UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITESTIFACULTATEA DE STIIMTE ECONOMICE SPECIALIZAREA ECONOMIA COMERTULI,TURISMULUI SI SERVICIILOR

LUCRARE DE LICENŢĂ

Conducător ştiinţificConf. univ. dr. FLAVIUS MEGHISAN

Absolvent, STANCU ALEXANDRA

2011UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITESTIFACULTATEA DE STIIMTE ECONOMICE SPECIALIZAREA ECONOMIA COMERTULI,TURISMULUI SI SERVICIILOR

MANAGEMENTUL SALARIZARII

Conducător ştiinţificConf. univ. dr. FLAVIUS MEGHISAN

Absolvent, STANCU ALEXANDRA

2

2011CUPRINS:

Capitolul 1:CONCEPTUL DE MANAGEMENT…....................…..4

1.1. Structura managementului………..........

…………………………..5

1.2. Achitarea datoriilor şi încasarea creanţelor comerciale…………….8

1.3. Tranzacţiile comerciale ca obiect managementului….................…10

1.4. Instrumente de decontare utilizate in tranzacţii……………………12

1.5. Tranzacţiile comerciale cu străinătatea…………………….……....13

1.6. Sistemul de conturi privind managementul……..............................14

Capitolul 2: STUDIU DE CAZ PRIVIND MANAGEMENTUL SALARIZARII LA S.C. CONSORZIA PONTELLO TIRRENA

SCAVI S.A ................................................................................….... 172.1. Prezentarea societăţii S.C. „REMO” S.R.L. –PITEŞTI…………

17

2.2. Resursele de munca la S.C.Consordia P.T.S.S.A ….…………… 21

2.3. Contabilitatea creanţelor comerciale……………………………...28

2.4. Cadrul legislativ………….……………………………………......39

2.5. Sistemul de salarizare……………………………………………..44

Capitolul 3:MEDIUL DE FUNCTIONARE A FIRMEI SI ROLUL IN

ACTIVITATEA DE MARKETING .......................................................54

3.1. Însemnătatea cunoaşterii şi analizei mediului de marketing al

întreprinderii...................................................................................

....54

3.2. Continutul si rolul mediului de

marketing .....................................58

3.3. Mediul de marketing

extern ........................................................61

3.4. Tendinte in evolutia mediului de marketing...............................78

3

Capitolul 4: EVALUAREA DATORIILOR ŞI CREANŢELOR

SALARIALE……………………………………………..……..….78

4.1 Principii de evaluare……………………………………...….…78

4.1.Evaluarea datoriilor şi creanţelor comerciale……………..…….80

4.1Modalităţi de evaluare………………………….………...……...85

CONCLUZII specifice creanţelor si datoriilor…………………….....87

BIBLIORGAFIE...................................................................................93

Capitolul 1: STRUCTURA DATORIILOR ŞI

CREANŢELOR COMERCIALE

Patrimoniul reprezintă o masă de drepturi şi obligaţii cu valoare economică, împreună cu

bunurile la care se referă, aparţinând întreprinderii ca persoană fizică sau juridică.

Contabilitatea reprezintă un sistem coerent de obiective şi principii fundamentale, legate

între ele, susceptibile să conducă la definirea unor norme solide privind construirea şi

comunicarea informaţiei privitoare la situaţia netă şi financiară a patrimoniului, precum şi

rezultatele obţinute.

Orice întreprindere cu activitate comercială, industrială, de servicii, pentru a obţine profit,

efectuează în mod curent tranzacţii de cumpărări şi vânzări de bunuri şi servicii.

Din aceste tranzacţii se degajă creanţe şi datorii comerciale.

Creanţele sunt generate de: vânzări de bunuri, executări de lucrări sau prestări de servicii,

acordări de avansuri băneşti furnizorilor etc.

Datoriile sunt generate de: achiziţionări de bunuri, recepţionări de lucrări executate sau

servicii prestate de terţi, încasări de avansuri băneşti de la clienţi etc.

Din punct de vedere juridic contractul de vânzare-cumpărare reprezintă contractul prin care

o parte (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă

parte (cumpărătorul) care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ.

Acest contract dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi:

- obligaţia vânzătorului: să predea lucrul cumpărătorului şi să răspundă pentru lucru,

adică să garanteze pe cumpărător în privinţa lucrului dobândit.

- obligaţia cumpărătorului: de a plăti preţul vânzării şi de a primi lucrul vândut.

4

Datoria comercială din punct de vedere juridic este privită ca o sumă de bani pe care

cumpărătorul o dă vânzătorului în schimbul lucrului.

Din punct de vedere contabil creanţele comerciale sunt reprezentate de sume datorate pe

termen scurt întreprinderii în principal de către clienţii săi.

Contul de creanţe evidenţiază relaţiile de decontare cu clienţii, şi alte terţe persoane privind

creanţele unităţii patrimoniale.

Deci creanţa este un drept care permite titularului (creditorul) să pretindă unei alte persoane

(debitorul) execuţia unei obligaţii (remiterea unui bun, realizarea unui serviciu).

În categoria creanţelor comerciale sunt incluse şi:

Avansurile acordate furnizorilor (furnizori debitori) reprezintă sume vărsate de către

întreprindere furnizorilor săi, de exploatare înainte de execuţie sau pentru realizarea parţială de

comenzi de elemente de stoc.

Cheltuielile constatate în avans reprezintă cheltuielile înregistrate în timpul exerciţiului,

care corespund cumpărării de bunuri şi servicii a căror prestaţie trebuie să intervină ulterior. La

sfârşitul exerciţiului întreprinderea dispune într-un fel de o creanţă în natură.

Clienţii incerţi sau în litigiu reprezintă creanţele faţă de clienţii incerţi, rău platnici, dubioşi

sau aflaţi în litigiu.

Clienţi-facturi de întocmit se referă la creanţele generate de livrările către terţi, pentru care

nu s-au întocmit facturi.

Efecte de primit – sunt creanţele generate în momentul în care clienţii au acceptat o cambie

sau un bilet de ordin.

Datoriile comerciale reprezintă datoriile contractate de întreprindere cu ocazia cumpărării

de bunuri necesare activităţii.

Contul de datorii evidenţiază fondurile furnizate de terţi pentru care unitatea trebuie să

acorde o prestaţie sau un echivalent valoric.

Datoria mai reprezintă şi o resursă externă de finanţare pusă la dispoziţia întreprinderii de

un furnizor.

Furnizorii desemnează datoriile întreprinderii faţă de terţi, de la care s-au cumpărat pe credit

bunuri şi servicii.

Creditele furnizori, în calitatea lor de surse, acoperă parţial nevoile de finanţare generate de

gestiunea stocurilor şi a creditelor clienţi. Ele conduc la diminuarea necesarului în fond de

rulment, în condiţiile în care mărimea lor se reînnoieşte în permanenţă.

Avansurile primite de la clienţi reprezintă sume primite de la clienţi înainte de execuţie sau

pentru realizarea parţială a comenzilor lor.

5

Efectele de plată sunt cambiile şi biletele de ordin remise la plată de către întreprindere

furnizorilor ei.

1.1. Structura creanţelor şi datoriilor

După cum se știe, creanţele şi datoriile unei întreprinderi pot fi structurate în mai multe

categorii, ţinând cont de:

a). după termenul de recuperare sau plată;

b). după posibilităţi de plată;

c). după forma de proprietate.

Cum structura activului şi pasivului se face în principal în funcţie de lichiditate şi respectiv

de exigibilitate se detaliază creanţele aparţinând activului imobilizat şi celui circulant, aflate în

sold la sfârşitul anului:

- creanţele transformabile în lichidităţi, în termen de sub un an iar în cadrul acestora

creanţe transformabile în lichidităţi în termen de 30 de zile;

- creanţe transformabile în lichidităţi în termen de peste un an.

La rândul lor datoriile, exprimate în lei şi devize aflate în sold la sfârşitul anului sunt

detaliate în funcţie de termenul de exigibilitate:

- datorii exigibile în termen de sub un an şi în cadrul acestora:

datorii exigibile în termen de 30 de zile;

- datorii exigibile în termen de 1 – 5 ani;

- datorii exigibile în termen mai mare de 5 ani.

Creanţele comerciale se pot clasifica şi după conţinutul economic şi obiectivul creanţelor:

- creanţe asupra clienţilor pentru produse vândute, lucrări executate şi servicii prestate;

- creanţe asupra furnizorilor pentru avansurile şi aconturile acordate anticipat de

cumpărător;

- creanţe legate de deţinerea unor efecte de comerţ.

După natura activelor cumpărate pe credit datoriile se împart în:

- datorii provenind din cumpărarea de bunuri şi servicii;

- datorii provenind din cumpărarea de imobilizări.

După natura creditelor obţinute la cumpărare şi de documentele ce stau la baza înregistrării,

datoriile sunt:

- datorii provenind din cumpărarea pe credit comercial;

- datorii provenind din cumpărarea pe credit cambial.

6

La inventar se poate constata că recuperarea anumitor creanţe este compromisă din cauze

diferite (insolvabilitatea debitorului etc.) care antrenează o diminuare a exerciţiului cât şi a

trezoreriei. În asemenea situaţii, valoarea reţinută la inventar este valoarea actuală a creanţei (de

utilitate), o valoare estimată, apreciată conform normelor contabile româneşti, în funcţie de

valoarea probabilă de încasat.

La inventar, creanţele de exploatare, în cadrul cărora ponderea cea mai mare revine

creanţelor clienţi, pot fi categorisite ca fiind:

- creanţe ordinare: sunt creanţele care nu prezintă riscuri privind încasarea lor;

- creanţe incerte (dubioase): sunt creanţele a căror recuperare este incertă, deoarece

situaţia financiară a debitorului este compromisă (situaţie de faliment, incapacitate

temporară de plată etc.);

- creanţe litigioase: sunt creanţele contestate ca valoare de către debitori;

- creanţe irecuperabile: reprezintă creanţele definitiv pierdute de întreprindere (din cauza

debitorului, renunţarea la o creanţă datorită modicităţii sumei etc.).

Creanţele incerte şi litigioase pot genera constituirea unor provizioane pentru depreciere.

Pentru creanţele irecuperabile caracterul definitiv al pierderii poate rezulta din: dispariţia

clientului, existenţa unui rezultat negativ al demersurilor angajate pentru recuperarea creanţei;

stare avansată de insolvabilitate a debitorului, prescrierea creanţei.

Dacă creanţelor irecuperabile le corespund provizioane pentru depreciere, odată cu

lichidarea acestora (înregistrarea creanţelor irecuperabile la cheltuieli), provizioanele aferente

sunt virate la venituri.

Ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital datorată stocurilor create de-a lungul

lanţului de producţie, precum şi a amânărilor de plăţi acordate clienţilor. În compensare, ciclul

îşi atrage o finanţare, în special prin credite acordate de furnizori.

În previziunea surselor de acoperire financiară a activelor circulante se iau în calcul şi

pasivele de exploatare, adică datoriile minime şi permanente ale întreprinderii faţă de furnizori,

salariaţi, bugetul statului şi al asigurărilor sociale. Acestea sunt determinate de decalajele ce

apar între momentul în care se ivesc datoriile şi până la cel al lichidării lor, al efectuării plăţilor.

De exemplu, în cazul aprovizionării de la furnizor, apare un decalaj între data recepţiei şi

data plăţii materialelor, timp în care întreprinderea cumpărătoare foloseşte aceste datorii în

resurse ce-i aparţin şi care se cuvin întreprinderii furnizoare.

Această amânare la plată faţă de momentul datorării apare datorită sistemului de decontare a

plăţilor existente în economie şi a termenelor fixe de plată stabilite prin acte normative.

În mod concret aceste resurse provin din genurile de datorii:

7

- datorii cu termene fixe de plată stabilite prin acte normative sau contracte

(convenţii) cum sunt: plata salariilor, a impozitului pe profit, a TVA, a

asigurărilor şi a protecţiei sociale etc.

- datorii cu termene de plată aleatoare a căror durată de utilizare ca sursă de finanţare este

diferită funcţie de felul datoriei şi în care se cuprind: datorii faţă de furnizori pentru

aprovizionări etc.

Aceste surse în practica financiară sunt cunoscute sub denumirea de surse atrase şi

reprezintă pasivele de exploatare.

Deoarece aceste surse au un caracter permanent, sunt numite pasive stabile şi sunt asimilate

fondurilor proprii, influenţând fondul de rulment în sensul că ele reduc necesarul de fond de

rulment.

Pasivele stabile reprezintă datoriile minime şi cu caracter de permanenţă ale întreprinderilor

faţă de diferite persoane fizice sau juridice, rezultate din decalajul în timp dintre apariţia

obligaţiilor de plată şi efectuarea plăţilor.

Din punct de vedere financiar, dincolo de clasificarea în funcţie de scadenţă, care permite

aprecierea gradului de solvabilitate a întreprinderii, clasificarea cea mai semnificativă este

aceea prin care se separă datoriile financiare (generatoare de dobânzi) de datoriile din

exploatare care cu unele excepţii nu sunt purtătoare de dobânzi.

Pasivul bilanţier al întreprinderilor româneşti regrupează datoriile în 4 posturi:

- împrumuturi şi datorii asimilate (datorii financiare);

- furnizori şi conturi asimilate (datorii din exploatare);

- avansuri primite de la clienţi (clienţi-creditori);

- alte datorii (salariale, sociale, fiscale etc.).

În categoria datoriilor sunt cuprinse şi veniturile constatate în avans.

Veniturile constate în avans se referă la bunuri şi servicii facturate şi contabilizate în cursul

exerciţiului dar a căror livrare şi prestare nu va fi realizată decât în cursul exerciţiilor viitoare.

Sunt încadrate:

- valoarea facturilor emise clienţilor, fără ca bunurile să fi fost livrate sau serviciile să fi

fost prestate;

- venituri încasate ca: abonamente, chirii, dobânzi etc.

Dincolo de clasificarea creanţelor după termen de recuperare, trebuie făcută distincţia între

creanţe financiare (creanţe legate de participaţii, depozite şi garanţii plătite etc.), care sunt

active imobilizate şi creanţele din exploatare (comerciale), generate de ciclul de exploatare al

8

întreprinderii (creanţe-clienţi, efecte comerciale de primit etc.), care sunt un element structural

al activelor circulante.

1.2. Achitarea datoriilor şi încasarea creanţelor comerciale

O creanţă poate sau nu să fie însoţită de garanţii. Dacă este însoţită de garanţii, creditorul

beneficiază de un gaj în funcţie de mărimea garanţiei pe care debitorul a depus-o. Acesta

beneficiază de garanţie în momentul în care debitorul nu-şi poate achita datoria.

Dacă o creanţă nu este însoţită de garanţie, atunci creditorul beneficiază de un gaj asupra

totalităţii patrimoniului debitorului, după ce au fost achitate creanţele însoţite de garanţii.

Pentru a se evita una din cauzele care duc ca o firmă să înregistreze creanţele incerte,

irecuperabile, este necesar să se pună accentul pe supravegherea debitorilor săi, prin controlul

menţinerii solvabilităţii sau a echilibrului financiar.

Solvabilitatea exprimă atitudinea unui agent economic de a face faţă datoriilor sale când

acestea ajung la scadenţă.

Flexibilitatea financiară reprezintă capacitatea unei întreprinderi de a lua măsurile necesare

în vederea modificării valorilor şi calendarului mişcărilor de trezorerie, astfel încât să poată face

faţă nevoilor şi situaţiilor neprevăzute.

Cu cât flexibilitatea este mai mare, cu atât firma riscă mai puţin să dea faliment.

Menţinerea flexibilităţii constă de fapt în menţinerea solvabilităţii şi exigibilităţii la

nivelurile la care întreprinderea să poată să-şi achite datoriile în timp util faţă de creditori.

Importanţa unui astfel de imperativ este legată de sancţiunile implicate de o eventuală

insolvabilitate. În cazul unui individ insolvabil, creditorii cărora nu li s-au înapoiat banii

promişi pot începe o acţiune judecătorească, cerând sechestrarea bunurilor debitorului

falimentar. Dacă se porneşte o astfel de acţiune, insolvabilitatea se sancţionează prin pierderea

unei părţi de către debitorul falimentar.

Menţinerea permanentă a solvabilităţii apare ca o constrângere majoră deoarece permite

îndepărtarea riscului de faliment şi să evite lichidarea.

Chiar dacă aparent întreprinderea nu este sancţionată, insolvabilitatea implică costuri şi

antrenează o degradare a situaţiei economice a debitorului falimentar.

După modalităţile de lichidare creanţele comerciale sunt:

- creanţe din vânzarea pe credit comercial a căror încasare se face cu instrumente de

decontare obişnuite;

9

- creanţe din vânzarea pe credit cambial a căror încasare se face pe bază de efecte

comerciale de tip cambial.

Una dintre caracteristicile esenţiale ale unei datorii este că întreprinderea are o obligaţie

actuală. O obligaţie este datoria sau responsabilitatea de a face ceva.

Obligaţiile sunt juridic executabile, ca o consecinţă a unui contract care are forţa unei legi

sau a unei obligaţii statuare sau legale. Este cazul sumelor plătibile în numele bunurilor şi

serviciilor primite. Unele obligaţii sunt generate, în cursul practicii comerciale normale, din

uzanţele şi din dorinţa de a conserva bune relaţii de afaceri sau de a acţiona de o manieră

echitabilă.

Trebuie să se facă distincţia între obligaţia actuală şi un angajament viitor. Decizia luată de

conducerea unei întreprinderi de a cumpăra în viitor active, dă naştere la obligaţie actuală.

O obligaţie nu ia naştere decât atunci când activul este livrat sau când întreprinderea încheie

un acord irevocabil pentru achiziţionarea activului. În acest caz natura irevocabilă a acordului

semnifică faptul că neonorarea obligaţiei lasă puţine şanse sau nu lasă deloc şanse plăţii în

beneficiul unui terţ.

Stingerea unei obligaţii actuale presupune ca întreprinderea să cedeze din resursele care

constituie avantaje economice, cu scopul de a satisface drepturile celeilalte părţi. Stingerea unei

obligaţii actuale se poate face prin:

- plata de disponibilităţi;

- transferul altor active;

- prestarea de servicii;

- înlocuirea acestei obligaţii cu o altă obligaţie;

- conversia obligaţiei în capital.

Datoriile rezultă din tranzacţii sau evenimente trecute: achiziţionarea de bunuri sau

utilizarea de servicii dau naştere la obligaţii faţă de furnizor (exceptând plata în avans).

Unele pasive nu pot să fie evaluate decât prin utilizarea unui grad mare de estimare. Acestea

sunt provizioanele. Astfel, când un provizion implică o obligaţie actuală şi satisface definiţia

mai largă, el este un pasiv, chiar dacă mărimea sa trebuie să fie estimată.

În unele ţări, provizioanele nu sunt considerate pasive, deoarece conceptul de pasiv are un

înţeles restrâns, neincluzând decât valorile care pot fi stabilite fără să fie necesar să se

procedeze la estimări.

1.3. Tranzacţiile comerciale ca obiect al reprezentării comerciale

10

Tranzacţii comerciale, (operaţiile curente de cumpărări şi vânzări de bunuri şi servicii) dau

conţinut funcţiei comerciale a unei firme şi se efectuează pe baza politicilor de cumpărări şi

vânzări.

Realizarea obiectului de activitate al unei întreprinderi presupune efectuarea de operaţii cu

caracter ordinar şi repetitiv pe termen scurt identificate cu operaţiile ciclului de exploatare.

În cadrul tranzacţiilor comerciale au loc operaţiile:

- obţinerea şi vânzarea de produse;

- vânzarea de mărfuri;

- prestări de servicii.

Acestea se caracterizează prin: frecvenţă, repetare, reînnoire.

Derularea operaţiilor de cumpărări de bunuri şi servicii pentru activitatea curentă a

întreprinderii presupune selecţia furnizorilor în funcţie de o serie de parametri ca: preţurile şi

tarifele practicate de furnizori, termenele de livrare, modul de livrare, condiţii de plată, iar

pentru operaţii de vânzare, selectarea clienţilor în funcţie de solvabilitate, termenul de plată,

garanţii etc.

Activitatea de exploatare antrenează structurile patrimoniale cu un grad ridicat de

mobilitate, cum sunt activele de exploatare (stocuri din cumpărări şi din producţie proprie,

creanţe-clienţi şi efecte comerciale de primit) şi datorii din exploatare (furnizori, efecte

comerciale de plătit etc.), fiecare din aceste forme particulare trecând rapid dintr-o formă în alta

cum se prezintă în următoarea schemă:

Ciclul de exploatare este format dintr-o secvenţă de operaţiuni ce se desfăşoară regulat între

momentul cumpărării de factori de producţie şi vânzarea de bunuri şi servicii.

11

Stocuri din cumpărărişi din

producţie proprie

Lichidităţi

Creanţe din exploatare Datorii din exploatare

În cadrul întreprinderilor comerciale fazele ciclului de exploatare sunt reduse: cumpărare,

urmată de stocajul mărfurilor şi vânzarea ulterioară.

Vânzarea produselor asigură reconstituirea capitalului sub formă de lichidităţi, utilizate

pentru reluarea ciclului de exploatare. Fluxul de exploatare se află conectat cu fluxul de

finanţare şi fluxul de investiţie.

Operaţiile de vânzare-cumpărare sunt de mai multe tipuri:

- operaţii de vânzare-cumpărare pe credit: presupun un interval de timp de 30, 60 sau 90

zile până la decontarea facturii;

- operaţii de vânzare-cumpărare cu plata imediată;

- vânzare cu amănuntul.

La baza operaţiilor de vânzare-cumpărare stă factura care detaliază bunurile vândute sau

serviciile prestate şi permite determinarea mărimii nete de plătit vânzătorului de către

cumpărător.

Factura este documentul comercial care descrie în termeni generali tranzacţiile de vânzare-

cumpărare efectuate între doi agenţi economici: unul numit furnizor, pentru care operaţia

reprezintă o vânzare, iar celălalt numit client, pentru care aceeaşi operaţie reprezintă o

cumpărare. Ea se întocmește in 3 exemplare, dintre care primul îl primește clientul.

1.4. Instrumente de decontare utilizate in tranzacţii

Efectele de comerţ sunt titluri negociabile care reprezintă creanţe decontabile la vedere sau

pe termen scurt în beneficiul persoanelor care le posedă.

Efectul comercial încorporează o creanţă transmisibilă odată cu trecerea acestuia din

proprietatea unei persoane în proprietatea alteia.

Din categoria instrumentelor de plata fără numerar fac parte: CEC-ul, cambia, biletul la

ordin, ordinul de plata, si cardul.

Efectele de comerţ se clasifică în funcţie de numărul de persoane care intervin în momentul

creării:

- efecte care solicită intervenţia a două persoane: biletul la ordin;

- efecte care presupun intervenţia a trei persoane: cambia şi CEC-ul.

Cambia este obligaţia scrisă de a plăti sau de a se face să se plătească, la scadenţă, o sumă

de bani determinată; este un înscris prin care creditorul numit trăgător dă ordin unei alte

persoane, numită tras, să plătească o sumă determinată la vedere sau la o anumită dată, unei

terţe persoane numită beneficiar.

12

Cambia îndeplineşte trei funcţii:

- funcţia de instrument de încasare;

- funcţia de instrument de credit;

- funcţia de instrument de plată.

Biletul la ordin este efectul comercial prin care emitentul îşi ia angajamentul de a plăti, la o

anumită dată, o sumă determinată beneficiarului.

Biletul la ordin este o promisiune de a plăti şi nu un mandat de plată, el transmiţându-se

prin girare.

CEC-ul este instrumentul de plată creat de trăgător care, în baza unui disponibil constituit în

prealabil la o societate bancară, dă un ordin necondiţionat acesteia, care se află în poziţia de

tras, să plătească la prezentare, o sumă determinată unei terţe persoane aflată în poziţia de

beneficiar.

Un alt mijloc de plată utilizat îl reprezintă contul curent la bănci, şi în cadrul acestuia se

foloseşte ordinul de plată.

Ordinul de plată este o dispoziţie necondiţionată, dată de către emitentul acestuia unei

societăţi bancare de a pune la dispoziţia unui beneficiar o anumită sumă de bani, la o anumită

dată.

In ultima perioada s-a evitat, pana la excludere, aproape, cambia.

1.5. Tranzacţiile comerciale cu străinătatea

Potrivit prevederilor Legii contabilităţii, contabilitatea se tine in limba romana si in moneda

naţionala. Pentru aceasta, in cadrul operaţiilor cu străinătatea (importuri, exporturi), acestea se

înregistrează în contabilitate în devize şi în lei, la cursul de schimb al pieţei valutare al BNR.

Operaţiile comerciale efectuate cu parteneri străini generează datorii sau creanţe care

presupun încasări sau plăţi pentru sume exprimate în monedă naţională diferite de cele

contabilizate iniţial, ca urmare a variaţiei cursului valutar, acestea conducând la câştiguri sau

pierderi.

Riscul monetar apare când în cazul operaţiilor comerciale (de vânzări-cumpărări) efectuate,

cursul valutar este cel existent la data facturării, iar pentru decontare se va utiliza cursul valutar

din momentul efectuării decontării.

Diferenţele de curs stabilite între data înregistrării creanţelor şi datoriilor în valută şi data

încasării sau plăţii, se înregistrează ca venituri sau cheltuieli astfel:

- ca venit din diferenţe de curs, când rezultă o diferenţă favorabilă pentru întreprindere,

între valoarea contabilizată şi suma încasată sau plătită;

13

- ca cheltuială din diferenţele de curs, când rezultă o diferenţă nefavorabilă, adică

valoarea contabilizată este mai mare decât suma încasată.

Pentru pierderile din schimb valutar, întreprinderea îşi ia mijloace de protejare sub forma

provizioanelor care sunt deductibile fiscal la nivelul pierderii nete din diferenţe de curs valutar,

respectiv dintre valoarea creanţelor şi datoriilor evaluate la cursul de schimb la care acestea au

fost înregistrate în contabilitate. În derularea tranzacţiilor internaţionale, părţile pot alege liber

moneda care va fi utilizată la facturarea şi decontarea tranzacţiei, ţinând cont că partenerii

comerciali urmăresc să evite riscurile monetare.

1.6. Sistemul de conturi privind creanţele si datoriile comerciale

Conturile cel mai des utilizate in practica contabila, privind creanţele si

datoriile, se regăsesc in clasa 4 a planului general de conturi. Dintre aceste,

cele mai reprezentative sunt:

40. FURNIZORI ªI CONTURI ASIMILATE

401. Furnizori (P)

403. Efecte de plãtit (P)

404. Furnizori de imobilizãri (P)

405. Efecte de plãtit pentru imobilizãri (P)

408. Furnizori - facturi nesosite (P)

409. Furnizori-debitori

4091. Furnizori-debitori pt. cumpãrãri de bunuri de natura stocurilor (A)

4092. Furnizori-debitori pt. prestãri de servicii si executãri de lucrãri (A)

41. CLIENTI SI CONTURI ASIMILATE

411. Clienti

4111. Clienti (A)

4118. Clienti incerti sau în litigiu (A)

413. Efecte de primit de la clienti (A)

418. Clienti - facturi de întocmit (A)

419. Clienti - creditori (P)

42. PERSONAL SI CONTURI ASIMILATE

421. Personal - salarii datorate (P)

14

423. Personal - ajutoare materiale datorate (P)

424. Prime reprezentând participarea personalului la profit (P)

425. Avansuri acordate personalului (A)

426. Drepturi de personal neridicate (P)

427. Retineri din salarii datorate tertilor (P)

428. Alte datorii si creantþe în legãturã cu personalul

4281. Alte datorii în legãturã cu personalul (P)

4282. Alte creante în legãturã cu personalul (A)

43. ASIGURÃRI SOCIALE, PROTECÞIA SOCIALÃ ªI CONTURI

ASIMILATE

431. Asigurãri sociale

4311. Contributia unitãþii la asigurãrile sociale (P)

4312. Contributia personalului la asigurãrile sociale (P)

4313. Contributia angajatorului pentru asigurãrile sociale de sãnãtate (P)

4314. Contributia angajaþilor pentru asigurãrile sociale de sãnãtate (P)

437. Ajutor de somaj

4371. Contributia unitãtii la fondul de somaj (P)

4372. Contribuþia personalului la fondul de ºomaj (P)

438. Alte datorii si creante sociale

4381. Alte datorii sociale (P)

4382. Alte creante sociale (A)

44. BUGETUL STATULUI, FONDURI SPECIALE SI CONTURI

ASIMILATE

441. Impozitul pe profit/venit

4411. Impozitul pe profit (P)

4418. Impozitul pe venit14) (P)

442. Taxa pe valoarea adãugatã

4423. TVA de platã (P)

4424. TVA de recuperat (A)

15

4426. TVA deductibilã (A)

4427. TVA colectatã (P)

4428. TVA neexigibilã (A/P)

444. Impozitul pe venituri de natura salariilor (P)

445. Subventii

4451. Subventii guvernamentale (A)

4452. Împrumuturi nerambursabile cu caracter de subventii (A)

4458. Alte sume primite cu caracter de subventii (A)

446. Alte impozite, taxe si vãrsãminte asimilate (P)

447. Fonduri speciale - taxe si vãrsãminte asimilate (P)

448. Alte datorii si creante cu bugetul statului

4481. Alte datorii fatã de bugetul statului (P)

4482. Alte creante privind bugetul statului (A)

45. GRUP SI ACTIONARI/ASOCIATI

451. Decontãri între entitãtile afiliate

4511. Decontãri între entitãtile afiliate (A/P)

4518. Dobânzi aferente decontãrilor între entitãtile afiliate (A/P)

453. Decontãri privind interesele de participare

4531. Decontãri privind interesele de participare (A/P)

4538. Dobânzi aferente decontãrilor privind interesele de participare (A/P)

455. Sume datorate actionarilor/asociaþilor

4551. Actionari/asociati - conturi curente (P)

4558. Actionari/asociati - dobânzi la conturi curente (P)

456. Decontãri cu actionarii/asociatii privind capitalul (A/P)

457. Dividende de platã (P)

458. Decontãri din operatii în participatie

4581. Decontãri din operatii în participatie - pasiv (P)

4582. Decontãri din operaþii în participatie - activ (A)

16

46. DEBITORI SI CREDITORI DIVERSI

461. Debitori diversi (A)

462. Creditori diversi (P)

47. CONTURI DE REGULARIZARE SI ASIMILATE

471. Cheltuieli înregistrate în avans (A)

472. Venituri înregistrate în avans (P)

473. Decontãri din operatii în curs de clarificare (A/P)

48. DECONTÃRI ÎN CADRUL UNITÃTII

481. Decontãri între unitate si subunitãti (A/P)

482. Decontãri între subunitãti (A/P)

49. AJUSTÃRI PENTRU DEPRECIEREA CREANTELOR

491. Ajustãri pentru deprecierea creantelor - clienti (P)

495. Ajustãri pentru deprecierea creanþelor - decontãri în cadrul grupului

si cu actionarii/asociatii (P)

496. Ajustãri pentru deprecierea creantelor - debitori diversi (P)

In afara de conturile din clasa 4, se mai folosesc si alte conturi

precum: cele care oglindesc creditele bancare, pe termen mic (clasa 5),

mediu si lung, imprumuturi din emisiunea de obligatiuni (clasa 1) precum

si alte datorii.

Capitolul 2: STUDIU DE CAZ PRIVIND MANAGEMENTUL SALARIZARII LA S.C. CONSORZIA PONTELLO TIRRENA SCAVI S.A

I PREZENTAREA GENERALA A UNITATII

1.1. Scurt istoric

Societatea Consorzio Pontello Tirrena Scavi S.A. este o firma de constructii, reabilitare drumuri si poduri originara din orasul Firenze, Italia. In tara noastra functioneaza o sucursala a firmei inca din anul 1994, cu sediul in Cluj-Napoca, str. Xenopol nr.1. l8n10ni

17

Prin firma desemnam un grup de persoane organizate potrivit unor cerinte juridice, economice, tehnologice, care concep si desfasoara un complex de procese de munca in vederea obtinerii unui profit cat mai nare.Societatea S.C. Consorzio Pontello Tirrena Scavi S.A. este o societate pe actiuni, cu capital integral strain. Societatii pe actiuni ii este caracteristica impartirea patrimoniului intr-un numar de parti cu o valoare nominala numite actiuni. Influenta asupra managementului firmei se manifesta de obicei in cadrul Adunarii Generale a Actionarilor, prin numarul si valoarea actiunilor posedate.Societatea are ca activitate renovarea de drumuri si poduri, iar pentru aceasta participa la licitatii internationale in urma carora castiga contracte pe diferite portiuni de drumuri. Beneficiarul lucrarilor de reabilitare a drumurilor nationale este Ministerul Lucrarilor Publice, Transportului si Locuintei si Administratia Nationala a Drumurilor (A.N.D.). Acest program de reabilitare a drumurilor este finantat de Banca Europeana de Reconstructie si Dezvoltare (B.E.R.D.) si de Guvernul Romaniei. Pana in prezent s-au reabilitat 180 km de drum , pe urmatoarele portiuni:· Cluj-Napoca- Sibiu- traseu de 98 km· Campia-Turzii -; Targu- Mures- traseu de 82 km.In prezent firma lucreaza pe traseul Cluj-Napoca -; Braisor, care are o lungime de 47 km. Punctul de lucru a societatii se situeaza in orasul Huedin , iar santierul se afla in satul Poieni, la o distanta de 12 km.de orasul Huedin.

Datorita activitatii firmei, de reabilitare drumuri si poduri, are nevoie de materii prime industriale, pe care si le procura de la urmatorii furnizori:· Holcim Turda pentru ciment· Transbitum Turda pentru bitum· Sorocam Dej pentru emulsie· Grandemar Poieni pentru piatra· Lup Com Ploiesti pentru adirol· CM Brasov pentru cherestea· Holcim Alesti pentru filer· Shell si Axon Cluj pentru motorina si benzina

1.1 Obiectul de activitate

Principalele activitati ale firmei S.C. Consorzio Pontello Tirrena Scavi S.A., sucursala Cluj- Napoca sunt:· Lucrari de terasamente · Reconstructia podurilor dezafectate· Ziduri de sprijin, parapeti, rigole de scurgere a apelor· Consolidarea fundatiilor· Imbracaminti asfaltice noi

18

· Latirea drumurilor de la 2 benzi la 4 benzi acolo unde permite proiectul.Lucrarile de consolidare si reabilitare a drumurilor presupun parcurgerea a mai multor etape de lucru. Prima etapa este procurarea de materii prime de la furnizori si transformarea acestor materii prime in produse finite. Materiile prime se prelucreaza in cadrul santierului si se obtin produsele finite, adica betonul, asfaltul, canalete, rigole, toate acestea realizandu-se cu ajutorul statiilor de asfalt, de beton, de concasare, agregate, stabilizat si de prefabricate.Pentru a putea fi asternut ,,covorul” de asfalt, strada trebuie ,,frezata”, adica trebuie ras asfaltul vechi, apoi trebuie sapate santuri de scurgere a apei acolo unde este nevoie, trebuie taiata marginea drumului in cazul in care proiectul permite largirea strazii. Aceste pregatiri se fac cu ajutorul escavatoarelor, a frezelor de asfalt, a frezelor reciclatoare de betoane. Dupa ce drumul a fost pregatit se poate incepe tunarea asfaltului, care se toarna in 3 straturi ( strat de baza, intermediar si uzura). Transportul asfaltului si a betonului din santier la punctul de lucru se face cu ajutorul masinilor de mare tonaj cum ar fi: autocamioane, autobasculante, betoniere, bilici de tonaj mare (peste 30 tone ). Ajuns in strada asfaltul este intins cu ajutorul finisoarelor de asfalt, a finisoarelor de acostamente, a rulourilor compactatoare de asfalt si terasamente, iar pentru turnarea betonului se folosesc cofraje din lemn, care sunt diferite in functie de lucrare: cofraje pentru sustinerea pilonilor la poduri, pentru borduri, canale, rigole de scurgere a apei, parapeti, etc.Aceste obiective sunt realizate doar pe baza unor proiecte, care sunt intocmite de firma de proiectare IPTANA S.A, din Bucuresti. Inaintea inceperii lucrarilor aceste proiecte trebuie avizate de Ministerul Lucrarilor Publice, Transportului si Locuintei si Administratia Nationala a Drumurilor. Lucarile sunt supervizate de firma de consultanta SEARCH CORPORATION din Franta, care isi da acordul daca proiectul este respectat, daca asfaltul si betonul este realizat conform stasurilor in vigoare, daca se respecta calitatea materiilor prime, etc. La sfarsitul lucrarilor, cand strada este terminata, se face receptia lucrarilor de catre Ministerul Lucrarilor Publice, Transporturilor si Locuintei si de Administratia Nationala a Drumurilor.

1.2 Structura organizatorica

In organizarea structurala a firmelor exista o multitudine de structuri, toate fiind mai mult sau mai putin varinte a unor trei tipuri: ierarhica, functionala si ierarhic-funtionala. In cadrul societatii S.C. Consorzio Pontello Tirrena Scavi S.A., sucursala Cluj-Napoca exista o structura ierarhica -;liniara. Aceasta se caracterizeaza printr-un sistem de delegari de autoritate, conducatorii de la centrul intreprinderii pot sa dea dispozitii pe linie ierarhica unor conducatori ai

19

unor compartimente functionale. Ca atare la orice nivel ierarhic un subordonat nu primeste dispozitii decat de la singurul conducator , in fata caruia raspunde pentru actiunea sa.Intrucat acest tip de structura este simplu de inteles, el este usor de aplicat in procesul conducerii. Intotdeauna in varful unei astfel de piramide se afla conducatorul colectiv si individual, care exercita conducerea operativa, iar la baza se gasesc executantii. Acest tip de structura prezinta urmatoarele avantaje:§ Sisteme de comunicatie avand canale de legatura relativ scurte sunt rapide in sens descendent si ascendent, actionand cu eficienta mare.§ Prin numarul redus de membri, autoritatea si raspunderile sunt bine definite.§ Nu apare necesitatea solicitarii specialistilor in stabilirea schemelor organizatorice, acestea fiind destul de simple.§ Posibilitatea elaborarii operative a celor mai corespunzatoare decizii, cultivand si promovand spiritul de sinteza, acesta constituind o buna scola de formare a cadrelor de conducere. In acest sistem de organizare structurala fiecare sef este obligat prin raspunderile sale sa cunoasca, evalueze, optimizeze toate activitatile cerute de realizarea unui obiectiv. Exista insa si unele dezavantaje a acestui sistem de organizare:§ O circulatie greoaie a informatiilor pe plan orizontal, deoarece legaturile dintre compartimentele situate la acelasi nivel nu se pot realiza decat prin intermediul sefului ierarhic superior.§ Seful trebuie sa aiba o pregatire multilaterala.Structura de conducere a unei firmei este reprezentata printr-o organigrama, care poate fi rectangulara -; verticala sau orizontala - sau circulara.

Organigrama este o reprezentare grafica a structurii de conducere. In stabilirea organigramei trebuie tinut cont de particularitatile intreprinderii, de obiective, de dezvoltarea in perspectiva, de acceptarea delegarii de autoritate.Organigrama firmei S.C. Consorzio Pontello Tirrena Scavi S.A. este rectangulara verticala. Organigrama rectangulara verticala este constructia grafica in care nivelurile ierarhice sunt subordonate de sus in jos, iar legaturile ierarhice sunt redate prin linii continue.

Manager general

Director administratieDirector proiect

Contabilitate

20

Sef santierDirector tehnic Resurse umaneDirector calitateSef echipa Inginer executie JuridicIngineriMuncitoriAdminstratie

2.1 Continutul si obiectivul managementului resurselor umane

Resursele sunt totalitatea elementelor sociale, economice, naturale de care se dispune la un moment dat utilizate sau utilizabile pentru obtinerea de bunuri sau servicii.Resursele umane sunt o categorie a resurselor economice care sintetizeaza potentialul de munca a unei tari, zone geografice. Se apreciaza cu ajutorul unor indicatori ca: populatia activa disponibila, populatia in varsta de munca si apta, dar si a elementelor calitative: stare sanatate, nivel de pregatire, etc.Managementul resurselor umane se poate defini din doua puncte de vedere: ca ativitate si ca disciplina. Managementul resurselor umane, ca activitate, este ansamblul de activitati privitoare la asigurarea, dezvoltarea, folosirea eficienta a personalului din cadrul unitatii. Ca disciplina, managementul resurselor umane este menita sa creeze si sa mobilizeze cunostintele necesare in intelegerea si rezolvarea problemelor privind asigurarea, dezvoltarea, folosirea eficienta a personalului din organizatie.Managementul resurselor umane, conform prof. Petrescu Ion este,, stiinta si arta elaborarii si implementarii strategiei si politicii de personal, in vederea realizarii cu maxim de eficienta a obiectivelor intreprinderii”.Importanta managementului resurselor umane provine de la importanta resursei, avand ca subiect omul si ca in toate activitatile omul se afla in centrul activitatii. Toate resurse sunt importante, dar omul e cel mai important pentru ca le pune in miscare pe celelalte. Fara om raman inerte. Importanta omului in conducere, in procesul economic, da importanta insasi disciplinei. Continutul managementului resurselor umane este dat de multitudinea si diversitatea activitatilor care trebuie desfasurate, in consecinta principalele domenii de activitate sunt:

21

· Atragerea si folosirea resurselor umane si asigurarea managerului ca toate posturile sunt ocupate de personal calificat.· Administrarea personalului, domenii care presupune activitati ca: inregistrarea personalului, aplicarea legislatiei in domeniu, remunerarea personalului si plata contribitiilor la bugetul statului, etc.· Gestiunea personalului, conceputa si orientata pe urmatoarele directii: previzionarea necesarului de forta de munca pe specializari, calificari; recrutarea personalului; evaluarea posturilor de lucru; elaborarea planului privind promovarea personalului.

· Administrarea salarizarii si a altor remuneratii, insotita de preocuparea de a evalua corect salariul curent si de a asigura o salarizare corecta si echitabila.· Formarea profesionala, cu scopul de a asigura o forta de munca instruita si cat mai performanta.· Conceperea modalitatilor concrete si crearea unui sistem de relatii cu salariatii, care sa le asigure satisfactii si posibilitatea de a imbina interesele personale cu cele ale unitatii.· Planificarea si dezvoltarea unei structuri organizatorice care sa ofere conditii pentru atragerea si mentinerea unui personal competent si calificat.· Informarea si comunicarea, care presupun elaborarea unor elemente sintetice si periodice, atat pentru managerii unitatii, cat si pentru salariatii lor. Se cuprind aici informatii referitoare la intreprindere, personal, situatia economica, evolutia tehnologiei, comerciale, umane, etc.Obiectivul principal al managementului resurselor umane, conform lui Mathis R. este ,,acela de a furniza pricepere si experienta in acest domeniu, astfel incat sa fie obtinute performante optime si sigure, folosind cele mai adecvate metode”.In orice intreprindere exista 2 categorii de obiective: 1. Strategice -;care sunt pe termen lung si care au nevoie de organizarea si planificarea resurselor umane. Aceste obiective sunt: studiul tendintei evolutiei resurselor de munca; evolutia si dezvoltarea cadrului legislativ; elaborarea salariilor.2. Operationale -;care au in vedere activitati vizad conducerea zilnica a grupurilor de munca. Ca obiective mentionez: selectia personalului; protectia si securitatea muncii, managementul conflictelor, instruirea curenta a personalului.Perreti descrie obiectivele folosind 10 substantive: anticipare, identificare, alegerea, incadrarea, aprecierea, remunerarea, orientare, formare, animare si comunicare.

2.2 Functia resurse umane si compartimentul resurse umane

22

Problemele de conducere, de comunicare, de informare ocupa un loc tot mai important in cadrul noilor compartimente de resurse umane, avand o structura adecvata noilor cerinte pe linii de personal. Functia de resurse umane vine sa sublinieze modificarile de ordin cantitativ si calitativ care au fost inregistrate in acest domeniu.Sarcinile de administrare a personalului si de aplicare a prevederilor dreptului muncii, specifice functiei de personal, s-au multiplicat si imbogatit, functia de resurse umane urmarind in sinteza: previzionarea si asigurarea cu cadre; administrarea personalului; gestiunea personalului si a carierelor profesionale; comunicatii si negocieri; politica de motivare si integrare; dezvoltarea sociala, etc.Functia resurse umane trebuie sa aiba o dubla finalitate:1. Realizarea integrarii obiectivelor sociale in obiectivele generale ale intreprinderii, prin corelarea nevoilor dezvoltarii umane si sociale cu restrictiile economice ale unitatii.2. Coordonarea laturilor concrete de gestiune propriu-zisa a resurselor umane.Dezvoltarea functiei de resurse umane este relevanta si prin prezenta, in majoritatea intreprinderilor, a unor posturi de baza, specifice resurselor umane:· Director resurse umane· Responsabil cu gestiunea cadrelor· Responsabil cu formarea profesionala· Responsabil cu recrutarea si incadrarea personalului· Responsabil cu protectia muncii. Compartimentul de resurse umane si activitatile realizate in cadrul acestuia sunt indeplinite de persoane specializate, grupate in colective, birouri, directii sau departamente, dupa specific. La firmele de dimensiuni foarte reduse, problemele legate de personal sunt rezolvate de ,,colectivul de personal”, coordonat de patron sau directorul firmei. Pentru firmele mici si mijlocii, avand intre 200-300 angajati pana la 1000 de persoane, exista birou sau serviciul de resurse umane. In cadrul intreprinderilor mari sunt organizate directii sau departamente de resurse umane.Dupa Mathis R ., departamentul resurse umane desfasoara activitati in urmatoarele domenii:1. Personal ( recrutare, selectie, incadrare si promovare, gestiunea cartilor de munca, evidenta salariatilor)2. Invatamant (pregatirea personalului, specializarea angajatilor, perfectionare in profesie, reconversie profesionala)3. Salarizare (stabilirea drepturilor salariale, motivare si promovare profesionala)4. Normarea muncii (elaborare si revizuire de norma de munca, evaluarea performantelor)

23

5. Analiza muncii (la nivel de persoana, la nivelul departamentului, la nivelul firmei). Acest compartiment este condus de un director de resurse umane, de multe ori specialist cu studii universitare, care are autoritate functionala, dar nu are autortitate directa asupra salariatilor. El este de multe ori a doua persoana din firma , dupa directorul general, care participa la stabilirea politicilor sociale si la punerea lor in practica. Profesionistii in acest domeniu trebui sa posede cunostinte in trei domenii:§ Educatie generala (limbi staine, matematica, psihologie)§ Cunostinte fundamentale din domeniul afacerilor (management, contabilitate, finante, informatica, economie, statistica )§ Managementul resurselor umane (legislatia muncii, administrarea salariilor, comportament uman, etc.)Pe langa cunostintele manageriale, directorul de resurse umane, trebuie sa intruneasca si urmatoarele calitati:§ Perseverenta in urmarirea aplicarii solutiilor corecte § Rabdare si intelegere fata de opiniile celorlalti§ Sa formuleze rapid solutii la problemele ivite§ Sa iubeasca oamenii, sa posede un spirit de echipa§ Sa manifeste loialitate fata de colaboratori§ Sa posede simtul umorului.Succesul personal al managerului de resurse umane depinde de felul in care se va folosi de aceste calitati in propria activitate.Firma S.C. Consorzio Pontello Tirrena Scavi S.A. are un biroul de resurse umane care realizeaza urmatoarele activitati:§ Asigurarea recrutarii personalului atat din interior firmei cat si din exterior, prin apelarea la surse de recrutare cum ar fi: recrutarea absolventilor din invatamantul superior, scoli profesionale, prin primirea de cereri de angajare direct la firma, prin intermediul anunturilor din presa si prin colaborari cu centrele de plasare a fortei de munca§ Aplicarea sticta a prevederilor legale in vigoare privind salarizarea personalului angajat§ Calcularea salariilor si distribuirea lor fiecarui angajat§ Intocmirea contractelor de munca si inregistrarea lor la Camera de Munca§ Operarea in cartile de munca de fiecare data cand exista unele modificari§ Informarea personalului asupra modului de calcul a salariilor§ Evidenta personalului§ Evidenta concediilor de odihna, a concediilor medicale, a concediilor de odihna suplinentare, a invoirilor, a prezentei prin verificarea pontajelor§ Conceperea si redactarea contractului colectiv de munca, etc.

24

2.3 Evolutia numarului de salariati la S.C. Consorzio Pontello Tirrena Scavi S.A.

Activitatea pe care o presteaza firma implica necesitatea utilizarii unui numar mare de personal, atat calificat cat si necalificat. Firma are un personal calificat in numar de 227 angajati, care ocupa urmatoarele posturi: · Operatori statii asfalt, sef echipa, sef profil laborator, laboranti, topografi, mecanici auto, mecanici utilaje, dulgheri, electricieni, sudori, lacatusi, soferi autocamioane, betoniere, cimentroace, autobasculante.· Functionari administrativi, merceologi, ingineri, economisti, juristi, secretare, tehnicieni. Acesti angajati constituie personalul TESA.Personalul necalifcat , in numar de aproximativ 170 angajati ocupa urmatoarele posturi:· Paznici, · Ingrijitor curatenie, · Figuranti topografi, · Pontatori , · Muncitori la strada.Datorita activitatii fimei, adica de reabilitare drumuri si poduri si deoarece activitatea se desfasoara intr-un santier si pe strada, acest santierul este intr-o continua miscare. Firma se muta in permanenta dintr-un loc in altul, acolo unde a incheiat contractele, asfel puctele de lucru a firmei nu stau mai mult de 2, 3 ani intr-un loc. In plus activitatea firmei este influentata de conditiile meteorologice, astfel activitatea are un caracter sezonier. Astfel numarul angajatilor este fluctuant, iar firma isi permite sa isi mentina doar personalul calificat si de baza in toate lucrarile. Numarul angajatilor se schimba de la o luna la alta in functie de volumul muncii si de conditiile meteorologice. De aceea nu exista un numar costant de angajati in cadrul firmei. In medie, in anul 2001 firma a avut 295 angajati, iar in anul 2002 a avut 382 angajati. Numarul angajatilor calificati raman de aproximativ constant, numarul angajatilor nacalificati fiind cel care se modifica frecvent.Activitatea pe care o desfasoara firma se poate realiza doar daca dispune de oameni calificati , deoarece implica multe cunostinte tehnice, tehnologice, proceduri standard care trebuie respectate. O structura a personalului dupa nivelul studiilor este prezentata in urmatorul tabel:

Tabelul.nr. 2.1Nivelul de pregatire a salariatilor

Studii Studii superioare Liceu Scoala profesionala GimnaziuNr.angajati 48 103 170 60Structura 13% 27% 44% 16%

25

Dupa cum se poate observa personalul cu studii superioare reprezinta 13% din totalul angajatilor, acestia ocupand functii importante in firma cum ar fi: directorii, sefii de santier, inginerii, topografii, juristii, sefii de laborator, economistii, tehnicienii, contabili. Un procent de 27% din personal are o pregatire medie, terminand doar invatamantul liceal si care ocupa functii in administratie, secretariat, operare statii asfalt. Majoritatea angajatilor, adica 44% reprezinta personalul care lucra efectiv pe santier, ei avand la baza meseriei lor o scoala profesionala si ocupand posturi de electricieni, sudori, dulgheri, soferi, mecanici, figuranti topografi, paznici, muncitori si pontatori. Pentru muncile grele la strada se foloseste personal necalificat si exista un procent de 16% din personal ,care are doar 8 clase sau chiar mai putine. Dupa cum am precizat si anterior evolutia personalului se schimba de la o luna la alta. Pentru o mai buna conturare a acestui fenomen, se poate observa in tabelul de mai jos, numarul angajatilor in anii 2001-2002 si pe fiecare luna.

Tabelul nr. 2.2Evolutia personalului in anul 2001-2002

Luna/ An 2001 2002Ianuarie 205 255Februarie 212 276Martie 242 310Aprilie 281 414Mai 296 418Iunie 302 421Iulie 312 422August 341 429Septembrie 368 430Octombrie 377 418Noiembrie 309 406Decembrie 304 381

Se poate observa ca la inceputul anilor numarul personalului din firma este de relativ mic, el exprimand numarul salariatilor calificati si care sunt de baza in firma. In lunile ianuarie si februarie nu prea este activitate datorita temperaturii nefavorabile, perioada in care nu exista productie de asfalt. Incepand cu lunile martie, aprilie si mai se fac primele angajari cu personal calificat si necalificat pentru munca in santier si pe strada.

26

In lunile de vara si de toamna (pana in octombrie) se fac cele mai multe angajari cu personal necalificat cu care se incheie contract de munca pe perioada determinata.Fata de numarul angajatilor de la inceputul anului 2001, in perioada de productie maxima, numarul angajatilor creste cu aproximativ 80%-85% iar in anul 2002 creste cu aproximativ 60%-65%. Personalul angajat in anul 2002 a fost de muncitori necalificati someri, iar pentru angajarea lor firma a primit o subventie de la Agentia de Somaj, in valoare de aproximativ 80 milioane lei, reprezentand 70% din salariul minim pe economie. Acesti muncitori au incheiat contracte de munca pe perioada determinata.Apoi in lunile de iarna numarul lor scade din nou datorita expirarii contractelor de munca pe perioada determinata, concedieri, inchiderea santierului pe perioada iernii.Evolutia personalului in anii 2001-2002Factorii care au contribuit la aceasta evolutie oscilanta a personalului sunt:¨ Productia discontinua datorita mutarilor de santiere, deoarece in anul 2001 santierul se pregatea de mutare din localitatea Luncani, jud.Mures in satul Poieni, jud.Cluj. ¨ Perioade de productie maxima alterand cu perioade de repaus, deoarece productia depinde de ritmul in care este aprovizionat santierul cu materii prime, de modul de functionare a statiilor de asfalt, de betoane, de concasare, etc. ¨ Munca sezoniera pentru muncitorii necalificati, deoarece acestia sunt angajati doar in perioadele de productie.¨ Vremea nefavorabila care nu permite lucrul la strada atunci cand ninge sau ploua.¨ Intreruperea muncii pe perioada iernii, pentru ca nu se poate turna asfalt iarna.¨ Expirarea contractelor individuale de munca pe perioada determinata.

2.3 Contabilitatea creanţelor comerciale

Creanţele din vânzările de bunuri şi servicii au o structură variată în funcţie de natura

creditelor acordate de furnizor cu ocazia vânzării şi în funcţie de exigibilitatea lor.

Conturile aferente creanţelor evidenţiază relaţiile de decontare cu clienţii şi alte terţe

persoane privind creanţele unităţii patrimoniale.

Furnizează informaţia de reflectare şi control privind mărimea elementelor patrimoniale

delimitate sub forma creanţelor.

Din categoria conturilor de creanţe fac parte:

27

Contul 411 „Clienţi”. Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa decontărilor cu clienţii

interni şi externi pentru produsele, mărfurile vândute, lucrările executate şi serviciile prestate.

Are funcţie contabilă de activ.

În debitul contului se înregistrează valoarea la preţ de vânzare a mărfurilor, produselor etc.

livrate, lucrărilor efectuate şi serviciilor prestate şi TVA colectată aferentă, diferenţele

favorabile de curs valutar aferente creanţelor exprimate în devize la închiderea exerciţiului

financiar, reluarea diferenţelor de curs valutar nefavorabile aferente clienţilor, exprimate în

devize, valoarea ambalajelor care circulă în sisteme de restituire, facturate clienţilor.

În creditul contului se înregistrează sumele încasate de la clienţi în conturile de

disponibilităţi bancare, diferenţele nefavorabile de curs valutar aferente creanţelor în devize la

închiderea exerciţiului, valoarea cecurilor şi efectelor comerciale acceptate, valoarea sconturilor

acordate clienţilor, sumele datorate de clienţii rău platnici, incerţi, dubioşi sau aflaţi în litigiu,

reluarea diferenţelor favorabile de curs valutar aferente creanţelor în devize existente la

închiderea exerciţiului, valoarea ambalajelor care circulă în sistem de restituire, primite de la

clienţi, decontarea avansurilor încasate de la clienţi.

Soldul contului este debitor şi reprezintă sumele datorate de la clienţi.

Contul 413 „Efecte de primit” prezintă dreptul de creanţă stabilit pe bază de efecte

comerciale.

Are funcţie contabilă de activ.

Se debitează cu sumele datorate de clienţi reprezentând valoarea efectelor comerciale

acceptate, cu diferenţele favorabile de curs valutar aferente creanţelor datorate de clienţii

externi a căror decontare se face pe bază de efecte comerciale şi cu reluarea diferenţelor de curs

nefavorabile, aferente creanţelor din conturile de clienţi şi se creditează cu efectele comerciale

primite de la clienţi, cu reluarea diferenţelor favorabile de curs valutar, aferente creanţelor cu

devize, a căror decontare se face pe bază de efecte comerciale, cu diferenţe nefavorabile de curs

valutar la lichidarea efectelor de primit în devize şi cu sumele încasate de la clienţi prin

conturile curente.

Soldul contului este debitor şi reprezintă valoarea efectelor comerciale de primit.

Contul 4118 „Clienţi incerţi” evidenţiază clienţii incerţi, rău platnici, dubioşi sau aflaţi în

litigiu.

Are funcţie contabilă de activ.

Se debitează cu reluarea diferenţelor nefavorabile de curs valutar, aferente clienţilor incerţi,

cu valoarea bunurilor livrate, prestaţiilor efectuate sau a lucrărilor executate clienţilor care se

dovedesc rău platnici, dubioşi şi se creditează cu diferenţele nefavorabile de curs valutar

28

aferente clienţilor incerţi, cu sumele încasate în conturile de disponibilităţi sau în numerar de la

clienţii incerţi sau în litigiu, cu sumele trecute de pierderi cu prilejul scăderii din evidenţă a

clienţilor incerţi sau în litigiu, inclusiv TVA.

Soldul contului este debitor şi reprezintă sumele datorate de clienţii incerţi sau în litigiu.

Contul 418 „Clienţi – facturi de întocmit” evidenţiază livrările de bunuri, prestările de

servicii sau executările de lucrări, inclusiv TVA pentru care nu s-au întocmit facturi.

Are funcţie contabilă de activ.

Se debitează cu reluarea diferenţelor nefavorabile de curs valutar, aferente creanţelor în

devize, pentru care nu s-au întocmit facturi la închiderea exerciţiului, cu valoarea livrărilor de

bunuri, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate către clienţi aferente exerciţiului în curs,

pentru care nu s-au întocmit facturi, inclusiv TVA şi cu diferenţe favorabile de curs valutar

pentru care nu s-au întocmit facturi, înregistrate la închiderea exerciţiului.

Se creditează cu valoarea facturilor întocmite către clienţi, cu diferenţele favorabile de curs

valutar înregistrate la închiderea exerciţiului şi cu diferenţele nefavorabile de curs valutar

aferente creanţelor în devize, nefacturate la închiderea exerciţiului.

Soldul final este debitor şi reprezintă valoarea bunurilor livrate, a serviciilor prestate pentru

care nu s-au întocmit facturi.

Contul 419 „Clienţi – creditori” evidenţiază avansurile încasate de la clienţi.

Are funcţie contabilă de pasiv.

Se creditează cu sumele încasate de la clienţi reprezentând avansuri pentru livrări de bunuri,

prestări de servicii sau executări de lucrări, cu valoarea ambalajelor care circulă în sistem de

restituire, facturate clienţilor, cu diferenţele favorabile/nefavorabile de curs valutar aferente

avansurilor în devize primite de la clienţi la închiderea exerciţiului.

Se debitează cu diferenţele favorabile sau nefavorabile de curs valutar aferente avansurilor

în devize, primite de la clienţi, la închiderea exerciţiului, cu decontarea avansurilor încasate de

la clienţi, cu valoarea ambalajelor care circulă în sistem de restituire primite de la clienţi sau

nerestituite de clienţi.

Soldul contului este creditor şi reprezintă sumele datorate clienţilor.

Contabilitatea înregistrării creanţelor

Dreptul la creanţă este generat de vânzarea de bunuri, executări de lucrări şi prestări de

servicii.

Prin efectuarea acestor operaţii întreprinderea realizează venituri care sunt evidenţiate cu

ajutorul conturilor din clasa VII.

29

Ex. Se vând de către societatea S.C. REMO S.R.L. produse de panificaţie în valoare de 219

912, conform facturii 4050174. Se încasează prin contul de disponibil.

vânzarea mărfurilor

411 = % 219 912

707 184 800

4427 35 112

încasarea clienţilor

5121 = 411 219 921

Preţul de vânzare al bunurilor este format din valoarea bunului respectiv şi TVA colectată.

TVA colectată evidenţiază sumele datorate de unitatea patrimonială bugetului de stat

reprezentând TVA aferentă vânzării de bunuri, prestării de servicii şi executării de lucrări.

Contabilitatea avansurilor primite de la clienţi

Pentru prestarea de servicii sau executarea de lucrări, societăţile pot primi de la clienţii lor

avansuri băneşti care vor fi regularizate odată cu prestarea angajamentelor.

Ex. Se primeşte de la un client un avans de 100 pentru prestarea unui serviciu de transport

în valoare de 200.

5121 = % 119

419 100

4427 19

Încasarea clientului cu reţinarea avansului:

% = 411 219

419 100

5121 100

4427 19

Contabilitatea creanţelor pentru care nu s-au întocmit facturi

În cazul în care până la lichidarea exerciţiului financiar nu s-au întocmit facturi, contul

„Clienţi” este înlocuit cu „Clienţi – facturi de întocmit”, iar TVA colectată devine TVA

neexigibilă, devenind exigibilă odată cu primirea facturii.

30

Ex. Se vând mărfuri clienţilor pentru care nu s-au întocmit facturi până la deschiderea

exerciţiului financiar, valoarea la preţ de vânzare fiind de 1.000 + TVA.

înregistrarea operaţiei în exerciţiul curent

418 = % 1 190

707 1 000

708 4428 190

primirea facturii în exerciţiul următor:

411 = 418 1 1904428 = 4427 190: Contabilitatea clienţilor incerţi

Clienţii incerţi reprezintă creanţele faţă de clienţii rău platnici, dubioşi sau aflaţi în litigiu.

Înregistrarea în contabilitate este generată de neîncasarea la termen a creanţelor aferente.

Neîncasarea la termen este determinată de dificultăţile cu care se confruntă pe linie de

solvabilitate.

Ex. Se evidenţiază neîncasarea la termen a unui client şi trecerea acestuia la clienţi incerţi.

Valoarea este de 2 000:

4118 = 411 2 000

În situaţia în care clientul îşi achită datoria, societatea îl înregistrează ca pe un venit.

411 = % 2 000

754 1 680,672

4427 319,328

Contabilitatea reducerilor acordate clienţilor

Ca şi în cazul datoriilor comerciale, reducerile acordate clienţilor cuprind: rabatul, remiza,

risturnul (reduceri comerciale) şi scontul de decontare (reducere financiară).

Ex. Se vând mărfuri în valoare de 20 000 şi se fac reducerile:

- rabat pentru defecte de calitate 1 000;

- remiză pentru vânzări superioare sumei de 15 000, 5%;

- remiză pentru poziţia preferenţială a cumpărătorului în clientelă 10%;

- scont de decontare pentru plata înainte de scadenţă 2%;

- TVA 19%.

Valoarea brută a mărfurilor cumpărate 20 000

Rabat -1 000

19 000

31

Remiza (1) -950 18 050

Remiza (2) -1 805

NET COMERCIAL = 16 245 000 16 245

Scont de decontare -324

NET FINANCIAR 15 920

+TVA 19% +3 024,819

Vânzarea mărfurilor 18 944,919411 = % 19 269,819

707 16 245,000

4427 3 024,819

Contabilizare scont de decontare acordat667 = 411 324,900

Contabilitatea livrărilor la clienţi externi

Creanţele privind clienţii externi se înregistrează în conturile de venituri din vânzări, după

ce s-a făcut transformarea devizelor în lei, pe baza cursului valutar comunicat de BNR.

Problema care apare în decontarea creanţelor înregistrate în monede străine este legată de

variaţia cursului valutar în momentul înregistrării în contabilitate a creanţei şi cel al încasării.

Dacă cursul valutar al devizelor a crescut, se va înregistra un venit din diferenţa de curs

valutar, dacă cursul valutar al devizelor scade se realizează o pierdere.

În cadrul vânzărilor la clienţi externi, nu se înregistrează TVA.

Ex. Societatea S.C. „REMO” S.R.L. livrează clienţilor externi mărfuri în valoare de 1 000

$. Transport extern 100 $ şi asigurare 50 $.

La data facturării 1$ = 2,63 lei.

La încasare 1$ = 2,68 lei.

Livrare mărfuri

411 = 707 2630

Înregistrarea decontului de asigurări

613 = 401 1 315

Plata acestuia:

401=5121 1 315

Facturarea cheltuielilor de transport extern

624 = 401 100*2,63 = 263

401 = 5121 263

32

Încasarea la extern a mărfurilor livrate la un curs de 1$ = 2,68 lei.

5124 = % 2680

411 2630

765 50

Dacă cursul la încasare ar fi fost de 1$ = 2,6 atunci:% = 411 2680

5121 2600

665 80

Contabilitatea efectelor comerciale acceptate la plată

Efectele comerciale reprezintă titluri de valoare, negociabile pe termen scurt care atestă

creanţele în cadrul relaţiilor comerciale cu clienţii. Ele circulă sub denumiri ca: înscrisuri,

poliţe, cambii. Din punct de vedere financiar efectele comerciale pot fi tratate ca instrumente de

mobilizare a creanţelor şi ca instrumente de decontare.

În calitate de instrumente de mobilizare, efectele comerciale reprezintă o modalitate de

transformare a creanţelor în titluri de valoare disponibile pentru activ de trezorerie.

Analizate ca instrument de decontare, efectele comerciale sunt folosite pentru plata

datoriilor faţă de terţi sau încasarea creanţelor.

Ex. O societate acceptă la plată efectele comerciale emise de un client în valoare de 1 000.

413 = 411 1 000

Încasarea efectului se face prin intermediul băncii plătindu-se un comision de 50.

% = 413 1000

5121 950

627 50

Încasarea prin intermediul casei, în mod direct:

531 = 413 1 000

Creanţele asupra clientului sub forma efectelor comerciale sunt folosite pentru decontarea

datoriilor faţă de furnizor din ordinul acestuia.

401 = 413

Bancherul care scontează, cumpără imediat efectele remitentului şi plăteşte

disponibilităţile cuvenite, calculate pe baza relaţiilor:

33

Valoarea scontată = Valoare nominală – (scontul+comisionul variabil asimilat scontului).

Ex. Valoarea nominală a efectului comercial deţinut este de 1.000 lei, valoarea scontată la

unitatea bancară 800.

% = 413 1 000

666 200

512 800

Pentru efectele remise la scontare se pot utiliza şi conturile:

5113 „Efecte de încasat” şi

5114 „Efecte remise spre scontare”.

Ex. O societate remite băncii spre încasare la momentul „N” un efect comercial în valoare

de 1 000 în „N+1”. Se încasează efectul, taxa plătită pentru serviciul bancar fiind de 150.

Remiterea efectelor la încasare

5113 = 413 1 000

Încasarea efectului

% = 5113 1 000

512 850

627 150

Dacă efectele remise la încasare sunt scontate înainte de termen atunci se înregistrează:

5114 = 413 1 000

Scontarea efectului înainte de termen, dobânda fiind de 10% pe timp de 4 luni:

1 000*10% * 4

Dob = = 33,333

12

% = 5114 1 000

627 150

666 33.33

816.67

34

Operaţii privind reînnoirea efectelor comerciale

În decontarea efectelor comerciale pot interveni dificultăţi de trezorerie ale plătitorilor (nu

au capacitate de plată). Pentru a depăşi această situaţie clientul are posibilitatea să ceară

anularea şi întocmirea efectului iniţial cu unul nou, cu scadenţă mai îndepărtată adică amânarea

termenului de decontare a efectului existent.

Ex. Valoarea nominală a unui efect comercial este de 1.000, dobânda penalizatoare 12%,

amânarea termenului de la 1 mai la 31 iulie 30., timbrul fiscal de 10., cheltuieli de

corespondenţă 40.

Anulare efect iniţial

411 = 413 1.000

Înregistrarea cheltuielilor şi dobânzii

411 = % 80.

635 10.

708 40.

766 30.

Crearea noului efect se face la o valoare nouă formată din valoarea nominală a vechiului

efect, şi cheltuielile şi dobânzile de întârziere

413 = 411 1 080 (contabilitate trăgător)

% = 403 1 080 (contabilitate tras)

401 1 000

668 80

Dacă efectul comercial nu se mai află în posesia trăgătorului şi trebuie reclamat pentru a fi

recuperat, atunci în contabilitatea trăgătorului se înregistrează:

- recuperarea efectului la unitatea bancară unde s-a depus spre încasare:

413 = 5113 1.000

- cheltuielile suplimentare de recuperare în valoare de 50

627 = 512 50

411 = 627 50

După recuperarea efectului comercial, intervin operaţii de anulare, adică înregistrarea

cheltuielilor de anulare şi a dobânzilor de întârziere şi emiterea noului efect.

35

Acordarea avansului de fonduri trasului

Această situaţie intervine când trăgătorul nu reclamă efectul la bancă din motive de evitare a

propriei discreditări sau nu este posibilă restituirea de către bancher. Pentru a depăşi situaţia,

trăgătorul acordă trasului un avans bănesc necesar plăţii efectului şi creează un nou efect a cărui

valoare nominală este egală cu mărimea avansului adăugându-se cheltuielile diverse şi

dobânzile penalizatoare.

- acordare avans

411 = 512 1 000 (trăgător)

512 = 401 1 000 (tras)

- cheltuieli diverse şi dobânzi înregistrate

411 = % 80 (trăgător)

635 10

708 40

766 30

- creare de nou efect

413 = 411 1 080 (trăgător)

% = 403 1 080 (tras)

401 1 000

668 80

- plata primului efect:

403 = 512 1 000 (tras)

Contabilitatea operaţiilor privind efectele neplătite

Nu presupune reînnoirea efectelor, dar se va oglindi în contabilitate o creanţă ordinară faţă

de clientul anterior tras, creanţă a cărei mărime este dată de suma între nominalul efectului

neplătit şi cheltuielile bancare făcute de trăgător pentru întocmirea protestului datorat neplăţii.

Concomitent, creanţa ordinară este supusă procesului de previziune, mărimea provizionului

pentru depreciere fiind cel mult egală cu mărimea efectului. Deprecierea este calculată în

funcţie de probabilitatea de recuperare a creanţei.

Ex. O societate furnizoare prezintă unei societăţi beneficiare o cambie de 1.200 ajunsă la

scadenţă. În urma refuzului plăţii de către tras, furnizorul întocmeşte un protest al cărui cost

este de 500 lei. Creanţa ordinară este provizionată, posibilităţile de recuperare fiind de 75%.

36

- anularea efectului neplătit şi efectuarea cheltuielilor cu protestul

411 = % 1 700

412 1 200

5121 500

- constituirea provizionului

6814 = 491 275

Ex. Dacă furnizorul a negociat efectul de 1 200 la o bancă şi cambia nu este plătită de tras la

scadenţă, ea este returnată trăgătorului la banca sa, atunci (cheltuielile de returnare sunt de 150):

- constatarea de către furnizor a creanţei ordinare formată din efectul neplătit şi

cheltuielile de returnare:

411 = 5121 1 350 (trăgător)

- se anulează creanţa mobilizată şi se înregistrează cheltuielile de returnare

411 = % 1 350

413 1 200

708 150

- remiterea efectului spre încasare

411 = % 1 350

5113 1 200

5121 150

Când efectele neplătite sunt numeroase beneficiarul poate deschide un subcont intitulat

„Efecte neplătite”, debitat cu nominalul efectelor de primit devenite neplătite la care se adaugă

cheltuieli de anexe şi creditat cu ocazia soluţionării litigiului.

Soldul debitor exprimă mărimea totală a creanţelor în litigiu provenind din efecte neplătite.

Contabilitatea creanţelor în curs de regularizare

Pe parcursul exerciţiului financiar pot să apară unele cheltuieli sau venituri care privesc

activitatea exerciţiilor viitoare, dar pentru a respecta principiul independenţei exerciţiului,

trebuie separate, delimitate de cheltuielile/veniturile exerciţiului în curs.

Separarea unor astfel de operaţii se face cu ajutorul conturilor de regularizare. Din categoria

conturilor de regularizare fac parte:

Contul 471 „Cheltuieli înregistrate în avans” evidenţiază cheltuielile efectuate anticipat cu

plata chiriilor, abonamentelor, taxelor etc.

37

Contul 472 „Venituri înregistrate în avans” evidenţiază toate veniturile provenite din

încasarea anticipată a unor lucrări şi servicii ca: prime de asigurare, încasări din vânzarea de

bunuri cu plata în rate, abonamente etc.

Ex. O societate achită în avans contravaloarea unui abonament pe o lună în valoare de 1

000+ TVA.

% = 401 1 190

471 1 000

4426 190

În luna următoare are loc regularizarea:626 = 471 1 190

Ex. Se înregistrează achitarea în avans a unui serviciu prestat în valoare de 800

411 = 472 800

Transferarea venitului înregistrat în avans asupra exerciţiului curent:

472 = 704 800

Contabilitatea provizioanelor pentru deprecierea creanţelor

Provizioanele se constituie când se constată o diminuare a valorii unor elemente care

compun activul patrimonial. Provizioanele pentru deprecieri intervin în exerciţiile în care se

constată o reducere reversibilă a valorii unor active.

Ele se constituie pe seama cheltuielilor, influenţând veniturile. Aceste provizioane asigură

mijloacele necesare pentru a face plata compensării reducerilor unor încasări.

Provizioanele pentru deprecierea creanţelor se constituie la închiderea sau în cursul unui

exerciţiu pentru reflectarea în bilanţ a creanţelor neîncasate la termen sau a celor care prezintă

riscul de a nu fi recuperate.

Provizioanele pot fi anulate în situaţia în care rămân fără obiect, ca urmare a încasării

creanţelor sau ca urmare a deprecierii lor ireversibile (insolvabilitate).

Provizioanele se constituie în cazul deprecierii creanţelor doar în situaţia în care unitatea

realizează profit, altfel ar fi lipsit de sens, conducând la creşterea pierderilor.

Rolul provizioanelor pentru deprecierea creanţelor este de a diminua sau de a înlătura, în

exerciţiile viitoare, şocul pierderilor provocate de eventualele deprecieri ireversibile care ar

putea conduce la greutăţi financiare.

În cazul în care creanţa pentru care a fost constituit provizionul se recuperează, provizionul

se anulează prin trecerea lui la venituri, ceea ce contribuie la creşterea profitului în aceeaşi

măsură în care a fost diminuat cu ocazia constituirii lui.

38

Contabilitatea provizioanelor pentru deprecierea creanţelor se ţine cu ajutorul contului 491

„Provizioane pentru deprecierea creanţelor – clienţi”.

Acest cont funcţionează prin constituirea provizionului şi se stinge odată cu încasarea

clientului sau când este utilizat pentru scopul pentru care a fost deschis.

Provizioanele pentru clienţii neîncasaţi se constituie în cazul declarării falimentului, pe baza

hotărârii judecătoreşti. Suma constituită nu poate fi mai mare decât limita creanţei neacoperite

prin avansurile încasate şi garanţiile deţinute de agentul economic asupra clienţilor respectivi.

Provizion = valoare creanţă * probabilitate de

inclusiv TVA pierdere a creanţei

Ex. O societate constituie un provizion în valoare de 800. Ca urmare a unui client care nu a

fost încasat, probabilitatea de pierdere a creanţei este de 90%.

416 = 411 800

90% * 800= 720

6814 = 491 720

Anularea provizionului ca urmare a încasării clientului:

491 = 7814 720

şi

512 = 416 800

CADRU LEGISLATIV

3.1. Cadru normativ

In anul 2002 legea salarizarii in vigoare a fost legea nr.14/1991 care a fost publicat in Monitorul Oficial nr.32 din 9 februarie 1991. Conform legii, pentru munca prestata in conditiile prevazute in contractul individual de munca, fiecare persoana are dreptul la un salariu in bani, convenit la incheierea contractului. Conform legii salariul, de baza se stabileste pentru fiecare salariat in raport cu calificarea sa, complexitatea lucrarilor ce revin postului in care este incadrat, cu pregatirea si competenta profesionala. La stabilirea salariului nu pot fi facute discriminari pe criterii politice, etnice, de varsta, sex sau de starea materiala. Salariile de baza determinate prin negociere, precum si cele stabilite prin hotarari ale Guvernului sau prin legi nu pot fii mai mici decat salariul minim pe tara aprobat pentru programul normal de lucru. Plata salariului se face periodic, la intervale de cel mult o luna.

39

Salariul de baza minim pe tara se stabileste prin hotararea Guvernului, dupa consultarea cu sindicatele si patronatul.Legea nr.14/1991 insa a fost abrogata in martie 2003 odata cu aparitia noului Cod al Muncii . Codul Muncii reglementeaza totalitatea raporturilor individuale si colective de munca, modul in care se efectueaza controlul aplicarii reglementarilor din domeniul raporturilor de munca, precum si jurisdictia muncii. Dispozitiile codului se aplica pentru urmatoarele categorii de persoane: a) Cetatenilo romani care lucreaza in Romania. b) Cetatenilor romani care lucreaza in strainatate, pe baza unor contracte incheiate cu un angajator roman. c) Cetatenilor straini sau apatrizi, care presteaza o munca in Romania si angajatorul este roman. d) Persoanele care au dobandit statutul de refugiat si lucreaza pe teritoriul Romaniei. e) Ucenicilor. f) Angajatorilor, persoane fizice sau juridice. g) Organizatiilor sindicale si patronale.Potrivit obligatiilor internationale asumate de Romania, legislatia muncii va fi armonizata permanent cu normele Uniunii Europene si cu recomandarile Organizatiei Internationale a Muncii In Codul Muncii sunt reglementate capitole cu privire la :· Contractele de munca individuale si colective· Salarizarea· Timpul de munca si timpul de odihna· Sanatatea si securitatea muncii· Formarea profesionala· Dialogul social· Conflictele de munca· Raspunderea juridica si jurisdictia munci· Dispozitii finale si tranzitorii.In noul Codul Muncii pe langa contractele individuale si colective de munca pe termen nedeterminat, mai exista si alte contracte cum ar fi:1. Contractul individual de munca pe durata determinata2. Munca ca agent de munca temporara3. Contractul de munca individual cu timp partial4. Munca la domiciliu.

3.2 Contractele de munca

3.2.1 Contractul colectiv de munca

Contractul colectiv de munca este conventia incheiata in forma scrisa intre angajator sau organizatia patronala, de o parte si salariati, reprezentati prin sindicate,pe de alta parte, prin care se stabilesc clauzele privind conditiile

40

de munca, salarizarea, drepturile si obligatiile care decurg din raporturile de munca. Partile cad de comun acord prin negocieri colective, care sunt obligatorii, cu exceptia cazului in care angajatorul are incadrati mai putin de 21 de angajati. La negocierea clauzelor si la incheierea contractelor colective de munca partile sunt egale si libere. Prevederile contractului colectiv de munca produc efecte pentru toti salariatii firmei, indiferent de data angajarii sau de afilierea lor la o organizatie sindicala. Contractul colectiv de munca se incheie pe o perioada determinata, care nu poate fi mai mica de 12 luni sau pe durata unei lucrari determinate. Clauzele contractului pot fi modificate pe parcursul executarii lui, in conditiile legii sau ori de cate ori partile convin acest lucru.La S.C. Consorzio Pontello Tirrena Scavi S.A. s-au incheiat contracte de munca colective. Contractele colective sunt negociate cu sindicatul format in cadrul unitatii, la care participa si un reparezentant al sindicatului Cartelului Alfa. Contractele de munca colective se negociaza o data pe an, in luna mai.

Contractul de munca colectiv cuprinde urmatoarele capitole:1. Dispozitii generale2. Timpul de munca3. Conditii de munca si protectia muncii4. Salariul si alte drepturi banesti5. Concediul si zilele libere6. Contractul individual de munca7. Formarea profesionala8. Alte prevederi privind drepturile si obligatiile partilor9. Dispozitii finale10. Anexe: grila de salarizare, regulament de functionare si organizare a comisiei paritare la nivel de ramura, lista cu echipamentele individuale de protectie si lucru, protocolul, model de contract individual de munca.Contractul colectiv se semneaza de catre toti participantii la negocieri. Contractul colectiv de munca inceteaza : a) La implinirea termenului sau la terminarea lucrarii pentru care a fost incheiat, daca partile nu convin prelungirea aplicarii acestuia. b) La data dizolvarii sau lichidarii judiciare a angajatorului c) Prin acordul partilor.

3.2.2. Contractul individual de munca

Contractul individual de munca este contractul in temeiul caruia o persoana fizica, denumita salariat este obligat sa presteze o munca pentru si sub autoritatea unui angajator in schimbul unei remuneratii denumite salariu. Contractul individual de munca se incheie pe durata

41

nedeterminata, dar se poate incheia si pe durata determinata, insa in conditiile expres prevazute de lege. Contractul se incheie pe baza consimtamantului partilor, in forma scrisa, in limba romana, iar obligatia de incheiere a contractului revine angajatorului.Persoana fizica poate incheia un contract de munca in calitate de salariat la implinirea varstei de 16 ani, insa se poate si la varsta de 15 ani, cu acordul parintilor sau a repezentantilor legali.Anterior incheierii sau modificarii contractului individual de munca angajatorul are obligatia de a informa salariatul cu privire la clauzele pe care vrea sa le scrie in contract sau sa le modifice. Informarea va cuprinde, dupa caz, cel putin urmatoarele elemente:1. Identitatea partilor2. Locul de munca3. Sediul sau domiciliul angajatorului4. Atributiile postului5. Riscurile specifice postului6. Data de la care contractul urmeaza sa isi produca efectele7. Durata contractului8. Durata concediului de odihna la care salariatul are dreptul9. Conditiile de acordare a preavizului10. Salariul de baza si periodicitate platii salariului la care salariatul are dreptul11. Durata normala a muncii exprimate in ore/ zi / saptamana12. Durata perioadei de proba. In afara elementelor prevazute mai sus, intre parti pot fi negociate si cuprinse in contractul de munca si alte clauze specifice, cum ar fi:1. Clauza cu privire la formarea profesionala.2. Clauza de neconcurenta. Aceasta clauza il obliga pe salariat sa nu presteze, in interesul sau propriu sau al unui tert, o activitate care se afla in concurenta cu cea prestata la angajatorul sau sau sa nu presteze o activitate in favoarea unui tert care se afla in relatii de concurenta cu angajatorul sau. Clauza nu poate fi stabilita pe perioada de proba si nu isi mai produce efectele de la data incetarii contractului individual de munca. 3. Clauza de mobilitate.Se refera la faptul ca, in considerare cu specificul muncii, executarea obligatiilor de serviciu nu se realizeaza intr-un loc stabil de munca. In acest caz salariatul beneficiaza de prestatii suplimentare in bani sau in natura.4. Clauza de confidentialitate.Pe durata contractului si dupa incetarea acestuia, sa nu se transmita date sau informatii de care au luat la cunostinta in timpul executarii contractului. Nerespectarea acestei clauze de catre oricare din parti atrage dupa sine obligarea celui in culpa la plata de daune -;interese.

42

O persoana poate fi angajata numai pe baza unui certificat medical care constata faptul ca cel in cauza este apt pentru prestarea acestei munci.Angajatorul poate verifica aptitudinile salariatului printr-o perioada de proba, de cel mult 30 zile pentru functii de executie si 90 de zile pentru functii de conducere. Absolventii institutiilor de invatamant se incadreaza, la debutul lor in profesie, pe baza unei perioade de proba cuprinse intre 3 si 6 luni.Pe durata perioadei de proba salariatul se bucura de toate drepturile si are toate obligatiile prevazute in legistatia muncii, regulamentul intern si in contractul individual de munca.Salariatului ii revin in principal urmatoarele obligatii:1. Obligatia de a realiza norma de lucru sau de a indeplini atributiile ce ii revin conform fisei postului2. De a respecta disciplina muncii3. De a respecta prevederile cuprinse in regulamentul intern, in contractul de munca4. De fidelitate fata de angajator5. De a respecta masurile de securitate6. De a respecta secretul muncii. In urma incheierii unui contract de munca, salariatul are unele drepturi la care el nu poate renunta, deoarece sunt recunoscute prin lege. Salariatul are in principal, urmatoarele drepturi:1. Dreptul la salarizare dupa munca depusa2. La repaus zilnic si saptamanal3. La concediu de odihna anual4. La egalitate de sanse si de tratament5. La demnitate in munca6. La securitate si sanatate in munca7. La acces la formarea profesoinala8. La informare si consultare9. Protectie in caz de concediere10. La negociere colectiva11. De a participa la actiuni colective12. De a constitui sau de a adera la un sindicat.Angajatorul are in principal urmatoarele obligatii:1. Sa informeze salariatii asupra conditiilor de munca2. Sa asigure permanent conditii tehnice si organizatorice avute in vedere la elaborarea normelor de munca si conditii corespunzatoare de munca3. Sa acorde salariatilor drepturile ce decurg din lege, contractul colectiv de munca si din contractele individuale de munca4. Sa comunice periodic salariatilor starea economica si financiara a societatii5. Sa se consulte cu sindicatul6. Sa plateasca toate contributiile si impozitele aflate in sarcina sa

43

7. Sa elibereze, la cerere, toate documentele care atesta calitatea de salariat a solicitantului8. Sa asigure confidentialitatea datelor cu caracter personal ale salariatilor.Contractul individual de munca inceteaza atunci cand:1. Se constata decesul salariatului sau a angajatorului ca persoana fizica sau ca persoana juridica, atunci cand societetea nu mai exista.2. Cand salariatul iasa la pensie pentru limita de varsta sau invaliditate3. Ca urmare a constatarii nulitatii contractului4. A condamnarii penale5. De la data retragerii de catre autoritati a avizelor, autorizatiilor sau atestarilor necesare pentru exercitarea profesiei6. De la data expirarii termenului contractului individual de munca incheiat pe durata determinata.Contractul individual de munca se incheie in trei exemplare: unul ramane la angajat, al doilea la angajator, iar al treilea se inregistreza la Camara de Munca pentru a fi luat in evidenta.

CAPITOLUL IV

SISTEMUL DE SALARIZARE

4.1 Considerente generale si principiile sistemului de salarizare

Recompensarea angajatilor este un instrument important al managerilor prin care se influenteaza eficienta activitatii unei firme. Trecerea de la economia centralizata la economia de piata necesita schimbari esentiale si in domeniul recompensarii resurselor umane.In prezent in Romania are loc o asimilare a elementelor sistemelor de recompensare din tarile cu economie de piata, pe fondul existentei unor raporturi juridice, a unor metode de lucru si a unor mentalitati din vechiul sistem. Fiecare firma isi stabileste raporturile cu angajatii pe baza de negocieri directe, dar continua, cu mici exceptii, sa foloseasca si vechile grile de salarizare specific sistemului centralizat.Mentinerea unor monopluri in sectoare importante (minerit, energie, transporturi feroviare) creaza inechitati in sistemul de salarizare, defavorizand si alte sectoare, cum ar fi cel bugetar. Liberalizarea preturilor, in contextul functionarii defectuase a mecanismelor de piata, a dus la cresteri salariale necorelate cu rezultatul activitatii. Pe de alta parte, nivelul scazut al productivitatii genereaza si intretine inechitati in sistemul de salarizare datorita faptului ca se urmareste in primul rand, asigurarea subzistentei familiei angajatului si nu recompensarea performantelor.In orice stat democratic ,guvernul are urmatoarele atributii referitoare la recompensarea personalului:

44

§ Stabilirea legislatiei adecvate etapei de dezvoltare a societatii§ Asigurarea recompensarii personalului din unitatile bugetare§ Asigurarea protectiei sociale pentru unele categorii specifice de personal (someri, pensionari, studenti,etc).In Romania, Guvernul stabileste, in comisia mixta cu sindicatele si cu patronatul, contractul colectiv de munca la nivel national in care sunt mentionate si elementele de recompensare ale angajatilor, alinierea salariilor la ritmul inflatiei si unele categorii de recompense indirecte.Una din problemele dificile ale negocierilor dintre Guvern si sindicate este stabilrea salariului minim pe economie deoarece acesta determina nivelul ajutorului de somaj, protectia sociala si in mod indirect nivelul salariilor si a raportului dintre salariul minim si celelalte salarii din firma.Toate acestea necesita elaborarea unui cadru legislativ mai adecvat care sa asigure o diversificare a formelor de recompensare indirecta si care sa vizeze indeosebi angajatii cu salarii mici, tinerii si persoanele care au ajuns la varsta pensionarii. Aceste categorii sociale se confrunta cu cele mai mari dificultati materiale, iar riscul pierderii locului de munca, pentru cei care nu au ajuns la varsta pensionarii este cel mai ridicat. In cadrul oricarei firme, deci implicit si in cadrul firmei S.C Consorzio Tirrena Scavi Pontello S.A la elaborarea sistemului de salarizare trebuie respectate urmatoarele principii: 1. Formarea salariilor este supusa mecanismelor pietei si politici agentului economic.Aceasta inseamna ca salariul rezulta din raportul care se formeaza pe piata muncii intre cererea si oferta de forta de munca. Dar concurenta perfecta nu se regaseste in practica economico-sociala, iar pe langa cererea si oferta de forta de munca, la stabilirea salariilor participa si statul, organizatiile sindicale, existand diverse mecanisme de stabilire a salariilor, de diferentiere a lor pe ramuri, profesii, meserii, de adaptare a lor la conjunctura economica.2. Principiul negocierii salariului. Negocierea este considerata una din elementele esentiale ale politicii salariale in special si a politicii sociale in general. Negocierea este procesul de realizare a unor conversatii, contracte sau acorduri intre cei numiti generic ,, parteneri sociali”. Principiul fundamental al stabilirii salariilor este cel al negocierii colective sau individuale intre reprezentantii agentilor economici si reprezentantii salariatilor. In decursul negocierilor se vor avea in vedere posibilitatile financiare reale a unitatii si bineanteles respectarea prevedrilor legale cu privire la contractele colective de munca.3. Principiul fixarii salariului minim..Salariul minim reprezinta un element al constructiei unui sistem de salarizare, iar dimensiunea lui este un element modelator al numeroaselor echilibre economio-sociale. ,, Orice om care munceste are dreptul la o retributie echitabila si satisfacatoare care sa ii asigure atat lui, cat si

45

familiei sale, o existenta conforma cu demnitatea umana si completata la nevoie, prin alte mijloace de protectie sociala”, art.23(3) din Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Salariul minim in Romania se stabileste prin Hotarare de Guvern.Salariul minim are urmatoarele functii : a. de protejare a salariatilor, a celor care sunt cu un nivel de remunerare redus si cei care sunt expusi in cea mai mare masura pe piata muncii . b. asigurarea de salarii ,,echitabile” ce vizeaza unele categorii de salariati care nu apartin in mod necesar clasei cu salarizarea cea mai scazuta, dar unde au aparut discrepante intre salarii.4. La munca egala salarii egale. Acest principiu reprezinta punctul de plecare pentru determinarea salariilor, iar idea de baza este eliminarea discriminarii. Acest principiu este prevazut in Declaratia Universala a Drepturilor Omului adoptata de Adunarea Generala a O.N.U. in 1948. El este prevazut si in Constitutia Romaniei, art.38 al. 4 ,,egalitatea salarizarii pentru o munca egala, dintre barbati si femei”. Deasemenea si in legea salarizarii nr.14/1991 se precizeaza ca la stabilirea salariului nu poate fii facute ,,discriminari pe criterii de: sex, politica, etnie, varsta sau de stare materiala”.5. Principiul salarizarii dupa cantitatea muncii.Remunerarea in functie de cantitatea muncii are in vedere cantitatea de produse sau lucrari realizate intr-o perioada de timp. Aceasta cantitate este determinata de marimea normei de munca si de randamentul individual sau colectiv.6. Principiul in functie de calificarea profesionala.. Calificarea reprezinta un mijloc direct pentru a plati in plus sau in minus o categorie de calificare. Acest sistem are avantajul simplitatii deoarece da posibilitatea de a avea o concordanta intre calificarea profesionala si lucrarile realizate, insa pentru a masura cantitatea muncii trebuie evaluata exact sarcina de munca si se impune fundamentarea sarcinii de munca prin normarea muncii.7. Principiul salarizarii dupa calitatea muncii. Aplicarea acestui principiu se reflecta in sistemul de salarizare prin prevederea unor premii pentru salarizare pe perioade indelungate a unor produse de calitate superioara.8. Principiul salarizarii in functie de conditiile de munca.. Conceperea oricarui sistem de salarizare trebuie sa tina seama de conditiile in care se desfasoara munca, acordandu-se salarii mai mari celor care isi desfasoara activitatea in conditii de munca grele, diferenta de salarizare reprezentand cheltuieli mai mari strict necesare refacerii sau reproducerii fortei de munca.9 Principiul liberalizarii salariilor. Fiecare societate comerciala sau regie autonoma are potrivit legii salarizarii, deplina libertate de a-si stabili propriul sistem de salarizare in raport cu forma de organizare, modul de finantare si caracterul societatii.

46

10 Caracterul confidential al salariilor. Conform acestui principiu salariile de baza, adaosurile si sporurile sunt confidential. Confidentialitatea totala poate reduce motivarea angajatilor, desi elimina tensiunile interpersonale care pot aparea in cazul unor diferentieri, scutind managerii de explicatii.In multe cazuri sunt practicate sisteme combinate de ,,plati deschise” si ,,plati confidentiale”. De exemplu, in afara salariului platit la termene fixe, cunoscut ca si salariul deschis, managerul poate efectua la diferite intervale de timp, plati confidentiale, diferentiate pe salariti, sub forma de stimulente individuale.11 Pricipiul asigurarii corelatiei dintre cresterea productivitatii si cresterea salariilor.Aceasta este o corelatie specifica si se exprima sub forma de indici, comparatia facandu-se in timp, pornind de la nivelul anului de baza pana la cel de plan.Iw = W1 / W0Is = S1 / S0

Unde:

Iw -; indicele productivitatiiW1 -; productivitatea in anul de referintaW0 -; productivitatea in anul de bazaIs -; indicele salariului mediuS1 -; salar mediu an de referintaS0 -; salariu mediu de bazaCorelatia de situatie favorabila, cand Iw > Is, inseamna ca firma produce indeajuns ca din veniturile obtinute sa asigure plata salariilor angajatilor.

4.2 Salariul si sistemul de salarizare

Potrivit unui clasic al economiei politice, Adam Smith, acum ,,cuantumul obisnuit al salariului depinde de contractul facut intre cele doua parti, ale caror interese nu sunt catusi de putin identice. Muncitorii vor sa obtina cat mai mult, iar patronii sa dea cat mai putin. Cei dintai sunt dispusi sa se uneasca pentru a urca salariul, iar cei din urma pentru a-l cobori. De regula triumfa patronii. Si ei isi impum conditiile lor”. Cam asa s-ar caracteriza relatiile din ziua de astazi intre patron si salariati.Etimologic, in acest domeniu se folosesc mai mult termeni, cum ar fi: remuneratie, retributie, plata, salariu, recompensa. Cel mai cuprinzator termen este recompensa, deoarece este definita ca totalitatea veniturilor (materiale si nemateriale), a inlesnirilor si avantajelor (prezente si viitoare)

47

care se cuvin unui angajat pentru munca depusa si pentru calitatea de salariat.Recompensele pot fi directe si indirecte. Recompensele directe sunt: salariul si adaosurile la salar.( sporuri, premii, indemnizatii). Recompensele indirecte pot fi:§ Dupa natura lor pot fi: recompense de natura minimului obligatoriu, de natura pensiilor, a asigurarilor, plata timpului nelucrat ( concediu de odihna, medical, unele invoiri, etc) si alte recompense( masa gratuita, tichete de masa, masina de serviciu, etc.).§ Dupa raportul recompenselor fata de calitatea de salariat, pot fi : recompense indirecte curente pentru angajati ( plata timpului nelucrat) si altele cum ar fi: plata sarbatorilor legale, concediul natal, inlesniri la spitalizare, consultatii gratuite,etc.In ceea ce priveste definirea notiunii de salariu, in prezent se accepta aproape unanim formularea conform careia ,, salariul reprezinta suma de bani pe care o primeste orice persoana angajata pentru contributia la desfacerea unei activitati sociale” .Privit strict ca numar de unitati monetare de care beneficiaza personalul salariat in schimbul muncii prestate, avem de-a face cu ce stiinta economica defineste ca fiind salar nominal. Salariul nominal are 2 niveluri: salar brut, care este totalitatea veniturilor obtinute in perioada de timp corespunzatoare cu activitatea desfasurata si salariul net care este suma de bani pe care salariatul o primeste efectiv dupa diminuarea slariului brut cu diverse retineri conform legii. In stransa legatura cu notiunea de salar nominal se afla cea de salar real, definit drept cantitatea de mijloace de subzistenta si de sevicii care pot fi procurate de salariati cu salariul nominal primit.Pe langa aceste notiuni mai circula cea de salar minim garantat. Acesta este un salar stabilit la nivel national de Guvernul Romaniei si este considerat suficient pentru satisfacerea necesitatilor vitale de alimente, imbracaminte, educatie, ale salariatului, tinand cont de dezvoltarea economica si culturala a fiecarei tari.Destinat sa satisfaca interese diferite pentru fiecare dintre partenerii sociali ( salariat, patronat, stat), salariul indeplineste urmatoarele functii:· De pret al fortei de munca· De stimulare a cererii efective si de sustinere a dezvoltarii productiei· De motivatie in munca, performanta, profitabilitate si competitivitate· De refacere si dezvoltare a fortei de munca· De economisire -; acumulare -; investire.Sistemul de salarizare este un ansamblu de reguli si norme prin care se asigura legatura intre munca prestata si salariul primit. In orice societate comerciala, elementul de baza al sistemului de salarizare il constituie salariul de baza sau salariul de incadrare. Salariul personalului este format din:

48

¨ Salar de baza¨ Premii ¨ Sporuri¨ Alte drepturi legate de salarizareSalariul de baza (sinonim fiind: salariul tarifar, retributie tarifara, salariu de incadrare, salariu de pornire) este partea principala a salariului, cuvenit persoanei incadrate, pentru munca depusa. Se stabileste prin negocieri colective sau individuale, ori este impus in cazul bugetarilor, in raport cu calificarea, importanta, complexitatea lucrarilor ce revin postului, pregatirea si competenta profesionala. Este partea fixa a salarului total stabilit in regie, acord sau alte forme specifice unitatii.Sporurile la salariul de baza se acorda unor categorii de angajati pentru munca prestata in conditii deosebite sau tuturor angajatilor, daca experienta dobandita pe durata vechimii in munca se concretizeaza in cresterea eficientei economice a muncii prestate. Pricipalele categorii de sporuri privesc:· Conditii de munca deosebite, grele, periculoase Se acorda in cote procentuale egale cu 10% din salariu de baza cum ar fi: utilizarea de substante exlpozive, conditii de lucru periculoase datorita mediului in care se lucreaza. Aceste sporuri pentru situatii deosebite poate fi si mai mari ( 50% pentru activitatile personalului care trateaza bolnavii de SIDA, 100% a leprozei, pentru lichidarea eruptiilor libere si a incendiilor la sonde).· Conditii nocive de munca Se acorda la locurile de munca unde exista: degajari de pulberi nocivi, emanatii de substante toxice, zgomote, trepidatii, curenti de inalta tensiune, complex de noxe. Sporul se acorda in sume fixe, personalul fiind la acelasi grad de expunere, indiferent de salariu. El reprezinta 10 % din salariul minim negociat pe unitate.· Ore suplimentare, ore lucrate in zilele libere si sarbatorile legale Orele suplimentare sunt activitati desfasurate peste durata normala a zilei de lucru. Tot in regimul acesta se incadreaza si orele de munca prestate in zilele de sarbatori legale si in zilele libere. Daca aceste activitati nu pot fi compensate cu timp liber corespunzator, atunci se plateste cu un spor de 10% din salariul tarifar, pentru fiecare ora suplimentara, indiferent de numarul acestora.· Lucrul in timpul noptii Personalul care lucreaza in schimbul de noapte ( intre orele 22 si 06) beneficiaza de un program redus cu 1 ora, fara diminuarea salariului si se acorda un spor in valoare de 25% din salariul de baza.· Spor de santier Se acorda fara restrictii ca numar, personalului nelocalnic ( domiciliu angajatului se situeaza la mai mult de 10 km.de locul de munca, neavand posibilitatea navetei zilnice), care participa la lucrari de: constructii

49

-;montaj, prospectiuni si explorari geologice, studii si cercetari hidrologice, lucrari executate in continua miscare, etc. Sporul acordat, cu menirea de a atrage personalul, se concretizeaza in sume fixe de lei / zi atat pentru personalul necalificat si calificat, cat si pentru personalul TESA.· Vechimea in munca Are rolul de a asigura stabilitatea, recunoasterea aportului si rezultatele obtinute in unitate a angajatilor, vechimea exprima perioada in care persoana este in raporturi de munca cu intreprinderea, pe baza contractului de munca. El cuprinde nu numai situatiile de prezenta la lucru, dar si orele de absenta din motive ca: incapacitate temporara de munca, concedii fara plata, perioada stagiului militar, alte situatii.Sporul pentru vechime in munca nu intra in salariul de baza de incadrare, el intra in salariul total si reprezinta un element de calcul pentru stabilirea salariului mediu si a indemnizatiei individuale pentru concediul de odihna.· Alte categorii de sporuri: de izolare, de folosirea a unei limbi straine, suprasolicitare neuropsihica, pentru conducerea unor formatii de lucru, de fidelitate, de a pastra secretul firmei, etc.Premiile acordate pot fi:· Premii in cadrul anului Sunt sume acordate dintr-un fond de premiere, acordabil in situatii cum ar fi: aport la asimilarea de produsse noi, introducerea de noi tehnologii, masuri pe linia cresterii productivitatii, etc.· Cota parte ,participare la profit Suma in cauza se constituie ca cota parte din profitul net al unitatii si premiile se aproba de consiliul de administratie a firmei. · Premii pentru economii de materiale -; se acorda personalului care contribuie la economisirea materiilor prime si a materialelor, a energiei, a combustibilului, prin: reducerea pierderilor din rebuturi, diminuarea cotelor admise de rebuturi, recuperarea unor materiale, valorificarea superioara a materiilor prime, etc.

Premiile acordate pot fi de intre 30%-50% din valoarea economiilor obtinute si sunt acordate personalului care contribuie direct la obtinerea economiilor.· Alte premii sau recompense.

Alte drepturi legate de salarizare sunt:· Concediul anual de odihna. - durata lui se exprima in zile lucratoare, limitele fiind stabilite prin contractul colectiv de munca sau prin lege (in cazul unitatilor bugetare). Limita minima este de 21 zile lucratoare pe an ajungand pana la 30 zile lucratoare pe an. Transele si zilele de concediu de odihna se stabilesc de firma. Pe durata concediului de odiha, salariatii au dreptul la o indemnizatie pentru concediu anual de odihna, calculata astfel:Ico = Nzco x (Sb + Svm) /21,25

50

Unde:Ico -; indemnizatie pentru concediul de odihna anualNzco -; numarul zilelor de concediuSb -; salariul de baza Svm -; spor de vechime 21,25 -; media zilelor de lucru dintr-o luna de activitate.Indemnizatia de concediul se plateste cu cel putin 5 zile inaintea plecarii in concediu.· Concediu fara plata -; acest concediu nu este limitat la un anumit numar de zile in urmatoarele cazuri: Ø ingrijirea copilului bolnav pana la varsta de 3 ani, Ø tratament efectuat in strainatate, Ø interese personale, prin acordul partilor. Acest concediu in conditiile de mai sus nu afecteaza calitatea de salariat si nu afecteaza vechimea in munca. Daca concediile fara plata depasesc 30 de zile lucratoare, pe posturile vacante se pot angaja alte persoane cu contract de munca cu durata determinata.· Concediul de recuperare · Concediu de odihna suplimentar. · Concediu pentru evenimente familiare deodebite.

4.3. Forme de salarizare

4.3.1. Salarizarea in regie

Forma de salarizare in regie este acea salarizare in care ceea ce se salariaza nu este timpul lucrat, ca atare, ci indeplinirea sarcinilor de munca incredintate in acel interval de timp . Sarcina de munca trebuie precizata in detaliu prin: norma de timp, norma de productie, norma de deservire, norma de lucratori, sfera de atributii.Salariul in regie depinde de doua elemente:1. Salariul tarifar orar de incadrare (Sbo)2. Timpul efecitiv lucrat (Tef)Timpul efectiv lucrat poate diferi de cel planificat (Tpl), in medie el fiind de 170 ore / luna, dar cu variatii de la o luna calendaristica la alta, in functie de numarul de zile dintr-o luna, acesta osciland in jurul a 21,25 zile lucratoare, in medie pe luna. De asemenea el poate diferi si din alte motive cum ar fi: absente motivate, nemotivate.In consecinta , salariul in regie va fi:S regie = Sbo x Tef (lei/luna)Exista unele situatii care pot aparea la sfarsitul unei luni de lucru:1. Tef < Tpl , salariul acordat este mai mic decat cel de incadrare2. Tef = Tpl , se acorda salariul de incadrare3. Tef > Tpl , se acorda adaos in ,, regie”.

51

Avantajele acestei forme de salarizare sunt:§ Operativitate§ Usor de inteles deoarece se calculeaza foarte simplu§ Scad cheltuielile administrative pentru calculul si contabilitatea salariilor§ Induce un sentiment de siguranta privind salarizarea.Dezavantajele acestei forme de salarizare sunt:§ Exista tendinta de incetinire a ritmului de munca in conditiile unei supravegheri neeficiente§ Pretinde o supraveghere mai atenta a salariatilor§ Nu stimuleaza muncitorii pentru cresterea productiei si a productivitati muncii§ Ia greu in considerare calitatea muncii.Pentru estomparea sau eliminarea acestor dezavantaje, salarizarea in regie ar trebui completata cu acordarea unor prime , cum ar fi:§ Pentru economii de materiale, de combustibil§ Pentru prezenta regulata la lucru§ Prime de kilometraj si de recuparare a intarzierilor§ Prime de calitate.Salarizarea in regie se recomanda in activitati cum ar fi: a. Procese de aparatura, de supraveghere a instalatiilor de lucru, executantul neputand influenta debitul de produse. b. La productia in flux (pe banda), debitul de produse fiind determinat de ritmul sau cadenta benzii de lucru. c. Considerente de calitate: decoratiuni, artizanat, grafica industriala, etc. d. Activitati de munca cu caracter nerepetativ din munca de administratie a firmei. e. Situatii cand normarea nu se poate face cu precizie: lucrari de intretinere si reparatii, transport intern, paza- curierat etc.

4.3.2. Salarizarea in acord

In cazul salarizarii in acord, elementele de calcul sunt:1. Tariful de acord pe bucata (lei / bucata)2. Productia efectiv realizata de angajat, in unitati de masura naturale.Tariful de acord pe bucata “j”, fiind produsul analizat se determina in raport cu categoria de complexitate a lucrarii analizate si salariul aferent acestuia, respectiv norma de munca acordata ( ca norma de timp NT) sau norma de productie (NP). Deci: Tabj = Sbo / NT lei/buc unde:Tabj = tariful de acord pe bucata,,j”Sbo = salariul de baza orar, dupa categoria de complexitate a munciiProductia realizata ( Qrj ) in raport cu numarul de zile de lucru dintr-o luna, poate fi mai mica, egala sau mai mare decat productia planificata (Qplj): Qplj = Nzl x Nps = Nzl x ( Np x 8 )= Nzl x (480’/ NT) unde:Nzl = numarul de zile de lucru planificate pe o luna, dupa programul de lucru al unitatii

52

Nps = norma de productie pe schimb.Se pot inregistra urmatoarele situatii: a. Qplj < Qej - norma de munca nu se realizeaza pentru ca :IN = Qej/ Qplj x 100 < 100%Unde:IN = indicele de indeplinire a normei de munca. b. Qplj = Qej - norma se realizeaza in procent de 100% c. Qplj > Qej - norma de munca este depasita, pentru depasire urmand sa fie acordat adaos de acord. Salarizarea in acord are unele avantaje, cum ar fi:§ Se ia in considerare randamentul§ Se leaga de activitatea generala ( de prestatia salariatului).Insa are si unele dezavantaje:§ Pretinde existenta unui sistem de normare foarte bine pus la punct§ Presupune o evidenta mai ampla§ Genereaza un exces de prestatia ( se pot intampla multe accidente).In raport cu aceste elemente de baza, salarizarea in acord imbraca, potrivit specificului de activitate, mai multe forme:1. Acord direct (simplu)2. Acord progresiv si variantele sale3. Acordul cu ,,tarife” diferentiate pe ,,calitati”4. Acord indirect 5. Acord colectiv

1. Acord direct (simplu)Salariul in acord direct ( Sacd) depinde de cantitatea de produse, subansamblele, reperele, lucrarile realizate si tariful de acord simplu pe bucata, acelasi pentru toata productia realizata.Salariul cuvenit este direct proportional cu IN ( gradul de indeplinire a normei de munca):Sacd = ? Qej x tabj

Asadar pentru: IN = 100% se obtine salariul de baza de incadrareIN > 100%, la salariul de baza se acorda un adaos de acordIN < 100%, nu se obtine salariul de baza de incadrare.In cazul depasirii normei adaosul de acord se calculeaza astfel: Aacord =(Qej -; Qplj) x tabj lei adaos acord/buc.Daca norma se realizeaza 100%, executantul obtine salariul de baza de incadrare, daca categoria lucrarii (dupa care se calculeaza tariful de acord pe bucata) coincide cu categoria lui de calificare.Forma de salarizare in acord direct este aplicabila in orice activitate ( industrie, transporturi, constructii, etc.) unde masurarea muncii se poate face individual. Ea asigura o legatura directa intre munca si salariu, dar pe

53

planul colectivitatii (atelierului, sectiei, etc.) poate conduce la stocuri interfazice (din lipsa de corelare exacta intre locuri de munca), imobilizari de productie neterminata, etc.

2.Acordul progresivEste forma de salarizare in care de la un anumit nivel, ,,tabj”-ul se majoreaza iin anumite proportii. Variantele de majorare sunt: a) cantitatea produsa peste sarcina programata se majoreaza la salarizare cu un tarif progresiv fata de cel initial, dar acelasi: Sbl=S Qplj x tabjAacord = S(Qefj -; Qplj ) x t’abj , pentru Qej > Qplj t’abj - tariful pe bucata majorat t’abj > tabj cu 5-10% (pentru cantitatea produsa peste plan)In consecinta: Sac.p= SQplj x tabj + S(Qej -; Qplj ) x t’abj

b) pentru cantitatea produsa peste sarcina de plan se stabilesc doua nivele sau praguri de depasire, tariful unitar fiind progresiv, dar constant in cadrul unui interval de depasire a sarcinii planificate. In acest caz: Sbl=SQplj x tabj (lei)

CAPITOLUL 3: MEDIUL DE FUNCTIONARE A INTEPRINDERII SI ROLUL LUI IN ACTIVITATEA DE MANAGEMEN

            Concepţia de marketing a întreprinderii moderne ridică la rangul de necesitate orientarea ei spre exterior, deoarece ea trebuie să producă şi să ofere pieţii numai ceea ce se cere efectiv şi deci se poate vinde, orientându-şi astfel întreaga activitate în funcţie de dorinţele şi necesităţile cumpărătorului. Aceasta presupune încadrarea ei în structura mediului ambiant, sincronizarea activităţii sale cu dinamismul, formele şi direcţia evoluţiei acestui mediu.

           Mediul de marketing, constituit din ansamblul factorilor cu care întreprinderea trebuie să convieţuiască, care de obicei îi scapă de sub control, influenţează relaţia sa cu clienţii, astfel încât supravieţuirea şi prosperitatea sa este condiţionată de cerinţele lui.

3.1. Însemnătatea cunoaşterii şi analizei mediului de marketing al întreprinderii

            Întreprinderea, privită ca sistem complex, deschis şi dinamic, cu caracter preponderent operaţional, în sens generic, este un grup de persoane organizat, potrivit unor cerinţe economice, tehnologice, juridice şi sociale care concepe şi desfăşoară un ansamblu de activităţi utile ce se

54

concretizează în bunuri şi servicii destinate vânzării, cu scopul obţinerii unui profit cât mai mare.

            Atingerea acestui ţel impune identificarea şi satisfacerea cerinţelor clienţilor şi corelarea activităţii întreprinderii cu schimbările frecvente şi importante ce au devenit o regulă generală a mediului de marketing. De aceea, cunoaşterea mediului şi a interdependenţelor mediu-întreprindere constituie o problemă de maximă importanţă care-i asigură funcţionalitatea raţională şi în final succesul în afaceri.

            Pentru orice întreprindere cunoaşterea şi analiza mediului ambiant, a fizionomiei şi mecanismului său de funcţionare reprezintă punctul de unde începe identificarea oportunităţilor, dar şi a pericolelor, a ameninţărilor ce se prefigurează la adresa sa. De aceea se impune cu necesitate cunoaşterea conţinutului şi a cerinţelor mediului, precum şi a modificărilor cantitative şi calitative care apar în sfera lui, chiar anticiparea evoluţiei viitoare a mediului, astfel încât întreprinderea să se poată adapta la noua lui structură.

            Cunoaşterea caracteristicilor şi a mutaţiilor intervenite în structura mediului ambiant este o condiţie fundamentală a satisfacerii unei anumite categorii de trebuinţe de către întreprindere, necesităţi aflate în continuă creştere şi diversificare, care trebuie să stea la baza elaborării unor strategii realiste, bine fundamentate ştiinţific. De asemenea, asigurarea resurselor materiale, financiare, informaţionale şi umane de care întreprinderea are nevoie pentru desfăşurarea unei activităţi în condiţii de maximă eficienţă, solicită cunoaşterea în detaliu a factorilor de mediu care o influenţează, factori care constituie o premiză esenţială în adoptarea şi aplicarea deciziilor şi acţiunilor ca expresie a necesităţilor şi oportunităţilor prezente şi de perspectivă.

            Însuşirea opticii de marketing şi aplicarea ei realistă presupune şi o anumită capacitate de adaptare a întreprinderii la mediu, întrucât modificările acestuia pot avea şi efecte pozitive şi negative. Astfel, mediul de marketing poate determina oportunităţi de sporire a afacerilor cu clienţii existenţi sau cu alţii noi, sau poate serios deteriora capacitatea de satisfacere a necesităţilor clienţilor, prin nepotrivirea cererii cu oferta. Prin urmare, nu este suficient să cunoşti şi să te adaptezi la mediu, ci este nevoie de capacitate de mobilizare şi coordonare pentru adaptarea operativă a activităţii la noile cerinţe.

            Este foarte important să se înţeleagă că întreprinderea nu se află în opoziţie cu mediul de marketing, ea fiind chiar o componentă a acestuia care exercită influenţă asupra mediului, altfel spus exercită un rol activ asupra lui. De asemenea, trebuie ţinut seamă de faptul că mediul de

55

marketing nu este în mod automat ostil, restrictiv, primejdios, ci dimpotrivă îi oferă şanse, ocazii, favorabile, situaţii benefice pentru menţinerea poziţiei şi chiar accentuarea ei pe piaţă.

            Mediul de marketing, reprezentat de forţele externe ale întreprinderii, influenţează direct sau indirect obiectivele, planurile, procedurile, activităţile şi rezultatele acestora, jucând un rol extrem de important în viaţa întreprinderilor. De aceea specialişti consideră că analiza mediului şi adoptarea unui �proces sistematic de identificare a schimbărilor semnificative � este foarte important pentru a prognoza impactul ce-l poate avea asupra organizaţiei (E. Hill & T. O �Sullivan � Op. cit. p.51).

            În acest scop, s-au elaborat o serie de metode de analiză a mediului (se utilizează mai mulţi termeni sinonimi în literatura de specialitate, cel mai frecvent utilizaţi fiind: scanare, previzionare, culegere de date, cercetare externă, control, redarea informaţiilor externe) cele mai cunoscute fiind: managementul semnalului slab; Quest (Quick Environment Scanning Technique) şi sistemele formale de explorare a mediului.

            Apreciem, ca deosebit de practică modalitatea celor patru paşi pe care o propun E. Hill & T. O �Sullivan (Op. cit. p.51). Primul pas este observarea continuă ce dă posibilitatea desprinderii în faza iniţială a modificărilor şi adoptării deciziilor corespunzătoare.

            Al doilea pas este monitorizarea ce presupune colectarea informaţiilor ce dau posibilitatea remarcării tendinţelor care indică oportunităţi sau primejdii.

            Al treilea pas este prognozarea, prin care se determină aria, viteza şi intensitatea modificărilor cu ajutorul tehnicilor specifice şi se elaborează scenarii.

          Al patrulea pas este analiza posibilelor consecinţe asupra activităţii întreprinderii. Impactul probabil asupra organizaţiei se poate materializa în patru categorii de răspuns la schimbările de mediu, ce impun ca tactică:

            1. marketing activ � când schimbarea este clară şi impactul este semnificativ;

            2. planuri pentru orice eventualitate � când probabilitatea schimbării este mică dar impactul este mare;

56

            3. monitorizare � când schimbări pot să apară, dar efectele nu sunt importante;

            4. revizuire periodică � când şi posibilităţile schimbării şi impactul sunt de mică intensitate.

 

Fig. 3.1. Categorii de răspuns la schimbări de mediu. (E. Hill & T. O�Sullivan Op. cit. p.52).

 

           Preocuparea specialiştilor teoreticieni şi practicieni de a analiza mediul este determinată de faptul că în prezent organizaţiile funcţionează într-un mediu concurenţial şi foarte dinamic mai ales datorită evoluţiei fără precedent a tehnologiei, un mediu în care apar noi legi, se utilizează strategii concrete de cucerire a pieţelor, scade fidelitatea cumpărătorilor mai ales datorită unei accelerate diversificări a produselor şi serviciilor oferite de producători.

De aceea, mediul de marketing trebuie supravegheat şi analizat pentru a intui cât mai corect natura şi dimensiunile potenţialelor schimbări ce se prefigurează, iar în funcţie de acestea să se pregătească planuri concrete de răspuns, prin care să se pregătească extinderea grupurilor ţintă şi redefinirea activităţilor de marketing.

Studiile efectuate în SUA şi Europa au evidenţiat importantele avantaje pe care întreprinderile le pot avea în urma analizei mediului, între acestea cele mai importante ar fi: (M. J. Thomas Op. cit. p.75).�

57

- conştientizarea mai puternică din partea echipei manageriale privind modificările survenite în mediul de afaceri;

- planificarea strategică şi decizii mai eficiente;

- eficienţă sporită de conducere;

- analize industriale şi de piaţă mai bune;

- rezultate superioare în activitatea externă;

- alocarea mai eficientă a resurselor;

- planificarea mai eficientă a consumului de energie.

De asemenea, studiile respective au tras concluzii interesante şi cu privire la factorii cei mai importanţi de care trebuie să ţină seamă orice manager.

În concluzie, cunoaşterea şi anticiparea evoluţiei mediului devine atât de importantă încât analiza mediului trebuie structurată pentru a satisface �nevoile celor care iau decizii (M. J. Baker Op. cit. p.47) cu atât mai mult � �cu cât există deja instrumente şi tehnici specifice.

3.2.Conţinutul şi rolul mediului de marketing

Mediul de marketing al întreprinderii trebuie privit ca un ansamblu al subiecţilor, forţelor şi condiţiilor interne şi externe, în interiorul şi sub acţiunea cărora managerul stabileşte şi menţine relaţiile cu clienţii. El constituie premiza şi cadrul ce asigură elaborarea celei mai adecvate strategii de marketing ţinând seama atât de forţa cât şi de slăbiciunile întreprinderii, atât de punctele tari cât şi de cele slabe.

Viziunea întreprinderii asupra mediului în care îşi desfăşoară activitatea are implicaţii ample asupra complexităţii sarcinilor de analiză şi previzionare. De aceea, conceptul de mediu de marketing pentru manager trebuie să fie clar conturat astfel încât să poată identifica factorii cei mai importanţi în funcţie de care vor evolua modificările esenţiale.

Mediul general de marketing are două componente: mediul intern şi mediul extern, caracterizate prin elemente specifice şi modalităţi proprii de acţiune în cadrul întreprinderii (Fig.3.2.).

58

Fig.3.2.

În literatura de specialitate se remarcă preocuparea pentru analiza mediului extern, pentru unii autori mediul intern fiind o componentă a micromediului (Ph. Kotler - Principiile marketingului Teora 1998 �pag.178-179).

Desigur, pentru activitatea de marketing rolul esenţial îl are mediul extern al organizaţiei, dar însuşirea opticii de marketing, nu numai că nu poate face abstracţie, dar nu poate să ignore mediul intern al organizaţiei, deoarece strategia de marketing în special, politica de marketing în general, sunt două părţi ale strategiei şi respectiv politicii întreprinderii.

Mediul de marketing intern al întreprinderii reflectă totalitatea activităţilor şi condiţiilor în care compartimentul de marketing îşi desfăşoară activitatea, precum şi raporturile pe care el le întreţine cu celelalte compartimente ale întreprinderii. El are un rol deosebit asupra �oportunităţii, organizării şi eficienţei mixului de marketing reprezentând cadrul ce trebuie adaptat cerinţelor mediului extern şi totodată, sistemul care aplică şi verifică orientările şi schimbările impuse de activităţile de marketing (V. Munteanu (coord.) op. cit. p.54).�

În ceea ce priveşte structura mediului intern, există de asemenea mai multe puncte de vedere (vezi V. Munteanu (coord.) op. cit. p.54-55, V. Olteanu � �op. cit. p.104, Ph. Kotler Op. cit p.178-179), fiecare însă pune accent pe �unele elemente fără a le exclude pe celelalte.

Considerăm, că în viziunea de marketing, rolul compartimentului de marketing sporeşte substanţial în cadrul organizaţiei şi ca urmare, mediul

59

intern de marketing devine mult mai important decât în trecut. Dar, în activitatea lor, managerii de marketing trebuie să conlucreze cu managerii celorlalte compartimente: cercetare-dezvoltare, producţie, aprovizionare, financiar-contabil, personal, şi evident cu conducerea superioară a întreprinderii, atât în elaborarea politicii de marketing cât şi în îndeplinirea ei, în aşa fel încât întreprinderea să-şi poată atinge obiectivul suprem �obţinerea unui profit cât mai mare prin satisfacerea în cele mai bune condiţii a cerinţelor clienţilor.

Prin urmare, sunt componente ale mediului intern de marketing ale întreprinderii: conducerea şi stilul de conducere al acesteia, organizarea internă reflectată în organigramă, resursele materiale şi umane şi bineînţeles variabilele ce alcătuiesc mixul de marketing. Ele reflectă atât motivaţia ce stă la baza activităţii întreprinderii cât şi experienţa sa tehnică, comercială, comunicaţională, accesibilitatea la informaţie, etc.

Desigur, conducerea şi organizarea internă a întreprinderii, stilul de conducere practicat de manageri, joacă un rol esenţial, deoarece în final adoptarea unei anumite strategii şi tactici, depinde de atitudinea conducerii, de optica în care aceasta abordează desfăşurarea întregii activităţi.

Maniera în care se realizează conexiunea acestora cu mediul extern al întreprinderii se exprimă în final, în succesul firmei.

Mediul de marketing extern reflectă ansamblul factorilor ce exercită direct sau indirect influenţe asupra întreprinderii şi se află în afara sistemului ei de control, dar care determină performanţele ei. El are două componente: micromediul şi macromediul (vezi fig. 3.3).

Fig. 3.3

60

3.3. Mediul de marketing extern � componentă esenţială

Datorită complexităţii şi multidimensionalităţii mediului în care îşi desfăşoară activitatea întreprinderea, în literatura de specialitate există încă numeroase puncte de vedere cu privire la conceptul de mediu extern. Astfel, la modul cel mai general, Ph. Kotler consideră că mediul extern reprezintă totalitatea forţelor necontrolabile la care întreprinderea trebuie să-şi adapteze politica şi se constituie din participanţii şi forţele externe care influenţează asupra posibilităţilor întreprinderii de a dezvolta şi menţine tranzacţii avantajoase (Ph. Kotler, Principles of marketink, Third Edition, Prentice Hall Inc. Englewood Cliffs, New Jersey, 1989, p.124),  M. Marchesnay precizează că mediul este constituit din ansamblul organizaţiilor, activelor şi factorilor a căror existenţă este susceptibilă de a influenţa comportamentul şi performanţele întreprinderii (M. Marchesnay, Economie d �entreprise, Collection Gestion, Paris, 1991,p.91), iar C. Florescu subliniază că: �mediul apare alcătuit dintr-o reţea de variabile exogene, cărora întreprinderea le opune propriile sale resurse-umane, materiale şi financiare-respectiv, un set de variabile endogene �(C. Florescu (coordonator), Marketing, Marketer, Bucureşti, 1992, p.49).

Deşi aparent diferite, cele trei definiţii selectate, ca şi altele, reliefează faptul că mediul extern exprimă ansamblul condiţiilor de natură eterogenă ce exercită influenţă directă sau indirectă asupra modului în care întreprinderea îşi desfăşoară activitatea, constituind cadrul de manifestare a acesteia, cadru capabil să surprindă evoluţiile convergente şi divergente dintre componentele sale care pot să favorizeze sau să frâneze derularea acţiunilor ei.

Dacă avem în vedere locul şi rolul participanţilor la acest cadru de desfăşurare a activităţii întreprinderii, interacţiunea şi intensitatea cu care acţionează forţele constitutive, influenţele pe care le exercită, putem delimita doua componente: micromediul şi macromediul.

Micromediul este reprezentat de participanţii la mediul cel mai apropiat al întreprinderii şi care afectează posibilităţile ei de a-şi deservi clienţii.

Macromediul este desemnat de forţele societale cu rază mare de acţiune, care afectează toţi participanţii la micromediul întreprinderii.

Delimitarea celor două componente ale mediului ambiant are mare importanţă în planul organizării �supravegherii � mediului de către întreprindere. Astfel, dacă micromediul poate fi supravegheat personal, el având influenţă directă, fiind relativ controlabil şi deci susceptibil modificărilor prin acţiuni concertate, elementele macromediului sunt necontrolabile, nu pot fi influenţate, dar trebuie cunoscute şi, pe această

61

bază, stabilite acţiuni de adaptare a întreprinderii la configuraţia acestuia. Evident, între cele doua componente ale mediului există strânse relaţii de intercondiţionare şi, de aceea, pentru înţelegerea întregului mecanism de organizare şi desfăşurare a activităţii întreprinderii este absolut necesară cunoaşterea mediului în care ea acţionează, întrucât �informaţiile ample asupra mediului extern de care dispune întreprinderea modernă îi oferă posibilitatea nu numai să-şi menţină locul pe piaţă, dar să şi detecteze şi să cucerească alte pieţe şi chiar să creeze noi pieţe de desfacere, nevoi de consum-deci să aducă schimbări în însăşi structura mediului � (C. Florescu, Esenţa marketingului, Marketing nr.2, 1990, p.2). Pentru aceasta se impune o strictă şi continuă supraveghere a factorilor exogeni şi endogeni ai mediului întreprinderii, deoarece modificările în structura şi evoluţia lor pot avea impact profund asupra activităţii întreprinderii.

3.3.1. Micromediul întreprinderii

 

Micromediul este constituit din agenţi economici cu care întreprinderea intră de obicei în relaţii directe, influenţele fiind puternice şi reciproce, reprezentând în fapt un ansamblu de condiţii, activităţii şi relaţii specifice. Asigură cadrul în care se aplică şi se verifică politica de marketing, având deci rol esenţial în elaborarea mixului de marketing. Întreprinderile pot să anticipeze schimbările ce vor apare în micromediu şi să răspundă acestora, influenţându-le sau controlând dimensiunile interferenţei lor cu relaţiile de piaţă ale întreprinderii şi cu concurenţii ei.

Deşi, cu privire la componentele micromediului există în literatura de specialitate mai multe puncte de vedere (Elena Sârbu, Mediul de marketing al societăţilor comerciale şi al regiilor autonome, vol. Bazele marketingului, Editura Graphix, Iaşi, 1992, p.54-56; I. Geoegescu, Marketingul întreprinderii în condiţiile economiei de piaţă, în vol. Management şi Marketing în regii autonome, societăţi comerciale, firme particulare, vol.I, II, supliment la rev. Tribuna Economică,1991, p.216-217; Ph. Kotler, op.cit., p.215-216; C, Florescu (coordonator), op.cit., p.51-52), considerăm, că în perioada actuală, nu pot fi ignorate următoarele: furnizorii de mărfuri, prestatorii de servicii şi forţa de muncă, intermediarii, clienţii, concurenţii, precum şi organismele publice, a căror activitate se răsfrânge nemijlocit asupra întreprinderii.

a) Furnizorii sunt cei care asigură întreprinderii resursele necesare desfăşurării normale a activităţii economice, dar şi concurenţilor. Sunt reprezentaţi, prin diverse firme de afaceri sau persoane particulare, care pe baza relaţiilor de vânzare-cumpărare, pun la dispoziţie materiile prime şi materialele, combustibilul, energia, apa, echipamentul tehnic, sau execută

62

o largă gamă de servicii, deosebită însemnătate având serviciile bancare. Un loc aparte îl au relaţiile cu furnizorii de personal, reprezentaţi prin unităţi de învăţământ, oficiile de forţă de muncă, persoanele aflate în căutarea unor locuri de muncă, precum şi întreprinderi particulare care au ca obiect de activitate plasarea forţei de muncă disponibile.

Este posibil ca în anumite circumstanţe, întreprinderea să devină vulnerabilă în faţa furnizorului care poate să nu respecte termenul de aprovizionare sau să modifice preţurile etc. De aceea este foarte importantă pe de o parte monitorizarea activităţii furnizorilor, iar pe de altă parte stabilirea unor relaţii de încredere şi pe termen lung, realizându-se o interdependenţă mutuală.

b) Intermediarii sunt reprezentaţi de firmele care ajută întreprinderea la promovarea, vânzarea şi distribuirea mărfurilor către consumatorul final, sub forma: comercianţilor (angrosişti), firmelor de distribuţie fizică (de comerţ, transport etc.), agenţiilor de service de marketing (cum sunt agenţiile de publicitate), intermediarilor financiari, băncilor, societăţilor de asigurări etc.

c) Clienţii constituie componenta cea mai importantă, deoarece ei alcătuiesc piaţa de desfacere a oricărei întreprinderi producătoare, reprezentată de: consumatori, utilizatori, angrosişti, agenţii guver-namentale şi internaţionale etc. Este foarte important să se analizeze situaţia lor în vederea cunoaşterii cât mai bine a comportamentului lor, pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor lor.

d) Concurenţii sunt agenţii economici cu care intră în competiţie orice întreprindere, întrucât în economia de piaţă este indispensabilă înfruntarea pentru obţinerea unor condiţii avantajoase de producere şi desfacere a bunurilor şi serviciilor, cu ţelul atingerii unor performanţe deosebite. Întrucât concurenţa este o luptă dură, în care învinge întotdeauna cel mai bun, şi care � deşi, primează interesele economice - se desfăşoară nu numai cu mijloace economice, ci şi extraeconomice, pentru fiecare întreprindere este absolut necesar să descopere (Introduction to export market research, editată de Centrul de Comerţ Internaţional UNCTAD/GATT � trad.în lb.rom. sub egida Asoc. Română de Marketing, AROMAR, Bucureşti, 1990, p.25-26): structura şi amploarea concurenţei, motivele reuşitei concurenţilor importanţi, precum şi şansele de a-i învinge. Există două tipuri de concurenţi faţă de care întreprinderile trebuie să adopte atitudini diferite.

Astfel, concurenţii direcţi, cei care satisfac aceleaşi nevoi ale clienţilor şi sunt percepuţi de clienţi ca alternative, sunt în general mai uşor de

63

identificat, dar lupta cu ei este costisitoare şi de aceea pe termen lung supravieţuiesc doar cei puternici.

Concurenţi indirecţi, cei ce oferă un produs similar dar cu alte caracteristici, satisfac alte nevoi ale clienţilor. Sunt mai puţin ameninţători, de obicei sunt nou-veniţi sau produc înlocuitori, dar oricum nu trebuie ignoraţi, deşi sunt mai greu de depistat.

Concurenţii sunt de obicei firme sau persoane particulare, care îşi dispută aceiaşi clienţi (beneficiari) sau furnizori de bunuri şi servicii. Ei pot deţine un anume loc şi importanţă pe piaţă, ceea ce le conferă postura de: lideri, inovatori, conservatori sau timizi (Guy Serraf, Dictionnaire methodologique de matketing, Les Editions d �Organisation, Paris, 1995, p.72), concretizată într-un comportament specific, mai ales în ceea ce priveşte modalităţile de intervenţie pe piaţa şi tipul de relaţii practicate.

e) Organismele publice sau publics,cum îl denumeşte Kotler (Ph.Kotler, Op. cit., p.125), reprezintă orice grupare care are un interes actual sau potenţial cu impact asupra capacităţii organizaţionale de atingere a obiectivelor întreprinderii. Sunt identificate mai multe tipuri de astfel de organisme, care înconjoară întreprinderea şi o influenţează direct:

1. Organisme financiare (financial publics) influenţează capacitatea  întreprinderii de a obţine fonduri băneşti pentru desfăşurarea activităţii şi sunt reprezentate de: societăţii de investiţii, companii de asigurări, acţionari etc.

2. Instituţiile mass-media (media publics) sau mediile de informare în masă includ organizaţiile care vehiculează ştiri, opinii prin: ziare, reviste, radio, televiziune etc.

3. Asociaţii ale cetăţenilor (citizen action publics) reprezentate de organizaţii ale consumatorilor, grupurile ecologiste, grupuri ale minorităţilor.

4. Instituţii guvernamentale (guvernamental publics), faţă de care întreprinderea are obligaţii legale, cum sunt: organele vamale, de justiţie etc.

5. Organisme publice locale (local publics), reprezentate prin organizaţii comunitare, reşedinţele vecinilor etc.

6. Atitudinea publică generală (general publics) sau marele public, deşi acesta nu acţionează într-un mod organizat, imaginea publică a întreprinderii are importanţă mai ales direct şi imediat în cadrul local, iar

64

când imaginea are de suferit, efectele negative asupra activităţii întreprinderii nu întârzie să se arate.

3.3.2. Macromediul întreprinderii

Mediul extern al întreprinderii este format din sistemul factorilor exogeni care acţionează asupra întreprinderii indirect, prin intermediul elementelor micromediului, exercitându-şi influenţa pe o arie largă şi pe termen lung. Sunt factori de ordin general, pe care întreprinderea nu-i poate controla. Aceşti deţinători de interese, cum îi numesc adesea specialiştii, influenţează întreprinderile în conducerea afacerilor, dar unii sunt de interes minor pentru activitatea de marketing cum ar fi: acţionarii, băncile, etc, iar alţii au o influenţă majoră, cum ar fi: mass-media, mişcările pentru protecţia consumatorilor, etc.

Indiferent care ar fi gradul de influenţă, întreprinderea trebuie să aibă în vedere toţi factorii, pentru a adopta o politică benefică sau pentru a preveni prin activitatea ei dificultăţile, dar nu poate face aproape nimic pentru a influenţa macromediul. Dar, trebuie să-i cunoască şi să se pregătească pentru schimbarea lor inevitabilă. Intuind natura şi dimensiunile potenţiale ale schimbărilor poate să găsească formule corecte de adaptare la noul cadru creat de aceştia.

Macromediul deţine locul esenţial în ceea ce priveşte orientarea activităţii întreprinderii în conformitate cu nevoile societăţii, el influienţând acţiunile întreprinderii prin mai multe tipuri de comportamente: comportamentul cumpărătorului şi comerţului, comportamentul şi poziţia concurenţei şi cel guvernamental.

Întrucât societatea românească se prezintă ca un macrosistem cu multiple microsisteme şi componentele macromediului sunt de o mare diversitate, dar ele acţionează într-o strânsă interdependenţă. De aceea, mediul extern apare ca �un ansamblu de elemente de natură foarte diferită (politică, economică, socială, tehnico-ştiinţifică, juridică, culturală, demografică, geografică, ecologică etc.), manifestate în plan naţional şi internaţional, care acţionează asupra unităţii în strânsă interdependenţă � (C.Russu, Cadrul organizaţional al întreprinderii, Ed.Şt. şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983).

Dinamica şi complexitatea macromediului determină ample modificări în activitatea întreprinderii, care pot conduce la discontinuitate în activitatea ei, cu multiple implicaţii în funcţie de mărimea şi profilul activităţii, dar şi de zona în care ea acţionează. Deoarece elementele macromediului nu evoluează simultan, în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi intensitate, efectele declanşate asupra întreprinderii sunt deosebite.

65

Deşi amplă şi diversă, interacţiunea mediu-întreprindere, după cum evidenţia J. Stoner (J. Stoner, Management, Prentice Hall Inc., London, 1978), se poate sintetiza sub forma celor trei tipuri de mediu: stabil, schimbător (instabil) şi tulburent.

1. Mediul stabil � constituie tipul de referinţă în cadrul analizelor. El este doar un moment de scurtă durată şi de aceea apare ca o excepţie în perioada de aşa-zisă linişte. Se caracterizează prin modificări la intervale mari, cauza reprezentând-o evenimente neesenţiale, care sunt uşor de prevăzut şi de aceea pune puţine probleme de adaptare a întreprinderii. Acest tip de mediu asigură stabilitatea întreprinderii, dar nu este un tip caracteristic, se întâlneşte destul de rar în ultimele decenii.

2. Mediul schimbător se caracterizează prin permanente modificări, care în genere sunt previzibile. Ele constituie baza anticipărilor. Acest tip de mediu imprimă o viziune prospectivă întreprinderii, ceea ce-i dă posibilitatea să-şi stabilească cele mai potrivite mijloace şi forme în vederea confruntării cu ceilalţi agenţi economici. Pare să fie tipul obişnuit de mediu cu care se confruntă întreprinderile în etapa actuală.

3. Mediul turbulent este definit de schimbări foarte accentuate, frecvente, bruşte, în direcţii imprevizibile, adesea transformatoare, ceea ce supune întreprinderea unor presiuni deosebite, punându-i probleme dificile de adaptare, în genere greu de anticipat. De regulă, este specific ramurile de vârf, deci nu are caracter dominant. Pentru a face faţă acestui tip de mediu, întreprinderea trebuie să se caracterizeze prin  flexibilitate, supleţe, elasticitate a structurilor, în vederea adaptării rapide la un nou mod de acţiune, la noi metode.

Studierea celor trei tipuri clasice are o mare importanţă, datorită implicaţiilor în înfăptuirea echilibrului dintre întreprindere şi piaţă, prin intermediul politicilor de marketing adecvate fiecărei situaţii şi fiecărui agent economic.

În etapa actuală, în ţara noastră se poate aprecia că întreprinderea acţionează într-un mediu turbulent, determinat de situaţia economică, socială şi politică din perioada de tranziţie. În acelaşi timp, constatăm că cele mai multe întreprinderi nu sunt pregătite pentru a acţiona într-un astfel de mediu, unele dintre ele fiind puse în situaţia de a nu se putea adapta rapid la noua configuraţie a mediului, contribuind astfel la accentuarea caracterului turbulent al mediului.

Macreomediul exercită o gamă variată de influenţe asupra întreprinderii, prin intermediul unui complex de factori, care, de altfel, constituie componentele lui, trebuie abordate într-o strânsă interdependenţă, chiar

66

dacă sunt de natură foarte diversă : economică, demografică, tehnică, politică, juridică, psihosocială, culturală, educaţională, ecologică etc. Unii autori subliniază necesitatea de a se avea în vedere nu doar efectele pozitive pe care mediul le are asupra activităţii întreprinderii, ci şi cele negative, prezente sub forma riscului. Astfel, Mathé (J.Ch.Mathé, Politique Générale de l �Éntreprise: Analyse et Management Strategique, Édition Economica, 1987, p. 198) desemnează cinci tipuri de risc pe care le generează mediul, riscul: politic, economic, juridic, tehnologic, financiar, pe care întreprinderea trebuie să le aibă în vedere în alegerea variantei optime a strategiei. De altfel, autorul evidenţiază în acest context cele mai importante componente ale mediului extern.

Deşi în lucrările de specialitate abordarea componentelor macromediului este destul de nuanţată, există totuşi un consens în a considera că cei mai importanţi factori exogeni care influenţează activitatea întreprinderii sunt cei care compun mediul : economic, politic, social-cultural, demografic, tehnico-ştiinţific, natural şi juridic.

1. Mediul economic este elementul esenţial atât la nivel naţional, cât şi internaţional cu impact semnificativ asupra întreprinderii, întrucât influenţează decisiv funcţionarea şi dezvoltarea ei.Constituie cadrul concret în care întreprinderea activează, fiind definit atât de raporturile care apar în societate în producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor materiale şi serviciilor, cât şi prin structurarea pe ramuri, subramuri şi domenii de activitate. El reflectă nivelul de dezvoltare atât pe ansamblu, cât şi la nivelul verigilor componente şi se concretizează în : piaţa internă, piaţa externă şi pârghiile economico-financiare.

Cum piaţa este principala modalitate prin care se verifică concordanţa dintre nivelul şi structura producţiei cu nevoile sociale reflectate în cerere, analiza situaţiei pieţii, a elementelor ei componente: cerere, ofertă, concurenţa, constituie punctul de pornire în evaluarea corectă a potenţialului pe care poate să se bazeze întreprinderea în elaborarea unei strategii şi politici realiste, care să ţină seamă atât de particularităţile sistemului economic, cât şi de tipologia mecanismelor concurenţiale proprii, precum şi de riscurile pe care atât mediul naţional, cât şi cel internaţional, le generează întreprinderilor.

Factorii economici vizează alocarea resurselor în societate şi de aceea specialiştii în marketing trebuie să urmărească, pentru adoptarea celor mai bune decizii :(vezi E.Hill & T. O �Sullivan, op. cit. p.36-37)             veniturilor, efectele recesiunilor, sistemul de impozite şi taxe, evoluţia ratelor dobânzilor şi a inflaţiei etc.

67

2. Impact asupra activităţii întreprinderii au şi ceea ce specialişti numesc factori de management exogeni (O. Nicolescu (coordonator), Management, Editura didactică şi pedagogică R.A., Bucureşti, 1992, p. 48) reprezentaţi de: sistemul de organizare a economiei naţionale, mecanismul de planificare macroeconomică, mecanismele motivaţionale, mecanismele de control ale suprasistemelor din care face parte întreprinderea, care influenţează atât în direct, cât şi indirect, funcţionalitatea şi eficacitatea ei.

3. Mediul tehnic şi tehnologic, în epoca actuală, constituie cadrul de dezvoltare a întreprinderii şi prezintă o multitudine de incidenţe asupra ei, incidenţe care vizează toate domeniile de activitate, toate compartimentele ei, în mod concret prin: invenţii şi inovaţii, produse noi, orientarea fondurilor destinate cercetării-dezvoltării, nivelul tehnic al utilajelor disponibile pentru a fi cumpărate, calitatea tehnologiilor care pot fi achiziţionate, calitatea cercetărilor tehnice la care are acces, numărul brevetelor şi licenţele înregistrate, capacitatea creativ-inovativă a sistemului de cercetare-proiectare etc. El îşi pune amprenta în special asupra gradului de înzestrare tehnică şi a ritmului modernizării produselor şi tehnologiilor.

Astfel, dinamica accentuată a tehnicii şi tehnologiilor conduce la înfăptuirea unei noi corelaţii cu valorile şi idealurile sociale, întrucât noul tip de tehnologie modelează atitudinile, promovează alt stil de muncă şi viaţă, în genere un alt comportament.

De asemenea, noile descoperiri tehnico-ştiinţifice modifică capacitatea şi structura producţiei, evoluţia nevoilor societăţii şi ca urmare, şi structura consumului, creează noi moduri de satisfacere a nevoilor consumatorilor, descoperă noi consumatori, identifică nevoi latente, schimbă modelele cererii, condiţiile pieţii, raportul şi natura concurenţei de care întreprinderea trebuie să ţină seama, poate contribui la creşterea eficienţei activităţilor de marketing. De fapt, întreprinderea se implică în dinamica mediului tehnologic atât ca beneficiar, cât şi ca furnizor, prin intermediul pieţii, ceea ce face posibil ca cercetările de marketing să asigure întreprinderii �reţete de succes �.

De altfel, este deja demonstrat, că cercetarea de marketing are o mare operativitate de acţiune şi costuri mai reduse, în comparaţie cu creativitatea tehnică. Mai mult, chiar la baza multor idei noi de dezvoltare stă analiza prezentă sau perspectiva nevoilor de piaţă.

4. Mediul demografic este variabila macromediului cu multiple ingerinţe asupra activităţii întreprinderii, deoarece populaţia în calitate de partener al acesteia se află atât în postura de beneficiar al rezultatelor obţinute de ea, constituind unul din factorii formativi ai cererii de mărfuri, dar şi în

68

postura de creatoare a acestora, deci ca sursă de muncă. De aceea, situaţia demografică, mai ales în ceea ce priveşte nivelul, dinamica, structura populaţiei, repartizarea teritorială şi pe medii (urban-rural), are efecte multiple atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung asupra activităţii întreprinderii, ceea ce presupune studierea continuă şi a prognozelor demografice.

Analizând modelele structurii populaţiei se poate anticipa comportamentul consumatorului pe fiecare tip de piaţă, atunci când numărul mare de nevoi şi dorinţelor ale indivizilor se exprimă în trăsături demografice, cum ar fi: vârsta, sexul, starea civilă, rasa, ocupaţia. Se pot desprinde astfel principalele tendinţe în evoluţia populaţiei care stau la baza prognozelor şi planurilor de activitate a producătorilor de bunuri şi servicii.

5. Mediul cultural, social şi educaţional este constituit din totalitatea factorilor, condiţiilor, relaţiilor şi instituţiilor care vizează sistemul de valori, obiceiuri, tradiţii, credinţe şi normele care modelează societatea şi reglementează comportamentul indivizilor şi a grupurilor în general prin ambianţa de muncă şi viaţă. Aceste elemente afectează activitatea întreprinderii prin modalităţi specifice de corelare a intereselor individuale şi sociale, prin activitatea conştientă a indivizilor şi grupurilor care activează în societate. De asemenea, afectează consumul prin schimbările psihologice, modificarea stilului de viaţă, care au impact direct asupra comportamentului consumatorului. Factorii educaţionali şi în special învăţământul contribuie direct la amplificarea nivelului de cultură şi schimbarea mentalităţii membrilor societăţii, care se reflectă în relaţiile întreprinderii cu piaţa, impunând o diversificare a politicii de piaţă.

6. Climatul politic intern şi internaţional afectează întotdeauna activitatea întreprinderii, deoarece are implicaţii atât directe, cât şi indirecte, manifestate prin: organizarea şi guvernarea statală, politica economică pe care o promovează, mai ales prin gradul de implicare a statului în economie (sub forma subvenţiilor, măsurilor protecţioniste, politicilor antitrust etc.), apartenenţa la grupuri şi comunităţi economice şi politice, în general prin concepţia de integrare în viaţa economică şi politică mondială ce se promovează. Toate aceste elemente pot să stimuleze sau să frâneze activitatea pe care o desfăşoară întreprinderea pe piaţa internă şi internaţională.

7. Mediul natural a devenit o componentă a macromediului care nu mai poate fi ignorată, în etapa actuală, întrucât este unanim acceptată ideea că aspectele ecologice constituie restricţii în calea dezvoltării întreprinderii nu doar prin reducerea resurselor puse la dispoziţie, mai ales a celor neregenerabile şi epuizabile, ci şi prin nivelul poluării acceptabile. De

69

aceea, orice întreprindere este obligată să folosească numai tehnologii nepoluante şi să-şi organizeze astfel întreaga activitate încât să protejeze mediul ambiant, dar să şi combată degradarea lui.

Cum în condiţiile actuale interdependenţele dintre factorii ecologici şi întreprinderi se multiplică şi diversifică, se impune un efort deosebit pentru cunoaşterea şi valorificarea lor în proiectarea şi desfăşurarea în condiţii de maximă eficienţă a activităţilor economice.

8. Cadrul juridic este reprezentat de sistemul legislativ din spaţiul economic-geografic în care să-şi desfăşoare activitatea întreprinderea, de cadrul legislativ al pieţelor externe, dar şi de sistemul instituţional naţional şi internaţional.

Factorii juridici se referă la mijloacele de control stabilite pentru apărarea intereselor societăţii.

Sistemul instituţional-legislativ stabileşte cadrul în care întreprinderea îţi poate desfăşura activitatea asigurând utilizarea resurselor, finalizarea profitabilă pe piaţă, protejarea intereselor economiei naţionale, dar şi prevenirea orientării în direcţii nefavorabile. Ca atare, susţinem părerea conform căreia �legislaţia reglementează conduita în afaceri prin trei tipuri de legi : 1.- legi menite să apere concurenţa şi care cer ca practicile de marketing să fie corecte şi egale pentru toţi partenerii; 2.- legi care protejează cumpărătorul împotriva produselor necalitative, poluate fizic sau moral, împotriva preţurilor prea mari, care obligă la etichetarea corectă (sinceră) a produselor etc.; 3.- legi care protejează interesele generale ale societăţii - îmbunătăţirea calităţii vieţii, conservarea mediului ecologic, conservarea resurselor naturale, protecţia economiei şi a pieţii naţionale � (V. Munteanu (cond.), op.cit., p.52), ele având consecinţe nemijlocit asupra politicilor de marketing elaborate de către fiecare întreprindere.

Protecţia concurenţei a devenit o necesitate deoarece concurenţa în afaceri este în interesul consumatorului, încurajând producătorii să-şi concentreze atenţia pe satisfacerea nevoilor consumatorilor. Este în prezent reglementată în România prin: Legea nr.11/1990 privind protecţia concurenţei neloiale, Legea nr. 64/1991 privind brevetele şi invenţiile Legea concurenţei nr. 21/1996.

Protecţia consumatorului constituie o preocupare majoră în ţările dezvoltate mai ales, întrucât firmele încearcă prin nenumărate mijloace să profite de pe urma consumatorilor. De aceea, prin legislaţie se asigură un standard minimal al produselor, un control prin care acestea sunt vândute, un control al informaţiilor oferite consumatorilor, al preţurilor pentru condamnarea practicilor necinstite. De asemenea, prin încurajarea şi

70

protejarea concurenţei se asigură un nivel acceptabil al preţurilor. Ca urmare în ţara noastră s-au adoptat câteva acte normative importante cum ar fi: Legea nr.11/1994 privind protecţia consumatorului prin care se modifică Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 şi care instituţionalizează Oficiul pentru Protecţia Consumatorului şi reglementează organizarea şi funcţionarea unor Asociaţii şi Consilii pentru protecţia consumatorilor pe plan local şi central; Hotărârea Guvernului nr. 665/1995 privind înlocuirea, remedierea şi restituirea produselor care prezintă deficienţe de calitate etc.

Protecţia societăţii în general s-a impus ca urmare a faptului că unele decizii ale întreprinderilor în folosul clienţilor săi, defavorizează interesul societăţii. De aceea s-a impus o legislaţie care să-i apere pe consumatori şi mediul lor de consecinţele propriilor decizii, ca de exemplu, Ordonanţa Guvernului nr.31/1995 privind reglementarea regimului de producere, circulaţie şi comercializare a produselor farmaceutice, Codul Rutier etc. Aceste acte normative creează oportunităţi, dar sunt şi ameninţări pentru activitatea de marketing, ca urmare, se impune o cât mai rapidă conformare la acesta, pentru a obţine avantaje în raport cu concurenţii.

În etapa de tranziţie la economia de piaţă, desfăşurarea unei activităţi normale trebuie să se sprijine pe o legislaţie naţională corespunzătoare, prin care cerinţele obiective ale economiei de piaţă să fie respectate, în care statul să apară ca un factor esenţial de sprijinire şi ocrotire, care să permită integrarea fiecărei întreprinderi în ansamblul pieţii naţionale. Altfel, studiile de piaţă, activitatea de markening nu pot constitui decât paleative de informare conjuncturală, incapabile să preîntâmpine riscul în perspectivă.

Pornind de la aceste cerinţe stringente, de creare a unui cadru legislativ corespunzător proceselor economice, sociale şi politice care au loc, în ultimii ani în ţara noastră s-a desfăşurat o amplă acţiune de elaborare a unui pachet important de noi acte normative în paralel cu abrogarea unora sau modificarea altora. Se poate aprecia că actuala legislaţie economică cuprinde o paletă largă de reglementări, care se răsfrânge asupra modului în care se desfăşoară activitatea de piaţă a întreprinderii. Ea asigură cadrul necesar favorizării laturilor care corespund intereselor agenţilor economici, dar şi ale economiei naţionale şi în acelaşi timp previne orientarea activităţii în direcţii nejustificate, precum şi apariţia unor fenomene negative.

În acest cadru, un loc cu totul special îl ocupă Legea nr. 15/1990 cu privire la reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Conform prevederilor acestei legi, atât regiile autonome, cât şi societăţile comerciale sunt persoane juridice care funcţionează pe bază de

71

gestiune economică şi autonomie financiară (art.3). Ca urmare, relaţiile comerciale dintre regiile autonome, cele dintre societăţile economice cu capital de stat, precum şi relaţiile dintre ele sau dintre ele şi stat se desfăşoară pe bază de contracte pe principiul libertăţii contractuale (art.47). Legea prevede că regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat practică între ele, dar şi în relaţiile cu terţii, preţuri care se formează pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, cu excepţia situaţiei când pe piaţa românească nu există cel puţin trei agenţi economici care să comercializeze acelaşi tip de bun, lucrare sau serviciu, precum şi cu excepţia cazurilor în care preţurile sunt subvenţionate de stat potrivit hotărârii Guvernului, când preţurile se stabilesc prin negocierea acestuia cu agenţii economici (art. 47). De asemenea, legea stipulează ca regiile autonome şi societăţile comerciale se pot asocia în vederea realizării de activităţi comune care prezintă interes pentru asociaţi, pe baza contractului de asociere. Prin asociere se creează noi societăţi comerciale (art.35), dar se interzic orice acorduri, orice decizie de asociere şi orice practici concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul dintre agenţii economici şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea jocului concurenţei ori exploatarea de manieră abuzivă a unei poziţii domonante deţinute pe piaţă sau pe o parte substanţială a pieţii (art. 36). Pentru astfel de acţiuni de concurenţă neloială sunt stabilite sancţiuni, ca şi pentru orice activitate ce poate afecta funcţionarea normală a pieţii în condiţii de liberă concurenţă. În ceea ce priveşte piaţa externă, se precizează ca regiile autonome şi societăţile comerciale pot efectua direct operaţiuni de comerţ exterior, dar pentru acestea ele trebuie să-şi constituie compartimente de export, import, marketing şi conjunctură, cu consultarea paralelă şi obligatorie a Ministerului Comerţului şi Turismului (art. 44). Se prevede, de asemenea, că atât regiile autonome, cât şi societăţile comerciale cu capital de stat pot să încheie contracte de vânzare, executare de lucrări sau prestări de servicii cu întreprinderi străine cu plata în lei, dacă sumele în moneda românească deţinute de acestea sunt rezultate din exploatarea unor  investiţii efectuate de ei în România (art. 50).

Legea 31/1990 are şi prevederi exprese referitoare la constituirea de societăţi comerciale cu participare în asociere cu persoane juridice sau fizice româneşti sau cu capital străin integral, prevederi care creează cadrul lărgirii relaţiilor economice externe.

Legea nr.26/1990 privind Registrul Comerţului reprezintă un act normativ deosebit pentru economia românească postbelică. Legea defineşte în primul rând calitatea de comerciant ca fiind persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ, societăţile comerciale, regiile autonome şi organizaţii cooperatiste (art.1). În al doilea rând, stabileşte obligativitatea fiecărui comerciant ca înainte de începerea activităţii să se înmatriculeze în

72

registrul comerţului, iar pe parcursul exercitării şi până la încetarea activităţii să menţioneze actele şi faptele cerute de lege în acest registru, care se ţin de către Oficiul Registrului Comerţului organizat pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie din fiecare judeţ şi la nivelul naţional. În al treilea rând, sunt evidenţiate în mod expres menţiunile care trebuie făcute în registrul comerţului (art. 21), cum ar fi: brevete de invenţie, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine, indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distincte, asupra cărora societatea comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică are un  drept. Se precizează obligativitatea menţionării hotărârii de punere sub interdicţie a comerciantului, de declarare în stare de faliment, de condamnare a comerciantului pentru fapte penale şi orice alte modificări privitoare la faptele şi menţiunile înregistrate. Se prevede, obligaţia comerciantului de a menţiona (art. 26) pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi alte documente întrebuinţate în comerţ numărul de ordine sub care este înmatriculată firma în registrul comerţului şi anul înmatriculării.

Prin toate aceste prevederi, legea dă posibilitatea oricărei persoane fizice sau juridice să cunoască situaţia de ansamblu a întreprinderii cu care întreţine relaţii sau doreşte să stabilească relaţii de piaţă.

Deosebită importanţă au prevederile capitolului IV al legii care se referă la regimul firmelor şi emblemelor.

Conform prevederilor legii, �firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează � (art. 27). Firma, care se compune dintr-o denumire proprie are drept scop să o deosebească de celelalte şi ca urmare Oficiul Registrului Comerţului trebuie să refuze (art. 36) înscrierea unei firme care, fără a introduce elemente de deosebire, poate produce confuzie cu alte firme înregistrate. De asemenea. se precizează (art. 37) că nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.

În acelaşi sens, legea defineşte emblema (art. 27) ca fiind �semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen �. Se stipulează în mod expres (art. 40) că emblema poate fi folosită pe panouri de reclamă oriunde ar fi aşezată, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii şi în orice mod, numai dacă va fi însoţită în mod vizibil de firma comerciantului. Dacă emblema cuprinde o denumire, firma trebuie scrisă în litere de mărimea a cel puţin jumătatea literelor cu care este scrisă emblema.

73

Toate aceste prevederi ale legii au deosebită însemnătate în activitatea promoţională a întreprinderii şi asigură cadrul legal al desfăşurării relaţiilor dintre întreprinderi, dintre acestea şi piaţă în general.

Legea nr.11/1990 privind combaterea concurenţei neloiale completează într-un anumit fel Legea nr.26/1990, deoarece concurenţa în economia de piaţă este o componentă esenţială. Ca urmare, această lege pornind de la premiza că �toţi comercianţii sunt obligaţi să-şi exercite activitatea cu bună credinţă şi potrivit uzanţelor instituite � (art. 1), defineşte concurenţa neloială ca �orice act sau fapt contrar uzanţelor cinstite � (art. 2) prezentând în detaliu contravenţiile, subliniind în mod expres că �întrebuinţarea unei firme, a unei embleme, a unei desemnări speciale sau a unor ambalaje de natură să producă confuzie cu cele folosite legitim de un alt comerciant, precum şi producerea, importul, exportul, depozitarea, vânzarea sau punerea în vânzare a unor mărfuri purtând indicaţii false asupra originii lor, constituie infracţiunea de concurenţă neloială care se pedepseşte " (art. 5). Prin toate aceste prevederi se urmăreşte ca relaţiile întreprinderii cu piaţa să se desfăşoare într-un cadru care favorizează libera concurenţă şi care asigură identificarea fiecărei întreprinderi.

S-ar mai putea include pe lista actelor normative adoptate, referitoare la asigurarea cadrului legislativ al desfăşurării normale a relaţiilor întreprinderii cu piaţa: Legea nr.12/1990 referitoare la protecţia împotriva speculei, Legea nr.11/1994 privind protecţia consumatorului, care precizează dreptul consumatorului român de a fi protejat complet, de a avea acces la oferta de calitate (a alege), de a fi despăgubit pentru prejudicii, de a-şi apăra interesele, o serie de Ordonanţe şi Hotărâri ale Guvernului.

Deşi, legislaţia adoptată până în prezent în acest domeniu a însemnat un pas important în vederea desfăşurării activităţii întreprinderii în viziunea de marketing, este necesar ca în perioada următoare aceasta să fie completată cu alte acte normative care privesc în primul rând procesul de protecţie a consumatorului.

Experienţa ţărilor cu tradiţie în domeniul relaţiilor comerciale arată că protecţia consumatorului trebuie organizată sub forma unui proces complex, în care să fie implicată atât puterea politică, statul ca atare, cât şi consumatorul, care se concretizează de obicei atât în legislaţia adecvată, ca şi în crearea şi funcţionarea unor organisme care să vegheze asupra protecţiei consumatorului. Legislaţia trebuie să stipuleze obligaţiile comerciantului de a-şi asuma responsabilitatea calităţii propusă prin acţiunile promoţionale, de a înscrie indicatorii calitativi şi cantitativi pe fiecare produs ambalat, ca şi preţul, de a cere plata numai pentru produsele

74

cerute de consumator, de a interzice vânzarea mărfurilor alimentare şi a medicamentelor necorespunzătoare etc. 

Considerăm, că în etapa actuală, în care ţara noastră are ca obiectiv strategic integrarea în structurile Uniunii Europene, cunoaşterea şi asimilarea principiilor fundamentale de protejare a �cetăţeanului european � prezintă mare interes. Ele au fost sintetizate în 1993 odată cu crearea Uniunii Europene şi vizează: protecţia sănătăţii consumatorilor, protecţia intereselor economice ale consumatorilor, dreptul consumatorilor de a fi informaţi şi educaţi, dreptul de reparaţie (despăgubire), dreptul de reprezentare şi participare a consumatorilor la adoptarea oricăror decizii ce îi vizează în mod direct. Apropierea de standardele comunitare se realizează în timp şi marchează creşterea gradului de civilizaţie.

Întrucât în lumea contemporană diviziunea muncii a cunoscut o adâncire fără precedent, nici o economie naţională nu-şi poate satisface necesităţile în condiţii de eficienţă fără a avea relaţii de schimb cu alte economii naţionale. Cum aceste relaţii se realizează direct între agenţii economici interesaţi, cunoaşterea cadrului legislativ-instituţional al pieţelor externe prezintă mare importanţă.

Deoarece fiecare ţară are un sistem propriu economic şi legislativ, cercetarea pieţii în vederea cunoaşterii caracteristicilor ei trebuie să vizeze : nivelul de dezvoltare economico-socială al ţării şi factorii specifici care determină creşterea economiei, reglementările comerciale care pot bloca sau împiedica accesul pe piaţa respectivă (referitoare mai ales la taxe vamale şi contingente, impozite şi taxe interne, restricţii valutare, reglementări sanitare şi de siguranţă), politica relaţiilor internaţionale, gradul de interdependenţă al economiei respective faţă de piaţa mondială, tradiţiile pieţii, factorii politici interni şi bineînţeles cadrul juridic în care se pot desfăşura relaţiile economice.

Raporturile dintre participanţii la schimbările economice internaţionale se desfăşoară în conformitate cu cadrul juridic internaţional asigurat prin înţelegeri internaţionale bi- şi multilateral sub formă de : tratate, acorduri, convenţii, protocoale, aide-mčmoire, modus vivendi, aranjamente etc., pe baza cărora se încheie contracte de import-export care reprezintă cadrul de lucru operativ.

În relaţiile comerciale internaţionale, ca urmare a experienţei acumulate, s-au impus norme, reguli şi uzanţe care au necesitat unificarea lor.

Uzanţele cu privire la livrare au fost sistematizate şi interpretate unitar de către Camera Internaţională de Comerţ din Paris pentru prima dată, prin Regulile INCOTERMS 1936. Aceste reguli, pe măsura dezvoltării

75

comerţului mondial, a modificărilor şi modernizărilor care au caracterizat procesul evolutiv al vieţii economice internaţionale, au fost revizuite, completate şi sistematizate în mai multe rânduri şi anume: în 1953, 1967, 1980 şi 1990. Aceste reguli de comerţ internaţional sunt facultative pentru parteneri, dar odată convenită prin contract o anumită clauză de livrare conform INCOTERMS ea produce toate efectele economice şi juridice, în consecinţă, aşa cum decurge din interpretarea unitară pe care o dă Camera Internaţională de Comerţ. Ca urmare, este foarte important, ca fiecare întreprinzător să-şi însuşească şi să stăpânească cu multă precizie conţinutul şi consecinţele fiecărei reguli de  livrare ale INCOTERMS 1990.

Modificările aduse în 1990 au fost determinate de dorinţa de a se adapta termenii la utilizarea în creştere a comunicării prin sistem electronic, dar şi la noua tehnică de transport, în mod deosebit utilizarea transportării mărfurilor în containere, transportul multimodel şi transportul containerizat cu mijloace rutiere, de cale ferată şi în voiaje maritime scurte.

În acelaşi context se înscrie şi acţiunea de standardizare şi unificare a clauzelor comerciale internaţionale pentru diferite categorii de mărfuri, acţiune întreprinsă de Comisia Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite, concretizată în stabilirea de contracte tip şi condiţiile generale de livrare.

În sfera relaţiilor financiare internaţionale sunt acceptate �Regulile şi Uzanţele Uniforme cu privire la Creditele Documentare � cu ultima ediţie din 1984 şi �Regulile uniforme privind incasso documentar �. Există reglementări în problema mijloacelor de plată şi credit şi altele.(Vezi V. Danciu, Marketing internaţional, Ed. Oscar Print Bucureşti, 1996, p.30-33).

De asemenea, trebuie subliniat rolul deosebit pe care-l au înţelegerile şi acordurile care s-au realizat sub egida UNCTAD care a instituit Sistemul Generalizat de Preferinţe Vamale GATT, ONUDI, FAO, FMI, BIRD, BERD şi alte organisme internaţionale.

Cel mai important rol în domeniul schimburilor economice internaţionale îl are şi în prezent, dar îl va juca şi în viitor Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) bazată pe principiile : nediscriminării (asigură egalitatea de tratament prin acordarea clauzei naţiunii cele mai favorizate şi respectarea clauzei regimului naţional), reciprocităţii, liberalizării (eliminând restricţiile), multilateralizării schimburilor internaţionale. De asemenea, prezintă însemnătate reglementarea pieţii internaţionale a produselor de bază prin : acordurile internaţionale de produse dintre ţările

76

producătoare şi cele consumatoare care stabilesc cote de export şi preţuri pentru mărfuri (ex.: zahăr, cereale, cafea, cacao, ulei de măsline, cauciuc natural, cositor etc.); programul integrat pentru produse de bază adoptat în cadrul UNCTAD; constituirea unor organizaţii internaţionale ale ţărilor producătoare şi exportatoare de produse primare cum este Organizaţia Ţările Exportatoare de Petrol (OPEC).

Toate acestea şi altele crează cadrul lărgirii posibilităţilor de desfăşurare a unei activităţi de marketing cât mai eficiente pe piaţa internaţională.

3.4. Tendinţe în evoluţia mediului de marketing

Mediul de afaceri în care activează întreprinderile este plin de neprevăzut, dacă ţinem seama de faptul că cei mai mulţi factori ce îl definesc scapă controlului imediat al acestora. Întreprinderile trebuie să se aştepte întotdeauna la numeroase obstacole mai ales de natură tehnică şi managerială cărora trebuie să le facă faţă pentru a supravieţui şi a prospera. De aceea, analiza mediului de marketing trebuie să constituie o preocupare permanentă a echipei manageriale, întrucât aceasta îşi asigură o bază de date actualizată şi o pune în alertă faţă de tendinţele ce se manifestă.

Atitudinea managerilor are un rol vital în crearea unui climat organizaţional, care să permită cunoaşterea mediului de afaceri în prezent şi viitor, precum şi adoptarea unor acţiuni concrete care să contribuie la valorificarea situaţiilor favorabile şi la prevenirea unor consecinţe negative.

Managerii care acceptă în mod pasiv situaţia mediului de marketing, fără a încerca să o schimbe, vor reacţiona prin strategii de adaptare, cei care consideră că prin unele acţiuni pot influenţa mediul, adoptă o strategie activă, o strategie de management a mediului (Carl P. Zeithaml, Valerie A. Zeithaml �Environment management : revising the marketing perspective �, Journal of Marketing primăvara 1984, p.46-53) prin care îşi propune să iniţieze măsuri de influenţare a publicului, a legislaţiei, a comportamentului consumatorilor etc.

Pentru managerii din cea de-a doua categorie este foarte important să cunoască şi principalele tendinţe ce se profilează în evoluţia mediului ambiant în general, în a celui de marketing în special.

În evoluţia principalelor componente ale mediului de marketing extern se prefigurează câteva tendinţe interesante (Vezi Ph. Kotler � Op.cit., p. 232; Ph. Kotler � � Principiile marketingului, p. 207-208) :

77

- modificarea veniturilor reale şi a structurii cheltuielilor consumatorilor;

- accentuarea progresului tehnologic ce va necesita cheltuieli sporite pentru cercetare-dezvoltare, dar va crea şi posibilităţi nelimitate inovaţiei;

- explozia demografică la nivel planetar va produce schimbări majore în: structura pe grupe de vârstă, educaţie, tip de familie, concentrare geografică şi etnică, etc.;

- creşterea gradului de poluare concomitent cu scăderea relativă şi chiar absolută a resurselor naturale şi în special energetice, ceea ce va amplifica mişcarea ecologistă;

- amplificarea legislaţiei în domeniul afacerilor, sporirea rolului grupurilor de interese, a atribuţiilor organismelor guvernamentale şi economico-financiare;

- orientarea internaţională în domeniu cultural către o �societate altruistă �, către valori mai consistente şi durabile.

Desigur, o analiză mai aprofundată, poate releva şi alte tendinţe şi megatendinţe. Întreprinderile trebuie să le cunoască pentru a-şi putea elabora strategii pe termen mediu şi lung, chiar prognoze, care să le asigure viabilitate pe termen lung şi prosperitate.

Capitolul 4: EVALUAREA DATORIILOR ŞI CREANŢELOR

COMERCIALE

4.1. Principii de evaluare

La baza evaluării stau două criterii : probabilitatea beneficiului economic viitor şi

credibilitatea evaluării.

Probabilitatea beneficiului economic viitor se referă la gradul de incertitudine cu care

beneficiile economice viitoare asociate unui element se vor constitui într-un flux către sau de la

întreprindere.

Credibilitatea evaluării constă în recunoaşterea unui element, dacă acesta posedă o

valoare sau un cost ce pot fi evaluate cu credibilitate. În multe cazuri costul sau valoarea trebuie

estimate; utilizarea estimărilor rezonabile constituie o parte esenţială a elaborării situaţiilor

financiare, fără a submina credibilitatea.

78

Există trei principii care stau la baza evaluării patrimoniului: principiul stabilităţii monetare,

principiul costului istoric şi principiul prudenţei.

Principiul stabilităţii monetare. Unitatea monetară este reţinută în dublă ipostază, ca unitate

de cont şi ca unitate de cumpărare.

Privită ca unitate de cont are în vedere folosirea acesteia ca unitate de măsurare şi de

înregistrare a fluxurilor şi stocurilor patrimoniale. Prin mijlocirea banului, valorile economice

se exprimă în preţ.

Privită ca unitate de cumpărare, moneda trebuie tratată ca un rezervor de înlocuire în formă

naturală a bunurilor ce formează obiectul evaluării.

Etalonul monetar ca unitate de măsură sau de cont are un caracter instabil determinat de

variaţia puterii de cumpărare a monedei şi a preţurilor. Pentru a depăşi această limită, unitatea

monetară este considerată o constantă şi nu se procedează decât în mod excepţional la evaluări,

dar aceasta este valabilă într-o economie stabilă.

Principiul costului istoric. La baza acestui principiu stau:

- timpul;

- valoarea de utilitate.

Valoarea de utilitate trebuie să reprezinte „costul” sau „sacrificiul” consimţit la un moment

dat pentru a aduce bunul respectiv în patrimoniu sau ceea ce ar putea aduce bunul dacă l-am

utiliza sau vinde pe piaţă. Mai poate fi privită şi din prisma „pierderii” pe care ar suporta-o

întreprinderea dacă ar fi lipsită de bunul respectiv.

Timpul vizează momentul plasării evaluării în trecut, prezent sau viitor.

Pornind de la aceste două criterii, s-au conturat următoarele baze de evaluare: costul istoric,

costul de înlocuire, valoarea de realizare, valoarea actualizată şi valoarea de întreprindere.

Costul istoric în termeni monetari reprezintă „sacrificiul” care a fost consimţit pentru a

aduce bunul în patrimoniul întreprinderii la data sa de intrare.

Costul de înlocuire (cost curent) reprezintă costul pe care întreprinderea îl acceptă pentru a

dobândi, la nivelul valorii actuale, un bun similar cu cel delimitat ca obiect al evaluării.

Valoarea de realizare (valoarea netă de vânzare) constă în contravaloarea pe care

întreprinderea ar primi-o dacă ar vinde azi bunul respectiv.

Valoarea actualizată (capitalizată) constă în a atribui bunului supus evaluării o valoare

corespunzătoare încasărilor nete viitoare pe care utilizarea sa le-ar aduce între momentul

prezent şi sfârşitul vieţii acestui bun, adică aducerea la zi a unei valori care devine disponibilă

mai târziu. Valoarea actuală este determinată cu ajutorul viitorului.

79

Valoarea de întreprindere este o combinaţie a valorii de înlocuire, valorii realizate şi valorii

actualizate. Reprezintă preţul pe care un conducător de întreprindere prudent ar consimţi să-l

plătească pentru a dobândi bunul, sau pierderea maximă pe care ar accepta-o întreprinderea azi

dacă ar fi lipsită de bunul respectiv.

Principiul prudenţei. Principiul care corelează parţial limitele costului istoric este cel al

prudenţei. Constă în aprecierea cu precauţie a activelor şi pasivelor, cheltuielilor şi veniturilor

pentru a evita supraevaluarea rezultatului.

Definirea principiului prudenţei formulată de PCG francez este: „prudenţa este aprecierea

rezonabilă a faptelor în scopul de a evita riscul de transfer în viitor a incertitudinilor prezente,

susceptibile de a greva patrimoniul şi rezultatele întreprinderii”.

4.2. Evaluarea datoriilor şi creanţelor comerciale

Evaluarea constă în cuantificarea şi exprimarea prin bani a mărimii elementelor

patrimoniale şi a operaţiilor privind mişcarea acestor elemente.

Contabilitatea măsoară şi înregistrează elementele patrimoniale în calitatea lor de valori

economice.

În teoria şi practica de contabilitate două criterii stau la baza evaluării patrimoniului:

valoarea de utilitate şi timpul. Pornind de la aceste două criterii s-au stabilit următoarele

principii în evaluarea patrimoniului în general, valabile şi pentru evaluarea creanţelor şi

datoriilor. Principiul stabilităţii monetare, principiul costului istoric şi principiul prudenţei,

principiul necompensării.

Principiul stabilităţii monetare

În contabilitatea creanţelor şi datoriilor, etalonul monetar ales ca unitate de măsură a

fiecărui element patrimonial are un caracter instabil determinat de variaţia puterii de cumpărare

a monedei şi variaţia preţurilor. Pentru a putea depăşi acest inconvenient, moneda ca unitate de

măsură a valorii creanţelor şi datoriilor în contabilitate este considerată constantă.

Stabilitatea unităţii monetare ca unitate de măsură este discutabilă în condiţiile în care

inflaţia se manifestă ca un fenomen persistent.

Principiul costului istoric

Constă în evaluarea creanţelor şi datoriilor la costul de origine sau de intrare stabilit pe baza

documentelor justificative. Opţiunea pentru costul istoric ca principiu al evaluării se întemeiază

pe determinarea sa obiectivă, validată în cadrul raporturilor de piaţă şi este singurul cost care se

întemeiază pe documente justificative, având un caracter verificabil.

80

Costul istoric reflectă valoarea „reală” a elementelor patrimoniale la data intrării în

gestiunea întreprinderii. Orice schimbare semnificativă în valoarea elementelor patrimoniale

tinde să facă din costul istoric o mărime înşelătoare în scopul luării deciziei.

Cu ocazia întocmirii bilanţului pe baza datelor inventarierii se produc unele derogări de la

acest principiu care nu au legătură cu eroziunea monetară: pentru creanţele şi datoriile în valută,

costul istoric coincide cu realizarea la cursul zilei la întocmirea bilanţului.

Contabilitatea în costuri istorice este sistemul contabil acceptat dar nu trebuie să se creadă

că el este lipsit de subiectivism, care se manifestă în determinarea duratelor de serviciu ale

activelor, determinarea „fracţiunii raţionale” din cheltuielile indirecte care va fi inclusă în costul

bunurilor şi serviciilor fabricate.

Inflaţia adaugă sistemului contabil în costuri istorice defecte ca: insuficienţa informaţiei

publicate în situaţii financiare, prin ignorarea valorilor curente, vicierea procesului de luare a

deciziilor şi de stabilire a obiectivelor datorită irelevanţei bazei de date etc.

Principiul prudenţei

Impune o estimare cu precauţie sau rezonabilă a elementelor patrimoniale astfel încât să se

prevină supraevaluarea activelor şi a veniturilor, respectiv subevaluarea pasivelor şi a datoriilor.

Procedând astfel se evită constituirea nejustificată de rezultate supradimensionale care la rândul

lor generează o decapitalizare a întreprinderii prin sarcinile fiscale mari şi distribuirea de

dividende fictive.

Evaluarea creanţelor se face conform următoarelor reguli:

- în momentul intrării în patrimoniu, ele sunt înscrise în contabilitate în costurile

de activ la valoarea nominală;

- în momentul inventarului, riscul de neîncasare al creanţei dă naştere la

înregistrarea unui provizion.

Creşterea valorii nominale, frecventă în cazul indexărilor, generează un venit numai în

varianta unei majorări sigure şi definitive.

Diminuarea valorii nominale de rambursare, în condiţiile în care are un caracter definitiv,

conduce la constatarea unei pierderi, iar când are un caracter ireversibil, la constituirea unui

provizion pentru depreciere.

În cazul evaluării creanţelor exprimate în monede străine, intervin reguli particulare de

evaluare, în special legate de înregistrarea la inventar a pierderilor sau a câştigurilor latente sub

forma diferenţelor de conversie activ sau pasiv precum şi a provizioanelor pentru pierderi din

schimbul valutar.

81

În etapa de evaluare, trebuie să se facă o analiză detaliată a creanţelor din punct de vedere al

gradului de vechime, a posibilităţilor de încasare şi a termenului de materializare.

În privinţa evaluării datoriilor din exploatare, se face distincţia între valoarea de înscriere cu

ocazia intrării datoriei în patrimoniu şi valoarea bilanţieră.

Valoarea de înscriere cu ocazia angajării datoriei este dată de valoarea nominală de

rambursare.

Valoarea bilanţieră este dată ţinând cont de următoarele reguli:

- creşterea de valoare a unui element de pasiv extern, judecată ca „ireversibilă”,

este un plus de datorie, contrapartida fiind o cheltuială a exerciţiului;

- când creşterea nu are un caracter definitiv, se constată sub forma unui provizion

pentru riscuri;

- diminuarea valorii unei datorii externe devenită ireversibilă, este o reducere de

datorie contabilizată, contrapartida fiind un venit al exerciţiului;

- când diminuarea nu este definitivă, din motive de prudenţă ea nu afectează

valoarea datoriei respective, menţinându-se la valoarea iniţială.

Datoriile exprimate în monede străine pot genera pierderi sau câştiguri latente sub forma

diferenţelor de conversie activ sau pasiv, şi provizioane pentru pierderi de schimb valutar.

Datoriile şi creanţele exprimate în monede străine, înregistrează diferenţele de curs în

vederea atingerii obiectivului imaginii fidele a patrimoniului şi rezultatului.

Contabilitatea furnizorilor şi clienţilor, precum şi a celorlalte datorii şi creanţe se ţine pe

categorii, precum şi pe fiecare persoană fizică sau juridică.

Conform Legii Contabilităţii, creanţele şi datoriile patrimoniale se înregistrează în

contabilitate la valoarea nominală.

Creanţele şi datoriile în devize se înregistrează în contabilitate în lei la cursul de schimb la

data efectuării operaţiilor. Diferenţele de curs valutar între data înregistrării şi data încasării

plăţii se înregistrează ca venituri sau cheltuieli financiare.

Principiul necompensării

Este interzis a se efectua compensarea între posturile de activ şi cele de pasiv, între creanţe

şi datorii, între posturile de cheltuieli şi venituri. În acest fel se asigură transparenţa informaţiei,

implicit evaluarea şi înregistrarea separată în contabilitate a elementelor patrimoniale de activ şi

pasiv.

Aplicarea acestui principiu presupune:

82

- necompensarea creanţelor şi datoriilor faţă de acelaşi terţ (dacă o persoană care,

de obicei, este furnizorul întreprinderii devine şi clientul acesteia, se vor

deschide două conturi distincte pentru aceeaşi persoană);

- pentru prezentarea bilanţului, totalul conturilor clienţi cu sold debitor trebuie să

figureze în activ, în timp ce totalul soldurilor creditoare trebuie să figureze în

pasiv. Nu este permisă compensarea între soldurile debitoare şi creditoare ale

conturilor furnizori;

- avansurile (acordate furnizorilor sau primite de la clienţi) sunt contabilizate de

celelalte tranzacţii;

- necompensarea plusurilor de valoare cu minusurile de valoare, rezultate din

aplicarea principiului prudenţei.

Evaluarea, la data închiderii conturilor, presupune compararea pentru fiecare element

patrimonial, a valorii de utilitate stabilită în momentul inventarierii cu costul istoric stabilit la

intrarea în patrimoniu.

În cazul creanţelor:

- când valoarea de inventar este mai mare decât valoarea de intrare, diferenţa

poartă numele de plus valoare care nu este contabilizată;

- când valoarea de inventar este mai mică decât valoarea de intrare, diferenţa

poartă numele de minus valoare care se va contabiliza prin sistemul

provizioanelor pentru depreciere.

În cazul datoriilor:

- creşterea de valoare a unui pasiv extern (datorii), considerată a fi ireversibilă

este un comportament de datorie contabilizată ca atare;

- minusurile de valoare ale unui pasiv extern, devenite ireversibile, sunt supuse

contabilizării, în timp ce minusurile cu caracter nedefinitiv nu sunt luate în

considerare din motiv de prudenţă.

Pentru deprecierea creanţelor din conturile de clienţi, la finele anului, cu ocazia inventarierii

se constituie provizioane pe seama cheltuielilor.

În urma analizării provizioanelor constituite pentru deprecieri se procedează astfel:

- dacă deprecierea este superioară provizionului constituit, se constituie un

provizion suplimentar;

- dacă deprecierea este inferioară provizionului constituit, diferenţa se

înregistrează la venituri;

- cu ocazia anulării provizionului valoarea se trece la venituri.

83

Constituirea provizioanelor reprezintă o soluţie la efectul de desincronizare propriu

contabilităţii bazate pe costul istoric. Acest efect este determinat de faptul că, la intrare,

elementele patrimoniale sunt exprimate în unităţi monetare care nu au aceeaşi valoare la ieşire.

La intrare, bunurile economice sunt bazate pe costul istoric iar la ieşire sunt exprimate în

funcţie de preţul actual. Are loc o desincronizare în timp între valoarea de intrare şi cea de

ieşire cu implicaţii asupra puterii de finanţare a capitalului propriu.

Prin mecanismul provizioanelor se atenuează această desincronizare între cele două valori

de intrare, ieşire.

Normele contabile româneşti precizează constituirea următoarelor provizioane pentru

deprecierea creanţelor:

provizioane pentru deprecierea creanţelor-clienţi;

provizioane pentru deprecierea creanţelor-decontări în cadrul grupului

unităţii şi cu asociaţii;

provizioane pentru deprecierea creanţelor-debitori diverşi.

Provizioanele pentru deprecierea creanţelor sunt asimilate cu provizioanele pentru riscuri şi

cheltuieli, deşi ele se referă la creanţe care sunt active circulante.

Nu se face nici o distincţie între provizioanele pentru deprecierea creanţelor aferente

exploatării şi care afectează rezultatul curent şi cele cu caracter excepţional.

Provizioanele pentru clienţii neîncasaţi se constituie în cazul declarării falimentului

acestora, pe baza hotărârii judecătoreşti prin care se atestă această situaţie. Ca mărime, suma

constituită nu poate fi mai mare decât limita creanţei neacoperite prin avansurile încasate şi

garanţiile deţinute de agentul economic asupra clienţilor respectivi.

Provizioanele pentru garanţii acordate clienţilor se constituie lunar pentru bunurile livrate,

lucrările executate şi serviciile prestate în cursul lunii respective ce au perioadă de garanţie în

perioadele următoare.

Relaţia de calcul a valorii provizionului este:

Cheltuieli cu = venituri realizate X cota prevăzută

provizioanele din vânzarea în contractele

bunurilor şi încheiate

prestărilor de

servicii pentru

care s-au acordat

84

garanţii

(a) (b)

cota prevăzută în contract = cota medie realizată în exerciţiul

precedent

(b) (c)

cota medie realizată = cheltuieli efectuate cu remedieri : (a)

în exerciţiul în perioada de garanţie

precedent

(c)

Provizioanele pentru litigii sunt destinate să facă faţă eventualelor consecinţe pecuniare ale

unui litigiu.

4.3. Modalităţi de evaluare

În raport de natura elementelor patrimoniale, sensul mişcărilor intervenite în masa

patrimoniului şi momentul când se face evaluarea se delimitează următoarele reguli şi forme de

evaluare:

- evaluarea la intrare;

- evaluarea la inventar;

- evaluarea la bilanţ.

Evaluarea la intrare se întemeiază pe costul istoric calculat pe baza documentelor

justificative, care capătă statutul de valoare contabilă de intrare. Valoarea contabilă de intrare se

identifică cu:

a). valoarea de utilitate – pentru bunurile intrate prin aport în natură, obţinute cu titlu

gratuit sau prin donaţie. Se stabileşte în funcţie de preţul pieţei, utilitatea bunului pentru

întreprindere şi starea şi amplasarea;

b). costul de achiziţie pentru bunurile procurate cu titlu oneros. Costul de achiziţie este

format din preţul de cumpărare, taxe nerecuperabile, cheltuieli de transport-

aprovizionare şi alte cheltuieli necesare pentru punerea în stare de utilitate a bunului;

85

c). valoarea de producţie pentru bunurile produse în unitatea patrimonială. Costul de

producţie cuprinde costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumabile,

cheltuieli directe şi indirecte de producţie determinate raţional asupra bunului produs.

Cheltuielile generale de administraţie, de desfacere şi cele financiare nu se includ în

costul de producţie.

Evaluarea la ieşire

La data ieşirii din patrimoniu sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se scad

din gestiune la valoarea lor de intrare sau contabilă. Dacă nu există posibilitatea

identificării valorilor de intrare, evaluarea se poate face pe baza costului mediu

ponderat, după metoda primul intrat-primul ieşit, decizia aparţinând agentului economic.

Evaluarea la inventar

Se bazează pe valoarea actuală, care capătă statutul de valoare de inventar şi operează în

evaluarea elementelor patrimoniale cu ocazia inventarierii lor. Această valoare este

stabilită în funcţie de utilitatea bunului în economia întreprinderii şi preţul pieţei. Pentru

estimarea unei asemenea valori se utilizează: preţurile de piaţă, indicii specifici de

preţuri, baremele, mercurialele.

Necesitatea evaluării elementelor patrimoniale la valoarea de inventar porneşte de la

realitatea potrivit căreia valoarea de intrare bazată pe costul de origine are numai o

valoare istorică.

Orice schimbare semnificativă după intrare în valoarea reală a bunurilor tinde să facă

costul de origine înşelător în luarea deciziei.

Evaluarea la bilanţ

Se întemeiază pe valoarea netă contabilă calculată pe baza valorii contabile de intrare

diminuată cu amortizările şi provizioanele pentru deprecieri. Rezultatul este acelaşi şi în

condiţiile în care se compară valoarea contabilă de intrare cu valoarea de inventar, cu

reţinerea în evaluare a valorii celei mai mici în cazul activelor şi valorii celei mai mari

în cazul pasivelor.

Pentru aplicarea noului sistem în contabilitate, trebuie reţinută şi prevederea potrivit căreia

„metodele de evaluare adoptate de unitatea patrimonială trebuie să fie aceleaşi în tot cursul

exerciţiului, precum şi de la un exerciţiu la altul. În cazuri justificate, unitatea patrimonială

poate schimba metodele de evaluare făcând în acest sens menţiuni în anexa la bilanţ, inclusiv

influenţa asupra situaţiei patrimoniale şi financiare, precum şi asupra rezultatului exerciţiului”.

Noul sistem de contabilitate acceptă şi reevaluarea patrimoniului. Acesta are în vedere

modificarea valorii contabile cu valoarea curentă.

86

Pot face obiectul reevaluării elementele patrimoniale de activ sub formă de imobilizări

corporale şi financiare. Nu constituie obiect al reevaluării imobilizările necorporale.

CONCLUZII SPECIFICE CREANTELOR SI DATORIILOR

După cum se ştie, relaţiile unităţilor patrimoniale cu alte persoane fizice sau

juridice conduc la datorii şi creanţe.

In prezenta lucrare am detaliat şi analizat contabilitatea datoriilor şi creanţelor

comerciale la S.C. REMO S.R.L., care are ca obiecte de activitate: prestări servicii,

producerea şi comercializarea de bunuri materiale şi.

Contabilitatea terţilor asigură evidenţa datoriilor şi creanţelor unităţii

patrimoniale în relaţiile acesteia cu furnizorii, clienţii, acţionarii, diverşi debitori,

creditori şi alte persoane fizice şi juridice. Creanţele şi datoriile faţă de terţe persoane

constituie două categorii importante de elemente patrimoniale, de activ şi respectiv de

pasiv, având implicaţii semnificative în ceea ce priveşte situaţia financiară a oricărui

agent economic.

Am ales abordarea acestei teme din două considerente:

- relaţia oricărei firme cu exteriorul reprezintă garanţia succesului şi siguranţa

veniturilor pe o piaţa în schimbare, într-o economie supusă continuu

transformărilor şi riscului. Clienţii sunt ţinta abordărilor noastre, ei sunt critici

şi prieteni în acelaşi timp, sunt cei ce amplifică profitul firmei şi ajută la o bună

integrare a firmei pe piaţă. Satisfacerea clienţilor reprezintă unul din obiectivele

principale ale unei firme.

- calitatea produselor unui furnizor este elementul cheie după care îşi formeaza

clienţii. Raportul calitate-preţ în situaţia de faţă lasă loc tuturor categoriilor de

clienţi, mai ales, având în vedere profilul de activitate .

Relaţiile sale cu exteriorul sunt bine structurate, menite sa creeze acea punte de

legatura între un client mulţumit şi o firma profitabilă.

S.C. „REMO” S.R.L este o societate ce dispune de mijloace moderne de

prelucrare a datelor, cu laboratoare echipate care să uşureze activitatea personalului şi

să îi motiveze în muncă.

87

Societatea este la zi cu plata datoriilor faţă de bugetul de stat şi nu se află în

proces cu clienţii rău platnici ceea ce atestă accentul deosebit pe relaţia client -

furnizor.

În cadrul controalelor efectuate la S.C. „REMO” S.R.L. nu s-au găsit nereguli care să

atragă asupra societăţii urmărirea penală, iar societatea are o activitate prosperă.

Datoriile reprezintă o categorie de surse patrimoniale mult mai numeroasă şi mai

dinamică. Principalele componente ale acestei grupe sunt:

- Furnizori reprezintă obligaţia unităţii faţă de alte unităţi de unde s-au primit

stocuri sau pentru prestări de servicii sau execuţii de lucrări, care încă nu au fost

achitate.

- Furnizori de imobilizări sunt tot datorii faţă de alte unităţi de la care au fost

primite imobilizări necorporale sau corporale şi care n-au fost achitate.

- Clienţi - creditori sau datorii faţă de alte unităţi de la care am primit avansuri şi

cărora va trebui să le predăm produsele sau serviciile contractate.

- Personal - remuneraţii datorate sunt datoriile unităţii faţă de propriul ei

personal, căruia va trebui să-i plătească salariul pe luna curentă.

- Personal - ajutoare materiale datorate sunt datoriile unităţii faţă de propriul

personal căruia va trebui să-i plătească ajutoare materiale, deoarece sunt în incapacitate

temporară de muncă, bolnavi, femei gravide etc. Ei nu au drept la salariu care se dă

pentru muncă, fiind bolnavi n-au muncit şi totuşi legile ţării le creează condiţii de viaţă

prin dreptul lor de a primi ajutoare materiale, mărimea lor depinde de felul bolii şi de

vechimea în muncă şi desigur de mărimea salariului care li s-ar fi cuvenit.

- Participarea personalului la profit este obligaţia unităţii faţă de personalul său

căruia va trebui să le plătească gratificaţiile de regulă la sfârşit de an. Este deci de fapt

consumul fondului de participare a salariaţilor la profit creat de unităţi în cursul anului.

- Drepturi de personal neridicate sunt obligaţiile unităţii faţă de personal căruia

va trebui să-i plătească salariile sau ajutoarele materiale care n-au fost plătite la timpul

lor, de regulă respectivii n-au fost în localitate, fiind plecaţi în deplasare în alte

localităţi.

- Reţineri din remuneraţii datorate terţilor sunt obligaţii ale unităţii faţă de terţi,

persoanele juridice sau persoane fizice cărora va trebui să le plătească unele sume

reţinute din salarii sau ajutoare materiale cum ar fi ratele pentru mărfuri cumpărate în

rate de propriul personal, chiriile pentru locuinţe sau pensii alimentare reţinute din

salarii pe bază de hotărâre judecătorească.

88

- Asigurări sociale este obligaţia unităţii faţă de bugetul de asigurări sociale

gestionat de Ministerul Muncii căruia va trebui să-i plătească contribuţii datorate atât

de unitate cât şi de personal. Din această cauză, această obligaţie în contabilitate se

dezvoltă astfel:

- Contribuţia unităţii pentru asigurări sociale este calculată la fondul de salarii şi

care în practică se numeşte C.A.S., deci o suportă unitatea.

- Contribuţia personalului pentru pensia suplimentară este tot o obligaţie a

unităţii faţă de bugetul de asigurări sociale gestionat de Ministerul Muncii, căruia va

trebui să-i achite contribuţia salariaţilor pentru pensia suplimentară, este suportată de

personal din salariul lor, respectiv din ajutoarele materiale.

- Ajutor de şomaj este tot obligaţia unităţii faţă de bugetul de asigurări sociale

gestionat de Ministerul Muncii căruia este necesar să-i plătească contribuţiile pentru

şomaj atât ale unităţii, cât şi cele ale personalului. Din aceste motive se dezvoltă astfel:

- Contribuţia unităţilor pentru ajutorul de şomaj

- Contribuţia personalului pentru şomaj care este de 1% din salarii şi este

suportată de personal.

- Impozitul pe profit este obligaţia unităţii faţă de bugetul statului căruia va

trebui să-i plătească impozitul pe profit este în mărime de 16% din profit.

- Impozitul pe salarii este obligaţia unităţii faţă de bugetul administraţiei de stat,

căruia va trebui să-i plătească impozitul reţinut din salarii şi respectiv din ajutoarele

materiale.

- Alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate sunt de asemenea obligaţii ale

unităţii faţă de bugetul administraţiei de stat, căreia va trebui să-i plătească alte

obligaţii decât impozitele pe profit şi cel pe salarii, cum ar fi impozitul pe clădiri, pe

autoturisme, impozitul reţinut din dividende etc.

- Fonduri speciale - taxe şi vărsăminte asimilate sunt obligaţiile unităţii care va

trebui să plătească contribuţia unităţii pentru riscuri şi accidente.

- Dividende de plată este obligaţia unităţii faţă de acţionari şi asociaţia cărora la

început de an trebuie să le plătească dividende în raport cu profiturile obţinute în anul

expirat.

- Creditori diverşi sunt obligaţii ale unităţii faţă de terţi, pe baza unor titluri

executorii sau provenind din alte operaţiuni.

89

O importantă categorie de datorii sunt obligaţii pentru împrumuturile şi creditele

bancare care trebuiesc restituite la scadenţă şi până atunci trebuiesc plătite dobânzile.

Elementele patrimoniale cu care se urmăresc aceste datorii sunt:

- Împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni conţine obligaţia unităţii faţă de

partenerii cărora le-au emis obligaţii, deci de la care am luat împrumuturi şi pe care

trebuie să le restituim.

- Credite bancare pe termen lung şi mediu este obligaţia unităţii faţă de bănci de

unde s-au luat credite cu scadenţă de peste un an şi până la 15 ani pentru creditele pe

termen lung şi până la 5 ani pentru creditele pe termen mijlociu, credite pe care trebuie

să le restituim.

- Credite bancare pe termen lung şi mediu nerambursate la scadenţă este

obligaţia unităţii faţă de bănci căreia va trebui să-i restituie credite care n-au fost

rambursate la scadenţă şi pentru care plăteşte şi dobânzi majorate.

- Dobânzi aferente împrumuturilor din emisiunea de obligaţiuni sunt de

asemenea obligaţii ale unităţilor patrimoniale faţă de terţi, cărora trebuie să le plătească

dobânzile pentru împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni.

- Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen lung şi mediu sunt obligaţiile

unităţii faţă de bănci, cărora va trebui să le plătească dobânzi pentru creditele pe termen

lung şi mediu luate de la acestea.

- Creditele bancare pe termen scurt sunt datorii ale unităţii faţă de bănci cărora va

trebui să le ramburseze creditele luate de la acestea cu scadenţa de până la un an.

- Creditele bancare pe termen scurt nerambursate la scadenţă sunt datorii ale

unităţii faţă de bănci cărora va trebui să le restituie creditele pe termen scurt luate de la

acestea şi care n-au fost rambursate la scadenţă şi pentru care se plătesc dobânzi

majorate.

- Dobânzi aferente creditelor bancare pe termen scurt sunt datorii ale unităţii faţă

de bănci cărora va trebui să le plătească dobânzi pentru creditele bancare pe termen

scurt luate de la acestea.

- T.V.A. colectată este şi ea o datorie a unităţii patrimoniale faţă de bugetul

administraţiei de stat căreia va trebui să-i plătească diferenţa în plus între TVA

încasată şi TVA plătită numită deductibilă.

O parte din activele circulante ale mai multor unităţi patrimoniale se găsesc "în

decontare". Prin active circulante în decontare, se înţeleg activele circulante ale unităţii,

fie în formă de stocuri şi produse, fie în formă bănească, care momentan nu se găsesc la

90

dispoziţia ei ci din motive obiective sau subiective se află în afara unităţii. Unitatea

patrimonială are obligaţia de a le urmări şi a le recupera în cel mai scurt timp posibil.

Dintre cele mai importante active circulante în decontare sunt:

a - Clienţi, element patrimonial care cuprinde în mod semnificativ, produsele

finite, semifabricatele, mărfurile care au fost expediate, respectiv livrate către

cumpărători şi care nu au fost încă încasate. Tot sub denumirea de "Clienţi" se

înregistrează şi lucrările executate şi serviciile prestate către beneficiari şi încă

neîncasate. Iată deci un activ circulant în decontare care există în mod obiectiv,

deoarece este normal pentru orice unitate patrimonială să-şi expedieze produsele

fabricate către cumpărători. Ei trebuie însă să se străduiască să încaseze în cel mai scurt

timp contravaloarea acestora.

b - Clienţi incerţi sau în litigiu, sunt clienţii care deşi au primit produsele

expediate nu le-au plătit, fără motiv sunt rău platnici sau au greutăţi financiare şi s-a

început o procedură judiciară cu ei.

c - Clienţi - facturi de întocmit sunt acei clienţi cărora le-au fost expediate

produse sau semifabricate etc., dar cărora nu li s-au întocmit facturile sau nu li s-au

transmis încă din motive diferite.

d - Efecte de primit cuprinde drepturile de creanţă ale unităţii patrimoniale, pe

baza unor efecte comerciale cum ar fi cambii sau bilete la ordin de care dispune şi pe

care le poate folosi pentru a plăti unele datorii sau pe care le va încasa la termen.

e - Debitori diverşi are un conţinut bogat, el cuprinde în primul rând debitele

provenite din pagube materiale pretinse, stabilite pe baza unor hotărâri ale instanţelor

judecătoreşti, drepturi ale agentului economic provenite din distribuitori de echipament

de lucru etc.

f - Avansuri de trezorerie sunt avansurile băneşti acordate administratorilor sau

unor angajaţi, în vederea efectuării unor plăţi ale agentului economic, sau în vederea

rezolvării unor probleme ale acestuia. În această categorie se includ şi avansurile spre

decontare, care sunt sume plătite din casierie unor salariaţi care se deplasează în alte

localităţi pentru a rezolva probleme ale unităţii, cum ar fi încheierea de contracte de

aprovizionare, contracte de desfacere, participarea la târguri şi expoziţii etc. Mărimea

avansului spre decontare acordat se calculează ţinând seama de costul transportului,

costul cazării la hotel şi diurna zilnică acordată pentru hrană. La întoarcerea din

deplasare, salariatul trebuie să justifice avansul spre decontare care l-a primit la

91

plecare, în cel mult 24 de ore. În caz contrar se aplică penalităţi şi apoi avansul spre

decontare nejustificat, se reţine din salariu.

g - Decontări cu asociaţii privind capitalul, caracteristic existenţei societăţilor

comerciale, cuprinde aportul subscris de asociaţi pentru constituirea şi creşterea

capitalului, dar încă nevărsat. La înscriere se încheie un contract în care se prevăd

drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, inclusiv timpul de asociere, momentul când pune

la dispoziţie valorile de asociere etc.

h - Furnizori - debitori sunt sume ce au fost plătite furnizorilor în contul

mărfurilor ce vor fi trimise, care vor fi apoi scăzute din obligaţie faţă de ei, plătind

numai diferenţa.

i - Avansuri acordate salariaţilor reprezintă sumele plătite salariaţilor drept avans

chenzinal, care ulterior se vor reţine din salariu.

92

Bibliografie:- FLAVIUS MEGHISAN : :Strategii concurentiale de marketing”. Universitatea de

stta din Pitesti, 2010

- AURELIA TITIRCA: „Contabilitatea instituţiilor publice”, Universitatea Titu

Maiorescu, Bucureşti, 2005

- AURELIA TITIRCA: „Performanţa financiară a întreprinderii între realitate şi

creativitate”, Editura Economica, Bucureşti, 2005

- MIHAELA IONESCU, „Contabilitatea manageriala”, Universitatea de stat din

Pitesti , 2008

- FLORIN RISTEA: „Contabilitatea financiara ”, Editura universitara Bucureşti,

2005.

- FLORIN RISTEA: „Baza si alternativ in contabilitatea întreprinderii”, Editura

Tribuna Economică, Bucureşti, 2005

- NEGRUTIU MAGDALENA, TRAIAN OVIDIU CALOTA, „Introducere in

contabilitate”, Bucuresti, editura U.T.M., 2006.

- TRAIAN OVIDIU CALOTA: „Contabilitatea financiara pentru afaceri”, Editura

universităţii Româno-britanice, 2008

- IASB, Standarde Internaţionale de Raportare Financiară, Ed. CECCAR, traducere,

Bucureşti, 2006

- O.M.F.P. nr. 1752 / 2005 privind aprobarea reglementarilor de armonizare cu

directivele europene

93