Praslea cel voinic si merele de aur cules de Petre IspirescuCules si publicat de Petre Ispirescu in volumul „Legendele sau basmele romanilor”, „Praslea cel voinic si merele de aur”, prin intamplari si profilul personajelor, este un basm fantastic. Tema este cea specifica, raportul bine-rau, iar deznodamantul aduce triumf binelui.

Basmul este specie a epicii populare si culte, in proza sau, mai rar in versuri, de mare intindere, cu o raspandire mondiala, in care se nareaza intamplari reale ce se impletesc cu cele fantastice. La actiune participa personaje imaginare, inzestrate cu puteri supranaturale, ce reprezinta binele si raul, iar in final acesta este invins.

Basmul are structura schematizata, in general respectata. Basmele populare romanesti au toate caracteristicile folclorului: traditionale, anonime, colective, orale. 48757hye59vbx2i

Subiectul se poate rezuma cu usurinta.

A fost odata ca niciodata un imparat care avea trei fii. In gradina imparatiei sale se afla un pom care facea mere de aur, din care imparatul nu reusise sa guste, deoarece erau furate inainte de a se coace. An de an, in perioada coacerii, multi voinici, inclusiv cei doi fii mai mari ai imparatului, au pazit pomul pentru a prinde hotul, dar totul fusese in zadar. Numai Praslea reuseste sa-l raneasca si sa duca mere tatalui sau.

El porneste, impreuna cu cei doi frati mai mari, in urmarirea hotului si, la un moment dat, drumul duce catre taramul celalalt. Voinicul coboara pe celalalt taram si ajunge la palatele zmeilor care furasera trei fete de imparat. El se lupta cu zmeii, ii omoara, elibereaza fetele si, dupa ce transforma palatele in trei mere, se intoarce la locul pe unde coborase. Fratii sai trag afara numai pe cele trei fete iar pe Praslea il parasesc cu gand sa-l piarda. Ramas pe taramul celalalt, voinicul salveaza puii unei pasari de zgripsor, care, drept recunostinta, il scoate la suprafata pamantului.

Revenit in imparatia tatalui sau, dupa multe incercari, este recunsocut, fratii sai sunt pedepsiti, iar el se insoara cu fata cea mica si-i urmeaza tatalui sau la domnie.

Personajul principal al basmului este Praslea.El participa la intreaga actiune si este imaginea binelui, intruchipand idealul etic de cinste, dreptate si adevar. Numele sau sugeraza particularitatile eroului:cel mic, dar cel mai viteaz. Desi este ironizat la inceputul basmului de catre tatal sau, reuseste sa-l convinga pe acesta sa-l lase sa pazeasca marul de aur. Inteligent, isi face un plan pentru a prinde hotul si reuseste sa il raneasca pe acesta.

Basmul are un final fericit, incheindu-se cu nunta eroului.

Ca orice personaj de basm, Praslea are si insusiri supranaturale. Inzestrat cu o forta impresionanta, omoara zmeii si balaurul in lupta dreapta.

Praslea este, asadar, un personaj in care se impletesc insusiri omenesti si fabuloase. Alaturi de Praslea, se constituie forte ale binelui: imparatul, cele trei fete, corbul, pasarea zgripsor si puii ei, mesterul argintar.

Personajele care reprezinta fortele raului sunt adversarii lui Praslea:fratii invidiosi, (care ii doresc pieirea pentru a se lauda cu izbanda) si zmeii, personajele fantastice, care traiesc intr-o lume ce functioneaza dupa legi proprii, altele decat cele din lumea reala. Reprezentatii raului sunt pedepsiti intotdeauna in basm.

Personajele reale – imparatul, fiii cei mari, fetele de imparat si mestesugarul argintar – ca si cele fantastice – Praslea, zmeii, balaurul, zgripsorul – indiferent de locul pe care il

ocupa in opera, au importanta in desfasurarea intamplarilor, deoarece contribuie fiecare la aflarea adevarului si instituirea dreptatii.

Elementul fantastic include si obiectele miraculoase (marul de aur, furca de aur, closca cu puii de aur, dar si seul si apa). Ele ajuta eroul sa depaseasca situatiile dificile, iar cifra simbolica trei are putere magica.

Respectand caracteristicile speciei, basmul „Praslea cel voinic si merele de aur” incepe cu formula introductiuva: „A fost odata ca niciodata” care sugereaza un timp imaginar. Prin ea, ascultatorii – cititorii – sunt introdusi intr-o lume in care totul este posibil. Spatiul de desfasurare al actiunii este si el ireal (la curtea unui imparat, pe taramul celalalt). Formula finala „Trecui si eu pe acolo si statui de ma veselii la nunta ... si incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa” are rolul de a scoate pe ascultatori din lumea fantastica, iar nota ironica din formula de incheiere neaga veridicitatea celor povestite.

Locul de unde pleaca eroul este curtea imparatului si tot aici se va intoarce victorios acesta, iar drumul pe care il parcurge singur constituie un prilej pentru a-si dovedi calitatile - drum initiac.

Pozitive sau negative, principale sau secundare, reale sau ireale, personajele sunt simboluri pentru notiunea de bine si rau, reprezentand modele morale opuse. Trasaturile lor se deslusesc prin actiune, care se petrece pe pamant, dar si pe taramul celalalt, prapastia fiind hotarul care desparte cele doua lumi.

Ca orice basm popular, „Praslea cel voinic si merele de aur” are numeroase elemente de oralitate, care mentin treaza atentia ascultatorului. Vorbirea directa se imbina cu vorbirea indirecta, folosirea verbelor la perfectul simplu („ii multumi”, „fu primit” etc.) dau impresia ca actiunea s-a petrecut de curand, inversiunile si repetitiile ( „si merse, merse”) specifice stilului oral, precum si cuvintele si expresiile populare („nitica”, „piroteala”, „soroc” etc.) sunt modalitati specifice basmului.

Stilul caracterizat prin oralitate, impletirea armonioasa a celor trei moduri de expunere – naratiunea, descirerea si dialogul – dau farmec basmului, creatie ce raspunde nevoii de bine, dreptate si frumos a poporului roman.

                                               

      Miori t a

Rezumat

Balada populara,,Miorita" este capodopera a literaturii populare românesti.Are ca punct de plecare transhumanta si oglindeste existenta pastorala a poporului român.Actiunea baladei se petrece la poalele muntilor intr-o zi de toamna.

Într-o zi de toamna,coboara din munti pentru iernat trei turme de oi conduse de ciobanii moldovean,ungurean si vrâncean.Baciul moldovean e mai bogat,are mai multe oi,cai pricepui si câini curajosi.De aceea, este invidiat de ceilalti doi ciobani.Acestia hotarasc sa-l omoare pe baciul moldovean si sa-i ia averile.Miorita nazdravana afla de crima careb i se pregateste stapânului sau si îl vesteste de pericol.Totodata ,îsi roagastapânul sa se apere:sa se întoarca la negru zavoi si sa-si cheme în ajutor,un câine.

Ciobanul nu face nici un gest de aparare,priveste cu demnitate cu posibilitatea mortii.

El îsi exprima ultimele dorinte într-un testament tulburator .O roaga pe mioara sa le spuna celor doi ciobani sa-l îngroape în apropierea stânei sa fie aproape si dupa moarte de strunga si de oi.Doreste ca la capul lui sa fie puse cele trei fluierase si sa fie bocit de vânt,de glasul fluieraselor si de oi.Totodata ciobanasul vrea ca mioara sa ascundâ oilor ca el a murit,de aceea sa le spuna ca s-a însurat cu o craiasamândra si ca la nunta lui a participat întreaga natura.Nunii au fost soarele si luna,nuntasii au fost brazii si paltinasii,preotii au fost muntii mari,facliile au fost stelele,iar lautarii au fost pasarile.

La aceasta nunta însa a cazut o stea,ceea ce sugereaza stingerea unei vieti omenesti.

În finalul baladei apare mama ciobanului care îsi cauta fiul.Din cuvintele mamei,reiese portretul fizic al ciobanasului.El este tânar,frumos si înalt,cu fataalba,cu mustata de forma spicului de grâu,cu parul negru si ochi albastri.Ciobanul o roaga sa-i spuna mamei ca s-a însurat cu o fata de crai,dar sa nu-i spuna ca la nunta lui a cazut o stea.

Acest semn i-ar fi vorbit prea direct de moartea sa.El vrea astfel sasi apere mama de o mare durere sufleteasca.

Mesterul Manole

Lucian Blaga: Mesterul Manole

Ca si poezia, dramaturgia lui Blaga atesta stranse legaturi cu miscarea modernista. Chiar insesi denumirile pe care le da unora din piesele sale sunt marturie directa a inrauririi expresioniste: mister pagan (Zamolxe); joc dramatic (Ivanca); pantomima (Invierea).

In teatrul lui Blaga, ca si in teatrul expresionist, personajele nu sunt decat simboluri pentru fortele stihiale ale vietii. In consecinta, la baza conflictului dramatic vor sta contradictiile dintre aceste forte, care actioneaza in spatele personajelor, si nu motive psihologice sau sociale, determinabile istoriceste.

Drama Mesterul Manole a fost publicata la Sibiu in 1927. Peste doi ani in 1929, la 6 aprilie, piesa vedea si lumina rampei, in premiera absoluta, pe scena Teatrului National din Bucuresti. Piesa se sprijina pe cunoscuta legenda a Manastirii Argesului, iar autorul altoieste pe sensul metaforic al baladei populare ideea ca tot ce e cu adevarat durabil se obtine prin jertfe. Cunoscuta tema a jertfei zidirii este cunoscuta la toate popoarele din sud-estul Europei, dar balada romaneasca este unanim recunoscuta ca fiind cea mai aleasa intruchipare artistica. Innoirea si innobilarea acestui mit stravechi prin valorile nemuritoare dobandite de indrazneala, tenacitatea si jertfa generatiilor mai noi este strans legata de bogatia, stralucirea si unicitatea arhitectonica a manastirii de pe Arges.

Lucian Blaga comprima datele oferite de partea introductiva a baladei si expozitiunea dramei incepe cu motivul surparii zidurilor. Derutat si aproape descurajat de acest fenomen de nepatruns, Manole masoara si socoteste in odaia sa de lucru, in prezenta staretului Bogumil si a unui personaj ciudat Gaman, care doarme intins pe dusumea un somn agitat, bantuit de vedenii terifiante, ce-l fac uneori sa tresara si sa se comporte in nestire. Staretul Bogumil are pentru situatia desperata in care se afla constructorii o singura solutie - jertfa. Pentru Manole, jertfa unei fiinte umane este irationala si el continua sa se framante in nehotarare. Conflictul dramei incepe in momentul in care intra in scena Mira, sotia lui Manole. Mira cunoaste framantarea interioara a sotului sau si a inteles sfatul staretului Bogumil. Intre cei doi soti are loc un schimb de replici, la care contribuie si Gaman in visurile sale, din care Manole intelege ca sfatul staretului Bogumil nu e lipsit de talc, dar in acelasi timp isi da seama si de puternica dragoste ce-i leaga pe cei doi soti. Acum conflictul e clar si definitiv instalat; el e de natura interioara, izvorat din infruntarea luciditatii mesterului care construieste inca multe altare, cu necesitatea, care pentru Manole e irationala, de a sacrifica un om, si nu pe oricine, ci pe propria-i sotie. Elementele conflictului sunt, asadar, pe de o parte, devoranta pasiune pentru constructie, pe de alta, intensa dragoste pentru viata, pentru frumusetea si puritatea ei, toate intruchipate de Mira. Manole este obligat de jocul sortii sa aleaga intre biserica - simbol al Vocatiei creatoare - si Mira - simbol al vietii, al dragostei, al puritatii omenesti: biserica si Mira sunt cele doua "jumatati" ale personalitatii eroului. Fara una din ele, mesterul e anulat ca om. Constatam deci un echilibru perfect al fortelor conflictului, si de aici caracterul tragic al acestuia. Blaga va insista asupra acestor framantari interioare, facand din personajul sau un erou de tragedie antica, acolo unde balada rezolva aparent simplu - mai mult prin sugestie - un conflict starnit de clarificarea in vis a cauzei prabusirii zidurilor. Conflictul piesei lui Blaga e tragic pentru ca e fara iesire. Iesirea din conflict nu poate avea loc decat prin moartea

eroului, o moarte necesara, fara indoiala, iar nu o sinucidere, cum am fi tentati, poate, sa credem, sau o moarte accidentala, ca in balada. Intreaga desfasurare a actiunii releva conditia tragica a creatorului de valori durabile, aflat in lupta cu propriul sau destin.

Iar dincolo de aceasta semnificatie, mitul confera momentului intelesuri nebanuite. Metafora femeie-biserica, devenita transparenta prin insasi desfasurarea actiunii, trimite cu gandul la vocatia zamislirii, in care biserica e simbol al plasmuirii, unei valori estetice eterne, asa cum femeia reprezinta simbolul eternitatii prin neclintitul ei destin de a perpetua, nascand, Omul. Din acest punct de vedere in conceptia lui Blaga Mira nu este un personaj cu o identitate sociala si temporala precisa, e un simbol, si in acelasi timp, un purtator de cuvant al autorului, care o data cu desfasurarea intamplarilor descifreaza si semnificatiile lor. In acelasi fel trebuie vazut si Gaman, personaj stihial el insusi si simbol, totodata, al fortelor irationale dezlantuite impotriva rationalului. Manole, desi simbol si el ca mai toate celelalte personaje, evolueaza totusi ca un caracter cu o puternica si problematica personalitate, cu o individualitate distincta, traindu-si intens si neabatut destinul sau de martir al frumosului etern.

Dar intamplarile se precipita. Zidurile cad din nou si mesterii lui Manole sunt tentati tot mai mult de ideea abandonarii lucrarii. SI, ca si cum noul esec nu era de ajuns, din partea lui Voda un sol aduce un ultimatum. Mistuit de arderea patimii sale creatoare si urmarit de ideea jertfei, Manole fagaduieste spre uluirea zidarilor o noua incercare. Cu raspunsul dat de Manole lui Voda actiunea se apropie de punctul culminant. Dar complexitatea compozitionala a dramei izvoraste din complexitatea personajului ei principal. In permanenta Manole evolueaza pe doua planuri fundamentale aflate intr-o stransa conditionare reciproca: unul psihologic si unul al faptelor. In ordine psihologica, actiunea ei, si o data cu ea, personajul atinge punctul maxim al incordarii in momentul hotararii de a jertfi (cand Manole spune solului ca "biserica se va ridica", hotararea e definitiva); in ordinea faptelor, punctul culminant e marcat de zidirea Mirei in temeliile bisericii.

Solul pleaca si Manole trebuie sa desluseasca zidarilor talcul fagaduielii lui. Unii vor sa-l paraseasca, dar marele mester le strecoara in suflet sentimentul unui destin implacabil care cere o jertfa. Hotararea e pecetluita prin juramant. Dupa trei zile de asteptare infrigurata, in care mesterii se istovesc in tot felul de banuieli de incalcare a juramantului, ale unuia, impotriva celuilalt si ale tuturor impotriva lui Manole, apare Mira. Se face un nou pas spre implinirea unui destin. Mira insa vine pentru a preintampina un omor pe care-l face raspunzator pe staretul Bogumil. Trecand prin chinuri mai presus de puterea unui om, Manole incearca sa evite jertfirea Mirei, dar zidarii sai il constrang cu virtutea juramantului facut. Acolo deci unde balada incerca evitarea zidirii Anei prin invocarea fortelor naturii, Blaga isi pune eroul in confruntare directa cu propriii sai colaboratori pentru a releva finetea mecanismelor sufletesti antrenate in trairea de catre marele mester a propriului sau destin. In balada natura era un personaj oarecum exterior intr-o intamplare oarecare; nevoile teatrului modern obliga pe poet la intruchiparea fortelor naturii in oameni. Dramatismul va fi mai intens, data fiind confruntarea directa dintre ei. Manole implineste destinul, caci patima de a zamisli frumosul e neinduratoare. In psihologia framantata a lui Manole, momentul hotararii de a jertfi, reprezinta in ordinea luptei omului cu natura, la scara istorica, momentul transfigurat artistic al neutralizarii opozitiei dintre natura si cultura. Manole e aici, prin sacrificiul facut, un erou civilizator, care da

oamenilor o noua valoare, etern-durabila, asa cum Prometeu, tot prin sacrificiu, le daduse focul.

Blaga nu paraseste nici o clipa conditia omului. Zidarii traiesc din plin febra constructiva a celorlalti, dar obsesia vaierului care razbate din zid si comportarea Mirei in ultimele ei clipe de viata il robesc tot mai mult. Tot mai puternica devine constiinta ca pentru el, ca individ, sacrificiul nu mai inseamna izbanda, ci secatuirea tuturor puterilor sufletesti. Bolnav de iubirea lui pentru Mira, muncit de inutilitatea sacrificarii celei mai de pret fiinte, care-i apartinea trup si suflet, in gestul suprem al renuntarii nemaigasind iarasi nici un sens, Manole se razvrateste impotriva propriei sale fapte si a celui care i-o ceruse si vrea sa sparga zidul pentru a-si elibera iubita. Dar zidarii il opresc: biserica pe care o concepuse, opera pentru care sacrificase totul nu mai apartine autorului ei, ci eternitatii. G. Calinescu gaseste in aceasta scena esenta clasica a interpretarii "pe care o da L. Blaga mitului Mesterului Manole... Mesterul vrea sa darame biserica, dar norodul il da la o parte. Multimea nu vrea sa stie de autor, el nu recunoaste decat opera".

Finalul dramei din nou se disociaza de balada. In balada, dupa terminarea bisericii, marele mester declara, ca vrea sa construiasca "Alta monastire,/ Pentru pomenire,/ Mult mai luminoasa/ Si mult mai frumoasa!". In drama, insistenta autorului se concentreaza asupra conditiei dramatice a creatorului, de unde gestul de razvratire impotriva propriei lui opere. Biserica ramane dreapta Ea are acum zugraveli, clopote si carti. Domnitorul vine cu alai sa vada minunea si sa se bucure de stralucirea ei. Boierii si calugarii insa il acuza pe Manole de crima si socotesc biserica lui "intaiul lacas al lui Anticrist". Acest conflict in aparenta secundar nu este, de fapt, altceva decat exteriorizarea unor contradictii existente in sufletul lui Manole, inca de la inceputul dramei. El se si manifesta de altfel prin dezacordul dintre marele mester si staretul Bogumil si prin ezitarile lui Manole de a se hotari asupra jertfei. Izvorul acestei contradictii se afla in incompatibilitatea mitului precrestin al jertfei cu religia crestina, care nu accepta ideea uciderii. Se clarifica astfel sensurile mitice pe care le aduce in drama Bogumil, calugar atemporal, altfel decat calugarii care cer osandirea lui Manole pentru crima. Dar osanda nu mai ajunge la marele mester. El si-a depasit conditia, cucerind eternitatea si atingand absolutul prin creatia sa zamislita din suferinta. Judecarea lui Manole prin raportarea la cea ce tocmai ispravise nu mai e posibila. El nu mai apartine clipei, nici macar timpului istoric, ci pur si simplu timpului. Nu intamplator Blaga isi localizeaza drama pe Arges in jos, dar intr-un timp mitic romanesc, adica intr-un timp initial, fara determinare precisa, in care se incheaga, prin expresia miturilor, situatiile arhetipale, etern repetabile, ale unui popor, in speta poporului roman.

Multimea insasi care-l apasa pe Manole impotriva calugarilor si boierilor, sanctifica esenta mitica a eroului: "Noi strigam, boierii urla, noi aparam, calugarii osandesc - toti suntem jos, Manole singur e sus, singur deasupra noastra, deasupra bisericii!" La propriu si la figurat, caci Manole se urca in adevar in turla, trage clopotul, dupa care se arunca in gol.

Propria lui moarte, eterna ca orice moarte, ii eternizeaza opera. Astfel amandoi, autor si opera, ating absolutul.

Desi Manole este cel ce filtreaza intreaga putere si forta a jertfei, zidarii nu raman nici ei straini de suferinta se de ideea ca au dat minunii cladite de ei tot ce aveau mai bun, inclusiv linistea si echilibrul sufletesc. Ei au invesnicit capodopera lor cu propriile lor suflete.

Dupa cum stim balada se incheie cu moartea tuturor constructorilor, semnificatie nu numai a sacrificiului total, dar si a razbunarii voievodului egoist care vrea sa fie singurul ctitor al unei asemenea capodopere. Blaga lasa in viata pe mesteri ca pe niste dovezi vii si concrete ale adevarului ca marile izbanzi ale omului vor cere neintrerupt noi si mari sacrificii umane. In esenta lor, fiecare dintre zidari e un Mester Manole.

Legenda Vrancioaiei

Dumitru Almas-Legende istorice

Ion Alexandru Voinesti-Puiul În volumul în care este inclusă şi povestirea Puiul apărută în colecţia Povestind copiilor, sunt adunate un număr de schiţe şi nuvele în care autorul s-a apropiat de lumea copiilor, a animalelor şi a păsărilor, precum şi câteva din acelea în care sunt zugrăvite întâmplări ale unor oameni buni loviţi fără cruţare de către fiinţele rele, egoiste, fără suflet. Povestirile sunt cea mai mare parte triste: Privighetoarea, Moartea lui Castor, Povestirile.PUIUL, cea mai populară scriere a lui B.-Voineşti, vorbeşte despre nenorocirea care se poate ivi din cauza neascultării de părinţi: un pui de prepeliţă este rănit de vânător şi, după o suferinţă neînchipuită, moare îngheţat, părăsit de mama lui, care, cu toate că i se rupea inima, e silită să plece pentru a-şi salva măcar ceilalţi pui. Povestirea începe cu un peisaj de primăvară, în care apare personajul principal: o prepeliţă care îşi construieşte cuibul după 3 săptămâni din ouăle mici ca nişte cofeturi “ au ieşit nişte pui drăguţi...îmbrăcaţi în puf galben...parcă erau şapte gogoşi de mătase”. Prepeliţa le aduce mâncare şi puii fiind ascultători şi cuminţi asemeni unor copii – neştiind încă să zboare, veneau imediat la chemarea prepeliţei.Dar intervine o întâmplare neobişnuită în viaţa prepeliţei şi puilor ei: ţăranii au venit să secere grâul şi puiul cel mare neascultând chemarea prepeliţei, este prins de un flăcău sub căciulă. Când scapă, fuge speriat la prepeliţă care îl dojeneşte cu blândeţea specifică mamei. “Vezi ce va să zică să nu mă asculţi? ... eşti mic, să nu ieşi niciodată din vorba mea, că poţi să păţeşti şi mai rău.”

Prepeliţa i-a învăţat încet, încet să zboare, pregătindu-i pentru călătoria lungă pe care trebuiau să o facă, când va trece vara.

Dar o întâmplare tristă venea să tulbure toată liniştea şi bucuria lor. Într-o zi de august a venit un vânător. Prepeliţa a înţeles primejdia şi le-a poruncit să se pitulească jos, lipiţi cu pământul. Spre a-şi feri puii de primejdie, ea s-a prefăcut rănită, zburând ras cu pământul la 2 paşi de botul câinelui, pentru ca vânătorul să nu poată trage, de frică să nu-şi împuşte câinele. În acest timp, nesocotind sfatul mamei, puiul cel mare, în loc să stea nemişcat, la fel ca fraţii lui, a zburat. Vânătorul l-a auzit, a tras şi alicea i-a atins aripa şi na mai putut zbura. Prepeliţa l-a găsit acolo în lăstar şi a înţeles că puiul e pierdut, dar şi-a ascuns durerea.

Finalul, la fel şi ca în Căprioara este sfâşietor: în sufletul prepeliţei se dă o luptă aprigă, dar, până la urmă, pentru că zilele erau tot mai mici şi mai înnourate, a început să cadă şi bruma, a luat marea hotărâre. De cât să-i moară şi ceilalţi pui de frig, a preferat să sacrifice doar unul şi fără a mai privi înapoi a zburat cu puii sănătoşi spre tărâmuri unde vara e veşnică.

Deşi petrecută în lumea păsărilor, drama e totuşi omenească; personificare: gândesc, vorbesc şi se mişcă întocmai ca o mamă cu copiii ei.

Dacă povestirea este necunoscută elevilor, bine-venită este lectura predictivă ca metodă de evidenţiere a dinamicii acţiunii în povestire, gradaţia ascendentă a momentelor subiectului:

Ioan Slavici-Doi feti cu stea in frunte

A fost odata un fiu de imparat care,la vanatoare fiind, a intalnit trei fete de pacurar.Ana ,sora cea mare ,ii promite ca daca o ia de sotie ii va face o paine care l-ar tine vesnic tanar si voinic.Stana,cea mijlocie,ii promite o camasa care sa-l faca cel mai puternic in lupta cu zmeii.Laptita,sora cea mai mica si cea mai frumoasa ,ii promite doi feti cu stea in frunte.Feciorul de imparat nu sta pe ganduri si se insoara cu Laptita.Dar mama cea vitrega si rea dorea ca fiica ei sa ajunga sotie de imparat,asa ca face ce face si imparatul cel tanar trebuie sa plece la razboi.In lipsa lui ,Laptita da nastere la doi copii frumosi, cu parul de aur si cu stea in frunte .Mastera pune ca cei doi copii sa fie ingropati la coltul casei,iar in leagan sa fie adusi doi catei.Imparatul o pedepseste pe Laptita sa fie ingropata pana la piept,iar el se recasatoreste cu fata masterei.La coltul casei au crescut doi paltini frumosi care sopteau in vant la fereastra imparatului.Imparateasa cea tanara pune sa fie taiati copacii si din ei sa fie facute doua paturi.Dar paturile sopteau noaptea si atunci le arde si le imprastie cenusa in vant.Doua scantei cad pe locul unde crescusera paltinii si se prefac in doi mielusei.Fiica mamei vitrege porunceste sa fie taiati mieluseii,carnea lor sa fie mancata,iar pielea si oasele sa fie arse.Doua bucatele de creier ajung in raul cel mare si se prefac in doi pesti cu solzii de aur.Scosi la mal de pescarii imparatesti,acestia se fac din nou doi feti cu parul de aur si cu stele in frunte,care cresc in trei zile si trei nopti cat altii in doisprezece ani.Ei merg la curtea imparatului si isi spun povestea in fata imparatului cel tanar,tatal lor.Fata imparatesei vitrege,sotia fiului de imparat,este pedepsita sa ajunga ultima slujnica din imparatie,maica-sa este legata de coada unei iepe nebune si purtata prin imparatie,iar Laptita ajunge imparateasa pentru ca si-a tinut promisiunea facuta la vanatoarea de demult. 

Ionel Teodoreanu-La Medeleni

Genul dramatic

O SCRISOARE PIERDUTA: Capodopera a dramaturgiei nationale, „O scrisoare pierduta” (1884) comedie in patru acte, evoca viata publica si de familie de la sfarsitul secolului trecut. Actiunea se desfasoara in „capitala unui judet de munte”, pe fundalul unei agitate campanii electorale. Intre avocatul Nae Catavencu si grupul fruntas al conducerii locale (Zaharia Trahanache, Stefan Tipatescu) izbucneste un conflict datorita pierderii unei scrisori de amor pe care prefectul Tipatescu i-o adresase sotiei lui Trahanache, Zoe. Catavencu, dornic de succes, foloseste aceasta scrisoare ca element de santaj pentru a obtine candidatura. Cand, in sfarsit Zoe, Tipatescu si Trahanache se hotaresc sa-l aleaga pe Catavencu pe lista candidatilor apare un nume necunoscut: Agamita Dandanache. Intamplarile se incalcesc foarte tare in actul al III-lea dar solutia vine de la politaiul Pristanda. El pune la cale un scandal in care Catavencu isi pierde palaria si odata cu ea scrisoarea, astfel devenind inofensiv. Lucrurile se limpezesc lent si pina la sfirsit toata lumea se-mpaca. Scriitorul creeaza un conflict fundamental constituit prin pierderea scrisorii. Pentru a introduce din ce in ce mai multe complicatii, scriitorul a folosit tehnica bulgarelui de zapada. Repetitia este asigurata prin revenirea cetateanului turmentat. Caragiale nu se remarca numai prin arta de a compune, el este si un mare creator de caractere, modelindu-le pe acestea prin faptele, gesturile, atitudinile si actiunile lor. PERSONAJE: nenea Zaharia este un vanitos inselat, un inrait de o viclenie rudimentara (la santajul lui Catavencu pregateste un contrasantaj); poseda o gandire plata si este capabil sa entuziasmeze de o expresie de genul „intr-o sotietate fara morala si fara printipuri, care va sa zica nu le are”. Are un temperament domol cu o mica expresie de siretenie care este sugerata de ticul verbal „ai putintica rabdare”. Stefan Tipatescu prefectul judetului, este tipul juneluiprim, dominat de un puternic orgoliu, cu o gandire medievala. Zoe Trahanache este cea mai destinsa figura feminina din teatrul lui Caragiale. Este voluntara si autoritara. Nae Catavencu, avocat, directorul ziarului „Racnetul Carpatilor”, demagog si el, este un ambitios fara tenacitate, asa se explica evolutia defavorabila a situatiei lui. Pe Agamita Dandanache il surprinde autorul in afirmatia „am gasit un personaj mai prost ca Farfuridi si mai canalie ca Catavencu”. Sursele comicului sunt variate. Astfel se pot diferentia mai multe comice: comic al situatiilor, comic al intentiilor, comicul caracterelor si un comic de limbaj. Umorul este obtinut prin repetitia obsedanta a unor expresii („ai putintica rabdare”, „curat murdar”, „curat constitutional”), precum si din interferenta stilulilor. 

Mesterul Manole:   Drama „titlu” este una din creatia de rezistenta a dramaturgiei lui Blaga si a aparut in Sibiu in 1927. Este o drama de idei care prezinta tragedia artistului creator cuprins de patima zamislirii care presupune jertfa suprema. Pornind de la balada „Monastirea Argesului” culeasa si publicata de Vasile Alecsandri in 1852, mitul mesterului Manole a fost evocat in diferite genuri si specii literare culte si de alti autori. Este evidentiata influenta expresionismului asupra operei poetice si dramatice a lui Lucian Blaga. El a luat contact cu acest curent in jurul anului 1916 la Viena. Acest curent cu centrul in Germania a aparut ca urmare a atitudinii nonconformiste a unui tineret cu idealuri progresiste, antiburgheze. Sub influenta acestui curent fiecare personaj devine in piesa expresia unei idei. Prin tema jertfei creatoare din drama autorul isi exprima conceptia despre creatie si creator. Cele doua coordonate esentiale a existentei timpului si spatiului actiunii nu sunt determinate precis deoarece sunt legate de spatiul autohton de epoca formarii natiunii noastre. Originalitatea lui Blaga consta in faptul ca el leaga legenda de acea parte mitica a istoriei pentru a arata ca inca de la inceputurile neamului nostru se poate vorbi de o deosebita sensibilitate pentru frumos de demnitate umana. In drama spre deosebire de balada nu apare acea expozitiune care cuprindea alegerea locului pentru zidirea bisericii. Intriga dramei se contureaza prin expunerea motivului jertfei de catre staretul Bogumil. Blaga releva 3 perspective ale motivului jertfei. Din perspectiva staretului jertfa este circumscrisa dogmei, dupa principiul crede si nu cerceta. Credinta sa este numita de autor „magie alba” intrucit se opune ratiunii. Gaman crede ca jertfa este ceruta de puterile stihinice, de neagra magie, deci si idea jertfei este circumscrisa unui cadru limitat. Doar pentru Manole care aspira la un ideal prin arta motivul jertfei este respins ca alba si neagra magie intrucit este un act inuman. Motivul ramine totusi o problema deschisa pentru viitor. Mesterul Manole desi isi pastreaza la inceput spontaneitatea solutiei, accepta in momentul culminant, acest sacrificiu dar pentru un scop mai inalt, pentru a oferi semenilor sai o opera unica in frumusetea ei ca o marturie a fortei creatoare, umane chiar si daca aceasta experienta, duce la distrugerea sa ca om si ca creator. Dramatismul piesei creste in momentul juramintului cind este evidenta sinceritatea, fermitatea adevaratului creator fata de atitudinea banuitoare a mesterilor. Ceilalti mesteri isi tradeaza in somn gindurile ascunse in suspiciunea lor gindandu-se reciproc. Momentul culminant, jertfa, zidirea Mirei are o dubla semnificatie, in timp ce in balada, Ana vine pentru a-si vedea sotul si-si dovedeste devotamentul  fata de acesta, in drama lui Blaga, Mira vine cu un dublu scop: pentru a-si ajuta sotul si pentru a impiedica o jertfa umana care este in contradictie cu etica populara. Mira, femeia din popor are un pronuntat stil stilistic incit participa tot timpul la actul creatiei alaturi de sotul ei iar Manole tine cont de sugestiile ei. Mira este gata sa-l ajute oricind si oricum asa incit zice: „Biserica va sta, Manole tu o sa-ticulci capul pe trepte si poate ai s-o iubesti mai mult pe ea decit pe mine, dar n-are a face”. Impresioneaza puritatea si intensitatea iubirii Mirei, anticiparea contopirii ei cu biserica. Bunatatea ei da putere si forta a.i. ii  insenineaza si  pe mesteri caci intuieste dezbinarea lor. Momentul culminant este un imperativ al chemarii artistului si de aceea isi va zidi sotia. L. Blaga introduce motivul jocului prin care practica magica a sacrificiului este incadrata in dimensiuni mitice. Idea de a introduce in drama acest joc isi gaseste motivatia in afirmatia lui Blaga din acre reiese ca

jocul reliefeaza trasaturile specifice ale unui popor, in el isi dau intilnire istoria, metafizica, arta si temperamentul unui neam. Din momentul zidirii fiintei iubite, Manole s-a instrainat pentru ca a pierdut izvorul bucuriei vietii sale. Manole vrea sa sparga zidurile intrucit jertfa adusa creatiei i-se pare prea mare fata de ce a realizat. Putem spune ca drama aceasta este expresia conceptiei lui Blaga despre conditia geniului. 

Apus de soare :   Scrisa in 1909, opera dramatica “Apus de soare“ este prima dintr-o trilogie care mai cuprinde “Viforul“ si “Luceafarul“, opere inspirate din istoria Moldovei de la inceputul secolului al XVI-lea. “Apus de soare“ il evoca pe Stefan cel Mare, “Viforul“ pe Stefanita voda iar “Luceafaru“ pe Petru Rares. Stefan est plin de tandrete deoarece aduce complimente fetelor: “Parca sunteti niste flori de lunca“. In interiorul lui Stefan se desfasoara un conflict psihologic dintre faptul ca el vrea sa lase Moldova in miini bune si constiinta apropiatului sfirsit. Stefan traieste drama batrinetii si a bolii. Virta si incercarile la care a fost pus Stefan de-a lungul anilor, i-au slabit puterile fizice. Spiritul ii este tot atit de tare dar trupul nu-l mai ajuta. Ca om Stefan este supus batrinetii. La intrebarea doamnei Maria: “Ce te doare, pacatele mele?“, Stefan raspunde: “Nimic pe domnul Moldovei … Ce e durerea?“. Din fragmentul “ … ma frigea privirea lui“ reiese maretia si autoritatea domnitorului.        Stefan este si disimulant: “Casca, se face ca doarme, apoi incepe sa vorbeasca in vis“ si atunci Ona afla ca este fata lui. Pe Ulea il ucise groaza ca l-a vazut pe Stefan inainte de lovitura fatala: “murise inainte de-al izbi“.