Lucrare licenta

FACULTATEA DE ŞTIINŢE-ECONOMICESPECIALIZAREA RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Absolvent:

Timişoara 2013

FACULTATEA DE ŞTIINŢE-ECONOMICESPECIALIZAREA RELAŢII ECONOMICE INTERNAŢIONALE

LUCRARE DE LICENŢĂManagementul riscului în tranzacţiile

economice internaţionale

Conducător ştiinţific:

Absolvent:

Timişoara 2013

2

CUPRINS

Capitolul 1 Introducere 4Capitolul 2 Riscul şi problematica lui în tranzacţiile economice internaţionale 6

2.1. Abordări conceptuale privind riscul şi incertitudinea 62.2. Clasificarea riscului 82.3. Metode de fundamentare şi luare a deciziilor în condiţii de risc 92.4. Metode de soluţionare a problemelor de decizie în condiţii de incertitudine 112.5. Riscul internaţional 12

Capitolul 3 Riscul de ţara 163.1. Conştientizarea riscului de ţară 163.2. Formele de manifestare ale riscului de ţară 163.3. Clasificarea factorilor de risc de ţară 17

3.3.1. Factori de risc politic 173.3.2. Factori de risc financiar 18

3.4. Evaluarea riscului de ţară 183.4.1. Macroevaluarea riscului de ţară 183.4.2. Microevaluarea riscului de ţară 19

3.5. Cuantifîcarea riscului de ţară 203.6. Managementul gestionării riscului de ţară 233.7. Publicaţii de rating 243.8. Analiză regională de risc 25

Capitolul 4 Riscul valutar 274.1. Definirea riscului valutar 27

4.1.1. Expunerea din punct de vedere economic 284.1.2. Expunerea de tranzacţie 304.1.3. Expunerea de transfer 32

4.2. Previzionarea cursului valutar 344.2.1. Previziunea tehnică 344.2.2. Previziunea fundamentală 354.2.3. Previziunea pe baza pieţei 364.2.4. Previziunea mixtă 37

4.3. Managementul gestionării riscului valutar 384.3.1. Clauze valutare 384.3.2. Moneda de contract 434.3.3. Marja asiguratorie 444.3.4. Acoperirea prin arbitraj 45

Capitolul 5 Riscul bancar şi gestiunea lui 485.1. Riscurile în sistemele de plăţi şi decontări 48

5.1.1.noţiunea de risc 495.1.2. Tipuri de riscuri 505.1.3. Riscurile principale în sistemele de plăţi şi decontări 51

5.2. Managementul gestionării riscurilor în sistemele de plăţi şi decontări 525.2.1. Componente de bază 535.2.2. Riscurile în sistemele de plăţi cu decontare pe bază netă 535.2.3. Riscurile în sistemele de plăţi cu decontare brută 54

Capitolul 6 Concluzii 56Bibliografie 62Anexă 63

3

CAPITOLUL 1INTRODUCERE

Problematica riscului a preocupat atât lumea specialiştilor cât şi lumea practicienilor şi a oamenilor de rând din cele mai vechi timpuri. De regulă riscul era privit în comparaţie cu certitudinea. Siguranţa în mai bine era asociată cu certitudinea, iar previziunea de înrăutăţire a unei situaţii date, cu riscul unei schimbări de atitudine, de timp, de mentalitate.

Apreciem că dezvoltarea societăţii contemporane a fost posibilă datorită asumării unor riscuri. Mai exact creşterea economică nu se putea realiza dacă certitudinea prima în faţa riscului.

În lucrarea de faţă ne-am propus să aducem în prim plan ideea de risc, să realizăm o conştientizare a importanţei şi semnificaţiei riscului şi să găsim soluţii viabile în condiţiile în care "Cunoştinţele noastre nu sunt decăt probabile" cum spunea Pierre Simon de Laplace.

Realitatea economică este rezultatul activităţii umane, şi în consecinţă se bazează pe decizii. De modul în care oamenii iau aceste decizii, de procesele raţionale care stau la baza acestora, depind într-o măsură semnificativă, fenomenele economice.

Economia clasică, fundamentată de Adam Smith şi David Ricardo, a oferit un model de raţionalitate fimdamentat pe presupoziţia certitudinii. Un manager clasic îşi formulează în mod clar problema de rezolvat, identifică soluţiile posibile, le analizează luând în considerare toate semnificaţiile acestora şi alege în final, soluţia cea mai bună în condiţiile date. Acest model clasic de raţionalitate economică este, aparent, mai presus de orice critică dar privit atent, modelul este adecvat pentru descrierea comportamentului uman, numai în condiţii de completitudine a cunoştinţelor. Situaţiile reale de decizie, în marea lor majoritate, nu satisfac această condiţie.

Pentru a învinge riscul, managerul unei societăţi contemporane, dispune de un instrument redutabil: marketingul. Economiştii specializaţi în marketing, realizează evaluări calitative şi cantitative ale pieţei şi elaborează predicţii şi previziuni asupra probabilităţii evenimentelor economice care interesează. Se conturează astfel o serie de conexiuni cu fizica modernă, din următoarele considerente:

- specialistul în marketing studiază atitudinile incerte ale consumatorilor, în condiţiile unor informaţii greu controlabile

- studiile de marketing sunt pline de probleme nerezolvate şi evenimente derutante, de factori cu poziţii şi impulsuri pline de incertitudini, referitoare la nevoile, motivaţia şi fantezia cumpărătorilor.

În concluzie, cercetarea de marketing poate duce la minimizarea riscurilor.În 1944 J. Von Newman şi Oscar Mangestem au fundamentat teoria jocurilor şi au

analizat situaţiile de conflict în domeniul economic, unde, într-un regim de liberă concurenţă, participanţii cu interese opuse declanşează situaţii de conflict. Prin teoria jocurilor s-au putut analiza o serie de probleme importante ca:

- maximizarea profitului societăţilor comerciale; - minimizarea pierderilor.Analizând părerile şi studiile specialiştilor şi privind la complexitatea economiei

din zilele noastre, sigur putem înţelege necesitatea unui management al riscului perfect

4

definit şi organizat.Managementul riscului oferă elementele necesare pentru răspunsul la

complexitatea monitorizării riscului.Conceptul de management al riscului constă atât în prevenirea şi minimizarea

producerii unor evenimente cât şi în procesul de identificare, evaluare şi cuantificare al acestora. Totodată managementul riscului parcurge etape de dezvoltare în această perioadă fiind de mare utilitate, în adoptarea unor măsuri de limitare a pierderilor care ar putea să apară.

Un prim element în procesul de management al riscului constă în identificarea acestuia, prin inspecţia de risc, experienţa, chestionarele de analiză a situaţiei.

Cuantificarea riscului sau evaluarea acestuia exprimă probabilitatea de a se produce, precum şi impactul financiar pe care îl poate avea în cazul producerea, asupra fenomenului analizat.

Privind managementul şi gestiunea riscului putem vedea că sunt două părţi ale aceluiaşi întreg care se completează şi crează împreună o ştiinţă care ne pune la dispoziţie informaţiile necesare pentru orice situaţie. Managementul riscului se bazează pe o succesiune de etape:

- identificarea riscului;- identificarea surselor de risc şi a evoluţiilor probabile;- evaluarea riscului;- gestionarea riscului.Gestiunea riscului poate îmbrăca forme multiple. Se poate realiza prin evitarea

riscului, deci renunţarea la activitatea riscantă, prin prevenirea riscului sau prin dispersarea şi transferul riscului. O altă posibilitate de gestiune a riscului este asumarea acestuia, ceea ce presupune lipsa de acţiune, în speranţa că nu se va întâmpla nimic.

Care sunt costurile pe care le implică un management eficient al riscului? Există firme care oferă aceste servicii de management al riscului. Dacă nu se folosesc serviciile acestora, atunci companiile trebuie să angajeze personal calificat în acest domeniu. Recuperarea pierderii depinde de mărimea ei dar şi de natura acesteia. Ca o concluzie:

- oamenii, instituţiile, societăţile, colectivităţile de orice fel, au fost confruntate întotdeauna cu probleme de risc;

- asumarea riscului a condus la progres;- economiile de piaţă contemporane folosesc modele cu condiţii de risc într-o

măsură mare, ca rezultat al înţelegerii nevoii de conştientizare a risculuiÎn lucrarea de faţă am încercat să determin ce înseamnă riscul, cu ce fel de risc ne

putem întâlnii în tranzacţiile internaţionale şi cum ne putem proteja de acest fenomen.

5

CAPITOLUL 2RISCUL ŞI PROBLEMATICA LUI ÎN TRANZACŢIILE

ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Până în prezent teoria şi practica economică au subliniat că una dintre funcţiile managerului este adoptarea deciziilor. Din această perspectivă deciziile adoptate poartă amprenta a trei situaţii diferite în care se pot găsi decidenţii:

- decizii în condiţii de certitudine;- decizii în condiţii de incertitudine;- decizii în condiţii de riscCertitudinea este acea situaţie în care decidentul cunoaşte în momentul adoptării

deciziei cu siguranţă absolută consecinţele adoptării unei variante. Incertitudinea este acea situaţie în care decidentul cunoaşte, în momentul adoptării deciziei, problemele cu care se va confrunta dar nu cunoaşte probabilitatea cu care ele se vor manifesta şi nu cunoaşte rezultatele pe care le poate obţine în baza diverselor alternative de acţiune.

Riscul este posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei situaţii, ca rezultat al producerii unor evenimente, fenomene imprevizibile. Definiţiile de mai sus sunt concuziile desprinse din doctrinele economice formate în timp. în continuare vom încerca să abordăm conceptual aceste probleme.

2.1. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND RISCUL ŞI INCERTITUDINEA

IncertitudineaCu toate că în domeniul afacerilor pot fi identificate şi situaţii de certitudine, în

cele mai multe cazuri, comportamentul economic este incert. într-un astfel de context, ştiinţa s-a ocupat de elaborarea unor modele economice bazate pe starea de incertitudine.

Primii care s-au ocupat de aceste aspecte sunt clasicii. Trebuie precizat că incertitudinea ca stare se bazează tot mai mult pe certitudine. Prin incertitudine, clasicii înţelegeau un viitor cert de tip probabilistic. Astfel introduc calculul de tip probabilistic, privit din două unghiuri : probabilitate obiectivă şi probabilitate subiectivă.

Din punctul de vedere al lui J. M. Keynes, în ambele cazuri, nu se poate vorbi de incertitudine pentru că relaţiei dintre două variabile, i se poate ataşa o probabilitate numerică.

Dacă o succesiune de evenimente poate fi prevăzută cu ajutorul imei probabilităţi numerice atunci viitorul este previzionat probabilistic şi locul incertitudinii îl ia riscul. Incertitudinea apare doar atunci când natura relaţiei de probabilitate rămâne necunoscută.

Pentru a vorbi de incertitudine trebuie urmărite condiţiile: - estimarea relaţiei de probabilitate este necunoscută pentru că nu există informaţii

despre ea şi pentru că nu există abilitatea de a o aprecia;- se intuieşte un anumit grad de dependenţă între cele două variabile dar acest

grad nu poate fi cunoscut;- probabilitatea nu poate fi descrisă numeric pentru că nu există nici o relaţie de

calcul care să permită calcularea ei.După Keynes în economie şi în investiţii majoritatea situaţiilor sunt de

6

incertitudine. în viziunea clasică fundamentată pe risc, anticipările sunt raţionale şi se bazează numai pe informaţii presupuse a fi perfecte, furnizate de piaţă.

Viziunea lui Keynes asupra incertitudinii se apropie de subiectivismul austriac în care incertitudinea este una radicală, sinonimă cu ignoranţa. Rezumând schematic punctele de vedere cu privire la incertitudine din gândirea economică putem concluziona că şcoala clasică reduce incertitudinea la risc.

Piaţa este cea care furnizează agenţilor economici informaţii presupuse perfecte care să le permită să adopte alternative de acţiune cu probabilitatea cea mai mare de a fi cele bune.

În viziunea lui Keynes incertitudinea adaugă neconvenţionalităţii pieţei un comportament convenţional necesar. Pentru o mai bună înţelegere a anticipării, subiectivismul austriac consideră piaţa un mecanism universal imposibil de ocolit şi de care se ciocnesc toţi agenţii economici confruntaţi cu incertitudinea acţiunilor lor. Incertitudinea are ca sursă fie caracterul obiectiv impredictibil al unui proces economic, fie caracterul incomplet, aproximativ, al cunoştinţelor despre acel proces.

Dacă este să formulăm o opinie proprie atunci trebuie să spunem că incertitudinea apare atunci când într-o acţiune economică apare posibilitatea obţinerii mai multor rezultate fără a se cunoaşte probabilitatea apariţiei unuia sau altuia dintre acestea.

RisculRiscul reprezintă acea situaţie în care decidentul nu cunoaşte cu precizie

rezultatele unei acţiuni dar anticipează probabilitatea cu care diferitele efecte pot fî obţinute. Problema se rezumă la feptul că cine riscă mult câştigă mult dar şi pierde mult iar cine riscă puţin câştigă puţin dar şi pierde puţin. Problema este de opţiune şi de şansă.

În literatura de specialitate, problema riscului este privită şi analizată din mai multe unghiuri. Cel mai disputat aspect este modul de percepţie a riscului, încercând să sintetizez am reţinut următoarele puncte de vedere :

„Riscul reprezintă posibilitatea de a obţine un rezultat favorabil sau nefavorabil într-o activitate viitoare exprimat în termeni probabilistici."

„Riscul economic reprezintă o alternativă a condiţiei de finalizare a unei afaceri comerciale sau financiare".

„Riscul reprezintă posibilitatea apariţiei unei pierderi în cadrul unei afaceri economice ca rezultat al producerii unor evenimente imprevizibile."

Din perspectivă juridică - riscul în schimburile economice internaţionale sunt prejudicii determinate de împrejurări fortuite

Riscul se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca şi prin cunoaşterea acestei legi de către unităţile economice, de către cei interesaţi. Riscul este o caracteristică specifică întregii distribuţii de probabilităţi.

Concluzia generală pe care trebuie să o aprobăm este că riscul se caracterizează prin posibilitatea descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate, ca şi prin cunoaşterea acestei legi de către unităţile economice, de către cei interesaţi . Activitatea economică implică riscul care poate fi definit în general, sintetizând opiniile Specialiştilor, ca un eveniment nesigur şi probabil care poate o pagubă, o pierdere, etc.

7

2.2. CLASIFICAREA RISCULUI

Am vorbit în subcapitolul anterior de risc definit ca o lege a probabilităţii. Din această perspectivă putem face prima clasificare a riscului şi anume :

• după probabilitate:- risc obiectiv - inerent oricărei acţiuni caracterizate prin variaţia rezultatelor

probabile şi reprezintă o variabilă independentă de individ- risc subiectiv - estimare a riscului obiectiv şi depinde de individ, de informaţia

sa, de temperamentul său

• după nivelul microeconomic:- risc pur - accidental, neintenţionat şi asigurabil, este susceptibil de a aduce

profit- risc speculativ - se asigură cu mari dificultăţi- risc de neplată - insolvabilitatea unei firme care se află în prag de faliment,

profitul scontat în acest caz trebuie să fie suficient de mare pentru a acoperi riscul de faliment

- risc de inovaţie - conduce la aşa-numitul profit inovaţional, care răsplăteşte reuşita rnovaţională

• după nivelul macroeconomic:- risc social - provocat de evenimente sociale majore, cu puternic potenţial

perturbator în viaţa oamenilor- risc politic - determinat de evenimente politice semnificative- risc economic - concretizat în dezechilibrele macroeconomice mai importante

(recesiime, inflaţie)

• după nivelul mondoeconomic:- risc de ţară - este asociat relaţiei dintre creditori şi debitori internaţionaliClasificările sunt multiple, în funcţie de părerile specialiştilor, de viziunea lor

asupra riscului şi mai ales de atitudinea lor faţă de risc.Un decident este temător la risc dacă, având de ales între o acţiune cu câştig cert şi

una cu câştig incert, o alege pe cea din urmă, numai dacă speranţa matematică a câştigului pentru aceasta din urmă, depăşeşte nivelul câştigului cert.

Decidentul care alege varianta a doua deşi speranţa matematică a acestuia se află sub nivelul câştigului cert, este predispus la risc.

Indiferenţa în alegerea variantei este caracteristică decidentului neutru la risc. Ţinând cont de cele specificate mai sus, în figura următoare vom ilustra comportamentul decidenţilor faţă de risc :

8

Figura 2.1. Atitudinea decidenţilor faţă de risc

2.3. METODE DE FUNDAMENTARE ŞI LUARE A DECIZIILOR ÎN CONDIŢII DE RISC

Estimarea probabilităţii rezultatelorO mare parte a deciziilor în activitatea de comerţ exterior şi de cooperare

economică internaţională sunt fundamentate şi elaborate în condiţii de risc. în legătură cu riscul, menţionăm că estimarea probabilităţilor rezultatelor unui proces se poate realiza fie apriori, prin deducţie, fie aposteriori, prin măsurări empirice.

În cazul metodei apriori, decidentul stabileşte probabilitatea de apariţie a unui fenomen prin deducţii logice, fără a fi nevoie să facă uz de experienţa trecută. Această modalitate este mai puţin frecventă în problemele practice de decizie. Metoda mai des utilizată în asemenea cazuri constă în măsurarea empirică, bazată pe experienţa înregistrată în forma datelor trecute.

În literatura economică se arată că pentru a stabili probabilitatea unui fenomen, este necesară îndeplinirea condiţiilor privind numărul mare de observaţii pentru garantarea stabilităţii, repetarea acestora în cadrul eşantionului analizat şi independenţa apariţiei lor. Fiind date aceste condiţii, poate fi calculată probabilitatea unui fenomen iar verosimilitatea rezultatului poate fi considerată ca risc.

Pentru situaţiile care cuprind riscuri, prima sarcină a conducătorului firmei este de a dezvolta tehnici care-i oferă posibilitatea să calculeze şi, respectiv, să minimizeze riscurile survenite într-o anumită problemă.

Metoda utilizată pentru aceasta este construirea unei distribuţii de probabilitate a rezultatelor. Cunoaşterea probabilităţii de apariţie a unui rezultat nefavorabil în desfăşurarea unui anumit fenomen permite luarea de măsuri care să contracareze eventualele efecte negative. întrucât o caracteristică a riscului constă în faptul că parametrii distribuţiei de frecvenţă, media, variaţia, etc, pot fi estimaţi statistic, câştigul sau pierderea aşteptate pot fi luate în calcul la stabilirea structurii costurilor.

Când firma poate stabili probabilitatea pierderii, numărul de observaţii fiind suficient de mare pentru a le prevedea cu o eroare cunoscută, se pot elabora planuri de autoasigurare. Când numărul de observaţii asupra proceselor unei singure societăţi

9

comerciale este insuficient pentru a se trage concluzii semnificative asupra distribuţiei de frecvenţă a riscului, există totuşi posibilitatea ca aceasta să se estimeze prin observarea proceselor mai multor întreprinderi de acelaşi tip. Astfel, se poate găsi o modalitate de transmitere a riscului asupra unui terţ, de regulă, societatea de asigurare.

Arborele de decizieCând decizia se ia în funcţie de mai mulţi factori, nu este cert că decidentul îşi

exprimă preferinţele într-o manieră consistentă. Mai mult, dacă decizia se ia în comun de mai multe persoane, nu se ştie ale cui preferinţe la risc sunt mai mult luate în considerare în cazul în care ele nu coincid.

Decizia preferată depinde de intrările iniţiale, şi noi nu putem cunoaşte sau considera întotdeauna toate alternativele sau nu putem recunoaşte toate rezultatele posibile şi consecinţele lor.

Un instrument eficient pentru luarea deciziei în aceste condiţii este arborele de decizie. Acesta este un graf, caracterizat prin existenţa nodurilor decizionale, din care pornesc mai multe succesiuni de activităţi ( mai multe variante posibile) ce se amplifică. Cu ajutorul arborelui de decizie se pot analiza şi probleme în care apar mai multe stări ale naturii, tratate tot ca variante de acţiune, în care caz sunt numite strategii ale naturii.

Pentru rezolvarea problemelor în care apar succesiuni de procese decizionale arborele de decizie este tratat în sensul invers al creării lui, adică începând cu nodurile finale şi mergând spre cel iniţial.

Pentru aceasta se descrie cu ajutorul unei matrici fiecare proces de decizie, se selectează limitele minimă şi maximă a fiecărei consecinţe, se determină utilităţile corespunzătoare (normalizate) şi apoi se determină utilitatea - sinteză (în condiţii de risc prin înmulţire cu probabilitatea de realizare a stării naturii).

În urma acestor determinări pentru nodul decizional ultim, se abordează momentul imediat precedent.

Pentru aceasta se întocmeşte o nouă matrice decizională în care se introduc utilităţile - sinteză determinate în faza anterioară care vor fi ponderate cu probabilitatea de realizare a stării naturii.

Astfel, aplicând regula utilităţilor maxime, se abordează cu datele stabilite, nodul decizional imediat anterior, operaţia repetându-se până la epuizarea grafiilui. Pentru primul nod se alege, din numărul de variante dat, cea pentru care utilitatea - sinteză este maximă.

Un arbore de decizie poate fi reprezentat ca în figura următoare :

10

Sursa: Goian Maria, 2000, p. 221

Figura 2.2. Arborele de decizie

unde: D - puncte de decizie;E - puncte în care intervin elemente aleatoare;a, b, r, s, t – decidenţi;X - varianta 1 iniţială;Y - varianta 2 iniţială;XI, X2, X3, Yl, Y2, Y3 - variante care apar pe parcursul procesului decizional (de

cele mai multe ori sunt variantele iniţiale puţin îmbunătăţite sau modificate);U 11 - U 45 - valorile de utilitate;

2.4. METODE DE SOLUŢIONARE A PROBLEMELOR DE DECIZIE ÎN CONDIŢII DE INCERTITUDINE

În situaţiile de incertitudine alegerea variantei preferate de acţiune se poate face folosind mai multe metode : cea a echiprobabilităţilor, cea pesimistă, optimistă şi cea a regretelor.

Metoda echiprobabilităţilor, cunoscută şi sub denumirea de criteriul lui LAPLACE, consideră ca fiind date probabilităţile de apariţie a stărilor naturii,

11

soliţionarea facându-se asemănător cu cea din situaţia de risc. Probabilităţile cu care se operează sunt considerate a fi egale la toate stările naturii, astfel încât X P = 1.

Metoda pesimistă, sau criteriul lui WALD, aplică strategia maximin variantelor analizate: prin determinarea utilităţilor sumă minime la fiecare stare a naturii şi alegerea variantei la care utilitatea sumă este maximă.

Metoda optimistă, sau criteriul lui HURWICZ, aplică strategia inversă, respectiv cea minimax, prin determinarea utilităţilor sumă maximă la fiecare stare a naturii şi alegerea variantei la care utilitatea sumă este minimă.

Metoda regretelor, sau criteriul lui SAVAGE, impune construirea unei matrici obţinută din matricea rezultatelor prin scăderea fiecărui rezultat pe coloană din valoarea cea mai mare. Diferenţa obţinută este denumită regret. Acestei matrice "a regretelor" i se aplică criteriul pesimist considerând ca cele mai defavorabile posibilităţi, cele care au valori mai mari. După această succintă prezentare de metode trebuie să evidenţiem rolul important pe care îl are la decizia în condiţii de incertitudine factorul uman şi cel psihologic, specificul psihologic al decidentului putându-1 determina să aleagă unul dintre cele două criterii principale (cel optimist sau cel pesimist)

2.5. RISCUL INTERNAŢIONAL

Riscul internaţional poate fi privit ca fiind expunerea la pierderea totală sau parţială a capitalului investit în afaceri localizate pe diferite pieţe externe. Aceste pierderi potenţiale sunt cauzate de evenimente specifice, care pot fi cunoscute într-o măsură mai mică sau mai mare de proprietarul capitalului sau de managerul (administratorul) afacerii respective. Orice definiţie a riscului, pentru a fi completă, trebuie să includă trei componente principale:

- ideea existenţei unei pierderi potenţiale, care poate apărea sub 3 forme: - rezultate efective mai mici decât rezultatele anticipate sau care ar fi putut fi

obţinute (rezultatele efective fiind comparate cu rezultatele unor acţiuni, decizii similare, sau cu celelalte rezultate estimate a fi obţinute de către decident);

- rezultate negative (pierderi efective), pierderi de oportunităţi. - amplitudinea pierderii este un element important în cuantificarea riscului, dar nu

trebuie să se substituie acestuia.Probabilitatea de apariţie a unei pierderi, identificată de decident prin diferite

metode. De asemenea este important să se construiască o distribuţie de probabilitate, adică să fie posibil ca fiecărui rezultat potenţial sau eveniment să i se poată asocia o probabilitate de producere, în caz contrar nu este vorba de risc ci de incertitudine.

Totodată pierderea sigură (înţelegând o pierdere a cărei probabilitate de apariţie este 100%, sau o situaţie în care există un singur rezultat posibil, care este negativ), nu poate fi încadrată în categoria de risc. Aceasta înseamnă că pentru a putea vorbi despre risc este necesară îndeplinirea a două condiţii cumulative: identificarea unui număr de cel puţin două rezultate posibile şi a probabilităţii de apariţie a fiecăruia dintre ele.

- expunerea la pierdere: decidentul poate adopta decizii, pe parcursul derulării unei acţiuni, care pot conduce la creşterea amplitudinii pierderii sau a probabilităţii de apariţie a unei pierderi.

În acest caz este vorba de o expunere conştientă a unei afaceri internaţionale de

12

către decident, dar poate exista şi anumite situaţii, evenimente, determinate exogen, independente de acţiunea sau voinţa decidentului care pot creşte gradul de expunere al unei afaceri internaţionale.

Figura 2.3. Determinanţii riscului în afacerile internaţionale:

Tipologia riscului internaţionalRiscurile cu care se confruntă o companie care derulează afaceri pe pieţele

internaţionale pot fi clasificate după mai mult criterii: după gradul de asumare, după amplitudinea şi probabilitatea lor de apariţie, după gradul de diversificare, după natura acestor riscuri etc.

Riscuri asumate şi riscuri excluseDin ansamblul riscurilor internaţionale, cele mai multe intră în categoria riscurilor

identificabile (compania poate identifica cu o anumită precizie factorii de risc şi efectele materializării acestor riscuri), însă firma îşi va asuma numai o parte dintre ele, mai exact pe cele majore (capabile să producă pierderi substanţiale).

Rămâne astfel o categorie de riscuri identificate pe care firma le va exclude în mod voluntar (riscuri minore) şi o categorie de riscuri exclusă involuntar pentru că nu pot fi identificate (a se vedea figura 2.4). Diferenţa între riscurile majore şi riscurile minore este dată de amplitudinea pierderii ce ar putea fi provocată de materializarea acestora cât şi de probabilitatea lor de apariţie.

Macroriscuri şi microriscuriRiscurile cu care se confiointă o firmă care investeşte în străinătate sunt

clasificate, în funcţie de perspectiva din care sunt abordate, în macroriscuri şi microriscuri.

Macro riscurile sunt rezultatul evoluţiei într-un anumit sens a condiţiilor de mediu de afaceri în care este localizată investiţia. În categoria macroriscurilor intră totalitatea riscurilor de mediu cum ar fi: riscul de ţară, riscul de transfer, riscul suveran, riscul politic, riscul de piaţă (market risk) etc.

13

Figura 2.4. Scala de identificare a riscurilor

Microriscurile sunt determinate de factori endogeni, specifici sectorului de activitate, fitrmei şi proiectului propriu-zis şi/sau de insuficienta corelare între particularităţile activităţii şi limitele impuse de cadrul general al ţării gazdă. în categoria microriscurilor intră majoritatea riscurilor de firmă şi a riscurilor de proiect: riscul de implantare, riscul valutar, riscul de dobândă, riscul de preţ, riscurile comerciale, riscurile legate de personal, riscurile juridice etc.

Pornind de la această sistematizare a riscului internaţional, se poate trasa o diagrama tridimensională a riscului total al unui proiect. Această abordare tridimensională este strict specifică riscului internaţional şi poate fi aplicată atunci când compania îşi desfâşoară afacerile pe cel puţin două pieţ

Pornind de la această reprezentare tridimensională a riscului internaţional (figura 2.5.) se poate deduce formula riscului

Figura 2.5. Reprezentarea tridimensională a riscului internaţional

14

Riscuri sistematice şi riscuri nesistematiceDintr-o altă perspectivă, firmele transnaţionale se confruntă în principal cu două

tipuri majore de riscuri: - riscuri sistematice (nediversificabile) şi - riscuri nesistematice (diversifîcabile). Diferenţa între cele două este dată de factorii care stau la baza producerii lor.

Riscul sistematic depinde de factori economici generali (ca inflaţia sau frământările politice) care determină conjunctura economică a ţării gazdă, în timp ce riscul nesistematic este determinat de acei factori de risc care depind în mod nemijlocit de condiţiile interne ale firmei.

Investitorul poate minimiza riscurile nesistematice prin adoptarea unor măsuri capabile să îmbunătăţească situaţia actuală a firmei. în privinţa riscurilor sistematice, investitorul acceptă posibilitatea materializării lor fără a avea la îndemână prea multe mijloace de minimizare (în general se consideră că firmele nu pot influenţa semnificativ conjunctura economică a ţării gazdă). În acest caz, este mult mai importantă analiza riscurilor sistematice, deoarece un investitor inteligent poate elimina prin deciziile sale riscurile nesistematice.

Riscurile de mediuAceste riscuri derivă din calitatea climatului general de afaceri dintr-o ţară.

Schimbarea frecventă a politicilor promovate de guvernul ţării gazdă, preluarea puterii de către partide naţionaliste sau extremiste, instaurarea unor dictaturi politice sau militare, proliferarea fenomenului de corupţie, crize economice profunde, reducerea sprijinului popular acordat puterii, schimbarea atitudinii maselor faţă de investitorii străini, şi faţă de activitatea acestora, lipsa de promovare a unui cadru legal instituţional adecvat, sunt numai câteva dintre evenimentele majore care pot conduce implicit la înrăutăţirea mediului de afaceri .dintr-o ţară şi care ar putea provoca pierderi semnificative străinilor care intenţionează să desfăşoare sau să-şi dezvolte activităţile pe acea piaţă externă.

Principalele riscuri de mediu sunt: - riscul de ţară cu cele două componente ale sale: riscul politic şi riscul economic;- riscul suveran şi riscul de transfer.

15

CAPITOLUL 3RISCUL DE ŢARA

3.1. CONŞTIENTIZAREA RISCULUI DE ŢARĂ

Evaluarea riscului de ţară reprezintă o etapă fundamentală în luarea deciziei de internaţionalizare de către managerii companiilor multinaţionale. Această analiză oferă firmelor posibilitatea să aleagă dintre multitudinea de forme de pătrundere pe o piaţă, acea formă de internaţionalizare adecvată nivelului de risc. În anul 1976, compania Consolidated Foods Inc. căuta o ţară potrivită pentru a-şi extinde activitatea de producţie. Compania a ales un loc descris ca: "o ţară fericită, adormită". Locul era El Salvador. La doi ani de la decizie, a izbucnit o revoltă politică în care un grup de stânga i-a luat ostateci pe preşedintele filialei împreună cu 120 angajaţi, până când compania a fost nevoită să mărească salariile. În anul următor filiala a fost închisă. Acest exemplu arată modul în care problemele interne ale unei ţări pot influenţa activitatea economică.

În perioada care a urmat, crizele din Iran, Afganistan, unele ţări din America Latină, au fâcut să crească importanţa analizei riscului de ţară. În România primul pas a fost făcut în mai 1995, printr-un împrumut sindicalizat de Citibank, împrumut ce a fost supra subscris până la nivelul de 150 milioane USD, de la 75 milioane USD iniţial. În martie, BNR primeşte prima cotaţie de risc din partea unei agenţii specializate, şi anume BB+ din partea lui Japan Credit Rating Agency. România va fi cotată apoi şi de Moody's (BAS) şi Standard & Poor's (BB-). De menţionat că aceste rezultate au avut la bază prestaţiile macroeconomice ale anului 1994, an considerat ca fiind cel mai bun de după 1990. În anul 2000, World Markets Research Center, a îmbunătăţit riscul de ţară .al României, de la 3 la 2,5, riscul general de ţară fiind menţinut la 2,92.

Riscul de ţară reprezintă impactul potenţial advers al mediului unei ţări asupra unor tranzacţii comerciale sau financiare. Băncile şi instituţiile nebancare specializate evaluează în mod obişnuit riscul pentru fiecare ţară în care intenţionează să facă afaceri. Evaluarea diferă între bănci şi instituţii nebancare, datorită scopului lor diferit. Dintre scopuri putem aminti: datoria publică externă, datoria publică internă, stabilitatea factorilor de decizie, sistemul bancar, etc. Una dintre cele mai recente evaluări, pentru România, aparţine agenţiei Thopson Bankwatch, care acordă cea mai mare atenţie sistemului bancar. Potrivit sistemului de notare al agenţiei, ţara noastră, a fost retrogradată de la nota B+ la nota B-.

3.2. FORMELE DE MANIFESTARE ALE RISCULUI DE ŢARĂ

Ţinând seama de capacitatea de plată şi de voinţa de plată, riscurile unei ţări se pot manifesta după cum urmează :

=> Riscul de transfer=> Riscul suveran=> Riscul specific debitorilor cvasi - suverani=> Riscul politic=> Riscul de ţară generalizat

16

=> Riscul sistematic

3.3. CLASIFICAREA FACTORILOR DE RISC DE ŢARĂ

Riscul de ţară trebuie evaluat atât în ţările unde se desfăşoară curent afaceri, dar şi unde este posibil să se exporte sau să se stabilească filiale.

Deoarece evaluarea riscului de ţară necesită examinarea multor variabile, majoritatea pot fi caracterizate fie ca politice, fie ca economice.

3.3.1. FACTORI DE RISC POLITIC

Există multe caracteristici ale ţării legate de mediul politic care influenţează afacerile. Forma extremă a riscului politic este ca o ţară gazdă să ia în stăpânire o filială. In imele cazuri de expropriere se acordă unele compensaţii iar în alte cazuri activele sunt confiscate şi nu se acordă compensaţii. Astfel de evenimente au loc paşnic sau făcând uz de forţă. Câteva dintre cele mai obişnuite forme de risc politic sunt următoarela:

- filozofia "cumpărării produselor autohtone"- atitudinea ostilă a locuitorilor din ţara gazdă faţă de companiile străine

- blocajul transferării fondurilor- posibilitatea războiului

Filozofia "cumpărării produselor autohtone "O formă blândă a riscului politic (pentru exportator) este acea filozofie care

îndeamnă consumatorii să cumpere doar bunurile produse în ţară. Chiar dacă exportatorul hotărăşte să înfiinţeze o filială în ţara respectivă, această filozofie ar putea să-i împiedice succesul. Toate ţările tind să exercite o oarecare presiune asupra consumatorilor spre consumarea produselor fabricate local (în SUA consumatorii sunt încurajaţi să caute eticheta " MADE IN USA").

O companie care doreşte să pătrundă pe o piaţă străină trebuie să analizeze loialitatea generală a consumatorilor şi dacă aceasta este ridicată este de preferat o asociere cu o companie locală în locul strategiei de export.

Atitudinea ostilă a locuitorilor din ţara gazdă faţă de companiile străine.Uneori, guvernul gazdă sprijină companiile străine, deoarece poporul nu o face.

De exemplu, guvernul din ţara de origine a unei companii o poate angaja pentru înfiinţarea unei baze militare într-o ţară străină. în timp ce guvernul ţării străine priveşte favorabil acest lucru şi îl consideră o protecţie, poporul o poate vedea ca o posibilă implicare într-un viitor război. în acest caz poporul poate evita să cumpere produsele companiei ca formă de protest.

Blocajul transferării fondurilorFilialele din străinătate adesea retumează fonduri societăţii mamă, ca rambursări

ale împrumuturilor, cumpărării de materiale, recompense administrative, remiteri ale profitului şi altele. în unele cazuri, guvernul gazdă al filialei poate bloca transferurile de fonduri. Aceasta poate forţa filialele să reia proiecte care nu sunt optime doar pentru a

17

utiliza fondurile.

Probabilitatea războiuluiUnele ţări tind să se angajeze constent în lupte cu ţările vecine. Aceasta poate

afecta siguranţa angajaţilor unei filiale situate într-o astfel de ţară.

3.3.2. FACTORI DE RISC FINANCIAR

Unul dintre cei mai evidenţi factori financiari este starea actuală şi potenţială a economiei ţării. O firmă care exportă sau deschide o filială într-o ţară cunoaşte foarte bine cererea acestei ţări pentru produsele ei. Această cerere este puternic influenţată de economia ţării. O recesiune ar putea reduce sever cererea pentru exporturile firmei sau pentru produsele vândute de filialele locale. în multe cazuri, problemele financiare dintr-o ţară pot încuraja guvernul să implementeze politici care ar putea limita pătrunderea pe piaţa respectivă. De exemplu, companiei Ford Motor i s-a permis de către guvernul spaniol să producă în Spania doar dacă suportă anumite restricţii. Motivaţia acestor măsuri a fost crearea de locuri de muncă fără afectarea concurenţei locale.

Starea economiei unei ţări depinde de mulţi factori care trebuie luaţi în considerare. Unii dintre cei mai evidenţi sunt : rata dobânzii, cursul valutar şi rata inflaţiei. Ratele mari ale dobânzii tind să încetinească creşterea economică şi ar putea reduce cererea pentru produsele străine. Ratele dobânzii mai mici, adesea stimulează economia şi măresc cererea pentru produsele străine. Cursurile valutatare pot influenţa puternic cererea pentru exporturile ţării, care afectează şi producţia ţării şi nivelul venitului naţional. Inflaţia poate afecta puterea de cumpărare a consumatorilor şi, prin aceasta, cererea pentru produsele străine.

Ratele dobânzii, cursul valutar şi inflaţia pot avea şi un impact reciproc, care face să devină mai complexă evaluarea generală a impactului lor asupra economiei.

3.4. EVALUAREA RISCULUI DE ŢARĂ

Se admite în general existenţa a două tipuri de ecaluare a riscului de ţară:- evaluarea riscului general al unei ţări, fără considerarea afacerilor unei companii

(macro - evaluarea);- evaluarea riscului unei ţări referitor la un anumit tip de afaceri (microevaluarea).

3.4.1. MACROEVALUAREA RISCULUI DE ŢARĂ

Macroevaluarea presupune considerarea tuturor variabilelor care afectează riscul de ţară, cu excepţia celor care se referă la o anumită firmă sau industrie. Acest tip de risc este avantajos pentru că este general valabil pentru ţara respectivă, totuşi acesta exclude informaţii relevante care ar putea mări precizia evaluării. O macroevaluare nu este ideală pentru o firmă internaţională, dar poate servi ca fundament al unei evaluări particularizate.

18

Orice model de macroevaluare trebuie să ia în considerare atăt caracteristicile politice, cât şi cele financiare ale ţării în cauză. Factorii politici includ relaţia dintre guvernul ţării gazdă şi guvernul din ţara de origine a companiei, stabilitatea istorică a guvernului gazdă, vulnerabilitatea guvernului la atacuri politice şi probabilitatea imui război cu ţările vacine.

Analiza acestor factori politici va indica probabilitatea evenimentelor politice şi magnitudinea impactului asupra activităţilor economice ale firmelor străine.

Factorii financiari ai modelului macro - evaluării ar trebui să includă creşterea PIB, tendinţa inflaţiei, nivelul bugetului ţării ( şi deficitul acestuia ), ratele dobănzii, şomajul, încrederea ţării în venitul din export, balanţa comercială şi controlul valutar. Lista factorilor financiari ar putea fi uşor extinsă pe căteva pagini. Aceşti factori reprezintă doar o parte dintre factorii financiari analizaţi cu ocazia evaluării puterii financiare a unei ţări.

O caracteristică a factorilor financiari este aceea că există date disponibile pentru ei. Totuşi, bazele de date sunt limitate prin faptul că reflectă doar condiţiile istorice sau curente. Ar fi interesante condiţiile viitoare. în parte, starea viitoare a economiei poate fi parţial dependentă de datele fmanciare curente.

Există un anumit grad de subiectivitate în identificarea fiecărui factor politic şi financiar relevant pentru o macroevaluare a riscului de ţară. Există subiectivitate şi în determinarea gradului de importanţă pentru fiecare factor care contribuie la macroevaluarea generală a unei anumite ţări. în sfârşit, există subiectivitate şi în previziunea viitorului factorilor financiari. Având în vedere aceste tipuri de subiectivitate, nu este surprinzător că adesea diferă opiniile evaluatorilor de risc la elaborarea macroevaluării riscului de tară.

3.4.2. MICROEVALUAREA RISCULUI DE ŢARĂ

Să considerăm ţara Z, căreia i s-a atribuit o macroevaluare joasă de către majoritatea experţilor, datorită condiţiilor sale financiare precare. Să considerăm şi două companii multinaţionale care urmează să decidă dacă să înfiinţeze o filială în ţara Z. Una dintre companii doreşte să producă automobile în filiala sa iar cealaltă ar urma să producă accesorii militare. Guvernul ţării Z s-ar putea să se angajeze să cumpere o anumită cantitate de accesorii militare, indiferent de slăbiciunea economiei sale. Astfel, filiala cu producţie militară ar putea fi fezabilă, spre deosebire de cea producătoare de automobile.

Există, în general, posibilitatea ca guvernul ţării Z să încurajeze respectiva producţie militară la o firmă locală, deoarece doreşte mai multă confidenţialitate în privinţa celor comandate. Aceaistă posibilitate este un element al riscului de ţară, deoarece este o caracteristică a ţării care poate afecta fezabilitatea unui proiect. Această caracteristică specifică este relevantă doar pentru filiala cu producţie militară, nu şi pentru filiala producătoare de automobile. Acest exemplu ilustrează modul în care o evaluare a riscului de ţară adecvată variază în funcţie de firmă, ramură, proiect şi aşa se explică limitările macroevaluării. Este necesară şi o microevaluare a riscului de ţară, legat de un anumit proiece propus de o anumită firmă.

Un factor comun în microevaluare este relaţia cu guvernul gazdă. Această relaţie nu trebuie să fie neapărat aceeaşi ca şi cu guvernul ţării de origine, astfel macroevaluarea

19

care ignoră caracteristica unică a unei anumite firme poate exclude o informaţie relevantă. De exemplu, este posibil ca ţara gazdă să reacţionaze nefavorabil la o anumită afacere a unei firme care va concura afacerile locale. Astfel, chiar dacă guvernul ţării gazdă are relaţii bune cu ţara de origine, ar putea promova o politică care să împiedice realizarea unei filiale străine aparţinând unei companii din ţara Z.

Un alt factor comun în microevaluarea riscului de ţară este atitudinea populaţiei faţă de firmele străine. Bunele relaţii între poporul ţării gazdă şi ţara de origine a firmei nu este o garanţie că populaţia ţării va reacţiona favorabil la înfiinţatea unei filiale. De exemplu, faptul că o echipă managerială a filialei provine din ţara de origine poate deranja populaţia ţării gazdă.

Alături de variabilele politice sunt necesare şi variabilele financiare pentru microevaluarea riscului de ţară. Factorii micro evaluării include sensibilitatea afacerilor firmei faţă de creşterea reală a PIB, tendinţa inflaţiei, rata dobânzii, etc. Datorită diferenţelor dintre caracteristicile afacerii, multe firme sunt adaptabile la condiţiile economice ale ţării gazdă dacât altele.

În concluzie evaluarea generală a riscului de ţară constă în patru părţi: - riscul macropolitic;- riscul macrofinanciar;- riscul micropolitic;- riscul micro fiinanciarDeşi aceste părţi sunt considerate a forma o singură categorie de risc, uneori este

util să rămână separate, pentru ca o firmă interesată să poată aprecia diversele căi prin care investiţia străină directă sau exportul svmt expuse la riscul de ţară.

3.5. CUANTIFICAREA RISCULUI DE ŢARĂ

Cuantificarea efectivă a acestor riscuri presupime o analiză economică amănunţită, riscul de ţară fiind relevat de cinci grupe de indicatori, punctajul final luând valori între 0 şi 100. Cele cinci grupe de indicatori au în vedere:

- performanţa economico-socială, cu pondere de 25%;- politica economică, cu pondere de 10%;- situaţia balanţei de plăţi externe, cu pondere de 20%;- situaţia datoriei externe, cu pondere de 25%;- conjunctura social-politică, co pondere de 20%.Aceste grupe de indicatori se detaliază după cum urmează :A) Performanţa economico-socialăal) echilibrul macroeconomic (0-5 puncte);a2) PIB pe locuitor (0-5 puncte );a3) evoluţia PIB, ca medie pe trei ani consecutiv (0-5 puncte);a4) rata inflaţiei (0-5 pimcte)a5) climatul de afaceri evaluat în fiincţie de afluxul de capital străin (0-2 puncte);a6) nivelul corupţiei (0-2 puncte);a7) eficienţa justiţiei (0-1 pimcte).B) Politica economică în funcţie debl) raportul investiţii inteme/PIB (0-5 puncte);

20

b2) adecvarea politicii economice care se cuantifică după caracteristicile politicii economice (0-2 puncte);b3) deschiderea economică (0-1 puncte );b4) libertatea economică (0-2 puncte).C) Situaţia balanţei de plăţi externec1) echilibrul financiar intern (0-2 puncte);c2) gradul de acoperire al importurilor din export (0-5 puncte);c3) nivelul resurselor externe (0-5 puncte);c4) dependenţa de export (0-5 puncte).D) Situaţia datoriei externedl) serviciul datoriei externe/exportul de bunuri şi servicii (0-10 puncte);d2) datoria externă totală/exportul de bunuri şi servicii (0-5 puncte);d3) structura datoriei externe (0-5 puncte);d4) calitatea structurii datoriei externe (0-5 puncte).E) Conjunctura social-politicăel) nivelul tensiunilor sociale (0-10 puncte);e2) calitatea sistemului politic (0-5 puncte);e3) poziţia internaţională (0-5 puncte).Conform punctajului astfel calculat, orice evaluare se poate încadra într-o clasă de

risc, astfel:- Clasa A (81-100 pct.) - corespunde unui nivel minim al potenţialului de risc;

protecţia nu este necesară;- Clasa B (66-80 pct.) - corespunde unui nivel bun al potenţialului de risc;

protecţia este opţională;- Clasa C (45-65 pct.) - corespunde unui nivel critic al potenţialului de risc; pentru

proiecte pe termen lung se pot cere garanţii guvernamentale;- Clasa D (35-44 pct.) - corespunde unui nivel mare al potenţialului de risc; se

recomandă o perioadă de aşteptare pentru proiecte pe termen lung;- Clasa E (0-34 pct.) - corespunde unui nivel maxim al potenţialului de risc; se

recomandă evitarea oricăror tranzacţii economice.Această clasificare poate să difere de la o agenţie de rating la alta (de exemplu o

agenţie cuantifică riscul doar până la clasa D, alta până Ia clasa E) dar ideile de bază sunt asemănătoare în toate cazurile.

În cadrul procesului decizioiial de internaţionalizare, evaluarea riscului de ţară nu se opreşte la nivelul unei analize de tipul "GO - NO GO" ( intru pe această piaţă sau nu). Analiza riscului de ţară merge mai departe, oferind firmelor străine posibilitatea să aleagă din multitudinea de forme de pătrundere pe o piaţă acea formă de internaţionalizare adecvată nivelului de risc şi care conduce cel mai bine la realizarea scopurilor propuse. Totodată, în fimcţie de nivelul de risc al pieţei externe, firmele îşi vor putea fundamenta reacţia la deteriorarea ulterioară a condiţiilor de mediu ce ar putea afecta investiţia făcută (spre exemplu, firmele îşi reduc gradul de implicare pe o piaţă externă - dezinvestire ca reacţie la o puternică recesiune economică). În ceea ce priveşte capacitatea (viteza) de reacţie la modificarea nivelului de risc, aceasta este determinată mai mult de cauze interne:

- modul de înţelegere a riscului de ţară şi a implicaţiilor acestuia asupra operaţiimilor internaţionale;

21

- de atitudinea faţă de risc;- de capacitatea managerilor;- de structura organizatorică;- de viteza de culegere, manipulare şi prelucrare a datelor.Matricea risc de ţară - oportmităţi de afaceri prezintă corelat, sub forma unei

diagrame bidimensionale, cele două aspecte legate de procesul de internaţionalizare, pe un anumit orizont de timp (5-3 ani). Atât riscul de ţară cât şi oportunităţile se determină pe baza unor metodologii de calcul cu ajutorul unor indicatori cantitativi, calitativi sau structurali. Pentru o mai bună poziţionare, este indicat să se utilizeze şi valoarea medie a acestor doi indicatori (valoarea medie se va trasa ca drepte ce divid diagrama în 4 cadrane). Analiza se face la momente diferite de timp de regulă 3-5 ani.

De exemplu, să presupunem că o firmă internaţională desfăşoară diferite activităţi economice în ţara B, C, D, E şi urmăreşte să pătrundă şi pe pieţele A sau F. Ea determină nivelul riscului de ţară şi nivelul oportunităţilor de afaceri pentru cele două ţări şi le poziţionează pe diagramă alături de celelalte.

Figura 3.1. Matricea risc de ţară

Dintre cele două ţări vizate, ţara A are un risc mai mic (în scădere) dar oportunităţi de afaceri mai scăzute (în creştere) în timp ce ţara F are un risc mai mare (în scădere) şi oportunităţi mai multe (în creştere). în această situaţie, pentru firma care doreşte să pătrundă pe una din aceste pieţe, ţara F se dovedeşte a fi mai avantajoasă. în ceea ce priveşte situaţia pieţelor pe care firma acţionează deja, situaţia se prezintă diferit. Firma va căuta astfel să-şi restrângă afacerile pe piaţa C (riscul a crescut şi oportunităţile au scăzut) şi să le dezvolte pe pieţele D şi E (pieţe cu risc în scădere şi oportunităţi în creştere). Pe pieţe pe care riscul se deteriorează dar oportimităţile cresc, cum ar fi piaţa B, firmele vor continua să-şi dezvolte afacerile în măsura în care câştigurile justifică riscurile asumate (mai mari).

22

Matricea grad de atractivitate - forţa competitivă a firmei reflectă avantajul specific în realizarea unui produs pe diferite pieţe externe precum şi măsura în care firma are capacitatea să valorifice acest avantaj. Şi această matrice se prezintă sub forma unui tablou bidimensional, în care gradul de atractivitate este determinat pe baza indicelui de risc de ţară la care se adaugă o serie de aspecte sectoriale legate de dimensiunea şi dinamica pieţelor externe, gradul de control al preţurilor, inflaţie, bariere sectoriale, structura comerţului exterior, concurenţă etc. Forţa competitivă a firmei pe diferite pieţe are în vedere aspecte cum ar fi: avantaj în realizarea unui produs (tehnologic, costuri, performanţele produsului), economii de scară, cota de piaţă deţinută de firmă şi cea deţinută de concurenţii săi, cota de piaţă estimată, gradul de satisfacere a nevoilor specifice unei pieţe externe de către produsele firmei, calitate, profitul urmărit, costurile implicate, calitatea canalului de distribuţie (comparativ cu concurenţii), eficacitatea acţiunilor promoţionale etc. Firrna îşi va dezvolta (concentra) afacerile pe pieţe cu grad ridicat de atractivitate dar pe care are şi o forţă competitivă ridicată în exploatarea oportunităţilor.

Fundamentarea deciziei de internaţionalizare fără a lua în considerare riscul implicat conduce la proiectarea şi dimensionarea greşită a afacerii. Este de necontestat importanţa analizei riscului de ţară (componentă a riscului general al afacerii internaţionale) în selectarea pieţei externe şi a formei adecvate de internaţionalizare precum şi în adaptarea ulterioară a investiţiei la condiţiile de mediu. Calitatea deciziei este îmbunătăţită dacă analiza riscului de ţară este corelată şi cu alte aspecte legate de procesul de internaţionalizare, în aşa fel încât factorul decizional să beneficieze de o imagine a mediului de acţiune cât mai corectă şi completă.

3.6. MANAGEMENTUL GESTIONĂRII RISCULUI DE ŢARĂ

Odată identificaţi toţi factorii macro şi micro care au servit evaluării riscului de ţară, o firmă poate dori să implementeze un sistem de evaluare a factorilor şi de determinare a categoriei de risc, adică un management al gestionării riscului de ţară. Există diferite tehnici disponibile pentru realizarea acestui obiectiv :

- Analiza sistematică- Tehnica Delphi- Analiza cantitativă - Vizite de inspecţie- Combinaţie de tehnici

Analiza sistematicăAceastă tehnică presupune analiza tuturor factorilor politici şi financiari (micro şi

macro) care contribuie la evaluarea riscului de ţară. Unii factori pot fi măsuraţi din datele disponibile, în timp ce alţii trebuie măsuraţi subiectiv. Dacă este posibil, factorii vor putea fi convertiţi într-o formă numerică în care pot fi evaluaţi, pentru o anumită ţară. Acei factori despre care se presupune că au o influenţă mai mare asupra riscului de ţară li se va atribui o pondere mai mare. Atât aprecierea unor factori cât şi ponderile atribuite lor sunt subiective.

Tehnica Delphi

23

Această tehnică se bazează pe o colecţie de păreri independente asupra riscului de ţară, fâră discuţii în grup ale evaluatorilor care exprimă aceste păreri. Evaluatorii, în acest caz, pot fi angajaţi ai firmei care realizează evaluarea sau consultanţi externi. Scorul riscului de ţară se obţine prin prelucrarea acestor opinii. Se obişnuieşte să se evalueze şi gradul de divergenţă prin măsurarea dispersiei opiniilor.

Analiza cantitativă Dacă se măsoară variabilele financiare şi politice pentru o perioadă de timp, pot fi

aplicate modele de analiză cantitativă pentru a identifica caracteristicile care influenţează riscul de ţară.

Analiza discriminării este im instrument stabil utilizat pentru acest scop. Să presupunem că există câteva ţări care din punct de vedere istoric pot fi clasificate ca prezentând un risc tolerabil, în timp ce alte ţări au risc intolerabil. Analiza discriminării examinează factori financiari şi politici ai tuturor acestor ţări şi încearcă să identifice care dintre ei ajută la distingerea (sau discriminarea) unei ţări cu risc tolerabil faţă de alta cu risc intolerabil.

Analiza regresiei poate fi utilizată pentru evaluarea riscului de ţară, deoarece aceasta poate măsura sensibilitatea unei variabile faţă de celelalte. Tehnicile cantitative ideale trebuie să identifice caracteristicile care semnalează probleme mult înainte ca ele să apară. în prezent astfel de model cantitativ nu există.

Vizitele inspectorilorAceastă tehnică presupune călătoria într-I ţară şi întâbiiri cu persoane ofociale din

administraţia ţării, directori de firme şi/sau consumatori. Aceste întâlniri vor ajuta la clarificarea unor păreri nesigure pe care fîrma le are despre ţară. Unele variabile, ca relaţiile între ţări, sunt dificil de evaluat fără 6 călătorie în ţara gazdă.

Combinaţia tehnicilorÎn unele cazuri este mult mai potrivit să se utilizeze două sau mai multe dintre

tehnicile prezentate. Aceasta este o practică comună, deoarece fiecare tehnică are părţi bune şi părţi slabe.

Prin aplicarea fiecărei tehnici se realizează o evaluare a riscului de ţară şi, dacă apar diferenţe semnificative, se completează cu alte analize.

3.7. PUBLICAŢII DE RATING

Trebuie subliniat că analiza riscului de ţară este efectuate, pe lângă agenţii specializate, şi de o serie de publicaţii de specialitate care, în ftincţie de datele de care dispun, completează, iar alteori doar publică, datele unor firme sau agenţii internaţionale de rating.

În categoria publicaţiilor de profil, specializate în operaţiuni de rating privind riscul de ţară, putem, menţiona reviste Le Moniteur du commerce international. De asemenea, publicaţia Euromoney, cu apariţie semestrială, care stabileşte, pe baza a 100 de puncte, un clasament descrescător, în funcţie de punctajul obţinut de fiecare ţară pe baza unui algoritm :

• pentru performanţă economică se acordă 25 de puncte• riscul politic este acoperit tot de 25 de puncte• pentru indicatorii datoriei externe se acordă 10 puncte

24

•pentru defecţiuni sau reeşalonări ale serviciului datoriei externe 10 puncte•media ratingurilor pentru riscul suveran satbilit de MOODY'S, S&P şi IBCA, 10 puncte• accesul la credite bancare, 5 puncte• accesul la finanţări pe termen scurt, 5 puncte• accesul la pieţele de capital, 5 puncte• discountul la forfetare, 5 punctePe baza acestor punctaje, Euromoney stabileşte un clasament.O altă publicaţie specializată în analize de rating este Instituţional Investors care

efectuează, de regulă, clasificări ale ţărilor în flmcţie de o clasă de scor, cuprinsă între 0 şi 100 de puncte, stabilită, de regulă, pe baza clasamentelor întocmite prin utilizarea datelor fiirnizate de 75-100 de bănci care au reputaţie internaţională deosebită şi care acordă punctaje ţărilor respective. Aşadar, rezultă că o serie de publicaţii, dintre care cele mai demne de încredere sunt Euromoney şi Instituţional Investor, desfăşoară o susţinută activitate de stabilire a riscului de ţară, pe baza căreia se întocmesc clasamente ce sunt avute în vedere de către toţi acei interesaţi în a dezvolta o anume relaţie cu o ţară sau alta.

3.8. ANALIZĂ REGIONALĂ DE RISC

În tabelul 32.1. vom putea vedea o comparaţie între ţări din punct de vedere al riscului. Se iau în calcul 4 tipuri de risc pentru această comparaţie.

Tabel 3.1. Comparaţie între ţări, după risc (2007)

Ţările Risc politic Risc de politicăeconomică

Riscul structuriloreconomice

Riscul de lichiditate

România C C C BBulgaria C C C ACroatm C C C BRepublica Cehă B B B BItalia B B B AMexic C B C CRusia D C C BIraq E E E EChina D C B A

Sursa : AIG. Analiză regională de risc

După cum observăm, Republica Cehă şi Italia sunt pe aceleşi loc la primele 3 categorii de riscuri iar România este cu doar un punct în urma lor. Iraqul este considerată cea mai riscantă ţară în această comparaţie fiind cotată cu E pe toată linia. în ceea ce priveşte riscul de lichiditate, România şi-a îmbunătăţit notarea de la -B la B anul trecut şi se află la numai un punct distanţă de cea mai bună cotaţie adică A. Pentru a fi cotată ca o ţară fără risc din punct de vadere al lichidităţii. România se luptă cu Croaţia, Republica Cehă şi Rusia, toate fiind în prezent pe aceleşi loc, cu aceeaşi cotaţie

25

În graficul următor încercăm o comparaţie a aceloraşi ţări din punct de vedere al punctajului general obţinut în aceleşi an, 2007.

Grafic 3.1. Comparaţie între ţăti, după punctaj general pe anul 2007

44 45 4135

24

48 52

107

41

0

20

40

60

80

100

120România

Bulgaria

Croaţia

Republica Cehă

Italia

Mexic

Rusia

Iraq

China

Sursa: AIG

Se ştie că pe măsură ce punctajul este mai mare, riscul este mai mare. Privind graficul observăm că ţara cu cel mai înalt grad de risc este Iraq, fiind urmată de Rusia şi Mexic şi România. Italia are cel mai scăzut grad de risc fiind urmată la diferenţă de 11 puncte de Republica Cehă.

Privind aceste analize regionale de risc putem trage concluzia că România este considerată, la nivel general, o ţară cu nivel mediu al potenţialului de risc pentru proiecte pe termen lung.

26

CAPITOLUL 4RISCUL VALUTAR

4.1. DEFINIREA RISCULUI VALUTAR

Riscul valutar este una dintre formele riscurilor afacerilor, mai exact, o formă a riscurilor operaţiunilor economice internaţionale, operaţiuni considerate a fi, în general, mai riscante decât cele economice interne.

În condiţiile flotării cvasigeneralizate a cursurilor monedelor convertibile, există un risc pentru toţi cei care fac operaţiuni în monede străine, indiferent că acestea sunt operaţiuni pur monetare, de vânzare - cumpărare a unor sume în monede diferite, sau sunt operaţiuni cu mărfuri, servicii, titluri străine, etc, care apelează la monede străine şi la convertirea acestora în moneda naţională. La asemenea operaţiuni apelează şi firmele mltinaţionale, în relaţiile dintre filiale.

Rezultatul operaţiunilor în monede străine va fi influenţat, într-o anumită măsură, de variaţia cursului dintre moneda naţională şi moneda străină, în momentul lichidării respectivei operaţiuni, faţă de un curs anterior. Fluctuaţia cursului va avea incidenţă favorabilă, nefavorabilă sau nulă. Se înţelege că modificarea cursului are loc numai dacă operaţiunea este la termen, adică lichidarea acesteia are loc la o dată ulterioară încheierii, şi numai pentru cei care utilizează monede străine.

În privinţa operaţiunii la termen, aceasta este prezentă în cele mai multe cazuri, deoarece sunt puţin frecvente plăţile chash. Aceasta se întâmplă pentru că intervalul necesar circuitului documentelor de plată este în general mare. Referitor la cea de-a doua condiţie, aceea de a se face plata în monedă străină, numai un număr restrâns de monede sunt larg utilizate în plăţile internaţionale. Acestea sunt euromonedele, dintre care dolarul ($) are pondere de cea 40 % din total. Datorită concurenţei, facturarea operaţiunilor externe se face într0o monedă care este obiect al negocierii. Aceasta poate fi moneda unuia dintre parteneri sau o terţă monedă, mai ales în cazul partenerilor care provin din ţări cu monedă neconvertibilă.

S-a pus întrebarea dacă riscul valutar este, chiar, important. Exemple numeroase au arătat pierderi mari înregistrate de anumite firme, ca urmare a deprecierii monedei în care au fost facturate vânzările. Se poate spune că, în prezent, opinia existenţei riscului valutar este larg răspândită, acesta figurând printre cei mai importanţi factori care definesc madiul afacerilor internaţionale.

Riscul valutar este definit de unii autori prin probabilitatea producerii unor pierderi, ca urmare a modificării cursului, deci ca fiind o valoare medie, iar de către alţii, ca un concept de variabilitate, reflectând incertitudinea producerii modificării cursului şi a mărimii acestei modificări. Deoarece modificarea cursului valutar poate provoca, fie un câştig fie o pierdere, riscul valutar se consideră că aparţine categoriei riscurilor speculative, deci nu a riscurilor pure care, ori de câte ori se produc, vor avea ca urmare o pierdere. Măsura riscului valutar este cunoscută sub denumirea de expunere la risc.

În privinţa defmirii riscului valutar, există mai puţină uniformitate, vorbindu-se despre diferite feluri de risc valutar, fiecare fiind definit în alt mod.

Astfel, se face distincţie între riscul din punct de vedere economic şi cel financiar, ultimul referindu-se la riscul de tranzacţie şi la cel de bilanţ.

27

4.1.1. EXPUNEREA DIN PUNCT DE VEDERE ECONOMIC

Din punct de vedere economic, riscul valutar reprezintă pericolul ca o anumită afacere să devină necompetitivă, deoarece puterea de cumpărare a monedei în care aceasta se exprimă a crescut într-atât încât concurenţii ale căror costuri se exprimă în alte monede au dobândit un avantaj semnificativ. Altfel spus, costurile unei afaceri au urcat, în termeni reali (corectate cu procentul inflaţiei), ceea ce ameninţă profitul şi ponderea pe piaţă ale firmei. Un exemplu ipotetic va lămuri acert tip de risc.

Exemplu:O firmă din ţara A produce şi exportă mărfiiri, având drept concurent o firmă din

ţara B. Rata inflaţiei este de 3% în ţara A şi de 9% în ţara B. Ca urmare a acestei diferenţe între ratele inflaţiei, moneda ţării A se va aprecia cu 6% în raport cu moneda ţării B. Paritatea puterii de cumpărare devine 109 / 106 = 1,028. Scumpirea monedei ţării A face ca, pentru mărfurile sale exportate, costul real să crească cu 9%, ceea ce va diminua marja de profit, exportatorul fiind obligat pentru a menţine competitivitatea produsului, să reducă preţul. Dacă preţul nu poate fi redus sub o anumită limită, şi chiar dacă, la început, numai marja de profit se restrânge, în timp, vor fi afectate şi vânzătile, respectiv ponderea pe piaţă.

Trebuie să menţionăm că existenţa riscului din punct de vedere economic nu este general acceptată, iar uneori se acceptă existenţa acestui risc, dar numai ca fiind prezent pe termen scurt.

Astfel, adepţii teoriei eficienţei piaţei consideră că într-o piaţă perfectă a capitalului toate informaţiile sunt disponibile şi se reflectă în preţurile de piaţă ale acţiunilor firmei şi că într-o piaţă valutară eficientă preţurile se ajustează automat la diferenţele în ratele inflaţiei, lăsând, astfel, neschimbată adevărata expunere din punct de vedere economic la riscul valutar a corporaţiilor multinaţionale sau a filialelor acestora din străinătate. Ca urmare, a vorbi de expunere la risc ca rezultat al diferenţelor în ratele inflaţiei pare a fi redundand.

Rezerva care poate fi exprimată faţă de caracterul " eficient " al pieţei se referă la faptul că aceasta ar presupune dezvăluirea sistematică de către corporaţiile multinaţionale şi filialele acestora a tuturor operaţiunilor pe care le fac, ceea ce, evident, nu se întâmplă, corporaţiile publicând numai bilanţul unitar, în ceea ce priveşte al doilea aspect, cel referitor la ajustarea preţurilor în funcţie de diferenţele în ratele inflaţiei, aceasta depinde de natura sistemului de cursuri valutare şi de măsura în care modificările cursurilor se reflectă real în raportul puterilor de cumpărare ale diferitelor monede.

Dacă sistemul este de cursuri fixe dar ajustabile, ajustarea raporturilor valorice dintre monede se va produce după ce s-au înregistrat diferenţe în ratele inflaţiei, iar poziţiile competitive ale firmelor vor fi influenţate semnificativ. Chiar şi în condiţiile unor cfursuri flotante, care se presupune că reacţionează mai promt la modificările ratelor inflaţiei, nu toate diferenţele în mişcarea sectorială a preţurilor, care vor afecta expunerea la risc din punct de vedere economic a firmei, vor fi automat şi imediat reflectete în mişcarea cursurilor.

Aceasta pentru că schimbările simultane şi compensatorii în preţuri şi cursuri se referă mai degrabă la raportul nominal decât la cel real.

28

Opinia că toate afacerile şi activele exprimate în monedă străină sunt supuse riscului valutar din punct de vedere economic pare să fie o abordare mai acceptabilă. Expunerea la risc din punct de vedere economic nu trebuie ignorată, ci trebuie adâncită cercetarea în domeniul noilor instrumente (ratele fiiture ale dobânzilor, cursurile valutare de tip futures forwartd etc.).

Dacă se are în vedere situaţia firmelor multinaţionale, expunerea la risc din punct de vedere economic se defineşte prin posibilitatea ca valoarea prezentă netă a încasărilor filialelor să fie influenţată advers de către modificarea cursului valutar. Valoarea actuală netă a încasărilor viitoare se poate calcula astfel:

unde : NPVo - valoarea prezentă netă, echivalent în moneda societăţii mamăCIF- intrările băneşti exprimate în moneda locală a filialei (cash inflows) COF - ieşirile băneşti exprimate în moneda străină, incluzând impozitele (cash outflows)ER - cursul valutard - rata profitului estimată de societatea mamă pentru investiţiile sale în străinătatet - perioada Formula arată clar că valoarea "economică" a filialei, constând în mărimea valorii actuale a încasărilor nete viitoare, este influenţată de mărimea cursului valutar în momentul t.

Influenţa modificării cvirsului asupra încasărilor filialei se explică prin schimbarea puterii competitive a produselor acesteia, prin volumul valoric al vânzărilor şi, deci, modificarea ponderii pe piaţă, care poate duce la modificarea marjei de profit.

Apare, deci, o diferenţă între ceea ce se aşteaptă să câştige o firmă, anual, în ipoteza menţinerii neschimbate a cursului valutar, şi ceea ce se înregistrează în realitate, ca urmare a estimării făcute de către investitorii străini, care consideră că veniturile firmei se vor reduce. Valoarea firmei se măsoară, prin valoarea estimată a fluxurilor încasărilor viitoare. Este un concept subiectiv extrem de complex, având o mare importanţă pe termen lung.

Managementul expunerii din punct de vedere economic urmăreşte neutralizarea impactului unei modifcări neaşteptate a cursului valutar asupra fluxului net de încasări. Aceasta se realizează, în general, printr-un mix echilibrat de cash flows între partea referitoare la costuri şi cea referitoare la venituri. Acest mix valutar trebuie ajustat astfel încât schimbările în veniturile din vânzările viitoare să fie neutralizate de schimbările în costul imput - urilor. Modul cel mai potrivit se consideră a fi diversificarea operaţiunilor şi finanţărilor internaţionale, adică diversificarea plasării din punct de vedere geografic a investiţiilor în străinătate, a plasării filialelor, diversificarea surselor de aprovizionare cu materii prime şi a zonelor de comercializare ale produselor.

În ceea ce priveşte finanţarea, este important accesul atât la pieţele interne de capital, cât şi la cele externe, având în vedere atât evoluţia cursului, cât şi rata dobânzii.

Diversificarea va permite compensarea câştigurilor şi pierderilor, rezultând mai multă stabilitate. O definire mai cuprinzătoare a expunerii la risc din punct de vedere economic, include aici toate efectele apărute sau care pot să apară în viitor drept urmare a

29

modificărilor de paritate. Se referă şi la cazul în care efectul de cash flow provenit dintr-o pierdere ca urmare a modificărilor cursului valutar este o barieră în calea operaţiunilor unei filiale sau a vânzărilor viitoare, dacă aceasta este situată într-o ţară a cărei monedă s-a apreciat, sau a profitului viitor, când moneda s-a depreciat.

4.1.2. EXPUNEREA DE TRANZACŢIE

Aceasta exprimă măsura în care valoarea încasărilor sau plăţilor viitoare în monedă naţională poate fi afectată de fluctuaţiile cursului valutar. Se referă, deci, la riscul de a pierde dintr-o încasare amânată sau de a cheltui în plus pentru o plată amânată.

Expunerea la tranzacţie este legată de existenţa unui contract. O expunere la risc de tranzacţie este o expimere de flux bănesc (cash flow), asociată cu un flux comercial (debitor comercial sau creditor comercial), exprimat într-o monedă străină, sau un flux de capital (rambursarea unui împrumut, plata unui dividend), exprimat în monedă străină.

Se pune problemaxând începe expunerea la risc de tranzacţie şi când se termină? Pentru a aprecia cât mai complet şi corect acest aspect, trebuie stabilit, mai întâi, cursul de referinţă. Astfel, în faza precontractuală, când se lansează oferta, trebuie calculat un preţ de ofertă. Cursul utilizat în acest moment este, de obicei, cursul zilei, faţă de care se mai include în preţ un efect de actualizare contra deprecierii monedei în care se exprimă preţul, pentru perioada până la încheierea contractului sau primirea comenzii.

În momentul comenzii, se va avea în vedere un curs de rentabilitate economică a operaţiunii, urmând a stabilii o limită a cursului de schimb sub care operaţiunea nu poate fi acceptată. Este ceea ce se cunoaşte sub denumirea de expertiză monetară în calcularea preţului.

Exemplu:Dacă, un producător de maşini - unelte, din Germania trebuie să stabilească preţul

unei livrări în auro, va proceda astfel: preţul planificat de ofertă, în dolari, este 120.000 $. Cotaţia spot este 1€ = 1,5$. Plata se va face la 3 luni de la expediere. Fiind o ofertă fermă, preţul trebuie păstrat nemodificat timp de 15 zile, înainte ca acesta să fie acceptat de către client. Dacă înţelegerea s-ar încheia la cursul zilei, preţul în $ ar fi 120.000 €/1,5 $ = 8.000 $ . deoarece intervine perioada respectivă de opţiune a cumpărătorului, exportatorul este expus riscului valutar, mai întâi în perioada până la acceptarea ofertei şi, ulterior, în perioada dintre acceptarea ofertei - încheierea contractului şi livrarea mărfii.

Dacă în momentul acceptării ofertei cursul este 1€ = 1,5 $, situaţia este în limitele calculelor iniţiale de rentabilitate. Dacă aprecierea euro continuă, devenind 1€ = 1,4 $, se atinge limita inferioară a preţului, sub care nu se poate coborî, fără a pierde. De menţionat că la stabilirea acestei limite s-a avut în vedere cursul la termen al € în raport cu $.

Dacă prelucrarea produsului presupune un anumit interval de la încheierea tranzacţiei, poate exista şi un curs de facturare".

Aceste expresii ale expunerii de tranzacţie formează împreună ceea ce se numeşte risc de schimb commercial. în continuare, va exista un curs de contabilizare a facturii, adică im curs în momentul expedierii mărfii şi tmul în momentul încasării, aceste ultime două expresii cumulând riscul din punct de vedere contabil.

Se poate spune că, de fapt, tranzacţia este expusă permanent riscului, din

30

momentul lansării ofertei, până în cel al încasării devizelor şi convertirii lor în moneda naţională. Totuşi, ceea ce pot măsura firmele este efectul modificării cursului din momentul încasării sumei faţă de cel existent în momentul calculării preţului în contractul de vânzare internaţională.

O firmă care face atât export, cât şi import va avea datorii şi creanţe, în acelaşi timp. Deci, riscul se referă la soldul datoriilor şi creanţelor. Firma este supusă riscului deprecierii, dacă totalul creanţelor sale într-o anumită monedă este mai mare decât datoriile, poziţie numită long. Firma este supusă riscului aprecierii, dacă totalul obigaţiilor sale depăşeşte totalul creanţelor, deci are de plătit într-o monedă străină care, între timp, poate deveni mai scumpă. Această poziţie se numeşte short. Poziţia creditoare sau debitoare se urmăreşte pentru fiecare monedă, dacă firma are operaţiuni în mai multe monede străine.

Exemplu:Presupunem că o firmă are creanţe în dolari în valoare de 10.000 şi datorii în

aceeaşi monedă în valoare de 8.000. firma este expusă deprecierii diferenţei de încasat în dolari de 2.000. aceasta este expunerea de tip long în dolari. Dacă pentru euro, situaţia este opusă, adică are de încasat 80.000 şi de plărit 100.000, riscul constă în scumpirea € faţă de moneda naţională. Deci, se va afla în poziţie short.

Situaţia este similară în cazul acordării sau primirii de împrumuturi. Grafic, poziţia long şi cea short se pot reprezenta astfel:

Creanţe 100.000 $ Datorii 100.000 €

Datorii80.000$

Poziţie lungă20.000$

Creanţe80.000 €

Poziţie scurta20.000 €

Expunerea de tranzacţie pentru încasările / plăţile nete ( net cash flow ) are loc şi în cazul multinaţionalelor, referitor la operaţiunile în diferite monede ale filialelor acestora. Riscul pentru multinaţionale reflectă incertitudinea în legătură cu încasările lor băneşti viitoare. Cursul valutar nu poate fi prognozat cu acurateţe perfectă, dar firma poate să măsoare expunerea sa la fluctuaţiile cursului valutar şi, evident, poate avea în vedere diferite metode de a reduce această expunere. Mai întâi, firma poate calcula deviaţia standard a cursului fiecărei monede, pentru a afia care sunt monedele cele mai probabil stabile sau variabile în timp. Totodată, va evalua corelaţiile monedelor, pentru a stabilii în ce măsură este probabilă evoluţia mai multor monede într-un anumit sens.

Astfel, se ştie că anumite monede sunt foarte strâns legate între ele, urmând, în general, aceeaşi evoluţie (cazul unor perechi de monede europene, cum au fost coroana norvagiană şi marca germană), în timp ce altele nu au nici o legătură între ele.

După acest prim pas, va determina poziţia în fiecare monedă străină, urmând a stabili cum poate influenţa situaţia firmei această poziţie individuală a fiecărei monede.

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că o anumită monedă, chiar dacă este riscantă prin evoluţia cursului său, nu va afecta firma decât dacă are o poziţie importantă în încasările sau plăţile firmei. Deci atenţia, firmei se va concentra asupra monedelor cu poziţie importantă. în funcţie de structura portofoliului de încasări şi plăţi, firma poate să înregistreze o expunere de tranzacţie într-o anumită monedă, dar care să fie compensată

31

prin fluxul într-o altă monedă. Fluctuarea cursurilor şi riscul care decurge de aici nu pot fi înlăturate de către participanţii la tranzacţii, deoarece sunt urmarea unor factori şi condiţii obiective. Firmele trebuie, însă, să aibă în vedere posibilităţile de prevenire, diminuare sau chiar eliminare a efectelor producerii riscului, adică să gestioneze acest risc. Dacă plata urmează a se face într-o monedă străină, deci supusă riscului de tranzacţie, trebuie aplicată una sau mai multe metode de gestionare a riscului valutar. Acestea se aleg în funcţie de atitudinea decidentului faţă de risc. Se poate vorbi de o atitudine defensivă, de evitare a riscului, şi de o atitudine agresivă, de asumare a acestuia şi de gestionare a consecinţelor producerii riscului.

4.1.3. EXPUNEREA DE TRANSFER

Se mai numeşte expunere din punct de vedere contabil. Constă în incertitudinea valorii în monedă naţională a imei poziţii nete de bilanţ exprimată într-o monedă străină la o anumită dată viitoare.

Pindl( 1976, p. 6 )defineşte riscul din punct de vedere contabil prin posibilitatea ca valoarea publicată a bilanţului şi contului de profit şi pierderi al unei companii să fie afectată negativ prin modificarea cursurilor în care s-a încheiat afacerea. Acest impact posibil al convertirilor prezente se numeşte expunere de transfer ". Procesul de transfer pregăteşte înregistrarea din punct de vedere contabil. O expunere de acest tip se referă la valoarea tuturor activelor din bilanţ. Spre deosebire de expunerea de tranzacţie, care are o scadenţă precisă, expunerea de transfer este permanentă, deoarece se referă la filialele aflate în străintate ale firmelor mamă, la titluri de participare. Aceasta este categoric o expunere de durată nedeterminată. La fel se întâmplă cu firmele care, prin natura lor, sunt obligate să ţină un stoc de anumite produse, cum este petrolul sau anumite materii prime, pentru o anumită perioadă.

Revenind la legătura între expunerea de tranzacţie şi cea de transfer, diferenţa mai constă în faptul că riscul de tranzacţie implică o decizie privitoare la preţ, ţinând seama de un anumit curs valutar, în timp ce riscul de bilanţ începe cu un transfer la un anumit curs.

Riscul contabil presupune ceva similar riscului de tranzacţie, adică o neidentitate, dar nu între moneda costului şi cea a preţului, ci între active şi pasive, între credit şi debit. Deoarece, periodic, tranzacţiile trebuie transpuse în moneda de raportare a bilanţului unic, riscul tranzacţiei devine, în acel moment, unul de bilanţ, deci devin identice.

Câştigurile sau pierderile din tranzacţii apar numai la datele de raportare şi nimai atunci câfid se întocmeşte bilanţul comun.

Modul în care se face înregistrarea acestui transfer este reglementat în diferite ţări, iar la cursul la care se face înregistrarea poate să fie diferit, în funcţie de natura obiectivului (venituri, titluri, etc.).

Astfel, conform legislaţiei americane (Financial Accounting Standards Board -F.A.S.B.), veniturile se înregistrează, de obicei, la cursul valutar mediu pentru perioada raportată. Dividendele se transferă la cursul valutar din momentul plăţii, iar titlurile la cursul valutar din momentul lansării acestora, deci la aşa - numitul curs "istoric", ceea ce face să nu fie expuse riscului de transfer. La fel se înregistrează stocurile de materii prime, clădirile şi echipamentele. În alte ţări. Înregistrarea valorii titlurilor se face la

32

cursul din momentul transferului, fiind supuse efectului modificării cursului. Pierderea sau câştigul din transfer, influenţează atât mărimea activelor şi a pasivelor. Exprimate în moneda naţională, deci în moneda bilanţului, cât şi pe aceea a profitului din bilanţul unic.

Exemplu :Un bilanţ al filialei elveţiene a unei societăţi germane se prezenta, la 31 decembrie

2007, astfel: (cursul de transfer : 1€ = 1,50 SFR ).

credit franci elveţieni euro

cash 1.500 1.000active pe termen scurt 1.500.450 1.000.300.stocuri 450.000 300.000echipamente şi clădiri 15.450.000 10.300.000

total 17.401.950 11.601.300

debit franci elveţieni euroÎMPRUMUTURI BANCARE PE TERMEN SCURT

2.851.950 1.901.300,0ÎMPRUMUTURI PE TERMEN LUNG 13.000.000 8.666.666.,6capital social 1.550.000 1.033.333,3total 17.401.950 11.601.300

Se presupune o depreciere a monedei din ţara filialei în raport cu moneda ţării unde se află societatea mamă, ceea ce atrage după sine modificarea valorilor în moneda de bilanţ. Presupunem că transpunerea se face conform metodei cursului curent, ceea ce face ca toate posturile să se înregistreze în moneda din ţara societăţii mamă, cu ajutorul noului curs.

Bilanţul, la 1 ianuarie, transpus la noul curs va arăta astfel (cursul modificat: 1€ =1,6 SFR):

credit franci elveţieni eurocash 1.500 937,50active pe termen scurt 1.500.450 937.781,25

stocuri 450.000 281.250,00echipamente şi clădiri 15.450.000 9.656.250,00

total 17.401.950 10.876.218,75

debit franci elveţieni euroîmprumuturi pe termen scurt 2.851.950 1.782.468,70

împrumuturi pe termen lung 13.000.000 8.125.000,00

capital social 1.550.000 968.750,00total 17.401.950 10.876.218,70

33

Aprecierea monedei euro în raport cu francul elveţian a provocat o pierdere societăţii - mamă în valoare de 725.081,30 euro.

Reducerea expunerii de transfer se poate face cu o acoperire a posturilor din bilanţ, ceea ce înseamnă reducerea activelor supuse riscului până la nivelul pasivelor supuse riscului. Urmarea constă în modificarea activelor şi pasivelor în mod egal, dar în direcţii opuse. Dacă, de exemplu, expunerea provine din disponobilităţile cash, acestea pot fi convertite într-o altă monedă, în situaţia în care reglementările locale permit aceasta. încasările de primit pot fi, de asemenea, transformate într-o monedă mai avantajoasă. în privinţa nivelului stocului, şi acesta poate fi redus, iar în caz extrem, mijloacele fixe pot fi vândute sau închiriate prin metoda lease - back. Debitele expuse riscului pot fi modificate, pentru a le aduce la nivelul activelor supuse riscului, procedând la încheierea de contracte de împrumuturi pe termen lung , libelete în moneda de risc.

Gestionarea riscului valutar din pimct de vedere contabil poate fi însoţită de un conflict între nevoia de a echilibra activele şi obligaţiile în diferite monede şi adevăratul risc, adică acele de a pierde anumite încasări sau anumite tranzacţii, de dragul echilibrării din punct de vedere contabil. Alt posibil conflict se referă la a privi riscul numai pentru perioada de bilanţ anual sau a-1 privi pentru întreaga perioadă de viaţă a firmei. De asemenea, poate fi un conflict între evitarea riscului de bilanţ şi finanţarea firmei la cel mai scăzut cost în privinţa ratei dobânzii.

4.2. PREVIZIONAREA CURSULUI VALUTAR

Calitatea deciziilor financiare internaţionale depinde de acurateţea estimărilor viitoarei evoluţii a cursurilor de schimb ale diverselor monede impHcate. Previziunile asupra cursurilor sunt necesare pentru fundamentarea unor operaţiuni cum ar fi:

1. Deciziile privind operaţiunea de acoperire a viitoarelor plăţi şi încasări în valută2. Decizia de finanţare pe termen scurt în valută3. Deciziile de investiţii pe termen scurt4. Decizii de finanţare pe termen lung5. Estimarea profitului rezultat din operaţiunile financiare şi comerciale internaţionale şi din activitatea filialelor străineExistă numeroase metode disponibile pentru previziunea cursurilor valutare, care

pot fi grupate în categorii generale :a) Metode tehniceb) Metode fundamentalec) Metode bazate pe datele pieţeid) Metode mixte

4.2.1. PREVIZIUNEA TEHNICĂ

Metodele tehnice de prviziune implică utilizarea datelor din perioada trecută pentru a prezice valorile viitoare. Previziunea se realizează pe baze logice, fără analiză statistică. De exemplu, faptul că valoarea unei anumite valute a crescut 4 zile la rând

34

poate fi o indicaţie asupra valorii de mâine a monedei respective. Adesea se aplică însă analiza statistică în Previziunea tehnică. Se pot aplica programe de calculator pentru a determina anumite tendinţe. Există câteva modele care utilizează serii cronologice care examinează variaţiile medii şi permit elaborarea unor reguli utilizate de consilierii în probleme de cursuri valutare.

Previziunile tehnice ale cursurilor sunt similare celor aplicate pe piaţa acţiunilor. Dacă în timp unele valori ale monedelor par întâmplătoare atunci previziunea tehnică nu este potrivită. Fără identificarea tendinţelor din perioada trecută ale variaţiei cursului, examinarea valorilor trecute nu poate fi utilă pentru indicarea evoluţiei viitoare.

Metodele tehnice de previziune au ajutat unii speculatori pe piaţa valutară în diferite momente. Dar un model care a funcţionat bine într-o anumită perioadă nu trebuie neapărat să fie bun în altă perioadă. Astăzi există o abundenţă de modele tehnice, dintre care unele au condus la obţinerea de profituri speculative într-o anumită perioadă. Cu toate acestea, nici unul nu s-a dovedit general valabil. Unii participanţi pe piaţa valutară susţin că dacă un anumit model tehnic de previziune conduce la profituri speculative, acesta nu va mai fi util după ce şi alţi participanţi încep să-1 utilizeze. Tranzacţiile bazate recomandările lui vor determina imediat modificarea cursului.

Utilizarea metodelor tehnice de previziune implică adesea mari costuri, datorită frecvenţei mari a tranzacţiilor. Pe de altă parte, urmărirea mişcărilor cursurilor pentru cercetarea lor sistematică necesită foarte mult timp. Un alt dezavantaj pentru speculatorii care utilizează metodele tehnice este acela că au nevoie de un capital suficient pentru a absorbi pierderile care apar.

4.2.2. PREVIZIUNEA FUNDAMENTALĂ

Aceste metode de previziune se bazează pe relaţiile fundamentale între variabilele economice şi cursurile de schimb. Dând valorile curente acestor variabile şi utiluzănd impactul cunoscut al lor asupra valorii monedelor se pot elabora proiecţiile cursurilor de schimb. De exemplu, inflaţia crescută într-o ţară poate conduce la deprecierea monedei acelei ţări. Desigur, trebuie să se ia în considerare toţi ceilalţi fectori care pot influenţa cursurile. Dintr-o perspectivă "logică", o previziune trebuie să apară direct dintr-o evaluare subiectivă a gradului în care variaţiile generale ale variabilelor economice dintr-o ţară vor afecta cursurile valutare.

Din multitudinea de factori economici care influenţează cursul de schimb între monedele a două ţări se vor discuta pentru simplificarea doar două :

• Raportul ratelor inflaţiei• Raportul creşterii procentuale a venitului naţionalPrimul pas este determinarea modului în care aceste variabile au afectat variaţia

procentuală a cursului de schimb pe baza datelor din perioada trecută. Aceasta se realizează, de obicei, prin analiza de regresie. în primul rând, datele trimestriale, de exemplu, se prelucrează în funcţie de inflaţie şi rata dobânzii, pentru ambele ţări. Variabila dependentă este procentul variaţiei trimestriale a cursului (AC). Variabilele independente pot fi următoarele : variaţia procentuală trimestrială a diferenţelor ratei inflaţiei (INF ) şi variaţia procentuală trimestrială a diferenţei de venit naţional (VEN). Ecuaţia de regresie poate avea forma :

35

în care b0 – constantă;b1 - măsoară sensibilitatea cuesului la modificarea inflaţiei;b2 - sensibilitatea cursului la variaţia venitului naţional;μ - termen de eroare. Este necesară existenţa unui set de date reale din perioada trecută, cu ajutorul

cărora se determină coeficienţii b0,b1,b2. Analiza regresiei determină direcţia şi gradul în care cursul de schimb al celor două monede este afectat de fiecare variabilă independentă. Odată determinaţi coeficienţii, aceştia se utilizează pentru previziune.

Exemplu:Să presupunem că s-au determinat următoarele valori ale coeficienţilor :b0 = 0,002bl = 0,8b2 = l,0Interpretarea valorilor coeficienţilor arată că pentru o variaţie de 1 % a diferenţei

ratelor inflaţiei, cursul de schimb se va schimba în acelaşi sens (bi > 0) cu 0,8 %; variaţia cu 1 % a diferenţei venitului naţional produce o variaţie în acelaşi sens (b1 > 0) cu 1% a cursului monedelor.

Să presupimem că procentul variaţiei trimestriale a diferenţei ratelor inflaţiei este 4% şi diferenţa creşterii venitului 2 % :

AC = ( 0,002 + 0,8 x 0,04 + 1 x 0,02 ) x 100 = 5,4 %

Cursul de schimb se va apreciat probabil în următorul trimestru cu 5,4 %.În realitate se lucrează cu ecuaţii de regresie conţinând zeci de variabile

independente şi cu serii mari de baze de date pentru creşterea preciziei acestei metode. Metodele fundamentale de previziune se bazează pe existenţa unor relaţii cunoscute între factorii şi cursul de schimb, de aceea există anumite limite ale acestora:

• Nesiguranţa privind momentul impactului unui factor;• Necesitatea previziunii privind factori cu impact instantaneu:• Omisiunea inevitabilă a unor factori importanţi din model;• Posibilitatea schimbării în timp a sensibilităţii cursului la fiecare dintre factori

4.2.3. PREVIZIUNEA PE BAZA PIEŢEI

Procesul de previziune din indicatorii pieţei se bazează în mod obişnuit fie pe cursul spot, fie pe cursul forward. Pentru a arăta cum poate fiincţiona cursul spot ca indicator al pieţei să presupunem că se estimează o apreciere a lirei sterline faţă de dolarul SUA în viitorul apropiat. Aceasta ar încuraja speculatorii să cumpere lire cu dolari astăzi în aşteptarea aprecierii, ceea ce ar putea determina imediat creşterea valorii lirei. Invers, dacă se estimează o depreciere a lirei faţă de dolar, speculatorii vor vinde lire sterline acum, sperând să le cumpere din nou la un preţ mai mic. Această acţiune ar putea

36

determina deprecierea imediată a lirei sterline. Astfel, valoarea curentă a lirei (cursul spot) ar trebui să reflecte estimările privind valoarea ei în viitorul apropiat.

Şi cursul forward poate servi pentru previziunea viitorului curs spot.

ExempluSă presupunem că cursul forward la 30 de zile al lirei sterline este 1,40 USD şi

aprecierile generale ale speculatorilor consideră că peste 30 de zile cursul spot va fi 1,45 USD. în aceste condiţii, speculatorii ar putea cumpăra lire forward la 30 de zile la cursul 1,40 USD, apoi în momentul primirii lor să le vândă la cursul spot existent atunci. Dacă previziunea lor este corectă, vor câştiga 1,45 - 1,40 = 0,05 USD la fiecare liră.

Dacă această strategie este utilizată de im număr mare de speculatori, cererea mare de cumpărare forward a GBP va face să crească cursul forward până când se opreşte această cerere speculativă. Probabil că cererea speculativă se va opri când cursul forward atinge 1,45 USD, deoarece la acest curs nu mai pot obţine nici un profit prin strategia descrisă. Acest exemplu arată că cursul forward se va mişca spre valoarea estimată de piaţă pentru viitorul curs spot. în acest sens, cursul forward serveşte ca previziune pe baza pieţei, deoarece el reflectă perspectiva pieţei asupra cursului spot la sfârşitul orizontului forward.

4.2.4. PREVIZIUNEA MIXTĂ

Deoarece nu există nici o tehnică de previziime net superioară celorlalte, în general se preferă utilizarea unei combinaţii de astfel de tehnici, previziune mixtă. Se aplică câteva tehnici separat pentru a prevedea evoluţia valorii unei monede. Fiecărei tehnici utilizate i se atribuie o pondere, astfel încât să totalizeze 100%, tehnicii cu rezultatele cele mai de încredere atribui ponderea cea mai mare. Previziunea finală va fi media ponderată a celorlalte previziuni.

În aceste procedee, uneori se evaluează gradul de divergenţă a tehnicilor utilizate prin măsurarea domeniului de previziuni generate astfel.

În lume există câteva firme mari de consultanţăîn domeniul previziunii cursurilor valutare, dintre care cele mai cunoscute sunt : Business International, Conti Currency, Predex, Wharton Econometric Forecasting Associates. în plus, unele mari bănci oferă servicii de previziune. Tehnicile utilizate diferă, dar în general, ei utilizează cel puţin două tipuri diferite de analiză pentru previziuni separate, apoi iau în considerare media lor ponderată.

În afară de previzionarea cursurilor valutare, se oferă şi previziunea tuturor factorilor care influenţează valoarea monedelor, evaluarea climatului prezent şi probabil al reglementărilor privind schimbul valutar şi altele. Onorariile percepute pentru aceste servicii de consultanţă sunt de 15.000 - 25.000 USD. Aceste analize pot eşua în previziunile pe care le fac. Este cunoscut cazul firmei KODAK Inc., care fiind nemulţumită de serviciile de previziune de care a beneficiat, şi-a dezvoltat propriul sistem de previziune.

Performanţele previziunilor se apreciază de obicei prin calculul erorii procentuale absolute a previziunii:

37

Pentru a compara performanţa previziunii diferitelor monede se utilizează tot erorile procentuale absolute.

Mărirea erorilor absolute se modifică în timp. Există ani când previziunile sunt foarte nereuşite şi alţi ani când precizia lor este maximă.

Precizia previziunilor cursurilor valutare poate varia şi în funcţie de moneda în discuţie. Spre exemplu, eroarea procentuală absolută este cea mai mică la dolarul canadian şi cea mai mare la francul elveţian.

4.3. MANAGEMENTUL GESTIONĂRII RISCULUI VALUTAR

În scopul evitării influenţelor nefavorabile asupra relaţiilor financiare ale tranzacţiilor de comerţ exterior au fost stabilite anumite tehnici de lucru. După modul în care sunt concepute şi utilizate aceste tehnici pot minimaliza influenţele nefavorabile, pot consolida o anumită poziţie şi uneori pot crea premise pentru sporirea eficienţei financiar - valutare a operaţiunii de comerţ exterior. Aceste metode de acoperire a riscului pot fi grupate în tehnici:

- de acoperire internă sau contractuale - acele procedee pe care firma le poate iniţia şi derula ca urmare a propriei activităţi;

- de acoperire externă, sau extracontractuală - iniţierea şi derularea lor reclamă colaborarea cu o altă instituţie specializată, de regulă o bancă

Tehnicile de acoperire internă cuprind o gamă foarte largă de acţiuni pe care le potiniţia întreprinderile în scopul prevenirii şi atenuării riscului valutar. Principalele modalităţi de acoperire internă sunt:

a) clauzele valutare;b) moneda de contract;c) marja asiguratorie.Tehnicile de acoperire extracontractuală cuprind acoperirea prin arbitraj în

utilizarea tehnicilor de acoperire internă este de dorit să se aibă în vedere :- utilizarea lor selectivă şi diferenţiată - clauzele valutare pot fi utilizate doar în

anumite situaţii;- utilizarea lor să nu limiteze câştigul - să-1 consolideze sau să-1 sporească;- utilizarea lor să fie subordonată obiectivelor financiar - valutare - ale firmei,

atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung.

4.3.1. CLAUZE VALUTARE

În ansamblu de tehnici menite să preîntâmpine sau să atenueze riscul valutar, un loc important îl ocupă clauzele de consolidare valutară care pot fi incluse în contracte :

- clauza valutară simplă;- clauza valutară pe baza unui coş de valute simplu;

38

- clauza valutară pe baza unui coş de valute ponderat;- clauza marfa;- clauza valutară pe baza DST.

Clauza valutară simplăConstituie o modalitate de apărare împotriva riscurilor valutare, ztilizată de obicei

în tranzacţiile în care partenerii au un interes faţă de două valute. Prin această clauză, moneda stabilită prin contract este legată de o altă valută denumită valuta clauzei sau valuta etalon, printr-un raport stabilit în momentul contractării. Alegerea valutei etalon poate avea în vedere mai multe criterii:

- poate fi aleasă, fiind considerată mai stabilă, devenind astfel element de referinţă;

- poate fi aleasă deoarece vânzătorul doreşte consolidarea faţă de o valută de care are nevoie în momentul încasării;

- poate fi aleasă deoarece cumpărătorul are disponibilă această valută sau îşi calculează eficienţa operaţiunii faţă de această valută

Orice modificare peste o anumită limită (de regulă precizată procentual în contract, ± x %) obligă pe plătitor, debitor la recalcularea valorii contractului, astfel încât pe baza noului curs (din momentul plăţii) să se plătească o cantitate de „valută etalon" egală cu cea din momentul contractării.

Dacă moneda de plată suferă o depreciere faţă de valuta etalon, plata se va face proporţional într-o sumă mai mare, după cum, dacă s-a repreciat faţă de valuta etalon, plata se face proporţional într-o sumă mai mică. Calculul sumei de plată la fiecare scadenţă se poate face prin mai multe metode, toate având însă la bază recalcularea sumei în funcţie de evoluţia cursului. Astfel, suma de plată poate fi stabilită folosind în calcule:

- coeficientul de variaţie a cursului valutar;- calculul direct al sumei de plată;- diferenţa între cursurile dintre cele două monede raportată la vechiul curs.Alături de aceste modalităţi de calcul există şi alte formule, dar acestea sunt cele

mai uzitate în practica de comerţ exterior.1) Calculul sumei de plată pe baza coeficientului de variaţie a cursului valutar:

în care:K - coeficientul de variaţie a cursului valutar;C0 - cursul în momentul contractării;C1 - cursul în momentul plăţii.Suma de încasat se va calcula pe baza formulei:

S1 = S0K + S0 = S0(1 + K)

2) Calculul direct al suinei de plată

39

3) Calculul suinei de plată prin metoda diferenţelor între cele două cursuri raportată la cursul de bază :

Practica a arătat că este dificil de ales o monedă etalon faţă de care partenerii să manifeste acelaşi interes.

Clauza coşului valutar simpluCaracteristic acesteia este faptul că moneda de contract, de plată, nu este legată de

o singură valută, ci de un grup de valute. Raportarea la un grup de valute are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor ce compun coşul, reflectând totodată temdinta evoluţiei cursurilor valutare mai real.utilizarea acestei clauze se face după aceleaşi principii ca şi clauza valutară simplă : se precizează pentru toate valutele din coş cursul faţă de valuta de contract în momentul contractării, şi limitele peste care este necesară recalcularea sumei de plată, în raport de cursurile înregistrate în momentul plăţilor.

Clauza are la baza recalculării sumei de plată formula coeficientului de variaţie medie a cursului valutar din coş :

în care:n - numărul valutelor din coş;C 1, C 2 - cursul valutelor ce compun coşul ales în cele două momente.

Exemplu:Ambele părţi sunt de acord ca plata preţului stabilit în contract să se facă în franci

francezi. La fiecare scadenţă se va calcula media aritmetică simplă a abaterilor cursului francului francez în raport cu următoarele valute: dolarul SUA, shilingul austriac şi yenul japonez cotate ofocial în cele trei ţări, faţă de cursurile de referinţă, acestea constituind anexă la contract.

În cazul în care la data fiecărei plăţi, între cursurile de referinţă şi cursurile zilei va rezulta o diferenţă medie de cel puţin ± 2 %, suma de plată va fi recalculată în mod corespunzător. La fiecare scadenţă cumpărătorul va plăti întreaga valoare nominală a ratei scadente. Dacă în urma recalculării sumei de plată rezultatul obţinut diferă cu ± 2 % faţă de suma efectivă plătită, diferenţa va fi reglată în termen de 15 zile de la data fiecărei plăţi, prin transferul de către partea debitoare în favoarea celeilalte părţi.

Anexă la contract:Cursurile de referinţă în baza cărora se vor recalcula sumele de plată convenite

prin prezentul contract, sunt:1 USD = 5,75 FF 1 sha = 0,48 FF (shiling austriac)1 y = 0,44 FF (yen)În momentul plăţii, cursurile monedelor din coş au fost: 1 USD = 6,00 FF

40

1 sha = 0,50 FF 1 y = 0,040 FF.Calculul coeficientului de variaţie al cursului valutar:K = [1/3 (6/5,75 + 0,50/0,48 + 0,040/0,044) - 1] x 100K = [1/3 (1,043 + 1,041 + 0,90) - 1] x 100K = (2,984/3 - 1) x 100K = - 0,533%S1 = 100.000 + 100.000 ( - 0,533 / 100 ) = 99.467În momentul plăţii, cursurile monedelor din coş au fost:1 USD - 5,50 FF1 sha = 0,45 FF1 y = 0,45 FFK = 1/3 x (5,50/5,75 + 0,45/0,48 + 0,050/0,044) - 1 x 100K = 1/3 (0,956 + 0,937 + 1,136) - 1 x 100 K = 0,966%S1 = 100.000 + 100.000 x (0,966/100) = 100.966

În cazul clauzei bazate pe un coş de valute simplu, ponderea atribuită valutelor în coş este egală în exemplul luat cu 25 %. Pornind de la considerentul că valuta încasată în urma unui export poate servii la acoperirea unor importuri de provenienţă diferită, valutelor din coş li se pot atribui diferite ponderi în mod proporţional cu anumite criterii avute în vedere. Astfel, fiecărei valute i se poate atribui o pondere în funcţie de importanţa valutei respective pe piaţa internaţională, de ponderea deţinută în pasivul balanţei de încasări şi plăţi valutare a firmei sau chiar în ponderea volumului comerţului exterior al ţării cu ţările respective (mărite proporţional).

Clauza coşului valutar ponderatAceastă clauză are în vedere acordarea pentru fiecare valută din coş a unei

anumite ponderi. Astfel, exemplul dat la coşul valutar simplu poate fi completat cu precizări la ponderi, astfel: în raport cu următoarele valute cărora li s-au atribuit următoarele ponderi în coş: dolarul SUA 40 %,

schilingul austriac 10 %,yenul japonez 10 % "...........Calculul sumei de plată se va face potrivit cursurilor în cele două momente după

formula:

K=(p x Zci/Co - l) x 100

Exemplu:Un exportator american inserează în contractul de import - export încheiat cu o

firmă românească clauza coşului valutar ponderat, în care sunt luate ca monedă etalon francul, lira italiană şi yenul iar moneda contractului este dolarul. Suma aferentă contractului este de 100.000 dolari.

Cursurile de schimb evoluează între momentul contractării şi momentul plăţii după cum urmează:

41

Moment Franc Liră YenContractare 5 FF / dolar 1000 lire / dolar 2,5 Yeni / dolarPlată 5,5 FF / dolar 1500 lire/dolar 2,3 Yeni / dolarPonderea coşului valutar ponderat 30% 15% 15%

K = [(30 % x 5,5/5 + 15 % x 1500/1000 + 15 % x 2,3/2,5 ) - l] x 100K=-30,7S = 100.000 + 100.000 (- 30,7/100) = 69.300

Clauza marfăSe utilizează de regulă în contractele de compensaţie sau cele de "buy-back", a

căror plată urmează să se facă diferat prin livrarea unor bunuri realizate cu echipamentele importate. Clauza marfa se bazează pe corelarea valorilor contractelor de import şi de export. Pentru livrările care se fac pe credit, cantitatea de produse care trebuie să se importe, pentru rambursarea împrumutului se stabileşte pe baza următoarelor relaţii:

Cm = Sm/Punde: Cm - reprezintă cantitatea de marfa ce se livrează pentru rambursarea reditului;

Sm - reprezintă suma valorică a mărfiirilor exportate pe credit;P - reprezintă preţul unitar al mărfurilor de export pe credit.

Clauza DSTDST - ul, ca unitate monetară de cont s-a impus pe plan internaţional şi ca

instrument de referinţă în numite tranzacţii (inclusiv credite internaţionale) ca urmare a modului în care este calculată valoarea unităţii monetare, pe baza unui coş ponderat de valute. Accesul rapid şi sigur la cursul acestei unităţi monetare de cont publicat zilnic de autorităţile monetare, a determinat extinderea cu precădere a utilizării unităţii monetare.

Exemplu:Plăţile rezultate din executarea acestui contract se var face în franci francezi

având la bază cursul de referinţă 1 DST - 7,8 FF. La data fiecărei plăţi se va compara cursul monedei de plată cu cursul de referinţă de mai sus.

Dacă între cele două cursuri va rezulta o diferenţă mai mare de ± 2 %, valoarea plăţii respective va fi recalculată în mod corespunzător.

Formula de calcul este similară cu cea prezentată la clauza valutară simplă. în momentul plăţilor cursul francului în raport cu DST poate fi :

1 DST = 6,10 FFK = (6,10/7,8 - 1) x 100 = (0,782 - 1) x 100 = - 21,7 %S1 = 100.000 – 100.000 x 21,7/100 = 78.300 FF 1 DST = 8 FFK = ( 8/7,8 - 1) x 100 - (1,025 - 1) x 100 = 2,5%S1 = 100.000 + 100.000 x 2,5/100 = 102.500 FFAnalizând comparativ rezultatele obţinute prin aplicarea modelelor de clauze,

rezultă, în primul rând, faptul că alegerea tipului de clauză este util să se facă, pomindu - se, binenţeles, de la poziţia de exportator sau importator.

42

În măsura în care evoluţia probabilă a valutei în care urmează să se facă plata, comparativ cu celelalte valute, poate fi estimată cu un anumit grad de certitudine, se va alege o clauză sau alta.

În toate tipurile de clauze, suma plătită efectiv de importator a fost mai mică sau mai mare în funcţie de evoluţia cursurilor valutare.

Astfel, utilizarea clauzelor poate avea ca efect pentru exportator diminuarea şansei de a câştiga suplimentar ca rezultat al întăririi puterii de cumpărare pe perioada dată a monedei de încasat francul francez.

În al doilea rând, compararea rezultatelor aplicării diferitelor tipuri de clauze relevă diferenţele notabile ce pot rezulta. întrucât în practică se lucrează cu evenimente probabile viitoare, deseori este dificil de apreciat care valută va avea o evoluţie pe piaţă care să avantajeze, după caz, poziţia în care se află agentul economic.

4.3.2. MONEDA DE CONTRACT

Selectarea monedei de contract, respectiv valuta care urmează să fie încasată sau în care se va efectua plata, are o importanţă deosebită pentru realizarea în condiţii eficiente a operaţiunilor de comerţ exterior, utilizarea uneia sau alteia dintre valute influenţând în fmal însăşi valoarea tranzacţiei. Importanţa monedei de contract este cu atât mai mare, cu cât în ultimul deceniu, în relaţiile comerciale internaţionale, clauzele valutare nu sunt acceptate întotdeauna, în marea majoritate a cazurilor, comercianţii oferind un preţ care conţine în calcule şi o marjă asiguratorie menită să acopere riscul valutar.

Indiferent însă dacă contractul conţine sau nu o clauză valutară, problema alegerii monedei de contract are aceeaşi importanţă ce derivă, după cum se ştie, din faptul că poziţia de importator este dezavantajată de plata într-o valută care se repreciază, iar cea de exportator, de încasarea unei valute în proces de depreciere. Punând problema în mod simplist, poziţia de importator va solicita întotdeauna o monedă de plată slabă, iar cea de exportator - o monedă de încasat tare. Dar, aşa cum este firesc, partenerii comerciali se vor situa întotdeauna pe poziţie inversă corespunzătoare situaţiei în care se află.

În alegerea monedei de contract se pot avea în vedere mai multe criterii de selectare:

- durata contractului - intervalul de timp în care se va efectua plata (la vedere, pe termen scurt, pe termen lung);

- distincţia ce trebuie făcută între monedele ţărilor participante la Sistemul Monetar European şi restul valutelor care flucuează liber şi a căror evoluţie formal nu este limitată;

- analiza comparativă a evoluţiei unei valute în raport cu alta sau cu un grup de alte valute;

- politica menţinerii dinamice a structurii rezervelor valutare;- sincronizarea plăţilor şi încasărilor în aceeaşi valută;Pornind de la premisa că poziţia de exportator urmăreşte introducerea în contract

a unei monede în proces de repreciere, iar poziţia de importator - o monedă în proces de depreciere, în alegerea monedei de contract, cele mai importante sunt criteriile după care se exercită opţiunea.

43

4.3.3. MARJA ASIGURATORIE

Analizând toate posibilităţile de acoperire valutară pe care le are la îndemână o firmă, se remarcă faptul că aceasta nu este întru totul la adăpost de influenţele negative directe sau propagate ale fluctuaţiilor cursurilor valutare. In acelaşi timp, aşa cum s-a precizat, nu întotdeauna partenerii acceptă includerea unei clauze asigurătorii în contract, sau moneda în care urmează să se facă plata nu este cea dorită. Astfel, din ce în ce mai mulţi exportatori pe piaţa internaţională practică sistemul includerii în preţul de ofertare a unei marje asigurătorii. Prin includerea în preţ a marjei asigurătorii se are în vedere evoluţia preţurilor, inflaţia şi variaţile nedorite ale cursului valutar, în iterdependnţa lor. în principiu, această marjă asiguratorie va fi cu atât mai mare cu cât riscurile previzibile sunt mai mari şi momentul încasării mai îndepărtat.

Utilizarea acestei tehnici de acoperire a riscului valutar este limitată în principal de doi factori:

- preţul internaţional - mărimea marjei este limitată de nivelul uzual al preţului de pe piaţa internaţională

- preţul de producţie intern - includerea şi mărimea marjei asigurătorii este determinată de diferenţa ce rezultă dintre preţul intern la care se realizează produsul exportat şi preţul practicat pe piaţa internaţională

Posibilităţile de acţiune la nivelul unităţilor producătoare în vederea creării premiselor anihilării şi atenuării riscului valutar sunt specifice domeniului lor de activitate. Încluderea marjei asigurătorii în preţ trebuie să răspundă la cel puţin două cerinţe îmbinate optim:

- preţul produsului să rămână competitiv;- marja asiguratorie să fie cât mai mare.În cazul în care nu se cunosc suficient de bine preţurile iternaţionale uzuale,

includerea marjei asigurătorii în mod necorespunzător poate avea efecte negative. În reprezentare schematică, includerea marjei asigurătorii în preţ trebuie să se facă asigurând corelaţia:

Tehnic, includerea unor marje asigurătorii de preţ presupune utilizarea unor limite de preţ în funcţie de care să se desfăşoare negocierile între părţi. Calculul acestor limite se face pornind de la preţul mediu observat pe o perioadă anterioară: Negocierea preţului

44

între părţi va putea începe de la o limită maximă dar nu vaLimita minima = Preţ actual/Preţ minimLimita maxima = Preţ actual/Preţ mediutrebui să coboare sub un nivel calculat:Preţ mediu + Limita maximă < Preţ negociat < Preţ mediu + Limita minimă

4.3.4. ACOPERIREA PRIN ARBITRAJ

Măsurile întreprinse de firme în procesul de contractare sau pe parcursul derulării contractului pot fî completate cu decizii ce vizează gospodărirea judicioasă a disponibilităţilor valutare prezente şi viitoare ale acesteia. în această grupă de măsuri - ca tehnici de acoperire externă, extracontractuală - se înscriu şi posibilităţile de a solicita băncilor comerciale specializate esectuarea în numele lor a unor operaţii de arbitraj valutar.

Aceste operaţiuni pot fi solicitate să fie realizate de bancă în paralel cu derularea contractelor de comerţ exterior, indiferent dacă în cadrul acestora au fost sau nu inclise clauze valutare sau alte modalităţi de acoperire. Acest tip de operaţiuni, utilizate în paralel cu desfăşurarea contractului, aduc un plus de securitate în încasarea sau plata &ă pierderi sau cu pierderi minime.

Acoperirea riscului valutar prin operaţiuni de arbitraj valutar vizează atât structura disponibilităţilor valutare de care dispune firma cât şi derularea din punct de vedere valutar a operaţiunilor de comerţ exterior. Abordând astfel problema, se are în vedere :

- acoperirea la vedere prin operaţiuni la vedere;- acoperirea la termen prin operaţiuni la termen.

Acoperirea la vedereOperaţiunile la vedere sunt efectuate de bancă în nume propriu sau în numele

clienţilor ei. Acestea se fac de regulă în scopul: - obţinerii unei valute necesare unei plăţi internaţionale;- modificării structurii disponibilităţilor în valută potrivit unor criterii de

optimizare în funcţie de evoluţia prezentă şi probabilă a cursului valutar;- obţinerii unui câştig viitor.Solicitarea unei operaţiuni la vedere poate fi determinată de mai multe cauze ce

decurg în modul de gestionare a fondurilor şi derulării operaţiunilor comerciale ale firmei. Un prim element de referinţă îl constituie formarea şi păstrarea disponibilităţilor valutare ale firmei. în condiţiile în care, din diferite motive în ansamblul disponibilităţilor valutare ale unei firme, valutele în proces de depreciere au o pondere mai ridicată decât este apreciat ca optim, acestea se pot vinde pe o altă valută apreciată ca mai stabilă sau în proces de repreciere.

Păstrarea în conturi a unor disponibilităţi exprimate într-o valută aflată în proces de depreciere are ca efect reducerea permanentă a capacităţii de plată în perspectivă a firmei. Respectiv, pentru procurarea unei valute tari, în perspectivă îi vor trebui tot mai multe valute slabe. Păstrarea în conturi a unor valute instabile sau în proces de depreciere nu este justificată pe termen scurt, decât în măsura în care există un interval de timp foarte scurt între momentul încasării şi plăţii în aceeaşi valută.

45

Un alt element avut în vedere în procesul gestionării corespunzătoare a fondurilor valutare ale firmei îl constituie structura pe valute şi corelarea încasărilor şi plăţilor.

Corelarea strictă a încasărilor şi plăţilor în aceeaşi valută şi la aceeaşi dată sau la date sensibil apropiate elimină riscul valutar ce poate apărea.

Exemplu: O firmă are la un moment dat (To) următoarea situaţie :

- are disponibil în cont 100.000 USD- peste trei luni are de achitat un import în euro (T 3)- în acest moment cursul este 1 USD = 1,70 €- specialiştii estimează o întărire a euro în raport cu dolarul 1 USD = 1,60 €

Firma decide ordonarea unei operaţiuni la vedere (T0)- banca, în contul firmei vinde dolari şi cumpără euro la cursul zileiV C100.000 USD 170.000 €1 USD = 1,70 €

Situaţia peste trei luni:a) Poate confirma estimările specialiştilor respectiv, cursul la vedere poate fi: 1

USD = 1,62 €, aceasta ar fi însemnat că pentru 100.000 USD firma ar fi procurat doar 162.000 €

b) Sau poate să nu se fi confirmat estimarea specialiştilor respectiv:1 USD = 1,72 €. În această variantă, cu 100.000 USD firma ar fi procurat 172.000 €, reflectând

deprecierea euro faţă de dolar Din punctul de vedere al firmei:- Vatianta a - pierdere, deoarece cu 100.000 USD ar fi cumpărat mai puţini euro;- Varianta b - ratarea ocaziei de a cumpăra mai ieftin euro.Operaţiunile la vedere de tipul celei prezentate, se pot face nu numai cu bani

proprii ci şi cu bani atraşi. Se impune ca disponibilităţile valutare ale unei firme să nu aibă o structură statică, ci dinamică dar mai ales'prospectivă.

Acoperirea la termenAcoperirea la termen este, pe plan internaţional, una dintre cele mai uzitate tehnici

de evitare sau atenuare a riscului valutar în cazul operaţiunilor comerciale a căror derulare nu depăşeşte, de regulă, un an. în cazul operaţiunilor la termen, riscul valutar este eliminat sau atenuat prin vânzarea sau cumpărarea la termen pe piaţa valutară a valutelor provenite din încasări sau a valutelor destinate plăţilor ce vor avea loc în viitor.

Aceste operaţiuni se fac la un curs determinat denumit curs de termen, astfel încât creanţele şi angajamentele întreprinderii nu mai sunt supuse fluctuaţiei cursurilor valutare. între derularea contractului comercial şi efectuarea operaţiunii la termen trebuie să existe o paralelă, scadenţele celor două operaţiuni trebuie să fie identice, sau la intervale sensibil apropiate. Termenele uzuale la operaţiunile la termen sunt 1,2,3,6,9,12 luni. Operaţiunile efectuate la termen mai puţin uzuale (5,7,8,10 luni) pot avea costuri mai ridicate. Angajarea unei operaţiuni la termen, în paralel cu derularea unui contract comercial şi nderivat din acesta, permite firmei să determine anticipat valoarea exactă a valutei pe care o va primi sau va trebui să o cedeze într-o perioadă viitoare, independent

46

de fluctuaţiile valutare. în iniţierea şi derularea unei operaţiuni la termen se au, de regulă, în vedere următoarele:

- situaţia valuti de contract;- cursul la vedere şi cursul la termen al valutei de contract - dobânzile de piaţă

valutară.Operaţiunile la termen pot fi:- simple - posibilitatea de a realiza o vânzare - cumpărare de valute în perspectivă,

la un termen dat, la cursuri la termene stabilite în momentul iniţierii operaţiunii;- complexe - acoperirea unor angajamente la un termen dat (swap, hedging).

Exemplu swap:O firmă are în momentul T1 un disponibil de 1,0 mil. USD şi în acelaşi moment

are de achitat 1,7 mil €, în condiţiile în care are de încasat 1,7 mil. € şi are de plătit un import de 1 mil. USD. Poziţia firmei în cele două momente este:

T1 T3

- are disponibil 1 mil. USD - are de încasat 1,7 mil. €- are de achitat 1,7 mil. € - are de plătit 1 mil. USDCursurile pe piaţa valutară sunt:T1 T3

1 USD = 1,70 EURO 1 USD =1,65 €Derularea de bancă a operaţiunii swap în momentul T1

- vinde 1,0 mii. USD la cursul 1,7 €V CI1.000.000 USD 1.700.000 €- în acelaşi timp banca face şi o operaţiune la termen la cursul 1,65 €V C 1.700.000 EURO 1.030.303 USDPrin operaţiunea la termen în mod ferm firma va putea achita 1 mii. USD din

încasarea €, realizând şi un câştig de 30.303 USD.Utilizarea eficientă de către firme a tehnicilor de acoperire externă prin apelul la

operaţiunile de arbitraj valutar presupune :- Cunoaşterea şi stăpânirea acestor tehnici pentru a opta pentru varianta cea mai

avantajoasă în momentul conjunctural dat;- Urmărirea permanentă şi interpretarea corectă a evenimentelor de pe piaţa

financiar - valutară privind, atât evoluţia de ansamblu a acesteia, cât şi în special evoluţia cursurilor valutare şi a dobânzilor;

- Folosirea conjugată a acestor tehnici alături de celelalte posibilităţi de acoperire internă a riscului valutar de către întreprinderi;

- Strategiile şi tehnicile adoptate trebuie să aibă ca rezultat evitarea influenţelor nefavorabile asupra rezultatelor financiar - valutare planificate.

Astfel, la baza deciziei privind modul de gospodărire eficientă a disponibilităţilor valutare ale unei firme, se impune să stea elaborarea de către aceasta a mai multor variante de acţiune privind acoperirea externă şi utilizarea soluţiei calei mai eficiente pentru momentul conjunctural dat. Privind în ansamblu riscurile valutare la care este supusă o firmă, gestionarea lor rămâne o problemă a cărei rezolvare o poate da doar politica firmei şi deschiderea acesteia spre decizii inteligente în orice fel de condiţii.

47

CAPITOLUL 5RISCUL BANCAR ŞI GESTIUNEA LUI

5.1. RISCURILE ÎN SISTEMELE DE PLĂŢI ŞI DECONTĂRI

Profundele schimbări care au apărut în structura şi activitatea sistemelor de plăţi şi decontări începând cu anii '80 au reflectat îndeaproape transformarea industriei financiare la nivel global. în această perioadă, schimbările tehnologice rapide, dereglementarea şi tendinţa către o sporită volatilitate a preţurilor activelor au contribuit la expansiunea activităţii financiare şi, implicit a volumului şi valorii fluxurilor de plăţi în limitele graniţelor naţionale, la nivel regional şi internaţional.

Toate aceste dezvoltări sunt evidenţiate în planul individual - al persoanelor fizice - cel al economiilor reale, şi al pieţelor financiare. în acest context, poate fi evocată larga paletă de instrumente destinate a facilita executarea plăţilor de către persoanele fizice cum ar fi :

- Distribuitoarele automate de numerar;- Ghişeele bancare automate;- Utilizarea cârdurilor bancare de debit şi de credit;- O mai bună remunerare a depozitelor bancare;- Introducerea unor forme din ce în ce mai explicite de comisioane a serviciilor- Oferta de servicii gratuite în domeniul transferurilor băneşti.Dacă toate acestea sunt uşor de remarcat în marea majoritate a ţărilor dezvoltate şi

sunt direct legate de transferurile de fonduri cu valoare relativ scăzută, schimbările cele mai spectaculoase care au avut loc pot fi găsite însă în zona transferurilor de fonduri băneşti cu valoare mare şi foarte mare, adesea asociate fie cu economia reală şi, respectiv, cu activitatea marilor agenţi economici, fie cu instituţiile financiare, între care băncile prezintă o importanţă deosebită, şi, respectiv, cu activitatea pieţelor financiare.

Aceste două decenii au fost şi continuă să fie marcate de o intensificare fără precedent a numărului de operaţiuni de plăţi, dar mai cu seamă de o creştere exponenţială a valorilor acestora. O mare parte a acestor creşteri valorice se datorează tranzacţiilor derulate pe pieţele monetare interne şi reflectă, pe de-o parte, introducerea unor noi tipuri de instrumente pe termen scurt, iar pe de altă parte, indică procesele accelerate de adâncire şi lărgire a acestor pieţe. în mod special, o contribuţie deosebită în manifestarea acestui fenomen o au tranzacţiile valutare care cunosc o dezvoltare fără precedent datorită liberalizării circulaţiei capitalurilor şi a serviciilor financiare în cadrul Uniunii Europene, precum şi extinderii operaţiunilor financiare la nivel internaţional prin fenomenul de globalizare a pieţelor.

Un factor suplimentar care determină creşterea valorică a operaţiunilor de plăţi îl constituie dezvoltarea pieţelor de capital şi în mod special a celor pe care se tranzacţionează hârtii de valoare emise de guverne în numele statelor.

În concordanţă cu apariţia şi manifestarea acestor fenomene, sistemele de plăţi şi decontări au suferit dezvoltări şi transformări proflmde din necesitatea ca mecanismele lor să poată face faţă creşterii volumetrice şi valorice, cât şi complexităţii accentuate a operaţiunilor financiare actuale.

48

În acest context, o tendinţă evidentă în domeniul sistemelor de plăţi şi decontări o constituie adâncirea specializării acestora dublată de urmărirea unui obiectiv prioritar, respectiv cel al scurtării duratei de timp care se înregistrează între momentele de executare a componentelor proceselor de decontare. în acest sens, pot fi evocate progresele înregistrate în perfecţionarea şi diversificarea metodelor de compensare şi decontare asociate tranzacţiilor cu valori mobiliare, automatizarea caselor ce compensaţie interbancară, etc.

Una dintre cele mai importante concretizări ale specializării în domeniul sistemelor de plăţi şi decontări o constituie apariţia şi dezvoltarea sistemelor electronice de transfer de fonduri de mare valoare. Aceste sisteme de decontare cunoscute sub denumirea generică de "sisteme de transfer de fonduri în timp real" au rezultat din preocuparea membrilor comunităţii financiar - bancare şi, în special a băncilor centrale privind managementul activităţii de prevenire a riscurilor caracteristice celuilalt tip principal de sisteme de decontare bazate pe compensarea obigaţiilor reciproce de plată, cunoscute sub denumirea generică de "sisteme de compensare cu decontare pe bază netă".

Sistemele de plăţi şi decontări reprezintă cel mai important canal instituţional de propagare a crizelor sistemice datorate fie eşecului uneia sau mai multot instituţii financiar - bancare în finalizarea procesului de decontare, fie aşteptărilor privind probabilitatea producerii unui asemenea eveniment. Urmările sunt astfel de evenimente, aceste sisteme răspândesc adesea cu o viteză sporită tulburările de ordin financiar.

Considerat în prezent ca deosebit de important pentru asigurarea continuităţii şi eficienţei activităţii economiei reale şi a pieţelor financiare, managementul riscurilor specifice sistemelor de plăţi şi decontări constituie o componentă fimdamentală a managementului domeniului financiar - bancar, atât pe plan intern, cât şi internaţional.

5.1.1. NOŢIUNEA DE RISC

În sistemele de plăţi şi decontări, caracteristicile şi modul de manifestare ale fiecărui tip de risc, precum şi corelaţiile dintre ele derivă din însăşi modalitatea de derulare a tranzacţiilor care au determinat transferurile de fonduri, înţelegerea dintre două părţi privind efectuarea unui schimb, finalizată prin încheierea unei tranzacţii, conţine, de regulă, două componente dintre care prima constă în livrarea unui bun, prestarea unui serviciu sau transferul proprietăţii asupra unui activ financiar, iar a doua din transferul fondurilor băneşti echivalente.

Asociate cu derularea celor două componente ale unei tranzacţii sunt, cel puţin, următoarele trei surse de riscuri posibile pe care şi le asumă atât părţile, cât şi intermediarii implicaţi:

- Diferenţa de timp dintre momentul încheierii tranzacţiei şi momentul desfăşurării fiecăreia dintre cele două componente menţionate, cunoscută sub denumirea de "întârziere în executare";

- Nesimultaneitatea finalizării celor douu componente ale tranzacţiei; - Posibilitatea eşecului în finalizarea componentei privind transferul de fonduri

băneşti, datorat mediului de decontare.

49

5.1.2. TIPURI DE RISCURI

Primele tipuri de riscuri cărora trebuie să le facă faţă, în mod uzual, cei doi parteneri care au încheiat o tranzacţie sunt riscul de credit şi riscul de lichiditate.

- Riscul de credit constă în pericolul ca, pe parcursul derulării unei tranzacţii, una dintre părţi să sufere o pierdere în legătură cu realizarea creanţelor pe care le are asupra celorlalţi participanţi. Aceşti participenţi pot fi partenerul cu care a fost încheiată tranzacţia, intermediarul ori intermediarii care asigură plata şi / sau intermediarul ori intermediarii care asigură livrarea . riscul de credit apare în situaţia în care unul dintre participanţi, pe parcursul derulării tranzacţiei, nu îşi achită obligaţiile, în cele mai multe cazuri eşecul unui participent în onorarea obigaţiilor asumate într-o tranzacţie fiind rezultatul intrării sale în starea de insolvabilitate.

- Riscul de lichiditate este constituit de pericolul ca partenerul care datorează fondurile băneşti într-o tranzacţie să fie în imposibilitatea de a se achita la timp de obligaţia de plată. Acest fapt, în primul rând, afectează negativ poziţia de lichiditate a primitorului banilor, pe care acesta mizează că o va avea la un anumit moment. Criza de lichiditate poate să apară neaşteptat şi poate fi determinată de înţelegerile prealabile privind transferul de fonduri precum şi de modalităţile tehnice de efectuare a acestuia.

Sursele riscurilorRiscurile pot fi încadrate într-un anumit tip în flmcţie de sursa care le determină

apariţia şi manifestarea.Întârzierea în executare, prima dintre cele trei surse principale de riscuri, creează

posibilitatea riscantă ca o tranzacţie să nu mai poată fi executată chiar înainte ca cele două părţi să se achite de obligaţiile ce le revin, cum ar fi, de exemplu, situaţiile în care o tranzacţie este anulată înainte de scadenţă sau unul din parteneri intră în încetare de plăţi ori dă faliment. în aceste cazuri, una dintre părţi suferă o pierdere dacă condiţiile de piaţă în care ar putea înlocui tranzacţia anulată prin încheierea unei tranzacţii similare au avut, în ceea ce o priveşte, o evoluţie defavorabilă.

Riscul care apare în această situaţie este o formă de risc de credit şi este cunoscut sub denumirea de "riscul costului de înlocuire". Nesimultaneitatea în derularea şi executarea celor două componente ale unei tranzacţii constituie cea de-a doua sursă de riscuri şi determină manifstarea unei alte forme a riscului de credit, cunoscută sub denumirea de "riscul principalului".

Astfel, în cazul în care finalizarea tranzacţiei nu se realizează simultan prin schimburi echivalente în cadrul celor două componente, partea la tranzacţie care îşi achită prima obligaţiile prima care îşi asumă riscul de a suferi o pierdere în cazul în care celălalt partener nu îşi acoperă obligaţiile integral sau parţial.

În cazul în care nu există nico o întârziere în executare, nici nesimultaneitate, schimbul de echivalente producându-se în condiţii de "livrare contra plată", se menţine totuşi cea ce-a treia sursă de risc, respectiv posibilitatea ca tranzacţia să nu fie finalizată din cauza mediului de decontare. Riscul datorat mediului de decontare, cunoscut sub denumirea de "riscul neînplinirii obligaţiilor finaciare", se asociază obligaţiilor tuturor intermediarilor de plăţi sau tuturor medilor de decontare cu excepţia celor ale băncii centrale şi, respectiv, a numerarului.

50

Figura 5.1. Riscurile în plăţile intermediare – schemă generală

5.1.3. RISCURILE PRINCIPALE ÎN SISTEMELE DE PLĂŢI ŞI DECONTĂRI

Riscurile cu care se confruntă intermediarii de plăţi, inclusiv banca centrală, în decontarea unei tranzacţii, sunt, în linii generale, similare celor pe care le suportă părţile în ceea ce priveşte o tranzacţie obişnuită .

Această situaţie se datorează faptului că fiecare intermediar de plăţi , primind şi disponibilizând fonduri în relaţia cu doi parteneri diferiţi, este el însuşi parte la procesul de schimb. Drept rezultat, el are de făcut faţă riscului de lichiditate ori de câte ori nu primeşte fondurile la momentul corespunzător şi riscul de credit atunci când executarea celor două componente ale tranzacţiei nu este simultană.

În cazul de nesimultaneitate în derularea şi finalizarea celor două componente, riscul principalului îl poate afecta pe intermediarul de plăţi deoarece el disponibilizează fondurile către următorul membru din lanţul de participanţi înainte de a primi fondurile de la participantul precedent. Intermediarii de plăţi îşi mai asumă riscul de credit şi în cazurile în care acceptă un mediu de decontare riscant, cum ar fi, de exemplu, alegerea unei alte bănci decât banca centrală pentru decontarea finală a operaţiunilor unei pieţe de capital.

51

Descrierea tipurilor de riscuri pe care le suportă participanţii într-un sistem de decontări depinde în cea mai mare măsură de definirea şi clarificarea noţiunii de întârziere în transferul echivalentelor care fac obiectul schimbului. In acest demers, timpul este o dimensiune fundamentală pentru analiza riscurilor care se pot manifesta într-un sistem de plăţi. Alte elemente importante pentru realizarea imei analiza de acest gen sunt constituite de existenţa posibilităţii de revocare a ordinelor de plată sau de livrare înainte ca acestea să fie executate sau a posibilităţii condiţionării executării lor de producerea unor anumite evenimente.

Cunoaşterea în detaliu a acestor elemente stă la baza construcţiei conceptului de finalitate a transferurilor într-un sistem de plăţi, care este utilizat pentru descrierea transferurilor de fonduri băneşti irevocabile, necondiţionate şi definitive. Principalele tipuri de riscuri implicate în executarea transferurilor interbancare de fonduri simt aceleaşi cu cele descrise până aici privind tranzacţiile obişnuite, respectiv, riscul de credit şi riscul de lichiditate. În ceea ce priveşte banca centrală se ocupă mai puţin de riscurile individuale cu care se confruntă participanţii la un sistem de decontări, dar este în cea mai mare măsură preocupată de riscul sistemic. Acesta se referă la manifestarea unei crize financiare generalizate atunci când neîndeplinirea obligaţiilor fmanciare de către o instituţie bancară sau financiară ori problemele foarte grave de lichiditate ale acesteia determină manifestarea unor dificultăţi similare la alte instituţii, printr-o reacţie în lanţ propagată cu rapiditate în întregul sistem, din cauza interconexiunilor foarte strânse care există între aceste instituţii..

Tipul de risc caracteristic sistemelor de decontări şi plăţi care poate genera în risc sistemic este cunoscut sub denumirea de "risc de decontare". Acesta se poate produce, apriori riscului de credit, din multiple alte cauze decât numai din lipsa de lichiditate a bănci şi poate induce o criză de lichiditate şi pentru ceilalţi participanţi în sistem. Caracteristicile privind momentul apariţiei şi manifestarea riscului de decontare sunt determinate, în mare măsură, de modul în care un anumit sistem interbancar de transfer de fonduri decontează tranzacţiile, fie pe bază multilaterală, netă, fie pe bază continuă brută, dar depind şi de alţi factori, cum ar fi, infrastructura tehnică.

5.2. MANAGEMENTUL GESTIONĂRII RISCURILOR ÎN SISTEMELE DE PLĂŢI ŞI DECONTĂRI

Din analiza caracteristicilor riscurilor care se manifestă în sistemele de plăţi şi decontări rezultă că potenţialul acestor sisteme de amplificare a perturbărilor financiare este foarte ridicat. Acest fapt se datorează atât valorii deosebit de ridicate a tranzacţilor decontate, care adesea depăşeşte capitalurile proprii ale intermediarilor de plăţi, cât şi sincronizării imperfecte dintre componentele de plăţi şi încasări ale unei tranzacţii sau dintre transferul de fonduri băneşti şi livrarea mărfurilor / furnizarea serviciilor. în mod special, această situaţie este legată de activitatea băncilor în calitatea lor de furnizori de servicii de plăţi, deoarece, prin însăşi poziţia pe care acestea o deţin în cadrul schemelor de derulare a tranzacţiilor, ele sunt destinate să absoarbă riscurile de lichiditate care în alte condiţii ar fi fost suferite de clienţii lor nonbancari.

Expunerile foarte mari şi imprevizibile împrenă cu informaţiile limitate privind adevărata dimensiune şi distribuţie a acestora constituie o combinaţie care poate

52

determina răspândirea şi intensificarea şocurilor financiare. în acest context apare imposibilitatea, relativ des întâlnită, de a nu se putea face diferenţierea între problemele de lichiditate pe termen scurt şi dificultăţile grave de solvabilitate. Faptul că aceste riscuri şi efectele lor trebuie tratate cu deosebită atenţie este confirmat de un număr de evenimente care au produs adevărate catastrofe financiare.

5.2.1. COMPONENTE DE BAZĂ

O primă direcţie de acţiune - o constituie îmbunătăţirea capacităţii şi abilităţii participanţilor de a monitoriza şi controla în mod direct expunerile pe care le înregistrează în relaţia cu partenerii de afaceri

O a doua categorie de probleme - constă în reducerea creditelor "involuntare" care rezultă din plăţile şi încasările asincrone sau din diferenţele de timp care se înregistrează între livrarea mărfurilor/furnizarea serviciilor şi transferul fondurilor băneşti aferente acestore

O altă direcţie de acţiune - o constituie necesitatea dezvoltării şi punerii în aplicare a unor înţelegeri privind limitarea, în cadrul acestor sisteme, a impactului eşecului în decontare a unui participant, prin punerea în fimcţiune a unor scheme de împărţire a riscurilor la care să ia parte toţi ceilalţi participanţi.

O ultimă direcţie de acţiune - o constituie reducerea incertitudinilor induse de cadrele legale în vigoare privind compensarea obligaţilor reciproce ale participanţilor la sistemele de plăţi şi decontări sau falimentul acestora

Pe baza analizei naturii şi activităţii sistemelor de transfer interbancar de fonduri, de la începutul anilor '80 şi până în prezent, se constată o abordare diferenţiată a acestora în funcţie de categoria căreia îi aparţin : sisteme cu decontare pe bază nete sau sisteme de plăţi cu decontare brută.

5.2.2. RISCURILE ÎN SISTEMELE DE PLĂŢI CU DECONTARE PE BAZĂ NETĂ

Sistemele de transfer interbancar de fonduri băneşti, în mod tradiţional, s-au bazat pe procesul de decontare pe bază netă finalizat la intervale de timp prestabilit, de regulă, la sfârşitul fiecărei zile de plăţi. Este cimoscut că această procedură permite o reducere a fluxurilor de fonduri care urmează a fi decontate cu aproximativ 90 % feţă de valoarea tranzacţiilor care le-au determinat. Această diminuare valorică se concretizează în poziţiile denumite solduri nete, care sunt înscrise în conturi în momentul decontării şi are ca rezultat o scădere a costurilor de operare.

Sistemele de plăţi cu decontare pe bază netă presupun de regulă că ordinele de transfer de fonduri băneşti sunt acumulate pe parcursul zilei, urmând a fi decontate ulterior derulării unei proceduri de compensare prin care se determină valoarea netă a obligaţiilor băneşti pe care participanţii le au unii faţă de ceilalţi. Eşecul unuia dintre participanţi în acoperirea poziţiei sale debitoare este echivalentă cu o penurie de lichiditate pentru restul sistemului, aceasta fiind situaţia în care se manifestă riscul de lichiditate. In plus, penuria de lichiditate se repercutează în mod direct asupra băncilor,

53

care înregistrează o expunere directă faţă de clienţii cărora le-au avansat deja fonduri bazându-se pe sumele pe care urma să le încaseze prin intermediul sistemului de decontare pe bază netă. Până într-un trecut apropiat, managementul riscului privind sistemele de decontare pe bază netă s-a bazat aproape exclusiv pe criteriul acordării selective a dreptului de participare a instituţiilor financiar - bancare la acest tip de aranjamente colective.

În această perioadă, băncile participante nu manifestau un interes deosebit pentru monitorizaarea poziţiilor debitoare sau creditoare pe care le înregistrau pe -parcursul zilei, decontarea fiind privită ca vm proces deschis. Această situaţie se datora faptului că sistemele în cauză nu erau dotate cu mecanisme proprii care să dea asigurări că transferurile de fonduri ordonate iniţial şi pe baza cărora se calculau poziţiile nete puteau fi decontate în cazul în care unul sau mai mulţi participanţi nu dispuneau de suficientă lichiditate, la momentul înscrierii în conturi.

Sistemele de decontare pe bază netă pot determina modificarea tipurilor de riscuri şi concentrarea acestora într-un asemenea mod încât să conducă la creşterea riscului sistemic prin sporirea probabilităţii ca eşecul unei instituţii financiar- bancare să submineze condiţia financiară a altora. Eforturile conjugate ale băncilor centrale şi instituţiilor financiar - bancare s-au concretizat în mai multe direcţii importante de acţiune, descrise în detaliu în noiembrie 1990, de Banca Reglementărilor Internaţionale, în Raportul Lamfalussi. Acest raport statuează cele şase condiţii standard pe care trebuie să le întrunească sistemele de compensare şi decontare pe bază netă :

- Sistemele de compensare trebuie să prezinte o bază legală bine fiindamentată asociată unei jurisdicţii certe

- Participanţii la sistemele de compensare trebuie să aibă o bună înţelegere privind legătura şi influenţa pe care fiecare sistem în parte le are cu diferite tipuri de riscuri financiare

- Sistemele multilaterale de compensare trebuie să aibă proceduri de lucru clar defmite pentru managementul riscurilor de credit şi lichiditate care să specifice cu exactitate responsabilităţile fiirnizorului de servicii de compensare şi ale participanţilor.

- Siştemela de compensare multilaterale trebuie să fie capabile să asigure cel puţin finalizarea decontărilor zilnice în eventualitatea că participentul cu poziţia net - debitoare cea mai mare se găseşte în impăosibilitatea de a-şi acoperi această datorie.

- Sistemelede compensare multilaterală trebiue să aibă obiective şi criterii de admitere public cunoscute care să permită accesul deschis şi onest la activitatea lor

- Sistemele de compensare trebuie să asigure siguranţa operaţională a sistemelor lor tehnice şi disponibilitatea unor facilităţi de backup capabile să completeze cerinţele procedurilor zilnice

5.2.3. RISCURILE ÎN SISTEMELE DE PLĂŢI CU DECONTARE BRUTĂ

Sistemele de plăţi cu decontare brută sunt, de regulă, în prezent, sisteme de plăţi electronice care, utilizând reţele de telecomunicaţii, transmit şi procesează informaţiile în timp real. Caracteristica lor fundamentală o constituie faptul că, atât procesarea, cât şi decontarea finală pot avea loc în mod conţinu sau cu alte cuvinte în timp real.

54

Deoarece aceste sisteme dispun de proceduri de decontare brută, fiecare tranzacţie este decontată individual fără a mai avea loc o compensare a debitelor cu creditele. Acest tip de sistem efectuează decontarea continuă, cu singura condiţie ca în conturile băncilor plătitoare să existe suficiente disponibilităţi băneşti sau acestea să beneficiaze de garanţii acoperitoare. în plus faţă de aceste caracteristici, procesul de decontare în timp real pe bază brută se bazează şi pe decontarea definitivă în evidenţele băncii centrale.

Structura operaţională a sistemelor de plăţi cu decontare brută în timp real diferă foarte mult de la un caz la altul. De regulă, diferenţele între aceste sisteme apar ca urmare a abordării diferite a situaţiei în care o bancă plătitoare nu are suficientă lichiditate în conturile menţinute la banca centrală pentru a-şi acoperi obligaţiile de plată. în practica internaţională există mai multe metode de soluţionare a problemei:

- Respingerea ordinelor de transfer a căror valoare depăşeşte disponibilităţile băneşti ale băncii plătitoare şi retumarea lor la aceasta. Ordinele de transfer respinse pot fi reintroduse în sistem după o anumită perioadă de timp.

- Alcătuirea centralizată de către sistem a unei aşa-numite "cozi de aşteptare" din care ordinele de plată sunt transmise spre decontare în momentul în care fondurile băneşti disponibile sunt acoperite.

- Procesarea şi decontarea ordinelor de transfer de fonduri de mare valoare pentru care băncile plătitoare nu dispun de suficiente disponibilităţi pe baza extinderii unei linii de credit din partea băncii centrale, de regulă, pe o perioadă nu mai mare de o zi.

Sistemele de plăţi cu decontare pe bază brută în timp real contribuie la limitarea riscurilor specifice sistemelor de plăţi. Având la bază capacitatea de transfer final continuu pe parcursul zilei, aceste sisteme elimină cele mai multe dintre riscurile de bază ale procesului de decontare. Avantajele acestui sistem sunt:

- Reducerea durateide expunere a participanţilor la credit şi lichiditate;- Băncile pot ordona transferurile de fonduri oricând pe parcursul zilei.Constrângerile de lichiditate într-un sistem de acest tip prezintă două caracteristici:- Lichiditatea trebuie asigurată în mod continuu- Lichiditatea trebuie să se regăsească în conturile din evidenţele băncii centrale.Deşi soluţionat într-o varietate de metode, managementul riscurilor în acest tip de

sisteme este indiscutabil legat de managementul lichidităţii.

55

CAPITOLUL 6CONCLUZII

În prezent organizaţiile (companii/societăţi) urmăresc să-şi efîcientizeze cât mai mult afacerile, sporindu-şi în acelaşi timp responsabilitatea şi administrându-şi corespunzător furnizarea de servicii. Prin managementul riscului, organizaţiile urmăresc o cât mai bună atingere a obiectivelor de afaceri şi implementarea cu succes a strategiilor. De aceea programele de management al riscului trebuie elaborate în strânsă legătură cu aceste obiective şi strategii generale pentru structuri organizatorice stabile, stabilindu-se în final un avantaj competitiv prin monitorizarea continuă a riscurilor şi prin decizii cât mai eficiente de administrare a proceselor.

Noile condiţii în care mediile de afaceri sunt în continuă schimbare, îndreptându-se tot mai mult către dereglementare şi competiţie, generează riscuri diverse, practic în toate domeniile de activitate.

Orice decizie în ceea ce priveşte realizarea unui obiectiv nou, dezvoltări sau restructurări, antrenează un risc în obţinerea rezultatelor estimate iniţial, datorită influenţei schimbărilor ce se manifestă neîncetat în mediul tehnic, economic şi social, intern şi extern. Condiţiile de incertitudine influenţează evenimentele (variabilele) care concură la obţinerea unor indicatori ce pot fi utilizaţi pentru evaluarea variantelor de realizare a unui proiect şi fundamentarea deciziilor. Aceste schimbări, ca şi existenţa unui mare număr de participanţi la derularea activităţilor, fac necesară gestionarea ("managementul") riscului printr-o strategie coerentă de evaluare, tratare şi administrare a acestuia, fără de care nici un participant serios nu poate să se angajeze în prezent la realizarea unei afaceri. De altfel în literatura de specialitate se arată că, un proces sănătos al managementului riscului şi îmbunătăţirea continuă a acestuia, constituie semnul distinctiv al companiilor de talie internaţională într-un mediu competitiv

Se constată că analiza de risc a devenit în ultimii ani o practică tot mai răspândită în toate domeniile de activitate, servind în alegerea diverselor opţiuni posibile în cadrul acestora. S-au dezvoltat macro-modele de evaluare, încorporând componente pentru opţiunile manageriale, între aceste componente existând interacţiuni complexe şi relaţii de "feed-back". În aceste condiţii, fiecare manager este încurajat să devină propriul său manager de risc.

Caracteristicile procesului de management al risculuiProcesul de management al riscului este un proces complex, începând cu

stabilirea unei infrastructuri şi continuând cu identificarea, analiza şi evaluarea riscurilor, luarea unor măsuri de evitare sau minimizare a pierderilor, precum şi luarea deciziilor în privinţa tratamentului financiar necesar pentru minimizarea pierderilor inevitabile. Caracteristicile definitorii ale procesului de management al riscului pot fi astfel sintetizate:

■ Managementul riscului este un proces suport al managementului decizional.■ Managementul riscului produce, structurează şi prezintă cele mai bune

informaţii disponibile privind riscul, pentru a susţine şi facilita cele mai bune decizii de management.

■ Managementul riscului permite ca, deciziile de management, în general, săfaciliteze comunicarea între operatori, reglementatori şi public privind natura

56

riscurilor şi modul de gestionare a lor.■ Managementul riscului include identificarea şi analiza riscurilor, identificarea,

analiza şi selectarea măsurilor alternative de control al riscurilor şi evaluarea performanţei.

■ Managementul riscului este un proces integrator.■ Riscul poate fi stăpânit prin analize de cost - beneficiu în cadrul unor resurse

limitate.■ Managementul riscului structurează logic, aduce consistenţă, documentează şi

clarifică demersul de a alege, în funcţie de incertitudini şi beneficii, între alternative competitive.

■ Managementul riscului are nevoie de date adecvate şi suficiente pentru a fi dezvoltat, necesitând deci o organizare corespunzătoare a fluxurilor informaţionale.

■ Managementul riscului trebuie să se refere la întreg spectrul riscurilor, de la evenimente relativ frecvente, dar minore, care pun probleme mici, la cele cu probabilităţi de apariţie foarte mici, care pot avea însă consecinţe grave

■ Programele de management al riscului sunt structurate, dar flexibile, permiţând să fie dezvoltate şi adaptate pentru diferite situaţii.

■ Programele de management al riscului includ măsurarea performanţelor şi cer monitorizare, urmărire şi raportare a progreselor în ceea ce priveşte rezultatele scontate într-un sens foarte restrâns, se poate spune că managementul riscului identifică şi evaluează activităţile care reduc probabilitatea evenimentelor accidentale din cadrul reţelei electrice de transport şi evită consecinţele ce ar putea să apară, conducând la un nivel de siguranţă (securitate) sporit faţă de cel anterior aplicării programelor de management de risc.

Elementele procesului de management al risculuiElementele procesului de management al riscului sunt elemente tehnice şi

analitice ale programului de management al riscului, necesare pentru evaluarea riscurilor, identificarea căilor posibile de a le controla, de a aloca resursele de control al riscurilor, de a monitoriza performanţele şi de a utiliza informaţiile pentru a îmbunătăţi procesul.

Dintre acestea se menţionează:

a) Evaluarea risculuiPentru evaluarea riscului trebuie să se răspundă la următoarele întrebări: - Care sunt tipurile de risc la care se referă?- Care sunt evenimentele adverse ce pot apare?- Cât este de probabil ca aceste evenimente să apară? - Cât de severe sunt consecinţele dacă aceste evenimente apar? Evaluările de risc sunt efectuate de cele mai multe ori într-un mod iterativ,

începându-se cu o evaluare sumară, preliminară ("screening level"), care permite să se evidenţieze complexitatea programului şi să se identifice acele zone care necesită efectuarea unor analize mai detaliate.

b) Controlul riscului şi suportul deciziilorÎn acest segment al programului de management de risc se examinează opţiunile

de control al riscurilor, identificate la paşii anteriori şi iau decizii privind activităţile

57

precise de control al riscului, necesar a fi desfăşurate şi termenele la care să le desfăşoare.O activitate de control al riscului poate fi o practică curentă sau o schimbare în

modul de proiectare, construcţie, testare, exploatare sau întreţinere şi mentenanţă în scopul îmbunătăţirii profilului de risc al proiectului. Rezultatul acestui pas este identificarea unui ansamblu de activităţi de control al riscului, care împreună, contribuie la atingerea obiectivelor de management al riscului organizaţiei şi produce un nivel de siguranţă egal sau mai mare decât cel anterior.

Trebuie să se răspundă la următoarele întrebări: - Cum se poate controla riscul?- Care sunt meritele relative ale diverselor opţiuni de control al riscului? - Care set de activităţi ating cel mai bine scopurile managementului de risc?

c) Monitorizarea performanţelorÎn aceast segment al programului de management al riscului organizaţia stabileşte

niveluri de performanţă şi căi de dezvoltare ce trebuie parcurse pentru a asigura realizarea efectelor intenţionate prin acţiunile sale.

Trebuie să se răspundă la următoarele întrebări: - Ce îmbunătăţiri se aşteaptă de la deciziile de control al riscului? - Care sunt măsurile care conduc cel mai bine la rezultatele scontate? - Activităţile de control al riscului au efectele intenţionate? - Cum poate fi îmbunătăţit procesul de management al riscului? Pentru a se răspunde la aceste întrebări, în procesul de luare a deciziilor, în cadrul

managementului riscului, se parcurg următoarele etape :- identificarea riscurilor şi analiza expunerii la pierderi;- dezvoltarea strategiilor de management al riscului;- dezvoltarea şi implementarea tehnicii(lor) de management al riscului;- măsurarea şi monitorizarea performanţei;- îmbunătăţirea procesului de management al riscului.

Elementele programului de management al risculuiPentru ca o companie să înceapă să-şi dezvolte un program de management de

risc la nivel global, legat de obiectivele şi strategiile sale, este necesar ca aceasta să-şi stabilească în mod clar elementele programului de management al riscului.

Elementele programului de management al riscului constituie fimdamentul infrastructurii organizaţionale care susţine elementele analitice şi tehnice ale procesului de management al riscului. Conţinutul şi complexitatea problemelor de management al riscului trebuie corelate cu gradul de risc, cantitatea şi calitatea datelor disponibile.

Deoarece sunt multe moduri de a structura un program de management de risc, toate programele vor trebui să conţină elemente privind:

1. administrarea;2. comunicarea;3. documentarea;4. evaluarea şi îmbunătăţirea programului de management al riscului.

1. Administrarea programului de management al risculuiProgramul de management al riscului trebuie să fie documentat pentru a asigura

58

că politicile de management al riscului sunt stabilite, înţelese în cadrul şi în afara organizaţiei, implementate şi menţinute. Trebuie să fie stabilite proceduri pentru a conduce programul de management de risc. Aceste proceduri au anumite cerinţe, incluzând: roluri şi responsabilităţi, calificarea personalului, managementul schimbării.

2. Comunicarea în cadrul programului de management al risculuiProgramul de management al riscului trebuie să conţină:- un element de comunicări interne, in care informaţiile referitoare la scopurile şi

implementarea programului de management al riscului, datele de intrare şi rezultatele obţinute sunt comunicate în cadrul organizaţiei;

- un element de comunicări externe în care sunt reflectate interesele şi problemele reglementatorului şi ale altor organizaţii interesate;

- un plan formal al acestor comunicări, care precizează tipurile de informaţii ce trebuie communicate şi auditorii care primesc aceste informaţii;

- metodele de comunicare (întruniri publice, materiale tipărite, telecomunicaţii etc);

- persoanele şi organizaţiile responsabile de aceste comunicări;- metodele folosite pentru a primi informaţiile de la auditori

3. Documentarea în cadrul programului de management al risculuiProgramul de management al riscului va colecta şi menţine documentaţia

referitoare la intrările, analizele şi ieşirile fiecărui element al programului de management al riscului. Această documentaţie fundamentează în mod eficient implementarea fiecărui pas al procesului de management al riscului şi permite ca rezultatele cheie ale acestui proces şi deciziile să fie identificabile şi aplicabile. Programul de management al riscului poate utiliza documentaţia existentă în cadrul companiei şi produce necesităţi noi de documentare asociate cu evaluarea riscului, deciziile de control al riscului şi monitorizarea performanţelor.

Un program de management al riscului va include un plan de documentare care descrie modul în care compania va achiziţiona, procesa, stoca, raporta, menţine, verifică şi modifica datele şi informaţiile importante pentru acest proces

4. Evaluarea şi îmbunătăţirea programului de management al risculuiPentru a determina, raporta şi îmbunătăţi eficienţa unui program de management

al riscului, acesta trebuie să includă o evaluare planificată şi structurată a activităţilor şi proceselor sale. Această evaluare serveşte ca element de calitate sau îmbunătăţire continuă a programului de management al riscului.

Programul de management al riscului va include un plan de evaluare care examinează şi raportează periodic:

- calitatea şi eficienţa elementelor administrative, de comunicare şi de documentare ale programului;

- calitatea şi eficienţa proceselor analitice utilizate pentru evaluarea riscurilor, identificarea căilor posibile de control al acestor riscuri, alocarea resurselor pentru a controla riscurile în cel mai eficient mod din punct de vedere al costurilor şi monitorizarea performanţelor;

- impactul deciziilor de management al riscului asupra alegerii măsurilor de

59

performanţă;- concluziile şi reevaluările asupra eficienţei programului, rezultate din

monitorizarea performanţelor şi feed-back.

Domenii de activitate care pot fi asistate prin analize de riscAnaliza domeniilor de activitate ale companiilor care pot beneficia de asistarea

deciziilor prin analize de risc este de mare importanţă în cadrul procesului de management al riscului. Pentru aceste analize este necesară precizarea:

- structurii organizatorice a companiei;- activităţilor desfăşurate de companie în baza statutului propriu; - participării ale entităţilor organizatorice la realizarea activităţilor companiei.De asemenea, este necesară delimitarea "afacerilor" şi a proiectelor (de investiţii)

derulate de companii Toate acestea sunt necesare în vederea unei abordări sistematice a problemei. Modul de abordare se bazează pe delimitarea activităţilor ca entităţi de bază, legate între ele sau nu, cu activităţi ale altor companii sau instituţii (respectiv cu mediul extern companiei) prin intermediul fluxurilor financiare, de produse şi/sau servicii.

Mediul extern al companiei poate fi reprezentat de instituţiile de stat, bănci, companii furnizoare de produse şi/sau servicii, companii ce beneficiază de produse (bunuri, mărfuri,) şi/sau servicii

Abordarea analizei activităţilor companiilor se realizează pentru fiecare activitate în parte (din cele considerate semnificative din punctul de vedere urmărit) împreună cu legăturile lor cu alte activităţi sau mediul extern, adică împreună cu interfeţele ei.

Evaluarea activităţilor şi detalierea lor reprezintă punctul de pornire. Această analiză trebuie realizată împreună de către specialiştii care desfăşoară activitatea respectivă: economişti, jurişti, specialişti având cvmoştinţe de managementul riscului, manageri. Rezultatul final îl constituie suma activităţilor ce se pretează a fi asistate prin analize de risc, care se integrează, împreună cu riscurile asociate, în sistemul de managenent al riscului, la nivel de companie. Abordarea acestor activităţi în cadrul managementului riscului la nivel de companie se poate realiza în condiţiile unei relative stabilităţi a structurii organizatorice şi a activităţilor statutare. Legătura dintre activităţile companiei (cele selectate spre analiză) şi riscuri este foarte complexă, putând fi realizată pe mai multe niveluri de detaliere. Ea trebuie să fie cuantificată cantitativ, pe lângă caracterizarea calitativă.

Se propune, deci, o abordare de detaliu, utilizând o matrice realizată pe mai multe planuri:

- planul activităţilor companiei- planul riscurilor/expunerilor/hazardurilor;- planul impactului riscurilor asupra fiecărei activităţi, exprimat calitativ;- planul evaluării cantitative a impactului.Matricea permite o detaliere mai mare a riscurilor prin considerarea expunerilor

specifice la care sunt supuse diferitele activităţi. Evident, atât expunerile cât şi impactul riscurilor trebuie detaliate în cadrul unui proces de analiză iterativ.

Pentru stabilirea unor priorităţi de orientare în tratarea riscurilor, se utilizează matricea de criticitate. În acest fel, orientarea priorităţilor de decizie se va face cu precădere asupra situaţiilor de risc cu gravitate şi frecvenţă de producere foarte mari, adică a celor catastrofale. Deciziile de tratare a acestor riscuri pe baza ierarhizărilor

60

făcute se vor lua utilizând diferite metode (brainstorming, Frisco, Delphi, metoda grupurilor nominale, metode probabiliste: speranţa matematică a rezultatelor) .

Pe scurtIntroducerea unui sistem de managemant al riscului în cadrul unei firme conduce

la numeroase beneficii:■ identificarea riscurilor companiei şi o mai bună înţelegere a profilului de

risc, cu focalizare asupra costului total al riscului;■ identificarea expunerilor care cer analize aprofiindate;■ protejarea companiei faţă de pierderi;■ evidenţierea modului în care măsurile de control al riscului şi

managementul afacerii minimizează riscul;■ optimizarea resurselor existente, disponibile pentru reducerea riscului;■ fundamentarea introducerii inui sistem de asigurări în firmă;■ evaluarea impactului asigurării şi a altor strategii de tratare a riscului, a

nivelurilor de reţinere a riscului, cu atenţie specială asupra riscurilor catastrofale şi a celor cu opţiuni limitate de transfer;

■ îmbunătăţirea comunicării asupra riscurilor vitale şi a soluţiilor de control al hazardului.

Implementarea sistemului trebuie să se facă sub coordonarea unei echipe multidisciplinare.Procesul de implementare a sistemului de management al riscului este util să fie asistat de o firmă cu experienţă în domeniu.

Pentru a sintetiza, intr-un fel, tot ceea ce am intenţionat să prezint în această lucrare, în tabelul următor am prezentat principalele riscuri ce pot apărea pe parcursul derulării unui contract comercial:

Schemă de principiu

RISCURI FORMA DE MANIFESTARE

Pentru exportator Pentru importator

a Cauzate de parteneria Riscurile privind

producerea mărfii sau efectuarea serviciului

Importatorul anulează unilateral comanda, în mod nejustificat refiuză să preia

marfa

Exportatorul nu poate efectua comanda din raţiuni tehnice sau financiare, nu

execută contractul sau îl execută defectuos - cantitativ, calitativ, termen

a2 Riscul de neplată Cumpărătorul nu plăteşte marfa Exportatorul nu restituie avansulb Determinate de situaţia economică şi/sau politică a ţărilor din care provin contractanţii

bl Riscul politic Evenimente politice îl împiedică pe importator să

respecte condiţiile contractuale

Evenimente politice îl împiedică pe exportator să realizeze contractul

b2 Riscul de transfer Statul sau instituţii de drept public refuză să efectueze plăţi

în moneda convenită în contract

Plăţile fără garanţie de transfer nu poate fi efectuată şi marfa nu poate fi achitată

b3 Riscuri valutare Devalorizarea monedei de contract

Revalorizarea monedei de contract

61

BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache C., România 1999, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

2. Cema S., Banca Centrală, Ed. Sedona, Bucureşti, 2002

3. Diaconescu Mariana, Bănci, sisteme de plăţi, riscuri, Ed. Economică,

Bucureşti, 1998

4. Dumitru Claudia, Managementul internaţional, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

5. Goian Măria, Management general, Ed. Brumar, Timişoara, 2000

6. Hinkelman E., Plăţi internaţionale, Ed. Teora, Bucureşti, 2005

7. Marin D., Economia României 1990 - 2000 Ed. Economică, Bucureşti,

1999

8. Patterson W., Reconstrucţia României, Ed. Echinox, Cluj-Napoca, 1999

9. Rotariu I., Managementul tranzacţiilor comerciale internaţionale şi

strategia competitivităţii, Ed. Mirton, Timişoara, 2002

** *

10. *** Revista Tribuna Economică, 2000 - 2007

11. *** www.adevărul.kappa.ro

12. *** www.ccir.ro

13. *** www.computerworld. ro

14. *** www.hti.ro

15. *** www.ibr-rbi.ro

16. *** www.romasig.ro

17. ***www.vanguard. ro

62

http://www.ccir.ro/

http://www.romasig.ro/

http://www.ibr-rbi.ro/

http://www.hti.ro/

ANEXĂ

63

Date post:	15-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	simona-blaj
View:	405 times
Download:	1 times

Lucrare licenta

Documents