26
LEGENDELE FLORILOR Texte și obiecte decorative realizate de elevii claselor a V-a A și a V-a B de la Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu
LEGENDELE FLORILOR
Texte și obiecte decorative realizate de elevii claselor a V-a A și a V-a B
de la Colegiul Național ”Gheorghe Lazăr”, Sibiu
Legenda florii de Liliac
Luca Anastase
a V-a B
Acum mult timp în urmă, în vremuri de mult apuse, pierdute în negura
timpului și a uitării, când împărații atotputernici stăpâneau întinsul Pământului,
într-un colț pitoresc de lume, trăia o regină chipeșă, blândă, miloasă și bună de
pus pe rană. Aceasta domnea peste un ținut întins, cu văi adânci, dealuri
domoale, munți semeți pierduți în norii lăptoși și aburinzi, cu ape cristaline care
mângâie câmpii mănoase, dar mai cu seamă locuit de oameni harnici și săritori.
Lilia își asculta sfetnicii, își ajuta supușii, ajuta persoanele nevoiașe și oferea
ocupații tuturor, în așa fel încât să-și poată duce traiul frumos și liniștit. Avea
multe averi regina, ofrande de la stăpânii împărățiilor învecinate, moșteniri de
la strămoși, un castel maiestuos, dar nimic nu era mai prețios decât cei cinci
copii ai ei, nestemate unice a căror pierdere ar fi fost o tragedie și ar fi adus
mâhnire și deznădejde veșnică și fără de leac Liliei.
Într-o zi senină de primăvară care nu prevestea nimic rău, una dintre fiicele
reginei căzu la pat. Lilia, speriată, dădu veste în tot ținutul să vină numaidecât
la curte toți felcerii și medicii din regat. Se perindară toți la patul fetei, dar
niciunul nu află taina bolii ei și leacul miraculos care ar fi putut să o facă să
devină la fel de veselă și zburdalnică ca în vremurile bune și fericite de
odinioară. Regina, fiind mai înspăimântată decât oricând, s-a gândit că ar fi bine să caute împreună
cu cei patru frați ai fetei un leac. Au căutat inițial în pădurea din spatele castelului.
Nu a trecut mult timp și au ajuns în pădure. Un brad vârstnic i-a întâmpinat și i-a susurat din
crengile-i fremătătoare și tremurânde:
- Aveți grijă, dacă zăboviți prea mult în acest loc, nu veți mai ieși de aici oameni!
Copiii și regina, fiind atât de grăbiți, nu au băgat în seamă spuse bătrânului brad. Ajunsă
într-un luminiș, familia a început să caute cu înfrigurare leacul pentru domniță. Auzise Lilia de la
doica ei că în adâncul pădurii creștea o plantă miraculoasă care avea darul de a vindeca ceea ce
mâna omului nu reușise să vindece. Au străbătut în lung și-n lat luminișul, dar în zadar... Nu au
găsit absolut nimic.
Tristă, Lilia izbucni în plâns, lacrimi sângerânde șiroindu-i din ochi. Copiii oftară adânc și
își coborâră pleoapele îndurerați. Lilia își deschise ochii și își căută din priviri copiii. Nu-i văzu
văzu nicăieri, dar în fața ei se înălța un arbust plin de flori albe, roz și lila, frumos mirositoare, care
își ițeau capetele și își întindeau brațele către ea. Voci cristaline răzbăteau dintre ramurile arbustului
și o îndemnau pe Lilia:
- Vino și culege-ne seva, pune-o într-un potir, du-l cu grijă la căpătâiul domniței, acoperă-i
ochii cu ea și așteaptă!
Lilia fugi de îndată și făcu întocmai. Domnița se trezi roșie în obraji și mai veselă decât
oricând, o luă pe mama ei și alergară într-un suflet lângă arbustul viu colorat, sărută cu foc fiecare
con frumos mirositor din arbust și vărăsă lacrimi de aur la rădăcina acestuia.
Bradul cel vârstnic apăru parcă de nicăieri, își aplecă brațele-i bătrâne asupra florilor și
spuse:
- Te numesc Liliac! Fie ca dragostea din care ai fost zămislit să te ajute să înflorești la fel de
frumos în fiecare primăvară deacum încolo! Să fii vestitorul iubirii, luminii și căldurii!
Petalele mov, liliachii și albăstrii se scuturară și din spatele arbustului se ițiră capetele celor
patru fii ai reginei.
Aceasta este legenda florii de liliac, o floare frumos mirositoare și nespus de delicată,
apărută din dragoste nețărmurită.
Legenda Bujorului
Mahmoud Arafa
a V-a B
În fiecare ultimă zi de vineri din luna mai se sărbătorește Ziua
Bujorului. Se spune că acum mulți ani în urmă a fost un război între români
și turci. Oamenii stăteau în casele lor în această perioadă. Într-o zi, cinci
copii au plecat spre poiana de lângă pădure să culeagă flori pentru mamele
lor. După minute bune de căutare, fiecare băiat a venit fericit cu câte o
narcisă în mână, în afară de un copil care se numea Robert. Acesta a venit
cu o floare ofilită, iar copiii au început să râdă de el.
La un moment dat, copiii au fost prinși de soldații turci. Aceștia au
fost legați de un copac. Robert a început să plângă, iar lacrimile sale
strălucitoare au căzut pe floarea ofilită și, dintr-odată, aceasta a devenit
uimitor de frumoasă și plăcut mirositoare. La un momemnt dat, un soldat
s-a uitat la floarea lui Robert și s-a îmbujorat. Soldatului i s-a făcut milă
de băiat și i-a dat drumul, iar restul copiilor au rămas legați. Robert voia să
fugă spre satul lui, dar nu vedea nimic în afară de copaci îmbăpcați în straie
verzi ca smaraldul. Deodată, el a auzit o voce care îi striga numele. S-a uitat
în jurul lui și a înlemnit când a văzut că cea care îi vorbește este tocmai
floarea culeasă de el. Aceasta i-a spus să meargă pe cărarea pietruită pentru
a ajunge în sat. Urmând sfatul florii, Robert a ajuns în sat și a anunțat că
prietenii săi sunt prinși de soldații turci. Băiatul, împreună cu soldații
români s-au dus în pădure și i-au salvat pe ceilalți copii.
Unul dintre soldați l-a întrebat pe Robert cum a reușit să scape din mâinile inamicilor. El i-
a spus întâmplarea care mai târziu a ajuns și la urechile sătenilor. Aceștia și-au dat seama că floarea
este eroul acestei întâmplări și i-au dat numele Bujor, așa cum obrajii soldatului turc s-au îmbujorat.
Legenda Lăcrămioarei
Patricia Belașcu
a V-a B
Era odată, demult, o fată care avea un cățel. Fata ținea foarte mult la
el. Mâncau împreună, dormeau și se jucau.
Într-o zi, ei plecaseră la plimbare. Atunci, dintr-un tufiș, a ieșit o
pisică, iar câinele a fugit după ea. Fata a tot căutat câinele, dar nu l-a
mai găsit, așa că s-a așezat pe iarbă și a început să plângă. Dintr-odată,
în jurul ei au început să crească niște plante pe care nu le-a mai văzut
nimeni niciodată. Aveau tulpini delicate pe care se înșirau niște flori ca niște clopoței albi. Fata culese câteva flori și le duse acasă. În fața
casei își găsise câinele care o aștepta la ușă.
Vestea despre aceste flori ajunse din oraș în oraș, din țară în țară și
tot așa până ajunse în toată lumea. Oamenii au început să le spună
lăcrămioare.
În unele țării, există tradiția ca în luna mai să se sărbătorească
duminica Lăcrămioarelor.
Legenda trandafirului
Ioana Bercean
a V-a A
Acum sute de mii de ani ființele magice trăiau în armonie cu
oamenii. Toți împărțeau aceeași putere și aceleași meleaguri, trăind
fericiți împreună. Dar a venit ziua în care oamenii s-au săturat să
împartă magia cu alții. Au devenit răi și au încercat să le fure
ființelor magice și ultima picătură de magie. Deși ființele magice
au încercat să se ascundă, oamenii le-au găsit și le-au luat magia
rând pe rând. Oamenii au devenit din ce în ce mai puternici și
nimeni nu li se putea împotrivi.
Se spune că lacrimile vărsate de ființele neajutorate au ajuns
pe pământ. Și locul în care acestea au atins pământul a crescut o floare. O floare neasemuit
de frumoasă. O floare care, de când a apărut în această lume, își arată frumusețea doar
oamenilor buni la suflet, care nu caută putere, ci iubire. Acum, această floaare probabil că o
vedeți peste tot. Floarea poartă numele de trandafir. În zilele noastre trandafirii se găsesc
peste tot și nu pare ceva neobișnuit la ei. Dar acum că știți adevărul când veți mai vedea
pe stradă un trandafir să vă gândiți că acea floare este mai specială decât celalalte și, cu
siguranță, mai frumoasă.
Legenda Trandafirului
Alexandru Bordei
a V-a B
A fost odată ca niciodată o fată foarte frumoasă, dar pe cât de frumoasă era, pe atât de
lăudăroasă era. Aceasta se lăuda că era mai frumoasă chiar decât Afrodita.
Într-o zi, zeița o auzi și imediat apăru în fața fetei.
- Cine te crezi, să spui toată ziua că ești mai frumoasă decât mine? spuse zeița furioasă. Eu
sunt zeița frumuseții, iar tu ești doar o muritoare de rând. Am adus cu mine floarea frumuseții, ca
să vedem care e cu adevărat mai frumoasă. În mâna căreia strălucește mai puternic, aceea este mai
frumoasă.
În mâna Afroditei floarea străluci cu foarte mare putere, însă în mâna fetei străluci cu puterea
razelor Soarelui într-o după-amaiză toridă de vară.
Zeița, geloasă, o transformă pe fată într-o floare nespus de frumoasă, dar apărată de o
mulțime de spini.
- De-acum, când oamenii vor vrea să te admire, spinii tăi îi vor înțepa. Numele tău va fi de acum, Trandafir.
Chiar și cu blestemul Afroditei, oamenii au continuat să cultive trandafiri, datorită frumuseții
lor.
Gura – leului
Răzvan Buciuman
a V-a A
Era odată un leu mare și puternic care trăia liber într-o savană plină de ierburi înalte.
Animalele din această savană se temeau de el și încercau să îl evite. Dacă îl zăreau fugeau sau se
ascundeau deoarece leul vâna orice animal pe care îl întâlnea.
Într-o zi leul a căzut într-o capcană pusă de oameni. Aceștia l-au dus la oraș. Soarele, care
vedea tot ce se petrecea pe Pământ, a fost bucuros, deoarece credea că leul nu le va provoca
probleme oamenilor. La oraș a dost închis într-o cușcă. Acolo era hrănit corespunzător, dar tânjea
după libertate. Într-o zi, acesta a evadat, a ajuns pe străzile orașului și a început să atace oamenii.
Când Soarele a văzut că leul îi rănește pe oameni, l-a preschimbat într-o floare.
Așa a apărut floarea care în zilele noastre se numește Gura-leului.
Legenda Viorelei
Sebastian Caminschi
a V-a B
Într-un ținut îndepărtat, în vremuri de mult apuse, tocmai când
primăvara își făcea apariția, a avut loc o bătălie între două imperii:
Imperiul de Miazăzi și Imperiul de Miazănoapte. Confruntarea nu a adus
sorți de izbândă niciuneia dintre cele două armate, provocând, în
schimb, suferință și foarte mulți răniți. Întrucât leacurile erau pe sfârșite
și neavând altă soluție, împăratul de la Miazăzi ascultă sfaturile unor
înțelepți ai săi și ceru ajutorul vraciului Viorel.
Ajunși la peștera unde locuia vraciul, solii împăratului fură surprinși
de mirosul fin și plăcut al gingașelor flori mici, de culoare albastru-violet
aflate în poienița din vecinătatea intrării. Vraciul a înțeles imediat nevoia
soldaților răniți și acceptă să acorde sprijin, cu condiția ca pentru fiecare
rănit tratat din Imperiul de Miazăzi, să ajute și un rănit din Imperiul de
Miazănoapte.
Împăratul, neavând altă soluție, riscând astfel să-și piardă oștenii,
acceptă dorința vraciului. Vraciul Viorel a procedat imediat la culegerea
micilor flori albastre de lângă locuința sa, din care, utilizând o rețetă
numai de el știută, a preparat o poțiune vindecătoare pe care, apoi, a
aplicat-o cu grijă peste rănile răniților, care se închideau văzând cu ochii. În semn de mulțumire, împărații celor două imperii conveniră să nu mai poarte acele bătălii
nesfârșite și să ajungă la o bună înțelegere. Popoarele lumii, aflând de leacul miraculos, au început
să îngrijească micile pâlcuri de flori albastre care răsăreau în fiecare primăvară pe lângă casele lor.
Totodată, în amintirea vraciului care a adus pacea și a făcut să fie salvate multe vieți, oamenii
au numit acea floare Viorea.
Legenda florilor de măr
Ella Chirilă
a V-a A
Se spune că într-o pădure de la marginea unui sat, din
județul Sibiu, există un măr ale cărui flori înfloresc o dată
la 500 de ani. Cei care văd florile mărului, vor putea vedea
în viitor. Oamenii spun că cei care se întorc spunând că
le-au văzut devin nebuni.
Legenda Albăstrelei Adriana Cichi
a V-a A
Cu mult timp în urmă, într-un tărâm uitat de lume, trăia o fetiță
ce nu avea mai mult de opt anișori. Era cea mai frumoasă fată din tot
tărâmul, dar așa venea și gelozia celorlalți. Numele ei era Albăstrica și
avea un suflet mai curat decât apa.
Fetița nu avea mulți prieteni din cauza invidiei acestora, dar asta nu o
deranja chiar deloc. Prietena ei cea mai bună era o floricică ce creștea
chiar lângă casa ei. Floarea avea mici petale albastre. Nu era foarte
frumoasă, într-adevăr, dar de când se știa, Albăstrica nu văzuse
niciodată ceva asemănător. Împreună erau unice.
Restul fetelor din sat erau mereu cu ochii pe Albăstrica și floarea ei
“penibilă “ (cum o numeau ele). Nu înțelegeau ce era atât de interesant
la ea. Obișnuiau să râdă de Albăstrica în fiecare zi, fără să aibă un
motiv anume.
Într-o zi, una dintre ele, pe nume Eliza, a decis să se furișeze și să o
fure pe prietena Albăstricăi. Era tare invidioasă pe prietenia lor. Se
ascunse într-un tufiș și așteptă ca Albăstrica să se întoarcă acasă. Când
sosi momentul, Eliza se repezi asupra florii și începu să o smulgă cu
toată puterea din pământ.
-Hei! Ce faci?! strigă fetița, încercând să o oprească. Încetează!
Dar era prea târziu, căci floarea era deja în mâinele Elizei. Albăstrica
nu putea să își creadă ochilor. Prietena ei cea mai bună pleca. Fetița
fugi cât mai departe, în timp ce plângea din răsputeri, iar Eliza râdea. Când Albăstrica nu mai putea fi văzută, floarea începu și ea să lăcrimeze. Eliza nu știa că florile pot
face asta. Floarea plângea tot mai mult și mai repede. Fiecare lacrimă ce atingea pământul devenea
o floare ce creștea pe loc. Fata era speriată, dar în scurt timp tot corpul ei era acoperit de floricele
albastre.
Se spune că Albăstrica nu a revenit niciodată în sat, iar Eliza nu a putut fi eliberată. Oamenii
tărâmului au numit floarea “albăstrea” în amintirea prietenei sale. De atunci, albăstreaua reprezintă
prietenia.
Legenda florilor de Sânziene
Alexia Mihaela Ciobănuc
a V-a A
Cu toții am auzit mai mult ca sigur de magnificele zâne numite Sânziene, însă nu toată lumea
știe că acestea își împart numele cu niște plante vindecătoare, care au culoarea tolbei cu săgeți a
Soarelui.
Se spune că trăia odată, într-un sătuc de lângă o pădure deasă, o fată frumoasă, cu pletele
bălaie ca ale Ilenii Cosânzene și cu ochi de smarald. Locuia într-o căsuță modestă și se gospodărea
singură, fiindcă părinții ei plecaseră de mult. Ana, căci acesta era numele ei, își ajuta vecinii la greu,
îngrijea cu blândețe animalele din preajma casei și pe cele ale pădurii, și supraveghea copiii
sătenilor.
Însă, înainte de noaptea Sânzienelor, spre deznădejdea
tuturor, fata a căzut la pat. Vecinii au încercat toate remediile pe care
le știau pentru a o însănătoși pe Ana, însă boala era incurabilă. Trei
Sânziene care vegheau adesea asupra satului au văzut că sătenii
acestuia se afundau în labirintul tristeții, și de aceea nu au putut să
stea și să nu facă nimic în privința asta. Nu le-a mai păsat că oamenii
nu le mai sărbătoreau în acea noapte.
În timp ce fata se lupta cu boala, Sânzienele s-au sfătuit, și,
la miezul nopții, au creat niște flori vindecătoare care să le poarte
numele: sânzienele. I-au dus aceste flori Anei și, în timp ce fata se
vindeca, Zânele au numit-o una de-a lor, una dintre Sânziene, pentru
virtuțile ei.
Legenda Trandafirului
Tudor Dan
a V-a B
Într-o zi de primăvară, toate florile se lăudau cu frumusețea lor. Printre
acestea se afla și o tufă care nu zicea nimic. Era tristă pentru că oamneii îi rupeau
florile. Ea nu avea cu ce să se apere. Florile tufei erau albe ca laptele și
parfumate, iar oamenii nu puteau rezista tentației de a le rupe.
Planta nu mai suporta durerea provocată de egoismul oamenilor. De
aceea, cu tristețe, a început să se roage la Dumnezeu în fiecare zi. Într-o zi
secetoasă, planta a adăpostit câteva păsări de razele soarelui. Domnul a văzut
această faptă bună și i-a dat spini, dar culoarea florilor albă ca zăpada se va
transforma în roșul sângelui oamenilor care vor încerca să îi rupă florile. Acum
floarea se poate apăra de oameni și este mai fericită. Tufa nu se laudă cu florile,
ea îl laudă pe Dumnezeu.
Tufa este admirată de toate florile, iar oamenii nu îi mai rup florile atât
de des ca înainte. Floarea se numește Trandafir, iar tufa este ca un regat pentru
aceste nestemate.
Legenda Lăcrămioarei
Robert Dascăl
a V-a A
Era odată, într-un ținut foarte îndepărtat, doi prieteni
foarte buni care țineau foarte mult unul la celălalt.
Într-o zi de iarnă, acești doi prieteni au plecat de acasă
lângă o pădure din apropiere, ca să se joace. În timp ce ei se
bulgăreau, cei mai mulți bulgări nu-și atingeau ținta, așa că mai
toți cădeau în pădure unde ei nu se spărgeau, pentru că în acea
noapte a fost un ger cumplit. Când s-au săturat de bulgăreală,
cei doi prieteni au plecat acasă.
Peste o lună și ceva, cei doi copii s-au reîntors, dar de
această dată ca să culeagă flori din pădure. Ei au zărit o floare ciudată pe care nu o cunoșteau, pentru
că nu părea să fie de prin partea locului.
- Par a fi niște lacrimi. Știu! Să-i punem numele lăcrămioara!
Apoi au luat câteva flori și le-au plantat împrejurul casei lor.
Așa a apărut lăcrămioara.
Legenda Florii de Liliac
David Dănese
a V-a B
Legenda spune că trăia odinioară, în mijlocul unei păduri de basm, într-o
căsuță, doi copii ai pădurarului: o fetiță, pe nume Lili, și un băiat, pe nume Ștefan.
Erau doi copii minunați care se înțelegeau foarte bine. Din păcate, de la vârsta
de trei ani aceștia au rămas doar cu tatăl lor, deoarece mama lor se îmbolnăvise
și plecase la cele veșnice. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot
timpul jucându-se în preajma căsuței și, de asemenea, în pădurea care le înconjura
casa.
Într-o dimineață, fetița plecă în pădure la izvor, pentru a aduce apă. Din senin
s-a iscat o furtună puternică, cerul s-a umplut de nori, iar peste toată pădurea se
așternu întunericul asemenea unei nopți. Trecură câteva zile de când tatăl și
Ștefan o căutau pe Lili, dar în zadar. Veni și iarna rece și geroasă. După îndelungi
căutări, tot nu o găsiseră pe Lili. Văzând acestea, Ștefan și tatăl lui au plâns zile
întregi. Sosi primăvara, iar în jurul casei au răsărit minunate flori crescute din
lacrimile pădurarului și ale lui Ștefan. Florile de culoare violet aveau o mireasmă
îmbătătoare. Ștefan și tatăl lui nu mai văzuseră așa flori minunate. Copleșit de
dorul surorii lui, băiatul se hotărî să numească aceste flori Liliac, după culoarea
ochilor surorii sale.
Și de atunci aceste flori înmiresmate poartă numele de Liliac.
Legenda Florii-de-colț
Karina Dragoman
a V-a A
Trăia odată demult un cioban cu fiica sa, la
poalele munților. Era frumoasă fata lui ca o floare.
Cozile ei lungi, împletite, parcă din aur, străluceau
în lumina soarelui, pielea albă și fină era ca zăpada.
Într-o zi, fata plecă alături de miorițele tatălui
său pe munte, dar ea, neștiind cărările, se pierdu în
desișul codrului. Tot căutând drumul spre casă,
noaptea o ajunse din urmă și întunericul o învălui.
Din depărtare se auzi un urlet îngrozitor. Fata,
speriată, o ia la fugă, îndreptându-se spre piscurile
munților. Oile ei se pierd în colții flămânzi ai
lupilor, dar ea aleargă și nu se mai uită în spate. Acolo, în vârful lumii, fata întâlni o zână. Ochii ei
străluceau de bunătate. Fata rugă ființa magică să o ajute să scape de ghearele lupilor. Zâna îi ascultă
rugămintea și o transformă pe fată într-o floare.
De atunci, flori albe cresc în înaltul munților, ferite de colții lupilor.
Legenda Lăcrămioarei
Victor Dumitrescu
a V-a B
Se zice că acum mult timp, când nici măcar oamenii nu existau, era o floare blândă, firavă
și foarte sensibilă. Aceasta avea niște floricele mici în formă de clopoței, de culoare albă.
Când celelalte flori o jigneau sau o bârfeau, ea se retrăgea într-un colț singură, plângând.
Chiar dacă avea un comportament frumos, floarea aceasta avea un miros îngrozitor. De aceea, toate
celelalte flori o evitau și râdeau de ea, iar din cauză că ea plângea foarte ușor a fost numită
Lăcrămioară.
Într-o seară, lăcrămioara s-a gândit cum să aibă și ea un miros atrăgător. După câteva minute
a găsit planul perfect. Avea de gând să fure mirosul uneia dintre flori și să-l înlocuiască cu al ei. Zis
și făcut.
A doua zi lăcrămioara mirosea mai bine ca niciodată, însă se simțea cam prost că a făcut
asta, așa că a mărturisit în fața tuturor florilor fapta sa. A înapoiat mirosul florii și l-a luat pe al ei
înapoi. Impresionate, toate florile s-au gândit să dea fiecare câte puțin din mirosul lor lăcrămioarei ca să aibă și ea un miros plăcut. Lăcrămioara a fost foarte fericită.
De atunci lăcrămioara a devenit una dintre cele mai frumoase și parfumate flori.
Legenda Florii – de - colț
Sebastian Fărcașiu
a V-a B
Într-o căsuță dărăpănată de la marginea unui sat, locuia o
fetiță orfană de la 9 ani. Acum avea 12 ani și trăia din mila
oamenilor pe care îi ajuta la muncile câmpului și care îi dădeau
în schimb o bucată de pâine. În fiecare seară se ducea în colțul
casei, în același colț, și plângea ore în șir cu gândul la părinții
ei dragi și la viața grea pe care o ducea.
Într-o zi, observă că în colțul casei a apărut o floare frumoasă.
A continuat să ude floarea cu lacrimile ei și de la o zi la alta
apăreau tot mai multe. A făcut un buchet pe care l-a dăruit unei
vecine care o ajuta. Aceasta a rămas uimită pentru că nu mai
văzuse niciodată așa flori frumoase.
Cu timpul, s-a dus vestea în sat că în casa orfanei cresc niște
flori rare, nemaivăzute. Femeile curioase și impresionate de
frumusețea acelei flori, s-au dus în număr mare acasă la fetiță să cumpere buchete întregi. Și pentru
că era o floare nouă, născută din lacrimile fetei, într-un colț al casei unde aceasta își vărsa amarul,
a hotărât să o numească floare-de-colț.
Așa a apărut floarea-de-colț, și odată cu ea bucuria în inima fetei care acum avea o grădină
mare plină de flori pa care le îngrijea cu drag.
Legenda Lăcrămioarei
Irina Florea
a V-a A
Era odată o frumoasă zână care purta numele de Lăcrămioara. Ea avea părul lung și moale
ca mătasea, o rochie albă până la genunchi în forma unui clopoțel. Oamenii se bucurau de fiecare
dată când o vedeau, fiindcă era gingașă, sensibilă și drăguță.
Dar, într-un ținut îndepărtat, trăia o vrăjitoare rea care o ura pe această zână. Ura faptul că îi
făcea pe oameni fericiți. Aceasta credea că oamenii ar trebui să se teamă de ea pentru că așa se
câștigă adevărata putere. Așa rea cum era, vrăjitoarea a călătorit pe tărâmul nostru și când a întâlnit-
o pe zână, a blestemat-o să se transforme într-o floare. Zâna s-a transformat într-o minunată floare
albă de forma unui clopoțel. Era mică, gingașă și plăpândă.
De atunci, lăcrămioara înflorește pe la sfârșitul lunii aprilie, pentru a aduce bucurie
oamenilor cu blândețea și gingășia ei, în ciuda blestemului vrăjitoarei.
Legenda Forsiției
Ana Galea
a V-a B
Legenda spune că în urmă cu sute de ani, pe când zeii stăpâneau Pământul,
trăia o femeie pe nume Sythia. Ea era de o frumusețe rară: părul ca o rază de
soare, fața albă ca spuma mării, buzele ca trandafirii.
Sythia era foarte ocupată. Nu-i plăcea să rămână într-un loc. se
plictisea foarte repede de oameni și de locuri. Din păcate, se plictisea și de
copiii săi. Avea mulți copii, dar de multe ori nu-i deosebea. Era cea mai
egoistă de pe Pământ și nu o puteau numi mamă. Oferea tuturor un zâmbet
perfect, dar asta nu valora nimic. Copiii ei nu i se asemănau, deoarece mama
lor nu dorea să le ofere toată dragostea de care aveau nevoie. Zeii s-au întristat
să vadă atâta deznădejde pe fețele micuților, și au aruncat un blestem asupra
Sythiei. De aceea, într-o noapte au transformat-o într-un arbust cu mii de
floricele galbene.
De atunci Sythia este nedespărțită de copilașii săi. În fiecare primăvară ei se bucură de soare
și pe noi ne bucură cu o ploaie de aur, așa cum se mai numește această plantă minunată care ne
înveselește curtea și inimile.
Legenda Trandafirului fără culoare
Alexandra Ganea
a V-a B
Se spune că, de mult, în grădina cu flori a unei fetițe a răsărit un fir de trandafir. El era firav
și oarecum speriat din motiv că nu mai văzuse în viața lui alte flori în afară de el. Anii treceau, iar
trandafirul creștea. La un moment dat, analizând fiecare floare în parte, își dădu seama că el era
singurul fără culoare. ”Oare este normal? Sau poate Dumnezeu nu m-a binecuvântat cu o anume
culoare?” În fiecare zi trandafirul se întreba oare el de ce nu are nicio culoare. Toate florile își băteau
joc de el, spunându-i că nu va avea vreodată vreo culoare. Însă el nu-și pierdu speranța, ci era sigur
că va avea o culoare până la urmă.
Într-o seară senină, cu stele sclipitoare care îi zâmbeau trandafirului
și îi întindeau brațele lor, mângâindu-i petalele, fetița observă tristeațea
trandafirului de zi cu zi și știa ce să facă pentru a îndrepta lucrurile. Își luase
pensula și acuarelele, pornind spre floare. Ea era pricepută la desen
deoarece a participat la multe concursuri de desen și pictură. Fiind noapte
și nevăzând în ce culoare înmoaie pensula, aceasta începu să îi picteze
petalele. Peste noapte acuarela intrase în petalele trandafirului, iar ele
prinseră culoarea aleasă la întâmplare de fetiță.
De dimineață, trandafirul văzu că și el acum avea o minunată culoare pe micile lui petale. Acesta era roșu, ceea ce ar semnifica iubirea fetiței
pentru el. În semn de răsplată, trandafirul îi oferise fetiței trei floricele care
reprezentau cei trei ani în care el nu avusese nicio culoare.
Legenda trandafirului
Medeea Gheoca
a V-a A
Într-o poiană verde s-a ivit o floare albă și frumoasă.
Aceasta creștea mângâiată de razele soarelui, așteptând cu
nerăbdare să înflorească.
Când primele petale s-au desfăcut, un copil rău a început
să i le rupă. Venea în fiecare zi și necăjea floarea. Îndurerată,
aceasta îi spuse copilului:
- Oh, Doamne, ce mă doare! Doamne, dacă mă auzi,
ajută-mă să mă apăr! Nu mai vreau să mi se întâmple așa ceva!
Dumnezeu îi auzi dorința, îi vindecă rănile și îi dărui
niște spini.
În ziua următoare, când copilul a încercat din nou să rupă
o frunză, a fost înțepat de unul dintre spini. O picătură de sânge căzu pe petalele albe și delicate care
s-au colorat în roșu. De atunci această floare s-a numit trandafir.
Legenda florii de Liliac
Sofia Görfi
a V-a A
Legenda spune ca într-o noapte întunecată de vară un liliacel al cărui
nume era Șamilo, mic, năzdrăvan, energic și mereu cu zâmbetul pe buze, a
ieșit la plimbare pe aleea iubirii. Acolo observă o liliacică frumoasă și
adorabilă așa că-i veni în minte o idee: dori să o impresioneze. Aripile sale
erau de un visiniu închis care strălucea în lumina lunii. Dormea într-un
copăcel verde, cu capul în jos, acoperindu-și frumos corpul cu aripile. Șamilo
căută o floare pe care să i-o dăruiască, dar toate erau închise noptea. Se
plimbă pe-acolo ore în șir, dar nu găsea nimic. Totuși nu voia să se dea bătut.
La un moment dat, dădu peste un copăcel cu flori de culoare mov-închis și
simți că norocul îl urmărise până aici. Luă una și porni vesel și multumit spre
frumoasa liliecică. Ajuns acolo a trezit-o și i-a dăruit floricica.
De atunci Samilo și liliacica deveniră regele și regina tuturor liliecilor, iar copacul de unde
liliacul a luat-o a fost numit și el ,,Liliac”.
Legenda florii Liliac
Cătălina Hălmaciu
a V-a A
Trăia odată un mic pui de liliac pe nume Ben. Acesta nu avea foarte mulți prieteni, pentru
că era cel mai mic dintre toți membrii grupului lui .
Într-o zi, Ben a plecat de acasă, deoarece fratele lui cel mare i-a spus că el nu are ce căuta în
peștera unde locuiau. Așa că, acesta și-a luat lucrurile și a plecat în căutarea unui loc unde să fie
apreciat. A zburat până când a întâlnit un fluture care era și el la fel de posomorât ca și Ben. Acesta
l-a întrebat cum îl cheamă și de ce este așa de trist. Fluturașul i-a răspuns că se numește Marc și că
de două zile nu a mai mâncat, și îi este foarte sete. Ben avea în traistă puțină apă și mâncare pe care
le-a împărțit cu noul său prieten Marc. În timp ce mâncau, Ben l-a întrebat pe fluture unde se
îndrepta. Acesta i-a răspuns că se îndreaptă spre Vrăjitorul Cel Bun, pentu că oferă tuturor câteva
semințe ale căror plante nu le cunoaște nimeni. Ben s-a hotărât să-l însoțească pe Marc.
Cei doi prieteni au pornit la drum. Merseră ei ce merseră și au ajuns la palatul Vrăjitorului Cel
Bun. Marc a intrat primul, iar Ben a mai admirat puțin priveliștea. Ben și-a făcut curaj să intre. Pe
masă mai era doar un plic de semințe pe care Ben a apucat să îl ia. Ben și Marc au plecat fericiți de
la minunatul palat. Marc s-a dus acasă și și-a plantat semințele acolo, dar Ben cum nu mai avea casă
și le-a plantat pe marginea drumului. După câteva săptămâni copăcelul cu flori minunate, roz, mov
și albe a înflorit.
Acest copăcel frumos este singurul loc în care Ben se simțea în siguranță, așa că a primit numele
de LILIAC .
Legenda Florii-de-nu-mă-uita
Matei Ianul
a V-a A
Aceasta nu este o legendă ca oricare alta, ci una scrisă de un copil fericit, care
iubea să se joace și să râdă în hohote de bucurie. Iată legenda.
Era o zi liniștită de toamnă. O adiere ușoară și blândă ridica în aer frunzele
de felurite culori. Copacii dezbrăcați tremurau de frig, încercând să se
încălzească cu ultimele frunze rămase.
Într-o colibă micuță, dar frumoasă, locuia o bătrânică văduvă, de 87 de ani,
cu părul alb și mătăsos, și cu ceva riduri. Numele ei era Eva. Ei îi plăceau
florile și animalele. Eva mereu și-a dorit să aibă un copil sănătos, puternic și
credincios.
Într-o zi, pe când se ruga în fața icoanei Maicii Domnului, un glas i-a spus:
- Dacă îți dorești cu adevărat un copil, roagă-te de trei ori pe zi: dimineața, la
amiază și seara, timp de o săptămână, iar la sfârșit te vei transforma într-o
floare. Astfel, în locul tău va apărea un copil. Preotul de la cea mai apropiată
biserică va avea grijă de el.
Eva a făcut precum i s-a spus, iar în timpul liber lucra la un cadou pentru
copilul ei. În a șasea zi, a pus pe măsuța de lângă intrare: un ghiveci doar cu pământ (pentru ea),
niște botoșei, două bluzițe și două bilețele.
Pentru părinte: Dacă este băiat, vă rog să-i puneți numele Vasile, iar dacă este fată, Eva. Vă
mai rog să aveți grijă de floarea de lângă ușă.
Pentru fiul / fiica mea: Eu m-am transformat în floarea-de-nu-mă-uita ca să te naști tu. Eu te
iubesc foarte mult și te rog să ai grijă de mine.
Când a ajuns preotul, a citi bilețul și i-a dat copilului numele Vasile, deoarece era băiat.
Astăzi este cunoscut ca Sfântul Ierarh Vasile.
Legenda Daliei
Daria Ilisei
a V-a B
Împărăteasa florilor era o fetiță pe nume Dalia, iat tatăl ei era regele
florilor. Daliei îi plăceau rochiile pompoase și încărcate, fiind prințesă.
Dar, mai mult de atât, ca orice persoană un sentiment o încerca, acela
fiind mândria. Fetița, când se vedea atât de frumoasă, se gândea numai
la ea. Nu împărțea nimic și abia aștepta să ajungă regina tuturor florilor.
Trecu timpul, iar fetița își găsise și un prinț. Rochia de la nuntă fusese
atât de mare, încât aproape nu se mai vedea mireasa, plină cu fundițe,
fluturași și albinuțe. Dalia, ajunsă la conducere, cum era de aștepat, a
ținut toată bogăția pentru ea. Tatăl ei, văzând cele petrecute, a
transformat-o pe prințesă într-o floare, iar pentru a o avea mai aproape
de suflet, i-a dăruit viață și toamna, când celelalte flor se ofilesc. Chiar
dacă era floare și avea petale la fel cu rochia ei, a plâns și a tot plâns. Până într-o zi, când, trecând
pe acolo o fetiță blajină căreia i se făcuse milă de ea, a cules-o, și Blajinii au îngrijit-o, chiar dacă
după cele întâmplate nu-i era menit.
Dalia și acum mai trăiește în corpul unei flori, care se mai numește și gherghină, făcând
casele oamenilor frumoase atât vara, cât și toamna.
Legenda Cameliei
David Ionuș
a V-a B
Odată, demult, într-un sat din Japonia, trăia o bătrânică pe nume
Camelia. Aceasta era foarte bună la suflet și ajuta pe oricine putea. Toți
copiii din acel sat o iubeau, datorită povestirilor pe care le spunea cu
atât de multă bucurie.
Lângă acel sat era un pod care separa căsuțele colorate de pădurea
întunecată. Într-o zi, un grup de copii alerga pe lângă acel pod fără să
dea prea multă importanță acelui loc. Deodată, un copilaș a alunecat de
pe mal, direct în apa aceea tulbure. Camelia era acolo, și, exact la timp,
a reușit să-l împingă la mal. Însă ea a fost luată de apă și de atunci nu a
mai fost văzută.
Se spune că trupul ei a ajuns pe o câmpie, unde a început să crească o floare roz cu petale foarte fine. Oamenii au numit acesată floare Camelie, după numele bărtânei
care a salvat un copil.
Legenda Crinului
Paula Ittu
a V-a B
Era odată o fată de împărat gingașă, veselă și
generoasă, pe nume Crina. Aceasta era foarte frumoasă și
orice bărbat și-ar fi dorit să o ia de soție. Crina era fiica
împăratului și împărătesei din Ținutul de Smarald. Ei doreau
foarte mult un soț pentru fiica lor, care la momentul potrivit
să poată prelua conducerea împărăției.
Împăratul și împărăteasa au organizat un bal la care au
invitat pe cei mai bogați tineri din ținut. Dar ei nu știau că
fiica lor se iubea pe ascuns cu Firicel, croitorul de la curtea
împărătească. În timpul balului, părinții fetei îl aleg pe Spin,
cel mai bogat tânăr din ținut, ca viitor soț al fiicei lor. Abia
acum Crina le mărturisește părinților săi că nu se poate
căsători cu Spin, doarece ea îl iubește pe Firicel. Auzind
aceasta, cei doi se supără foarte tare pe Crina, și hotărăsc să
o închidă în turnul palatului, pentru a o împiedica să se
întâlnească cu iubitul ei.
Închisă în turnul palatului, Crina plângea toată ziua și toată noaptea de supărare și de dorul
lui Firicel. În locul în care au căzut lacrimile ei a crescut o floare albă, gingașă și pură. Această
floare avea să poarte numele frumoasei prințese.
Astfel, floarea de crin este nelipsită de la ceremoniile de căsătorie, dar este și floarea oferită
de prieteni celor care au pierdut pe cineva drag, considerându-se a fi floarea aducătoare de liniște
sufletească.
Legenda florii Ruga Maicii Domnului
Dorel Lungu
a V-a B
Acum mulți ani, după nașterea lui Isus Hristos, în fața
Maicii Domnului au fost aduse cele mai frumoase flori din
toată lumea de la cei mai importanți împărați la grădinari,
pentru a alege o floare care să reprezinte toată țara.
Stăpânul florii alese avea să primească un dar special.
Floarea a fost cultivată de un grădinar sărac, de când
era mic. Era o floare modestă, față de celelalte care
sclipeau de-ți luau ochii. Și totuși aceast a fost aleasă.
Împărații, furioși de alegerea făcută de către Maica Domnului s-au aliat și au pornit război spre Israel. Acolo se organizau multe ceremonii în cinstea nașterii lui Isus. Odată ajunși, soldații au
încercat să se strecoare în mulțime, ca să ajungă în locul în care se organiza petrecerea.
Cât timp a durat războiul, Maica Domnului îi ajuta pe soldați, iar noaptea se ruga ca totul să
fie bine. Războiul a durat șapte luni și jumătate. Chiar dacă armata Israelului fusese mică,
rugăciunile Macii Domnului i-a ținut în viață și i-a ajutat să învingă marea oaste a împăraților aliați.
În ziua când s-a terminat războiul, frunzele florii s-au înălțat în semn de recunoștință pentru
Maica Domnului.
Legenda Lăcrămioarei
Maria Lupean
a V-a B
O străveche legendă povestește că trăia odinioară într-un
măreț regat un popor bogat și fericit, condus de un falnic rege.
Recoltele erau tot timpul bogate, oamenii trăiau în pace și armonie,
iar copiii creșteau cu zâmbetul pe buze.
Din păcate, tocmai când oamenii erau mai fericiți, o boală
necruțătoare a lovit regatul acestora. La ordinul regelui, cei mai
pricepuți vraci din regat au încercat din răsputeri să găsească leacul
care să readucă regatului bucuria. Din nefericire, vracii nu au reușit
să găsească leacul pentru boala nemiloasă care a transformat
zâmbetul oamenilor într-o tristețe nemărginită. Speriați că și-ar putea
pierde familiile, oamenii au început să lăcrimeze și nu se mai puteau
opri. Lacrimile lor s-au transformat în niște flori albe, micuțe și
parfumate, care s-au așternut peste toate văile și grădinile regatului. Florile au căpătat numele de
lăcrămioare.
Oamenii, văzând gingașele flori, s-au minunat de frumusețea lor și de parfumul încântător,
aducându-le puțină alinare în sufletele necăjite. În cele din urmă, vracii regelui au găsit leacul
miraculos pentru acea boală necruțătoare. Lacrimile de tristețe ale oamenilor s-au transformat în
lacrimi de bucurie.
De atunci, lăcrămioara a devenit un simbol al faptului că binele va învinge întodeauna răul.
Această floare gingașă este întruchiparea speranței că după zile furtunoase vor veni și zile senine.
Legenda Trandafirului roșu
Ștefan Marian
a V-a B
Era odată un rege foarte bogat care avea o fiică de măritat.
Regele își dorea ca fiica lui să se mărite cu un prinț bogat, deoarece
astfel regatul său avea să fie mai puternic și mai protejat.
Regele a găsit un prinț cu care să-și căsătorească fata, dar el
nu știa că prințesa îl iubea, în secret, pe băiatul care îngrijea grădina
de trandafiri albi din fața geamului ei. În ziua nunții, prințesa a fugit
împreună cu grădinarul, trecând prin grădina de trandafiri albi. Cei
doi s-au zgâriat foarte rău și pe unde au trecut toți trandafirii au
devenit roșii. Între timp, regele și-a dat seama că cei doi se iubesc
foarte mult și i-a primit înapoi la palat. Au făcut o nuntă mare la care
i-au invitat pe toți locuitorii din ținut. De atunci, trandafirul a rămas pentru îndrăgostiții din lumea
întreagă un simbol al iubirii puternice.
Legenda florii Milostenie
Daria Marinescu
a V-a A
Demult, tare demult trăia un rege bun și blând, pe care îl chema
Milostenie și care își iubea nespus regatul.
Într-o zi, regina s-a simțit foarte rău. Vracii au consultat-o și au
constatat că suferă de o boală incurabilă și că mai are foarte puțin de
trăit. Atunci s-au adunat toți vracii din regatele învecinate, pentru a o
salva pe regină. Unul dintre vracii bătrâni și înțelepți i-a spus regelui
un secret păstrat de mii de ani. Acesta secret se referea la o floară rară,
multicoloră, care se afla pe culmile celor mai înalți munți. Ceaiul
preparat din această floare avea puteri miraculoase. Nelăsând timpul
să treacă, vraciul a plecat degrabă în căutarea florii. Drumul a fost unul
lung și anevoios.
Pentru a culege această floare, a fost nevoit să se cațăre pe stânci
înalte și golașe. Mare i-a fost bucuria când, într-un final, a zărit floarea
miraculoasă. După ce a cules câteva flori, i-a mulțumit muntelui și a
grăbit pasul pentru ca apusul de soare să-l găsească la castel.
Ajungând în regat, s-a ocupat de prepararea ceaiului. Astfel, în scurt timp, regina s-a simțit
mult mai bine. Regele a declarat zi de sărbătoare ziua vindecării reginei, iar floarea a primit numele
de Milostenie.
Legenda spune că, dacă lumea ar fi mai bună, probabil și azi am putea fi vindecați de floarea
Milosteniei.
Legenda Lalelei
Mihai Maxim
a V-a A
Olanda este considerată țara lalelor, dar puțini știu că aceste
flori nu apărut prima dată aici, ci în nordul Chinei și în sudul
Europei. Laleaua era foarte îndrăgită și de turci, mai ales în
timpul lui Cthmed al III-lea. Perioada respectivă s-a numit era
lalelelor.
În Olanda, lalelele au fost aduse de Clusius, un grădinar care
a devenit curatorul Grăginii Botanice din Leiden. Acestuia îi
plăceau atât de mult lalelele, încât nu voia să le împartă cu
nimeni. Primul om care i-a furat o lalea, i-a frânt inima, iar
Clusius nu a mai vrut să cultive lale. La răsăritul soarelui,
laleaua furată s-a deschis, iar din ea au ieșit nenumărați balauri care l-au bântuit pe omul care a furat-o. Acesta a fugit în grădină, iar de frică s-a sinucis. Din
picăturile de sânge care au căzut pe pământ au răsărit mai multe lalele. Când s-au deschis, au ieșit
și mai mulți balauri. Aceștia au creat haos în sat, dar un copil care era foarte pasionat de lalele știa
cum să rezolve această problemă. S-a dus în grădina lui și a luat o lalea neagră, apoi s-a dus în
mijlocul lalelelor din care au ieșit balaurii și a pus-o acolo. Laleaua neagră s-a deschis și a atras toți
balaurii în ea, apoi s-a închis la loc.
De atunci nimeni nu mai fură nicio lalea.
Legenda Lalelei
Andrei Mironescu
a V-a B
În ziua în care Dumnezeu a creat florile, fiecare și-a ales numele și
locul în care își dorea să locuiască: Brândușă, Toporaș, Narcisă, Ghiocel,
Violetă și multe alte nume. Doar o floare micuță nu putea să își aleagă un
nume. Ea se născuse în Persia, dar avea nevoie de altă casă. Așa că, plecă
într-o călătorie, pentru a găsi un loc în care să trăiască. Floarea plecă spre
miază-noapte.
Noaptea ajunse într-o pădure unde se opri să se odihnească. Trecură
aproximativ două ore și văzu un urs apărând. Micuța floricică îl întrebă
dacă știe un loc în care să rămână, dar acesta nu știa. Atunci, dezamăgită,
îi mulțumi acestuia, și dimineața, devreme, plecă mai departe. Pe drum se
întâlni cu un iepure. Nici el nu îi fu de folos. Porni din nou la drum și puțin
mai încolo întâlni un înger. Acesta o duse la Dumnezeu care îi atribui culoarea roșie, pentru că
această culoare dovedește curajul pe care l-a avut floarea când a plecat în această călătorie. Totodată,
laleaua este simbolul iubirii eterne. I-a dat numele de Lalea pentru că floarea era micuță. Și i-a dat
voie să locuiască în Rai.
De atunci, micuța floare locuiește în Rai, dar primăvara este trimisă pe Pământ să-i încânte
pe oameni cu gingășia ei.
Legenda Toporașilor
Sebastian Muntean
a V-a A
Cu mult timp în urmă, Apollo, zeul artelor, adevărului, dar și al
vindecării, în timpul războiului troian a lansat săgeți otrăvite în tabăra
grecească, ca răzbunare împotriva lui Agamemnon. Eroul grec
Agamemnon l-a insultat pe preotul troian, Chryses, a cărui fiică a fost
răpită. Apollo pleacă să o salveze pe fiica lui Chryses, fiind nevoit să
atace tabăra grecească condusă de Agamemnon. În căutarea fetei el
este însoțit de sora lui geamănă, Artemis, considerată zeița vânătorii.
Aheii, cei care o răpiseră de fata preotului, trăiau în cetăți
apărate de niște păsări cu ciocuri și aripi uriașe. Când Artemis era
pregătită să le vâneze, acestea au început să le vorbească, promițându-le că îi vor ajuta să o recupereze pe fiica preotului. Păsările s-au ținut
de cuvânt și au eliberat-o pe fată, însă, cu prețul vieții lor, deoarece
aheii și-au dat seama că au fost trădați. În schimbul sacrificiului,
Apollo le-a transformat în niște flori micuțe, de culoare violet și alb, foarte parfumate.
Aceste flori au rămas în istorie sub numele de toporași.
Legenda Florii de iasomie
Anisia Oncioiu
a V-a A
Se spune că, odată, demult, tare demult, într-un regat ascuns, în inima pădurii, trăiau patru
surori, pe numele lor: Iana, Sofia, Mirabela și Esmeralda. În regatul lor dăinuiau doar gândurile
bune, liniștea și pacea sufletească, datorită darului dumnezeiesc pe care îl aveau surorile atunci când
erau împreună. Cu bunătatea și frumusețea lor, inspirau toată suflarea, mai puțin pe cineva…
O bătrânică meschină, nemaisuportând monotonia din jurul ei, aruncă un blestem teribil
asupra fetelor, care să le despartă: ,,Atunci când degetele firave li se vor atinge, flacăra unirii se va
stinge.” Așa se face că cele patru surori au fost azvârlite în cele patru colțuri ale regatului, fiind
țintuite de vrajă. Nu trecu mult timp, iar răutatea pătrunse în sufletele oamenilor. Certurile, ura și
invidia împânzeau locul. Ca printr-o suflare de vânt, vestea rea a ajuns la urechile fetelor și, într-un
gând, înălțară la ceruri ruga lor plină de speranță.
Auzindu-le, Dumnezeu a trimis îngerii lor păzitori cu câte
o sămânță. Fără ezitare, fetele înghițiră sămânța, și ceva
magic se întâmplă. Numaidecât, acestea prinseră rădăcini,
iar brațele lor, transformate în crenguțe, se îndreptau spre
cer în semn de mulțumire. În scurt timp, mlădițele din cele
patru zări se uniră, iar din emoția reîntâlnirii, pe rămurele,
milioane de flori albe umplură cerul. Mireasma
îmbietoare pogorî bunătatea înapoi în regat.
Treziți parcă dintr-un somn rece, oamenii locului
își amintiră de cele patru surori, numind floarea după
acestea : ,,IA-SO-MI-E”!
De atunci și până în zilele noastre, este cunoscut
faptul că un ceai de iasomie iți liniștește mintea, îți bucură
sufletul și te poartă în regatul gândurilor bune.
Legenda Narcisei Iris Pătru
a V-a A
Legenda spune că floarea numită narcisă a apărut într-o zi
frumoasă de primăvară, în momentul în care o fetiță a venit pe
lume. Această floare minunată a luat naștere în vârful unui
munte, unde se ajungea cu greu, drumul fiind presărat de multe
pericole. Se mai spunea că primul bărbat care va culege această
floare din vârful muntelui, va fi la fel de frumos, deștept și
norocos ca și acea fetiță încântătoare. Fetița a fost numită de către marele rege ce demnea peste
acele ținuturi, Prințesa Frumuseții. După mulți ani, această
prințesă a crescut și trebuia să-și găsească alesul, acesta
urmând să devină rege al ținutului. Au fost anunțați toți băieții tineri, care trebuiau să găsească
singura floare ce exista pe atunci în vârful muntelui.
Toți tinerii din ținut au plecat în grabă să găsească acea floare minunată, care era foarte greu
de găsit. După multe zile de căutări, unii au renunțat, iar alții au fost învinși de pericolele la care
erau supuși.
Un tânăr chipeș a venit în fața prințesei cu narcisa în mână, îngenunchind și oferindu-i
floarea dorită. El a fost ales regelui acelui ținut, iar prințesa a adevenit regină, făcând o nuntă mare.
Din acea zi, narcisa este simbolul acelui ținut, fiind cultivată pe terenuri întinse, ținutul
devenind astfel Țara Narciselor.
Legenda florii Ciuboțica - cucului
Radu Pipernea
a V-a A
Era o zi însorită de vară. Ana se afla în vizită la bunicii
ei, la țară. Într-o după-amiază, a plecat alături de bunica sa, să
se plimbe pe câmpie. Soarele semăna cu bilă uriașă de foc,
care trimitea pe pământ săgeți de căldură. Nori pufoși ca vata
pluteau pe cerul senin, în copacii înfrunziți și plini de flori
cântau păsărele mici, iar pe jos, iarba de un verde-aprins era
înțesată de flori multicolore.
Ana a descoperit o floare pe care nu o cunoștea:
- Bunico, ce floare este aceasta?
- O, este ciuboțica-cucului, o floare cu o legendă
minunată.
- Îmi doresc foarte mult să aflu această legendă!
S-au așezat împreună lângă floare, iar bunica a început să povestească legenda cu o voce
blândă.
”A fost odată ca nicidată un regat în care domnea liniștea, dar aceasta a fost tulburată de
apariția unei vrăjitoare rele. Ea a otrăvit apele, a ars câmpiile și copacii, și a semănat teamă în
sufletele oamenilor. Împăratul a întrebat-o ce poate să facă pentru a o convinge să plece. Vrăjitoarea
îi cere împăratului să i-l dea pe fiul său, pe nume Cucu.
După o vreme, acesta este de acord să își sacrifice fiul pentru liniștea regatului. Vrăjitoarea
cea rea îl transformă pe băiat într-o pasăre care a început să-și cânte numele: cu-cu. Cucul s-a așezat
pe cizmele sale, rămase pe pământ, și a început să plângă. Lacrimile păsării au atins cizma, iar
picăturile de apă au transformat-o într-o floare gingașă, cu petale galbene. Această floare a primit
numele de ciuboțica-cucului.”
- Ce legendă minunată! O voi spune tuturor prietenilor mei! a spus Ana.
Cele două și-au continuat plimbarea pe câmp, în căutarea altor flori, pentru a afla și alte
legende minunate.
Legenda Viorelei
Horațiu Puștea
a V-a B
Era odată un tânăr minotaur, numit Can. Acesta proteja turmele păstorilor de
animalele sălbatice. El trăia în adâncul celei mai întunecate păduri. Can pândea
nimfele.
În zorii unei zile, întâlnise pe cea mai frumoasă și grațioasă nimfă. El i-a
admirat grația și perfecțiunea, iar apoi s-a decis să-i vorbească, dar fata a fugit
când l-a văzut. A urmărit-o în toată pădurea până când nimfa a obosit. Enervat,
acesta a bătut de trei ori din copită, transformând-o într-o viorea. A fost foarte
nefericit de greșeala pe care a făcut-o, și de atunci a cutreierat pădurile, încercând să facă numai
fapte bune.
Legenda florii de Liliac
Bogdan Stoia
a V-a A
În mijlocul primăverii, prin aprilie, Pământul aștepta daruri
din cer care să-i împodobească pajiștile și copacii. S-a gândit să
ceară ajutor zeiței florilor. Aceasta și-a chemat ajutoarele la sfat.
Ele au propus să folosească culorile curcubeului la împodobit.
Auzindu-le, Soarele s-a oferit să le ajute cu razele lui aurii.
Zeița Florilor, împreuncă cu ajutoarele sale, au început să
stropească Pământul cu aceste culori minunate, peste pajiști și
copaci. Unde cădeau acești stropi miraculoși, apăreau diferite forme
colorate: clopoței, steluțe, umbreluțe. Unde cădeau peste copaci,
apăreau flori multicolore cu un miros parfumat.
La un moment dat, apropate toate culorile s-au terminat,
rămânând numai lilachiul. Zeița florilor s-a hotărât să stropească și
cu această culoare un copac din grădina unei fetițe. Acești stropi
liliachii au lăsat pe copac flori de culoare liliachie, plăcut
mirositoare. Văzând copacul cu aceste flori minunate, fetița s-a
bucurat enorm, pentru că nu mai văzuse așa ceva. Pe copacul cu aceste flori frumoase și parfumate,
fetița l-a numit Liliac.
Legenda florii de Liliac
Paula Stoian
a V-a A
Era o dimineață călduroasa de primăvară. Prințesa Lili, o
fetiță de 7 ani, cu părul portocaliu ca soarele-n apus, cu ochii verzi
ca smaraldul și obraji îmbujorați, dormea profund și era îmbrăcată
cu cea mai frumoasa cămașă verde de noapte.
Dintr-odată s-a trezit, deoarece a simițit în cameră un
miros deosebit de frumos venind de afară. A ieșit fugind din
cameră și s-a îndreptat spre grădina castelului. A luat la rând toate
florile din grădină, dar niciuna nu avea mirosul asemănător cu ce
simțise ea.
Tristă, s-a sprijinit de gardul viu al castelului, care, spre
marea ei uimire, era o ușă spre o grădină secretă. Grădina era plină de flori multicolore. Unele erau
albe, altele roz, mov și unele chiar de un albastru-deschis ca al cerului senin de vară. Fetița și-a dat
seama că ele erau cele cu un miros atât de fermecător. Însa Lili nu a recunoscut florile acelea. Luă
câte una din fiecare și le-a pus în păr și a pornit grăbită să i le arate tatălui ei, regele.
Tatăl fetei a recunoscut imediat florile. Erau toate același soi, dar de culori diferite. Lili i-a
povestit regelui despre cum a găsit grădina secretă. Dar regele știa de acel loc minunat, fiindcă era
grădina secretă a reginei, care din păcate nu mai era printre ei. Îi spuse că aceea era floarea preferată
a mamei ei, căreia încă nu apucase să-i pună un nume. Fetița îi propuse tatălui său ca acea floare să
se numească “liliac” de la numele ei.
Regele fu de acord, apoi își chemă toți supușii la palat pentru a le prezenta noile tufe de
liliac. De atunci, în fiecare an, la aceeași dată, în regat se ține festivalul „Prințesa Lili și liliacul”,
apoi toți sătenii pleacă acasă cu flori, pentru a-și împodobi și înmiresma locuințele.
Legenda Narcisei
Ioana Șulea
a V-a A
Într-o zi frumoasă de primăvară, Narcisa, o fată veselă, plină
de viață, cu păr blond, cârlionțat, îmbrăcată într-o rochie verde-
deschis, se plimba prin parcul de lângă casa ei. În parc era la
plimbare cu familia sa și un băiat pe care îl chema Cristian, cu păr
roșcat și cu ochi albaștri ca cerul senin. Acesta, cum o văzu pe
Narcisa, copleșit de frumusețea ei, se îndrăgosti iremediabil.
A doua zi, Narcisa culegea floricele colorate pentru mama ei.
Băiatul era în apropiere, așa că s-a gândit să facă cunoștință.
- Salut! Eu sunt Cristian. Pe tine cum te cheamă?
- Mă cheamă Narcisa. Încântată de cunoștință.
- Ai vrea să fim prieteni? întrebă băiatul, gândindu-se ce nume
frumos are fata.
- Vrei să mergem la o plimbare?
- Mi-ar face plăcere.
Cei doi s-au plimbat, iar apoi au mers fiecare la casa lui. În fiecare zi se întâlneau și
povesteau. Până într-o zi, când Narcisa nu a mai apărut. Cristian a mers la ea acasă, unde mama
fetei i-a povestit ce s-a întâmplat. Narcisa căzuse de pe bicicletă și își luxase glezna.
De atunci, în fiecare zi, Cristian mergea la ea acasă pentru a vedea cum se simte. Din
dragostea lui pentru Narcisa a răsărit o floare în grădina fetei. Aceasta avea petale galbene ca părul
Narcisei, iar tulpina și frunzele erau de un verde-deschis, ca rochia fetei. Cristian, fiind primul care
a văzut-o, i-a dat numele ”Narcisa”.
Din acel moment, oamenii au numit acea floare narcisă, iar pentru români ea simbolizează
dragostea eternă.
Legenda Crinului
Andreea Teleșpan
a V-a B
A fost odată, pe vremea când încă trăiau zâne și spiriduși, o prințesă.
Era frumoasă și bună la suflet, dar îi plăcea să stea singură și evita
compania altor oameni. Nimeni nu a reușit să se apropie de ea. De aceea
nu avea niciun prieten.
Într-o vară, prințesa a fost invitată să viziteze regatul vecin. Părinții
ei au sperat că, odată cu această vizită, fiica lor avea să devină mai
deschisă. După un lung drum pe mare, nava a acostat în port. Regatul era unul înfloritor și bine organizat. Oriunde te uitai ceva îți bucura
ochii. Deși totul era minunat, la vederea gazdelor sale, prințesa a salutat
politicos, apoi nu a mai spus aproape nimic pe tot parcursul drumului.
În timp ce mergea, prințesa se gândea la un plan ca să iasă neobservată
din castel. Voia să se plimbe singură cu propriile gânduri.
La lăsarea serii, prințesa ieși singură din castel și se îndreptă spre port. Îi plăcea foarte mult
să privească valurile, luna și stelele. În timp ce se plimba adâncită în gânduri, se lovi de cineva.
Aproape căzu, dar cel de care se lovise o prinse la timp. Când își adună destul curaj să deschidă
ochii, prințesa întâlni un băiat de care se îndrăgosti pe loc. După ce își reveniră amândoi din emoție,
prințesa află că băiatul era marinar și că locuia în acel regat.
Prinși în discuția lor, tresăriră când orologiul bătu miezul nopții. Venise timpul ca prințesa
să plece. Se despărțiră cu greu, stabilind să se întâlnească din nou. În seara următoare află că familia
lui era săracă și că el era singurul care își întreținea mama bolnavă.
Astfel a trecut întreaga vară. Prințesa se întâlnea pe ascuns cu el, oricând avea timp. Și parcă
devenise mai deschisă. Își povesti întreaga viață băiatului, la fel făcând și el. Era prima persoană pe
care nu o evita, și aștepta cu nerăbdare să se întâlnească.
În cele din urmă veni și ziua în care trebuia să se întoarcă acasă. Era foarte tristă, la fel ca și
băiatul. Niciunul nu voia să se despartă. Știind că părinții fetei nu vor fi de acord cu iubirea lor, au
hotărât să nu se mai vadă vreodată. La plecare, prințesa a luat o bucată de suflet și a pus-o într-o
floare pe care i-a dat-o băiatului, ca amintire. El a numit floarea Crin, după numele prințesei, și a
plantat-o în grădina mamei lui.
De atunci, crinul este simbolul regalității. Crinul ține celelalte ființe la distanță asemenea
prințesei, dar când te apropii are un miros minunat. Dacă oferi unei persoane crini, înseamnă că o
respecți.
Legenda Albăstrelei
Claudia Teleșpan
a V-a B
A fost odată o fată de țăran. Aceasta avea părul blond
ca spicele de grâu și ochii albaștri precum cerul senin. Fata
avea mulți frați mai mici pe care îi îngrijea cu drag, alături
de mama sa.
Într-o zi, mama ei s-a îmbolnăvit foarte grav. Fiind pe
moarte, și-a chemat fiica. A sfătuit-o să se ducă împreună
cu frații săi, la unchiul lor. Unchiul era un om crud și egoist.
Imediat ce au ajuns, le-a dat o odaie mică, cu un singur pat
în care să doarmă, și i-a pus la muncă mult peste puterea lor.
Frații mai mici nu puteau să muncească prea mult și,
de cele mai multe ori, nu își terminau treburile. Pentru
aceasta era pedepsită fata cea mare. Uneori era bătută,
alteori înfometată și chiar lăsată să doarmă afară. Fata
îndura totul, încercând să-și ferească frații de rele, liniștindu-i.
Într-o zi de vară, când erau la câmp, a început ploaia. Aceasta nu s-a oprit decât la asfințit,
iar copiii nu reușiseră să secere tot grâul. Speriați de reacția unchiului lor, au preferat să rămână pe
câmp, peste noapte. De dimineață, unchiul acestora a ieșit să-i caute. Văzându-l, fata s-a rugat ca o
magie să-i ascundă. Astfel, s-au transformat în flori albastre asemenea ochilor fetei, care se găsesc
în lanurile de grâu. Țăranii le-au numit Albăstrele.
Albăstreaua are puteri vindecătoare, la fel și fata care își ferea frații de rele și îi liniștea. De
atunci, albăstrelele se ascund în lanurile de grâu, nefiind dorite de fermieri, dar având o culoare
frumoasă. Deși ceaiul de albăstrele are un gust amar, este benefic pentru a-i liniști pe copiii care
adorm greu.
Legenda Garofiței Pietrei Craiului
Andrei Țiplic
a V-a A
Odată, demult, pe când mai exista magie pe tărâmul acesta,
pe când mai existau balauri și vrăjitoare, pe când mai existau
cititori în stele, trăia un crai ce era îndrăgostit de fata unui rege,
pe care o chema Garofița.
Craiul trimise pețitori și daruri de-ți luau ochii, dar regele
rămase ferm în decizia lui. Fiica sa avea să se mărite cu un
împărat puternic. Era logodită încă de la naștere. Atunci, craiul
încercă de nenumărate ori să o răpească pe domniță, dar de
fiecare dat era prins de soldații regelui. Prințesa Garofița era
păzită cu strășnicie de soldații regelui. Craiul nostru încercase
multe vicleșuguri, dar toate au dat greș. Văzând că nu reușește
astfel, craiul se scufundă într-o tristă melancolie, și cât era ziua
de lungă se uita către palatul prințesei. Se pare, însă, că și fiica
regelui era îndrăgostită de el, fiindcă și ea, cât timp era soarele
pe cer, se uita în zare, pierdută în visare.
Regele care își iubea nespus fiica, îngrijorat, adunase toți
vracii să o consulte. De la toți primise același răspuns: era
îndrăgostită. La început, tatăl ei nici nu a vrut să audă, dar
impresionat de stăruințele fiicei sale, a decis să îi supună pe toți
pețitorii fetei unei probe. Cine va aduce primul, cel mai frumos rubin, acela se va căsători cu
preafrumoasa prințesă.
Pețitorii au pornit ca vântul și ca gândul, iar craiul însuși străbătu multe ținuturi, timp de trei
zile, până când ajunse la o peșteră. Intrarea era încadrată de stânci negre ca cerul nopții, și plante
cenușii, fără vlagă, creșteau pe pământul din fața acesteia. La început, craiul a încercat să
ocololească peștera, dar în zadar. În cele din urmă, și-a luat inima în dinți și a intrat. A mers ce a
mers, până când a ajuns într-o galerie imensă. Totul strălucea din cauza diamantelor stivuite în
grămezi. În mijlocul încăperii se afla un rubin mai mare decât oricare altul. Strălucea mai tare decât
Soarele. Criaul, vrăjit, l-a atins și l-a ridicat. În momentul acela un tunet zgudui întreaga peșteră. O
bătrână apăru ca din pământ. Părul alb, vâlvoi, spatele încovoiat și ochi ce aruncau fulgere. Aceasta
spuse cu o voce hârșâită ca metalul: ”În momentul în care vei pierde rubinul, vei fi blestemat pe
veci”. O lumină orbitoare inundă grota și peștera dispăru, lăsând loc unei poienițe.
Craiul era cât se poate de fericit și porni într-un galop către palatul regelui, dar când razele
dogoritoare ale soarelui atinseră pământul, i se făcu sete și coborî de pe cal ca să bea apă dintr-un
pârâu din apropiere. Când apa cristalină atinse buzele lui, rubinul alunecă, iar craiul nu-l observă.
De-abia făcu vreo câțiva pași, că simți cum prinde rădăcini, cum crește încet până când atinse cerul,
prefăcându-se într-un munte semeț.
Între timp, împăratul sosi cu un rubin minunat și astfel fata regelui se căsători cu puternicul
stăpânitor. Se făcu o nuntă mare, dar prințesa plângea întruna după tânărul crai. După nuntă,
împăratul o luă pe tânăra soție și porniră spre împărăția lui. În drumul lor, însă, trebuia să traverseze
muntele în care se transformase craiul. Când alaiul a trecut prin acele locuri, o lacrimă a prințesei a
atins pământul și s-a transformat într-o garofiță diferită de toate celelalte. Ea crește doar pe acel
munte, fiind unică, deoarece era rodul unei iubiri adevărate. Așa s-a născut Garofița Piatra Craiului.
Legenda florii Zăpadă-n Vară
Paul Țiplic
a V-a A
Zice-se că au fost odată, cândva, patru zâne ce reprezentau
anotimpurile. Cum știți, bătrânul An le-a împărțit mai multe
sarcini. Primăvara trebuia să trezească natura la viață după frigul
iernii. Vara avea sarcina să încălzească pământul și să dea vigoare
grânelor să se coacă. Toamna avea poruncă să se asigure că
hambarele oamenilor erau pline cu cereale, fructe și legume. Rolul
iernii era să învelească pământul cu o plapumă albă ca să-l ferească
de gerul năpraznic. Cu toate că o iubeau nespus de mult copiii,
aceasta din urmă era nemulțumită, fiindcă nu avea și ea o floare a
ei. Natura era adormită. Singura excepție erau florile de gheață
care împodobeau ferestrele, dar acestea erau reci și fără viață.
Atunci Iarna s-a dus la Primăvară să o roage să-i facă o floare
care s-o reprezinte. Primăvara a refuzat. Iarna s-a dus la sora ei,
Vara, care s-a gândit: ”O floare care s-o reprezinte pe Iarnă. Oare
cum să arate? Aha, o plantă argintie, cu flori albe!” Vara strânse
câteva raze de soare, iarna i-a adus câțiva fulgi. Cu mare
îndemânare a făcut o împletitură de flori pe care a plantat-o. O
mlădiță argintie care creștea cu repeziciune a început să facă
bobocei. În scurt timp, țesătura magică de flori și de frunzulițe s-a
transformat într-un covoraș alb, moale și pufos ce părea o plapumă de omăt. A înflorit. Florile mici
și albe erau parcă lipite între ele, astfel încât oamenii au crezut că este zăpadă în timpul verii.
Frumoasa zână Iarna a fost atât de încântată de această creație a Verii, încât a lăsat-o să
trăiască pe toată durata anului, și, drept mulțumire, a numit-o ”zăpadă-n vară”, iar oamenii au numit-
o ”lâna caprelor.”
Această frumoasă și gingașă plantă o putem vedea împodobind rondouri, ghivece și grădini
în toate anotimpurile anului.
Legenda Bujorului
Radu Țugneanu
a V-a B
A fost odată un împărat care avea un fecior pe nume Bujor. Acesta
era un băiat isteț, frumos și numai bun de însurat.
Împăratul fiind bătrân, se hotărî într-o zi să îl însoare, și îl chemă la
el, spunându-i că ar fi bine să-și caute nevastă, una care să-i placă, de oriunde din colțurile lumii, numai să nu intre în poiana din mijlocul
ținutului. Să se ferească de poiana respectivă ca de blestem, nu de alta
dar bine nu o să-i meargă și e păcat de el să rămână neom.
Feciorul l-a asigurat că o să-i asculte sfatul. Și, astfel, a plecat către
Soare-răsare, umblând prin lume mulți ani. A văzut o grămadă de
domnițe frumoase și bogate. Dar nu știu cum se face că nu s-a prins nimic de sufletul lui. Se hotărî
se întoarcă acasă, la tatăl său, dar trecând pe lângă poiană auzi niște voci cristaline care îl atraseră
în mijlocul pădurii unde strălucea o lumină puternică asemnea unui diamant. În jurul unui foc, niște
fete de o frumusețe uimitoare încinseră o horă. Acestea l-au observat pe fiul de împărat și, rând pe
rând, și-au dat cu părerea în ce să-l transforme. Una zicea într-un animal, alta într-un obiect, iar o
alta care îi și căzuse la suflet tânărului spuse să îl transforme într-o floare. Și prințul s-a prefăcut
într-o floare roșie ca jăraticul. Oamenii i-au zis Bujor și așa a rămas până în zilele noastre.
Legenda Ferigii
Bianca Văcar
a V-a A
A fost odată ca niciodata, într-un mic sat de mult uitat, o femeie
văduvă, care avea 5 copii. Aceasta muncea toată ziua și avea treburi
nenumărate, iar copiii acesteia nu o ajutau. Cu toate acestea, femeia nu
se plângea deloc, era harnică șsi binedispusă.
Dar, într-o zi, aceasta s-a săturat și a decis să facă niște
schimbări, pentru a-și ușura munca. La marginea satului în care locuia
femeia se afla o pădure. În sat se zvonea că în acea pădure se află coliba
unui vrăjitor. Așa că, femeia s-a gândit să meargă la vrăjitor să o ajute
cu problema ei. Când a ajuns în inima pădurii, a văzut o căbănuță veche
și sărăcăcioasă. S-a apropiat și a bătut la usă, dar nimeni nu a răspuns
așa că a intrat. Înăuntru o aștepta vrăjitorul. Femeia i-a povestit acestuia
problema ei și motivul pentru care aceasta a venit la el, rugându-l să o
ajute. Vrăjitorul i-a dat 4 brațe în plus pentru a putea face mai multe
lucruri deodată.
Femeia știa că nu se putea întoarce acasă cu toate cele 6 mâini, așa că a rămas în pădure.
Aceasta s-a ascuns mereu de alți oameni, stând în cele mai umbroase și întunecoase locuri ale
pădurii.
Între timp, femeia a murit de foame. Dupa moartea acesteia, din oasele celor 4 mâini primite
de la vrăjitor au răsărit niște plante, care poartă numele de ferigi . Acestea cresc în locurile umbroase
ale pădurii, unde obișnuia să se ascundă femeia. De aceea, feriga are mai multe frunze de o parte si
de alta a tulpinii, pentru a semnifica mâinile femeii.
Legenda Crinului
Victor Vușmuc
a V-a B
După ce Adam și Eva au păcătuit în curtea Domnului, ei au ajuns pe Pământ. Au plâns și l-
au rugat pe Dumnezeu să le dea toate avuțiile lor neprețuite înapoi. Din una din lacrimile gingașe
ale Evei a apărut o floare nemaivăzută până atunci. Era fină la atingere și maiestuoasă. Culoarea
acestei flori era de un alb imaculat, iar petalele ei aveau forma soarelui.
În prezent, crinul alb se folosește pentru tratarea infecțiilor, în medicină. Se folosește în
cadrul slujbelor religioase sau în scop esteic, înfrumusețând casele oamenilor.
