CAPITOLUL I

COMUNICAREA. CONCEPT ŞI ANALIZĂ

1.1 Semnificaţia termenului “comunicare”. Generalităţi.

1.2 Etape in dezvoltarea comunicării umane.

1.3 Funcţiile şi modelele comunicării .

1.4 Interpretări ale comunicării din perspectiva teoriilor psihologice.

1.5 Modelul procesual-organic al comunicării.

1.6 Critica procesual - organică a teoriilor psihologice.

1.1Semnificaţia termenului “comunicare”.

Apariţia şi evoluţia civilizaţiei umane a fost şi este marcată de o

multitudine de fenomene ce ţin de specificul existenţei omului ca specie aparte a

regnului animal, dar şi de particularităţile mediului social pe care acesta l-a

construit de-a lungul dezvoltării sale.

Unul din fenomenele care au catalizat procesul desprinderii omului din

rândul animalelor şi l-au rupt de cadrul natural al existenţei sale, proiectându-l

într-un cadru de evoluţie cu totul nou, cel social, a fost comunicarea.

Etimologic, cuvântul “comunicare” provine din latinescul “comunis” ce

semnifica “a fi în legătură cu” şi evidenţiază dublul sens al conţinutului acestuia:

cel de relaţie intre oameni şi cel de transfer “ a ceva” între aceştia.

De-a lungul timpului, fenomenul a suferit amprenta evoluţiei sociale a

omului, creându-se acea determinare spiroidală a relaţiei dintre om si proces.

Astfel, evoluţia omului a determinat perfecţionarea procesului, după cum

perfecţionarea acestuia a implicat dezvoltarea omului. Omul a conştientizat, încă

de la începuturile devenirii sale rolul şi importanţa comunicării, îndeosebi a celei

verbale, atribuind cuvântului puteri magice, identificându-l în extremis cu

supranaturalul.

1

Prin excelenţă, comunicarea aparţine socialului fiind pe lângă un domeniu

al ontologiei şi un domeniu al cunoaşterii, al gnoseologiei la baza studiului ei

găsindu-se o serie de ştiinţe, după cum sunt: filosofia, pedagogia,

logica,psihologia.Ca atare se poate aprecia despre comunicare “că reprezintă

domeniul inter - relaţionări umane având ca suport cuvântul vorbit ori scris sau

gestul, iar ca obiectiv de bază transmiterea informaţiilor între oameni în scopul

asigurării coeziunii, unităţii de acţiune şi progresului social”.1 De exemplu

Platon spunea despre oratorie că reprezintă arta conducerii prin cuvânt. Prin

extensie, putem spune despre comunicare că reprezintă “modalitatea conducerii

sufleteşti” a omului prin imagini create cu ajutorul cuvântului, prin informaţie.

Ca element fundamental al existenţei umane, în antichitate, comunicarea a

căpătat mai multe interpretări. S-au conturat scheme interpretative diferite

utilizabile în contexte diferite. Toate definiţiile comunicării indiferent de

orientările în care se înscriu, au cel puţin următoarele elemente comune:

comunicarea - procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, fie de la un

individ la altul, fie de la un grup la altul-fiind un atribut al speciei umane, fără

aceasta nefiind atribuită nici o activitate.

Luată cu cele trei semnificaţii ale sale, comunicarea (a transmite un

mesaj), comunicarea (contacte verbale în interiorul unui grup), comunicarea

(schimb de idei sau relaţii spirituale) putem spune că a evoluat diferit de-a

lungul timpului. Distincţia o face filosoful român Constantin Noica

“Comunicarea este despre ceva, cuminecarea este in sânul a ceva, întru ceva” in

studiul “Comunicare şi cuminecare”.

Viaţa, societatea şi cultura, arată C.Noica, sunt: “o chestiune de

comunicare dar totodată şi una de cuminecare”.2

Consideraţiile despre evoluţia omenirii constituie un suport necesar

abordării apariţiei şi dezvoltării comunicării umane de la primele sale începuturi

şi până la ceea ce noi cunoaştem astăzi.

Progresele dezvoltării civilizaţiei, au depins în mare măsură de măiestria

sistemelor de comunicare mai mult decât sistemele care priveau celelalte

2

aspecte. Stăpânirea sistemelor de comunicare folosite în stocare informaţiilor,

schimbul şi transmiterea lor, reprezintă puncte de răscruce în istoria şi chiar

preistoria umană. Abilitatea din ce în ce mai mare de a comunica complet şi

precis a fost cea care a condus la dezvoltarea progresivă a tehnologiilor

complexe, la crearea miturilor, legendelor, obiceiurilor şi regulilor complexe de

comportament care fac posibilă civilizaţia.

1.2 Etape in dezvoltarea comunicării umane.

În contextul formulat, comunicarea în istoria existenţei umane ar trebui

explicată mai adecvat, printr-o schiţa secvenţială, adică în termeni unei etape

distinctive în dezvoltarea umană, fiecare dintre acestea având consecinţe

profunde asupra vieţii sociale, individuale şi colective. În esenţă acestea au fost

etape asociate cu dezvoltarea comunicării prin semne, vorbirii, scrisului,

tipăritului şi comunicării prin mass - media aşa cum o cunoaştem astăzi.

Se apreciază că prima dintre aceste etape a fost probabil epoca semnelor şi

semnalelor care a început foarte devreme în evoluţia vieţii pre hominide. De

asemeni reacţiile moştenite genetic sau instinctele, jucau un rol deosebit într-o

astfel de comunicare şi semnifică diferenţierea genetică dintre indivizi, fiecare

deţinând aptitudini diferite dar comportamentul de comunicare însuşit era minim

reprezentat.

Pe măsură ce omul a început să evolueze lucrurile s-au modificat şi

evoluţia capacităţii de învăţare, de-a lungul a milioane de ani de dezvoltare

preumană, sistemele de comunicare bazate pe semne şi semnale au devenit din

ce în ce mai elaborate şi mai eficiente. Capacitatea umană de a învăţa a sporit pe

măsură ce a crescut raportul dintre masa creierului şi cea a corpului. Se pare că

fiinţele umane comunicau printr-un număr limitat de sunete pe care erau

capabile să le producă fizic şi prin limbajul corpului, care includea probabil

semnale făcute cu braţele sau cu mâinile, precum şi mişcări ori poziţii mai

ample.

3

După îndelungate perioade de timp acele capacităţi s-au dezvoltat şi au

devenit în mod avantajos moduri de comunicare din ce în ce mai complexe şi

relativ eficiente, bazate pe reguli comune de interpretare.

Totuşi aceste sisteme de comunicare nu s-au transformat spontan în

sisteme de limbă sau vorbire, de felul celor familiare nouă. Complexitatea

mesajelor pe care primele fiinţe le puteau transmite între ele era limitată şi nu au

putut permite nici comunicarea rapidă şi nici dezvoltarea culturală complexă. În

general oamenii care stăpâneau vorbirea manifestau o limitare importanta a

abilităţii lor de a transmite şi recepţiona seturi de semnificaţii lungi şi

complicate. Acesta arată că dezvoltarea unei culturi relativ complexe nu a fost

posibilă într-o epocă a semnelor şi semnalelor. Oamenii din epoca semnelor şi

semnalelor erau nevoiţi să-şi transmită mesaje simple cu un ritm limitat de

înţelegere (protocomunicare), limitare care a avut implicaţii foarte importanta

pentru natura vieţii lor sociale şi mai ales pentru procesele lor de gândire. În

aceste condiţii pare inevitabil faptul că oamenii care nu puteau să folosească

comunicarea prin vorbire pentru schimburile interpersonale, nu puteau să

stocheze şi să-şi reamintească tipurile de idei necesare comunicării

intrapersonale, proceselor interne ale abstractizării, sintetizării şi raţionalului de

la premise la concluzii. Astfel, progresiv semnele şi semnalele utilizate în

procesul de comunicare au reprezentat elementele de protovorbire care au

permis evoluţia individuală şi socială a omului. Cu timpul formele de organizare

a oamenilor s-au dezvoltat, comunităţile s-au extins iar dezvoltarea culturală a

început să se desfăşoare într-un ritm tot mai accelerat.

Limbajul, a devenit din ce în ce mai diversificat dezvoltându-se noi

modalităţi de comunicare pe măsură ce oamenii s-au răspândit în diferite regiuni

unde au avut de înfruntat şi de rezolvat noi probleme. Este de altfel evident

faptul că dezvoltarea vorbirii şi a limbajului au făcut posibil progresul condiţiei

umane. Utilizând sistemele de cuvinte, numere şi alte simboluri indivizii au

putut analiza, abstractiza, sintetiza şi specula, reuşind să transmită şi să

recepţioneze mesaje mult mai lungi şi mai complexe. Evoluţia către vorbire şi

4

comunicare prin limbaj a permis modificări uluitoare în existenţa umană pe

măsură ce societăţile din diferite părţi ale lumii au făcut tranziţia de la un mod

de viaţă bazat pe vânătoare şi cules, la dezvoltarea marilor civilizaţii clasice. În

urmă cu numai 5000 de ani fiinţele umane au intrat în epoca scrisului,

instrument important pentru dezvoltarea capacităţilor umane, realizat în mai

multe părţi ale lumii în epocii apropiate. A urmat apariţia tiparului, s-a intrat în

epoca mijloacelor de comunicare în masă, acestea devenind elemente

semnificative şi inevitabile ale vieţii moderne la scară planetară. În prezent

omenirea a păşit în epoca mijloacelor de comunicare computerizată, aceasta

extinzând şi remodelând posibilităţile de comunicare la dimensiuni nebănuite.

Schiţa prezentată evidenţiază aspectul cumulativ al evoluţiei omului pe

scara timpului, evoluţie legată de apariţia şi dezvoltarea sistemelor de

comunicare. Astfel activităţile zilnice ale oamenilor, de-a lungul fiecărei

perioade de timp, au fost puternic influenţate de sistemele de comunicare

existente în vremea lor, şi au dus la ridicarea omului din sfera biologicului în

sfera socialului

Pe măsura socializării fiinţei umane şi a dezvoltării structurilor sociale,

comunicarea a căpătat diverse valenţe de manifestare, menită să satisfacă

necesităţile acestei evoluţii.

1.3 Funcţiile şi modelele comunicării

Comunicarea definită ca o relaţie între persoane este abordată din punct de

vedere psihologic ca o percepţie.3

Comunicarea implică transmiterea intenţionată sau nu, de informaţii

destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi

receptori. Simultan cu transmiterea informaţiei se produce o acţiune asupra

subiectului receptor şi un efect retroactiv (feedback) asupra persoanei

emiţătoare. Se apreciază că nu toate modelele comunicaţionale au suportat

raţional şi în acelaşi timp, că “se percepe” mai mult decât se comunică.

Esenţa comunicării se centrează pe limbaj care este determinat de scopul

şi conţinutul acestuia. În acest sens filosofiile “comunicării” cercetează legile

5

care guvernează raporturile dintre oameni, problema fundamentală constituind-o

cunoaşterea celuilalt.

Prin urmare, cadrul psihologic al comunicării face trimitere la percepţie şi

influenţă, cel filosofic la cunoaştere, iar cel sociologic la inter - relaţionare.

Procesul comunicării se produce după o serie de modele care sunt cuprinse în

următoarea tipologie:

modele clasice ale comunicării

modele contemporane ale comunicării

1.3.1 Modelele clasice ale comunicării

I. Modelul teoriei informaţiei – reprezintă primul model teoretic al comunicării

realizat de profesorii americani Shannon şi Weaver prezentat ca fiind cel mai

simplu model de comunicare şi care conţine trei elemente: un emiţător, un

receptor şi un mesaj care conţine anumite semnificaţii, formate din elementele

unui cod comun de comunicare propriu celor doi parteneri4. Modelul este centrat

pe ideea că informaţia care ia în considerare semnalele şi posibilităţile lor de

manifestare, este absolut obiectivă şi independentă de interlocutori. Ea

presupune mai degrabă o măsură a imprevizibilului decât a informaţiei şi este

mult prea îndepărtată de esenţa comunicării, pentru că ignoră semnificaţia pe

care oamenii o dau lucrurilor şi cuvintelor.

II. Modelul cibernetic al comunicării.

Cibernetica are evidente contribuţii la dezvoltarea teoriei comunicării prin

introducerea unor concepte noi cum ar fi cele de feedback, autoreglare,

homeostazie, redundanţă, etc. Individul participant la comunicare posedă funcţii

de transformare, permiţând anticiparea ieşirii, pornind de la cunoaşterea intrării.

Orice sursă de mesaje, converteşte informaţia care doreşte să o transmită

într-un cod comun, cu cel al receptorului, asigurând buna receptare iar acesta la

rândul său asigură decodificarea mesajului conform sistemului de referinţă, după

care îl prelucrează şi pregăteşte mesajul de răspuns care va urma acelaşi proces

6

de transmitere. Cele două căi de transmitere sunt: calea directă şi calea inversă

(răspunsul), legate prin procesul de feedback.

Faţă de modelul teoriei informaţiei, modelul cibernetic aduce noutatea că

prin transmiterea, prin interacţiunea dintre intrării şi ieşiri, sistemele au

capacitatea de autoreglare, de menţinere a unui echilibru dinamic. Norbert

Wiener pentru a evidenţia acest model ia drept exemplu S.N.C.(sistemul nervos

central) şi susţine că numai este privit “ca un organ autonom de sine stătător”.5

O teorie a comunicării care are ca nucleu cibernetica este informativă într-

un grad înalt din perspectiva sporirii eficienţei conducerii. Dacă performanţa

urmărită în sistemul social nu este doar eficienţa conducerii ci şi participarea la

procesul decizional, deci dacă interesul în comunicare nu este doar tehnic ci şi

moral, atunci se recomandă căutarea unei abordări mai cuprinzătoare ce

depăşeşte abordarea cibernetică. Modelul este tributar perioadei în care

problemele comunicării au fost “centrate” pe ştiinţele de inspiraţie matematică.

III. Modelul lingvistic al comunicării.

Exprimarea mai profundă a logicii proceselor de comunicare s-a realizat

prin apariţia unor modele matematice, integratoare care beneficiază de aportul

ştiinţelor umane ale comunicării ca: lingvistica, semiotica, sociologia,

psihologia, etc.

Acest model acordă o mai mare atenţie dimensiunii simbolice, concepând-

o ca o caracteristică fundamentală a comunicării umane. Modelele anterioare îşi

centrează efortul pe evidenţierea caracterului procesual al comunicării pe când

modelul lingvistic este axat pe suportul comunicării, reprezentării mesajului.

Analizând comunicarea din această perspectivă putem lua în considerare,

pentru moment, trei aspecte:

cel al realităţii lucrurilor –se asociază cu evidenţierea valorii

informative a mesajului.

cel al realităţii psihicului –se asociază cu semnificaţia mesajului, cu

analiza acestuia în termen de intenţii, motivaţii.

7

cel al realităţii limbajului –se asociază cu ideea ordonării şi

refacerii inteligibile a realităţii prin intermediul cuvintelor.

Accentul pe evidenţierea autonomiei limbajului a fost pus începând cu

lingvistul elveţian F. de Saussure “Cuvântul ca semn, uneşte un lucru şi un

nume, un concept şi o imagine. Limba reprezintă un sistem de semne care

exprimă idei .”

Modelul structural al limbajului are valoarea unui model sociologic

general, datorită faptului că anumite nivele ale vieţii sociale funcţionează după

modelul comunicaţional al limbajului. Modelul lingvistic cel mai relevant este

considerat a fii cel propus de Roman Jakobson 6. Acesta pune accent pe mesaj şi

pe codul comun al emiţătorului şi destinatarului. După Jakobson, orice act de

comunicare umană cuprinde: locutorul (emiţător), locutorul (receptor), mesajul

cu sens de enunţ, format dintr-un ansamblu de semne lingvistic, canalul, codul

ca ansamblu de semne şi reguli de operare cu acestea, referendul situaţional care

cuprinde elemente actualizate de mesaj (cele ale emiţătorului şi receptorului)şi

referendul textual.

Prin urmare, în orice act de comunicare, elementele care îl definesc

generează şase funcţii ale acestuia, după modul în care cade pe unul sau altul

dintre acestea, astfel:

Funcţia referenţială – accentul este pus pe referinţă şi constituie

problema de bază pentru construcţia celei mai mari părţi a mesajelor.

Funcţia expresivă - se recunoaşte după judecăţile asupra

conţinutului mesajului şi exprimă impresii, emoţii, stări sufleteşti.

Funcţia conativă – comunicarea este centrată pe receptor şi

presupune judecăţi ce urmăresc atragerea şi menţinerea acestuia.

Funcţia metalingvistică – comunicarea este orientată pe cod.

Funcţia fatică – are în vedere canalul de comunicare şi face posibilă

verificarea trecerii fizice a mesajului.

Funcţia poetică – evidenţiază plăcerea de articulare a sunetelor

mesajului.

8

Ierarhia acestor funcţii la Jakobson constituie un important criteriu de

clasificare a elementelor verbale. Este greu să găsim mesaje verbale capabile să

îndeplinească numai o funcţie, structura verbală a mesajului depinzând de

funcţia predominantă.

1.3.2. Modelele contemporane ale comunicării.

Simultan cu eforturile de edificare a unor modele teoretice ale

comunicării, tot mai performante, se conturează (în special în abordările teoriilor

psihologice) o permanentizare a subiectelor privitoare la comunicare. Dintre

preocupările contemporane ce vizează exclusiv sau predominant comunicarea

este necesar să evidenţiem cele ale psihologilor.

Identificarea şi analiza formelor comunicării, pe baza următoarelor

criterii:

codul utilizat : comunicarea verbală, paraverbală,

nonverbală7.

nivelul interacţiunii : comunicare intraindividuală,

interpersonală, în grupuri mici, publică.

raportul între statutele partenerilor : comunicare verticală,

orizontală, oblică

Exploatarea analitică a fiecărui termen al paradigmei clasice a

comunicării:

emiţător : credibilitate, autoritate, competenţă, încredere,

atractivitate etc.

mesaj : ponderea şi natura argumentării, natura cuvintelor,

însuşirea şi asimilarea.

receptor : competenţă, caracteristici personale, nevoi de

cunoaştere, etc.

Surprinderea şi descrierea funcţiilor comunicării - s-au conturat

două perspective.8

9

perspectiva instrumentală - analizează funcţiile comunicării

în cadrul grupului (realizează coeziunea grupului, afirmarea identităţii

şi legitimităţii acestuia, afirmarea originalităţii.

perspectiva constructivă - dezvoltă ideea că omul nu este

doar o oglindă fidelă, care reflectă realitatea ci faptul că el este

constructorul permanent al realităţii sociale.

I. Modelul teoretico-pragmatic al comunicării. Şcoala de Palo Alto

Şcoala de Palo Alto are meritul de a fi deschis printre primele, discuţia

asupra fenomenului comunicării. Ea reprezintă reacţia la modelele matematico -

behavioriste şi lingvistice ale comunicării. Y.Winkin afirmă în legătură cu acest

aspect al formulei comunicării următoarele: “Comunicarea nu mai poate fi

concepută decât ca un sistem cu multe canale la care autorul social participă în

fiecare moment, fie că doreşte sau nu. În calitate de membru al unei culturi

făcând parte din fenomenul comunicării.”9 Accentul cade pe comportamentul

social, iar fenomenul comunicării este privit ca un întreg în care componenta

verbală este doar o parte, problematica sensului fiind cea mai importantă.

II. Modelul praxiologic al comunicării.

În cadrul modelului praxiologic al comunicării, propus de Jurgen

Habermas10 sunt valorizate teoriile interacţionismului simbolic, obiectivitatea

lumii şi subiectivitatea “actorilor” nu mai sunt tratate ca date predefinite.

Comunicare constă în modelarea reciprocă a unei lumi comune prin acţiuni

conjugate. Partenerii construiesc împreună locul comun (norme, reguli, valori)

de la care pornind se raportează la alţii şi îşi organizează acţiunile. Pentru J.

Habermas, limbajul are funcţii care în vechile modele teoretice ale comunicării

nu puteau fi bănuite. El consideră că limbajul posedă funcţii optice

directe ,articulează practicile, orientările şi relaţiile interumane într-o formă de

viaţă.

În concluzie, limbajul are o funcţie ontică, constructivă, pentru

organizările sociale. Abordarea praxiologică se îndepărtează de epistemologia

clasică, prioritate având activităţile comunicaţionale organizate. Accentul cade

10

pe interacţiunile dintre cei care participă la comunicare, conceptele de emiţător

şi receptor fiind înlăturate.

III. Modelul sociologic al comunicării.

Se poate sublinia că, în general, modelele sociologice ale comunicării

fructifică achiziţiile din perimetrul altor ştiinţe umane sau exacte. Ele au în

comun o problematică diversă şi complexă, din care mai importante par a fi

următoarele idei:

domeniul comunicării este parte integrantă a societăţii.

comunicare este un proces social fundamental.

toate faptele sociale se constituie şi există în virtutea unor procese

de comunicare.

Sociologul canadian Gilles Willet a formulat deosebit de clar relaţia dintre

comunicare şi societate, faptul că ceea ce numim fapte sociale nu există în afara

comunicării. Astfel el afirmă că “Societatea nu este o sumă strictă a intenţiilor

sociale, decât în aparenţă, în fapt, este fiecare zi animată sau reafirmată prin acte

creatoare de comunicare între indivizii care o compun…Orice schemă culturală,

fiecare act de comportament social implică comunicarea, explicit sau implicit.”11

Din punct de vedere al modelului sociologic omul este un interpret,

decodificând şi codificând în permanenţă mesaje, în funcţie de semnalele pe care

le primeşte. De fapt, decodifică mereu semne din mediul său de existenţă şi le

codifică în răspunsuri. Răspunsurile sunt înţelesuri pe care le au semnalele

pentru noi. Experienţa comunicaţională constituie, prin urmare, o acumulare de

înţelesuri. Interpretarea semnalelor reuneşte într-un proces unitar decodificarea

şi codificarea. Pe baza interpretării se construiesc răspunsurile la semnalele ce

ne parvin şi intrăm în procesul de comunicare. Procesul de comunicare ca putere

în comunicare prin interpretare, este permanent.

Modelul sociologic al comunicării va fi conturat în cadrul lucrării, în

psihologiile sociale.

11

1.4. Interpretări ale comunicării din perspectiva teoriilor psihologice.

După cum arătam în cadrul modelelor teoretice contemporane ale

comunicării, cele mai edificatoare şi performante modele teoretice se conturează

în perimetrul abordării teoriilor psihologice.

a) Psihologiile analitice.

Teoriile care se includ în această clasă sunt strategii de analiză a implicării

proceselor psihice în orientarea comportamentelor oamenilor. Aceste psihologii

nu abordează într-un mod direct procesul comunicării, datorită faptului că aduc

în atenţie aşa numitele procese intrapsihice, ci condiţiile psihologice în care se

desfăşoară acestea (situaţiile specifice emiţătorului şi receptorului). “Ele au adus

în atenţie procesele intrapsihice, consecinţe ale construirii psihicului în anii

copilăriei.”12

Pentru a studia aceste aspecte psihanaliştii, adepţi ai psihologiilor

analitice, examinează şi găsesc interpretări visurilor, gândurilor, diferitelor tipuri

de erori (de comportament, de exprimare, etc.) în scopul de a descoperii

semnificaţii ascunse care influenţează în mod nemijlocit comportamentul ca

rezultat al comunicării între oameni. Individul comunică în mai multe situaţii: cu

sine însuşi (comunicare intrapersonală), în dialog cu celălalt (comunicare

interpersonală), cu terapeutul şi în cadrul grupului sau organizaţiei prin

comunicarea în grup sau in organizaţie.

În psihologiile analitice se face distincţie între prima perioadă, dominată

de teoria elaborată de Sigmund Freud13 şi a doua perioadă, în care se conturează

mai multe orientări. Freud prin temele majore pe care le susţine în psihologia

analitică, deschide importante perspective, înţelegerii procesului comunicării, pe

baza explicaţiilor oferite de această psihologie.

Tema forţelor – determină comportamente (orice comportament este

dominat de anumite forţe din interiorul individului, deoarece nimic nu se

manifestă întâmplător).

12

Tema motivării comportamentului – unde sursa motivaţiei omului este

energia psihică conservată într-o cantitate constantă ce se consumă pentru a

menţine funcţiile psihicului şi stă la baza dinamismului fiecărui om.

Tema organizării psihicului – care este fondată pe trei niveluri:

inconştientul, preconştientul şi conştientul şi pe trei funcţii ale personalităţii:

1.funcţia primitivă –impulsurilor menite să satisfacă nevoile primare (ID).

2.funcţia raţională – sinele raţional (EGO)

3.funcţia de internalizare a valorilor proprii societăţii (SUPEREGO)

Tema evoluţiei omului – Freud consideră că dezvoltările produse în

copilăria timpurie (până la 4-5 ani) sunt determinante pentru conduita adultului.

Comunicarea este dezvoltată, blocată sau diminuată de impulsurile

primitive ale omului, de modul de abordare al acesteia (empiric sau

interacţionist), de valorile societăţii şi de actele lui raţionale. Procesul

comunicării este determinat de relaţia ce se stabileşte între cele trei funcţii ale

personalităţii: instincte naturale biotice (acel ID) care sunt inevitabil în conflict

cu restricţiile impuse de realitate (EGO) şi cu regulile impuse de societate

(SUPEREGO).Conflictele între funcţiile personalităţii (între ID, EGO şi

SUPEREGO) determină specificul acţiunilor indivizilor, inclusiv comunicării,

prin generarea anxietăţii, implicarea nevrozelor în actele morale, pericolele

exterioare, care se datorează faptului că actele sunt influenţate de fenomenele

inconştiente şi preconştiente.

Ca obiect şi subiect al procesului de comunicare, omul deţine o cantitate

fixă de energie psihică investită în imagini despre oameni, despre sine, despre

lucruri sau activităţi, ce duc la construirea personalităţii umane. Comunicarea

intrapersonală şi interpersonală înregistrează aspecte specifice în raport cu

etapele dezvoltării psihosexuale ale indivizilor. Freud descrie patru etape ale

dezvoltării psihosexuale, delimitate prin zonele erogene considerate

predominante (orală, anală, falică, genitală), aceste etape fiind considerate de

stări conflictuale, care nerezolvate, generează frustrării şi fixaţii cu implicaţii

majore în comportamentul oamenilor.

13

Erik Erikson14 subliniază influenţele ce decurg din presiuni sociale şi

culturale dar acceptă şi influenţele biologice şi psihosexuale. Erikson distinge

opt etape în evoluţia psiho-socială, care decurg din opt probleme critice ale

dezvoltării de-a lungul vieţii.

Cele opt etape ale evoluţiei psiho-sociale a indivizilor

- încredere sau neîncredere în comportamentul uman şi în sine.

- autonomie sau ruşinare, deoarece nu reuşeşte să realizeze

autocontrolul cerut de părinţi.

- iniţiativă sau vinovăţie deoarece nu reuşeşte să intre în

anumite roluri.

- încredere în sine sau sentimentul inferiorităţii.

- încredere că alţii ne percep în modalităţi similare cu

perceperile noastre.

- capacitatea de a avea relaţii fără a pierde propria identitate

sau izolare socială.

- impulsul de a fi necesar semenilor sau sentimentul inutilităţii.

- integritate şi coerenţă psihică sau disperare şi dezgust faţă de

propria fiinţare.

constituie totalitatea etapelor specifice in procesul comunicării.

Carl Gustav Jung ocupă o poziţie distinctă în psihologia analitică,

acceptând ipoteza că funcţionarea omului este dominată de inconştient El face

distincţia între egoul conştient, inconştientul persoanei şi inconştientul colectiv,

acesta din urmă influenţând comportamentul individual. Doctrina psihanalitică a

lui Jung numeşte “arhetip” imaginea primordială care este “comună cel puţin

unor popoare sau unor epoci istorice”15.Prin doctrina sa Jung dezvoltă explicarea

şi înţelegerea posibilităţii comunicării culturale în pofida barierelor lingvistice şi

tradiţionale, precum şi faptul că aduce în discuţie caracterul comunicării şi

structurarea acesteia ca un act cultural dominant al umanităţii.

Pe baza arhetipurilor elaborate de Jung putem afirma caracterul stratificat

al comunicării: o comunicare la nivelul biologicului care scoate în evidenţă

14

continuitatea ei şi o comunicare la nivelul socialului caracterizată prin

discontinuităţi profunde, determinate de evoluţia mijloacelor de simbolizare şi

comunicare ale omenirii.

b) Neuro-psihologiile.

Neuro-psihologia se axează pe interpretarea conexiunilor plauzibile între

sistemele nervoase şi procesele psihice realizând numeroase construcţii

psihologice.

Acestea tind să identifice ceea ce este specific psihicului omului şi se

pronunţă asupra posibilităţii proceselor psihice, asupra caracteristicilor lor,

propunând procese neuro-corticale constante şi stabile acceptând doar

posibilitatea diferenţierii lor de la un om la altul. Esenţa acestor teorii constau în

căutarea de caracteristici care diferenţiază modul de a fi al oamenilor (trăsături

ale personalităţii), pe baza cărora se identifică repere pentru a se pronunţa asupra

tipurilor de personalităţi posibile16.

În cadrul acestui model se presupune că oamenii posedă anumite

predispoziţii pentru anumite modalităţi de manifestare în raport cu stimulii

interni şi externi. Din această teorie a reieşit clasificarea oamenilor după

temperament, distingându-se astfel mai multe tipuri: colerice. sangvine,

melancolice şi flegmatice.

Studii aprofundate au dus la acceptarea a trei premise, în ceea ce priveşte

constantele oamenilor:

stabilitatea dispoziţiilor personale

consistenţa şi generalitatea lor

diferenţierea dispoziţiilor de la un om la altul

Teoriile elaborate abordează marginal modificările ce pot apărea în

structura personalităţii iar modelele rezultate se centrează pe ceea ce se

consideră a fi stabil.

Neuropsihologia ia în considerare o comunicare bazată pe ceea ce se

presupune a fi stabil, o comunicare standard desfăşurată între personalităţi

standard cu sentimente şi motivaţii standard care au temperamente tipice şi care

15

realizează emiterea şi recepţionarea mesajelor după aceiaşi algoritmi pre

stabiliţi. Uneori se admit presupuneri că anumite trăsături comportamentale au o

determinare genetică (cazul similarităţilor care se constată în comportamentul

părinţilor la copii acestora). Una din cele mai importante contribuţii a fost adusă

de către G.Allport, numind trăsături, afirmaţiile referitoare la caracteristicile de

bază ale personalităţii şi distingând dispoziţiile ca: dispoziţii cardinale, centrale

şi secundare. Ca urmare a tipurilor de dispoziţii conturate de Allport, H.Eysenck

formulează o teorie contradictorie, afirmând că tipurile umane nu sunt categorii

care se potrivesc unor oameni, ci dimensiuni ale personalităţii care îi

diferenţiază între ei. Modelul conceput de Eysenck este unul structural, tipurile

sunt rezultate ale unor trăsături care la rândul lor decurg din obişnuinţele

comportamentale.

Obiectul de studiu al neuropsihologiei este limbajul ca activitate de

comunicare interumană, având ca formă de bază, concretă, comunicarea orală.

Alături de limbajul oral, neuropsihologia evidenţiază limbajul scris şi limbajul

intern conturând opt funcţii ale comunicării:

1. Funcţia de comunicare sau de transfer a unui conţinut al gândirii de la

o persoană la alta.

2. Funcţia cognitivă, de integrare, conceptualizare, cea de elaborare a

gândirii (acesta permite exploatarea realităţii, îmbogăţirea şi clarificarea

cunoştinţelor iar limbajul facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi

abstractizare).

3. Funcţia simbolic-reprezentativă, de substituire a unor obiecte,

fenomene, relaţii prin formule verbale sau alte semne.

4. Funcţia persuasivă (sau de convingere), de inducere la o altă persoană

anumite idei şi stări emoţionale.

5. Funcţia expresivă, de manifestare complexă a unor idei şi imagini prin

intermediul gesturilor, intonaţiei şi nu doar prin cuvinte.

6. Funcţia de determinare, de conducere a conduitei altei persoane şi a

propriului comportament.

16

7. Funcţia ludică (sau de joc), presupunând asociaţii verbale cu efect

ritmic, consonant, mergând până la construcţia artistică.

8. Funcţia dialectică (sau de formare şi rezolvare a contradicţiilor sau

conflictelor problematice).17

În neuropsihologie omul este judecat invariabil după caracteristici tipice,

neţinându - se seama de evoluţia lui istorică, fiind definit ca un complex bio-

psiho-social caracterizat prin temperament, caracter, deprinderi, aptitudini,

atitudini, motivaţii, etc. Această inconsistenţă a neuropsihologiei o aduce în

situaţia de a nu putea explica omul de-a lungul timpului cu importantele

incompatibilităţi şi discontinuităţi ale acestuia.

c) Psihologiile fenomenologice.

Comportamentul oamenilor, conform teoriilor fenomenologice poate fi

înţeles numai dacă se centrează pe experienţele personale, pe realitatea

subiectivă. Se insistă asupra faptului că în numeroase situaţii realitatea obiectivă

(eveniment asupra căruia mai multe teorii sunt de acord) nu coincide cu

realitatea subiectivă şi nu este suficient de clară. Acest lucru aduce în prim plan

relaţia dintre receptor şi emiţător ca entităţi individuale sau colective privind

contextul în care se emite, felul mesajului, compatibilităţile şi incompatibilităţile

între coduri.

Carl Rogers 18 îşi bazează teoria pe două premise: comportamentul

fiecărui om este orientate de tendinţa de actualizare a sinelui şi orice om are

nevoie să fie apreciat pozitiv, datorită faptului că trăieşte în comunitate, fiind un

sistem de referinţă a personalităţii (imaginea despre sine şi imaginea celorlalţi

despre el).

Tendinţa de afirmare a sinelui conţine atât aspectul legat de preocuparea

bioticului de a se menţine în viaţă (concretizată în comportament) cât şi

aspectul ce implică tendinţa spre autonomie, autosuficienţă şi sporirea potenţelor

(susţinerea şi consolidarea sinelui numit afirmarea sinelui).

Indivizii comunică între ei pentru a se dezvolta şi a se impune ca

personalităţi precum şi pentru a se conserva ca fiinţe umane. Instrumentele pe

17

care ei el folosesc pentru dublul scop al comunicării sunt: autopercepţia,

percepţia, comportamentul şi atitudinea. Supravieţuirea indivizilor presupune o

comunicare îndreptată spre dezvoltare şi integrare socială, spre cooperare în

scopul îmbunătăţirii şi conservării mediului de viaţă.

În teoria sa fenomenologică Abraham Maslow19 afirmă că nevoile care

motivează orice comportament sunt comune tuturor fiinţelor umane. Aceste

nevoi se manifestă instinctiv cu fundament biotic şi sunt implicate în afirmarea

sinelui. Nevoile instinctive: nevoi fiziologice (primare), nevoi de apartenenţă,

nevoi de securitate, nevoi de stimă, nevoi de afirmare a sinelui constituie tot

atâtea nevoi care stau la baza proceselor de comunicare şi cooperare între

oameni. Această concepţie explică poate cel mai bine evoluţia comunicării de la

omul preistoric orientat spre satisfacerea nevoilor fiziologice, la omul modern

orientat spre afirmarea sinelui şi animat de anumite caracteristici. Maslow

formulează cincisprezece caracteristici definitorii pentru afirmarea omului:

percepere eficientă, capacitatea de a accepta sinele altor persoane, spontaneitate

şi naturaleţe, centrarea pe problemă, claritatea aprecierilor posibilitatea de

discriminare între bine şi rău, detaşarea de anumite situaţii, independenţă faţă de

ambianţa socială şi culturală, rezistenţa la stereotipuri culturale, dorinţa de a

ajuta alte persoane, capacitatea de a avea relaţii nesuperficiale cu alte persoane,

creativitate, sens fiziologic al umorului.20

d) Psihologiile comportamentiste (behavioriste)

După cum numele ne indică aceste studiază comportamentul în sine, ca o

modalitate de a obţine informaţii relevante pentru ipotezele referitoare la

modalităţile de producere a proceselor psihice. Psihologii behaviorişti

investighează comportamentul pentru a face predicţii de viitor în scopul

modelării acestuia.

Strategia comportamentistă a fost fondată de John Watson şi conduce la

conturarea a două forme de orientări în această psihologie: una radicală

(observare directă) şi una metodologică (manifestări ce nu sunt accesibile

observării nemijlocite).

18

Studiul comportamentului deschis observaţiilor directe oferă posibilitatea

analizei comunicării din perspectiva comportamentelor comunicaţionale şi

noncomunicaţionale, stabilind factori ce determină conduitele favorabile şi

nefavorabile actului de comunicare. Plecând de la ipoteza stabilită de psihologii

comportamentişti potrivit căreia diferitele genuri de manifestări ale omului se

dezvoltă şi se modifică prin învăţare şi experienţă, se poate concluziona că

formarea deprinderilor de comunicare şi a structurilor cognitive care să le

susţină, este posibilă în cadrul învăţării sociale, iar eliminarea comportamentelor

necomunicaţionale se poate realiza prin strategii determinate de situaţii, mediate

de provocările concrete ale mediului social.

e) Psihologiile sociale.

Aceste interpretează caracteristicile situaţiei sociale conform tradiţiilor

propriilor teorii psihologice. Provocările mediului social sunt interpretate de

stimuli iar comportamentul oamenilor ca răspuns la aceştia. În consecinţă

oamenii sunt trataţi ca receptori pasivi ai stimulilor, acţionând în funcţie de

manifestările acestora. Conform acestei psihologii, unde mesajele sunt stimuli

invariabili cu efecte invariabile şi unde emiţătorul şi receptorul joacă rolul de

elemente pasive, procesul comunicării este unul automat. Variaţia stimulilor

provoacă diversitatea mesajelor lipsită de aspecte intrinseci, bazate pe

semnificaţie, organizare internă, modele culturale şi teme simbolice.

Psihologii care aparţin psihologiilor sociale examinează consecinţele

faptului că oamenii convieţuiesc, dar ignoră variabilele independente, situate în

interiorul oamenilor, inclusiv capacitatea acestora de a procesa informaţii în

modalităţi care întreţin societatea. Aceştia ignoră şi procesele sociale care le

consideră a fi studiate de alte domenii (ex. psihologia)21

1.5 Modelul procesual-organic al comunicării.

Modelul procesual-organic al procesualităţii sociale a fost elaborat de

filosoful Lucian Culda ca urmare a efortului de a depista sursele actuale ale

funcţionalităţii vieţii sociale.22

19

Constatând preponderenţa proceselor dezorganizate forţa cu care acestea

resping posibilii organizanţi ai vieţii sociale, situaţia tot mai înstrăinată a omului

în procesualitatea care-l înglobează, L. Culda ajunge la concluzia că

responsabilă de această situaţie este nu acţiunea umană ci întemeierea (nivelul şi

cantitatea) ei.23

Modelul procesual-organic al procesualităţii se instituie ca o viziune post-

sistemică asupra fiinţei prin care se reuşeşte sublinierea cadrelor esenţiale ale

existenţei şi funcţionalităţii fiinţei.

1.5.1 Interpretarea procesual-organică a comunicării.

Aceasta oferă noi repere pentru interpretarea corespunzătoare a

comunicării care după cum spune autorul “decurge dintr-o nouă interpretare a

oamenilor”.24 “Oamenii sunt consideraţi ca produşi noi ai unor capacităţi de

procesare a informaţiilor, diferite de capacităţile specifice altor specii, capacităţi

ce emerg în cursul interacţiunii dintre ei pentru satisfacerea unor necesităţi”.

Conform acestei paradigme “oamenii sunt expresii ale conexiunilor posibile

dintre bioprocesorii de informaţii ce întreţin organismul şi interpretori care sunt

înglobaţi în procesualitatea socială”.25

Manifestările oamenilor sunt de natură informaţional-energetică, urmarea

faptului că atât bioprocesorii cât şi interpretorii conţin procese de natură

informaţională şi procese de natură energetică. Procesarea bioinformaţională

reglează manifestările organismului prin procesării expresive (stării afective,

estetice, de joacă, comportamente sexuale, etc.),care sunt implicate în generarea

şi funcţionarea interpretorilor.26

Comunicarea între oamenii presupune o minimă compatibilitate a

procesorilor de informaţii implicaţi în proces. Ea se realizează prin transferul de

informaţii între cel puţin două persoane, prin interpretării satisfăcătoare ale

mesajelor receptate iar în cazul în care mesajele sunt interpretate eronat,

comunicare este afectată. Dacă situaţia este conştientizată, ea poate produce

paranteze de comunicare cu scopuri clarificatoare care pot să restabilească

20

comunicare iar dacă aceste dificultăţi nu sunt conştientizate erorile care intervin

se vor dezvălui ulterior prin consecinţele pe care le determină.

Comunicare poate fi afectată de raporturile care se stabilesc, în cazul

fiecărui interlocutor, între bioprocesorii acestora dar şi de către

incompatibilităţile ce intervin la anumite paliere ale personalităţii, sau între

interpretorii implicaţi în actul comunicării. Comunicarea este vulnerabilă

deoarece este produsul conlucrării dintre interlocutori în modalităţi pe care ei nu

le pot controla în timp real. Acestea sunt sursele care pot genera anumite crize în

comunicare ,motiv pentru care ele au o importanţă majoră în gestionarea

comunicării şi mă determină să desfăşor studiul aplicativ al lucrării de faţă în

acest sens.

1.5.2.Comunicare publică şi comunicare privată.

Specializarea interpretorilor justifică diferenţierea comunicării, a

conţinutului ei şi a modalităţilor în care se realizează, în raport cu interpretorii

implicaţi. Distingem astfel între comunicarea în situaţii publice ( realizată cu

ajutorul bioprocesorilor, al biointerpretorilor şi al unor interpretori specializaţi)

şi comunicarea în situaţii private ( în care sunt implicaţi bioprocesori şi

interpretori bio-funcţionali) şi se poate afirma că, comunicare privată este

cuprinsă de comunicare publică. În comunicarea publică componenta verbală a

comunicării este cea de bază (dominantă) şi foloseşte numeroase semnificaţii

standard în diferite modalităţi care au semnificaţii ce aparţin socio-

interpretorilor.De asemeni trebuie să facem distincţia între comunicare în

interiorul organizaţiilor, comunicare profesională şi comunicarea în interiorul

socio-organizaţiilor integratoare, comunicarea cetăţenească.

Comunicare privată este una complicată de bioprocesori iar competenţele

ei nonverbale pot fi dominante.27

Capacitatea de comunicare a oamenilor este produsul şi expresia

conexiunilor ce se pot realiza între bioprocesorii interpretori produşi de

socializare şi cei produşi de raportarea oamenilor la diverse aspecte din

ambianţa lor prin care astfel le devin accesibile.

21

1.5.3.Contextul şi situaţia în care se comunică.

Pentru o cât mai bună evaluare a comunicării în organizaţii precum şi

pentru identificarea surselor dificultăţilor şi crizelor în comunicare, trebuie

făcută o evaluare şi o distincţie între contextul şi situaţia în care se comunică.

Contextul comunicării este dat de ansamblul constrângerilor sociale în

care se constituie şi se desfăşoară situaţiile de comunicare, măsurile de

formalizare a comunicării publice şi constrângerile ideologice ale deciziilor.

Situaţiile de comunicare include interlocutorii, obiectivele comunicării,

canalele prin care se realizează transferul informaţional, esenţa comunicării

precum şi finalităţile pe care acestea le implică(care în general decurg din

influenţele organizate şi dezorganizate ale mesajelor asupra procesorilor

implicaţi).28

Luând în considerare domeniile desemnate prin expresiile “contextul

comunicării” şi “situaţia în care se comunică” şi raporturile posibile între

acestea, observăm că ele constituie două niveluri de reglare a comunicării

produse şi întreţinute de organizările sociale prin car funcţionează .Sursele

principale ale dificultăţilor de comunicare se află în contextele comunicării şi

influenţează şi situaţiile de comunicare.29 Se au în vedere erorile în gestionarea

publică a organizaţiilor, erori în organizarea organizaţiilor(care în ansamblu

rămâne empirică) erori în reglementarea rolurilor, erori în socializarea

oamenilor, erori în formalizarea cadrului social al comunicării sau erori în

negestionarea comunicării şi în concepţia de gestionare .

1.5.4.Comunicarea figurativă, verbală şi armonică.

Aceste forme de comunicare sunt bazate pe trei tipuri de interpretori, în

funcţie de natura simbolurilor utilizate în interpretări. Interpretorii figurativi

utilizează ca semne, preponderent imaginile, interpretorii verbalii utilizează ca

semne grupuri de sunete articulate, iar interpretorii armonici(muzicali) utilizează

ca semne armonii sonore. Datorită faptului că prin intermediul analizatorului

vizual sunt furnizate principalele informaţii, prin procesarea imaginilor reies

22

caracteristicile primelor interpretări (cazul comunicării figurative). Precum

interpretorii figurativi, interpretorii armonici fac posibilă comunicarea muzicală

şi împreună pot controla stare omului orientându-i comportamentul. Rolul cel

mai important în procesare informaţiei îl deţin interpretorii verbali care se

constituie şi emerg însă, pe baza manifestărilor interpretorilor figurativi.

Procesarea boi-informaţională este implicată în funcţionarea oamenilor, în

satisfacerea necesităţilor informaţional-energetice ale organismului, în reglarea

relaţiilor dintre oameni, şi fac posibilă orientarea comunicaţională.

Exprimarea stărilor organismului prin bioprocesările specifice - stării

afective, estetice, de joacă, comportamentele sexuale – reprezintă nu numai

modalităţi de manifestare a interiorităţii informaţional-energetice, ci şi

modalităţi prin care oamenii comunică.30

Performanţele bioprocesorilor se exprimă în comportamentul uman, în

satisfacerea nevoilor primare ale oamenilor, în reglarea comunicării dintre

aceştia. Acest performanţe sunt realizate prin două modalităţi: procesări

expresive (cele afective, sexuale, etc.) şi procesării operaţionale (manifestării

cum sunt: procurarea hranei, construirea adăpostului, etc.).31

Bioprocesările de tip expresiv sunt cele care fac posibile simbolizările ca

prime forme ale comunicării culturale.

Astfel procesarea simbolică (simbolizarea – proces care generează

informaţii sub forma unor simboluri) este una implicită: se exteriorizează numai

produsul simbolizării, semnul propriu-zis sugerând valenţe de interpretare; dar

nu explicitează o interpretare anume. Comunicarea simbolică este un gen de

procesare ce devine posibilă ca urmare a proprietăţilor bio-procesorilor

informaţionali şi neocortexului dar care se constituie şi funcţionează efectiv

datorită convieţuirii oamenilor în anumite spaţii geofizice, prin acumularea

experienţei dobândită în urma confruntării cu mediul natural şi social. “Numai

prin procesarea socială se pot modifica nu numai reprezentările simbolice, dar şi

modalităţile de realizare a simbolurilor.”32

23

Comunicarea simbolică nu poate fii una explicită, fiind diferită de

comunicarea operaţional-analitică (modalitate care face posibile explicitări şi

concretizări tot mai pronunţate).Comunicarea operaţional-analitică se poate

extinde, cuprinzând orice problematică dar numai pe măsură ce procesarea

specifică explicitează semne specifice şi dezvoltă competenţe proprii. Se

24

observă că dezvoltarea comunicării operaţional-analitică este dependentă de

procesarea simbolică, obiectivele acesteia fiind mai mult intuite decât definite.i

Comunicarea analitică devine posibilă când procesarea devine aptă să

contureze un plan de referinţă al unei simbolizări şi să-l cerceteze, ignorând

procesarea informaţională care l-a generat în contextul integrant.

i1 Dr. Vasile Marin. “Comunicarea în activitatea liderului formal”. Braşov 2001, pag. 6

2 Constantin Noica. “Cuvânt împreună despre rostirea românească”. Ed. M. Emin. Buc. 1987. Pag. 1883 Norbert Siliamy. “Dicţionar de psihologie”. Ed. Univers Enciclopedic. Buc. 1998. Pag. 754 Shanon şi Weawer. “The mathematichal theory of comunicative”. Pg. 125 N. Wiener. “Apariţia ciberneticii”. Ed. Politică. Buc. 1963. Pag. 386 Roman Jakobson. “Eseuri de lingvistică generală”. Ed. Minuit. Buc. 1963. Pag.247 R. Mucchielle. “Comunication et reseaux de comunication”. Paris. 1970. Citat din V. Marin8 Dr. Vasile Marin, “Comunicarea în activitatea liderului formal”. Braşov 2001, pag. 249 Winkin Y. “La nouvele comunication”. Paris – Seul. 1981. Citat din V. Marin10 Jurgen Habernas. “Cunoaştere şi comunicare”. Ed. Politică. Buc. 1983. Pag. 811 Gilles Willet. Citat din V. Marin. Pag. 2812 Lucian Culda. “Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc.

1995. Pag. 1613 Sigmund Freud. “Introducere în psihanaliză”. Ed. Didactică şi pedagogică. Buc. 1976. Pag. 2414 Erik Erikson. Citat din “Critica psihologiilor”. Pag.2515 C. G. Jung. “Tipuri psihologice”. Ed. Humanitas. Buc. 1996. Pag. 4316 Lucian Culda. “Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc.

1995. Pag. 2717 Mielu Zlate. “Fundamentele psihologiei”. Ed. Albatros. Buc. 1994. Pag. 8318 Carl Rogers. Citat din “Critica psihologiilor”. Pag. 2019 Abraham Maslow. Citat din “Critica psihologiilor”. Pag. 2120 Lucian Culda. “Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc.

1995. Pag. 2221 Lucian Culda. “Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc.

1995. Pag. 3022 Lucian Culda. “Procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc. 1994. Pag. 1823 Dumitru Popovici. “Introducere în pedagogia generală”. Ed. Licorna. 1999. Pag. 1524 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia I. Ed. Licorna. Buc. 1998. Pag. 1725 Lucian Culda. “Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc.

1995. Pag. 4126 Lucian Culda. “Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc. 1997. Pag. 727 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia I. Ed. Licorna. Buc. 1998. Pag. 17128 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia a II - a. Ed. Licorna. Buc. 2000. Pag. 188

25

Simbolizarea reprezintă prima modalitate trans-biotică (rezultate prin

asocieri de informaţii date de bioprocesori) de a comunica, care reuşeşte să facă

din hominizi oameni în socio-organizări, să genereze statusuri, roluri sociale şi

condiţiile favorabile emergenţei capacităţii analitice de procesare socială a

informaţiei. Deci ca urmare, posibilitatea ca interpretorii să se constituie şi să

funcţioneze în modalităţi simbolice şi operaţional-analitice se manifestă în

29 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia a II - a. Ed. Licorna. Buc. 2000. Pag. 18930 Lucian Culda. “Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc. 1997. Pag. 9231 Dumitru Popovici. “Introducere în pedagogia generală”. Ed. Licorna. 1999. Pag. 2232 Lucian Culda. “Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc.

1995. Pag. 8933 Lucian Culda. “Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc. 1997. Pag. 10134

Ion Chiciudean. “Gestionarea imaginii în procesul comunicării”. Ed. Licorna. Buc. 2000. Pag 6235 Lucian Culda. “Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc.

1995. Pag. 4136 Lucian Culda. “Critica psihologiilor, posibilii oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc.

1995. Pag. 4337 Anrick Pecheron. “La socialisation politique”. Pag. 12438 T. Parsons. “Sistemul social”. Citat din Ion Chiciudean. Pag. 7539 Jean Stoctzel. “La psihologie sociale”. Paris. 1963. Pag. 17840 Ioan Jinga. “Educaţia permanentă”. Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică. Buc. 1979. Pag. 9441 V. Ceauşu. Citat din Vasile Ciocârlan “Raporturile interpersonale”. Pag. 8542 “Psihologie şi pedagogie militară”. Ed. Militară. Buc. 1992. Pag. 9143 “Psihologie şi pedagogie militară”. Ed. Militară. Buc. 1992. Pag. 9244 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia a II - a. Ed. Licorna. Buc. 2000. Pag. 18145 Ion Chiciudean. “Gestionarea imaginii în procesul comunicării”. Ed. Licorna. Buc. 2000. Pag 7346 Lucian Culda. “Emergenţa şi reproducerea naţiunilor”. Ed. Licorna. Buc. 1996. Pag. 8947 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia I. Ed. Licorna. Buc. 1998. Pag. 4548 D. Iacob. “Competenţă şi schimbare”. Ed. AISM. Buc. 1996. Pag. 2449 Lucian Culda. “Dimensiunea epistemologică a integrării existenţei sociale a oamenilor”,. Ed. Licorna.

Buc. 2000. Pag. 1950 Lucian Culda. “Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc. 1997. Pag. 21451 Lucian Culda. “Dimensiunea epistemologică a integrării existenţei sociale a oamenilor”,. Ed. Licorna.

Buc. 2000. Pag. 2452 Lucian Culda. “Procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc. 1994. Pag. 4753 Lucian Culda. “Devenirea oamenilor în procesualitatea socială”. Ed. Licorna. Buc. 1997. Pag. 29954 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia a II - a. Ed. Licorna. Buc. 2000. Pag. 17255 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia a II - a. Ed. Licorna. Buc. 2000. Pag. 17956 Petca Ioan. “Managementul organizaţiei militare”. Ed. AFT. Sibiu. 1999. Pag.16

26

modalităţile în care se construieşte capacitatea de comunicare în socio-

organizări.

Comunicarea la nivelul interpretorilor reprezintă sursa discontinuităţilor

în comunicare, mai precis în “modul de a comunica”. Datorită dezvoltării

interpretorilor s-a dezvoltat capacitatea de comunicare prin dezvoltarea

capacităţii oamenilor de a procesa informaţii.

57 Lt. Col. Teleşpan Constantin. “Comunicarea managerială în organizaţia militară”. Ed. AFT. Sibiu.

2001. Pag. 6358 Dumitru Popovici. “Introducere în pedagogia generală”. Ed. Licorna. 1999. Pag. 8959 Gl. Mr. dr. Gheorghe Arădăvoaice. “Comandantul”. Ed. AISM. Buc. 1994. Pag. 2860 Vasile Ciocârlan. “Raporturile interpersonale”. Ed. Politică. Buc. 1973. Pag. 13861 Philippe Paraine. “Mari lideri ai istoriei mondiale”. Ed. Larousse. Pag. 1362 Dumitru Popovici. “Introducere în pedagogia generală”. Ed. Licorna. 1999. Pag. 10763 col. Vasile Tran. “Comunicarea socială în situaţii critice”. Citat din Teză de doctorat. Pag. 17664 Constantin Hariuc, “Protecţia împotriva agresiunii psihologice”. Editura Militară, Bucureşti 1994.

Pag. 4465 Marian Mitrea. Citat din L. Culda “Situaţia naţiunilor, surse de insecuritate”. Pag. 6566 Watzlavich Paul. “Structuri ale comportamentelor psihotice în comunicarea în câmpul social”. Ed.

Univers. Iaşi. 1997. Pag. 26967 Dona Constantina Tudor. Citat din L. Culda “Situaţia naţiunilor, surse de insecuritate”. Pag. 3368 Lucian Culda. “Organizaţiile”, ediţia I. Ed. Licorna. Buc. 1998. Pag. 173

BIBLIOGRAFIE

1. Dicţionar de psihologie socială. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti 1991

2. Psihosociologie şi pedagogie militară. Editura Militară 1992

3. Probleme de psiho – pedagogie militară. Editura Militară 1972

4. Regulamentul acţiunilor psihologice. Bucureşti 1999

5. Vasile Ciocârlan, “Raporturile interpersonale”. Editura Politică,

Bucureşti 1973

6. Ion Chiciudean, “Gestionarea imaginii în procesul comunicării”.

Editura Licorna, Bucureşti 2000

7. Lucian Culda, “Procesualitatea socială”. Editura Licorna, Bucureşti

1994

27

“De aceea, comunicarea la acest nivel deschide calea dezbaterilor

profunde a dialogului, făcând posibile cultura şi civilizaţia, însă, în acelaşi timp,

ea constituie şi o permanentă sursă de contradicţii şi conflicte”33.

Modelul procesual-organic al comunicării scoate în evidenţă comunicarea

precum şi formele de manifestare ale acesteia, ca fiind procesul în care

8. Lucian Culda, “Critica Psihologiilor. Posibilii oamenilor în

procesualitatea socială”. Editura Licorna, Bucureşti 1995

9. Lucian Culda, “Devenirea oamenilor”. Editura Licorna, Bucureşti

1998

10.Lucian Culda, “Organizaţiile”, prima ediţie. Editura Licorna,

Bucureşti 1999

11.Lucian Culda, “Organizaţiile”, a doua ediţie. Editura Licorna,

Bucureşti 2000

12.Lucian Culda, “Emergenţa şi reproducerea naţiunilor”. Editura

Licorna, Bucureşti 1996

13.Lucian Culda, “Situaţia naţiunilor, surse de insecuritate”. Editura

Licorna, Bucureşti 1999

14.Lucian Culda, “Dimensiunea epistemologică a integrării existenţei

sociale a oamenilor”. Editura Licorna, Bucureşti 2000

15.Sigmund Freud. “Introducere în psihanaliză”, Editura Didactică şi

pedagogică, Bucureşti 1976

16.Constantin Hariuc, “Protecţia împotriva agresiunii psihologice”.

Editura Militară, Bucureşti 1994

17.Radu Ioan, “Imaginea despre sine şi comportamentul militarilor în

situaţii limită”. Editura Licorna, Bucureşti 2001

18.Petca Ioan. “Managementul organizaţiei militare”, Editura AFT,

Sibiu 1999

19.Ioan Jinga. “Educaţia permanentă”, Editura Ştiinţifică şi

enciclopedică, Bucureşti 1979

28

interacţionează oamenii în urma manifestării conştiente a mai multor procesării

de informaţie ale acestora.

1.6.Critica procesual-organică a teoriilor psihologice.

Modelul comunicării pe care îl construim în această lucrare se bazează pe

opţiunea paradigmatică pe care o oferă critica, din perspectiva modelului

procesual-organic al procesualităţii sociale, a paradigmelor create în psihologiile

de până acum.

Prezentările anterioare ale comunicării pe baza teoriilor psihologice şi

posibilitatea acestora de a funcţiona mă determină să optez în favoarea

modelului procesual-organic (model elaborat de filosoful L.Culda) argumentând

că în teoriile anterioare “omul nu este interogat unitar” şi metodele acestora de

interogare sunt cele care limitează aspecte investigabile la adresa nivelului de

comunicare al omului.

Comunicarea între oameni este dependentă de capacitatea acestora de a

procesa informaţii iar situarea procesualităţii sociale în stare dezechilibrată, se

datorează erorilor de interpretare, interpretărilor nesatisfăcătoare care pun la

dispoziţia oamenilor instrumente acţionale neeficiente.

Critica obiectului tradiţional al psihologiilor îi permite lui L.Culda să

evidenţieze obiectul real al acestei ştiinţe: “psihologia trebuie să se ocupe de

capacitatea umană de procesare a informaţiilor, însă disponibilitatea omului

pentru acest proces este dată de existenţa în structura sa a procesorilor de

informaţii: bio-procesorii şi homo-interpretorii.”

Psihologiile conturate până în prezent nu au luat în seamă, blocate în

propriul orizont interpretativ, cele două tipuri de procesorii care fac posibile prin

20.Dumitru Popovici, “Pedagogie generală”, EDP, Bucureşti 1998

21.Dumitru Popovici, “Introducere în pedagogia militară”. Editura

Licorna, Bucureşti 1999

22.Editura Militară Mielu Zlate, “Fundamentele psihologiei”. Editura

Albatros, Bucureşti 1994

29

produsele funcţionării lor, precum şi prin conexiunile lor specifice, existenţa

oamenilor şi a procesualităţii care-i înglobează (procesualitatea socială).34

Critica psihicului ca obiect al psihologiei, sau critica felului în care

psihologiile construiesc reprezentării despre modul în care oamenii procesează

informaţia este îndreptăţită şi de realitatea faptului că psihicul apare ca o

capacitate formată din sisteme de informare separate numite în psihologie:

raţiune, emoţie, sensibilitate, renunţându-se la o abordare a psihicului ca unitate

spirituală.

Psihologii se centrează pe ontologia psihicului, în modalităţi ce presupun,

de cele mai multe ori că fiinţa umană rămâne mereu aceeaşi, că ea este mereu

aceeaşi în comunităţile arhaice şi în socio-organizările care se reorganizează sub

impactul produselor interogărilor.

Modelul procesual-organic al procesualităţii sociale pune în evidenţă

faptul că psihologii nu disting între procesele de natură organizată şi procesele

de natură funcţională, că ei nu conştientizează dependenţa posibilităţilor

funcţionale ale oamenilor de particularităţile proceselor organizate şi

dezorganizate care au loc în ambianţa lor.

Remarcile critice pe care modelul procesual-organic al procesualităţii

sociale le face posibile indică principalele limite; iar modelul procesual-organic

al posibililor oamenilor va oferii noi repere pentru analize comparative.35

30

CAPITOLUL II

COMPETENŢA DE COMUNICARE ÎN ORGANIZAŢII.

DEPENDENŢA COMUNICĂRII DE REŢELELE DE

STATUSURI ŞI ROLURI

2.1 Rolul comunicării în procesul de socializare al oamenilor.

2.2 Formarea competenţelor în cadrul organizaţiei.

2.3Constituirea competenţelor necesare pentru gestionarea

comunicării.

2.4 Necesitatea cercetării teoretice în gestionarea comunicării.

2.1 Rolul comunicării în procesul de socializare al oamenilor

2.1.1 Comunicarea ca proces social complex.

După cum omul devine fără voia lui sursă şi componentă activă a socio –

organizării rolul comunicării în socializarea acestuia capătă o importanţă

deosebită şi constituie una din principalele surse a evoluţiei culturale.

Omul prin natura sa reprezintă o fiinţă socială care nu poate trăi izolat şi

desfăşoară anumite activităţi, prin asocierea cu semenii săi, pentru a obţine

rezultate care vizează satisfacerea nevoilor membrilor sau menţinerea unităţii

grupului.

31

Socializarea este explicată şi prin evidenţierea aspectelor motivaţional –

atitudinale a indivizilor, acţiuni întreprinse de aceştia pentru stabilirea şi

definirea identităţii. Socializarea desemnează acele mecanisme care servesc la

formarea şi transformarea sistemelor individuale de reprezentare, de opinie şi de

atitudini în procesul de creare a identităţii sociale a subienţilor37.

Apartenenţa la grupurile sociale sub aspect biologic, psihologic şi social

reprezintă un proces de formare a identităţii. Toate formele de comunicare sunt

determinate de numeroasele particularităţi şi determinări ale procesului de

socializare.

Socializarea determină şi nivelele de comunicare intrapersonală,

comunicare interpersonală, comunicarea în grup, etc.

Luând în considerare teoria procesual - organică construită pe baza unor

studii îndelung aprofundate a filosofului Lucian Culda, spunem că existenţa

socială este o procesualitate şi nu poate fi în stări de echilibru cât timp procesorii

de informaţii sociali se reconstruiesc succesiv apropiindu-se de capacitatea de

interpretare satisfăcătoare.

De asemenea comunicare devine satisfăcătoare în procesul de socializare

al oamenilor în momentul în care aceştia ating un nivel, în care reuşesc, prin

procesarea eficientă a informaţiilor să cuprindă complexitatea formelor şi

competenţelor care îi sunt atribuite.

Dependenţa oamenilor de socio – organizări generează şi întreţine

necesităţi de comunicare prin care să exprime poziţia lor faţă de acele socio –

organizări, de adoptare a anumitor atitudini faţă de situaţii sociale care îi

afectează. Comunicarea este inevitabilă, în raporturile care se stabilesc între

indivizi, ducând la menţinerea şi dezvoltarea grupului, iar prin interacţiunea pe

care o determină duce la îndeplinirea scopurilor comune.

Socio – organizarea nu este o dimensiune, o fiinţă pur umană, ci cuprinde

câmpul procesual în care omul însuşi pune amprenta capacităţii sale de

procesare a informaţiilor.

32

Pentru a înţelege comunicarea în cadrul socio – organizărilor, trebuiesc

luate în considerare schimbările din zona umanului, schimbări care se produc pe

două căi: nevoită (părăsirea nevoită a zonei umanului) şi voită (prin participarea

la procesul de modificare a capacităţilor funcţionale a procesorilor de informaţii

– interpretări inedite). Acestea din urmă determină comportamente de altă natură

care fac posibile relaţiile comunicaţionale diferite de cele precedente între

membrii socio – organizărilor.

Puţin posibilă de controlat, calea naturală duce lent la reproducerea socio

– organizării pe când calea voită determină principalele modificări necesare

reproducerii fiind controlată de însăşi socio – organizarea respectivă.

Procesul denumit “voit” este comunicarea şi reprezintă procesul care se

produce în socio – organizare determinând reproducerea ei.

2.1.2 Determinismul socializării

În cadrul grupului din care face parte individul trebuie să-şi aducă propria

contribuţie la realizarea obiectivului comun, contribuţie determinată de poziţia

sa şi de relaţiile sale în cadrul grupului. Această poziţie a individului în grup se

poate defini şi explica sub aspect psiho – sociologic cu ajutorul conceptelor de

status şi rol.

Sociologia, prin conceptele status şi rol, explică diferenţierea funcţională a

oamenilor, a raporturilor dintre ei şi în acelaşi timp posibilitatea organizării

raporturilor dintre oameni şi organizările sociale în interiorul cărora se situează.

Conştientizarea acestor procese, a dependenţei omului de situaţia sa în

organizările sociale cât şi a posibilităţilor sale de a fi activ în aceste organizări a

impus conceptele de “status şi rol” şi prin ele analiza care le-a consacrat, cea

structuralist – funcţionalistă.

În lucrarea sa “Sistemul social” T. Parsons ocupându-se de elementele

structurale ale sistemului social, pune în evidenţă emergenţa diferenţierilor între

poziţiile oamenilor în cadrul organizărilor sociale, diferenţieri produse de

interacţiunile acestora în procesul conlucrării pentru îndeplinirea unor obiective.

Diferenţierile se produc pe baza aşteptărilor reciproce a indivizilor şi a poziţiei

33

actorilor sociali (statusuri şi roluri sociale). Omul conceput ca actor social,

dobândeşte două determinări: un status (aspect poziţional ce defineşte locul său

în relaţiile din cadrul sistemului) şi un rol (aspectul procesual, constă în ceea ce

actorul face în raporturile sale cu ceilalţi în funcţie de statusul ocupat)38.

Pentru a îndeplini un rol ce decurge dintr-un anumit status, omul trebuie

să devină un actor, să facă un efort de adaptare la exigenţele lui. T. Parsons

susţine că în cadrul sistemului social, actorul dobândeşte un status şi un rol nu ca

urmare a unui calcul raţional din partea sa, ele constituindu-se prin intermediul

situaţiei sociale formate din totalitatea aşteptărilor celor din jur faţă de individul

respectiv. Conceptele status şi rol nu fac decât să denumească procesele

organizate ce se produc fără intenţia oamenilor, ca o consecinţă a comunicării

dintre aceştia. Acest mod de interpretare a organizării sociale caracterizează

sistemul social parsonsian.

Datorită faptului că noţiunea de status are mai multe interpretări, în

ştiinţele sociale o caracteristică generală este că statusul se referă la poziţia unei

persoane într-un grup social sau într-un nivel al ierarhiei sociale. Noţiunea de rol

nu poate fi analizată decât în corelaţie cu cea de status. Jan Stoctzel39 defineşte

rolul ca “ansamblul de comportamente pe care alţii îl aşteaptă legitim din partea

individului”. Rolul este privit ca fiind aspectul dinamic al statusului, cel care

evidenţiază drepturile şi datoriile asociate statusului social al indivizilor sau

grupurilor40.

În interpretarea lui V. Ceauşu diferenţele de conţinut al celor doi termeni

reflectă diferenţele de optică asupra aceluiaşi conţinut, respectiv funcţionarea

omului în mediul social. În cazul rolului, funcţionarea este privită din interior

prin prisma imaginii despre sine a individului reflectând poziţiile atribuite de

subiect sieşi şi prin prisma poziţiilor atribuite de subiect celorlalţi în cadrul

“scenariului” conceput de el cu privire la interacţiunea lor. În opoziţie, statusul

indică aceeaşi interacţiune dar privită de afară ca un consens rezultând din

imaginile despre individ ale celor din jur. V. Ceauşu41 consideră că legătura

34

dintre cele două concepte este aşa de strânsă, încât disocierea lor are un caracter

forţat impus doar de rigorile analizei.

2.1.3 Rolul reprezentărilor şi al imaginilor în reţeaua de statusuri şi roluri.

În acord cu interpretarea fenomenologică, Lucian Culda consideră că

oamenii, pe măsură ce procesează informaţii, produc interpretări despre

problematica procesată care rămân implicite în interpretori dar, ulterior,

funcţionează ca sisteme de referinţă pentru alte procesări. Astfel de interpretări

sunt ceea ce unii psihologi numesc reprezentări şi imagini. Sunt deja numeroase

studiile care atestă implicarea reprezentărilor şi imaginilor despre aspectele din

social, inclusiv despre oameni şi organizaţii, în atitudinile oamenilor, în

manifestările lor, fie ele verbale sau neverbale. În felul acesta, se recunoaşte că

acţiunea umană şi, cel puţin implicit, comunicarea au consecinţe “formative”,

pot să modifice capacitatea oamenilor de a procesa informaţii. Studiul opiniilor

indică încercarea de a identifica reprezentările şi imaginile oamenilor despre

diferite aspecte, ca şi dificultăţi teoretice ale investigării problematicii

comunicării dacă se ignoră procesele prin care în psihic se constituie reţele de

reprezentări şi imagini. Acestor procese, teoria procesual-organică despre social,

inclusiv despre oameni, le oferă o explicaţie concretă. Posibilităţile explicative

noi decurg din interpretarea psihicului ca fiind un termen care defineşte vag

reţele de procesori de informaţii în acţiune. Centrând analiza nu pe psihic, ci pe

procesori de informaţii, autorul poate să distingă între bio-procesori şi

interpretori şi să argumenteze că interpretori funcţionează în modalităţi care

produc ceea ce psihologii numesc reprezentări şi imagini.

Într-o abordare de maximă generalitate a capacităţii oamenilor de a

procesa informaţii, se susţine: receptarea şi procesarea unor mesaje declanşează

procese în care reprezentările şi imaginile anterior conturate în psihic (în

procesorii de informaţii numiţi interpretori) intervin pentru a produce o

interpretare a mesajelor şi, astfel, un răspuns, o atitudine, o manifestare. Pe de

altă parte, aceste procese pot să genereze, ca efect derivat, noi reprezentări; pe

măsură ce se conturează, ele pot să intervină în procesările ulterioare. Astfel se

35

explică modificarea modalităţilor de evaluare, a interesului pentru o anumită

problematică, a credibilităţii.

Dar noile reprezentări, prin prezenţa lor în organizările psihice, în funcţie

de conţinutul lor, pot genera şi procese reorganizante, în reprezentările ce

coexistă la un moment dat (într-o anumită secvenţă). În măsura în care noile

reprezentări sunt compatibile cu reprezentările anterioare, ele intră în raporturi

de acceptare, asimilare, nuanţare, regrupare. Se produc astfel imagini ale omului

despre o anume problematică. Spre deosebire de reprezentări, care pot fi vagi,

confuze, instabile, conţinuturile informaţionale numite “imagini despre…” sunt

mai consistente, mai clare, mai stabile.

Dacă însă noile reprezentări sunt incompatibile cu unele dintre

reprezentările anterioare, se produc procese de respingere în care unele dintre ele

(dintre cele noi sau din cele anterioare) sunt marginalizate, eventual şterse din

procesorii de informaţii care susţin ceea ce numim cu un termen vag psihic. În

acest caz, este plauzibil ca imaginile să se contureze mai dificil, să se constituie

ca o consecinţă a regrupării şi selectării unora dintre reprezentările anterior

conturate în interpretori.

Dacă reprezentările şi imaginile sunt interpretări ce se implică în

procesarea informaţiei în modalităţi ce rămân implicite pentru om (pentru

deţinătorul interpretărilor), dacă ele pot să direcţioneze interpretările şi, în

prelungirea lor, atitudinile oamenilor, se justifică analize mai nuanţate ale

problematicii.

Reprezentările şi imaginile sunt implicate în procesele prin care procesorii

oamenilor conturează rolurile; ele fac posibile procese prin care se atribuie roluri

şi prin care rolurile se asumă.

Procesele generatoare de roluri pot fi schiţate astfel. Sursa şi posibilitatea

proceselor sociale organizante este interacţiunea dintre oameni. Oamenii

interacţionează sub presiuni ale unor necesităţi, care sunt sesizate şi interpretate

în modalităţi dependente de capacităţile procesorilor de informaţii implicaţi,

încât se exprimă prin interese, nevoi aspiraţii. Diferenţele dintre capacităţile de

36

interpretare ale oamenilor implicaţi în interacţiuni explică diferenţierea poziţiilor

şi a posibilităţilor de manifestare, deci şi a consecinţelor interacţiunilor, atât

pentru oameni, cât şi pentru organizările sociale în care ei interacţionează.

Consecinţele interacţiunilor sunt multiple. Relevante pentru analiză sunt cel

puţin:

Cele referitoare la măsura şi modalitatea în care se satisfac

necesităţile care au produs manifestările;

Cele referitoare la modificările ce intervin în capacităţile

procesorilor de informaţii: se conservă noi informaţii, dar emerg şi

ceea ce anterior am numit reprezentări, adică interpretări despre

aspecte din existenţă la care oamenii au acces şi care, pe măsură ce se

conturează în procesori, sunt implicate în procesările ulterioare şi, ca

urmare, în interacţiunile la care oamenii participă.

Reprezentările ce referă la aspecte disparate, dependente de mesajele

receptate şi de posibilităţile de funcţionare ale procesorilor implicaţi în

procesarea mesajelor, de aceea, ele pot fi clare sau vagi, pot avea grade diferite

de corectitudine şi pot fi chiar eronate. Deoarece intervin în procesările

ulterioare, reprezentările pot fi, prin produsele interpretorilor în care au fost

implicate, confirmate sau infirmate, nuanţate sau modificate. Aşadar, o

reprezentare se modifică sub presiuni ale altor mesaje, situaţia ei se poate

modifica în interiorul procesorilor. Cum se argumentează în “Devenirea

oamenilor în procesualitatea socială”, reprezentările se pot grupa şi stabiliza pe

măsură ce se referă la domenii mai cuprinzătoare în modalităţi tot mai coerente;

pentru a desemna noile reprezentări, secundare în raport cu primele, s-a folosit

(preluat) termenul imagini. Având alte proprietăţi decât reprezentările ce le

produc, când devin funcţionale, imaginile marginalizează reprezentările

disparate despre aceeaşi problematică; implicarea lor în procese interpretative

fac posibile alte atitudini, alte mesaje, alte capacităţi acţionale.

Pentru aprofundare analizei este utilă revenirea la problematica

necesităţilor. Deoarece necesităţile ce exercită presiuni aspra oamenilor pot fi de

37

o mare diversitate şi se pot modifica în procesul satisfacerii lor, deoarece

interacţiunile menite să satisfacă anumite necesităţi, aşa cum pot fi ele sesizate şi

interpretate, şi consecinţele derivate ale interacţiunilor şi produselor lor pot

produce noi genuri de necesităţi, poziţiile oamenilor în interacţiuni şi raporturile

dintre ei tind să se complice şi să se diferenţieze. Ele produc specializări de

genul celor desemnate prin conceptele status şi rol. Când oamenii sesizează, fie

şi vag sau eronat, statusul, ei tind să atribuie roluri celor cu care interacţionează

în funcţie de statusul pe care tind să-l satisfacă, dar şi să-şi asume roluri în

interacţiunile la care participă. Se conturează astfel organizări sociale, organizări

diferenţiate de oameni, de manifestările lor, dar şi de situaţiile lor în organizările

pe care ei le susţin atât prin asumarea unor roluri, cât şi prin atribuirea unor

roluri celor cu care interacţionează.

Din aspectele menţionate rezultă posibilitatea ca reprezentările să se

constituie în modalităţi ce concură la conştientizarea statusurilor şi rolurilor; ele

participă şi la atribuirea de roluri şi asumarea lor. Afirmaţia este plauzibilă; dacă

ea nu ar fi corectă, nu s-ar putea identifica situaţii care să ateste că oamenii au

reprezentări (imagini) despre situaţia lor în cele mai diverse situaţii. Tinerii

posedă reprezentări despre profesorii lor, cum şi profesorii dispun de

reprezentări care îi audiază în modalităţi care decurg din rolurile deja asumate.

Şi unii şi alţii, pe măsură ce dispun de noi reprezentări, pot să-şi modifice

rolurile. Reprezentările şi imaginile conturate în timp ce oamenii se află în relaţii

diverse se implică în producerea şi modificare rolurilor, în asumarea lor, ca şi

atribuirea lor.

Deoarece reprezentările(imaginile) pot fi nu doar corecte, deoarece ele pot

fi eronate, vagi, incorecte, se justifică ipoteza: dificultăţile de conlucrare între

oamenii decurg din incompatibilităţile dintre rolurile pe care le asumă şi le

atribuie reciproc, din limitele lor, din erorile de interpretare ce le-au produs. Din

aceste considerente, consider utilă pentru demersul nostru din această lucrare

următoarea diferenţiere în interiorul conceptului, rol social:

38

Rol social funcţional (prin care desemnăm modalitatea în

care rolul ar trebui să fie jucat pentru a îndeplini exigenţele statusului

ce decurg din necesităţile ce le-au produs şi îl susţin);

Rol social atribuit (prin care desemnăm modalitatea în care

un rol este interpretat de cei cu care omul ce-l asumă intră în

interacţiune, ca şi modalitatea în care rolul este prescris prin

reglementări);

Rol social asumat (prin care desemnăm modalitatea în care

un rol este interpretat de omul care trebuie să-l exercite);

Rol social real (prin care desemnăm modalitatea efectivă în

care un om joacă rolul, în care se manifestă ca actor social).

Diferenţierile făcute în interiorul conceptului rol social sunt utile deoarece

permit teoreticianului:

Să semnaleze posibilitatea incongruenţei rolurilor;

Să argumenteze posibilitatea disfuncţionalităţii modalităţilor

de atribuire şi asumare a rolurilor, ca şi roluri reale;

Să explice posibilitatea modificărilor în conţinuturile

rolurilor;

Să dezvăluie conexiunile dintre reprezentări şi imagini, pe de

o parte, şi roluri.

Schiţa obţinută poate fi nuanţată dacă luăm în considerare dimensiunile

analitice ale personalităţii. În modelul elaborat de M. Zlate se distinge între:

Personalitatea proiectată, care indică ce crede omul că alţii

gândesc despre el;

Personalitatea ideală, care desemnează imaginea omului

despre modelul ales din mediul său;

Personalitatea percepută, care desemnează imaginea omului

despre alţii;

Personalitatea autoevaluată, care desemnează imaginea pe

care omul o are despre el însuşi.

39

Cele patru dimensiuni analitice ale personalităţii sunt posibile deoarece

oamenii pot dezvolta în interpretori cele patru genuri de reprezentări (imagini).

Este posibilă ipoteza: la conturarea rolurilor, atât a celor atribuite, cât şi a celor

asumate, concură (pot să concure) toate cele patru genuri de reprezentări.

Un rol asumat vag este plauzibil să fie expresia unor reprezentări vagi, dar

cu cât cele patru genuri de reprezentări produc imagini mai consistente specifice,

asumarea şi atribuirea rolurilor pot fi mai bine conturate mai consistente şi mai

stabile. Este plauzibil, aşadar, ca oricărui rol să-i atribuim cele patru dimensiuni

ca reprezentări (imagini) percepute, proiectate, ideale şi auto evaluate. Limitele

acestor genuri de reprezentări ar trebui să explice dificultăţile ce se manifestă în

atribuirea şi în asumarea rolurilor, posibilitatea manifestării unor

incompatibilităţi, confuzii, inconsecvenţe în manifestarea oamenilor în rol,

posibilitatea incongruenţei rolurilor asumate de om. Se explică astfel dificultăţile

ce se pot constata în interacţiunile dinte oameni; ei îşi asumă roluri şi îşi atribuie

roluri în modalităţi ce pot fi eronate, contradictorii sau vagi ca urmare a limitelor

reprezentărilor ce concură la constituirea lor, reprezentări care se constată că pot

fi de cel puţin patru genuri. De pildă, asumarea rolurilor poate fi diferită de la un

om la altul, în cazul aceluiaşi om de la o secvenţă la alta, în raport cu emergenţa

şi evoluţia reprezentărilor privind ce cred alţi oameni despre acele roluri,

reprezentărilor privind modelul de conduită preferabil (dezirabil), a

reprezentărilor care constituie sistemele de referinţă pentru evaluarea semenilor

şi, nu în ultimul rând, a reprezentărilor despre propriile posibilităţi în rolurile

asumate. Ultima ipoteză face posibile interpretări mai nuanţate ale posibilităţilor

oamenilor de a atribui şi asuma roluri, interpretări care pot să explice diferenţele

mari dinte modalităţile în care oamenii interacţionează pentru satisfacerea

anumitor necesităţi.

Se observă că această schiţă explicativă devine astfel şi una a socializării:

conexiunile dintre necesităţi, interacţiunile menite a le satisface, rezultatele lor,

pe de o parte şi consecinţele derivate ale acestora (reprezentări, imagini, roluri şi

organizarea socială a raporturilor dinte oameni) dezvăluie procese prin care se

40

produc socializări, prin care oamenii şi organizările sociale devin procesori de

informaţii compatibili, care se pot susţine reciproc întreţinând procese

organizante.

2.1.4 Raportul comunicare – status – rol. Asumarea şi atribuirea de roluri.

Datorită faptului că individul aparţine organizaţiilor sociale

instituţionalizate sau neinstituţionalizate, îşi însuşeşte mai multe roluri cu

anumite conexiuni de determinare între ele. Din acest punct de vedere reiese

faptul că individul îşi orientează comportamentul în funcţie de rolurile pe care

acesta trebuie să le realizeze. Raporturile stabilite între comportament,

interacţiunea interindividuală şi interinstituţională precum şi rolurile sociale pe

care le realizează individul, explică caracterul social public sau privat al

comunicării.

Evoluţia statusurilor şi rolurilor sociale asigură funcţionarea comunităţilor

umane în condiţiile în care oamenii îşi dezvoltă capacitatea de a comunica şi de

a prelua unii de la alţii atât statusurile cât şi rolurile derivate din ele.

Gradul de socializare al oamenilor rezultă din compatibilitatea sau

incompatibilitatea dintre rolurile asumate prin necesitatea îndeplinirii acestora.

Ca urmare omul comunică pentru a-şi îndeplini statusurile şi rolurile sociale,

pentru a interacţiona cu altele (superioare sau subordonate), pentru a le modifica

în funcţie de cerinţele mediului social şi nesocial.

În cadrul organizaţiei comunicarea se realizează în strânsă legătură cu

distribuţia statusurilor şi rolurilor atât formal cât şi informal, pe verticală şi pe

orizontală fără a se exclude reciproc. O parte a raporturilor existente între

membrii grupurilor, între aceştia şi conducătorii lor sunt formale date de poziţia

pe care fiecare o ocupă. Comunicarea, în cazul de faţă, are un caracter pregnant

descendent (pe verticală) în corelaţie cu poziţia individului şi ca urmare cu rolul

care îi este atribuit acestuia. Comunicarea formală reiese din interacţiunile

realizate în mod instituţionalizat, pe baza reglementărilor interne, dintre membrii

grupului, liderul grupului fiind desemnat (numit) sau ales în conformitate cu

reglementările legale sau statuale. Între membrii grupului pot exista relaţii

41

interpersonale de tipuri diferite, de la relaţii afective, prieteneşti până la relaţii

deschis conflictuale, dar indiferent de natura lor nu pot suprima în nici un caz

relaţiile formale, oficiale42.

Alături de comunicarea formală se desfăşoară şi comunicarea informală

(neoficială) fiind rezultat al interacţiunilor care apar neoficial între membrii

grupului. Aceasta se constituie în mod spontan şi se bazează preponderent pe

afinităţi şi contacte personale în interiorul grupului (al cărui lider este recunoscut

spontan) structura şi relaţiile personale fiind neoficial reglementate.

Comunicarea informală însoţeşte cu necesitate comunicarea formală fiind

constituită în cadrul acesteia şi fiind caracterizată prin coeziune internă mare,

exercitând o influenţă considerabilă asupra activităţii şi performanţelor

instituţiilor şi organizaţiilor precum şi asupra relaţiilor sociale şi a conduitelor de

grup43.

Teoria procesual - organică relevă conexiuni profunde între comunicare şi

socializarea oamenilor, deci implicit, între comunicare status şi rol.

Socializarea (ca asumare a rolurilor şi exercitare a statusului) determină

atât posibilitatea comunicării cât şi competenţele şi modalităţile de comunicare

specifice în interiorul fiecărui tip de socializare.

Tipurile de socializare (privat, profesional şi cetăţenesc) determină tot

atâtea forme de comunicare: comunicare privată, comunicare profesională şi

comunicare cetăţenească care coexistă şi interacţionează în cadrul societăţii.

Procesele de socializare se desfăşoară pe două direcţii importante care conferă

competenţa în domeniul care face obiectul comunicării şi reglează propriu – zis

relaţiile dintre oameni în procesul comunicaţional.

Comunicarea privată este posibilă datorită cristalizării domeniilor vieţii

private. Acest domeniu prin specificitatea lui este determinat de necesităţile bio

– organizaţiilor manifestându-se prin presiuni ale nevoilor şi intereselor

particulare. Aceasta este profesională şi instituţionalizată iar componentele ei

nonverbale pot fi dominante. Comunicarea profesională este dominantă în

organizaţii fiind condiţionată de capacitatea de comunicare a oamenilor.

42

În viziunea teoriei procesual - organice numai la o primă evaluare, de

suprafaţă, comunicarea este optimă dacă oamenii atribuie şi asumă roluri în

modalităţi compatibile cu rolurile atribuite formalizat prin reglementări în cadrul

organizaţiilor. Atribuirile formalizate sunt realizate de anumiţi oameni, deci sunt

dependente de capacităţile lor interpretative, de felul în care s-a realizat

socializarea lor, precum şi de competenţa lor profesională de organizare şi de

comunicare. Având în vedere faptul că această atribuire formalizată a rolurilor

se realizează subiectiv fără o evaluare amplă a situaţiei, nivelul la care se

situează este unul empiric şi în astfel de cazuri rolurile jucate de oameni nu se

pot dovedi a fi funcţionale (pot conţine multe erori).

Funcţionalitatea rolurilor profesionale este cea care dă măsura

corectitudinii şi eficacităţii rolurilor asumate şi a celor atribuite în organizaţii

prin reglementări şi a rolurilor pe care oamenii şi le atribuie reciproc şi a

rolurilor pe care oamenii le asumă44.

Funcţionalitatea rolurilor şi ca urmare a comunicării în organizaţii se

obţine numai atunci când comportamentele satisfac cerinţele “obiect” ce decurg

şi din natura oamenilor şi din natura domeniilor la care oamenii se raportează

prin interacţiunile dintre ei şi din caracteristicile organizaţiei.

Comunicarea profesională capătă rigoarea şi precizia stasurilor şi rolurilor

profesionale în timp ce comunicarea în alte domenii este marcată de interese,

dificultăţi de interpretare, nivel de informare, prejudecăţi, cerinţe, tradiţii şi

practici. Socializarea cetăţenească este importantă deoarece de ea depinde

socializarea profesională şi cea privată. Comunicarea cetăţenească aparţine

comunicării publice “are loc în primul rând în spaţiul public”45 fiind dominată de

instituţii şi de mijloace de comunicare în masă. Acesta este tipul de comunicare

care determină implicarea omului în viaţa publică, în care confirmă sau infirmă

modul de viaţă oferit şi îşi asumă sau nu drepturile şi obligaţiile cetăţeneşti.

În studiul prezent am accentuat comunicarea profesională deoarece

aceasta respectă problematica de studiu a lucrării de faţă, care îşi propune mai

mult sau mai puţin evaluarea competenţei în comunicare a comandantului de

43

subunitate, competenţă care consider că este în mare parte profesională, fiind

susţinută de comunicarea privată şi de cea cetăţenească.

2.2 Formarea competenţelor în cadrul organizaţiei

Pentru a evalua în mod corespunzător formarea competenţelor în cadrul

organizaţiei, trebuie, pentru început, să explicăm termenul “organizaţie”, termen

de natură complexă care a obţinut numeroase interpretări de-a lungul timpului.

Considerând că argumentele în favoarea teoriei procesual – organice sunt

suficiente, vom prezenta interpretarea organizaţiei pe baza modelului oferit de

procesualitatea socială.

2.2.1 Organizaţia în perspectiva procesual – organică.

Având în vedere contextul interpretativ oferit de teoria procesual -

organică organizaţiile sunt “socio–organizări parţial explicite, ce se

specializează în interiorul socio - organizărilor specializate în funcţie de

caracteristicile acestora, pentru a satisface anumite necesităţi conştientizate ca

nevoi”46.

Organizaţiile emerg prin explicitarea şi obiectivarea statusurilor şi

rolurilor, prin explicitarea unor criterii şi reguli utilizabile în coordonarea unor

acţiuni pentru a obţine anumite efecte, prin specializarea unor oameni care îşi

asumă rolurile şi prin recunoaşterea lor de către cei incluşi în organizaţie sau de

către cei care intră în relaţie cu ea.

Socio – organizările sunt produsul unor procese de natură informaţională

care se constituie şi întreţin ceea ce numim procesori socio – interpretativi sau

socio – procesori. Dacă sunt acceptate ipotezele referitoare la interpretori (care

pot genera condiţiile emergenţei organizaţiilor) rezultă că organizaţia

funcţionează ca un socio – interpretor specializat care procesează informaţia

folosind reguli incluse în normele explicite, în simbolurile organizaţiei, în

caracteristicile limbajelor şi în competenţele oamenilor care le întreţin

funcţionarea.

44

Cu toate că fac posibilă existenţa unor competenţe care se specializează

exclusiv în implicarea şi funcţionarea lor, organizaţiile se află în stări departe de

echilibru fiind astfel încă nesatisfăcătoare. Aceasta decurge din faptul că socio –

interpretorii, care se constituie în cadrul organizaţiilor şi interpretorii oamenilor

implicaţi în funcţionarea acestora, se modifică datorită influenţelor pe care

anumite procese din cadrul organizaţiei le exercită asupra lor producând periodic

discontinuităţi în buna organizare şi funcţionare a organizaţiilor.

Organizaţiile nu se reduc numai la organizarea concretă (explicită) şi la

activităţile pe care oamenii le realizează în cadrul lor, ci şi constituie un proces

amplu de conştientizare a fenomenelor şi proceselor informaţionale energetice

care au loc în cadrul acestora. Procesele care au loc în cadrul organizaţiilor

reprezintă componenta parţial explicită a proceselor care se situează în funcţie

de caracteristicile oamenilor şi ale situaţiilor pe care ei le-au generat prin alte

activităţi precum şi prin acţiunea propriu – zisă.

În condiţiile de faţă activităţile sunt parţial voluntare iar limitele decurg

îndeosebi din neputinţa oamenilor de a se raporta satisfăcător la propriile

manifestări în timp real.

“Organizaţiile sunt produse şi expresii ale posibilităţilor sociale de

procesare a informaţiilor, posibilităţi concretizate în socio – interpretori care

funcţionează pentru a obţine un anumit rezultat, prin cooperarea dintre oamenii

care acţionează în funcţie de propriile interpretări (date de poziţia lor) date

organizaţiilor, în limitele ce decurg din posibilităţile lor informaţionale.”47

Prin generarea organizaţiilor, socio – organizările devin mai performante,

devin posibile raporturi critice la acţiuni şi la participarea oamenilor în cadrul

acestora. Prin apartenenţa la organizaţii se obţine o creştere a integrării

oamenilor în socio – organizări specializate şi sporesc presiunile ca ei să

satisfacă exigenţe ce decurg din apartenenţa la organizaţii.

2.2.2 Competenţe necesare oamenilor în cadrul organizaţiilor.

45

Una dintre problemele complexe ale teoriilor socio – psihologice este

constituită de formarea şi dezvoltarea competenţelor de orice natură (individuale

cât şi colective) în cadrul organizaţiilor.

Având în vedere complexitatea şi numărul ridicat al definiţiilor în ceea ce

priveşte competenţa putem reproduce într-un mod general ceea ce “termenul”

constituie în concepţia teoriilor socio – psihologice. Termenul desemnează

trăsătura caracteristică unei persoane de a dispune de cunoştinţele şi deprinderile

necesare realizării sarcinilor profesionale, raportându-se strict la personalitate.

Competenţa acoperă un ansamblu de capacităţi cognitive, psiho – morale, psiho

– somatice prin care agentul unei acţiuni profesionalizate îşi fundamentează şi

îşi exprimă funcţiile profesiei sale48. Observăm conform definiţiei prezentate că

între competenţă şi capacitate se instituie un raport de subordonare, capacităţile

fiind cele care determină şi influenţează competenţele.

Pentru o analiză mai atentă a competenţelor necesare funcţionării

organizaţiilor vom păstra cadrul teoretic în care am integrat lucrarea de faţă –

modelul procesual – organic al procesualităţii sociale – dispunând şi de ajutorul

problemelor abordate anterior.

Luând în considerare diversitatea contextelor şi interpretărilor asupra

competenţei în care se situează celelalte teorii, psihologice sau sociologice, îmi

permit să afirm că modelul procesual – organic este cel mai în măsură să

determine obţinerea unor interpretări satisfăcătoare în ceea ce priveşte

competenţa datorită abordării unei analize unitare.

2.2.3 Constituirea competenţelor cognitive.

Încă din primul stadiu al fiinţării lor oamenii sunt dependenţi de

capacitatea de procesare a informaţiilor proprie organizărilor în care sunt

socializaţi, capacitate care iniţial este redusă şi urmează să se amplifice sub

diferite presiuni “în modalităţi numeroase şi neechivalente”49.

După cum argumentează L. Culda, iniţial, oamenii dispun doar de

competenţe figurative şi se raportează doar la aspecte disparate din mediu, în

funcţie de posibilităţile oferite de bioprocesări. Stadiului iniţial al capacităţii

46

figurative îi corespunde o formă simbolică de organizare sociale “primară”

posibilă în limitele procesării figurative. Omul începe prin a dispune de

competenţe interpretative cu destinaţii specializate în funcţie de presiuni ale

unor necesităţi (competenţe care permit supravieţuirea omului în anumite

situaţii). Prin dezvoltarea interpretorilor şi prin emergenţa unor noi capacităţi

interpretorii, care fac oamenii capabili să exploreze situaţia lor existenţială, se

constituie competenţe interogative prin intermediul cărora se deschid noi

orizonturi informaţionale. Omul devine capabil să investigheze nu numai propria

fiinţare în condiţii sociale ci şi condiţia umană şi posibilitatea existenţei.

Prin noii interpretori formaţi oamenii capătă posibilitatea de a obţine

“conştientizări ce se referă la situaţia existenţială a speciei umane”50, la situaţia

lor în raport cu organizările sociale în care funcţionează. Astfel interogările

centrate pe condiţia umană (mijloc de referinţă fundamental) modifică situaţia

existenţială a oamenilor prin faptul că aceştia ajung să conştientizeze situaţii tot

mai diversificate, multe dintre ele problematice, pot realiza acţiuni productive,

pot interveni în organizaţiile sociale şi în propria fiinţare în modalităţi care

transced posibilităţile bioprocesorilor. Se conturează astfel interpretori

specializaţi pe care-i denumim self – interpretori ce produc interpretări ale

posibilităţii fiinţării omului în spaţiul social.

Comunicarea dintre oameni favorizează şi stimulează obiectivarea

interogărilor, transmiterea şi preluarea unor interpretări în procesul self –

interogativ. Competenţele formate anterior duc la realizarea competenţei self –

interogative ca rezultat al presiunilor informaţionale. Competenţele self –

interogative exercită influenţe şi prin faptul că produsele lor pot deveni sisteme

de referinţă pentru conceperea acţiunilor de tip învăţare. Aceste competenţe

rămân însă, competenţe individuale care se pot realiza şi în afara socio –

organizărilor specializate şi produc interpretări ce influenţează doar propria

modalitate de a acţiona şi, eventual, a oamenilor cu care se comunică.

Modelul procesualităţii sociale face plauzibilă ipoteza: iniţial

competenţele se constituie fără intervenţii deliberate, prin participarea la acţiuni

47

în grup, prin consecinţe formatoare ale unor situaţii care solicită omul să

acţioneze; într-o a doua etapă, în socio – organizări se constituie competenţe

care acţionează sistematic pentru a forma noi competenţe în funcţie de

interpretările date acestora; a treia etapă este generată de dezvoltarea

competenţelor interogative, produsele acestora putând deveni interpretări cadru

pentru a forma competenţe şi inclusiv pentru a le evalua. Ca o concluzie

emergenţa procesării interogative este nu numai posibilă, fiind necesară

procesualităţii informaţionale ci şi se constituie într-un mecanism de self –

dezvoltare a capacităţii de procesare a informaţiei sociale ca urmare a

presiunilor pe care oamenii, prin acţiunile şi prin consecinţele acestora, le

dezvoltă în socio – organizări51.

2.2.4 Dimensiunile sociale şi profesionale ale competenţelor

Pentru ca oamenii să funcţioneze în organizaţii ei trebuie, nu doar “să

cunoască” şi “să respecte” rolurile în variantele conştientizate, ci şi să deţină

anumite competenţe pentru funcţionalitatea ansamblului.

Capacitatea oamenilor de a comunica în organizaţii în modalităţi care le

întreţin funcţionarea decurge din două genuri de competenţe:

competenţă profesională;

competenţă socială.

Competenţele profesionale constau în posibilităţile de procesare a

informaţiilor care susţin interacţiunile specializate ale oamenilor prin care se

obţin anumite efecte.

Competenţele sociale constau în posibilităţile de procesare a informaţiilor

referitoare la reglarea relaţiilor dintre participanţii la interacţiunile propuse,

solicitate de obţinerea efectelor scontate. Competenţa socială se obţine prin

asumarea şi atribuirea de roluri şi prin formarea unor seturi de competenţe care

fac posibilă procesarea informaţiilor conform rolurilor asumate şi a celor

atribuite. Competenţa profesională se poate produce prin asimilarea unor

informaţii despre domeniul ce face obiectul interacţiunii şi despre propria

intervenţie în acel domeniu, prin formarea unor capacităţi de operare cu

48

informaţiile disponibile întru realizarea unor acţiuni, respectând anumite reguli.

La aceste două competenţe se ajunge prin specializarea unor interpretori.

Lucian Culda identifică cinci tipuri de interpretori din care rezultă

totalitatea modalităţilor de raportare a oamenilor la procesualitatea socială:

interpretori bio – funcţionali care susţin funcţionarea biologică şi satisfac

nevoi ale organismului.

Interpretori socio – integratori care dau oamenilor capacitatea de a se localiza

în mediul social concret.

Interpretori specializaţi (sociali şi profesionali) care asigură competenţele

profesionale şi deţin capacitatea oamenilor de a funcţiona în organizaţii.

Interpretori self – integratori care permit oamenilor să mediteze asupra

situaţiei omului în societate.

Interpretori interogativi de tip conceptual prin intermediul cărora oamenii

devin capabili să interogheze52.

Între competenţele sociale şi cele profesionale există conexiuni care

decurg din specificul interacţiunilor şi din atitudinile oamenilor în aceste

interacţiuni.

Ca urmare a prezentării relativ explicite a modului în care se constituie

competenţele consider că acestea au un rol foarte important în procesul

comunicării, pentru care sunt necesare un set complex de competenţe care să

asigure buna sa funcţionare.

2.3 Constituirea competenţelor necesare pentru gestionarea comunicării.

2.3.1 Competenţa în comunicare.

Conform interpretării procesual – organice, capacitatea de comunicare

este graduală, conexiunile care se pot realiza între bioprocesori; interpretori

produşi de socializare şi cei produşi de raportarea oamenilor la diverse aspecte

din ambianţa lor. După cum am argumentat anterior capacităţile determină şi

influenţează competenţele iar capacitatea de comunicare prezintă două

componente:

49

componenta nativă (totalitatea predispoziţiilor de comunicare de natură

fizică, psihică, etc.)

componenta socială (dezvoltată în urma unor procese formative şi de

învăţare a regulilor de comunicare).

Componenta socială reprezintă competenţa în comunicare fiind expresia şi

produsul interpretărilor teoretice ale comunicării, dar în acelaşi timp şi

modalitatea de utilizare a capacităţilor de comunicare specifice individului. Se

face distincţia dintre “capacitate (vorbim despre ceva care există şi poate fi

cultivat zi de zi) şi competenţă (necesitatea formării de abilităţi şi priceperi care

să valorifice potenţialităţile oferite de capacităţi)”. În orizontul interpretativ al

teoriilor clasice competenţa în comunicare defineşte sistemul de reguli şi criterii

după care omul generează şi realizează sistemul de comunicare, elaborează

mesaje informaţionale şi le redă.

2.3.2 Constituirea competenţei de a gestiona comunicarea.

Anterior, am amintit de tipurile de interpretori care duc la specializarea

competenţelor profesionale şi sociale. Constituirea competenţelor oamenilor în

contexte sociale, inevitabil particulare, particularizează proprietăţile

interpretorilor. Particularităţile se manifestă în modalităţi care decurg din

finalităţile proprii interpretorilor biofuncţionali, profesionali şi socio –

integratori (cetăţeneşti). Interpretorii bio – funcţionali nu reuşesc să ducă la

satisfacerea necesităţilor bioprocesorilor şi se constituie în modalităţi care nu de

puţine ori conţin erori. Interpretorii profesionali orientează oamenii spre

competenţe sociale dependente de anumite orizonturi semantice iar interpretorii

socio – integratori sunt cei mai tensionaţi în raport cu interpretorii biofuncţionali

şi cu cei profesionali, caracteristicile lor fiind diferite de la un om la altul.

În fiecare dintre cele trei ipostaze în care oamenii se pot afla sunt activi

interpretori ce dau o anumită capacitate de acţiune în domeniu şi interpretori

care mijlocesc comunicarea între oameni în organizările sociale.

Competenţele profesionale se formează în raport cu caracteristicile socio –

organizărilor specializate anterior constituite. Când oamenii se formează în socio

50

– organizări primare competenţele lor interpretative se reduc la cele figurative,

iar când se formează în socio – organizări derivate competenţele sunt verbale şi

muzicale (armonice)53. În concordanţă cu acestea se dezvoltă competenţe de

comunicare: figurative, verbale şi muzicale.

Posibilitatea ca oamenii să-şi formeze competenţe de comunicare verbale

şi figurative astfel încât să fie capabili să participe la diferite acţiuni, generează

situaţii care presupun coordonări, schimburi de produse, recunoaşterea şi

protejarea reciprocă. Fiecare competenţă presupune noi semne verbale cărora li

se asociază anumite valenţe interpretative, noi tipuri de procese intepretative cu

caracteristici diferite de cele anterioare care aduc în zona conştientizărilor noi

problematici şi alte domenii de referinţă.

Presiunile pentru a se constitui noi competenţe decurg din modificările

care se produc la nivelul socio – organizărilor generând necesitatea gestionării

situaţiilor sociale, a găsirii soluţiilor pentru ca socio – organizările specializate

să poată conlucra pentru ca oamenii să poată funcţiona în cadrul lor.

Această nevoie socială generează socio – interpretori verbali specializaţi

numiţi socio – interpretori gestionali şi sunt cei care dau competenţa gestionării

situaţiilor, inclusiv a comunicării în organizaţii.

Din perspectiva procesual – organică se poate susţine că necesităţile de

gestionare nu se reduc numai la aspecte disparate conştientizate în anumite

orizonturi informaţionale. Necesităţile de gestionare include reproducerea socio

– organizărilor în modalităţi care să facă din acestea medii favorabile oamenilor

şi a comunicării dintre ei.

2.3.3 Gestionarea comunicării din perspectivă procesual – organică.

În interpretarea procesual – organică devine posibilă pentru prima oară,

analiza unitară a necesităţilor de gestionare şi comparare a acestora cu

interpretările ce le se dau în orizontul informaţional în care se manifestă.

Gestionarea comunicării nu poate fi concepută în afara relaţiilor cu

celelalte acţiuni care deţin finalităţi gestionare şi care susţin organizaţiile. În

51

cadrul activităţilor gestionare, gestionarea comunicării se regăseşte printre

acţiunile care au ca principale scopuri:

gestionarea situaţiei organizaţiei în socio – organizări.

Gestionarea resurselor organizaţiei.

Gestionarea comunicării în organizaţii.

Asigurarea funţionalităţii organizaţiei.

Gestionarea comunicării este prezentă în toate procesele de gestionare din

cadrul organizaţiilor îndeosebi în reproducerea organizaţiilor şi gestionarea

reproducerii resurselor umane şi financiare. Gestionarea comunicării se

manifestă în organizaţii pe două direcţii principale date de preocupările

oamenilor în organizaţie şi de interdependenţa dintre aceştia. Deosebim astfel

preocupări cu scopul:

- de dezvoltare a capacităţilor oamenilor de a procesa informaţii, de a fi

activi şi constructivi în organizaţii;

- de controlare a capacităţilor interpretative ale oamenilor astfel încât să nu

se poată dirija comportamentele lor.

Cea dintâi orientare se concretizează în acţiunile de tip educaţional iar cea

de-a doua în acţiuni agresive; orientări care determină manifestarea procesului

de gestionare a comunicării pe două direcţii: gestionare în vederea educaţiei şi

gestionare în vederea protecţiei faţă de agresiunea informaţională.

Gestionarea comunicării în vederea educaţiei presupune atât transmiterea

cât şi recepţionarea de informaţii. Procesarea informaţiei transmise şi primite în

modalităţi benefice pentru organizaţie face şi aici obiectul gestionării

comunicării prin specializarea interpretorilor şi prin specializarea statusurilor şi

rolurilor pe care aceştia le atribuie. O mare importanţă o prezintă posibilitatea de

a identifica crizele de comunicare şi capacitatea gestionării lor (studiul aplicativ

al lucrării se va desfăşura în acest sens), prevederea apariţiei crizelor de

comunicare şi blocarea apariţiei discontinuităţilor şi barajelor în comunicare.

Prin expresia “criză de comunicare în organizaţie” L. Culda desemnează situaţia

în care comunicarea profesională între oameni, pentru satisfacerea unor

52

necesităţi, nu se mai dovedeşte a fi funcţională54. Suspiciunea, nerespectarea

normelor de comunicare, lipsa autorităţii în relaţiile ierarhice, colaborarea unora

dintre oamenii din organizaţii în activităţi ce o afectează, sunt indici ale crizei

comunicării profesionale în cadrul organizaţiei.

Este nevoie de conştientizarea faptului că o criză de comunicare în

organizaţie poate precede şi chiar determina criza unei organizaţii.

Sesizarea implicaţiilor comunicării în starea organizaţiei este la originea

preocupărilor pentru a se elabora şi implementa strategii de gestionare a

comunicării în organizaţii, precum şi la originea agresiunilor informaţionale.

Iniţial comunicarea în organizaţii se desfăşoară spontan, în funcţie de măsurile

care reglează raporturile interpersonale pentru îndeplinirea unor obiective, dar

dificultăţile care intervin în proces sunt tot mai clar sesizate si drept urmare se

constituie necesitatea de elaborare a deciziilor care au ca scop îmbunătăţirea

relaţiilor informaţionale în interiorul organizaţiei, ceea ce presupune o bună şi o

corectă gestionare a comunicării. Soluţia procesual – organică constituie

alternativa la teoria despre managementul organizaţiilor iar abordarea procesual

– organică produce o deschidere care este diferită de numeroasele soluţii

conturate până acum. Noua concepţie decurge din identificarea presiunilor

exercitate de necesităţi şi de interpretarea dată genurilor de necesităţi care

trebuiesc satisfăcute în cadrul organizaţiei.

Am arătat în capitolul anterior conexiunile dintre comunicarea publică şi

cea privată în cadrul organizaţiilor din care reies două genuri de socializări care

oferă repere pentru reconsiderări majore în socializarea oamenilor şi în

modalităţile în care aceştia recepţionează şi interpretează comunicarea.

De asemenea problematica gestionării relaţiilor publice poate fi

interpretată în modalităţi care iau în considerare raporturile dintre comunicarea

publică şi cea privată, dintre procesori şi interpretori şi dintre diversele tipuri de

interpretări. Din totalitatea afirmaţiilor desprinse anterior se pot contura câteva

modalităţi necesare gestionării comunicării, utilizând cadrul teoretic procesual –

organic (desprins în urma cercetării teoretice):

53

- posibilitatea reproducerii organizaţiilor în funcţie de necesităţile care se

cer a fi satisfăcute prin gestionarea comunicării;

- interpretarea necesităţilor care trebuiesc satisfăcute;

- specializarea comunicării prin specializarea statusurilor şi funcţionarea

rolurilor;

- identificarea dificultăţilor de comunicare şi a surselor acestora;

- formalizarea canalelor şi modalităţilor de comunicare;

- specializarea interpretorilor implicaţi în comunicare în funcţie de

domeniul în care se comunică şi de problematica relaţiilor informaţionale;

- favorizarea comunicării constructive între oamenii din organizaţie;

- gestionarea relaţiilor informaţionale atât în cadrul organizaţiei cât şi în

relaţiile cu parteneri din afara ei;

- gestionarea comunicării în contextul reproducerii organizaţiei astfel încât

aceasta să fie capabilă să satisfacă necesităţile sociale din interiorul socio

– organizărilor specializate în care funcţionează:

în urma desprinderii acestor modalităţi necesare gestionării comunicării

putem afirma: “cu cât organizaţiile sunt mai complicate, cu cât în interiorul

acestora se desfăşoară activităţi pentru satisfacerea mai multor necesităţi,

necesităţile de gestionare a comunicării se amplifică iar comunicarea spontană în

organizaţie nu poate fi satisfăcătoare nici pentru oameni şi nici pentru

organizaţie propriu – zisă.”

2.4 Necesitatea cercetării teoretice în gestionarea comunicării.

Cercetarea teoretică deschide noi orizonturi în comunicare cât şi în

domeniile în care este aplicată, fapt pentru care consider având ca reper

concepţia procesual – organică, că reprezintă “cheia gestionării comunicării în

variantele cele mai satisfăcătoare”.

Dezvoltarea capacităţilor de interpretare empirice, atât a celor simbolice

cât şi a celor analitice, sporeşte posibilităţile de acţiune dar şi complică situaţiile

cu care oamenii se confruntă, situând oamenii în contexte tot mai diversificate si

problematizând situaţia acestora.

54

Prin cercetare teoretică oamenii produc informaţii ce fac posibilă

comunicarea la niveluri de organizare tot mai îndepărtate de nivelul acceptabil

bioprocesorilor, şi prin procesele activităţii cognitive oamenii devin capabili să

se implice în organizări şi în procese altfel inacceptabile. Pe măsură ce

cunoaşterea teoretică se conturează şi reuşeşte să producă teorii utilizabile, ea

devine principala componentă a producţiei de resurse informaţionale umane.

Acţiunile menţionate anterior generează statusuri şi roluri specializate pentru

gestionarea anumitor aspecte ale comunicării (a crizelor de comunicare) şi sunt

cu atât mai performante cu cât pot să beneficieze de rezultate mai bune ale

cercetării teoretice.

Drept urmare, când devine posibilă, gestionarea comunicării nu poate fi

de la început performantă; limita este dată de cercetarea teoretică precum şi de

capacitatea organizaţiilor de a fructifica posibilităţile emise de teoriile

obiectivate, disponibile. De asemenea, pe măsură ce în organizaţii se produc

modificări, pe măsură ce situaţia organizaţiei în procesualitatea socială se

modifică comunicarea se realizează în noi condiţii, iar gestionarea ei necesită

noi soluţii.

Comunicarea influenţează organizaţiile deoarece semnificaţiile care fac

obiectul relaţiei produce modificări în oameni şi în raporturile dintre aceştia,

îndeosebi prin presiunile pe care le exercită asupra capacităţii oamenilor de a

acţiona în funcţie de rolurile atribuite de organizaţie dar şi de rolurile asumate de

oameni.

Poziţia privilegiată a cercetării teoretice decurge din capacitatea de a

produce interogarea propriei existenţei în modalităţi cu rezultate ce concură la

reorganizări succesive ale competenţelor interpretative şi la evaluări critice ale

producţiilor teoretice anterioare55.

Toate aceste aspecte amintite mai sus, având drept cadru principal

cercetarea teoretică argumentează necesitatea gestionării comunicării în

organizaţii în variante teoretice satisfăcătoare.

55

CAPITOLUL III

ROLUL COMUNICĂRII ÎN ORGANIZAŢIA MILITARĂ

3.1 Particularităţi ale comunicării în organizaţia militară.

3.2 Conţinutul comunicării la nivelul subunităţii militare.

3.3 Particularităţi ale comunicării comandantului în rolul său de

educator.

3.1 Particularităţi ale comunicării în organizaţia militară.

Pentru a putea ajunge la o bună înţelegere a rolului pe care comunicarea

îl deţine în cadrul organizaţiei militare, trebuie ca mai întâi să obţinem o viziune

clară a ceea ce reprezintă organizaţia militară.

Definiţia organizaţiei militare din perspectiva teoriilor existente se

conturează ca fiind “acea entitate socială, specifică, constituită în mod deliberat

dintr-un număr suficient de indivizi ce deţin statute şi îndeplinesc roluri bine

definite, care urmăresc în mod organizat realizarea scopului pentru care a fost

creată, acela al apărării naţionale”56.

Organizaţia militară conform teoriilor clasice reprezintă o organizaţie de

tip autoritar. Diferitele tipuri de organizaţii ca structuri autoritare au fost

56

realizate de către Maxx Weber. Organizaţia militară se încadrează în tipul

organizaţiei birocratice, reprezentând un sistem numit raţional deoarece

mijloacele de realizare a unor scopuri sunt desemnate în mod specific, iar

autoritatea este exercitată prin intermediul unui sistem de reguli şi norme de tip

formal. Eficienţa sistemului se regăseşte în forma sa de organizare, funcţiile sunt

ordonate ierarhic iar la diferite nivele autoritatea este concentrată în partea

superioară a organizaţiei. Caracteristicile organizaţiei birocratice sunt cele pe

care le întâlnim în domeniul militar:

structură ierarhică autoritară – fiecare funcţie sau post se află sub conducerea

uneia superioare;

sistem de norme, reguli şi reglementări formale;

specializarea – diviziunea clară a muncii între membrii organizaţiei;

promovarea în carieră;

impersonalitate şi imparţialitate – sunt excluse manifestările afective.

Modelul procesual organic arată că armata este populată în primul rând de

“socio – interpretori luptători” ale căror principale competenţe interpretative

generatoare de resurse informaţionale sunt utile în apărare sau pentru a agresa.

Pe lângă această competenţă, armata are şi o competenţă gestionară a

situaţiilor sociale şi una productivă în care includem rolul său instructiv –

educativ. Educaţia reprezintă una din sarcinile armatei prin intermediul ei

producând resurse umane.

Armata a acumulat rolul educativ în momentul în care a înţeles că nu

poate fi realizată finalitatea sa luptătoare fără ca cei care o alcătuiesc să deţină o

anumită competenţă în procesarea informaţiilor57. Ca liant al rolului educativ, a

apărut necesitatea realizării unei comunicări optime în structură pentru a duce la

finalitatea acesteia în condiţii favorabile.

Pentru sistemul militar comunicarea reprezintă o formă esenţială de

adaptare a organizaţiei militare la schimbările rapide din cadrul ei, precum şi din

mediul extern58.

57

Gestionarea comunicării în organizaţia militară s-a impus ca o necesitate

încă de la constituirea armatelor, reglementarea comunicării pe verticală,

uniformele şi semnele folosite pentru a diferenţia militarii pe grade şi

specialităţi, explicitarea unor interdicţii de comunicare, indică o anumită

înţelegere a necesităţi de a controla comunicarea între militari.

Abordarea comunicării în cadrul organizaţiei militare reprezintă un proces

complex cu multe finalităţi, fapt pentru care consider(conform obiectivelor

lucrării) că este mult mai concludent studiul comunicării în cadrul subunităţii

militare.

3.2 Conţinutul comunicării la nivelul subunităţii militare

Subunitatea este o socio – organizare generată de necesitatea îndeplinirii

unor roluri în socio – organizarea în care este înglobată. Ea la rândul său,

înglobează militari şi comandanţi (în cadrul oricărei organizaţii formale există

două componente clar diferenţiate: conducerea şi subordonaţii) deci indivizi ce

deţin capacităţi de procesare a informaţiei. Subunitatea faţă de alte socio –

organizări prezintă anumite particularităţi:

nu este independentă, fiind integrată într-o socio – organizare superioară şi

unde relaţiile cu aceasta fiind foarte puternice din punct de vedere structural;

organizarea relaţiilor interumane este, sub aspect formal, încadrată în

regulamente militare iar aspectul informal apărând după popularea

subunităţii;

la formare cuprinde oameni de vârstă apropiată, care deţin capacităţi diferite

de procesare a informaţiei.

Conţinutul comunicării în subunitate este determinat şi de finalităţile care

se doresc a fi atinse prin procesele informaţionale:

- formarea subunităţii ca grup luptător, deschis acţiunilor educative şi ca

mediu educaţional pentru militari;

- orientarea competenţei interpretative de grup spre conlucrare;

- impunerea de interpretări cadru care să favorizeze formarea coeziunii de

grup.

58

Considerând ca interpretare cadru suportul teoriei procesual - organice

prezentate în prima parte a acestei lucrări putem explica conţinutul comunicării

la nivelul interrelaţiilor în subunitate, cu afirmaţia că aceasta se diferenţiază în

funcţie de contextul comunicării şi de situaţia în care se comunică.

Conţinutul comunicării la nivelul subunităţii trebuie determinat prin

delimitarea interrelaţiilor din subunitate. În relaţia comandant – subordonaţi

conţinutul comunicării este delimitat de regulamente în instrucţiuni şi norme

juridice. Această formă de comunicare se înscrie în cadrul relaţiilor formale pe

verticală desfăşurată prin ordine, dispoziţiuni şi îndrumări. Relaţia dintre

comandant şi subordonaţi este strict legată de formalizarea comunicării, care are

rolul de a realiza funcţionalitatea cadrului organizat (subunităţii). Această

formalizare a comunicării reiese dintr-o serie de necesităţi care sunt prevăzute în

cadrul regulamentar sub care funcţionează subunitatea. Formalizarea limitează

unele aspecte ale comunicării (aspectele subiective) şi promovează aspectele

care duc la îndeplinirea obiectivelor subunităţii. Formalizarea comunicării este

strict dependentă de reţeaua de statusuri şi roluri şi reiese din modificarea

surselor de insecuritate şi dezvoltare a capacităţii de cercetare teoretică.

Regulamentele statuează raporturile dintre comandanţi şi subordonaţi, libertatea

comandantului fiind strict delimitată. El beneficiază de o oarecare libertate în

stabilirea strategiei de gestionare a comunicării competenţă formată în

instituţiile militare de învăţământ şi dezvoltată de-a lungul carierei.

Regulamentele, ordinele, instrucţiunile statuează în mod clar conţinutul şi

forma raporturilor de serviciu atât în plan vertical cât şi în plan orizontal. Sunt

stabilite drepturile şi obligaţiile cadrelor de conducere şi ale subordonaţilor,

normele care trebuie să guverneze raporturile de serviciu dintre comandant şi

subordonaţi, modul de adresare reciprocă, formule şi modalităţi de salut.

Reglementările oficiale nu pot cuprinde totalitatea relaţiilor dintre militarii dintr-

o subunitate sau dintre cadrele dintr-un anumit compartiment, fiind vorba de

relaţiile informale care se realizează atât pe orizontală cât şi pe verticală.

59

După cum am precizat în capitolul anterior comunicarea deţine şi un

aspect informal aspect care nu este prevăzut în cadrul regulamentar în care

subunitatea fiinţează.

Dincolo de raporturile stabilite prin regulamente, de la structurile

organizatorice existente, în viaţa de zi cu zi iau naştere, în mod obiectiv foarte

multe legături între militarii cu grade şi funcţii diferite, de vârste variate şi cu

experienţe şi cunoştinţe mai mult sau mai puţin apropiate.

Comunicarea informală deţine un rol foarte important şi numeroşi

specialişti îi atribuie un rol “cheie” în înţelegerea şi definirea relaţiilor

interumane în general, a grupurilor şi chiar a societăţii58. În momentele în care

comunicarea iese din cadrul regulamentar, comandantul poate să transmită

fiecărui subordonat, colectivului în întregul său sentimentul utilităţii, valorii şi

necesităţii acţiunii spre îndeplinirea obiectivelor subunităţii reuşind astfel să

ducă la o bună înţelegere a rolului pe care fiecare membru îl deţine.

Comunicarea informală este inevitabil influenţată de particularităţile de

procesare a informaţiilor, de nivelul de educaţie şi de natura aspiraţiilor a

persoanelor implicate, ceea ce influenţează modul de “recepţie” şi “emisie” al

conţinutului comunicării. Un prim aspect al comunicării informale, fiind

subordonat relaţiilor formale, care în marea lor majoritate sunt impuse, îl

reprezintă natura relaţiilor de atracţie, repulsie şi indiferenţă dintre membri

precum şi modul de interacţiune al acestora. Coeziunea grupului precum şi

disfuncţionalităţile în comunicare va depinde nu numai de numărul membrilor

care se atrag sau resping reciproc ci şi de intensitatea acestor reacţii59.

Comunicarea are un puternic rol educativ din care reiese relaţia dintre

comunicare şi reproducerea resurselor umane. Educaţia se realizează prin

comunicare, dar scopul său este de a reproduce şi a gestiona în metodele cele

mai optime resursele umane. Din acest punct de vedere conţinutul comunicării

este instructiv – educativ. Rolul educativ este atribuit în cea mai mare măsură

comandantului de subunitate, educaţia reprezentând o competenţă şi nu o

structură sau organizare. Competenţa educativă a comandantului este clarificată

60

dacă reuşim să explicăm un aspect care stă la baza comunicării în cadrul

subunităţii militare şi anume – raporturile posibile în care se află cu capacitatea

umană de procesare. Comandantul se poate afla în două tipuri de raporturi,

cantitativ diferite, cu capacitatea umană individuală de procesare a informaţiilor:

- de incompatibilitate, manifestate prin implicarea comandantului în

procesul educativ şi care nu este funcţională şi nu are finalitate aportul

acestuia fiind nul sau negativ;

- de compatibilitate, pune în evidenţă situaţia în care comandantul este “pe

măsura” capacităţii umane de procesare a informaţiilor.

Comandantul în postura de educator, reprezintă o fiinţă complexă care

pentru a se revărsa asupra celui educat trebuie să cumuleze o serie de însuşiri.

Privind comunicarea sub aspectul ei instructiv – educativ, gestionarea sa de către

comandant se face pe baza documentelor program care stau la dispoziţia

educatorului militar. Sub acest aspect comandantul trebuie să gestioneze relaţia

formală în cadrul subunităţii în scopul de a depăşi produsul empiric al gândirii şi

de a dezvolta capacitatea de gândire teoretică, considerată ca fiind cea

satisfăcătoare.

3.3 Particularităţi ale comunicării comandantului în rolul de educator.

Pentru a evidenţia capacitatea comandantului de a gestiona comunicarea

în cadrul subunităţii am considerat ca fiind important conturarea unui portret

psihomoral al acestuia având drept cadru interpretativ teoria procesual –

organică. Datorită numeroaselor interpretări pe care le-a dobândit comandantul

şi competenţa acestuia de-a lungul istoriei s-au conturat numeroase liste de

însuşiri. În acest sens, s-a remarcat faptul că existenţa unor însuşiri precum:

statusul socio – economic, popularitatea, iniţiativa nu sunt suficiente în sine

pentru a face ca cineva să fie lider60. Există teorii care promovează

comportamentul comandantului ca fiind o variabilă mult mai importantă decât

însuşirile sale personale în procesul educativ. Ralph M. Stogdill face referire la

acele calităţi care ilustrează poziţia dominantă a conducătorului; nevoia de

autoîncredere şi nevoia de a influenţa pe alţii, necesitatea de a întreţine şi de a

61

orienta competenţa şi succesul, nevoia de comunicare şi încredere în

subordonaţi.

Teoria procesual - organică are obligaţia să se ocupe de comandant în

rolul său de educator, acesta fiind componenta iniţială prin care se realizează

comunicarea în cadrul procesului educaţional. Conform acestei teorii

comandantul în rolul său de educator poate fi analizat sub trei înfăţişări:

- însuşiri personale

- relaţiile cu cel de educat

- formarea şi perfecţionarea sa.

3.3.1 Însuşirile personale ale comandantului

Comandantul reprezintă un om a cărui activitate se răsfrânge asupra altor

oameni şi de aceea însuşirile personale sunt esenţiale şi de mare relevanţă.

Aceste însuşiri determină modul în care comandantul gestionează comunicarea

la nivelul grupului pe care îl conduce.

Rolul social al comunicării comandantului este imens, transferând asupra

subordonaţilor (celor de educat) unele din capacităţile sale de procesare care

determină calitatea relaţiilor interpersonale în interiorul subunităţii. Aceste

capacităţi se manifestă în atitudinile pe care comandantul le are faţă de sine, faţă

de ceilalţi, faţă de activitatea pe care o desfăşoară şi care arată faptul că şi-a

format cel puţin următoarele atitudini: pasiune, obiectivitate şi dreptate,

optimism, răbdare, stăpânire de sine, cinste şi corectitudine, seriozitate, exigenţă

raţională, etc.

Capacităţile de procesare legate de specialitate, deci procesorii

specializaţi, pe diferite domenii informative şi comunicaţionale apar ca necesare

pentru activitatea comandantului61. Pentru ca acest proces să fie eficient

comandantul trebuie să deţină:

orizont spiritual general (educatorul este definit ca individ cu multiple

capacităţi de procesare a informaţiilor disponibile);

stăpânirea domeniului “comunicării” prin care realizează educaţia;

62

stăpânirea interpretărilor fundamentale a comunicării şi metodica gestionării

acesteia.

Comandantul trebuie să manifeste mult tact, să ştie a îmbina în mod

eficient exigenţa cu îngăduinţa, atitudinea distantă cu spiritul amical, metodele

de convingere cu cele de constrângere, susţinerea opiniei sale personale cu

luarea în considerare a opiniei colectivului. Toate acestea sunt posibile şi

permise fără a depăşi cadrul regulamentar impus iar afirmarea caracterului

colectiv în procesul conducerii şi în adoptarea deciziilor neînsemnând însă

diminuarea răspunderii personale.

3.3.2 Relaţiile cu cel de educat.

Prin abordarea unu stil de comunicare optim al procesului comunicaţional

comandantul deţine anumite sarcini în relaţiile sale cu subordonaţii (cei de

educat):

să-i îndrume în formarea ca oameni

să-i ajute pentru a depăşi dificultăţile

să le stimuleze şi direcţioneze efortul

să le controleze comportamentul realizat.

Potrivit aspectului formal pe care îl deţine comunicarea în cadrul

subunităţii efortul educativ al comandantului trebuie orientat spre înţelegerea de

către subordonaţi a rolului important pe care disciplina şi comportamentul

acestora îl constituie.

Aici comandantul îşi prezintă cea de-a doua “faţă” a profesiunii sale. El

manifestă:

exigenţă

intoleranţă la abateri

apel la regulamentul de funcţionare a subunităţii

corectitudine în aprecierea faptelor.

Unul din scopurile comunicării în gestionarea ei de către comandantul de

subunitate este acela de a provoca schimbări în procesorii de informaţii ai

oamenilor, la cel puţin unul din palierele personalităţii în modalităţi cât mai

63

eficiente pentru a putea produce modificările necesare în subunitate şi pentru a

asigura formarea unui climat comunicaţional satisfăcător.

Sub aspectul relaţiilor cui cel educat comunicarea este ştiinţă şi artă în

acelaşi timp. Comunicarea ca artă constă în capacitatea de a adopta întreaga

subunitate la o situaţie pentru a induce un anumit comportament, şi devine

ştiinţă în momentul în care acesta este capabil să surprindă ceea ce este relativ

stabil, necesar şi cauzal în diferite situaţii. Actul de comandă, ca de altfel toate

atributele conducerii devin performante prin simbioza ştiinţă – artă.

3.3.3 Formarea şi perfecţionarea comandantului.

în capitolul anterior am explicat cum se formează competenţele necesare

gestionării comunicării în modalităţi satisfăcătoare fapt pentru care susţinem că

formarea şi perfecţionarea comandantului trebuie să deţină aceste competenţe

pentru a asigura un proces educaţional cu adevărat eficient.

Procesul de pregătire se formează pe parcursul a două etape distincte prin

caracteristicile de care dispun. Prima etapă este strict delimitată în timp (cea de

formare completă) şi cuprinde pregătirea de specialitate, pregătirea teoretică

psiho – pedagogică precum şi formarea competenţelor care stau la baza acestor

procese (aspect pe care îl vom studia în partea finală a lucrării).

Etapa de perfecţionare solicită eforturi pe două planuri: al desfăşurării în

continuare a proceselor educative şi cel al acumulării de noi disponibilităţi care

să garanteze eficienţa actului întreprins precum şi dobândirea de noi competenţe

pentru comunicare în vederea prevenirii acţiunii formelor de agresiune

informaţională.

Etapa perfecţionării este solicitată de schimbările rapide realizate în

procesualitatea socială, în evoluţia capacităţii de procesare a celor de educat, în

procesele realizate în interpretarea ştiinţifică a comunicării educaţionale, în

relaţia comandantului cu subordonatul.

Ca gestionar al comunicării comandantul în rolul său de conducător şi

educator, prin care menţine autoritatea şi coeziunea subunităţii, formează

competenţele militarului şi ale subunităţii.

64

CAPITOLUL IV

REPERE NECESARE ÎN ALEGEREA PĂRŢII

APLICATIVE

Pentru a ajunge la o mai bună înţelegere a rolului pe care comandantul îl

are ca gestionar al comunicării în subunitate şi pentru a evidenţia reperele

concrete ale activităţii acestuia (repere care reies din studiul teoretic), consider

că este necesar constituirea acestui capitol “cheie” care are drept scop

evidenţierea rezultatelor studiului întreprins până în prezent şi posibilitatea

funcţionării acestora într-o direcţie mai deosebită în ceea ce priveşte comunicare

în subunitate şi anume “gestionarea crizelor de comunicare”.

După un scurt istoric şi după enumerarea firească a etapelor parcurse de

comunicare am conştientizat faptul că studiul comunicării de un anumit tip, cu o

65

anumită metodologie (sociologică, analitică, psihologică, cibernetică, filosofică,

procesual - organică) duce la rezultate diferite chiar contradictorii.

Concluzia firească ar fi de a nu propune o nouă perspectivă de abordare a

comunicării ci de a investiga teoriile existente deja pentru a vedea în ce măsură

conţin posibilităţi metodologice pentru o abordare eficientă şi pentru

optimizarea comunicării. În contextul care-l propun a fi evidenţiat în partea

aplicativă a lucrării de faţă, având drept “teorie cadru” teoria procesual -

organică a procesualităţii sociale elaborată de filosoful Lucian Culda, consider

că este necesară o evaluare a modelelor propuse în partea teoretică spre o mai

bună înţelegere a acestora. În urma investigării teoriilor existente, am ajuns la

posibilitatea de a conştientiza faptul că atât timp cât acestea se situează în

orizonturi interpretative empirice şi atât timp cât omul nu este interogat unitar,

finalităţile pe care acestea le determină nu pot fi satisfăcătoare şi nu ne pot duce

la o înţelegere elocventă a procesului comunicaţional.

Din prima parte a lucrării reiese motivarea alegerii teoriei (respectiv teoria

procesual - organică) prin comparaţia cu teoriile existente ce privesc

comunicarea, domeniu pe care îl consider de o mare complexitate. După cum am

remarcat teoriile utilizate în investigarea situaţiilor sociale se situează în

orizonturi interpretative nesatisfăcătoare în consecinţă oferind interpretări

eronate ale fenomenului investigat. În acest context am ales drept teorie cadru

teoria procesual - organică a procesualităţii sociale care oferă repere ce permit

deschideri teoretice şi practice relevante pentru comunicare. Ca urmare, modelul

procesual – organic al comunicării îl constituie baza teoretică a studiului

conturat la care se raportează toate aspectele studiate. În continuare studiul oferă

repere despre noţiunea de status şi rol care reprezintă cadrul social fundamental

la care se raportează comandantul de subunitate precum şi acutizarea necesităţii

unei comunicări profesionale. De asemeni, se desprind repere care susţin

necesitatea formării competenţelor necesare comandantului prin înţelegerea şi

aplicare unor teorii apte investigării comunicării în subunitate totodată fiind

capabilă să ofere soluţii în gestionarea eficientă a acesteia.

66

Cercetările prezentate oferă soluţii ale teoria procesual - organică

suficiente în dezvoltarea bazei teoretice necesare formării competenţei în

gestionarea comunicării. Astfel în baza teoriei procesual – organice sunt oferite

aspecte ce privesc comunicarea în organizaţii, precum:

conexiunea dintre bioprocesori şi interpretori;

specializarea interpretorilor, conexiunile dintre tipurile de interpretori

(figurativi, verbali şi muzicali);

formarea reţelelor de statusuri şi roluri;

raporturile dintre comunicarea publică şi cea privată;

conexiunile dintre comunicarea publică şi cea privată;

distincţia dintre contextul şi situaţia comunicării care constituie sursele ale

dicontinuităţilor în comunicare;

evaluări despre socializarea oamenilor;

comunicarea cetăţenească şi comunicarea profesională.

Evaluarea acestor aspecte au presupus investigarea reţelelor care se

realizează în cadrul socio – organizărilor şi a măsuri în care ele sunt surse ale

unor presiuni pentru asumarea şi atribuirea de roluri ca urmare a reprezentărilor

şi imaginilor pe care oamenii le dobândesc.

În ultima parte a studiului după o prezentare a organizaţiei militare din

punct de vedere al teoriilor clasice, se constituie necesitatea studiului

comunicării la nivelul grupului mic – cel al subunităţii militare.

De aici se desprind repere care privesc cadrul formal al comunicării în

gestionarea acesteia de către comandantul de subunitate, cadru limitat de un

pachet de norme şi reglementări caracteristice sistemului, precum şi conturarea

unei imagini a comandantului pe baza reprezentărilor despre sine şi despre

partenerii din organizaţii şi portretul său în rolul de educator şi conducător.

Existenţa unui “fir continuu” în investigaţia realizată până în acest

moment, suportul pe care şi-l acordă pe parcurs aceasta ne îndreptăţesc să

afirmăm că modelul procesual – organic al procesualităţii sociale satisface

necesitatea unor interpretări unitare cu finalităţi satisfăcătoare. Pornind de la

67

concluziile de faţă consider că gestionarea comunicării la nivelul subunităţii

militare reprezintă un proces complex, tocmai datorită complexităţii procesului

în sine precum şi datorită naturi sistemului care necesită gestionarea cestora în

condiţii cât mai optime.

Acesta este motivul pentru care susţin opţiunea mea de a desfăşura studiul

aplicativ şi de a evidenţia competenţele comandantului şi metodele acestuia în

gestionarea unei anumite părţi a comunicării (partea cea mai esenţială pe care o

conferă sistemul militar) şi anume “gestionarea crizelor de comunicare”.

CAPITOLUL V

GESTIONAREA CRIZELOR DE COMUNICARE

5.1 Necesitatea gestionării crizelor de comunicare la nivelul subunităţii

5.2 Posibilitatea crizelor de comunicare în subunitatea militară

5.1 Necesitatea gestionării crizelor de comunicare la nivelul subunităţii.

Studiul pe care îl deprindem în această lucrare propune să evidenţieze

posibilitatea comandantului de a gestiona procesul comunicării, în cadrul

subunităţii pe care o conduce în modalităţi satisfăcătoare.

68

Analiza acestui studiu nu este dusă până la capăt dacă nu include şi

referiri la consecinţele cazurilor în care comunicarea nu este adecvată situaţiilor

şi în care poate să devină sursa unor disfuncţionalităţi.

Principalul motiv pentru care consider că în cadrul subunităţii rolul

primordial îl deţine necesitatea gestionării crizelor de comunicare se datorează

faptului că domeniile comunicării se diversifică (fiecare domeniu presupunând

competenţe de comunicare specifice nreductibile la alte domenii), că procesele

de comunicare se realizează în contexte neechivalente şi folosesc canale de

comunicare particularizate de anumite finalităţi ale procesului şi datorită faptului

că intervenţiile armatei sunt produse de situaţii limită, că finalitatea lor are

consecinţe de amploare pentru stat şi pentru întreaga naţiune.

Prin gestionarea crizelor de comunicare întregul proces capătă

funcţionalitate şi devine mult mai maleabil indiferent de natura relaţiilor

informale din cadrul subunităţii, ducând astfel la îndeplinirea obiectivelor cu

mai multă uşurinţă şi cu mai multă siguranţă.

Dacă problema comunicării nu se pune în termenii eliminării

disfuncţionalităţilor, dacă cei implicaţi în proces nu au competenţele adecvate în

comunicare şi suficient de bine formate, există riscul ca dificultăţile şi erorile

din comunicare să afecteze ansamblul acţiunii, finalitatea scontată şi în

consecinţă funcţionalitatea subunităţii. În cazul în care comunicarea nu este

adecvată (contextul comunicării şi situaţia în care se comunică) poate să

dezvolte consecinţe “perverse” care să facă tot mai dificilă comunicarea, iar în

cele din urmă să producă situaţii critice care să blocheze raporturile dintre cei

implicaţi în îndeplinirea misiunilor.

Teoria procesual - organică ne oferă numeroase repere pentru a mă

determina să conştientizez faptul că posibilitatea crizelor de comunicare în

subunitatea militară nu poate fi ignorată şi că întregul sistem nu a trecut încă la

soluţionarea unitară, în modalităţi scientizate, a problemelor comunicării.

Cât timp competenţele de comunicare se formează în modalităţi empirice,

sub presiuni ale unor situaţii concrete “valorificând” concluzii desprinse din

69

situaţii anterioare, este puţin probabil ca ele să devină performante la nivelul pe

care-l face posibil cercetarea ştiinţifică, ca modalităţile de comunicare să fie

compatibile şi, mai ales, ca ele să fie adecvate noilor genuri de situaţii anterior

analizate.

În capitolul anterior am argumentat necesitatea cercetării teoretice în

gestionarea comunicării iar concluziile desprinse ne pot duce la afirmarea

faptului că “situarea comunicării la nivelul competenţelor empirice

vulnerabilizează şi personalul şi subunitatea, îndeosebi în cazul în care aceasta

face obiectul unor agresiuni informaţionale”. Rezistenţa la agresiunea

informaţională presupune un discernământ social deosebit de subtil şi la nivel

empiric, se pot sesiza doar aspecte disparate, se pot emite supoziţii privind

anumite “intenţii ascunse” în cazul receptării anumitor mesaje. Aceste aspecte

vizează direct comandantul de subunitate în rolul său de gestionar al comunicării

şi competenţele profesionale pa care acesta le deţine şi cu ajutorul cărora

reuşeşte să asigure în cadrul subunităţii un climat de siguranţă şi unitate.

Susţinem aşadar; că atât timp cât competenţele în comunicarea

profesională realizate de comandantul de subunitate se formează cu

preponderenţă empiric, riscul unor mari dificultăţi în comunicare şi chiar al

apariţiei crizelor de comunicare este mare. Avem în vedere că în cazul

agresiunilor informaţionale chiar comunicarea devine ţintă, prin dezorganizarea

ei prin intoxicarea cu mesaje prin care se intenţionează să se producă derută,

neîncredere în capacitatea de rezistenţă – chiar speranţa că la inamic este soluţia

salvatoare pentru propriile situaţii problematice – prin simboluri adresate

procesorilor de informaţii pentru a el afecta capacităţile funcţionale se pot obţine

modificări de comportament deosebit de mari pentru a înfrânge rezistenţa şi

pentru a bulversa discernământul oamenilor încât să nu mai poată efectua

judecăţi de valori pertinente.

Aşadar dacă luăm în considerare misiunea cea mai dificilă a

comandantului – rezistenţa şi riposta la agresiunea informaţională – strategia de

gestionare a comunicării este indispensabilă.

70

5.2 Posibilitatea crizelor de comunicare în subunitatea militară

Abordând specificul comunicării în subunitatea militară, susţinem că

fluxurile comunicaţionale în oricare din componentele lor pot genera crize.

Crizele de comunicare sunt componente şi surse ale crizelor subunităţii deoarece

subunitatea se află într-o multitudine de interdependenţe cu alte organizaţii şi

sunt formate din oameni care vin din alte organizaţii (pentru o anumită perioadă)

crizele din subunitate pot fi induse de alte organizaţii şi invers. Conform teoriei

cadru abordată în lucrarea de faţă (teoria procesual - organică) construirea şi

transmiterea mesajelor de emiţător ca şi primirea acestora de către receptor se

fac în funcţie de imaginile şi reprezentările pe care aceştia le deţin unul despre

celălalt, despre sine şi despre organizaţia în care se află.

Perturbarea, virusarea imaginilor, reprezentărilor oamenilor şi

organizaţiilor în mod conştient, premeditat sau pus şi simplu întâmplător duc la

deformări ale mesajelor din care rezultă apariţia comportamentelor neeficiente

pentru organizaţie.

Cea mai eficientă de producere a crizelor comunicaţionale, prin care din

interiorul sau exteriorul subunităţii în mod premeditat se pun în funcţiune

strategii de deformare a reprezentărilor (pe care membrii acesteia le au cu privire

la rolul şi statusul lor şi cu privire la organizaţia din care fac parte), în scopul de

a obţine slăbirea, destructurarea, pierderea legitimităţii şi identităţii, controlul

fără nici un fel de rezistenţă, poartă denumirea de manipulare62.

Manipularea reprezintă o sursă a crizelor comunicaţionale în măsura în

care sunt create condiţiile necesare desfăşurării sale fiind posibilă în situaţii în

care factorii de decizie nu au ajuns la performanţa procesării de tip semantic a

informaţiilor, când cultura comunicaţională a membrilor subunităţii este scăzută.

Subunitatea funcţionează prin oameni care o întreţin şi o care se constituie în

componente specializate ale acestora, prin statusurile pe care le deţin şi prin

rolurile pe care le îndeplinesc. Reprezentările şi imaginile militarilor se

constituie în mare parte cu ajutorul interpretorilor specializaţi în decodificarea,

codificarea şi reconstruirea realităţii. De aceea, manipularea vizează în primul

71

rând interpretorii specializaţi ai realităţii din cadrul subunităţii militare. La

nivelul militarului ca individ şi ca element al subunităţii, principalele direcţii în

care se acţionează în scopul modificării imaginii şi reprezentărilor despre

realitate pot fi:

imaginea de sine

trebuinţele şi satisfacerea lor

motivarea prin comunicare

securitatea şi confortul psihic

încrederea în scopul subunităţii

încrederea în comandant

cultura şi gradul de instruire

utilitatea serviciului militar

Pornind de la premisa “capacitatea de protecţie informaţională a

subunităţii presupune o capacitate de comunicare deosebit de bună a

comandantului de subunitate atât în interiorul ei cât şi cu celelalte subunităţi”

consider edificatoare studiile realizate de Constantin Hariuc64 şi Marian Mitrea65

care oferă repere pentru acceptarea posibilităţilor de confruntare a subunităţii cu

agresiunile informaţionale, inclusiv pentru procesele de comunicare care susţin

funcţionarea lor.

Posibilitatea crizelor decurge şi din surse care sunt legate de climatul din

interiorul subunităţii şi în special de actul de conducere exercitat de comandant

precum şi de autoritatea acestuia. În capitolul precedent am enumerat unele

cerinţe ale comandantului în vederea gestionării procesului educativ în

modalităţi optime, unde am specificat natura relaţiilor cu subordonaţii şi rolul

acestora în comunicare. Indiferent de contextul în care are loc comunicarea, de

forma acesteia şi indiferent de natura situaţiei, autoritatea comandantului deţine

un rol important în gestionarea procesului comunicativ şi nu de puţine ori

reprezintă sursa unor crize de comunicare.

Comportamentul comunicaţional lipsit de autoritate într-o primă fază se

caracterizează printr-o satisfacţie de scurtă durată comandantul fiind perceput de

subordonat ca “amabil”, “generos” etc.

Treptat se ajunge la diminuarea respectului de sine şi a eficienţei

comunicaţionale deoarece mulţumirea iniţială se dovedeşte a fi de scurtă durată

72

şi respectul subordonaţilor în calitate de receptori (prin procesările oferite de

context) scade faţă de comandant.

Datorită acestui fapt se extinde compătimirea, apar frustrări jignitoare care

pot duce la stres comunicaţional, la distrugerea relaţiilor de subordonare, la

depresie, etc. Acest comportament raportat la necesităţile sistemului militar este

în mare parte datorat lipsei competenţei profesionale deoarece gestionarea

comunicării conform autorităţii care este atribuită comandantului (autoritate

instituţionalizată) este necesară. Astfel comandantul se poate situa în cadrul

regulamentar care permanent îşi pune amprenta asupra procesului de

comunicare.

De cealaltă parte comportamentul comunicaţional agresiv, nici el, nu

poate fi satisfăcător şi se caracterizează prin încercarea de a banaliza şi de a

desconsidera mesajele fluxului informaţional atât de către comandant cât şi de

către subordonaţi. În acest caz autoritatea este excesivă, stilul de comunicare

devine agresiv şi crizele sunt provocate prin comportamentul comandantului:

recurgerea la fapte de intimidare şi umilire, nesocotirea nevoilor subordonaţilor.

Aceste comportamente generate de autoritatea comandantului sunt caracterizate

prin: pasivitate (în primul caz) şi agresivitate (în cel de-al doilea) care manifestă:

lipsă de control a propriului sine

lipsa competenţelor profesionale datorate lipsei interpretorilor self –

interogativi

construirea şi emiterea neglijentă a mesajelor

neasumarea rolului.

Tot datorită autorităţii manifestată de comandant surse ale crizelor

comunicaţionale pot fi interogările, procesările şi interpretările de tip psihotic.

Cercetările au demonstrat că “o cincime din totalitatea actelor de comunicare

umană serveşte la schimbul de informaţii, în vreme ce restul au în vedere

interminabilul proces de definire, confirmare şi respingere a relaţiilor cu alţii”66.

Anumite mesaje emise, pe baza unor anumite interpretări, parţial sau total

diferite de interpretarea cadru de către anumite persoane din cadrul subunităţii,

73

care au fost tolerate (privite cu îngăduinţă) sau reprimate cu cruzime de către

comandant au rolul de a deforma realitatea şi constituie mesaje de tip psihotic.

Acestea duc la conturarea a două idei:

deformarea realităţii îşi are sursa în registrul personal al proceselor de

colaborarea între tipuri foarte diferite de interpretori

incompatibilizarea interpretorilor manifestată prin structuri comunicaţionale

de tip psihotic, constituie una din sursele posibile ale crizelor de comunicare.

Procesele sociale sunt dependente de acţiunile oamenilor iar acţiunile, la

rândul lor, se realizează în condiţii dependente de posibilităţile de comunicare

cât mai elocvente şi cât mai viabile.

În urma enumerării a câteva din posibilităţile existenţei crizelor de

comunicare în cadrul subunităţii militare şi luând în considerarea premisele

anterioare este evident că în rolul său de gestionar al comunicării comandantul

trebuie să-şi expună explicit problema crizelor de comunicare, inclusiv prin

conceperea de strategii anticriză.

CAPITOLUL VI

MODUL ÎN CARE COMANDANTUL ÎŞI ASUMĂ

ROLUL ÎN ELABORAREA STRATEGIILOR DE

GESTIONARE A CRIZELOR DE COMUNICARE

Pornind de la premisele conturate anterior şi de la faptul că oamenii odată

ce dobândesc interpretări cât mai nuanţate despre posibilitatea comunicării iar

unii dintre ei se folosesc pentru a “controla” relaţiile cu ceilalţi, pentru a îi

domina prin mesaje emise iar la nevoie pentru a îi anihila ca opozanţi67, sugerăm

74

că strategiile de gestionare a comunicării în vederea prevenirii şi contracarării

crizelor de comunicare sunt absolut imperative.

Sesizarea implicaţiilor comunicării pentru starea subunităţii este la

originea preocupărilor pentru a se elabora şi implementa strategii de gestionare a

comunicării în organizaţii ca şi la originea agresiunilor informaţionale.

Competenţele profesionale şi informaţionale dau comandantului de

subunitate capacitatea de a evalua informaţia, de a distinge informaţiile autentice

de cele trucate şi, implicit, de a elabora căi şi mijloace de diagnosticare pentru

stabilirea validităţii informaţiei. După cum anterior am afirmat, odată cu apariţia

crizelor de comunicare se poate genera criza întregii subunităţi ca organizaţie

funcţională. Membrii subunităţii în condiţiile de percepere a crizelor în interiorul

acesteia vor funcţiona la alţi “parametri de stare”, procesele şi funcţiile de

procesare fiind puternic inhibate. De la comportamentul “habitual” care se

raportează la o situaţie percepută ca “obişnuită”, confortabilă sub aspect bio –

fiziologic, tensiune psihică normală sub aspect psihologic şi armonie sub aspect

social, la comportamentul de criză (ca răspuns la situaţia problematică sub toate

cele trei aspecte – biofiziologic, oboseală, inconfort; psihologic, tensiune

psihică; social, izolare şi neacceptare) se observă faptul că tranziţia se face prin

“percepţie”, care include o confruntare a imaginii, între care se reprezintă a fi:

cerinţele situaţiei, posibilităţile şi resursele pentru a îi face faţă. În acest sens

comandantul de subunitate trebuie să-şi direcţioneze strategia de gestionare a

comunicării şi prin pregătirea subordonaţilor, să urmărească deplasarea

comportamentului din zona “de criză” spre cea “de habitat”, cu mai multe

valenţe adaptive, utilizând comunicarea ca liant principal în obţinerea

performanţelor şi menţinerea imaginilor formate şi în acelaşi timp să respecte

cadrul regulamentar existent. Competenţele comandantului trebuiesc formate în

sensul compatibilităţii dintre modurile de a gestiona comunicarea în variate

satisfăcătoare şi modul de respectare a cadrului care delimitează aceste strategii.

În măsura în care comunicarea dintre oameni este afectată de aspecte de

genul celor menţionate în capitolul anterior, se dezvoltă incompatibilităţi şi

75

tensiuni între oameni, între comunicarea formalizată şi comunicarea privată68.

Înainte de a propune o strategie cadru generată în urma investigării teoriei

procesual - organice care să evidenţieze direct rolul pe care comandantul de

subunitate trebuie să şi-l asume pentru a gestiona crizele de comunicare, afirm

faptul că “acel cadrul regulamentar care conferă posibilităţile de a gestiona

comunicarea” poate fi elaborat empiric şi poate constitui chiar el o sursă a

crizelor de comunicare. Regulamentele în vigoare prin reglementările pe care le

deţin, consider că nu conferă comandantului libertatea şi posibilitatea de a

gestiona ştiinţific comunicarea şi de aceea, constituie o piedică în eliminarea

crizelor de comunicare ce pot să apară în cadrul subunităţii. Astfel

comandantului de subunitate îi sunt eliminate posibilităţi optime de acţiune, prin

mijloace diferite şi prin imposibilitatea de evaluare amplă a situaţiei, datorită

atribuirii rolului în mod formal.

Fără a depăşi cadrul formal (deoarece acesta trebuie respectat), voi încerca

să construiesc o strategie de gestionare optimă a crizelor comunicaţionale care

rezultă din constituirea competenţei profesionale a comandantului şi modalităţile

în care comandantul îşi asumă rolul pe care îl deţine în variante satisfăcătoare.

Pentru început, comandantul trebuie să înceapă verificarea funcţionalităţii

comunicării în cadrul subunităţii prin:

diagnosticarea şi evaluarea structurilor comunicaţionale din subunitate

evaluarea tipurilor şi formelor de comunicare

evaluarea deprinderilor şi obişnuinţelor de comunicare

evaluarea consistenţei mesajelor translatate

evaluarea raportului dintre informaţia oficială şi cea neoficială

evaluarea intereselor altor subunităţi

evaluarea predispoziţiilor către anumite genuri de informaţii.

După ce a realizat “o hartă” suficient de detaliată a spaţiului

comunicaţional din subunitate sunt concepute şi testate strategii de penetrare în

fluxurile informaţionale, proprii, care să permită treptat luarea acestora sub

control. Trebuie să luăm în considerare şi faptul că odată cu fiinţarea crizei,

76

comunicarea iese de sub controlul comandantului chiar fără ca acesta să

conştientizeze acest lucru, iar acolo unde strategiile de gestionare nu şi-au atins

scopul criza de comunicare se poate transforma în posibilitate în realitate.

Contactul permanent cu subordonaţii şi generarea situaţiilor permanente

de comunicare prin obiectivele şi finalităţile ei, duc la menţinerea echilibrului

subunităţii şi asigură menţinerea relaţiilor profesionale între ele, la

imposibilitatea de izolare socială a membrilor, la eliminarea raporturilor

tensionate şi la menţinerea coeziunii subunităţii. Comandantul în rolul său de

educator prin implicare totală în mijlocul subunităţii trebuie să dezvolte

capacitatea subordonaţilor sub aspectul ca aceştia să conştientizeze necesitatea

implicării în efortul de rezolvare al crizelor pentru a nu rămâne “izolaţi”. Pentru

a construi strategia de gestionare a comunicării comandantului îi sunt necesare

competenţe constituite din cunoştinţe despre fenomenele psihologice. Acestea

au fost conturate de către A. Shalom în cele cinci principii ale intervenţiei după

cum urmează:

principiul rapidităţii – odată cu conştientizarea crizei se acţionează în modul

cel mai util şi în timpul cel mai scurt;

principiul proximităţii – acţiunea de contracarare se desfăşoară spontan,

imediat;

principiul aşteptării - acţiunea se manifestă după ce sunt însuşite toate

metodele care pot duce la eliminarea sigură a crizei stabilite;

principiul tratamentului ambulant – acţiunea se desfăşoară prin intermediul

oricărui mijloc de acţiune (de cele mai multe ori fiind nesatisfăcătoare);

principiul competenţei – se referă la faptul că este necesară o pregătire psiho

– pedagogică a comandanţilor pentru ca aceştia să cunoască efectele crizelor

şi modalităţile individuale de contracarare.

De asemenea, comandantul de subunitate trebuie să definească clar

misiunile de contracarare a crizelor în comunicare. Acestea pot fi:

menţinerea stabilităţii opiniilor, sentimentelor şi comportamentelor

subordonaţilor pentru a nu fi afectate scopurile comunicării;

77

consolidarea încrederii în climatul intern şi în propriile capacităţi, de

comunicare interpersonală, ale membrilor subunităţii;

respingerea şi neutralizarea posibilelor distorsiuni ale comunicării şi

menţinerea unui caracter pregnant ofensiv al activităţii de contrapropagandă.

Misiunile contracarării crizelor de comunicare se îndeplinesc şi se

desfăşoară pe baza unor acţiuni: pregătitoare, preventive, contraacţiunilor.

Acţiunile pregătitoare – reies din necesitatea comandantului de a cunoaşte

formele, metodele şi mijloacele de comunicare existente în cadrul subunităţii şi

constau în:

însuşirea unor procese individuale de menţinere a echilibrului psihic;

cunoaşterea formelor de manifestare a efectelor, în cadrul subunităţii, unde

există o criză de comunicare;

conştientizarea permanentă a situaţiei şi a relaţiilor din interiorul subunităţii

precum şi riscul la care comunicarea este expusă.

Acţiunile preventive – constau în transmiterea mesajelor care să ducă la

realizarea, de către subordonaţi, a unui climat comunicaţional suficient de

puternic pentru a preveni apariţia crizelor şi constau în:

informarea oportună a subordonaţilor şi explicarea situaţiilor care se pot

genera prin negestionarea comunicării în subunitate;

informarea subordonaţilor cu privire la vulnerabilităţile subunităţii (pentru a

acoperi posibilele lacune existente) şi importanţa pe care o deţin relaţiile

interindividuale.

Contraacţiunile – se manifestă prin posibilităţile de combatere a crizelor

de comunicare instalate şi constau în:

coeziunea subunităţii şi formarea unui climat comunicaţional anticriză;

capabil să reziste oricărui gen de influenţe negative din exterior.

eliminarea distorsiunilor şi disensiunilor de comunicare încă din stadiul

incipient al acestora pentru a nu oferi posibilitatea de extindere şi agravare a

crizelor;

78

soluţionarea măsurilor de eliminare a surselor care generează crizele de

comunicare.

Aceste misiuni în marea lor parte reies din capacitatea gestionară a

comandantului şi din modul în care acesta îşi asumă rolul atribuit şi se obţin în

urma formării, acestuia, în perioadele de pregătire şi în perioadele de

perfecţionare.

CAPITOLUL VII

COMPETENŢELE NECESARE ÎN GESTIONĂREA

COMUNICĂRII ÎN VARIANTE ŞTIINŢIFICE

Conform modelului procesual – organic al procesualităţii sociale

comandantul de subunitate trebuie să-şi formeze competenţe profesionale şi

competenţe sociale (care se întrepătrund) şi au un rol important în gestionarea

ştiinţifică a comunicării şi a crizelor ce pot să apară în cadrul acestora.

Identificarea competenţelor teoretice şi metodologice necesare comandantului

79

corespunde în mare parte cu identificarea făcută în capitolul II a lucrării, unde

am prezentat dimensiunile în care se formează competenţele gestionarului

comunicării în cadrul organizaţiei. Problematica identificării este una deosebit

de dificilă, deoarece depinde de orizontul interpretativ în care ne situăm. Am

ales modelul procesual – organic în investigarea problematicii, considerând că

reprezintă singura teorie care aduce în atenţia teoreticienilor sintagma

“gestionarea crizelor în organizaţii” şi fiind singura care situează aceasta în

variante satisfăcătoare.

Din conţinutul capitolului III, se conturează necesitatea formării

comandantului, care este o problemă dificilă, acesta fiind format în două etape

esenţiale (etapa teoretică – şcoala militară - ; etapa de perfecţionare), pentru a

deveni conducător de oameni şi organizaţii militare.

După cum este proiectat învăţământul militar superior, care vizează

formarea competenţelor teoretice, pregătirea, are ca bază teoretică discipline ca:

pedagogia generală, psihologie, sociologie, managementul comunicării şi

urmăreşte formarea ofiţerului ca specialist militar, conducător şi cetăţean. Astfel

în perioada de pregătire competenţele şi capacităţile care trebuiesc dobândite de

către comandant în vederea gestionării comunicării în variante satisfăcătoare se

conturează prin studierea disciplinelor destinate comunicării în organizaţii şi

cuprind:

capacitatea de înţelegere a rolului comunicării în activitatea conducătorului

subunităţii şi a conţinutului noţiunilor şi conceptelor specifice acestora;

capacitatea de elaborare a strategiilor optime de comunicare şi de însuşire a

elementelor ce determină o comunicare eficientă;

capacitatea de cunoaştere a propriului sine şi de interpretare corectă a

mesajelor primite;

capacitatea de sesizare a semnificaţiei mesajelor în cadrul comunicării

nonverbale;

capacitatea de înţelegere a importanţei comunicării scrise şi orale în

motivarea şi coordonarea acţiunilor subordonaţilor;

80

capacitatea de utilizare a strategiilor de comunicare şi aplicarea eficientă a

acesteia în momentele în care sunt posibile crizele de comunicare.

Toate aceste reies din necesitatea competenţei comandantului în rolul de

gestionar al comunicării în cadrul subunităţii.

Pentru formarea competenţelor de educator disciplinele pedagogice

furnizează următoarele capacităţi şi competenţe manifestate prin cerinţe precum:

să opereze corect cu conceptele de bază, să înţeleagă natura şi sensurile

educaţiei;

să înţeleagă esenţa procesului de constituire a pedagogiei ştiinţifice;

să analizeze influenţa factorilor educativi şi a mediilor educaţionale asupra

personalităţii;

să definească funcţiile educative, formale acestora şi să analizeze

interdependenţa lor;

să definească finalităţile educaţiei şi să analizeze interdependenţa lor;

să definească şi să clasifice obiectivele educaţionale;

să analizeze conţinutul principalelor metode didactice;

să analizeze corelaţia obiective didactice – metode didactice – conţinuturi;

să argumenteze importanţa comunicării educaţionale şi a celei didactice;

să analizeze particularităţile mediului militar ca mediu educaţional şi

interferenţele influenţelor educative specifice;

să identifice specificul educaţiei militare ca tip aparte de educaţie;

să elaboreze metodele necesare pentru prevenirea şi contracararea crizelor de

comunicare prin educarea subordonaţilor respectând principiile pedagogice şi

cadrul regulamentar;

să stabilească forma cea mai adecvată de organizare a subunităţii în vederea

prevenirii crizelor.

Toate acestea reprezintă competenţe profesionale şi este necesară

dobândirea lor în modalităţile cele mai optime.

După cum anterior am afirmat, prevenirea crizelor necesită un

discernământ social deosebit şi de aceea competenţele sociale nu sunt de neglijat

81

urmărindu-se dezvoltarea interpretorilor cetăţeneşti. În acest sens se urmăreşte:

competenţa de educator – capacitatea de sinteză şi de interpretare a vieţii

militare cotidiene şi a disfuncţionalităţilor ce apar în comunicare;

– competenţa de ofiţer cetăţean

- capacitatea de a-şi forma reprezentări adecvate despre manifestările

morale ale subordonaţilor;

- capacitatea de a interpreta manifestările morale prin prisma teoriilor

ştiinţifice;

- capacitatea de a surprinde specificul comportamentului moral al

subordonaţilor şi de a concretiza modalităţi de acţiune în vederea

cultivării devianţelor morale ce pot apărea în urma crizelor;

- capacitatea de a sesiza nevoia de educaţie morală şi de a oferi soluţiile

cele mai optime.

Competenţele teoretice şi metodologice ale gestionarului comunicării în

subunitate trebuie să vizeze în primul rând menţinerea autorităţii şi coeziunea

subunităţii. De asemenea, însuşirea tuturor competenţelor prezentate anterior

conferă comandantului identificarea discontinuităţilor în comunicare şi

introducerea măsurilor de corecţie în timp util.

Stările departe de echilibru în care se găsesc organizaţiile generează noi

necesităţi ale subunităţii, de aceea procesul de formare a competenţelor teoretice

şi metodologice nu trebuie încheiat iar comandantul trebuie să-şi specializeze

interpretorii în funcţie de noile necesităţi care apar în scopul gestionării

ştiinţifice a comunicării în organizaţii.

Concluziile care le tragem la sfârşitul acestui capitol se constituie din

observarea necesităţii de a gestiona organizaţia, respectiv comunicarea şi crizele

care pot să apară pe baza unor competenţe formate în limitele unui domeniu

teoretic bine întemeiat, prin menţinerea unor capacităţi pedagogice optime şi

prin integrarea în cadrul bine conturat conferit de reglementările organizaţiei. În

timp ce investigările teoretice (procesual - organice) investighează fenomenul

comunicării prin interogări: istoriografice, praxiologice şi futurologice,

82

chestionarea empirică vizează doar caracteristicile spaţio – temporale în care se

situează homointerpretorii, fiind, astfel, nesatisfăcătoare.

Interpretarea empirică a comunicării nu are în vedere modalităţile în care

oamenii procesează informaţia ca urmare a conexiunilor dintre bioprocesori şi

interpretori, cât şi modificarea succesivă a capacităţilor de comunicare în

modalităţi şi ritmuri ce se diferenţiază în raport cu caracteristicile informaţionale

ale socio-organizărilor integratoare.

De asemenea situarea in orizonturi teoretice interogative nesatisfăcătoare

pot genera disfuncţionalităţi la nivelul organizaţiilor iar în ceea ce priveşte

chestionarea comunicării nu pot trata decât aspecte disparate ale acesteia

generând interpretări insuficiente în soluţionarea crizelor şi gestionarea

comunicării.

CONCLUZII

Am încercat în prezentul studiu să ofer o interpretare cât se poate de

satisfăcătoare procesului comunicării şi a competenţelor care se formează pentru

satisfacerea acestuia utilizând drept teorie cadru: teoria procesual - organică a

procesualităţii sociale elaborată de filosoful Lucian Culda.

În urma cercetării problematicii de studiu din perspectiva mai multor

teorii am constatat că abordările sunt numeroase şi cel puţin parţial

incompatibile, din cauza faptului că acestea au fost realizate în contexte teoretice

înguste, particulare şi nu cuprind totalitatea implicaţiilor pe care procesul

“comunicării” le emite şi le constituie funcţionarea.

83

Între aceste teorii se constată nu numai lipsa unui consens, privite în

particular ci şi în interiorul lor, privite individual, concluzie care rezultă în urma

unei abordări critice conferite de teoria procesual - organică şi care mă

îndreptăţesc să cred că modelele pe care le elaborează sunt cele satisfăcătoare.

Dimensiunile teoriilor analizate decurg din particularităţile lor şi din

contextele teoretice determinate de obiectul propriu de studiu, dar în acelaşi timp

oferă şi elemente viabile şi funcţionale care pot constitui soluţii în domeniul

gestionării comunicării în organizaţii.

Soluţia construită în această lucrare, este o consecinţă a opţiunii mele

pentru modelul procesual – organic şi a funcţionat ca interpretare cadru atât

pentru analizele de ordin teoretic (epistemologice) cât şi pentru cele de ordin

metodologic. Prin încercarea de a identifica competenţele necesare gestionării

crizelor de comunicare consider că aspectele abordate sunt relevante, prin

confruntarea cu procesualitatea socială în care ne situăm (care nu este încă cea

satisfăcătoare), fiind conştient în acelaşi timp că se pot identifica soluţii pentru

gestionare şi din perspectiva altor teorii (în special de cele care sunt apropiate de

domeniu).

Evaluarea pe baza teoriei procesual – organice a competenţei în

comunicare s-a realizat luând în considerare:

implicaţiile comunicării publice şi presiunile pe care le exercită asupra

comunicării private şi asupra bioprocesorilor de informaţii ai oamenilor;

presiunile organizaţiilor asupra interpretorilor oamenilor;

capacitatea oamenilor de a interpreta situaţia lor în socio – organizări;

capacitatea oamenilor de a se raporta la sistemele care îi înglobează şi

dezvoltarea capacităţilor acestora de a sesiza deficienţele din normări;

capacitatea oamenilor de a interveni în organizaţii şi în socio – organizările

care îi înglobează;

capacitatea de a gestiona disfunţionalităţile din comunicare.

Evaluarea acestor aspecte s-a obţinut prin investigarea posibilelor reţele

de statusuri şi roluri, a modului în care ele constituie sursele unor presiuni pentru

84

asumarea şi atribuirea de roluri în modalităţi care situează oamenii în limitele

unui anumit cadru formal.

Principala concluzie, căreia îi atribui noţiunea de “necesitate” este aceea

ca oamenii să “sesizeze” utilitatea gestionării comunicării (respectiv a crizelor

comunicaţionale) în domeniul organizaţiilor militare şi să încerce să depăşească

abordările empirice prin constituirea competenţelor profesionale şi sociale.

Altfel, intervenţiile de natură nesatisfăcătoare, incompetente, în problema dusă

spre analiză ca şi în oricare alta din orice domeniu amplifică crizele în

soluţionare mai mult decât în lipsa totală a lor.

85