UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE ŞI AFACERI

ADMINISTRAREA SI DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE

DREPTUL MUNCII

PROF. INDRUMATOR:

CONF.UNIV. DR. MONICA ARDELEANU

MASTERANT:

SAVU ANDREEA-GEORGIANA

BUCUREŞTI

2010

1

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE ŞI AFACERI

ADMINISTRAREA SI DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE

RASPUNDEREA IN DREPTUL MUNCII

PROF. INDRUMATOR:

CONF.UNIV. DR. MONBICA ARDELEANU

MASTERANT:

SAVU ANDREEA-GEORGIANA

BUCUREŞTI

2010

2

CUPRINS

Capitolul 1

1.1. Definiţie, fundament juridic şi clasificarea răspunderii juridice în dreptul muncii;

1.2. Răspunderea disciplinară;

1.3. Răspunderea patrimonială;

1.4. Răspunderea contravenţională;

1.5. Răspunderea penală.

Capitolul 2 Studiu de caz

2.1. Poliţist. Răspunderea disciplinară. Prescripţia aplicarii sancţiunii disciplinare. Autoritatea

competentă să aplice sancţiunea;

2.2. Răspunderea patrimonială – lipsa de motorină.

Bibliografie

3

CAPITOLUL 1

1.1. Definiţie, fundament juridic şi clasificarea răspunderii

juridice în dreptul muncii

Răspunderea juridică este una dintre instituţiile de bază ale dreptului care oferă o

garantare a transpunerii în practică a principiilor juridice fundamentale. Răspunderea este

instituţia juridică ce are drept scop conştientizarea persoanei cu privire la consecinţele faptelor

sale, impunând luarea unei măsuri sancţionatorii dacă ordinea de drept nu este respectată cu

bunăcredinţă.

În literatura de specialitate au fost detaliate funcţiile răspunderii juridice ca fiind:

funcţia educaţională, constând în procesul de învăţare a individului să respecte anumite

norme de comportament;

funcţia preventivă, pornind de la idea că ameninţarea cu o sancţiune poate determina

persoanele să nu mai încalce legea;

funcţia reparatorie, atunci când încălcarea legii s-a produs şi trebuie reparat prejudiciul

astfel cauzat.

Fundamentul răspunderii juridice constă în săvârşirea faptei interzisă de normele

dreptului. Funcţie de natura juridică concretă a acestui fundament, normele codului muncii

clasifică formele răspunderii juridice de dreptul muncii în:

- răspundere disciplinară, atunci când salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară;

- răspundere patrimonială, când din fapta culpabilă a salariatului rezultă un prejudiciu ce

trebuie reparat;

- răspundere contravenţională, când salariatul săvârşeşte o faptă calificată de normele

juridice drept contravenţie;

- răspundere penală, când fapta săvârşită este incriminată drept infracţiune.

Aceste forme ale răspunderii juridice nu se exclud una pe cealaltă, ele putând

coexista, funcţie de împrejurările concrete ale săvârşirii faptei de către salariat.

4

2.1. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară este singura formă de răspundere reglementată de codul

muncii specifică pentru acestă ramură de drept. Celelte forme ale răspunderii de dreptul

muncii (răspunderea patrimonială, răspunderea contravenţională şi cea penală) caracterizează

alte ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul adminsitrativ şi dreptul penal).

Disciplina muncii este o condiţie obiectivă necesară şi indispensabilă desfăşurării

activităţii, în fiecare unitate, în condiţii de eficienţă cât mai ridicată. Atât timp cât admitem

faptul că salariaţii lucrează sub autoritatea angajatorilor, atunci este firesc ca salariaţii să

respecte o anumită disciplină a muncii, aşa cum este ea reglementată prin normele legale în

vigoare dar mai ales, în conformitate cu prevederile regulamentului de ordine interioară,

impus de anagajator.

Din acest motiv, titlul XI al codului muncii (Răspunderea juridică) debutează cu

reglementarea regulamentelor de ordine interioară (art. 257 – art. 262) şi abia apoi tratează

răspunderea disciplinară, pe parcursul art. 263 – 269 inclusiv.

Conform art. 263 din cod, angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având

dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată

că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune

sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele

legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă

aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Literatura de specialitate1 a stabilit drept elemente constitutive ale abaterii

disciplinare:

obiectul, constând în relaţii sociale de muncă, ordinea şi disciplina la locul de muncă;

latura obiectivă, respectiv acţiunea sau inacţiunea care duce la încălcarea obligaţiilor din

contractul individual de muncă;

1 Ciochină-Barbu Ioan – “Dreptul muncii”, Editura Junimea, Iaşi, 2003

5

subiectul, întotdeauna o persoană fizică ce are calitatea de salariat;

latura obiectivă, adică vinovăţia salariatului care se apreciază în fiecare caz concret în

funcţie de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinileşi experienţa salariatului respectiv.

Datorită asemănărilor care există între această formă a răspunderii de dreptul muncii

şoi răspunderea de drept penal, literatura de specialitate şi practica judiciară deopotrivă au

admis drept cuze exoneratoare ale răspunderii disciplinare următoarele împrejurări:

- legitima apărare;

- starea de necesitate;

- constrângerea fizică sau morală;

- cazul fortuit;

- forţa majoră;

- eroarea de fapt.

La aceste cauze exoneratoare de răspundere disciplinară adaugăm în mod obligatoriu,

datorită specificului concret al acestei forme de răspundere juridică şi ordinul superiorului.

Aşa cum prevede art. 264 din cod, sancţiunile disciplinare pe care le poate aplica

angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară sunt:

a) avertismentul scris;

b) suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu poate depăşi 10 zile

lucrătoare;

c) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus

retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;

d) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;

e) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă

de 1-3 luni cu 5-10%;

f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

6

Aceste sancţiuni disciplinare vor fi modificate în mod corespunzător, dacă prin

statute profesionale aprobate prin lege specială, se stabileşte un alt regim sancţionator.

Codul muncii prevede expres că sunt interzise amenzile disciplinare şi reafirmă

principiul general de drept non bis in idem. Prin urmare, pentru aceeaşi abatere disciplinară se

poate aplica numai o singură sancţiune.

Legea prevede că angajatorul este obligat să respecte o serie de criterii la

individualizarea sancţiunii disciplinară aplicabilă în fiecare caz concret, funcţie cu gravitatea

abaterii disciplinare săvârşite de salariat. Aceste criterii sunt:

a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;

b) gradul de vinovăţie a salariatului;

c) consecinţele abaterii disciplinare;

d) comportarea generală în serviciu a salariatului;

e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

Din punct de vedere al condiţiilor de formă pe care trebuie să le îndeplinească

decizia de sancţionare, cadrul reglementativ este foarte precis. Astfel, sub sancţiunea nulităţii

absolute, nici o măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 264 alin. (1) lit. a (respectiv

avertismentul scris), nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare

prealabile.

În vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, salariatul va fi convocat în

scris de persoana împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, precizându-se

obiectul, data, ora şi locul întrevederii. Neprezentarea salariatului pentru efectuarrea cercetării

prealabile, fără o justificare obiectivă, dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără

alt demers.

În cursul cercetării disciplinare prealabile salariatul are dreptul să formuleze şi să

susţină toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea

toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie asistat, la

cererea sa, de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este.

7

Angajatorul dispune aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă

scrisă, în termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea

abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii faptei.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu:

a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;

b) precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul

colectiv de muncă aplicabil, care au fost încălcate de salariat;

c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul

cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267

alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea;

d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;

e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;

f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la

data emiterii şi produce efecte de la data comunicării. Comunicarea se predă personal

salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare

recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta.

Decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti

competente în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării.

8

1.3. Răspunderea patrimonială

A doua formă a răspunderii juridice reglementată de codul muncii este răspunderea

patrimonială sau materială. Această formă a răspunderii este specifică dreptului civil, ca drept

comun pentru toate ramurile dreptului privat şi implicit şi pentru dreptul muncii.

Astfel, conform prevederilor art. 269 codul muncii, angajatorul este obligat, în

temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat

în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul

îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul iar conform art. 270 salariaţii

răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru

pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.

Prin urmare, reglementarea răspunderii patrimoniale de dreptul muncii vizează atât

angajaţii cât şi angajatorii, funcţie de situaţia concretă. Oricare dintre părţile contractului

individual de muncă se face vinovată de producerea unei pagube materiale către cealaltă parte

trebuie să acope prejudiciul cauzat.

Mai mult chiar, codul reglementează răspunderea solidară a angajatorilor şi

salariaţilor, terţii păgubi având dreptul de a încasa despăgubirea de la angajatorul salariatului

vinovat. Ulterior, angajatorul se va întoarce împotriva angajatorului prorpiu pentru a recupera

sumele plătite pentru vina acestuia.

Dacă răspunderea angajatului şi a angajatorului sunt solodare, atunci răspunderea

salariaţilor este divizibilă. Astfel, art. 271 stabileşte că, în ipoteza în care paguba a fost

produsă de mai mulţi salariaţi, cuantumul răspunderii fiecăruia se stabileşte în raport cu

măsura în care a contribuit la producerea ei. Dacă măsura în care s-a contribuit la producerea

pagubei nu poate fi determinată, răspunderea fiecăruia se stabileşte proporţional cu salariul

său net de la data constatării pagubei şi, atunci când este cazul, şi în funcţie de timpul efectiv

lucrat de la ultimul său inventar.

În cazul răspunderii patrimoniale legea stabileşte situaţii exoneratoare de răspundere.

Astfel, salariaţii nu răspund de pagubele provocate de:

9

o forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute şi care nu puteau fi

înlăturate

o şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

O formă particulară a răspunderii patrimoniale o întâlnim atunci când salariatul a

încasat de la angajator o sumă nedatorată sau a primit bunuri care nu i se cuveneau.

Restituirea în acest caz se face în natură. Dacă bunurile primite necuvenit nu msai pot fi

restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, salariatul

este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se

stabileşte potrivit valorii acestora de la data plăţii.

Repararea propriu-zisă a prejudiciului cauzat de salariaţi se face prin modalitatea

reţinerilor din salariu, în rate lunare. Ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul lunar

net, fără a putea depăşi împreună cu celelalte reţineri pe care le-ar avea cel în cauză, jumătate

din salariul respectiv.

În cazul în care contractul individual de muncă încetează înainte ca salariatul să îl fi

despăgubit pe angajator şi cel în cauză se încadrează la un alt angajator ori devine funcţionar

public, reţinerile din salariu se fac de către noul angajator sau noua instituţie ori autoritate

publică, după caz, pe baza titlului executoriu transmis în acest scop de către angajatorul

păgubit. Dacă persoana în cauză nu s-a încadrat în muncă la un alt angajator, în temeiul unui

contract individual de muncă ori ca funcţionar public, acoperirea daunei se va face prin

urmărirea bunurilor sale, în condiţiile Codului de procedură civilă.

În cazul în care acoperirea prejudiciului prin reţineri lunare din salariu nu se poate

face într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rată de reţineri,

angajatorul se poate adresa executorului judecătoresc în condiţiile Codului de procedură

civilă.

Din punct de vedere al condiţilor de formă, instrumentul pentru recuperarea sumelor

cu care angajatorul a fost prejudiciat de către salariaţi se numeşte decizie de imputare şi

trebuie să respecte aceleaşi rigori legale ca şi decizia de sancţionare.

10

1.4. Răspunderea contravenţională

În conformitate cu prevederile art. 276 din codul muncii, constituie contravenţie

următoarele fapte:

a) nerespectarea dispoziţiilor privind garantarea în plată a salariului minim brut pe

ţară;

b) încălcarea de către angajator a obligaţiei de a ţine un registru de evidenţă a

salariaţilor;

c) împiedicarea sau obligarea, prin ameninţări ori prin violenţe, a unui salariat sau a

unui grup de salariaţi să participe la grevă ori să muncească în timpul grevei;

d) primirea la muncă a unei persoane pentru care nu a fost întocmit contract

individual de muncă ori stipularea în contractul individual de muncă a unor clauze contrare

dispoziţiilor legale;

e) încadrarea în muncă a minorilor cu nerespectarea condiţiilor legale de vârstă sau

folosirea acestora pentru prestarea unor activităţi cu încălcarea prevederilor legale referitoare

la regimul de muncă al minorilor;

f) încălcarea de către angajator a dreptului salariaţilor de a beneficia de zile libere în

zilele de sărbătoare legală sau în contul acestor sărbători;

g) încălcarea obligaţiei de respectare a programului de lucru în zilele de sărbătoare

legală, în conformitate cu hotărârile guvernului.

Din analiza textului de mai sus, observăm că subiectul răspunderii contravenţionale

de dreptul muncii este întotdeauna angajatorul. Dacă se angajează această formă de

răspundere, angajatorul va fi obligat să suporte sancţiunea, respectiv să plătească amenda

stabilită de inspectorii de muncă.

În acelaşi timp, este posibil ca la nivelul unităţii răspunderea să provină din modul

defectuos în care un angajat anume şi-a îndeplinit sau nu şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu.

11

Pe cale de consecinţă, împotriva acestui salariat va putea fi angajată răspunderea patrimonială,

iar amenda pe care a plătit-o angajatorul va fi recuperată de la salariatul în cauză, sub forma

reţinerilor lunare din salariul cuvenit.

1.5. Răspunderea penală

Răspunderea penală de dreptul muncii nu se rezumă doar la infracţiunile incriminate

în codul muncii, codul penal partea specială cuprinzănd reglementarea pentru mai multe tipuri

de infrsacţiuni în legatură cu7 serviciu sau care au drept subiect calificat un salariat.

Art. 277 – 278 incriminează însă distinct de prevederile codului penal:

-infracţiunea de neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind plata

salariilor în termen de 15 zile de la data cererii de executare adresate angajatorului de către

partea interesată (care se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă);

-şi infracţiunea de neexecutare a unei hotărâri judecătoreşti definitive privind

reintegrarea în muncă a unui salariat (care se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 1 an sau

cu amendă).

În cazul acestor infracţiuni acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea persoanei

vătămate iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

De asemenea, constituie infracţiune conform art. 280 din Codul muncii nedepunerea

de către angajator, în termen de 15 zile, în conturile stabilite, a sumelor încasate de la salariaţi

cu titlu de contribuţie datorată către sistemul public de asigurări sociale, către bugetul

asigurărilor pentru şomaj ori către bugetul asigurărilor sociale de sănătate şi se pedepseşte cu

închisoare de la 3 la 6 luni sau cu amendă.

12

CAPITOLUL 2

STUDIU DE CAZ

2.1. Poliţist. Răspundere disciplinară. Prescripţia aplicării

sancţiunii disciplinare. Autoritatea competentă să aplice

sancţiunea.

Comportamentul necorespunzător al poliţistului implicat în procesul penal a adus,

indiscutabil o gravă atingere onoarei sale şi prestigiului autorităţii publice din care a făcut

parte. În condiţiile date, a operat întreruperea termenului de prescripţie de 1 an prevăzut

pentru aplicarea sancţiunii disciplinare pe întreaga perioadă de timp cuprinsă între momentul

săvârşirii infracţiunii şi data identificării autorului acesteia, astfel că nu s-a prescris dreptul

autorităţilor publice pârate de aplicare a sancţiunii disciplinare, conform art. 59 pct. 9 din

Legea nr. 360/2002. Dar, dacă această atribuţie a fost conferită ministrului administraţiei şi

internelor, în cazul ofiţerilor de poliţie (alţii decât chestorii de poliţie), aplicarea principiului

potrivit căruia cine poate mai mult poate şi mai puţin face posibilă - în condiţiile raporturilor

de subordonare ierarhică, specifice organizării ministeriale - emiterea de către ministru a

ordinului de destituire din funcţie a unui agent şef adjunct de poliţie.

Prin acţiunea introdusă la data de 19 decembrie 2002 N.M. a chemat în judecată

Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş, solicitând

să se dispună:

- anularea ordinului nr. II/04505 din 17 decembrie 200 prin care a fost destituit din funcţia de

agent şef adjunct de poliţie la Sectia 3 a Polţtiei municipiului Piteşti;

- reintegrarea sa în funcţia publică menţionată mai sus şi obligarea celor doi pârâti să-i

platească drepturile băneşti cuvenite de la data luării măsurii şi până la reintegrarea efectivă,

precum şi cheltuielile de judecată .

13

Reclamantul şi-a motivat acţiunea, arătând că actul administrativ de autoritate supus

controlului jurisdicţional este nelegal, deoarece a fost emis cu depaşirea termenului de 1 an de

la săvârşirea faptei ce constituie abatere disciplinară. Mai precis, el a comis fapta respectivă

(calificată ca infracţiune de viol) la data de 14 decembrie 2001 şi cu toate că Inspectoratul de

Poliţie a Judeţului Argeş a luat cunoştinţă de această abatere la data de 24 septembrie 2002,

ministrul de interne a emis ordinul sancţionator abia la 18 decembrie 2002, adică dupa

expirarea termenului prevăzut de art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul

poliţistului. Curtea de Apel, secţia comercială şi de contencios administrativ prin sentinţa

civilă nr. 79/F/C din 21 aprilie 2003 a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Instanţa a reţinut că la data de 14 decembrie 2001, reclamantul N.M. a întreţinut cu

numita P.A. un raport sexual împotriva voinţei acesteia. În urma plângerii formulate de partea

vatămată s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar pe baza analizei ADN

recoltată de la victimă s-a stabilit că reclamantul este autorul faptei şi totodată, a fost luată

împotriva lui măsura arestării preventive.

În legătură cu măsura respectivă, la data de 25 septembrie 2002 a fost încunoştiinţat

Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Argeş şi prin dispoziţia şefului acestei autorităţi publice s-

a desemnat un ofiţer cu întocmirea dosarului de cercetare prealabilă a faptei . Având în vedere

gravitatea deosebită a abaterii, reclamantul N.M. a fost trimis imediat în faţa Consiliului de

disciplină, care în şedinţă din 13 noiembrie 2002, a stabilit vinovăţia făptuitorului, cu

propunerea de destituire din funcţia publică deţinită.

Apărarea reclamantului cu privire la lipsa cercetării prealabile a faptei şi la îngrădirea

dreptului său la apărare a fost înlăturată, reţinându-se inexistenţa pretinsului viciu de

procedură, precum şi împrejurarea că la 13 noiembrie 2002, la solicitarea apărătorului ales s-a

acordat termen pentru pregătirea apărării, la 14 noiembrie 2002.

Referitor la alcătuirea Consiliului de disciplină, Curtea a motivat că persoana

menţionată în acţiune nu a avut calitatea de şef ierarhic superior al reclamantului, ci pe aceea

de subofiţer de control al agenţilor de ordine, la un alt schimb de agenţi decât cel în cadrul

căruia îşi desfăşura activitatea reclamantul.

Excepţia de prescripţie a dreptului pârâţilor de a aplica sancţiunea disciplinară a fost

respinsă pe considerentul că efectul sancţiunii pentru fapta comisă la 14 decembrie 2001, se 14

produce de la data ramânerii definitive a hotărârii Consiliului de disciplină, în urma

respingerii contestaţiei, respectiv 26 noiembrie 2002, data în raport de care ordinul atacat a

fost emis în termenul legal.

Pe de altă parte, hotărârea Consiliului de disciplină a fost contestată de N.M., dar

Inspectoratul General al Poliţiei Române şi-a exprimat acordul cu aplicarea sancţiunii în

forma adoptată, astfel că măsura trecerii în rezervă se vădeste conformă cu prevederile art. 58

lit. g), 69 lit. f), 72(2), 74(2) si 78(2) din Legea nr. 360/2002.

S-a concluzionat că, întrucât nu s-a adus nicio vătămare reclamantului într-un drept

legitim şi sancţiunea disciplinară a fost în mod legal aplicată, acţiunea în contencios

administrativ formulată pentru anularea actului administrativ trebuie respinsă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul N.M.

Recurentul a susţinut că,în mod greşit, acţiunea a fost respinsă deoarece:

- dreptul de emitere al ordinului sancţionator s-a prescris prin scurgerea unei perioade de peste

un an de la data săvârşirii faptei ce constituie abatere disciplinară;

- nu s-au respectat dispoziţiile art. 54 din Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002

privind acordarea recompenselor şi aplicarea sancţiunilor disciplinare poliţiştilor (potrivit

cărora sancţiunea disciplinară se aplica în maximum 30 de zile de la data comiterii faptei),

precum şi cele conţinute în art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002;

- au fost nesocotite dispoziţiile art. 30 lit. g), 34 si 35 alin. (2) din acelaşi regulament

referitoare la competenţa Consiliului de disciplină, la sesizarea acestuia de către şeful unităţii

şi la termenul de întocmire a dosarului;

- actul administrativ este lovit de nulitate absolută, sancţiune ce derivă din emiterea lui de

către ministrul administraţiei şi internelor în loc de şeful Inspectoratului General de Poliţie.

Recursul este nefondat sub aspectul tuturor criticilor formulate.

Nu se contestă de toate parţile litigante că în dosarul nr. 1493/P/2001, Parchetul

Militar Bucureşti a efectuat cercetari penale cu privire la infracţiunea de viol reclamată de

15

partea vătămată P.A., ca fiind comisă asupra sa la data de 14 decembrie 2001, de către un

subofiţer de poliţie necunoscut. Dosarul a fost înregistrat cu autor necunoscut, dar în urma

expertizei genetice şi a celorlalte probe administrate (s-a stabilit ulterior că autorul infracţiunii

este plutonierul-major agent şef adjunct N.M.), faţă de care, prin ordonanţele din 23

septembrie 2002 s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi arestarea preventivă pe o

durată de 30 de zile a inculpatului.

La data de 10 octombrie 2002, partea vătămată şi-a retras plângerea penală prealabilă şi în

această situaţie prin ordonanţă, procurorul a încetat urmărirea penală faţă de N.M. De

asemenea, a dispus punerea lui în libertate, de îndată. Este adevărat că, potrivit art. 59 pct. 9

din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, sancţiunea disciplinară se aplică în

maximum 30 de zile de la luarea la cunoştinţă despre abaterea savârşită, dar nu mai târziu de

un an de la data comiterii faptei .

Ca şi termenul de o lună, termenul maxim de 1 an nu este de decădere, ci tot de

prescripţie, adică de prescripţie a răspunderii disciplinare, similar ca natură juridică cu

termenele de prescripţie a răspunderii penale sau contravenţionale.

În speţă, deşi fapta reclamată de P.A. a fost săvârşită in ziua de 14 decembrie 2001,

descoperirea autorului său a avut loc abia în luna septembrie 2002, după efectuarea unor

cercetari penale ample, Prin urmare, atitudinea culpabilă a făptuitorului nu s-a limitat la

săvârsirea infracţiunii de viol, ci a continuat ulterior, prin ascunderea adevarului, pe toata

durata cercetarilor penale şi până la arestarea lui preventivă, măsură comunicată organului de

poliţie cu adresa nr. 12698 din 25 septembrie 2002.

În condiţiile date, a operat întreruperea termenului de prescripţie de 1 an prevăzut

pentru aplicarea sancţiunii disciplinare pe întreaga perioadă de timp cuprinsă între momentul

săvârşirii infracţiunii şi data identificarii autorului acesteia în persoana reclamantului N.M.,

astfel că nu s-a prescris dreptul autorităţilor publice pârâte de aplicare a sancţiunii

disciplinare, conform art. 59 pct. 9 din Legea nr. 360/2002. Fără temei se susţine în recurs ca

excepţia invocată de reclamant în acţiune trebuia totuşi admisă, cu consecinţa anulării actului

administrativ sancţionator.

Dreptul de aplicare a sancţiunii disciplinare nu s-a prescris nici sub aspectul

reglementării instituite prin Regulamentul nr. 317 din 13 septembrie 2002, emis de Ministerul

16

de Interne cu privire la acordarea recompenselor si aplicarea sancţiunilor disciplinare

poliţiştilor.

Având în vedere gravitatea deosebită a abaterii disciplinare săvârşite, în temeiul art. 33

lit. b) din acest act normativ, şeful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Argeş a emis

dispoziţia nr. 0436 din 31 octombrie 2002 prin care a dispus trimiterea lui N.M. în faţa

Consiliului de disciplină şi a desemnat pentru efectuarea cercetării şi întocmirea dosarului

cauzei un comisar, ofiţer specialist I la Serviciul cercetări penale.

După efectuarea cercetării, în cursul căreia reclamantul a dat o noua declaraţie

olografă, prin hotărârea din 14 noiembrie 2002, Consiliul de disciplină a stabilit vinovăţia

acestuia, propunând destituirea lui din funcţie .

Pe hotărârea respectivă, şeful Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Argeş a pus

rezoluţia "De acord cu propunerea Consiliului de disciplină" şi la aceeaşi data (15 noiembrie

2002) a dispus înaintarea fişei de cadre cu propunerea Consiliului, conform prevederilor

regulamentare.

Contestaţia adresată de N.M. Inspectoratului General al Poliţiei Române, la 18

noiembrie 2002, a fost respinsă ca neîntemeiata la 26 noiembrie 2002, data la care conducerea

inspectoratului şi-a exprimat acordul cu menţinerea hotărârii atacate.

În raport cu data respectivă, măsura disciplinară a destituirii reclamantului din funcţia

publică a fost luată de ministrul de interne prin ordinul nr. II/04505 din 18 decembrie 2002, cu

respectarea normelor legale şi regulamentare în vigoare.

Cât priveşte desemnarea agentului şef principal D.V. în Consiliul de disciplină,

realizată prin dispoziţia nr. 0436 din 31 octombrie 2002, Curtea de apel a reţinut în mod

judicios că această persoană nu avea calitatea de şef ierarhic superior, ci aceea de subofiţer de

control al agenţilor de ordine, la un alt schimb de agenţi decât cel în cadrul căruia N.M. şi-a

desfăşurat activitatea .

Pe de altă parte, este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 60 alin. (2) din Legea nr.

360/2002, destituirea din poliţie se dispune în mod corespunzator de persoanele care, conform

art. 15, au competenţa să acorde gradele profesionale.

17

Dar, dacă această atribuţie a fost conferită ministrului administraţiei şi internelor, în

cazul ofiţerilor de poliţie (alţii decât chestorii de poliţie), aplicarea principiului potrivit căruia

cine poate mai mult poate si mai puţin face posibilă - în condiţiile raporturilor de subordonare

ierarhică, specifice organizării ministeriale - emiterea de către ministru a ordinului de

destituire din funcţie a unui agent şef adjunct de poliţie.

Rezultă prin urmare, ca pretinsa unitate a actului administrativ sancţionator care în

opinia recurentului s-ar datora emiterii lui de către o persoana necompetentă, nu poate fi

reţinută pentru a justifica reformarea soluţiei în sensul cerut.

Având în vedere considerentele expuse şi lipsa unor motive de casare, de ordine publică, care

ar putea fi invocate chiar din oficiu, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul a fost

respins ca nefondat.

Pronunţată de: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţia de contencios

administrativ, decizia nr. 2095 din 25 mai 2004.

2.2. Răspunderea patrimonială – lipsă motorină.

La 05.03.2008 reclamanta SMTFM CFR Marfă SA – Sucursala Craiova s-a adresat

Tribunalului Dolj – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale cu o cerere de chemare în

judecată împotriva pîrîtului C. D. solicitînd ca prin hotărîrea ce se va pronunţa să fie obligat

pîrîtul la plata sumei de 264,63 lei, reprezentînd contravaloarea a 118 kg motorină consumată

nejustificat conform raportului de cercetare nr. T1/746/2007 efectuat de către Depoul Craiova

în data de 14.12.2007.

În fapt a arătat că pîrîtul Cercel Dan este mecanic la Remiza Dr. Tr. Severin şi în data de

03.09.2007 a preluat locomotiva DHC 407 cu menţiunea „bună de drum” pentru a efectua

serviciul de manevră la Staţia Dr. Tr. Severin Mărfuri.

În urma citirii şi interpretării datelor ICL s-a constatat un consum nejustificat de 118 kg

motorină în intervalul orar 18,52 – 7,30 din data de 3/4.09.2007.

Pârâtul în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu a respectat art. 11 lit. c din Instrucţia de

serviciu nr. 201, care prevede ca „ în timpul serviciului personalul de locomotivă răspunde de

18

utilizarea corespunzătoare a combustibilului şi lubrifianţilor folosiţi pentru remorcarea

trenului, respectiv pentru manevră”, ceea ce a dus la producerea prejudiciului arătat mai sus.

În conformitate cu prevederile art. 270 din Codul Muncii potrivit cărora „ salariaţii răspund

patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru

pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”, reclamanta a

solicitat admiterea acţiunii şi obligarea pîrîtului la plata sumei de 264,63 lei, contravaloarea a

118 kg motorină, consumată nejustificat.

În scop probator a depus la dosar raportul de cercetare nr. T.1/746/2007, raportul de citire

interpretare a datelor ICL nr. 60/18.09.2007, nota de relaţii dată de pîrît, diagrama ICL

corespunzătoare locomotivei DHC 407, foaia de parcurs pentru această locomotivă,

notificarea adresată pîrîtului pentru plata prejudiciului, instrucţia de serviciu nr. 201,

certificatul de omologare tehnică feroviară seria OT nr. 383/2003 pentru instalaţia ICL, adresa

nr. 7070/26 mai 2005 a Biroului Român de Metrologie Legală, certificatul de aprobare de

model de instalaţie ICL nr. 106/25.06.2007 împreună cu anexele, o expertiză extrajudiciară,

practică judiciară, manualul de utilizare ICL, îndrumătorul de exploatare pentru locomotive şi

caracteristica consumului în funcţie de turaţie şi putere.

În şedinţa publică din 16.04.2008, pîrîtul a formulat întîmpinare în care a arătat că nu se face

vinovat de producerea prejudiciului pretins de reclamantă.

A susţinut că sunt eronate datele înregistrate de instalaţia ICL montată pe locomotivă, că a

adus la cunoştinţa conducerii unităţii faptul că acest tip de instalaţii dă erori mari în ce

priveşte înregistrarea consumului de motorină şi a cantităţii de motorină aflată în rezervor la

un moment dat, datele fiind influenţate de temperatura motorinei, de densitatea motorinei de

tonajul remorcat, de condiţiile de planeitate, precum şi de alţi factori.

A mai susţinut că instalaţia ICL nu este certificată metrologic şi nu se poate face dovada

existenţei şi întinderii prejudiciului pe baza datelor înregistrate de aceasta.

Pîrîtul nu a solicitat probe în apărarea sa, nu s-a mai prezentat la instanţă la următoarele

termene de judecată, nu a dat curs chemării de interogatoriu dispusă de instanţă la termenele

din 04.06.2008 şi 25.06.2008.

La 14.05.2008, reclamanta a formulat un răspuns la întîmpinarea pîrîtului arătînd că instalaţia

ICL este avizată metrologic şi este verificată periodic de către firma producătoare.

Analizînd actele şi lucrările dosarului, precum şi prevederile legale în materie, instanţa reţine

următoarele:

Pîrîtul este angajatul societăţii reclamante cu contract individul de muncă pe durată

19

nedeterminată îndeplinind funcţia de mecanic de locomotivă la Remiza Dr. Tr. Severin.

În ziua de 03.09.2007, în exercitarea atribuţiilor de serviciu a preluat locomotiva DHC 407 cu

menţiunea „bună de drum” pentru a efectua serviciu de manevră la Staţia Dr. Tr. Severin

Mărfuri.

În urma citirii şi interpretării datelor ICL s-a constatat un consum nejustificat de motorină de

118 kg pe locomotiva respectivă în data de 3/4.09.2007, în intervalul oral 18,52 – 7,30 în care

a efectuat serviciul pîrîtul, aşa cum rezultă din raportul de citire interpretare nr. 60/18.09.2007

al înregistrării instalaţiei ICL.

Astfel, din acest raport rezultă că la intrarea în tură a pîrîtului în ziua de 03.09.2007, ora 18,52

în rezervor se aflau 1594 kg motorină, iar la ieşirea din tură a pîrîtului în ziua de 04.09.2007,

ora 7,30 se aflau 1345 kg motorină, consumul efectiv de motorină în acest interval de timp

fiind de 131 kg.

În condiţiile în care diferenţa de nivel a motorinei din rezervorul locomotivei DHC 407 a fost

de 239 kg, iar consumul efectiv a fost de 131 kg, rezultă un consum nejustificat de motorină

de 118 kg în valoare de 264,63 lei.

Instalaţia ICL este instalaţia care se montează pe fiecare locomotivă şi care măsoară atît

consumul efectiv al locomotivei, cît şi nivelul motorinei în rezervor la un moment dat. Datele

sunt înregistrate pe diagrame care se citesc şi se interpretează de către persoane specializate şi

instruite în acest sens, în cazul de faţă de Ciocnitu Camelia care îndeplineşte funcţia de

tehnician la Depoul Marfă Craiova.

Pîrîtul avea obligaţia să respecte instrucţia nr. 201/2007 art. 11 lit. c care prevede că „ în

timpul serviciului personalul de locomotivă răspunde de utilizarea corespunzătoare a

combustibilului şi lubrifianţilor folosiţi pentru remorcarea trenurilor, respectiv pentru

manevră”Avînd în vedere că în exercitarea atribuţiilor de serviciu pîrîtul nu a respectat

instrucţia nr. 201/2007 art. 11 lit. c şi a produs reclamantei un prejudiciu în sumă de 264,63

lei, reprezentînd consumul nejustificat de motorină, instanţa apreciază că în cauză sunt

îndeplinite condiţiile răspunderii patrimoniale prevăzute de art. 270 din Codul Muncii.

Astfel, potrivit art. 270 din Codul Muncii „salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor

şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului

din vina şi în legătură cu munca lor”.

Susţinerea pîrîtului că instalaţia ICL nu este avizată metrologic şi omologată nu poate fi

reţinută de către instanţă deoarece reclamanta a făcut dovada cu acte că există certificat de

omologare tehnică feroviară seria OT nr. 383/2003 emis de către Autoritatea Feroviară

20

Română din cadrul Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei, emis în

conformitate cu prevederile HG 626/1998 şi cu raportul nr. 2848/18.03.2003 al Comisiei de

Omologare Tehnică ce atestă că instalaţia de înregistrare de consum de combustibil pentru

locomotive – ICL este conform documentului tehnic de referinţă ST 008/2001, certificatul de

omologare tehnică fiind valabil pînă la 01.07.2008 în condiţiile respectării prevederilor din

documentaţia tehnică şi din OMT 290/2000.

De asemenea, reclamanta a făcut dovada cu adresa nr. 4070/26.03.2005 emisă de Biroul

Român de Metrologie Legală către SC Softronic SRL Craiova, firma producătoare a

instalaţiei ICL, că potrivit Legii 11/1994, instalaţia ICL nu se supunea controlului metrologic

legal, nefiind cuprinsă la aceea dată în lista oficială, precum şi dovada că după modificările

aduse Legii 11/1994, modificări intervenite în 2007, Biroul Român de Metrologie Legală a

emis certificatul aprobare de model nr. 106/25.06.2007, valabilă pînă la 25.06.2012.

În ceea ce priveşte susţinerea pîrîtului că instalaţia ICL dă erori la măsurarea şi înregistrarea

datelor, instanţa constată că nu a fost dovedită în nici un fel. Pîrîtul nu a solicitat o expertiză

tehnică care să verifice acest aspect, ba mai mult, nu s-a mai prezentat deloc la instanţă şi nu a

dat curs chemării la interogatoriu dispusă de instanţă, motiv pentru care instanţa va face

aplicarea art. 225 din C.p.civ., şi va considera aceasta drept un început de dovadă în folosul

părţii potrivnice ceea pe care o va corobora cu celelalte probe administrate în cauză de către

reclamantă.

Faţă de cele arătate mai sus, în conformitate cu prevederile aret. 270 din Codul muncii,

instzanţa a admis cererea şi a obligat pîrîtul în favoarea reclamantului la plata sumei de

264,63 lei, reprezentînd contravaloare a 118 kg motorină consumată nejustificat.

21

BIBLIOGRAFIE

1. Ciochină Barbu Ion, Dreptul muncii, Editura Junimea, Iaşi, 2003;

2. Ştefănescu Ion Traian, Dreptul muncii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

3. Tofan Mihaela, Dreptul muncii – note de curs;

4. Ţurdea Luminiţa, Legislaţia muncii şi asistenţei sociale – note de curs, Editura Mirton,

Timişoara, 2003;

5. Codul muncii;

6. www.portal.just.ro

7. www.euroavocatura.com

22