CUPRINS

CAPITOLUL I: ALCALOIZII................................................................................................3

1.1. INTRODUCERE....................................................................................................................31.2. ISTORIC..............................................................................................................................51.3. RĂSPÂNDIRE.......................................................................................................................81.4. LOCALIZARE.......................................................................................................................91.5. STRUCTURĂ........................................................................................................................91.6. CLASIFICARE......................................................................................................................91.7. EXTRACŢIE, IDENTIFICARE, DOZARE.................................................................................111.8. PURIFICAREA ALCALOIZILOR............................................................................................121.9. IDENTIFICARE..................................................................................................................121.10. ACŢIUNE FARMACOTOXICOLOGICĂ.................................................................................131.11. TOXICITATEA ALCALOIZILOR...........................................................................................14

CAPITOLUL II: SISTEMUL NERVOS CENTRAL..........................................................15

CAPITOLUL III: DROGURI CU PRINCIPII ACTIVE CU AZOT ÎN MOLECULĂ..17

CAPITOLUL IV: ALCALOIZI CU NUCLEU PIROLIC, PIROLIDINIC.....................19

4.1. BIOGENEZĂ......................................................................................................................19

CAPITOLUL V: ALCALOIZI CU NUCLEU PIRIDINIC, PIPERIDINIC.....................20

5.1. BIOGENEZĂ......................................................................................................................205.2. PREZENTARE PLANTE.......................................................................................................20

CAPITOLUL VI: ALCALOIZII CU NUCLEU PIRIDINIC LEGAT DE PIROLIDINĂ SAU PIPERIDINĂ..................................................................................................................29

6.1. FOLIUM NICOTIANAE. FRUNZĂ DE TUTUN........................................................................296.2. FOLIUM HYOSCYAMI. FRUNZĂ DE MĂSELARIŢĂ.................................................................326.3. CORTEX CHINAE. SCOARŢĂ DE CHINA..............................................................................33

CAPITOLUL VII: ALCALOIZI CU NUCLEU PURINIC...............................................38

7.1. SEMEN COFFEAE. SEMINŢE DE CAFEA..............................................................................407.2. NICOTINA.........................................................................................................................43

CONCLUZII............................................................................................................................50

BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................52

1

ARGUMENT

2

Lucrarea de faţă prezintă finalul acumulării noţiunilor teoretice în orele de

curs şcolar, referitoare la plante, modul lor de acţiune, unele neajunsuri ale

administrării acestora, căile şi mecanismul lor de acţiune.

În alegerea acestei profesii a contat preocuparea mea pentru studiul

plantelor, noţiunile teoretice găsindu-şi aplicare în timpul stagiului practic

efectuat în unitaţile „Plafar”.

Am observat importanţa cunoaşterii plantelor în ceea ce priveşte acţiunea

şi reacţiile adverse produse.

Dintre capitolele studiate, m-am oprit la studierea aprofundată a plantelor

şi substanţelor active, din această grupă facând parte cele care conţin

alcaloizi.

În această grupă intră şi aşa-numitele droguri, adică narcoticele şi

stupefiantele, cum sunt: morfina şi derivaţii săi (heroină), haşiş, nicotina şi

altele, care din păcate scurtează viaţa sau seceră în fiecare an zeci sau chiar

sute de mii de vieţi, în special în rândul tinerilor.

CAPITOLUL I: ALCALOIZII

1.1. Introducere

Alcaloizii sunt substanţe organice azotate, în general, de origine vegetală,

heterociclice, alcaline, cu structuri chimice complexe şi variate, care pot

3

produce efecte fiziologice considerabile asupra omului şi animalelor, în doze

mari, chiar moartea.

La ora actuală, se cunosc, aproximativ 5000 de alcaloizi. Recent au fost

puşi în evidenţă şi la unele specii de animale.

Spectrul prezenţei alcaloizilor în lumea vegetală este deosebit de

neuniform. La ciuperci există numai câteva specii la care se află alcaloizi,

bunăoară în scleroţii de la Claviceps purpurea se află ergotamina. Dintre

Pteridophytae, numai familiile Equisetaceae şi Lycopodiaceae au câteva

specii care prezintă alcaloizi. De asemenea, la gimnosperme numai în

familiile Ephedreaceae şi Taxaceae există specii care conţin alcaloizi. Se

apreciează că la angiosperm, este peste 20% din specii conţin aceste

substanţe. În cadrul acestora, alcaloizii sunt fost răspândiţi la dicotiledonate

şi, în mod deosebit, la familiile: Papaveraceae, Solanaceae, Rutaceae,

Rubiaceae, Apocynaceae, Runanculaceae, Berberidaceae, Fabaceae,

Loganiaceae, Lauraceae, Asteraceae, Lobeliaceae, Erytroxylaceae,

Sterculiaceae etc. la monocotiledonate, alcaloizii se găsesc la specii din

familiile Liliaceae şi Amaryllidaceae. De remarcat, este faptul că o aceeaşi

specie poate conţine mai mulţi alcaloizi. De exemplu, în opium, latexul de la

specia Papaver Somniferul (macul), se află trei grupe de alcaloizi, iar în

speciile genului Cinchona (arborii de chinină) se află într-o proporţie mai

mică sau mai mare, patru tipuri de alcaloizi principali: chinina, chinidina,

cinconina, cinconidina.

În celule, alcaloizii se acumulează în sucul vacuolar în diferite forme:

baze, săruri ale acizilor organici, combinaţii ale taninurilor, săruri ale acizilor

anorganici. În ceea ce priveşte localizarea în plantă, aceştia se concentrază în

diferite organe: frunze (Thea sinensis, Erytroxylon coca), seminţe (Strychnos

nus vomica, Cola sp., Theobroma cacao, Coffea arabica, Laburnum

anagyroides etc) în fructe (Papaver somniferum), rădăcini, bulbi, rizomi

(Aconitum tauricum, Colchicum autumnale, Atropa belladonna), scoarţe

4

(Berberis vulgaris, Cinchona sp.), în flori (narcissus poeticus) şi elemente

florale (petale de Papaver rhoeas).

Cercetări moderne au demonstrat influenţa unor factori (condiţiile de

mediu, perioada de vegetaţie, zona geografică) asupra cantităţii de alcaloizi şi,

implicit, găsirea unor posibilităţi pentru sporirea cantităţii acestora în corpul

plantelor.

Rolul fiziologic al alcaloizilor în corpul plantelor nu este încă elucidat.

Se consideră că, alcaloizii ar constitui mijloace de apărare împotriva

dăunătorilor. Alte opinii susţin participarea acestora în reacţiile celulare redox

şi în metabolismul plantei, ca surse de azot organic.

Acţiunea farmacologică a alcaloizilor este cunoscută şi folosită din

timpuri străvechi. În general, alcaloizii acţionează asupra sistemului nervos,

fie depresori sau paralizanţi (morfina, codeina, rezerpina, scopolamina), fie ca

stimulenţi (cafeina, strichina). De asemenea, alcaloizii mai prezintă şi alte

acţiuni, ceea ce îi face să aibă o largă aplicabilitate în practica medicală:

anestezică locală (cocaina), antiseptică (papaverina), antitumorală

(vincristina, vinblastina), hipotensivă (rezerpina, vincamina), curarizantă (de

relaxare a musculaturii striate) (tubucurarina) etc.

1.2. Istoric

Acţiunea toxică sau curativă a plantelor medicinale a fost cunoscută din

cele mai vechi timpuri, încă din vremurile preistorice, dupa cum consideră

arheologii Arlette Leroi Gourhan şi Ralph Salecki. Aceştia au descoperit într-

o zonă situată la nord de Bagdad, alături de rămaşiţe umane, de tipul celor din

Neanderthal, urme de plante cunoscute pentru proprietăţile lor medicinale. Or,

5

după cum se ştie omul din Neanderthal a trăit acum cel putin 60000 ani. Omul

primitiv a separat produsele toxice, de cele folositoare pentru alimentaţie, el

întâlnindu-se la fiecare pas cu diferite acţiuni şi a căutat în jurul lor tot ceea ce

îi putea alina durerile când era bolnav. Cucuta se cunoştea din vremea lui

Socrate şi grecii administrau o băutură cu extract de cucută condamnaţilor la

moarte. Efectul stimulant al frunzelor de coca (Erytroxylon coca) era

cunoscut de poporul incaş, care foloseşte aceste frunze pentru mărirea

rezistenţei fizice. Amerindienii cunoşteau de multă vreme rolul excitant şi

defatigant al frunzelor mestecate de coca, dar şi efectele dezastruoase asupra

organismului în momentul cînd era introdusă în organism în doze prea mari.

Din acest motiv ei mestecau aceste frunze , în maniera indicată de practicile

tradiţionale, spre a înfrânge foamea şi în special oboseala dată de distanţele

imense. Poetul Abraham Cowley compune la vremea sa chiar un poem,

dedicat virtuţilor acestei plante, care se încheie cu următoarele trei versuri:

Trei frunze ajung pentru 6 zile de marş

Omul din Quito înzestrat cu această provizie

Poate străbate întinşii Anzi, scăldaţi în nori.

Tot ei cunoşteau proprietăţile antimalarice ale scoarţei de Cinchona

succirubra, după cum semnalează un călugar augustin, Calaugha, care în 1639

publică într-o carte religioasă apărută în Spania următorul fragment:

În regiunea Loxa creşte un arbore pe care locuitorii îl numesc arborele

de friguri, şi a cărui coajă, de culoarea scorţişoarei, transformată în pulbere

şi administrată într-o cantitate echivalentă cu greutatea a două monede mici

de argint şi dizolvată într-o băutură, vindecă febra şi accesele ei; ea a dat

rezultate miraculoase în Lima .

Opiul, un produs răşinos obţinut din capsulele macului, era folosit din

cele mai vechi timpuri.În antichitate Teofrast, şi Nicandros fac referinţe la

otrăvirea cu opiu, Nicandros fiind primul care ne lasă o descriere sumară a

intoxicaţiei: cel care bea o băutură în care intră şi suc de mac, cade într-un

6

somn profund; membrele i se răcesc, ochii devin ficşi, o sudoare abundentă

apare pe corp, faţa devine palidă, buzele i se umflă, ligamentele maxilarului

inferior se relaxează , unghiile devin livide, ochii îi cad în orbite. Cu toate

acestea, nu trebuie să te sperii de acest aspect, însă trebuie să îi admistrezi

repede bolnavului o băutură caldă, preparată din vin amestecat cu miere şi

să i se scuture corpul cu energie, astfel ca bolnavul să vomite.

Dioscorides, în secolul I e.n., cunoştea perfect metoda de colectare şi

preparare a opiului, iar recomandările sale pentru prepararea siropului de mac,

numit diacodion, sunt în esentă nemodificate în farmacopeile moderne.

Celebra băutură a zeilor din Olimp, cunoscută şi sub denumirea de ambrozie,

este mai mult ca sigur că nu a fost altceva decât un obişnuit decoct de haşiş.

Aceeaşi băutură investită cu aceleaşi virtuţi de imortalitate o găsim şi în

mitologia hindusă sub denumirea de amrita. O altă băutură celebră a

mitologiei elene -nephentes- şi care mult timp a fost considerată ca fiind un

produs al imaginaţiei prodigioase a lui Homer, există ca atare. Această

băutură dând uitare durerii şi necazurilor, după cum se precizează în

Odiseea, nu este decât un produs pe bază de opiu. Tot in Odiseea se

precizează că această băutură intră în Grecia prin Elena, celebra soţie a

regelui spartan Menelaos, care la rândul ei, o primeşte de la egipteanca

Polydamna, soţia lui Thomis, căci în Egipt în special pământul roditor

produce un mare număr de plante, unele salutare altele mortale. Graţie

papirusului descoperit in 1873 de Georg Moritz Ebers şi care datează din anul

1550 î.e.n., respectiv din cea de a XVIII-a dinastie găsim dovezi

incontestabile despre cunoaşterea de către urmaşii lui Amenophis I a virtuţilor

halucinogene şi sedative ale opiului. Acest papirus care pe bună dreptate

poate fi considerat cel mai vechi tratat de medicină al omenirii, menţionează

existenţa a circa 700 de remedii, între care intră cele pe baza de opiu, toate

consemnate in papirusul Ebers. Vechii cretani adorau pe o aşa numită zeiţă a

macilor, care era Mnemosyne şi care în acelaşi timp era şi mama Muzelor, iar

7

macul, respectiv Papaver somniferum, este după cum ştim depozitarul a

numeroase principii halucinogene. Plinius cel Bătrân descrie în celebra sa

carte Istoria naturală efectele seminţelor de mac, planta pe care o aşează în

categoria ierburilor care aduc înaintea ochilor fantome şi iluzii distractive şi

agreabile.

Otrăvitorii de profesie din Evul Mediu întrebuinţau adesea plante

otrăvitoare ca belladona, pentru a produce un tip de intoxicaţie adeseori cu

acţiune prelungită.

Acest fapt l-a determinat pe

Linné să numească planta Atropa

belladona, după Atropos, una

dintre cele 3 ursitoare, cea care taie

firul vieţii. În anul 1817 farmacistul

Sertürner, din Hanovra, atrage

atenţia asupra pricipului extras din

opiu, pe care îl denumeşte

morphium dupa Morfeu, zeul nopţii

şi al somnului, care subliniază

efectul de bază al morfinei.

1.3. Răspândire

Odată cu această descoperire, putem spune că începe cu adevărat studiul

alcaloizilor, iar de aceşti compuşi azotaţi îşi leagă numele numeroşi oameni

de ştiinţă: chimiştii şi farmaciştii Pelletier şi Caventou, Woskressenski,

Dumas, Robiquet, Laurent, Gerhardt, Lassaigne, Roussin, Tanret. În 1818

Caventou şi Pelletier descoperă stricnina, pe care o izolează din nuca vomică

8

(Nux vomica). În 1820 Runge găseşte chinina în scoarţa de quinquina

(Cinchona succirubra) şi cafeina în cafea (Coffea arabica). În 1827 Gieseke

reuşeşte să extragă coniina din cucută (Conium maculatum), Passell şi

Reinmann separă nicotina (1828) din frunzele de tutun (Nicotiana tabacum),

iar în 1831 Mein obţine atropina prin tratarea belladonnei.

În majoritatea cazurilor, alcaloizii au fost izolaţi din Angiospermae, 10-

15% din aceste plante putând sintetiza alcaloizii, unele familii având chiar o

tendinţă pronunţată de biosinteză: Annonaceae, Apocynaceae, Asteraceae

(subfamilia Senecioneae), Berberidaceae, Boraginaceae, Convolvulaceae,

Erytroxylaceae, Loganiaceae, Magnoliaceae, Papaveraceae, Solanaceae,

(Dicotiledonate), Amarylidaceae şi Liliaceae (Monocotiledonate).

Cantităţile în care se găsesc alcaloizii variază în limite foarte largi, de

obicei în plante se găsesc amestecuri de alcaloizi în care un alcaloid este

majoritar. Alcaloizii au o răspândire inegală în organele plantelor:

o atropina - 0,30% în frunze, 0,45% în rădăcini;

o chinina - prezentă numai în scoarţă, lipseşte în frunze.

Deşi majoritatea alcaloizilor sunt izolaţi din regnul vegetal, s-a confirmat

existenţa lor şi în regnul animal: ordinul Urodales (salamandre), sau

Anourales (broaşte) genurile Buffo, Phyllobates ( potenţial neurotoxic),

Arthropode, Coleoptere, Neuroptere, Myriapode, Spongieri.

1.4. Localizare

Alcaloizii se găsesc în vacuolele plantelor, sub forma de săruri cu diferiţi

acizi (acid benzoic, citric, meconic, tartric. etc), sau în combinaţii tanice, însă

se mai pot găsi şi sub formă de baze cuaternare sau terţiare .

9

1.5. Structură

Alcaloizii au cel puţin un atom de azot heterociclic, acesta fiind de cele

mai multe ori terţiar, mai rar cuaternar. Heterociclurile se pot condensa între

ele sau cu alte cicluri astfel încât moleculele alcaloizilor pot deveni de tip

policiclic sau macrociclic. Datorită grefării pe nucleu a numeroase grupări

funcţionale, unii alcaloizi pot prezenta caracter fenolic (morfina), alţii de tipul

atropinei , reserpinei pot forma esteri, eteri (codeina) sau alcaloizi glicozidati

(solanina din cartof). De obicei au activitate optică, fiind levogiri (cei mai des

întâlniţi şi cu cea mai mare activitate farmacologică) sau dextrogiri, activitate

imprimată de atomii de carbon ai acizilor cu care se esterifică: (acidul tropic,

în cazul hiosciaminei şi scopolaminei). Şi orientarea substituenţilor în

poziţiile S sau R conferă modificarea acţiunii farmacologice (chinina - 8S, 9R

este antimalaric, în timp ce chinidina - 8R, 9S este antiaritmic clasa 1A,

conform clasificării lui Vaughan Williams).

1.6. Clasificare

În mod curent alcaloizii se clasifică atât pe criteriul structurii chimice, cât

şi pe cel al originii lor. Astfel, alcaloizii cunoscuţi se împart în următoarele

categorii:

Grup Reprezentanţi

Derivaţi de piridină piperină, coniină, trigonelină, arecaidină,

guvacină, pilocarpină, citizină, nicotină,

sparteină, peletierină.

10

Derivaţi de pirolidină higrină, cuscohigrină, nicotină.

Derivaţi de tropan atropină, cocaină, ecgonină, scopolamină.

Derivaţi de chinolină chinină, chinidină, dihidrochinină,

dihidrochinidină, stricnină, brucină, veratrină,

cevadină.

Derivaţi de izochinolină Alcaloizii din opiu: morfină, codeină, tebaină,

papaverină, narcotină, sanguinarină, narceină,

hidrastină, berberină.

Derivaţi de fenetilamină mescalină, efedrină.

Derivaţi de indolo Derivate de triptamină: dimetiltriptamină

(DMT), NMT, psilocibină, serotonină,

melatonină;

o Ergoline: alcaloizii din ergot: ergină,

ergotamină, acid lisergic, etc.; derivaţi ai

acidului lisergic (LSD);

o Beta-carboline: harmină, yohimbină, reserpină,

emetină.

Derivaţi de purină Derivaţi de xantină: cofeină, teobromină,

theofilină.

Terpeneo Din aconit: aconitină;

o Steroli: solanină, samandarină.

Derivaţi de betaină (cu

azot cuaternar)

muscarină, colină, neurină.

11

După precursorul biosintetic, alcaloizii pot fi grupaţi în :

Precursor Reprezentanţi - tipul de alcaloid

Ornitină alcaloizii pirolidinic, pirolizidinici si tropanic.

Lisină alcaloizii piperidinici, piridinici, chinolizidinici.

Fenilalanină şi Tirosină alcaloizii izochinolinici, galantaminici; tot din

aceşti precursori provin şi unii protoalcaloizi

(efedrina, catinona, capasaicina) şi betalaine

(indicaxantina).

Triptofan alcaloizii indolici de diferite tipuri : eserinic,

beta carbolinic, yohimbanic, stricninic, lisergic,

dar şi protoalcaloizii psilocina şi psilocibina.

Acid antranilic alcaloizii acridinici şi chinazolonici.

Histidină alcaloizii imidazolici.

Acid mevalonic sau

AcetilCoA

alcaloizii terpenici şi sterolici.

Baze purinice alcaloizi purinici

1.7. Extracţie, identificare, dozare

Trebuie ţinut cont de natura şi structura lor, astfel:

Antrenarea cu vapori de apă (alcaloizi volatili) se aplică pentru coniină,

nicotină, sparteină.

12

Extracţia cu solvenţi apolari (benzen, cloroform, eter) se aplică

alcaloizilor terţiari. Această operaţie cuprinde două etape:

1.deplasarea alcaloizilor sub formă de baze.

2.extracţia propriu-zisă şi purificarea (se efectuează la rece, prin agitare

şi extracţie repetată, în aparat Soxhlet, iar la alegerea solventului trebuie ţinut

cont de toxicitatea acestuia, inflamabilitate, usurinţa recuperării acestuia

pentru o refolosire ulterioară.

Extracţia cu solvenţi polari (alcool concentrat sau 40-70%) se

efectuează la rece (macerare, percolare) sau la cald (refluxare).

1.8. Purificarea alcaloizilor

Are loc prin mai multe procedee:

Uşurinţa de deplasare a alcaloizilor bază în alcaloizi sare (cu ajutorul

acizilor anorganici sau organici), sau din alcaloid-sare în alcaloid bază (prin

alcalinizare la pH 8-9) şi extracţie cu solvent apolar;

Reţinerea pe răşini schimbătoare de ioni, urmată de eluţia de pe acestea cu

acizi tari;

Precipitarea sub formă de iodomercuraţi, reineckaţi, picraţi.

1.9. Identificare

Se face prin reacţii de precipitare cu reactivii generali (care conţin metale

sau metaloizi: mercur, bismut, tungsten, iod) reactivii generali de precipitare

sint alcătuiţi din

ioduri complexe;

acizi anorganici complecşi;

săruri ale metalelor grele;

combinaţii organice sau anorganice.

13

Toţi alcaloizii dau cu aceşti reactivi precipitate albe, galbene sau

portocalii-brune.

Aceste reacţii sunt specifice tuturor substanţelor azotate, dar şi substanţelor

neazotate care dau ioduri duble (cumarine, furanocromone, lignani), după

cum există şi alcaloizi care nu precipită cu aceşti reactivi (alcaloizii purinici).

Există şi reacţiile caracteristice (în general de culoare) care se folosesc pentru

identificare:

reacţia Vitali-Morin folosită pentru alcaloizii tropanici: în prezenţa HNO3

fumans şi a KOH alcoolic, se formează esteri nitrici sau nitroderivaţi, violeţi

(în prezenţă de acetonă creşte stabilitatea - reacţie utilizată în

fotocolorimetrie);

reacţia murexidului - pentru alcaloizii purinici: clorat de potasiu în mediu

de HCl (formare de acid purpuric), în prezenţă de amoniac se transformă în

sarea de amoniu a acidului purpuric, de culoare roşie-violetă;

soluţia de vanilal 1% în acid fosforic - identificarea glicoalcaloizilor;

reacţia Oberlin Zeisel: sol. de clorură ferică 1-5% în mediu de acid

percloric - alcaloizii din Rauwolfia;

radiaţiile UV -alcaloizi din Chinae cortex după tratare cu acid formic.

1.10. Acţiune farmacotoxicologică

Unii cercetatori consideră că alcaloizii, datorită toxicităţii lor sunt

substanţe de apărare ale plantelor împotriva dăunatorilor, ei fiind toxici pentru

majoritatea animalelor (exceptie iepurii care pot consuma frunze de Atropa

belladonna, fără a suferi intoxicaţii datorita prezentei unei enzime numita

tropanon esteraza). Alţii consideră alcaloizii ca depozitare a azotului organic,

există şi ipoteza că ar avea un anumit rol în transformarile biosintetice ale

unor substanţe, sau mai nou că asigură protecţia plantelor împotriva acţiunii

14

nocive a oxigenului singlet O2. Datorită faptului că structura alcaloizilor este

extrem de variată, şi acţiunea lor este complexă:

SNC : alcaloizii stimulanţi (cafeină, stricnină), depresoare (morfină);

SNV : alcaloizi simpatomimetici (cocaină efedrină), simpatolitici

(yohimbină), anticolinergici (atropină), ganglioplegici (nicotină, sparteină);

receptori adrenergici, dopaminergici sau serotoninergici (alcaloizii din

Secale cornutum);

Celulele maligne unde pot prezenta acţiune citostatică : vinblastina,

vincristina);

Paraziţi ( chinină).

1.11. Toxicitatea alcaloizilor

Sunt substanţe foarte toxice, în doze relativ mici. Ei pot acţiona asupra

diferitelor sisteme:

Vincristina are efecte neurotoxice centrale;

Vinblastina (alcaloid antimitotic) este un puternic leucopeniant şi

determină tulburări gastrointestinale şi neurologice;

Aconitina este toxic al centrilor bulbari;

Chinina şi morfina determină depresie respiratorie;

Cocaina şi morfina determină farmacodependenţă.

15

CAPITOLUL II: SISTEMUL NERVOS CENTRAL

Sistemul nervos central:

1. creier;

2. SNC (creier+măduva spinării);

3. măduva spinării.

Sistemul nervos central (SNC) ocupă cea mai mare parte a sistemului

nervos, şi împreună cu sistemul nervos periferic, îndeplineşte funcţia de

control al comportamentului. Dezvoltările din anii ‘50 din domeniul

ciberneticii, au fost adoptate si de neuroştiinţe, astfel încât SNC este văzut ca

un sistem care are rolul de a procesa informaţii (senzoriale) şi de a genera un

comportament.

Dezvoltare. Sistemul nervos central îşi are originile în placa neurală, o

regiune din ectoderm, stratul exterior dintre straturile embrionului. Tubul

neural se diferenţiază progresiv, mai întâi în măduva spinării (partea

16

caudală) şi în creier (partea rostrală), iar apoi creierul se diferenţează în

trunchiul cerebral şi prozencefal. În final, trunchiul cerebral se divide în

rombencefal şi mezencefal, iar prozencefalul în diencefal şi telencefal.

Sisteme de protecţie. SNC beneficiază de o protecţie sporită, atât

mecanică cât şi chimică, faţă de sistemul nervos periferic. El este acoperit de

meninge, iar creierul este protejat de craniu, în timp ce măduva spinării este

protejată de vertebre. Bariera hematoencefalică protejează creierul de

virusuri sau substanţe care îi pot dăuna; doar cele mai mici molecule pot

pătrunde în interiorul sau.

Evoluţie.Modelul de bază pentru SNC se conservă de-a lungul evoluţiei

vertebratelor: direcţia de dezvoltare este spre o telencefalizare progresivă. În

timp ce în creierul reptilian această regiune este doar un apendice al bulbului

olfactiv, ea reprezintă majoritatea volumului creierului mamiferelor.

Sistem nervos vegetativ

Cerebral Peduncle= Peduncul cerebral Mesencephalic duct= Ductul

mezencefalic Pituitary Gland= Glanda pituitarǎ Pineal Gland= Glanda

pinealǎ.

17

CAPITOLUL III: DROGURI CU PRINCIPII ACTIVE CU AZOT

ÎN MOLECULĂ

Plantele, ca şi animalele, conţin numeroase componente cu azot în

moleculă. Multă vreme s-a crezut că numai animalele sunt capabile să

biosintetizeze substanţe azotate. Izolarea morfinei din opiu către Sertürner în

1904 a fost prima dovadă că şi plantele conţin substanţe cu character

“alcalin”.

Azi se ştie că plantele nu numai că conţin numeroase substanţe azotate,

dar că sunt singurele capabile să asimileze azotul anorganic, regnul animal

fiindu-le tributar din acest punct de vedere. Plantele preiau din sol azotul fixat

sub formă de combinaţiuni organice, primul stadiu al acestui proces fiind

biosinteza aminoacizilor. Plantele sunt singurele capabile să biosintetizeze toţi

aminoacizii, animalele trebuind să-şi procure prin hrană aminoacizii esenţiali.

Din aminoacizi, plantele îşi biosintetizează celelalte componente cu azot

în moleculă. Unele din aceste componente sunt comune regnului vegetal şi

animal, altele sunt specifice plantelor. Acestea din urmă reprezintă marea

majoritate a principiilor active din drogurile medicinale cu principii active cu

azot în moleculă. Grupul cel mai important de substanţe azotate specifice

regnului vegetal îl formează alcaloizii.

Delimitarea alcaloizilor faţă de alte substanţe cu azot în moleculă este

dificilă şi mai mult sau mai puţin convenţională. În ultimul timp această

delimitare, ca şi clasificarea substanţelor cu azt în moleculă care dau naştere

la confuzii când este vorba de delimitarea alcaloizilor, se face pe bază

18

biogenetică. Aceste sunbstanţe se clasifică în alcaloizi propriu-zişi,

pseudoalcaloizi, protoalcaloizi şi amine biogene.

Alcaloizii propriu-zişi sunt baze cu azotul în heterociclu care au în

structura lor scheletul unor aminoacizi, de regulă legaţi cu un alt fragment

structural fără azot.

Pseudoalcaloizii au de asemenea în heterociclul, dar structura lor de bază

nu se formează din aminoacizi.

Protoalcaloizii se formează, ca şi alcaloizii propriu-zişi din aminoacizi,

uneori legaţi de o altă particulă structurală, dar nu au azotul în heterociclu.

Aminele biogene sunt compuşi cu structură simplă, ce se formează din

aminoacizi, uneori numai prin simplă decarboxilare a acestora. Între aminele

biogene şi protoalcaloizi diferenţa constă mai ales în gradul de complexitate

al structurii lor, protoalcaloizii având structura mai complicată ca aminele

biogene. Unii autori care cuprind protoalcaloizii în grupa alcaloizilor propriu-

zişi.

În afară de drogurile cu principiile active cu azot în moleculă specifice

regnului vegetal şi care din punct de vedere biogenetic fac parte dintre

substanţele secundare, capitolul mai curpinde droguri care au importanţă

medicinală şi farmaceutică pentru conţinutul lor în substanţe cu azot în

moleculă ce fac parte dintre substanţe fundamentale şi anume dintre protide.

19

CAPITOLUL IV: ALCALOIZI CU NUCLEU PIROLIC,

PIROLIDINIC

Alcaloizii cu nucleu pirolic, pirolinic, dar în special pirolidinic, având o

structură simplă sunt destul de larg răspândiţi.

Au fost găsiţi în familiile Papaveraceae, Eriuthroxylaceae, Solanaceae,

Umbeliferae, Piperaceae, Convulvolaceae, Valerianaceae.

4.1. Biogeneză

Alcaloizii cu nucleu pirolic, pirolidinic se formează pe mai multe căi,

putând avea ca precursor ac.glutamic, prolină, ornitină sau putresceină.

Alcaloizii cu nucleu pirolic sunt întâlniţi în droguri medicinale. Amintim

peril-x-meticetona izolată din rădăcina proaspătă de Valeriana officinalis.

Dintre alcaloizii cu nucleu pirolidinic cei mai cunoscuţi sunt higrina şi

cuschigrina. Ambii alcaloizi sunt lichizi şi au fost găsiţi în frunzele de

Erythroxylon coca, Atropa belladonna şi alte specii, făcând parte din alcaloizii

secundari ai acestor droguri.

20

CAPITOLUL V: ALCALOIZI CU NUCLEU PIRIDINIC,

PIPERIDINIC

Alcaloizii cu nucleu piridinic se cunosc foarte puţini. Un asemenea

alcaloid este ricinina din Ricinus communis.

Este de fapt un derivat de dihidropiridină cu structura 1-metil-3-cian-4-

metoxi-2-piridonă.

Alcaloizii cu nucleu piperidinic sunt mai numeroşi. Unii dintre ei

constituie principiile active ale unor droguri medicinale.

5.1. Biogeneză

Alcaloizii cu nucleu piridinic, piperidinic, ca şi alcaloizii cu nucleu

pirolic, pirolidinic, se formează pe mai multe căi biogenetice, după cum

nucleul este substituit în poziţia α şi β. Alcaloizii cu substituienţi în poziţia β

au ca precursor ac.nicotinic, care se biosintetizează fie din glicerol şi

ac.aspartic, fie din ac.antranilic, un produs de degradare al triptofanului.

Alcaloizii substituienţi în poziţia α, ca peleterina, lobelina, au ca

precursor lizina care se ciclizează prin desaminare.

Pentru coniină s-a demonstrat şi o biosinteză din acetat, prin încorporarea

unei grupări amino la lanţul policetonic şi ciclizare.

5.2. Prezentare plante

21

5.2.1. Herba Conii. Iarbă de cucută

Se obţine de la specia Conium maculatum L.-cucută- (Umbelliferae).

Răspândire geografică. Specia este larg răspândită în Europa, Asia,

America de Nord, Nordul şi Sudul Africii. Creşte pe marginea drumurilor,

prin şanţuri, în locuri umbroase.

Descrierea plantei. (Flora RSR, vol VI). Obţinerea drogului. Mai de mult

toată partea aeriană a fost oficinală. Astăzi nu se mai utilizează din cauza

toxicităţii foarte maril. Se utilizau numai frunzele sau numai fructele.

Din punct de vedere farmacognostic aceste fructe mai prezintă interes şi

fiindcă pot constitui o substituire sau falsificare periculoasă a fructelor de

Pimpinella anisum, sau a altor umbelifere.

Descrierea drogului. Drogul Herba Conii este format din tulpini, frunze

şi flori. Caracteristice pentru acest drog sunt moleculele de culoare brun-

violaceae de pe tulpini şi paţiolul frunzelor. Toată planta are un miros

caracteristic de urină de şoarece.

Fructele sunt diachene, de obicei separate, ovoide.

Compoziţie chimică. Umbeliferele conţin în general, uleiuri volatile,

cumarine, flavone, cromone, compuşi acetilenici. Conium maculatum este o

excepţie. Planta conţine în toate părţile ei alcaloizi.

Alcaloidul principal este coniina sau cicutina, un lichid incolor, cu

puternic caracter bazic, antrenabil cu vapori de apă. A fost unul dintre primii

alcaloizi izolaţi (1827) şi primul alcaloid preparat sintetic (1886).

Alături de coniină (α-propilpiperidină) s-au mai izolat derivatul metilat la

azot, o bază nesaturată coniceina, tot luchide, şi doi alcaloizi oxigenaţi, solizi,

conhidrina şi pseudoconhidrina, care au câte o grupare alcoolică secundară.

Conţinutul în alcaloizi totali variază în plantă după organe şi sezon.

Fructele necoapte sunt cele mai bogate în alcaloizi: ele pot conţine până la

22

2%. Fructele coapte nu conţin decât 0,7-1%, frunzele conţin în jur de 0,2%,

iar tulpina numai 0,05%. Prin păstrare alcaloizii se degradează repede. Un

drog vechi poate să nu mai conţină alcaloizi.

Acţiune farmaceutică, utilizare. Cucuta este o plantă foarte toxică, în

special pentru om: 6-8 g de frunze pot provoca accidente mortale, toxicitatea

sa era cunoscută şi în antichitate. Se presupune că Socrate a fost omorât cu o

decocţie de cucută.

Coniina are o acţiune, întâi excitantă, apoi inhibantă a terminaţiunii

nervilor motori. În doze toxice se produce paralizia progresivă a muşchilor

respiratori şi moarte prin stop respirator.

Herba Conii a fost întrebuinţată, într-o vreme, contra spasmelor

organelor respiratorii, iar extractul de fructe sub formă de emplastru ca

analgezic în nevralgii şi dureri canceroase. Din cauza toxicităţii prea mari, azi

nu se mai întrebuinţează.

La noi specia este comună în toată ţara. Ea poate fi cauza accidentelor

mortale, mai ales la copii.

5.2.2. Cortex Granati. Scoarţă de granată, sau de rodie

Se obţine de la specia Punica

granatum L.-granată, rodie-

(Punicaceae).

Răspândire geografică. Specia

este originară din nord-vestul

Indiei, din Persia, Afganistan.

Creşte spontan şi în Asia Mică şi

Grecia. A fost neutraliată în tot

bazinul Mării Mediterane, unde

este şi mult cultivată.

23

Cultura acestei specii se practică din timpuri antice, fructele fiind

consumate ca poame. Romanii considerau provenienţa cea mai bună în

Cartagina, de unde şi numele de punica. Este cultivată şi astăzi în aproape

toate ţările cu climă temperată.

Descrierea plantei. (Flora RSR, vol. V).Obţinerea drogului. În scop

medicinal se recoltează toamna scoarţa rădăcinii, de culoare gri-gălbuie, sau

brun-roşcată, cu faţa externă fisurată, iar cea internă netedă, fără miros, cu

gust astringent, puţin amărui. Scoarţa tulpinii, de aspect similar, prezintă

lenticele.

Compoziţie chimică. Scoarţa conţine alcaloizi cu structură foarte

asemănătoare, ceea ce a făcut ca studiul şi separarea lor să fie mult

îngreunată. Primul alcaloid a fost izolat în 1878 de Tanret şi denumit

peletierină, atribuindu-i-se o structură aldehidică. Ulterior s-a constatat că

peletierina este o substanţă foarte instabilă şi că ceea ce spa izolat ca alcaloid

major este izopeletierina. Toţi aceşti alcaloizi sunt lichizi.

Pseudopeletierina este un alcaloid cristalizat, înrudit biogenetic cu

alcaloizii tropanici, fiind omologul superior al tropinonei.

24

Conţinutul în alcaloizi total variază între 0,30-0,70% scoarţa rădăcinii

fiind mai bogată ca cea a tulpinii.

Pe lângă alcaloizi scoarţa mai conţine 20-22% tanin, ac.galic şi ac.elagic.

Acţiune farmacologică, utilizare. Scoarţa, prin conţinutul în alcaloizi, are

acţiune antihelmintică, cu deosebire eficace contra teniei. Acţiunea este

cunoscută şi utilizată încă din antichitate, fiind amintită de Dioscoride şi

Pliniu.

Componentul cel mai activ al scoarţei este izopeletierina. Peletierina şi

pseudopeletierina sunt inactive. Preparatele galenice din scoarţă sunt mai bine

tolerate, ca alcaloizi izolaţi.

Scoarţa conţine o cantitate mare de tanin, care deşi este iritant pentru

mucoasa stomacală, fiind combinat cu alcaloizii, împiedică absorbţia acestora

de către organismul gazdă. Alcaloizii nu sunt lipsiţi de toxicitate. Ei pot

provoca greaţă, ameţeli şi tulburări vizuale.

Drogul nu se mai întrebuinţează. A fost înlocuit cu un produs preparat

din tanin în amestec cu circa 20% alcaloizi izolaţi din scoarţă, şi denumit

Pelletirenium tanicum.

De notat este faptul că fructele nu conţin alcaloizi. Coaja lor este bogată

în tanin, care le dă proprietăţi astringente, dar ele sunt comestibile.

La noi, specia nu este cultivată, drogul nu se importă şi nu se

întrebuinţează.

5.2.3. Herba Lobeliae. Iarbă de Lobelia inflată

Se obţine de la specia Lobelia

inflata L.- (Lobeliaceae).

Răspândire geografică. Specia

este originară din estul Americii de

Nord (SUA, Canada) unde creşte

spontan şi este cultivată. Cultura sa

este posibilă şi în Europa.

25

Descrierea plantei. (Flora RSR, vol IX). Obţinerea drogului. Se

recoltează toată partea aeriană la sfârşitul înfloririi, când o parte din capsule

sunt deja formate şi umflate. Se usucă la temperatură joasă. Temperatura

ridicată provoacă pierdere în conţinutul de alcaloizi.

Descrierea drogului. Drogul este format din 50-60% tulpini de culoare

galben-verde, cu peri aspri, din frunze de un verde pal, oval-obloge, sesile, cu

marginea crenelată şi din flori de culoare albastră-liliachie cu caliciul umflat.

Uneori conţine şi fructe. Mirosul slab, dar puţin iritant, iar gustul aminteşte pe

acela al tutunului.

Compoziţie chimică. Drogul conţine un număr mare de alcaloizi înrudiţi,

dintre care s-au izolat până acum peste douăzeci. Structura acestor alcaloizi a

fost elucidată de Wielad şi colaboratori (1929-1939) care a obţinut pentru

prima dată lobelina cristalizată.

Alcaloizii sunt derivaţi de piperidină sau de N-metilpiperidină, cu

substituienţi în poziţiile 2 şi 6, sau numai în 2, cei bisubstituienţi putând fi

simetrici sau nu. Alcaloizii pot fi grupaţi pe baza structurii lor de bază în

alcaloizi bisubstituiţi de tip lobelionol, lobelidion şi lobelidiol şi alcaloizi

monosubstuiţi de tip lobelol şi lobelon. Numeroşi alcaloizi din aceste grupe

diferă între ei prin substituienţii din poziţiile 8 şi 10, prin prezenţa în inelul

26

piperdinic a unei duble legături (aceşti derivaţi se denumesc cu prefixul izo-),

prin prezenţa sau absenţa metilului legat la azot (cei lipsiţi de metil se

denumesc cu prefixul nor-), prin izometrie cis-trans şi prin izometrie optică

creată de carbonii din poziţiile 2,6 şi uneori 8.

Alcaloidul cel mai important este lobelina, care este (-) cis difenil-8,10-

lobelionol. În cantitate mai mare se mai găsesc şi lobelanina (8,10-difenil-

lobelidion) şi lobelanidina (8,10-difenil-lobelidiol). Izolobinina (8-etil-10-

fenil-dehidrolobelionol) este un compus nesaturat care prezintă de asemenea

importanţă pentru acţiunea farmacologică a drogului.

Conţinutul lor în alcaloizii totali variază între 0,13-0,63%. Repartizarea

lor pe organe este inegală. Organele cele mai bogate în alcaloizi sunt florile şi

capsule imature; urmează rădăcinile şi tulpinile cu frunze.

Acţiune farmacologică, utilizare. Specia este cunoscută şi utilizată de

indienii din America de Nord încă din epoca precolumbină, pentru acţiunea sa

emetică şi ca succedaneu al tutunului, motiv pentru care se numeşte şi tutun

indian. Drogul a fost introdus în farmacopeea americană şi apoi în Europa pe

la începutul secolului al XIX- lea.

Lobelina este un excitant al sistemului nervos central, acţionând asupra

centrului respirator din bulb. În doze terapeutice măreşte frecvenţa şi

amplitudinea mişcărilor respiratorii. Asupra ganglionilor acţiunea lobelinei

este similară cu a nicotinei. Ceilalţi alcaloizi au aceeaţi acţiune, dar de 2-3 ori

mai slabă, având mai accentuată acţiunea emetică.

Alcaloizii, şi în special lobelina, se degradează repede în organism.

Administrarea cea mai eficientă este pe cale parentală, mai ales i.v. Lobelina

este un analeptic respirator, utilizat ca medicament de urgenţă în dispnee, în

asfixia noilor născuţi şi ca antidot în intoxicaţiile cu toxice respiratorii.

Stimularea respiratorie este de scurtă durată; de la jumătate la o oră.

27

Drogul Herba Lobeliae serveşte mai ales la extragerea lobelinei. Unele

preparate galenice se utilizează însă ca anstiastmatice şi expectorante. De

această acţiune sunt răspunzători în principal alcaloizii de tip izo. La noi

specia nu se cultivă, şi drogul nu este oficinal.

5.2.4. Semen Arecae. Nucă de betel

Se obţine de la specia Areca catechu L.-(Palmae)

Răspândire geografică. Specia este răapîndită în Indonezia şi insulele din

mările sudice. Se cultivă în India, Pakistan, Malaezia, Indochina, sudul

Chinei, şi în general pe coastele Asiei tropicale.

Descrierea plantei. Planta este un palmier de 10-20 m înălţime, cu

buchet terminal de frunze penatisectate. Începe să fructifice după 5-10 ani şi

produce fructe de mărimea unui ou, la început verzi, apoi galbene-portocalii şi

roşii la maturitate. Fructul este o drupă fibroasă ce conţine o singură sămânţă.

Obţinerea drogului. Se recoltează fructele la maturitate, 100-200 drupe

de arbore, se îndepărtează pericarpul fibros, iar seminţele sunt spălate, sau

puţin fierte, în apă uşor alcalinizată, apoi uscate.

Descrierea drogului. Nuca de betel se prezintă sub forma unei mase

dure, ovoide, de circa 2 cm diametru, cu suprafaţa externă de culoare brună cu

dungi de culoare mai deschisă în formă de reţea. Este lipsită de miros, cu gust

astringent, puţin amar.

Compoziţie chimică. Nuca de betel conţine 0,30-0,50% alcalolzi, derivaţi

de piridină parţial hidrogenată, purtind în poziţia β un carboxil liber sau

esterificat. Pot fi consideraţi derivaţi ai acidului tetrahidronicotinic.

28

Alcaloidul cel mai important este arecolina, ce se găseşte în proporţie de

circa 0,20%, şi este farmacologic cel mai activ. Este un alcaloid lichid, ce se

utilizează sub formă de bromhidrat cristalizat. Arecolina se obţine astăzi şi pe

cale de sinteză. Este un alcaloid solubil în apă.

Alături de arecolină s-au mai izolat, guvacina sau ac. tetrahidronicotinic,

arecaidina sau arecaldina care este N-metil-guvacină, ambele substanţe

cristalizate, solubile în apă, şi guvacolina sau metil-eterul guvacinei.

Seminţele mai conţin 15-25% tanin catechic, 10-15% lipide, 5-10%

protide, 50-60% glucide, mal ales manani şi galactani, uleiuri volatile şi

gume.

Acţiune farmacologică, utilizare. Nuca de betel este de mult utilizată în

China şi extremul orient ca tenicidă. În Europa proprietăţile sale

antihelmintice au fost cunoscute abia la sfârşitul secolului al XlX-lea. Astăzi

este utilizată mai ales arecolina sub formă de bromhidrat, ca vermicidă şi

tenifugă, în medicina veterinară. Arecolină are acţiune parasimpatomimetică

directă, măreşte prin urmare peristaltismul intestinal şi prin aceasta provoacă

totodată şi evacuarea paraziţilor. În medicina umană se utilizează pentru

acţiunea sa miotică în oftalmologie. Arecolină este activă administrată atât

parenteral cât şi peroral.

Seminţele de Areca catechu sunt de mult întrebuinţate în Orient la

prepararea betelului, un masticator foarte răspândit în estul Asiei. Pentru

prepararea betelului se folosesc seminţe proaspete, pudrate cu var stins şi

învelit într-o frunză de Piper betle L. Prin mestecare, din cauza adaosului de

var,, alcaloizii hidrolizează, şi provoacă o secreţie abundentă a salivei, care

totodată se colorează în roşu din cauza taninurilor catechice.

29

CAPITOLUL VI: ALCALOIZII CU NUCLEU PIRIDINIC

LEGAT DE PIROLIDINĂ SAU PIPERIDINĂ

Alcaloizi cu nucleu piridinic legat cu pirolidină sau piperidină au fost

găsiţi mai ales în fam. Solanaceae. Au fost identificaţi şi în alte familii ca fam.

Eguisetaceae, Lycopodiaceae, Papilionaceae, Chenopodiaceae, Valerianaceae,

Asclepiadaceae, etc.

În structura lor, la inelul piridinic, în poziţie β ,este legat un inel

pirolidinic sau piperidinic, metilat sau nu la azot.

Biogeneza lor este similară cu a aloaloizilor piridinici şi pirolidinici.

Inelul piridinic are ca precursor acidul nicotinic, inelul pirolidinic ornitina, iar

inelul piperidinic lizina.

6.1. Folium Nicotianae. Frunză de tutun

Se obţine de la specia Nicotiana

tabacum L. şi Nicotiana rustica L,

care prezintă numeroase varietăţi

cuitivate, - tutun-(Solanaceae).

30

Răspândire geografică. Cele două specii, Nicotiana tabacum şi Nicotiana

rustica, sunt originare din America de sud, şi anume din Peru şi Bolivia, unde

erau şi cultivate din timpuri străvechi de indienii precolumbieni. Prin cultură

îndelungată s-au creat o serie de varietăţi şi hibrizi, foarte greu de sistematizat

taxonomic. În comerţ se deosebesc sorturi, nu după apartenenţa taxonomică,

ci după ţara de unde provin (tutun de Virginia, tutun de Macedonia etc).

Se cultivă atât în zona tropicală, care furnizează tutunul cel mai apreciat,

cât şi în zona subtropicală şi temperată. Statele din America Centrală şi de

Sud, SUA, Java, Sumatra, Egiptul, Turcia, Grecia şi sudul Rusiei sunt ţările

cu culturile cele mai importante.

Descrierea plantei.(Flora ESR, vol.VII). Obţinerea drogului. Se

recoltează frunzele la deplină dezvoltare, fie culegându-le bucată de bucată,

fie secţionând planta întreagă şi detaşându-le apoi de pe tulpină. Modul de

uscare şi de fermentare a frunzelor pentru a obţine aroma caracteristică pro-

dusului pentru fumat, diferă de la o regiune la alta.

Descrierea drogului. Frunzele sunt ovale şi acoperite cu peri tectori

pluricelulari uniseriaţi, cu baza lărgită şi peri secretori cu picior pluricelular şi

cu glanda uni sau pluricelulară. În mezofil se găsesc celule cu oxalat de calciu

sub formă de nisip sau sub formă de macle.

31

Compoziţie chimică. Principiile active ale drogului sunt alcaloizii dintre

care cei mai importanţi şi caracteristici sunt nicotină, nornicotina şi anabasina.

Nicotină este un alcaloid neoxigenat, lichid, incolor în stare pură, dar

care la aer şi lumină devine galben apoi brun. Are miros puternic, viros şi gust

acru, arzător. Nicotina este solubilă în apă şi foarte solubilă în solvenţi

organici, volatilă şi antrenabilă cu vapori de apă. Este o bază tare, puternic le-

vogiră.

Pe lângă cei trei alcaloizi principali s-au găsit numeroşi alţi alcaloizi

secundari înrudiţi structural.

Conţinutul total în alcaloizi diferă în diversele soiuri şi varietăţi în limite

foarte mari: 0,05-10%. Diferă de asemenea proporţia între cei trei alcaloizi

principali, Se obişnuieşte chiar ca speciile şi varietăţile de tutun să se grupeze

în trei grupe, după cum unul din cei trei alcaloizi reprezintă alcaloidul

principal.

În cultură se urmăreşte a se obţine soiuri sărace în alcaloizi, sau în care

predomină nornicotina, care este farmacologic mai puţin activă ca nicotina.

Aceste soiuri sărace în nicotină se crează în interesul fumătorilor. Pentru

utilizarea frunzelor de tutun în fitofarmacie, sau la extracţia nicotinei, se

crează soiuri bogate în acest alcaloid.

Acţiune farmacologică, utilizare. La descoperirea Americii localnicii

utilizau frunzele de tutun de maniera în care se utilizează şi astăzi: se

masticau, se prizau şi se fumau. Indienii utilizau însă frunzele şi ca remediu

medicinal, şi cu această destinaţie au fost introduse în Europa, la început ca

remediu universal, apoi pentru acţiunea lor narcotică, sedativă, nervoasă,

diaforetică şi emetică. În medicina modernă drogul este puţin întrebuinţat.

Nicotina, ca alcaloid izolat, prezintă însă un mare interes

farmacodinamic, prin acţiunea sa asupra sistemului nervos central şi asupra

ganglionilor vegetativi. În doze mici, nicotina stimulează sistemul nervos

32

central şi mai ales centrii respirator, vasomotor şi al vomei din bulb. La doze

mari, după efectul stimulator apare un efect inhibant şi moartea prin paralizia

centrului respirator. Asupra ganglionilor vegetativi, simpatici şi parasimpatici,

are de asemenea întâi o acţiune excitantă, apoi paralizantă. Nicotina este un

alcaloid foarte toxic, doza mortală la om fiind de circa 0,06 g.

Nicotina, şi prin ea şi tutunul, au acţiune insecticidă şi vermifugă, în care

scop sunt utilizate în medicina veterinară şi mai ales în fitofarmacie. Pentru

combaterea insectelor daunătoare plantelor se folosesc frunzele sub formă de

pudră, dar mai ales ca extract foarte bogat în sulfat de nicotină (10-20%), ce

se obţine prin extragerea resturilor de frunze şi peţiol din industria tutunului.

În SUA se consideră că necesarul de nicotină utilizată în acest scop este de

500 tone anual.

La noi specia este cultivată în regiunile de câmpie ale ţării în scopul

producerii de frunze pentru industria tutunului.

6.2. Folium Hyoscyami. Frunză de măselariţă

Se obţine de la specia

Hyoscyamus niger L.-măselariţă

(Solanaceae).

Răspândire geografică. Specia

originară din Asia, este răspândită în

aproape toată Europa, în Asia

Centrală şi Occidentală, Africa

septentrională. A fost introdusă şi în

America de Nord.

Creşte pe maidane, la marginea drumurilor, pe taluzuri, în soluri

nisipoase.

Se cultivă în numeroase ţări europene, în SUA, Canada.

33

Descrierea plantei. (Flora RSP.,vol.VII). Obţinerea drogului. Se

recoltează frunzele în timpul înfloririi şi se usucă repede, la umbră sau la

căldură artificială cu bună ventilaţie.

Descrierea drogului. (FR.IX). Compoziţie chimică. Frunzele conţin

alcaloizi tropanici în proporţie de 0,05-0,10%. Alcaloizii principali sunt

hiosciamina şi scopolamina, aproape în părţi egale.

Ca bază volatilă frunzele conţin tetrametilputresceină în cantitate destul

de mare. Scopoletina se găseşte numai în urme.

Acţiune farmacologică, utilizare. Specia a fost cunoscută şi utilizată mai

ales în Evul Mediu ca remediu calmant şi hipnotic şi ca ingredient în alifiile

vrăjitoarelor. Astăzi este puţin utilizată în terapeutică sud formă de extract sau

tinctură.

Acţiunea generală a frunzelor şi a preparatelor din frunze este aceeaşi ca

a frunzelor de mătrăgună, dar mai slabă, fiindcă şi conţinutul în alcaloizi este

mult mai mic. Prezenţa scopolaminei în proporţie mult mai mare le conferă o

acţiune depresivă a sistemului nervos central, uşor hipnotică, fapt pentru care

sunt recomandate în nevralgii.

Pentru uz extern, ca analgezic, se prepară Oleum Hyoscyami, care este

un macerat de frunze în ulei.

La noi specia este comună în toate regiunile ţării. Se cultivă în mică

măsură.

Folium Hyoscyami este un drog oficinal. Industria de medicamente

prepară din frunze tinctură, extract uscat şi Oleum Hyoscyami.

6.3. Cortex Chinae. Scoarţă de China

34

Se obţine de la diverse specii de Cinchona şi hibrizi ai acestora, dar mai

ales de la speciile Cinchona succirubra Pavon, Cinchona calysaya Weddell,

Cinchona officinalis L. şi Cinchona ledgeriana Moens. - arborele de chinină -

(Rubiaceae).

Denumirea de china vine de la numele indian kina, care însemnează

scoarţă.

Răspîndire geografică. Speciile sunt originare din regiunea munţilor

cordilieri din nordul Americii de Sud, din Bolivia, Peru, Ecuador,Venezuela,

unde cresc şi astăzi la înălţimi de 1000-3500 m.

La sfârşitul secolului trecut, specii de Cinchona au fost introduse în

cultură în India şi Ceylon, apoi în Java, unde cultura lor s-a extins. În timpul

celui de al doilea război mondial au fost introduse şi în regiuni tropicale din

Africa, în Madagascar, Camerun, Tanganica. Astăzi numai o mică cantitate

din produsul comercial provine din regiunea de origine a speciilor. Înainte de

al doilea război mondial, 90% din necesarul mondial se obţinea din Java.

Descrierea plantei. Speciile de Cinchona sunt arbori sau arbuşti de 15-20

m înălţime, ce cresc răsleţi; nu formează păduri. Frunzele sunt opuse,

peţiolate, prevăzute la bază cu două mici stipele caducel. Limbul este întreg,

eliptic sau oval, cu nervaţiune penată. Florile sunt regulate, pe tipul 5, de

culoare albă sau roz, plăcut mirositoare, grupate în cime terminale. Fructul, o

capsulă mică ovală, conţine numeroase seminţe.

Obţinerea drogului. Se recoltează scoarţa trunchiului, a ramurilor şi chiar

a rădăcinilor. Astăzi produsul comercial se obţine numai din cultură, de la

hibrizi foarte bogaţi în alcaloizi, care pot fi recoltaţi deja la 6-7 ani. Înainte,

din flora spontană, se recolta numai scoarţa arborilor de 15-25 ani. Arborii

tineri sunt desrădăcinaţi cu tractorul şi decojiţi cu toporul, apoi cu cuţite de os

sau de oţel inoxidabil, din cauza prezenţei taninurilor. Se usucă la soare sau la

35

aer cald. Descrierea drogului. (FR IX). Compoziţie chimică. Din scoarţa de

china de diferite provenienţe s-au izolat circa 25 alcaloizi. Dintre aceştia cei

mai importanţi sunt chinina, chinidina, cinconina şi cinconidina.

Structura lor cuprinde un nucleu chinolinic, legat printr-o punte

hidroximetilenică cu un nucleu, chinuclidinic La nucleul chinuclidinic, în

poziţia 3, se găseşte un lanţ vinilic orientat cis faţă de puntea C7-C8.

Molecula acestor alcaloizi conţine patru carboni asimetrici, cei din

poziţiile 3,4,8 şi 9. Teoretic pot exista 24 =16 izomeri. În natură s-au găsit însă

numai izomerii daţi de asimetria carbonilor din poziţiile 8 şi 9, carbonul din

poziţia 4 fiind imobilizat într-un sistem biciclic, iar vinilul din poziţia 3 având

o configuraţie constantă.

În configuraţia chininei şi cinconidinei, radicalul cu nucleul chinolinic de

la carbonul din poziţia 8 este orientat trans în raport cu puntea C2-C3, cei doi

alcaloizi fiind levogiri, iar în configuraţia chinidinei şi cinconinei acest radical

este orientat cis, cei doi alcaloizi fiind dextrogiri.

Stereoizomerii chinina şi chinidina, conţin în structura lor, spre deosebire

de stereoizomerii cinconina şi cinconidina, o grupare metoxilică la carbonul

6’ al nucelulut chinolinic.

Izomerii daţi de asimetria carbonului 9 sunt denumiţi cu prefixul epi.

Dintre epibaze s-au izolat epichinina şi epichinidina.

Chinina este o substanţă cristalizată în ace fine, incoloră, inodoră şi

foarte amară, foarte puţin solubilă în apă, solubilă în solvenţi organici,

cloroform, eter, alcool.

În plantă alcaloizii se acumulează în special în scoarţă. Frunzele conţin

de asemenea alcaloizi, dar cu nucleu indolic, de tipul cinconaminei.

Conţinutul scoarţei în alcaloizi variază cu specia şi provenienţa, între 3-15%.

Raportul între alcaloizi variază de asemenea. În scoarţa speciei Cinchona

ledgeriana, chinina reprezintă mai mult de 80% din totalul de alcaloizi, pe

când în scoarţa speciei Cinchona succirubra cinconina şi cinconidina

36

reprezintă mai mult de 50% din total. Chinidina nu reprezintă niciodată mai

mult de 1% din total.

În celula vie, alcaloizii se găsesc legaţi cu ac.chinic şi tanin catehic,

numit ac.chinotanic Acesta din urmă se găseşte în proporţie de 3-5% şi în

timp se transformă în flobafene numite ”roşu de china”, ce dau culoarea

caracteristică a drogului.

Scoarţa mai conţine o glicozidă amară, numită chinovosidă sau

chinovină, ce se dedublează prin hidroliză în chinovoză, care este 6-desoxi-

glucoză, şi ac.chinovic, o triterpenă pentaciclică de tip α-amirină, cu două

grupări carboxilice. Chinovina, alături de alcaloizi, contribuie la gustul amar

al drogului.

Acţiune farmacologică, utilizare. Scoarţa de china se pare că n-a fost

utilizată de indienii băştinaşi înainte de venirea spaniolilor. Înainte de venirea

lor nici malaria nu era cunoscută în acele regiuni. Despre descoperirea acţiunii

antimalarice a scoarţei de china s-au scris multe istorii. Probabil că gustul

foarte amar al scoarţei a contribuit la această descoperire, fiindcă în medicina

europeană era înrădăcinat , încă din antichitate, principiul de a asocia gustul

amar cu acţiunea febrifugă scoarţa de china a fost introdusă în Europa şi

utilizată ca febrifugă de prin anul 1640, sub diverse forme galenice. După ce

s-a constatat însă după izolarea chininei (1820) că alcaloizii sunt răspunzători

de această acţiune, preparatele galenice au fost înlocuite cu chinina.

Acţiunea cea mai importantă a scoarţei de china şi a alcaloizilor ei este

acţiunea toxică protoplasmatică, ce se maniestă mai alea asupra protozoarelor

(amoebe, infuzori, parameci, plasmodii etc). Chinina, a cărei acţiune

antimalarică a fost stabilită prin anul 1880, poate fi considerată printre

primele chimioterapice utilizate. Până la obţinerea preparatelor sintetice

specifice, ca atebrina şi plasmochina, scoarţa de china şi chinina au fost

37

singurele remedii contra malariei, această boală necruţătoare care şi astăzi

este în unele regiuni de pe glob endemică.

Cei patru alcaloizi principali au acţiune practic similară. Diferenţa între

aceşti stereoizomeri nu este aşa de pronunţată ca în cazul altor substanţe

naturale. Totuşi chinina are acţiunea antimalarică cea mai pronunţată. Ea

acţionează mai ales asupra formelor asexuate şi tinere din sânge ale

hematozoarului paludismului (Plasmodium falciparum, Plasmodiura malariae

etc); este prin urmare o schizontocidă hematică. Chinina şi scoarţa de china au

şi o acţiune antipiretică care se manifestă în stări febrile de altă natură decât

malaria, şi se explică printr-o acţiune depresivă a centrilor termoregulatorie.

În doză terapeutică, nu au acţiune hipotermizantă asupra omului sănătos.

Având şi acţiune uşor analgezică chinina se recomandă adeseori în stări

gripale.

Asupra inimii chinina are acţiune bradicardizantă, iar asupra uterului,

acţiune ocitocică. În doze foarte mari e avortivă.

Chinina se administrează pe cale bucală; pe cale parenterală este foarte

iritantă. Pentru această acţiune iritantă locală, se utilizează în tratamentul

varicelor ca sclerozant.

În doze mari, chinina deprimă sistemul nervos central, ceea ce explică

tulburările senzoriale în caz de supradozare.

Dintre ceilalţi alcaloizi, chinidina a găsit utilizare terapeutică, pentru

acţiunea sa mai pronunţată asupra inimii. Ea diminuează excitabilitatea

inimii, având efecte bune în aritmii. Este un regulator al ritmului cardiac.

Scoarţa de china şi preparatele sale galenice nu mai sunt utilizate astăzi

ca antimalarice. Ele intră însă în componenţa prepatatelor tonice amare,

astringente. Scoarţa este utilizată şi în industria vermuturilor şi a băuturilor

amare.

Administrarea prelungită de chinină poate duce la simptome de

intoleranţă, cunoscute sub numele de cinconism. Se manifestă prin cefalee,

38

greaţă, tulburări auditive şi vizuale, tulburări cardiovasculare. Chinina, ca şi

preparatele de scoarţă de china, pot provoca fenomene alergice cu manifestări

cutanate. Persoane foarte sensibile pot face asemenea manifestări alergice

chiar consunând băuturi aperitive ce conţin scoarţă de china.

La noi scoarţa de china este un drog oficinal. Industria noastră prepară

din scoarţă extract fluid şi uscat, precum şi tinctură. Chinina şi chinidina,

substanţe de import, sunt de asemenea oficinale.

CAPITOLUL VII: ALCALOIZI CU NUCLEU PURINIC

Nucleul purinic poate fi considerat o condensare între un inel pirimidinic

şi unul imidazolic. Numele de purină derivă de la numele vechi al acidului

uric (purum uricum), care a fost primul derivat purinic izolat încă în 1776.

Derivaţii purinici sunt răspândiţi atât în regnul vegetal, cât şi în cel animal şi

joacă un rol deosebit pentru fiziologia fiinţelor vii. Adenina şi guanina de

exemplu, sunt componenţi indispensabili ai acizilor nucleici, absolut necesari

pentru orice celulă vie.

Alcaloizi cu nucleu purinic se cunosc foarte puţini (mai puţin de 10).

Dintre aceştia cei mai importanţi şi terapeutic utilizaţi sunt cafeina, teofilina şi

teobromina. Ei sunt derivaţi ai xantinei, care este 2,6-dioxipurina. Ea poate

exista sub două forme tautomere, ceto-enolice. Alcaloizii sunt derivaţi N-

metilaţi ai xantinei. Cafeina este 1, 3, 7-trimetil-xantina, teofilina este 1, 2, 3-

dimetil-xantina, iar teobromina este 3, 7-dimetil-xantina.

Cu toate că aceşti alcaloizi au în nucleul lor patru atomi de azot, nu au

caracter pronunţat bazic. Caracterul bazic eate dat de grupările NE, dar din

cauza posibilităţii de a reacţiona sub formă enolică, pot manifesta şi caracter

uşor acid, şi să dea săruri cu bazele. Singură cafeina are toate trei grupările

39

NH metilate şi nu poate forma tautomeri enolici. Bazicitatea sa însă este totuşi

foarte mică. De aceea nu toţi autorii clasifică aceşti derivaţi printre alcaloizi.

Alcaloizii purinici au fost găsiţi în regnul vegetal în familii foarte

îndepărtate taxonomic. Aşa de exemplu în fam. Rubiaceae, Sapindaceae,

Sterculiaceae, Aquifoliaceae, Geraniaceae, etc. În celula vie ei nu se găsesc

sub formă liberă, ci legaţi cu diverşi alţi componenţi, şi pot fi puşi în libertate

numai pe cale fermentativă sau prin torefiere.

Biogeneză. Alcaloizii purinici sunt biosintetizaţi din aceeaşi precursori ca

orice bază purinică întâlnită în sistemul biologic şi anume din unităţi

structurale şi grupe moleculare mici, ce se grupează în jurul glicocolului.

Acţiune farmacologică, utilizare. Alcaloizii purinici stimulează sistemul

nervos central, intensificând funcţiile intelectuale, stimulând activitatea

motorie şi scăzând oboseala. Ei stimulează de asemenea centrii respirator şi

vasomotor din bulb. În doze mari provoacă creşterea excitabilităţii reflexe şi

chiar convulsii.

Asupra inimii au acţiune de stimulare directă, toate funcţiunile inimii

fiind influenţate pozitiv. Provoacă totodată dilatarea vaselor coronariene.

Alcaloizii purinici au şi acţiune diuretică, îmbunătăţind circulaţia renală

printr-un mecanism complex.

Aceste acţiuni generale ale ale aloizilor purinici sunt diferenţiate ca

intensitate la cei trei reprezentanţi mai importanţi.

Cafeina are acţiunea cea mai puternică asupra sistemului nervos central,

mărind capacitatea de concentrare, rezistenţa la oboseală şi favorizând

reflexele prompte. Măreşte forţa absolută a inimii şi dilată vasele coronariene.

Moţiunea diuretică este mai slabă ca a celorlalţi alcaloizi purinici. Cafeina

produce stimularea secreţiei gastrice şi la administrare prelungită poate duce

la ulcer gastric.

40

Teofilina este cea mai activă asupra aparatului cardiovascular. Ea

stimulează miocardul direct, cu creşterea amplitudinii şi a frecvenţei bătăilor

inimii. Acţiunea diuretică este cea mai puternică, dar de scurtă durată. Are

acţiune relaxantă asupra muşchilor netezi la nivelul vaselor, a căilor biliare şi

bronchiilor. De aceea teofilina se recomandă în tratamentul colicilor biliare

sau renale, în astm bronşic, în insuficienţă cardiacă. Acţiunea asupra

sistemului nervos central este slabă.

Teobromina are acţiune diuretică mai slabă ca a teofilinei, dar de lungă

durată. Acţiunea sa asupra sistemului nervos central este de asemenea slabă.

7.1. Semen Coffeae. Seminţe de cafea

Se obţine de la specia Coffea arabica L. şi

alte 6pecii de Coffea cultivate, - arborele de cafea- (Rubiaceae).

Răspândire geografică. Specia Coffea arabica nu este originară din

Arabia, ci de pe platourile înalte ale Etiopiei, unde se găseşte şi acum în flora

spontană. Se cultivă în numeroase regiuni cu clima tropicală din Africa, Asia,

America, Indonezia, în regiuni muntoase. Ţările cele mai mari producătoare

de cafea sunt Brazilia, Columbia, apoi Angola, Mexic, San Salvador,

Indonezia, Guatemala şi Uganda.

41

Descrierea plantei. Specia este un mic arbore de 5-6 m înălţime, care în

cultură este menţinut sub formă de arbust, pentru a da cât mai mulţi lăstari şi a

mări astfel producţia. Frunzele sunt persistente, ovale, lucioase, iar florile albe

sunt grupate câte 8-15 la subţioara frunzelor. Fructul este o drupă ovoidă sau

globuloasă, roşie la maturitate, cu două seminţe într-un mezocarp cărnos şi

dulce.

Obţinerea drogului. Se recoltează fructele la maturitate, manual. Pentru a

obţine seminţele debarasate de mezocarpul cărnos de endocarpul pergamentos

şi de tegumentul seminal, există două procedee:

procedeul pe cale umedă constă în îndepărtarea mezocarpului la

fructele proaspete în mod mecanic, cu o maşină specială. Pentru îndepărtarea

resturilor de învelişuri, se supun unei fermentaţii bacteriene, în care timp se

produc unele modificări în componenţa chimică a seminţelor şi deci în gustul

şi mirosul lor. În final se spală şi se usucă;

procedeul pe cale uscată constă în prelucrarea fructelor după ce întâi

au fost uscate. Îndepărtarea învelişurilor seminţelor se face mecanic cu

aparate speciale, printr-o singură operaţie.

Pentru a fi utilizate, seminţele se torefiază.

Descrierea drogului. Seminţele de 10-15 mm lungime şi 6-8 mm

lărgime, cuprind un albumen cornos, cu suprafaţa netedă, convexă pe faţa

dorsală, plată pe faţa ventrală care este crăpată longitudinal în dreptul hilului.

Embrionul scurt este inclus în albumen. Cafeaua netorefiată este de culoare

galbenă-verzuie, fără miros, cu gust acru-amar.

Compoziţie chimică. Cafeaua verde conţine 0,7-2,5% cafeina şi urme de

teobromina, xantină, guanină, adenină. Cafeina se găseşte legată cu

ac.clorogenic sub formă de clorogenat de cafeina şi potasiu. Cafeaua este

42

foarte bogată în derivaţi cafeilchinici (5-10%), între care ac.clorogenic este

componentul major. Boabele de cafea mai conţin 10-15% lipide, 5-8%

glucide, 3-5% tanin şi circa 1% trigonelină, o betaină a acidului nicotinic.

Prin torefiere se produc modificări în compoziţia chimică. Cafeina se

eliberează din complexul cu ac.clorogenic şi în parte se volatilizează. Acizii

clorogenici se distrug în parte, rămănând doar 3-4%. Glucidele de asemenea

sunt modificate, contribuind la aroma specială a seminţelor torefiate. Această

aromă specială se datorează aşa-zisului ulei de cafea sau cafeon, care se

formează în timpul torefierii şi are o compoziţie foarte complexă, în care s-au

identificat, acizi volatili, ca ac.valerianic, fenoli, aldehide ca furfurol, cetone

ca acetonă, derivaţi azotaţi ca metilamină, piridină etc.

Acţiune farmacologică, utilizare. Cu toate că în Etiopia cafeaua era

cunoscută şi consumată ca băutură din cele mai vechi timpuri, ea n-a fost

cunoscută nici de greci, nici de romani. În Europa a fost adusă din Orient abia

la începutul secolului al XVI-lea. Azi, obiceiul de a bea cafea este răspîndit în

toată lumea.

Seminţele de cafea torefiate sunt utilizate ca băutură pentru acţiunea lor

excitantă asupra sistemului nervos central cauzată de cafeină. Cafeaua este şi

un stimulent cardiac, dar poate da şi palpitaţii şi este contraindicată

hipertensivilor. Provoacă adeseori insomnii, tulburări nervoase şi gastrice. La

unele persoane se observă obişnuinţă şi veritabilă stare de necesitate.

În acţiunea fiziologică a cafelei, în afară de cafeină mai intervine acidul

clorogenic, care are acţiune diuretică şi coleretică. Totodată este şi iritant al

stomacului. Produsele de pirogenare din cafeaua torefiată, intervin şi ele în

acţiunea fiziologică, iritantă a cafelei.

Cafeaua solubilă, care permite prepararea instantanee a băuturii, se

obţine prin extragerea seminţelor torefiate cu apă la cald şi sub presiune şi

43

concentrarea lichidului extractiv şi deshidratare prin liofilizare. Acest produs

conţine circa 4% cafeină.

Cafeaua decafeinizată se prepară din seminţe verzi, prin extragerea lor cu

solvenţi cloruraţi, prin procedee foarte delicate ce fac obiectul unor brevete.

Abuzul de cafea poate duce la o lentă intoxicare cronică, ce se manifestă

prin simptome de insomnie, hiperexcitabilitaţe, tahicardie, tulburări

respiratorii, tremur al mâinilor, simptome ce dispar odată cu suprimarea

consumului de cafea.

La noi cafeaua nu este un drog oficinal dar se importă. Cafeina este

oficinală.

7.2. Nicotina

Nicotina, principalul constituent din Nicotiana tabacum, face parte din

clasa alcaloizilor pirolidinici. Datorită neurotoxicităţii sale, a fost utilizată mai

întâi ca insecticid. În prezent, nu are valoare terapeutică, însă se foloseşte

pentru determinarea tipului de receptor (este agonist al receptorilor

nicotinici).

7.2.1. Istoric

Pare paradoxal, dar nu s-a fumat tutun decât după anul 1500. În

antichitate grecii şi romanii se pare că fumau plante aromate cum ar fi piperul,

eucaliptul, menta. Cu toate acestea în mormântul lui Ramses al II-lea s-au

descoperit frunze de tutun, fapt care ridică numeroase întrebări. Ştim sigur că

civilizaţiile amerindiene, atât din America de Sud, cât şi America de Nord, au

fumat, utilizând tutunul în pipe, sau pentru otrăvirea vârfurilor săgeţilor

(denumindu-l "petum"). Indigenii îl cultivau în insulele Tobago (Antilele

Mici), incaşii şi aztecii îl fumau zilnic sau la marile sărbători religioase.

44

Europa îl descoperă odată cu Cristofor Columb care îl aduce în Spania.

Plantele de tutun au fost menţionate pentru prima oară de Fernando

Hernandez de Toledo, medicul lui Filip al II. Către mijlocul secolului XVI-

lea este aclimatizat în Portugalia, iar ambasadorul Franţei la Lisabona, Jean

Nicot de Villemain trimite circa 1500 de frunze de tutun tocate Catherinei de

Medici, descriind tutunul ca fiind capabil să calmeze migrenele. Treptat

tutunul începe să se raspândească în întreaga Europa, începe să fie consumat

în cantităţi din ce în ce mai mari. În 1690 agronomul Jean de la Quintinie

descoperă proprietăţile insecticide ale tutunului, iar extractul apos de tutun se

folosea pentru stropirea pomilor. În 1735 botanistul Linne foloseşte pentru

prima oară termenul de nicotină. În 1828 nicotina este izolată de către Posselt

şi Reinmann, sinteza sa fiind realizată prima oară de Pictet în 1913.

7.2.2. Structura chimică

Nicotina (alfa 3 piridil-N-metilpirolidina)este un alcaloid pirolidinic

extras din frunzele , speciilor de Nicotiana tabacum, Nicotiana rustica,

Nicotiana americana, frunze care conţin 1-8% principii active. Ea se găseşte

sub forma de săruri ale acizilor malic şi citric.

7.2.3. Caracterizare

Biosinteză. Nicotina provine de la aminoacidul ornitină, prin

condensări aldolice, sau de tip Mannich în prezenţa enzimelor ce au drept

coenzima piridoxal fosfat.

Căi de pătrundere. Pătrunde în organism pe cale digestivă, respiratorie şi

cutanată. Pe măsură ce nicotina intră în organism este rapid distribuită în

sânge, de asemenea poate trece bariera hematoencefalică.Metabolizarea are

45

loc în ficat (circa 80-90%).Eliminarea are loc mai ales pe cale renală, dar se

poate elimina mai ales prin plămâni, transpiraţie, lapte, salivă; circa 10-20%

se elimină ca atare, restul sub formă de metaboliţi (cotinină, ca atare sau

hidroxilată).Urina acidă accelerează eliminarea, în cazul urinei alcaline are

loc o reabsorbţie la nivelul rinichiului. Acţionează la nivelul receptorilor

colinergici centrali la numai 7 secunde de la inhalare, se pare că influenţează

în mod pozitiv activitatea adrenalinei.

Toxicitate. Este un toxic puternic şi cu acţiune rapidă; iniţial se măreşte

activitatea ganglionară, iar în faza următoare se produce o inhibare a

ganglionilor, când apare acţiunea depresivă şi paralizantă. Intoxicaţiile pot

avea diferite cauze:

accidentale (atunci când se foloseşte pentru dăunători);

profesionale la persoanele care vin în contact cu soluţiile de nicotină;

intenţionate 1850 afacerea Bocarme, prilej cu care toxicologul belgian

Stas pune la bază metoda extracţiei alcaloizilor din cadavre, metodă care cu

modificările aduse de Otto sio Ogier, este folosită şi astăzi.

Poate da naştere la:

Intoxicaţie supraacută – de obicei accidentală, care se produce la

ingerarea accidentală, moartea survine instantaneu, prin convulsii puternice;

Intoxicaţia acută care se produce la ingerare. Se manifestă prin:

o tulburări digestive;

o tulburări nervoase: cefalee, paloare, convulsii cu mişcări musculare

necontrolate, transpiraţie abundentă, delir asfixie;

o tulburări cardiace: puls neregulat, HTA, respiraţia se îngreunează,

poate surveni moartea prin sincopa cardiacă, sau prin paralizia muşchilor

respiratori şi a centrului respirator bulbar;

Intoxicaţia cronică este foarte întâlnită în rândul fumătorilor: la

fumătorii începători se observă tulburări nervoase şi vasomotorii, palpitaţii,

46

tulburări digestive, greţuri, tulburări care pot duce in final la toxicomanie

(nicotinism).

Fumatul suprimă senzaţia de foame, la fumătorii cronici 90-98% din

nicotina inhalată este reţinută în plămâni şi constituie alături de gudroanele

rezultate din ardere, una din cauzele principale de creştere a cancerului

pulmonar.

Organul sau sistemul afectat Tipul bolii

Aparat respirator cancer pulmonar, cancer laringeal, reducerea

capacităţii respiratorii, pneumonie, bronşită cronică,

embolie pulmonară, astm.

Aparat cardiovascular puls accelerat, aritmie cardiacă, HTA, circulaţie

sanguină proastă, criză cardiacă, angor pectoris,

arterită, flebite.

ORL laringită, faringită, sinuzită, alergii respiratorii, cancer

esofagian, cancer la gât.

Creier şi Sistem nervos embolie cerebrală.

Sistem digestiv cancerul limbii, cancer gastric, gingivită, distrugerea

enzimelor digestive, hiperaciditate stomacală,

gastrită, ulcer duodenal, ulcer stomacal, cancer de

colon.

Sistem excretor cancer renal, cancer vezical, cancer de prostată.

47

Efecte negative de scurtă durată:

creşterea ritmului cardiac, in medie 20-30bătăi /min;

creşterea tensiunii arteriale;

lezarea mucoaselor buzelor, limbii şi cerului gurii;

îngălbenirea dinţilor;

iritarea mucoasei naso-faringiene, cu diminuarea sau modificarea selectivă

a mirosului;

iritarea laringelui;

iritarea ochilor.

7.2.4. Dependenţa de nicotină

Nicotina produce dependenţa de 6-8 ori mai mare decât alcoolul, dar la

fel de mare ca şi cocaina. 95-100% din fumători sunt dependenţi. Nicotina,

indiferent de calea de administrare, pătrunde în organism prin difuziune,

fumul inhalat ajunge în alveolele pulmonare şi toţi constituenţii sunt

absorbiţi.80 % din nicotină este distrusă la nivel hepatic, restul de 20 % se

fixează pe receptorii nicotinici prin intermediul cărora exercită efectele sale

multiple. Pentru a măsura dependenţa de nicotină se utilizează testul

Fagerstrom; testul are avantajul că arată o corelare exactă între răspunsurile

testului şi determinările de cotinină plasmatică şi urinară.

Mecanismele dependenţei. Se disting trei tipuri de dependenţă de

nicotină:

Dependenţa comportamentală şi socială care se asociază cu anumite

momente ale zilei de lucru: aşa numita „ţigară la cafea”.

48

Dependenţa psihică corespunde nevoii menţinerii beneficiilor pe care le

aduce nicotina fumătorului: senzaţia de plăcere, descărcare, satisfacţie,

stimulare intelectuală, stimulare generală. Nicotina este singurul drog care

stimulează funcţiile cognitive pe timp scurt, fumătorul fiind tentat în mod

inconştient a începe o nouă ţigară pentru a regăsi amintirea acelor senzaţii.

Pentru a învinge această dependenţă sunt necesare activităţi compensatorii:

mişcarea în aer liber, exerciţii de relaxare, suptul anumitor produse .

Dependenţa fizică se instalează numai după câţiva ani şi nu este

sistematică pentru toţi fumătorii. Fumătorii cronici fumează în primul rînd

pentru a evita acel sentiment de lipsă, care se manifestă prin nervozitate,

irascibilitate, tulburări ale concentrării. Dependenţa fizică este uşor de tratat

prin intermediul terapiei de substituţie: plasturele cu nicotină, gumele de

mestecat pe baza de nicotină.

Prin combinarea celor 3 tipuri de dependenţă rezultă trei grupe de fumători:

Fumătorul cu dependenţă pur comportamentală, acest tip de fumător

consumă sub 5 ţigări pe zi, stoparea fumatului şi reluarea este fără efort.

Fumătorul cu dependenţă comportamentală şi psihică care fumează

pentru a regăsi efectele psihoactive ale nicotinei. Consumă în general 20 sau

mai multe ţigări pe zi (funcţie si de împrejurări).

Fumătorul cu dependenţă fizică asociata unei dependenţe

comportamentale, fumează mai mult de 20 ţigări pe zi (consum constant).

Dependenţa de nicotină trebuie tratată ca o boală cronică, foarte mulţi

pacienţi eşuează de la prima tentativă de dezobişnuinţă, trecând prin perioade

de recădere şi de remisie. Pentru a explica dependenţa de nicotină trebuie avut

în vedere foarte mulţi factori: genetici, farmacologici, psihologici, de mediu.

Sevrajul este fenomenul care apare la întreuperea bruscă a prizei de drog cu

toate consecinţele care decurg de aici. Nicotina este un drog care cauzează

49

dependenţa fizică şi simptome neplăcute de sevraj atunci cînd este abandonată

brusc; astfel apar:

nevoia presantă de a fuma;

anxietate;

iritabilitate, nelinişte, enervare;

deprimare sau depresie;

cresterea apetitului.

Un procent de 20% dintre fumători doresc să renunţe la fumat, dar nu o

pot face uşor; anumite tratamente antitabagice pot da rezultate la unele

persoane, în timp ce la unele nu. Nu există un medicament care singur să

poată suprima pofta de a fuma, dar există substituenţi nicotinici care ajuta

eliminarea fumatului în timpul fazei iniţiale de sevraj.

Alternativa - medicamentele naturiste

Pycnogenol un produs natural, extras din coaja pinului maritim (Pinus

maritima), cu un conţinut bogat în flavonoide, acţionează împotriva

radicalilor liberi care accelerează procesul de îmbătrînire cu favorizarea

cancerului, oferă protecţie împotriva infarctului de miocard şi accidentului

vascular.

Antitabac Plant este un produs lichid ce conţine extracte de Caladium

seguinum şi Phytolacca decandra. Extractul de Caladium seguinum se

adresează tulburărilor provocate de fumat, tuse, migrenele, tulburările oculare,

în timp ce extractul de Phytolacca reduce dorinţa de fumat.

50

CONCLUZII

Tema lucrării de licenţă este : “Alcaloizi cu acţiune pe SNC şi SNV”.

După o scurtă introducere a importanţei studierii alcaloizilot am

prezentat generalităţi ale sistemului nervos central.

În capitolul III sunt prezentate drogurile cu principii active cu azot în

moleculă.

Alcaloizii cu nucleu, pirolic, pirolidinic sunt prezentaţi în capitolul IV

unde se menţionează că aceşti alcaloizi sunt întâlniţi în droguri medicinale.

Dintre alcaloizii cu nucleu pirolidinic cei mai cunoscuţi sunt:

- Higrina şi

51

- Cuschigrina.

Ambii alcaloizi sunt lichizi şi au fost găsiţi în frunzele de Erythroxylon

coca, Atropa Belladonna şi alte specii făcând parte din alcaloizii secundari ai

acestor droguri.

În capitolul V sunt prezentaţi alcaloizii cu nucleu piridinic şi plantele

care conţin aceşti alcaloizi.

Aceste plante fiind:

- Herba Conii – Iarbă de Cucută

- Cortex Granati – Scoarţă de Granată

- Herba Lobeliac – Iarbă de Lobelia inflată

- Semen Arecae – Nucă de Betel.

În capitolul VI sunt prezentaţi alcaloizii cu nucleu piridinic legat de

piroliclină şi plantele care conţin aceşti alcaloizi.

Aceste plante sunt:

- Folium Nicotinae – Frunza de tutun

- Folium Hyscyami – Frunză de Măselariţă

- Cortex Chinae – Scoarţă de China

- Folium Nicotinae – Frunza de tutun

- Nicotina ca alcaloid izolat prezintă un mare interes farmacodinamic

prin acţiunea sa asupra sistemului nervos central.

Nicotina este un alcaloid foarte toxic, doza mortală la om fiind de 0,06g.

- Folium Hyscyami – Frunză de Măselariţă

Datorită scopolaminei în proporţie mult mai mare le conferă o acţiune

depresivă a sistemului nervos central, uşor hipnotică, fiind recomandată în

nevralgii.

- Cortex Chinae – Scoarţă de China

În doze mari, china deprimă sistemul nervos central, ceea ce explică

tulburările senzoriale în caz de supradozare.

În ultimul capitol sunt prezentaţi alcaloizii cu nucleu purinic.

52

Alcaloizii purinici stimulează sistemul nervos central, intensificând

funcţiile intelectuale, stimulând activitatea motorie şi scăzând oboseala.

În doze mari provoacă creşterea excitabilităţii, reflexe şi chiar convulsii.

Aceste acţiuni generale ale alcaloizilor purinici sunt diferenţiate ca

intensitate la cei trei reprezentanţi mai importanţi:

- Cafeina are acţiunea cea mai puternică asupra sistemului nervos central;

- Teofilina este activă asupra aparatului cardiovascular. Acţiunea asupra

sistemului nervos central este slabă.

- Teobromina are acţiune diuretică, iar asupra sistemului nervos central

este slabă.

Seminţele de cafea torefiate sunt utilizate ca băutură pentru acţiunea lor

excitantă asupra sistemului nervos central cauzată de cofeină.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexan M.; Bujor O.; Crăciun F.- Flora Medicinală a României,

Editura Ceres, Bucureşti, 1992;

2. Andrei M. – Anatomia plantelor, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1978;

3. Andrei M. – Morfologia generală a plantelor, Editura Enciclopedică,

Bucureşti, 1997;

4. Beldic A. – Flora României. Determinanţi, ilustrar al plantelor

vasculare, volumul I şi II, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1979;

5. Bujor O.; Alexan. M. – Plante medicinale- izovor de sănătate,

Editura Ceres, Bucureşti, 1981;

53

6. Borza Al. – Dicţionar etnobotanic, Editura Academiei RSR,

Bucureşti, 1968;

7. Călinescu R. – Curs de geografia plantelor cu noţiuni de botanică,

litografia şi topografia învăţământului, Bucureşti, 1958;

8. Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României, Editura Ceres, Bucucreşti,

2002, ediţia a doua;

9. Ciulei J., Grigorescu Em., Stănescu Ursula – Plante medicinale

fitochimice si fitoterapice, volumul I şi II, Editura Medicinală, Bucureşti,

1993;

10.Crăciun Fl., Bujor O., Alexan M. – Farmacia naturii, Editura Ceres,

Bucureşti , volumul I 1976, volumul II 1977.

54