : voi ne părăsiţi, ne lăsaţi pe mâna românilor ! Mare

le era frica, dacă ei văzuse pe acolo români !

Locotenent-colonelul Kostenko cu rămăşiţele batalionului său fugi din oraş.

Igor Smirnov în acest timp în cabinetul lui Netkaciov cerea cu mâinile tremurânde

ajutor suplimentar.

Preşedintele sovietului orăşenesc Bender V. Kogut s-a ascuns în clădirea

sovietului, tremurând de frică.

Conducătorul trupelor separatiste românul Ştefan Chiţac, general al Armatei

ruse, cu batalionul № 1 al gărzii tiraspolene, sta în Parcani şi nu ştia ce să întreprindă...”

La 23 uinie, ne întâlnind nici o rezistenţă, trupele separatiste şi unităţile Armatei

a 14-a au ocupat dinnou poziţiile pierdute.

Separatiştii, după ce au recuperat fără luptă poziţiile, au devenit extrem de

porcoşi. Au început atacul pe toate direcţiile. Însă cea mai crâncenă luptă a fost dată

169

pentru cucerirea cinematografului „Drujba”, unde separatiştii înaintau necătând la

pierderile colosale ce le aveau. Cazacii şi mercenarii ruşi mergeau înainte, ştiind că

calea de retragere le este blocată de OMONul din Riga, care ocupase poziţiile în spatele

lor cu mitralierele...

Două tancuri sub drapelul rus, fără acoperirea infanteriei, împuşcând din mers,

se apropia de cinematograf. Apărătorii cinematografului se uitau cum vine moartea

spre ei, căci nu mai aveau la dispoziţie nici grenade pentru lansatoare, nici grenade

antitanc.

Deodată, de după o clădire apăru un bărbat în civil, care se scaţără pe tancul T-

72, la care cămaşa de la proiectil se aruncă afară. Când tancul a tras, acest bărbat a

băgat baioneta şi nu a permis ca borta să se închidă, aruncând în interiorul tancului o

grehadă F-1. Şi sări jos. O explozie... şi tancul s-a oprit.

Când s-a ivit al doilea tanc, bărbatul, ascunzindu-se după primul, a aruncat o

grenadă antitanc românească, care, paraşiutând, a nimerit în interiorul tancului prin

capacul lăsat deschis. Era o căldură înăbuşitoare, care în tanc se face de câteva ori mai

înaltă. Tanchiştii au încălcat instrucţiunile, plătind cu viaţa. Au detonat proiectilele

tancului...

După ce a fost respins şi acest atac, combatanţii au început să-l întrebe pe Vasile

voluntarul din Criuleni, cum s-a recomandat el, cum de s-a priceput să stopeze capacul

cu baioneta.

- Eram beat, nu ţin minte nimic – răspundea el. Mirosul ce se simţea de la el,

spunea că vorbeşte cinstit.

*Vasile de la Criuleni, sună-mă ! Poporul trebuie să-şi cunoască eroii !

170

Pe platoul de la Chiţcani era linişte.

Comandantul detaşamentului de voluntari chişinăuieni maiorul Taşnic, cerându-

şi permisiunea, a plecat la Chişinău. S-a îmtâmplat aşa că a ajuns tocmai la ora trei

dimineaţa. Acasă nu voia să se ducă. Soţia, când a auzit că el a plecat pe front, a dat la

divorţ. Întâlnirea cu ea nu-i aducea nici o plăcere. Pe fiice le va vedea mâine.

Hotărî să intre la Primărie, unde, după cum ştia el, făceau de servici conducătorii

Primăriei (era „stare excepţională”), un fel de joacă dea războiul. În camuflaj, murdar

de pe drum, cu puşca-mitralieră se urcă la etajul doi, unde era statul major a stării

excepţionale.

Bătu la uşă, însă nimeni nu răspunse. De undeva se auzea muzică. A tras mai cu

putere uşa masivă, grea şi înaltă şi... a încremenit.

Masa era bătută cu fel de fel de mâncăruri, vodcă, vin, coniac. Era o fumăraie ca

ceaţa, muzică puternică. Pe o margine de masă un general o________ pe o femeie

complect goală. Încă un general sta la masă. În faţa lui sta unul din vice-primarii

Chişinăului cu o altă femeie goală pe genunchi. Bărbaţii vorbeau despre ceva, căci nici

n-au simţit când a intrat Taşnic.

Taşnic se uita la toate aceste şi nu credea în ceea ce vedea. În ţară e stare

exscepţională... Patrioţii mor pe front, poporul dă ultima bucată de pâine ca să-şi

hrănească apărătorii, iar aceştea !?

În faţa ochilor îşi văzu tovarăşii de luptă ucişi, răniţi şi caliciţi. Ceva s-a produs în

psihica lui, văzând această mârşevenie. Primul gând care îi veni era să-i facă praf şi

pulbere din puşca-mitralieră. Scoate automatul, întrodu cartuşul în ţeavă...

- La perete, canalii – strigă el. Degetul era gata să apese trăgaciul...

171

Generalul ce se ocupa cu femeia pe masă imediat a lăsat-o şi ridică mâinile în sus.

Acelaşi lucru l-au făcut şi ceilalţi. Femeile au început să strige. Din cauza muzicii

puternice nu se prea auzeau.

I-a pus pe toţi la perete şi se uită mai atent la ei. Generalul ce se ocupa cu femeia

pe masă era generalul Dabija-Cazarov, al doilea era generalul Creangă, iar al treilea...

unul din vice-primari cu care Taşnic avea probleme.

Furia trecu. Îi era greaţă să vorbeascu cu aşa oameni... A pus puşca-mitralieră la

siguranţă, ieşi din încăperea Primăriei şi pleacă direct la platoul său.

La subalterni nu le-a spus nimic, să nu le cadă moralul.

X X X

Batalionul № 4 al Armatei naţionale sub comanda căpitanului Iurie Neghină se

disloca în orăşelul Vadul lui Vodă. Trecea instruirea conform planului, când căpitanul

Neghină primeşte ordinul în marş forţat să intre în Bender.

Dimineaţa, pe data de 20 iunie, pe la Hadjimus, batalionul a intrat în Bender şi a

ocupat poziţiile în jurul comisariatului orăşenesc de poliţie.

La început se părea că se împuşcă din toate părţile. Însă peste puţin timp s-a

discurcat în situaţia creată, şi a amplasat aşa efectivul, ca să nu fie pierderi

neîntemeiate. Soldaţii repede s-au deprins cu împuşcăturile de arme, tunuri, lansatoare

de bombe, grenade.

Primul atac a fost respins când batalionul numai a ocupat poziţiile. Al doilea atac,

mult mai masiv, l-au respins pe la ora 13.00. Primi ordinul să se deplaseze spre

comitetul executiv orăşenesc Bender, apărat foarte bine de separatişti. Fiecare metru

era eliberat cu luptă.

172

Asupra soldaţilor se trăgea de pe balcoane, de pe acoperişuri, din apartamente.

Penru a înainta, trebuiai curăţite aceste case de separatişti. La război nu se admite să

laşi inamicul în spatele tău.

În timpul curăţirii unui astfel de clădire, separatiştii iau întâmpinat la scară.

Plutonierul Aurel Ciobanu a scos siguranţa de la grenada F-1, vru s-o arunce în inamic,

însă un glonte a nimerit în mâna cu grenada, care căzu alături. În jur erau o mulţime de

soldaţi de ai săi, pe care puternica grenadă era să-i omoare şi să-i calicească...

Plutonierul Aurel Ciobanu a acoperit cu corpul său grenada...

Tot în aceaşi timp a fost rănit şi căpitanul Neghină.

X X X

Un grup de luptători din trupele speciale din care făcea parte şi TAB-ul lui

Serghei Luncaş, a fost scos în mod urgent de pe capul de pod Coşniţa şi s-a

îndreptat în marş forţat spre Bender în ajutor comisariatului de poliţie. De la

marginea oraşului până la comisariat grupul a fost de câteva ori lovit cu foc de

ambuscadă. Au ajuns totuşi fără pierderi, cu excepţia TAB-ului lui Luncaş, în care

proiectilul a intrat prin oblonul comandantului şi a ieşit prin partea din spate fără

a atinge pe cineva în afară de instalaţia electrică.

Cerând învoire de la Gamurari, s-au întors la bază pentru reparaţie. A doua

zi TAB-ul era reparat.

Luând în calitate de desant de miliţie populară, s-au îndreptat înapoi în

oraş. Când s-au apropiat de oraş, se întuneca. Era în vigoare ordinul

comandantului de direcţie care interzicea intrarea şi deplasarea noaptea prin

oraş din cauza pericolului de a fi împuşcaţi de ai săi.

S-au oprit nu departe de oraş, au deschis obloanele, desantul a aţipit. Când

s-a luminat de ziuă, Luncaş şi Sergiu Chirtâş au început să încarce bandele

mitralieră. Chirtâş a ieşit din TAB să verifice dacă totul e în ordine şi a observat

173

lângă TAB o figură îmbrăcată într-o zeghe neagră de puşcăriaş. Văzându-l pe

Chitâş, acela a încercat să se ascundă.

- Ian treci încoa’, a strigat el ameninţător.

Individul s-a apropiat, uitându-se cu fereală prin părţi.

- Cine eşti?

- Deţinut. Am fugit de cazacii şi ofiţerii Armatei a 14-a, a răspuns el în

ruseşte.

- De la cazaci e clar. Le luaţi o parte din pradă. Dar ce legătură au ofiţerii

Armatei a 14-a?

- Ei sunt mai răi! Când cazacii şi ofiţerii Armatei a 14-a în timpul încăierării

dintre ei au început să se ucidă unii pe alţii, ofiţerii au început să ne ucidă şi pe

noi. Am reuşit să fug.

Bereghiş, care a făcut doi ani de armată sovietică în cercetare, ce-i drept

nu în Afgan, ci în Ungaria, îl privea cu atenţie pe puşcăriaş. Şi brusc o lovitură!

Puşcăriaşul a căzut pe spate, zeghea s-a ridicat şi au văzut la brâu două grenade

F-1. I-au răsucit mâinile, i-au controlat cu scrupulozitate hainele. Au găsit

certificatul de gardist. Buzunarele erau ticsite cu cartuşe calibrul 5-45.

După o mică prelucrare el a recunoscut totul. Lucrau împreună. Al doilea s-

a ascuns când el a fost reţinut. A fost mobilizat diversantul şi în curând a fost

adus şi al doilea diversant.

Ei au fost trimişi în cercetare şi dacă li se va oferi ocazia, urmau să

întreprindă vreo diversiune. Văzând TAB-ul plin de oameni, cu obloanele

deschise, au hotărât să-l atace cu grenade. Nu s-ar fi salvat nimeni! Pe lângă

oameni, în TAB se aflau muniţii pentru apărătorii comisariatului şi produse

alimentare.

Spionii au fost transmişi colaboratorilor MSN(ministerul securităţii

naţuionale). S-au răspândit zvonuri că li s-a dat drumul.

Când colaboratorii MSN au început a-i elibera tot mai des pe ucigaşii

învederaţi, trupele speciale au încetat să le mai dea spionii prinşi. Pe aceştia îi

174

aştepta pedeapsa binemeritată, pe loc. MSN a rămas fără lucru. Ei nu puteau

prinde spioni sau nu vroiau.

La intrarea în Bender lângă post asupra lor s-a tras nu se ştie de unde.

Ostaşii de la post au spus că asupra lor se trage în permanenţă din partea staţiei

sanitare epidemiologice, iar ei nu pot părăsi postul.

Luncaş a trimis un TAB în direcţia indicată. Însă mitraliera nu bătea dintr-

acolo, ci de la ghereta staţiei de pompare. După prima rafală din mitraliera de

calibru mare, aceia s-au predat.

Erau doi armeni, în zeghe de puşcăriaşi. Au fost transmişi băieţilor de la

post, care i-au împuşcat împreună cu alţi diversionişti. TAB-ul a plecat mai

departe în oraş.

Gamurari a trimis TAB-ul lui Luncaş în ajutor băieţilor care apărau clădirea

unde se difuzau filme şi care nu aveau tehnică blindată.

Într-o noapte, când era la post la pod lângă cinematograful „Drujba”

împreună cu Ion Batâr, de ei s-a apropiat un bătrân şi a întrebat cum să ajungă la

o stradă. Băieţii nu cunoşteau oraşul. Bătrânul a dat să plece, dar lui Luncaş i s-a

părut suspectă privirea sa iscoditoare cu care examina locul. Au verificat

paşaportul. Totul era în regulă. Viza şi restul erau normale. Însă Luncaş a

observat că buzunarul din spate al pantalonilor era umflat. Au verificat. Bătrânul

s-a dovedit un general-maior activ al regiunii militare Transcarpatia, unde mai

rămâneau subunităţi ale armatei ruse. Şi, privit mai îndeaproape, nu era deloc

bătrân.

Nu au mai avut o captură ca asta. Au hotărât să-l trimită pe general la

Gamurari. L-a însoţit pe general Vova Reuţchi, care cunoştea bine drumul.

S-a întors peste o vreme. Gamurari nu era pe loc. Acela făcea rondul

poziţiilor. L-a transmis pe general colonelului Gusleacov.

Probabil, Gusleacov îl cunoaşte pe general. Peste o jumătate de oră

bătrânul, însoţit de doi poliţişti din Bender, a fost condus într-o zonă sigură.

Gamurari nu a aflat despre acest episod.

175

TAB-ul „Kiev-10” pe care Gamurari l-a încredinţat la început maiorului

Troenco, apoi transmis lui, a participat la multe lupte de pe capul de pod Cocieri.

La sfârşitul lunii iunie 1992 colonelul Gamurari l-a telefonat pe maiorul

Troenco şi l-a rugat să trimită TAB-ul în ajutor. În Varniţa se dădeau lupte

crâncene. Troenco a trimis în ajutor TAB-ul „Kiev-10” sub comanda

sublocotenentului de poliţie Ion Sprâncean.

Locuitorii unei case de locuit cu cinci etaje veneau la poliţişti şi se

plângeau pe cazaci care tăiau şi spânzurau. Intrau în apartamente şi luau de la

oameni produse alimentare, măturau mai cu seamă toate rezervele de băuturi

alcoolice. Se îmbătau şi începeau să tragă fără a alege. Au ucis deja trei

persoane, au rănit câţiva.

Au hotărât să meargă să se dumerească. Sprâncean, voluntarul din

Hârjăuca, Vasile, un flăcău dezgheţat, mecanicul-conductor şi moşul care a venit

cu plângerea au luat loc în TAB şi s-au îndreptat spre tranşeele cazacilor. TAB-ul

a fost pus la adăpostul unei clădiri. Moşul a dispărut. Cu ei nu au luat decât

pistoalele-mitralieră.

Era ora prânzului. Cazacii, beau. Erau mai puţini de un pluton. Trei viteji i-

au atacat. Au ucis dintr-o dată patru cazaci, i-au rănit pe zece. Ceilalţi, fără să

tragă vreun foc, au luat-o la fugă. Cazacii ucişi au fost aburcaţi pe parapet ca să

elibereze locul pentru răniţi.

Nu au apucat să facă ordine în tranşee că au fost atacaţi de cazacii care se

adăposteau după un MTLB. Pe deasupra, pe acoperişul clădirii s-a instalat un

lunetist. Aruncătoarele de grenade, grenadele antitanc cumulative pe paraşute

foarte eficiente, de fabricaţie română, au fost lăsate în TAB.

Sprâncean a făcut o legătură din grenade RGD-4, puţin eficiente chiar şi

împotriva infanteriei. Se conta pe efectul produs de zgomot. S-a ridicat pe

jumătate din tranşee şi a aruncat grenada, nimerind sub şenilă. Printre cazaci

erau răniţi şi morţi. Se auzeau răcnete îngrozitoare şi gemetele răniţilor. MTLB-

ul s-a oprit şi s-a dat îndărăt. Totul a fost învăluit de fum.

Dar lunetistul de pe acoperiş l-a nimerit pe Sprâncean drept în cap.

Voluntarul Vasile a încercat să tragă trupul în tranşee, însă lunetistul l-a nimerit

176

în ficat. Mecanicul-conductor, târându-l pe rănitul Vasile, s-a strecurat până la

TAB.

Nu am reuşit să afle numele lui Vasile voluntarul şi al mecanicului-conductor.

Băieţi, dacă mai sunteţi în viaţă, răspundeţi!

După ce lupta a încetat, acelaşi moş care i-a adus aici s-a apropiat de

tranşee, a luat toate documentele lui Sprâncean şi a dezlegat panglica albă de pe

mânecă. Seara tranşeea a fost ocupată de cazaci. Întrucât Sprâncean nu avea

documente ei au crezut că el este, de asemenea, cazac. A fost îngropat împreună

cu ceilalţi pe Aleea Gloriei din Tiraspol. Cu numărul 28. În Călăraşi a fost

înmormântat cu toate onorariile un sicriu gol.

În 1997, maiorul Troenco a reuşit cu greu să mute osemintele poliţistului

său din Tiraspol şi să le îngroape cu toate onorurile la Călăraşi. Şcolii în care a

învăţat şi unei străzi din oraşul Călăraşi li s-au atribuit numele lui.

Peste două zile după incidentul cu generalul, pe poziţia ocupată de

compania locotenentului-major Bădărău la clădirea unde se difuzau filme a sosit

colonelul Gamurari. Poziţiile companiei urmau a fi ocupate de voluntari, care au

sosit încă de dimineaţă şi care beau.

Încăierarea dintre voluntari a coincis cu venirea lui Gamurari, care i-a

potolit repede.

Gamurari a trasat companiei misiunea de a curăţa satul Gâsca de cazaci.

Locuit de caţapi, satul Gâsca era ocupat de cazaci. Bărbaţii luptau împotriva

moldovenilor astfel încât era periculos să laşi în spate o atare concentrare de

duşmani.

Compania s-a îndreptat spre Fârlădeni, unde în localurile brigăzii de

tractoare se înarmau voluntarii din partea locului. Poliţistul de sector al acestor

sate a fost rugat să numească o călăuză care să ştie bine terenul. A ataca frontul

era periculos, deoarece inamicul dispunea de o enormă superioritate în personal

177

şi mai cu seamă în tehnică. Iar compania se numea doar companie. Ea număra

mai puţin de jumătate din statul de organizare.

Poliţistul de sector a încercat să- i convingă că separatiştii au promis să

părăsească ei înşuşi satul până la prânz.

- De trei zile tot promit, a intervenit în discuţie profesorul de cultura fizică

al şcolii din Fârlădeni.

Împreună cu grupul din unităţile cu destinaţie specială din trei persoane a

fost trimis în cercetare şi profesorul de cultură fizică care se numea Andrei.

Grupul era condus de Sergiu Luncaş. Din grup făcea parte şi afganul Grigore

Arseni, un luptător cu experienţă. În KAMAZ, pe câmpuri, prin podgorii au ajuns

până la fermă, unde au ascuns KAMAZ-ul într-o groapă de siloz şi au pornit spre

sat. La marginea localităţii era un post de cazaci din trei persoane, care a fost

lichidat cu cuţitele, fără zgomot.

Satul a fost eliberat aproape fără luptă. Cazacii şi gardiştii din partea

locului, aflând prin canalele lor că împotriva lor vin beretele negre, noaptea, în

taină, au părăsit satul. Ei ştiau prea bine ce îi aşteaptă, după ce pe 3 aprilie au

fost ucişi şi au ars cei patru soldaţi din trupele speciale. După asta în satul Gâsca

problema prizonierilor din rândul acestora în genere nu se mai punea.

S-a tras doar din clădirea şcolii vechi. Probabil, cei care nu au fost

preîntâmpinaţi. Aceştia au fost repede lichidaţi. Apoi au curăţit satul. O bătrână

a povestit cum au murit cei patru.

După ce a explodat maşina, un armean care locuia în acest sat, împreună

cu doi fraţi au stropit maşina cu benzină şi i-au dat foc. Atunci au ars trupurile

deja neînsufleţite ale luptătorilor din trupele speciale..

Cineva a spus că fraţii uneori dau noaptea pe acasă. Au organizat o

ambuscadă. Însă aceştia parcă au simţit ceva, sau cineva i-a preîntâmpinat şi nu

apăreau în sat. Însă pentru beretele negre era o chestiune de onoare să-i prindă

pe aceşti călăi. Au recurs la un vicleşug. Le-au spus bătrânelor că pleacă din sat.

Au plecat, lăsând o ambuscadă. În aceeaşi seară ei şi-au făcut apariţia… Au murit

de aceeaşi moarte… ca şi băieţii din maşina incendiată de ei.

178

Armeanul a fost prins întâmplător. La postul de la intrarea în Bender din

partea satului Gâsca făcea de gardă o soră medicală, o bulgăroaică ce locuise

mai înainte în satul Gâsca. Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, armeanul trecea

prin punctul de control în Bender şi înapoi. Luncaş l-a văzut de câteva ori, dar nu

ştia că acesta era el. Fata i-a povestit despre el.

Totul era gata pentru pedeapsă. Băieţii prelungeau plăcerea văzând cum

armeanul, stropit cu benzină, urla şi se uita cu groază la cel cu chibriturile în

mână.

Însă a avut noroc. S-au apropiat trei inşi de la KGB-ul moldovenesc care,

aflând despre ce-i vorba, l-au luat cu ei.

În 1994 acesta a fost văzut viu în Chişinău. Iată cine îşi făcea serviciul în

MSN din Moldova!

* * *

Generalul Aleksandr Lebedi visa să devină comandant de armată precum

tovarăşul Budionnîi. Când dădea admiterea la şcoala militară a MAI nu ştia că un

general MAI nu poate fi comandant al unei armate de arme întrunite. Iar armată

de desant nu există.

Şi iată că aici, în Transnistria, i-a surâs norocul. A înţeles că după

înlăturarea lui Netkaciov, în acel haos care domnea în armata rusă poate deveni

comandant al Armatei a 14-a.

Pe 28 iunie, generalul Lebedi, fără a se mai ascunde sub masca colonelului

Gusev, a comunicat Moscovei despre inconsistenţa general-locotenentului

Netkaciov în calitate de comandant şi că îşi asumă conducerea Armatei a 14-a.

Rugămintea i-a fost satisfăcută.

Visul din copilărie al lui Saşa Lebedi s-a împlinit. A devenit comandant de

Armată!

La el au intrat căpitanul Plujnikov şi colonelul Bergman.

- Primiţi felicitările noastre, a spus Plujnikov. S-au apropiat, i-au strâns

mâna noului comandant.

- Şi voi cu ce vă ocupaţi? Nu v-am văzut de mult la statul-major.

179

- Examinăm plângerile locuitorilor Benderului, Tiraspolului şi satelor din

apropiere. Scrisorile îmi sunt adresate mie în calitate de şef al comenduirii şi

comandantului armatei.

- În ce constau plângerile?

- Sunt împotriva locotenent-colonelului Kostenko şi a batalionului său. Se

prezintă pretutindeni ca batalion cu destinaţie specială din Transnistria. În

tranşee nu au fost văzuţi. În general, se ocupă de jafuri şi îndeplinesc funcţii de

represalii. Dau de înţeles că sunt conduşi de KGB-FSB al Rusiei, a spus Plujnikov.

- Zilele astea l-au prins şi l-au ucis pe fostul anchetator al procuraturii

municipale Bender, care avea cândva pe rol cauza penală a lui Kostenko. Şi-au

bătut joc de el, apoi Kostenko l-a împuşcat personal. Deşi anchetatorul a căzut în

genunchi cerând îndurare, căci avea trei copii mici. Dar Kostenko l-a dus la

Nistru, l-a împuşcat, iar trupul a fost dus de apă. Îşi bate nepedepsit joc de

locuitorii paşnici. Peste o sută de oameni au devenit victimele lui.

- Am făcut o interpelare la Moscova, a intervenit în discuţie căpitanul

Plujnikov, dar acolo nu ştie nimeni de el.

- Şi cum i s-a deschis cauza penală? Şi unde-i ea?

- Kostenko a nimicit-o. Şi nu numai pe a sa, ci şi pe ale acoliţilor,

cunoscuţilor săi.

- Deci e cunoscut în lumea criminală?

- Se prea poate. Dar în arhive nu avem nimic, iar miliţia din Bender se teme

să spună ceva. El i-a nimicit pe cei care au îndrăznit să spună ceva. Nimeni nu va

spune nimic. Se pare că autorităţile din Transnistria îl tolerează. Posibil, el

îndeplineşte însărcinarea lor privind destabilizarea situaţiei. Dacă ar fi fost cazul,

Şevţov l-ar fi nimicit demult.

- Să se descurce ei! Noi ce treabă avem?

- Scrisorile ne sunt adresate nouă, generale. Se vede că oamenii îşi dau

seama că noi suntem singura lor apărare împotriva samavolniciei autorităţilor

transnistrene. Ei scriu negru pe alb că au apelat la ei şi nu au primit nici un

răspuns. Iar jafurile continuă. Toţi îi jefuiesc. La început OMON-ul din Riga, apoi

180

cazacii, iar acum combatantul de batalion Kostenko. Ce să le răspundem,

tovarăşe general.

- Voi ce părere aveţi?

- Cred că trebuie preîntâmpinat prin intermediul conducerii Transnistriei.

Ei ştiu unde să-l găsească. Şi dacă nu se va astâmpăra, atunci vom lua măsuri.

- E logic, aşa vom face. După mine, căpitanul are dreptate, atât de brutal şi

nepedepsit se poate comporta doar cineva care se află sub protecţia KGB-ului.

Acuşi aflăm dacă-i aşa, el a ridicat receptorul şi a format numărul lui Smirnov.

Smirnov a promis să-şi dea concursul. Însă din discuţie Lebed a înţeles: nu

se va schimba nimic. Cineva are foarte mare nevoie de asta. Dar ei nu au ţinut

cont de faptul că au de-a face cu el, care nu a făcut niciodată compromisuri. Îl va

pune la punct pe acest parvenit. Nu va admite dezordinea pe teritoriul

încredinţat lui.

- Ei bine? a întrebat Bergman.

- A promis, dar aşa încât am înţeles. Totul va fi ca înainte, şi a apăsat pe

butonul soneriei. A intrat ofiţerul de ordonanţă.

- Cheamă-l pe şeful secţiei de recunoaştere.

Acesta a raportat despre sosirea sa.

- Luaţi loc, vă rog. Fiecare din voi îşi are agenţii săi. De aceea vă rog, din

acest moment trebuie să ştiu unde se află acest comandant Kostenko. În orice

minut, despre toate nelegiuirile sale, despre acţiunile sale. Apoi vom lua în

comun hotărârea ce să facem cu el. Vă dau trei zile.

Cei trei au înţeles că generalul nu glumeşte.

- Îmi permiteţi, tovarăşe general? Bergman s-a ridicat în picioare. Încă o

veste proastă.

- Hai spune, nu zăbovi.

- Potrivit datelor agenţilor, în ciuda acţiunilor militare crâncene, o parte

din întreprinzători, nu fără ştirea conducerii Transnistriei, fac comerţ cu benzină,

expediind-o adversarilor noştri, prin asta întărindu-i. Totodată, acolo ajung loturi

mari de carburanţi şi lubrifianţi, piese de schimb pentru transportoare blindate,

181

pistoale-mitralieră, precum şi o cantitate enormă de cartuşe, grenade, mine

antiinfanterie şi antitanc.

- Am şi eu informaţii asemănătoare, s-a ridicat şeful cercetării.

- Au pierdut orice ruşine. Cineva îşi dă viaţa, iar altcineva se îmbogăţeşte.

- Războaiele se inventează tocmai pentru asta, ca cineva să se

îmbogăţească. Şi asta se face întotdeauna sub formă de patriotism, s-a dat cu

părerea căpitanul Plujnikov. Noi nu ştim nici până azi cine a început cel de Al

Doilea Război Mondial. Şi sub ce formă. Toată informaţia se găseşte în arhivele

KGB-ului. Ele însă rămân secretizate…

* * *

Până şi comandantul de armată Lebedi a înţeles că Armata a 14-a se

sufocă. Armistiţiul era binevenit. Moscova insista asupra lui. După cât se pare,

acolo se ştia mai bine starea lucrurilor pe fronturile Transnistriei.

Evaluând pierderile armatei, Lebed s-a îngrozit. Din aproape 3000 de

ofiţeri activi, o jumătate a fost scoasă din luptă din cauza luptelor neîncetate de

la începutul acestui an, iar din cei în jur de 12000 de soldaţi şi subofiţeri au

rămas în front circa 7000.

Temându-se de posibilitatea de a pierde controlul situaţiei, Lebed a hotărât

să efectueze mobilizarea populaţiei locale în armata rusă.

A fost o încălcare grosolană a Convenţiei internaţionale de la Geneva din

1949, semnată şi de URSS, care interzicea mobilizarea populaţiei locale în

armate de ocupaţie. Armata a 14-a avea statut de armată de ocupaţie, dislocată

temporar pe un teritoriu străin.

Timp de trei zile au fost mobilizaţi 17 000 de soldaţi şi subofiţeri. Mare

lucru frica – are ochi mari!

182

Moldovenii şi o parte dintre ucrainenii care locuiau pe teritoriul

Transnistriei nu au vrut să meargă în armata rusă. Pe ei şi pe familiile lor îi

ameninţa primejdia răfuielii fizice. Au fost siliţi cu forţa să meargă în armată.

După încheierea mobilizării, Lebedi a prins curaj, a început a vorbi.

A planificat şi realizat de pe 3 pe 4 iulie un atac de artilerie cu toate

mijloacele de foc de care dispunea Armata a 14-a. Un atac sălbatic, care nu era

dictat de necesitatea operativă.

X X X

Trupele moldoveneşti nu a suferit în măsura în care conta Lebedi, în

schimb au avut de suferit locuitorii paşnici. În special cei din Bender. Din cauza

pregătirii slabe a artileriştilor ruşi, proiectilele loveau casele de locuit, ucigând

mii de oameni nevinovaţi.

La Lebedi intră şeful statului major.

- Care e rezultatul focului de artilerie ?

- Inamicul are pierderi neînsemnate. Sunt jertfe mari printre locuitorii

paşnici din Benderi, clădiri distruse.

- Care e pricina?

- Pregătire slabă a artileriştilor. În loc să-i instruiască pe soldaţi, ofiţerii fac

politică.

- Curios, colonele, cine nu face aici politică?

Generalul s-a culcat pe divan şi a adormit. Pe la orele zece el a fost trezit

de şeful statului-major.

- Domnule general! Permiteţi să raportez?

Acela dădu din cap. Somnul dispăru.

- A venit un ordin de la Moscova de încetare a acţiunilor militare, pe durata

tratativelor de pace, care au început azi dimineaţă. Nouă ni s-a ordonat să nu

admitem invazia moldovenilor în Transnistria. Iată ordinul

- Şi ce spune ordinul?

183

- Au loc tratative între Chişinău şi Tiraspol, mai curând între Chişinău şi

Moscova. Moscova presează Chişinăul ca acesta să lase Benderul. Conducerea

Moldovei pare speriată, nehotărâtă, deoarece Moscova o sperie cu cucerirea

Chişinăului. Se tem să-şi piardă fotoliile. Acum se discută statutul Benderului.

Ambele părţi acceptă ca oraşul să fie controlat împreună. Vom trăi şi vom vedea.

Generalul Dabija-Kazarov, comandantul direcţiei varniţa-Bender, cerea cu

insistenţă utilizarea artileriei cu reacţie, care printr-o singură salvă putea şterge

de pe faţa pământului oraşul Tiraspol. Slavă Domnului, la Chişinău s-au evaluat

just consecinţele acestui atac. Sau poate că generalul avea dreptate, şi că trebuia

un răspuns adecvat? Pentru ca Lebed să ştie cu cine are de-a face?

* * *

Pe 3 iulie, la Bender a fost rănit colonelul Gamurari, un om pe care îl

respectau profund toţi combatanţii. Prezenţa sa dădea siguranţă.

Pentru a nu crea panică în rândurile apărătorilor oraşului, colonelul

Mămăligă a hotărât să întărească poziţiile ocupate, introducând subunităţile de

carabinieri, înlocuindu-i pe ostaşii din trupele speciale, care obosiseră peste

măsură.

Pe 3 iulie, la 18.00 subunitatea locotenentului-major Anatol Caraman i-a

înlocuit pe oamenii din trupele speciale care apărau cinematograful „Prietenia”

şi „drumul vieţii”, atacate în permanenţă de cazaci şi de militarii Armatei a 14-a.

După plecarea unităţii cu destinaţie specială, pe poziţii a rămas

detaşamentul poliţiştilor din Chişinău cu un efectiv de 47 de oameni, sub

comanda maiorului Vladimir Galii. Caraman s-a prezentat.

- Domnule maior, am fost numit răspunzător de acţiunea carabinierilor în

oraşul Bender şi din acest moment îmi asum conducerea acestui sector. Luaţi

cunoştinţă de ordin.

Maiorul a privit ordinul.

- Ce trebuie să fac eu?

184

- Familiarizaţi-mă cu poziţiile pe care trebuie să le ocup. Şi cât mai

amănunţit cu harta oraşului. Ni s-au dat xerocopii de o calitate foarte proastă.

Pe Caraman l-a surprins faptul că în spatele subunităţilor sale se aflau

puncte de sprijin ale inamicului.

La fabrica „Floare” se afla o subunitate destul de mare a separatiştilor,

care putea în orice moment bloca „drumul vieţii”. Caraman a decis să înceapă cu

această grupare. De la „Floare” spre marginea oraşului ocupa poziţii batalionul

lui Stegărescu.

A îmbarcat gruparea de izbire în camionul GAZ-53, cu patru mitraliere de

campanie. Din urmă veneau un GAZ-53 cu muniţii. Printr-un atac impetuos,

separatiştii au fost scoşi din fabrică, ocupând apărarea circulară. Flancul stâng

al lui Stegărescu s-a mutat până la fabrică.

Şoferul lipsea şi Gulii s-a rugat să urce în GAZ-69 ca să se întoarcă la

statul-major la cinematograful „Prietenia”. Pe undeva pe la mijlocul drumului trei

cazaci, înarmaţi cu un aruncător de grenade „Muha” a tras în camion. Dar

aruncătorul a dat rateu. Caraman a smuls intuitiv cuiul grenadei şi a aruncat-o.

Dar grenada nu a explodat. Inelul cuiului i-a rămas în mână, cuiul însuşi

rămânând în grenadă.

Un alt cazac a ciuruit camionul cu pistolul-mitralieră. Gulii nu şi-a pierdut

prezenţa de spirit, a scos camionul din foc, dând dovadă de isteţime şi curaj.

Sub conducerea căpitanului Caraman, carabinierii i-au respins pe

separatişti la două-trei cartiere de la „drumul vieţii”, alungându-i din casele

particulare în căminele cu multe etaje, unde puteau fi urmăriţi mai uşor.

O parte din ei erau din batalionul lui Kostenko. Acesta a ordonat să fie

respinşi carabinierii, mai departe, pentru a-şi scoate oamenii.

În peretele de beton orb al unei dintre casele care înconjurau căminul,

lunetistul a găsit o gaură prin care se vedeau toate intrările în cămin. Probabil,

ea a fost făcută de un lunetist din trupele speciale. O poziţie minunată. Nimănui

nu putea să-i treacă prin cap că în peretele gros de beton poate fi scobită o

asemenea gaură. Când la intrarea în cămin, păzit din toate părţile, s-a apropiat

185

un UAZ, din el au coborât cinci ofiţeri superiori cu jaloanele armatei ruse,

trăgătorul de elită i-a doborât pe toţi.

X X X

Generalul Dabija-Kazarov a apărut în Moldova pe neaşteptate. Nimeni nu

ştia cum. El a fost numit imediat comisar militar principal al republicii.

Fost sergent în serviciul în termen, infirmier. Într-o bună zi a auzit de la

ofiţerii care se tratau în batalionul medico-sanitar că cel care se va însura cu fiica

comandantului de regiment, colonelul Kazarov, va avea un viitor strălucit. Acesta

avea legături serioase cu Moscova.

Însă fata era încurcată cu mulţi ofiţeri, şi nu dorea să se mărite, dar tatăl

voia să i-o împingă cuiva.

Sergentul Dabija era o mândreţe de bărbat şi se bucura de un succes

enorm la femei. A hotărât să-şi încerce norocul. Şi nu a dat greş, luând totodată

şi numele colonelului.

Socrul l-a aranjat la şcoala militară superioară a trupelor de stat în numele

Consiliului Suprem al RSFSR. Apoi a absolvit Academia Marelui Stat-Major.

Pentru a primi gradul de general, socrul l-a trimis pentru o vreme în

Mongolia. De acolo comandant de divizie activă în Kutaisi. Apoi prim-locţiitor al

comandantului de corp de armată.

Se părea că îl aştepta o carieră strălucită în armata rusă. Pe neaşteptate,

socrul îl trimite în Moldova. Şi nu de unul singur, ci cu soţia, care până atunci nu

plecase niciodată cu el.

Fiind comisarul-şef al republicii, la sugestia soţiei, a hotărât să trimită la

Dubăsari spre păstrare toate dosarele rezerviştilor şi recrutaţilor. Aceasta ar fi

fost o lovitură groaznică pentru potenţialul militar al Moldovei. Însă graţie unor

comisari militari oneşti, catastrofa a fost evitată.

Dabija-Kazarov a fost destituit din funcţie şi numit… locţiitorul ministrului

Apărării din Moldova. Se vede că general-colonelul Kazarov îl ţinea strâns în

mâini pe cineva din conducerea Moldovei!

186

La începutul războiului Snegur l-a trimis în raioanele de sud ale republicii

pentru a efectua mobilizarea, în calitatea sa de fost comisar-şef al republicii. Însă

el a ratat mobilizarea. Apoi a fost numit… şef al Marelui Stat-major. Şi aici a

compromis munca.

Ultima numire: comandant al direcţiei tactic-operative Varniţa-Bender,

unde la ordinul său a fost doborât un elicopter care urma să cerceteze tirul

artileriei pentru distrugerea unui pod. Tot el a refuzat să trimită divizionul

„Şturm-S” în ajutorul colonelului Carasiov, pentru a distruge tancurile care au

pătruns pe pod.

Şi ultima sa „ispravă”: insistenţa în chestiunea legată de aplicarea artileriei

cu reacţie „Uragan” pentru distrugerea oraşului Tiraspol. E greu să ne imaginăm

consecinţele unui atare pas!

Toate acţiunile acestui general cad sub incidenţa următorului articol –

trădare. Le făcea oare cu bună ştiinţă sau la ordinul socrului din Moscova? Cred

că la ordin.

După cum s-a aflat mai târziu, socrul nu şi-a trimis în zadar fiica cu el. Ea

suna în fiecare zi la Moscova şi îi raporta ceea ce auzea în pat de la soţ, iar

acestuia îi plăcea să se laude! De asemenea, în timpul şedinţelor sexuale ea îi

insufla ce trebuie să facă.

Astfel, Moscova ştia tot ce se petrecea în statul-major al lui Snegur, deşi

avea şi alte surse de informaţie.

Generalul era un mare amator de femei. Era pur şi simplu ahtiat după ele.

Însă le trata ca pe nişte dobitoace. Despre asta a povestit în Komsomolskaia

pravda o corespondentă a acestei publicaţii, care i-a luat un interviu ca unui

general al armatei ruse care lupta împotriva armatei ruse. După interviu a

încercat să o violeze direct pe masă în birou.

A răposat din cauza femeilor. A fost doborât de o moldoveancă „nouă”,

beată, care se întorcea dimineaţa de la o nuntă, iar el făcea alergările matinale

zilnice. Mercedesul l-a aruncat atât de departe de carosabil, într-un loc ascuns de

ochi străini… aşa încât trupul nu a fost găsit imediat…

Dar poate că Moscova ştergea urmele?

187

* * *

Oleg Plujnikov reflecta tot mai mult asupra esenţei acestui război. Ciudat

război. Rusia avea interesele sale, dar cu ce se vor alege oamenii care locuiesc

aici? Câmpuri de mine? Ură între cunoscuţi şi prieteni, între rude? Pierderea

fiilor, soţiilor şi fraţilor. Ură. Şi cineva se îmbogăţeşte din asta!

Avea dreptate colonelul Bergman, detaşamentul lui Kostenko a fost creat

special pentru destabilizarea situaţiei. Cineva nu dorea câtuşi de puţin pacea. În

ultima vreme Oleg era preocupat doar de comandantul de batalion Kostenko.

Adunând informaţii despre el, despre acoliţii săi, despre toate deplasările sale

din Tiraspol la Bender şi viceversa. S-a adunat un dosar solid. Şeful secţiei

speciale a armatei lucra din zori şi până noaptea, înţelegând ce îl aşteaptă dacă

Oleg va raporta la Moscova.

Pe 4 iulie, generalul Lebedi ţine prima sa conferinţă de presă. Lui Plujnikov

nu-i venea să creadă că generalul Lebedi era cel care vorbeşte. Înşira verzi şi

uscate, încât îţi era greaţă să-l asculţi. De vină erau Snegur şi România.

A dezvăluit „marele secret”: armata sa a capturat câteva pistoale-mitralieră

Kalaşnikov şi câteva aruncătoare de grenade de fabricaţie română. De asemenea,

în dotarea armatei moldoveneşti sunt două transportoare blindate TAB-80, care

nu sunt decât în dotarea armatei române.

Cei care i-au pregătit raportul voiau probabil să-şi bată joc de general. Nu

era un secret pentru nimeni că după ce Rusia a început în mod făţiş agresiunea

împotriva Republicii Moldova, România le-a dat moldovenilor atâtea pistoale-

mitralieră şi aruncătoare de grenade de câte avea prima nevoie. În plus, au fost

transmise 20 de TAB-80, un divizion de artilerie grea, un divizion de aruncătoare

de 82 mm, un divizion de aruncătoare de 120 mm, o mulţime de tunuri

antiaeriene şi multe altele.

Lebedi nu ştia nimic despre armament (serviciul de contrainformaţii lucra

prost sau lui nu i se raporta în mod special), iar despre „mercenari ştia tot”: că

188

piloţii şi instructorii erau români, trupele speciale sau BPDS, după cum erau

numite, erau instruite, de asemenea, de români, echipajele TAB-urilor şi MTLB

erau formate din ofiţeri şi soldaţi ai armatei române (e bine că moldovenii nu

aveau tancuri: echipajele acestora ar fi fost şi ele „române”). Toţi lunetiştii erau

„din Letonia şi Estonia”.

Da, au fost trăgători din Lituania, Letonia şi Estonia. Dar nu lunetişti, ci

lunetiste, rusoaice-şovine, care urau populaţia băştinaşă a Ţărilor Baltice. De

altminteri, ca şi pe moldoveni. Ele au fost pregătite în mod special în şcolile

speciale KGB-FSB. Pe lângă ele erau şi femei-lunetiste din Rusia însăşi. FSB a

creat din ele aşa-numitul batalion „Colanţii negri”. Acestea au fost folosite pentru

prima oară la Dubăsari, după 1 martie 1992.

Însă Lebed a uitat să spună, sau nu ştia, că marea majoritate a aşa-

numiţilor cazaci (oastea căzăcească de la Marea Neagră – CCV) erau mercenari

ruşi din republicile baltice – Letonia, Lituania şi Estonia, precum şi ruşi din

Rusia, ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi care locuiau în Moldova.

*La Chişinău locuiesc şi acum trei esauli ai CCV, originari din Chişinău, care au

mers să lupte de partea separatiştilor. Pentru mulţi bani!

Ceea ce făcea Rusia în Transnistria Lebedi punea în cârca României.

Moldova a protestat împotriva afirmaţiilor absurde, neîntemeiate ale generalului

Lebedi.

Dacă românii ar fi luptat cu adevărat de partea moldovenilor, oricum

cineva dintre ei ar fi fost făcut prizonier sau serviciile speciale ale Rusiei ar fi

prins cel puţin unul, pentru ca mass-media ruseşti să-şi poată desfăşura infecta

propagandă. Altminteri, nimeni şi nimic!

Însă cineva l-a dezinformat pe Lebedi. Cred că cei care voiau să-l

discrediteze pe general.

Pe 5 iulie generalul Pavel Graciov, ministrul Apărării al Rusiei, i-a trimis lui

Lebedi o telegramă cifrată în care i-a interzis categoric să vorbească la radio, la

televiziune, să publice articole şi să evalueze evenimentele.

Plujnikov era sigur că generalului Lebedi i-au făcut bucata subordonaţii săi

sau cineva din administraţia lui Smirnov, furnizându-i lui, care nu se afla de mult

189

în Transnistria, care nu s-a descurcat în toate intrigile acestui război straniu,

date denaturate în mod special. Provocaţia şi-a atins scopul: generalul Lebedi a

tăcut pe toată durata şederii sale în Transnistria. Iar el ştia multe, bănuia multe!

* * *

Sergiu Patraşcu era comandantul unei baterii BPSN. Majoritatea

aruncătoarelor se aflau pe înălţimea Suvorov. Artileria separatiştilor a început să

tragă tot mai precis asupra poziţiilor brigăzii. Comparând datele, Patraşcu a

înţeles că separatiştii au pe undeva pe aproape un ochitor-observator.

A venit la cei din trupele cu destinaţie specială care ţineau frontul între

satul Gâsca şi Bender, obosiţi şi ei de atâtea bombardamente.

Ochitorul e pe undeva pe aproape, i-a spus el lui Luncaş, trebuie să-l

nimicim, sau el ne va nimici cu focul său.

Misiunea nu era deloc simplă. Unde să-l găseşti? Putea fi oriunde! Cu atât

mai mult cu cât între satul Gâsca şi Bender exista legătură telefonică şi oricine

putea transmite coordonatele.

Au întrerupt legătura telefonică cu Benderul. Au cercetat tot satul. Nicăieri

nimic suspect, iar artileria continua să tragă cu precizie.

Era un obstacol: bombardamentele aveau loc numai noaptea. Au început să

patruleze satul şi noaptea. Poate cineva aude, vede ceva, pricepe ceva.

Sergiu Luncaş şi Grigore Arsene patrulau în doi. Pe un stâlp ardea un bec

care lumina uliţa. Deodată el a început să licărească, apoi ardea normal. Era un

fenomen normal pentru sate. Iar peste câteva minute a început bombardamentul.

Ciudat, dar trăgea doar un tun. Tirul s-a terminat la fel de brusc precum a

început.

Luncaş s-a uitat intuitiv la stâlp. Deodată a observat că becul a prins iar a

licări. Apoi arde normal. Au înţeles…

L-au luat fără multă zarvă. Era un cazac, prietenul stăpânului casei. După

ce a fost strâns cu uşa, el a povestit totul.

Au înăsprit sistemul de permise. Bombardamentele continuau, dar nu

cauzau nici o pagubă fără corectare.

190

Locuitorii din satele din jur îi hrăneau pe voluntarii lor. Bineînţeles, nu-i

neglijau nici pe cei din trupele cu destinaţie specială. Luau masa la umbra

nucarilor, adăpostindu-se după TAB-uri sau MTLB.

Nimeni nu a observat când de pe capul lui Luncaş a zburat bereta. Luând-o

de jos, a văzut gaura. I-a preîntâmpinat pe toţi că sunt în vizorul unui lunetist.

Toţi au izbucnit în râs. Unde putea fi?

Însă când glontele a izbit aripa maşinii, le-a pierit pofta de râs. Era fie un

atac psihologic, fie lunetistul era un novice. Oricum, el trebuia neutralizat.

Împreună cu trei luptători din trupele cu destinaţie specială s-au oferit să

meargă doi tineri ostaşi din Armata Naţională, care au fost părăsiţi în timpul unei

lupte de ofiţerul lor şi care au fost primiţi în rândurile lor de luptătorii din

trupele cu destinaţie specială. Grupul era condus de Luncaş. Au înţeles imediat

de unde se împuşca: dintr-un imobil cu multe etaje. S-au apropiat pe furiş de

clădire.

Nu l-au văzut pe lunetist în schimb i-au descoperit pe cei care îi asigurau

securitatea. S-a încins lupta. Un glonţ de calibrul S-45 i-a nimerit în piept şi a

ieşit prin spinare. Lui Luncaş nu-i plăcea să poarte vesta antiglonţ şi era cât pe

ce să plătească cu viaţa pentru asta.

În ajutorul separatiştilor au venit întăriri şi ei i-au respins pe cei doi din

trupele cu destinaţie specială şi pe cei doi soldaţi. Luncaş a rămas să zacă pe

terenul neutru. Au venit în ajutor voluntarii şi s-a încins o luptă crâncenă. Au

reuşit să-l scoată doar către ora şapte seara.

Toţi separatiştii care au participat la lupta aceasta au fost ucişi. Doi au

ridicat mâinile, voiau să se predea. Dar nu au ţinut cont de un lucru: împotriva

lor luptau ostaşi din trupele cu destinaţie specială. Pe scurt, nu era ziua lor…

Când a început să meargă, în cameră a fost adus un puşcăriaş, zugrăvit din

creştet până-n tălpi. Întrebat de unde e şi cum a nimerit aici, a răspuns că e din

Penza şi a venit în ospeţie la un prieten. Dar nu a uitat să-şi ia pistolul-

mitralieră… Nu vroia să spună cine l-a bătut în halul ăsta.

191

Nu a apucat să termine povestea sa, că după uşă s-a auzit un tărăboi.

Puşcăriaşul s-a ascuns îndărătul uşii. Au intrat patru ostaşi din trupele cu

destinaţie specială care puteau deja merge şi au întrebat, cu feţele schimonosite:

- Unde-i?

Şi au început să-l cotonogească. L-ar fi omorât în bătaie, dar a intervenit un

plutonier de poliţie, care îl păzea pe puşcăriaş. Deşi a fost dezarmat la intrare, el

a intervenit totuşi, prelungindu-i puşcăriaşului viaţa cu vreo zece minute.

- Băieţi, mă iertaţi că v-am minţit. Trebuie să-l păzesc. După el trebuie să

vină tovarăşii din KGB.

- Nu-ţi fă griji, plutonier. Le vom explica totul tovarăşilor din KGB.

A fost scos în curte şi împuşcat.

Apoi s-au întors şi au povestit cine era acel puşcăriaş. Împreună cu

partenera sa otrăvea fântânile din sate. În satul Tănătari au fost prinşi de femei

şi bătuţi atât de crunt încât partenera a murit pe loc, iar el, după bătaia soră cu

moartea, a fost salvat de poliţiştii din raion care treceau pe alături. Ei au

telefonat la KGB şi la ordinul lor i-au dat o pază ca să nu fie ucis…

Însă nimeni nu i-a putut opri pe luptătorii din Brigada cu destinaţie specială.

Ei au răcnit atât de tare la KGB-işti, încât aceştia nu ştiau pe unde să scoată

cămaşa.

Atacurile Armatei a 14-a, gardiştilor transnistreni, cazacilor şi voluntarilor

ruşi pentru cucerirea Benderului, au continuat cu unele întreruperi până la 30

iulie 1992. Însă fără succes. Părţile beligerante au rămas pe fostele poziţii.

* * *

După pierderi însemnate în rândul lunetistelor-mercenare în Dubăsari, FSB

le-a mutat în Bender, conspirându-le cu stricteţe. Ele locuiau câte două-trei într-

un apartament. La cumpărături mergea numai una. Salariul îl primeau la timp.

Pentru mercenarii care luptau în Transnistria plătea Rusia. Dar plăţile

întârziau. Din cauză că se tărăgăna plata salariului în Rusia însăşi făceau grevă

minerii, pedagogii, lucrătorii medicali care nu primeau o jumătate de an, sau

chiar un an salariul. Poporul o ducea greu.

192

Cazacilor-mercenari şi voluntarilor ruşi li s-a dat un avans acolo în Rusia,

când erau ademeniţi să meargă să lupte împotriva moldovenilor. Nimeni nu a

primit nimic după aceea. Unele categorii de mercenari nu au primit salariul timp

de un an, timp de 10 luni. Însă masa principală a cazacilor şi gardiştilor-

mercenari nu a primit salariul în medie pentru 6 luni.

Când la Moscova s-a calculat cât li se datorează mercenarilor de toate

neamurile, s-au îngrozit, deoarece suma depăşea jumătate din bugetul Rusiei.

Istoria nu ştie şi e prea puţin probabil să ştie vreodată cui i-a trecut prin

minte ideea simplă să fie nimiciţi mercenarii. Nu există omul nu există

problema.

Aceste cuvinte ale lui Stalin s-au întipărit adânc în mentalitatea rusească…

Când a fost întrebată opinia publică din Rusia în 2008: „Care este cea mai

mare figură a Rusiei din întreaga ei istorie”, ruşii l-au numit pe primul loc pe

călăul Stalin, al doilea la o mare distanţă de el era Stolîpin, al treilea Aleksandr

Nevski, al cărui nume adevărat nu-l ştie nimeni până astăzi.

Vladimir Putin s-a speriat de mentalitatea barbară a compatrioţilor săi,

care au uitat de Petru cel Mare, de Ecaterina a II-a, care a cucerit pentru Rusia

suprafeţe enorme, de Puşkin, Tolstoi, Ceaikovski…, şi a ordonat ca în locul lui

Stalin să fie pus prinţul Aleksei Nevski.

Hotărârea a fost luată de autorităţi, dar KGB-FSB, direcţia sa analitică cu

un an în urmă a pronosticat o atare evoluţie a evenimentelor. Aşa a apărut

batalionul „Colanţii negri”, destinat să-i ucidă pe mercenarii ruşi, cărora Rusia le

datora sume enorme.

La mijlocul lui iulie 1992, când era clar că războiul se va termina cu

tratative şi că nu va mai fi nevoie de carne de tun, au fost puşi la treabă „Colanţii

negri”, care au început să-i împuşte pe cazaci şi voluntarii mercenari ruşi.

Nu erau dispreţuiţi nici ofiţerii ruşi din Armata a 14-a, majoritatea cărora a

murit fără să ştie de la cine a venit glontele.

193

Printre ofiţerii ruşi au apărut suspiciuni şi cu cât se apropia deznodământul

acestui război cu atât mai mult se înmulţeau bănuielile. Însă nu puteau

demonstra nimic. Ei nu ştiau nimic despre „Colanţii negri” şi nici nu le-ar fi

trecut prin minte că sunt împuşcaţi de ai lor, şi încă de femei. Despre asta ştia

doar FSB-ul.

Agresiunea militară a Rusiei nu a dat nimic, în schimb cea politică se

desfăşura cu succes. Rusia dicta condiţiile sale Moldovei. Magistrala de gaz care

alimenta Moldova trecea pe teritoriul Transnistriei. Iată că au închis-o. Se făcea

mâncare cu ajutorul fierbătoarelor. Cei mai mulţi au construit în grabă cuptoraşe

din cărămidă în faţa blocurilor şi găteau acolo mâncare. Nimeni nu se descuraja.

Toată lumea ştia că acestea erau maşinaţiile Rusiei. Şi o blestemau.

Conducerea Moldovei a început să construiască de urgenţă, cu ajutorul

României, o magistrală de gaz care să unească oraşul român Iaşi şi oraşul de

frontieră moldovenesc Ungheni pentru a primi gaz românesc. În plus, Rusia a

încercat să aplice şi alte sancţiuni economice.

Au trecut mai mult de două săptămâni de când generalul Lebedi a cerut să

se adune informaţii despre comandantul de batalion Kostenko. Informaţiile au

fost adunate, dar generalul tăcea. El a fost propus pentru Consiliul Suprem al

Transnistriei ca un salvator. I s-a atribuit aureola de salvator al Transnistriei,

lucru care îi plăcea. A început să se ocupe mai mult de politică decât de arta

militară.

Iată însă că astăzi şi-a adus aminte de Kostenko. Sau cineva din Consiliul

Suprem i-a adus aminte, iar el i-a adunat pe toţi, a ridicat batalionul cu destinaţie

specială al MAI cu care a venit în Transnistria şi a înconjurat cazărmile în care se

afla batalionul lui Kostenko. Însă batalionul nu voia să se supună. Atunci Lebedi a

adus tancurile care au tras trei salve cu obuze oarbe. Efectul a fost surprinzător.

Batalionul s-a predat imediat. Însă Kostenko nu se afla printre cei care s-au

predat. Cineva din statul major al Armatei a 14-a l-a preîntâmpinat. După cum s-

a aflat mai târziu, el se odihnea la soţia sa de campanie.

194

Şi asta după ce generalul Lebedi se lăuda că a luat toate măsurile pentru a

exclude scurgerea de informaţii de la statul-major al Armatei a 14-a !

Kostenko a fost dat în căutare. Căutările nu s-au soldat cu succes.

A fost prins întâmplător. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, a plecat la

Odesa cu autobuzul de cursă Tiraspol-Odesa. A fost recunoscut de un plutonier,

Cekulaev, care luase acelaşi autobuz.

A fost arestat fără multă zarvă.

Peste câteva ore după arestarea lui Kostenko generalului i s-a telefonat de

la Moscova şi i s-a ordonat să fie eliberat. Lebedi a dat să explice ce isprăvi a

făcut comandantul de batalion, dar Moscova nici nu voia să audă. Acest ordin nu

se discută.

Însă şi după telefonul de la Moscova generalul nu avea de gând să-l

elibereze atât de repede. Cu el lucrau cei de la contrainformaţii. A intrat

căpitanul Plujnikov.

- Aţi avut dreptate, căpitane. Kostenko e omul vostru. Adineaori am primit

ordinul să-l eliberez. Dar voi face asta mâine. Lasă să stea.

- Am primit şi eu un ordin direct de la generalul Saveliev. Peste o oră

trebuie să telefonez şi să raportez că Kostenko e liber. Cât mă priveşte, nu pot

minţi serviciul meu. Trebuie eliberat. Ordonaţi să fie adus aici.

Generalul a dat ordin, cu o voce nemulţumită, şi Kostenko a fost adus peste

zece minute.

- Luaţi loc, locotenent-colonele, a spus Plujnikov. Am primit ordin de la

Moscova să vă eliberăm. Vă dăm două zile ca să dispăreţi de aici. Sunteţi vânat

de Brigada cu destinaţie specială din Moldova. Aţi torturat câţiva poliţişti. Ei nu

o să v-o ierte, iar dacă nimeriţi la ei, bănuiala va cădea pe FSB, ceea ce nu e de

dorit deloc. Iar ce se va întâmpla cu dumneavoastră nu e greu de ghicit.

- Am fost bătut rău. Cineva trebuie să răspundă pentru asta.

- Dar cine va răspunde pentru sutele de oameni pe care i-aţi torturat?

- Asta nu mă priveşte. Eu nu trebuie să dau socoteală nimănui. Eu reprezint

aici marea Rusie!

195

- Tu, secătură, faci de ruşine Rusia! - nu a răbdat generalul. Dacă nu ar fi

FSB-ul, ai întoarce foaia. Eşti liber.

După ce Kostenko a fost scos din birou, generalul, care a văzut multe la

viaţa lui, nu s-a putut abţine.

- Aveţi un serviciu de rahat, căpitane, dacă în el lucrează canalii din astea.

- Nu zic nu, dar nici paraşiutiştii dumneavoastră nu-s mai buni. Aduceţi-vă

aminte de Afganistan, de căpitanul Rasputin cu porecla Fiara, subordonatul

dumneavoastră. Cum el personal şi cu paraşiutiştii din compania sa tăiau sate

întregi, fără a cruţa nici copii, nici femei, nici bătrâni. Şi erau mulţi din ăştia.

- Da, îmi amintesc.

- Aţi scris mai multe rapoarte, dar nu au fost luate nici un fel de măsuri

împotriva lor. Dacă nu ar fi fost mutilat atunci, probabil, ar fi fost aici, împreună

cu Kostenko.

Când a doua zi a sosit ştirea că a fost găsit UAZ-ul ars al comandantului de

batalion Kostenko, iar în el trupurile arse al lui Kostenko şi şoferului său, Oleg nu

s-a mirat. Însă a mers cu comisia de cercetare a asasinării „eroului”

Transnistriei. El a ghicit deja ce s-a întâmplat. Însă voia să afle confirmarea.

Când s-au apropiat de locul unde a ars UAZ-ul, presupunerile sale s-au

adeverit. A fost o înscenare grosolană a morţi sale. Kostenko nici nu a încercat să

ascundă acest lucru. Toate indiciile arătau că au ars alţi oameni. Probabil, cineva

dintre cei pe care Kostenko îi ţinea în prizonierat. El se mai ocupa şi cu aceea că

răpea oameni bogaţi şi cerea răscumpărare pentru victimă. Dacă nu se putea

aduna răscumpărarea, întrucât sumele erau mari, el îi omora, iar rudelor victimei

le trimitea urechile.

Concluziile comisiei erau cele pe care doreau să le audă conducătorii

Transnistriei şi FSB-ului. Iar comandantul de batalion Kostenko se odihneşte

undeva, cu un alt nume, la vilele KGB-ului şi se pregăteşte pentru alte „isprăvi”

în numele „marii” Rusii.

* * *

196

Nu se mai întreprindeau acţiuni de luptă susţinute. Doar uneori noaptea

cineva undeva, probabil beat, împuşca fără a cauza cuiva daune. Se duceau

tratative de pace susţinute.

Pe 7 iulie pe aeroportul militar din satul Limanskoe (Ucraina) a avut loc

întâlnirea părţilor transnistreană şi moldovenească cu medierea Rusiei. Partea

rusă era reprezentată de comandantul-şef a trupelor de uscat ale Rusiei, general-

locotenent V.M. Semionov şi de comandantul Armatei a 14-a ruse generalul-

maior Lebed. Către orele 24 părţile au stabilit condiţiile armistiţiului temporar.

Pe 9 iulie, la Helsinki, preşedinţii Rusiei, României şi Moldovei au semnat

acordul privind încetarea focului în Transnistria.

Pentru asigurarea armistiţiului în oraşul Bender au fost create patrule

ruso-moldoveneşti.

Era caraghios să-i priveşti dintr-o parte pe aceşti oameni care ieri încă erau

gata să-şi taie beregata unii altora, se uitau chiorâş unii la alţii, gata în orice

moment să se năpustească unii asupra altora. Era deosebit de caraghios să-i

priveşti când patrulele erau alcătuite din luptători ai Brigăzii cu destinaţie

specială şi cazaci.

Cazacii se temeau de moarte de primii. La început din partea moldovenilor

în patrule mergeau doar luptătorii din Brigada cu destinaţie specială, ca

luptătorii cei mai pregătiţi pentru orice surpriză. Partea moldovenească nu avea

încredere în ruşi, care încălcau primii orice înţelegere. Cazacii făceau în fel şi

chip ca să evite patrularea.

Dumitru Gamurari, un luptător din Brigada cu destinaţie specială cu umeri

largi, aproape 1m 90 cm înălţime, un fost plutonier al marinei militare din

Marea Neagră a URSS, participant la războiul din Liban în componenţa flotei din

Marea Neagră, în chiar prima tură de patrulare i-a avut colegi pe patru cazaci.

Şeful patrulei era, după cum s-a prezentat acela, un locotenent-major al FSB-ului

Rusiei, care a venit cu trei luni în urmă în componenţa grupei de 30 de ofiţeri ai

FSB-ului din Leningrad.

197

Dumitru şi locotenentul-major au găsit repede limbaj comun. Acesta din

urmă visa să devină ofiţer de marină. Însă soarta a dispus altfel.

Locotenentul-major trăncănea mult. Se lăuda cum aceşti 30 de ofiţeri s-au

oferit să lupte voluntari în Transnistria, cum îi făceau prizonieri pe moldoveni şi

cum îi împuşcau pe loc. Punându-i câteva întrebări ca să se lămurească, Dumitru

a înţeles imediat că toate acestea erau nişte scorneli. Şi îl lăsa să se laude. În

schimb, cei din Brigada cu destinaţie specială scrâşneau din dinţi…

Iată că şi Dima s-a plictisit de flecăreala locotenentului-major. L-a înşfăcat

de guler. Luptătorii din Brigada cu destinaţie specială s-au încordat. Cazacii au

mers mai departe, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic.

- Ascultă, eroule. Dacă mai scoţi un cuvânt te dau cu capul de pereţi,

privirea fioroasă a lui Dumitru l-a speriat, ce fel de KGB-ist eşti tu!

- Păi, am spus ceva aiurea? a întrebat naiv locotenentul-major. Era clar că

acest nerod nu a înţeles într-adevăr nimic. Însă a tăcut pentru o vreme.

Peste câteva ore de patrulare, când se aflau în zona de răspundere a

ruşilor, în acelaşi timp doi cazaci au fost ucişi de lunetişti. Locotenentul-major a

raportat şi ei au continuat să patruleze. Se termina deja tura când în acelaşi

mod au fost ucişi ceilalţi cazaci.

Nici locotenentul-major, nici Gamurari, nici luptătorii din trupele speciale

n-au fost atinşi. A doua, a treia, a patra zi s-a întâmplat acelaşi lucru.

A cincea zi locotenentul-major a avut un comportament cu totul ciudat. S-a

stabilit locul unde se odihneau, unde puteau să aţipească vreo 30 de minute.

Locotenentul-major dormea întotdeauna buştean. De data aceasta, nu apuca bine

să închidă ochii că tresărea şi se lipea strâns de Dumitru. În zona de răspundere

a ruşilor nu mergea alături de soldaţii săi (cazacii au refuzat să patruleze), ci se

ascundea fie în spatele lui Dumitru, fie în spatele luptătorilor din Brigada cu

destinaţie specială. Doar în zona de răspundere a moldovenilor venea la locul

său. Ziua însă a trecut fără accidente.

- Ce se întâmplă? De ce te ascunzi de ai tăi? l-a întrebat Dumitru. Faţa

locotenentului-major a devenit albă ca varul…

198

Deodată pe Dumitru l-a străluminat o bănuială teribilă. Însă nu putea să o

dea în vileag. Ar fi fost un sacrilegiu.

Tăcerea a durat mult. Apoi locotenentul-major a spus încet:

- Din 30 de ofiţeri care au venit din Leningrad, în ultimele patru zile au fost

ucişi de către lunetişti 25 de oameni. Am rămas doar cinci.

Bănuiala teribilă a lui Dumitru s-a confirmat. Lunetiştii ruşi îi lichidau pe ai

lor… Până şi KGB-ul îi ucidea pe ai săi…

A doua zi locotenentul-major a fost înlocuit cu un locotenent din Armata a

14-a.

„Colanţii negri” continuau să-i împuşte pe cazaci, pe ofiţerii ruşi şi pe

voluntarii-mercenari ruşi. Fiecare dintre ele ţinea evidenţa celor împuşcaţi,

deoarece pentru depăşirea planului se cuvenea un premiu destul de bun. Şi

raitingul personal creştea…

Pe 21 iulie, la Moscova preşedintele Moldovei Snegur şi preşedintele

Transnistriei Smirnov, în prezenţa preşedintelui Rusiei B. Elţîn, a fost semnat

acordul privind aplanarea paşnică a conflictului transnistrean şi s-a luat

hotărârea de a introduce forţele pacificatoare şi a separa armata moldovenească

de Armata a 14-a şi de armata Transnistriei.

Fie de teamă de Rusia, sau din alte considerente, sau poate în scopuri

lucrative, conducerea Moldovei ceda poziţiile sale una după alta. Nu era război,

dar nici pace garantată. Cauza: prezenţa în regiune a Armatei a 14-a ca o forţă

de destabilitate.

De aceea căpitanul Plujnikov nu putea veni la Chişinău la familie. Dorea

foarte mult să-şi vadă fiul. Iar la Tiraspol viaţa a devenit plictisitoare. Lebedi

participa în permanenţă la şedinţele Consiliului Suprem al Transnistriei, lui îi

plăcea foarte mult statutul săi de „salvator” al Transnistriei, aceasta îl măgulea.

Era mulţumit. Colonelul Bergman se ocupa de treburile sale. Moscova nu dădea

misiuni noi.

199

Colonelul Bergman a sunat pe neaşteptate. A comunicat că la Dubăsari au

fost ucişi directorii întreprinderilor de comerţ. Comisia pleacă peste o oră şi dacă

Plujnikov doreşte, se va găsi şi pentru el un loc în elicopter. Invitaţia a fost

acceptată cu plăcere.

Când au sosit la faţa locului, trupurile erau deja la morgă, dar locul unde,

chipurile, a căzut proiectilul şi i-a ucis pe toţi cei nouă a fost măturat cu grijă.

Asta l-a surprins nu numai pe căpitan, ci şi pe toţi membrii comisiei. Deşi

autorităţile au fost preîntâmpinate: să nu se atingă nimic, să lase totul aşa cum

este.

Lângă locul uciderii se afla groapa făcută de proiectil, însă chiar şi un

diletant ar fi înţeles că era o groapă veche. Ea a fost arătată rudelor zdrobite de

durere ale celor morţi care nu au început să caute adevărul.

Au început să studieze depoziţiile martorilor şi să-i audieze pe martori. Cu

toţii afirmau că proiectilul tunului moldovenesc a căzut chiar lângă ei. Când Oleg

a început să pună întrebări mai edificatoare, martorii au început să se încurce în

mărturii. Preşedintelui comisiei nu i-a prea plăcut asta, şi el a prins a interveni în

procesul audierii. Însă Plujniko aşa s-a răstit la el, aşa încât acesta din urmă nu a

mai scos o vorbă până la sfârşitul anchetei. Pe neobservate, el a luat în mâinile

sale firul anchetei. Bergman nu intervenea.

- Acum să mergem cu toţii la faţa locului. Vom face un experiment de

cercetare.

- De ce? Totu-i clar. Un proiectil moldovenesc a căzut lângă ei, a încercat

să se bage în discuţie unul din locţiitorii preşedintelui comitetului executiv

raional.

Asta l-a înfuriat rău pe Plujnikov.

- Unde erai atunci? Unde e nota ta explicativă? Nu tu ai aruncat grenada

antitanc de la etajul doi?

Toată comisia a înlemnit. Iată probabil dezlegarea celor întâmplate. Da,

KGB-ul, ca să zicem aşa, KGB-ul există!

200

Când au sosit la faţa locului şi Plujnikov i-a rugat pe martori să arate unde

se aflau în momentul când a explodat proiectilul, ei nu au putut să explice clar

unde erau.

- Păi, totu-i clar. Voi nu eraţi aici. Iar pentru darea de mărturii false veţi

răspunde conform legilor timpului de război. Aceştia şi-au întors automat

capetele spre locţiitorul temporar.

- Acum arătaţi-mi unde zăceau trupurile, s-a adresat el martorilor.

Aici au fost unanimi şi au arătat exact locul.

- Acum cer atenţia tuturor membrilor comisiei. Când explodează proiectilul,

rămâne o groapă destul de adâncă. După cum vedeţi, ea nu este aici. Acum să

mergem la elicopter. Zburăm la Cocieri, de unde chipurile a fost lansat

proiectilul.

Cocieri era alături. Nu a apucat elicopterul să decoleze că a şi aterizat.

- Nu vă împrăştiaţi! i-a preîntâmpinat aspru Oleg.

Din momentul în care a înţeles că aici a avut loc un asasinat, el a devenit

aspru. Ce oameni ticăloşi ! Cât de bine au învăţat principalul: războiul le va trece

pe toate la pierderi.

Au fost întâmpinaţi de comandantul direcţiei sau al frontului, cum i se mai

spunea.

- Tovarăşe colonel, s-a adresat Oleg comandantului, spuneţi, au încălcat azi

moldovenii armistiţiul?

- Nu, ne respectăm unii pe alţii.

- Înseamnă că un proiectil de artilerie nu a zburat deasupra capetelor

voastre?

- Nu, desigur! Nu a fost tras nici un foc de revolver.

- Sper că membrii comisiei au înţeles că directorul comerţului de stat

Guriţenco şi încă opt conducători din comerţ au fost ucişi. Probabil, cu o grenadă

antitanc aruncată de la etajul doi al clădirii comitetului executiv raional ori cu un

aruncător de grenade.

Când au revenit la comitetul executiv raional, comisia s-a retras să

întocmească procesul-verbal, iar Plujnikov a început să-i audieze pe lucrătorii

201

comitetului executiv raional. Şi nu în zadar. Secretarul comitetului, o femeie de

vreo treizeci şi cinci de ani, a spus că ea voia să meargă cu Guriţenco, dar a fost

chemată insistent de una dintre colaboratoarele comitetului, propunându-i să

iasă prin uşa din spate. Lucru care a mirat-o, dar ea a ieşit cu femeia aceea, iar

peste un minut a răsunat explozia. „Dacă nu aş fi ascultat-o pe femeia aia, aş fi

fost ucisă şi eu de proiectil”, nu se putea calma ea.

- Şi unde-i femeia aia?

- O chem numaidecât, a spus secretarul.

Peste vreo trei minute secretarul s-a întors.

- Nu e, iar acasă telefonul nu răspunde.

Plujnikov căuta motivele crimei. Cineva a râvnit funcţia sa? Se prea poate.

Dar asta putea fi făcut pe cale legală. Funcţia nu se alegea, ci se numea.

Tiraspolul putea în orice moment să numească pe altcineva. Şi brusc a apărut o

presupunere groaznică.

- Spune-ţi, ce etnie aveau cei ucişi?

- Moldoveni şi ucraineni.

- Şi femeia care v-a preîntâmpinat?

- Rusoaică. Face parte din „batalionul femeiesc”.

- Dumneavoastră ce naţionalitate aveţi?

- Nemţoaică. Din cei reprimaţi de Stalin. Dar sunt o participantă activă a

mişcării antimoldoveneşti.

- Păi, nu aveţi moldoveni cunoscuţi? Nu aţi avut niciodată prieteni

moldoveni?

- Ba bine că nu! Cea mai bună prietenă a mea e moldoveancă. Locuieşte la

Chişinău. Şi soţul meu e moldovean.

- Atunci nu e clar de ce sunteţi o participantă activă a mişcării

antimoldoveneşti? Cum vă veţi uita în ochii prietenei, soţului?

- De când a început războiul, nu m-am mai întâlnit cu prietena, iar soţul a

plecat să lucreze în Rusia.

- Deci aveţi conştiinţa curată?

202

Ea nu a răspuns. Propaganda înverşunată antimoldovenească dezlănţuită

de mass-media ruseşti şi represiunile autorităţilor transnistrene împotriva

eterodocşilor şi-au spus cuvântul. Va fi nevoie de mulţi ani pentru ca toată

această prostie să iasă din capetele oamenilor de pe ambele maluri.

Căpitanul Plujnikov a înţeles: a fost o provocaţie politică. Victimele au fost

alese din rândul conducătorilor comerţului, care nu mai voiau să plătească

şantajiştilor din „batalionul femeiesc”. Prin asta se putea atinge dintr-o dată

câteva scopuri.

Primul – moldovenii au încălcat armistiţiul, deci se pot relua acţiunile

militare foarte profitabile pentru cineva.

Al doilea – au fost ucişi moldovenii şi ucrainenii, vecinii noştri. Concluzia:

moldovenilor nu le pasă de ai lor şi nici de vecini dacă îi ucid ziua în amiaza

mare. Un bun prilej pentru propagandă, care deja s-a vlăguit.

Al treilea – un avertisment celor care nu vor să plătească şantajiştilor. Oleg

ştia deja despre ce vor trâmbiţa mass-media ruseşti, radioul Transnistriei. Îi era

silă de toate astea, lui care era un om cumsecade şi care ştia adevăratele motive

ale uciderii.

Aşa cum a presupus Oleg, concluzia comisiei a fost cea de care aveau

nevoie conducerea Transnistriei: un proiectil moldovenesc i-a ucis pe cei nouă.

Preşedintele comisiei OSCE, simţind că ceva nu miroase a bine, a propus

crearea, împreună cu autorităţile Transnistriei: a unei comisii de cercetare a

acestui caz. Însă Smirnov a refuzat şi comisia internaţională nu a fost lăsată să

vină la Dubăsari.

Au stat la Dubăsari o zi întreagă. Când s-au întors la Tiraspol, era deja

întuneric. S-a culcat imediat, fără a suna acasă. Starea morală în care se afla nu

îi permitea să vorbească cu oamenii apropiaţi. Putea fi grosolan sau să spună

ceva aiurea.

* * *

Apărătorii Benderului au primit ordinul să părăsească oraşul. Nimeni nu a

crezut şi au cerut ordinul în scris. A fost pus la curent şi comandantul trupelor

203

speciale. Acela nu a crezut nici el şi a început să telefoneze conducerii sale. Totul

s-a dovedit însă a fi adevărat. Când au aflat şi voluntarii, aceştia au prins a

striga: „Jos Snegur!”!, „Jos trădătorii”, „Nu vom părăsi Benderul!”. Nu-şi credeau

urechilor. Cum se putea întâmpla una ca asta? Deci toate sacrificiile au fost

zădarnice?

Ei nu s-au speriat de armata rusă înarmată până în dinţi, au intrat în luptă

cu ea, iar aceşti şobolani din Chişinău s-au speriat de Elţîn. Ticăloşii, trădătorii.

Furia voluntarilor creştea cu fiecare oră, dar nimeni nu încerca să-i oprească.

Pradă furiei aceasta era o putere straşnică.

Abia după ce au plecat de pe poziţii luptătorii din trupele cu destinaţie

specială şi brigada din Bălţi, voluntarii s-au potolit şi au plecat şi ei, blestemând

prezidentul lor laş şi guvernul.

Mulţi plângeau de ciudă, fără a-şi ascunde lacrimile. Erau lacrimi zgârcite

de bărbat, lacrimi de neputinţă că rezultatul războiului se decide nu pe câmpul

de luptă, ci în birourile cinovnicilor.

Maiorul Troenco, după ce a primit ordinul să părăsească oraşul Bender, s-a

aflat încă multă vreme pe poziţii. Le telefona şefilor, îi ruga să nu cedeze.

Totodată, ordinul primit prescria să iasă fără nici un fel de arme. Era o mare

ruşine! Fără să piardă vreo luptă, trebuiau să iasă ca nişte învinşi…

O parte a forţelor pacificatoare era alcătuită din bandiţii de ieri. Noaptea

ucideau, jefuiau, iar ziua îşi puneau căştile FP. Controlau totul, întorceau până şi

buzunarele pe dos. Luau tot ce găseau în buzunare.

Troenco şi-a îmbarcat poliţiştii şi tot armamentul în două autobuze: LAZ şi

PAZ, fără a lăsa ceva inamicului, a arborat tricolorul pe autobuze şi a pornit spre

punctul de control. Nu a ajuns până la el, a oprit autobuzele.

- Băieţi, s-a adresat pentru prima oară astfel subordonaţilor săi, înainte e

punctul de control al FP, unde bandiţii de ieri îi scotocesc pe toţi. O să le

permitem să ne scotocească?

- Nu, comandante, toţi s-au ridicat ca la comandă, ordonă!

204

Troenco şi-a privit cu mândrie subordonaţii. Poate că va trebui de răzbătut

prin luptă. Vom trăi şi vom vedea. Vor ajunge vii cu toţii acasă? Nimeni nu se

gândea la asta. Onoarea era mai presus de orice!

- Când se opresc autobuzele, grenadierii îşi aleg ţintele. Şoferii nu opresc

motoarele. Ceilalţi trimit patronul în cameră. Curca şi Goncear cu mitralierele să

fie pregătiţi să meargă cu mine în caz de nevoie. Gata la luptă!

Şoferul LAZ-ului care mergea înainte, în ciuda protestelor FP, a străbătut

întreg punctul de control, ajungând până aproape de ieşire. PAZ-ul nu rămânea

în urmă. Admirabilă manevră!

Un locotenent-colonel cu tresele Armatei ruse şi cască FP s-a apropiat de

portiera deschisă a LAZ-ului, la a cărei intrare stătea maiorul Troenco, ţinând

pregătit vechiul său amic, automatul Kalaşnikov, flancat de Curca şi Goncear cu

mitralierele.

- Toată lumea iese din autobuz şi se aliniază, a ordonat rusul cu un zâmbet

obraznic, arogant.

- Tu cine eşti? l-a întrebat zeflemitor Troenco ţintindu-l. Colonelul a

observat gestul.

- Locotenent-colonel FP Ermolenko, s-a prezentat el. Nici urmă de

îngâmfare.

- Şi ce vrei, locotenent-colonele?

- Să iasă toţi şi să se alinieze. Îi vom controla pe toţi, vom verifica

autobuzele şi vă lăsăm să plecaţi.

- Locotenent-colonele, în autobuz sunt poliţişti, oamenii legii, şi nimeni nu

are dreptul să-i controleze. Dacă vrei să-i controlezi, intră la ei.

- Dar am ordin…

- Locotenent-colonele, dacă acum nu ne laşi să trecem, vă nimicim pe toţi.

Şi ne întoarcem pe poziţii să luptăm înainte…

Locotenent-colonelul a căzut pe gânduri. Apoi a spus:

- Merg să raportez şefilor. Numele dumneavoastră?

- Maiorul Troenco. Mă ştiu.

205

Locotenent-colonelul a sunat undeva, cineva îl încredinţa de ceva. Apoi s-a

apropiat.

- Puteţi pleca, şi a salutat milităreşte…

Necaz şi mânie! Un necaz îngrozitor şi mânie pe cei care au permis unor

străini să-şi bată joc de ţară, de apărătorii ei, transformându-i pe învingători în

învinşi… Multora le-au ţâşnit lacrimile… Lacrimi zgârcite de bărbaţi care pot să

apară la bărbaţi adevăraţi o singură dată în viaţă…

Şi doar în asemenea zile tragice pentru Patrie…

Când a doua zi Plujnikov a venit la statul-major al Armatei, a mai auzit o

ştire – s-au răsculat cazacii, au părăsit tranşeele şi se pregătesc să se întoarcă

înarmaţi pe Don. Îşi cereau banii pe care nu i-au mai primit şi permisiunea de a

se întoarce acasă. Situaţia s-a complicat. Ar curge mult sânge dacă s-ar începe

dezarmarea lor. Trupele speciale nu vor fi de nici un ajutor. Deci trebuie

implicată armata. Va merge oare armata împotriva cazacilor? Întrebarea rămâne

deschisă.

Au început tratativele. Au fost nevoiţi să plătească 10% din salariu. Au

cerşit de la Rusia, care le-a dat. Însă cazacii nu voiau să se despartă de arme

până nu au primit confirmarea autorităţilor Ucrainei că dacă vor intra pe

pământul ucrainean înarmaţi, vor fi nimiciţi. Argumentul s-a dovedit puternic şi

ei au predat armele. Acasă au revenit puţin peste o jumătate din cei plecaţi.

Ceilalţi şi-au găsit mormântul pe pământul moldovenesc, mulţi erau pur şi

simplu aruncaţi în râul Nistru, care îi căra până la Marea Neagră… O parte au

fost trimişi acasă congelaţi. Despre asta a povestit în filmul său renumitul ziarist

leningrădean Alexandr Nevzorov. Se vedeau nu mai puţin de 15 refrigeratoare. A

arătat şi el ce se află în ele. Toate refrigeratoarele erau ticsite cu trupurile

cazacilor. Trupurile erau strivite ca să încapă mai multe. Un spectacol teribil!

Acest film a fost demonstrat pe toate canalele Rusiei. Până când cineva şi-a

dat seama că adevărul lui Nevzorov nu coincide cu reportajele despre cazacii-

206

eroi, despre mercenarii-eroi ruşi. Şi dezminţea minciuna, că moldovenii nu pot

lupta, răspândită pe larg de cineva în Rusia. Filmul a fost interzis…

Ce s-a iscat apoi în regiunea Donului! Că din Transnistria soseau TIRuri

ticsite cu trupurile cazacilor care au plecat în Moldova să jefuiască şi să ucidă

locuitorii paşnici, în calitate de mercenari, de aceasta au fost învinuiţi moldovenii

care locuiau de când lumea pe pământul Donului, fiind ca şi toţi cazacii locuitori

băştinaşi ai acestui pământ, care au devenit cazaci de viţă veche şi care nu aveau

nimic în comun cu moldovenii care locuiau în Moldova, în afară de naţionalitate.

Ei şi copiii lor au început să fie persecutaţi. Erau concediaţi, scoşi din

funcţie, erau batjocoriţi.

Nimeni nu a dorit să ştie de ce au fost ucişi. Şi cine i-a ucis. Căci în afară

de moldoveni, care îşi apărau pământul natal, ei erau ucişi de lunetiştii şi

lunetistele ruşi, pentru a nu li se plăti sumele enorme pe care le datora Rusia.

Pe 5 august una din ultimele subunităţi ale moldovenilor părăsea Benderul.

Era grupul luptătorilor din Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială sub

comanda unui sergent. Ocuparea poziţiilor părăsite de grup a fost încredinţată

unui colonel al Armatei a 14-a care încă în ajun lupta în tranşeele din faţă, iar

acum făcea parte din forţele pacificatoare. A venit însoţit de un grup de soldaţi

din unităţile cu destinaţie specială ale Armatei a 14-a, purta cizme şi uniforme

noi.

Colonelul i-a aliniat pe ai săi. Sergentul, pe ai săi.

- Hai, sergentule, scoate tot efectivul. Arată tancurile, artileria, MTLB.

- Asta-i tot ce avem-şi sergentul a arătat în spatele său. Acolo era un TAB

ciuruit de o mitralieră de calibru mare şi MTLB cu o instalaţie antiaeriană - iar

tot personalul e în faţa dumneavoastră.

- Asta-i tot? colonelul a început să meargă nervos încolo şi încoace în faţa

frontului. Şi-a scos chipiul şi l-a trântit cu răutate de pământ - dacă ştiam, vă

ciopârţeam - s-a aşezat pe o bucată de bloc smuls de o explozie din clădire.

Sergentul s-a apropiat de el.

207

- Norocul tău, colonele, că nu ştiai. Acum aici ar fi comandat altcineva, iar

pe tine de mult te-ar fi mâncat viermii, sergentul l-a lovit atât de tare pe colonel

pe umăr încât acesta s-a făcut mic - văd, colonele, că nu ai înţeles, că în faţă ta

sunt cei din Brigada cu destinaţie specială care îşi apără pământul de ocupanţi!

Pe 6 august cu tricolorul pe TAB şi MTLB, înarmaţi, ultimii apărători ai

Benderului părăseau oraşul. Era grupul din Brigada cu Destinaţie Specială sub

comanda locotenentului Mihail Popa.

Conducerea politică şi militară laşă a Moldovei a cedat străinilor o treime

din ţară.

CONCLUZIE

Despre războiul pentru apărarea Patriei al poporului moldovenesc

împotriva ocupanţilor ruşi din 1992 s-a adunat un număr enorm de materiale.

Circa 20% au fost folosite în această carte. Celelalte îşi aşteaptă rândul.

Începând cu 1996, când preşedinte al Moldovei a devenit fostul prim-

secretar al CC al partidului comunist al Moldovei Petru Lucinschi, pe furiş, sub

pretextul plauzibil, adevăraţii eroi ai războiului au fost scoşi din funcţiile

ocupate. Comuniştii care au venit la putere după Lucinschi i-au continuat

campania murdară de discreditare a celor care au mers să-şi apere, din îndemnul

inimii, pământul lor.

Poliţiştii şi militarii tineri şi plini de putere, după ce au fost scoşi din post,

nu au primit o altă numire promisă. Au rămas pe dinafară, siliţi să trăiască cu

modesta lor pensie. Comuniştii în frunte cu Vladimir Voronin au făcut

întotdeauna totul ca poporul să-i uite încet-încet pe cei care şi-au dat viaţa

pentru apărarea Patriei. Familiile lor o duc greu, iar hoţii şi trădătorii prosperă,

primesc cele mai mari decoraţii ale ţării.

Cu cât trece mai mult timp de la acel război cu atât mai mulţ apar „eroi”

care încearcă să-i ponegrească pe adevăraţii eroi. Mâna experimentată a

Moscovei i-a divizat pe participanţii la război în 28 de organizaţii, deşi nimeni nu

208

poate numi numărul lor exact. Moscova şi lacheii săi din Moldova au aplicat

principiul marelui Imperiu Roman: desparte şi domină. Evident, o organizaţie

integrală a lor ar fi fost o puternică organizaţie obştească în stare să influenţeze

politica ţării. Altminteri, sunt nişte organizaţii mărunte, neputincioase,

incapabile să facă ceva…

Acum foştii conducători militari şi politici ai ţării, care tremurau de frică în

faţa ruşilor, scriu memorii, dându-se drept eroi. Generalul Creangă, devenind

ministru al Apărării, a distrus materialul de arhivă care dădea în vileag laşitatea

sa şi lipsa de hotărâre. Apoi a scris o carte…. O asemenea carte a scris şi Mircea

Snegur. Tot aşa carte scrie şi Ion Costaş...

Poate Costaş va avea îndrăzneala şi simţul autocritic şi va scri adevărul...

Creangă şi Snegur n-au avut-o...

209

210