Latinitate si dacism

5/11/2018 Latinitate si dacism - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/latinitate-si-dacism-55a235bf1d0c0 1/33

1

Studiude caz:

LATINITATE şi DACISM

AUTORI:

Neagu Ana Maria



Roşca Ana MariaStanciu AlexandruStancu Cristina Alexandra

CUPRINS

Pagina

CUPRINS 2

„ LATINITATE şi DACISM”

1. Cuvânt înainte 3

2. Teorii privind geneza şi continuitatea poporului român şi a limbii româneîn provincia Dacia 4 – 11

3. Prima etapă (88/106 d.Hr. – 271 d.Hr.): Perioada de bilingvism între

limba latină şi limba dacă 11 - 17

4. A doua etapă (271-secolul VI): Formarea limbii române 18 - 23

5. A treia etapă (secolul VI-secolul IX): Limba română comună 24 -14

6. Concluzii 13 -14

Bibliografie

2



1.- Cuvânt înainte

“Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii.”

Nicolae Iorga

A-ţi cunoaşte rădăcinile reprezintă, aşa cum bine sublinia colosalul istoric NicolaeIorga, un gest nu doar de patriotism (după părerea noastră, putând fi considerat cea maiemoţionantă dovadă de iubire faţă de ţara ta), ci şi o certitudine a propriei identităţi.Pentru a confrunta viitorul cu fruntea sus, pentru a ne păzi de îndoctrinări şi false dileme,

e necesară o cunoaştere temeinică a originilor noastre atât ca etnos, cât şi ca limbă.Cum, unde şi când s-au format românii şi prin ce împrejurări s-a ajuns la limba pe

care o vorbim astăzi? Suntem un neam de sinteză, format din împletirea elementului latincu cel dac? Ne putem mândri cu o latinitate exclusivă sau preferăm să susţinem undacism extrem? Cum s-a desfăşurat etnogeneza românească şi care e vatra în care ne-amformat? Ce putem numi cu adevărat “acasă”? Cărei teorii să-i dăm credit atunci când vinevorba de stabilirea unui reper spaţial: la nord sau la sud de Dunăre, varianta şi-şi e

justificată?

Toate aceste întrebări au un răspuns mai limpede sau mai vag, în funcţie deizvoarele istorice descoperite. Pentru că, din păcate, nu există texte scrise în română dinacele perioade timpurii, lingvistica a fost nevoită să apeleze la istorie, astfel încât săcompleteze lacunele şi să creioneze o imagine de ansamblu asupra genezei limbiiromâne.

Aşadar, prin prezentul studiu de caz, ne propunem să prezentăm informaţiisuccinte despre reala origine a poporului şi limbii române, ferindu-ne de sursele false,

provenite din secolul al XIX-lea, care, pentru a construi o imagine măgulitoare acestui popor, au susţinut că românii ar fi urmaşii exclusivi ai romanilor. De asemenea, nici nu

ne încăpăţânăm să susţinem că ţara noastră ar trebui să se cheme Dacia, într-atât decovârşitor e elementul dac. Nici una dintre aceste poziţii nu reflectă opinia noastră:credem că etnogeneza românească s-a desfăşurat într-o lungă perioadă de timp, la nordşi sud de Dunăre, având drept evenimente-majore sinteza şi simbioza daco-romană,alături de asimilarea slavă. Născută odată cu poporul care o vorbeşte, limba română estefundamental romanică, dar păstrează elemente dacice şi influenţe slave.

3



AUTORII

2.- Teorii privind geneza şi continuitateapoporului român şi a limbii române în

provincia Dacia

Studierea problemei etnogenezei (din greacă, etnos înseamnă "popor", genesis -"naştere"), adică a originii oricărui popor, constă în determinarea următoarelor aspecte:când, unde, din ce părţi componente şi în ce condiţii s-a format comunitatea etnicărespectivă. Aceste cerinţe se referă şi la problema originii neamului românesc.

Etnogeneza românilor este una din cele mai importante probleme ale istorieinoastre naţionale. Ea a atras nu numai atenţia istoricilor români ci şi străini. De multe ori,însă, concluziile istoricilor, mai cu seamă ale celor străini erau dictate de anumite interesegeopolitice. În acest caz, credem oportun să ne referim succint la cele mai importanteteorii ale etnogenezei românilor, expuse în literatura istorică.

În operele autorilor medievali, începând cu cei bizantini (Kekaumenos, sec. XI;Kinnamos, sec. XII) se constata că românii, numiţi de ei vlahi, sunt colonişti romani

aduşi de Traian din Italia. Cronicarii medievali maghiari constatau, că vlahii erau"păstorii romanilor", că ei locuiau în Panonia până la venirea hunilor (sec. V).

Umaniştii italieni din secolul al XV-lea (Enea Silvio Picolomini, viitorul papăPius al Il-lea) de asemenea erau de părere că românii "sunt de neam italic". Cronicarii şisavanţii români din secolele XVII-XVIII (Gh. Ureche, M. Costin, Const. Cantacuzino,D, Cantemir, reprezentanţii Şcolii Ardelene - Petru Maior, Samuil Micu, Gh. Şincai)au demonstrat originea comună a românilor din Transilvania, Ţara Românească şiMoldova din "vechii romani", care au locuit în Dacia. Dimitrie Cantemir a menţionat şiaportul dacilor la formarea poporului român. Reprezentanţii Şcolii Ardelene considerau,

însă fără temei, că dacii au fost exterminaţi în timpul războaielor cu romanii. Cercetărileulterioare ale istoricilor au combătut această afirmaţie. Tot nefondate sunt şi teoriile cumcă românii s-au format numai pe suportul dacic, fără o contribuţie substanţială aromanilor.

4



La sfârşitul secolului al XVIII-lea, în condiţiile expansiunii Imperiului habsburgicîn Principatele Române, unii istorici germani (Fr.Sulzer, I.Eder) scriau că românii s-auformat ca popor la sud de Dunăre şi au revenit la nordul ei în secolul al XII-lea. Aceastăidee este reluată în 1871 de istoricul şi filologul german Robert Roesler în lucrarea"Studii asupra românilor". Lucrarea lui a apărut în condiţiile creşterii mişcării deemancipare a românilor din Transilvania, care evocau dreptul istoric asupra spaţiuluilocuit de ei din vremuri străvechi.

R.Roesler a încercat să argumenteze ideea originii balcanice a românilor, care numaiîn secolul al XII-lea au emigrat la nord de Dunăre, adică atunci, când pe pământurileTransilvaniei locuiau deja ungurii, saşii şi secuii. Prin aceasta se nega dreptul istoric alromânilor asupra pământurilor unde ei locuiau.

Argumentele lui Rosler erau următoarele:

- dacii au fost nimiciţi în războaiele cu romanii

- dacii nu au putut fi romanizaţi în doar 165 de ani (timpul stăpânirii romane în Dacia)

- provincia Dacia a fost părăsită în întregime de populaţie la 275

- limba română nu conţine cuvinte germanice vechi, deşi pe teritoriul Daciei a staţionat tribul germanic al

goţilor

- există cuvinte asemătoare în limba română şi albaneză, dovadă a conveţuirii lor la sud de Dunăre

- nu există izvoare care să ateste prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XII-lea

- dialectul daco-român cel de la nord de Dunăre se aseamănă cu dialectul macedono-român de la sud de Dunăre

- prezenţa influenţei sud-slave asupra Bisericii românilor

- românii erau păstori nomazi

5



Falsitatea "teoriei roesliene" a fost amplu demonstrată de istorici străini şi români,

chiar în perioada când ea a apărut (I.Iung, B.P.Haşdeu, A.Xenopol, D.Onciul, N.Iorgaş.a.). Argumentele lor sunt următoarele:

- prezenţa geto-dacilor este atestată de numeroase dovezi a continuităţii lor după cucerirea romană

- romanizarea dacilor nu s-a făcut doar în cei 165 de ani a stăpânirii romane la nordul Dunării, ci ea a fost atunci cea mai intensă, desfăşurându-se atât înainte de cucerirearomană cât şi după evacuarea Daciei de către administraţia romană

- continuitatea daco-romanilor este dovedită de numeroase descoperiri arheologice, datelingvistice, mărturii epigrafice etc.

- lipsa totală a elementelor lingvistice germane în limba română a fost combătută denumeroase studii ale lingviştilor români

- cuvintele comune din limba română şi albaneză sunt provenite din moştenirea traco-ilirică comună (cu rădăcini în limba indoeuropeană)

- numeroase izvoare scrise atestă prezenţa românilor la nordul Dunării înainte de secolul al XII-lea

- cele două dialecte (daco-român şi macedono-român) fac parte din limba română comună (sau protoromână), care s-a format pe întreg spaţiul Carpato-Danubiano-

Balcanic

- influenţa sud slavă asupra Bisericii române nu neagă, ci confirmă prezenţa românilor la nordul Dunării, fără de care ortodoxismul nu s-ar fi răspândit aici

- păstoritul transhumant (sezonier) şi nu nomad era una din ocupaţiile românilor din zonele montane. Ocupaţia lor de bază era agricultura îmbinată cu creşterea animalelor în aşezări sedentare.

6



Nici un izvor istoric nu atestă, însă, în decursul epocii medievale o imigrare înmasă a românilor de la sud la nord de Dunăre, ci dimpotrivă, treceri permanente aleromânilor transilvăneni la sud şi est de Carpaţi, inclusiv peste Dunăre.

De asemenea este lipsită de temei ştiinţific opinia expusă de unii istorici sovietici

cum că pe baza populaţiei romanizate, în urma contactelor ei cu slavii, s-au format două popoare separate: munteni, datorită contactelor cu slavii de sud, şi moldovenii - cu slaviide răsărit. Această pretinsă divizare etnică ar fi servit drept bază pentru constituirea adouă limbi separate: română şi moldovenească.

Susţinute în scopuri politice, aceste viziuni nu-şi găsesc o argumentare ştiinţificăîn izvoarele istorice, care îi divizează pe români după provincii istorice (moldoveni,munteni, bucovineni, olteni etc.), şi nu după apartenenţa lor la diferite etnii. Dimpotrivă,izvoarele demonstrează că indiferent de denumirea locală ei toţi formează un neam -neamul românesc. Izvoarele istorice nu confirmă o diferenţiere strictă a influenţei slave înMoldova şi Ţara Românească, precum nici rolul ei determinant. Cât priveşte limba, nici oşcoală ştiinţifică lingvistică nu recunoaşte existenţa unei limbi literare moldoveneştideosebită de cea română. Totodată, nimeni nu neagă prezenţa unui grai moldovenesc, derând cu alte graiuri româneşti (muntenesc, oltenesc, ardelenesc etc.) în spaţiul locuit deromâni.

Componentele principale ale etnogenezei românilor , în procesul de constituire a poporului român pot fi evidenţiate componentele lui fundamentale. Cel mai vechicomponent (numit şi substrat) îl prezintă tracii de nord, sau geto-dacii. Această ramură

a marelui neam al tracilor, aflată timp îndelungat în contact cu civilizaţia antică (laînceput greacă, apoi romană), a creat o cultură originală, care a atins un înalt nivel dedezvoltare. Aceasta le-a permis geto-dacilor să creeze statul lor propriu.

Al doilea component fundamental în etnogeneza românilor este elementul roman(sau stratul roman). Acest strat s-a suprapus celui geto-dac: la început, până la cucerireaDaciei de către Imperiul Roman (anul 106 d.Chr.) - numai în aspect economic şi cultural,iar după aceasta - s-a produs o sinteză etno-culturală dacoromână.

Datorită prezenţei parţiale la nord de Dunăre şi influenţei centrelor romane de lasud de Dunăre aprofundarea acestei sinteze a continuat şi după anul părăsirii Daciei decătre legiunile romane (271-275).

Ca urmare, a continuat romanizarea dacilor liberi şi statornicirea în spaţiul vechiiDacii a unei populaţii latinofone. Acest proces s-a desăvârşit către secolul al Vl-lea,având drept rezultat formarea unei etnii şi a unei limbi romanice la nord şi sud de Dunăre:

protoromânii (sau est-romanicii) cu o limbă comună (protoromână).

7



Populaţia est-romanică a înfruntat valurile migratorilor - a goţilor, apoi a hunilor.Arheologii au constatat răspândirea în secolele IV-VI (după încetarea stăpânirii hunilor)în spaţiul Carpato-Danubian a unei culturi materiale (numite cultura Brateiu) - înTransilvania, cu corespundere în Muntenia -Ipoteşti, Cândeşti-Ciurel, şi în Moldova -Costişa-Botoşana-Hansca), care aparţinea unei populaţii băştinaşe sedentare deagricultori şi crescători de animale. Au fost descoperite obiecte de import romano-

bizantine, tiparniţe de turnat cruci.

Peste această populaţie protoromână, care ducea o modestă viaţă agrară în obştisăteşti, s-au revărsat în secolele VI-VII triburile slave, care au migrat pe valea Tisei şi înMoldova. Triburile slave au rupt în anul 602 graniţa bizantină (limesul) de la Dunăre şi s-

au revărsat în întreaga Peninsulă Balcanică până în Grecia. Acest eveniment a avutrepercusiuni serioase pentru unitatea daco-romanică sau est-romanică). Ca urmare,

populaţia protoromână de peste Dunăre s-a slavizat cu timpul, ori s-a retras spre sud înmunţi, dând naştere grupurilor etnice ale macedono-românilor, istro-românilor ş.a.

În altă direcţie s-au dezvoltat relaţiile populaţiei est-romanice de la nordul Dunăriicu slavii. Aici populaţia autohtonă era superioară numeric slavilor, ceea ce a dus cutimpul la asimilarea lor.

Slavii au influenţat într-o anumită măsură etnogeneza românilor, alcătuindadstratul (sau suprastratul) procesului de desăvârşire în constituirea neamuluiromânesc (secolele VI-IX). Slavii, fiind agricultori şi crescători sedentari de animale, auconvieţuit mai îndelungat cu autohtonii, lăsând în limba română cuvinte de origine slavă(plug, prieten, drag, iubire etc.), care denotă multiple contacte umane. Rolul slavilor înetnogeneza românilor este asemănător cu cel al germanicilor în constituirea popoarelor occidentale romanice (francezilor, italienilor, spaniolilor, portughezilor).

8



Formarea limbii române

Formarea limbii române a parcurs aceleaşi etape ca şi formarea poporului român.

O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare ageto-dacilor . Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară),astfel în perioada de până în secolul al Vl-lea se generalizează pe întreg spaţiul istoric alDaciei şi Moesiei o limbă romanică unitară, numită de filologi limba protoromânăcomună. Din limba geto-dacilor după diferite opinii s-au păstrat în cea română 170-180de cuvinte.

Sub impactul migraţiei slavilor, romanitatea nord şi sud-dunăreană este divizată,iar din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbăînchegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene

(aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care sedesfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave. Influenţa slavă n-aschimbat caracterul latin al limbii române, exercitându-se prin îmbogăţirea ei cu circa20% de cuvinte de origine slavă. Stratul lingvistic latin, cel mai important, cuprinde circa60% din vocabularul limbii române.

Menţiuni în sursele externe despre români, în izvoarele străine medievaletimpurii, românii sunt denumiţi vlahi, valah, volohi, blahii etc. Acestea sunt variante aleunei denumiri, care iniţial desemna un trib celt, apoi a fost dată de vechii germaniromanilor şi galilor romanizaţi; pe urmă din lumea germană acest termen a trecut în cea

slavă şi bizantină. Slavii de sud şi bizantinii îi numeau pe români- vlahi, slavii de răsărit -volohi, ungurii le ziceau olahi, care era derivat de la "oslasz" -denumire dată de eiitalienilor. Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat înrumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.

Cea mai veche menţiune despre români se întâlneşte în "Geografia" savantuluiarmean Moise Chorenati (a doua jum. a sec. al IX-lea) în care se semnalează "ţaranecunoscută căreia îi zic Balak", (sinonim cu valach, blacht numire germanică aromanicilor), aflată la nord de ţara bulgarilor. Persanul Gardizi (în "Podoaba istoriilor",secolul al Xl-lea) plasează între bulgari, ruşi şi unguri "un popor din Imperiul Roman",care locuia între Dunăre şi "muntele mare".

Cronica veche rusă "Povesti vremennâh let" ("Povestea anilor de demult")menţionează pe "volohi" prin anul 898 în legătură cu mişcarea triburilor ungare spre est.In cronica anonimă, scrisă de cronicarul notarului regelui maghiar Bela, numită "GestaHungarorum", întocmită în secolul al XlI-lea pe baza unor izvoare mai vechi, se

9



povesteşte despre o populaţie românească în Transilvania în secolele IX-X. La anul 976în cronica autorului bizantin Kedrenos sunt menţionaţi vlahii sud-dunăreni.

Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti înspaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era dejaconstituit.

În concluzie, cele mai răspândite teorii asupra formării poporului român şi a limbiiromâne sunt trei la număr:

1. Teoria nord-dunăreană (care plasează teritoriul din stânga Dunării ca spaţiu deconstituire etnică a românilor) este susţinută de D. Cantemir, P. Maior şiB.P. Haşdeu. Dialectele sud-dunărene: aromân, megleno-român şi istroromân nu-şi găsescînsă o explicaţie ştiinţifică în argumentele acestei teorii, dovedindu-şi astfel lacunele.

2. T eoria imigraţionistă (denumire sub care sunt adunate opiniile mai multor învăţaţi

străini şi români ce aşază formarea, în exclusivitate, a poporului român la sud de Dunare) îlare ca iniţiator pe Franz Joseph Sulzer, Joseph Karol Eder şi altii. Aceşti învăţaţi au susţinutformarea poporului român la sud de Dunăre, pe un teritoriu aflat undeva , între bulgari şialbanezi (de aici, şi influenţe lingvistice), de unde ar fi imigrat apoi către jumătatea secoluluial XIII-lea (alţii evocă veacurile al XII-lea şi al XIII-lea), în Ţara Românească, Moldova şiArdeal. În Transilvania, românii au sosit, evident , după unguri şi dupa saşi, aşezaţi aici şidând stabilitate unor locuri pustii.Caracterul pronunţat politic al acestor teze, care absolutizauideea evacuării complete a Daciei prin retragerea Aureliană şi tăcerea surselor (absenţaromânilor din izvoare scrise, din mileniul mariilor migraţii) şi lipsa totală a caracterului lor ştiinţific au fost demonstrate succesiv, în replicile date de învăţaţii romani , începând cuistoricii Şcolii Ardelene şi continuând cu istoricii şi lingviştii moderni şi actuali. Pentrulingviştii români Ov.Densusianu şi Al. Philippide, românii au apărut ca popor la sud deDunăre, de unde au trecut la nord de fluviu în veacurile al VI-lea şi al VII-lea.Uneleasemănări ale limbii române cu limbile albaneză şi dalmată i-au convins pe Ov.Densusianu(care admite totuşi păstrarea unui element latin, fără îndoială destul de important, în Dacia şiMoesia) că spatiul etnogenezei românilor trebuie căutat în Illiria, către Marea Adriatică.Nicicele câteva trăsături fonetice pe care şi-a fondat teoria Al.Philippide nu au convins.Dinaceastă teorie sud-dunareană, pe care cercetarea ştiinţifică ulterioară nu a confirmat-o, ar

putea fi, eventual, reţinută ideea apartenenţei limbii române la aria balcanică, însoţită de

consecinţele ce ţin de vecinătate, şi anume un substrat comun (pentru română şi albaneză, de pildă ), contacte, influenţe.

3. Teoria nord şi sud dunăreană este cea mai rezonabilă teorie, se bucură de o vechimeconsiderabilă şi de partizani cu renume precum Xenopol, Iorga, Sextil Puşcariu, A. Rosetti.Succint, ea evidenţiază că spaţiul etnogenezei românilor este unul destul de extins, la nord şisud de Dunăre. Acest spaţiu cuprinde: Dacia, Dobrogea, Dardania, Panonia de sud, Moesiasuperioară şi inferioară, regiuni în care s-au descoperit dovezi arheologice ce atestă unitatea

10



şi continuitatea acestui popor. Specialiştii vorbesc de Dunăre ca despre o limită cusemnificaţii militare, administrative şi politice, dar nu a funcţionat ca o barieră lingvistică,etnică şi culturală. În această lume romanică răsăriteană, mobilitatea românilor la nord şi sudde Dunăre a fost un fapt natural şi deloc controversat.

Continuitatea elementului latin în Dacia (proces istoric ce i-a integrat şi pe dacii liberi, altădată

mărginaşi provinciei romane) este singura explicaţie ştiinţifică a prezenţei românilor la nord deDunăre, iar elementul daco-roman de la nord de fluviu a fost de fapt nucleul formării limbii şi poporului român.

Cea din urmă teorie, mai precis, cea nord şi sud dunăreană, încearcă să găsească în mod plauzibil adevărul istoric şi, în ciuda lipsei dovezilor materiale revelatoare, rămâne în continuareipoteza cea mai argumentată şi construită în spiritul obiectivităţii ştiinţifice.

3.-Prima etapă (88/106 d.Hr. – 271 d.Hr.):

Perioada de bilingvism între limba latină şi

limba dacă

Zorii formării poporului şi limbii române se găsesc în antichitate, în perioadaascensiunii unei popor întreprinzător, ramură îndrăzneaţă a neamului tracilor şi anume,geto-dacii. Etimologia etnonimului este controversată, unii lingvişti susţin că denumireade “dac” provine de la cuvântul “daca” care înseamnă “pumnal”, „cuţit”, această originereflectând o realitate istorică deoarece arma tradiţională a dacilor era într-adevăr cuţitul.

Alţii susţin că numele poporului acesta provine de la un cuvânt din limba frigiană:“daos”, în traducere liberă „lup”. Pe de altă parte, denumirea de “get” a ridicat la rândulei destule nelămuriri. De fapt, aceasta este forma în care grecii denumeau acest popor dela nord de Dunăre. Dacii şi geţii erau fraţi, triburi trace, cu vetre de locuire foarte

apropiate. Dacii trăiau pe teritoriul de astăzi al Transilvaniei şi al Banatului, pe când geţiivieţuiau în Dobrogea şi în regiunea sud-estică a României de astăzi.

În 514 î. Hr., când povestea noastră începe să prindă contur, Herodot dinHalicarnas mărturisea că dacii se află pe treapta finală a comunei primitive şi treptat,încep să cunoască o maturitate statală şi administrativă. În intervalul 100-50 î. Hr.,triburile boilor şi tauriscilor, veniţi din Munţii Boemiei, atacă regiunea dintre Dunărea

panonică şi Tisa, reuşind să ocupe o bună parte din pământurile dacilor. Acum, în istoria

11



dacilor, se remarcă Burebista, care în secolul I î. Hr., reuşeşte să alunge triburile boilor şitauriscilor până dincolo de neamul germanic al suebilor, de asemenea el reuşeşte săcucerească cetăţile greceşti de la Marea Neagră şi ia în stăpânire malul drept al Dunării

până la Munţii Haemus.

Acesta este momentul în care Imperiul Roman începe să îi perceapă pe daci drept

un potenţial pericol. Istoricul Strabo afirmă:“[…] regele dacilor era de mare primejdie şi pentru romani, pentru că trecea Dunărea fără să-i pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi Iliria, iar pe celţii cei ce se amestecaseră cu tracii, şi cu ilirii i-a pustiit cu totul şi pe boii care ascultau de regeleCritasiros precum şi pe teurisci i-a şters de pe faţa pământului.”.

Clipele de glorie ale dacilor se reflectă şi în formarea primului stac dac unitar,care însă nu rezistă decât până în anul 44 î.Hr., când Burebista se stinge din viaţă, înacelaşi an cu marele Caesar, cu care căpetenia dacă nu se afla în relaţii diplomatice prea

bune.

Dacii trec iară printr-o perioadă a triburilor separate, pentru ca, mai apoi, în secolul Id.Hr., să se înfiinţeze cel de-al doilea stat dac, sub conducerea lui Decebal. În timpulacestui lider dac, are loc prima interacţiune esenţială între daci şi romani, odată cu celedouă bătălii de la Tapae, desfăşurate în 87, respectiv 101 d. Hr. .

„În vremea războiului dacic s-au întâmplat următoarele evenimente demne de a fi pomenite. Iulianus, rânduit de împărat cu conducerea războiului, printre alte măsuri,luă pe aceea de a-i obliga pe soldaţi să scrie pe scuturi numele lor şi alecenturionilor, pentru a se deosebi mai lesne cei ce se vor arăta viteji de cei cu

purtare mişelească. Şi dând lupta cu duşmanii la Tapae, măcelări pe mulţi dintre ei. Între duşmani se afla şi Vezina, care venea, cu demnitate, îndată după Decebal; pentru că nu putea scăpa cu fuga, el se trânti la pământ, ca şi cum ar fi murit; şiastfel rămase nebăgat în seamă. Iar în toiul nopţii a fugit. Decebal se temu caromanii victorioşi să nu pornească spre capitala lui. De aceea tăie copacii din

preajma lor [la o oarecare înălţime] şi puse arme pe trunchiuri, pentru ca romanii să creadă că sunt soldaţi şi să se retragă înspăimântaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat”.

( Dio Cassius, Istoria romană)

Bătăliile de la Tapae au fost unele dintre primele interacţiuni dintre daci şi romani, şi

astfel va fi stârnit interesul poporului latin pentru daci, fapt demonstrat tocmai prinnumărul luptelor care au avut loc. Bătăliile de la Tapae mai putem spune că sunt şi

precursoarele procesului de romanizare.După cum scrie A.D. Xenopol, dacii îndrăzniseră a înfrunta în repetate rânduri

pajurile romane, uneori chiar nu fără izbândă. Împărţiţi însă şi dezbinaţi în mai multetriburi, ei nu puteau să-şi manifesteze toată puterea de care erau plini. Le lipsea apoiomul care să ştie a trage din puterile lor tot folosul putincios; lipsea artistul care să

12



scoată din darabul de marmură, greoi şi inform minunata statuie. Pe timpul luiDomiţian se suise pe tronul dacilor, un om de o puternică fire, Decebal , cedându-i-sede bună voie domnia de către predecesorul său Duras, precum lui Traian i-o trecuse

Nerva.

Cu măiestrie îl zugrăveşte Dio Cassius în puţine trăsături :

„ Priceput în cunoştinţa războiului şi dibaci în mînuirea lui, înţelegând când trebuia să lovească şi când să se retragă, meşter în aşternerea curselor şi iute la faptă, ştiutor atât a se folosi de izbândă, cât şi a îndrepta înfrângerea suferită, el deveni pentrumult timp un potrivnic periculos poporului roman”.

Decebal se convinse în curând că, pentru a se putea măsura cu stăpânii lumii, avea

nevoie mai ales de două lucruri : întâi, să pună pe poporul său, prin cultură, în starede a lupta cu cultura romană ; apoi să unească cât se poate mai multe din popoarele barbare în contra ameninţătoarei stăpâniri romane. Pentru a îndeplini condiţia dintâi,el începe a atrage meşteri şi dezertori romani în statul său; pentru a realiza cerinţa adoua, el se pune în legături cu sarmaţii, bastarnii, roxolanii, până şi cu îndepărtaţii

parţi, cu regele cărora, Parocus, el intră in tratate de alianţă. Popoarele acelea ce nu se puteau hotărî a se îndupleca cu romanii, precum quazii şi marcomanii, îi înduplecăcel puţin a păzi neutralitatea.Pe când la daci se arăta un om de asemenea virtute, pe tronul Imperului Romanlâncezea un despot slab şi desfrânat, nerăbdator la muncă, cu inima fricoasă, iubind ase preumbla mai mult prin oraşe decât a sta în lagăre, a fi purtat în lectică decât a seurca pe cal, a-şi purta războaiele prin generali, iar el a zăbovi în trândăvie. ImperiulRoman era mare, dar regele său mic; acela al dacilor, restrâns, însă condus de ungeniu. Se compensau deci poziţiile ambilor luptători; ba chiar cumpăna se pleca înfavoarea barbarului.Decebal, după ce îşi pregăteşte puterile sale, atacă cu bărbăţie provincia Moesia înanul 86 d. Hr. Legatul lui Domiţian, Opius Sabinus, este bătut şi ucis. Dacii invadeazătoată provincia şi ocupă mai multe castele şi cetăţi. Domiţian atunci formează planulde a se pune el însuşi în fruntea armatei. Ajuns însă în Moesia în 87,el se căi de

gândul ce-l avuse, şi trimite împotriva dacilor pe prefectul pretoriului, Cornelius Fuscus, iar el aşteaptă într-un oraş mai retras rezultatul ciocnirii.Fuscus, general renumit, deşi cam stricat prin luxul timpului, crezându-se neînvins incapul frumoasei sale armate, trece Dunărea în Dacia; este însă cumplit bătut, ucis,mare parte din armata lui prinsă - rezultatul cel mai folositor al luptei pentru Decebal-şi mai multe semne militare cad în mâinile dacilor. Fuscus este îngropat intr-o pădureîn Dacia. Domiţian o rupse la fugă îndată, la prima veste a nenorocirii, Moesiarămânând fără apărare, este cumplit devastată de daci. În 88, Tettius Iulianus, un alt

13



general roman, aleargă în ajutorul provinciei şi Decebal, slăbit prin însuşi victoriilesale, este nevoit să se retragă peste Dunăre. Iulianus, după ce introduce o asprădisciplină în trupele sale, trece el acuma fluviul în ţara dacilor şi bate pe Decebal laTapae , ucigându-i un mare număr de oameni.

Tapae este, probabil, denumirea antică a trecătorii Poarta de Fier a Transilvaniei,situată pe râul Bistra, între munţii Poiana Ruscă şi Retezat; face legătura între Banatşi Ţara Haţegului. Pe aici trecea principala cale de acces către capitalaDaciei, Sarmizegetusa.Ca răsplată pentru victoria din Dacia şi ca recunoaştere a experienţei sale înrăzboaiele cu dacii, Tettius Iulianus a fost numit comandant al provinciei MoesiaSuperior.Vezinas, profetul de pe acel timp al dacilor, pentru a scăpa de prinsoare, se

preface a fi mort şi fuge noaptea de pe câmpul de bătaie. Se zice că Decebal, pentru a

împiedica pe romani de a înainta către Sarmizegetusa, ar fi tăiat o pădure la înălţimeaunui stat de om şi ar fi îmbrăcat trunchiurile cu haine şi arme, astfel că inchipuiau cao mare armată care ar fi înşelat pe romani.Domiţian însă, voind să pedepsească pe quazi si pe marcomani, pentru că nu ar fi voitsa-i dea ajutor contra dacilor, către care ei însă se obligaseră a păzi neutralitatea, este

bătut cumplit de aceste popoare şi nu se poate folosi de izbânda repurtată asupradacilor. El trimite deci soli acestora, propându-le pacea.Decebal, deşi fusese învins, cunoscând însă poziţia romanilor, le impune niştecondiţii cu totul defavorabile lor şi folositoare pentru el. Cea mai însemnată era aceeadespre care am amintit şi mai sus, ca romanii să procure dacilor instructori şi inginerimilitari, precum şi tot felul de meşteri, prefăcând astfel în obligaţie partea romanilor,sistemul pus şi până atunci în lucrare de el, de a civiliza pe barbarul său popor princultura romană. Mai dobandeşte regele dacilor şi un tribut anual.Domiţian făcând totuşi pe marele şi pe învingătorul, încoronează pe Diegis, fratelelui Decebal. El trimite la Roma nişte soli ai lui Decebal, cu o scrisoare foarte umilitădin partea acestuia, care însă fusese plăsmuită de împăratul roman, serbează un triumf îndoit asupra quazilor şi a dacilor, iar pentru sarmaţi, depune o cunună de laur întemplul lui Jupiter Capitolinus.

Cât de grabnic fusese norocul dacilor la suiş, mai iute şi prăpastios fu el la coborâş;

căci, pe când Decebal credea că şi-a ajuns ţinta, de a dobândi un răgaz, în răstimpulcăruia să poată a se pregăti pentru lupta hotărâtoare, se suie pe tronul Romei mareleîmpărat Traian, care trebuia să răzbune, în modul cel mai cumplit, cumplita ruşineadusă împărăţiei lumei.La Tapae, în acelaşi loc unde şi generalul Julian al lui Domiţian bătuse pe daci,întâlneşte pentru întâia oară Traian pe potrivnicii săi, dacii, care se retrăseseră dincâmpie şi căutaseră aici un adăpost şi o poziţie strategică minunată, apăraţi fiind înfrunte de cursul Timişului, iar cu spatele rezemaţi de Munţii Păduroşi ce se intind la

14

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Sarmizegetusa

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Sarmizegetusa



nordul acestui râu şi care munţi îi fereau de a fi înconjuraţi. Lupta ce se dădu aici fufoarte sângeroasă. Se spunea mi târziu între soldaţi că, nemaiajungând pânza pentrulegatul rănilor, Traian îşi dădu rufele lui pentru a procura cârpele trebuincioase. Daciifură învinşi şi din cauza unei furtuni ce izbucni în timpul luptei, întrucât ei careconsiderau zeul furtunii ca duşmanul lor, crezuse că şi cerul venise în ajutorulromanilor.

S-a continuat cu războaiele daco-romane care s-au desfăşurat în anii 101-102 şi 105-106 şi care s-au încheiat cu înfrângerea şi transformarea Daciei în provincie romană.1

În anul 102, Traian înaintează cu majoritatea trupelor pe Valea apei Grădiştii cătrecetăţile dacice din munţi unde cucereşte munte după munte; capturând şi pe sora regeluidac. Decebal invins dar nu de tot; trecând iar la armele diplomaţiei cere pace. Traianacceptă această pace dar impune condiţii zdrobitoare dacilor. Printre aceste condiţiiamintim; predarea armelor şi a maşinilor de război; extrădarea inginerilor şi dezertorilor romani; dărâmarea zidurilor cetăţilor; cedarea teritoriilor ocupate de către armateleromane. Prin aceste condiţii Traian urmărea să facă din Dacia o pradă uşoară pentru

romani. Acceptând această pace, dacii şi-au semnat sentinţa, dar bineinţeles că Decebalnu avea de gând să o respecte şi trimite soli către alte popoare vecine pentru a-i sări înajutor spunându-le că dacă Dacia va fi învinsă vor urma şi restul popoarelor vecine cuDacia lui Decebal.

Romanii pe de altă parte pentru a face mai uşoară trecerea construiesc un mare podde piatră peste Dunare la Drobeta. Decebal este invinuit că nu respecta condiţiile păcii şieste declarat din nou duşman al Romei şi începe al doilea razboi daco-roman din105-106.

Decebal îl capturează pe Longius, temut comandant de oaste, dar nu află nimic dela el despre planurile lui Traian . Îl pune sub pază şi trimite sol la împărat, cerându-i să îilase ţara până la Istru şi să îi întoarca banii care îi cheltuise cu războiul în schimbul luiLongius. Dar acesta se sinucide, aşa că planul cade. O altă încercare disperată a fost aceeade a-l asasina pe Traian dar şi această ultimă stratagemă a lui Decebal dăduse greş.

În fruntea unei armate mai numeroase decât în primul război Traian trece Dunărea pe podul construit de Apollodor din Damasc. O parte a trupelor repetă marşul din 101 pela Tapae, altă parte probabil atacă prin pasul Turnu Rosau sau Valcan. În timp ce o a treia

parte pătrunde dinspre Moldova pe la Angustie în interiorul arcului carpatic. Obiectivulera Sarmizegetusa, capitala Daciei. Războiul e purtat mai mult cu grijă decât cu înfocare.

După ce cade şi Sarmizegetusa; nu toţi predau armele iar Decebal fuge în munţi

probabil pentru a crea o noua linie de rezistenţă cu ajutorul roxolanilor şi bastarnilor, dar romanii prinzând de veste trimit un detaşament de călăreţi, iar Decebal este înconjurat.Pentru a nu cădea prizonier ca mai apoi să fie umilit; curajos şi cu onoare, acesta

îşi pune capăt zilelor. Războiul împotriva dacilor se sfârşise iar Traian se intoarceînvingător la Roma cu o parte din comorile lui Decebal care au fost găsite de romani cu

1 A.D.XENOPOL, “Istoria românilor” (volumul I)

15



ajutorul trădătorilor daci. Deşi războiul împotriva dacilor se sfârşie, istoria acestoracunoaşte un nou capitol; acela al romanizarii.

Provincia romana Dacia i-a naştere în 11 august 106, potrivit unei diplome militaredescoperite la Parolissum, devenind -Dacia Felix. Ca provincie romană, Dacia a cunoscutmai multe restructurari administrative şi teritoriale. Prima a avut loc în anii 118-119 ,după ce succesorul lui Traian, Adrian, a restabilit ordinea, tulburată de atacurile

sarmaţilor.În urma deciziei lui Adrian, Dacia a fost împărţită în două povincii: Dacia Inferior,

cuprinzând Oltenia şi colţul de sud-est al Transilvaniei, apărată de Munţii Carpaţi şi delimes Alutanus (frontiera pe Olt), întărită de numeroase tabere fortificate (castre), şiDacia Superior, în limitele căreia intrau Banatul şi cea mai mare parte a Transilvaniei.Aproximativ în 167-168 teritoriul celor două Dacii a fost divizat în trei provincii: DaciaMalvensis (Oltenia), cu capitala la Malva; Dacia Apulensis (Banatul şi sudulTransilvaniei), cu capitala Apulum şi Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei), cucapitala la Porolissum.

Teritoriul provinciei (provinciilor) a cunoscut o masivă colonizare. Potrivit luiEutropius, Traian, după cucerirea Daciei, a adus o mulţime foarte mare de oameni dintoate colţurile lumii romane pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor.Colonizarea a avut mai puţin rostul de a repopula un teritoriu devastat, cât mai ales de aconsolida stapânirea.

Stapânirea romană a durat în Dacia timp de 165 de ani (106-271) şi ea reprezintăun exemplu de aculturaţie, întâlnirea între două culturi, cea autohtona, geto-dacă, şi cearomană, a administraţiei, armatei şi coloniştilor, o întâlnire în desfăşurarea căreia celedouă culturi au dialogat dar s-au şi confruntat, una din ele cea romana impunându-se ca

biruitoare întrucât a fost asimilată de băstinaşi.Sfera în care s-a manifestat din primul moment interacţiunea culturilor în contact a

fost cea lingvistică. Veniţi de pe tot întinsul Imperiului roman, coloniştii nu puteaucomunica între ei, cu autorităţile şi cu băştinaşii decât în limba latină, asigurând astfelvictoria limbii latine asupra celei dace, de la care, în limba română, au rămas circa 160-170 de cuvinte.

Limba latină a fost principalul factor al procesului de romanizare a geto-dacilor şia Daciei. Dacă limba latină a fost factorul invizibil al romanizării şi unificării diverselor etnii aflate în Dacia, armata romană a reprezentat agentul cel mai vizibil al prezenţeiimperiale la nordul Dunării.

Prezenţa militarilor romani ei înşişi recrutaţi de pe tot întinsul imperiului, întocmaica şi coloniştii a antrenat difuzarea limbii latine şi romanizarea populaţiei. În jurulcastrelor, pentru a răspunde nevoilor de tot felul ale militarilor romani, au apărut aşezăricivile în cadrul cărora negustorii şi meşteşugarii aveau o pondere importantă numitecanabae.

Poate mărturia cea mai elocventă a rolului armatei în romanizarea Daciei estefaptul ca « bătrân » provine din lat. « veteranus », termenul folosit pentru a desemna pe

16



soldaţii romani care, dupa 25 de ani de slujba militară, intrau în viaţa civilă. Aceşti soldatiromani, veterani, au rămas în Dacia, unde şi-au întemeiat familii şi gospodării.

Un alt factor puternic al romanizarii au fost oraşele. Geto-dacii nu ajunseseră lanivelul unei vieţi urbane. Cucerirea romană a adus cu sine o autentică înflorire a oraşelor.Provincia a numarat 12 aşezări urbane, fondate de colonişti şi de veterani. Prima a fostcapitala provinciei, Ulpia Traiana Augusta Dacia Sarmizegetusa, cu statut de colonie; alte

oraşe precum Drobeta, Napoca, Apulum, Potaisa etc. aveau statut de municipii.În interiorul zonelor rurale, alte focare de romanizare au fost fermele agricole,

întemeiate de colonisti, ale căror pamânturi erau cultivate şi prin munca băştinaşilor.Întâlnirea între coloniştii latinofoni şi autohtoni a deschis calea pătrunderii limbii latine însatele geto-dace.

În sfârsit, un loc important în procesul de romanizare a revenit contactelor umaneşi, în primul rând, casatoriilor, casatoriile mixte devenind tot mai frecvente.

Prezenţa acestor condiţii a dus la romanizarea unor imense spaţii - Vestul şi EstulEuropei (spaţiile lusitan, celt, iberic, galic, iliric, sud-tracic şi daco-moesian). Ca urmare a

romanizării în evul mediu timpuriu s-au format popoarele europene: portughez, spaniol,francez, italian, român.Continuitatea geto-dacilor după cucerirea Daciei de către romani este factorul

determinant în declanşarea procesului de îmbinare a elementului autohton colonizat cucel roman colonizator. Unii istorici considerau că geto-dacii au fost exterminaţi în timpulrăzboaielor daco-romane. Alţii minimalizau rolul colonizării şi civilizaţiei romane înformarea poporului român.

Istoricii şi arheologii români şi străini au adus până acum suficiente argumente pentru a demonstra că şi după războaiele daco-romane populaţia autohtonă dacă a rămaselementul etnic majoritar din provincie. Pe întreg spaţiul Daciei romane elementelespecifice ale culturii sale materiale (ceramică lucrată de mână, ritul funerar al icineraţiei(arderii) ş.a.) se prezintă alături de cele romane în circa 100 de aşezări şi necropole dinsecolele II-III d.Chr. Supravieţuirea toponimilor, şi hidronimilor autohtone nedemonstrează de asemenea continuitatea geto-dacilor (râuri - Donaris-Danubius, Alutus,Maris, Crişna, Sargetia, Pyrethos ş.a.; localităţi Drobeta (Turnu Severin), Dierna(Orşova), Sarmizegetusa, Napoca (Cluj), etc.) Numele dacice date de romani unor coloniidenotă că acolo locuiau numeroşi daci.

Unităţile militare recrutau în număr mare bărbaţi daci, fapt demonstrat de multeinscripţii descoperite în diverse provincii romane. Pe teritoriul Daciei au fost descoperite

puţine inscripţii cu numele dacilor. Acest fapt îşi găseşte lămurirea, că populaţia dacicăde rând locuia în aşezări rurale şi nu avea nici posibilitatea, nici deprinderea de a puneinscripţii funerare. Acei daci care ajungeau la o situate socială şi economică superioară nuerau interesaţi să amintească vechea lor origine. Dar şi în aceste cazuri numele dacic erauneori păstrat sub formă de poreclă, sau era indicat numele părinţilor, care arătau laoriginea dacă a persoanei respective. Este semnificativ faptul că dacii din ultima scenă de

pe Columna lui Traian sunt prezentaţi mânându-şi vitele şi întorcându-se la vetrele lor. Şiîn acest caz Columna a atestat o realitate incontestabilă.

17



În afară de geto-dacii din provinciile romane, la nord de Dunăre populaţieautohtonă s-a păstrat pe teritoriile ce nu au fost incluse nemijlocit în aceste provincii.Dacii liberi, atestaţi pe teritoriul Transilvaniei de nord-est şi Moldovei de vest, aucontinuat cultura lor tradiţională, apoi, după cum vom demonstra mai jos, împreună cucei din provinciile romane s-au romanizat.Continuitatea geto-dacilor în spaţiul locuit de ei şi după anul 106 a servit drept bază

pentru sinteza daco-romană.

4.- A doua etapă (271-secolul VI):

Formarea limbii române

Premisele romanizării în spaţiul geto-dacilor constau din elemente ce au existat până la cucerirea romană şi din elemente apărute după aceasta.

Un proces complex de împletire a civilizaţiei geto-dacice cu cea romană sedeclanşează încă până la cucerirea romană, la intersecţia erei de până la Christos cu ceade după Christos. în această perioadă mărfurile şi negustorii romani erau pretutindeni înDacia, iar moneda curentă aici era dinarul roman, în Dacia îşi găseau refugiu fugari dinImperiu şi dezertori din armata romană. Alfabetul latin era utilizat tot mai frecvent înspaţiul geto-dac.

După cucerirea romană a spaţiului geto-dacilor, noile autorităţi iau măsuri urgenteîn vederea integrării cât mai profunde în Imperiu a acestui teritoriu bogat şi de mareimportanţă strategică. Calea cea mai bună pentru stabilirea unei vieţi statornice în acestspaţiu era romanizarea geto-dacilor, adică însuşirea de către ei a limbii latine şi a modului

de viaţă roman. Romanizarea a decurs mai intens în localităţi urbane şi mai lent în celerurale.

Unul dintre factorii romanizării (lingvistice) constă în organizarea politico-administrativă a spaţiului cucerit. Către anul 15 d.Chr. romanii au înfiinţat provinciaMoesia. Organizarea ei temeinică se desăvârşeşte în anul 46, când la această provincieeste anexat teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră. Ulterior, în anul 86 d.Chr., esteorganizată Moesia Superior şi Moesia Inferior.

Cea mai importantă provincie din spaţiul geto-dac - Dacia a fost organizată deTraian îndată după războiul daco-roman din 105-106. Provincia îngloba Transilvania

(fără colţul de Sud-Est), Banatul şi Oltenia (pînâ la r. Jiu). Dacia romană era administratăde împărat prin intermediul unui guvernator. Primul guvernator al Daciei a fost DecimusTerentius Scaurianus (106-112). La început provincia era numită Dacia Capta (cucerită),apoi-Dacia Felix. Datorită poziţiei sale strategice şi evenimentelor care au urmatProvincia este reorganizată administrativ de câteva ori. Sub împăratul Hadrian (117-138),în anii 117-118, când a urmat atacul dacilor liberi şi sarmaţilor, provincia a fost împărţităîn Dacia Superioară, care cuprindea Transilvania şi Banatul, cu centrul la Ulpia Traiană

18



Sarmizegetusa (fosta capitală a lui Decebal), şi Dacia Inferioară, care cuprindea Olteniaşi colţul sud-estic al Transilvaniei, cu centrul la Drobeta.

A doua reorganizare este întreprinsă în anii 121-122, când partea de nord a DacieiSuperioare este separată sub numele de Dacia Porolisensis, cu capitala la Napoca (Cluj).Ultima reorganizare este făcută de împăratul Marcus Aurelius (161-180) în urmarăzboaielor purtate cu marcomanii (trib germanic din Panonia). El păstrează Dacia

Porolissensis, dar restul Transilvaniei îl include într-o provincie nouă -Dacia Apulensis(cu capitala la Apulum - Alba lulia), iar din Oltenia şi Banat organizează DaciaMalvensis (cu capitala la Malva pe Olt).

Toate aceste unităţi erau divizate administrativ şi fiscal, iar militar se aflau subadministrarea unui guvernator unic. Pe plan local activau conducători de districteteritoriale urbane (magistri sau prefecţi) şi primari de comunităţi rurale. Ei toţi vorbeaulimba oficială a administraţiei romane - latina, contribuind la procesul de romanizare.Colonizarea, o altă cale a romanizării, a constat în aducerea în Dacia a unui mare număr de populaţie "din toată lumea romană" (conform relatării istoricului antic Eutropius).

Pentru a se înţălege între ei, coloniştii trebuiau să vorbească limba oficială - latina.Aşezaţi în grupe mari separate, aceşti colonişti devin un adevărat focar al romanizării.Militarii, care în permanenţă au staţionat în provincie în număr de circa 35.000 oameni,erau cantonaţi în castre, dispuse pe întreg spaţiul provinciei, în permanenţă în Dacia austaţionat două unităţi de elită (12.000 oameni): legiunea a XlII-a Gemina (staţionată laApulum (Alba lulia) şi legiunea a IV-a Flavia Felix (lângă Caransebiş), retrasă în 119 înMoesia Superior. In anul 168, în vremea războaielor cu marcomanii, împăratul MarcusAurelius a strămutat din Dobrogea la Potaissa (Turda) legiunea a V-a Macedoniană. în

provincie existau şi unităţi ale trupelor auxiliare (în care erau înscrişi şi localnici geto-daci). Efectivul lor era de două ori mai numeros decât al trupelor de elită. Alte legiuni şitrupe auxiliare erau staţionate în Dobrogea.

Trupe speciale în care erau încluşi şi băştinaţi erau staţionate într-un număr marede castre construite pe întreg întinsul graniţelor provinciei (de circa 1500 km.) numitelimes. În jurul castrelor militare s-au creat aşezări civile (canabae), unde trăiau ţăranidaci, familiile militarilor, meşteri, negustori. Limba de comunicare aici era cea romană.Mulţi daci după serviciul în amata romană (20-25 ani) dobândeau cetăţenie romană şi,întorcându-se la aşezările lor de baştină, contribuiau la romanizarea conaţionalilor lor.Militarii din unităţile romane staţionate în Dacia, după expirarea termenului serviciuluideveneau veterani şi erau împroprietăriţi, de regulă, în această provincie. Pe terenurile

primite veteranii formau gospodării agricole, numite ferme, unde lucra populaţia locală. Numărul mare al veteranilor în Dacia şi Moesia a constituit, de asemenea, un focar deseamă pentru răspândirea romanităţii.

Urbanizarea. Creşterea numărului de oraşe construite în Dacia a contribuit substanţial laromanizare prin influenţa economică şi culturală a oraşelor asupra aşezărilor săteşti.Ţăranii geto-daci, venind la oraş pentru a efectua schimburi comerciale, intrau în contactdirect cu civilizaţia urbană romană, în Dacia erau 12 urbe-colonii (treaptă superioară) şi

19



municipii (treaptă inferioară), toate bine amenajate. Coloniile se conduceau după legileromane, iar municipiile după legile proprii.

Principalele oraşe erau Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta, Napoca, Potaissa,Romula ş.a. Inscripţiile şi vestigiile ceramice din aceste oraşe mărturisesc că acolo locuiaşi o populaţie autohtonă.

Existau, de asemenea, numeroase localităţi care, deşi nu erau recunoscute oficial,îndeplineau, totuşi, funcţii de centre urbane cu un anumit nivel de viaţă economică.Oraşele erau conduse de un consiliu, alcătuit din decurioni, care erau născuţi oameniliberi şi posedau o avere considerabilă. Administratorii oraşilor-magistraţii, se alegeauanual. Conducerea oraşelor era ajutată de o mulţime de funcţionari mai mici. Toţi aceştiaaduceau o contribuţie substanţială la romanizarea provinciei, în spaţiul daco-moesian seextinde dreptul roman clasic, se adoptă normele juridice, caracteristice întreguluiImperiu, în anul 212, în urma adoptării aşa-numitei Constituţii antoniane, populaţieilibere din oraşele Imperiului i se acorda cetăţenie romană. Această legislaţie, fiind extinsă

şi asupra oraşelor din Dacia şi Moesia, a contribuit la atragerea populaţiei locale de parteaImperiului Roman şi la ormanizarea ei mai intensă. Normele juridice romane şi-au lăsat amprenta asupra mentalităţii şi comportării

populaţiei autohtone în curs de romanizare.Provinciile romane Dacia şi Moesia erau întretăiate de o vastă reţea de drumuri

pavate de importanţă strategică. Totodată, această reţea de comunicaţii a favorizatcirculaţia rapidă şi permanentă a oamenilor şi mărfurilor, înlesnind răspândireacivilizaţiei romane.

Dintre principalele drumuri vom menţiona cel ce străbătea Dacia de la nord la sud(Porolissum-Napoca-Potaissa-Apulum-Sarmisegetusa-Tibiscum-Loderata) şi un alt drumcare mergea de-a lungul Dunării între Dacia şi Moesia, în Dobrogea drumul principaltrecea pe ţărmul mării, drum care lega fostele colonii greceşti. Din Dobrogea un alt drum

pornea spre nord, mergea pe cursul inferior al Şiretului, pe Trotuş, Oituz şi apoi intra înTransilvania (la Breţcu), unind astfel Moesia Inferioară cu Dacia.

Creşterea nivelului privind cultura materială în epoca stăpânirii romane(intensificarea metalurgiei fierului, producerea obiectelor de argint, sticlă, ceramică,diverse importuri de calitate tehnică şi artistică superioară) corespundea şi unui nivel maiînalt al vieţii spirituale, specifice societăţii romane.

Folosirea intensivă a limbii latine este atestată prin cele peste 3.000 inscripţii

latine, faţă de numai 35 greceşti descoperite pe teritoriul Daciei. Alte 3500 de inscripţiiau fost descoperite în Moesia. Geto-dacii adoptă credinţele şi obiceiurile romane:divinităţile romane Jupiter, lunona, Venus, Diana, Silvanus, sau continuă să practicecultul divinităţilor locale sub nume romane.

Ca urmare a stăpânirii romane, geto-dacii pe căile enumărate mai sus preiau limbalatină şi o folosesc în locul limbii lor autohtone, îşi însuşesc nume romane, îşi ridicămonumente funerare cu inscripţii latine, în Dacia şi Moesia se impune limba latină

20



vorbită - latina populară (sau vulgară), care adaptaseră cuvinte şi expresii locale, faptcaracteristic spaţiului lingvistic al întregii lumi romane.

În afară de căile de romanizare a geto-dacilor descrise mai sus, carateristice primeietape a acestui proces - perioada premorgătoare cuceririi romane, şi etapei a doua -

perioada stăpânirii romane (106-275), un rol decesiv l-a avut o a treia etapă, care sedesfăşoară după părăsirea Daciei de către romani (anul 275 d.Chr.) şi se termină la

cumpăna secolelor VI-VII.Retragerea administraţiei şi a legiunilor romane din Dacia la sud de Dunăre a

început în anul 271 la ordinul împăratului Aurelian (Aurelianus) şi a s-a efectuat pe etapetimp de patru ani. Dacia a fost evacuată deoarece în condiţiile de criză economică aImperiului Roman, apărarea frontierelor acestei provincii de năvălirile necontenite aledacilor liberi, apoi ale goţilor cereau mari eforturi. Mai uşor era de apărat un limis noustabilit pe obstacolul natural Dunărea. De aceea s-a hotărât retragerea armatei pesteDunăre şi organizarea apărării pe noul limis. Pentru a susţine prestigiul ImperiuluiRoman, Aurelian formează la sud de Dunăre două provincii: Dacia Ripensis (care

includea spaţiul dintre Balcani «şi Dunăre) şi Dada Mediteraneană (la sud de prima).Unităţile militare şi funcţionarii au fost urmaţi de o parte din păturile înstărite ale provincialilor, care în noile condiţii ar fi suferit pierderi economice. Cea mai mare parte a populaţiei de rând a rămas pe teritoriul fostei provincii. Totodată, Aurelian a păstratanumite capete de pod pe malul stâng al Dunării, prin staţionarea unor unităţi militare laSucidava, Dierna şi Drobeta. Politica Imperiului Roman de supraveghere a spaţiului de lanord de Dunăre a jucat un rol important în romanizarea de mai departe a geto-dacilor.Această supraveghere a continuat şi pe parcursul secolelor III-IV. Astfel, pe vremeaîmpăratului Constantin cel Mare (306-337) a fost temporar restabilită stăpânirea romanăîn sudul Olteniei şi Munteniei.

După retragerea aureliană principalul focar al romanizării la nord de Dunărerămâne populaţia romană şi cea romanizată din fosta Dacie Traiană. Lichidarea hotarelor care divizau populaţia din fosta provincie romană şi pământurile dacilor liberi din spaţiulCarpato-Nistrean, Maramureş şi Crişana, a creat condiţii pentru răspândirea romanităţii

pe întreg teritoriul fostei Dacii libere.Dacii liberi (dacii, carpii, geţii, costobocii) aflaţi pe calea romanizării datorită

multiplelor relaţii cu Imperiu Roman (relaţii economice, adapostirea dezertorilor dinarmata romană, participarea la construcţia pe teritoriul lor a unor fortificaţii, numite"Valurile lui Traian", menite să preîntâmpine năvălirile popoarelor vecine etc.) intrau în

contact cu conaţionalii lor romanizaţi pe cale paşnică. De aceea forţa de rezistenţă în faţa procesului de romanizare a slăbit considerabil şi, în cele din urmă, dacii liberi au preluattreptat limba şi cultura mai înaltă a populaţiei romanizate din fosta Dacie Traiană.Cel mai important factor a romanizării geto-dacilor din perioada postprovincială a fostreligia creştină, care pătrunde la nordul Dunării în mod sporadic încă în timpul stăpâniriiromane. Dar pe o scară mai largă noua religie se răspândeşte aici în prima jumătate asecolului al IV-lea d.Chr.

21



În anul 391 d.Chr. împăratul Theodosius (379-395) interzice cultele păgâne, faptcare a detemrinat organizarea unor episcopate în zona Dunării (la Tomis, Durostorum,Oescus, Naissus (Niş) ş.a.). Creştinarea masivă a daco-romanilor a sporit în secolele IV-V prin activitatea unor misionari. Unii dintre ei fiind executaţi au devenit martiri pentrucreştini (patru martiri de la Niculiţeni (jud.Tulcea) - Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos,martirii din nordul Dunării - Teofil, Nechita sau Sf.Sava Gotul, înecat în Buzău).

Descoperirile arheologice au scos la lumină numeroase obiecte creştine (numite şi paleocreştine) cu inscripţii în limba latină (inscripţiile de la Micia, Biertran, Porolissum şiRomula). Cruci şi fundaţii ale unor bazilici au fost descoperite la Sucidava, Tibiscum,Romula, Morisena, Sobari ş.a. Din limba latină au rămas în limba română principaliitermeni creştini: Dumnezeu (Domine Deus), creştin (Christianus), cruce (Crux, Cruis),duminică (Dies Dominica), păcat (pecatum), rugăciune (rogatio) ş.a. Păstrarea cuvântului

biserică (basilica) în limba română, pe când alte popoare romanice au adoptat termenul"ecclesia" (de origine greacă), ne demonstrează vechimea răspândirii creştinismului şi

permanenţa locuirii românilor la nord de Dunăre.

Creştinismul a contribuit la sporirea încrederii în valorile culturii romane,încrederii faţă de limba latină, prin mijlocirea căreia erau popovăduite Sfânta Scriptură şicuvântul Mântuitorului. A fost lichidată opoziţia psihologică din calea romanizării, careexista din momentul primelor contacte cu lumea romană. Ca urmare, procesul deromanizare a căpătat un caracter mai accelerat şi profund, devenind ireversibil.

Contactul teritoriului de la nord de Dunăre cu Imperiul Roman a dus laromanizarea lui treptată (cu etapele de până la instaurarea stăpânirii romane, din perioadastăpânirii romane şi de după retragerea aureliană), având drept rezultat formarea

poporului român şi a limbii române.Un fapt primordial în istoria străveche a locurilor carpato-danubiene este marcat

deanul 271 e.n., în care trupele imperiale ale lui Marc Aureliu părăseau Dacia, marcând şireprezintând, de fapt, şansa supravieţuirii civilizaţiei autohtone. Această perioadă istoricăestedenumită etapă proto-română, în care se produce etnogeneza poporului şi a limbiiromâne. Seconsideră că la începutul secolului al V-lea, după scindarea marelui imperiuroman, procesulde sinteză daco-romană îşi încheia ciclul definitiv.

Este o certitudine faptul că la sfârşitulsecolului al VI-lea şi începutul secolului alVII-lea, orice nou contact interetnic nu a mai pututmodifica structura lingvistică sauetnică, şi nici direcţia de formare a entităţii poporuluiromân. Cultura tradiţională adovedit persistenţă şi continuitate în toată această perioadă.

Romanizarea nu a marcat disoluţia culturii geto-dacice, ci a constituit premisa uneidezvoltăricomplexe, în perpetuă transformare. Pe fondul autohton existent, influenţeleulterioare au dus,aşadar, la diversificarea şi îmbogăţirea nucleului originar, transmis maideparte de populaţia băştinaşă.

22



În concluzie, retragerea administraţiei imperiale romane a însemnatreorganizareavieţii şi regăsirea unui puls social normal.Influenţele bizantine au fostadăugate ulterior, permiţând constituirea în secolele IX şiX a celor mai vechi formaţiunistatale (care dovedesc, astfel, capacitatea de remodelare afiinţei sociale ca formăorganizată într-un cadru geografic dat).

Treptat, aceste noi influenţevor fi şi ele asimilate, mai ales în acele locuri ferite deinvazia popoarelor migratoare(configurări teritoriale care au reprezentat nucleulviitoarelor zone folclorice). În aceste prime perioade istorice, civilizaţia rurală sedesemna geografic, iar viaţa satului se organiza dupăaceeaşi paralelă a tiparului pastoral-agrar. Pe măsură ce densitatea populaţiei a crescut,comunităţile rurale s-au orientat spreregiunile din preajma lanţului carpatic, în adăposturilenaturale. Aici se va făuri leagănul

jocului cântat, un stadiu embrionar al etnocoregrafieiromâneşti, care va avea, cu timpul, odesfăşurare tot mai amplă, pe măsură ce condiţiile socio-administrative vor permiteexprimarea artistică plenară.

Existenţa unui laborator artistic milenar, în care sincretismul a cunoscut odezvoltareneîntreruptă este demonstrată de cercetări semiografice muzicale asupraTezaurului de laTăutu (sec. IV-V), a stanţelor documentare de la Barboşi-Galaţi sau afragmentului deceramică sugerând un dans folcloric, descoperit la Păcuiul lui Soare (sec.XII). Se poate spunecă tandemul muzică-coregrafie a fost o constantă a dansuluiromânesc, care se va modeladupă sufletul şi climatul natal, conturând amintitele nuclee,supranumite „vetre folclorice”. S-a afirmat, de pildă, că la origine, doinele erau dansante,în paşi lenţi, şi că acest caracter a rămas la unele jocuri populare ca motiv introductiv.

Imaginea repertoriului coregrafic al noilor forme protoromâne se va naşte, aşadar,din voinţaşi conştiinţa etnică a intuiţiei populare.Termenul de folclor utilizat ulterior vadesemna modul de reflectare al vieţii în sufletuloamenilor, iar studiul asupra straturilor

populare va demonstra caracterul tot mai pregnant aldansului laic, până la desprindereaunor structuri coregrafice autonome, din care se vor naşte ceea ce mai târziu s-au numit

jocuri populare.

23



5.- A treia etapă (secolul VI-secolul IX):

Limba română comună

Conform datelor istorice, dar şi studiilor lingvistice, unul dintre cele maiimportante evenimente în cadrul formării poporului şi limbii române a fost reprezentat demigraţia triburilor slave şi aşezarea lor în Estul, respectiv Centrul Europei. Popor deorigine indo-europeană, în cursul secolelor 6 – 7 inavadează în mai multe rânduri inclusivPeninsula Balcanică.

Studiile arheologice au demonstrat prezenţa lor în cadrul teritoriilor româneştiextracarpatice (văile râurilor) în sec. 6, Transilvania urmând a fi populată un secol maitârziu. Ceea ce a atras atenţia este maniera deosebită în care s-au desfăşurat interacţiuniledintre noua populaţie romanizată de pe teritoriul Daciei Traiane şi triburile „nou-veniţilor”: dacă în avansarea lor spre Europa Occidentală au avut loc numeroase ciocnirişi lupte violente între slavi şi populaţiile autohtone (indigeni, dar şi romani), în ceea ce

priveşte românii putem vorbi despre un proces de asimilare reciprocă. Deşi Dunărea nu a

reprezentat niciodată un hotar între populaţia romanizată de la nordul şi de a sudul ei, cidin contră – „o axă a vieţii poporului nostru”(S. Mehedinţi), ea a reprezentat totuşi unfactor important al acestui proces.

Dacă populaţia de la sudul fluviului nu s-a putut impune în faţa celei bulgaro-slavesub niciun aspect, dispărând pur şi simplu de-a lungul timpului, cea aflată la nord a pututintegra eficient triburile slave (de asemenea, este necesar de menţionat faptul că mareamasă a slavilor, mai concret 7 triburi, au preferat traversarea fluviului spre malul drept,facilitând astfel asimilarea elementului slav de către populaţia daco-romană de pe malulstâng, dar şi concentrarea romanităţii în Moldova şi Valahia). În consecintă, în plandemografic, nu putem vorbi despre un transfer de persoane, ci doar despre o integraredeplină a minoritaţilor în cadrul poparelor majoritare. Luând în considerare nivelullingvistic, limba dominantă, în cazul nostru – latina, absoarbe elemente din dialectelevorbite de popoarele migratoare.

Al. Rosseti ilustrează încă din anul 1940, în volumul 3 din „Istoria limbii române”,fenomenul numit „a doua romanizare”, care nu reprezintă altceva decât trecerea treptată atriburilor slave la utilizarea limbii române. S-a constat că primele cuvinte de origine slavăau fost preluate de către români abia în secolul 8, singura excepţie fiind reprezentaţă doar

24



de numele lor. Cum romanilor le era imposibilă pronunţarea grupului consonantic „sl” laînceputul cuvintelor, ei au primit numele de „sclavus”, preluat mai apoi de români cuforma de „şchiau”, cu pluralu „şchei”.

Aflăm din „Cronica vremurilor trecute”, atribuită lui Nestor, despre provenienţa

cuvântului „vlah”, preluat de bizantini de la slavii de sud, termenul original din slavonăfiind „vlahu”. Datorită deosebirilor lingvistice ale triburilor slave, poate fi observată ovarietate de termeni desemnând acelaşi popor: slavii sudici vor folosi formele de „vlah”în bulgară şi sârbă şi „vlach” în cehă; slavilor nordici le aparţin termenii de „wloch” în

poloneză şi cel de „voloh” în rusă. Astfel aflăm că slavii de est (orientali) lasă dreptmoştenire lingvistică pentru poporul român şi o denumire proprie graiului lor. Odată cutrecerea timpului, ea va deveni denumirea locuitorilor unor părţi integrante ale ŢăriiRomâneşti, care vor primi ulterior numele de „Valahia”.

De asemenea, se poate discuta despre o influenţă slavămanifestată pe mai multe planuri:

* în planul social – politic, deşi puţin ca număr în comparaţie cu românii, slaviireprezentau o aristocraţie net superioară populaţiei autohtone (deşi ei avut statutul de

pătură aristocratică, în special după creştinarea în rit ortodox, termenul de „scalvus” aavut întotdeauna doar un sens etnic, nu şi o accepţiune politică – slavii au format peteritoriile româneşti mai multe „Scalvinii”, niciodată o „Sclavinia”!). Faptul a fostexplicat prin prezenţa mai multor termeni slavi din sfera politico-militară: „voievod”(înlatină „dux”), „cneaz”(în latină „judex”) sau „boier”(preluat din limba slavă deşi el estede origine turanică).* la nivel lingvistic, influeţa slavă poate fi observată în onomastică, toponimie, dar şiîn vacabularul cotidian: „ciocan”, „coasă”, „cleşte”, „glas”, „nevoie”, „prieten”, „plug”,„lopată”, „ceas”, „graniţă”, „peşteră”, „nădejde” sau „veac”. Referitor la toponimie, ea areprezentat şi unul dintre argumentele care a ajutat la combaterea teoriei lui Roesler.Astfel, slavinistul Emil Petrovici a demonstrat faptul că „simbioza româno-slavă”(aicieste în mod special vizată Transilvania, disputată în acea perioadă între români şimaghiari) a avut loc înaintea secolelor 12 – 13, deci înainte de venirea ungurilor, prinadoptarea toponimiei slave de către populaţia autohtonă - ea este una dintre cele mai

importante dovezi în favoarea continuitaţii poporului român. Este necesar de menţionatcă începând din secolul 9 şi până în secolul 17, în Principatele Române, slava va fi păstrată cu rolul de limbă de cancelarie, dar şi de Liturghie.

Analizând transformările lingvistice petrecute după secolul 4, pot fi explicateforma şi structura cuvintelor împrumutate din limba slavă după secolul 8. De exemplu,denumirea de „crai” nu reprezintă altceva decât numele împăratului Carol cel Mare,

25



conducătorul Imperiului romano-german. El a fost împrumutat de către slavi de la populaţia germană, care îl utiliza cu forma „Karl”.

Dialectele slave îşi fac din nou simţită prezenţa deoarece el va avea o formădiferită, proprie fiecărui popor care l-a adoptat: „korol’” în rusă, „kral” în cehă, „krol” în

poloneză, „kral’” în bulgară şi „kralj” în sârbă. Ultimii doi termeni, fiind de origine sud-slavă, vor fi cei de la care se va prelua şi forma românească – aceea de „crai”.

Referindu-ne la transformările lingvistice, putem afirma că niciun cuvânt slav nu asuferit schimbări structurale la nivelul formei. Deşi existase o etapă în cadrul limbii latinede transformare a lui „-l-” în „-r-”, cuvintele slave ca „milă”, „pilă”, „poală”, sau „silă”şi-au păstrat pronunţia, ceea ce demonstrază că „-l-” slav nu se pronunţa asemenea lui „-l-” latinesc.

În momentul împrumutării cuvintelor „belciug”, „bici” sau „cireadă” este evidentăconstatarea că daco-româna avea sunetele „ce” – „ci” deja generalizate în limbă. Câtdespre cuvintele „claie”, „cleşte”, „clopot”, ele trebuie să fi apărut după trecerea lui „cl”latinesc în „ch(e)” şi „ch(i)”, altfel ar fi schimbat şi grupul „cl” din slavă. Urmărind

procesul prin care „a” urmat de „n” în cuvintele latineşti trecuse la sunetul „î”, aflăm căîmprumuturile din slave ca „rană” sau „hrană” şi-au păstrat forma originală, „a” aflându-se în continuare înaintea lui „n”.

Este binecunoscută inexistenţa consoanei „j” din latină. Sunetul „a pătruns” înlimba română prin cuvinte slave ca „jale” sau „a jelui”. A urmat apoi o extindere a sa şiîn cadrul unor cuvinte de origine latină: „gioc – joc”, „a giuca – a juca”, „gioi – joi”,„giug – jug”. De asemenea se poate observa înlocuirea sunetelor „ge” – „gi” latineşti.Într-un mod similar a fost introdusă şi consoana „h”, pe care romanii o scriau, dar nu o

pronunţau.

Acestor exemple le putem adăuga discuţia despre unele cuvinte slave, careconţineau o vocala nazală „o”, transcrisă de slavinişti „ọ” şi rostită asemenea unei vocalenazale (la sfărşitul căreia se aude consoana „n”). Astfel, cuvântul slav „lọca” va fi preluatde români cu forma de „luncă”, vocala în cauză transformându-se în „u”, într-o perioadă

anterioară secolului 11.

Adstratul lingvistic slav cuprinde, în momentul de faţă, puţin peste 10% din lexicullimbii române, el pătrunzând după formarea limbii române. Restul împumuturilor neolatine este format din cuvinte de origine: maghiară, greacă, turcă şi neologisme.

26



În această perioadă, limba română s-a diferenţiat de celelalte limbi romanice,căpătând trăsături specifice:

1.- sub influenţa limbii dace, schimbarea unor vocalelor latineşti a, i, în ă, î.2.- modificarea timbrului vocalei accentuate, un timbru mai puţin puternic, care a dus lacrearea de diftongi3.- tendinţa de a închide timbrul vocalelor 4.- palatalizarea2 oclusivelor 3 labiale4 5.- afereza5 lui a

6.- Concluzii

Limba română este o limbă romanică, din grupulitalic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă,

portugheză, catalană și reto-romană.Este general acceptată ideea că limba română s-aformat atât la nord cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână sau dialectul dacoromân.

Atunci când vine vorba de stabilirea ştiinţifică a ascendenţei poporului şi limbiiromâne, e recomandabilă o pondererare teoretică: ne tragem din daci şi romani, fără

2 Palatalizare - modificare fonetică prin care o consoană oarecare devine palatală, adică se articulează prin atingerea sau apropierea dosului limbii de cerul-gurii.

3 Consoană oclusivă = consoană care se articulează printr-o ocluziune (închidere) a canalului fonator,urmată de o explozie; consoană explozivă

4 Labial - Care apar ține buzelor, privitor la buze, (Despre sunete) Care se articulează cu participarea buzelor. O și u sunt vocale labiale, iar b, f, m, p și v, consoane labiale

5 AFEREZA - Fenomen lingvistic constând în căderea vocalei inițiale a unui cuvânt.

27

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limbi_romanice

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limbi_italice

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limbi_indo-europene


http://ro.wikipedia.org/wiki/Dun%C4%83re

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia

http://ro.wikipedia.org/wiki/Republica_Moldova


http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_dacorom%C3%A2n%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limbi_romanice

http://ro.wikipedia.org/wiki/Limbi_italice



http://ro.wikipedia.org/wiki/Dun%C4%83re

http://ro.wikipedia.org/wiki/Rom%C3%A2nia



http://ro.wikipedia.org/wiki/Limba_dacorom%C3%A2n%C4%83



latinitate exclusivă, fără preamărirea elementului dac. Sinteza, bilingvismul, aculturaţia şiinfluenţa slavă sunt elemente-cheie ale etnogenezei româneşti.

Bibliografie

1. ION COTEANU, Originile limbii române, Editura Ştiiţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1981

2. M. MACREA, De la Burebista la Dacia postromană. Repere o permanenţă istorică,

Cluj-Napoca, 1978

3. C.C.GIURESCU, DINU C. GIURESCU, Istoria românilor, volumul I, Bucureşti, 1975

4. AL. GRAUR, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, 1968

5. AL. NICULESCU, Individualitatea limbii române, Bucureşti, volumul I, 1965; volumul II,

1978

28



Anexe:

29



30



31



32



33

Date post:	12-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	vita-de-vie
View:	217 times
Download:	0 times

Latinitate si dacism

Documents