KINETOTERAPIA MONAHALĂ CA TEHNICĂ ORIGINALĂ A …revkineto.com/gallery/revista 21 final din...

Nr. 21/2008 REVISTA ROMÂNĂ DE KINETOTERAPIE

5

KINETOTERAPIA MONAHALĂ™

CA TEHNICĂ ORIGINALĂ A CĂLUGĂRILOR DIN BUCOVINA

Aliodor Manolea1

Monachal kinesitherapy™ -

An original technique of the bucovina monks

Key words: Kinesitherapy, deep massage, psycho-energetic stimulation.

Monachal Kinesitherapy™ is a unique method consisting

of osteo-articular flexing, deep massage and psycho-energetic stimulation. Its origins are in the monachal practices in Bucovina and it was applied on monks, as well as on orthodox pilgrims. The immediate results and the distinct efficiency have established it as a method of mysterious healing and one of the highly appreciated original contributions. As specific elements we can particularly notice the use of the foot sole for blockages, pressures and extensions as well as the use of some amazing helping devices: the monk’s walking stick and belt.

FUNDAMENTELE KINETOTERAPIEI MONAHALE™

1. Esenţa Kinetoterapiei Monahale™ este reprezentată de principiul corespondenţei

Emanuel Swedenborg (The Lesser Principia, sec. XVIII), care a enunţat doctrina corespondenţei, susţine că fiecare obiect din natură corespunde cu şi simbolizează un fapt spiritual sau un

1 Doctor în ştiinţe, Cercetător independent Email: [email protected] 0040722579790, 0040722664438, tel/fax 0040214602363, CP 7-94 Bucuresti, Romania


6

principiu. Doctrina se bazează pe axioma ce susţine că există o strânsă legătură între calităţile spirituale şi formele materiale. Astfel, calităţile spirituale sunt arhetipurile formelor materiale. Acest principiu se aplică celor trei modalităţi fundamentale de manifestare a vieţii în om - referindu-ne la principiul structurii celulare:

energiei -îi corespunde -ţesutul dur energiei spiritului -îi corespunde-ţesutul moale emoţiei -îi corespund- fluidele.

Principiul corespondenţei se identifică cu paradigma holografică aplicată fiinţei umane (Karl Pribram, 1971). Paradigma holografică arată că fiecare celulă, fiecare zonă a corpului uman, conţine informaţii despre toate celelalte celule şi zone şi, prin urmare, despre întreaga fiinţă. Conform acestui model, o afecţiune localizată la nivelul unui anumit organ produce o senzaţie de durere sau disconfort la nivelul unei zone corespondente. Dacă se acţionează în mod specific asupra acesteia, atunci se obţine ameliorarea şi în final îndepărtarea simptomelor manifestate.

Principiile enunţate - cel al corespondenţei şi cel holografic- permit înţelegerea faptului că, un stimul din interiorul organismului poate determina un semnal în exterior, fiind legat de teritoriul de stimulare printr-un circuit nervos şi energetic. Invers, o stimulare de tip terapeutic, pe un anumit teritoriu, zonă sau segment, poate avea efect asupra unor teritorii, zone şi segmente cu care se află în strânsă legătură.

1.1. Exemple ale acţiunii principiului corespondenţelor

Tulburările musculare indică o inactivitate mentală; tulburările de inimă indică un aspect mental aflat în

contradicţie cu capacitatea de a penetra structurile cu hrana vitală şi cu pătrunderea curentului vital ("curent de viaţă" - Scarlat Demetrescu, 1931) în fiecare celulă;


7

tulburările ficatului pot arăta o inhibiţie a principiilor active, a capacităţilor lor de a continua susţinerea vieţii;

tulburări ale vezicii urinare sunt indiciul unui conflict interior care poate arăta capacitatea de a se elibera de tiparele emoţionale din trecut;

îngroşarea arterelor denotă o atitudine rigidă faţă de circulaţia liberă a sentimentelor.

Tabelul nr.1 Exemple ale acţiunii principiului corespondenţelor (prelucrare după. Saint-Pierre G., Shapiro D.)

ŢESUTUL DUR STRUCTURA ASPECTUL

ENERGETIC PUTERE SPIRIT

ŢESUTUL MOALE MIŞCARE ASPECTUL

MENTAL CONŞTIINŢA INTELIGENŢA

FLUIDELE DIRECŢIE ASPECTUL EMOŢIONAL

SENTIMENTE, COMUNICARE EXTAZ

2. Organizarea reflexă a corpului uman

După cum arată Saint-Pierre, G.şi Shapiro, D., corpul uman este organizat reflex transversal, longitudinal şi periferic.

2.1. Organizarea reflexă transversală Corpul uman este alcătuit dintr-o serie de segmente

asemănătoare, suprapuse longitudinal, legate între ele prin vase, nervi şi căi nervoase intravraxiale şi căi energetico-informaţionale: meridiane energetice principale, secundare şi terţiare.

Metamerul este un segment imaginar al corpului, în care se găseşte un centru nervos ca segment al măduvei spinării, de unde pornesc, de fiecare parte, o rădăcină ventrală motorie şi o rădăcină dorsală senzitivă în care se află ganglionul spinal. Aceste elemente leagă între ele, de fiecare parte a măduvei spinării, o porţiune de tegument, numit dermatom, o parte musculară, numită


8

miotom, elemente osteo-articulare, numite sclerotomi, elemente vasculare, numite angiotomi şi elemente viscerale, numite viscerotomi.

Organizarea nervoasă a metamerului se realizează prin căi şi centri de tip cerebro-spinal şi autonom. O stimulare osteo-articulară - cutanată, musculară, vasculară sau viscerală - va determina apariţia unui semnal sau va avea un efect terapeutic la nivelul fiecărui element al acestui metamer, prin circuit(e) nervos(oase):

spino-spinal; spino-autonome; autonome-spinale.

Transversal, corespunzător oaselor labei piciorului, există trei zone care se regăsesc atât la corp, cât şi la coloana vertebrală.

2.2. Organizarea reflexă longitudinală Această organizare permite constituirea axului individual de

simetrie prin legături inter-metamerice, care cuprind colateralele fibrelor radiculare aferente, trunchiurile sinaptice vertebro-laterale şi o reţea de interneuroni nevraxici. Reţeaua inter-neuronală nevraxică este foarte bogată, fiind formată din neuroni cu lungimi variate, plasaţi homolateral sau traversând planul median, ceea ce permite răspunsuri heterosegmentare, homo şi controlaterale.

Pe corp există 10 zone longitudinale. Acestor zone le corespund 10 zone longitudinale pe talpa piciorului.

2.3. Zonele periferice Zonele periferice pot fi:

sediul stimulării terapeutice; sediul exprimării unui semnal. Stimularea specifică Kineroterapiei Monahale™ ţine cont de

intensitatea, durata şi profunzimea stimulării diferitelor structuri interesate: progresie în profunzime, progresie ca suprafaţă de


9

acţionare. Se au în vedere şi noţiunile de tempo, viteză, durată şi ritm ale acestor stimulări.

Fibrele radiculare de la măduva spinării se ramifică în zonele proeminenţelor şi trimit colaterale celor şapte segmente supraiacente şi celor trei subiacente (o rădăcină stimulează 10 segmente spinale).

De fiecare parte a nevraxului se găsesc trunchiuri simpatice vertrebro-laterale, care determină un decalaj al fibrelor nervoase (o fibră autonomă cu originea în dermatomul C7 se poate termina în segmentele spinale C7 şi/sau C8). O stimulare poate fi realizată la distanţă şi/sau de partea opusă. Decalajele prezentate produc un semnal interpretat, care poate fi metameric, hetero-segmentar sau contro-lateral. Acest fapt este fundamental pentru evidenţierea efectului terapeutic.

Kinetoterapia monahală ™ aplică această cunoaştere şi are la bază o semiologie în care caracterul algic ocupă un loc preponderent şi însoţeşte adesea alte semne. Pot să apară: durere, mâncărime, sau vase de sânge sparte.

Durerea poate fi spontană, provocată sau proiectată, zonele dureroase fiind concomitent atât semne cât şi zone de aplicare localizată a tratamentului.

3.Diagnosticarea tipurilor de constituţie

3.1. Metode de evaluare a constituţiei

3.1.1. Structura osoasă

În structura osoasă se reflectă foarte bine calitatea constituţiei unei persoane. Constituţia se apreciază prin palparea oaselor în zona umerilor, a braţelor şi picioarelor.

Oasele puternice caracterizează o constituţie puternică, de tip yang, care se manifestă prin tendinţa de a fi activ în viaţa fizică şi socială.


10

Oasele subţiri şi fragile denotă o constituţie preponderent yin, care se caracterizează prin tendinţa de a fi mai activ pe plan intelectual şi în viaţa artistică.

3.1.2. Ţesutul moale - starea muşchilor şi a pielii Muşchii şi pielea indică acele părţi constituente care s-au

dezvoltat în timpul sarcinii şi a perioadei de creştere, precum şi actuala stare fizică şi intelectuală.

Muşchii mai mari indică o constituţie yang, cu o dietă formată din consum mare de cereale, fasole, hrană animală, substanţe minerale. Persoana caracterizată de acest tip de muşchi are o fire mai activă, orientată în special spre muncă fizică.

Muşchii mai mici indică o constituţie mai degrabă yin cu un consum mai mare de lichide, legume şi fructe, persoana fiind mai adaptabilă şi cu o fire mai mult intelectuală.

3.1.3. Proporţia capului şi a trunchiului Proporţia standard a capului faţă de trunchi este de 1/7,

măsurată pe verticală. Un cap mai mic, la o proporţie de 1/8, arată o constituţie fizică

şi intelectuală mai slabă decât cea medie. Acest tip de constituţie depinde de calitatea hranei consumată de mamă în perioada sarcinii.

Cap mai mare decât media, la o proporţie de 1/6, denotă o constituţie fizică şi intelectuală peste medie, cu tendinţe de activitate mai intensă, atât pe plan intelectual, cât şi în plan social.

3.1.4. Înălţimea

Persoanele înalte au constituţie mai mult yin şi manifestă tendinţe spre activităţi susceptibile la tulburări nervoase şi respiratorii.

Persoanele scunde prezintă o constituţie mai mult yang şi au tendinţe de a se implica mai mult în activitatea fizică şi viaţa


11

socială. Pot fi afectate de potenţiale tulburări digestive şi circulatorii.

3.1.5. Unghiul umerilor

Umerii înclinaţi dau caracter mai feminin şi exprimă firi estetice cu înclinaţii artistice.

Umerii colţuroşi sunt mai masculini şi tind să caracterizeze activităţile fizice, sociale, precum şi gândirea intelectuală.

Umerii rotunzi cu muşchii bine proporţionaţi denotă un caracter mai echilibrat, persoana se interesează de activităţile fizice, dar şi de cele estetice şi artistice, intelectuale.

Umerii dezechilibraţi arată faptul că organele de pe partea umărului mai ridicat sunt mai sensibile decât cele corespunzătoare umărului coborât, în special plămânii şi intestinul gros.

3.1.6. Mâinile şi tălpile

Mai mari şi mai groase indică tendinţa spre putere pe plan fizic şi intelectual, dar şi flexibilitatea în activitatea socială şi intelectuală.

Mai mici arată o forţă fizică mai slabă, cu activitate mai redusă pe plan intelectual.

Degetele lungi şi subţiri caracterizează o persoană care trăieşte mai mult pe plan emoţional, artistic şi estetic.

Degetele mici şi groase denotă o structură mai activă cu rezistenţă mare la stresul mediului înconjurător, dar şi interes mai mic pentru activităţile intelectuale şi spirituale.

4. Constituţia şi starea de sănătate

La această evaluare se evidenţiază relitatea conform căreia, constituţia fizică şi psihică a fiinţei umane este supusă următoarele influenţe:

Factori ereditari preluaţi din celulele de reproducere ale mamei şi tatălui.


12

Influenţele psihice şi fizice din partea mamei în perioada sarcinii.

Hrana şi mediul înconjurător în timpul creşterii după naştere.

5. Corespondenţa între manifestările perinatale şi efectele asupra fiinţei umane

5.1. Preconceperea apare ca manifestare în zona capului. Se manifestă prin influenţarea a ceea ce ulterior va deveni glanda pituitară şi pineală. Poate avea ca efect orbire, surzenie, dixlexie, migrenă, tulburări cerebrale, epilepsie, răceli repetate, gripă, afecţiuni ale dinţilor, infecţii ale sinusurilor, scleroză multiplă, meningită, autism, sindrom Down etc.

5.2. Momentul conceperii are efecte în zona gâtului: C1, tiroidă, amigdale. Se pot manifesta: defecte de vorbire, chiar muţenie, probleme ale glandelor.

5.3. Post-concepere: 5.3.1. 1-22 săptămâni: apar probleme în zona pieptului

între C1÷T8. Se pot manifesta: cifoză, tuberculoză, bronşită, tuse fără cauze aparente, probleme cardiace, angină, astm, pleurezie, pneumonie, cancer la sân.

5.3.2. Însufleţirea (18-22 săptămâni): are efecte în zona plexului solar, vertebrelor toracice T8÷T10, stomac. În urma acestor influenţe se pot manifesta: ulcere, gută, hepatită, icter, alte afecţiuni la ficat, vezică biliară, splină, pancreas (inclusiv diabet). În această perioadă se implementează scânteia divină în corp.

5.3.3. Prenaşterea (18-38 săptămâni): are efecte în zona abdomenului şi a 10-a vertebră toracică până la coccis Se pot manifesta: dificultăţi intestinale (inclusiv constipaţie sau diaree), cistite, afecţiuni ale vezicii urinare, ale rinichilor, aleprostatei şi apendicelui, sterilitate, menopauză precoce, probleme de reproducere.


13

5.4. Naşterea are efecte în zona organelor genitale şi coccis; pot apare probleme referitoare la impotenţă, frigiditate, boli venerice, hemoroizi.

În perioada însufleţirii fetusul devine autonom. La prenaştere doarme, se trezeşte, reacţionează la stimul exteriori. În a 32-a săptămână tot corpul este în funcţiune, inclusiv activitatea intracraniană.

La naştere are loc sfârşitul relaţiei unice dintre mamă şi copil. Elementele prezentate dau o anumită predispoziţie şi nu sunt

obligatorii.

6. Corespondenţa între elementele perinatale şi structuri anatomice

Punctul unde tendonul lui Achile întâlneşte osul, corespunde momentului naşterii.

Perioada de preconcepere este reprezentată pe laba piciorului, între vârful degetului mare şi prima articulaţie a acestuia, unde este marcat şi punctul conceperii.

Zona de post-concepere este marcată în centrul arcului dintre oasele cuneiform şi navicular.

Însufleţirea este marcată între oasele cuneiform şi navicular.

Prenaşterea este marcată între centrul piciorului şi călcâi.

7. Un mod de privire filosofic asupraordinii priorităţilor în stabilirea diagnosticelor KTM™ (Saint-Pierre G. şi Shapiro D., Larchet, J-C., 2001) Etapa I - Destinul Dacă persoana e fericită sau nu, este mulţumită sau nu este mulţumită.

Etapa II - Se analizează personalitatea: ce fel de caracter are, ce puncte de vedere are asupra principalelor aspecte ale vieţii, ce fire are, anxietăţi, fobii.


14

Etapa III - Constituţia Se analizează constituţia fizică şi intelectuală a persoanei. Etapa IV - Tulburări

Se trec în revistă tulburările de care a suferit până acum (afecţiuni fizice, psihice, emoţionale) şi cele de care suferă în prezent. Etapa V - Recomandări

Se prezintă subiectului ce fel de schimbări ar fi necesare pentru ca el să se însănătoşească.

Etapa VII - Orientarea Este o etapă în care se stabileşte spre ce perspective de viaţă ar

trebui orientată persoana pentru a atinge starea de fericire. Etapa VIII -Inspiraţia

Ce încurajări ar trebui să i se dea persoanei în cauză pentru ca aceasta să descopere în ea însăşi propriul izvor nesecat de fericire.

8. Nodurile psihice (granthis skrt)

Închizătorile sunt cele care realizează şi eliberează aşa-numitele noduri psihice care împiedică circulaţia energiei vitale prin centrii energetici spre şi prin canalele energetice. Aceste noduri pot fi găsite la: centrul energeic al bazei (muladhara), centrul energetic al mijlocului pieptului (anahata) şi centrul energetic al mijlocului frunţii (ajna). Ele se dizolvă pentru a putea permite energiilor evolutive să circule ascendent. Această dizolvare nu poate fi făcută cu forţa şi nodurile nu pot fi dizolvate cu ajutorul intelectului. Singura cale este schimbarea interioară, eliberând astfel puterea de înţelegere a eu-ui, ceea ce face să dispară iluziile de la fiecare nivel în parte. Aceste noduri psihice acţionează în interiorul centrilor energetici ca apărători, ca uşi închise care nu permit creşterea energiei peste anumite praguri până nu este găsită cheia de către conştiinţa însăşi.


15

9. Circuitul lipsei de armonie mentală, emoţională şi fizică

10. Circuitul armoniei mentale, emoţionale şi fizice

Folosirea conştientă a corpului

Conştientizarea mai marela toate nivelurile caredetermină mintea să sedeschidă

Sentimente de bucurie şistare generală de bine

Armonie întoate domeniilevieţii

Mai puţinătensiune în corp

Folosirea incorectă a corpului

Modele de gândire rigide, dăunătoare

Sentimente de amăgire şi frustrare

Creşterea tensiunii în întregul corp

Hotărârea de a se strădui mai mult


16

Tabel nr.2 Diagnosticarea tipului de dislocare a coxalelor (prelucrare după Masayuki, S., 1994)

A

Apare când se opune policele mâinii stângi celorlalte degete alăturate de la aceeaşi mână mai mult decât la mâna dreaptă. Se pun mâinile faţă în faţă fără a se atinge şi se trag degetele mari înspre corp. Cel care e mai aproape de corp, unghiul mai mare dintre police şi arătător, înseamnă că, coxalul opus, este cel cu probleme.

B

Apare când se răsfiră degetele mâinii stângi mai larg decât cele de la mâna dreaptă.

Se ţin palmele răsfirate faţă în faţă cu suprapunerea degetelor mari - se observă degetul mic, care e deplasat la o mână faţă de cealaltă mână.

C

Se pune în evidenţă atunci când se poate face semnul V cu degetele arătătoare şi mijlocii. Deschiderea de la mâna stângă este mai largă decât la mâna dreaptă.

11. Pompele energetice

Esenţa circulaţiei energetice prin canalele energetice, în special cele care formează circuitul microcosmic este dată de circulaţia prin canalul central Sushumna (sau Vas Guvernor, Canal Guvernor în medicina tradiţională chineză). Circulaţia energetică prin acest canal aflat in interiorul coloanei vertebrale, are un traiect ascendent şi pentru ca energia vitală să circule de la centrul energetic al bazei (aflat între baza organelor genitale şi anus) până în centrul energetic al creştetului, şi mai departe de acesta, se folosesc aşa-numitele pompe energetice.

Miezul sistemelor nervos şi energetic este conţinut şi protejat în coloana vertebrală şi craniu, iar suportul fizic de manifestare al circulaţiei energetice prin aceste canale este lichidul cefalo-rahidian. Acesta este incolor, se găseşte în ventriculii cerebrali şi


17

canalul rahidian având un rol mecanic şi protectiv. Este pus în mişcare de pompele aflate la nivelul sacral, dorsal, cranian.

Pompele facilitează circulaţia energetică prin canalele energetice, inclusiv a aspectului fizic a acestei energii. 11.1. Pompa sacrată

Osul sacrum care conţine această pompă este locul unde energia poate fi reţinută şi transformată. Dacă deschiderea canalului sacral este deturnată sau blocată, forţa vitală nu poate urca spre centrii energetici superiori. 11.2. Pompa dorsală

Pompa dorsală este pompa intermediară între cea sacrată şi craniană. Prin aceasta se continuă mişcarea lichidului cefalo-rahidian şi a energiei între închizătoarea diafragmei (unde acţionează minipompa suprarenală numită şi poarta vieţii) şi închizătoarea gâtului. 11.3. Pompa craniană

Pompa craniană este pompa majoră de dirijare a circulaţiei energiei de la centrii energetici din partea de jos a corpului către centrii părţii superioare.

Micromişcarea craniană a articulaţiei celor opt oase craniene este hotărâtoare în producerea, funcţionarea şi circulaţia lichidului cefalo-rahidian care înconjoară creierul şi măduva spinării.

Stimularea specifică mişcărilor articulaţiilor craniene duce la sporirea energiei şi anihilarea durerilor de cap, a problemelor generate de afecţiunile sinusurilor, tulburărilor nazale şi ale gâtului.


18

12.Descrierea sumară a unei etape din KINETOTERAPIA MONAHALĂ™ în care se foloseşte ca instrument ajutător brâul monahal

4.C. Acţionarea cu brâul pentru coaste Poziţia de lucru: Kinetoterapeutul monahal™ este în picioare şi ţine cu ambele mâini capetele brâului. Subiectul este culcat la sol, cu faţa în jos şi are capul întors spre dreapta. Brâul monahal este aşezat pe sub corp, în regiunea abdominală, în dreptul coastelor flotante.

kinetoterapeutul monahal™, aşezat în partea stângă a subiectului, cu talpa stângă sub axilă, cu degetele îndreptate spre tălpile picioarelor subiectului; prinde marginile brâului, pe cea din partea dreaptă a subiectului cu mâna dreaptă şi cu mâna stângă marginea brâului dinspre partea stângă;

execută o mişcare combinată cu mâinile şi talpa dreaptă aşezată cu aproximativ mijlocul ei pe coloana vertebrală şi cu degetele spre bazin urmărind profilul şi direcţia normală a coastelor;

o cu talpa piciorului se apasă cu o greutate de aproximativ două-trei kilograme forţă, executând totodată şi o mişcare de lunecare pe profilul şi în direcţia coastelor;

o cu mâinile - cu mâna dreaptă execută o mişcare de susţinere a brâului şi, concomitent, de deplasare spre înainte şi în jos; - cu mâna stângă- ca şi la mâna dreaptă atunci când se execută mişcarea cu talpa - se trage de brâu efectuând astfel o tensionare cât şi o


19

mişcare de legănare a întreg trunchiului subiectului;

kinetoterapeutul monahal™, mută brâul din dreptul coastelor flotante, sub omoplaţi şi îşi mută piciorul de sprijin de sub axilă în dreptul urechii subiectului menţinând degetele îndreptate spre picioarele acestuia; execută operaţiunile de mai sus pe partea de torace din dreptul pectoralilor şi subclavicular;

schimbă partea de lucru şi repetă operaţiunile; subiectul are poziţionat capul în partea opusă.

13. Concluzie Kinetoterapia Monahală™ este o aplicaţie unică de manipulări

osteo-articulare, de masaj profund şi stimulare psiho-energetică. Rezultatele rapide şi eficienţa deosebită au învăluit-o într-o misterioasă aură şi o situează între contribuţiile originale deosebit de apreciate.

Esenţa Kinetoterapiei Monahale™ este reprezentată de principiul corespondenţei care susţine că fiecare obiect din natură corespunde cu şi simbolizează un fapt spiritual sau un principiu. Se evidenţiază strânsa legătură între calităţile spirituale şi formele materiale accentuând adevărul că, calităţile spirituale sunt arhetipurile formelor materiale.

Paralela analizei dintre principiul corespondenţei enunţat în anii 1700 şi cel al hologramei enunţat în secolul XX denotă profunzimea cunoaşterii călugărilor bucovineni.

Pentru-că nu au rămas înscrisuri, descrieri ale acestui tip de vindecare holistică, trnsmiterea fiind efectuată doar prin exemplul practic şi pe cale orală, este în sarcina noastră să redescoperim tainele unei deosebit de eficiente practici ancestrale.


20

Bibliografie Albu A, Albu C (1999) - Psihomotricitatea, Ed. Spiru Haret, Iasi, Dănilă L., Golu M. (2002) - Tratat de neuropsihologie, vol.I, Editura Medicală, Bucureşti. Demetrescu S. (1995) - Din tainele vietii si ale universului, Editura Emet Art, Oradea. Ionescu-Târgovişte C. (1993) - Teoria şi practica acupuncturii moderne, Editura Academiei Române, Bucureşti. Larchet J-C. (2001) - Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sofia, Bucureşti. Lidell L.,Thomas S., Cooke C.B., Porter A.(1984) - The Book of Massage. The Complete Step-by-Step Guide to Eastern and Western Techniques, Ebury Press, London.

Mărgineanu N. (1973) - Condiţia umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. Petcu L., Herea G., (2003) - Lumina din inimi. Spiritualitate isihastă în traducerea şi tâlcuirea părintelui Stăniloae. Antologie tematică alcătuită, ca teză de licenţă, sub îndrumarea I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Ed. Trinitas, Iaşi. Pribram K.H. (1971) - Languages of the brain: experimental paradoxes and principles in neuropychology. Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs, New Jersey. Robănescu N. (1987) - Reeducarea neuromotorie, Ed. Medicală, Bucureşti. Saint-Pierre G., Shapiro D. (fa) - Tehnica metamorfică. Principii şi practică, Ed.Nirvana, Bucureşti. Sbenghe T. (2005) - Kinesiologie. Ştiinţa mişcării, Editura Medicală, Bucureşti. Masayuki S. (1994) - Miracolul secolului XX, Editura Eurobit, Timişoara


21

ROLUL ŞI IMPORTANŢA GLICOGENULUI ÎN CONEXIUNEA PREGĂTIRE-REFACERE

DIN FOTBAL

Aurelian Drăgan1

The role and the importance of the glycogen in the relation reparation-recovery from football

Key words: glycogen, preparation, recovery, effort, football

The glycogen has an importante role in the relation

concerning to preparation-recovery. The period for to remake the glycogen represents two hours after effort and is very important for the footballers to benefit by this interval of time with a view to remake the glycogen.

Glicogenul reprezintă o substanţă relativ frecvent amintită în literatura de specialitate dedicată fotbalului din ţara noastră, dar din păcate toate referirile la ea sunt superficiale, deci de ordin general, învechite şi, din aceste motive, fără utilitate practică pentru antrenorul, jucătorul sau chiar arbitrul de fotbal. Tocmai din aceste motive considerăm că se impune o abordare a problematicii glicogenului, din perspectiva celor care doresc să aplice în practică cele mai noi cunoştinţe ştiinţifice legate de acest adevărat supercarburant, care dacă este manipulat cu profesionalism poate contribui semnificativ la îmbunătăţirea performanţelor echipei.

1 Lector univ. dr., Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi


22

Din punct de vedere chimic glicogenul este un glucid complex, a cărei moleculă este formată prin alipirea unui număr mare de molecule de glucoză. Glicogenul se găseşte în carne şi ficat, din păcate în cantităţi foarte mici. În plus, chiar dacă s-ar găsi în cantităţi mai mari, el nu poate fi absorbit ca atare, deci sub forma moleculei complexe ce-l defineşte, la nivelul intestinului. Pentru a trece din intestin în sânge şi a fi utilizat ulterior de organism, glicogenul este mai întâi descompus în glucoză, care este absorbită. Dar, după ce ajunge în organism, glucoza ce provine din descompunerea glicogenului nu se diferenţiază prin nimic, şi nu conferă nici un avantaj special, faţă de glucoza ce poate proveni din alimentele ce conţin glucoză, din glicogen, din amidon (amidon care se află în pâine, orez, banane, etc.), aşa că ar fi ilogic să ne preocupăm să identificăm acele alimente care conţin mai mult glicogen. În organismul omului, glicogenul se găseşte practic în fiecare celulă, dar cele mai mari cantităţi se găsesc în ficat şi muşchi. Se consideră că la un fotbalist foarte bine antrenat şi foarte bine alimentat, cantitatea totală de glicogen ar fi cam 550-660 g; 100-160 g în ficat şi 3-4, maxim 500 g în muşchi. Putem invoca mai multe motive care ne îndreptăţesc să susţinem că glicogenul este un supercarburant. Astfel, glicogenul este supercarburant: a) pentru că pe baza lui muşchiul poate procura în timp foarte scurt, o mare cantitate de energie. Altfel spus, pornind de la glicogenul ce-l are în depozite, muşchiul îşi poate „fabrica” în intervale scurte de timp, un număr foarte mare de molecule ATP. Când vorbim de producerea de energie în muşchi, vorbim de fapt, de producerea de molecule ATP, care pot fi fabricate prin descompunerea (sau arderea, ori metabolizarea) glucidelor, lipidelor şi proteinelor. De asemenea, mai există totuşi în organism şi o altă substanţă, care îl depăşeşte pe glicogen în ce priveşte rapiditatea producerii de molecule ATP. Aceasta este


23

fosfocreatina (sau creatin fosfatul = CP), numai că CP se află în cantităţi foarte mici în muşchi, şi se termină repede. Este motivul pentru care s-a încercat, şi se încearcă, să se mărească rezervele de CP ale muşchiului, prin administrarea de creatină. Din păcate, creatina este acuzată că produce mari probleme de sănătate, şi chiar decese, prin afectarea ficatului şi rinichiului, dacă se exagerează cu ea şi, mai ales, dacă fotbalistul nu este perfect sănătos. Totuşi, dacă este să apelăm la creatină, care poate aduce beneficii în perioadele de antrenament de forţă sau în perioadele foarte solicitante, ci meciuri dese, aceasta se administrează în felul următor: 20 g/zi, în 4 reprize, timp de 3–5 zile, după care doar 2–3 g/zi, pentru 2–3 săptămâni în total. Atenţie când se administrează creatina: subiectul trebuie să bea apă ad libitum, adică cât pofteşte. Să nu cumva să se abţină de la a consuma lichide sau să facă saună ori să alerge pentru a slăbi, pentru că în asemenea situaţii există mare risc ca această creatină să afecteze rinichiul. b) pentru că atunci când este metabolizat, glicogenul consumă mai puţin oxigen decât consumă lipidele şi protidele, când sunt metabolizate. Or, în meci, organismul fotbalistului se află într-o mare criză de oxigen şi de aceea orice economie, cât de mică de oxigen, este foarte binevenită, putându-se contribui la îmbunătăţirea performanţei sportive. c) pentru că se poate depozita. d) pentru că dacă se iau măsuri adecvate, glicogenul se poate reface chiar în timpul desfăşurării meciului, pe măsură ce el se şi consumă. e) pentru că poate fi manipulată, dirijată, atât rapiditatea refacerii lui, cât şi cantitatea totală finală care se va constitui ca rezerve. Astfel, glicogenul este util într-o anumită măsură tuturor sportivilor. Totuşi performanţa fondiştilor, spre exemplu, nu depinde în aşa mare măsură ca cea a fotbaliştilor de glicogen.


24

Glicogenul este extrem de necesar şi util fotbaliştilor, din următoarele considerente: a) S-a dovedit că randamentul fotbalistului, şi mai ales randamentul în repriza a doua şi în prelungiri, depinde de cantitatea de glicogen avută înainte de meci, şi de ritmul consumării acestui glicogen pe parcursul jocului. Jucătorii care în repriza a doua sau către sfârşitul meciului au mai mult glicogen, joacă mai bine. De asemenea, foarte multe meciuri au fost pierdute datorită faptului că fotbaliştii au avut la începutul meciului un nivel scăzut al glicogenului, deoarece cu siguranţă nu au adoptat o strategie alimentară corespunzătoare care să refacă - şi chiar să supracompenseze – glicogenul, ştiută fiind teama „prostească” de glucide (deci de dulciuri, paste făinoase, şi mai ales de pâine) a antrenorilor (cunoaştem din păcate un antrenor din primul eşalon – nomina audiosa – care le recomandă, în orice condiţii, fotbaliştilor, să reducă cât de mult consumul de pâine, „deoarece pâinea prosteşte”), a jucătorilor şi chiar a medicilor noştri. b) glicogenul este substratul energetic pe baza căruia se realizează alergările în viteză mare şi sprinturile. Or, ştim foarte bine că în fotbal, diferenţa în joc o fac tocmai alergările în viteze mari şi foarte mari. c) glicogenul, în speţă glicogenul din ficat, este cel care asigură creierului glucoza, hrana fără de care sistemul nervos nu funcţionează bine. Iar în fotbal, dacă creierul nu mai are glucoză suficientă: execuţiile tehnice, soluţiile/rezolvările tactice şi viteza luării deciziilor se vor deteriora considerabil, la acestea adăugându-se şi scăderea notabilă a voinţei de a învinge. Este clar dovedit că pe măsură ce glucoza din sânge se consumă, ea fiind utilizată atât de muşchi, cât şi de celelalte ţesuturi, şi în special de creier, ficatul îşi descompune glicogenul şi aruncă în şuvoiul sanguin glucoza rezultată. Cât timp ficatul are glicogen suficient, menţinerea glucozei sanguine la nivele


25

convenabile, în ciuda consumului mare de efort, nu constituie o problemă. Când ficatul nu mai are glicogen, el începe totuşi să producă glucoză, pe care o sintetizează în diferite substanţe luate din sânge, inclusiv din acidul lactic, încercând să menţină nivelul glicemiei (glicemia înseamnă concentraţia glucozei din sânge). Numai că ritmul în care el produce glucoză de novo (adică din alte substanţe), este prea mic faţă de necesităţi, şi atunci apare hipoglicemia (de notat că nivelul normal al glicemiei este de 4,5-5 milimoli/litru de sânge, sau după un sistem mai vechi de măsurare – de 50 (60) - 120 mg la 100 ml. de sânge. Prin hipoglicemie înţelegem reducerea glucozei din sânge sub limitele normale. Iar primul care suferă este cum am zis creierul, pentru că muşchiul poate utiliza şi lipide, şi chiar proteine, pentru a-şi procura energie necesară. Glicogenul din ficat se poate termina în următoarele două situaţii. Prima situaţie (foarte frecventă în fotbal şi mai ales la copii şi juniori) este cea în care fotbalistul nu mănâncă dimineaţa, sau mănâncă alimente fără glucide (este o mare prostie, de exemplu să se consume doar salam, şuncă de Praga, ouă , unt, ceai şi să se evite pâinea, gemul, mierea – atitudini frecvent întâlnite în fotbal). Într-o asemenea situaţie, fotbalistul intră în teren (dacă joacă dimineaţa sau are antrenament dimineaţa) ci glicogenul din ficat consumat sau aproape consumat. A doua situaţie este cea în care, din diverse cauze, deşi glicogenul hepatic a fost normal la începutul meciului, el se epuizează înainte de terminarea celor 90 de minute. Care pot fi acele cauze ? Sunt tocmai situaţiile în care ritmul de consumare a glicogenului este mai crescut, şi anume: nivelul slab de pregătire, temperatura ridicată din aer, altitudinea, evitarea consumării de lichide pe parcursul efortului, neadministrarea de soluţii glucidice în timpul jocului, etc. Dacă este aşa de util şi de important pentru fotbalişti, ce putem face pentru a creşte


26

rezervele de glicogen, şi în general pentru a beneficia de avantajele deosebite pe care această creştere le-ar conferi ? Din fericire, spre deosebire de alte aspecte legate de fotbal, în această problemă cercetările din ultimele 2-3 decenii ne oferă cunoştinţe foarte concrete şi precise, idei efectiv eficiente şi uşor de pus în aplicare. Singura condiţie este aceea să nu rămânem cantonaţi în rutină, în acea „experienţă” dogmatică de care prea mulţi specialişti ai noştri fac caz, dar care absolutizează, ne împiedică să obţinem rezultate foarte bune, la care am fi îndreptăţiţi, ţinând cont de munca foarte grea şi consecventă pe care, totuşi, o depunem. Dintre aceste multe cunoştinţe la care ne-am referit anterior, le vom reţine pe cele cu cea mai mare aplicabilitate şi eficienţă practică. Astfel: a) putem să creştem foarte mult – până la de 2,6 ori faţă de normal – rezervele de glicogen cu care fotbalistul începe jocul. Amintim aici că valorile musculare ale glicogenului se plasează între 90 şi 130 milimoli/kg de muşchi proaspăt sau umed; se face această precizare privind condiţia muşchiului, deoarece glicogenul se mai măsoară şi în milimoli/kg de muşchi uscat, adică complet deshidratat. Este vorba despre aşa-numita metodă de „încărcare glucidică”, care în esenţă constă în creşterea ponderii glucidelor în alimentaţie, până la 70-80, chiar 85 % (faţă de 55-60%, cât este normal), normal care în cazul multor fotbalişti, nu este atins. Ce este foarte important de subliniat în acest context, este faptul că atunci când aplicăm o asemenea tehnică de creştere semnificativă a rezervelor de glicogen, în cele câteva zile în care mănâncă foarte multe glucide, fotbalistul va creşte notabil în greutate; cu până la 2–3 kg. Trebuie să ştim însă că această creştere în greutate nu se datorează „îngrăşării”, adică depunerilor de grăsime, ci reţinerii de apă, datorită faptului că în procesul de sinteză, fiecare gram de glicogen care se formează, leagă între 2 şi 5 grame de apă.


27

Această apă nu numai că nu face rău, dar face chiar bine, deoarece când începe efortul şi glicogenul se descompune pentru a se forma moleculele de ATP, ea se eliberează în mod treptat (se numeşte apă endogenă), şi înlocuieşte apa pe care fotbalistul o pierde prin transpiraţie. În felul acesta se evită supraîncălzirea organismului (care este foarte dăunătoare pe planul activităţii şi randamentului muscular), şi se reduce semnificativ nevoia de apă exogenă, apa pe care fotbalistul ar trebui s-o bea în cursul meciului. b) putem să reducem semnificativ ritmul în care se consumă glicogenul pe parcursul meciului. Acest efect dorit, care se numeşte „cruţare” a glicogenului, se poate obţine prin două categorii de măsuri. Prima categorie de măsuri constă în administrarea de soluţii glucidice înainte de începerea şi pe parcursul desfăşurării meciului. Sunt mai multe variante şi mai multe tipuri de glucide care pot fi folosite – fiecare prezentând avantaje şi indicaţii specifice. În esenţă, asemenea soluţii se recomandă a se administra înainte de începerea jocului (cu 10-15minute, cam 300-400 ml de soluţie) şi din 15 în 15 minute pe parcursul jocului (câte 100 ml). Concentraţia acestor soluţii trebuie să difere în ultima parte a jocului (când concentraţia recomandată este de 10-12 %), faţă de prima oră de joc când trebuie să fie de 5–7 %. Tehnic vorbind, pentru a prepara asemenea soluţii la concentraţii precise, ar trebui să apelăm la un cântar de farmacie. În practică însă, ne putem ghida după faptul că o linguriţă rasă de pulbere de glucoză are cam 5 grame. Deci, dacă punem 10 linguriţe într-un litru de apă, vom obţine o soluţie cu concentraţia de 5 %. Ideal este ca, pe lângă glucoză sau zahăr (zahărul, în lipsa glucozei, putând fi foarte folositor), să adăugăm în soluţia respectivă şi un pic de sare de bucătărie, precum şi lămâie, aducând şi ea nişte avantaje. În altă ordine de idei, chiar dacă iniţial jucătorii nu agreează prezenţa lichidului în stomac pe parcursul jocului, ei se


28

pot acomoda. Deci, spre deosebire de alte inconveniente, pe care în ciuda dorinţei lor şi a încercărilor, jucătorii nu pot ajunge să le ignore, şi să nu mai fie deranjaţi de ele, această senzaţia de disconfort va dispare prin încercări repetate şi graduale. La început se vor administra cantităţi mai mici de soluţie, care vor creşte treptat. Atragem atenţia că în problema concentraţiei soluţiei glucidice, concepţia referitoare la faptul că, dacă vom da mai multe glucide cu atât mai bine, nu este valabilă. Aceasta deoarece concentraţiile mari - de peste 15-20%, fac ca soluţia ingerată să stagneze în stomac. În aceste condiţii, nu numai că netrecând din stomac în intestin, soluţia nu se mai absoarbe, dar prezenţa ei în stomac produce disconfort, ştiut fiind faptul că, dacă are o concentraţie prea mare, ea va atrage apă din pereţii stomacului, volumul de lichid devenind în acest fel chiar mai mare decât cel ingerat, iar disconfortul crescând şi el pe măsură. Faptul că administrarea soluţiilor glucidice pe parcursul efortului este eficientă, o dovedesc foarte multe studii, dar în acest context le vom aminti doar pe cele mai importante, şi anume pe cele care se referă în mod specific la fotbal. Spre exemplu, s-a găsit că administrarea acestor soluţii: - reduce consumul de glicogen, făcând ca rezervoarele să se golească mult mai puţin decât dacă nu se administrează soluţii; - creşte cu 25 % distanţa totală alergată de fotbalişti în repriza a II-a; - creşte cu 40 % distanţa alergată în viteză mare în repriza a II-a, ceea ce face ca randamentul în repriza secundă să nu mai scadă semnificativ, în raport cu prima repriză. A doua categorie de măsuri ar consta într-o serie de măsuri care vor influenţa reducerea consumului de glicogen pe parcursul desfăşurării meciului. Spre exemplu, prin hidratarea corectă şi prin asigurarea unui echipament adecvat şi de calitate, care să nu producă supraîncălzirea organismului ci, din contră, să-i permită să-şi menţină temperatura internă la nivele


29

rezonabile, rata consumului glicogenului se va reduce, deoarece glicogenul se consumă într-un ritm mai accelerat la temperaturi crescute. Pe de altă parte, dacă antrenorul ştie din anumite considerente că, jucătorii săi nu au rezervele de glicogen supracompensate, atunci el va trebui să stabilească o tactică care să ţină cont de această realitate, astfel încât să nu-i supună pe jucători la eforturi inutile, şi să le dea posibilitatea unor pauze mai mari. Într-o asemenea situaţie, o altă măsură ce-i stă la îndemână antrenorului, este cea de a face toate înlocuirile mai devreme pe parcursul jocului, astfel încât jucătorii cei mai epuizaţi (care şi-au consumat deja glicogenul) să nu mai fie ţinuţi inutil pe teren, pentru că oricum ei nu mai sunt în stare decât să stea pur şi simplu, să meargă, eventual să alerge în viteză mică. c) putem să accelerăm considerabil ritmul de refacere a glicogenului, după ce rezervoarele s-au golit. Ştiind că această posibilitate există, este foarte important să „beneficiem” de ea, atât în perioadele de antrenamente susţinute, cât mai ales în situaţia unor meciuri ce se succed la 3-4 zile. Atragem atenţia că detaliile de strategie dietetică referitoare la această problemă, au fost puse la punct recent (după 1995 –1996), ceea ce face ca ele să nu fie cunoscute multora, inclusiv din străinătate. În aceste condiţii, antrenorii şi medicii care le vor aplica, vor avea şansa de a îmbunătăţi semnificativ prestaţia jucătorilor proprii, ceea ce poate face ca echipa lor să obţină rezultate bune şi/sau victorii, chiar în dauna unor echipe care teoretic sunt cotate mai bine, dar nu aplică asemenea strategii. Cei care vor să fie moderni, şi vor cu adevărat să profite de astfel de cunoştinţe de foarte mare noutate, trebuie să înţeleagă că cel mai important element al strategiei este momentul în care jucătorii încep să primească glucide, după antrenament sau meci. Altfel spus, contează extrem de mult, dacă începem să le dăm jucătorilor soluţii glucidice în primul sfert de oră (deci imediat ce au ajuns în


30

vestiar, înainte de alte discuţii, certuri sau duş), în prima jumătate de oră, în prima oră, etc. Motivul pentru care jucătorii trebuie să primească glucide cât mai repede, este acela că în primele maximum 2 ore după efort, organismul se află în cea mai favorabilă condiţie de a prelua şi utiliza (pentru a sintetiza glicogenul) glucidele administrate. După aceste prime 2 ore, situaţia internă a organismului se schimbă radical, ceea ce face ca aceleaşi glucide, şi în aceleaşi cantităţi, să conducă la sintetizarea unei cantităţi mult mai mic de glicogen. Pentru a asigura ritmul cel mai mare de refacere a glicogenului se recomandă ca, începând imediat după efort, din 15 în 15 minute, să li se administreze jucătorilor, în soluţii adecvate ca şi concentraţie câte 0,4 g glucoză pentru fiecare kg de greutate. De exemplu, la un jucător de 75 de kg, la fiecare 15 minute îi vom da 30 de grame de glucoză; 0,4 g x 75 kg = 30 g. În soluţia respectivă se adaugă desigur şi ceva sare (sau soluţia se prepară cu apă plată şi lămâie). La modul ideal, pentru a obţine avantaje şi mai mari, în soluţia respectivă se poate adăuga şi arginină (este un aminoacid), în doză de 0,08 g/kg (luând acelaşi exemplu de jucător, asta înseamnă 0,08 x 75 = 6 grame de arginină). Avertizăm totuşi, că arginina are un gust mai neplăcut şi poate să producă borborisme (zgomote în intestin) şi chiar diaree. De aceea, mai întâi trebuie încercat şi să identificăm dacă avem asemenea jucători, eventual începându-se cu doze mai mici. În situaţii excepţionale, deci când sunt meciuri extrem de importante, iar timpul avut la dispoziţie pentru refacerea glicogenului este insuficient, se poate administra glucoza chiar prin perfuzie, în aceste prime 2 ore după efort. Chiar dacă a pune o perfuzie fotbaliştilor, şi mai ales imediat după efort, când aceştia sunt greu abordabili, fie datorită bucuriei, fie datorită supărării, reprezintă ceva de domeniul nerealismului, apelul la acest procedeu (în locul uzualei administrări de soluţii pe gură)


31

merită indiscutabil. Dacă administrăm soluţii pe gură, în ritmul şi în dozele menţionate anterior, glicogenul se va reface cu viteza de 10 mmol/kg de muşchi proaspăt (sau muşchi umed). Reamintim, se face această precizare deoarece în unele studii şi cărţi, glicogenul se măsoară în milimoli pe kg de muşchi uscat, şi atunci cifrele reprezentând glicogenul sunt de câteva ori mai mari. În schimb, dacă se administrează glucoza prin perfuzie, glicogenul se reface de peste 2,5 ori mai repede, adică în ritm de 25,2 mmol/kg de muşchi proaspăt. Legat de protocolul de administrare a soluţiilor pe gură, vom explica de ce se recomandă ingestia unor mici cantităţi, dar la intervale dese, din 15 în 15 minute (lucru valabil şi atunci când administrăm soluţii glucidice în timpul meciului sau antrenamentului). Cauza o reprezintă o particularitate a tubului digestiv al omului şi anume aceea că dacă nu ţinem cont de „pretenţiile” lui, intestinul subţire, practic duodenul, nu primeşte soluţiile ce se află în stomac. Într-o asemenea situaţie, soluţiile respective stagnează în stomac, sau trec foarte lent din stomac în duoden deci nu se absorb sau se absorb în cantitate redusă (deoarece absorbţia se face doar în intestinul subţire), ceea ce înseamnă că le-am dat degeaba, sau oricum, vom obţine avantaje mai mici decât cele pe care le aşteptam. Astfel, pentru ca trecerea din stomac în intestin să se facă într-un ritm cât mai rapid, trebuie ca soluţiile să nu fie foarte concentrate (deci să nu depăşească 15-20 %), să fie reci (dar nu extrem de reci), şi să se administreze astfel încât în permanenţă în stomac să se găsească cam aceeaşi cantitate (cel mai bine, să se administreze la fiecare 15 minute). Dacă administrăm soluţiile la intervale mari (de exemplu la o oră), după prima perioadă când, dat fiind că este plin, stomacul trimite o parte importantă din soluţie în duoden, vine o altă perioadă în care cantitatea de soluţie din stomac reducându-se, trecerea ei în duoden se reduce şi ea considerabil.


32

Dacă din diverse motive, nici una dintre variantele de mai sus nu pot fi aplicate, este foarte util dacă în primele 2 ore după efort jucătorii primesc alte forme de glucide (griş cu lapte, paste, biscuiţi, ciocolată –deşi conţine multe lipide, pâine goală chiar). Important este ca ei să beneficieze de această perioadă foarte favorabilă de refacere a glicogenului, care ţine cel mult 2 ore după efort. Acest lucru trebuie să se întâmple inclusiv când echipele joacă în deplasare, şi să nu se aştepte ore, până se ia masa. Nu trebuie să fim derutaţi de cunoştinţele clasice din cărţi, care precizează că sportivul nu trebuie să se alimenteze în primele ore după efort. Chiar dacă aceste recomandări au încă o anumită valabilitate, ele se referă cu deosebire la masa propriu-zisă cu carne, ouă (proteine) şi/sau grăsimi. Alimentele glucidice nu numai că nu au contraindicaţie în prima perioadă de după efort, dar sunt aşa după cum am putut observa, chiar foarte recomandate, necesare şi utile. În concluzie, în cadrul simbiozei pregătire - refacere a jucătorilor de fotbal, glicogenul reprezintă un factor de influenţă deosebit de important ce îşi exercită efectul asupra performanţei jucătorilor şi în acelaşi timp asupra creşterii eficienţei echipei şi obţinerii unor rezultate pozitive privind scorurile meciurilor realizate.

Bibliografie 1. Cojocaru V. –„Strategia pregătirii juniorilor de înaltă performanţă” – Ed. Axis Mundi, Bucureşti, 2000. 2. Drăgan A. –„Fotbal pentru juniori”, Ed. Valinex, Chişinău, 2006. 3. Drăgan A. –„Fotbal – concepţii, metode şi mijloace”, Ed. Mongabit, Galaţi, 2006. 4. Drăgan A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academica, Galaţi, 2007.


33

5. Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A. –„Ghidul antrenorului de fotbal la copii şi juniori”, Ed. Axis-Mundi, Bucureşti, 2003. 6. Rădulescu M.–„Fotbal, tehnică–factor prioritar”, Ed. Răzeşu, 2007


34

ASPECTE ALE RECUPERĂRII KINETICE ÎN FRACTURILE DE PLATOU TIBIAL

Bogdan Daniel SICOE2

Rehabilitation aspects in tibial plateau fractures

Key words : fracture, tibial plateau, physical therapy

Tibial plateau fractures have a medical and social

impacton the patients, because of followed working disability. Alongside the orthopaedic surgeons interest, appears an increased interest in rehabilitation area, through an well done rehabilitation programe. This programe dispose of several mains, such as: electrotherapy, massage, ocupational therapy and mostly physical therapy and hydrotherapy – with a favorable impact on the tibial plateau fractures functional prognostic.

The main objectives followed in knee rehabilitation programs are:reducing pain, stability and mobility, in this order.

Importanţa şi actualitatea temei Afecţiunile aparatului locomotor, în special afecţiunile

articulaţiei genunchiului sunt caracterizate de o foarte mare diversitate etiologică şi morfo-patogenică, ceea ce explică de ce în tratament sunt interesate mai multe specialităţi medicale. Chiar dacă tratamentul etio-patogenetic poate fi atribuit în mare măsură ortopediei, reumatologiei sau neurologiei, profilaxia, corectarea şi recuperarea unor deficite funcţionale ce se pot dezvolta în orice stadiu de evoluţie a bolii, revin medicinii fizice şi în mare parte kinetoterapiei.

2 Asistent Universitar Drd., Universitatea „Avram Iancu”, Cluj-Napoca


35

Pe lângă impactul medical pe care îl au asupra pacientului, acesta devenind un suferind, fracturile de platou tibial au şi un impact social datorită incapacităţii de muncă a bolnavului. O atenţie deosebită pentru aceste tipuri de fracturi, pe lângă cea a chirurgilor ortopezi, apare şi din partea serviciilor de recuperare printr-un program bine stabilit de recuperare medicală. Prin acest program, prin mijloacele de care dispune (electroterapie, masaj, terapie ocupaţională şi mai ales kinetoterapie şi hidrokinetoterapie – cu un impact favorabil asupra prognosticului funcţional al fracturilor platoului tibial) am încercat nu numai să-mi completez cunoştinţele, dar şi să vin, pe cât posibil, în sprijinul studenţilor viitori kinetoterapeuţi şi mi-am propus urmărirea pacienţilor din lotul studiat până la reabilitarea totală a capacităţii funcţionale a acestora.

Kinetoterapia este foarte importanta în recuperarea după fracturile de platou tibial şi în reducerea complicaţiilor majore pe care le pot genera acestea cum ar fi redorile articulare, atrofiile musculare, modificări ale formei anatomice dar şi complicaţii care pot să apară în timpul imobilizării la pat a bolnavului (complicaţii respiratorii, de circulaţie, atrofii musculare ale segmentelor neimobilizate). Este foarte important să facem tot posibilul pentru a recupera în totalitate articulaţia genunchiului, după fracturile de platou tibial (şi dacă se poate, după orice fel de traumatism), având în vedere importanţa genunchiului în statică şi mişcare.

Ipoteza de lucru Scopul urmărit în această lucrare a fost de a întocmi un

program de kinetoprofilaxie a complicaţiilor, a unui program de kinetoterapie şi hidrokinetoterapie cât mai complex.

Am aplicat practic o parte din exerciţiile de kinetoprofilaxie a complicaţiilor, de kinetoterapie şi hidrokinetoterapie, cât mai precoce, ştiut fiind că toate acestea combinate pot da rezultate foarte bune în recuperare si au un rol


36

important şi în recuperarea mersului, care trebuie să fie cât mai aproape de normal.

Obiective în recuperarea kinetică şi mijloacele

folosite pentru realizarea acestor obiective Genunchiul are în mers un dublu rol: de a asigura statica printr-o mare stabilitate în momentul de sprijin şi de a asigura elevaţia piciorului pentru orientarea acestuia în funcţie de denivelările terenului în momentul de balans. În acelaşi timp, genunchiul joacă un rol important într-o serie de momente şi activităţi uzuale (stat pe scaun, încălţat, ridicarea unui obiect) sau activităţi profesionale.

Sechelele traumatismelor genunchiului vor afecta, deci, fie stabilitatea, fie mobilitatea acestei articulaţii, prima fiind mult mai gravă. Recuperarea funcţională a acestor sechele, indiferent de forma clinică, va avea două mari obiective: recuperarea stabilităţii şi/ sau recuperarea mobilităţii genunchiului.

Deoarece durerea poate determina ea însăşi incapacitate funcţională sau să contribuie în grade variabile la această incapacitate, în recuperare devine obiectiv de prim ordin.

Astfel, cele trei mari obiective de realizat în programele de recuperare ale genunchiului sunt: indoloritatea, stabilitatea şi mobilitatea, în această ordine.

Obţinerea indolorităţii este primul obiectiv în recuperarea genunchiului, nu numai pentru că genunchiul dureros este practic nefuncţional, ci şi pentru faptul că durerea limitează mult posibilitatea de recuperare a elementelor sechelare disfuncţionale posttraumatice.

Stabilitatea genunchiului în ortostatism sau în mers este asigurată, pe de o parte, de aparatul capsulo-ligamentar (stabilitatea pasivă), iar pe de altă parte de aparatul musculo-tendinos (stabilitatea activă). Afectarea unuia sau altuia determină sindromul de instabilitate a genunchiului.


37

a. Stabilitatea pasivă este dată de aparatul capsulo-ligamentar.

Mijloace de obţinere a stabilităţii pasive: Tonifierea musculaturii stabilizatoare a genunchiului; Creşterea rezistenţei ligamentare; Respectarea regulilor de igienă a genunchiului; Aplicarea unor orteze.

b. Stabilitatea activă este dată de aparatul musculo-tendinos. Mijloace de obţinere a stabilităţii active: Tonifierea cvadricepsului; Tonifierea ischiogambierilor; Tonifierea tricepsului sural; Tonifierea tensorului fasciei latta.

Obţinerea mobilităţii: practic se urmăreşte recuperarea unghiurilor utile activităţii cotidiene, deşi ideal ar fi să se recâştige amplitudinea maximă de mişcare.

Mijloace folosite pentru realizarea obiectivelor kinetice în

fracturile de platou tibial Obţinerea indolorităţii: 1. Medicaţie antiinflamatorie, antialgică; 2. Crioterapia sau termoterapia; 3. Electroterapia; 4. RX-terapia; 5. Repaus articular.

Pentru cazurile acute, leziuni recente, repausul prelungit la pat devine obligatoriu. Poziţia cea mai bună este cu genunchiul flectat uşor (25-30º) susţinut de o pernă, fiind o poziţie de relaxare capsulo-ligamentară care scade presiunea intraarticulară. Această postură o adoptă şi pacientul spontan, dar ea poate deveni periculoasă în procesele inflamatorii ale genunchiului, inducând flexumul prin organizarea edemului inflamator şi prin tendinţa de retracţie capsulară şi tendinoasă.


38

Uneori, metodele conservatoare nu reuşesc să obţină indoloritatea, fiind necesară reinternarea pacientului în serviciul de ortopedie pentru unele intervenţii chirurgicale: osteotomii, sinovectomii, îndepărtarea corpilor străini intraarticulari, meniscectomii.

Obţinerea stabilităţii pasive: În cazurile de instabilitate pasivă a genunchiului operat

fără succes sau care nu poate fi operat dintr-un motiv sau altul, rămâne de încercat o rezolvare

sau măcar o ameliorare funcţională prin metode recuperatorii fizicale: 1. Tonifierea musculaturii stabilizatoare a genunchiului;

2. Creşterea rezistenţei ligamentare prin tracţiuni blânde, dar repetate ale ligamentului;

3. Respectarea regulilor de igienă a genunchiului: scăderea în greutate, evitarea ortostatismului şi mersului prelungit, evitarea mersului pe teren accidentat, mers cu sprijin în baston, corectarea prin susţinătoare plantare a piciorului plat, evitarea poziţiei de flexie puternică, mişcări de flexie-extensie libere înainte de trecerea de la repaus la ortostatism;

4. Aplicarea unor orteze din materiale diverse care au rolul să preia stabilitatea laterală sau posterioară a genunchiului instabil, atât în timpul flexiei, cât şi în timpul extensiei. Aceste orteze, în afara incomodităţii de a le purta, au dezavantajul de a slăbi forţa cvadricepsului, preluându-i o parte din muncă. De aceea, utilizarea ortezelor de genunchi trebuie însoţită de exerciţii repetate zilnice de tonifiere a muşchiului cvadriceps. Obţinerea stabilităţii active: 1. Tonifierea cvadricepsului:

Tonifierea cvadricepsului este un obiectiv principal în recuperarea genunchiului şi nu trebuie neglijată. Se execută utilizând exerciţiile izometrice şi/ sau exerciţiile cu încărcare progresivă de tip De Lorne.


39

În exerciţiile de tonifiere a cvadricepsului, pentru creşterea stabilităţii active, trebuie să se ţină seama şi de vastul medial care se hipotrofiază repede în cazul imobilizărilor. El nu poate fi bine antrenat în exerciţiile izometrice din extensie completă şi de aceea acest muşchi se lucrează în special cu exerciţii de rezistenţă pe ultimele 25-30º sau cu exerciţii izometrice succesive cu genunchiul în unghiuri variabile între 20-30º.

Antrenarea muşchilor vaşti se face cel mai bine din şezând (articulaţia coxo-femurală în flexie de 90º), iar antrenarea dreptului anterior în flexie coxo-femurală la 90-135º.

În general, forţa cvadricepsului este recuperată în 3-6 săptămâni. Pentru câştigarea forţei şi rezistenţei la efort se introduc exerciţii cu contrarezistenţă mai mică, dar care se repetă de mai multe ori. Pentru acest obiectiv se recomandă: exerciţii la bicicleta ergonomică; genuflexiuni (până la 50% din flexia totală); alergări pe teren variat; urcarea şi coborârea scărilor.

Trebuie reţinut că tonifierea cvadricepsului are două momente diferite ca obiectiv recuperator:

- recuperarea forţei lui de extensor şi “zăvorâtor” al genunchiului, insistând mai ales pe ultimele grade de extensie;

- recuperarea lui ca stabilizator în zona de stabilitate critică (între 60 - 90º flexie), prin creşterea forţei şi rezistenţei. 2. Tonifierea ischiogambierilor:

În general, forţa ischiogambierilor după un traumatism de genunchi nu este mult compromisă. La un genunchi instabil trebuie antrenaţi şi ischiogambierii la nivelul celor 15 - 20° de extensie finală. 3. Tonifierea tricepsului sural: Rolul gemenilor şi solearului în statică este cunoscut, dar şi hipotrofia acestora după imobilizare este aproape tot aşa de rapidă ca şi a cvadricepsului.


40

ortostatism într-un picior: ridicări pe vârfuri; ortostatism într-un picior, cu o halteră pe umeri, cu greutăţi

progresive: ridicări pe vârfuri. 4. Tonifierea tensorului fasciei latta:

Tensorul fasciei latta are rol foarte important în stabilizarea externă şi în zăvorârea genunchiului. Exerciţiile pentru tensorul fasciei latta se fac din decubit heterolateral cu abducţia membrului inferior din şold şi de aici se execută flexii şi extensii ale şoldului.

Tonifierea cvadricepsului, ischiogambierilor, tricepsului sural şi tensorului fasciei latta în vederea creşterii stabilităţii genunchiului este denumită “musculaţia celor patru feţe”. Ea se face analitic, aşa cum s-a arătat, dar şi sintetic prin exerciţii de “stabilitate dinamică”: poziţie unipodală, piciorul aşezat pe un suport oscilant:

pacientul încearcă să-şi păstreze echilibrul; acelaşi exerciţiu, dar cu genunchiul în anumite grade de

flexie (0-60º); acelaşi exerciţiu, dar cu o halteră pe umeri sau cu o greutate

legată de piciorul nesprijinit. Prin tonifierea musculaturii genunchiului vom asigura o

mai bună stabilitate acestei articulaţii. În cadrul antrenamentului muscular, se recomandă şi executarea unor exerciţii specifice de rotaţie pentru stimularea selectivă a musculaturii, astfel: decubit lateral sau şezând, se execută rotaţii ale piciorului şi

gambei cu genunchiul în diverse unghiuri de flexie (mai ales la 30-60-90º). Se execută rotaţii interne şi externe.

acelaşi exerciţiu, cu contrarezistenţă aplicată de asistent, care prinde cu o mână piciorul şi cu cealaltă face priză deasupra genunchiului.

Obţinerea mobilităţii: Mobilitatea scăzută a genunchiului antrenează o stare

disfuncţională neplăcută la mers, stat pe scaun, aplecat, etc.


41

Totuşi, mobilitatea nu e nici pe departe aşa de gravă ca instabilitatea genunchiului.

Redoarea genunchiului ridică două aspecte în recuperare: recâştigarea unei extensii complete, respectiv reducerea flexumului dacă există, apoi recâştigarea unei flexii cât mai aproape de normal. Observaţii: se evită în permanenţă posturile în flexum, poziţionându-

se membrul inferior pentru a obţine o extensie cât mai corectă;

se vor executa mişcări active de extensie; dacă flexumul nu se poate corecta, se va face reducerea

forţată sub anestezie într-o şedinţă sau, treptat, prin aplicarea unor atele corespunzătoare succesive;

se pot aplica atele cu benzi elastice care asigură o presiune de întindere continuă şi dozabilă. Atelele se schimbă în funcţie de ameliorarea flexumului.

Se pot folosi metode adjuvante: masajul, ultrasunetul, diadinamici, medicaţia antiinflamatoare şi antialgică.

Un mers normal cere existenţa simultană a unor condiţii anatomo-funcţionale ale membrelor inferioare: lungimi egale ale membrelor, forţă musculară, amplitudine de mişcare, coordonare neuro-motorie, indoloritate.

Anatomia articulaţiei genunchiului (după www.scoi.com/kneeanat.htm)


42

După www.scoi.com/kneeanat.htm Clasificarea fracturilor de platou tibial

Fracturile extremităţii proximale a tibiei sunt leziuni grave cu răsunet funcţional asupra articulaţiei genunchiului. Depresiunea suprafeţelor articulare ale condililor tibiali poate determina consolidări vicioase cu anumite grade de varus sau valgus care vor afecta biomecanica articulaţiei. Fracturile platoului tibial sunt intraarticulare şi cuprind epifiza superioară a tibiei pe o distanţă de circa 5 cm.

Mecanism de producere: traumatismul direct este rar întâlnit printr-o lovitură puternică la nivelul tibiei proximale. Mai frecvent este întâlnit traumatismul indirect: cădere de la înălţime în picioare cu gamba în extensie va duce la fracturi ale ambilor condili tibiali, valgusul forţat va produce fracturi ale platoului tibial extern, varusul forţat va produce fracturi ale platoului tibial intern.


43

Fracturile platoului tibial pot fi unituberozitare sau bituberozitare.

Simptomatologie Subiectiv, se observă durere şi impotenţă funcţională.

În fracturile unituberozitare semnele clinice sunt mai estompate. La inspecţie, după puţin timp de la fractură, genunchiul apare globulos din cauza hemartrozei, este tumefiat, gamba este în adducţie sau în abducţie în funcţie de tuberozitatea interesată (internă sau externă) şi în uşoară flexie. Palparea este dureroasă la nivelul focarului de fractură, iar mobilitatea laterală anormală a gambei şi crepitaţia se evidenţiază apucând blând fragmentul între degete şi imprimându-i uşoare mişcări. Se observă prezenţa şocului rotulian datorită hemartrozei. Genunchiul prezintă mişcări de lateralitate crescute, iar impotenţa funcţională poate să fie relativă. În fracturile bituberozitare hemartroza este foarte mare, iar impotenţa funcţională este totală. Genunchiul globulos prezintă diametrul transversal mai mare decât la genunchiul sănătos. Dacă se exercită o tracţiune pe picior în axul gambei şi se face o presiune laterală cu podul palmelor asupra genunchiului, diametrul transversal se diminuează, pentru a deveni iarăşi crescut la încetarea manevrei. Mobilizarea gambei în sens lateral este exagerată, iar membrul afectat este mai scurt şi imobilizat în semiflexie. La câteva zile după fractură se observă o echimoză în regiunea poplitee. Cercetarea sensibilităţii cutanate, a mobilităţii distale precum şi pulsul la pedioasă şi la tibiala posterioară, completează examenul clinic în vederea depistării unor leziuni vasculo-nervoase. Radiografia din cel puţin două incidenţe, la nevoie şi tomografia, permit punerea diagnosticului, a tipului de fractură şi aprecierea gradului de deplasare a fragmentelor. Evoluţie şi prognostic: consolidarea fracturilor se face lent, în 3-4 luni, iar faptul că suprafaţa articulară este interesată


44

impune o reducere anatomică şi o osteosinteză fermă. Cu toate acestea, prognosticul funcţional al acestor fracturi rămâne rezervat.

Complicatii a. Printre complicaţiile imediate se menţionează cele

vasculare date de compresiunea unei hemartroze mari (leziuni ale arterei poplitee sau tibiale posterioare).

Lezarea nervului sciatic popliteu intern poate fi întâlnită în fractura asociată a gâtului peroneului.

Deschiderea focarului de fractură, în cazul fracturilor bituberozitare, este gravă, prin implicare articulară, putând duce la artrita genunchiului.

Se mai poate întâlni fractura capului fibulei, lezarea nervului peronier comun, leziuni asociate ale meniscurilor şi ligamentelor încrucişate.

b. Complicaţiile tardive umbresc evoluţia acestor fracturi.

Calusul vicios, prin persistenţa unei înfundări sau unghiulări, duce la dezaxarea în valgum sau varum, mai rar în recurvatum a gambei.

Redoarea articulară este mai frecventă după imobilizări de lungă durată şi în lipsa unui tratament funcţional.

Instabilitatea articulară este consecinţa unei reduceri insuficiente după fracturi unituberozitare supraligamentare. În timpul mersului gamba deviază în varum sau în valgum, iar ligamentul colateral (medial sau lateral) se relaxează. Cu timpul, instabilitatea cronică articulară duce la instalarea artrozei secundare a geninchiului.

O altă complicaţie este genunchiul lax posttraumatic. Pseudartroza este excepţional întâlnită în fracturile

unituberozitare şi foarte rară în cele bituberozitare. Artroza posttraumatică este însă mai frecvent întâlnită,

dar mai puţin infirmizantă decat alte artroze.


45

Chiar dacă tratamentul ortopedic şi/sau chirurgical este corect efectuat, prognosticul acestor fracturi pe suprafaţa portantă rămâne incert. Redoarea şi anchiloza articulară, laxitatea, deviaţia axială şi artroza severă se pot instala oricând.

Organizarea şi desfaşurarea cercetării Studiul a fost efectuat pe un lot de 10 pacienţi, selectaţi aleatoriu, internaţi în Spitalul Clinic de Recuperare Cluj-Napoca, în perioada iunie – noiembrie 2008. Pacienţii selecţionaţi în funcţie de diagnosticul clinic pe care l-au primit la internare au fost internaţi în scopul investigării şi aplicării tratamentului corespunzător suferinţei provocate de fractura de platou tibial. Obiectivele cercetării efectuate au fost studierea şi evaluarea efectelor diferitelor proceduri de recuperare şi programe de recuperare prin kinetoterapie a lotului studiat. Aceste obiective s-au realizat în funcţie de criteriile de apreciere a rezultatelor terapeutice prezentate în Tabelul II şi în funcţie de greutatea corporală a pacientului, deoarece am considerat că acest criteriu este foarte important în influenţarea evoluţiei recuperării kinetoterapeutice. Deoarece genunchiul este o articulaţie portantă, este foarte importantă menţinerea unei greutăţi corporale cât mai aproape de valorile normale.


46

Tabel I: Compararea incidenţei fracturii de platou tibial pe grupe de vârstă şi sex

Grupa de vârstă

Femei Bărbaţi Total pe grupa de vârstă

Nr. cazuri

% Nr. cazuri

% Nr. cazuri

%

21-30 ani 1 10 2 20

3 30

31-40 ani 1 10 3 30

4 40

41-50 ani 1 10 1 10

2 20

51-70 ani 1 10 - -

1 10

TOTAL 4 40 6 60 10 100

Tabel II: Criterii de apreciere a rezultatelor terapeutice

Rezultat Grad Criterii de apreciere

Subiectiv Obiectiv Foarte bun

I Fără durere F=4→5 Amplitudine=90→140º Mers liber Tumefacţie mică (<0,5cm)

Bun II Durere suportabilă

F=2→3 Amplitudine=50→90º Mers cu cârjă Tumefacţie vizibilă (<1,5cm)

Slab III Durere controlabilă medicamentos

F=1→2 Amplitudine=50º Mers cu cadrul Tumefacţie mare (<2→3cm)

Rezultatele cercetării şi interpretarea lor

Înainte de alcătuirea unui program de kinetoterapie şi hidrokinetoterapie, am efectuat o testare iniţială la toţi pacienţii


47

implicaţi în studiu, în vederea evaluării restantului funcţional şi a alcătuirii unui program corespunzător de recuperare. Am testat amplitudinea mişcărilor în articulaţia genunchiului, forţa muşchilor flexori şi extensori. Am considerat necesară evaluarea edemului, durerii şi mersului. La sfârşitul programului de recuperare am efectuat din nou aceleaşi testări pentru a evalua rezultatele obţinute de pacienţi după programul susţinut de kinetoterapie şi hidrokinetoterapie.

Valorile mobilităţii articulare a genunchiului la testerea iniţială şi la testarea finală (pentru mişcarea de flexie)

Pacient

Testarea iniţială

Testarea finală

Flexie Flexie S.B. 95° 120° C.V. 90° 130° ML. 120° 130° A.F. 115° 125° D.J. 100° 125° F.S. 80° 120° J.T. 105° 130° G.J. 110° 125° N.S. 85° 110° S.L. 110° 125°

Situaţia bolnavilor în ceea ce priveşte durerea, edemul şi

mersul, la testarea iniţială şi testarea finală

Pacient Testarea iniţială Testarea finală Durere Edem Mers Durere Edem Mers

S.B. + + Şchiopătat – + Normal C.V. + + Şchiopătat + – Normal M.L + + Şchiopătat – – Normal A.F. + + Şchiopătat – – Normal D.J. + + Şchiopătat – – Normal


48

F.S. + + Şchiopătat – – Normal J.T. + + Şchiopătat + + Şchiopătat G.J. + + Şchiopătat – – Normal N.S. + + Şchiopatat – – Normal S.L. + + Şchiopătat – – Normal

Se poate observa o evoluţie bună a majorităţii pacienţilor din punctul de vedere al mobilităţii articulare, forţei musculare, durerii, edemului şi al mersului.

Incidenţa rezultatelor terapeutice în funcţie de

diagnosticul ortopedic

Incidenţa rezultatelor terapeutice în funcţie de intervalul

de timp de la punerea aparatului gipsat până la verticalizare

Diagnostic

Rezultate terapeutice

TO

TA

L

I (fo

arte

bu

ne)

II

(bun

e)

III

(sla

be)

Fractură platou tibial lateral stâng 1 1 - 2

Fractură platou tibial lateral drept 1 2 1 4

Fractură cominutivă epifiză proximală ambele oase, gambă dreaptă

1 - 1 2

Politraumatism cu fractură de platou tibial dr.

- 1 1 2

TOTAL 3 4 3 10


49

În cazurile în care s-a început recuperarea imediat după scoaterea aparatului gipsat au fost obţinute rezultate bune (I) şi foarte bune (II), spre deosebire de cazurile în care recuperarea a fost iniţiată după 20 de zile, unde s-au înregistrat rezultate de ordin III (slabe). Deşi în literatura de specialitate se stipulează în mod frecvent, ca o axiomă, faptul că recuperarea trebuie începută încă din ziua imobilizării în aparat gipsat, există şi situaţii în care recuperarea nu este iniţiată precoce, determinând întârzierea obţinerii unor rezultate bune şi foarte bune.

Incidenţa rezultatelor terapeutice în funcţie de intervalul de la scoaterea aparatului gipsat până la începerea recuperării

Intervalul de la scoaterea aparatului gipsat până la începerea

recuperării

Rezultate terapeutice TOTAL

I (foarte bune)

II (bune)

III (slabe)

Imediat 2 1 - 3

5-10 zile 1 1 1 3

10-15 zile - 1 1 2

Interval de timp de la aplicarea

aparatului gipsat până la verticalizare

Rezultate terapeutice

TOTA

L

I (f

oarte

bu

ne)

II

(bun

e)

III

(sla

be)

2-5 zile 3 1 - 4

5-10 zile 2 1 1 4

10-15 zile - 1 1 2

TOTAL 5 3 2 10


50

15-20 zile - 1 1 2

TOTAL 3 4 3 10

Concluzii şi propuneri

Concluzii Rezultate slabe ale recuperării fizice postoperatorii se obţin odată cu : vârsta înaintată ; în cazul sexului feminin se observă o incidenţă mai mare

a rezultatelor slabe decât în cazul sexului masculin ; creşterea greutăţii corporale a pacientului ; creşterea intervalului de timp de la scoaterea aparatului

gipsat până la începerea recuperării fizice ; diagnosticele asociate fracturii de platou tibial ; numărul de intervenţii chirurgicale pentru tratarea

fracturii de platou tibial ; apariţia complicaţiilor şi sechelelor tratamentului

ortopedic (dezaxare în varus, valgus, calus vicios, genu flexum)

Rezultate bune şi foarte bune ale recuperării fizice postoperatorii se obţin : la pacienţii cu un tip constituţional atletic şi care au fost

obişnuiţi cu activitatea fizică inaintea producerii fracturii ;

la creşterea numărului de exerciţii, de repetări, a duratei exerciţiilor de reeducare a flexiei şi extensiei ;

prin creşterea numărului de exerciţii, de repetări şi a duratei exerciţiilor de refacere a stabilităţii musculaturii contralaterale ;

prin creşterea numărului de exerciţii, de repetări şi a duratei exerciţiilor de refacere a controlului muscular ;

odată cu iniţierea cât mai precoce a mersului ;


51

la pacienţii care au început recuperarea fizică în timpul menţinerii aparatului gipsat ;

scăderea intervalului de timp de la punerea aparatului gipsat până la verticalizare ;

prin aplicarea unor orteze pentru menţinerea amplitudinii câştigate în urma şedinţei de recuperare ;

cu cât efortul depus în timpul şedinţelor de recuperare este mai intens.

Propuneri Iniţierea tratamentul kinetic cât mai precoce; Continuitatea şi intensitatea programelor de recuperare

adaptate parametrilor morfo-funcţionali ai fiecărui pacient în parte;

Individualizarea tratamentului ; Menţinerea unei greutăţi corporale optime care să reducă

riscul traumatismelor la articulaţiile portante ; Practicarea exerciţiului fizic ca mijloc profilactic.

Bibliografie

Baciu, Cl. (1977) - Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor ,Ed. Sport-Turism, Bucureşti

Baciu, Cl. (1981) - Aparatul locomotor , Editura Medicală, Bucureşti

Baciu, Cl. (1981) - Kinetoterapia pre şi postoperatorie, Ed. Sport-Turism, Bucureşti

Baciu, Cl. (1986) - Chirurgia şi protezarea aparatului locomotor, Ed. Medicală, Bucureşti

Baciu, Cl. (1974) - Programe de gimnastică medicală, Ed.Stadion, Bucureşti

Brătucu, L.S., Zamora E. (1999) - Anatomie funcţională , Litografia Universităţii Babeş-Bolyai , Cluj-Napoca


52

Cordun, Mariana (1999) - Kinetologie medicală, Ed. Axa, Bucureşti

Cosăcescu, A. (1948) - Afecţiuni osoase : inflamaţii, fracturi, ed. Welther, Sibiu

Drăgan, I. (1981) - Medicina sportivă, Ed. Sport-Turism, Bucureşti

Dumitru, D. (1981) - Ghid de reeducare funcţională, Ed. Sport-Turism, Bucureşti

Ghergulescu, N. (1987) - Traumatologie osteo-articulară, Litografia I.M.F., Cluj-Napoca

Ifrim, M. (1983) - Atlas de anatomie umană vol.I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

Kiss, I. (1999) - Fizio-kinetoterapia în recuperarea medicală a aparatului locomotor, Ed. Medicală, Bucureşti

Marcu, V. (1995) - Bazele teoretice ale exerciţiului fizic în kinetoterapie, Ed. Universităţii din Oradea

Pasztai Zoltan (2001) - Kinetoterapia în recuperarea funcţională posttraumatică a aparatului locomotor, Editura Universităţii din Oradea, Oradea

Robacki, R. (1985) - Anatomia funcţională a omului, Ed. Scrisul Românesc, Craiova

Robănescu, R. (2001) - Reeducarea neuro-motorie, Ed. Medicală, Bucureşti

Sbenghe, T. (1987) - Kinetoterapia profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed. Medicală, Bucureşti

Sbenghe, T.(1981) - Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Ed. Medicală, Bucureşti


53

Varna, Al. (1965) - Ortopedie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

www.scoi.com-kneeanat.htm


54

FORMAREA DEPRINDERILOR TEHNICE ELEMENTARE LA ARUNCAREA TIP

AZVÂRLIRE PRIN EXERCIŢII DIN ŞCOALA ARUNCĂRII, LA ELEVII DIN CLASELE A IV-A ŞI A V-A

Elena-Doina Mircioaga3

Elementary technique skills forming in hurl cast through exercises from “cast school” on elementary school pupils

Key words: habituation, hurl cast, exercise, games

Obtaining the value marks in instruction practice

activity is mainly conditionated by determination and use of the best exercises. For that, in this paper, I selected some exercises and games of movement because through contest, form and effect present some advantages instead of other physical exercises which we used, and with their help, the students learn easier the elementary technique skills at the hurl cast.

Tackled this subject, I proposed myself to bring a modest contribution regarding the most used ways at a proper training of the elementary technique skills at the trowing type, because this skill has a coefficient of high difficulty in the learning process.

În drumul lung şi sinuos spre învăţare profesorul foloseste

o gamă variată de algoritmi pe care îi utilizează pe parcursul unui ciclu de învăţare.

3 Sef Lucrari Drd., Universitatea De Medicina Si Farmacie ‘’Victar Babes ‘’ Timisoara


55

Datorită faptului că lucrăm cu copiii şi aceste exerciţii influenţeză întreaga personalitate atât în plan fizic cât şi psihic, se impune pregătirea cu maximum de atenţie şi conştiinciozitate.

Obiective urmărite -- Selecţionarea şi gruparea unui număr mare de exerciţii,

jocuri de mişcare şi repartizarea lor corespunzător vârstei (pentru formarea deprinderilor tehnice elementare la aruncarea tip azvârlire) pe care să le pun la îndemâna cadrelor de specialitate ţi pe baza cărora de-a lungul perioadei de pregătire să se obţină o învăţare eficientă a tehnicii de aruncare azvârlita

-- În urma studierii materialului bibliografic, a urmăririi elevilor în procesul pregătirii şi a înregistrării datelor (în urma testărilor iniţiale şi finale ) la aruncarea mingii de oină fără elan - cu 3 paşi elan - cu elan complet şi a interpretării rezultatelor obţinute să demonstrez eficienţa lucrului în ciclul primar cu cadre de specialitate

-- Dozarea efortului să fie permanent în atenţia noastră -- Formarea obişnuinţei şi deprinderii motivaţiei de a efectua eforturi fizice sub forma întrecerii cu tendinţă de autodepăşire -- Învăţarea tehnicii corecte la aruncarea de tip azvârlire şi a altor probe din atletism -- Dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă

Ipoteza Sa demonstrez eficienţa lucrului în ciclul primar cu profesori de specialitate şi să stabilesc modelele operaţionale cele mai potrivite, pe baza cărora printr-o folosire metodică -raţională a acestora se poate ajunge la formarea deprinderilor tehnice elementare la aruncarea tip azvârlire.

Scopul lucrării ---Progresul evident realizat de elevi într-un an sau doi de pregătire în ciclul primar cu profesori de educaţie fizică şi uşurinţa continuităţii lucrului în ciclul gimnazial. ---Introducerea unor probe tehnice cum ar fi învăţarea tehnicii aruncării mingii de oină.


56

Metodele de cercetare folosite entru realizarea prezentei lucrări am folosit următoarele metode de lucru : --Studiul materialului bibliografic, --Observarea pedagogica şi urmărirea elevilor pe parcursul întregii perioade de desfăşurare a studiului la orele de educaţie fizică şi sport şi la probele de control. --Metoda experimentală. --Înregistrarea rezultatelor obţinute şi interpretarea lor. --Metoda statistico- matematică. --Metoda reprezentării grafice.

Demersul ştiinţific Studiul s-a efectuat la şcoala generală nr. 9 din

Timişoara, unde am predat 14 ani la clasele I-VIII. ca profesor de educaţie fizică şi sport. Clasele care au participat la experiment : - clasa a IV-a A - clasa experimentală - clasa aV-a D - clasa experimentală, a lucrat şi în clasa a IV-a cu profesor de specialitate.

Clasa a V-a C - clasa martor, nu a lucrat în ciclul primar cu profesor de specialitate.

Clasele conţin un număr aproximativ egal de fete şi băieţi.

Perioada de desfăşurare a experimentului a fost parcursă pe întregul an scolar, iar cercetarea s-a desfăşurat în două etape principale: --- Înregistrarea rezultatelor iniţiale (T.I. sem I) luna octocmbrie, la aruncarea mingii de oină : ---aruncarea mingii de oină fără elan, ---aruncarea mingii de oină cu 3 paşi elan, ---aruncarea mingii de oină cu elan complet

--- Înregistrarea rezultatelor finale (T. F. sem II) luna mai. ---aruncarea mingii de oină fără elan ,


57

---aruncarea mingii de oină cu 3 paşi elan , ---aruncarea mingii de oină cu elan complet.

Testarea constă în măsurători (lungimea aruncării). S-au acordat trei aruncări şi s-a înregistrat cea mai bună

performanţă (aruncare). Mijloace şi metode folosite

In educatia fizică şcolară se folosesc: aruncarea mingii mici şi aruncarea greutăţii în şcolile care au dotarea materială corespunzatoare. Aruncarea cu mingile mici reprezintă un exerciţiu accesibil şi eficient pentru obisnuirea elevilor din primele clase cu deprinderea de a arunca. Obiectul de aruncare (mingea de oina, de tenis ) nu trebuie să depăşească 100g, iar dimensiunile lui trebuie să permită o apucare usoară. Aruncarea mingii de oină face parte din grupa aruncărilor executate prin azvârlire şi se efectuează de pe loc şi cu elan. Datorită faptului că baieţii folosesc mai des decât fetele în jocul lor mişcarea de azvârlire, învaţă mai uşor tehnica aruncării mingii de oină. În clasele I-III, accentual se pune pe jocurile de aruncare, iar la clasele IV-VI pe exersarea propriu –zisă a aruncării. Pentru însuşirea corectă a tehnicii aruncării azvârlite se recomandă următoarea eşalonare a mijloacelor: -la clasele I- II - învăţarea aruncării fără elan -la clasela III –IV - învăţarea aruncării cu elan cu braţul aruncător întins înapoi -la clasele V –VI - învăţarea aruncării cu elan cu ducerea braţului aruncător înapoi în timpul efectuării pasului încrucişat. Subliniez ca eu am folosit deja în clasa a IV –a aruncarea cu 3 paşi încrucişaţi deoarece la această clasă am predat deja 2 ani. Am folosit în mod experimental aruncarea cu 3 paşi elan pentru a face o comparaţie a rezultatelor obţinute de elevii din


58

clasa a IV-a care au lucrat cu profesor de specialitate şi elevii din clasa a V –a care au continuat lucrul cu acelaşi profesor, iar o alta clasa aV-a C (clasa martor) care nu a lucrat cu profesor de specialitate in ciclul primar.

Alte mijloace folosite 1 _ Exerciţii şi jocuri pentru însuşirea tehnicii aruncării. 2_ Exerciţii şi jocuri pentru dezvoltarea vitezei de deplasare (alergarea pe elan ) şi a vitezei de execuţie (aruncarea propriu-zisă). 3_ Exerciţii pentru dezvoltarea îndemânării, a forţei membrelor superioare şi a trunchiului, dezvoltarea coordonării, mobilităţii şi supleţei. 4_ Dezvoltarea capacităţii de azvârlire; a mobilităţii articulaţiei umărului şi a forţei explozive a braţului.

Metode folosite __ Metoda repetărilor __ Metoda fracţională (fragmentară) __ Metoda integrală - repetarea integrală a acţiunii în condiţii concrete de aplicare.


59

Rezultatele inregistrate TABEL CU REZULTATELE ÎNREGISTRATE LA TESTAREA INIŢIALĂ

MEDIA PE CLASA

CEA MAI BUNA PERFORMANTA

OBTINUTA INDIVIDUAL

CEA MAI SLABA PERFORMANTA DIN CLASA

AR.M.O F.EL

AR.M.O

3p EI.

AR.M.O EL.Com

.

AR.M.O

F.EL

AR.M.O

3p EI.

AR.M.O E.L.Com

AR.M.O

F.EL

AR.M.O

3p EI.

AR.M.O EL.Com.

Cls IV-a A Efectiv 12 B

20 M 22,50M

23,50M 23 M 23 M 25 M 13 M 11 M 11 M

16 F 13,80 M

14,40M

14,50 M 19 M 18 M 21 M 19 M 9 M 11 M

Cls V-a C Efectiv 11 B

21,30 M

22,90 M

23 M 24 M 25 M 25 M 17 M 15 M 17 M

9 F 13,50 M

15,50 M

16,10 M 20 M 20 M 22 M 11 M 11 M 12 M

Cls V-a D Efectiv 10 B

21,90 M

23,40 M

24,70 M 30 M 30 M

31 M 11 M 11 M 14 M

9 F

17,55 M

17,65 M

17,90 M 23 M 26 M 26 M 10 M 10 M 13 M


60

TABEL CU REZULTATELE ÎNREGISTRATE LA TESTAREA FINALĂ Media pe clasă Cea mai bună performanţă

obţinută individual Cea mai slabă

performanţă din clasa

AR.M O.F.EL.

AR M O.3P

AR M O EL COMP

AR M O F EL

AR M O 3 P

AR.M. O.EL COMP

AR M O F EL

AR M O EL 3P

AR M O EL COMP

Clasa aIV –a A Efectiv 12B

21,80m 22,75m 24,90m 30 m 31 m 31 m 14 m 15 m 15 m

16F 14,75m 14,50m 16,35m 20 m 22 m 22 m 12 m 12 m 12 m

Clasa a V- a C Efectiv 11 B

22,90m 23,20m 25,55m 24 m 28 m 31 m 17 m 20 m 20 m

9F 15,50m 15m 16,50m 20 m 20 m 22 m 11 m 11 m 12 m

Clasa a a V-a D fectiv10B

24,80m 24,90m 27,70m 26 m 33 m 37 m 18 m 18 m 22 m

9 F 18,70m 19,60m 20,10m 31 m 31 m

32 m 12 m 12 m


61

Concluzii Pregătirea fizică, începută de timpuriu şi întreţinută în

mod continuu după norme ştiinţifice, este în măsură să dezvolte multilateral calităţile morfo-funcţionale ale întregului organism, cu precădere calităţile motrice (aptitudini psiho- motrice ) şi marile funcţii vegetative. Exerciţiile fizice din cadrul programei de educaţie fizică şcolară, precum şi cele din cadrul pregătirii fizice generale produc modificări importante asupra aparatului locomotor (oase articulaţii şi muşchi) care determină sub raport funcţional creşterea calităţilor (viteză, forţă, îndemânare rezistenţă). Dozarea efotului fizic, corespunzător vârstei şi capacităţii motrice, precum şi a marilor funcţiuni în curs de dezvoltare, influenţează procesele neuromusculare şi metabolice determinând o creştere armonioasă a corpului, o întărire a sănătăţii. Pentu formarea deprinderii de aruncare azvârlită profesorul trebuie să urmărească îndeaproape ca însuşirea tehnicii de aruncare să fie corectă. Practica a arătat că după ce stereotipul dinamic se fixează este foarte greu să-l modificam. La vârstele mai mici elevii se caracterizează printr-o mare capacitate de imitare şi un interes deosebit pentru execuţia integrală a probei şi mai putin pentru cea fragmentară. De aceea nu recomand folosirea unui număr mare de exerciţii pentru învăţarea tehnicii, deoarece ingreuneză procesul învăţării. Este indicat ca la această vârstă să se înveţe totul sub formă de joacă. De aceea am selecţionat cele mai bune jocuri şi exerciţii şi am reuşit la clasele unde am predat să-i învăţ pe elevii mei tehnica corectă a aruncării azvârlite. De altfel, dacă urmărim tabelele cu probele de control, observăm un progres de la testarea iniţială la cea finală, cu valori cuprinse între 1-5 m la clasa martor şi 3-10 m la clasa care a lucrat 2 ani cu profesor de educaţie fizică şi sport.


62

Recomandări Recomand ca în viitor profesorul de educaţie fizică să

lucreze şi cu clasele din ciclul primar. Elevii din clasele mici au o mare dorinţă şi nevoie de joc şi mişcare. Ei se adaptează cu uşurinţă la temele abordate de profesor şi participă la realizarea lor cu mult entuziasm şi dorinţă de afirmare.

Bibliografie 1. D. Alexandrescu ,Titus Tatu, T. Ardelean (1983) - Atletism, Bucureşti 2. Epuran M. (1984) - Psihologia educatiei fizice ,Bucuresti 3. Garleanu D., Firea E., (1984) - Exercitii si jocuri pentru pregatirea atletilor, Bucuresti 4. Georgeta Chirita (1983) - Ed fizică prin jocuri de mişcare, Bucureşti 5. Scarlat E. (1993) - Educaţia fizică a copiilor de vârstă şcolară, Bucureşti


63

INFLUENŢA SELECTIVĂ A ATENŢIEI ÎN DEZVOLTAREA ŞI CONTROLUL

ECHILIBRULUI (Lucrare prezentată la “12 th European Con gres of Sport

Psychology”- 4-9 september 2007, Halkidiki, Greece)

Arli Ramos de Oliveira, Jere Dee Gallagher & Ann Smilez Oyen

State University of Londrina, Parana, Brazil Traducere

Emilia Florina Grosu4 Livia Marginean5

The influence of selective attention on the development of

balance control Key words:assessment, attention, balance development and control

Balance assessment can rely on two components, posture and elements focus. Different studies inquired in balance dynamics during movement. This paperwork aims to determine the relationship between posture during maintaining balance and balance during movement.

Introducere Examinarea echilibrului se poate baza pe două

componente, cea a posturii şi cea a focalizării elementelor. Diferite studii au investigat dinamica echilibrului în

timpul mişcării. 4 Universitatea “ Babes – Bolyai” Cluj-Napoca 5 “Palatul Copiilor” Cluj-Napoca


64

Acest studiu îşi propune determinarea relaţiei între postura în menţinerea echilibrului şi echilibrul în timpul mişcării.

Metode În studiul I s-a investigat dacă tinerii gimnaşti îşi

folosesc, capul ca strategie în echilibrarea corpului în timpul execuţiei unor elemente. Acest studiu implică 6 fete. Instrumentele folosite în studiul I au fost:

- stadiometru - 3 accelerometre tri-axiale - ( AD x L 150\EM- 3,5 procedeu analog, notwood, MA),

asezate pe cap, şold şi glezna dreaptă; - Un senzor de picior ( interlink electronics, camarillo, CA) - O linie trasată pe sol - Bârna - Computer digital. Tema a fost: mers pe linia de pe sol, trecere peste un obstscol alb, mers ăn echilibru pe bârnă, şi trecere peste un obstacol. Datele au fost culese în rata de 200Hz. Configuraţia studiului I a fost: - gimnaşti de ( 6-12-19 ani) - cu şi fără experienţă - conditionaţi pe 4 nivele - suprafaţa ( sol, bârnă) - cu sau fără obstacole - repetarea măsurătorilor pe ultimele trei elemente. Variabila subordonată a fost “Root Mean Square”(RMS) şi indexul netezimii (IS) al capului şi trunchiului în trei planuri de mişcare; vertical, antero-posterior, şi medial lateral, ρ< 0,05. In experimentul 2 au fost incluşi copii şi adulti ca şi grup martor la echipa de gimnaşti, pentru determinarea strategie selective a atenţiei, ei au putut să-şi îmbunătăţească performanţa


65

sau să fie egali cu gimnaştii care îţi echilibrează mişcările din cap. Studiul 2 a fost realizat cu copii de (6-12-19 ani), tactica (cu martor sau fără), suprafata (sol, bârnă), obstacole (prezente sau absente), cu repetarea măsuratorilor pe ultimele trei elemente. Variabilele subordonate au fost: - calitatea mişcărilor măsurate de principalul efect - interacţiunea - AVOVA RMS şi IS pentru cap şi trunchi. Rezultate Rezultatele studiului I au indicat că acei copii – participanţi la experiment aveau o mişcare mai mică a capului în plan vertical decât adulţii, în mersul pe sol şi bârnă. Adulţii au avut o mişcare mai mare în plan vertical a capului şi mai mică în plan medial. Gimnaştii au avut o mişcare mai mică a capului în plan vertical, dar mai mare în plan antero-posterior. Elevii de 6-19 ani supuşi experimentului şi-au mişcat mai puţin capul în timp ce copii de 12 ani nu au făcut nimic diferit. Copiii ce au fost supuşi experimentului stăteau uşor în plan vertical şi plan antero-posterior dar aveau o uşoară mişcare în planul medial-lateral, ei nu erau gimnasti.

Când lucrurile au căpătat complexitate s-au petrecut unele schimbări între subiecţi.

În experimental 2 selectarea atenţiei s-a îmbunătăţit capul şi trunchiul au stat usor atât în plat vertical cât şi în plan medial-lateral. Copiii din grup aveau trunchiul stabil în raport cu capul pe care îl foloseau în reglarea echilibrului, iar cei de 12 ani prezentau o uşoară mişcare a trunchiului când nu se foloseau de strategia (capului) şi o uşoară diminuare a mişcărilor atunci când foloseau capul ca strategie în echilibrarea corpului în mişcare.

Adulţii au demonstrat o mare stabilitate în mişcare când s-au folosit de tactica, capului şi o scădere a performanţei când nu au mai aplicat-o.


66

Concluzii Copiii de 6 ani din grupul experimental au folosit capul

în stabilizarea echilibrului, la fel au făcut şi adulţii în timp ce copiii de vârste egale din ambele grupuri şi-au folosit bazinul în centrarea echilibrului. Când lucrurile au crescut în complexitate performanşa a scăzut la ambele grupuri de copii. S-a observat o mare diferenţă între grupuri când au avut de executat elemente simple, cei favorizati au fost gimnaştii. Strategia selectivă a atenţiei şi controlul echilibrului este influenţată de experienţa, vârsta şi complexitatea lucrurilor.


67

STUDIU COMPARATIV PRIVIND CONCENTRAREA IN DEZVOLTAREA SI

CONTROLUL ECHILIBRULUI

Emilia Florina Grosu6 Livia Marginean7

Comparative study regarding focus in balance development and control

Key words:focus, balance development, control

We initiated a study regarding focus in balance

development and control in order to compare it with our colleagues from Brasil paperwork having the same theme, presented during European Congress in Sport Psychology in Halkidiki, Greece, 2007.

Our experiment was made with simple means and “ancient instruments”, because of the lack of performant instruments.

In this study we included two tests: Romberg Test (maintaining balance when closing eyes and feet close) and Test for maintaining balance on one foot (standing on one foot, arms crossed on the chest – will be measured the time when patient is capable to maintain balance).

Introducere Echilibrul s-ar defini ca “procesul complex ce

interesează recepţia şi organizarea inputului sensorial ca şi programul şi execuţia mişcărilor, elemente ce asigură postura dreaptă adică menţinerea permanentă a centrului de gravitate în

6 Universitatea “ Babes – Bolyai” Cluj-Napoca 7 “Palatul Copiilor” Cluj-Napoca


68

cadrul bazei de susţinere”. ( T. Sbenghe Kinesiologie edi. Med. Buc. 2005 pag 375) Controlul permanent al echilibrului este o caracteristică a unui analizator vizual şi auditiv sănătos facilitând sistemului nervos o bună procesare în stabilitatea mişcărilor corpului.

Pentru că în lucrarea colegilor din Brazilia prezentată în cadrul Congresului European de Psicologia Sportului din Halkidiki – Grecia 2007 am văzut doar un studiu despre echilibru ne-am gândit să realizăm şi noi unul puţin asemănător pentru a face o comparaţie. De aceea am iniţiat un studiu privind concentrarea în dezvoltarea şi controlul echilibrului.

Experimentul a fost realizat cu mijloace simple şi instrumente “ rudimentare”, din lipsă de aparatură.

În acest studiu am inclus două teste: testul Romberg (menţinerea echilibrului cu închiderea ochilor şi picioarele lipite) şi testul uni podal ( într-un picior cu braţele încrucişate pe piept, se cronometrează cât timp subiectul îşi poate ţine echilibrul).

Metode de lucru în testul Romberg S-a investigat gradul de leganăre în plan antero-posterior

şi timpul de menţinere a corpului în verticală. Testul s-a aplicat pe variantă cu picioarele lipite.Trebuie menţionat că braţele au fost lasate libere pe lângă corp. Testul implică 60 de copii de 5- 12- 18 ani care desfăşoară 4 ore de activităţi sportive într-un cadru organizat şi coordonat de specialişti.

Instrumente folosite: - cronometru, o riglă şi o cordeluţă la care i-a fost ataşată un beţişor pe centru, lung de 10 cm. Testul s-a desfăşurat într-o sală cu o suprafaţă de 50 m² plană şi tare, fără zgomote, iar subiecţii au fost fără papuci.

Rezultate Din grupul de elevi de 5 ani, (12fete şi 8 băieţi), doar 12 au reuşit să-şi menţină echilibrul între 5 şi 10 secunde, legănându-se pe o distanţă de 8-10 cm în plan antero - posterior.


69

Evident că din cei 9 cm 5-6 au fost în planul anterior. Restul elevilor ( 8 ), nu au reuşit să-şi menţină echilibrul mai mult de 5 sec păşind înainte sau înapoi.

Din grupul de elevi de 12 ani (14 fete şi 6 băieţi), 16 au reuşit să-şi menţină echilibrul între 10 şi 15 sec, balansul antero- posterior variind între 10-6 cm, ceilalţi 4 nu au reuşit să depăşească 10 sec declarând că sunt obosiţi şi nu se pot concentra.

La grupul de elevi de 18 ani format doar din fete, 12 dintre ele şi-au menţinut echilibrul peste 30 de secunde, distanţa măsurată a balansului fiind între 4-8 cm. Celelalte 8 şi-au menţinut postura verticală între 20-30 sec, iar distanţa măsurată a fost de 8-12 cm. Metode de lucru în testul uni podal

In acest test s-a investigat timpul de menţinere a echilibrului pe un picior. Testul implică 30 de elevi de 5-12-18 ani (fete şi băieţi). Testul s-a desfăşurat într-o sală de 50m² fără zgomote în afara limitei admise. Ca variabilă independentă s-a aplicat strategia braţelor în mentinerea echilibrului. Elevii nu purtau papuci în momentul testării.

Instrumente folosite: cronometrul, podeaua plană, comparaţia rezultată a variabilei.

Obiective: Menţinerea echilibrului uni podal cu braţele încrucişate

la piept (SITUAŢIE) şi menţinerea echilibrului uni podal cu ajutorul braţelor (VARIABILĂ INDEPENDENTĂ).


70

Rezultate Tab. Nr.1 Pentru grupul de copii de 5 a

SUBIECŢII

SITUAŢIE

REZULTAT S+V.I.= V.D.

Elevul 1

5 SEC

10SEC

Elevul 2 4SEC 12SEC Elevul 3 6SEC 20SEC Elevul 4 8SEC 20SEC Elevul 5 5SEC 10SEC

Elevul 6 9SEC 25SEC Elevul 7 11SEC 30SEC Elevul 8 6SEC 22SEC Elevul 9 10SEC 36SEC Elevul 10

15SEC

40SEC

V.I.= variabila independentă V.D.= variabila dependentă

Tab. Nr. 2 Pentru grupul de elevi de 12 ani

SUBIECŢII

SITUAŢIE


Elevul 1

23 SEC

45SEC



65SEC

130SEC


71

Tab. Nr. 3 Rezultatul grupului de elevi de 18 ani

SUBIECŢII

SITUAŢIE


Elevul 1

34 SEC

110SEC



90SEC

141SEC

Concluzii Din rezultatele obţinute se poate spune că un rol

important în menţinerea echilibrului îl joacă şi puterea de concentrare dar şi vârsta. La copii de 5 ani s-a putut observa că nu-şi pot menţine echilibrul deoarece fiind atraşi cu privirea în alte direcţii îşi mişcau capul ceea ce a dus la dezechilibrarea lor (în testul uni podal), iar în testul Romberg stadiul dezvoltării SNC şi cel al analizatorilor nu i-au ajutat în concentrarea menţinerii echilibrului. La copii peste 12 ani deja cu o anumită experienţă şi o maiavansată dezvoltare a SNC, menţinerea echilibrului şi concentrarea nu a mai fost o problemă, ei ştiind că dacă priveşti într-un punct fix sau dacă te concentrezi la anumite sunete când ai ochii închişi menţinerea echilibrului nu mai este o problemă.


72

Bibliografie: 1. Deci, E. L., & Ryan, R. M. (1985) - Intrinsic motivation and self-determination in human behavior. New York: Plenum. 2. Grosu, E, F., ( 2002) - Psihomotricitate şi gimnastică educativă, Editura G.M.I, Cluj-Napoca, pg 271-274. 3. Popescu, C-tin. (1979) - Antrenorul – profilul, personalitatea şi munca sa, Editura Sport-Turism, Bucureşti 4. T. Sbenghe, T., (2005) - Kinesiologie, Editura Medicală, Bucureşti, pag 375 5. Willis, J.D., & Campbell, L.F. (1992). Exercise psychology. Champaign IL: Human Kinetics. 6. 12 th European Congress of Sport Psychology, 4 - 9 September, Halkidiki, Greece, Books of abstract. http://www.frg.ro/ http://www.ihf.info


73

PROGRAMUL KINETOTERAPEUTIC PENTRU RAHIALGIILE POSTPARTUM

Felicia Cioara8 Carmen Avram9

Simona Bîrsan10 Ioana Mircea11

Physical therapy program in low back pain after delivery

Key words: low back pain, after delivery, physical therapy, massage Period after delivery aims to regain functional and aesthetic level of female body had before pregnancy The most important aim in rehabilitatio treatment consist of reestablishing body alignment in order to correct lumbar spine position: pregnancy hyperlordosis, dorsal kyphosis because of the breasts magnification and the positio for breast feeding, and also sole breakdown because of increasin weight. Results:In all cases we obtained significant decreases in pain symptomatology by following each day for 3 weeks, a physical therapy program and massage.

Conclusion: After delivery physical therapy program helped aesthetic readjustment of the hole body (especially teh muscles responsible with a correct postural alignment). Also helped to restore the muscular and joint imbalances after

8 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea 9 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea 10 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea 11 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea


74

delivery, to reduce in a significant way the low back pain symptomatology.

Introducere: Naşterea unui copil implică o solicitare deosebită a

organismului, chiar dacă femeia a avut parte de o naştere uşoară şi fără complicaţii.

Perioada postpartum, numită şi de lehuzie, are ca scop să readucă organismul femeii, cât mai rapid posibil, la nivelul său estetic şi funcţional de înainte de sarcină.

Modificările generale de sarcină în arhitectonica organelor şi viscerelor abdominale prin distensia peretelui abdominal pot duce la dureri şi la deschiderea orificiilor heniare. Refacerea „presei abdominale" are o mare importanţă în prevenirea ptozelor viscerale.

Distensia perineului prin trecerea mobilului fetal poate duce la afectări de structură anatomică şi modificări în funcţia nervilor ruşinoşi (creşterea perioadei de latenţă motorie), scăderea presiunii maxime de constricţie la nivelul sfincterului anal, alterarea coborârii colului vezical în timpul manevrei Valsalva şi scăderea capacităţii musculaturii planşeului pelviperineal de a ridica uretra, uneori cu incontinenţă urinară, instabilitate temporară, inconfort pelvin, etc.

Restabilirea aliniamentului corporal îşi înscrie aportul în vederea recuperării tulburărilor de statică vertebrală, a hiperlordozei generate de sarcină, a cifozei dorsale determinate de creşterea în volum a sânilor şi poziţiei pentru alăptat, precum şi a prăbuşirii bolţii plantare. Treptat organismul îşi reia respiraţia normală după ce fundul uterin a decomprimat diafragmul, tulburările circulatorii dispar şi hiperlaxitatea articulară se reduce aducând stabilitatea articulară la normal.

În această perioadă de refacere organismul trece de la o stare în care s-a acomodat treptat la alta, pe care o părăsise de demult. Aceasta are loc progresiv, până la revenirea anatomo-


75

funcţională a organismului, fiind ajutată de influenţa benefică a mişcării.

Scopul principal al tratamentului reabilitativ constă în restabilirea aliniamentului corporal în vederea recuperării tulburărilor de statică vertebrală: hiperlordoza generată de sarcină, cifoza dorsală determinata de creşterea în volum a sânilor şi poziţia pentru alăptat, precum şi prăbuşirea boltei plantare datorata creşterii în greutate.

Material şi metodă: Am selecţionat un număr de 20 de lehuze care prezentau rahialgii postpartum şi care au început programul recuperator la 6 săptămâni după naştere. Vârsta lehuzelor a fost cuprinsă între 25 şi 35 ani. Din cele 20 de lehuze 12 au fost primipare şi 8 multipare. Pacientele au beneficiat de un program kinetoterapic şi masaj, în fiecare zi timp de 3 săptămâni. Programul de recuperare a ţinut seama de criteriile de individualizare: vârsta, starea psiho-fizică generală, afecţiuni asociate, posibilităţile de reintegrare în activităţile casnice, profesionale sau sportive în funcţie de fondul motric existent.

Programul kinetic s-a desfăşurat diferenţiat în funcţie de modalitatea prin care au născut pacientele, respectiv prin cezariana sau pe cale naturala (dintre primipare 8 au născut prin operaţie cezariană şi 4 au născut normal, iar dintre multipare 3 au născut prin operaţie cezariană şi 5 au născut normal).

Kinetoterapia lehuzei după naştere prin operaţie cezariană

Pentru obţinerea aderenţei la tratament şi a rezultatelor optime, a fost necesară stabilirea unei relaţii de încredere kinetoterapeut – pacient.

Exerciţiile recomandate au fost uşor de învăţat şi de practicat, execuţia mişcărilor a fost lentă şi ritmică, mişcările au fost executate pe toată amplitudinea posibilă, s-a respectat principiului progresivităţii lente, cu cât exerciţiile au necesitat o contracţie musculară mai intensă cu atât pauzele de relaxare au


76

fost mai lungi, alternanţa contracţie relaxare determină ritmul exerciţiilor, dozarea a fost realizată individual, după posibilităţile proprii, exerciţiile nu au depăşit limita de suportabilitate, s-a evitat apariţia durerii, programul a fost întrerupt la apariţia oricărui semn de intoleranţă la efort, durere.

Obiectivele kinetice au fost: - Combaterea durerii; - Creşterea tonusului şi forţei musculare abdominale, facilitând ameliorarea funcţiei presei abdominale; - Creşterea gradului de fixare a organelor intraabdominale; - Ameliorarea digestiei şi absorbţiei; - Reglarea tranzitului intestinal; - Creşterea tonusului şi forţei musculaturii planşeului pelvi-perineal; - Prevenirea apariţiei complicaţiilor; - Prevenirea tulburărilor trofice; - Favorizarea fertilităţii şi gestaţiei; - Corectarea tulburărilor de statică vertebrală generate de hipotonia muşchilor abdominali şi de sarcină, în general; - Ameliorarea parametrilor respiratori; - Favorizarea resorbţiei aderenţelor şi infiltraţiilor abdominale; - Diminuarea ţesutului adipos prin intensificarea lipolizei; - Echilibrarea psihică.

Mijloace: gimnastica respiratorie, gimnastica abdominală, masajul, relaxarea,

Kinetoterapia lehuzei după naştere normală Obiectivele programului kinetic sunt următoarele:

1. Combaterea durerii, 2. Restabilirea atitudinii posturale corecte şi a greutăţii normale. 3. Refacerea centurii abdomino-pelvine, a musculaturii erectoare a spatelui, adductorilor şi a musculaturii plantare. 4. Reechilibrarea bazinului prin tonifierea cuplului corector

abdominali-fesieri şi întinderea cuplului deformant lombar-


77

psoas iliac 5. Continuarea reeducării sinergici musculare toraco-abdomino-

pelviperineale în cadrul respiraţiei. 6. Respectarea regulilor de igienă posturală.

Mijloace folosite: 1. Exerciţii libere globale, 2. Exerciţii cu rezistenţă progresive pentru dezvoltarea forţei

musculare, 3. Exerciţii izometrice, 4. Exerciţii de autocontrol postural, 5. Exerciţii la aparate fixe (spalier, bicicletă, aparat Kettler etc), 6. Exerciţii cu obiecte (mingi, bastoane, corzi elastice etc), 7. Exerciţii de tip stretching pentru musculatura scurtată, 8. Programul Williams, 9. Masaj sedativ paravertebral lombar şi tonizant membre inferioare (pentru tulburările circulatorii însoţit de gimnastică vasculară tip Burger, posturi antideclive, purtarea de ciorapi elastici,)

1 Exerciţii de refacere a centurii abdominale: 1. Pentru tonifierea muşchilor drepţi abdominali - porţiunea subombilicală

Din decubit dorsal cu genunchii flectaţi, tălpile sprijinite pe sol, se execută:

• flexii alternative şi simultane ale membrelor inferioare pe bazin cu genunchii extinşi şi concomitent ridicarea capului şi a umerilor de pe sol (lomba rămâne lipită de sol), • acelaşi exerciţiu dar având genunchiul flectat, • flexii alternative şi simultane ale membrelor inferioare pe bazin cu genunchii extinşi sau flectaţi având greutăţi plasate distal concomitent cu flexia capului şi umerilor • menţinerea membrelor inferioare la 60-70º odată cu

efectuarea flexiei şi extensiei gleznelor,


78

• menţinerea membrelor la 60º şi flectarea lor la 90º cu revenire la poziţia iniţială

2. Pentru tonifierea muşchilor drepţi abdominali - porţiunea supraombilicală

Din decubit dorsal cu genunchii flectaţi tălpile sprijinite pe sol, se execută:

• flexii ale capului şi trunchiului până la desprinderea omoplaţilor având sprijin pe coate

3. Pentru tonifierea muşchilor oblici abdominali Din decubit dorsal cu genunchii flectaţi tălpile sprijinite

pe sol se execută: • ridicarea membrelor inferioare la 60º şi pendularea lor laterală la 30º cu menţinerea poziţiei finale, • flectarea genunchilor la piept şi răsucirea lor laterală până la 30º cu menţinerea poziţiei finale,

4. Pentru tonifierea muşchiului transvers abdominal se execută: Din poziţiile: „patrupedă", şezând şi stând - contracţia

voluntară a muşchiului transvers abdominal prin sucţiune însoţită de inspir şi relaxarea prin bombare abdominală însoţită de expir. 5. Exerciţii pentru tonifierea musculaturii pelvi-perineale

Din poziţiile decubit lateral, dorsal şi şezând se execută: • contracţii voluntare perineale prin micşorarea distanţei

dintre tuberozităţile ischiatice şi dintre simfiza pubiană şi coccis urmate de autoînălţări ale planşeului pelvin cu menţinerea contracţiei (izometrie),

• contracţie perineală cu înălţarea planşeului pelvin urmată de expiraţie toracică, diafragmatică şi inspir diafragmatic efectuat concomitent cu distensie perineală,

• contracţie sinergică voluntară a musculaturii perineale, fesiere şi abdominale, • aceste exerciţii se efectuează şi în cadrul activităţilor cotidiene până la realizarea unui bun autocontrol perineal.


79

2. Exerciţii de aliniere a coloanei vertebrale: a) Din decubit dorsal (poziţie delordozantă), braţele pe

lângă corp (în pronaţie), se aplatizează coloana cervicală şi lombară, se rotează extern membrele superioare, se adduc scapulele, menţinere apoi relaxare; se strâng apoi pumnii, se flectează coapsele pe abdomen, se adduc scapulele, menţinere, relaxare b) Din şezând în poziţia „mahomedană", cu braţele abduse la orizontală, coatele flectate la 90 de grade, antebraţele în poziţie neutră, palmele faţă în faţă, se rotează extern braţele până ce antebraţele ajung la verticală, concomitent se adduc scapulele. c) Din aceeaşi poziţie se execută rotaţii ale umărului dinainte spre înapoi ce se accentuează cu tracţiuni în jos şi spre spate. d) În ortostatism cu spatele sprijinit de perete, călcâiele depărtate de la cca. 20 cm; se cifozează coloana lombară odată cu executarea unei rotaţii externe a membrelor inferioare, se contracta abdominalii şi fesierii (bascularea bazinului) şi se urmăreşte ca poziţia trunchiului să rămână nemodificată.

e) Din aceeaşi poziţie subiectul îşi priveşte gleznele urmărind ca bazinul să nu se mişte (contractă abdominalii), apoi redresează capul şi spatele.

3. Exerciţii de redresare activă a ţinutei corporale: 1. Din poziţiile: culcat, şezând, stând şi din mers se reeducă atitudinea corectă a corpului îndepărtând tulburările de statică vertebrală după aceleaşi indicaţii din programele anterioare 2. De pe mingea Physioball se fac exerciţii de redresare a cifozei dorsale şi a lordozei lombare,


80

Masajul Dintre toate procedeele de masaj am aplicat: netezirea,

vibraţia, frământarea şi fricţiunea uşoară. Fricţiunea uşoară este realizată cu vârful sau nodozităţile degetelor, cu marginea cubitală a mâinii, cu faţa palmară; frământatul se face prin compresiune între degete şi palmă; vibraţia acţionează asupra muşchilor în profunzime; netezirea constă din alunecări uşoare şi ritmice, aplicate cu diferite părţi ale mâinilor.


81

Rezultate şi discuţii: În toate cazurile am obţinut ameliorări semnificative ale simptomatologiei algice în condiţiile aplicării programului kinetoterapic şi masajului în fiecare zi timp de 3 săptămâni.

În funcţie de tehnica folosită, prin masaj am obţinut două tipuri de efecte : stimulante-excitante sau calmante-relaxante.

Efectele masajului se explică mai ales prin acţiunea exercitată asupra pielii, care este un organ bogat vascularizat şi inervat (exteroceptori). În plus, masajul acţionează şi asupra receptorilor nervoşi din muşchi, tendoane şi ligamente (proprioceptori). Prin excitarea tuturor acestor terminaţii nervoase apar reflexe cu răsunet asupra sistemului nervos central, care explică efectele generale şi o parte dintre efectele locale ale masajului.

O alta modalitate de acţiune a masajului se realizează prin efectul mecanic asupra lichidelor interstiţiale. Atunci când acestea sunt în exces în ţesutul conjunctiv, masajul poate favoriza resorbţia lichidului interstiţial în sângele circulant, urmată de eliminarea acestuia. Consecinţa va fi ameliorarea condiţiilor circulatorii, cu efecte favorabile asupra travaliului cardiac, prin reducerea cantităţii de volumului de lichid ce trebuie mobilizat.

Astfel se explică multitudinea şi diversitatea efectelor benefice ale masajului asupra structurilor anatomice superficiale şi profunde: piele, ţesut conjunctiv, componentele aparatului locomotor (muşchi, tendoane şi teci tendinoase, fascii, aponevroze), circulaţia sângelui şi limfei, sistemul nervos, organele profunde.

Concluzii: Exerciţiile fizice efectuate în mod regulat oferă

proaspetei mame o diversitate de avantaje, între care o întoarcere mai rapidă la forma fizică de dinaintea sarcinii şi o capacitate mărită de a face faţă nevoilor nou-născutului.


82

Planul de recuperare kinetică postpartum a ajutat la refacerea estetică a întregului corp (în special a musculaturii ce menţine un aliniament corect), refacerea dezechilibrelor musculo-articulare de după sarcină, ameliorarea semnificativă a simptomatologiei algo-disfuncţionale cu localizare lombo-sacrată.

Masoterapia reprezintă o metodă utilă şi lipsită de nocivitate pentru tratamentul durerii lombare joase. Efectul benefic se manifestă atât prin acţiunea locală decontracturantă cât şi sedativă-relaxantă pe plan general, rezultatul fiind creşterea calităţii funcţionale în viaţa cotidiană a femeii.

Bibliografie

• Păun Radu – Tratat de medicină internă – Reumatologie, vol. II – Ed. Medicală, Bucureşti, 1999

• Sbenghe, T. – Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului – Ed.Medicală, Bucureşti, 1996

• Sbenghe, T.– Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare - Ed.Medicală, Bucureşti, 1987

• Sdic. L. – Kinetoterapia în recuperarea algiilor vertebrale şi a tulburărilor de statică vertebrală – Ed.Medicală, Bucureşti, 1982

• Daly JM. Sacroiliac subluxation: a common, treatable cause of low-back pain in pregnancy. Fam Pract. Res J 1991; 11

• McIntyre IN – Effective treatment of low-back pain in pregnancy; Austral Fam Phys Reas 1996; 25: S65-7

• Moca O. Masajul în recuperarea medicală. Ed. Treira, Oradea, 2002


83

BOALA SCHEUERMANN – O PROVOCARE PENTRU KINETOTERAPEUT

Felicia Cioara12

Carmen Avram13 Simona Bîrsan14 Ioana Mircea15

Liviu Lazar16 Scheuermann’s disease – a challenge for physical therapist

Key words: Scheuermann’s disease, physical therapy,

kyphosis Physical therapy is really important in vertebral bias

correction, beeing present in all teratment programs by itself or in association with orthopaedic or surgical treatment.

The main objective is to stop, as much as it is possible, the vertebral deformation. Early physical exercises (when lubbar spine is stil flexible) for increasing muscular strengh, kyphosis active reducing and improving posture are recomended.

Exercises must be progressively intensified and be done for a long period of time.

If the process progress and kyphosis angle exceed 40º and movment limitation became important, can be applied an orthesis that must be weared until the growth process is

12 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea 13 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea 14 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea 15 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea 16 Facultatea de Medicină şi Farmacie Oradea


84

stopped. After that this orthesis will be weared discontinuous until total deletion.

Introducere: Coloana vertebrală sau scheletul axial reprezintă

elementul anatomic, care joaca un rol deosebit de important în menţinerea verticalităţii corpului omenesc. Ea are, de asemenea, un important rol static şi dinamic, ca suport fix al segmentelor din jumătatea superioară a corpului şi ca ax mobil al trunchiului şi gâtului. Coloana dispune de un mare grad de mobilitate ce interesează articulaţiile intervertebrale, având amplitudine variabilă de la o regiune la alta, poziţiile şi mişcările ei fiind asigurate atât de musculatura proprie cât şi de cea a celorlalte segmente ale corpului. În plan antero-posterior, coloana prezintă patru curburi fiziologice (lordoza cervicală, cifoza toracală, lordoza lombară şi cifoza sacro- coccigiană). Aceste curburi au apărut ca o adaptare a omului la poziţia de ortostatism, astfel: curbura toracală o găsim la nou- născut; curbura cervicală apare în urma adaptării organismului uman la poziţia şezând, iar cea lombară apare odată cu dobândirea poziţiei ortostatice şi a deprinderii mersului. Tot acum apar şi solicitările asupra coloanei şi asupra musculaturii ce asigură menţinerea ei în poziţie fiziologică.

Descrisă de Scheuermann, în 1921, boala Scheuermann, este o afecţiune vertebrală a adolescentului, al cărei substrat anatomic este o leziune degenerativă a zonei de


85

creştere osteocartilaginoasă a platourilor corpurilor vertebrale, cu o dublă consecinţă: deformarea corpurilor vertebrale şi constituirea de hernii discale intraspon-gioase în corpul vertebrelor adiacente cu apariţia progresivă a unei cifoze. Întâlnită la 20-30% din adolescenţi, boala este mai frecventă la băieţi (raport 7/1) şi are uneori caracter familial.

Etiologia nu este bine precizată. Au fost incriminate: tulburări ale creşterii encondrale limitate la coloană şi atribuite unor factori constituţionali, o dereglare hormonală, în sensul unei întârzieri, particularităţi static-dinamice, activitate musculară deficitară etc.

Morfopatologie. Localizarea de predilecţie a bolii este la nivelul coloanei toracale superioară şi medie, cu instalarea progresivă a unei cifoze, constituind „spatele rotund". Mai rar boala interesează segmentul toracal inferior şi primele vertebre lombare, cu ştergerea lordozei lombare fiziologice şi chiar cifoză lombară (sindromul de „inversiune vertebrală").

În placa de cartilaj a platoului vertebral se formează fisuri prin care ţesutul discal, aflat sub presiune, pătrunde în corpul vertebral, producând fie hernii nucleare intraspongioase sau retromarginale anterioare, fie neregularitatea platourilor. Herniile, situate de obicei anterior, produc o tulburare de creştere care afectează partea anterioară a corpului (zona de creştere cea mai activă), rezultând în final vertebrele cuneiforme.

Pătrunderea substanţei discale prin placa de cartilaj se poate datora unei supraîncărcări excesive impuse epifizelor vertebrale ale unui adolescent, la care există condiţii ereditare şi familiale. Normal, în timpul perioadei de creştere a vertebrelor,


86

rezistenţa plăci cartilaginoase vertebrale este suficienţă pentru a face faţă forţelor exercitate asupra lor prin intermediul discurilor intervertebrale, dar, fie printr-un exces de sarcină, fie printr-un defect genetic de rezistenţă, fie prin ambele, se constituie elementele clinice şi radiologice caracteristice bolii: cifoza rotundă dureroasă, neregularitatea platourilor vertebrale, hernii intraspongioase (noduli Schmorl), subţierea discului intervertebral, aplatizarea sau deformarea cuneiformă a unor corpuri vertebrale, hernii retromarginale anterioare sau chiar detaşarea completă a epifizei de platou („epifiză liberă”)

Epifizita lombară se instalează aproape întotdeauna fără dureri, iar sechelele sunt descoperite de obicei la adult, fie în-tâmplător cu ocazia unei radiografii efectuate pentru un traumatism local, fie cu prilejul unei lombalgii de origine statică legată de „inversiunea vertebrală" (deformarea cuneiformă a unuia sau mai multor corpuri vertebrale lombare antrenează ştergerea sau convexitatea posterioară a segmentului vertebral respectiv).

Tablou clinic. - stadiul 1, apare la vârsta cuprinsă între 8 şi 10 ani; este stadiul „funcţional"', fără dureri şi limitarea mişcărilor. Se poate observa doar un spate ce-şi menţine mai greu poziţia, fapt care poate sugera o boală Scheuermann (BS) incipientă. Nu este însă obligator ca din acest stadiu să se dezvolte o veritabilă BS;

- stadiul 2, este „stadiul „florid" cuprins de obicei între 10 şi 16 ani, în care se constituie insidios o redoare localizată dorsal, dorso-lombar sau lombar şi, progresiv, toate simptomele şi semnele clinice şi radiologice ale bolii. Cifoza este parţial fixată şi adesea dureroasă cu exacerbări la oboseală, ortostatism prelungit sau căratul de greutăţi; se dezvoltă şi se poate accentua


87

până la încheierea procesului de creştere. în circa 25% din cazuri, cifoza se însoţeşte de o uşoară asimetrie scoliotică. Un număr mic de bolnavi 5-20% au dureri ce se datoresc unei insuficienţe miostatice şi probabil unei suprasolicitări ligamentare. Uneori apar, când cifoza este dorsală, hiperlordoze lombare şi cervicale cu caracter compensator şi cu dureri la palpare şi percuţia apofizelor spinoase;

- stadiul 3 este stadiul tardiv, după vârsta de 18 ani, în care cifoza este de obicei fixată şi nu mai poate fi corectată nici activ, nici pasiv şi mobilitatea segmentului respectiv al coloanei devine limitată, durerile pot lipsi, iar tulburările ce apar - se datoresc musculaturii insuficiente, unor entezopatii şi modificări degenerative ale ţesutului braditrof, în special discal. Examene paraclinice. Parametrii biochimici nu sunt modificaţi. Examenul radiologie pune în evidenţă o serie de modificări. în primul stadiu aspectul radiologie este normal. Modificările apar în stadiul „florid", ca defecte în teritoriul treimii anterioare a corpului vertebral şi în special sunt evidente aspectul cuneiform al corpului vertebrelor afectate şi cifoza localizată de obicei dorsal şi mai rar dorsolombar. În acest stadiu se poale observa şi o scolioză asociată.

În stadiul 3, se adaugă şi modificări secundare de tip degenerativ, artrozic. Tipul şi gradul de distrucţie al corpurilor vertebrale apar mai bine în radiografiile de detaliu. Herniile intraspongioase sunt înconjurate de o zonă de osteoscleroză reacţională, hernia retro-marginală fiind o varietate a acestora. Modificările radiologice nu se corelează întotdeauna cu simptomatologia clinică.


88

Evoluţia este lentă şi se termină odată cu creşterea, dar cu

preţul cirozei reziduale, complicată cu o artroză intervertebrală, adesea dureroasă şi a unei statici defectuoase.

Prognosticul este în general favorabil; criteriile care fac prognosticul mai rezervat sunt apariţia precoce a durerilor şi a semnelor de decompensare.

Tratamentul Decizia terapeutică trebuie luată în considerare de la caz la caz, în practică nu fiecare caz necesitând tratament. Acesta este indicat în următoarele situaţii; apariţia precoce a durerilor şi semnelor de decompensare şi accentuare progresivă şi importantă a cifozei.

Evoluţia progresivă a bolii poate fi într-o oarecare măsură prevenită prin suprimarea în cursul perioadei de creştere a eforturilor fizice, a purtatului de greutăţi mari, evitarea ortostatismului prelungit şi eventual purtarea unui corset.

Obiectivul principal al tratamentului este de a opri pe cât posibil deformarea. Sunt indicate precoce (când coloana este încă flexibilă), exerciţii fizice pentru tonifierea musculaturii spinale, reducerea activă a cifozei şi ameliorarea ţinutei. Exerciţiile trebuie intensificate progresiv şi efectuate timp îndelungat.


89

Dacă procesul progresează şi unghiul cifozei depăşeşte 40°, iar limitarea mişcării devine importantă, se poate recurge la o orteză, care trebuie purtată până la încetarea procesului de creştere, după care va fi folosită intermitent până la suprimarea totală. În cifozele grave, la tinerii în creştere, cu un unghi ce depăşeşte 70° în cifozele dorsale sau 40° în cele dorso-lombare, se ia în considerare tratamentul chirurgical. De obicei, indicaţia operatorie se face mai puţin în hipercifozele dorsale şi mai mult pentru cele fixate dorso-lombare.

Practicarea sportului de către bolnavi trebuie individualizată în funcţie de vârstă, stadiul şi localizarea bolii, tipul de sport. În stadiul „florid" sunt permise numai exerciţiile de gimnastică medicală, sporturile fiind contraindicate. Cei la care evoluţia bolii a luat sfârşit, trebuie să-şi dezvolte musculatura spinală, prin gimnastică medicală şi practicarea sportului (înot, ciclism cu ghidonul mai ridicat, fotbal, volei, handbal, tenis).

Programul I de exerciţii 1. Şezând pe scaun în faţa oglinzii : rotarea braţelor prin

faţă sus, înapoi jos, cu respiraţie. 2. Pe genunchi cu braţele întinse şi sprijinite pe un scaun :

presiuni pe spate, între omoplaţi, executate de specialist


90

(hipercorecţia pasivă). 3. Culcat pe spate, braţele lateral eu palmele în sus,

picioarele îndoite din genunchi: extensia spatelui cu sprijin pe cap, braţe şi şezută ; izometrie.

4. Şezând cu faţa la oglindă, palmele sprijinite înapoi pe sol: extensia spatelui cu inspiraţie amplă, revenire fără a cifoza, cu expiraţie.

5. Culcat pe spate, mâinile încleştate la ceafă, picioarele îndoite din genunchi, tălpile pe sol: specialistul apasă pe coatele pacientului, iar acesta întinde picioarele, menţinând bazinul lipit de soi, cu expiraţie, şi revenire.

6. Culcat pe spate : retroversia bazinului prin contracţia simultană a abdominalilor şi fesierilor, cu expiraţie, revenire cu inspiraţia.

7. Culcat cu faţa-n jos, pe banchetă, picioarele in afara suprafeţei de sprijin, apucat de marginile banchetei : ridicarea picioarelor sub orizontală, revenire.

8. Culcat cu faţa-n jos, capul în afara banchetei : ridicarea capului cu bărbia în piept, fără a lordoza, specialistul opune rezistenţă pe cap ; izometrie 5-10 s.

9. Pe genunchi cu şezuta pe călcâie, cu greutăţi de 1 kg în mâini : ducerea braţelor lateral, executând două arcuiri şi extensia spatelui.

10. Mers cu mingea medicinală de 1 kg pe cap, menţinută tu ajutorul unui colac de tifon sau cu braţele întinse.

11. Mers liniştitor cu mişcări de respiraţie.


91

Programul II de exerciţii (cu corset de plexidur) 1. Pe genunchi cu şezuta pe călcâie, braţele sprijinite pe un

taburet : ducerea pieptului în jos, cu arcuiri ale spatelui. 2. Culcat cu faţa-n jos, braţele îndoite la umeri cu câte o

greutate în fiecare mână : ridicarea greutăţilor de pe sol, braţele rămânând îndoite din umeri.

3. Culcat pe spate, palmele încleştate la ceafă, picioarele îndoite, tălpile pe sol: ridicarea picioarelor întinse oblic sus, fără a ridica coatele de pe sol, cu expiraţie şi revenire.

4. Şezând pe un scaun : aplecarea trunchiului înainte cu extensia spatelui şi ducerea braţelor îndoite la umăr, coatele lipite de trunchi, izometrie 5—10 s.

5. Stând cu spatele la perete, braţele lateral sprijinite de zid: apropierea omoplaţilor prin extensia dorsală, împingând cu braţele în perete.

6. Şezând pe un scaun: aplecarea trunchiului înainte, ducând braţele întinse în sus în prelungirea trunchiului, coloana în extensie, izometrie 5 – 10 s.

7. Culcat pe masă cu faţa-n jos, picioarele în afara suprafeţei de sprijin: ridicarea picioarelor până la orizontală şi menţinerea poziţiei 5 – 10 s.

8. Elemente de baschet şi volei. 9. Mers liniştitor cu respiraţie.


92

Bibliografie • Dumitru Dumitru (1981)– Ghid de reeducare

funcţională – Editura Sport-Turism, Bucureşti, , pag. 109-111,

• McKenzie L, Sillence D. (1992) - Familial Scheuermann disease: a genetic and linkage study, J. Med Genet. Jan ;29(1):41-5.

• Pana, I.,Vladareanu, M.,Roventa, N.,Mihaita, I. (1997), Radiologie - Coloana vertebrala, Editura Medicală, Bucureşti

• Păun Radu (1999) – Tratat de medicină internă – Reumatologie, vol. II, Editura Medicală, Bucureşti, , pag.1374 - 1376

• Sbenghe, T (1987) – Kinetologie profilactică, terapeutică şi de recuperare, Ed.Medicală, Bucureşti, 1996, Editura Medicală, Bucureşti,

• Sdic, L. (1982) – Kinetoterapia în recuperarea algiilor vertebrale şi a tulburărilor de statică vertebrală, Editura Medicală, Bucureşti,


93

MANAGEMENTUL INCONTINENŢEI URINARE LA FEMEI

Ciobanu Doriana17

Deac Anca18

Managemet of urinary inconinence in women

Key words: urinary incontinence, management, physical therapy, assessment This paperwork tries to bring into discussion the urinary incontinence issue. Because of its serious effects on physical, phsysiological and social life, it is necesary to establish some guidelines in the management of urinary incontinence in women. In the first part of this paterwork will be presented some theoretical aspects regarding urinary incontinence. The second part presents women’s assessment with urinary incontinence. The third part contain some aspects of the conservative treatment of urinary incontinence and also some guidelines of its training.

Incontinenţa urinară este un simptom frecvent, care afectează femeile la orice vârstă, având diferite grade de severitate şi etiologii. Fiind arareori o ameninţare pentru viaţă, incontinenţa urinară poate afecta serios bunăstarea fizică, psihologică şi socială a individului. Impactul asupra familiilor

17 asist. univ. drd., Universitatea din Oradea, FEFS, catedra de Discipline Teoretice, Medicale şi Kinetoterapie 18 asist. univ. drd., Universitatea din Oradea, FEFS, catedra de Discipline Teoretice, Medicale şi Kinetoterapie


94

femeilor cu incontinenţă urinară poate fi profund iar resursele din serviciul de sănătate implicate pot fi considerabile.

Societatea Internaţională pentru Incontinenţă (ICS) a standardizat terminologia utilizată în funcţia tractului urinar inferior: Incontinenţa urinară este definită ca acuze privind orice pierdere involuntară de urină. Poate fi consecutivă funcţiei anormale a tractului urinar inferior, sau datorită altor afecţiuni, care determină pierderi de urină în diverse situaţii.

Tipuri de incontinenţă: - incontinenţă de stress - incontinenţă de

inperiozitate - vezică hiperreactivă.

Alte tipuri de incontinenţă pot fi descrise de situaţiile care provoacă pierderile de urină, ca de exemplu: din timpul actului sexual, al râsului sau la gâdilat. Unii pacienţi spun simplu: “sunt în permanenţă ud/ udă”. Aceasta poate fi o reflecţie a severităţii condiţiei lor, deşi uneori, să fie provocată de alte patologii, precum fistula.

Un studiu privind incontinenţa urinară, realizat de către MRC Leicestershire, a descoperit că 33.6% din populaţie raportează simptome urinare semnificative dar doar 6.2% le consideră supărătoare şi doar 2.4% le consideră deopotrivă supărătoare şi care să determine disabilitate socială. 3.8% din populaţia implicată în studiu a simţit necesar să solicite ajutor de specialitate.

Unele femei un consideră incontinenţa urinară o problemă. Ele pot aştepta timp de 10 ani până să ceară ajutor. Acest lucru se datorează jenei sau faptului că ele consideră incontinenţa ca o urmare a procesului de îmbătrânire etc. Dr. Sandra Adalgiza-Alexiu recomandă folosirea unui chestionar, care va ajuta la identificarea celor 3 simptome majore ale incontinenţei urinare: polakiuria, imperiozitatea, pierderile de urină şi la stabilirea tipului de incontinenţă urinară.(1)


95

Chestionar: 1. Aveţi micţiuni frecvente, mai mult de 6 pe zi şi mai mult de 1

pe noapte? DA NU 2. Micţiunea este uneori precedată de senzaţia de nevoie urgenta

(imperiozitate)? DA NU 3. Pierdeţi urină noaptea, în poziţie culcată sau când schimbaţi

pozitia? DA NU 4. Aveţi pierderi de urină declanşate de efort (accese de tuse,

strănut, ridicarea unor greutăţi)? DA NU 5. Nevoia urgentă de a micţiona este accentuata de zgomotul

apei sau de contactul cu apa? DA NU 6. Puteţi să vă controlaţi pierderile (reuşiţi să întrerupeţi

pierderile de urină atunci când acestea apar?)? DA NU 7. Pierderea este în general: De scurtă durată, Abundentă, Puţin

abundentă DA NU

Scor: DA NU Interpretare: 7/0 - instabilitate vezicală 6/1 - instabilitate vezicală 5/2 - instabilitate vezicală 4/3 - incontinenţă mixtă 3/4 - incontinenţă mixtă 2/5 - incontinenţă mixtă 1/6 - incontinenţă de efort 0/7 - incontinenţă de efort Abordare terapeutică: Femeile care prezintă tulburări micţionale trebuie să beneficieze de un tratament adecvat. Conduita terapeutică depinde de tipul de incontinenţă diagnosticat. De asemenea, în evaluarea iniţială a femeilor cu incontinenţă urinară sau cu vezică hiperreactivă, ar trebui utilizat un jurnal al episoadelor de pierderi de urină. Acesta ar trebui completat de minim 3 ori pe zi, astfel încât să se acopere toate aspectele activităţilor uzuale, ca de exemplu activitatea la servici şi cea din timpul liber.


96

Recomandări pentru stilul de viaţă Este recomandată reducerea consumului de cofeină la persoanele care suferă de vezică hiperreactivă. Este indicată modificarea consumului redus sau crescut de lichide, în tratamentul persoanelor cu incontinenţă urinară sau vezică hiperreactivă. Dintre acestea, femeile care au indicele masei corporale mai mare de 30, sunt sfătuite să slăbească. Kinetoterapia O mare varietate de mijloace kinetoterapeutice sunt folosite în managementul incontinenţei urinare la femei.

Antrenarea musculaturii pelvine îmbunătăţeşte recrutarea

musculaturii planşeului pelviperineal pentru creşterea forţei acestora şi antrenarea abilităţii. Contracţia muşchilor pelvini determină ridicarea spre interior a acestora, ducând la creşterea presiunii la închiderea uretrei, creşterea stabilizării şi rezistenţei în timpul mişcărilor de coborâre.(2) Biofeedback-ul permite conştientizarea activităţii fiziologice a planşeului pelvin prin stimuli vizuali, tactili sau auditivi, ca de exemplu prin manometrie sau electromiografie (EMG). (3, 4) Conurile vaginale sunt obiecte în formă de conuri, cu diverse greutăţi care pot fi folosite pentru a creşte tonusul musculaturii planşeului pelvin.


97

Contracţiile pasive şi active ate musculaturii planşeului pelviperineal nu permit conurilor să alunece afară din vagin.(4) Stimularea electrică implică aplicarea stimulilor electrici cu ajutorul electrozilor vaginali, pentru stimularea musculaturii pelvine sau pentru normalizarea activităţii reflexe. (3, 5) Două recenzii consecutive, publicate în Editura Cochrane privind antrenamentul musculaturii pelvine şi folosirea conurilor vaginale, la femei cu incontinenţă urinară corespund cu datele obţinute şi în alte cercetări ştiinţifice. (6, 7) În concluzie, studiile privind intervenţia kinetică în incontinenţa urinară sunt heterogene în termenii programului de recuperare utilizat, durata acestuia. Unele dintre studii au luat în considerare mai mult de un mijloc intervenţional. Antrenamentul musculaturii planşeului pelviperineal O mare varietate de programe de antrenament al musculaturii pelviperineale sunt utilizate, variind ca durată, număr şi tip de contracţii şi număr de repetări. Majoritatea studiilor susţin idea antrenamentului zilnic. Detalii privind programele folosite sunt prezentate în cele ce urmează. Antrenamentul musculaturii planşeului pelviperineal versus absenţa tratamentului Şase dintre studii compară antrenamentul musculaturii planşeului pelviperineal cu lipsa tratamentului, având în studiu 422 de femei (221 având tratament personalizat). Patru dintre studii implică femei cu incontinenţă urinară (9 – 12) şi un studio include femei cu incontinenţă de stress sau inconrinenţă mixtă (8,9%) (13). Celelalte studii include femei cu incontinenţă uri nară de stress, mixtă sau imperioasă (16%), la cele cu IU aplicându-se antrenamentul al vezicii iar la cele cu IU mixtă, antrenamentul vezicii plus antrenamentul musculaturii pelviperineale (14,15) În cinci dintre studii, femeile sunt sfătuite să execute zilnic antrenamentul musculaturii pelviperineale. Numărul contracţiilor variază. (10)


98

Tratamentul conservativ Cel mai mic număr de contracţii a fost de 8 – 12 contracţii, de 3 ori pe zi (plus ă şedinţă de antrenament pe săptămână) şi cel mai mare număr de repetări a fost 20 de contracţii de 4 ori pe zi, crescând până la 200 pe zi. (9,11,13,14) Abilitatea femeii ce a-şi contracta musculatura planşeului pelviperineal a fost evaluată prin palpare vaginală în cinci dintre studii (9–12,14,15), unul dintre acestea excluzând femeile incapabile să realizeze aceste contracţii (10) Durata tratamentului a fost de 3 luni în majoritatea studiilor, cu toate că aceasta a variat de la o săptămână la 6 luni. Majoritatea studiilor au semnalat modificări ale episoadelor de pierderi de urină la sfârşitul tratamentului, lucru ce demonstrează îmbunătăţiri semnificative în cazul femeilor care au urmat antrenamentul musculaturii planşeului pelviperineal, faţă de cele care nu au urmat nici un fel de tratament (în cazul celor 5 studii care au recomandat antrenamentul zilnic. Recomandări privind kinetoterapia în incontinenţa urinară 1. În cazul femeilor care suferă de incontinenţă de stress sau mixtă, este indicată aplicarea unui program supravegheat de antrenament al musculaturii pelviperineale, pe o perioadă de cel puţin 3 luni. 2. Programul de antrenament trebuie să conţină cel puţin 8 contracţii executate de 3 ori pe zi. 3. Dacă programul de antrenament al musculaturii pelviperineale este benefic, se va menţine un program de exerciţii. 4. Perineometria sau electromiografia musculaturii pelviperineale nu trebuie să facă parte din rutina antrenamentului acestea.


99

5. Stimularea electrică nu trebuie folosită frecvent în tratamentul femeilor cu vezică hiperreactivă. 6. Stimularea electrică nu trebuie folosită frecvent în combinare cu antrenamentul musculaturii pelviperineale. 7. Stimularea electrică şi/ sau biofidback-ul trebuiesc luate în considerare în cazul femeilor care nu reuşesc să realizeze contracţie activă a muşchilor planşeului pelviperineal, cu scopul de a oferi o motivaţie puternică şi aderenţă la terapie. D (GPP) Electrical stimulation and/or biofeedback should be considered in women who 8. Antrenamentul vezicii trebuie să dureze minimum 6 săptămâni în cazul femeilor cu incontinenţă mixtă sau imperioasă. 9. În cazul femeilor cu incontinenţă urinară şi care au şi o deficienţă cognitivă, este recomandată respectarea unui program strict şi prompt de golire a vezicii, ca strategie pentru a reduce frecvenţa episoadelor de pierdere a urinei. Bibliografie: 1. Sandra Adalgiza-Alexiu - Algoritm-Chestionar pentru evaluarea incontinentei urinare (Driptest), Revista Medic.ro., nr. 32 2. Bo K. (2004) - Pelvic floor muscle training is effective in treatment of female stress urinary incontinence, but how does it work?. International Urogynecology Journal;15(2):76–84. 3. Abrams P, Cardozo L, Fall M, et al. (2003) - The standardisation of terminology in lower urinary tract function: report from the standardization sub-committee of the International Continence Society. Urology; 61(1):37–49. 4. Thakar R and Stanton S. (2000) - Regular review: management of urinary incontinence in women. British Medical Journal;321(7272):1326–31.


100

5. Berghmans LC, Hendriks HJ, Bo K, et al. (1998) - Conservative treatment of stress urinary incontinence in women: a systematic review of randomized clinical trials. British Journal of Urology;82(2):181–91. 6. Hay-Smith EJC and Dumoulin C. (2006) - Pelvic floor muscle training versus no treatment, or inactive control treatments, for urinary incontinence in women. (Cochrane Review). In: Cochrane Database of Systematic Reviews, Issue 1,. Oxford: Update Software. 7. Herbison P, Dean N. (2000) - Weighted vaginal cones for urinary incontinence. Cochrane Database of Systematic Reviews, Issue 2. Art. No.: CD002114. DOI: 10.1002/14651858.CD002114 Obstetrics and Gynaecology 1996;103(2):162–7. 8. Herbison P, Plevnik S, Mantle J. (2002) - Weighted vaginal cones for urinary incontinence. (Cochrane Review). In: Cochrane Database of Systematic Reviews, Issue, Oxford: Update Software. 9. Bo K, Talseth T, Holme I. (1999) - Single blind, randomised controlled trial of pelvic floor exercises, electrical stimulation, vaginal cones, and no treatment in management of genuine stress incontinence in women. British Medical Journal; 318(7182):487–93. 10. Miller JM, Ashton-Miller JA, DeLancey JO. (1998) - A pelvic muscle precontraction can reduce cough-related urine loss in selected women with mild SUI. Journal of the American Geriatrics Society;46(7):870–4. 11. Henalla SM, Hutchins CJ, Robinson P, et al. (1989) - Non-operative methods in the treatment of female genuine stress incontinence of urine. Journal of Obstetrics and Gynaecology;9(3):222–5. 12. Ghoniem GM, Van Leeuwen JS, Elser DM, et al. (2005) - A randomized controlled trial of duloxetine alone, pelvic floor muscle training alone, combined treatment and


101

no active treatment in women with stress urinary incontinence. Journal of Urology;173(5): 1647–53. 13. Burns PA, Pranikoff K, Nochajski TH, et al. (1993) - A comparison of effectiveness of biofeedback and pelvic muscle exercise treatment of stress incontinence in older community-dwelling women. Journal of Gerontology;48(4):M167–M174. 14 Lagro-Janssen AL, Debruyne FM, Smits AJ, et al. (1992) - The effects of treatment of urinary incontinence in general practice. Family Practice;9(3):284–9. 15 Lagro-Janssen TL, Debruyne FM, Smits AJ, et al. (1991) - Controlled trial of pelvic floor exercises in the treatment of urinary stress incontinence in general practice. British Journal of General Practice;41(352):445–9.


102

DISTONIA

Doriana Ciobanu19 Isabel Pereira20 Joana Martins21

Dystonies

Key words: dystonies, types of dystonies, treatment Conform Dicţionarului Medical (2003) distonia musculară reprezintă o tulburare a mişcări, a tonusului muscular sau un dezechilibru neurovegetativ (cu predominanţa sistemului simpatic sau parasimpatic) Sunt mai multe tipuri de distonii, clasificate în funcţie de aria care afectează corpul şi de etiologie. Distonia este asociată disfuncţiei ganglionilor bazali aparţinând sistemului extrapiramidal şi cunoscuta şi sub denumirea de sindrom kiperkinetic.

« Few people know the dystonia syndrome,

which causes involuntary contractions of the muscles »

Roberto de Oliveira

Introduction As part of the discipline Special Techniques of

Manouvering the Sick Person, was proposed to carry out a work program included in the above discipline. Our theme is called dystonia, a once knowing that the disturbances engines is

19 asist. univ. drd., Universitatea din Oradea, FEFS, Catedra de Discipline Teoretice, Medicale şi Kinetoterapie 20 student, 21 student,


103

increasingly essential in days like these. With this work we intend to deepen knowledge about the dystonia.

Definition and general aspects According to Chaná and Canales (2003), dystonia is

defined as a prolonged contraction of agonist and antagonist muscles that may cause twisting, involuntary movements, and / or abnormal posture. More generally, dystonia can be defined as "the term used to describe a group of diseases characterized by involuntary muscle spasms that produce abnormal movements and postures.

The term dystonia was first used in 1911, by Oppenheim, when describing a disease started in childhood characterized by tonic spasms, which called for "muscular deformans dystonia." Today, the term has been used both to appoint the kind of abnormal movement, as the syndrome in which abnormal movements predominate, as Aguiar and Ferraz (2000). "The dystonia represent a group of diseases with great clinical and genetic variability" (Aguiar and Ferraz, 2000). According to the Protocol and Clinical Therapeutic Guidelines (2002) might affect: • A small part of the body such as eyes, neck or hand → focal dystonia; • Two adjacent parts, such as the neck and an arm → segmental dystonia; • An entire side of the body → hemidystonia; • Whole body → generalized dystonia; • non-contiguous segments bodily affecting two or more parts of the body not connected, not continuous, such as eyes, neck and right leg, for example → multifocal dystonia. According Aguiar and Ozelius, 2002, cit. by Dias et al (2007) the dystonia can also be classified according to age of onset and etiology. If installed before the 25 years of age, dystonia is


104

considered an early onset of dystonia, and after the 25 years is called late-onset.

As Aguiar and Ozelius, 2002; Albanese et al., 2006; Jankovic, 2006 cit. by Dias et al (2007), the etiological point of view, the dystonia can be classified as: primary, dystonia-plus, heredodegenerative and secondary. The primary dystonia refers to syndromes in which dystonia is the main clinical manifestation and in which secondary causes were carefully excluded. The dystonia-plus clinical understands where other significant neurological symptoms, especially other involuntary movements such as myoclonus and parkinsonism, are associated with dystonia. The dystonia Heredodegenerative includes hereditary diseases that can present as dystonia, as Wilson's disease, the neuroacanthocytosis and mitochondrial diseases.

The secondary dystonia is related to several factors including traumas of the central or peripheral nervous system, the use of neuroleptics and encephalitis.

It is a neurological disease more common than other well-known, and its incidence, according to the Protocol and Clinical Therapeutic Guidelines (2002) estimated at 3.4 per 100,000 habitants for generalized dystonia and 29.5 per 100,000 for the focus. Since the dystonia are not correctly diagnosed by far, their true incidence and prevalence is much higher than the figures presented.

According to Lees (1985), these disorders stem from a dysfunction of a part of the brain known as nodes of the base. In some situations, when the basal ganglia no longer work correctly so, some muscles contract so excessive and unintended, producing movements dystonia.

Treatment of dystonias ideal would be one that could eliminate their cause, according to the Protocol and Clinical Therapeutic Guidelines (2002). Since the cause is not always discovered, tries to find ways to reduce the intensity of symptoms. According to the aforementioned document, the


105

treatment of dystonia might be the pharmacological level, with botulinum toxin or surgery.

Types of dystonies We adapted some terms to refer to focal dystonia. For

example, cramps the Registrar to the arm dystonia, spasmodic torticollis for cervical dystonia and spasmodic dysphonia for dystonia of the larynx.

Dystonies craniofacial and hemifacial spasm According to Carvalho et al (2003), they are a group of

diseases characterized by involuntary movements of the face, tongue, palate, pharynx, vocal cords and neck. Examples of dystonia: the essential blepharospasm, Meige's syndrome or idiopathic orofacial dystonia, the symptoms of dystonia or Brueghel Oromandibular and hemifacial spasm.

These diseases are associated with "involuntary contraction of muscles innervated by the facial nerve." (Lucci. 2002)

Essential blepharospasm According Lucci (2002), essential blepharospasm or benign essential blepharospasm (BEB) is a facial dystonia characterized by spontaneous contraction, bilateral, involuntary muscles of the eyelid (orbicularis muscle and the corrugator of the eyebrow).

The etiology is uncertain but there is evidence that there is an increase of excitatory discharge from the ganglia of the base. The beginning of the BEB is insidious, with increasing frequency of blinking, and the patient believed to be an eye irritation triggered by light or decrease in the tear film. They can spend years since the onset of symptoms until it is done the correct diagnosis. Some patients may also make involuntary contractions of other muscle groups, such as orofacial idiopathic dystonia or dystonia Oromandibular. It is a progressive disease that is gradually evolving into spasms lasting and more intense, resulting in periods of functional blindness. The progression of


106

the disease is variable and in the early stages can be no periods of remission and exacerbation. With the progress of the disease, the individual becomes away from social interaction. The light, the "stress", the fatigue, the act of driving, reading, watching television and all activities involving a particular effort visual can trigger or worsen the symptoms of the BBB. The rest may improve the symptoms and during sleep or with general anesthesia, the spasms disappeared. With the development of secondary disease might arise due to constant contraction of muscles against the opening eyelid, such as apraxia of eyelid opening (not paralytic motor abnormality characterized by difficulty in initiating the opening of the eyelids) and Blepharoptosis (term used to describe a condition characterized by abnormally low positioning of upper eyelid).

Hemifacial Spasm “Before the eighteenth century, using the term tic for all

abnormal movements. For pain, called the tic painful." (Borges and Ferraz 2001).

According to Ehni and Woltman (1945) cit. by Borges and Ferraz (2005) in 1988, Gowers made the first description of hemifacial spasm and separated the tick of spasm. According to Machado et al (2002), hemifacial spasm is a disorder characterized by the movement's focal involuntary contractions, intermittent muscles innervated by the facial nerve. In most cases, will begin gradually in the orbicularis muscle of the eye, followed by involvement of the lower face. In most cases, begins in adulthood and, occasionally, there is a history of Bell's palsy or traumatic injury of nerve VII. The etiology is more likely to vascular compression of the facial nerve. According to Borges and Ferraz (2001) the spasms usually start in the orbicular muscle of the eye and then spread to the muscles of the face and the orbicularis muscle of the lips. In most cases it is unilateral and usually synchronous contractions, but cases of bilateral involvement (and here it is already bilateral hemifacial


107

spasm) are occasionally found with contractions and asynchronous. The hemifacial spasm is spontaneous, but can be triggered or aggravated by voluntary contractions of the face, stress, fatigue and anxiety. The movements, in general, persist during sleep. Other cranial nerves, such as sound, can also be involved. In such cases are observed abnormalities in the acoustic reflex of the middle ear and decreased hearing on the same side of the spasm. Brain tumors can also be associated with hemifacial spasm. The hemifacial spasm is due to a synchronous discharge of motoneurons of the core of the facial nerve.

The nerve damage causes loss of synapses in the sum of the cell and the dendritic and is associated with changes in excitability of neuron. The hemifacial spasm should be differentiated from some entities that cause involuntary facial movements. The spasms after facial paralysis are fixed contractions of facial muscles, due to an aberrant nerve after the seventh nerve palsy. The miocimia face is characterized by undulating movement of facial muscles. The contraction face, thin and spastic paresis is characterized by continuous and contraction involved in the side which differs from the hemifacial spasm, as the muscles relax between contractions, and typically is linked to diseases of the brain stem. The blepharospasm is a form of focal dystonia and is characterized by muscle contractions kept the orbicularis eye, which improves during sleep.

Oromandibular Dystonia or Brueghel Syndrome According to Carvalho et al (2003), the syndrome of

Brueghel or Oromandibular dystonia, is characterized by facial and neck movements distónicos with the predominance of mandibular movements, namely, that dystonia is characterized by spasmodic contractions of the muscles that enable mastication. The spasms make it difficult to open and close the


108

mouth, the chewing, the swallowing, the articulation of words for many individuals and causes social embarrassment.

Laryngeal dystonies Lebl et al (2003) indicate that the laryngeal dystonia are

classified into two types, both characterized by changes in vocal quality: the dystonia adductors, also known as abductor spasmodic dysphonia and dystonia. Both are due to their muscles spasms of the larynx during speech, and the voice considerably less compromised in laughter in the corner, the cough, in the whisper and without compromising the respiratory function of the larynx. In dysphonia adutora voice is strained, strangled with breaks fonadoras frequent and vocal effort. As there are sound dysphonic abducting vocal intermittent, extension of consonants and deaf voice breaks of voice loss.

Brin and Blitzer (1991) cit. by Lebl et al (2003) identified a third type of laryngeal dystonia, called respiratory laryngeal dystonia (RLD), in which the abnormality had been in respiratory function of the larynx. This dystonia is a rare disorder in which patients have persistent inspiratory stridor, respiratory pauses and inappropriate lack of dysphonia. The respiratory laryngeal dystonia (RLD) is a rare disorder characterized by muscle spasms of the vocal folds adutora during the inhalation phase of breathing, with clinical manifestation of dyspnea and stridor. The diagnosis of laryngeal stridor is not always easy to implement, especially in emergency situations, so that the RLD can not be diagnosed, leading to suggest that more often than is usually described.

Cervical dystonia According to Amaral et al (2002) cervical dystonia is the

most common cause of focal dystonia and is characterized by spasms of muscles of the neck. Thus, the head and neck may make several changes in attitude (rotation, lateral shift, forward, backward or a combination of these movements). Moreover, it is the common occurrence of variations in the intensity of


109

symptoms that usually worsen during periods of stress and fatigue and improve with rest or when in decubitus. Pain is a common manifestation of cervical dystonia. The cervical dystonia classified into: • Type I: head turns to the side and elevation of the shoulder is present; • Type II: head wheel to one side; • Type III: head is tilted to one side to lift the shoulder ipsilateral; • Type IV: muscle spasm of the neck with subsequent lifting of the face.

Dystonia of the Member: Cramp of Notary According to Pereira and Waissman (2006) the

Registrar's cramp is a form of focal dystonia that compromises the quality of life of individuals being active in professional impacting mental disorders and socio-economic due to restrictions for carrying out activities of daily living. According to Tsui et al (1993) cit. Pereira, and by Waissman (2006), the Registrar's cramp is characterized by involuntary muscle contractions in the upper limb to write. These contractions may be painful, with loss of control of the pen. Sometimes joins in the twitch of the wrist or the elbow and occasionally the shoulderIt is observed that the hand takes a half-bending of fingers with a possible extension of the fingers and hyper hiperflexão or extension of the wrist or pronation and supination of the forearm. When continued efforts are made to write, the hand can compress and destroy the sheet of paper. Tremor may occur.

The occupational cramps hands, such as focal dystonia of the hand, involve loss of inhibition between agonist and antagonist muscle control by changing the engine in a given specific task. The artists, athletes, businessmen and people working under strong demand for attention and make repetitive movements are most vulnerable to this type of dystonia. "As a


110

focal dystonia where it is changed the program specific engine, you must be attentive to the evolving profile: the Occupational focal dystonia may jeopardize the opposite upper limb, turning into the emerging multifocal and then the spasms, occurs impairment of the muscles of the entire upper end and neck, causing the so-called segmental dystonia.

In the focal hand dystonia occurs co-contraction of antagonistic muscles and movements of individual fingers are imprecise and difficult. "(Pereira and Waissman, 2006). According to Rosenkranz et al (2005), the focal dystonia of the hand suggests be a bad adaptive response of the brain and the repetitive movements that require high level of attention. Marsden and Sheehy (1990) cit. Pereira, and by Waissman (2006) described three types cramp arising from the Notary: 1) Cramp of the Notary is simply that the condition in which patients have the ability to write compromised, but are still able to perform other manual motor tasks without difficulty. In some patients these disorders can progress and develop the progressive category. 2) Cramp of the Notaryin which the progressive difficulty in writing is accompanied by other problems with simple tasks such as combing the hair, eat with some utensils or raise a glass or dish. 3) Cramp of the Notary dystonic, in which patients have difficulties both in writing and other simple tasks described showing characteristic involuntary muscle spasms that involve many activities handbooks. According Hallet (2005) cit. Pereira, and by Waissman (2006), to cramp the Notary is developing in people genetically predisposed. For many neurologists to cramp the Notary may be a clue to the expression of any neurological disease more expressive. "In 1988, Marsden et al found 91 cases of cramp of the Notary, of which five have developed other neurological


111

diseases, among them Parkinson's disease, multiple sclerosis, spinocerebellar degeneration and spinal muscular atrophy (Pereira and Waissman, 2006). According to these authors, patients with dystonia developed early onset of muscle spasms in the entire upper limb (focal dystonia), in the neck with spasmodic torticollis (segmental dystonia) or limb (generalized dystonia). "The sensory impairment of learning Motor-in focal dystonia, for stimuli fast, repetitive and coming into adjacent fingers can degrade the somatosensory cortical representation of the hand. If this degradation is enough to change the stimulus sensory-motor, motor control will be undermined, which can be a cause of focal dystonia in individuals who perform repetitive tasks "(McKenzie et al 2003 cit. Waissman and by Pereira, 2006) . According to Rosenkranz et al (2005), examining patterns of organization in sensory-motor cortex in patients with brain cramp of the Notary, is lack of sensory modulation of motor excitability suggesting that the sensory stimulation of the hand plays different roles. Comparing the activity of the primary motor cortex by tactile stimulation of both the indicator and middle fingers to answer the stimulation of each finger through functional magnetic resonance imaging, with the aim of studying abnormal processing of sensory stimuli simultaneously in adults with cramp of the Notary, it was not proportional if interaction between the response and sensory cortex stimulation of individual fingers, which may contribute to the motor abnormalities. Frassoni et al (2001) cit. Pereira, and by Waissman (2006), suggest that there is a preferential involvement in stimulating the muscle spindles and lower activity of cutaneous stimuli, namely the abnormal inhibition in individuals of dystonia is not only restricted to the cerebral cortex, but is also related with the spinal cord. Cramp in the Notary imbalance occurs in the regulation of


112

temporal sequence of stages of the movement need to claw hands, caused by the reduction in the entry of sensory signals that change the modulation of the strength of grip, causing an exaggerated movement. This may explain the deficits in kinesthetic, in graphestesy and estereognosy. Curr et al (2004) cit. Pereira, and by Waissman (2005) did a comparative study between the kinematics of individual repetitive movements of opposition and not individual fingers. During the tasks, normal subjects and patients with focal dystonia, hand inflections succeeded fingers faster than extensions, however, the carriers of focal dystonia of the hand were slower and took longer than the group of normal individuals. During the isolated specific movements, the carriers of dystonia were slower during the extension, stopping before completing it. These data indicate that more dystonia affect the movements of individual fingers that no individual, suggesting an abnormal level of activation in the cortical dystonia, but need a high level of cortical activity to drive these movements individually. It was noted here that the abnormal kinematics was more significant movement during the long, showing that the activation of the extensor muscles requires more brain activity than the flexor muscles. It is therefore concluded that the mechanism of co-contraction should affect more than the extension due to bending hipofuncionamento the primary motor cortex during the movement in dystonia. The muscle spasm comes immediately after the start of writing or a few moments after writing a few words.

The pen is trapped and begins to slide by the thumb and index finger. Some individuals may have other defects in motor control and sudden stress of the hand and arm causing blows not by design. The tremor is very common, so that the writing is not only poorly conceived and too narrow to trémula. Complained of fatigue while trying to write is common, and the intensity of muscle spasms increases as the individual tries to continue its


113

business. After a few letters or words, stop writing to rest before restarting. Many individuals develop compensation in an attempt to resolve these issues as change the way you hold the pen, sometimes vertically between the index finger, third and fourth fingers or even with your hand closed. The opposite hand can be used to fix the member in action. Individuals also have pens of different sizes and some think the most coarse promote greater stability and security. Some are unable to write with pen and paper, but are capable of chalk on the blackboard. Others rely on written with the non-dominant member. These individuals constitute a third of the total and takes about six months to write legibly and buy a reasonably fast. Of these, 5% have involuntary movements in the member originally affected even when not writing with the dominant member.

Conclusion: When finished this work, it was possible to conclude that the dystonia are part of a variety of disorders engines. Despite the author being consulted agree that the origin of dystonia be related to a dysfunction of the basal ganglia, the truth is that they add, then, that the cause of most of these disorders is not fully discovered. Notice the lack of a cure, with muscle relaxants and drugs that can alleviate the dystonia.


114

References

Scientific articles: Chaná P. e Canales G. (2003). Distonías ocupacionales.

Revista Chilena Neuro-Psiquiatri. Vol. 41(1): 19-24 AÑO 57, VOL 41, No 1, ENERO-MARZO 2003 withdrawn November 2008 http://www.sonepsyn.cl/pdf/1-2003.pdf

Lucci L. (2002). Blefaroespasmo essencial benigno. Arquivo Brasileiro de Oftamologia Vol.65. nº5. withdrawn November 2008

http://www.scielo.br/pdf/abo/v65n5/a17v65n5.pdf Dias F.M.V., Hounie Ana G., Corrêa H., Teixeira A.L.

(2007) - Distonia primária e transtorno obsessivo-compulsivo, Withdrawn November 2008

http://www.scielo.br/pdf/jbpsiq/v56n1/a13v56n1.pdf Carvalho R.M.L.S., Gomi Cíntia F., Carvalho A.L.S.,

Matayoshi Suzana, Moura Eurípedes M. (2003) - Tratamento do blefaroespasmo e distonias faciais correlatas com toxina botulínica - estudo de 16 casos, Withdrawn November 2008

http://www.scielo.br/pdf/abo/v66n1/a03v66n1.pdf Machado Flávia C.N., Fregni F., Campos Cynthia R.,

Limongi J.C.P. (2002) - Espasmo hemifacial bilateral. Arquivo de Neuropsiquiatria, 2003;61 (1):115-118. Withdrawn November 2008 http://www.scielo.br/pdf/anp/v61n1/15029.pdf

Borges V., Ferraz H.B.(2001) - Espasmo hemifacial. Revista Neurociências 9(1):5-8. Volume 9 nº1. Withdrawn November 2008 http://tuiuiu.epm.br/dneuro/neurociencias/Neurociencias%2009-1.pdf#page=5

Lebl Mariana D.A., Biase Noemi G., Silveira Paula A.L., Pontes P.A.L. (2003) - Disfonia laríngea


115

respiratória. Revista brasileira de Otorrinolaringologia. Setembro/Outubro 2003. Volume 69, nº5. p.721-726 withdrawn November 2008

http://www.scielo.br/pdf/rboto/v69n5/a19v69n5.pdf Pereira J.S., Waissman Flávia Q.B.(2005) - Câimbra do

Escrivão: Abordagem Clínica, NEUROBIOLOGIA 69(1-4): jan./dez.; 2006. Withdrawn November 2008 http://neurobiologia.org/ex_2006/artigo%2008.pdf

Rosenkranz K, Williamon A, Butler K, Cordivari C., Lees A.J., Rothwell J.C. (2005) - Pathophysiological differences between musician’s dystonia and writer’s cramp Brain , 128, 918–931. withdrawn November 2008

http://brain.oxfordjournals.org/cgi/reprint/128/4/918 Liriano Raquel Y.G.; Magalhães Sandra L.B; Barros

Flávia.; Testa J.R.G.; Fukuda Yotaka. (2004) - Relação da presença de hiperacusia em pacientes com paralisia facial periférica de Bell. Rev Bras Otorrinolaringol. V.70, n.6, 776-9, nov./dez.. withdrawn November 2008 http://www.scielo.br/pdf/rboto/v70n6/a12v70n6.pdf

Aguiar P.M.C, Ferraz H.B., (2008) - Genética das distonias, Rev. Neurociências, vol.8 (2): 66-69, 2000. withdrawn November www.unifesp.br/dneuro/

Corrêa B.B., Bugalho P., Guimarães J., Xavier M., (2008) - Da perturbação obsessivo-compulsiva às distonias primárias: Mecanismos neurobiológicos comuns?, Revista Portuguesa de Psicossomática, Julho/Dezembro vol. 5 (002), Porto-Portugal, pp. 37-48, 2003. withdrawn November

http://redalyc.uaemex.mx/redalyc/pdf/287/28750204.pdf.

Books: Lees, A.J. (Churchill Livingstone). (1985) - Clinical

Neurology and Neurosurgery Monographs: Tics and Related Disorders


116

Manuila L., Manuila A., Lewalle P., Nicoulin M. (Climepsi Editores). (April 2003) - Dicionário Médico, 3ª edição, Lisboa.

Internet Documents: Protocolo Clínico e Directrizes Terapêuticas. Distonias.

Toxina tipo A de Clostridium Botulinum. Consulta Pública SAS/MS nº 11, de 05 de Novembro de 2002. withdrawn November 2008 http://portal.saude.gov.br/portal/arquivos/pdf/distonia_pcdt.pdf

Date post:	06-Sep-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	9 times
Download:	0 times