Levitic 1:1 1. Domnul a chemat pe Moise. Dumnezeu făgăduise că atunci când va fi ridicat Cortul Întâlnirii, va vorbi cu Moise din sanctuar. Dumnezeu vorbise cu el mai înainte de pe munte, dar acum avea să vorbească depe tronul harului (Exod 25,22). Acum El împlineşte această făgăduinţă şi-l cheamă pe Moise să vină mai aproape, pentru ca prin el să poată instrui poporul cum să se apropie de Dumnezeu şi de sanctuar.

De această instruire era nevoie urgentă. Israel avea doar o concepţie vagă despre sfinţenia lui Dumnezeu şi păcătoşenia păcatului. Poporul avea nevoie să fie învăţat cu privire la primele principii de respect şi închinare. Ei trebuiau să afle că nu numai că era Dumnezeu sfânt, ci şi casa Lui şi chiar cele înconjurătoare. Ei trebuiau să ştie că numai cel sfânt se poate apropia de Dumnezeu şi poate veni în prezenţa Lui. De aceea, ei nu-şi puteau permite să intre în locaşul lui Dumnezeu, ci doar să se apropie până la uşa curţii, şi să aducă jertfă cu smerenie şi căinţă. Preoţii aveau s-o primească de la ei pentru Dumnezeu, să ducă sângele şi să ardă tămâia în prima despărţitură. Nici chiar preoţii nu puteau să intre în a doua despărţitură a sanctuarului pentru a sluji. Această lucrare era rezervată numai pentru marele preot, care după o adâncă cercetare de inimă avea acces în locaşul prea sfânt pentru câteva minute, o singură zi pe an, în marea zi de ispăşire. După aceasta, Sfânta Sfintelor rămânea închisă pentru încă un an. Dumnezeu este într-adevăr cel maisfânt.

Prin mielul junghiat, prin viţel, berbece, ţap, turturele, porumbei, prin stropirea sângelui asupra altarului arderilor de tot, asupra altarului tămâierii, înspre perdea, sau pe chivot, prin învăţătura şi mijlocirea preoţiei, Israel trebuia să înveţe cum să se apropie de Dumnezeu. Ei nu aveau să fie lăsaţi în deznădejde când se aflau în faţa condamnării sfintei Legi a lui Dumnezeu. Există o cale de scăpare. Mielul lui Dumnezeu avea să moară pentru ei. Prin credinţa în sângele Său ei pot să intre în comuniune cu Dumnezeu. Prin mijlocirea preotului ca înlocuitor, ei puteau să intre în sanctuar să apară chiar în sala de audienţă a Celui Prea Înalt. Pentru cel credincios din Israel, această ocazie preînchipuia timpul când poporul lui Dumnezeu va avea „o intrare slobodă în locul prea sfânt, prin sângele lui Isus” (Evrei 10,19).

Dumnezeu a dorit să-l înveţe pe Israel toate aceste lucruri prin sistemul jertfelor. Acesta era pentru ei calea mântuirii. Ea le oferea speranţă şi curaj. Cu toate că Legea lui Dumnezeu, cele Zece Porunci, îi condamna din cauza păcatelor lor, faptul că Mielul lui Dumnezeu avea să moară pentru ei le dădea speranţă. Sistemul jertfelor a constituit pentru Israel Evanghelia. Ea arăta calea comuniunii şi părtăşiei cu Dumnezeu. Există anumiţi creştini care nu văd o mare importanţă sau valoare în serviciile de la Templu, date pe care divină, cu toate acestea, planul Evangheliei mântuirii, aşa cum este descoperit în Noul Testament, devine mai clar prin înţelegerea Vechiului Testament. De fapt, cel care înţelege sistemul levitic aşa cum este prezentat în Vechiul Testament poate înţelege şi aprecia mult mai bine Evanghelia, aşa cum se află în Noul Testament. Una o prefigurează pe cealaltă şi este un tip al ei.

Din Cortul Întâlnirii. Ca urmare a păcatului, omul fusese alungat din căminul său din paradis, unde s-abucurat de comuniune deschisă Făcătorul său. Din cauză că omul nu mai era capabil să locuiască împreună cuDumnezeu, El a consimţit să coboare şi să locuiască cu omul. Prin urmare, Dumnezeu Îl instruise pe Moise: „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exod 25,8). Moise l-a făcut, şi „slava Domnului a umplut cortul” (Exod 40,34). Ce iubire minunată! Dumnezeu nu putea suporta să fie despărţit de ai Săi, şi iubirea Lui a întocmit un plan prin care putea să locuiască în mijlocul lor! El avea să meargă cu ei în călătoriilelor prin pustie şi, în cele din urmă, avea să-i conducă în Ţara Făgăduinţei.

Levitic 1:2 2. Un dar. Ebraicul gorban din verbul garab, „a aduce aproape”, „a apropia”. Jertfa arderii de tot era de două feluri: obligatorie şi de bună voie. Anumite jertfe ale arderii de tot veneau la timpuri hotărâte şi erau prezentate de preoţi în numele întregii naţiuni. Acestea cuprindeau şi arderea de tot zilnică (Exod 29,38-42; Numeri 28,3-8), jertfa de Sabat a arderii de tot (Numeri 28,9.10), şi jertfele arderii de tot pentru sărbătoarea lunii noi, Paşte, Cincizecime, sărbătoarea trâmbiţelor (Numeri 28,11 la 29,39). Alte jertfe obligatorii pentru arderea de tot erau de natură ocazională şi erau aduse de persoane. Astfel erau jertfele de la consacrarea unui preot (Exod 29,15-18; Levitic 8,18-21; 9,12-14), la naşterea unui copil (Levitic 12,6-8), la curăţirea de lepră (cap 14,19.20), la pângărirea ceremonială (cap. 15,14.15.30) şi la facerea unei juruinţe de Nazireu (Numeri 6,13-16). Jertfele de ardere de tot voluntare puteau fi aduse de persoană în orice vreme, dar trebuiau să se conformeze în toate privinţele la aceleaşi reguli, care guvernau jertfele arderii de tot obligatorii (vezi Numeri

7; 1 Regi 8,64). Regulile din Levitic 1 se ocupă în mod deosebit cu jertfele arderii de tot de bună voie, cu toate că ritualul era asemănător şi pentru celelalte.

Levitic 1:3 3. Dacă darul lui va fi o ardere de tot. Dacă garbon-ul lui va fi ?lah”. ?lah, cuvântul ebraic obişnuit pentru „jertfa arderii de tot”, sau „darul arderii de tot”, înseamnă „ceea ce merge în sus”, sau „ceea ce se înalţă”. Alt termen folosit numai de două ori, este kalil, care înseamnă întreg. Cuvintele acestea derivă din faptul că jertfele arderii de tot erau arse pe altar în întregime, şi după cum fumul se ridica, tot aşa se înălţa şi jertfa, simbolic, la Dumnezeu. Traducerea Donay foloseşte cuvântul olocaust, ceea ce însemnă „aceea ce este ars în întregime”. Aceste nume descriu corect jertfa arderii de tot. Din ea nu era mâncată nici o parte, cum eracazul cu alte jertfe, totul era ars şi înălţat la Dumnezeu în flăcări, ca „un miros bineplăcut” (v.9). Nu se reţineanimic. Totul Îi era dat lui Dumnezeu. Aceasta însemna consacrare deplină.

Jertfele pentru arderea de tot sunt primele jertfe amintite după potop, când Noe, „a adus arderi de tot pe altar” (Geneza 8,20). Apoi, ele sunt amintite în porunca lui Dumnezeu către Avraam de a aduce pe fiul săuca „ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” (Geneza 22,2). Cartea lui Iov, poate cea mai veche din Biblie, raportează cum Iov „se scula dis de dimineaţă şi aducea... o ardere de tot. Căci zicea Iov: „Poate că fii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeu în inima lor” (Iov 1,5). După cât se pare, Iov credea că arderea de tot adusă de el putea să abată mânia lui Dumnezeu, chiar dacă fiii lui nu aduseseră nici o jertfă pentru ei înşişi, şi nici nu-şi dădeau seama că păcătuiseră. Rabinii aveau o zicală: „Arderea de tot face ispăşire pentru călcările de lege ale lui Israel”.

Arderile de tot erau cele mai vechi dintre toate jertfele şi cele mai caracteristice şi cuprinzătoare, înglobând în ele elementele esenţiale tuturor jertfelor. Importanţa lor se vede din faptul că timp de secole ele au fost singurele jertfe care au existat. Mai târziu, când au fost poruncite şi alte jertfe, era prevăzut în mod expres că ele nu trebuiau să ia locul arderii de tot, ci erau numai un adaos la arderea de tot continuă (vezi Numeri 28,10; 29,16; etc.)

Cu toate că jertfele zilnice de dimineaţa şi de seara, obligatorii chiar şi în ziua ispăşirii, erau pentru naţiune, ele mai serveau şi un scop definit pentru israelitul ca individ. În cele din urmă, când serviciul sanctuarului a fost instituit la Ierusalim, Dumnezeu a poruncit ca toate jertfele să fie aduse acolo, şi numai preoţii să slujească la altar. Deşi aceasta centraliza închinarea şi tindea spre uniformizare, fiind astfel folositoare, ea crea greutăţi pentru cei care locuiau la o oarecare depărtare de sanctuar. O călătorie din Galilea până la Ierusalim avea să dureze multe zile, poate chiar săptămâni, dacă se aducea şi un animal de jertfă. În călătoria lui spre casă, omul putea să păcătuiască iarăşi şi ar fi trebuit să facă o nouă călătorie. Fără îndoială că acest fapt ar fi dat naştere la o situaţie imposibilă. Pentru el, jertfa zilnică de dimineaţă şi de seară constituia o soluţie fericită.

Animalele permise pentru serviciile zilnice erau obţinute cu bani rezultaţi din contribuţia întregului popor. În fiecare dimineaţă, pe altarul arderii de tot era jertfit un miel pentru naţiunea întreagă, iar seara slujbaera repetată. Jertfa acestei arderi de tot cuprindea o ispăşire temporară pentru naţiune, până la vremea când putea să vină păcătosul însuşi pentru a aduce propria jertfă. Aceste jertfe naţionale făceau pentru naţiune acelaşi lucru pe care Iov îl avea în minte, când zicea: „Poate că fiii mei au păcătuit şi au supărat pe Dumnezeuîn inima lor” (Iov 1,5). Iov nu ştia dacă fiii lui au păcătuit. Dar se putea ca ei să fi păcătuit. Şi astfel, pentru a-i „acoperi”, până când trebuiau să aducă ei înşişi jertfa, Iov a lucrat pentru ei. În acelaşi fel, arderea de tot zilnică pentru naţiune acoperea pe Israel până ce fiecare putea să aducă jertfa individuală. Talmudul învaţă că jertfa de dimineaţă făcea ispăşire pentru păcatele săvârşite în timpul nopţii, iar jertfa de seară pentru păcatele săvârşite în timpul zilei.

Arderea de tot zilnică era arsă pe altar, dar la un foc slab, în aşa fel ca o jertfă să dureze până de avea să fie pusă pe altar următoarea (Levitic 6,9). Jertfa de seară dura până dimineaţa, şi jertfa de dimineaţă până seara. În felul acesta, pe altar era întotdeauna o jertfă care oferea ispăşirea provizorie pentru Israel. Când un om păcătuia, deşi nu era în măsură să vină imediat la sanctuar, sau chiar timp de săptămâni ori luni, el ştia că pe altar era o jertfă pentru el şi că era „acoperit”, până când putea să aducă propria jertfă spre a confirma pocăinţa.

Această prevedere plină de îndurare pentru păcătoşii din vechime constituie o puternică speranţă pentru păcătosul de astăzi. Sunt vremuri când păcătuim, dar nu ne dăm seama de aceasta până mai târziu şi nule mărturisim imediat. Ce mângâiere este să ştim că Hristos este întotdeauna gata să ne „acopere” cu haina dreptăţii Sale, până ajungem să înţelegem situaţia noastră, că El niciodată nu ne părăseşte, sau nu ne respinge şi că, înainte ca să venim la El, a luat o măsură necesară pentru mântuirea noastră. Dar fie ca nimeni să nu profite de acest lucru spre a întârzia mărturisirea.

Cu toate că arderile de tot despre care este vorba în Levitic 1 sunt de bună voie, totuşi când sunt aduse, după cum s-a observat deja, ritualul care trebuia să fie urmat era precis şi strict. În felul acesta, izraeliţii învăţau ce înseamnă ascultarea implicită. Dumnezeu putea să ierte, Dumnezeu vrea să ierte, dar trebuia să aibă loc o supunere absolută faţă de instrucţiunile divine. Acela care dorea să se apropie de Dumnezeu trebuia să o facă în felul arătat de Dumnezeu. El primea numai acea închinare care era în concordanţă cu voia Sa – nu aceea care ni se pare nouă ca fiind cea mai bună şi mai eficientă, nu aceea desprecare am putea crede că se adaptează cel mai bine la ocazie, nu aceea care pare să aducă cele mai grabnice venituri sau cei mai mulţi bani, ci numai aceea pe care o aprobă Dumnezeu şi asupra căreia El poate să lase binecuvântarea Sa.

Pentru arderile de tot erau folosite patru feluri de vieţuitoare: viţei, oi, ţapi, păsări. Aducătorul putea să o aleagă pe care o dorea. Desigur, bogatul îşi putea permite să aducă un viţel. Săracul care îşi putea îngădui numai un porumbel sau o turturea avea să aducă una din aceste păsări. În mod semnificativ, Maria, mama lui Isus, a adus două turturele la Templu ca dar după naşterea de copil (vezi Levitic 12,8; Luca 2,22-24). Iosif şi Maria erau oameni săraci: Leul şi vulturul, regi printre animale şi păsări, fiind necurate, nu se foloseau la jertfe, ci mai degrabă mielul şi porumbelul. Dumnezeu nu Se uită la spiritul înălţat şi mândru, ci va primi pe cel blând şi smerit.

Arderea de tot de bunăvoie era un dar din iubire, de dedicare, de consacrare. Ea era adusă într-un spirit de bucurie lui Dumnezeu. Ea era mai mult decât un dar, era dăruirea de sine, o jertfă vie. Astăzi nu mai aducem arderi de tot, dar ar fi bine să aplicăm spiritul care insufla jertfele arderii de tot la trăirea zilnică a vieţii de creştin. Lui Dumnezeu încă Îi place o slujire adusă de bună voie şi cu bucurie (2 Corinteni 9,7).

Parte bărbătească fără cusur. „Vita pentru jertfă să fie fără cusur, ca să fie primită; să n-aibă nici un cusur în ea” (Levitic 22,21). Aceasta scoate în evidenţă faptul că Dumnezeu cere de la noi tot ce-i mai bun. Este posibil să nu fim bogaţi sau în stare să-I aducem lui Dumnezeu daruri mari, dar ce dăm trebuie să fie desăvârşit. Trebuie să aducem doar ce avem mai bun. Nu trebuie să-I aducem lui Dumnezeu ceva de mică valoare – un ban defectuos, o proprietate insalubră, resturi de timp neocupat. Noi trebuie să-I slujim lui Dumnezeu cu tot ce avem mai bun.

Să fie plăcut Domnului. Mai degrabă, „ca să poată fi primit înaintea Domnului” (RSV). Dăruitorul trebuia „să-l (darul) aducă la uşa Cortului Întâlnirii”, dar ea avea să fie primită înaintea Domnului”. Acelaşi cuvânt ebraic tradus aici „de bunăvoie” este redat „primit” în versetul 4.

Levitic 1:4 4. Primit de Domnul. Animalul adus ca jertfă era considerat ca un înlocuitor pentru păcătos. Animalul trebuia să fie primit „pentru” el, adică în locul lui. Având în vedere că înlocuitorul era un simbol al lui Hristos,acesta trebuia să fie desăvârşit (cap. 22,25).

O parte solemnă şi esenţială a ritualului era punerea mâinii aducătorului pe capul jertfei. Cuvântul samk, „a pune”, înseamnă „a se rezema” cu greutatea cuiva, un act prin care păcătosul pocăit reprezenta deplina dependenţă de înlocuitorul lui. Cât despre însemnătatea acestui lucru, comentatorii vechi şi moderni înţeleg că aceasta înseamnă un transfer simbolic al păcatelor de la jertfitor la jertfă, sau substituirea jertfei sprea muri în locul păcătosului. „Punerea mâinilor pe capul jertfei este un ritual obişnuit, prin care are loc substituirea, sau transferarea păcatelor.” „În fiecare jertfă există ideea de substituire, jertfa ia locul omului păcătos.” (Jewish Encyclopedia vol.2, p.286, art. Ziua Ispăşirii).

Având în vedere că acum creştinii pun prin credinţă păcatele lor asupra lui Isus, Mielul lui Dumnezeu,pare potrivit a afla în slujba de jertfă o ceremonie care să simbolizeze acest lucru. În ritualul arderii de tot

aflăm oglindit acest lucru, de fapt, punerea mâinii era necesară în toate cazurile în care era vorba de păcat. Creştinul vede în ceremonia punerii mâinii şi a rezemării asupra jertfei un simbol al dependenţei lui de Hristos pentru mântuire. Rezemându-ne astfel, noi punem păcatele noastre asupra Lui, iar El ia locul nostru pe altar, o jertfă „sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12,1).

Urmând instrucţiunile date de Dumnezeu, păcătosul pocăit putea fi sigur că jertfa a fost primită în locul lui. Tot aşa, noi putem fi siguri că, urmând directivele lui Dumnezeu, putem fi primiţi de Hristos, Înlocuitorul nostru, ştiind că El ia locul nostru pe altar, - că El a făcut cu adevărat acest lucru pe cruce. El a murit pentru noi, în locul nostru, şi pentru că El a murit, noi vom trăi.

Levitic 1:5 5. Să junghie viţelul. Noi nu putem crede că un om normal ar avea plăcere să împlânte cuţitul într-o victimă nevinovată, chiar dacă acea victimă ar fi doar un animal. Cu toate acestea, Dumnezeu cerea acest lucru aducătorului. În vremurile de mai târziu, junghierea o făceau preoţii, deşi intenţia de la început a lui Dumnezeu a fost ca păcătosul însuşi să facă lucrul acesta. Aceasta experienţă trebuie să fi fost pentru păcătos penibilă şi dureroasă, pentru că el ştia că păcatul lui a făcut să fie necesară moartea. Ea îl impresiona şi îl determina să ia hotărârea „să nu mai păcătuiască”. El vedea „pe viu” rezultatul păcatului. Acesta nu însemna numai moartea, ci moartea unui nevinovat. Ce alt rezultat putea să aibă ceremonia aceasta, decât să creeze în păcătos o ură faţă de păcat şi o solemnă hotărâre de a nu mai avea de a face cu el?

Prima învăţătură pe care Dumnezeu dorea s-o dea lui Israel prin sistemul jertfelor era că păcatul înseamnă moarte. Această învăţătură a fost imprimată repetat în inima lor. Pe parcursul întregului an, în fiecare dimineaţă şi seară, era jertfit un miel pentru naţiune. Zi după zi, oamenii aduceau jertfele lor pentru păcat şi arderile de tot la sanctuar. În fiecare caz era junghiat un animal, iar sângele era dus în locul arătat. Pe fiecare ceremonie şi pe fiecare slujire era imprimată învăţătura: Păcat înseamnă moarte.

Învăţătura aceasta este necesară tot atât de mult în vremea noastră, pe cât a fost şi în zilele din vechime. Unii creştini iau păcatul prea uşor. Ei îl consideră un aspect trecător al vieţii, pe care omenirea îl va depăşi. Alţii consideră păcatul ca fiind regretabil dar inevitabil. Toţi au avut nevoie să li se imprime în minte cu putere învăţătura că păcatul înseamnă moarte. Noul Testament declară în mod precis că „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), dar mulţi nu reuşesc să înţeleagă importanţa acestei declaraţii. O concepţie mai realistă a păcatului şi morţii, ca fiind inseparabil legate, ar ajuta mult la aprecierea şi înţelegerea Evangheliei. Pentru creştin aceasta conţine învăţătura importantă că noi am fost vinovaţi, apoi o repulsie faţă de păcat şi, în cele din urmă, o profundă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, deoarece prin moarte vine mântuirea. Hristos a murit pentru mine. Eu ar fi trebuit să mor, pentru că am păcătuit, şi „plata păcatului este moartea”. Dar pentru mine a murit Hristos. El a mers la Calvar în locul meu! Ce măsură potrivită de prevedere! Ce iubire minunată!

Sângele să-l stropească. Aducătorul de jertfă îşi terminase lucrarea. El îşi adusese jertfa, îşi mărturisisepăcatul, şi junghiase victima. Acum începea slujba sângelui. În timp ce sângele ţâşnea, alături se afla un preot şi-l strângea într-un vas. Apoi stropea sângele de jur împrejur pe altarul arderii de tot. Cuvântul tradus aici „stropească”, înseamnă literal „a împrăştia”. Este folosit la împrăştierea prafului (Iov 2,12), a cărbunilor aprinşi (Ezechiel 10,2), a apei (Numeri 19,13), etc. După Talmud, preotul oficiant stropea sângele spre altar în două locuri, la colţurile de nord-est şi sud-vest, în aşa fel încât acesta să atingă toate cele patru părţi ale altarului. Din motive sanitare, probabil că acesta se făcea pe partea dinăuntrul altarului. Partea de sânge nefolosit era vărsat la piciorul altarului. Mai târziu, la Templul din Ierusalim, surplusul de sânge era dirijat cu ajutorul unui canal de scurgere din ţiglă, care îl transporta în răul Chedron.

Dumnezeu a căutat să întipărească în mintea celor din Israel gândul că iertarea de păcat se poate obţine numai prin mărturisire şi slujirea sângelui. Ei trebuiau să înţeleagă preţul nemărginit de mare al iertării. Iertarea este mai mult decât a trece cu vederea greşelile. Pe Dumnezeu Îl costă ceva pentru a fi în măsură să ierte, Îl costă o viaţă, chiar viaţa Fiului Său.

Unora, moartea lui Hristos le apare ca nefiind necesară. Dumnezeu putea, sau trebuia, consideră ei, săierte fără Golgota. Lor nu li se pare crucea ca o parte integrantă şi vitală a ispăşirii. Ar fi bine dacă creştinii ar contempla azi mai mult preţul mântuirii lor. Iertarea nu este o chestiune simplă. Prin sistemul ceremonial

Dumnezeu i-a învăţat pe cei din poporul Israel că iertarea se putea obţine numai prin vărsare de sânge. Noi avem nevoie acum de această învăţătură. În sistemul jertfelor lui Israel trebuie să fie aflate principiile fundamentale ale trăirii sfinte. Vechiul Testament conţine principii fundamentale. Cel care este întemeiat întru totul pe el va fi în stare să ridice o zidire care nu va cădea când vin ploile şi suflă vânturile. El va fi „zidit pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos” (Efeseni 2,20).

Levitic 1:6 6. Să jupoaie „arderea de tot”. La început, aducătorul însuşi făcea acest lucru, dar mai târziu această parte a ritualului a fost preluată de leviţi. În pustie cei care au participat la slujire au fost puţini în comparaţie cu vremea de mai târziu, din Ţara Făgăduinţei, când veneau sute sau chiar mii de aducători de jertfe într-o singură zi. Leviţii şi preoţii care erau obişnuiţi cu ritualul puteau să facă jupuirea mult mai expeditiv decât oamenii din popor.

Levitic 1:7 7. Să facă foc pe altar. Într-un loc anumit de pe altarul arderii de tot ardea întotdeauna un foc. Era datoria preoţilor să se asigure că acest foc nu se stingea niciodată. Pentru că a fost aprins de Însuşi Dumnezeu, el era considerat foc sfânt. Focul acesta nu trebuia să fie folosit pentru nevoi obişnuite, şi nici focul obişnuit nu trebuia să fie folosit în serviciul sanctuarului. Din acest foc central de pe altar, preoţii aprindeau alte focuri spre a aranja astfel jertfele care puteau fi aduse. În felul acesta, la altar ardeau mai multe focuri în acelaşi timp, toate aprinse de la acel foc central. Tot de pe acest altar, preoţii luau cărbunii pentru cădelniţele lor când intrau să ardă tămâie în locul sfânt. Focul de pe altarul tămâierii era luat de pe altarul arderii de tot. Este interesant a se observa că în ceruri există un înger care este însărcinat cu focul (Apocalipsa14,18).

Să pună lemne pe foc. Lemnele folosite la serviciul sanctuarului erau cercetate cu grijă înainte de a fi îngăduit să ajungă pe altar. Lemnele care fuseseră atacate de insecte sau mâncate de viermi erau respinsă. Lucrarea de a se îngriji de aprovizionarea cu lemne le revenea unora dintre preoţi şi, o dată pe an, poporului i se cerea să ajute la adunarea de combustibil pentru sanctuar. Lucrarea aceasta trebuie să fi fost în ea însăşi instructivă pentru ei, deoarece în timp ce strângeau lemnele şi le examinau să, ei înşişi au fost impresionaţi de sfinţenia lui Dumnezeu şi cererea Sa cu privire la desăvârşirea chiar şi în chestiunile cele mici.

Lemnele nu erau aruncate în foc, nici nu erau puse la întâmplare. Ele erau puse „în ordine” cu grijă. Învăţătura este evidentă. Nimic din ce are de a face în slujirea lui Dumnezeu nu este îngăduit să se facă în mod neglijent. Totul trebuie să fie făcut cu grijă şi respect.

Levitic 1:8 8. Să aşeze bucăţile. Învăţătura despre ordine este aceeaşi ca în versetul 7. Toate bucăţile jertfei trebuiau să fie aşezate pe altar în poziţia animalului viu, pe lemnele care şi ele erau „în ordine”. Apostolul spune: „Dar toate să se facă în chip cuviincios şi cu rânduială” (1 Corinteni 14,40). Acesta este creştinismul cel bun al Noului Testament.

Levitic 1:9 9. Să spele cu apă. În armonie cu regula că nimic necurat nu trebuie să ajungă pe altar, sau să fie folosit în slujba lui Dumnezeu, măruntaiele şi picioarele erau spălate în apă, înainte ca jertfa să fie aşezată pe altar. S-ar putea argumenta uşor că acest act nu era necesar, întrucât focul avea să consume în curând jertfa şiorice necurăţie avea să fie distrusă. Atunci, de ce să se piardă timp cu spălarea bucăţilor animalului?

Acest act, de asemenea, trebuie să-i fi impresionat adânc pe toţi cu sfinţenia lui Dumnezeu şi ura Lui faţă de dezordine şi orice lucru care mânjeşte. De fapt, orice faptă, fiecare ceremonie aducea învăţătura sfinţeniei lucrării lui Dumnezeu, sfinţenia caracterului Lui.

Preotul să le ardă toate. Aceasta avea o singură excepţie: pielea nu era arsă, ci dată preotului (cap.7,8). Nu ni se spune de ce s-a făcut această excepţie.

De un miros plăcut. Arderile de tot din capitolul 1 nu erau jertfe obligatorii, ci de bună voie, pe care aducătorul le aducea pentru că simţea nevoia după Dumnezeu şi dorea să-şi arate aprecierea pentru bunătatea

Domnului. Prin aducerea jertfei, el îşi exprima iubirea faţă de Dumnezeu şi consacrarea în slujba Lui.

Arderile de tot erau aduse în multe ocazii şi reprezentau consacrare şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu.Ele nu cereau o favoare deosebită, ci exprimau gratitudine pentru îndurările din trecut. Ele erau aduse pentru curăţirea de lepră (cap. 14,19.20), pentru curăţirea unei femei la naşterea copilului (cap. 12,6-8), precum şi pentru necurăţie în general (cap. 15,15.30). În multe cazuri, jertfa pentru păcat era însoţită de arderea de tot, dar nu întotdeauna. Când jertfa pentru păcat şi arderea de tot erau aduse de aceeaşi persoană, în primul rând venea jertfa pentru păcat şi era pentru un păcat sau păcate specifice; arderea de tot era pentru păcătoşenie în general fără referire la un păcat anumit.

Arderile de tot au un loc însemnat în consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui (Exod 29,15-25; Levitic 8,18), ca şi în instalarea lor în preoţie (Levitic 9,12-14). Ele mai erau folosite la juruinţele Nazireului (Numeri 6,13-16). În aceste cazuri, ele constituiau o deplină consacrare a individului faţă de Dumnezeu. În ele, aducătorul se aşeza în mod simbolic pe altar, consacrându-şi întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu.

Jertfele erau rugăciuni întrupate. Considerate astfel, ele aveau o semnificaţie adâncă. Dacă un creştin cade în ispită şi comite un păcat, el îşi mărturiseşte smerit păcatul şi cere iertare. Adevăratul israelit făcea acelaşi lucru, dar ca adaos mai aducea pentru păcatul special o jertfă pentru păcat. Dacă aducea şi o jertfă a arderii de tot, prin aceasta spunea: „Doamne, poate că eu am făcut şi alte lucruri neplăcute Ţie. Nu-mi dau seama că le-am făcut, dar iartă-mă cu îndurare acolo unde poate că am păcătuit”. Când înălţăm astăzi rugăciunea aceasta, noi facem ce făcea israelitul când aducea jertfa arderii de tot a lui.

Expresia lui Pavel din Romani 12,1: „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie” este o referire la vechilearderi de tot. Noi trebuie să fim consacraţi pe deplin lui Dumnezeu. Trebuie să fim curăţiţi pe deplin. Numai după ce arderea de tot era spălată şi curată, putea să fie adusă pe altar „o jertfă mistuită de foc, de un miros plăcut Domnului”. Aşa este şi cu noi. Toate păcatele, toată murdăria cărnii şi a spiritului trebuie să fie îndepărtată înainte de a fi potrivite pentru altar (2 Corinteni 7,1).

Arderea de tot este un simbol al lui Hristos, care S-a consacrat întru totul lui Dumnezeu, lăsând pentru noi un exemplu de urmat. Ea învaţă sfinţirea deplină, dedicarea completă. Este bine plasată ca prima înlista jertfelor din Levitic. Ea ne spune, fără îndoială, că pentru a fi de un miros plăcut lui Dumnezeu, o jertfă trebuie să fie întru totul supusă. Totul trebuie să fie pus pe altar, totul trebuie să fie consacrat lui Dumnezeu.

După cum jertfa trebuia să fie fără cusur, tot aşa şi Hristos este „Mielul fără cusur şi fără prihană”. Cel întru totul plin de iubire, Cel Sfânt, care „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi”, „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros lui Dumnezeu” (1 Petru 1,19; Efeseni 5,2).

Arderea de tot era plăcută lui Dumnezeu pentru că descoperea o dorinţă în inima aducătorului de a seconsacra lui Dumnezeu. Aducând jertfa el spunea de fapt, „Doamne, doresc să-Ţi slujesc Ţie. M-am aşezat pealtar nepăstrând nimic pentru mine. Primeşte-mă prin Înlocuitor şi de dragul Lui”. O astfel de atitudine este plăcută lui Dumnezeu.

Arderile de tot din cap.1 au fost „de un miros plăcut” Domnului, pentru că erau cu totul de bunăvoie. Creştinii sunt în pericol să facă o lucrare care în ea însăşi este bună şi dreaptă, dar nu din cauza unui îndemn lăuntric sau din iubire, ci pentru că aşa este obiceiul sau pentru că aşa se aşteaptă să facă. Datoria este un cuvânt mare şi trebuie să fie accentuat, dar nu trebuie să uităm că iubirea este şi mai mare şi, dacă este aplicată aşa cum trebuie, ea împlineşte datoria deoarece include datoria. Iubirea este de bună voie, spontană, liberă, datoria este exigentă, obligatorie. În viaţa creştină este nevoie de amândouă, şi nici una nu trebuie să fie subliniată spre excluderea celeilalte. Datoria împlineşte Lege. Şi iubirea împlineşte Legea, dar ea merge mai departe. Ea mai merge şi mila a doua. Ea dă şi haina.

„Pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9,7). Unii ar înlocui pe „cu bucurie” cu „generos”, ceea ce probabil că ar fi adevărat şi aşa. Dar textul spune ”cu bucurie”. El se referă la cineva care dă de bună voie, care nu trebuie să fie îndemnat, ci îşi face cu bucurie partea sa. Acest lucru Îi este plăcut Domnului. Spiritul acesta este simbolizat în arderea de tot. Ar fi plăcut pentru Dumnezeu dacă spiritul de slujire cu bucurie şi fericire ar fi mai obişnuit decât este. Adesea facem cu resemnare, poate chiar cu

murmurare, ce ar trebui să facem cu nerăbdare şi într-un spirit de fericire. Dumnezeu iubeşte dătătorul voios, nu numai de bani, ci şi de slujire. Există sarcini de îndeplinit, dar El ar avea o şi mai mare plăcere, dacă le-am face de bunăvoie şi fără murmur. Sunt unii care trebuie să fie încurajaţi, mustraţi, îndemnaţi şi aproape recompensaţi, ca să facă ceva ce ar trebui să facă plini de bucurie şi bunăvoinţă (vezi Isaia 64,7; Maleahi 1,10). O atitudine nepăsătoare şi dorinţa de răsplată nemulţumeşte atât pe oameni, cât şi pe Dumnezeu. Este descurajator pentru conducători să mustre serios şi repetat şi să primească doar un răspuns slab.

Levitic 1:10 10. Din turmă. Dacă cineva nu-şi putea îngădui sau nu era dispus să aducă un viţel, el putea să aleagă o oaie sau o capră din turmă. Acestea erau primite de Dumnezeu, dar orice ar fi ales, trebuia să fie de parte bărbătească şi fără cusur.

Levitic 1:11 11. Să-i stropească sângele. Ritualul era acelaşi ca pentru un viţel. În acest caz, nu este spus nimic despre punerea mâinii pe capul animalului, dar fără îndoială că acest lucru se făcea. Ca în cazul viţelului, preotul era gata să primească sângele şi să-l stropească pe altar de jur împrejur.

Levitic 1:13 13. Să spele ... măruntaiele. Avea loc acelaşi ritual ca la viţel. Animalul era jupuit, tăiat în bucăţi, picioarele şi măruntaiele spălate, şi apoi bucăţile erau duse la altar şi aşezate acolo în ordine.

Levitic 1:14 14. Din păsări. Turturele şi porumbeii nu costau mult, şi chiar săracii îşi puteau îngădui să aducă această jertfă. Trebuie să fie reamintit că jertfele din cap.1 erau de bună voie. Dar o inimă plină de iubire avea să găsească o cale de a aduce un dar lui Dumnezeu, oricât ar fi fost el de mic. Astfel de jertfe erau tot atât de preţioase înaintea lui Dumnezeu ca şi cele mai pretenţioase.

Isus a învăţat în mod clar aceasta când a spus despre văduva care a aruncat în visterie doi bănuţi, că ea „a dat mult mai mult decât toţi ceilalţi” (Luca 21,3,4). Un bănuţ având doar o optime din valoarea unui cent, darul ei a fost într-adevăr mic. Dar ea a dat tot ce a avut. Cantitatea dată de ea n-a fost adevărata măsură a darului ei. Ceea ce conta n-a fost partea pe care a dat-o, ci partea care i-a rămas.

Levitic 1:15 15. Preotul să aducă. La început, aducătorul era cel care junghia. Dar, în cazul unei păsări, cantitatea de sânge era aşa de mică, încât era necesar ca preotul însuşi să ucidă pasărea, în aşa fel ca să poată repede atinge altarul cu sângele jertfei.

Levitic 1:16 16. Guşa cu penele ei. Acestea erau aruncate pe cenuşar, căci arzându-le ar fi produs un miros neplăcut.

Levitic 1:17 17. De miros plăcut. Păsările erau prea mici spre a le dezlipi, prea mici spre a stropi sângele în acelaşi fel ca la alte jertfe, prea mici spre a pune mâna pe cap (vezi comentariul pentru v.4); dar, cu toate acestea ele erau de un miros plăcut Domnului. În afară de oferirea păsării, aducătorul lua parte la ritual într-o mică măsură, restul îl făcea preotul. Chiar şi aşa, aducătorul a făcut ce a putut, şi acesta era un lucru plăcut şi primit de Dumnezeu.

Levitic 2:1 1. Un dar ca jertfă de mâncare. Mai exact, a aduce „dar de cereale (minchah) ca jertfă (karban, vezi comentariul pentru cap. 1,2), R.S.V. Cuvântul minchah, la început fără vreo însemnătate religioasă specifică, însemna un dar făcut unui superior. Darul pe care i l-a dat Iacov lui Esau a fost un minchah (Geneza 32,13). Tot aşa a fost şi „darul” dat lui Iosif de fraţii lui după sosirea lor în Egipt (Geneza 43,11). El se mai folosea şi pentru tributul plătit de popoarele cucerite (2 Samuel 8,2.6). Darurile acestea exprimau supunere şi dependenţă. Pe timpul de la Sinai minchah a devenit denumirea oficială pentru un dar pentru Dumnezeu, un dar de omagiu, de recunoaştere a superiorităţii Aceluia căruia îi era dat darul. El însemna dependenţa omului

faţă de Dumnezeu pentru toate bunurile vieţii, recunoscându-L pe El ca dătător şi stăpân. Aducând un astfel de dar, omul recunoştea că este doar un ispravnic al lucrurilor încredinţate lui.

Când a fost făcută traducerea K.J.V. cuvântul „mâncare” (meat) însemna hrană de orice fel. Totuşi, expresia „meat offering” din minchah, acum exprimă ideea de mâncare de carne, care nu era folosită în „meat offering” din Levitic 2. Aceasta era mai degrabă un dar de mâncare sau din cereale, constând din făină sau cereale pregătite în diferite feluri, dar niciodată din mâncare de carne. Cu toate acestea, minchah-ul lui Abel a fost un miel (Geneza 4,4). Cele mai recente traduceri redau minchah ca fiind „mâncare” sau dar din „cereale”.

După cum arderile de tot erau atât publice, cât şi particulare, tot aşa erau şi darurile de mâncare. Darurile de mâncare particulare erau de bună voie şi puteau fi aduse după dorinţă şi în orice timp. Darurile de mâncare publice erau prescrise şi obligatorii.

Cel mai de important dintre darurile de mâncare publice era pâinea punerii înainte sau „pâinea prezenţei”, pusă în fiecare Sabat pe masa din prima încăpere a sanctuarului. Mai întâi era prezentă Domnului, lăsată pe masă o săptămână, şi apoi mâncată de preoţi. Ea era numită „pâinea prezenţei” literal, „pâinea feţei”,întrucât era continuu pe masă în prezenţa, sau înaintea feţei lui Dumnezeu. Masa punerii înainte era de asemenea numită „masa cea curată” (Levitic 24,6).

Darul pâinii punerii înainte consta din 12 pâini, fiecare aproximativ din 2,4 kg de făină, şi prin urmare de o mărime considerabilă. Pâinile erau aşezate în două şiruri pe masă, a câte şase fiecare. Preoţii care au slujit săptămâna precedentă îşi încheiau slujba cu jertfa de dimineaţă din Sabat, iar preoţii care aveau să slujească săptămâna ce venea îşi începeau serviciul cu slujba de la apusul soarelui din Sabat. Preoţii care plecau luau pâinea cea veche, după cum preoţii care veneau o puneau pe cea nouă pe masă. Ei erau foarte atenţi, ca să nu o îndepărteze pe cea veche până când cea nouă nu era gata să fie pusă pe masă, pentru că pe masă trebuia să fie întotdeauna pâine, după cum întotdeauna trebuia să fie o jertfă pentru arderea de tot pe altar. De aceea, arderea de tot a fost numită „arderea de tot necurmată”, şi pâinea „pâinea necurmată pentru punerea înainte” (Exod 29,42; 2 Cronici 2,4). Pâinea punerii înainte era adusă lui Dumnezeu sub un „legământ veşnic” (Levitic 24,8). Ea era o mărturie mereu prezentă despre dependenţa lui Israel de Dumnezeu cât priveşte întreţinerea şi viaţa, iar din partea lui Dumnezeu constituia o făgăduinţă necurmată că Dumnezeu va susţine pe poporul Său. Nevoia lui Israel era mereu înaintea Domnului şi făgăduinţa lui Dumnezeu era mereu înaintea poporului.

Jertfa de dimineaţă şi de seara era însoţită de o jertfă de băutură (Exod 29,40; Numeri 15,5). Din această cauză, masa pentru pâinea punerii înainte mai avea farfurii, linguri, capace şi ceşti, sau după cum redau alte traduceri, farfurii, linguri şi „potire cu care să toarne” (Exod 25,29; traducerea lui Young). Jertfele acestea de băutură erau vărsate într-un loc sfânt „pentru Domnul”.

Nu este un pas prea mare de la masa pâinii punerii înainte din Vechiul Testament până la masa Domnului din Noul Testament (vezi Luca 22,30; 1 Corinteni 10,21). Pâinea este trupul lui Hristos, frânt pentru noi. Potirul este noul legământ în sângele Său (1 Corinteni 11,24.25). Pâinea prezenţei este simbolul Lui, care „trăieşte pururea ca să mijlocească” pentru noi, şi a pâinii celei vii „care s-a pogorât din cer” (Evrei 7,25; Ioan 6,51).

Darul lui să fie. Această jertfă putea să fie adusă de oricine dorea să prezinte Domnului un dar. El consta din floarea făinii, untdelemn şi tămâie. Uneori ea era adusă ca o jertfă separată, dar de obicei era combinată cu o ardere de tot. Floarea făinii este produsul conlucrării dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu puneîn sămânţă principiul vieţii, dă lumina soarelui şi ploaia, şi o face să crească. Omul seamănă sămânţa, o îngrijeşte, o seceră, o macină şi o face floarea făinii, şi apoi o prezintă lui Dumnezeu, fie în starea ei materială ca făină, fie ca turte coapte în cuptor. Ea este darul de la început al lui Dumnezeu. Ea simbolizează lucrarea vieţii omului, a talanţilor daţi la schimbător.

Dumnezeu îi dă fiecărui om talanţi după capacitatea lui spre a-i folosi. Unii au mai mult decât un talant, nimeni nu are însă mai puţin. Lui Dumnezeu nu-I place când oamenii Îi dau înapoi numai ce le-a dat El şi Îi returnează numai cantitatea de sămânţă încredinţată lor. Dumnezeu ar dori ca omul să însămânţeze sămânţa, s-o îngrijească şi s-o recolteze, să îndepărteze toate corpurile străine şi tot ce este de calitate slabă,

să o macine între cele două pietre de moară, zdrobind orice viaţă din ea, şi apoi să o prezinte Lui ca „floarea făinii”. El aşteaptă ca orice talent să fie îmbunătăţit, curăţit, înnobilat.

Levitic 2:2 2. S-o aducă ... fiilor lui Aaron. Nu sunt date instrucţiuni cu privire la cantitatea care trebuia să fie adusă. Aceasta era lăsată la alegere persoanei. Din fiecare jertfă, preotul lua un pumn de făină, ceva din untdelemn şi toată tămâia, şi le ardea pe altar. Aceasta era partea numită „de aducere aminte”, şi era „de un miros plăcut Domnului”. La aceasta, ca la toate celelalte jertfe, mai trebuia să fie adăugată sare (v.13; DA 439).

Levitic 2:3 3. Ce va rămâne. Jertfele din cereale erau în realitate un dar pentru preoţi, pentru că ei primeau totul, afară de partea „de aducere aminte”. Ei trebuiau să împartă partea lor şi fiecare să primească parte egală (cap.7,10).

Levitic 2:4 4. Ce se coace în cuptor. Jertfa de mâncare primită de preoţi consta din făină şi untdelemn. Ei puteau să le ia şi să le coacă aşa cum le plăcea. Dar de asemenea era îngăduit ca aducătorul însuşi să le coacă şi să aducă jertfa coaptă preoţilor. Dacă făcea aşa, trebuia să facă turte nedospite din floare de făină şi untdelemn, să frângă turtele în bucăţi şi să verse untdelemn peste ele. Ele puteau fi coapte într-un cuptor sau tigaie.

Levitic 2:7 7. Coapte pe grătar. Ingredientele erau aceleaşi, floare de făină şi untdelemn. Turtele erau aduse „Domnului şi prezentate preoţilor, care trebuiau să ia parte „de aducere aminte” (v.9) şi s-o ardă pe altar. Partea care rămânea aparţinea lui Aaron şi fiilor lui şi era „un lucru prea sfânt” (vezi v.10).

Floarea făinii. Floarea făinii folosită la jertfele de mâncare nu era deosebită de altă floare a făinii şi nu avea o însuşire specială în plus. Totuşi, după ce era dată preotului ea devenea „prea sfântă”. Acelaşi principiu este aplicat şi în cazul lui Anania şi Safira (vezi Fapte 5). Aceasta ar trebui să-i intereseze pe toţi cei care administrează lucruri sfinte şi primesc daruri consacrate spre a dovedi grijă în folosirea şi umblarea cu aceste lucruri „prea sfinte”.

După cum s-a notat mai sus, floarea făinii reprezintă lucrarea vieţii omului, talentele sale consacrate şiîmbunătăţite.

Făina nu este decât sămânţă zdrobită. Înainte de a fi zdrobită ea era în măsură să se perpetueze, să transmită viaţă. Acum, fiind zdrobită, se pare că n-ar mai fi de folos. Ea nu mai poate fi niciodată semănată. Viaţa a fost zdrobită în ea. Dar este ea fără folos? Nu. Ea şi-a dat viaţa, a murit, ca să se poate menţine o altă viaţă. Zdrobirea vieţii ei devine mijlocul prin care este perpetuată o viaţă superioară. Ea a fost viaţa seminţei şi acum ajută la susţinerea vieţii unei fiinţe vii, creată după chipul lui Dumnezeu. Moartea a îmbogăţit-o, a slăvit-o, a făcut-o ca să poate fi servită omului.

Sunt puţine vieţi de valoare reală înainte de a fi strivite şi zdrobite. Oamenii se găsesc pe ei înşişi şi pe Dumnezeu în experienţele adânci şi întunecate ale vieţii. Când trece apa pe deasupra sufletului, atunci este clădit caracterul. Necazul, dezamăgirea şi suferinţa sunt servi destoinici ai lui Dumnezeu. Zilele întunecate aduc ploi de binecuvântare, făcând sămânţa în stare să încolţească, să-şi îndeplinească misiunea şi să aducă rod.

Problema suferinţei poate să fie insondabilă în aspectele ei adânci. Dar unele lucruri sunt clarificate. Suferinţa slujeşte un scop hotărât în planul lui Dumnezeu ca mijloc de pregătire a sufletului pentru cer. Ea îndulceşte spiritul. Ea pregăteşte sufletul pentru o mai adâncă înţelegere a adevăratului sens al vieţii. Ea inspiră simpatie pentru alţii. Ea face ca omul să umble potolit înaintea lui Dumnezeu şi cu oamenii. Ea smereşte.

În viaţa aceasta a trăit cu adevărat numai acela care a suferit. Numai acela care a iubit a trăit. Cele două sunt inseparabile. Iubirea conţine sacrificiu, şi adesea sacrificiul conţine suferinţă. Totuşi, aceasta nu

trebuie să fie în mod necesar suferinţe dureroasă; pentru că cel mai înalt fel de suferinţă este sfântă, înălţătoare, plină de bucurie. O mamă se poate sacrifica pentru copilul ei, ea poate să sufere fizic, dar o face cu bucurie, de bună voie. Iubirea consideră suferinţa un privilegiu.

Învăţătura deplină a suferinţei n-a fost înţeleasă până nu ne bucurăm în ea. Şi noi putem şi vrem să ne bucurăm, atunci când facem experienţa pe care a făcut-o Pavel când a zis: „Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângâiere” (2 Corinteni 1,5). Aceasta este adevărat şi despre suferinţa înlocuitoare. Hristos „pentru bucuria care-i era pusă înainte a suferit crucea şi a dispreţuit ruşinea” (Evrei 12,2).

Făina din jertfa de mâncare nu trebuia să fie adusă singură, ci trebuia să fie frământată cu untdelemn. Untdelemnul este simbolul Duhului lui Dumnezeu. Numai când o viaţă este sfinţită prin Duhul, amestecată cu El, unsă cu El, numai atunci Îi poate plăcea lui Dumnezeu. Suferinţa în sine şi prin sine nu este o dovadă de binecuvântare. La unii pune stăpânire pe suflet, când spiritul duios al Domnului pătrunde viaţa, aroma unei vieţi consacrate devine evidentă.

Levitic 2:9 9. Aducere aminte. După cum Dumnezeu Şi-a rezervat o „parte de aducere aminte” din fiecare jertfă de mâncare, tot aşa Îşi rezervă o parte de aducere aminte din venitul şi din timpul nostru. O zecime din venitulnostru Îi aparţine lui Dumnezeu. „Toată zecimea... este a Domnului” (cap. 27,30). În acelaşi fel a păstrat El şiziua a şaptea ca aparţinând Lui (Exod 20,10).

În privinţa aceasta, biserica creştină se află într-o stare deplorabilă. Puţini recunosc pretenţiile lui Dumnezeu asupra lor. Ei procedează ca şi cum tot ce au le aparţine, în timp ce ei nu sunt decât nişte ispravnici. Ei se consideră generoşi când dau pentru cauza lui Dumnezeu, când poate că suma generozităţii lor nu este egală cu partea care aparţine de drept lui Dumnezeu, şi în primul rând nici nu este a lor. În acelaşi fel, mulţi greşesc în păzirea zilei Sabatului. Ceasurile Sabatului sunt sfinte, în care trebuie să facem lucrarea lui Dumnezeu, iar nu a noastră.

Ar fi bine să ne amintim că partea de aducerea aminte din tot ce Îi avem aparţine lui Dumnezeu.

Levitic 2:11 11. Nimic cu aluat sau cu miere. Aluatul era interzis în oricare jertfă de mâncare adusă lui Dumnezeu să fie arsă pe altar. Aceeaşi interdicţie se aplică şi la miere. Fermentarea este un simbol al stricăciunii. Hristos a zis: „păziţi-vă de aluatul Fariseilor care este făţărnicia” (Luca 12,1). Pavel vorbeşte despre „un aluat de răutate şi viclenie” (1 Corinteni 5,8). Mierea, întocmai ca aluatul, era folosită să producă fermentare, mai ales la facerea oţetului. Comentatorii, în general, pun mierea în legătură cu plăcerile cărnii, care pot fi într-adevăr plăcute, dar conţin elementele stricăciunii şi sunt nimicitoare de viaţă spirituală. Cu toate acestea, deşi aluatul şi mierea nu pot fi aduse pe altar, aluatul era în mod hotărât poruncit să fie adus asemenea celor dintâi roade (Levitic 23,17), iar mierea a fost printre cele dintâi roade aduse de Ezechia (2 Cronici 31,5).

Levitic 2:13 13. Sarea legământului. Un legământ de sare este un legământ veşnic (Numeri 18,19; 2 Cronici 13,5). În însuşirea sa de a păstra, sarea este opusul aluatului şi al mierii. Însemnătatea ei simbolică este clarificată: principiile purificatoare şi conservatoare ale sfinţeniei şi adevărului nu trebuie să lipsească niciodată din legământul legăturilor noastre cu Dumnezeu. „Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare” (Marcu 9,49). Focul curăţă, sarea conservă. A fi sărat cu foc înseamnă nu numai curăţire, ci şi conservare. Dumnezeu doreşte un popor pur, un popor curat, un popor sfânt, un popor ale cărui păcate sunt iertate. Puterea păstrătoare a lui Dumnezeu este a lor dacă o cer. Ei nu numai că urmează să ajungă curaţi şi sfinţi, ci să fie şi păstraţi în această stare. Focul cu care urmează să fie „săraţi”, nu distruge, ci curăţă. Mai întâi trebuie să fim curăţiţi, iar apoi păstraţi. „Săraţi cu foc!” „Săraţi cu sare!” „Curăţiţi şi păstraţi curaţi! Ce prevedere minunată!

Levitic 2:14 14. Spice coapte de curând. „Boabe noi din spice proaspete” (RSV). Boabele puteau fi de orice fel decereale, precum: grâu, orz, secară sau ovăz. Firele de grâu cu spice, adunate înainte de a fi pe deplin coapte şi

apoi prăjite la cuptor, sunt încă hrana favorită în Orient. Astfel puteau să fie folosite pentru jertfa de mâncare. Untdelemnul era vărsat peste spicele de cereale împreună cu tămâia; partea de „aducere aminte” era arsă pe altar, iar restul dat preotului. Poate că cerealele zdrobite de aici îl simbolizează pe Acela care a fost zdrobit pentru noi şi prin ale cărui răni noi suntem tămăduiţi (Isaia 53,5).

Diferitele jertfe de mâncare îl înfăţişează pe Hristos ca Dătătorul şi Susţinătorul vieţii, Singurul prin şi în care „avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Fapte 17,28).

După cum jertfele pentru arderile de tot însemnau consacrarea vieţii, tot aşa jertfele de mâncare cereau consacrarea bunurilor omului. Consacrarea bunurilor cuiva trebuia să fie precedată de consacrarea vieţii. Consacrarea vieţii fără consacrarea bunurilor sale nu este prevăzută în Evanghelie, nu există nici consacrare a bunurilor fără o consacrare a vieţii. Cele două trebuie să meargă împreună. Combinate, ele alcătuiesc o jertfă completă, plăcută lui Dumnezeu, „de un miros plăcut înaintea Domnului” (Levitic 1,9).

Ideea de isprăvnicie trebuie să fie scoasă în evidenţă. Unii poartă numele lui Hristos şi mărturisesc cu glas tare sfinţenie şi consacrare faţă de Dumnezeu, dar faptele lor nu corespund cu mărturisirea lor. Legăturilepungii sunt ţinute strâns, apelurile sunt neluate în seamă şi cauza lui Dumnezeu rămâne în urmă. Aceştia au nevoie să înţeleagă că deplina consacrare a vieţii cuprinde şi consacrarea bunurilor.

Ar fi însă nedrept a se trage concluzia că tot ce cere Dumnezeu este consacrarea bunurilor cuiva şi că dăruirea de bună voie ar netezi calea spre ceruri. Trebuie să ne consacrăm Lui pe noi înşine. Suntem răspunzători faţă de Dumnezeu pentru fiecare talent pe care ni l-a încredinţat, atât ca bunuri, timp, sau daruri naturale. Noi suntem administratorii tuturor acestora, iar Dumnezeu este adevăratul Stăpân. Talente precum, cântatul, vorbirea şi însuşirea de a conduce, toate Îi aparţin lui Dumnezeu. Ele trebuie să-I fie consacrate; ele trebuie să fie puse pe altar.

Jertfele de „mâncare” sunt pline de învăţături spirituale pentru sufletul devotat. Tot ce suntem să fie consacrat Lui; tot ce avem să fie pus pe altar. „Măturaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi fără aluat” (1 Corinteni 5,7). „Vorbirea voastră să fie întotdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia” (Coloseni 4,6). „Să aveţi sare în voi înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii”(Marcu 9,50). În sfârşit, în slujirea faţă de Dumnezeu noi nu putem înlocui planurile lui Dumnezeu cu propriile născociri şi metode chiar dacă, după gustul nostru, ar fi dulci ca mierea.

Levitic 3:1 1. Jertfa de mulţumire. Ebraicul şelem din rădăcina unui cuvânt care înseamnă „a face pace” (Iov 22,21), „a despăgubi” (Exod 22,5), „a plăti în întregime” (Psalmi 50,14). Caracteristica distinctă a jertfei de mulţumire era o masă comună care avea loc în incinta sanctuarului, la care predomina bucuria şi fericirea şi la care oamenii şi preoţii stăteau de vorbă împreună. Nu era o ocazie în care se făcea pacea, ci o serbare de bucurie pentru faptul că pacea exista. În general era precedată de o jertfă pentru păcat şi o ardere de tot. Sângele fusese stropit, ispăşirea fusese făcută, iertarea acordată şi îndreptăţirea asigurată. La celebrarea acestei experienţe, cel în cauză îşi invita rudele mai apropiate, slujitorii şi pe leviţi. Toată familia se aduna în curtea Cortului Întâlnirii să sărbătorească faptul că pacea fusese făcută între Dumnezeu şi om, şi între om şi om.

Nu se poate concepe o mai mare bucurie decât aceea de a fi în pace cu Dumnezeu (vezi Romani 5,1). Acesta este testamentul pe care l-a lăsat Hristos, când zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea” (Ioan 14,27). Pacea lui Hristos este acea asigurare liniştită, care vine din încrederea în Dumnezeu.

Hristos a spus aceste cuvinte despre pace chiar în apropierea evenimentelor de la Ghetsemani şi Golgota. El ştia ce-L aşteaptă, dar nu S-a dat înapoi. Inima Lui era plină de pace şi iubire. El ştia în Cine S-a încrezut şi a rămas în asigurarea că Tatăl L-a iubit. El n-a putut să vadă dincolo de porţile mormântului. Speranţa nu a putut să-I prezinte ieşirea din mormânt ca învingător, nici să-I spună despre primirea jertfei de către Tatăl. Dar prin credinţă El a fost biruitor. El a ştiut în cine a crezut şi era sigur că toate se vor sfârşi cu bine. Aceasta este pacea pe care ne-a lăsat-o prin testament. Ea înseamnă a fi una cu Tatăl, înseamnă calm, odihnă, bucurie şi mulţumire, ea înseamnă iubire, credinţă, părtăşie, comuniune, ea înseamnă a fi eliberat de îngrijorare, teamă şi nelinişte. Creştinul care se bucură de această pace are un izvor de putere care nu este

dependent de împrejurări. El este la unison cu Dumnezeu.

După cum s-a văzut mai înainte, diferitele jertfe ale Vechiului Testament erau rugăciuni întruchipate. Ele uneau credinţa şi faptele. Ele exprimau nevoia şi legătura omului cu Dumnezeu. Oamenii nu puteau să aducă tămâia împreună cu rugăciunile lor, dar puteau să ofere tămâia. Ei nu puteau să administreze sângele, dar puteau să provoace jertfa. Ei nu puteau să intre în sanctuar, dar puteau să ofere darurile şi jertfele care făceau posibil serviciul.

Ei nu puteau să mănânce pâinea pentru punerea înainte, dar puteau să ofere „mâncarea unei jertfe mistuite cu foc înaintea Domnului” (v.11).

„Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos” (Romani 5,1), „pentru că El este pacea noastră” (Efeseni 2,14). Israelul din vechime a fost invitat să celebreze faptul că era în pace cu Dumnezeu şi cu omul, că păcatele erau iertate, că a fost reintegrat în favoarea cerului. Acestea erau ocazii de bucurie şi recunoştinţă, când neînţelegerile erau clarificate şi pacea şi buna părtăşie erau prezente. Participau fii şi fiice, robi şi roabe fiind invitaţi şi Leviţi. Toţi şedeau la masa Domnului şi se bucurau împreună „în nădejdea slavei Domnului” (Romani 5,2). Cu privire la faptul că sunt în pace cu Dumnezeu (vezi nota suplimentară de la sfârşitul capitolului).

Levitic 3:2 2. Să pună mâna. Animalul era junghiat la uşa Cortului Întâlnirii, unde erau junghiate cele mai multe animale de jertfă, iar sângele lui era stropit pe altarul arderilor de tot (vezi comentariul pentru cap. 1,4.5).

Levitic 3:3 3. Toată grăsimea. Nu grăsimea din tot corpul, ci grăsimea care acoperă anumite organe. Această împreună cu rărunchii erau arse pe altar.

Cuvântul tradus „grăsime” este chelev, dintr-o rădăcină nefolosită, care înseamnă „a fi gras”. Cuvântul pentru „lapte” este chalov şi diferă de „grăsime” numai în accentuările vocalei.

Levitic 3:5 5. De un miros plăcut. Având în vedere că grăsimea era arsă pe altar, de un „miros plăcut înaintea Domnului”, pare nepotrivit a susţine, aşa cum fac unii, că aceasta era un simbol al păcatului. Păcatul este o urâciune pentru Dumnezeu şi nimic din ce îl simboliza nu era îngăduit să ajungă pe altar. Acesta era motivul pentru care aluatul, ca simbol al păcatului era exclus (cap. 2,11.12). Psalmi 37,20 este uneori citat ca dovadă că „grăsimea” înseamnă păcat. Dar cuvântul tradus „grăsime” este yakar şi înseamnă „frumuseţe”, „măreţie” sau „preţuire”, mai degrabă decât „grăsime”. Este acelaşi cuvânt pe care îl foloseşte Dumnezeu când numeşte pe poporul Său ca fiind „de preţ” (Isaia 43,4). Grăsimea era întotdeauna arsă pe altar. Dumnezeu o pretindea ca fiind a Lui (Levitic 3,16); ea era de „un miros plăcut” înaintea Domnului, era de preţ, era „mâncarea unei jertfe adusă Domnului” (v.16). A „mânca grăsimea ţării” însemna a se bucura de tot ce putea să ofere mai bun.

Levitic 3:6 6. Din turmă. Regulile aplicate animalelor luate din turmă se aplicau şi acelora luate din cireadă. De observat că la această jertfă se putea folosi atât un animal de parte bărbătească, cât şi de parte femeiască, dar să fie fără cusur. Aducătorul îşi punea mâna pe capul jertfei şi o junghia, după care preotul administra sângele.

Levitic 3:9 9. Coada întreagă. Mai exact „coada”, adică a oii cu coadă lată (avis laticaudata). Coada acestei oi cântăreşte de obicei între 45 şi 70 grame şi poate cântări până la 2,5 kg sau mai mult. Din cauza greutăţii ei, coada se târa pe pământ şi provoca răni ce micşorau valoarea oii. În timpurile vechi, ca astăzi, păstorii legau scânduri uşoare la cozi sau făceau mici cărucioare cu care coada putea să fie transportată.

Coada însăşi era compusă dintr-un amestec de grăsime şi măduvă, care amestecată cu alte ingredienteşi era folosită în locul untului de aceia care nu erau opriţi prin porunca lui Dumnezeu să nu mănânce grăsime.

În unele ţări orientale, coada mai este încă folosită în felul acesta.

Levitic 3:12 12. O capră. Procedura în acest caz era aceeaşi ca alte jertfe. Punerea mâinii, junghierea, stropirea sângelui – toate urmând regulile obişnuite. Grăsimea era îndepărtată cu grijă şi arsă pe altar împreună cu rinichii.

Levitic 3:17 17. O lege veşnică. Dumnezeu a poruncit lui Israel să „nu mănânce nici grăsime nici sânge”. „Toată grăsimea este a Domnului” (v.16) şi „toată zecimea... este a Domnului” (cap. 27,30) sunt legi paralele. Motivul de a nu mânca grăsimea este că ea Îi aparţine lui Dumnezeu (vezi comentariul pentru cap. 27,23).

Note suplimentare pentru capitolul 3

Jertfele de pace a bucuriei şi recunoştinţei nu se mai aduc, dar spiritul lor ar trebui să rămână. Chiar printre presupuşii „buni” creştini, puţini se bucură de pacea şi iubirea lui Dumnezeu aşa cum ar trebui şi în conformitate cu privilegiul pe care-l au. Cu toate că motivul poate să fie în unele cazuri o lipsă de preţuire a lucrurilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru ei, nu întotdeauna este aşa. Sunt mulţi creştini care nu înţeleg că este privilegiul lor să fie fericiţi în religia lor. Ei trăiesc mai degrabă în umbra crucii decât în razele luminii ei. Ei consideră că este ceva rău a fi vesel, chiar şi un zâmbet poate fi nepotrivit, şi că râsul nevinovat este nelegiuit. Ei indică spre faptul că nu există nici un raport că Hristos a râs sau măcar că a zâmbit vreodată. Este adevărat, dar nu există nici un raport că El Şi-a pieptănat sau spălat părul. Astfel de persoane încearcă săpoarte povara lumii pe umerii lor şi consideră că a folosi timpul spre recreaţie nu este numai o pierdere de timp, ci în mod hotărât un act nereligios. Ei sunt creştini „buni”, dar nu sunt din cei veseli. Dacă ar fi trăit pe timpul lui Hristos şi dacă ar fi fost printre ucenicii Lui, ei ar fi pus la îndoială utilitatea prezenţei Lui la nunta din Galilea şi L-ar fi urmat cu rezerve sau deloc. Ei ar fi aşteptat mult mai mult de la El. Nu avea El o mare lucrare de făcut? Cum a putut El să piardă timpul la o ocazie socială? Dacă ar fi ştiut că Domnul nu avea decât trei ani în care să lucreze, ei ar fi fost şi mai uluiţi.

Acest fel de „buni” creştini vor socoti că este ceva rău în activitatea socială a lui Hristos. Cum a pututEl să petreacă timpul mâncând şi bând cu păcătoşii? Chiar şi Fariseii au fost uimiţi în privinţa aceasta, când arătau spre postul şi rugăciunea ucenicilor lui Ioan, mustrând pe Hristos care lua parte la ospăţ (vezi Luca 5,29-35).

Aceste observaţii sunt scrise cu toată înţelegerea zilelor în care trăim, chiar pe pragul veşniciei. Dacă a fost vreodată vreo vreme în care sobrietatea şi seriozitatea să caracterizeze viaţa urmaşilor lui Hristos, aceasta este o astfel de vreme. În vederea apropierii crizei, „ce fel de oameni” ar trebui să fim noi „printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (2 Petru 3,11). Orice frivolitate şi orice uşurătate ar trebui să fie lăsată la o parte şi ar trebui ca solemnitatea să ia în stăpânire pe orice credincios. Evenimente mari şi importante se apropie cu grabă. Acesta nu este un timp de glumă şi uşurătate. Împăratul este la uşă.

Totuşi, faptele acestea nu trebuie să ne facă să uităm că suntem copii ai Regelui, că păcatele ne sunt iertate şi că avem dreptul să fim veseli şi să ne bucurăm. Lucrarea trebuie să fie încheiată, iar noi trebuie să avem luăm parte la ea, dar unii vorbesc ca şi cum totul ar depinde de ei. În rugăciunile lor, ei Îi amintesc lui Dumnezeu ce este necesar să fie făcut, după cât se pare plini de teamă că El ar putea să uite lucruri importante pentru ei. Ei sunt suflete „bune”, atente să facă mereu ce este drept, dar n-au învăţat niciodată să arunce povara lor asupra Domnului. Ei fac tot ce pot mai bine spre a-şi purta povara şi, deşi gem sub povară, sunt hotărâţi să nu cedeze. Ei continuă să lupte şi fac mult bine. Ei sunt lucrători de valoare şi Domnul îi iubeşte cu drag.

Dar cu toată lucrarea şi strădania lor, le lipseşte un lucru – credinţa în Dumnezeu. Ei n-au credinţă că Acela care a început lucrarea o va sfârşi, că El se interesează de ea tot aşa de mult ca ei, ba chiar mai mult, şi că El face tot ce poate fi făcut în timpul acesta. Ei privesc cu dezaprobare spre Maria, se plâng Domnului de ea şi înţeleg cu greu cum a putut Domnul să o apere pe Maria. „Ar fi fost gata vreodată mâncarea, dacă ar fi fost două Marii şi nici o Martă?” – întreabă ei. Astfel de creştini lucrează şi sunt credincioşi în lucrarea lor, dar lăuntric ei consideră că alţii nu-şi fac partea şi că prea mult din povară se află asupra lor.

Aceeaşi învăţătură este scoasă în evidenţă şi în pilda fiului risipitor. Fiul mai mare pretindea că el n-a făcut rău niciodată. El lucrase întotdeauna din greu şi nu-şi risipise timpul în ospeţe şi petreceri. Acum, când fiul mai tânăr a venit acasă, după ce cheltuise partea lui de moştenire printr-o viaţă desfrânată, el s-a mâniat şi n-a vrut să intre la serbarea în cinstea fratelui revenit acasă. N-a fost de nici un folos faptul că tatăl a ieşit şi a stăruit de el. În schimb, el l-a mustrat pe tatăl, zicând că de îndată ce fiul său risipitor, care îşi risipise viaţa cu desfrânatele, a venit acasă, tatăl a făcut pentru el un ospăţ şi a tăiat viţelul ce îngrăşat – dar n-a făcut niciodatăaşa ceva pentru fiul său cel ascultător (Luca 15,30).

Creştinii trebuie să fie oameni veseli chiar în mijlocul celor mai solemne evenimente. Hristos a fost bine dispus şi radios, chiar când a înfruntat crucea. De ce să nu fim şi noi veseli? Dumnezeu a pus o cântare nou în inima acelora care sunt mântuiţi. Ei sunt fii Celui Prea Înalt. Ei umblă cu Dumnezeu. Ei sunt fericiţi în iubirea Lui.

Nu toţi creştinii au pacea lui Dumnezeu în inima lor, aşa cum ar trebui s-o aibă şi cum sunt îndreptăţiţis-o aibă. Ei au uitat făgăduinţa lui Hristos: „Vă dau pacea Mea.... Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14,27). Inima multora este tulburată. Ei se tem. Se întristează. Cineva drag este în afară de staul şi ei încearcă să-l „roage să intre”. Zi şi noapte muncesc din greu şi se roagă. În eforturile lor de a obţine mântuirea, ei nu lasă nici o piatră nestrămutată. Dacă cineva poate fi mântuit prin faptele altcuiva, ei sunt hotărâţi ca aceasta să fie făcut. Ei nu-L ignoră pe Dumnezeu. Se roagă şi stăruie de El. Ei se roagă ca şi când Dumnezeu ar trebuie să fie îndemnat. În cele din urmă, cel drag se întoarce la Dumnezeu. Ce fericiţi sunt! Acum se pot linişti. Lucrarea lor este făcută, sarcina lor îndeplinită.

Oare unii ca aceştia se gândesc vreodată că Dumnezeu este interesat de convertirea unui suflet, tot aşa de mult cât sunt şi ei? Le trece vreodată prin minte că, mult înainte ca ei să înceapă să se roage şi să lucreze, Dumnezeu pusese agenţi în mişcare care, dacă este posibil, să aducă la îndeplinire finalul dorit? Dumnezeu nu poate mântui un om împotriva voinţei lui, dar sunt multe lucruri pe care le poate face Dumnezeu, şi El le face pe toate. El ar putea să facă mai mult încă, dacă am conlucra cu El şi am întreba în linişte dacă există ceva ce am putea face noi ca să ajutăm, în loc să încercăm să-L dirijăm pe El. Noi suntem înclinaţi să preluăm lucrarea lui Dumnezeu şi să cerem ajutorul Lui, când ar fi mai bine dacă am recunoaşte lucrarea lui Dumnezeu şi am conlucra cu El. În clipa în care o astfel de înţelegere ajunge la suflet, pacea vine împreună cu ea. El nu va lucra sau nu se va ruga mai puţin, ci va schimba accentul. El va începe să se roage cu credinţă. Dacă credem într-adevăr că Dumnezeu este la lucru, dacă credem că El este interesat în mântuirea oamenilor, ne vom ruga mai mult ca oricând, dar vom lăsa răspunderea asupra lui Dumnezeu. Cu veselie şi bucurie să prezentăm inimile şi vieţile noastre lui Dumnezeu ca „un miros bine plăcut.”

Comentariile lui Ellen G. White

17 2T 61

Levitic 4:2 2. Va păcătui. Jertfele pentru păcat sunt amintite în primul rând în legătură cu consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui (Exod 29,4), dar pe vremea aceea ele nu erau poruncite pentru popor în general. Cuvintele „păcat” şi „jertfă pentru păcat” sunt amândouă traduse din acelaşi cuvânt ebraic, chatta’th, fapt care presupune o strânsă legătură între cele două. „Păcat” înseamnă nevoia unei jertfe pentru păcat. Aducerea uneijertfe pentru păcat presupune că păcatul fusese săvârşit. Aducând o „jertfă pentru păcat” la sanctuar, un om aducea literal păcatul reprezentat prin ea şi pentru care trebuia să fie făcută ispăşirea. Jertfele pentru păcat sunt amintite pentru prima dată în legătură cu construirea sanctuarului şi instalarea preoţiei. Mai înainte erau în uz numai jertfele pentru arderea de tot. Diferitele cuvinte folosite în Biblie spre a defini şi descrie păcatul conţin următoarele noţiuni:

1. Păcatul este o deviere de la un anumit standard, o călcare a Legii lui Dumnezeu (1 Ioan 3,4). Dacă ne închipuim Legea ca o linie dreaptă care trebuie să fie urmată, orice abatere de pe cale va fi păcat. O astfel de abatere poate fi incidentală sau intenţionată, dar şi într-un caz şi în altul, ea este păcat.

2. Păcatul este o nereuşită, un eşec în atingerea scopului desăvârşirii. Păcatul este ca o săgeată care

cade alături de ţintă. Arcaşul poate că a făcut tot ce a putut mai bine, dar lipseşte tăria suficientă de a trage cuarcul spre a da săgeţii puterea de a ajunge la ţintă. Ea a căzut alături. „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3,23).

3. Păcatul este neascultare. Neascultarea este posibilă numai unde există cunoştinţa legii şi a călcării ei. Neascultarea are mai multe grade de vinovăţie, şi Dumnezeu ţine seamă de acest lucru. Dar toate călcările de lege sunt serioase. Cel care stăruie a fi nepocăit va comite probabil păcatul care nu se iartă.

4. Păcatul este o jignire faţă de Dumnezeu. Omul poate păcătui împotriva omului, dar principalul şi cel dintâi păcat al lui este faţă de Dumnezeu. Fiul risipitor a păcătuit grav împotriva tatălui său, totuşi când s-a întors, primele lui cuvinte au fost: „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta.” (Luca 15,18). El a început aşa cum era drept. Oricât de mari au fost păcatele sale faţă de oameni, în primul rând el păcătuise faţăde Dumnezeu. Aşa sunt toate păcatele.

Fără voie. Adică neintenţionat, din nebăgare de seamă, necugetat sau neatenţie.

Împotriva uneia din porunci. Aceasta se referă în mod deosebit la cele Zece Porunci, dar include şi alte porunci ale lui Dumnezeu.

Sanctuarul întreg, cuprinzând echipamentul lui, preoţia şi ritualul lui avea de-a face cu păcatul. Serviciile gravitau în jurul neascultării omului şi a nevoii lui după mântuire. Dacă n-ar fi fost păcat, n-ar fi fostnevoie de un altar pe care să fie aşezată jertfa, n-ar fi avut loc junghierea animalelor, nici stropirea sângelui, nici facerea ispăşirii. Fără îndoială că ar fi fost un loc unde omul să se poată întâlni cu Dumnezeu, dar slujba ar fi avut cu totul o altă natură.

Răul păcatului nu constă în mod necesar sau numai în fapta săvârşită. Şi nici acelaşi păcat comis de persoane diferite nu este la fel de grav. Lumina aduce întotdeauna răspundere, şi acelaşi păcat comis de un sălbatic ignorant şi de un om de înaltă civilizaţie trebuie să fie considerat şi judecat în fiecare caz dintr-un punct de vedere diferit. Dumnezeu ţine seamă de toate acesta şi în capitolul de care ne ocupăm prezintă prevederi pentru acestea. În conformitate cu aceasta, există o anumită gradaţie în pedepsele impuse pentru păcate comise de cei ce deţin poziţii diferite. În acest capitol se au în vedere patru clase diferite de călcători de lege, şi fiecare este tratat conform cu poziţia sa. Păcatul unei persoane de seamă afectează mai mulţi oameni decât acela al uneia mai puţin însemnate, de aceea el trebuie să fie tratat cu mai mare severitate.

Levitic 4:3 3. Preotul care a primit ungerea. Toţi preoţii au primit ungerea, dar numai marele preot a primit ungerea pe cap, de aceea, el este, prin excelenţă, numit „preotul care a primit ungerea” (vezi Exod 29,7-9; Levitic 8,12.13). El este arătat ca fiind „mare preot între fraţii lui, pe capul căruia a fost turnat untdelemnul pentru ungere” (Levitic 21,10). De obicei este numit în mod simplu „preotul”. În cărţile lui Moise, el este numit „mare preot” (vezi Levitic 21,10; Numeri 35,25.28).

A adus vină asupra poporului. Marele preot se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu şi reprezenta poporul (vezi Levitic 16,15.16; Zaharia 3,1-4). În armonie cu acest principiu, profeţii se identificau întotdeauna cu păcatele poporului. Deşi, ca trimişi ai lui Dumnezeu, ei se identificau cu păcatele lor, când se rugau la Dumnezeu, se apropiau de El ca şi când ar fi fost una cu poporul în păcatele mustrate. Astfel îi găsim de repetate ori spunând: „Noi am păcătuit”, iar nu simplu, „ei au păcătuit”; „noi am păcătuit împotriva Domnului”; „noi am păcătuit împotriva Lui”; „noi am păcătuit şi am făcut ce este rău” (Neemia 1,6; Isaia 64,5.7; Ieremia 3,25; 8,14; 14,7; Daniel 9,5.8.11.15).

Este necesar a scoate în evidenţă caracterul reprezentativ al marelui preot. El era bărbatul reprezentativ, singurul care acţiona pentru popor în toate lucrurile care aparţineau de sanctuar. În marele preot era cuprinsă întreaga preoţime.

Când a păcătuit Adam, „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor” (Romani 5,12), pentru că ”prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi” (Romani 5,19). Adam a fost un om reprezentativ. Hristos a fost un om reprezentativ. Adam, „întâiul om” a fost capul omenirii, Hristos „al doilea

om”, „ultimul Adam”, „Domnul cerului”, este capul omenirii celei noi (1 Corinteni 15,45-47). „După cum printr-o singură greşeală a venit osânda care a venit pentru toţi oamenii, tot aşa printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa” şi „prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” (Romani 5,18.19). „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos” (1 Corinteni 15,22).

Marele preot, fiind într-un sens deosebit un chip al lui Hristos, a fost reprezentantul omenirii. El se înfăţişa pentru Israelul întreg. El purta poverile şi păcatele lor. El purta nelegiuirea lucrurilor sfinte. El purta judecata lui Israel. Când păcătuia el, Israel păcătuia. Când intra în sanctuar, el intra în numele poporului. Când se înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, ei se înfăţişau. El reprezenta poporul, el era poporul. Când păcătuia el, poporul păcătuia, şi lui i se cerea să aducă aceeaşi jertfă pentru păcat, ca atunci când păcătuia naţiunea întreagă.

Un viţel fără cusur. La jertfele pentru păcat puteau fi folosite ambele animale, atât parte bărbătească, cât şi parte femeiască, dar trebuiau să fie „fără cusur”. Marele preot aducea pentru păcatul său un viţel, ca pentru păcatul întregului popor (Levitic 4,14).

Levitic 4:4 4. Să-şi pună mâna. Aceasta era aceeaşi ceremonie ca la toate jertfele de animale, cu excepţia situaţieicând se foloseau păsări. Punerea mâinii nu însemna numai consacrarea animalului lui Dumnezeu, ci în timp ce punea mâna capului animalului, aducătorul se identifica pe sine cu el, şi animalul devenea înlocuitorul său (vezi comentariul pentru cap. 1,4).

Punerea mâinii era însoţită de o mărturisire a păcatului care a pricinuit aducerea jertfei (cap 5,5). Acest principiu se aplica la toate jertfele pentru păcat. De aceea, actul punerii mâinii era semnificativ, pentru că păcătosul, mărturisindu-şi păcatul şi aplecându-se asupra jertfei îşi declara credinţa în Dumnezeu care a prevăzut ca un înlocuitor să poarte pedeapsa pentru păcatul său.

Aducerea jertfei nu era pedeapsa. Pedeapsa era moartea, şi pe aceasta o plătea animalul.

Levitic 4:6 6. Să stropească. Deoarece nu era nimeni mai mare în rang decât marele preot, care să poată sluji pentru el, slujirea sângelui o făcea el însuşi. La jertfele de care ne-am ocupat mai înainte, sângele era stropit pe altarul arderilor de tot din curte, sau pus pe coarnele acestuia. Dar când păcătuia preotul care avea ungerea, sângele era dus chiar în sanctuar. Fără îndoială, pentru că păcatul lui era mai grav decât al oricărui altcuiva şi de un interes mai mare înaintea lui Dumnezeu. Preotul muia degetul în sânge şi stropea de şapte oriîn faţa perdelei „înaintea Domnului”. De asemenea, punea sânge şi pe coarnele altarului tămâierii, despre care de asemenea se spune că este „înaintea Domnului”(v.7).

Trebuie să se noteze că preotul nu stropea sângele pe perdea, ci în faţa acesteia. Este iarăşi interesant că el folosea la stropire numai un singur deget. Ba mai mult, stropirea aceasta se făcea numai când păcătuia marele preot, sau adunarea întreagă. Nu avem un raport de câte ori a păcătuit marele preot şi a adus un viţel ca jertfă, dar probabil că n-a păcătuit des. Şi iarăşi n-avem nici un raport de câte ori a păcătuit adunarea întreagă şi a trebuit să aducă un viţel, dar presupunem că acest lucru nu s-a întâmplat adesea. Faptul că oamenii, ca persoane, au păcătuit adesea este evident, dar avem puţine rapoarte despre păcatele naţiunii, asemenea celor despre care este vorba aici. Singurul raport hotărât pe care-l avem este când au păcătuit şi dansat în jurul viţelului de aur. Este adevărat că au mai fost şi alte apostazii naţionale, dar deoarece jertfa trebuia să fie adusă numai dacă ei se pocăiau, n-au putut fi cazuri multe.

Stropirea avea loc în legătură cu legea, care se afla chiar în spatele perdelei. Totuşi, sângele nu ajungea până la lege, deoarece perdeaua se interpunea. În serviciul zilnic nu sosise vremea ca păcătosul să se înfăţişeze înaintea legii. Aceasta era păstrată pentru ziua ispăşirii, care, în simbol, era ziua judecăţii pentru Israel (vezi Evrei 10,19.20).

Levitic 4:7 7. Coarnele altarului. În afară de stropirea sângelui în faţa perdelei, preotul mai punea sânge şi pe

coarnele altarului tămâierii. Spre a face aceasta el atingea pe rând fiecare corn, făcând un semn de sânge cu degetul, înregistrând astfel faptul că păcatul fusese comis şi că se adusese o jertfă. Sângele pus pe coarne era de la un animal care purta păcatul, şi astfel era sânge încărcat cu păcat. Aceasta făcea necesară „o ispăşire pe coarnele lui o dată pe an” (Exod 30,10). Partea de sânge nefolosit era vărsată la picioarele arderilor de tot.

Levitic 4:8 8. Grăsimea viţelului. Vezi comentariul pentru cap. 3,3.5. Aici nu există nici o menţiune ca fiind „de miros plăcut înaintea Domnului”. Faptul că era îngăduit să fie adusă la altar, arată totuşi că era plăcută Domnului.

Levitic 4:12 12. Afară din tabără. Viţelul întreg era dus afară din tabără şi ars într-un loc curat, nu numai pentru a se debarasa de el, nici pentru că era considerat ca necurat, pentru că este în numit mod precis „un lucru prea sfânt” (cap. 6,25). Epistola către Evrei dă o însemnătate simbolică arderii jertfei în afara taberei. Pavel zice: „De aceea şi Isus... a pătimit dincolo de poartă. Să ieşim dar afară din tabără la El, şi să suferim ocara Lui (Evrei 13,12). Arderea trupului afară din tabără era deci un simbol al lui Hristos, răstignit afară din cetatea Ierusalimului, „ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său” (Evrei 13,12). Unii au văzut în aceasta şi ideea că El n-a murit numai pentru iudei, ci şi pentru lume. Trupul nu avea nici un rol ceremonial, chiar dacă era considerat ca fiind prea sfânt. Întrucât nu era ars pe altar, nu conţinea nici o valoare mântuitoare. De aceea, nu era trupul care conta la ispăşire, pentru că „prin viaţa din sânge se face ispăşire” (Levitic 17,11).

Cu toate acestea, nu sângele ca atare făcea ispăşire, ci sângele vărsat şi pus. Nici o ispăşire nu putea fifăcută prin junghierea animalului şi vărsarea sângelui pe pământ. El trebuia să fie strâns într-un vas, după carepreotul îl lua şi-l stropea. Sângele stropit era cel care făcea ispăşire, iar nu partea nefolosită de sânge, care mai târziu era vărsată pe pământ (vezi comentariul pentru cap. 4,7). Ispăşirea era făcută prin sângele care era pus pe coarnele altarului, nu prin cel ce era vărsat pe pământ (Exod 29,12; 30,10; Levitic 4,7.18.25.30.34).

Din nefericire, creştinii scot în evidenţă „sângele vărsat”, expresie care nu se află în Biblie, şi uită sângele „stropit”, singurul care face ispăşire. Sângele vărsat era sângele nefolosit, acela care era vărsat la piciorul altarului după ce ispăşirea era făcută. Pavel vorbeşte despre „sângele stropirii” (Evrei 12,24), adică, sângele care era slujit. La instituirea Paştelui, lui Israel i s-a poruncit să junghie un miel să ungă cu sângele pragul de sus şi cei doi stâlpi ai uşii (Evrei 15,7.22.23). Dumnezeu n-a făgăduit să salveze pe întâiul născut în virtutea junghierii mielului. El avea să „treacă pe lângă” uşă, numai când sângele fusese aplicat.

Acelaşi principiu rămâne valabil în toate jertfele. Nu era suficient să aducă o jertfă şi să o junghie, sângele trebuia să fie aplicat. Hristos, după înălţarea Sa, „a intrat o dată pentru totdeauna în Locul prea Sfânt... cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi” (Evrei 9,12), şi acolo ca Mare Preot”... şi, „ca slujitor al Locului prea Sfânt şi al adevăratului cort (Evrei 8,1-3), El slujeşte pentru noi.Această fază a slujirii lui Hristos este tot atât de necesară pentru mântuirea noastră, pe cât era şi slujirea sângelui mielului pe vremea celui dintâi Paşte şi asemenea tuturor jertfelor în care se vărsa sânge.

Slujirea sângelui în marea zi de ispăşire era punctul culminant în serviciul anual. Desigur că junghiereaera un lucru important – fără ea nu ar fi fost sânge pentru slujit – dar punctul cel mai de seamă era atunci cândmarele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele ţapului pentru Domnul (vezi Evrei 9,25). Tot aşa, Hristos, „cu însuşi sângele Său... a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt” (Evrei 9,12). Moartea Sa pe Golgota a fost de mare importanţă – fără ea, El n-ar fi avut nimic „de adus” (Evrei 8,3) – dar fără continua slujire a sângelui în sanctuarul de sus, jertfa de pe Golgota ar fi nefolositoare.

Cei mai mulţi creştini nu înţeleg şi nici nu preţuiesc slujirea lui Hristos ca Mare Preot al nostru. Mai exact, ei cred în sângele vărsat, dar nu ajung să înţeleagă că trebuie să aibă loc o slujire, sau aplicare a sângelui pentru a-l face să fie cu efect. Este vremea ca atenţia lumii şi în mod deosebit a celor ce se numesc creştini să fie îndreptată spre lucrarea în care Hristos este angajat acum. Mulţi întreabă: de ce întârzie Hristos atât de mult? Ei ştiu că El a plecat, dar nu ştiu nimic despre lucrarea Sa de mijlocire. Ei nu L-au urmat pe Miel şi nu ştiu unde este El acum şi ce lucrare face. Este datoria şi privilegiul nostru, sarcina ce ni s-a dat ca popor să dregem drumurile cele vechi (vezi Isaia 58,12) şi să-L prezentăm pe Hristos lumii în calitatea Lui de mijlocitor, ca Mare Preot al nostru. Lucrarea Lui este aproape îndeplinită, şi când se va încheia, El va veni cu

putere şi slavă.

Levitic 4:13 13. Toată adunarea. Persoanele puteau adesea să păcătuiască şi să aducă jertfele necesare. Dar se întâmpla rar ca naţiunea, ca întreg, să păcătuiască „fără voie” (vezi v.2, 6).

Lucruri care nu trebuie să fie făcute. Aceasta include toate păcatele, mari sau mici, dar se referă, mai ales, la aşa numitele păcate mici. Aici nu se are în vedere valoarea flagrantă, ci lucrul relativ mărunt „făcând (ceva) împotriva uneia din poruncile Domnului, lucruri care nu trebuie să fie făcute”. Facerea oricărora din aceste lucruri atrăgea vinovăţie şi trebuia să fie adusă o jertfă pentru păcat la uşa sanctuarului.

Levitic 4:14 14. Şi dacă păcatul. Aceasta presupune neştiinţă cu privire la faptul că se făcuse un păcat (vezi comentariul pentru v.2). În astfel de împrejurări, „întreaga adunare” trebuia să aducă aceeaşi jertfă ca atunci când păcătuia marele preot. Viţelul era oferit de adunare, având în vedere că toţi erau consideraţi vinovaţi. Bătrânii, aleşi din diferitele seminţii, aduceau viţelul la locul jertfirii, îşi puneau mâinile pe el şi-l junghiau. Aicinu se spune nimic despre mărturisire, dar aceasta este cuprinsă în punerea mâinilor. Fără mărturisire, aducereaunei jertfe ar fi nefolositoare, pentru că n-ar fi un transfer de păcat de la păcătos la jertfă. Ba mai mult, ce esteprimit de Dumnezeu nu este forma, ci mărturisirea însăşi.

Levitic 4:17 17. În sânge. Slujirea sângelui era aceeaşi ca în cazul preotului care păcătuia (vezi v.7). Întrucât preotul folosea numai un deget la îndeplinirea slujbei cu sângele, era folosită numai o mică parte din sângele viţelului.

Levitic 4:19 19. Grăsimea. Ritualul cu sângele fiind terminat, preotul îndepărta toată grăsimea viţelului, folosind acelaşi procedeu ca în cazul în care păcătuia preotul (vezi v.6-8).

Levitic 4:20 20. Să facă preotul ispăşire. În cazul (marelui) preot care avea ungerea, nu se spune nimic despre ispăşire sau iertare. Fără îndoială că el primea iertarea ca şi ceilalţi, când îşi mărturisea păcatele. Dar pentru cămarele preot slujea propria jertfă, s-ar părea că omul poate face propria ispăşire şi, din cauza aceasta, afirmaţia este omisă. Dar aici, când este vorba de popor, preotul este cel care trebuie să „facă ispăşire pentru ei, şi li se va ierta”. Ritualul ducerii viţelului afară din tabără şi arderea lui într-un loc curat era acelaşi ca atunci când păcătuia preotul care avea ungerea.

Levitic 4:22 22. Dacă o căpetenie a păcătuit. Prin „căpetenie” se înţelege conducătorul unei seminţii, sau a unei subîmpărţiri a seminţiei. Sunt incluse atât căpeteniile civile, cât şi cele religioase – prinţii (Geneza 17,20), mai marii (Numeri 3,21.32), căpeteniile peste mii (2 Cronici 1,2). Căpetenia probabil că nu-şi dăduse seama de păcatul lui. O căpetenie nu putea să stea alături de marele preot în privinţa cunoaşterii legii, de aceea jertfa luiera de mai mică valoare, decât în cazul marelui preot.

Levitic 4:24 24. Să-şi pună mâna. Aceasta urmează acelaşi model ca alte jertfe şi are aceeaşi însemnătate. Prin punerea mâinilor asupra jertfei, păcătosul este identificat cu ea, îi transferă păcatele sale prin mărturisire şi o prezintă ca pe înlocuitorul lui.

Levitic 4:25 25. Sângele. Slujirea sângelui ţapului este diferită de aceea a viţelului. În cazul acesta, preotul nu ducea sângele în sanctuar, ci îl aduna într-un vas şi-l ducea la altarul arderilor de tot. Acolo punea sângele cu degetul pe coarnele altarului.

Levitic 4:26 26. Toată grăsimea s-o ardă. În toate cazurile, fie în cazul arderii de tot (cap. 1,8), al jertfei de

mulţumire (cap. 3,3), fie al jertfelor pentru păcat (cap. 4,8), grăsimea îndepărtată era arsă pe altar. Cu aceasta, preotul îşi încheia lucrarea pentru căpetenia care păcătuise, iar ea pleca iertată. Nu există aici nici o instrucţiune cu privire la ce trebuia să fie făcut cu trupul jertfei. În conformitate cu cap. 6,26, carnea era dată preotului care trebuia s-o mănânce în locul sfânt din curtea Cortului Întâlnirii.

Levitic 4:27 27. Cineva din poporul de rând. Procedeul era acelaşi ca în cazul unei căpetenii, cu excepţia că un omde rând trebuia să aducă mai degrabă un animal de parte femeiască decât de parte bărbătească şi din cauza aceasta putea fi obţinută mai uşor. Ritualul sângelui şi aşezarea grăsimii erau aceleaşi ca pentru căpeteniile care au păcătuit (v.23-26).

Levitic 4:31 31. De un miros plăcut. Deoarece grăsimea era întotdeauna arsă pe altar, aceasta trebuie să fi fost primită de Dumnezeu, pentru că nimic necurat nu era îngăduit vreodată pe altar.

Levitic 4:32 32. Jertfă de ispăşire, un miel. Un miel era mai ieftin decât un ţap şi, din cauza aceasta, se presupunea că un om sărac avea să aducă un miel. Prin urmare, mielul era considerat a fi jertfa săracului. Este semnificativcă despre Hristos se vorbeşte ca fiind Mielul lui Dumnezeu. El este jertfa omului sărac. Ritualul era în toate privinţele acelaşi ca şi cel pentru ţap.

Prevederea unei diferenţe cu privire la valoarea jertfelor prescrise reflectă atât dreptatea, cât şi îndurarea lui Dumnezeu. În primul rând, valoarea jertfei care trebuia să fie adusă era determinată de gradul derăspundere al păcătosului şi, în al doilea rând, de putinţa lui de a obţine o jertfă.

Comentariile lui Ellen G. White

27-30 PP 354

Levitic 5:1 1. Când... va păcătui. „Dacă cineva păcătuieşte” (RSV). În Biblia ebraică, versetele 1-13 sunt unite la capitolul 4, pentru motivul evident că ele se ocupă cu acelaşi subiect ca şi cap. 4, adică jertfele pentru păcat. Totuşi, caracterul lor este puţin diferit, fiind cazuri intermediare între jertfele pentru păcat şi jertfele pentru vină, împărtăşindu-se de natura ambelor şi purtând ambele nume.

Fiind pus sub jurământ. Mai degrabă, „un jurământ public” (RSV). Locul este scena unei curţi de judecată, unde martorii sunt chemaţi să depună mărturie. Cel care refuză să mărturisească este declarat vinovat. Sunt vremuri când datorii neplăcute, pe care am prefera să le evităm trebuie să fie aduse la îndeplinire.

Când spunem adevărul, trebuie să fim cu băgare de seamă să nu atribuim vreo vină şi astfel să judecăm pe fratele nostru. Trebuie să avem grijă ca faptele pretinse să fie într-adevăr fapte, iar nu bănuieli. Probele indirecte pot să indice calea spre adevăr, dar ele pot şi să inducă complet în eroare. Să ne ferim a trage concluzii lipsise de temei.

Un caz în speţă este acela al unui diacon care a fost văzut de mai mulţi membri ai bisericii trecând pe lângă casa de adunare în ziua Sabatului îmbrăcat în hainele lui de toate zilele şi ducând o mică sarcină de lemne. Mai târziu, el a venit la serviciul divin ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. El a fost de îndată cercetat,deoarece păcatul fusese public, dar nu se dădea pe faţă nici un fel de regret. În acest caz, nu se puneau la îndoială faptele, iar el nu tăgăduia ceea ce făcuse. Martorii şi acuzatul erau de acord în privinţa faptelor care avuseseră loc. Fapta sa era o clară călcare a Sabatului. Apoi el a explicat.

În dimineaţa acelei zile, el simţise îndemnul să viziteze o văduvă şi pe cei doi copii ai ei, pe care avea de gând să-i ia la şcoala de Sabat. Ajungând acasă a găsit-o pe mamă bolnavă şi casa fără lemne de foc. A plecat acasă la el, s-a schimbat de haine şi a dus un braţ de lemne pentru familia nevoiaşă. Acest lucru îl văzuseră martorii, dar necunoscând împrejurările, ei au tras concluzia că el a făcut în Sabat ceva ce nu trebuia

să fie făcut.

Un martor trebuie să spună adevărul, tot adevărul, şi nimic altceva decât adevărul. Lui nu-i este îngăduit să născocească, nici să adauge, nici să scadă, nici să judece motivele care au promovat fapta. Multă nedreptate şi necaz s-ar evita dacă s-ar da mai multă atenţie acestor principii.

Levitic 5:2 2. Ceva necurat. Popoarele din vechime n-au avut cunoştinţele medicale de care dispunem astăzi. Ele nu puteau ajunge la cunoştinţa că venind în contact cu anumite boli puteau deveni purtători de boală. Astfel că singurul principiu sănătos era să se evite orice părea suspect. Călcarea acestui principiu putea duce la epidemie. Ca măsură sanitară, acest principiu este încă sănătos.

Legile levitice, desigur, s-au ocupat în primul rând cu „necurăţia” morală şi ceremonială. În acelaşi timp, multe dintre aceste reguli aveau o semnificaţie atât pentru corpurile oamenilor, cât şi pentru sufletele lor. Având în vedere că oamenii nu erau pregătiţi nici să înţeleagă, nici să aprecieze pe deplin aspectul fizic, această valoare, deşi se subînţelege, adesea nu este nici măcar amintită. Cuvântul tame, tradus „necurat” nu este niciodată folosit în Vechiul Testament decât în legătură cu „necurăţia” levitică. În versetul 1 şi 4 este evident că obiectul în discuţie este răspunderea morală. Având în vedere că „necurăţia” din versetele 2 şi 3 este clasată cu aceea din verstele 1 şi 4 ca fiind păcat de acelaşi fel, aceasta trebuia să fie de asemenea o chestiune de răspundere morală. În codul levitic, „necurăţia” este mai ales o vinovăţie morală sau ceremonialăşi poate sau nu poate să însemne adevărată „necurăţie” fizică.

Levitic 5:3 3. Şi va băga de seamă. Un om poate fi necunoscător şi din cauza aceasta fapta lui să fie considerată scuzabilă. Dar, deşi necunoscător, el poate să devină o ameninţare pentru alţii ca purtător de infecţie. De aceea, în unele cazuri se putea ca el să nu fie întru totul necunoscător şi trebuia să înveţe o lecţie destinată să-limpresioneze pe el şi pe alţii. Cu toate acestea, nu trebuia să i se atribuie vinovăţie totală unuia care era necunoscător, afară de cazul că procedase aşa în mod voit, şi avusese posibilitatea să cunoască mai mult.

Unii închid ochii în mod deliberat faţă de lumină, asigurându-se că prin aceasta sunt scutiţi de răspundere. Dar la judecată va trebui să dăm socoteală nu numai pentru ce ştim, ci şi pentru ce am fi putut şti,dacă am fi depus efortul să aflăm.

Levitic 5:4 4. Când cineva... jură. Aceasta nu se referă la conversaţie, ci la declararea solemnă a unei făgăduinţei de a face sau de a se abţine a face anumite lucruri. Când oamenii încheiau un contract sau legământ, exista un acord mutual, iar acest acord era confirmat adesea printr-un jurământ.

Dacă una din părţile contractante uită făgăduiala sa, pe care o întărise prin jurământ, sau o respingea în mod deliberat şi dacă „bagă de seamă mai târziu, se va face astfel vinovat”.

Greşeala de a nu păstra cuvântul este un păcat flagrant al zilelor noastre şi pare a fi în creştere. De astfel de creştini trebuie să te păzeşti. Este uşor să cazi în căile lumii şi să ajungi slab faţă de standardul pus deDumnezeu.

Levitic 5:5 5. Să-şi mărturisească. El este vinovat şi ştie acest lucru. O recunoaştere generală nu va fi suficientă. Aceasta trebuie să fie o mărturisire a „acelui lucru”. Nimic mai puţin nu va fi de ajuns.

Levitic 5:6 6. Jertfă ispăşitoare. Aceasta consta dintr-o oaie, sau o capră. Acestea erau jertfe obişnuite, iar preotul făcea ispăşire pentru păcatul aducătorului.

Levitic 5:7 7. Turturele. Dumnezeu simte împreună cu cei săraci în ce priveşte aducerea jertfei obişnuite. Păcătosul aducea la preot două păsări, iar preotul sacrifica mai întâi una ca jertfă pentru păcat, iar apoi pe

cealaltă ca ardere de tot.

Levitic 5:11 11. Floarea făinii. Vinovatul putea să fie prea sărac ca să nu poată aduce turturele sau porumbei. Dar chiar şi cel mai sărac putea să aducă o mică porţie de făină. El nu trebuia să pună pe ea untdelemn sau tămâie,pentru că atunci ar fi devenit o jertfă de mâncare. Fără acestea, ea rămânea o jertfă pentru păcat.

Preotul lua un pumn de făină şi o ardea pe altar, în acelaşi fel ca „darurile” de mâncare mistuite de focînaintea Domnului.” Ca să nu fie considerată jertfă de mâncare, Dumnezeu repetă că ea este „un dar de ispăşire”.

Aici suntem confruntaţi cu o situaţie neobişnuită – o jertfă pentru păcat fără sânge. Dar mai este şi un alt lucru important în legătură cu ea: astfel de jertfe pentru păcat nu ajungeau niciodată pe altar. Pentru accentuare, Dumnezeu repetă: „Aceasta este o jertfă pentru păcat”. Cum trebuie să explicăm deosebirea de ritual pe care o îngăduie Dumnezeu aici?

Conform cu Evrei 9,22, „fără vărsare de sânge nu este iertare”. Aceasta este regula. Levitic 5,11-13 este o excepţie de la regula generală. Nu toate lucrurile, ci „după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge” (Evrei 9,22). Faptul că în cazul acesta o jertfă pentru păcat face ispăşire fără sânge probabil că explică pe „aproape”.

La drept vorbind, niciodată nu poate fi adevărată iertare de păcat fără sângele lui Hristos. Dacă ar fi aşa, moartea lui Hristos ar fi zadarnică. Dar, în simbol, erau cazuri unde iertarea şi curăţirea aveau loc fără vărsarea imediată a sângelui.

Levitic 5:15 15. Va face o nelegiuire. „Lucrurile închinate Domnului” sunt primele roade, zecimea, darurile şi oricealtceva ce aparţine de slujirea lui Dumnezeu. „Nelegiuirea” avută aici în vedere este fie reţinerea, fie diminuarea, adică plătirea unei sume mai mici decât era datorat. Jertfa cerută pentru această nelegiuire era „unberbece fără cusur”. Dar aceasta nu era de ajuns, cel care păcătuise mai trebuia şi să restituie şi „să mai adauge a cincia partea a lucrului”. Această prevedere era o piedică temporară pentru reţinerea deliberată. Când se punea problema sumei în discuţie, preotul trebuia să facă preţuirea. După ce se avea loc restituirea, preotul făcea „ispăşire pentru el cu berbecele adus ca jertfă pentru vină” (v.16).

Levitic 5:17 17. Lucruri care nu trebuie făcute. A doua situaţie este mult asemănătoare cu prima (v.14-16), dar se referă la „lucruri care nu trebuie făcute”. Acestea sunt lucruri care, deşi nu sunt amintite în mod deosebit, ajung să nu fie pe placul lui Dumnezeu.

Dumnezeu se ocupă mai de grabă cu principii decât cu amănunte. Cele Zece Porunci se ocupă cu principii fundamentale. Porunca „să nu furi” nu specifică lucrul care nu trebuie să fie luat. Ea este atot-cuprinzătoare. Ea nu spune „să nu furi obiecte mari”. Ea spune simplu: „să nu furi”. Tot aşa şi în cazul acesta, Dumnezeu ar fi putut intra în amănunte. Dacă ar fi făcut aşa, unii ar fi putut fi ispitiţi să creadă că lucrurile menţionate sunt mai serioase decât cele care au fost omise. Aşa că Dumnezeu include toate abaterile în declaraţia: „lucruri care nu trebuie să fie făcute”. Nimeni nu putea invoca ignoranţa. Aceasta poate să pară ca fiind o „afirmaţie tare”, dar era justă.

Levitic 5:18 18. Ispăşirea... greşelii. Necunoaşterea este ceva de care trebuie să ne pocăim. De obicei, ignoranţa nueste considerată ca păcat. Dumnezeu simte împreună cu cel necunoscător, şi noi trebuie să simţim la fel. Dar trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă spre a ne îmbunătăţi defectele.

Levitic 6:2 2. Săvârşi o nelegiuire. De la ma’al, „a preceda o perfidie”, „a fi infidel”.

Tăgăduind aproapelui. O minciună este considerată ca fiind, în primul rând, o nelegiuire faţă de

Dumnezeu, apoi un păcat împotriva aproapelui. Este de neconceput ca un om să tăgăduiască aproapelui său „un lucru încredinţat lui” şi s-o facă fără să-şi dea seama. S-ar părea, desigur, că el ştia că nu spune adevărul, când afirma că nu primise niciodată ceva ce îi fusese încredinţat. A minţi şi a păstra ceva ce îi aparţinea aproapelui avea să fie o dublă nelegiuire, şi minciună, şi furt. Bărbatul avea să fie vinovat de un păcat premeditat.

S-au dat în păstrare. Adică, în părtăşie sau în contract. În părtăşie, creştinul trebuie să vegheze mereu ca fiecare partener să-şi primească partea sa, iar în contract trebuie să fie o credincioasă aducere la îndeplinirea acordului din partea ambelor părţi. Nu trebuie să fie nici o supra-îmbogăţire, şi nici să se profite de lacune, ci o grijă atentă pentru interesul celuilalt partener. Cel care contravine este vinovat.

Luat cu sila. Ar fi să se deformeze adevărul, susţinând că greşeala s-a făcut fără să-şi dea seama. Unii au căutat să se justifice, susţinând că omul credea că lucrul luat era al lui şi că avea dreptul să-l redobândeascăprin violenţă. El era totuşi vinovat şi trebuia să aducă „jertfa pentru vină”.

Va înşela pe aproapele lui. A înşela înseamnă plănuire deliberată. Cel care înşela era vinovat.

Levitic 6:3 3. Lucru pierdut. Această situaţie este chiar mai serioasă decât cazurile precedente, prin faptul că omul nu numai că minţea, dar întărea minciuna prin jurământ. Acesta putea fi un jurământ legal. În orice caz, omul era vinovat, minţind sub jurământ.

Levitic 6:4 4. Să dea înapoi. Deoarece în toate cazurile acestea se cere restituirea, Dumnezeu prescrie pentru fiecare o pedeapsă echitabilă. Mai întâi vine mărturisirea, apoi restituirea. Aceasta trebuia să fie făcută „în ziua când îşi va aduce jertfa lui pentru vină” (v.5); cu alte cuvinte, restituirea trebuie să însoţească mărturisirea. Ea nu putea fi amânată.

Restituirea este o parte vitală a programului pe care Dumnezeu îl pune în faţa omului care doreşte să fie liber de vina păcatului său. Convingerea de păcat nu este de ajuns, regretarea păcatului nu este suficientă, mărturisirea nu este îndestulătoare. Ele trebuie să fie însoţite de o pocăinţă atât de adâncă şi totală, încât sufletul să nu afle odihnă, până nu va fi făcut orice efort spre a repara greşelile care au putut fi făcute. În multe cazuri, acest fapt poate include şi restituirea, plata cu dobândă a lucrului furat şi depunerea oricărui efort spre a îndrepta greşelile.

Roadele adevăratei pocăinţe la care i-a îndemnat Ioan Botezătorul pe ascultătorii săi cuprindeau şi restituirea (Matei 3,8).

„Nelegiuirile” cuprind tranzacţii de afaceri îndoielnice, reprezentarea frauduloasă a valori, efectele rele fără falsificare reală, deformare intenţionată şi orice profit asupra celui sărac sau nenorocit. „Nelegiuirile”cuprind poveri exorbitante de orice fel, dobândă excesivă asupra împrumuturilor, lucru necinstit pentru leafa primită. Procedeul multor oameni de a se lăuda cu perspicacitatea lor în afaceri, primind aprobarea şi lauda altora pentru priceperea lor în negocieri, nu este aprobat în cer (Habacuc 2,6).

Din cauza aceasta şi a multor altor lucruri, restituirea trebuie să fie făcută oriunde este posibil. Acolo unde nu se poate face, este bine a se urma instrucţiunea din vechime şi „lucrul acela să se întoarcă la Domnul, la preot” (Numeri 5,8). Aplicarea de astăzi a acestei instrucţiuni ar cere ca banii în discuţie să fie daţi şi folosiţi în lucrarea Domnului.

Sunt vremuri când procedeul de a da faliment este recomandabil. În felul acesta, debitorul este eliberat legal de obligaţiile sale. Dar creştinul este obligat faţă de cer să dea o atenţie deosebită răspunderii sale faţă de oricine poate fi privat de ce i se datorează. El trebuie să aibă o conştiinţă sensibilă şi să acţioneze în mod cinstit atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de oameni. În unele cazuri, omeni din lume au făcut restituiri şi au fost onoraţi. Oriunde este posibil, creştinii trebuie să facă acelaşi lucru.

Minciuna este astăzi unul dintre păcatele cele mai răspândite şi, în mod treptat, ajunge să fie

considerată respectabilă. În formele ei diferite, întinzându-se de la minciuna îndrăzneaţă, făţişă, până la măgulitoarea minciună diplomatică sau socială, „minciuna sfruntată” se practică din obicei şi în mod universal.În formele ei mai dulci, ea este considerată ca un mijloc necesar de îndulcire a unei situaţii neplăcute şi este trecută cu vederea ca o formă de vorbire acceptată. A minţi graţios şi convingător este un talent social şi politic deosebit şi este considerat o lucrare necesară pentru păstrarea unor anumite poziţii.

O minciună este o falsitate rostită sau făcută cu intenţia de a înşela. Este negarea adevărului. Tatăl minciunilor este creatorul ei, reputaţiile distruse şi caracterele ruinate sunt copiii ei. Ea face ca albul să arate ca negrul, şi negrul ca albul (Isaia 5,20), ea desparte soţi şi soţii, iubiţi şi prieteni, ea dă naştere la război şi omoară milioane, ea împietreşte conştiinţa, nimiceşte încrederea şi credinţa, este tovarăşa hoţilor, a jucătorilorde noroc, a prostituatelor şi a beţivilor. Ea mânjeşte tot ce atinge şi este vrăjmaşa a tot ce este nobil, adevărat şi curat. Acela care „iubeşte şi trăieşte în minciună” se va afla până la urmă afară din cetate, împreună cu „câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii şi închinătorii a idoli” (Apocalipsa 22,15).

Biblia este clară cu privire la subiectul adevărului. Ea nu îngăduie nimic altceva. Dumnezeu este „Dumnezeul adevărului” (Isaia 65,16; Psalmi 31,5; Deutronom 32,4). Fiul este adevărul (Ioan 14,6). Duhul este adevărul (1 Ioan 5,6). Cuvântul este adevărul (Ioan 17,17). Legea este adevărul (Psalmi 119,142). Toate lucrările lui Dumnezeu sunt adevăr (Daniel 4,37). Sfaturile Lui sunt adevăr (Isaia 25,1). Judecata este adevăr (Romani 2,2). Ierusalimul este cetatea adevărului (Zaharia 8,3). Biserica este stâlpul şi temelia adevărului (1 Timotei 3,15). Creştinii trebuie să ajungă la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4). Cei care nu cred adevărul vor fi condamnaţi (2 Tesaloniceni 2,12). Dumnezeu nu doreşte numai o conformare exterioară faţă de adevăr,El doreşte adevărul „înăuntru”, în inimă (Psalmi 51,6; 15,2).

Pe creştin trebuie să-l motiveze o pasiune pentru adevăr. El este un reprezentant al Dumnezeului adevărului şi nu trebuie să aducă o mărturie mincinoasă în nici o privinţă. Înainte de toate, el trebuie să iubească adevărul, pentru că acesta este care îl face liber (Ioan 8,32). Ajungând la cunoştinţa adevărului (1 Timotei 2,4), prin ascultare de adevăr (1 Petru 1,22), el urmează să fie sfinţit prin adevăr (Ioan 5,12). Duhul îlva călăuzi în tot adevărul (Ioan 18,37). Mărturia lui despre adevăr va fi în dragoste (Efeseni 4,15) şi iubirea lui va fi iubirea adevărului (2 Tesaloniceni 2,10).

O persoană care este plină de iubirea adevărului va fi credincioasă în toate relaţiile vieţii. Ea va urî şi se va feri de orice prefăcătorie şi ipocrizie, motivele lui nu vor fi niciodată îndoielnice. Da al lui va fi da, şi nu al lui va fi nu (Iacov 5,12). El nu se va mândri cu sinceritatea lui, nici nu va răni fără a fi necesar simţămintele altcuiva, ci va îndrepta cu blândeţe „pe potrivnici” (2 Timotei 2,25). El va avea reputaţia de a fi un om în al cărui cuvânt te poţi încrede.

Levitic 6:6 6. Jertfă pentru vină. Acesta este al treilea pas. Vinovatul păcătuise împotriva semenului şi se cerea o restituire. Dar el păcătuise şi contra lui Dumnezeu şi acest fapt cerea o jertfă.

După preţuirea ta. Există lucruri a căror valoare poate să fie o chestiune de părere şi de aceea o pricină de dispută. În astfel de cazuri, preotul trebuia să facă evaluarea. În Exod 22,1-9 sunt enumerate o serie de greşeli în care restituirea era dublă şi, în unele cazuri, chiar împătrită sau încincită. Diferenţa de pedepse pare că se datorează faptului că într-o situaţie cel greşit era obligat de „judecători” să restituie, în timp ce aici recunoaşterea pare să fie voluntară.

Levitic 6:7 7. Şi i se va ierta. Iertarea este pasul al patrulea, şi este dependentă de cei precedenţi. Unele dintre păcatele menţionate în versetele 2 şi 3 sunt fapte serioase, dar oricum ar putea fi ele, acela care mărturiseşte şirestituie „va fi iertat”.

Levitic 6:9 9. Arderea de tot. Arderea de tot individuală a fost discutată în cap. 1 şi arderea de tot continuă pentru naţiune în Exod 29,38-42. Aici mai sunt date informaţii suplimentare pentru Aaron şi fiii săi. Instrucţiunea se aplică în primul rând la jertfele naţionale de dimineaţă şi de seară.

Levitic 6:10 10. Tunica de in. Preoţilor li se cerea să poarte tunica de in, chiar şi atunci când îndepărtau cenuşa. Aceasta era aceeaşi tunică pe care o purtau când aduceau jertfe. Orice lucrare din incinta sanctuarului era sfinţită şi cerea sfinţenia vieţii. Aceasta era simbolizată prin curăţia îmbrăcămintei (Zaharia 3,4-7). Când părăseau sanctuarul pentru a aduce cenuşa într-un loc curat, ei se dezbrăcau de veşmintele de in.

Levitic 6:13 13. Să ardă necurmat. Însuşi Dumnezeu a aprins acest foc (cap. 9,24). Iudeii afirmă că a ars continuu până la robia babiloniană. Unii chiar pretind că nu s-a stins niciodată până la distrugerea finală a Templului în anul 70 d.Hr. Pentru a ţine focul aprins se cerea o mare provizie de lemne. Acestea erau adunate de preoţii care, o dată pe an, invitau poporul să-i ajute.

Levitic 6:14 14. Jertfă de mâncare. Instrucţiunea aceasta a fost dată fiilor lui Aaron. Ori de câte ori cineva aducea o jertfă de „mâncare” (cereale) (vezi comentariul pentru cap. 2,1), partea lui Dumnezeu trebuia să fie arsă pe altar, iar restul aparţinea preoţilor. Ea trebuia să fie nedospită, şi orice era mâncat cu ea, trebuia să fie tot nedospit. Ea trebuia să fie mâncată într-un „loc sfânt”, care aici este arătat a fi „curtea Cortului Întâlnirii”. Pâinea era „prea sfântă”, aşa cum erau jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. Ea era atât de sfântă, încât oricine se atingea de ea trebuia să fie sfinţit.

Levitic 6:20 20. Jertfa lui Aaron. Aaron trebuia să aducă o jertfă de mâncare aproximativ egală cu 2,2 litri de făină, zilnic, jumătate dimineaţa şi jumătate seara. Ea trebuia să fie făcută din floarea făinii, frământată cu untdelemn şi coaptă în bucăţi. Tămâia nu este amintită. Ea trebuia să fie arsă pe altar, şi nu trebuia să fie mâncată nici o parte din ea.

Levitic 6:25 25. Jertfa de ispăşire. Jertfele de ispăşire atât pentru căpetenii, cât şi pentru oamenii din popor trebuiau să fie mâncate de preoţi într-un loc sfânt, adică în curte. Ele erau prea sfinte. Oricine le atingea trebuia să fie sfinţit. Chiar şi vasele care le conţineau erau sfinţite. În unele cazuri, numai preotul care a slujit la jertfire avea dreptul la partea preotului. Dar cu jertfele pentru păcat nu era aşa. „Toată partea bărbătească dintre preoţi să mănânce din ea” (v.29).

Levitic 6:30 30. Nici o jertfă de ispăşire. Versetul acesta se ocupă cu principiile care au guvernat dispoziţia ce priveşte trupurile jertfelor pentru păcat. Când sângele jertfei era dus înăuntrul sanctuarului – ca atunci când păcătuia preotul care are ungerea sau adunarea întreagă – trupul era dus afară din tabără şi ars. Când sângele nu era dus în sanctuar. ci pus pe coarnele altarului arderilor de tot – ca atunci când păcătuia o căpetenie cu cineva din poporul de rând – carnea trebuia să fie mâncată de preoţi. Motivul pentru care se făcea aşa este explicat în cap. 10,16-20.

Comentariile lui Ellen G. White

8-18 PP 352

Levitic 7:1 1. Jertfa pentru vină. În general, toate jertfele erau sfinte, dar acea parte din fiecare jertfă, care era consacrată pentru altar, sau pentru folosul preoţilor, era prea sfântă (cap. 2,10; 10,12). Astfel, pâinea punerii înainte (cap. 24,9), tămâia (Exod 30,36), carnea jertfei pentru păcat şi a jertfei pentru vină erau prea sfinte (Levitic 6,17.18; 7,1.6; 14,13; Numeri 18,9; vezi şi comentariul pentru Levitic 10,13-20).

Levitic 7:3 3. Să i se aducă. Ritualul de urmat în cazul jertfei pentru vină era acelaşi ca şi cel pentru jertfa pentru păcat, dar slujirea sângelui diferea oarecum. Sângele jertfei pentru păcat era pus pe coarnele altarului arderilorde tot, sângele jertfei pentru vină era stropit de jur împrejurul altarului. În ambele cazuri, grăsimea era arsă pealtar „ca jertfă mistuită de foc înaintea Domnului” (v.5).

Levitic 7:6 6. Într-un loc sfânt. Adică, în curtea Cortului Întâlnirii. Aici erau păstrate uneltele pentru fiert şi tot aici se adunau preoţii pentru masa comună. Fiecărui preot, cu toate că putea să aibă o meteahnă trupească care îl împiedica de la îndeplinirea îndatoririlor preoţeşti, îi era îngăduit să mănânce „din mâncarea Dumnezeului lui, fie lucruri prea sfinte, fie lucruri sfinte” (Levitic 21,22.23).

Levitic 7:8 8. Pielea. Nu este nimic spus despre dispoziţia cu privire la pielea jertfelor pentru vină, sau a jertfelor pentru păcat, afară de cele spuse în cap. 4,11.12.21. Pielea jertfei pentru arderea de tot trebuia să-i fie dată preotului care a slujit.

Levitic 7:14 14. Câte o bucată din toate. Câte una din numărul celor aduse de el, care de obicei erau zece. Turta era dată preotului, care trebuia s-o ridice înaintea Domnului. Aceasta se făcea prin ridicarea şi lăsarea ei la altarul arderii de tot, sau legănând-o. În felul acesta, mai întâi era prezentată Domnului, şi apoi dată preotului.

Levitic 7:15 15. Chiar în ziua. Porunca aceasta nu era dată fără un motiv întemeiat. Ea promova partea sanitară, încuraja relaţii sociale şi generozitatea faţă de cei săraci. Dintre aceste trei motive, cel sanitar era cel mai important. Într-o ţară caldă hrana perisabilă era greu să se păstreze pentru un timp mai îndelungat. Acest lucru avea să fie valabil îndeosebi când o persoană era plecată de acasă, aşa urma să se întâmple cu numeroşi oameni care veneau la Templu. Dacă aducătorul încerca s-o păstreze mai mult de două zile, ar fi început putrezirea.

Fiind cu neputinţă pentru aducător să consume carnea unui animal într-o zi sau două, este de la sine înţeles că el avea să invite şi pe alţii să ia parte cu el. Aceasta era intenţia lui Dumnezeu (Deutronom 12,11.12.17.18; 16,11). În felul acesta, ocazia devenea o adunare de familie solemnă, dar fericită (Psalmi 42,4; Isaia 30,29). Prezenţa levitului invitat imprima ocaziei o trăsătură de demnitate şi îi dădea un prilej pentru instruire.

Bogăţiile lumii nu sunt împărţite egal. Unii au mai puţin decât au nevoie, alţii au mult mai mult. Dumnezeu porunceşte ca aceia care au să le dea şi celor ce n-au (Deutronom 15,7-11). Printre cei care aveau puţin din bunurile acestei lumi şi de care trebuiau să-şi aducă aminte erau leviţii (Deutronom 12,19. 12). Sfatul lui Hristos de a chema „pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi”, „când dai masă” (Luca 14,12.13), repetă aceste porunci ale lui Moise şi întăreşte cuvintele lui Isaia (Isaia 58,6.7).

Levitic 7:20 20. Să fie nimicit. Vezi comentariul pentru Exod 12,15.

Levitic 7:23 23. Să nu mâncaţi grăsime. Această poruncă des repetată este întemeiată pe explicaţia că „toată grăsimea este a Domnului” (cap. 3,16). Grăsimea animalelor moarte sau sfâşiate de fiare putea fi folosită pentru alte scopuri, dar nu mâncată (cap. 7,24).

Levitic 7:29 29. Jertfa de mulţumire. Aceste jertfe au fost comentate pe larg în cap.3. Aici mai sunt date unele detalii suplimentare.

Levitic 7:32 32. Spata dreaptă. Adică coapsa (vezi comentariul pentru Exod 29,27; Levitic 7,14).

Levitic 7:35 35. Acesta este dreptul. În capitolul 7, accentul s-a pus pe partea care aparţine preoţilor. Dumnezeu a rânduit provizii generoase pentru lucrarea Lui şi pretindea ca fiecare israelit să-şi înţeleagă răspunderea, sprijinind-o. Acest fapt înălţa preoţimea în ochii poporului. O mare parte din darurile lor le reveneau preoţilor.

Comentariile lui Ellen G. White

11-34 PP 576

26,27 2T 61

Levitic 8:2 2. Ia pe Aaron şi pe fii lui. Cronologic, acest capitol urmează după ultimul capitol al Exodului, în careeste raportată construirea tabernacolului. Cele şapte capitole de până aici conţin instruirea lui Aaron şi a fiilor lui, pregătirea de care aveau nevoie înainte de a începe slujba la sanctuar.

Prima calificare pentru preoţie era descendenţa din Aaron. Erau ţinute registre genealogice cu mare grijă (2 Cronici 31,16-19). Celui care nu putea să prezinte o dovadă legală cu privire descendenţa aaronică nu-i era îngăduit să facă slujba de preot (Ezra 2,62; Neemia 7,64).

A doua calificare era să nu aibă o meteahnă fizică. Orice defect sau rană era de ajuns să împiedice pe un fiu al lui Aaron să se apropie de altar, sau chiar să intre în sanctuar. Descendenţa aaronică îl îndreptăţea la întreţinere, el putea să mănânce din partea de jertfe a preoţilor şi să primească o parte din zecime (Levitic 21,17-23). Mai departe, preotul trebuia să fie liber de orice necurăţie ceremonială şi să se abţină de la vin şi băuturi tari (cap. 10,8-10).

Slujba principală a preoţilor era să se apropie de Dumnezeu pentru popor (Levitic 10,3; 21,17; Numeri 16,5). Ei trebuiau să stea între un Dumnezeu sfânt şi un popor păcătos. De aceea, ei înşişi trebuiau să fie sfinţiţi. Chestiunea sfinţeniei este scoasă în evidenţă de repetate ori în descrierea lucrării preoţilor. Marele preot, în care era concentrată preoţia, este numit „sfântul Domnului” (Psalmi 106,16). Pe tabla de aur care eraataşată de mitra lui erau scrise cuvintele, „Sfinţenie Domnului” (Exod 28,36), şi despre el este spus în mod explicit că „va purta fărădelegile săvârşite de copiii lui Israel când îşi aduc toate darurile lor sfinte” (Exod 28,38).

Înainte ca marele preot şi fiii lui să fi putut începe slujba în sanctuar, ei trebuiau să fie puşi de-o parte în mod solemn pentru slujbă. Aaron trebuia să fie uns cu untdelemn sfânt şi fiii lui trebuiau să fie stropiţi cu untdelemn la uşa Cortului Întâlnirii, unde avea să aibă loc inaugurarea.

Levitic 8:6 6. I-a spălat. Acesta era un simbol al naşterii din nou (Tit 3,5). Ei nu trebuiau să se spele singuri, deoarece curăţenia pe care o cerea Dumnezeu de la ei nu era ceva ce puteau să obţină singuri. Altcineva trebuia să îndeplinească această lucrare pentru ei.

Când cei doi fraţi s-au apropiat de lighean, mintea lor trebuie să fi fost ocupată cu semnificaţia şi importanţa lucrării pe care o îndeplineau. Aceasta era mai mult decât o baie obişnuită, era o curăţire spirituală. Aaron nu se putea curăţi de păcat. Cineva trebuia să facă acest lucru pentru el.

Levitic 8:7 7. A pus tunica. După spălare a urmat îmbrăcarea lui Aaron cu hainele sfinte, însemnele slujbei lui. Acesta era un act simbolic, de aceea nu-i era îngăduit să se îmbrace singur.

În acest timp, Aaron trebuie să se fi simţit cu totul neajutorat. Totul trebuia să fie făcut pentru el, de către altcineva? El nu putea nici măcar să-şi pună mitra? Deşi putea s-o facă mai bine decât Moise. Dar nu, Aaron trebuia să se supună faţă de porunca lui Dumnezeu. El trebuie să fie făcut să simtă propria neajutorare.El trebuia să înveţe că nimic din ceea ce ar fi putut face el nu era primit de Dumnezeu. El trebuia să înveţe lecţia totalei dependenţe. Dumnezeu era cel care îl instala şi-l pregătea pentru slujbă. Dumnezeu era cel care îlîmbrăca cu haina îndreptăţirii divine (Psalmi 132,9).

Acum, Aaron era complet îmbrăcat. Avea lunga mantie albastră cu clopoţeii şi rodiile, efodul cu numele copiilor lui Israel săpate pe cele 2 frumoase pietre de onix, pieptarul cu cele 12 pietre şi Urim şi

Tumim, şi mitra cu coroana ei de aur şi inscripţia: „Sfinţenie Domnului”.

Levitic 8:10 10. A uns sfântul locaş. Înainte de a-l unge pe Aaron, Moise a uns Cortul Întâlnirii şi mobilierul lui, inclusiv chivotul, după porunca lui Dumnezeu (Exod 30,26-29).

Levitic 8:12 12. A turnat. După ce a uns Cortul Întâlnirii şi cele din cuprinsul lui, Moise l-a uns pe Aaron. Acesta afost încoronarea lui ca mare preot (vezi Levitic 21,12; compară Zaharia 6,11-13). Ungerea a fost aşa de abundentă încât untdelemnul a curs pe barba şi hainele lui Aaron (Psalmi 133,2).

Levitic 8:14 14. Viţelul adus ca jertfă de ispăşire. Această jertfă de ispăşire nu era numai pentru Aaron şi fiii lui, ci şi pentru altar. Altarul avea rolul cel mai de seamă în slujba de împăcare şi de aceea el a avut parte de o ungere şi curăţire nouă.

În tot timpul ritualului de consacrare Moise îndeplinit rolul de preot. El a luat sângele şi l-a pus pe coarnele altarului, a vărsat restul de sânge la piciorul altarului, a ars grăsimea pe altar, a înlăturat viţelul prin arderea trupului lui afară din tabără. Aaron nu începuse încă lucrarea lui şi, din cauza aceasta, Moise a lucrat nu numai ca preot, ci şi ca mare preot. El a intrat în Sfânta Sfintelor să ungă chivotul mărturiei (Exod 30,26; Levitic 8,10).

Levitic 8:22 22. Berbecele pentru închinarea în slujbă. Ceremonia cu berbecele pentru consacrare a fost ultimul actîn consacrarea lui Aaron şi a fiilor lui. Consacrarea era completă, şi ei erau împuterniciţi să îndeplinească diferitele slujbe preoţeşti de mijlocire.

Levitic 8:23 23. Urechea dreaptă a lui Aaron. Aplicarea sângelui pe ureche însemna consacrarea ei în slujba lui Dumnezeu. De unde rezultă că Aaron trebuia să asculte cu băgare de seamă la poruncile lui Dumnezeu şi trebuia să-şi astupe urechile faţă de cele rele. Învăţătura aceasta este folositoare atât pentru slujbaş, cât şi pentru membrul laic. Bine ar fi dacă s-ar ţine seamă de ea, pentru că „ascultarea face mai mult decât jertfele şipăzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor” (1 Samuel 15,22).

Degetul cel mare. Punerea sângelui pe degetul cel mare de la mâna dreaptă a lui Aaron însemna că de aici înainte fiecare faptă a lui trebuia să fie dreaptă. Mâna reprezintă lucrarea în viaţă, diferitele fapte externe, săvârşirea dreptăţii. Despre Hristos stă scris: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Evrei 10,7). „Mâncarea Mea”, spunea El, „este să fac voia Celui ce M-a trimis” (Ioan 4,34).

Degetul cel mare de la piciorul drept. Punerea sângelui pe degetul mare de la picior are aceeaşi semnificaţie. Ea înseamnă a umbla în lumină, a alerga pe căile lui Dumnezeu, stând alături de adevăr şi dreptate. Orice însuşire a fiinţei trebuie să fie consacrată lui Dumnezeu.

Levitic 8:24 24. Pe altar de jur împrejur. Altarul fusese mai înainte uns cu untdelemn. Sângele jertfei de ispăşire şi sângele arderii de tot fusese aplicat pe el (cap. 8,10.15.19.24). Acum el era stropit cu sângele berbecului pentru consacrare. El a primit atenţie mai mult decât oricare altă parte a sanctuarului. Acesta, fără îndoială, din cauza importanţei lui pentru ungere. În mod practic, el a jucat un rol important pentru fiecare sacrificiu.

Levitic 8:31 31. S-o mănânce. Mâncarea aceasta rituală încheia ceremonia de consacrare. Mâncarea cărnii berbecului pentru consacrare este în contrast cu mâncare cărnii jertfei pentru păcat. Mâncarea cărnii berbecului avea loc spre a-i consacra pe preoţi, aşa încât ei să poată mânca din carnea jertfei pentru păcat şi să poarte păcatul poporului (cap. 10,17).

Levitic 8:35

35. Şapte zile. Serviciul zilei se terminase, dar Aaron şi fiii lui nu puteau să plece decât după şapte zile. Acesta era un timp de studiu, de rugăciune, de meditaţie, de repetare a ritualului, ca să nu facă nici o greşeală când va sosi timpul să slujească.

Comentariile lui Ellen G. White

1-3 PP 359

Levitic 9:1 1. În ziua a opta. Cele şapte zile de consacrare trecuseră şi venise timpul ca Aaron să aducă prima lui jertfă. Înainte de acest moment, el nu îndeplinise nici un serviciu strict preoţesc pentru popor. Instruirea lui fusese completă, totuşi trebuie că el a întâmpinat cu o oarecare nelinişte ziua de punere la probă.

Moise a chemat pe Aaron şi pe fiii lui şi pe bătrânii poporului să vină cu jertfele cerute şi să-şi înceapălucrarea. În timp ce făceau acest lucru, tot poporul s-a apropiat şi a stat înaintea Domnului (v.5).

Levitic 9:8 8. Aaron s-a apropiat. Fără nici o ezitare, Aaron a jertfit pentru sine, iar fiii lui l-au ajutat să îndeplinească procedurile de folosire a sângelui. El a făcut totul „după regulă”, fără nici o greşeală.

Levitic 9:10 10. Cum poruncise... Domnul. În toate acestea, Moise a fost un observator interesat. El a fost singurul cu care comunicase Dumnezeu şi care îi instruise pe Aaron şi fiii lui cu privire la ce aveau să facă. Acum el veghea ca toate lucrurile să fie făcute conform cu instrucţiunile lui Dumnezeu. Ar fi fost o mare greşeală pentru Aaron să stropească sângele jertfei de ispăşire de jur împrejurul altarului. Acest lucru nu trebuia să fie făcut niciodată. Sângele jertfei de ispăşire trebuia să fie pus pe coarnele altarului. Sângele arderiide tot era întotdeauna stropit pe altar de jur împrejur. Simbolismul cerea ca totul să fie făcut exact în felul prescris de Dumnezeu. De aceea, Aaron n-a făcut nici o greşeală.

Levitic 9:15 15. Jertfa pentru popor. Terminând cu jertfa adusă pentru sine, Aaron a trecut la ritualul pentru jertfele poporului. Procedeul era oarecum diferit de acela care avea să fie urmat mai târziu, pentru că aceasta a fost prima dată când Aaron a jertfit pentru popor. De obicei, o jertfă de ispăşire pentru popor consta dintr-un viţel (cap. 4,14), şi sângele lui trebuia să fie dus în prima despărţitură a sanctuarului (cap. 4,17.18), dar aici jertfa de ispăşire era un ţap. Cu excepţia Zilei de Ispăşire, sângele ţapului nu era dus în sanctuar. Aaron avusese instrucţiuni hotărâte cu privire la jertfa zilei, şi a urmat aceste instrucţiuni. Totul a fost făcut cum poruncise Moise, fără greşeală.

Levitic 9:22 22. Aaron şi-a ridicat mâinile. Poporul fusese un spectator interesat. Ei îl văzuseră pe Aaron jertfind pentru sine, îl văzuseră jertfind pentru ei. Acum, Aaron şi-a ridicat mâinile spre popor şi l-a binecuvântat. Acesta era un moment solemn şi fericit, pentru că Dumnezeu primise jertfele lor.

Levitic 9:23 23. Slava Domnului. Moise şi Aaron au mers împreună în sanctuar. Ce a avut loc acolo nu ni se spune, dar cei doi fraţi trebuie să fi fost plini de teamă şi respect când s-au aflat în faţa perdelei care separa Sfânta de Sfânta Sfintelor. Putem crede că Moise l-a instruit pe Aaron cu privire la candele, pâinile pentru punerea sângelui pe coarnele altarului tămâierii. Nu ni se spune dacă perdeaua a fost dată la o parte şi dacă Aaron a primit instrucţiuni cu privire la ce avea să facă în Ziua Ispăşirii. Stropirea sângelui pe tronul harului era actul cel mai sacru pe care putea fi chemat să-l îndeplinească.

Deodată „slava Domnului s-a arătat întregului popor”. Nu ne este spus despre felul exact al acestei demonstraţii, dar trebuie să fi fost o uimitoare mărturie a aprobării lui Dumnezeu faţă de clădirea pe care poporul o ridicase pentru El şi faţă de Moise şi Aaron ca servi ai Săi. Aaron fusese consacrat pentru preoţie, iar acum Dumnezeu Şi-a pus pecetea asupra lui.

Levitic 9:24 24. Un foc. Focul acesta l-ar fi putut mistui pe Moise, Aaron şi întreg poporul (cap. 10,1.2), în loc de aceasta, el a mistuit jertfele de pe altar. Dumnezeu Îşi adusese la îndeplinire făgăduinţa (v.4, 6). După tradiţia iudaică, focul sacru obţinut cu ocazia aceasta s-a păstrat cel puţin până la distrugerea Templului lui Solomon, şi poate chiar un timp mai îndelungat.

Dumnezeu acceptase lucrarea omului. Sanctuarul era acum dedicat şi consacrat. Tot aşa şi preoţii. Toate pregătirile au fost încheiate pentru serviciul care avea să continue mai mult de 1400 de ani, iar apoi să fie transferat pentru sanctuarul de sus.

Comentariile lui Ellen G. White

1-9, 22-24 PP 359

Levitic 10:1 1. Nadab şi Abihu. Aceştia erau doi dintre fiii lui Aaron şi deci nepoţii lui Moise. După Moise şi Aaron, ei ocupau cele mai înalte poziţii în Israel şi aveau multe avantaje şi privilegii. Ei auziseră glasul lui Dumnezeu, fuseseră cu Moise şi Aaron pe muntele lui Dumnezeu, ei L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel şi „au mâncat şi au băut” (Exod 24,9-11). Ei fuseseră foarte favorizaţi, dar nu profitaseră de aceste ocazii.

Cu puţin timp înainte de întâmplările arătate în acest capitol, ei au petrecut o săptămână în studiu şi meditaţie, pregătindu-se pentru ziua când aveau să înceapă slujba la sanctuar. Ei l-au ajutat pe tatăl lor când a sacrificat jertfele şi când a adus sângele animalelor de jertfă (Levitic 9,9). Ei fuseseră martori la serviciul solemn de consacrare şi fuseseră ei înşişi stropiţi cu sângele de jertfă. Ei fuseseră întru totul îndoctrinaţi şi erau în cunoştinţă deplină cu privire la sfinţenia lucrării lui Dumnezeu. Toate acestea au făcut ca păcatul lor săfie cu atât mai mare. Erau fără scuză. Când a venit vremea să slujească, ei au făcut ceva ce Domnul Dumnezeul lor „nu le poruncise”.

Foc străin. Foc obişnuit. Acesta nu era luat de pe altarul arderii de tot, al cărui foc îl aprinsese Dumnezeu însuşi şi care era sacru (cap. 16,12.13). În curtea Cortului Întâlnirii existau cămine unde preoţii îşi pregăteau hrana lor şi este posibil ca Nadab şi Abihu să fi luat de acolo focul obişnuit.

Levitic 10:2 2. Un foc dinaintea Domnului. Efectul asupra poporului adunat la ora de rugăciune trebuie să fi fost profund. Cu câteva luni înainte, Israel a fost martor la marea manifestare a puterii lui Dumnezeu la darea Legii, apoi au apostaziat şi s-au închinat la viţelul de aur. Dumnezeu era gata să nu-i mai recunoască, dar prin mijlocirea lui Moise au fost reprimiţi. Acum au clădit Cortul Întâlnirii, care fusese acceptat, şi Dumnezeu Îşi arătase plăcerea faţă de spiritul devoţiunii prin trimiterea focului care să consume jertfa. Acum, la vremea jertfei de seară, când poporul era adunat în aşteptare, a venit lovitura. Doi dintre fiii lui Aaron erau morţi. Bucuria se schimbase în durere şi buimăcire. Oare îi lepădase Dumnezeu? Ce însemna această tragedie?

Levitic 10:3 3. Moise a zis: Declaraţia la care se referă Moise probabil că este aceea din Exod 19,22: „Preoţii... să se sfinţească şi ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea”. După cât se pare fiii lui Aaron nu s-au sfinţit. Consacrarea pentru preoţie n-a realizat nici o schimbare în inima lor, ei înşişi erau încă „oameni de rând”. Temperamentul maleabil şi îndelungat al lui Aaron se afla la temelia dificultăţii. Probabil că el a fost copleşit de remuşcări, când s-a gândit la propria slăbiciune manifestată cu câteva luni înainte. Este adevărat căDumnezeu l-a iertat. Dumnezeu acceptase jertfa lui pentru păcat, dar rezultatele slăbiciunii lui n-au fost îndepărtate prin pocăinţă. El a tăcut.

Levitic 10:6 6. Să nu vă rupeţi hainele. Era obiceiul ca aceia care sufereau o mare durere să-şi rupă hainele. Ei îşi rupeau partea din faţă a hainei, de sus în jos, ca să arate marea durere a inimii. Aaron şi fiii care i-au mai rămas nu trebuiau să facă aşa, deoarece acest gest părea să arate o respingere a judecăţii lui Dumnezeu. Ei nu trebuiau nici să-şi descopere capetele, arătându-şi părul în dezordine, ceea ce era o demonstraţie orientală obişnuită a durerii.

Levitic 10:7 7. Cum zisese Moise. Cu durere în inima lui, Aaron umbla calm în timp ce oficia slujba jertfei de searăşi aducea tămâie. El nu şi-a arătat durerea nici prin cuvânt, nici prin gesturi. Când l-a văzut îndeplinindu-şi lucrarea calm şi netulburat, poporul a ştiut că tragica pierdere a celor doi fii nu slăbise credinţa lui Aaron în Dumnezeu. Poate că poporul nu a înţeles, dar stăpânirea de sine a lui Aaron i-a liniştit temerile şi i-a restabilit credinţa.

Levitic 10:9 9. Să nu beţi. Interdicţia aceasta sugerează cauza fărădelegii. Pare puţin rezonabil a crede că Dumnezeu avea să dea o astfel de poruncă acum şi în astfel de împrejurări, cu excepţia faptului că intenţiona să lămurească adevărata cauză a tragediei.

Ca să nu muriţi. Moartea era pedeapsa cea mai severă şi a scos în evidenţă atitudinea lui Dumnezeu faţă de folosirea băuturilor tari. Păcatul tinerilor nu era o problemă uşoară care să poată fi ştearsă prin aducerea unei jertfe. El a fost premeditat şi a reflectat dispreţul faţă de lucrurile sfinte. Acesta era un păcat mare şi merita o pedeapsă drastică.

Levitic 10:10 10. Ca să puteţi deosebi. Vinul şi băutura tare pot amorţi în aşa măsură facultăţile mintale, încât omul nu mai poate face o deosebire clară între ce este bine şi ce este rău, între sfânt şi nesfânt, între curat şi necurat. Acest fapt îi făcuse pe cei doi fii să ia foc obişnuit când au intrat în sanctuar. În starea lor, ei n-au maiputut vedea deosebirea. Atât cât au putut să vadă oamenii, nu era nici o deosebire. Focul era foc, nu-i aşa? Dar Dumnezeu a privit la inima lor şi a văzut ceva ce oamenii nu puteau să vadă. Era o deosebire. Tot aşa, prima zi a săptămânii este tot atât de bună ca ziua a şaptea, după judecata omenească. Nu există nici o deosebire aparentă, dar ea există în porunca lui Dumnezeu. Acest lucru dă naştere la o deosebire vitală, o deosebire între viaţă şi moarte.

Orice formă de necumpătare estompează deosebirea dintre sfânt şi nesfânt, dintre curat şi necurat, dintre bine şi rău. Folosirea băuturilor îmbătătoare afectează toate facultăţile mintale şi tulbură procesele minţii. Cel care conduce un vehicul şi bea este un pericol pentru el însuşi şi pentru alţii şi un asasin în devenire. Mintea lui este confuză, reflexele sale încete, vederea sa nesigură şi simţământul răspunderii dispare cu totul.

Pericolul nu se limitează la cei care sunt de fapt „beţi”. Chiar şi o mică porţie de băutură poate pricinui dezastrul. Băutorul moderat este un pericol social şi poate face o pagubă nespus de mare. Tocmai faptul cu care se mândreşte el, că poate să „stăpânească” băutura şi să se controleze, îi poate determina pe alţii să creadă că sunt în stare să facă la fel. Beţivul care se tăvăleşte în starea lui îl poate dezgusta pe cel care priveşte şi în felul acesta îi slujeşte ca avertizare. Băutorul cumpătat îi ispiteşte pe alţii să-l urmeze, tocmai prin faptul că el „se ţine bine”. Dintre cei doi, băutorul cumpătat până la urmă face răul cel mai mare.

Prin băutură nu sunt afectate numai facultăţile fizice, ci şi cele morale, şi acesta este răul cel mai mare.Atacul, crima, răpirea, infidelitatea iau alte aspecte la omul care bea. Sub influenţa vinului oamenii vor face ceva ce n-ar fi crezut niciodată că ar face dacă ar fi fost cu mintea trează. Numai judecata va descoperi păcatul beţiei în adevăratele lui dimensiuni. Avertizarea lui Dumnezeu pentru Aaron şi fiii săi are o aplicaţie deplină şi astăzi. Oamenii nu pot să bea şi să aibă totuşi o clară percepere a deosebirii dintre sfânt şi nesfânt, dintre curat şi necurat (Isaia 28,7).

Această instrucţiune le este adresată mai ales conducătorilor. A-i învăţa pe alţii este mai mult decât o instruire orală, acesta cuprinde şi exemplul şi învăţătura. Dar ce se întâmplă dacă simţul învăţătorului cu privire la bine şi rău este întunecat, iar purtarea sa contrazice cuvintele sale? Dintre toţi oamenii, cei care îi învaţă pe alţii, fie în stat, fie în biserică, trebuie să aibă mintea trează fără încetare, gata să facă faţă oricărei probleme care poate să li se prezinte. În timp ce ne gândim la unele decizii la care s-a ajuns în unele consilii statale, şi aflăm despre băutura îmbătătoare consumată în astfel de ocazii, ni se aminteşte că sfatul lui Dumnezeu de a nu bea vin sau băuturi tari este un adevăr prezent.

Levitic 10:11 11. Să puteţi învăţa. Preoţii erau învăţători. Lucrarea lor era să instruiască pe popor în poruncile şi căile lui Dumnezeu. Dar cum puteau să facă acest lucru, dacă ei înşişi nu erau în stare să facă deosebire între bine şi rău? Cu un creier ameţit este imposibil să-i înveţi pe alţii, sau să-i conduci pe alţii pe calea pe care trebuie să meargă.

Le-a dat Domnul prin Moise. Până în ziua de azi sunt unii care îl discreditează pe Moise. Ei trebuie săştie aceştia că Dumnezeu prin el pentru că prin aceste cuvinte Dumnezeu a aprobat viaţa şi lucrarea lui. Hristos a zis: „Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine... Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” (Ioan 5,46.47). Este adevărat că unele prevederi erau numai pentru Israel şi că erau aplicate la condiţii locale. Dar acestea pot fi deosebite uşor. Principiile veşnice pe care Dumnezeu „le-a dat... prin Moise” sunt de o valoare tot atât de mare întotdeauna. Fie ca fiecare creştin să cântărească cuvintele lui Hristos: „Dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?” Această declaraţie oficială nu poate fi uşor înlăturată pentru că ea a fost făcută de Hristos.

Levitic 10:13 13. S-o mâncaţi. În confuzia care a urmat după moartea celor doi fii ai lui, Aaron a omis să mănânce partea din jertfa de mâncare care i se cuvenea. Avusese loc o tragedie, dar aceasta nu trebuia să afecteze ritualul prescris. În ciuda acesteia lucrarea trebuia să continue.

Levitic 10:14 14. Şi fiicele tale. Această jertfă de mâncare a cuprins, în mod evident, şi jertfa de mulţumire, pentru că şi fiicele lui Aaron urmau să aibă o parte din ea (cap. 9,17-21). Jertfele de mâncare erau cele mai sfinte, şi din ele trebuiau să mănânce numai preoţii. La jertfele de pace (mulţumire) lua parte toată familia, precum şi alte persoane „curate”.

Levitic 10:15 15. Cum a poruncit Domnul. Ideea că nimic nu trebuie să împiedice lucrarea lui Dumnezeu, că împrejurările nu trebuie să întrerupă ritualul sanctuarului a ajuns cu trecerea anilor adânc înrădăcinată în mintea preoţilor. Aceasta a ajuns la o încercare extremă în capturarea finală şi distrugerea Templului sub romani, în anul 70 d.Hr. Era pe vremea jertfei de seară. Ierusalimul fusese deja luat, dar Templul mai rezista. Solemn şi netulburaţi, preoţii îşi îndeplineau ritualul în timp ce romanii escaladau zidurile şi intrau în incinta Templului. Clădirile au fost incendiate şi peste tot erau numai flăcări. Dar preoţii, cu paşi înceţi şi măsuraţi, îşicontinuau lucrarea, fără ca măcar să privească în jur. Nimic nu trebuie să oprească lucrarea lui Dumnezeu.

Regalitatea prezintă aceeaşi învăţătură. O bombă poate exploda lângă carul regal, dar este de presupus că regele n-o vede. El trebuie să-şi reţină stăpânirea de sine şi să nu îngăduie să-l tulbure nimic. Parada trebuie să continue şi să nu existe nici o privire înapoi.

Răspunsul dat de Isus unor farisei înstăriţi care au ales să-şi rezolve mai întâi treburile personale poatesă pară aspru şi nemilos (vezi Luca 9,59-62). Puţine obligaţii sunt considerate mai urgente decât aceea de a avea grijă de părinţii cuiva. Totuşi nici acestea – şi ele pot fi numite obligaţii sfinte – nu pot să stea în calea îndeplinirii lucrării lui Dumnezeu. Lucrarea trebuie să continue.

Levitic 10:16 16. Moise a căutat. Moise conducea încă, asigurându-se că toate fuseseră făcute aşa cum a poruncit Dumnezeu. Când la jertfa pentru păcat era folosit un ţap, sângele nu era dus în sanctuar, ci era pus pe coarnele altarului arderilor de tot. În conformitate cu legea, în astfel de cazuri carnea trebuia să fie mâncată de preoţi (cap. 6,26). În acea zi fusese jertfit un ţap ca jertfă pentru păcat (cap. 9,15) şi, deoarece sângele n-a fost dus în sanctuar, carnea ar fi trebuit să fie mâncată. Aceasta nu se făcuse, iar simbolismul slujbei fusese efectiv stricat.

Nemâncând carnea, Aaron nu mai putea să poarte păcatele poporului. El nu putea să facă ispăşire pentru păcate pe care nu le purta. Acest fapt făcea atât de serioasă greşeala. Păcatele pe care le purta ţapul ar fi trebuit să fie transferate asupra preoţilor, care urmau să facă ispăşire pentru ele. Dar în acest caz n-a putut avea loc nici un transfer, pentru că preoţii nu mâncaseră carnea. Tot ce a putut face ţapul a fost să moară. Dar

lucrarea de mijlocire rămânea să fie făcută.

S-a mâniat. Moise era renumit pentru blândeţea lui (Numeri 12,3), dar aceasta nu putea împiedica indignarea îndreptăţită. Odată, indignarea sa a fost atât de mare, încât a aruncat cele două table de piatră şi le-a sfărâmat în bucăţi, faptă pentru care Dumnezeu nu l-a mustrat (Exod 32,19). Însuşi Dumnezeu S-a mâniat (Exod 32,9.10). Mânia lui Moise nu s-a potolit imediat, pentru că atunci când a văzut viţelul de aur, l-a făcut cenuşă şi a dat-o lui Israel s-o bea cu apă (Exod 32,20).

Sunt vremuri când indignarea îndreptăţită poate fi manifestată cum se cuvine. Fără îndoială că în astfelde vremuri se aplică sfatul lui Pavel: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi” (Efeseni 4,26). Despre sine, Pavel spune: „Cine cade în păcat şi eu să nu ard?” (2 Corinteni 11,29). Când îi vedea pe alţii maltrataţi, Pavel era indignat. Cuvântul tradus aici „ard” înseamnă „a fi pus la foc”. Când Moise a spart cele două table de piatră, el „s-a aprins de mânie”. De aceea, Aaron s-a apropiat de el (Exod 32,19.22), socotind că nu era cazul să se mânie. Dar, după cum s-a arătat, Domnul a fost de acord cu Moise, că era o cauză justă pentru mânie. Mânia lui se datora zelului pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Lui, nu răzbunării sau mândriei personale.

Levitic 10:19 19. Ar fi fost bine oare? Deşi Moise se adresase lui Eleazar şi Itamar, fiii lui Aaron, şi îi mustrase, cel care a răspuns a fost tatăl. Aaron ştia că a mânca jertfa pentru păcat însemna să ia păcatele aducătorului asupra lui, după cum spusese Moise. Dar având în vedere cele întâmplate şi, în parte, propria parte de răspundere, el nu a considerat că ar putea să poarte şi păcatul altora. El a făcut tot ce a putut ca să poarte propriul păcat. El putea doar să se simtă greu împovărat de moartea fiilor lui, şi poate că a simţit chiar o oarecare indignare. Poate că a simţit că, în starea lui de spirit, slujba de purtător simbolic al păcatului putea fi cu totul neacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.

Levitic 10:20 20. Mulţumit. Cuvântul tradus astfel mai poate însemna „a face să fie bucuros”, sau „a face să placă”. Moise a văzut că Aaron nu fusese neglijent, nici nu omisese în mod deliberat o sarcină cunoscută fără motiv. Moise a primit explicaţia lui Aaron şi, drept urmare, şi-a adaptat atitudinea lui.

Comentariile lui Ellen G. White

1-20 PP 359-362

1 CE 91; Ev 210; FE 409, 427; GW 20; PP 359, 399; Te 43, 65, 268; TM 356, 359, 371

1, 2 CH 82; CS 205; Te 187, 280; 3T 295; WM 290

1-3 7T 153

1-10 Te 287

1-11 CH 366

2 FE 428; GW 20; PP 359

2, 3 CE 91

3 GW 20; PP 361

6 DA 708

6, 7 PP 361

9-11 PP 362; Te 44, 268, 280

17 GC 418; PP 354

Levitic 11:2 2. Iată dobitoacele. Principiile stabilite în acest capitol au fost intenţionate de Dumnezeu să-i protejeze pe cei cărora le place şi aleg să-I slujească împotriva folosirii ca hrană a acelor animale care le-ar aduce un prejudiciu trupurilor lor. Într-un număr de cazuri, după cum se va vedea, nu este posibil însă să se identifice animalele numite. Unde există îndoială, faptul acesta este notat. Această doză de nesiguranţă, totuşi,nu se va dovedi a fi o problemă de netrecut pentru nici un creştin care îşi propune în inima sa să nu „pângărească” templul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3,17), ci să facă „totul spre slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10,31). Pentru o astfel de persoană, principiile fundamentale schiţate aici se vor dovedi a fi o călăuză îndestulătoare.

Levitic 11:4 4. Să nu mâncaţi. Cămila pare a fi cu copita despicată, dar în partea din spate a piciorului există un bulb care seamănă cu călcâiul. Prin urmare este considerată necurată.

Necurat. Iudeii trebuiau să „privească” toate lucrurile „necurate” ca „o urâciune”, shagaş (v.11, 13, 43). Cuvântul acesta mai este tradus şi „urâcios” (Deutronom 7,26) şi „dispreţuieşte” (Psalmi 22,24). Vieţuitoarele enumerate aici ca ”necurate” sunt nepotrivite ca hrană pentru om din punct de vedere igienic (DA 617; 2T 96; vezi comentariul pentru Geneza 9,3).

Levitic 11:5 5. Iepurele de casă. De la şafan, un „ascunzător”. Cony (engleză) este vechiul nume englez pentru iepurele de casă, dar descrierea iepurelui (de casă) dată în Biblie nu se potriveşte cu iepurele de casă. Solomon îi arată pe conii ca fiind un „popor puternic”, şi adaugă că ei îşi „aşează locuinţa în stânci” (Proverbe30,26). Unii comentatori l-au numit bursuc (şoarece de munte). Şoarecele de munte un fel de animal asemănător cu cobaiul ca mărime, înfăţişare, fire şi loc de baştină.

Levitic 11:6 6. Iepurele. Ştiinţific vorbind, iepurele nu rumegă pentru că nu este dotat pentru aceasta. Dar el mestecă hrana într-un fel care sugerează rumegatul şi este considerat rumegător. El este necurat pentru că nu are copita despicată.

Care rumegă. Problema acurateţei ştiinţifice nu este cuprinsă aici, pentru că Scriptura vorbeşte în limba poporului. Faţă de felul lor de gândire, iepurele părea că rumegă. Când spunem că soarele „apune”, nimeni nu consideră că suntem în eroare din punct de vedere ştiinţific, deşi stric vorbind soarele nu „apune”. O balenă este numită în general un „peşte”, când tehnic vorbind ea nu este un peşte ci un mamifer. Biblia nu trebuie să fie criticată şi numită neştiinţifică atunci când foloseşte expresii obişnuite.

Levitic 11:7 7. Porcul. Dintre toate animalele oprite de lege, porcul este considerat cel mai necurat (vezi Isaia 65,3,4; 66,17). Aici nu este cazul să se discute pe larg vătămarea adusă prin mâncarea cărnii de porc. Pentru creştin este îndeajuns a se scoate în evidenţă atitudinea lui Dumnezeu faţă de ea. Trebuie să fie ceva nesănătosîn legătură cu folosirea cărnii de porc, altfel Dumnezeu n-ar vorbi cum vorbeşte. El a creat porcii şi ştie ce sunt ei. El opreşte folosirea lor ca hrană.

Hristos n-a avut o părere bună despre porci, altfel n-ar fi îngăduit nimicirea celor aproximativ 2000 deporci. (Matei 8,31, 31; Marcu 5,13). Nu cunoaştem valoarea bănească a acelor porci. Astăzi ei ar fi adus o sumă considerabilă de bani, şi fără îndoială că şi atunci a reprezentat o investiţie mare. Doi bărbaţi au fost vindecaţi la suflet şi trup, dar cu preţul a 2000 de porci. Hristos a considerat oamenii mai de valoare decât ei. Ceilalţi au crezut altfel.

Orice ar crede oamenii despre carnea de porc ca aliment acceptabil, aici Dumnezeu îl dezaprobă. Dumnezeu nu-şi schimbă hotărârea (Maleahi 3,6) şi este sigur că porcii nu şi-au schimbat natura. Este bine să luăm seama de el.

Levitic 11:9 9. Aripi şi solzi. Dumnezeu vrea ca poporul Său să folosească numai din acea hrană care este cea mai bună pentru ei. Aici El face deosebire între făpturile curate şi necurate care trăiesc în ape. Pe acelea care au aripi şi solzi. El le pune de o parte şi pe acelea cărora le lipseşte una sau amândouă caracteristic. Arătându-le pe cele care pot fi mâncate, El le elimină pe toate celelalte.

Levitic 11:13 13. Păsări. Nu există nici o regulă generală pentru deosebirea dintre păsările curate şi necurate. Cele oprite, 20 la număr, sunt doar numite, fiind posibilă concluzia că toate celelalte sunt îngăduite. Unii comentatori cred totuşi că lista de 20 intenţionează a fi completă, ci se referă numai la acelea pe care le cunoşteau evreii.

Gripsorul. Acesta şi vulturul de mare sunt vulturi care se hrănesc cu gunoaie şi, din cauza, aceasta nu sunt păsări acceptabile ca hrană.

Levitic 11:14 14. Şorecarul. O pasăre de pradă care aparţine de familia şoimului, având aripi ascuţite şi o coadă bifurcată.

De neamul lui. Expresia aceasta indică pe toţi membrii tipului de bază, dintre care numai unul este numit (vezi v.15, 16, 22).

Levitic 11:16 16. Struţul. Probabil că struţul din Iov 30,29; Isaia 34,13; 43,20. Trebuie să fie notat că există deosebiri de păreri privind identitatea unora dintre păsările enumerate.

Coroiul. Probabil pescăruşul de mare.

Levitic 11:17 17. Huhurezul. Dintr-un cuvânt ebraic deosebit de cuvântul tradus „ştut” în v.16, şi probabil tradus aici corect.

Cocostârcul. Probabil ibisul sau vulturul egiptean.

Levitic 11:18 18. Lebăda. Poate că ibisul lucios sau găina de apă. Traducerea ASV o redă ca bufniţă cu coarne.

Corbul de mare. Cel mai probabil vulturul egiptean, o pasăre necurată şi cu obiceiuri dezgustătoare.

Levitic 11:19 19. Bâtlanul. Aceasta înseamnă o pasăre rapace, probabil ploierul.

Pupăza. Acesta poate fi o altă varietatea de ploier, sau poate „pupăza” (LXX şi RSV), o pasăre cu ciocul subţire şi arcuit.

Liliacul. Clasat aici printre păsări, deşi el este un patruped, probabil din cauza obiceiului de a zbura.

Levitic 11:20 20. Târâtoare care zboară. Adică, insecte înaripate (RSV) sau târâtoare cu aripi.

Levitic 11:22 22. Lăcusta. Probabil greierele sau o specie de lăcustă.

Cele patru insecte enumerate aici au fost folosite de obicei ca hrană în vremurile mai vechi, după cum sunt şi azi în Orient. De obicei erau aruncate de vii în apă fierbinte cu sare, iar capetele, aripile şi picioarele erau înlăturate. Apoi erau prăjite, coapte, apoi fierte înăbuşit pentru folosirea imediată, sau erau uscate,

afumate şi depozitate. Erau mâncate cu sare, sau condimente şi oţet. La unele târguri arabe se vând şi astăzi lăcuste uscate la greutate, sau la număr legate pe sfoară.

Levitic 11:23 23. Pe toate celelalte târâtoare. Adică, insecte înaripate, altele decât cele numite în mod specific. Faptul că multe insecte sunt purtătoare de boli justifică grija scrupuloasă care trebuie să fie luată după venireaîn contact cu ele (v.23-25).

Levitic 11:29 29. Vieţuitoarele care se târăsc. Aceasta este o grupă care cuprinde diverse reptile, rozătoare şi ale vieţuitoare.

Cârtiţa (engleză nevăstuica). Cuvântul ebraic tradus astfel desemnează un animal care alunecă sau se târăşte şi în felul acesta se potriveşte cu cârtiţa.

Şoarecele. Probabil că este ceea ce înţelegem şi noi prin „şoarece”, deşi se cuprind fără îndoială şi alterozătoare precum şobolanii.

Şopârla. Mai bine, şopârla cea mare, sau probabil „crocodilul de uscat” (LXX). Acesta este o şopârlă mare, lungă uneori de până la 65 cm. Chiar şi astăzi arabii fac un bulion din carnea lor proaspătă. În alte ţări, carnea este uscată şi folosită ca farmec sau leac.

Levitic 11:30 30. Broasca (engleză „ferret”). Cuvântul tradus astfel se află numai aici în Vechiul Testament. Probabil că el se referă la un soi de şopârlă mică, sau şopârla de zid. Ea emite o tânguire jalnică şi degetele ei mari sunt prevăzute cu nişte ventuze care le face în stare să adere pe suprafeţe verticale.

Cameleonul. Cuvântul tradus aşa înseamnă „cel tare”. Unii cred că se referă la broască, din cauza puterii musculare de care dă dovadă la săritură. Alţii consideră că este crocodilul de uscat (vezi comentariul pentru v.29).

Broasca ţestoasă (engleză şopârla). Probabil aceea care se află în cele mai multe ţări. Există multe feluri şi toate sunt în termenul general de „şopârlă”.

Melcul. Probabil o specie de „şopârlă” (LXX).

Cârtiţa. De la tinşemeth „şopârlă” sau „cameleon”.

Levitic 11:39 39. Una din vite. Interdicţia de a atinge un trup mort se aplică şi la cadavrele unui animal care putea fimâncat.

Levitic 11:40 40. Cine va mânca. Se înţelege de aici că unii puteau să mănânce carnea unui animal care murea de la sine. Legea oprea cu stricteţe folosirea de „carne sfâşiată de fiare de câmp” (Exod 22,31). Preoţii nu trebuiau „să mănânce dintr-o vită moartă” (Levitic 22,8). Cu toate acestea puteau fi cazuri când era mâncată, poate din neştiinţă, sau din necesitate economică. Deoarece mâncarea era o chestiune de pângărire ceremonială, prevederea era făcută pentru curăţire ceremonială.

Interdicţia cu privire la mâncarea animalelor sfâşiate de fiare sau moarte de la sine era întemeiată, fărăîndoială, pe faptul că în astfel de cazuri sângele rămânea în mare măsură în trup şi nu era scurs.

Levitic 11:44 44. Fiţi sfinţi. După cât se pare este o strânsă legătură între sfinţenie şi obiceiurile de dietă. Din cauza aceasta, sfinţenia cuprinde ascultarea de legile lui Dumnezeu care au legătură cu trupul fizic.

Note suplimentare pentru capitolul 11

După unii se crede că este sub demnitatea lui Dumnezeu să se înjosească să dea instrucţiuni cu privire la dieta omului. De ce să-L intereseze pe Dumnezeu ce mâncăm noi?

Noi am putea extinde această concepţie prin a întreba de ce să se intereseze Dumnezeu de om în general. „Ce este omul ca să Te gândeşti la el?” se întreabă psalmistul din vechime (Psalmi 8,4). Hristos răspunde la această întrebare, aducându-ne la cunoştinţă că Dumnezeu se interesează nu numai de om, ci de multe lucruri chiar de mai mica valoare (Luca 12,7).

Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu. Vrăbiile nu sunt după chipul Lui. Despre om se spune că este scump înaintea lui Dumnezeu şi de mai mare preţ decât „aurul curat, şi mai scump decât aurul din Ofir” (Isaia 13,12; 43,4). Măsura aprecierii de către Dumnezeu a omului este arătată în faptul că El Se identifică cu omul. „Căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui” (Zaharia 2,8). Faptul că Dumnezeu a plătit un preţ atât de mare spre a-l mântui pe om este pentru creştin este un indiciu despre valoarea pe care i-odă Dumnezeu. De aceea putem fi încrezători că Dumnezeu este interesat de tot ce îl priveşte pe om.

Legile lui Dumnezeu privitoare la dietă nu sunt, după cum presupun unii, numai negative şi prohibitive. Dumnezeu intenţionează ca omul să aibă ce este mai bun din orice lucru, „cel mai bun grâu” (Psalmi 81,16; 147,14). Cel care a creat toate lucrurile ştie ce este mai bun pentru fiinţele pe care le-a făcut şi,conform cu cunoştinţa Sa, El dă sfaturi şi recomandări. „Nu lipseşte de nici un bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană” (Psalmi 84,11). Ceea ce interzice Dumnezeu nu este reţinut în mod arbitrar, ci pentru binele omului. Oamenii pot să dispreţuiască sfatul lui Dumnezeu, dar experienţa şi rezultatele au dovedit întotdeauna înţelepciunea Lui.

Dumnezeu i-a dat omului un trup minunat cu posibilităţi aproape nelimitate, precum şi cu multe părţi delicate care trebuie să fie apărate cu grijă de abuz, dacă urmează să funcţioneze cum trebuie. El s-a îngrijit de menţinerea corpului şi chiar de reînnoirea lui, dacă sunt urmate directivele Sale. În multe cazuri este posibila se începe un proces de reabilitare, chiar şi după ce corpul a fost folosit în mod abuziv ani de zile. Puterea derefacere a naturii este uimitoare. În clipa în care apare vreo vătămare în vreo parte, forţele vieţii corpului se apucă imediat de lucru spre a repara paguba. Medicii pot să ajute şi să facă mult bine, dar ei nu au putere vindecătoare. În multe cazuri, tot ce pot ei să facă este să se dea la o parte şi să-L lase pe Dumnezeu să lucreze.

Unii insistă asupra faptului că Dumnezeu este interesat mai mult de sufletul omului decât de trupul lui,că valorile spirituale sunt superioare celor trupeşti. Aceasta este adevărat, dar trebuie să ne amintim că sufletul şi trupul sunt în strânsă legătură unul cu altul, că unul afectează puternic pe celălalt şi că nu întotdeauna este uşor să spui unde începe unul şi unde sfârşeşte celălalt. Deşi suntem de acord că omul spiritual este de importanţă superioară, nu credem că din cauza aceasta trupul trebuie să fie neglijat. Într-adevăr, aceasta a fost filozofia anumitor „sfinţi” medievali, care au mortificat trupul în folosul sufletului, dar acesta nu era planul lui Dumnezeu. El a pus trupul şi sufletul împreună pentru folosul reciproc al fiecăruia.

Declaraţia care spune: ce „cugetă [omul] în inima lui, aşa este el” (Proverbe 23,7) atinge problema fundamentală a vieţii. Un om este ceea ce cugetă el. Este gândirea un proces fizic? Poate să există gând în afara vreunui mecanism care să dea naştere gândirii? Orice gând determină purtarea. Dacă un om gândeşte în direcţia cea bună, purtarea lui este de asemenea bună. Dacă mintea lui se ocupă cu lucruri rele, faptele lui vor fi şi ele rele.

Are corpul vreo influenţă asupra cugetării omului? De cele mai multe ori în mod decisiv. Cu toţii ştim că folosirea băuturilor îmbătătoare afectează gândirea omului ca faptele sale. Aceasta îi încurcă judecata şi tinde să-l facă iresponsabil. Mintea lui nu mai funcţionează ca atunci când este treaz, facultăţile sale nu mai lucrează normal şi toate reacţiile lui sunt întârziate. Dacă va conduce un automobil el devine un pericol pentrualţii şi un asasin posibil (vezi comentariul pentru cap. 10,9).

Cei mai mulţi oameni admit că băutura are efecte rele. Pot obiceiurile rele la mâncare să aibă efecte asemănătoare? Da, chiar dacă nu în aceeaşi măsură ca alcoolul. Hrana afectează purtarea unui om precum şi

gândirea lui. Mulţi băieţi au primit bătaie pentru că felia de pâine prăjită a tatălui a fost arsă şi cafeaua lui slabă sau rece. Multe divorţuri îşi au originea în sectorul culinar al căminului. Vânzătorii nu se aşteaptă la comenzi mari de la prospecte dispeptice. Avocatul isteţ ştie că există un anumit timp potrivit când să se apropie de un judecător penal pentru o atenţie favorabilă, iar diplomaţii şi oamenii de stat cunosc valoarea unui banchet somptuos. Dacă vinul şi mâncarea sunt combinate cu isteţime, pot să aibă loc acorduri care n-ar fi fost semnate niciodată, dacă părţile contractante ar fi fost în posesia facultăţilor lor normale. Astfel de acorduri au blestemat lumea generaţii de-a rândul.

Afectează hrana mintea? Mâncarea şi băutura afectează spiritual? De cele mai multe ori în mod sigur. O privire acră asupra vieţii, adesea se datorează unui stomac acru. A mânca ce trebuie nu va da naştere în mod necesar la o bună dispoziţie, dar a mânca ce nu trebuie îngreunează mult calea spre nivelul pus de Dumnezeu.

Legile lui Dumnezeu cu privire la dietă nu sunt legi arbitrare care îl privează pe om de bucuria mâncării. Mai de grabă ele sunt legi sănătoase, raţionale, la care omul bine face să ia seama dacă doreşte să-şi păstreze sănătatea, sau poate să o redobândească. În general se va afla că hrana aprobată de Dumnezeu este aceeaşi hrană pe care şi oamenii au găsit-o ca fiind cea mai bună şi că dezacordul nu este cu privire la lucrurileaprobate, ci la lucrurile oprite.

Aceste reguli privitoare la dietă au fost date Israelului din vechime şi au fost adaptate la situaţia lor. Cei mai mulţi evrei mai aderă încă la ele şi au slujit bine pentru mai mult de 3000 de ani. Starea fizică a evreilor stă mărturie pentru faptul că aceste reguli nu sunt învechite şi demodate, dacă scopul lor este să dea naştere, în mod neobişnuit, la un popor liber de multe din bolile care lovesc astăzi pe oameni. În ciuda persecuţiilor şi greutăţilor suferite de evrei, mai presus de cele suferite de oricare naţiune de pe faţa pământului, şi în decursul unui timp mai îndelungat, ei sunt vorbind în general o rasă puternică. Faptul acesta se explică, cel puţin în parte, prin ascultarea lor de legile lui Dumnezeu cu privire la dietă prezentate în Levitic11.

Legile date lui Israel la Sinai se ocupă cu toate aspectele datoriilor lor faţă de Dumnezeu şi om. Aceste legi pot fi clasificate după cum urmează:

1. Morală. Principiile exprimate în Decalog reflectă caracterul divin şi sunt tot atât de neschimbătoare ca Dumnezeu Însuşi ( Matei 5,17, 18; Romani 3,31).

2. Ceremonială. Aceste legi erau în legătură cu un sistem de închinare care prefigurează crucea şi drept urmare au expirat la cea vreme (Coloseni 2,14-17; Evrei 7,12).

3. Civilă. Aceste legi au aplicat cuprinzătoarele principii ale celor Zece Porunci la economia vechiului Israel ca naţiune. Deşi este adevărat că acest cod specific a devenit inoperant când Israel a încetat să mai fie onaţiune, principiile fundamentale de dreptate şi echitate cuprinse în ele sunt încă valabile.

4. Sanitară. Principiile cu privire la dietă din Levitic 11, împreună cu alte reguli sanitare şi de sănătate,au fost lăsate de un Creator înţelept spre a promova sănătatea şi longevitatea (vezi Exod 15,26; 23,25; Deutronom 7,15; Psalmi 105,34; PP 378). Întemeiate cum sunt pe natură şi cerinţele corpului omenesc, aceste principii nu pot fi afectate cu nici un chip nici de cruce, nici de dispariţia lui Israel ca naţiune. Principiile care au contribuit la sănătate acum 3500 de ani vor produce aceleaşi rezultate şi astăzi.

Creştinul sincer consideră trupul său ca fiind templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 3,16.17; 6,19.20). Aprecierea acestui fapt îl va călăuzi, printre alte lucruri, să mănânce şi să bea spre slava lui Dumnezeu, adică, să-şi pună dieta în acord cu voinţa descoperită a lui Dumnezeu (1 Corinteni 9,27; 10,31). Făcând aşa, spre a ficonsecvent, el trebuie să recunoască şi să asculte de principiile stabilite în Leviticul 11.

Comentariile lui Ellen G. White

1-8 DA 617

7,8 CD 30, 392; CH 116; IT 206; 2T 96

Levitic 12:1 1. Domnul a vorbit. Capitolul precedent s-a ocupat cu necurăţia pricinuită de contactul cu diferite vietăţi „necurate”. Capitolele 12 la 15 se ocupă cu necurăţii personale, atât fizică, cât şi ceremonială, care nu cuprinde o încălcare morală. Aaron nu este amintit aici ca în cap. 11 şi 13.

Levitic 12:2 2. Un copil de parte bărbătească. Aceasta era dorinţa oricărei femei în Israel, pentru că Mesia avea să fie „sămânţa femeii” (Geneza 3,15).

Ca în vremea sorocului. „Menstruaţia ei” (RSV). Legea la care se referă aici este dată în cap. 15,19-33.

Levitic 12:3 3. Tăiat împrejur. Aceasta era ca recunoaştere a relaţiei legământului şi aducea copilul în mod simbolic sub obligaţia legământului. Ritualul acesta a fost practicat pentru prima dată în cazul lui Isaac (Geneza 17,10.11; 21,4), fiul făgăduinţei (Galateni 4,23), ca semn al împlinirii acelei făgăduinţe.

Levitic 12:4 4. Sângele. Primele şase zile care urmau după naşterea copilului erau critice pentru mamă şi adesea avea loc o considerabilă pierdere de sânge. După o săptămână se presupunea că această stare era trecută. Timp de 33 de zile mamei nu-i era îngăduit să vină la sanctuar sau să participe la ceremoniile religioase. Ea nutrebuia să ia parte la nici o adunare publică. Mama, iar nu copilul, era considerată necurată.

Levitic 12:5 5. O fată. Motivul pentru o perioadă de necurăţie mult mai lungă decât în cazul unui băiat nu este arătat. Izvoarele iudaice susţin că naşterea unei fete pricinuia mai multă suferinţă decât naşterea unui băiat. Concepţia aceasta este, de fapt, fără temei.

Levitic 12:6 6. Arderea de tot. Nu trebuia ca ea însăşi să aducă aceasta. Ea o aducea numai până la tabernacol şi o dădea preotului care o jertfea pentru ea. Ea mai trebuia să aducă şi o jertfă pentru păcat, pe care o jertfea preotul pentru ea.

Procedura aceasta era diferită de porunca obişnuită în vremurile de mai înainte, când aducătorul făcea junghierea. Mai era şi o altă deosebire. Când era adusă o jertfă pentru păcat şi o ardere de tot, jertfa pentru păcat era întotdeauna adusă mai întâi, fiind urmată de arderea de tot. În acest caz, arderea de tot avea prioritate. De asemenea, jertfa pentru păcat era întotdeauna mai aleasă şi mai costisitoare. Aici contrastul esteadevărat. Mai întâi venea jertfa pentru arderea de tot şi consta dintr-un miel, în timp ce jertfa pentru păcat venea la urmă şi era cea mai mică vieţuitoare care putea fi jertfită vreodată, un porumbel sau o turturea.

Orice face omul poartă pata păcatului. De aceea, jertfele pentru păcat erau prescrise în multe cazuri încare celui neinstruit i s-ar părea fără folos să se facă aşa. Aceasta ieşea în evidenţă mai ales la jertfele pentru păcat, la dedicarea sanctuarului şi instalarea preoţiei, totuşi ele au impresionat adânc pe popor cu privire la caracterul păcatului. Cu ocazia naşterii unui copil se pare că se scoate în evidenţă un minimum de păcat intenţionat, iar jertfa cerută era numai un semn de jertfă. Nu avea loc o mărturisire, sau punerea mâinii.

Levitic 12:7 7. Va fi curăţită. În timpurile străvechi soarta femeii nu era fericită. Ea efectua mult din munca grea care în mod obişnuit îi revenea unui bărbat. Acesta este cazul în multe ţări chiar în ziua de azi, unde lucrul atâtîn cămin, cât şi la câmp este făcut în mare măsură de femei. Prea puţin se ţinea seamă de naşterea unui copil, de fapt, practicile crude şi neumane erau obişnuite. Dumnezeu a lăsat prevederi pentru mamele lui Israel, prescriind pentru ele o perioadă de odihnă şi izolare relativă care dura câteva săptămâni. Ele trebuiau să se bucure de odihnă şi linişte, timp în care să-şi recâştige puterea.

Regulile privind naşterea de copii din acest capitol arată delicata purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru mame. Femeile au un loc de cinste în planul lui Dumnezeu şi este numai drept să fie aşa. Multe din ele au devenit conducătoare, iar unele profetese. În experienţele grele ale vieţii, ele se bucură de purtarea de grijăa lui Dumnezeu şi sunt invitate să vină la El cu necazurile lor (vezi DA 512). Să le dăm cinstea care li se cuvine.

Levitic 13:2 2. Pielea trupului. Expresia aceasta apare numai o dată în Biblie şi se pare că se referă la stratul exterior al pielii, epiderma.

În vremurile vechi, lepra era foarte răspândită în Egipt. Fără îndoială că acolo a venit Israel în contact adevărat cu ea pentru prima oară. Totuşi, în îndurarea Sa, Dumnezeu a promis să-i ocrotească de bolile Egiptului, dacă aveau să asculte de El (Exod 15,26).

O umflătură, o pecingine. Mai degrabă, „o umflătură sau erupţie” (RSV). Ori de câte ori se întâmpla aceasta omul trebuia să fie adus la Aaron, sau la unul din preoţi, pentru examinare. Expresia „trebuie adus” înseamnă opunerea firească a omului de a merge singur, ştiind ce ar însemna pentru el şi familia lui, dacă ar fi găsit infectat. Din cauza aceasta, el trebuia să fie „adus”.

Ca o rană de lepră. Cuvântul „lepră” derivă dintr-un cuvânt care înseamnă „a doborî”, „a doborî la pământ”. Lepra era deci o „lovitură”. Iudeii considerau o persoană lovită cu lepră ca fiind lovită de Dumnezeu.

Pe vremea lui Israel, lepra era considerată cea mai îngrozitoare dintre toate bolile. Ea era considerată ca o pedeapsă directă de la Dumnezeu pentru răul făcut. Oricine suferea de ea – fie prinţ sau ţăran – era exclus din societate şi era considerat vrednic de puţină simpatie şi compătimire, un alungat dintre oameni.

Unii critici sugerează că al 13-lea capitol tratează despre şapte boli diferite, dar că scriitorul, nefiind un medic, a crezut greşit că ele sunt aspecte diferite ale aceleiaşi boli şi din neştiinţă le-a numit pe toate lepră. Totuşi, nu există acord între critici cu privire la ce sunt aceste şapte boli. Dacă oamenii de ştiinţă moderni doresc să facă deosebire între diferitele forme şi stadii ale plăgii şi să le dea nume diferite, acesta este privilegiul lor. Biblia a fost scrisă pentru oameni de rând şi nu se ocupă în mod deosebit de definiţii ştiinţifice moderne. Ea foloseşte o terminologie comună destinată omului de rând.

Biblia nu dă nici o informaţie cu privire la originea, molipsirea, sau tratamentul bolii.

Ea era considerată, cum s-a spus mai sus, ca o pedeapsă pentru păcat. Într-adevăr, acesta pare să fie cazul cu Maria (Numeri 12,10-15), Ghehazi (2 Regi 5,27) şi Ozia (2 Cronici 26,16-21). Oricare ar fi fost cauza, suferindul era izolat, alungat de acasă, nefiindu-i permis să intre în nici o cetate împrejmuită cu ziduri, exclus de la sanctuar şi nu-i era îngăduit niciodată să ia parte la nici o adunare. La apropierea unei alte fiinţe omeneşti, el trebuia să-şi acopere buzele şi să strige: „Necurat, necurat”. Dacă intra în vreo casă ori locuinţă, aceasta devenea de asemenea „necurată”, ca oricine venea în atingere cu el.

În primul ei stadiu, boala apărea numai ca o pată uşoară pe piele, care nu producea durere sau altă neplăcere, dar persista cu încăpăţânare. Uneori, între prima apariţie a petelor şi dezvoltarea deplină treceau luni, ani, şi adesea chiar mai mulţi ani. Alteori, simptomele aveau să dispară curând şi să dea nădejde de însănătoşire, numai ca să reapară şi să devină mai active ca niciodată. În stadiu avansat, persona prezenta o privelişte dezgustătoare. Nasul şi degetele puteau să cadă, pleoapele să dispară, vederea dispărea şi ea, şi suferindul arăta mai mult ca o arătare decât ca o fiinţă vie.

El era o moarte vie. Glasul lui devenea un grohăit, respiraţia de nesuferit, încheieturile lui desfigurate, îngropate sau complet dislocate prin tuberculi, iar corpul lui acoperit cu pete albastre-închise, sau de culoarea porumbului de carne crudă, unde boala nu îşi completase încă lucrarea. Boala se întindea până ajungea la un organ principal şi apoi culmina cu moartea victimei. Nici o privelişte mai dezgustătoare nu poate fi concepută ca aceea a unui lepros. Părăsit de rude şi prieteni, el era o privelişte vrednică de compătimit în orice privinţă. Nu este de mirare că oamenii îl considerau lepădat de Dumnezeu (vezi v.45).

Unul din fiii lui. Nu era necesar ca examinarea s-o facă marele preot. Ea putea fi făcută de oricare dintre preoţi. Conform cu Talmudul, leviţii cărora li se interzicea slujirea ca preoţi din cauza defectelor corporale, puteau sluji ca examinatori.

Levitic 13:3 3. Preotul să cerceteze. El trebuia să cerceteze regiunea infectată, pentru că putea să fie, sau să nu fie lepră. Erau două semne care trebuiau să fie cercetate: păr alb pe pată şi o adâncitură în piele – iudeii de obiceiau păr închis, sau negru. Acolo unde se găsea că aceste două situaţii există, el era declarat necurat.

Levitic 13:4 4. Mai adâncă. Adică, sub pielea exterioară. Lepra avea o cauză mai adâncă decât pielea exterioară, dar aici era locul unde se manifesta ea de prima dată.

Levitic 13:11 11. Lepră învechită. Fără îndoială că acesta ar fi cazul când un om omisese să se prezinte la preot la prima apariţie a unui semn îndoielnic de lepră posibilă şi când familia neglijase să-l ducă la preot, ştiind ce raport nefavorabil ar fi însemnat. Când situaţia nu mai putea fi ascunsă, el mergea, sau era dus la preot. Dacă era o umflătură în carne, dacă părul în rană se schimbase în alb şi dacă „în umflătură este şi o urmă de carne vie”, aceasta era o „lepră învechită”, iar preotul trebuia să-l declare necurat imediat. Nu mai era nevoie să-l mai ţină la carantină sub observare, el nu mai trebuia să fie reţinut pentru o examinare ulterioară.

Levitic 13:13 13. Să declare curat. Cazul acesta a pricinuit multă discuţie. Cu privire la el s-au reţinut două puncte de vedere: 1. Fie că persoana nu a avut deloc lepră, ci numai o erupţie nevătămătoare. 2. Fie că avusese lepră şi era vindecat. Prima din aceste consideraţiuni ar părea exclusă prin declaraţiile: „lepra... va acoperi toată pielea” (v.12), şi „lepra a acoperit tot trupul”. Totuşi, poate că acest caz de „lepră” aducea numai o asemănare superficială cu ceea ce cunoaştem astăzi ca lepră (vezi nota suplimentară de la sfârşitul capitolului).

Levitic 13:18 18. Tămăduită. Al patrulea fel de lepră suspectă apare dintr-un abces, sau furuncul. O astfel de pată este în mod deosebit expusă la infecţie. Procedura pentru diagnostic era similară cu aceea a primului caz (v.2-8).

Levitic 13:24 24. O arsură. Al cincilea tip de lepră suspectă se dezvolta dintr-o arsură, care, asemenea unui furunculul, făcea pielea suspectă de infecţie. Cercetarea de către preot şi procedeul general pentru diagnostic era acelaşi ca în cazurile de mai înainte (v.18-23).

Levitic 13:29 29. Pe cap. Al şaselea tip de lepră suspectă era în păr sau barbă.

Levitic 13:38 38. Pete. Aceasta este o erupţie nevătămătoare pe piele, dar este inclusă ca nu cumva unii din greşealăs-o socotească lepră şi să pricinuiască astfel o nelinişte necuvenită persoanei şi familiei. „Petele pistruiate” nu erau infecţioase.

Levitic 13:42 42. Partea pleşuvă. Chelia capului nu este necurăţie. Dar acolo pot avea loc infectări ca în alte locuri şi, dacă apărea o pată, ea trebuia să fie tratată ca în celelalte cazuri. În acest caz, pata era alb-roşiatică, însoţită de o umflătură.

Levitic 13:45 45. Hainele sfâşiate. Un lepros purta haine de doliu şi era considerat că acţionează ca şi când moartea ar fi câştigat deja biruinţa asupra lui. Hainele sfâşiate erau semnul obişnuit al nenorocirii şi întristării adânci

(Iov 1,20; 2,12; Matei 26,65). Capul lui trebuia să fie „gol” sau mai degrabă, nepieptănat. Părul nu era nici tăiat, nici pieptănat, şi avea înfăţişarea de păr zbârlit. În stadiul de mai târziu al bolii, pleoapele, urechile şi nasul erau mâncate şi apăreau oasele obrazului. Victima era de o înfăţişare atât de dezgustătoare, cât se puteaimagina. Dacă îşi căuta refugiul sub un pom, oricine se afla sub acelaşi pom era considerat infectat.

Leprosul trebuia să locuiască singur, în afara taberei şi nu putea în nici o împrejurare să intre în cetate.Ca să trăiască, el depindea de caritate. Lepra era într-adevăr o „moarte vie”.

Levitic 13:47 47. Haină. Adică, orice articol de îmbrăcăminte. Cele mai multe haine purtate de izraeliţi erau făcute din lână sau in. În anumite condiţii de climă, pe ele puteau să apară pete mucegăite.

Levitic 13:51 51. Lepră învechită. Adică „lepră vătămătoare” (RSV)

Note suplimentare pentru capitolul 13

Multe din simptomele enumerate în acest capitol despre diferitele feluri de „lepră”, diferă de simptomele bolii cunoscute acum sub acest nume. Ba mai mult, prevederile mozaice pentru curăţirea ceremonială lasă să se înţeleagă că cei ce sufereau de astfel de forme de „lepră” se vindecau într-un timp scurt. Până de curând nu a fost găsit nici un tratament pentru lepra adevărată.

Cuvântul tradus „lepră” este din ebraicul şara‘, care înseamnă „a doborî”. O persoană infectată de „lepră” era doborâtă, fiind considerată ca o pedeapsă divină pentru fapte păcătoase. Acest lucru a fost adevărat în cazul Mariei (Numeri 12,10), al lui Ghehazi (2 Regi 5,27) şi Azaria (2 Regi 15,5). În alte cazuri amintite în Vechiul Testament, nu este clar dacă acest principiu rămâne adevărat (2 Regi 5,1; 7,3). Gesenius consideră că şara‘ se poate schimba cu gara‘, conţinând astfel ideea de râie. Cuvântul grecesc lepros, de unde vine şi cuvântul nostru de lepră, înseamnă „râie”, „scabie”, „accidentat”. Lepra modernă, elephantiasis graecorum, este de trei feluri, lepra tuberculoides, caracterizată prin tubercule, lepra moculosa, caracterizată prin pete sau „vrăji” şi lepra anaesthetica, sau aceea care afectează sistemul nervos.

Pare mult mai probabil că „lepra” din Levitic 13 este un termen descriptiv general al diferitelor boli depiele, precum psoriazis, vitiligo şi lepra adevărată. Cele mai multe simptome descrise aici par mult mai asemănătoare cu lepra mosaica, sau psoriazis. „Umflătura” amintită în versetul 2 poate fi asemănătoare cu tuberculele caracteristice ale leprei tuberculoides, sau posibil lepra anaesthetica. „Pata” de atâtea ori amintită este considerată de unii ca fiind asemenea cu vitiligo, o boală tropicală care are acest simptom caracteristic. La vitiligo părul părţilor atinse devine alb, ca în versetul 3. Boala începe ca o pată colorată, se întinde şi cuprinde adesea regiuni întinse de piele. Este nevătămătoare, dar desfigurează înfăţişarea, mai ales a acelora cu tenul închis.

Faptul că există variaţii în simptomele „leprei” amintite în acest capitol suportă mai departe şi ideea căîn termenul general de „lepră” sunt cuprinse mai mute boli care pot să lovească pielea. Într-o vreme când ştiinţa medicală nu exista ca atare, ar fi fost un lucru dificil pentru preoţi să pună diferite diagnostice varietăţilor de boli care afectau pielea, când erau în multe privinţe asemănătoare şi pentru care nu existau denumiri specifice. După cât se pare, Moise a grupat aceste boli înrudite sub un termen general de şara’ , pe care traducerile noastre l-au redat prin „lepră”.

Ideea de a-i ţine în carantină pe cei loviţi de boli molipsitoare pare să-şi aibă originea la poporul iudeu, o măsură de siguranţă dată lor de Dumnezeu. Părerea unora este că ideea biblică de segregare a persoanelor care au „lepră” a dus la practica de izolare a acelora care sufereau cu adevărat de lepră în timpul Evului Mediu. În general, s-a căzut de acord că adevărata lepră este originară din Egipt şi nu este de mirare ca poporul iudeu să fi contractat lepra şi alte boli similare în timp ce era acolo (Exod 15,26; Deutronom 28,27.35).

„Lepra” din zidul caselor, sau din haine, lua forma unor pete de culoare roşie-verde. Aceasta pare să fi fost mucegai sau ciupercă, şi deşi deosebită de „lepra” oamenilor, probabil că arăta că încăperea nu era

sănătoasă ca locuinţă. Îmbrăcămintea afectată putea, de asemenea, să răspândească o boală de ciupercă la fiinţele omeneşti.

Comentariile lui Ellen G. White

45 DA 262, 776

46-52 MH 278

Levitic 14:2 2. Legea cu privire la cel lepros. Curăţirea unui lepros este arătată mai amănunţit decât curăţirea oricărei alte întinări. Deoarece leprosul era exclus nu numai de la sanctuar, ci şi din tabără, existau două ceremonii cuprinse în reintegrare. Prima îl îndreptăţea să intre din nou în tabără şi să se alăture fraţilor lui. A doua, după o săptămână, era îndeplinită în curtea Cortului Întâlnirii şi îl integra pe deplin în toate privilegiile legământului.

Levitic 14:3 3. Afară din tabără. Prima ceremonie, care îi acorda leprosului dreptul să intre în tabără, avea loc afară din tabără.

Levitic 14:4 4. Două păsări. Probabil că acestea erau vrăbii. Ele trebuiau să fie păsări nedomestice, pentru că o pasăre domestică nu avea să zboare aşa cum cerea simbolismul (v.7). Unii comentatori compară pe cele două păsări cu cei doi ţapi folosiţi la serviciul Zilei de Ispăşire, un ţap pentru Domnul, şi celălalt ţap pentru Azazel. La această opinie se fac obiecţiuni întemeiate. Nu se spune nimic despre ispăşire în legătură cu păsările. Curăţirea este amintită, dar trebuie să ne amintim că păsările nu erau folosite pentru curăţire. Omul fusese deja declarat ca curat. În cazul păsărilor nu exista o stropire de sânge pe altar pentru ispăşire. De fapt, ceremonia nu avea loc la sanctuar, ci afară în câmp. Păsările nu erau dintre folosite pentru jertfe, ci erau păsări sălbatice. Sângele folosit era sânge amestecat cu apă, un strop sau doi într-un vas destul de mare pentru a cuprinde lemnul de cedru care, după Talmud, era lung de un cot. Era deci o soluţie foarte slabă, o soluţie semnificativă şi, după cât se pare, care nu avea proprietăţi simbolice de ispăşire. Nu se spune că păsările sunt o jertfă pentru păcat, sau pentru vină, sau ardere de tot, de mulţumire, sau jertfă de mâncare. Defapt, ele nu erau jertfe. Când ceremonia era terminată, omului nu-i era îngăduit să meargă la sanctuar. El nu putea merge nici până la cortul lui. Numai după şapte zile îi era îngăduit să aducă jertfa de mâncare, pentru vină şi arderea de tot. În acel timp era făcută ispăşirea ( v.18-21, 29, 31).

Levitic 14:6 6. Lemn de cedru. Nu suntem informaţi cu privire la însemnătatea lemnului de cedru, isop şi cârmâz. Poate că aroma lemnului de cedru sugerează aroma tămâii care era folosită numai la sanctuar. Isopul era simbolul curăţeniei (Psalmi 51,7). „Cârmâzul”, o banderolă de lână împletită în două, folosită la legarea isopului cu cedrul, deoarece amândouă erau muiate în sânge.

Levitic 14:7 7. Să dea drumul păsării celei vii. Totuşi, înainte de a da drumul păsării, preotul stropea persoana de şapte ori ca să fie curăţit, şi-l declara curat. Apoi, îi poruncea omului să-şi spele hainele, să se radă şi să se spele. După aceasta putea să intre în tabără. Probabil că era însoţit în tabără de un grup de oameni plini de bucurie. Dar încă nu era reintegrat pe deplin. El nu adusese jertfă. Nu fusese încă la sanctuar. Nu putea să intre nici măcar în cortul său. Doar că fusese găsit curat şi era fericit.

Ceremonia alcătuia un frumos tablou despre ce Dumnezeu făcuse şi va mai face pentru lepros. Este junghiată o pasăre sălbatică şi o alta este muiată în sângele ei şi lăsată liberă. Aceasta este tabloul leprosului vrednic de moarte şi al eliberării lui. Într-adevăr, el fusese gata să moară. Dar a fost vindecat şi minunea vindecării înfăptuită pentru el este simbolic înrudită cu sângele şi apa. Era doar o urmă de sânge, o picătură sau două, dar sângele este stropit asupra lui şi leprosul este declarat curat. Adevărata jertfă încă nu a fost adusă. Omul nu a fost încă la altar. Sângele păsării sălbatice nu avea nici o însuşire de curăţire. În curând, preotul va lua un miel şi ispăşirea va fi făcută (vezi notele suplimentare).

Levitic 14:10 10. A opta zi. La o săptămână după prima ceremonie din afara taberei (vers 3-8), leprosul apărea la uşa sanctuarului pentru ritualurile finale.

Trei zecimi dintr-o efă. Trei omeri, sau aproximativ 5,5 litri.

Un log de untdelemn. Aceasta ar fi aproximativ 1/3 litru.

Levitic 14:12 12. Jertfă pentru vină. Este de observat că în cazul curăţirii unui lepros se cerea o jertfă pentru vină şi că nu se aminteşte jertfa de mulţumire care însoţea de obicei jertfa pentru vină. Motivul pentru care se cerea ojertfă pentru vină este departe de a fi clar. O astfel de jertfă trebuia să fie adusă în toate cazurile în care era necesară o restituire, altfel, se cerea o jertfă pentru păcat. Se poate pune întrebarea: Ce făcuse leprosul ca să restituie? Se pare că acolo unde era adusă o jertfă pentru vină în locul unei jertfe pentru păcat, cel care trebuiasă fie curăţat îşi punea mâinile asupra animalului şi îşi mărturisea păcatele. Deşi acest lucru nu este amintit aici, fără îndoială că se făcea (vezi Levitic 5,5; Numeri 5,7).

La jertfa pentru vină pentru curăţirea unui lepros erau 5 puncte caracteristice:

(1) Animalul prezentat nu trebuia să fie de o valoare indicată, ca la jertfa pentru vină obişnuită (Levitic 5,16; 6,6). (2) Aceasta era legănată, în timp ce jertfa pentru vină obişnuită nu era legănată. (3) Aceasta era legănată de preot, în timp ce jertfa de legănat obişnuită era legănată de aducător ale cărui mâini erau conduse de preot (cap. 7,30). (4) Era legănat animalul întreg (cap. 14,12), fapt valabil doar într-un alt caz (cap. 23,20). (5) Aducerea jertfei era însoţită de untdelemn.

Motivul propus de cele mai multe ori pentru a explica jertfa pentru vină în locul unei jertfe pentru păcat este acela că Domnul a fost deposedat de serviciile leprosului pe tot parcursul anilor bolii lui. Dar acesta fapt putea fi adevărat numai dacă persoana a făcut înadins ceva care l-a făcut incapabil pentru slujire. Dacă cineva trăieşte în aşa fel încât îşi deteriorează sănătatea, Îl lipseşte pe Dumnezeu de slujba pe care I-o datorează. După natura cazului, un astfel de om trebuie să aducă o jertfă pentru vină şi să facă o restituire în măsura posibilului. Prea mulţi dau cei mai buni ani ai lor lumii, iar când sunt bătrâni şi bolnavi se întorc la Dumnezeu. Dumnezeu va primi şi pe unul ca acesta, dar ei L-au lipsit pe Dumnezeu şi omenirea de serviciul pe care ar fi putut şi ar fi trebuit să-l dea, dacă I-ar fi consacrat viaţa mai devreme.

Levitic 14:14 14. Marginea urechii drepte. Partea aceasta a ritualului era asemănătoare cu aceea a consacrării preotului şi poate că avea aceeaşi însemnătate (cap. 8,23).

Levitic 14:16 16. Untdelemnul. Această parte a ceremoniei este specifică ritualului de curăţire pentru lepră. Sângeleşi untdelemnul sunt folosite împreună (cap. 8,30), dar nu untdelemnul singur.

Levitic 14:19 19. Jertfa pentru păcat. După jertfa pentru vină, urma jertfa pentru păcat şi arderea de tot. Jertfa pentru vină a afectat ispăşirea (v.18). Tot trecutul neglijat fusese iertat. În cele din urmă, preotul aducea jertfapentru păcat şi arderea de tot care o însoţea.

Levitic 14:21 21. Dacă este sărac. Un om sărac putea să înlocuiască cei doi miei ceruţi pentru jertfa pentru păcat şi pentru arderea de tot cu două turturele sau doi pui de porumbel. Totuşi mielul pentru jertfa pentru vină nu putea fi înlocuit. Acesta trebuia să fie oferit indiferent dacă era bogat sau sărac. De asemenea, era şi o reducere a cantităţii de făină cerute, pentru că era primită o zecime din făină în loc de trei zecimi, ca în cazul din versetul 10. Logul de untdelemn rămânea acelaşi. Cu aceste excepţii, ritualul continua aşa cum este descris în versetele 10-20. Omul primea iertare pentru toate delictele trecute şi ispăşirea era extinsă. El era reintegrat în adunare cu depline drepturi de membru şi putea să participe la diferitele servicii religioase.

Levitic 14:34 34. Voi trimite. Aceasta poate sau nu poate să însemne un act direct de la Dumnezeu. În Biblie se găsesc multe astfel de expresii în care este clar că nu se referă la un act al lui Dumnezeu. De exemplu, Dumnezeu hrăneşte păsările (Luca 12,24). Când trimite o plagă într-o casă, poate fi un act direct al lui Dumnezeu, sau poate fi rezultatul greşelii omului de a clădi cu înţelepciune.

Levitic 14:49 49. Pentru curăţirea casei. Casa nu numai că trebuia să fie curăţită cu sângele păsării şi cu apă curgătoare, ci şi cu lemn de cedru şi cu isop şi cârmâz (v.52).

Note suplimentare pentru capitolul 14

Poziţia faţă de lepră, ducând la excluderea din tabără, fără îndoială că îşi are originea ei în caracterul specific al bolii. Lepra adevărată era asociată mai ales cu moartea, cu care de obicei se termina, şi în stadiile de mai târziu era un fel de „moarte vie”, în care diferitele membre ale corpului mureau sau cădeau. Spre sfârşit, leprosul era un spectacol al morţii şi ilustra plata păcatului. Din cauza aceasta, lepra a fost considerată în decursul vremii atât de către iudei, cât şi de către creştini, ca fiind un simbol al păcatului şi a rezultatelor lui.

Cineva care era trimis afară din tabără ca suspect de „lepră” putea să cheme un preot, dacă avea cea mai slabă indicaţie că s-a refăcut. Dacă era chemat, preotul era dator să meargă, dar putem presupune că în acest caz o făcea aceasta cu scârbă. Având simţământul că nu avusese loc nici o îmbunătăţire, el era ispitit să devină neliniştit şi să răspundă în silă. El avea nevoie de răbdare, în aşa fel ca să nu piardă niciodată simţământul de compătimire de care avea atâta nevoie leprosul. El trebuia să înveţe a nu se feri de lepros, ci să-i fie milă de el şi să-l ajute. Aceasta este o învăţătură pentru slujitorii lui Dumnezeu de astăzi. Ca şi preotul din vechime, slujitorul lui Dumnezeu de astăzi trebuie să „aibă milă” (Evrei 5,2).

Lepra nu era deosebit de dureroasă, ci spaima şi oroarea ei trebuie să fi afectat întreaga viaţă a suferindului. Tot aşa şi păcatul poate să nu fie simţit atât de amar şi omul cu greu îşi poate da seama de naturalui vătămătoare. Lepra era corozivă şi pătrundea aproape pe nesimţite şi pe nevăzute, până ce ducea la ulcere şi carne crudă şi îndepărta părţi ale corpului. Tot aşa mănâncă şi păcatul viaţa şi frumuseţea spirituală, chiar dacă pe dinafară nu există o dovadă evidentă a stării lăuntrice. În cele din urmă, boala erupea în afară, iar omul ajungea un schelet viu, o masă de putreziciune teribilă. Tot aşa face şi păcatul până când, în cele din urmă, chipul lui Dumnezeu în om este practic şters. După cum lepra se termina cu moartea, tot cu moartea termină şi păcatul. S-ar părea deci că lepra este o boala special menită să simbolizeze păcatul în diferitele lui aspecte, aşa cum nici o altă boală n-ar putea să o facă.

Comentariile lui Ellen G. White

4-7 PP 275

45-47 MH 278

Levitic 15:2 2. O scurgere. Adică, o „descărcare” (RSV).

Capitolul acesta se ocupă cu diferite feluri de pângărire atât la bărbaţi, cât şi la femei. Întinările acestea nu înseamnă călcarea legii morale, deşi ele pângăreau atât persoana în cauză, cât şi pe alţii care veneau în contact cu ea. Unele aveau loc în cursul firesc al vieţii, ca situaţia unei femei „în timpul soroacelor ei obişnuite” (v.25) sau a unei „scurgeri de sânge” (v.19), sau a unui om în timpul somnului (v.16). Concluzionăm că celelalte pângăriri amintite nu rezultă din păcat, ci din funcţiile normale ale trupului, sau din stări anormale.

Levitic 15:3 3. Este necurat. În acest capitol sunt amintite şase cazuri tipice: (1) Stări bărbăteşti anormale (Levitic

15,2-15, compară cu Levitic 22,4; Numeri 5,2). (2) Stări bărbăteşti normale (Levitic 15,18; compară cu Exod19,15; 1 Samuel 21,5; 1 Corinteni 7,5). (4) Stări femeieşti normale (Levitic 15,19–23; compară cu Levitic 12,2; 20,18). (5) Relaţii conjugale nepotrivite (Levitic 15,24; compară cu Levitic 18,19; 20,18). (6) Stări femeieşti anormale (Levitic 15,25–30; compară cu Matei 9,20; Marcu 5,25; Luca 8,43).

Levitic 15:14 14. Două turturele. În primul şi al şaselea caz enumerate la comentarea versetului 3, în care există stări fizice anormale, se cerea o jertfă, în celelalte cazuri nu se cerea niciuna. Jertfa cerută era cea mai mică dintre toate jertfele de sânge – turturea sau porumbel pentru jertfa pentru păcat şi aceleaşi pentru arderea de tot (vezi v.29, 30).

Levitic 15:31 31. Ca să nu moară. Oricine ar fi îndrăznit să vină la sanctuar în timp ce era pângărit, ar fi pângărit şi sanctuarul, în ciuda faptului că în cele mai multe cazuri pângărirea personală era involuntară şi nu se cerea aducerea de jertfă. Regulile acestea dovedesc interesul lui Dumnezeu în ce priveşte sănătatea şi curăţenia personală şi în acelaşi timp serveau spre a scoate în evidenţă sfinţenia lucrurilor sfinte. Pângărirea ceremonialăsimboliza pângărirea morală. În legile levitice deosebirea dintre păcatul adevărat şi necurăţie este făcută în mod clar.

Dumnezeu urăşte păcatul. El a văzut începutul şi lucrarea lui şi ştie ce este păcatul. El mai urăşte şi necurăţia de orice fel, chiar dacă ea nu poate fi numită în mod specific păcat. Dumnezeu face deosebire între păcat şi necurăţie şi nu consideră delicvenţă morală ceva ce nu este decât necurat. Dar Dumnezeu nici nu scapă din vedere să le descopere oamenilor că nu-I place necurăţia de nici un fel. Nu trebuie să pierdem din vedere învăţătura aceasta. Dumnezeu cere sfinţenie, El cere curăţenie, El cere să devenim modeşti şi umili. El cere să nu ne adormim sensibilitatea prin nimic care ar putea tinde să ne facă să luăm mai puţin aminte la glasul Său.

Comentariile lui Ellen G. White

4-12 MH 278

Levitic 16:1 1. Domnul a vorbit cu Moise. Deşi Aaron fusese numit ca mare preot, Dumnezeu îl recunoştea încă pe Moise în calitate de conducător şi îi dădea instrucţiuni lui Aaron prin el.

Levitic 16:2 2. Să nu intre. Aceasta era curând după moartea celor doi fii ai lui Aaron despre care s-a raportat în cap. 10. Deşi mai erau câteva luni până la Ziua Ispăşirii, Dumnezeu l-a instruit pe Moise cu privire la ea, ca săaibă suficient timp pentru a cunoaşte ritualul.

Perdeaua. În sanctuar erau două perdele, una la intrarea din curte în prima despărţitură, cealaltă care despărţea cele două încăperi. Perdeaua la care se referă aici este a doua (Evrei 9,3), cea dinaintea tronului harului (Exod 26,31.32). Aceasta era perdeaua înaintea căreia stăteau preoţii când aduceau tămâie pe altarul tămâierii, înaintea tronului harului. Privirea lor nu putea străbate perdeaua, dar ei ştiau că pe partea cealaltă era chivotul cu tronul harului, unde făgăduise Dumnezeu să se întâlnească cu poporul Său (Exod 25,22). Chipurile de heruvimi brodaţi pe perdea îi reprezentau pe îngerii care stăteau înaintea tronului lui Dumnezeu. Perdeaua îi ocrotea de slava mistuitoare şi în acelaşi timp le îngăduia să se apropie.

Heruvimii brodaţi le aminteau de heruvimii care stăteau la poarta Edenului (vezi comentariul pentru Geneza 3,24). După ce păcătuiseră, Adam şi Eva n-au mai putut trece de heruvimi, nici preoţii din sanctuar n-au mai putut trece de heruvimii simbolizaţi pentru a intra în prezenţa lui Dumnezeu. Numai marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor pentru a sluji, şi numai pentru puţin timp, o zi pe an.

În decursul anului, sângele jertfelor era adus în sanctuar şi stropit de „şapte ori înaintea Domnului, înaintea perdelei sanctuarului” (Levitic 4,6.17), în cazul când păcătuia preotul care avea ungerea, sau întreagaadunare. Imediat după perdea era chivotul care conţinea tablele Legii. Stropirea sângelui se făcea cu referire

la Lege, pentru că păcătuind oamenii călcau Legea, iar călcarea Legii cerea ispăşire. Stropirea sângelui era o recunoaştere a călcării Legii şi un semn simbolic al plăţii pretenţiilor ei, fie pentru ascultare desăvârşită, fie pentru viaţa celui neascultător. Ascultă şi trăieşte, nu asculta şi vei muri, aceasta era hotărârea ei.

Cu toate acestea, sângele stropit niciodată nu ajungea la Lege, pentru că perdeaua se interpunea. Chiar şi la Ziua Ispăşirii, când perdeaua era dată la o parte şi sângele era stropit în Sfânta Sfintelor, sângele nuajungea la Lege. Tronul harului acoperea legea, iar sângele rămânea acolo. Tronul harului era un simbol al lui Hristos. În conformitate cu Romani 3,25 Dumnezeu L-a trimis pe Hristos să fie „o jertfă de ispăşire”, literal un „scaun al milei”. Hristos este „tronul harului” nostru. Prin moartea Sa pe cruce şi prin slujirea Sa în curţile de sus, Hristos ne mântuieşte, luând locul nostru pe cruce şi pledând în favoarea noastră cu privire la Legea călcată. El stă între noi şi Lege şi ne mântuieşte de pedeapsă, nu prin ignorarea sau înlăturarea ei, ci prin plătirea pretenţiilor ei juste, recunoscând în felul acesta autoritatea ei şi cinstind-o.

Preoţii intrau în sanctuar cu sângele unui animal junghiat şi în virtutea lui. Domnul Hristos, „prin puterea unei vieţi nepieritoare” (Evrei 7,16), a intrat nu cu „sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Lui, o dată pentru totdeauna în Locul Prea Sfânt... după ce a căpătat o răscumpărare veşnică pentru noi” (Evrei 9,12).

Noi suntem invitaţi să-L urmăm acolo prin credinţă (Evrei 4,16). Calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi şi pe care El însuşi a mers este calea crucii, calea ascultării. Nu există altă cale.

Aceasta scoate în evidenţă expresia des folosită – uneori fără să ne dăm seama – de a merge cu Hristos. El a intrat în Sfânta Sfintelor, iar acum se găseşte acolo slujind pentru noi. El a mers pe calea crucii, pe calea spre Ghetsemani şi Golgota. Domnul ne invită să-L urmăm (Matei 20,22.23). Cei care primesc invitaţia Lui trebuie să meargă cu El de bună voie pe calea crucii. Cei care Îl urmează în felul acesta aici, vor avea privilegiul de a trăi în prezenţa Sa într-o lume mai bună.

Aceeaşi învăţătură ne este prezentată în Cina Sfântă. Hristos spune: „Acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi... Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu (1 Corinteni 11,24.25). Când luăm pâinea şi paharul, intrăm într-un legământ solemn cu Dumnezeu, făgăduind că vom merge pe cale, chiar dacă aceasta ar putea să însemne un trup frânt şi vărsarea sângelui nostru în martiraj.

Este deosebit de sugestiv faptul că biserica rămăşiţei lui Dumnezeu este „cel mai nobil vlăstar al timpului”. Asupra ei străluceşte lumina tuturor veacurilor trecute, ea a moştenit nu numai slăbiciunile generaţiilor trecute, ci şi cunoştinţa biblică acumulată a veacurilor. Ei i-a fost dată atâta lumină asupra Scripturii, aşa cum n-a fost dată nici unui alt popor. Ea are lumina cu privire la Sanctuar; ea are cel mai sigur cuvânt al profeţiei; ei i-a fost încredinţată propovăduirea cunoştinţei de Dumnezeu. Membrii ei înţeleg lucrarea pe care o face Hristos acum în curţile de sus. Lor le-a fost dat nepreţuitul privilegiu de a-i vesti lumii solia că a sosit ceasul judecăţii lui Dumnezeu şi că sfârşitul tuturor lucrurilor este aproape. Ce fel de oameni trebuie să fie ei „printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (2 Petru 3,11).

Chivotul. În chivot, sub tronul harului, erau cele Zece Porunci, temelia guvernării lui Dumnezeu. Aici,la chivot, s-au întâlnit dreptatea şi mila; îndreptăţirea şi pacea „se sărută” (Psalmi 85,10). Aici S-a descoperit Dumnezeu Însuşi; aici era locul tainic al Celui Prea Înalt. Chivotul şi tronul harului erau centrul întregului serviciu al jertfelor.

Ca să nu moară. Avertismentul dat lui Aaron aduce aminte despre nenorocirea care a venit asupra fiilor lui din cauza neascultării lor (Levitic 10,1.2).

În nor. Dumnezeu i-a făgăduit lui Moise că îl va întâlni la „uşa Cortului Întâlnirii” (Exod 29,42), la altarul tămâierii din faţa perdelei (Exod 30,36; Numeri 17,4), şi, ca aici, direct înaintea tronului harului (Exod 25,22; 30,6). Prezenţa „norului” deasupra tronului harului în nici un caz nu înseamnă că Sfânta Sfintelor era întunecată, pentru că împreună cu „norul” era slava Domnului (1 Regi 8,10.11; 2 Cronici 5,13.14; Apocalipsa15,8). Şechina, dovada vizibilă că Dumnezeu era într-adevăr cu poporul Său, rămânea deasupra tronului harului (Exod 25,22; Psalmi 80,1; Isaia 37,16). Omului poate să i se pară că Dumnezeu locuieşte în „întuneric” (1 Regi 8,12; Psalmi 18,11). Dar „Dumnezeu este lumină şi în El nu este întuneric” (1 Ioan 1,5).

El locuieşte „în lumina de care nu poţi să te apropii” (1 Timotei 6,16). Când S-a descoperit poporului Său, Dumnezeu a acoperit întotdeauna slava Sa cu un nor, în aşa fel încât fiinţele muritoare să-şi poată da seama de prezenţa Lui, şi totuşi să o poată suporta (Exod 16,10; 19,9; 24,16; 34,5; 40,34.38).

Levitic 16:3 3. Sfântul locaş. În tot cuprinsul acestui capitol, Moise numeşte despărţitura a doua „sfântul locaş” şi prima despărţitură „Cortul Întâlnirii”.

Jertfa de ispăşire. Când jertfele pentru păcat şi arderile de tot erau aduse împreună, întâi se aducea jertfa pentru păcat, şi se cerea o jertfă deosebită. De aceea, jertfa pentru păcat era un viţel, iar arderea de tot un berbece.

Levitic 16:4 4. Veşmintele sfinţite. La început erau numai câţiva preoţi şi, de obicei, marele preot îi însoţea pe preoţii obişnuiţi în lucrarea lor. Când numărul preoţilor a crescut, marele preot făcea acest lucru mai rar. Eventual, el însoţea pe ceilalţi preoţi numai în zilele de Sabat, în zilele de lună nouă şi la cele trei sărbători anuale. Preoţii obişnuiţi erau consideraţi delegaţii lui, iar când slujeau, lucrarea lor era primită ca şi când ar fi îndeplinit-o însuşi marele preot, cu excepţia că nu puteau să slujească în locul lui la Ziua Ispăşirii. El era preotul şi, ori de câte ori slujea, purta măreţele veşminte aurite care aparţineau înaltei sale slujbe. Aceste hainescumpe nu numai că erau împodobite cu aur şi pietre scumpe (Exod 28,13-36), dar erau brodate şi în culorile sanctuarului, cu fire subţiri de aur curat (Exod 28,4-6). Îmbrăcat astfel, marele preot Îl reprezenta pe Hristos în slava Sa divină ca Fiu al lui Dumnezeu.

La Ziua Ispăşirii, marele preot oficia toate părţile slujbei, asistat de alţi preoţi. El conducea serviciile de dimineaţă şi de seară îmbrăcat în aceste veşminte aurite. Pentru ritualul unic al Zilei Ispăşirii, marele preot purta sfintele „veşminte de in” (Levitic 16,23), folosite exclusiv cu această ocazie. Aceste „veşminte sfinţite” semănau cu acelea ale unui preot obişnuit, cu excepţia broderiei. Probabil că ele erau şi dintr-o ţesătură mai fină decât aceea a preoţilor de rând.

Marele preot îşi schimba îmbrăcămintea în timpul zilei de mai multe ori şi, la fiecare schimbare, îşi spăla tot corpul. La cea dintâi lumină a zorilor, conform Talmudului, el se dezbrăca de îmbrăcămintea personală şi se îmbrăca în îmbrăcămintea aurie, în care conducea serviciul obişnuit de dimineaţă. După ce această slujbă era încheiată, el îndepărta îmbrăcămintea aurie şi îşi punea „veşmintele sfinţite” pentru serviciul special al zilei (v.4). Pe acestea le schimba mai târziu cu îmbrăcămintea pentru slujba de seară (v.23, 24). La încheierea serviciului de seară, le mai schimba o dată cu hainele personale şi se retrăgea din incinta sfântă a sanctuarului. În timp ce marele preot, îmbrăcat în îmbrăcămintea aurie, Îl reprezenta pe Hristos în faţa poporului, iar în „veşmintele sfinte”, Îl simboliza pe Hristos în calitatea de mijlocitor şi reprezentant al poporului înaintea lui Dumnezeu (GC 422).

Albul fără pată al îmbrăcămintei marelui preot la Ziua Ispăşirii simboliza desăvârşirea de caracter pe care el şi poporul o căutau prin ritualurile acelei zile. După cum marele preot ieşea, la adunarea care era în aşteptare, în îmbrăcămintea sa pontificală, tot aşa va veni şi Hristos a doua oară în hainele albe imaculate (AA33). Şi după cum la încheierea serviciilor speciale ale acelei zile poporul era „curăţit” de toate păcatele (Levitic 16,30), tot aşa când se va arăta în faţa poporului Său, Hristos va fi „fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu” (Apocalipsa 14,5; Efeseni 5,27; Coloseni 1,22; Judecători 24; Apocalipsa 19,8).

Levitic 16:5 5. Jertfa de ispăşire. Aaron trebuia să ia de la adunare doi ţapi „pentru jertfa de ispăşire”. Acesta era un fapt neobişnuit, deoarece la serviciul zilnic se cerea un viţel ca jertfă pentru popor, şi nu un ţap (4,14). DarZiua Ispăşirii era deosebită de toate celelalte zile.

Arderea de tot. Jertfa pentru arderea de tot trebuia să fie un berbece, acelaşi ca pentru consacrarea luiAaron (cap. 9,2).

Levitic 16:6 6. Aaron să-şi aducă. Aaron nu trebuia să junghie viţelul acum, ci să-l prezinte Domnului la uşa

Cortului Întâlnirii pentru a fi primit de El (vezi v.11). Aaron lăsa viţelul să stea aproape de altarul jertfelor, gata să fie jertfit când va sosi timpul.

Pentru casa lui. Viţelul acesta era pentru el însuşi şi pentru familia lui. Cu această ocazie trebuia să oficieze singur şi trebuia să fie liber de orice păcat înainte să-L poată simboliza pe Hristos în rolul de mijlocitor (vezi Ioan 17,19). Ceilalţi preoţi asistau, dar nu aduceau nici o jertfă.

Levitic 16:7 7. Cei doi ţapi. Aaron trebuia să ia cei doi ţapi şi să-i prezinte Domnului la uşa Cortului Întâlnirii, unde stăteau în timp ce se arunca sorţul pentru ei.

Levitic 16:8 8. Arunce sorţi. Aceasta se făcea punându-se două obiecte gravate într-o urnă sau alt vas, şi apoi scoase afară. În felul acesta, alegerea era lăsată lui Dumnezeu. În vremurile mai vechi, sorţii aceştia erau făcuţi din lemn pe care era scris: unul pentru Domnul, celălalt pentru „ţapul ispăşitor”. Mai târziu, ei erau făcuţi din materiale mult mai preţioase, chiar din aur. După Talmud, cei doi ţapi trebuiau să se asemene cât mai mult posibil. Pentru a evita orice greşeală, după ce se aruncau sorţii, în jurul coarnelor ţapului ispăşitor sepunea o panglică roşie, iar una la gâtul ţapului pentru Domnul. Aceasta îi deosebea în mod clar.

Azazel. Unii teologi cred că amândoi ţapii sunt un simbol al lui Hristos şi că ei reprezintă două faze ale lucrării Lui de ispăşire. Totuşi, majoritatea cred că ei reprezintă două forţe opuse şi că, după cum unul este pentru Domnul, celălalt este pentru Satana. Cele mai multe traduceri lasă cuvântul ebraic pentru ţapul ispăşitor azazel netradus, deoarece nu există unanimitate de părere cu privire la sensul lui. Mulţi comentatori moderni susţin, împreună cu iudeii, că Azazel înseamnă spirit personal rău şi supraomenesc şi aproape toţi sunt de acord că înţelesul rădăcinii lui este „cineva care îndepărtează” în mod special, cineva care îndepărtează „printr-o serie de acte”. Alţii sugerează că el este o combinaţie a lui éz şi ázal, „a merge departe”, „a pleca”.

După cum un ţap este pentru Domnul, o Persoană, tot aşa şi celălalt ţap trebuia să fie pentru o persoană şi, deoarece ei sunt în evidentă opoziţie, părerea cea mai potrivită ar fi că Azazel se află în opoziţie cu Domnul şi, de aceea, nu poate fi altul decât Satana.

Levitic 16:9 9. Care a ieşit la sorţi. Aaron trebuie să aducă jertfă de ispăşire pentru popor ţapul care a ieşit la sorţi pentru Domnul (v.15).

Levitic 16:10 10. Iar ţapul. Contrastul dintre cei doi ţapi este complet. Ţapul pentru Domnul era junghiat, iar ţapul pentru Azazel nu era junghiat. Sângele ţapului pentru Domnul era dus în sanctuar şi stropit, iar sângele ţapului pentru Azazel nu era dus, pentru simplul motiv că el nu era junghiat. Grăsimea unei jertfe pentru păcatera întotdeauna arsă pe altar. Aceasta era şi cazul ţapului pentru Domnul (v.25), dar nu în cazul ţapului pentru Azazel. Sângele ţapului pentru Domnul, curăţa (v.15, 16), iar ţapul pentru Azazel contamina (v.26). Deosebirea dintre cei doi este absolută (vezi comentariul pentru v.20, 21).

Ispăşirii. Vezi comentariul pentru versetul 21.

Levitic 16:11 11. Aaron să-şi aducă viţelul. Viţelul acesta fusese prezentat Domnului (v.6), acum era adus pentru a fi jertfit. Înainte de a fi pregătit să facă ispăşire pentru alţii, Aaron trebuia să facă ispăşire pentru sine.

Levitic 16:12 12. Cărbuni aprinşi. Viţelul fusese junghiat şi sângele lui era păstrat într-un vas. Înainte de a intra cu sângele, Aaron lua cărbuni de pe altarul arderilor de tot şi îşi umplea cădelniţa. Mai lua şi doi pumni de tămâie, pe care, după ce intra în Sfânta Sfintelor, o punea peste cărbuni.

Dincolo de perdea. Aceasta a fost de prima dată când Aaron a slujit în Sfânta Sfintelor. Era tot pentru

prima oară când slujea în „veşmintele sfinte”. Până acum purtase hainele aurii şi făcuse ispăşire pentru alţii. Acum el a îmbrăca haina umilinţei, cerând îndurare pentru sine şi pentru popor. Situaţia lui se schimbase complet.

Conform Talmudului, marele preot petrecea săptămâna dinaintea Zilei de Ispăşire într-o cameră rezervată pentru el în locuinţele preoţilor, ocupat cu rugăciunea şi meditaţia şi revizuirea cu grijă a ritualului zilei. El nu putea decât să se minuneze de însemnătatea slujbei pe care se pregătea s-o facă. Oare începuse să înţeleagă însemnătatea schimbării îmbrăcămintei şi starea schimbată a lui Hristos, la întruparea Lui (vezi comentariul pentru v.4)? Oare a înţeles el însemnătatea punerii deoparte a hainelor regale şi trecerea dincolo de perdea în prezenţa lui Dumnezeu? Pare de neconceput ca marele preot să oficieze cea mai importantă slujbă a omului, fără să înţeleagă cât de cât adevărata ei însemnătate. A junghia viţei, berbeci, ţapi, a stropi sângele lor pe altar sau în Sfânta Sfintelor şi a nu cunoaşte însemnătatea acestor acte ar echivala cu reducerea celei mai solemne ceremonii a sanctuarului la o pantomimă evlavioasă. Aceasta nu se poate. „Avraam s-a bucurat că are să vadă ziua Mea”, a spus Hristos, „a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8,56). Dacă Avraam a înţeles, cu siguranţă că a înţeles şi Aaron.

Putem concluziona, pe bună dreptate, că Aaron a înţeles astfel, în parte poate, fără să aibă o înţelegere completă a întregului adevăr spiritual în legătură cu Planul de Mântuire. Unii dintre oamenii din vechime ştiau mai mult despre Dumnezeu şi despre mântuire decât mulţi cercetători de astăzi. Despre Moise, Hristos a spus: „El a scris despre Mine” (Ioan 5,46). Ceea ce a scris Moise a fost atât de clar, încât Filip şi Natanael L-au recunoscut pe Mesia atunci când a venit (Ioan 1,45). Pavel a afirmat că el n-a predicat altceva decât „ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple, şi anume că Hristosul trebuie să pătimească şi că... va fi cel dintâi din învierea morţilor” (Fapte 26,22.23).

Levitic 16:13 13. Tămâia. Cu perdeaua dinăuntru dată la o parte, numai tămâia îl mai despărţea pe Aaron de prezenţa sacră a lui Dumnezeu. În afara Cortului Întâlnirii, rugăciunile celor din popor se înălţau împreună cu tămâia, când intrau prin credinţă împreună cu Aaron.

Levitic 16:14 14. Sângele Viţelului. Lăsând cădelniţa în Sfânta Sfintelor, Aaron s-a întors în curte pentru sângele viţelului. Stropirea sângelui mai întâi spre capacul ispăşirii şi apoi de şapte ori înaintea lui încheia lucrarea cu sângele în Sfânta Sfintelor. În felul acesta, el a făcut ispăşire „pentru el şi pentru casa lui” (v.17). Liberat de păcat, el devenise acum un reprezentant potrivit al lui Hristos, Cel fără de păcat şi, de aceea, putea să mijlocească în favoarea altora.

Levitic 16:15 15. Ţapul. După ce a terminat slujba cu viţelul, Aaron a adus ţapul pentru Domnul, care era „pentru popor”, şi l-a junghiat. Apoi a dus sângele dincolo de perdea şi l-a stropit în acelaşi fel cum stropise sângele viţelului, o dată spre capacul ispăşirii şi de şapte ori înaintea lui. Sângele ţapului era stropit în acelaşi loc unde fusese stropit sângele viţelului.

Levitic 16:16 16. Ispăşire. Mai bine „astfel să facă ispăşire”, sau „în felul acesta şi cu acest sânge să facă ispăşire pentru sfântul locaş”. De la început până la sfârşit, serviciul din sanctuar era în principal o lucrare de ispăşire. În fiecare etapă din desfăşurarea lui era făcută o „ispăşire” pentru păcat.

1. Ori de câte ori în timpul anului un păcătos aducea jertfa sa şi mărturisea asupra ei păcatele lui, se făcea pentru el o „ispăşire”. El era „iertat” (cap. 4,20.26.31; 5,6.10.13.16.18; 6,7). Păcatul lui era transmis în mod simbolic asupra sanctuarului prin slujirea sângelui jertfei şi prin arderea unor părţi din ea pe altar – în unele cazuri prin mâncarea de către preoţi a unor părţi din ea. Cu toate acestea, ispăşirea deplină pentru păcatul lui nu fusese făcută. Deşi păcatul său era iertat, el trebuia să continue pe calea ascultării. Dacă nu făcea aşa şi dacă neglija să-şi „smerească” sufletul în Ziua Ispăşirii (cap. 23,27-29) toate păcatele lui iertate mai înainte urmau să se întoarcă asupra lui şi el trebuia să moară. (Ezechiel 18,24; 33,13). Singura lui siguranţă era în a rămâne statornic până la „sfârşit”. Atunci şi numai atunci, putea să se aştepte să fie „mântuit” (Matei 24,13).

2. La Ziua Ispăşirii – ziua ispăşirii complete şi finale a tuturor păcatelor mărturisite şi iertate în timpul anului (Levitic 16,16.19; Evrei 10,1-3) – sângele ţapului pentru Domnul a îndepărtat în mod simbolic aceste păcate de pe sanctuar, făcând „ispăşire” şi pentru el. Şi acum, sanctuarul era acum liber de păcat (Levitic 16,17.20).

În ziua întâi a lunii a şaptea avea loc suflarea trâmbiţelor, care trebuia să atragă atenţia poporului la Ziua Ispăşirii, care avea loc zece zile mai târziu (Numeri 29,1). Cele nouă zile dintre aceste două date erau zile de cercetare a inimii, de pregătire pentru Ziua Ispăşirii, ziua judecăţii care pecetluia soarta lor. Ei credeau că în acea zi, „este pecetluit cel ce avea să trăiască şi cel ce trebuia să moară” (Jewish Encyclopedia, vol. 2, p.286, art. „Ziua de Ispăşire”).

Levitic 16:17 17. Nimeni. În timpul slujirii sângelui viţelului şi al ţapului în Sfânta Sfintelor, perdeaua era trasă la o parte. Din cauza aceasta, orice persoană aflată în Sfânta putea să vadă în Sfânta Sfintelor, dar aceasta era numai prerogativa marelui preot, pentru că numai el putea să vină în prezenţa imediată a lui Dumnezeu. interdicţia despre care se vorbeşte aici se aplică la versetele 12-16, care se ocupă cu slujirea marelui preot în Sfânta Sfintelor.

Poporul aştepta îngrijorat să audă clopoţeii de la haina marelui preot în Ziua Ispăşirii. El intrase în mod simbolic şi, în felul acesta, să îndepărteze pentru totdeauna raportul păcatelor vieţii lor. Îl va primi Dumnezeu pe el – şi pe ei? După ce părăsea Sfânta Sfintelor şi îmbrăca hainele aurii, poporul auzea sunetul clopoţeilor, bucuria şi recunoştinţa lor era profundă.

Levitic 16:18 18. Să se ducă la altar. După ce a curăţit Sfânta Sfintelor, îndeplinindu-şi astfel slujba lui de acolo, Aaron trebuia să facă acelaşi lucru pentru „Cortul Întâlnirii”, adică pentru Sfânta (v.16). Apoi trebuia să meargă „la altar”, adică la altarul arderilor de tot. Aici trebuia să ia ceva din sângele viţelului şi al ţapului şi cuel să cureţe altarul de toate „necurăţiile copiilor lui Israel” (v.19). După tradiţia iudaică, sângele ţapului şi al viţelului era amestecat aici într-un vas. Faptul că se vorbeşte despre cele două feluri de sânge ca despre „unul singur” pare să confirme această părere.

În afară de punerea sângelui pe coarnele altarului – unde fusese pus sângele jertfei pentru păcat – marele preot mai trebuia să stropească sângele şi pe altar, unde stropise cu sângele jertfei arderii de tot, a jertfei pentru vină, precum şi cu sângele jertfei de dimineaţă şi de seară. Făcând aceasta, marele preot curăţea şi sfinţea altarul „de necurăţiile copiilor lui Israel”.

Putem să înţelegem nevoia curăţirii celor două altare ale sanctuarului de pe pământ, pentru că sângele jertfei arderii de tot şi al jertfei pentru păcat fusese stropit pe ele (cap. 1,5.11; 4,7.18.25.30.34). În cazul arderii de tot şi al jertfei pentru vină, sângele fusese stropit chiar pe altar (cap. 1,5.11; 5,9); şi în cazul jertfei pentru păcat el fusese pus pe coarnele altarului (cap. 4,7.18.25.30.34). Despre altarul tămâierii se spune: Aaron „va face ispăşire pe coarnele altarului. Ispăşirea aceasta o va face o dată pe an cu sângele dobitocului adus ca jertfă pentru ispăşirea păcatului” (Exod 30,10). Despre altarul arderilor de tot se spune: „După ce va ieşi (din sanctuar) să se ducă la altarul care este înaintea Domnului... să ia din sângele viţelului şi ţapului şi să pună pe coarnele altarului de jur împrejur. Să stropească pe altar cu degetul lui de şapte ori din sânge şi astfel să-l cureţe şi să-l sfinţească de necurăţiile copiilor lui Israel” (Levitic 16,18.19 compară cu v.20). Templul de pe pământ este un model al templului din cer, curăţirea de pe pământ este doar un simbol al curăţirii din cer. Despre aceasta vorbeşte Daniel, când zice că la sfârşitul celor 2300 de zile „sfântul locaş va fi curăţit” (vezi Daniel 8,14). Dar oare are nevoie sanctuarul ceresc de curăţire? Are loc în ceruri o pângărire care necesită curăţirea? Pavel răspunde: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9,23).

Levitic 16:20 20. Când va isprăvi... ispăşirea. Sângele ţapului pentru Domnul, jertfit la Ziua Ispăşirii, a curăţit Sfânta Sfintelor, Sfânta şi altarul arderilor de tot de toate „necurăţiile copiilor lui Israel” şi „pentru toate călcările de lege” (v.16, 19). Poporul obţinuse mai înainte iertarea pentru aceleaşi păcate, când a adus jertfa

personală pentru păcat, la serviciul zilnic. Sângele era pus pe coarnele altarului arderilor de tot, iar penitentul pleca iertat. Este spus de repetate ori că „preotul să facă ispăşire pentru el... şi i se va ierta” (cap. 4,26.31.35).Totuşi, deşi păcatul era iertat, raportul despre păcat rămânea până la Ziua Ispăşirii, când era „şters”. Când avea loc acest lucru, ispăşirea era încheiată.

Levitic 16:21 21. Ţapului celui viu. În timp ce marele preot făcea ispăşire cu sângele ţapului pentru Domnul şi curăţea Sanctuarul cu sângele lui, ţapul pentru Azazel stătea legat aproape de altar, neavând nici o parte în ritual. Partea lui venea numai după ce ispăşirea cu ţapul pentru Domnul era împlinită (v.20), şi „când va isprăvi” ispăşirea Sfântului Locaş, a Cortului Întâlnirii şi altarului” (v.20).

Curăţind Sanctuarul de păcat, marele preot ieşea acum cu aceste păcate la uşa Cortului Întâlnirii unde aştepta ţapul de trimis (PP 356; GC 422). El şi-a pus mâinile pe capul lui şi a mărturisit asupra lui aceste păcate, transferându-le de pe Sanctuar pe ţapul acesta, care le ducea departe în pustie (PP 356, 358).

În antitip, Hristos va curăţi în cele din urmă Sanctuarul ceresc, îndepărtând de acolo păcatele mărturisite şi iertate şi punându-le asupra lui Satana. El va fi declarat vinovat de toate relele pe care i-a făcut să le comită, şi trebuie să suporte pedeapsa finală (G GC 422, 485, 658). „Păcatele acelora care sunt răscumpăraţi prin sângele lui Hristos vor ajunge în cele din urmă din nou asupra începătorului păcatului, şi el trebuie să sufere pedeapsa pentru ele” (EW 178).

Este potrivit ca actul de încheiere al dramei lucrării lui Dumnezeu cu păcatul trebuie să fie o reîntoarcere asupra capului lui Satana a oricărui păcat şi vină care, avându-şi originea în el, a adus o astfel de tragedie pentru vieţile acelora care sunt acum liberaţi este păcat prin sângele ispăşitor al lui Hristos. În felul acesta, cerul este complet, drama încheiată. Numai când Satana, începătorul oricărui păcat, este în cele din urmă îndepărtat, se poate spune cu adevărat că păcatul este şters pentru totdeauna din Universul lui Dumnezeu. Numai în sensul acesta îngăduitor, putem înţelege că ţapul de trimis are o parte în „ispăşire” (v.10). Când cei drepţi vor fi mântuiţi, cei răi „tăiaţi”, şi când Satana nu va mai fi, atunci şi nu înainte, se poate spune că tot universul este într-o stare de desăvârşită armonie şi unitate, aşa cum a fost la început înainte de ivirea păcatului.

Să-l izgonească. Literal „să-l gonească”. Cuvântul astfel tradus este folosit la divorţul de o soţie (Deutronom 21,14; 22,19.22; Ieremia 3,8). Acesta este un cuvânt tare. După cum este alungat un animal dezgustător, tot aşa şi ţapul de trimis este dus în pustie, ca să-şi afle soarta acolo. Fără îndoială că ţapul piereaîn curând, pentru că pustia descrisă aici este una în care chiar şi un ţap şi-ar putea păstra existenţa cu greu. Peel avea să-l lovească atât foamea, cât şi setea, iar animalele de pradă urmau să-i grăbească sfârşitul. Dar moartea ţapului nu este amintită, ca să nu concluzioneze unii în mod greşit că moartea lui avea un caracter de jertfă, fiind astfel înlocuitoare.

Levitic 16:22 22. Toate fărădelegile. Izraeliţii ştiau că păcătuiseră şi că nu corespundeau aşteptărilor lui Dumnezeu. Dar în cursul Zilei Ispăşirii avuseseră o demonstraţie vizuală despre completa lor despărţire de păcatele pe care le mărturisiseră, fiind iertaţi de păcatele din anul care se încheia acum, şi despre bunătatea lui Dumnezeu de a le cruţa viaţa. Ei ştiau că nu meritau harul. Dar prin sângele jertfei Zilei de Ispăşire chiar şi raportul păcatelor iertate fusese şters din Sanctuar. Acum, când priveau la îndepărtarea ţapului de trimis, erau martori la ultimul act din dramă – Satana, cu toate păcatele pe care le-a provocat şi care erau întoarse „asupra capuluilui” (Psalmi 7,16), mergând să-şi primească sentinţa.

Levitic 16:23 23. Să-şi lepede veşmintele de in. Veşmintele acestea, numite şi „veşminte sfinţite” (v.4), erau folositenumai în Ziua Ispăşirii. Aaron le îmbrăca atunci când intra în Sfânta Sfintelor cu tămâia, în cursul dimineţii. Când lucrarea de mijlocire specială era făcută, el dezbrăca veşmintele de in şi le îmbrăca pe cele aurii.

Levitic 16:24 24. Să-şi spele trupul. Aaron venise în contact cu păcatul. Aceasta nu l-a pângărit în măsura în care săfie nevoit să aducă o jertfă pentru păcat. El trebuia să se scalde totuşi, după care urma să îmbrace hainele

aurii. Apoi aducea obişnuita jertfă a arderii de tot de seara, atât pentru el, cât şi pentru popor. Cu aceasta începea un ciclu de ceremonii pentru un alt an. Apoi jertfa specială din Numeri 29,7-11 şi jertfa obişnuită de seară.

Levitic 16:25 25. Grăsimea. Grăsimile diferitelor jertfe pentru păcat nu erau arse mai devreme în cursul zilei până la acest timp (v.11, 15).

Levitic 16:26 26. Cel ce va izgoni ţapul. Persoana aceasta nu trebuia să fie neapărat un preot. El putea să fie un „omcare va avea însărcinarea aceasta” (v.21). De gâtul ţapului fusese legată o funie, iar omul ducea ţapul, sau îl mâna cu bastonul.

Levitic 16:27 27. Viţelul. Legea cerea ca trupurile acelor animale al căror sânge era dus de marele preot în Sanctuarsă fie arse în afară de tabără. Pavel vede în aceasta un simbol al lui Hristos care „a suferit dincolo de poartă” şi ne îndeamnă să-L urmăm „afară din tabără şi să suferim ocara Lui” (Evrei 13,11-13).

Levitic 16:29 29. O lege veşnică. Ziua de Ispăşire era singura zi de post a anului şi a fost numită „postul” (Fapte 27,9). Alte posturi adăugate mai târziu n-au fost cerute şi aprobate de Dumnezeu (Isaia 58,3-7; Zaharia 7,3-10). Pe timpul lui Hristos erau 29 de posturi ca adaos la 2 zile de post pe săptămână.

Să vă smeriţi sufletele. Aceasta era mai mult decât postul. Ea cuprindea cercetarea de sine, o revederea progresului în trăirea sfântă, o căutare după Dumnezeu, mărturisirea de păcat, îmbunătăţirea datoriilor neglijate, o punere de acord cu Dumnezeu şi cu oamenii, răscumpărând astfel vremea.

Levitic 16:30 30. Ca să vă curăţiţi. Ziua aceasta fiind Ziua Ispăşirii, era necesar pentru fiecare suflet să colaboreze lalucrarea de curăţire. Preotul putea face ispăşire numai când Israel îşi mărturisea păcatele şi chema pe Dumnezeu în ajutor. Păcatele pentru care marele preot făcea ispăşire erau numai cele mărturisite, păcatele pentru care penitentul adusese jertfe în timpul anului. Ziua aceasta oferea simbolic ocazia anuală de a avea păcatele şterse pentru totdeauna, acesta era timpul primirii. Minunată făgăduinţă! Minunată ocazie!

Levitic 16:31 31. O zi de Sabat, de odihnă. Literal, „un Sabat al Sabatelor”, o zi importantă.

Levitic 16:32 32. Care a fost închinat. Preoţia şi slujba trebuiau să continue după moartea lui Aaron. Atunci trebuia să fie uns un alt preot şi consacrat pentru slujba preoţească, ca să-şi pună veşmintele de in şi să conducă slujba.

Leviticul 16 este unul dintre marile capitole ale Bibliei. În el, Planul Mântuirii este descoperit minunat şi impresionant, iar unele dintre lucrurile adânci ale lui Dumnezeu sunt descoperite în cele 34 de versete. Adâncimea înţelesului descoperit în ceremoniile descrise proclamă un autor divin. Mintea este exercitată la maximum în încercarea de a înţelege învăţăturile lui.

Note suplimentare pentru capitolul 16

Pentru a putea înţelege serviciile Zilei de Ispăşire sunt necesare unele cunoştinţe despre clădirea în care avea loc ritualul de la Sanctuar, precum şi oarecare cunoştinţe despre lucrurile din jurul lui. Pentru o descriere generală, vezi comentariul pentru Exod 26,1, iar pentru o descriere amănunţită, comentariile pentru Exod 25 la 40.

Cortul Întâlnirii care a fost construit la început de Moise era un cort cu pereţii laterali de lemn (vezi Exod 26,15-26). Acoperişul consta din patru straturi de material, cel interior fiind din fire fine de in, celelalte

din diferite feluri de piei (vezi Exod 26,1-14). Cortul însuşi era aproximativ de 13,34 m lungime şi aproximativ de 4,45 m lăţime, cu o îngrădire exterioară numită curte, aproximativ de 52,4 m lungime şi aproximativ de 26,2 m lăţime (vezi comentariul pentru Exod 27,9-18).

Clădirea era împărţită în două despărţituri, prima şi cea mai mare numită Sfânta, şi a doua Sfânta Sfintelor. Cele două despărţituri erau separate de o perdea bogată. Deoarece clădirea nu avea ferestre, luminaera obţinută artificial prin sfeşnicul cu şapte braţe din prima despărţitură, care dădea lumină suficientă pentru ca preoţii spre să-şi poată îndeplini acolo slujba.

În prima despărţitură erau trei obiecte de mobilă: masa pentru punerea înainte a pâinilor, sfeşnicul şi altarul tămâierii. Intrând în clădire prin partea din faţă, care era spre răsărit, în spatele încăperii se putea vedeaaltarul tămâierii. La dreapta era masa pentru punerea înainte a pâinii, iar la stânga sfeşnicul. Pe masă erau turtele de pâine şi recipientele pentru jertfele de băutură. Mai erau şi farfurii, linguri şi ceşti folosite la slujbă. Sfeşnicul era din aur curat, cupele sau lămpile lui erau făcute asemenea migdalele.

Obiectul cel mai important din această încăpere era altarul tămâierii. Acesta era înalt aproximativ de 88,9 cm şi în partea de sus pătrat cu latura de aproximativ 44,45 cm. El era acoperit cu aur, iar la partea de sus avea o coroană de aur de jur împrejur. Pe acest altar preotul punea vasul cu cărbuni aprinşi luaţi de pe altarul arderilor de tot şi ardea tămâia. Când punea tămâia pe cărbuni, fumul se înălţa şi, deoarece perdeaua nu ajungea până la vârful clădirii, tămâia nu umplea numai prima despărţitură, ci pătrundea şi în a doua. În felul acesta, deşi altarul era în Sfânta, el slujea şi pentru Sfânta Sfintelor.

În a doua despărţitură era numai chivotul, o ladă lungă de aproximativ 99,5 cm şi lată şi înaltă de aproximativ 66 cm. Capacul chivotului era numit tronul harului, pe care se făcea ispăşirea în Ziua de Ispăşire. De jur împrejurul tronului harului era o coroană de aur asemănătoare cu aceea de pe altarul tămâierii. Înăuntrul chivotului era Legea scrisă pe două table de piatră cu însuşi degetul lui Dumnezeu.

Deasupra tronului harului erau doi heruvimi din aur. Aici Dumnezeu vorbea cu poporul Său (Exod 25,22).

În curte, afară din cort, era ligheanul, un bazin mare din bronz, având apă pentru scăldat. În acest lighean preoţii trebuiau să-şi spele mâinile şi picioarele înainte de a intra în Sanctuar sau de a începe slujba (Exod 30,17-21; 38,8).

În curte, la răsărit de lighean, mai era altarul arderilor de tot, care slujea celui mai important scop pentru toate jertfele. Altarul avea o înălţime de aproximativ 1,33 m care avea nevoie de o bordură de jur împrejur, pe care preotul putea să stea când slujea la altar. Aceasta mai făcea ca poporul să-l vadă când slujea la altar. Partea de sus a altarului era un pătrat cu latura de 2,22 m. Era făcut din lemn acoperit cu aramă. Mai târziu, altarul acesta a fost mult mărit spre a corespunde marelui număr de închinători. Pe acest altar erau arsejertfele. De aici şi numele lui de altarul pentru arderile de tot. Tot aici era arsă şi grăsimea jertfelor, precum şi anumite părţi ale altor jertfe. La cele patru colţuri ale altarului erau nişte ieşituri asemenea unor coarne cunoscute sub numele de „coarnele altarului”. La anumite jertfe, preoţii atingeau coarnele altarului cu sânge. La altele, sângele era stropit de jur împrejurul altarului. Restul de sânge care nu era folosit la slujbă era vărsat pe pământ la piciorul altarului.

Comentariile lui Ellen G. White

2 MH 437

7,8 PP 355

8, 10 GC 419

13,14 4T 124

14 GC 419

15 PP 355

16 GC 419; PP 355

17 GC 428; MH 437

19 GC 419; PP 355

21 GC 658; PP 356

21,22 EW 178; GC 419; PP 355

22 GC 485

29-34 GC 400

Levitic 17:3 3. Dacă cineva. Când poporul Israel a părăsit Egiptul, împreună cu evreii a plecat şi o grupă mare alcătuită mai ales din egipteni. Biblia îi numeşte „oameni de tot soiul”, literal „mulţime numeroasă amestecată” (Exod 12,38; Numeri 11,4). Un cuvânt şi mai bun ar putea fi „gloată”, folosit de unele traduceri. Ei erau o sursă de necaz permanent, şi chiar conducători la răzvrătire. Ei au fost cei care au instigat cererea după mâncare de carne, care a avut ca rezultat moartea a mii de oameni (Numeri 11,4-6; 18-20; 31-33). Deşi erau zilnic martori la minunea manei din cer, ei erau nerecunoscători şi nesfinţiţi. Ca şi cei ce trăiesc datorită binefacerii altora, cererile lor creşteau mereu.

Este rezonabil a se presupune că această mulţime amestecată urma să încerce să-şi continue sărbătorile ceremoniale păgâne. În Egipt existau cele mai degradate forme de păgânism. Printre acestea, probabil că cea mai degradantă era închinarea la diavol (Levitic 17,7), în legătură cu care se jertfeau ţapi sau satiri (RSV). Printre izraeliţi începuseră să se furişeze abuzurile şi era nevoie de o reformă.

Înainte de ridicarea sanctuarului, tatăl familiei era şi preotul ei, şi ca atare aducea jertfe. Când a fost ridicat Cortul Întâlnirii şi preoţii au luat sarcina aducerii de jertfe, în viaţa lui Israel a avut loc o mare schimbare. Tatăl le-a cedat leviţilor o parte din prerogativele lui de mai înainte, iar acest fapt poate că a dat naştere la nemulţumire.

Obiectul care a pricinuit dificultatea cea mai mare a fost regula că toate jertfele de animale trebuiau săse facă de aici înainte numai la Sanctuar şi că sărbătorile care aveau loc de obicei în legătură cu jertfele trebuiau să fie ţinute tot acolo. Lucrul acesta în sine nu avea să pricinuiască dificultăţi lui Israel, pentru că sanctuarul era aşezat central în pustie pentru a ajunge la el cu uşurinţă. Dar acest aranjament avea să pună capă sărbătorilor mulţimii amestecate pe care, putem presupune că, mulţi izraeliţi le adoptaseră cu entuziasm. Până unde merseseră izraeliţii cu această închinare idolatră reiese clar din porunca din versetul 7.

Dintre toate sacrificiile, jertfele pentru pace erau cele mai predispuse la abuzuri. În general, celelalte, în care era vorba de sânge, fie erau date preotului, fie erau arse, după ce sângele fusese stropit şi grăsimea îndepărtată. În nici unul dintre cazuri, cel care aducea jertfa nu primea nici o parte din ea. Doar la jertfele pentru pace, Domnul primea sângele şi grăsimea, iar preotul pieptul şi spata dreaptă (cap. 7,34), iar ce mai rămânea îi aparţinea aducătorului jertfei şi invitaţilor lui (Deutronom 27,7; vezi Levitic 7,15).

Din punct de vedere pur omenesc, jertfele pentru pace aveau un alt avantaj. De obicei, pentru ca o jertfă să fie primită trebuia să fie desăvârşită (cap. 22,21; 3,1), dar o jertfă pentru pace, fiind o jertfă de bună voie, nu se cerea să fie desăvârşită. Ea putea fi folosită chiar dacă avea „un mădular prea lung sau prea scurt” (cap 2,23). Dacă un om dorea să dea o serbare, putea să aleagă un animal care era diform, dar nu bolnav.

De aici înainte, el trebuia să-l aducă la Cortul Întâlnirii şi să-I prezinte Domnului, adică preotului, ceeace cerea Dumnezeu. De aici înainte, nici un izraelit nu mai putea participa la nici o celebrare, în afară de

acelea ţinute în interiorul taberei. Se presupune că acestea erau conduse în armonie cu regulile religioase şi sociale cuprinse în Legea lui Dumnezeu.

Mutarea sacrificărilor şi a festivităţilor avea să aibă şi alte rezultate dorite. Se pare că textul vrea să spună că orice sacrificare a animalelor trebuia să aibă loc sub directa supraveghere a preoţilor. În felul acesta, chiar şi junghierea unui animal era făcută ca act semi-religios. Înţeleasă în felul acesta, porunca avea să sublinieze faptul că Dumnezeu trebuia să fie recunoscut în toate lucrurile, că El cerea o parte din tot ce aveau,în acest caz, sângele şi grăsimea. Acest act avea să-i înveţe pe cei din Israel să-L cinstească pe Dumnezeu cu avutul lor şi să împartă cu preoţii ce le aparţinea. Mai ales vărsarea de sânge şi sângele însuşi a căpătat un sens nou, pentru că poporul avea să-l trateze cu cel mai mare respect şi nu putea să-l mănânce în nici o împrejurare.

Principiile acestea sunt tot atât de valabile acum ca atunci. Dumnezeu are o pretenţie asupra a tot ce posedăm. Dumnezeu trebuie să fie onorat chiar şi în ce priveşte mâncarea şi băutura. De asemenea, Dumnezeu ar dori ca poporul Său să fie deosebit de mulţimea amestecată. În asocierea cu lumea sunt pericoleşi pentru tânăr, şi pentru bătrân. Legăturile se formează uşor, iar rezultatele sunt adesea fatale pentru credinţacelui credincios. Şcolile din lume sunt pline de primejdii. Funcţiile lor sociale sunt o cursă, după cum sunt şi exerciţiile de clasă şi de absolvire în Sabat. Oricine merge „afară din tabără” are nevoie de o protecţie deosebită şi mai întâi trebuie să aibă o chemare sigură de la Dumnezeu să facă aşa.

Levitic 17:9 9. Omul acela să fie nimicit. Versetele 1-7 prezintă legislaţia care intenţionează să-i apere pe izraeliţi de influenţa molipsitoare a egiptenilor (vezi cap. 18,3). Faptul că Dumnezeu considera problema de mare importanţă este evident din pedeapsa pentru încălcarea adusă. Pentru anumite încălcări ale legii cu privire la necurăţie fizică Dumnezeu a poruncit ritualurile curăţirii. În alte cazuri, El cerea o jertfă, iar în anumite alte cazuri restituirea. Dar aici, El prescrie aceeaşi pedeapsă severă de excomunicare, care cădea asupra păcătosului în Ziua Ispăşirii dacă neglija să se umilească. „Străinul” era cuprins în această regulă (v.8). Cel puţin în cazul lui, a fi „nimicit” probabil că însemna excluderea de la privilegiile părtăşiei cu poporul lui Dumnezeu (vezi Geneza 17,14; Exod 12,15).

Israel avea multe lucruri de învăţat, iar Dumnezeu a hotărât ca aceste învăţături să le înveţe în pustie. Aici, izraeliţii erau o grupă compactă, nici nu semănau, nici nu secerau şi puteau să acorde toată atenţia la instrucţiunile primite. De exemplu, pâinea lor zilnică venea direct din cer, amintindu-le mereu de dependenţa lor de Dumnezeu.

Porunca de a sacrifica toate animalele la uşa Sanctuarului a fost abrogată după ce Israel a intrat în Canaan (vezi Deutronom 12,15.20.21). Toate animalele de jertfă trebuiau să fie aduse la Cortul Întâlnirii, dar dacă sacrificarea era pentru hrana zilnică, puteau să omoare animalul acasă. Probabil că pe vremea aceea Israel învăţase lecţia pe care a hotărât Dumnezeu s-o înveţe, ba mai mult, mulţimea amestecată nu mai era o capcană pentru ei.

S-o aducă jertfă Domnului. Înainte de Sinai, Israel nu avusese o preoţie numită. Tatăl fusese preotul familiei sale, dar acum Dumnezeu a poruncit o schimbare şi i-a chemat pe toţi să i se supună. Oamenii nu trebuiau doar să se închine, ci să se închine în felul lăsat de Dumnezeu. Ei trebuiau să-i recunoască pe conducătorii care au fost numiţi. Trebuiau să se reţină de la adunări neevlavioase. Dumnezeu n-a oprit adunări sociale, dar acestea trebuiau să fie de un caracter compatibil cu ambianţa Sanctuarului. Nu trebuiau săfie serbări gălăgioase.

Levitic 17:10 10. Sânge de orice fel. Dumnezeu le-a interzis cu stricteţe consumul de sânge, atât izraeliţilor, cât şi străinilor (v.12). Faptul că nu a fost doar o poruncă iudaică este clarificat din două fapte: (1) Mai întâi ea a fost dată lui Noe, strămoşul întregului neam omenesc de după potop (Geneza 9,4). (2) Prima legislaţie adoptată de biserica Noului Testament conţinea prevederea: „să vă feriţi de... sânge, de dobitoace sugrumate”(Fapte 15,29).

Levitic 17:11

11. Viaţa din el. Interdicţia împotriva mâncării sângelui este repetată în cărţile lui Moise de şapte ori (Geneza 9,4; Levitic 3,17; 7,26.27; 17,10; Deutronom 12,16.23.24; 15,23). Motivul dat este că sângele reprezintă viaţa, de fapt, sângele este viaţa. Acest lucru este adevărat chiar în sens literal. Sângele poartă hrană, putere, căldură pentru fiecare parte a corpului şi elimină tot ce distruge şi vatămă. El este mijlocul indispensabil fără de care viaţa este imposibilă. Toate celelalte părţi ale corpului sunt hrănite prin el. Dacă apare o rană undeva, sângele îi aduce materialul necesar pentru vindecarea ei. Ştiinţa află mereu noi fapte despre sânge şi fiecare fapt descoperit măreşte mirarea noastră cu privire la însuşirile lui uimitoare.

Sângele deţine un loc important în Planul Mântuirii. Sângele lui Hristos este descris de repetate ori ca elementul vital în mântuire. De aceea avem astfel de expresii ca: „a câştigat-o cu însuşi sângele Lui” (Fapte 20,28), „mântuirea prin sângele Lui” (Efeseni 1,7), „pace prin sângele” (Coloseni 1,20), „sfinţeşte poporul cu însuşi sângele Lui” (1 Petru 1,2), „Duhul, apa şi sângele” (1 Ioan 5,8), “nu numai cu apă, ci cu apă şi cu sânge” (1 Ioan 5,6), “ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său” (Apocalipsa 1,5). Dacă îndepărtăm doctrina despre sânge şi ispăşirea cu sânge din Biblie, rămânem fără Mântuitor. El era „ca un miel pe care îl duci la măcelărie”, şi „prin rănile Lui suntem tămăduiţi” (Isaia 53,7.5).

Trebuie să fi fost un cuvânt tare pentru popor şi pentru ucenici, când Hristos a anunţat: „dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică” (Ioan 6,53.54.60). Pentru creştinul sincer, cuvintele acestea au o însemnătate adâncă. Ele aduc aminte de cuvintele noului legământ, legământul de sânge, simbolul căruia este Cina Domnului (1 Corinteni 11,25).

Ispăşire pentru suflete. Literal „o acoperire pentru suflet”. Sângele face ispăşire din cauza vieţii care este în el. Sângele lui Hristos face ispăşire pentru că reprezintă viaţa Lui. Moartea lui Hristos a împlinit un scop, viaţa Lui un altul, şi amândouă ne asigură mântuirea. Prin moartea Lui, Hristos a plătit pedeapsa şi a satisfăcut pretenţiile legii, prin viaţa Sa, ne asigură viaţa (Romani 5,10).

Levitic 17:12 12. Mănânce sânge. Intenţia regulilor cu privire la mâncarea de sânge n-a fost numai ca Israel să se poată abţine de la mâncarea literală a sângelui, ci mai mult decât atât. Intenţia era şi spre a face să pătrundă înei o idee înaltă despre ceea ce reprezintă sângele, viaţa. Orice viaţă vine de la Dumnezeu şi Îi aparţine. Ea nu trebuie să fie folosită incorect şi nici nimicită.

Levitic 17:13 13. Să-i verse sângele. Aceasta trebuie să fi constituit o învăţătură impresionantă pentru vânător. Aducându-şi aminte de porunca lui Dumnezeu să trateze sângele cu respect, el îl varsă pe pământ şi îl acoperăcu respect. Desigur că nu făcea acest lucru de dragul păsării, ci spre a învăţa valoarea şi importanţa vieţii (vezi Matei 10,29).

Levitic 17:14 14. Căci viaţa. Acest verset este o repetare, dar în repetare mai este adăugat ceva. Afirmaţiile de mai înainte spuneau că viaţa este în sânge. Acest verset afirmă că ea este sângele.

Hristos a simţit şi a învăţat împreună simţirea cu semenii. De fapt, intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu depinde de interesul şi grija pentru cei flămânzi, însetaţi, goi şi cei din închisoare (Matei 25,34-40). Viaţa lor venea de la El, Autorul vieţii şi, slujind altora, ei aveau să-I slujească lui Dumnezeu.

Levitic 17:15 15. Moartă. Mâncarea din animalele moarte sau sfâşiate, deşi nu era oprită, îl făcea pe om necurat. Era presupus că în astfel de cazuri sângele nu era scurs cum trebuie.

Comentariile lui Ellen G. White

11 GC 418

Levitic 18:3

3. Ce se face. Ieşind din ţara Egiptului, Israel trebuia să lase în urmă căile Egiptului. Ei se aflau pe calea spre Canaan, şi acolo nedreptatea exista la fel. Ei trebuiau să evite răul, oricare ar fi izvorul lui.

Levitic 18:4 4. Să împliniţi poruncile Mele. Aceasta era singura lor scăpare. În mijlocul păcatului şi al degradării, în mijlocul unei naţiuni necinstite şi perverse, Dumnezeu doreşte ca poporul Lui să lumineze ca lumină a lumii(Filipeni 2,15).

Unii s-au mirat de ce a îngăduit Dumnezeu ca poporul Său să locuiască în mijlocul unor condiţii asemenea celor existente în Egipt şi Canaan. Cu toate că trăiseră în Egipt ei nu trebuiau să se amestece cu egiptenii (vezi Ioan 17,15). Acest lucru este evident din faptul că Dumnezeu a prevăzut un loc separat pentru ei, ţara Goşen. Dacă şi-ar fi păstrat locul, dacă ar fi ascultat de sfatul lui Dumnezeu, ei ar fi rămas despărţiţi de relele care îi înconjurau. În loc să facă aşa, ei s-au amestecat cu egiptenii, au învăţat căile lor şi au ajuns corupţi. Cei 40 de ani ai lor de peregrinaj au fost ani de educare, în timpul cărora Dumnezeu a plănuit ca ei săuite căile Egiptului şi să înveţe căile Lui. Când a venit timpul să intre în ţara Canaan, generaţia care plecase din Egipt dispăruse cu totul. În acest interval de timp, Dumnezeu le-a dat Legea Sa la Sinai. El le-a dat porunci pe care „omul care le va păzi, va trăi prin ele”. El le-a arătat puterea Lui şi priceperea Lui de a se îngriji de ei în toate împrejurările. Toate acestea aveau drept scop să întărească credinţa lor. Dacă ei şi-ar fi pus încrederea în Dumnezeu, toate ar fi fost bune.

Dumnezeu a condus pe Israel în ţara Canaanului, cunoscând ispitele care îi aşteptau acolo. El ar fi putut face şi altfel, dar în înţelepciunea Lui a considerat El că aşa este cel mai bine. Cu toate acestea, ei nu trebuiau să se amestece cu canaaniţii, nici să înveţe căile lor. Procesul ocupării ţării Canaanului trebuia să fie un proces gradat (Exod 23,29.30). În timpul procesului, ei urmau să mai aibă ocazii pentru dezvoltarea caracterului, iar credincioşia lor faţă de Dumnezeu trebuia să fie pusă la probă. Dacă Dumnezeu ar fi îndepărtat toate ispitirile imediat, n-ar mai fi putut avea loc nici o dezvoltare a caracterului.

Israel trebuia să se ocupe numai atâta teritoriu cât să corespundă nevoilor imediate. Planul era ideal. El avea să ocrotească pe Israel şi să-i dea teritoriul necesar şi, în acelaşi timp, i-ar fi păzit de asocierea directă cu păgânii şi ar fi lăsat un câmp misionar tocmai la uşa lor. Dar Israel n-a conlucrat cu Dumnezeu. Ei „n-au intrat” (Evrei 4,6).

Levitic 18:6 6. Să nu se apropie. Unul din principalele păcate ale antichităţii era imoralitatea, iar ţara Canaanului nu era scutită. Căsătoria era prea puţin preţuită şi femeile erau tratate ca nişte animale. Acest capitol prezintă un tablou adevărat al situaţiei care era printre păgâni (v.24-27), iar Dumnezeu avertizează pe Israel împotriva tuturor acestor obiceiuri. Faptul că Dumnezeu a găsit necesar să dea o astfel de avertizare, cu toate amănuntele ei, scoate în evidenţă pericolul de care trebuiau să se ferească.

La început, Dumnezeu a creat pe om şi pe femeie, stabilind condiţii ideale pentru fericirea şi confortulomului. Planul lui Dumnezeu ar fi păstrat căminul, naţiunea şi castitatea ambelor sexe. Căsătoria nu este necinstită, ea nu este păcătoasă, ceva care să fie evitat, cum ar vrea unii să ne facă să credem. Ea a fost întocmită chiar de Dumnezeu şi este onorabilă (Evrei 13,4). Ea este o întocmire divină tot atât cât este şi Sabatul şi, asemenea Sabatului, trebuie să fie păstrată în mare cinste. După cum Sabatul cere respect şi sfinţenie, tot aşa cere şi căsătoria. Amândouă pot fi profanate, sau amândouă pot fi o binecuvântare. Tema acestui capitol este respectul faţă de trup şi funcţiunile sale, şi respectul faţă de trupul altora.

Levitic 18:21 21. Lui Moloh. Ritualul obscur păgânesc descris prin expresia „adus jertfă lui Moloh” este amintit aicipentru prima oară. Alte declaraţii care se ocupă cu aceeaşi practică se află în Levitic 20,2-5; 2 Regi 23,10 şi Ieremia 32,35. „Milcom” din versetele 5 şi 33 din acelaşi capitol şi din 2 Regi 23,13.

Dar cine este Moloh? Generaţii de teologi au fost încurcaţi de acest cuvânt. Unii consideră că Moloh (molek) este zeul Mekal canaanit, despre care mărturisesc inscripţiile, şi că ultimele două consoane au ajuns să se schimbe între ele. Totuşi, mulţi comentatori dau următoarea interpretare: Cuvântul „Molah” (molek) areîn ebraică aceleaşi consoane ca şi cuvântul „rege” (melek). În ebraica veche se scriau numai consoanele, în

acest caz mlk. Introducerea de vocale diferite a dat naştere la un cuvânt diferit. De aceea, după părerea acestor comentatori, care reflectă vechea tradiţie iudaică, „Moloh” nu era numele unei zeităţi, ci indica spre oricare zeu, care putea fi numit „rege”, în acelaşi sens în care Dumnezeu era numit „rege” de către evrei (vezi Psalmi 5,2; 10,16; etc.). Ei au acceptat şi tradiţia iudaică că vechii evrei au rezervat titlul de melek, „rege”, pentru Dumnezeul cel adevărat şi au pronunţat grupa consonantică de litere, mlk, când era aplicată la zeii canaaniţi, cu vocalele, „o” şi „e”, aşa cum se află în cuvântul boscheth ”ruşine”, creând astfel cuvântul molek. Titlul acesta pentru un zeu păgân voia să însemne „rege-ruşine”, în contrast cu melek, adevăratul Rege al cerului şi al pământului. Această explicaţie a cuvântului „Moloh” a fost puternic susţinută în cercurile teologice.

În 1935, O. Eissfeldt a publicat descoperirile sale cu privire la anumite inscripţii punice ale Cartaginei din Africa de Nord din perioada de la 400-150 î.Hr. în care termenii „molk de oaie” şi „molk de bărbat” sunt folosite spre a descrie animale sau oameni pentru jertfă (Molk als Opferbegriff im Punischen und Hebraischen und das Ende des Gottes Moloch). Deoarece limba punică este strâns înrudită cu ebraica, Eissfeldt a explicat cuvântul ebraic molek ca însemnând „juruinţa” sau „făgăduinţă”. Astfel că textele biblice traduse obişnuit prin„să treacă prin foc în cinstea lui Moloh”, ar trebui redate „ca o juruinţă”, adică împlinirea unei făgăduinţe faţă de un zeu păgân.

Mulţi comentatori au închinat să accepte explicaţia lui Eissfeldt. Totuşi recentele săpături de la Mari, din Mesopotamia au furnizat texte în care G. Dossin a găsit un zeu numit Muluc, căruia i se aducea închinare în regiunea Eufratului Mijlociu în secolul al XVIII-lea d.Hr. (Revue d’Asszriologie, vol. 35 [1938] p. 178, n 1). Zeii Sevarfaim, Adramelec (atestat în inscripţiile din Mesopotamia ca Adad-milki) şi Anamelec, cărora li se jertfeau copii în foc (2 Regi 17,31) se pare că aveau o oarecare legătură cu zeul Muluc, după cum arată ultima parte a numelui lor.

În lumina acestei ultime dovezi, se pare că Moloh a fost un zeu păgân deosebit, unul căruia i se jertfeau copii arşi prin foc, astfel că traducerea veche „să treacă prin foc în cinstea lui Moloh” poate fi considerată că este corectă. Totuşi numele acestui zeu a fost aplicat mai târziu ca termen tehnic pentru jertfe de animale şi oameni, aşa cum rezultă din inscripţiile punice din Cartagina.

Levitic 18:24 24. Să nu vă spurcaţi. Neamurile din jurul lui Israel erau vinovate de toate păcatele enumerate aici, şi din cauza aceasta ele trebuiau să fie dezmoştenite. De aceea, Israel trebuia să evite o vinovăţie asemănătoare, sau să fie izgonit. Solia dată aici este o dovadă despre pericolul iminent care îi confrunta.

Levitic 18:28 28. Să nu vă verse. De la qo’ „a voma” (vezi Levitic 18,25; Iona 2,10). Israel deţinea titlul de proprietate asupra Ţării Făgăduinţei numai pe temeiul legământului. Când au călcat legământul, ei au pierdut dreptul de a rămâne în Canaan. Ei aveau să fie „smulşi din ţară” şi risipiţi (Deutronom 28,63.64). Sub simbolul unei „viţe de vie”, Isaia prezintă pe Israel „sădit” într-o „câmpie foarte mănoasă”. Dar via „a făcut struguri sălbatici”, Dumnezeu a hotărât să lase pustie întreaga ţară (Isaia 5,1-7).

Levitic 18:30 30. Eu sunt Domnul. Capitolul sfârşeşte aşa cum a început, cu această afirmaţie destinată să le aducă aminte de sfinţenia lui Dumnezeu şi al nivelului înalt pe care îl prezintă înaintea lor.

Comentariile lui Ellen G. White

5 PP 372

26,27 1T 280

Levitic 19:2 2. Fiţi sfinţi. Acesta este cuvântul cheie al cărţii Leviticul. În tot cuprinsul cărţii accentul este pus pe sfinţenie. Motivarea dată aici este aceea că Dumnezeu este sfânt.

Levitic 19:3 3. Pe mamă-sa şi pe tatăl său. Aici ordinea urmată de obicei în Biblie este inversată. Unii consideră aceasta ca un incident, cuvintele fiind oarecum transpuse. Dar, fără îndoială că Dumnezeu a intenţionat să fie în felul acesta. Cu nici un chip, acest fapt nu reduce din demnitatea tatălui, ci subliniază că mamele nu sunt uitate de Dumnezeu şi nu trebuie să fie uitate nici de om.

În prea mult cămine mamei nu se dă cinstea care i se cuvine. Poate că ea nu reuşeşte să ocupe locul care se cuvine şi să exercite influenţa pozitivă şi constructivă aşa cum ar trebui. Ea poate să-şi micşoreze autoritatea în mintea copilului, spunându-i că atunci când tatăl va veni acasă, îl va face să asculte. O mamă care în mod obişnuit se sustrage de la răspunderea ei ar face bine să studieze situaţia, să cauze cauza propriei greşeli şi să ia măsuri de îndreptare. Porunca spune: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Exod 20,12).

Să păzească sabatele Mele. Porunca a patra şi a cincia, numite aici, sunt cele două porunci pozitive ale legii. Amândouă întipăresc cinstire şi respect faţă de autoritate.

Eu sunt Domnul. Declaraţia aceasta este repetată în acest capitol (v.4, 10, 12, 14, 16, 18, 25, 28, 30, 31, 32, 34, 36, 37).

Levitic 19:4 4. Să nu vă întoarceţi spre idoli. Versetul patru indică spre porunca întâi şi a doua, dar mai ales spre a doua. Pentru a călca porunca aceasta nu trebuie să ne închinăm înaintea idolilor de lemn şi de piatră. Tot ce este onorat în locul lui Dumnezeu, sau preferat înaintea Lui, constituie un idol, chiar dacă ar fi vorba doar de o chestiune de imaginaţie.

Levitic 19:5 5. O jertfă de mulţumire. Aceasta repetă prin accentuare instrucţiunea dată în cap. 7,11-21. După cums-a observat în comentarea cap. 17,1-7, jertfele de mulţumire erau mai predispuse la abuz decât celelalte.

Levitic 19:9 9. Spicele rămase. Întotdeauna Dumnezeu S-a îngrijit în mod deosebit de cei săraci. Adesea sărăcia sedatorează lipsei de economie, prevedere, atenţie sau nepriceperii. Şi iarăşi, pot fi vremuri când ea este întâmplătoare, inevitabilă. Dar oricare ar fi cauza, Dumnezeu priveşte cu milă asupra tuturor celor ce sunt în nevoie şi porunceşte poporului Său să se îngrijească de ei după nevoile lor. Unii care sunt neînstare să lucrezeau nevoie de un dar permanent, pe care vor să-l folosească în mod înţelept. Alţii sunt în stare şi dispuşi să lucreze, iar lor trebuie să li se dea ocazie să lucreze. A culege spice nu este uşor şi uneori rezultatul este slab. Dar este de preferat să se ofere oamenilor cât mai mult de lucru, decât să li se dea un dar permanent. Este spre paguba respectului de sine ca un om să primească ceva pentru nimic, cu excepţia unei adevărate nevoi. Dând oamenilor de lucru se realizează mai multe atât pentru cel ce dă, cât şi pentru cel ce primeşte. Dătătorului îi ajută să-şi dezvolte un spirit de generozitate şi adesea îl pune în situaţia de a-I ajuta lui Dumnezeu să răspundă la rugăciune. Şi primitorul este ajutat, deoarece îl face să-I mulţumească lui Dumnezeu şi să-i aprecieze pe cei care i-au oferit o ocazie să se ajute singur. Acest fapt tinde să se creeze spiritul de frăţietate.

Levitic 19:11 11. Să nu furaţi. Furtul şi înşelăciunea sunt păcate înrudite. Adesea, ultima este necesară pentru cea dintâi (vezi cap. 6,2). Sunt mai multe feluri de furt decât de minciună. Sunt multe cazuri între cele două şi probabil că acestea sunt cele mai obişnuite. Dumnezeu doreşte ca adevărul să fie înăuntrul omului (Psalmi 51,6) şi tot ce seamănă a şiretenie sau ipocrizie înaintea Lui este o urâciune (vezi Efeseni 4,14; 1 Timotei 4,2).

Levitic 19:12 12. Să nu juraţi strâmb pe numele Meu. Implicit aceasta îngăduie jurământul judecătoresc. Această poruncă nu are în vedere doar jurământul în instanţă, ci jurământul fals. Sperjurul este considerat ca fiind cea mai serioasă fărădelege, pentru că el strică dreptatea. Este o încălcare hotărâtă a poruncii a treia şi merită pedeapsă severă (Matei 5,33-37).

Levitic 19:13 13. Să nu asupreşti pe aproapele tău. Versetul 11 opreşte nedreptăţile prin vicleşug, prin violenţă, sau putere superioară. Unii trag concluzia că pentru că un lucru este legal, este îngăduit pentru un creştin. Un lucru poate fi legal, totuşi departe de a fi potrivit (1 Corinteni 6,12; 10,23). Tot aşa, legea unei ţări poate numi legale comportamente pe care Dumnezeu nu le aprobă. Dumnezeu nu încurajează portiţe de scăpare legale.

Plata. Plata trebuie să fie achitată imediat, după cum şi datoriile la termenul lor. A reţine leafa asupra căreia s-a căzut de acord, sau plata unei datorii îndreptăţite, sau a le amâna pe nedrept Îi displace lui Dumnezeu şi nu este cinstit (Deutronom 24,14.15). Cinstea curată cere ca o persoană să nu facă nici un fel dearanjamente, sau să nu accepte nici o obligaţie, numai dacă are toate motivele să creadă că se poate descărca de răspunderile sale cu privire la ele. Ba mai mult, a îngădui să treacă timpul stipulat pentru reglementarea obligaţiunii fără a face aranjamentele necesare este una din cele mai josnice incorectitudini şi arată că un astfelde om este iresponsabil şi nevrednic de încredere.

Levitic 19:14 14. Surd. Nu este îngăduit să vorbim de rău pe un surd, pentru că el nu poate să audă, nici să punem un buştean ca piedică pentru un orb, pentru că el nu poate vedea. A face aşa înseamnă a fi necinstit şi crud. Dumnezeu spune: „Blestemat să fie cel ce va face pe un orb să rătăcească pe drum” (Deutronom 27,18, compară cu Iov 29,16). Cei care au metehne fizice merită o consideraţie deosebită. Dar să nu profite de neajunsul lor.

Levitic 19:15 15. Să judeci. A avea în „vedere faţa omului” înseamnă „a face păcat” (Iacov 2,9). Pictorul, pe drept, a reprezentat dreptatea ca pe o femeie care ţine în mână o balanţă, cu ochii legaţi, ca să nu fie influenţată văzând cine sau ce este în faţa ei.

Levitic 19:16 16. Bârfeli. Adică, povestiri care să dea naştere la rău, pentru că sunt fie neadevărate, fie păgubitoare pentru persoana respectivă. Rabinii învăţau că există trei păcate care îndepărtează pe un om din lumea aceastaşi îl privează de fericirea din lumea viitoare – idolatria, incestul şi crima – dar că bârfeala este mai rea decât acestea prin faptul că ea ucide trei persoane deodată: pe calomniator, pe cel calomniat şi pe ascultător. Ea este mai periculoase decât o sabie cu două tăişuri.

Împotriva vieţii aproapelui tău. De preferat, „ridici împotriva vieţii aproapelui tău”, fie direct, fie prin martori falşi (vezi Daniel 8,25; 11,14; 1 Cronici 21,1). Iudeii interpretează aceasta ca însemnând că acela carevede pe cineva în pericol precum înec, jaf, sau fiare sălbatice, are datoria să-l ajute, sau dacă un om se întâmplă să fie martor la o crimă, sau nedreptate, este dator să meargă să-l scape pe cel prejudiciat fie prin asistenţă personal, fie prin depunerea de mărturie în instanţă.

Levitic 19:17 17. Să nu urăşti pe fratele tău. Este posibil a urî şi dispreţui o persoană fără a arăta pe faţă lucrul acesta. Totuşi, ura este păcat (1 Ioan 2,9-11). Acela care urăşte îşi face lui însuşi cel mai mare rău.

Să mustri pe aproapele tău. Hristos a spus: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l” (Luca 17,3; vezi şi Matei 18,15-17). Pavel zice: „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor” (1 Timotei 5,20); „mustră-i aspru” (Tit 1,13); „mustră cu deplină putere” (Tit 2,15). Ultimele trei declaraţii se referă la răspunderea slujbaşilor, dar sfatul lui Hristos din Matei 18,15-17 este aplicabil la toţi. Este tot atât de rău a nutri ură în inimă, cât şi a reţine mustrarea. Rabinii învaţă că aceia care nu dezaprobă pe cel vinovat sunt părtaşi la păcat, şi că ar fi mai bine pentru ei să se arunce într-un cuptor care arde.

Levitic 19:18 18. Să nu te răzbuni. Este o slăbiciune omenească să doreşti „a te răzbuna” pe cineva care ţi-a făcut rău, dar nu sprijină o astfel de procedare. Pavel zice: „Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Romani 12,19). A purta ură este fără nici un folos. Aceasta nu face bine nimănui, iar celui ce poartă ură îi face mult rău. Ura amărăşte buna dispoziţie şi dă naştere unei imagini

deformate asupra vieţii.

Să iubeşti pe aproapele tău. În această poruncă sunt cuprinse ultimele şase porunci (Matei 22,40). Hristos a zis: „Aţi auzit că s-a zis: ‘Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău’. Dar Eu vă spun: ‘Iubiţi pe vrăjmaşii voştri’” (Matei 5,43.44).

Chiar şi criticii admit că declaraţia „iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi” a fost o declaraţie neobişnuită pentru acea vreme a lumii. Astăzi există egoism, cum a fost întotdeauna, şi este încă puţină iubire pentru aproapele, când interesele cuiva sunt în conflict cu ale noastre. De obicei, fiecare trăieşte pentru sine. Dacă putem face un bine aproapelui nostru, fără să ne păgubim pe noi înşine, ne dăm aprobarea. În mare măsură, iubirea pentru aproapele nu este decât o probă de interes personal.

Levitic 19:19 19. Două feluri de seminţe. La început Dumnezeu a făcut specii diferite de animale şi plante. El n-a intenţionat să fie un amestec de diferite feluri spre confuzia tuturor. Regula contra amestecului de lână şi in nueste clarificată, nici nu este explicată în altă parte din Biblie. Scopul ei putea să fie acela de a imprima în minteprincipiul care se aplică la fiinţe. Ideea de a păstra diferitele „feluri” intacte, cum le-a creat Dumnezeu, este spre binele tuturor.

Levitic 19:20 20. Se va culca cu o femeie. Femeia roabă în acest caz este logodită cu un soţ, dar n-a fost încă răscumpărată. De aceea, ea nu este liberă, ci este considerată ca proprietate a aceluia căruia îi serveşte.

Să fie pedepsiţi. Literal „să se facă o anchetă” (RSV). Ebraicul biggoreth, tradus astfel, conţine ideea unei cercetări făcute cu scopul de a hotărî o pedeapsă corespunzătoare cu crima. Aplicarea de către KJV a luibiggoreth numai faţă de femeie nu este sprijinită de textul ebraic. Acesta se aplică în mod egal la amândoi.

Levitic 19:21 21. El să aducă. Ca adaos la oricare ar fi fost pedeapsa corespunzătoare dată de judecată, bărbatul trebuia să aducă jertfa lui pentru vină (vezi cap. 7,1). În primul caz, el îşi plătea datoria faţă de societate, în cazul al doilea el era împăcat cu Dumnezeu. De la femei nu se aştepta să aducă astfel de jertfe.

Levitic 19:23 23. Netăiate împrejur. Un pom fructifer nu era considerat matur decât la vârsta de patru ani. Până la vârsta aceasta, el era considerat ca „netăiat împrejur”. Adică fructele lui nu trebuiau să fie nici mâncate, nici aduse Domnului. În anul al patrulea, roadele lui trebuiau să fie „închinate Domnului, spre lauda Lui” şi de aceea dăruite Lui.

Levitic 19:26 26. Sânge. Unii traduc această poruncă, „Să nu mâncaţi nici o carne cu sânge în ea”. Sângele trebuia să fie scurs din orice animal junghiat pentru hrană. Până în ziua de azi, iudeii conştiincioşi respectă regula aceasta şi oriunde este posibil au propriile abatoare. În alte locuri, la anumite zile, preotul este prezent la tăierea animalelor pentru iudei spre a se asigura că ritualului sângelui este respectat. Despre astfel de carne se spune că este cuşer şi înseamnă că este „curată”. Creştinii de regulă dau puţină atenţie acestei porunci sanitare, uitând cu totul că la început Dumnezeu a îngăduit folosirea cărnii ca hrană numai cu condiţia aceasta(Geneza 9,4). Aceeaşi restricţie a fost prescrisă mai târziu şi pentru creştinii dintre neamuri (Fapte 15,20.29).

Să nu ghiciţi. Probabil acesta se referă la farmece şi descântece, care deşi nu erau imorale în sine, tindeau spre superstiţie şi idolatrie. Este de mirare să constaţi că astăzi mai sunt încă mulţi influenţaţi de credinţele superstiţioase. Chiar şi ziare cu reputaţie dau informaţii despre zile „norocoase” şi „nenorocoase”. Oamenii susţin că sunt în stare să prezică viitorul prin poziţia stelelor şi recomande ce trebuie sau ce nu trebuie să se facă în anumite zile. Cei ce spun norocul şi mediumurile pentru spirite înfloresc cu miile, iar milioane sunt înşelaţi de ei. Unii poartă farmece în buzunare, sau pe trup, bat în cuie potcoave de cai deasuprauşii, alţii „bat în lemn” ca să nu li se întâmple rău. Mulţi nu vor să înceapă sau să aducă la îndeplinire anumite sarcini în zilele de vineri. Numărul 13 este considerat a fi nenorocos. Unii consideră o pisică neagră de rău augur într-o călătorie şi văzând-o se întorc din drum pentru a-şi începe călătoria din nou. Unii refuză să

meargă sub o scară, iar alţii pretind a se vindeca de anumite boli prin aruncarea unui obiect în spatele lor, într-o noapte fără lună. În vechime, astfel de lucruri erau luate mult mai în serios decât sunt astăzi şi era pericolul ca Israel să cadă în magia popoarelor din jurul lor.

Levitic 19:27 27. Colţurile bărbii. Iudeii erau foarte mândri de bărbile lor, considerându-le semnul bărbăţiei şi demnităţii. S-a sugerat că o barbă „stricată” însemna că purtătorul ei era un adept al unui zeu păgân. Acea parte tăiată putea fi jertfită zeilor. Dumnezeu a interzis poporului Său să urmeze acest obicei. În contextul ei, (v.26-28) restricţia aceasta putea să însemne numai o măsură de siguranţă împotriva obiceiurilor păgâne. Aplicarea ei la obiceiul modern de a rade barba este cu totul nejustificată.

Levitic 19:28 28. Tăieturi în carne. Acestea erau făcute de diferitele popoare vechi în legătură cu ritualurile ceremoniale pentru morţi. Chiar şi astăzi unele popoare păgâne mai urmează astfel de practici. Într-un trib dinNoua Guinee se taie un deget la moartea unui membru al familiei.

Slove săpate. Acestea poate să se refere la tatuaj, un obicei care nu este imoral în sine, dar în mod sigur nedemn pentru poporul lui Dumnezeu, pentru că tinde să strice chipul Creatorului.

Levitic 19:29 29. Să nu-ţi necinsteşti fata. Acesta era un obicei comun printre popoarele din vechime, mai ales printre cei săraci, care adesea îşi vindeau fiicele şi uneori soţiile în robie şi prostituţie. Atunci femeile nu se bucurau de preţuire înaltă.

Levitic 19:30 30. Să păziţi Sabatele Mele. Respectul este cuprins în amândouă poruncile amintite aici. Sunt unii care păzesc Sabatul, dar nu arată respectul cuvenit faţă de Sanctuar. Alţii respectă Sanctuarul, dar nu Sabatul.Religia adevărată cheamă la respectarea amândoura, pentru că sunt sfinte.

Levitic 19:31 31. Duhurile morţilor. De la onoth, literal „burdufuri (de piele)” ca în Iov 32,19. Aceasta este prima folosire a cuvântului în Biblie. Folosirea cuvântului pentru a desemna spirite pare că se datorează însuşirii glasului lor nedistinct şi nenatural, aşa cum putea să fie produs prin vorbirea într-un „burduf”, sau alt recipient. Cuvântul tradus în Isaia 8,19 prin „murmur” înseamnă „a şopti”, „a vorbi încet”, „a bolborosi”. El mai înseamnă „a media (încet)”, ca şi când o persoană se adresează sieşi cu glas încet, care seamănă cu un oftat (Psalmi 143,6). Cuvântul tradus „tradiţie” este din şaphaph, un cuvânt care imită bolboroseala unui medium. În Isaia 29,4, şaphaph este redat prin „şoaptă” şi în Isaia 38,14 „croncăneală”. Septuaginta redă de obicei oboth ca eggastrimuthoi „ventrilogi” însemnând proiectarea glasului spre stomac în tonuri joase şi guturale. Ventrilogismul avea să se potrivească uşor la scopurile magice.

Oboth este feminin, sugerând că spiritele erau de obicei femei. Despre un medium se spunea că „are” un „duh familiar”. Ea nu era posedată de un „duh familiar”, ci avea „duhul”. O traducere literală a textului din1 Samuel 28,7 ar fi „o femeie, stăpâna unui spirit familiar”. Folosit ca substantiv a cuvântului englezesc „familiar” înseamnă „un intim”, „un însoţitor”. „Spirit familiar” poate, deci, potrivit să fie ”spirit intim”, sau poate „însoţitor intim”, adică cineva care a însoţit cu mediumul, poate fi chemat de „stăpâna” lui şi i se poate spune ce să facă. Posesorul, sau „stăpâna” lui, ob, de obicei se apleacă în timp ce vorbeşte ca medium şi conform cu Isaia 29,4 vorbeşte ca „din pământ”. Aceasta poate să explice faptul că atunci când Saul a consultat vrăjitoarea din Endor, ea a văzut „o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ” (1 Samuel 28,13),şi lămureşte de ce Saul „s-a plecat cu faţa la pământ” (v.14) pentru a conversa, cum credea el, cu Samuel (v.15-19).

„Terafimii” din Vechiul Testament (vezi comentariul pentru Geneza 31,19) se pare că, cel puţin pe acea vreme, au fost folosiţi de mediumuri ca „suport” pentru pretinsa comunicare cu morţii, adesea cu ajutorul ventrilogismului. În Zaharia 10,2 este spus „căci terafimii vorbesc nimicuri” (RSV) când sunt întrebaţi. În cel puţin un caz, cuvântul „terafimi” se referă la un chip atât de asemănător cu o fiinţă omenească, încât acesta a înşelat solii trimişi de Saul, făcându-i să creadă că în pat era culcat chiar David (1

Samuel 19,12-17). Un ventrilog putea să simuleze uşor o conversaţie cu un chip, într-un fel destul de real, pentru a convinge sufletele superstiţioase că vorbeau duhurile celor morţi. Ar fi numai firesc ca diavolul să controleze cuvintele duhului medium în armonie cu propriile scopuri.

Levitic 19:32 32. Perilor albi. Porunca aceasta extinde porunca a cincia. Respectul este o virtute fundamentală. Lipsa de respect şi de cugetare serioasă au fost întotdeauna păcate copleşitoare. Acesta este timpul tineretului. Ei sunt într-adevăr speranţa lumii şi a bisericii. Dar aceasta nu înseamnă a da la o parte bărbaţii în vârstă şi cu experienţă, nici să fie dispreţuit sfatul lor.

Să te temi de dumnezeul tău. Porunca aceasta este întotdeauna un adevăr prezent. Biserica zilelor noastre este sfătuită: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă” (Apocalipsa 14,7).

Levitic 19:33 33. Un străin. Străinii din vechime, în general, erau priviţi cu suspiciune. De ce şi-a părăsit străinul căminul? N-a făcut cumva vreo crimă? Era el vreun fugar din faţa justiţiei? Era un rob fugit? Se ridică întrebări fireşti, când puţini se aventurează departe de dealurile şi văile strămoşilor lor. Străinul era în defensivă, dar poporul lui Dumnezeu nu trebuia să-l asuprească.

Levitic 19:34 34. Băştinaş din mijlocul vostru. Nu era de ajuns ca străinul să nu fie lăsat singur, nici să fi necăjit, sauchinuit. Ei trebuiau să-l trateze cu aceeaşi consideraţie pe care o arătau unii faţă de alţii. Hristos a enunţat aceeaşi regulă când a fost pe pământ. De fapt, El a citat tocmai din acest capitol al Leviticului, când a zis: „Săiubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22,39; Levitic 19,18).

Pentru ca cineva să nu tragă concluzia că prin „aproapele” Hristos a înţeles un iudeu, El a spus pilda samariteanului milos. Orice om în nevoie este aproapele nostru (Luca 10,30-37).

Aţi fost străini. Este bine pentru noi să ne amintim că în trecut au fost vremuri când eram printre străini şi aveam nevoie de o mână de ajutor, sau de un cuvânt de îmbărbătare. Aceasta ne face mai amabili cu cei care au nevoie de ajutorul şi îmbărbătarea noastră.

Levitic 19:35 35. Să nu faceţi nedreptate. Dumnezeu porunceşte cinste strictă în măsurile de lungime, greutate şi cantitate. În orice schimb trebuie să se observe dreptate strictă. Hristos spune: „Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6,38).

Comentariile lui Ellen G. White

9 MH 186

9,10 AA 337; Ed 44; PP 531

11 4T 336, 350

13 5T 350

13-15 3T 517

14 3T 519

17 DA 441; MB 87; 1T 214; 4T 513; 7T 260

18 COL 261, 381; PP 136, 305, 373, 424

30 ML 286; MYP 265; 5T 491

31 GC 556; PP 689

32 AH 363; Ed 244; LS 275; ML 279

33,34 PP 507

34 DA 500

35,36 MH 188

Levitic 20:1 1. Domnul a vorbit. Cele mai multe dintre încălcările amintite în acest capitol au fost înfăţişate în capitolele 18 şi 19. Apelul către popor a fost făcut pe plan curat spiritual, un apel la simţul lor de dreptate. Aici încălcările sunt considerate crime contra statului şi mai ales ele erau pasibile de pedeapsă. În general, pedeapsa era moartea.

Levitic 20:2 2. Lui Moloh. Aceasta nu era o simplă consacrare a copilului lui Moloh, ci era o jertfire adevărată prin foc, în care copilul era ars de viu (Psalmi 106,37.38; Isaia 57,5; Ieremia 7,31; 19,5; Ezechiel 16,21; 23,39). Cât priveşte discuţia asupra cuvântului „Moloh”, vezi comentariul pentru capitolul 18,21.

Levitic 20:5 5. Îl voi nimici. Literal „doborî”, „despica”, „risipi”, „nimici”. Dumnezeu a hotărât că aceia care îşi jertfesc copiii lor lui Moloh să fie executaţi, de obicei prin omorâre cu pietre. Dacă poporul nu lua măsuri, ci trecea cu vederea crima, Dumnezeu urma să ia cazul în propriile mâini spre a-l „nimici din mijlocul poporului împreună cu toţi cei ce curvesc cu el”. În cele mai multe cazuri, nu este clar în ceea ce priveşte mijloacele princare erau nimiciţi păcătoşii (vezi comentariul pentru Geneza 17,14; Exod 12,15). Aici acestea pot să însemne numai moartea.

Levitic 20:6 6. Cheamă morţii. Cei care căutau pe orice cale să ia contact cu duhurile sau să comunice cu morţii erau pedepsiţi de asemenea (v.27). Deoarece pedeapsa cu moartea nu este amintită în versetul 6, se presupune că în unele cazuri aceasta era lăsată la hotărârea judecătorilor, după gravitatea abaterii. Conform cu versetul 27, pedeapsa obişnuită era moartea. Cât priveşte înţelesul termenului, vezi explicaţiile de la capitolul 19,31.

Levitic 20:7 7. Voi să vă sfinţiţi. Aşa cum s-a observat mai înainte, aceasta este nota dominantă a Leviticului şi unape care Dumnezeu dorea ca poporul Său să o aibă mereu în minte. Motivul dat este simplu: „Eu sunt DomnulDumnezeul vostru”.

Levitic 20:8 8. Să păziţi legile Mele. Versetul 7 întipăreşte sfinţenia. Imediat urmează porunca: „Să păziţi legile Mele” şi apoi cuvintele: „Eu Sunt Domnul care vă sfinţesc”. Aici sunt unite sfinţenia şi păzirea legilor lui Dumnezeu. Cum şi trebuiau să fie în viaţa reală. Pretenţia că sfinţirea poate fi dobândită fără ascultarea de voia lui Dumnezeu este o pretenţie falsă.

Levitic 20:9 9. Blastămă pe tatăl său. Nu suntem informaţi ce anume se cuprindea în acest blestem care atrăgea pedeapsa cu moartea. Faptul că acest act nu este definit înseamnă că includea orice fel de lipsă de respect.

Moartea pare o pedeapsă severă doar pentru blestemul cuiva. Ce mare răspundere punea aceasta asupra părinţilor pentru a-l creşte în aşa fel pe copil, încât acesta să aibă respect pentru autoritate. Despre această pedeapsă ni se aduce aminte când vedem părinţii care se supun cu blândeţe abuzului unui copil care într-un acces de mânie nu numai că refuză să asculte, ţipă, bate din picior, se revoltă şi chiar bate pe tată şi pe

mamă. Astfel de părinţi pot să regrete prea târziu că nu s-au ocupat de copil la timp, ci i-au permis să treacă peste ce era oprit. Regretul cel mai mare are să vină o dată cu înţelegerea că, dacă ar fi lucrat înţelept şi prompt, băiatul ar fi putut să fie salvat pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Levitic 20:10 10. Preacurveşte. Versetele 10-21 nu constituie o lectură plăcută. Nici nu au fost scrise cu scopul acesta. Lucrurile amintite sunt lucruri ruşinoase, lucruri rele. De aceea, pedeapsa este în general moartea.

Levitic 20:20 20. Fără copii. Pedeapsa aceasta astăzi poate să nu pară drastică, dar în vremurile vechi ea însemna mult. A muri fără copii însemna a nu avea parte în nădejdea lui Israel, a fi practic în afara legământului.

Levitic 20:23 23. Obiceiurile neamurilor. Dumnezeu a dorit ca poporul Său să fie despărţit de cei din jurul lor, în obiceiuri, îmbrăcăminte, moralitate, chiar şi în mâncarea lor. Idealul lui Dumnezeu pentru poporul Său este o despărţire completă de lume.

Levitic 20:25 25. Să faceţi deosebire. Vezi comentariul pentru capitolul 11.

Levitic 20:26 26. Pus de-o parte. Literal „despărţiţi”. Acelaşi cuvânt ebraic apare în Geneza 1,4.6.7.14; Exod 26,33; Isaia 59,2; etc. El este tradus în Levitic 20,24 ca „pus de-o parte” şi în versetul 25 ca „deosebire”. Israel trebuia să fie deosebit de toate celelalte naţiuni nu numai în felul de închinare, ci şi în idealurile, obiectivele, viaţa socială şi modul de recreare, dietă şi îmbrăcăminte. Dumnezeu a „despărţit” pe poporul Său de toate celelalte neamuri nu numai pentru a-i face deosebiţi de toţi ceilalţi, ci pentru ca ei să reprezinte în orice obicei al vieţii propria Lui desăvârşire de caracter. În felul acesta, chiar şi popoarele păgâne aveau să recunoască superioritatea legilor lui Dumnezeu. (Deutronom 4,6-9)

Comentariile lui Ellen G. White

2,3 5T 320

6 GC 556 şi PP 685.

7 5T 743

7-8 CH 66, 68, 83 şi ML 250

23-25 MH 280

26 GC 556

Levitic 21:1 1. Preoţilor. Solia din capitolul 21 este pentru preoţi şi familiile lor. Ei trebuiau să se ferească de oricefel de pângărire. Celor din popor le era îngăduit să facă unele lucruri care le erau interzise preoţilor. În schimb, preoţilor de rând le erau permise libertăţi mai multe decât marelui preot. Exista o scară gradată de purtare, care devenea mai strictă după rangul persoanei. Regulile care se aplicau capului familiei se aplicau în unele cazuri şi familiilor lor, cu efectul că purtarea rea a unuia dintre fiii sau fiice se reflecta asupra tatălui.

Levitic 21:2 2. Afară de rudele lui. Un trup mort fie al unui sfânt sau păcătos era considerat ca necurat, iar un preot care se atingea de el devenea necurat şi prin urmare nu putea sluji la sanctuar. Erau şi excepţii în cazul rudelor apropiate precum tată sau mamă, fiu sau fiică, frate sau soră.

Levitic 21:4

4. Fruntaş. Literal „un soţ” (Exod 21,22) sau un bărbat căsătorit (Exod 21,3). Probabil că este folosit aici în sensul ultim, însemnând că el nu se poate pângări pentru rudele lui. Preotul nu putea să urmeze obiceiulcomun de jelire a morţilor, ci trebuia să-şi păstreze întotdeauna demnitatea slujbei preoţeşti.

Levitic 21:6 6. Să fie sfinţi. Deşi Dumnezeu nu are două măsuri de purtare pentru poporul Său, El aşteaptă ca slujbaşii Lui să dea bisericii un exemplu de trăire sfântă. Lucrarea lui Dumnezeu cere întotdeauna de la un om tot ce are mai bun. În acest capitol sunt trei lucruri care sunt accentuate drept calificări pentru preoţie.

1. Condiţia fizică. Dumnezeu cere ca să fie servit numai de oamenii cu o bună condiţie fizică, fără cusur fizic şi în posesia tuturor puterilor naturale ale trupului. Desăvârşirea fizică era simbolul desăvârşirii de caracter spre care toţi trebuiau să tindă.

2. Oamenii sfinţiţi. Viaţa lor trebuia să fie fără reproş, familiile lor la fel. O biserică poate fi judecată uşor după viaţa membrilor ei. Poate o dovadă mai exactă este nivelul de sfinţenie realizat în viaţa slujbaşului.

3. Oameni consacraţi. Preoţilor din vechime nu le era îngăduit să lase ca vreun lucru să împiedice cu ceva slujirea lor faţă de Dumnezeu. Marele preot nu trebuia să jelească pierderea unei persoane dragi, nici chiar să ia parte la înmormântarea lor (vezi versetele 10 şi 11). Nimic şi de nici un fel nu trebuia să împiedice lucrarea lui Dumnezeu.

Levitic 21:9 9. Fata unui preot. Dacă păcătuia o fată din popor, pedeapsa ei trebuia să fie după gravitatea abaterii. Dacă fata unui preot era imorală, exista numai o pedeapsă, moartea prin foc.

Levitic 21:10 10. Marele preot. Deşi regulile erau stricte pentru un preot, ele erau şi mai stricte pentru marele preot.Dintre toţi preoţii, numai el a fost uns pe cap cu untdelemn, el a fost consacrat să îmbrace hainele aurii. El nu trebuia să-şi descopere capul pentru că acest act făcea necesară îndepărtarea plăcii de aur pe care era inscripţia „Sfinţenie Domnului”. El nu trebuia să-şi sfâşie hainele, cum era obiceiul când cineva era foarte întristat. El nu trebuia să se atingă de un trup mort, nici chiar de al tatălui său, sau al mamei sale. Cuvintele luiHristos către un candidat la ucenicie par să reflecte acest ideal (Matei 8,22). Dacă marele preot ar fi făcut aşa,ar fi devenit necurat şi astfel s-ar fi făcut incapabil pentru îndeplinirea îndatoririlor sfintei sale slujbe.

Levitic 21:12 12. Să nu iasă din sfântul locaş. Preoţii de rând slujeau fiecare numai pentru un timp scurt în fiecare an, marele preot era în slujire continuă. El trebuia să fie disponibil în orice timp şi nu putea pleca în călătorie. Un preot putea sluji în locul celuilalt în caz de forţă majoră, dar nimeni nu putea sluji în locul marelui preot, cu toate că în vremurile de mai târziu el a avut un înlocuitor.

Levitic 21:13 13. Fecioară. Marele preot trebuia să ia în căsătorie o fecioară. El nu avea voie să se căsătorească cu o văduvă, asemenea preotului de rând, şi desigur nu putea să ia în căsătorie o femeie cu reputaţie proastă.

Levitic 21:15 15. Necinstească sămânţa. Copiii din oricare din legăturile amintite în versetul 14 aveau să fie descalificaţi să urmeze tatălui lor în slujbă, după cum el însuşi urma să fie descalificat prin călcarea interdicţiei cu privire la o astfel de căsătorie. Aceste reguli au fost date pentru a păstra preoţia ca un ordin sfânt. Preoţii trebuiau să fie sfinţi în toate privinţele, ca să merite respectul poporului.

Levitic 21:17 17. O meteahnă. După cum jertfele aduse trebuiau să fie desăvârşite şi fără cusur, tot aşa trebuiau să fie şi preoţii care slujeau la altar. Cei care aveau metehne aveau posibilitatea să slujească la lucrări mai mici, dar niciodată nu trebuiau să se urce la altar (versetul 21). Ei puteau fi îngrijitori ai dulapurilor cu haine ale preoţilor. Puteau să adune şi să examineze lemnele folosite, dar nu puteau face focul, sau să ducă cenuşa. Puteau să cerceteze pe leproşi, să fie uşieri şi să ţină curtea în regulă. Dar nu puteau să îndeplinească nici o

funcţiune strict preoţească. (versetul 23). Ei nu erau lipsiţi de venitul preoţesc şi puteau mânca din jertfele date preoţilor, atât din cele sfinte, cât şi din cele prea sfinte (versetul 22). Jertfele pentru păcat, pentru vină şi de mâncare erau „prea sfinte”, precum şi pâinea punerii înainte (capitolul 2,3.10; 6,17.25.29; 7,1.6; 10,12.17).Jertfa de ridicare şi jertfa de legănat, primele roade, pârga şi lucrurile închinate erau „sfinte”.

Levitic 21:18 18. Cu nasul cârn. Adică „o faţă mutilată”. (RSV)

Mădular mai lung. Literal, „orice este alungit”, „având un mădular prea lung”. Tot ce era în legătură cu închinarea la Dumnezeu trebuia să fie desăvârşit.

Levitic 22:2 2. Să se ferească. Tot ce slujea la Cortul Întâlnirii trebuia să fie cu totul curat, ceremonial sau altfel. Dacă vreun preot devenea necurat, trebuia să evite cu grijă să se atingă de vreunul din lucrurile sfinte şi nici măcar să nu se apropie de ele. Acestea cuprindeau tot ce aparţinea de slujba de la sanctuar precum: altarele, cu toate uneltele lor şi jertfele aduse preoţilor de popor. Dacă vreunul făcea aşa, era nimicit dinaintea Domnului, adică de la slujba Cortului Întâlnirii.

Levitic 22:4 4. Lepră. Cele mai multe din pângăririle care puteau să vină asupra unui preot aveau să fie numai de natură vremelnică şi excluderea de la sanctuar avea să dureze numai până seara. Totuşi, cei care contractau lepra, sau care aveau o rană deschisă erau excluşi până erau declaraţi din nou curaţi, oricât de lungă ar fi putut fi perioada de timp. În timpul despărţirii lor, ei erau întreţinuţi ca şi ceilalţi preoţi, dar nu puteau mânca din lucrurile jertfite, pentru că aceasta ar fi inclus purtarea păcatului.

Levitic 22:5 5. De o târâtoare. Dumnezeu a poruncit ca tot ce slujea la sanctuar să fie absolut curat. Dacă un preotavea să atingă o târâtoare, sau o altă persoană care nu era curată, el trebuia să se spele şi nu îi era îngăduit să slujească până în ziua următoare.

Levitic 22:7 7. După asfinţitul soarelui. Apusul soarelui încheia ziua. La timpul acesta se încheiau uşile Cortului Întâlnirii şi în acea zi nu se mai slujea. De aceea, când preotul era necurat până seara, el nu putea sluji până în ziua următoare.

Levitic 22:9 9. Ca să nu îşi ia pedeapsa. În tot timpul, preoţii trebuiau să se abţină de la mâncarea lucrurilor necurate, care fuseseră sfâşiate, sau care muriseră de la sine. Oricine făcea aşa ceva cu ştiinţă avea „să moară”.

Levitic 22:10 10. Lucrurile sfinte. Adică, hrana zilnică a preotului şi a familiei lui, care venea în cea mai mare parte din jertfele poporului. Robii evrei şi familiile lor erau consideraţi ca aparţinând familiei şi de aceea puteau să mănânce din „lucrurile sfinte”. O fiică măritată care locuia cu bărbatul ei era considerată ca aparţinând altei familii şi de aceea nu putea să mănânce din ele.

Levitic 22:14 14. Fără să bage de seamă. Dacă un om care nu era îndreptăţit să mănânce din lucrurile sfinte făcea acest lucru fără să îşi dea seama, prin aceasta păcătuia faţă de „lucrurile închinate Domnului” şi i se aplica regula din capitolul 5,15.16. Un preot trebuia să fie întotdeauna cu băgare de seamă spre a evita încălcarea acestei reguli. Se putea, de exemplu, ca o fiică să-i viziteze pe părinţii ei acasă şi să i se dea o porţie de mâncare pe care să o ia acasă. Dacă aceasta era „sfântă”, ea nu avea drept la ea. Un vizitator putea să fie invitat să mănânce cu familia preotului. Se putea să fie incomod să se gătească o mâncare deosebită numai pentru vizitator care trebuia să aleagă ce era îngăduit să mănânce. Dacă el sau gazda făcea o greşeală, aceastaar fi constituit un păcat.

Levitic 22:18 18. Străinii. Adică, un individ nenaturalizat care locuia printre evrei. Un străin putea să aducă o jertfă,dar nu se putea apropia un altar asemenea unui israelit. Preotul primea jertfa şi o sacrifica pentru el. O astfel de jertfă avea să fie inevitabil o jertfă de bună-voie, faţă de care desigur se aplica regula din capitolul 1,3.

Levitic 22:21 21. Jertfă de mulţumire. O făgăduinţă de a înfăţişa Domnului un animal constituia şi o juruinţă. Un animal inferior nu era primit. El trebuia să fie desăvârşit din toate punctele de vedere. Aceasta se aplica atât laisraelit, cât şi la străin.

Levitic 22:23 23. Dar de bunăvoie. Totuşi, dacă acesta era un dar de bunăvoie şi nu o juruinţă, aducătorul putea să ofere chiar şi un animal care avea ceva „în plus”, sau îi lipsea o parte. Astfel de daruri erau folosite adesea pentru săraci. Putea să fie un corn frânt, sau putea să aibă un defect la picior, sau o cicatrice pe piele. Nici unadin acestea nu o făcea nepotrivită pentru hrană.

Levitic 22:24 24. Boaşele frânte. Aceasta se referă la animale rănite întâmplător. Se pare că mutilarea deliberată a animalelor era oprită.

Levitic 22:25 25. Mâncare Dumnezeului vostru. Adică, jertfele aduse de popor, de care erau dependenţi preoţii pentru traiul lor.

Levitic 22:27 27. Şapte zile cu mamă-sa. Un animal nou născut nu era primit imediat ca jertfă (vezi comentariul pentru Exod 22,30). Pentru jertfă nu exista o limită superioară de vârstă, cu excepţia când se arăta în mod specific. Ghedeon a jertfit un viţel în vârstă de şapte ani (Judecători 6,25).

Levitic 22:28 28. Cu fătul lor. Nu ni se spune de ce nu putea să fie o vacă junghiată în aceeaşi zi cu fătul ei. Aceastăregulă pare să fie de aceeaşi natură ca aceea care oprea luarea din cuibul de pasăre a mamei şi a puiului ei (Deutronom 22,6). Poate că aceste precepte erau destinate să înveţe pe Israel bunătatea şi mila, chiar şi faţă de animalele necuvântătoare. Se mai putea ca riturile religioase păgâne să fi cerut astfel de practici, iar faptul acesta în sine ar putea produce o explicaţie potrivită pentru interdicţia dată aici (vezi comentariul pentru Exod23,19).

Principiul bunătăţii faţă de animale este bun şi astăzi. Să nu omorâm când nu este necesar, ci mai degrabă să simţim acea delicată şi grijulie purtare de grijă pe care Însuşi Creatorul o are pentru vieţuitoarele câmpului şi ale pădurii (Matei 10,29). Chiar şi copiii cei mici se simt nemulţumiţi când se aduce vătămare animalelor lor favorite. Să nu pierdem aprecierea sensibilă a copilăriei pentru bunătate. Cruzimea de orice fel se va dovedi revoltătoare. Fie ca medicii să fie cu băgare de seamă, să nu devină insensibili faţă de suferinţele altora. Fie ca slujbaşii să nu uite slăbiciunile omenirii şi nevoia de simpatie mai mult decât de mustrare

Levitic 22:29 29. O jertfă de mulţumire. Versetele 29 şi 30 repetă instrucţiunile din capitolul 7,15.

Levitic 23:2 2. Sărbătorile Domnului. „Sărbătorile voastre” (Numeri 29,39) anuale sunt şase la număr: 1) Paştele (Numeri 28,16); 2) Sărbătoarea Azimelor (Numeri 28,17); 3) „sărbătoarea secerişului”, „sărbătoarea săptămânilor” (primele roade) sau Cincizecimea (Exod 23,16; 34,22; Numeri 28,26; Fapte 2,1); 4) sărbătoarea trâmbiţelor (Numeri 29,1); 5) Ziua Ispăşirii (Numeri 29,7); 6) „sărbătoarea strângerii”, „sărbătoarea corturilor” (Exod 23,16; Levitic 23,34; Numeri 29,12).

La aceste şase sărbători sunt adăugate şapte zile de „adunare sfântă”; prima şi ultima zi a Sărbătorii Azimelor (Numeri 28,18.25); ziua primelor roade (Numeri 28,26); Sărbătoarea Trâmbiţelor (Numeri 29,1);

Ziua Ispăşirii (Numeri 29,7); prima şi ultima zi a Sărbătorii Corturilor (Levitic 23,35.36).

Cuvântul din capitolul acesta tradus „sărbătoare” vine fie de la unul sau altul din cele două cuvinte ebraice: 1) Mo’ed, o adunare hotărâtă (folosit, de exemplu în Levitic 23,2.4.37; Numeri 29,39); 2) Chag, o serbare (folosit, de exemplu în Levitic 23,6.34.39.41; Numeri 28,17; 29,12). Uneori cele două cuvinte sunt folosite unul în locul celuilalt, cu toate că primul mo’ed accentuează timpul sărbătorii (Numeri 29,39); chag, caracterul sărbătorii. Chag este derivat dintr-un verb care are unul din sensurile lui posibile „a face pelerinaj”, „a face o călătorie cu obiectul închinării”. Cuvântul arab înrudit haj descrie pelerinajul sacru musulman la Mecca. În lista „sărbătorilor” anuale, chag este semnificativ folosit numai la trei: 1) Sărbătoarea Azimelor; 2) Sărbătoarea primelor roade; 3) Sărbătoarea Corturilor. „De trei ori pe an să prăznuiţi sărbători (chag) în cinstea Mea” (Exod 23,14). Spre a prăznui aceste sărbători toţi bărbaţii trebuiau „să se înfăţişeze înaintea Domnului, în locul pe care îl va alege El” (Deutronom 16,16). Ei trebuiau să „facă un pelerinaj”.

De aceea nu există contradicţie între afirmaţia din Exod, că izraeliţii trebuiau să „prăznuiască sărbători” „de trei ori pe an” (Exod 23,14) şi lista din Levitic despre şase sărbători anuale (vezi şi Numeri 28,29). Fiecare dintre aceste şase sărbători este descrisă ca un mo’ed, dar trei din ele mai sunt desemnate şi cachag. Cu alte cuvinte, erau şase mo’ed, dar numai trei chag. Enciclopedia Biblică Standard Internaţională le prezintă pe acestea trei ca „sărbători-pelerinaj”.

Cu toate că Paştele poate fi pe drept numărat ca o „adunare hotărâtă”, un mo’ed, el mai poate fi considerat şi ca parte a Sărbătorii Azimelor. Mielul pascal era junghiat în ziua a paisprezecea a lunii întâi şi mâncat în aceeaşi seară, la începutul zilei a cincisprezecea, prima zi a Sărbătorii Azimelor. Paştele şi Sărbătoarea Azimelor erau în realitate două părţi ale unui întreg şi aşa erau considerate uneori (vezi Ezechiel 45,21). Având în vedere aceste lucru, am putea vorbi de cinci, mai degrabă decât de şase sărbători anuale.

Levitic 23:3 3. Sabatul, ziua de odihnă. Literal, „păzirea unui Sabat al Sabatului”. Traducerea noastră omite să redea forţa deplină a originalului ebraic, care este în mod variat tradus un „Sabat de adâncă odihnă”, „Sabat de odihnă totală”, „Sabat desăvârşit”, „Sabat de odihnă solemnă”.

Sabatul este deosebit de toate celelalte sărbători şi adunări sfinte (vezi versetele 37 şi 38) prin aceea că îşi are origine la creaţiunea (Geneza 2,1-3), în timp ce sărbătorile anuale şi „Sabatele” îşi aveau originea la naţiunea iudaică. Sabatul zilei a şaptea „a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27) şi de aceea este obligatoriu pentru toţi oamenii pentru vecie; sărbătorile anuale erau făcute pentru iudei şi au încetat a mai fi obligatorii când tipul s-a întâlnit cu antitipul la moartea lui Hristos (Coloseni 2,16.17). Sabatul zilei a şaptea este cuprins în Legea lui Dumnezeu, cele Zece Porunci, Constituţia Lui pentru lume. Pentru că el a fost făcut înainte de venirea păcatului, va rămâne şi după ce păcatul nu va mai fi (Isaia 66,22.23). Pe de altă parte, sărbătorile anuale iudaice erau numai vremelnice, locale, cu aplicaţie ceremonială, potrivite pentru condiţiile din Palestinaşi nu puteau fi aplicate pe plan mondial.

În felul acesta, Sărbătoarea Primelor Roade (a recoltei de iarnă-vară), ţinută primăvara târziu, în mai, nu putea fi respectată în emisfera sudică decât cu şase luni mai târziu. Tot aşa, n-ar fi fost posibil pentru oamenii din toate ţările să respecte Sărbătoarea Corturilor toamna. Iudeii au descoperit că nu este posibil nici chiar pentru ei să păzească Ziua Ispăşirii aşa cum era poruncită de Dumnezeu, decât în legătură cu Templul. Paştele putea fi păzit cum trebuie în anticiparea venirii unui Răscumpărător, dar nu după venirea Lui. Toate sărbătorile acestea au slujit scopului lor, fiind adaptate nevoile iudeilor în timp ce locuiau în Palestina, înainte de venirea lui Mesia. Ele au încetat, dar Sabatul zilei a şaptea rămâne.

Pentru a asigura că Sabatul nu trebuia să fie considerat o instituţie iudaică, şi deci care a încetat o datăcu naţiunea iudaică, Hristos a declarat în mod accentuat: „Sabatul a fost făcut pentru om” (Marcu 2,27). El a adăugat: „De aceea Fiul Omului este Domn şi al Sabatului” (versetul 28). El îi aparţine Lui. El este „Domnul”lui. Nimeni să nu-l falsifice pentru că nu are nici un drept să facă aşa ceva. El este „ziua Mea cea sfântă”, zice Dumnezeu (Isaia 58,13).

Sabatul Domnului. „Acesta este Sabatul Domnului” şi arată dreptul de proprietate. Dacă Dumnezeu ar fi vorbit despre prima zi a săptămânii ca fiind „ziua Mea cea sfântă” sau „Sabatul Domnului”, astăzi nimeni

n-ar fi în îndoială ce a înţeles El prin aceasta. În schimb, El foloseşte exact aceleaşi expresii cu privire la ziua aşaptea. Aceasta este ziua Lui.

Levitic 23:5 5. Paştele Domnului. Paştele n-a fost instituit decât la eliberarea lui Israel din Egipt (Exod 12,14.27). El comemora puterea mântuitoare a lui Dumnezeu exercitată în favoarea lor cu acea ocazie istorică şi de aceea pentru ei era „Paştele Domnului”. În contrast izbitor, „Sabatul Domnului” a devenit ca atare când, la încheierea săptămânii de creaţiune, Însuşi Dumnezeu S-a odihnit în această zi şi a pus-o deoparte pentru binele şi folosul omenirii (Geneza 2,1-3; Exod 20,8-11; Marcu 2,27.28). Toţi oamenii îşi datorează existenţa puterii creatoare a lui Dumnezeu şi de aceea au obligaţia faţă de El de a păzi întotdeauna ca sfântă ziua de odihnă lăsată de El.

După cum s-a spus, Paştele a fost instituit în amintirea eliberării lui Israel din robia egipteană. În ziua a zecea a lunii întâi era ales un miel pentru fiecare familie „după numărul sufletelor” sau, dacă familia era mică, se puteau uni două sau mai multe familii pentru o jertfă. Mielul era păstrat până în ziua a paisprezecea, când era junghiat după-amiază, târziu, iar sângele lui era stropit pe uşiorii uşii (vezi comentariul pentru Exod 12,1-10). În aceeaşi seară, carnea era mâncată nu fiartă ca de obicei, ci friptă. Se putea folosi numai pâine nedospită, cu ierburi amare (versetul 8). În anii de mai târziu, aceste ritual a suferit modificări, dar în principiua rămas acelaşi.

Jertfa de Paşti este deosebită, fiind numită „jertfa Mea” (Exod 23,18; 34,25). Paştele comemora plecarea lui Israel din Egipt, dar mai arăta şi spre „Hristos, Paştele nostru”, care a trebuit să fie „jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5,7). În multe privinţe, Paştele a prefigurat potrivit răstignirea. La răstignire nu a fost zdrobit nici un os al lui Hristos (Ioan 19,36); nici un os al mielului pascal nu era voie să fie zdrobit (Exod 12,46; Numeri 9,12). Mielul pascal a fost junghiat în ziua a paisprezecea a lui Abib şi mâncat în aceeaşi seară (Exod 12,6-10); Hristos a murit în timpul Paştelui (Ioan 19,14). Stropirea sângelui însemna „o trecere pe deasupra” din îndurare, o eliberare de la moarte (Exod 12,13), tot aşa prin sângele lui Hristos a avut loc o trecere cu vederea a păcatelor comise şi mărturisite (Romani 3,25). Jertfa de Paşte era un miel (Exod 12,3), tot aşa Hristos era „Mielul lui Dumnezeu” (Ioan 1,29). Mielul trebuia să fie fără cusur (Exod 12,5), Hristos a fost fără cusur (1 Petru 1,19). Carnea mielului trebuia să fie mâncată (Exod 12,7), în acelaşi fel, noi trebuie săavem părtăşie cu trupul Lui (Ioan 6,51).

Paştele şi Sărbătoare Azimelor sunt pline de adevăr evanghelic. În junghierea mielului era luată măsura salvării întâiului născut. Dar moartea mielului nu era suficientă spre a asigura salvarea, ci sângele trebuia să fie stropit pe uşiorii uşii.

Paştele este simbolul morţii lui Hristos (1 Corinteni 5,7). Pe cruce, El a luat măsuri ca fiecare să fie mântuit. Dar crucea în şi de la sine însăşi nu mântuieşte pe nimeni. Ea doar face ca mântuirea să fie disponibilă (vezi Ioan 1,12). Moartea mielului oferea mijloacele mântuirii, aplicarea sângelui făcea eficace mijloacele oferite. Amândouă erau necesare. Tot aşa şi pentru creştini, ispăşirea de pe cruce, deşi este esenţială nu a fost de ajuns, mai trebuia să aibă loc o aplicare individuală a sângelui. Stropirea sângelui era tot atât de importantă ca moartea mielului. Cu toate acestea, nici acestea nu erau îndeajuns, mai trebuia să fie mâncată carnea şi ea trebuia să fie mâncată în condiţiile specificate (Exod 12,11). Şi nici aceasta nu era suficient, orice aluat trebuia să fie îndepărtat. Neglijenţa faţă de cel mai mic amânunt ar fi atras rezultate tragice (Exod 12,13; 19,23).

Un lucru este să fii salvat de la moarte. Un alt lucru este să ai mijloacele de întreţinere a vieţii. Acestea erau prevăzute în mod pozitiv prin mâncarea mielului, negativ prin abţinerea de la aluat. Hristos este „pâinea vie care a venit din cer”, din care trebuie să mănânce omul dacă vrea „să trăiască veşnic” (Ioan 6,51). Mielul trebuia să fie fript în întregime (Exod 12,9). Pentru fiecare miel trebuia să fie un număr suficient de persoane, în aşa fel ca toată carnea să fie mâncată (Exod 12,4). Nimic nu trebuia să fie scos afară din casă şi nimic lăsat până dimineaţa. Orice parte rămânea din ceea ce nu putea fi mâncat trebuia să fie arsă (Exod 12,10.46). În acelaşi fel, creştinul trebuie să asimileze în totul viaţa Aceluia care este reprezentat prin miel. Aceasta înseamnă identificarea deplină a credinciosului cu Hristos. Aceasta înseamnă acceptarea pe deplin a vieţii şi caracterului lui Isus.

Duplicatul din Noul Testament al Paştelui se află în Cina Domnului, slujba împărtăşirii. După ce a venit Hristos, înjunghierea mielului pascal care prefigura venirea Lui nu mai putea avea valoare. Dar comemorarea jertfei de pe Calvar şi puterea ei susţinătoare are valoare. Din acest motiv, Domnul a instituit masa simbolică a împărtăşirii, al cărei scop este să ne aducă aminte de măsurile luate pe cruce pentru mântuirea noastră. Ca şi prototipul ei, ea arată atât spre înapoi, cât şi spre înainte, şi trebuie să ne amintim de Golgota „până va veni El” (1 Corinteni 11,26).

Levitic 23:6 6. Sărbătoarea Azimelor. Strâns legată de Sărbătoarea Paştelui, totuşi distinctă de ea, era SărbătoareaAzimelor care urma. Pentru scopuri practice, cele două sărbători erau considerate ca una şi numele adesea se folosea în mod alternativ. Dar ca scop ele erau oarecum diferite. Paştele însemna eliberarea (Exod 12,13), pâinea nedospită aducea aminte de graba cu care a părăsit Israel Egiptul (Exod 12,33.39; Deutronom 16,3). Dumnezeu a fost categoric în ce priveşte felul în care trebuia să fie prăznuită Sărbătoarea Azimelor (Exod 12,15). Despre ea, Pavel spunea mai târziu: „Să prăznuim dar praznicul nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate şi viclenie, ci cu azimele curăţiei şi adevărului” (1 Corinteni 5,8).

Aluatul trebuia să fie înlăturat cu totul. El reprezintă răutatea şi viclenia (1 Corinteni 5,8) şi învăţăturafalsă, aşa cum era prezentată în învăţăturile fariseilor, saducheilor şi a irodianilor (Matei 16,6.12; Marcu 8,15). Aluatul fariseilor reprezintă lăcomia şi nedreptatea (Matei 23,14), invidia (versetul 13), zelul fals (versetul 15), greşita preţuire a valorilor spirituale (versetele 16-22), neglijarea dreptăţii, milei şi credinţei (versetul 23), migala zadarnică (versetul 24), ipocrizia (versetele 25-28), intoleranţa (versetele 29-33) şi cruzimea (versetele 34-36). Aluatul saducheilor este îndoiala (Matei 22,23) şi lipsa de cunoaştere a Scripturilor şi a puterii lui Dumnezeu (versetul 29). Aluatul Irodianilor este linguşirea, înclinaţie lumească şi ipocrizie (versetele 16-21) şi plănuirea de rele împotriva reprezentaţilor lui Dumnezeu (Marcu 3,6).

Levitic 23:7 7. Nici o lucrare de slugă. Prima şi ultima zi a sărbătorii erau zile de adunare sfântă în care nu se puteaface nici o „lucrare de slugă” (RSV). În fiecare zi erau jertfiţi doi viţei, un berbec şi şapte miei pentru arderea de tot, împreună cu jertfele de mâncare însoţitoare şi un ţap pentru jertfa pentru mâncat (Numeri 28,19-24).

Levitic 23:10 10. Un snop ca pârga. Prezentarea primelor roade era o parte a serbării zilelor azimelor. Prezentarea avea loc „a doua zi după Sabat”, în ziua a şaisprezecea a lunii Abib (capitolul 23,11). Această zi nu era nici o „adunare sfântă” şi nici un „Sabat”. Dar cu toate acestea, în acea zi era făcută o mare lucrare. În ziua a paisprezecea a lui Abib era însemnată o anumită porţiune din lanul de orz pentru a fi tăiat ca pregătire pentru prezentarea din ziua a şaisprezecea. Orzul era tăiat în prezenţa martorilor de către trei bărbaţi aleşi, după ce înainte de a fi tăiaţi mănunchii erau legaţi. După ce erau tăiaţi, mănunchii erau legaţi într-un singur snop mare şi prezentat înaintea Domnului ca „snop al primelor roade”. Se mai adăuga un miel de parte bărbătească, fără cusur, un dar de mâncare frământat cu untdelemn şi o jertfă de băutură care se prezenta lui Dumnezeu (versetele 12.13). Numai după ce acestea erau făcute, Israel putea să folosească roadele câmpului. Această ceremonie arată spre „Hristos cel dintâi rod, apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos” (1 Corinteni 15,23).

Levitic 23:14 14. O lege veşnică. Un rezumat al ritualului Paştelui dă expresivitate marilor adevăruri centrale ale creştinismului. Paştele este un simbol al morţii lui Hristos. Cum a murit mielul pascal, tot aşa a murit şi Hristos. Sângele a eliberat pe Israelul din vechime de nimicirea îngerului. Sângele lui Hristos îi împacă acum pe toţi cei care vin la El în credinţă.

Paştele mai este şi un simbol al învierii, aşa cum este prefigurat în snopul de legănat. Mielul a murit în seara de paisprezece a lunii Abib. În a şaisprezecea „a doua zi după Sabat”, primele roade tăiate mai dinainte erau prezentate înaintea Domnului. Hristos a murit vineri după-amiază şi S-a odihnit în mormânt în timpul Sabatului (Luca 23,53-56). Dimineaţa, după Sabat, (Luca 24,1) Hristos „Cel dintâi rod” (1 Corinteni 15,20) aînviat din morţi şi S-a prezentat înaintea Tatălui Său din ceruri (Ioan 20,17).

„A doua zi după Sabat” (Levitic 23,11) nu era nici o „adunare sfântă”, nici „Sabat” în tip sau antitip,

totuşi în acea zi s-a făcut o lucrare mare. Când Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, El S-a înălţat la Tatăl pentru a auzi cuvintele lui Dumnezeu de primire a jertfei Lui.

Paştele promova părtăşia. Mâncarea mielului pascal aduna familii şi vecini împreună. Aceasta era o masă comună simbolizând eliberarea, iar eliberarea chema la consacrare. Orice păcat trebuia să fie înlăturat. În casă nu trebuia să rămână nici un aluat. Fiecare colţ trebuia să fie cercetat pentru rămăşiţele acestuia. Nu avea să fie acceptat nimic mai puţin decât „sfinţenia Domnului” (vezi Psalmi 29,2; 96. 9). Paştele era o ocaziefoarte solemnă.

Toate acestea şi mai multe, iată ce însemna Paştele pentru Israelul din vechime. Cina Domnului astăzi nu trebuie să însemne pentru noi mai puţin. Este un pericol serios să uităm sau să nu apreciem minunatele binecuvântări pe care Dumnezeu le are păstrate pentru aceia care iau parte cu vrednicie la orânduirile din Casa Domnului. Am face bine să studiem Paştele aşa cum a fost dat lui Israel, ca să Îl putem preţui cu atât mai mult pe Acela care este adevăratul nostru Miel de Paşte şi a cărui moarte este comemorată la slujba de împărtăşire.

Levitic 23:15 15. Şapte Sabate. Adică şapte săptămâni (vezi versetul 16).

Levitic 23:16 16. Cincizeci de zile. Această sărbătoare avea loc în ziua a cincizecia după prezentarea snopului de legănat, în a şaisprezecea zi a lunii Abib, adică în a şasea zi a lunii a treia, târziu în mai, sau începutul lui iunie.Ea era cunoscută ca „Sărbătoarea săptămânilor”, sau a „celor dintâi roade”. Pe vremea Noul Testament era cunoscută ca „Cincizecimea”.

După cum snopul de legănat era prezentat la începutul secerişului, înainte de a putea fi folosită noua producţie, tot aşa Cincizecimea venea la sfârşitul tuturor cerealelor, nu numai de orz, ca în cazul snopului de legănat. Era recunoaşterea bucuroasă a dependenţei lui Israel de Dumnezeu ca dătător al tuturor darurilor bune. De data aceasta nu era un snop care să fie prezentat, ci două pâini din floarea făinii, coapte cu aluat, împreună cu şapte miei, un viţel şi doi berbeci (Levitic 23,17.18). Aceştia au fost însoţiţi de un ţap pentru jertfa pentru păcat şi doi miei pentru jertfa de mulţumire (versetul 19).

La prăznuirea Paştelui nu trebuia să fie mâncat nici un aluat sau să se găsească în casele oamenilor. LaCincizecime trebuiau să fie prezentate două pâini „coapte cu aluat” (versetul 17). Snopul de legănat este Hristos „Cel dintâi rod” (vezi versetul 14). El a fost fără de păcat.

Cincizecimea simbolizează revărsarea Duhului Sfânt. După cum pâinile de legănat erau prezentate la cincizeci de zile inclusiv, după prezentarea snopului de legănat, tot aşa au fost cincizeci de zile inclusiv între învierea lui Hristos şi revărsarea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii (Fapte 2,1-4). Patruzeci din aceste zile Hristos le-a petrecut pe pământ instruindu-i şi ajutându-i pe ucenicii Săi (Fapte 1. 3). Apoi, El s-a înălţat şi timp de zece zile cei unsprezece ucenici au continuat în rugăciune şi implorare până ce „a venit ziua Cincizecimii”. Cu Cincizecimea a venit plinătatea Duhului (Fapte 1,8; 2,4). La Cincizecime lucrările ucenicilors-au adăugat acelora ale lui Hristos şi rezultatul a fost măreţ pentru Împărăţia cerurilor.

Aceste zece zile au fost importante pentru biserica de pe pământ. Ele au fost importante şi pentru cer.Când Hristos „S-a suit sus a luat robia roabă, şi a dar daruri oamenilor” (Efeseni 4,8). Cei care fuseseră înviaţila moartea lui Hristos şi „au ieşit din morminte după învierea Lui” s-au înălţat cu El la cer şi au fost prezentaţiatunci înaintea Tatălui ca un fel de pârgă a învierii (Matei 27,52.53).

Levitic 23:22 22. Săracului. Versetul acesta repetă instrucţiunea din capitolul 19,9.10. Se pare potrivit să se dea atenţie specială celor săraci şi străinului într-un timp când erau de toate, din belşug, vremea seceratului.

Levitic 23:24 24. Sunet de trâmbiţe. În ziua întâi a lunii a şaptea era un Sabat şi trebuia să se ţină o „adunare sfântă”. În ziua aceasta se suna din trâmbiţe pentru că Ziua Ispăşirii era aproape şi primele nouă zile ale lunii

trebuiau să fie zile de pregătire pentru ea. Prima zi a lunii a şaptea a calendarului religios era ziua anului nou, prima zi a anului calendaristic civil.

Levitic 23:27 27. Ziua Ispăşirii. Această zi era singura zi de post poruncit (Fapte 27,9). Acesta era o zi mare în Israel şi este numită „Sabat, zi de odihnă” (Levitic 23,32). Aceasta era singura zi în afară de Sabatul săptămânal, în care era oprită orice lucrare.

Levitic 23:29 29. Va fi nimicit. Ziua de Ispăşire mai era şi o zi de judecată, pentru că „oricine nu-şi „smerea, sufletulsău”, în acea zi, era „nimicit” (vezi Geneza 17,14; Exod 12,15). Mai mult, dacă un om lucra în acea zi, Dumnezeu avea să-l nimicească. Pentru o mai amplă discuţie cu privire la păzirea zilei, vezi comentariul pentru Leviticul capitolul 16.

Levitic 23:34 34. Sărbătoarea Corturilor. Aceasta era ultima sărbătoare a anului religios şi de obicei avea loc prin actuala lună octombrie, după ce se termina recolta de toamnă şi roadele fuseseră adunate. Aceasta era o ocazie de bucurie pentru toţi. Ziua Ispăşirii trecuse, toate neînţelegerile au fost clarificate, toate păcatele mărturisite şi înlăturate. Izraeliţii erau fericiţi şi fericirea lor îşi găsea expresie în Sărbătoarea Corturilor.

Levitic 23:40 40. Ramuri. Acestea erau folosite spre a face corturi în care trebuiau să locuiască în timpul sărbătorii. În Ziua Ispăşirii poporul trebuia să-şi smerească sufletele. La Sărbătoarea Corturilor trebuia să se „bucure”. Aceasta era ce mai fericită ocazie a anului, când prietenii şi vecinii reînnoiau prietenia şi locuiau împreună în iubire şi armonie. În privinţa aceasta, era o zi profetică pentru timpul când va avea loc marea adunare a poporului lui Dumnezeu şi „vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor” (Matei 8,11).

Sărbătoarea Corturilor a fost spre aducerea aminte a timpului când Israel a locuit în corturi în pustie, în timpul celor patruzeci de ani de pelerinaj (vezi Deutronom 16,12-15).

Este bine să ne aducem aminte cum ne-a condus Dumnezeu în vremurile trecute. Este bine să ne amintim de providenţa Lui, pentru că uneori suntem înclinaţi să ne plângem de calea pe care ne conduce El astăzi. Nu este bine oare să cugetăm la multele binecuvântări pe care ni le-a acordat Dumnezeu şi la calea ce minunată pe care El a călăuzit vieţile noastre? A proceda aşa este o parte vitală a religiei noastre.

Comentariile lui Ellen G. White

44 ED 41-43; PP 537-542

2 ED 41

5 ED 41; GC 399; PP 537, 539

6-11 PP 539

15-17 PP 540

24 PK 661

27 DA 448, 757; GC 418, 5T 520

32 1T 116; GT 355

24 DA 447; ED 42

34-36 PK 665; PP 540

40 DA 291

40-43 PP 540

Levitic 24:2 2. Untdelemn curat de măsline. Instrucţiunea dată aici cu privire la untdelemnul pentru candelele sfeşnicului este aceeaşi cu cea raportată în Exod 27,20.21. Untdelemnul era oferit de adunare după cum era şifăina pentru pâinea punerii înainte şi pâinile pentru Sărbătoarea Săptămânilor. Aaron era răspunzător pentru sfeşnice şi de prima dată el le-a aranjat (Exod 30,8), dar mai târziu aceasta a devenit lucrarea preoţilor.

Untdelemnul obişnuit era stors într-o presă de ulei, dar untdelemnul pentru candelele sanctuarului era scos prin tescuire. Boabele erau spălate cu grijă şi înlăturate toate impurităţile, frunzele şi crenguţele. Apoi eleerau tescuite şi sfărâmate, iar untdelemnul era lăsat să se adune singur. Această metodă producea mai puţin undelemn decât metoda cealaltă, dar rezultatul era un produs mai superior.

Experţii în materie nu sunt de acord dacă aceste candele ardeau şi ziua şi noaptea. Versetul 3 spune că Aaron trebuia să le pregătească „să ardă neîncetat de seara până dimineaţa în faţa Domnului”, în timp ce versetul 2 spune că el trebuia să ţină candelele aprinse neîncetat. Conform cu Exod 30,8, Aaron aprindea candelele seara, dar 1 Samuel 3,3 vorbeşte despre „candele lui Dumnezeu”, care „nu se stinsese încă”. Totuşi,în practica obişnuită, „candelele nu erau stinse toate o dată, ci răspândeau lumina ziua şi noaptea” (PP 348). Deşi diferitele afirmaţii par să fie contradictorii, ele sunt armonioase. Fie „candela lui Dumnezeu” (1 Samuel 3,3) nu era sfeşnicul, fie Eli nu a fost aşa de atent cum ar fi trebuit, ca să urmeze ritualul prescris. După cum pe altar trebuia să fie întotdeauna o jertfă, iar pe masă trebuia să fie în permanenţă pâinea punerii înainte, tot aşa trebuia să fie şi o candelă care să ardă mereu. Chiar pe timpul zilei, lumina naturală avea să fie neîndestulătoare pentru preoţi spre a-şi îndeplini ritualul zilnic într-un cort bine acoperit şi fără ferestre.

Levitic 24:5 5. Douăsprezece turte. Acum s-au dat instrucţiuni speciale pentru pregătirea şi folosirea pâinii punerii înainte, amintită mai înainte de trei ori (Exod 25,30; 35,13; 39,36). Fiecare pâine era făcută aproximativ din 4,5 litri de floare de făină. Nu se spune dacă pâinea trebuia să fie sau nu cu aluat, dar faptul că a fost pusă înaintea domnului în prima despărţitură ar însemna că aluatul n-a fost folosit. Fiind o „jertfă de mâncare” continuă (Numeri 4,7), ea avea să urmeze regulile pentru jertfele de mâncare şi, de aceea, trebuia să fi fost făcută fără aluat (Levitic 2,4.11). Iosif Flavius afirmă în mod specific că aluatul nu era folosit (Antiquities III. 6. 6). În vremurile de mai târziu pregătirea şi aranjarea pâinilor era considerată ca o lucrare a leviţilor (1 Cronici 9,32).

Levitic 24:6 6. Două şiruri. Adică, grămezi. Cuvântul înseamnă o aranjare ordonată a tuturor lucrurilor (vezi Judecători 6,26). Dimensiunea pâinilor ar cere mai degrabă stivuirea, decât o aranjare în „şiruri”.

Levitic 24:7 7. Tămâie curată. Aceasta era pusă în două ceşti de aur, iar când era luată pâine, tămâia era arsă pe cărbuni aprinşi ca jertfă pentru Domnul.

Levitic 24:8 8. În fiecare zi de Sabat. Conform Talmudului, pâine punerii înainte era luată săptămânal de preoţi în ziua de Sabat. Doi preoţi luau pâinile şi doi luau ceştile cu tămâie. Când erau gata să ia pâinile şi ceştile, alţi patru preoţi intrau aducând pâinea cea nouă şi ceştile cele noi cu tămâie. Cei care aduceau pâinea nouă stăteau în partea de nord, cu faţa spre sud, iar cei care luau pâinea veche stăteau în partea de sud, cu faţa sprenord. Când preotul dintr-o parte lua pâinile, preotul care era faţă în faţă cu el punea „pâine nouă”. Făcând aşa, ei erau cu băgare de seamă să nu o ia pe cea veche, până când cea nouă nu era gata să fie pusă la loc. În felul acesta, pe masă, era întotdeauna pâine. Pâinea veche era apoi mâncată de preoţi ca parte a lor în locurile sfinte ale Sanctuarului. Aceasta era pâinea pe care Abimelec a dat-o lui David şi oamenilor lui (1 Samuel 21,4-6; Matei 12,3.4).

Aceasta este adesea numită „Pâinea Prezenţei” şi Îl simboliza de-a lungul timpului pe Hristos, adevărata Pâine a Vieţii (vezi Ioan 6,51). Pâinea mai dovedea şi o constantă dependenţă de Dumnezeu pentrutoate nevoile lor, atât spirituale, cât şi vremelnice (vezi Matei 6,31-34). Masa era întotdeauna pusă şi pâinea reînnoită săptămână de săptămână. După cum flacăra candelelor sfeşnicului se ridica spre cer, aşa şi tămâia depe masă pâinii punerii înainte se înălţa ca un miros plăcut către Dătătorul tuturor lucrurilor bune.

De la masa Domnului din Sanctuar la masa Domnului din Noul Testament este doar un pas mic. Preoţii se împărtăşeau din pâinea care îl reprezenta pe Acela care a coborât din cer. Noi mâncăm din pâinea despre care Hristos a spus că este trupul Lui (1 Corinteni 11,24).

Levitic 24:10 10. Fiul unei femei israelite. Faptul că tânărul era fiul unui egiptean şi că el a venit în „mijlocul copiilorlui Israel” arată că lui nu-i era îngăduit să fie în tabără, dar că totuşi a intrat. Aici a avut loc o ceartă, iar tânărul a hulit numele domnului. Deoarece nu aparţinea taberei, ci era considerat un străin, el a fost dus la închisoare, până se va putea afla voia Domnului, adică, până puteau să afle cum se aplică legile lui Israel unuiacare era cel puţin în parte străin. Când el a intrat în tabără, scopul lui fusese în primul rând să-şi ridice cortul lui (PP 407).

Levitic 24:11 11. A hulit. În loc să se pocăiască, el s-a dovedit a fi de o obrăznicie impertinentă.

Levitic 24:22 22. Aceeaşi lege. Incidentul amintit în versetele 10 la 14 a dat ocazia de lămuri anumite legi civile în privinţa aplicării lor faţă de „un străin” (vezi Exod 21,12.24.33). Dumnezeu iartă păcatul oricare ar fi el, dar fărădelegile civile nu pot fi puse pe acest temei. Israel era atât o naţiune, cât şi o biserică, iar Dumnezeu a dat reguli pentru amândouă. Dacă un om omoară pe un altul, în îndurarea Sa, Dumnezeu îl iartă, dacă se pocăieşte.

De fapt, orice păcat poate să comită un om, oricât de odios, dar încă mai este un candidat al bogatei îndurări a lui Dumnezeu.

Dumnezeu cunoaşte inima şi poate ierta, şi chiar iartă. Dar dacă pedeapsa ar fi fost suspendată ori de câte ori un om se pocăia, fiecare criminal ar fi pretins pocăinţa şi s-ar fi salvat de la spânzurătoare. Dacă se afla că pedeapsa era scutită prin pocăinţă, curând s-ar goli toate închisorile.

Unii uită că deşi iartă, adesea, Dumnezeu nu îndepărtează pedeapsa pentru călcarea legii. David a păcătuit şi s-a pocăit, dar el n-a scăpat de rezultatul păcatului său. El suferă atâta timp cât trăieşte. Un om calcă regulile de viaţă şi oricare ar fi abaterea, oricât a păcătuit de greu, Dumnezeu poate şi vrea să ierte. Dar omul scapă de urmările naturale ale faptei sale numai în cele mai neobişnuite împrejurări. El este iertat, dar de obicei suferă pentru greşelile lui.

Stăpânirea „este slujitorul lui Dumnezeu pentru binele tău. Dar dacă faci răul teme-te, căci nu degeabapoartă sabia. El este în slujba lui Dumnezeu, ca să-L răzbune şi să pedepsească pe cel ce face rău” (Romani 13,4). Legea civilă îşi are locul ei.

De aceea, cerinţa lui Dumnezeu despre „ochi pentru ochi şi dintre pentru dinte”, nu este ceva care să fie hotărât cu uşurinţă ca o poruncă a Vechiului Testament. Acesta este principiul pe care se întemeiază astăziorice stăpânire. Dacă n-ar fi pedeapsa de temut de cei răi, situaţia ar fi mai rea decât acum. „Dregătorii nu sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu-ţi fi frică de stăpânire?” (Romani 13,3).

Dar dacă trebuie să fie o pedeapsă pentru fapta rea, cum să fie hotărâtă această pedeapsă. Răspunsul este ca pedeapsa să fie potrivită cu crima. De unde, „cine ucide un dobitoc, să-l înlocuiască”; „dobitoc pentru dobitoc”. Această rânduială pare a fi dreaptă. Aceasta este dreptatea şi echitatea.

Comentariile lui Ellen G. White

5-9 PP 348

10-11 PP 407

10-16 PP 408

20 MB 109

Levitic 25:2 2. Pământul… Să ţină un Sabat. Sabatul săptămânal a fost făcut pentru om, acum Dumnezeu anunţă şi un „Sabat” de odihnă pentru pământ. Orice lucrare la câmp trebuia să înceteze, iar pământul trebuia să se odihnească. Ceea ce creştea de la sine putea fi folosit de oricine, bogat sau sărac, inclusiv de străinii.

Levitic 25:8 8. Şapte săptămâni de ani. Adică după patruzeci şi nouă de ani. La terminarea Zilei de Ispăşire trebuiasă sune trâmbiţa şi să fie proclamat anul jubiliar.

Levitic 25:10 10. Anul al Cincizecilea. Timp îndelungat, părerile au fost împărţite cu privire la anul jubiliar şi nu se ştia dacă era anul care urma după anul sabatic 49, rezultând doi ani fără recoltă, sau dacă anul al cincizecilea era chiar anul al patruzeci şi nouălea. După o părere iudaică, prima variantă era adevărată pe timpul primului Templu, iar ultima variantă după aceea. Versetele 8-11 şi analogia socotirii Cincizecimii (capitolul 23,15.16), pare să lase a se înţelege un an jubiliar separat, dar versetele 20-22 sunt ambigue. Singurii ani sabatici amintiţiîn istorie sunt cei după robie, iar la ei nu se face referire ca fiind ani jubiliari.

Nu avem dovada istorică dacă Israel a urmat aceste instrucţiuni înainte de captivitate. Fără îndoială cădupă captivitate Iudeii au respectat cel puţin al şaptelea an şi că Dumnezeu i-a binecuvântat. Cea mai bună dovadă a acestei păziri este faptul că Alexandru cel Mare, iar mai târziu Iuliu Cezar i-au scutit pe iudei de la plata impozitelor în anii sabatici pe temeiul faptului că nu aveau venit în acel an (Iosif Flavius, Antiquities, XI,8, 6; XIV 10, 6).

Levitic 25:15 15. Socotind anii. Nimeni nu putea vinde pământ pe vecie, ci doar până la anul jubiliar. În acel an, toate terenurile reveneau proprietarilor lor de la început. Aceasta nu era o greutate pentru cel care cumpărase proprietatea şi trebuia să o dea înapoi, deoarece o cumpărase cu înţelegerea clară că trebuia s-o dea înapoi înainte de anul jubiliar şi nu avea să primească mult pentru ea, pentru că până la acel an aveau să fie doar câteva recolte.

Levitic 25:20 20. Ce vom mânca. Cum putea Israel să trăiască timp de un an, poate chiar doi, fără să lucreze pământul şi fără să strângă nici o recoltă? Dumnezeu prevăzuse acest lucru.

Levitic 25:23 23. Ţara este a Mea. Deşi Dumnezeu îi dăduse poporului Său ţara Palestinei, El deţinea încă titlul de proprietate asupra ei. Izraeliţii erau ispravnici, nu proprietari.

Anul Sabatic şi cel jubiliar au fost instituţii unice fără paralelă în nici o altă religie. Ce altă religie în afară de aceea a lui Iehova ar fi îndrăznit să le poruncească urmaşilor ei să se abţină de la lucru un an şi să le făgăduiască binecuvântarea lui Dumnezeu în aşa fel încât în al şaptelea an pământul să producă suficient cât pentru doi ani? Eşecul Dumnezeului lor de a le da un astfel de surplus fenomenal n-ar fi desfiinţat religia lor? Dacă Dumnezeu n-ar fi reuşit să-i aprovizioneze după o astfel de experienţă, poporul nu s-ar mai fi închinat lui Iehova niciodată.

Trâmbiţele sunau şi libertatea era proclamată la încheierea Zilei Ispăşirii în luna Tişri (versetul 9). Ce fericită clipă trebuia să fi fost aceasta pentru cei care se aflau în servitute şi care în acea zi primiseră şi

ispăşirea pentru păcatele lor, iar acum erau puşi în libertate. Ei puteau merge acasă pentru a-şi începe viaţa din nou.

Levitic 25:24 24. Răscumpărare pentru pământuri. Legislaţia aceasta îl favorizează pe cel sărac şi-l încurajează să lucreze pentru redobândirea proprietăţii lui. Dumnezeu a căutat să-i împiedice pe unii oameni să ajungă foartebogaţi şi alţii foarte săraci. Dacă planul original al lui Dumnezeu pentru pământ şi servitute ar fi fost urmat, extremele de sărăcie şi de bogăţie ar fi fost necunoscute.

Levitic 25:25 25. Dacă fratele tău sărăceşte. Această legislaţie favorizează pe cel sărac şi-l încurajează să lucreze pentru recuperarea proprietăţii pierdute. Dumnezeu dorea să împiedice îmbogăţirea excesiva a unora şi sărăcirea extremă a altora. Dacă planul lui Dumnezeu cu privire la proprietate şi servire ar fi fost urmat, nu am fi cunoscut extreme in bogăţie sau sărăcie.

Levitic 25:29 29. O casă. Aici situaţia era cu totul deosebită şi se aplica o regulă diferită. După obişnuitele reguli derăscumpărare, cumpărătorul unei proprietăţi urbane putea fi deposedat în orice vreme. Dar o astfel de proprietate putea fi „răscumpărată” numai în timpul primului an, după ce a fost vândută. Dacă nu era răscumpărată în acest interval, cumpărătorul putea s-o păstreze permanent. Deoarece casa nu fusese vândută cu gândul la anul jubiliar, aceasta era o vânzare nerăscumpărabilă.

Levitic 25:31 31. Casele din sate. Acestea era considerate ca aparţinându-le ţăranilor şi de aceea puteau fi oricând răscumpărate şi urmau să se întoarcă la proprietarii lor în anul jubiliar. Leviţii erau totuşi exceptaţi de la această prevedere. Proprietatea lor putea fi oricând răscumpărată şi avea să se întoarcă la proprietari în anul de veselie. Terenurile din suburbiile cetăţilor lor erau proprietăţi comune şi nu se puteau vinde niciodată.

Levitic 25:35 35. Dacă fratele tău. Un frate, un străin, sau un călător în nevoie trebuiau să fie ajutaţi. Unul care era bine situat nu trebuia să ia dobândă de la un frate sărac, nici să-şi facă un câştig din vânzarea de hrană pentru el (vezi cele scrise în Exod 22,25). În felul acesta este arătată din nou purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentrucei săraci. Dumnezeu eliberase pe Israel din Egipt şi era pe punctul de a-l aduce în ţara Canaanului. Aşa cum izraeliţii au fost primitorii unei bunăvoinţe aşa de mari, Dumnezeu dorea să fie şi binevoitori faţă de cei nenorociţi (vezi Matei 10,8). Numai aşa puteau primi aprobarea lui Dumnezeu.

Levitic 25:39 39. Muncă de rob. Un israelit care fusese vândut ca să-i slujească altuia nu trebuia să fie tratat ca un rob, ci ca un ziler. El nu trebuia să fie tratat cu asprime şi era obligatoriu să fie eliberat în anul jubiliar. Nu era necesar ca un servitor să aştepte până în anul jubiliar spre a fi răscumpărat. Legea prevedea pentru el o eliberare după fiecare şase ani de slujire, dacă dorea astfel (vezi Exod 21,1-6).

Levitic 25:47 47. Se vinde străinului. Un israelit care ajunsese sărac şi se vânduse în robie putea să se răscumpere, dacă era în stare, sau să fie răscumpărat chiar de la un străin. Suma de plată varia după anii care au rămas până la anul eliberării, pentru că în acel an el devenea liber. În felul acesta, preţul plătit pentru un rob şi preţul plătit pentru răscumpărare erau considerate în funcţie de lungimea serviciului înainte de anul de eliberare.

Comentariile lui Ellen G. White

4 FE 323

4,5 ED 43 PP 531

8-11 PP 353

8-13 ED 43

10 MH 185

14 MH 188

17 DA 555

21,22 PP 351

23 PP 354

23-28 MH 184

25 DA 327

35 MH 186

35-37 DA 555; PP 532; 1T 534

40 PP 533

47-49 DA 327

Levitic 26:3 3. Dacă veţi urma. Capitolul acesta din Levitic este o profeţie condiţionată care descrie binecuvântările ce vor veni asupra lui Israel pentru ascultare şi pedepsele pentru neascultare. Multe din acesteprofeţii s-au împlinit într-o măsură uimitoare.

Levitic 26:4 4. Ploi la vreme. Palestina depindea în mod deosebit de ploaia la vreme pentru prosperitate şi belşug. În Egipt, izraeliţii au văzut revărsarea regulată a Nilului, care uda pământul şi-l făcea roditor (vezi comentariul pentru Geneza 41,34). Palestina era o ţară cu „munţi şi văi”, astfel că nu era potrivită pentru irigări (Deutronom 11,10-12). Israel nu fusese obişnuit cu ploaia, pentru că în Egipt ploua rar. Acum veniserăîntr-o ţară în care însăşi existenţa depindea de ploaia din cer. Pentru a-i reasigura, Dumnezeu le-a făgăduit să le trimită ploi la vremea lor, „ploaia timpurie şi ploaia târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul” (Deutronom 11,13.14). Nu era nevoie numai de ploaie, ci de ploaie la „vreme”.

Dumnezeu i-a avertizat totuşi, că ploaia nu avea să cadă de la sine şi că dacă se vor abate de la adevărata închinare, ca să slujească idolilor, „nu va mai fi ploaie” (Deutronom 11,17). Acest blestem s-a împlinit în zilele lui Ahab (vezi 1 Regi 17,1).

Levitic 26:14 14. Dar dacă nu mă ascultă. Pedepse cumplite aveau să ameninţe pe Israel dacă ar fi dat greş în slujirea lui Dumnezeu şi s-ar fi întors la alţi zei. Sunt prezise cinci pedepse a căror severitate este crescândă, după fiecare din primele patru cu privire la care Dumnezeu a făgăduit să trimită asupra lor o pedeapsă de şapte ori mai rea. (versetele 18, 21, 24, 28). Probabil că „şapte” înseamnă aici o intensificare a pedepsei, mai degrabă decât o creştere matematică precisă.

Primul pas pentru o pedeapsă de cinci ori mai mare din cauza răzvrătirii persistente apare în versetele 14-17. Întreaga istorie a lui Israel este mărturie despre împlinirea acestei ameninţări.

Levitic 26:18 18. Dacă cu toate acestea. Al doilea pas este descris în versetele 18-20 (vezi şi Deutronom 28,23.24).Ameninţarea aceasta şi-a găsit de repetate ori împlinirea în istoria lui Israel. Pe vremea lui Hagai, Dumnezeu aexplicat poporului Său de ce a reţinut ploaia: „Din pricina Casei Mele care stă dărâmată, pe când fiecare din

voi aleargă pentru casa lui” (Hagai 1,9-11).

Levitic 26:21 21. Vă veţi împotrivi. Pasul al treilea este arătat în versetul 21 şi 22. Un caz când s-a împlinit aceasta este dat în 2 Regi 17,25, iar altul în Judecători 5,6.

Levitic 26:23 23. Dacă… nu vă vor îndrepta. Pasul al patrulea apare în versetele 23-26.

Levitic 26:25 25. Călcarea legământului Meu. Dumnezeu intrase în legământ cu Israel şi dacă nu aveau să respecte partea lor, El urma să trimită asupra lor sabia şi ciuma. Ezechiel a repetat această ameninţare (Ezechiel 5,12) care s-a împlinit în timpul distrugerii Ierusalimului de către Nebucadneţar şi mai târziu de către romani.

Levitic 26:26 26. Zece femei. Foametea avea să fie atât de mare şi pâinea atât de puţină, încât să fie nevoie de un singur cuptor, acolo unde înainte se foloseau zece.

Levitic 26:27 27. Cu toate acestea. Al cincilea pas este arătat în versetele 27-33. O împlinire a acestuia a avut loc întimpul asediului Samariei (2 Regi 6,28.29), şi o alta în asedierea Ierusalimului (Ieremia 19,9; Plângeri 4,10).

Levitic 26:31 31. Vă voi lăsa cetăţile pustii. Aceasta s-a împlinit, atât cu Samaria, cât şi cu Ierusalimul (2 Regi 21,13).

Levitic 26:33 33. Vă voi împrăştia. Această prezicere rămâne adevărată chiar şi astăzi pentru milioane dintre descendenţii lui Israel (Deutronom 28,63-67).

Levitic 26:34 34. Ţara se va odihni. Dumnezeu poruncise ca ţara să se odihnească în fiecare al şaptelea an. Se pare că aşa s-a întâmplat ceva timp după aceea, dar mai târziu obiceiul n-a mai fost păstrat. Fără îndoială că unii auconsiderat că s-ar putea îmbogăţii prin refuzul de a lăsa ca pământul să se odihnească la fiecare al şaptelea an.Dar drept rezultat, ei au pierdut de tot ţara. Dumnezeu a ţinut seamă de timpul cât ţara fusese lipsită de odihna sabatică. Când a venit distrugerea, o dată cu sosirea caldeenilor, ţării i s-a dat „odihnă” pentru a completa timpul cât a fost încălcată legea Lui (2 Cronici 36,21). Şaptezeci de ani ar sugera că timp de 490 de ani ţara n-a păzit „Sabatele ei”.

Levitic 26:40 40. Dacă îşi vor mărturisi. Iudeii au suferit mult în secolele care au trecut, şi generaţia de astăzi nu face excepţie. Dar Dumnezeu nu a lepădat nici un evreu care îşi va „mărturisi” păcatele. Naţiunea poate fi lepădată, dar oricine se întoarce la Dumnezeu poate fi încă mântuit.

Pentru ca nici un creştin dintre Neamuri să nu se mândrească cu aceasta şi să se creadă într-o poziţie mai favorizată decât a iudeilor, trebuie să-şi aducă aminte că Dumnezeu nu se uită la faţa omului (Fapte 10,34; Romani 11,20.21).

Condiţiile mântuirii sunt aceleaşi pentru toţi. Dumnezeu este sever şi îndurător pentru toţi, deopotrivă.

Comentariile lui Ellen G. White

3-6 ED 140

4-17 PP 535

5,6,19,21 2T 661

21 PK 429

23,24 1T 589; 5T 365

24 2T 154, 661

28,33 PK 429

Levitic 27:2 2. Juruinţe. Mai de grabă, „o juruinţă deosebită” (RSV). O juruinţă este o făgăduinţă solemnă făcută lui Dumnezeu să împlinească vreo slujire pentru El, să aducă un dar, sau să facă un sacrificiu. În Vechiul Testament, juruinţele erau făcute adesea când oamenii erau în nenorocire sau pericol, ori doreau o favoare de la Dumnezeu. Ei făceau juruinţa cu condiţia ca Dumnezeu să împlinească cererea lor. În felul acesta a făcut Iacov juruinţa că, dacă Dumnezeu îl va binecuvânta, îl va face să prospere şi să-l aducă înapoi cu bine, el urma să-I servească lui Dumnezeu (Geneza 28,20-22). David a făcut şi el o juruinţă fără condiţii (Psalmi 132,2-5).

Juruinţa ideală izvorăşte din inima plină de iubire pentru Dumnezeu şi stăpânită de o dorinţă sinceră de a face ceva pentru El, fără nici un gând de răsplată. Acesta este spiritul care i-a îndemnat pe oamenii din vechime să aducă jertfe de arderea de tot lui Dumnezeu. Juruinţele erau întru totul de bună voie. Dumnezeu nu le-a cerut. „Dacă te fereşti să faci o juruinţă, nu faci un păcat”, dar dacă un om a făcut o juruinţă, Dumnezeu aşteaptă de la el să o împlinească. (Deutronom 23,21-23).

Sub forţa împrejurărilor, oamenii fac uneori o juruinţă pe care, după ce mai cugetă, ştiu că n-o pot împlini. Acesta este cazul la care se referă înţeleptul când zice: „Este o cursă pentru om să facă în pripă o făgăduinţă sfântă, şi abia după ce a făcut juruinţa să se gândească” (Proverbe 20,25). Aceasta se poate interpreta ca însemnând, „Este nebunie pentru om să facă o juruinţă în pripă şi să-i pară rău după aceea”. El trebuia să cugete asupra faptelor şi să se gândească dacă este înţelept a face juruinţa, înainte de a fi făcută. Unexemplu de acest fel de juruinţă este acela a iudeilor care se hotărau „că nu vor mânca, nici nu vor bea până nu vor omorî pe Pavel” (Fapte 23,12). Se pare că şi David a fost cam grăbit când a făcut juruinţa că n-are să intre în casa lui, nici să doarmă, până nu va fi găsit un loc pentru Casa Domnului (Psalmi 132,2-5). Juruinţa lui Iefta a fost făcută în mod pripit (Judecători 11,34-40).

Dumnezeu ştia că oamenii aveau să facă juruinţe pe care nu puteau să le împlinească. El n-a dorit să-i descurajeze pe oameni să facă juruinţe, nici nu a dorit să-i elibereze de juruinţele deja făcute. De aceea, El a găsit o cale prin care obligaţia să fie comutată. Capitolul acesta se ocupă cu răscumpărarea juruinţelor.

Conform cu acest plan, o juruinţă putea fi răscumpărată prin plata în bani, după o măsură precisă. Dacă juruinţa se referea la un animal de jertfă, acesta nu putea fi schimbat în bani, ci trebuia să fie adus pe altar. Dar toate celelalte juruinţe puteau fi „răscumpărate”.

Un om putea să facă juruinţa cu privire la sine, sau la oricare persoană ori lucru asupra căruia avea jurisdicţie, soţie, copii, robi cumpăraţi, animale, case, terenuri. Dacă Sanctuarul nu putea primi darul, după cum avea să fie cazul în multe situaţii, omul mai putea să-şi îndeplinească juruinţa prin plata de răscumpărare.

Levitic 27:3 3. Preţuirea. Suma pentru care putea fi răscumpărată o persoană era fixată de Dumnezeu şi era întemeiată, după o măsură gradată, pe sex şi vârstă. Pentru partea bărbătească era de cinci sicli pentru un copil până la cinci ani, de douăzeci de sicli pentru cei în vârstă de până la douăzeci de ani, cincizeci de sicli până la vârsta de şaizeci de an, iar peste această vârstă suma se rezuma la cincisprezece sicli. Pentru partea femeiască era aproximativ jumătate din aceste sume. Totuşi, dacă omul era sărac, măsura nu trebuia să fie aplicată cu stricteţe, ci putea fi ajustată de preot spre a se potrivi putinţei de a plăti a omului. Este de observatcă, deşi era o deosebire în preţul de răscumpărare, diferenţa era bazată pe vârstă, nu pe rang. Marele preot nu

era preţuit mai mult decât muncitorul de rând.

Levitic 27:9 9. Dacă este vorba de dobitoace. Când era făgăduit un animal curat, el devenea „sfânt” şi nu putea fi schimbat sau răscumpărat, ci trebuia să fie jertfit. Omul poate că dorea să înlocuiască animalul cu unul mai bun sau mai slab, dar nu se putea face nici una, nici cealaltă. Dacă era cineva descoperit că face acest lucru, amândouă animale deveneau „sfinte” şi ambele trebuiau să fie sacrificate.

Levitic 27:14 14. Îşi închină Domnului casa. Dacă un om îşi închina casa, preotul o preţuia şi valoarea stabilită de eltrebuia să „rămână”. Ea nu putea fi schimbată şi nu putea constitui subiect de afacere. Omul putea s-o răscumpere la preţuirea făcută, plus o cincime, „şi va fi a lui” (versetul 15).

Levitic 27:16 16. Un ogor. Dacă un om a închinat un ogor, preţuirea trebuia să fie făcută după cantitatea de sămânţă necesară pentru a-l însămânţa. La preţul astfel stabilit trebuia să se ţină seamă de anul jubiliar (versetul 17), pentru că în acel timp el avea să se întoarcă la proprietarul lui.

Levitic 27:20 20. Şi-l vinde. Afirmaţia aceasta are un înţeles nesigur şi s-au încercat multe şi diferite interpretări. Ea probabil că înseamnă că l-a vândut altuia înainte de a fi închinat, cu rezultatul că nu avea dreptul să îl închine, totuşi dorea să primească un credit pentru ceva ce nu era al lui. Dacă acesta este înţelesul versetului, el făcuseîn principiu ce au făcut Anania şi Safira, când au pretins că dau o anumită sumă, dar în realitate nu au dat-o.

Levitic 27:22 22. Un ogor cumpărat de el. Dacă un om cumpăra pământ de la un proprietar, putea să-l închine numai pentru timpul până la anul jubiliar, pentru că atunci avea să-i revină proprietarului iniţial.

Levitic 27:26 26. Întâiul născut din vită. Întâiul născut din toate animalele aparţine lui Dumnezeu şi nimeni nu-I putea da lui Dumnezeu ceva ce era deja al Lui. Acesta Îi aparţinea deja Lui (Exod 13,2.12; 20,30). Totuşi, unanimal necurat putea fi răscumpărat. Dacă nu-l răscumpăra, animalul era vândut.

Levitic 27:28 28. Tot ce va dărui. Cuvântul ebraic folosit aici pentru „lucru închinat” înseamnă o juruinţă mult mai solemnă decât conţine simplul termen de „închinat”. Aceasta înseamnă o juruinţă care nu poate fi încălcată sau răscumpărată şi trebuia să fie ţinută, altfel urmau pedepse grele şi chiar un blestem. Acest fel de juruinţă afost cel cu care s-au legat anumiţi oamenii să-L ucidă pe Pavel, „s-au legat cu blestem” (Fapte 23,12). Un lucru închinat nu putea fi răscumpărat. Dacă era dăruit Domnului, nu se mai putea face nici o schimbare şi nicio substituire.

Levitic 27:30 30. Zeciuială din pământ. Aparţinând deja lui Dumnezeu, nu putea fi făgăduită. Zecimea din cereale putea fi răscumpărată, dar nu cea formată din vite (versetul 33).

Levitic 27:31 31. Să răscumpere ceva din zeciuiala lui. S-a pus întrebarea dacă este legal a reţine zecimea, dacă mai târziu se adăuga la ea o cincime. Întrebarea aceasta dă pe faţă o înţelegere greşită a cuvântului Scripturii. Nu era problema reţinerii zecimii, adăugând o cincime, ci a plătirii zecimii în natură, în grâu, orz sau orice alt produs zeciuit. Puteau să existe cazuri când un om avea nevoie de grâu pentru însămânţare şi era dispus să plătească mai degrabă în bani decât în grâu. În condiţiile acestea, el putea răscumpăra o zecime preţuind grâulşi mai trebuia să adauge la aceşti bani încă o cincime. Reţinerea zecimii nu s-a avut niciodată în vedere. Aşa cum s-a văzut mai sus, în felul acesta puteau fi răscumpărate doar cerealele şi produsele grădinii. Vitele nu puteau fi răscumpărate sau schimbate.

Levitic 27:32

32. Trece sub toiag. Scriitori rabini dau următoarea explicaţie. Când un om avea să-I dea lui Dumnezeu zecime din oile şi viţeii lui, el închidea întreaga turmă într-un ţarc care avea o uşă strâmtă, prin care putea să fie lăsat să treacă numai câte un singur animal. Proprietarul care era gata să-I dea zecime Domnului stătea lângă uşă cu un toiag în mână, capătul acestui toiag fiind înmuiat în culoare roşie sau ocru. Mamele acestor miei sau viţei erau afară din ţarc. Când se deschidea uşa, mieii sau viţeii alergau la mamele lorşi, când treceau prin strungă, proprietarul care stătea alături atingea cu toiagul pe fiecare al zecelea, colorându-l. Fie că era slab, perfect sau cu cusur, el era primit ca zecime legală.

Levitic 27:34 34. Acestea sunt poruncile. Leviticul se încheie cu aceste cuvinte, arătându-L pe Dumnezeu ca autoritate pentru întreg conţinutul acestei cărţi.

Comentariile lui Ellen G. White

14-16 4T 467

30 AA 74, 336; CS 66, 71, CSW 130; ED 414; MYP 308; 4T 467

30,32 ED 138; PP 525

32 3T 546