Prelegerea 1_15.10.2007

Capitolul I.

Introducere în studiul Istoriografiei

1. Ce este istoria? Obiectul istoriografiei

1.1. Ce este istoria?

Nicolaie Iorga, la lecţia de deschidere a cursului de Istorie Universală de la Universitatea din Bucureşti, la 1 noiembrie 1894 propunea următoarea definiţie pentru istorie: istoria este expunerea sistematică fără scopuri străine de dânsa a faptelor de orice natură dobândite metodic prin care s-a manifestat activitatea omenirii, indiferent de loc şi timp. Tot în opinia lui Nicolaie Iorga obiectivul istoricului era compus din trei componente1:

- adevărul înainte de toate;- onestitatea ştiinţifică;- iubirea preciziei.Elementele fundamentale ale unei opere istorice2 erau următoarele: materialul3,

critica4, organizarea5 şi stiul. Primele două elemente impuneau lucrării adevăr şi soliditate, celelalte două determinau organizarea şi stilul, frumuseţea operei. În final, concluziona Iorga, idealul istoricului este redarea trecutului aşa cum a fost. Pentru istoricul Galbraith 6 de la Cambridge, istoria era trecutul atâta cât poate fi el cunoscut; Henri Irenee Marrou : istoria este cunoaşterea trcutului uman. Henri Irenee Marrou sublinia că preferă termenul de cunoaştere şi nu cel de naraţiune, studiu sau cercetare, deoarece s-ar confunda finalitatea cu mijloacele, iar istoria se defineşte tocmai prin adevărul pe cere-l elaborează. Întrucât cunoaşterea este înţeleasă în sensul de cunoaştere validă/adevărată, istoria se opune astfel reprezentării false sau falsificate a trecutului, astfel ea se opune romanului istoric, mitului, tradiţiei populare şi diverselor

1 Tinde către ideal.2 Tot în viziunea lui Nicolaie Iorga.3 Baza documentară.4 Surselor.5 Expunerea coerentă.

6 John Kenneth Galbraith, OC (October 15, 1908–April 29, 2006) was an influential Canadian-American economist. He was a

Keynesian and an institutionalist, a leading proponent of 20th-century American liberalism and progressivism. His books on economic topics were bestsellers in the 1950s and the 1960s. Galbraith was a prolific author who produced four dozen books and over a thousand articles on various subjects. Among his most famous works was a popular trilogy on economics, American Capitalism (1952), The Affluent Society (1958), and The New Industrial State (1967). He taught at Harvard University for many years. Galbraith was active in politics, serving in the administrations of Franklin D. Roosevelt, Harry S. Truman, John F. Kennedy and Lyndon B. Johnson; and among other roles served as United States Ambassador to India under Kennedy. He was one of a few two-time recipients of the Presidential Medal of Freedom. He received one from President Truman in 1946 and another from President Bill Clinton in 2000.[1] He was also awarded the Order of Canada in 1997[2] and, in 2001, the Padma Vibhushan, India's second highest civilian award, for his contributions to strengthening ties between India and the United States. [3]

Life Galbraith was born to Canadians of Scottish descent, William Archibald Galbraith and Sarah Catherine Kendall, in Iona Station, Ontario, Canada, and was raised in Dunwich Township, Ontario. His father was a farmer and school teacher and mother a political activist. He was sent to boarding school Appleby College of nearby Oakville, Ontario for the final two years of high school. Both his parents were supporters of the United Farmers of Ontario in the 1920s. After initially studying agriculture, Galbraith graduated from the Ontario Agricultural College (then affiliated with the University of Toronto, and now the University of Guelph) with a B.Sc degree in 1931, and then received an M.Sc (1933) and Ph.D in Agricultural Economics (1934) from the University of California, Berkeley. In 1934, he also became a tutor at Harvard University. In 1937, he became a United States citizen. In the same year, he took a year-long fellowship at Cambridge University, England, where he became influenced by John Maynard Keynes, then lived in Berlin for several months in 1938, attending an international economic conference and developing his ideas. Galbraith was a very tall man, growing to a reported height of 6'9" [206 cm].

1

legende pe care viitori cetăţeni le învaţă în şcoală. Aşadar, Henri Irenee Marrou când spune cunoaştere vorbeşte despre cunoaşterea ştiinţific elaborată a trecutului. Această definiţie a istoriei ca efort de cunoaştere a trecutului uman, pune în lumină realităţile istoriei în raport cu efortul de gândire al istoricului. Hegal în acest sens vorbeşte despre o disjuncţie între faptele obiective şi descrierea acestor fapte. Mulţi istorici cunoscuţi s-au străduit să exprime în formule diverse obiectivului istoricului de a se apropia cât mai mult de cunoaşterea exactă a faptelor. Leopold Fouranke, istoric german din veacul al XVIII –lea, spune că istoria este chemată să judece faptele bune şi cele rele, dar tot el recunoştea că un asemenea obiectiv nu este, totuşi, cel mai potrivit. Joules Michelle: istoricul trebuie să tindă spre o reînviere integrală a trecutului. Potrivit lui Richard Colimburd istoria trebuie înţeleasă ca o reactualizare a experienţei trecutului. De fapt, toate aceste formule sunt metafore ale istoriei pentru că un fragment de trecut devenit cunoscut nu poate fi reprodus, întocmai, cum era atunci când era prezent. Întorcându-ne, Henri Irenee Marrou trebuie spus că el pune în lumină câteva elemente privind contractul dintre istoric şi trecutul pe care îl abordează/îl studiază; 1. Istoricul sesizează7

obiectiv trecutul şi îl situează în perspectiva istorică generală a distanţei care îl separă de obiectul investigaţiei sale. Această capacitate de a sesiza realitatea şi îndepărtarea trecutului reprezintă simţul istoricului. 2. Distanţa care îl separă pe istoric de obiectivul intresului său, nu este un spaţiu gol, întrucât evenimentele cercetate au generat consecinţe care înseamnă, în mod evident, alte evenimente. Aceste evenimente rezultate nu pot fi ignorate, de aceea Henri Irenee Marrou, propunând regula epilogului8; 3. Trecutul în cauză, când era şi el prezent, era confuz şi multiform. Era, spune Henri Irenee Marrou, la vremea respectivă un câmp de forţe, cauze şi efecte care depăşea puterea de înţelegere a contemporanului. Istoricul Henri Irenee Marrou îşi propune tocmai să înţeleagă trecutul, adică să depăşească masa de fapte nesemnificative. Pentru aceasta istoricul are nevoie se mari eforturi meditative asupra obiectului său în tendinţa de al înţelege.

2. Obiectul Istoriografiei

În general se poate afirma că obiectul istoriografiei îl reprezintă cercetarea întregii producţii istoriografice de la începuturi şi până în zilele noastre.

Etimologia cuvântului istoriografie înseamnă scrierea istoriei9. Istoriografia poate presupune mai multe accepţiuni: se poate vorbi de o istoriografie naţională care include, evident, toate scrierile istorice dintr-o anumită ţară; există apoi periodozări ale istoriografiei care determină apariţia unor termeni, cum ar fi: istoriografie medievală, istoriografie modernă, istoriografie contemporană. De asemenea poate exista şi o istoriografie strict legată de un eveniment sau fenomen. Ar fi o graşeală să reducem istoriografia doar la expunerea evoluţiei ştiinţei istorice, deoarece un asemenea procedeu ar limita nejustificat câmpul de investigaţie. Privind din această latură, obiectivul istoriografiei îl constituie toate preocupările efectuate de-a lungul timpului pentru a cunoaşte trecutul uman. De asemenea istoriografia trebuie să cerceteze evoluţia metodelor de investigaţie şi raporturile dintre principiile metodologice şi aplicarea lor în scrisul istoric.

Tot în atenţia istoriografiei se află şi dezbaterea curentelor apărute de-a lungul timpului, de redare cât mai exactă a trecutului; sintetizând, problematica istoriografiei constă în următoarele aspecte:

2.1. probleme metodologice10;

7 Henri Irenee Marrou.8 La încheierea cercetării trebuia să existe un epilog care să răspundă la întrebarea ce se întâmplă apoi.9 De la gr. historia = istorie; gr. grafia = scriere.10 În fiecare etapă istorică se urmăreşte nivelul atins, volumul informaţional, prelucrarea acestuia, sistematizarea şi expunerea lor.

2

2.2. posibilităţile istoriei de a-şi afirma caracterul pragmatic şi de a se transforma în carte de învăţătură pentru contemporani – carta magistra;

2.3. modul cum a fost perceput istoricul în societate şi modul cum şi-a influenţat contemporanii;

2.4. legăturile istoricului cu mediul social, economic şi politic în care a creat;2.5. investigarea scrisului istoric în spaţii culturale diferite.

3

Capitolul II.

Istoriografia orientală

1. Istoriografia egipteană

Exceptând producţiile istoriografice evreieşti, scrisul istoric în Vechiul Orient s-a dezvoltat lent şi nu a înregistrat progrse remarcabile până în epoca hellenistică. Materialele istorice se rezumă la inscripţii şi liste regale care nu reuşesc să ofere decât imagini fragmentare despre istoria unei regiuni sau evoluţia unui eveniment. Cele mai multe astfel de producţii au fost redactate de preoţi-scribi care nu au dovedit posesia simţului critic, atât de necesar istoricului.

În cazul Egiptului se poate vorbi despre o istoriografie aulică11

emulată din ideologia curţii regale care se fundamentează pe esenţa divina a monarhului. Dintr-o anumită optică această ideologie a produs efecte nefaste asupra dezvoltării

scrisului istoric pe Valea Nilului. Cei care au notat faptele faraonilor pe papirus/piatră, au făcut-o la odinul Coroanei, zugrăvindu-l pe monarh într-o formă idealizată. Ne reţin atenţia, din această optică, două relatări despre domniile unora dintre marii faraoni ai Egiptului; din vremea lui Tudmes al III -lea12 ne-au rămas aşa-numitele Memorii de campanie13 care relatează expediţiile sale din Asia. Faraonul este în centrul evenimentelor, iar abilitatea sa militară ieşită din comun, a decis soarta bătăliei de la Meghido. Tendinţa spre glorificare este evidentă, dacă ţinem cont de faptul că numele regelui apare menţionat de 23 de ori în 21 de fraze.

Cea de-a doua compoziţie descrie campania lui Ramses al II –lea la Kadeş14; şi aici numele regelui este în prim plan, el apare de 51 de ori în 43 de fraze. Aşa cum rezultă din relatarea conservată, curajul său şi sprijinul tatălui ceresc Amon Ra au adus victoria armatei egiptene în faţa trupelor hittite.Cele două înscripţii au fost, cu siguranţă, elaborate în urma unor ordine primite de la faraoni. Limitele lor istorice se disting cu toată claritatea, ele căutând nu reconstituirea adevărului/respectarea faptului istoric aşa cum a avut el loc, ci doar satisfacerea unor reguli ale ideologiei faraonice.

11 De curte.12 Aprox. 1504 – 1450 î.Hr.13 Templul de la Karnak14 Aprox. 1293 î.Hr.

Hartă Karnak ce ilustrează principalele temple

4

Alte lucrări de factură istorică provenite din Egipt nu au nici măcar consistenţa celor două cronici de război amintite mai sus. Piatra de la Palermo şi Papirusul de la Torino sunt doar liste regale utile, cel mult, pentru scheme cronologice. Ele denotă un anumit simţ al conservării trecutului, dar trebuie remarcat faptul că şi aceste liste se centrează tot pe instituţia faraonică.

Epoca hellenistică15 a generat fuziunea culturii greceşti în Egipt şi a dat un impuls scrierilor istorice. În secolul III î.Hr. sub domnia lui Ptolemaios al II –lea Philadelphos16 un preot egiptean hellenizat, Maneton a redactat o istorie a Egiptului. Opera sa nu a supravieţuit şi în momentul de faţă avem la dispoziţie doar fragmentele conservate la Flavius Iosufus şi Eurebius din Cezarea. Din aceste resturi s-a observat că Maneton a încercat să realizeze o cronologie cât mai limpede a istoriei egiptene, ordonând regii pe dinastii.

Prelegerea 2_22.10.2007

2. Istoriografia Vechiului Orient

2.1. Producţii istoriografice în Mesopotamia

Sumerienii, acadienii şi babilonienii nu au realizat lucrări majore pe direcţia dezvoltării scrisului istoric. Din mileniul III î.Hr. se remarcă obişnuinţa de a redacta liste regale, dar asemenea celor egiptene, acestea nu conţin decât numele regilor şi rareori fapte atribuite acestora. Asemenea liste au existat încă din epoca sumeriană, au fost deasemenea redactate în perioada Isyn – Lasla şi în epoca babiloniană.Şi aici ca şi în Egipt, remarcăm o puternică legătură între curtea regală şi producţiile istoriografice. Listele şi inscripţiile rămase au fost produse la ordinile monarhilor care au dorit să-şi glorifice realizările sau să-şi imortalizeze linia dinastică. Şi în Mesopotamia cel care a dorit să scrie istorie s-a aflat la dispoziţia Palatului şi în consecinţă relatările se focalizează pe faptele regilor. Aceste producţii nu sunt neaparat false, dar ele îmbunătăţesc, până la idealizare, domnia unui monarh sau a altuia. În acest sens examplară este inscripţia regelui Gudea din Lagaş17 consemnată pe un cilindru.

15 După moartea lui Alexandru cel Mare.16 284 – 246 î.Hr.17

Conducător al oraşului Lagaş din Sumer (2144 î.Hr. - 2124 î.Hr.). Probabil nu a fost născut în oraşul Lagaş, intrând în familia regală prin căsătoria lui cu Ninalla, fiica regelui Urbaba (2164 î.Hr. - 2144 î.Hr.). Succesorul său a fost Ur-Ningirsu, fiul lui. În pofida numelui şi al aspectului său, se pare că nu era sumerian ci semit, adică acadian, amorit sau chaldeean. Inscripţiile menţionează temple construite de Gudea în Ur, Nippur, Adad şi Bad-Tibira. Aceasta indică creşterea influenţei lui Gudea în Sumer.

Templul lui Amon-ra de la Karnak, ridicat acum aproape patru milenii.

5

De asemenea o altă relatare celebră mesopotamiană ne indică puternice conexiuni între istorie şi divinitate. La nivelul anului 2000 î.Hr. în Lagaş existau arhivari ai templelor, care se străduiau să nareze fapte istorice. Este multicitată, pentru caracterul ei exemplar, naraţiunea stabilirii frontierei între oraşele Lagaş şi Uma prin arbitrajul cetăţii Cbij. Forma în care este expus evenimentul devine foarte interesant; Nlil – regele tuturor ţărilor, tatăl tuturor zeilor – stabileşte graniţele pentru Ningirsu – zeiţa protctoare a Lagaşului – şi Sharha – zeiţa protectoare a cetăţii Uma.

Istoria Asiei ne este cunoscută din trei tipuri de izvoare: 1. inscripţii ornamentale săpate în piatră; 2. analele regale inscripţionate pe piatră18; 3. listele de magistraţi eponimi, importante pentru cronologia Asiriei.

O lucrare controversată din mediul asirian este Istoria sincronă. Aceasta cuprinde rapoartul între Asiria şi Babilon19, oferind chiar şi o evidenţă a regilor implicaţi în evenimente. Atenţia firului narativ este axată, în special, pe probleme apărute la frontiera dintre cele două state. În general Istoria sincronă a fost considerată o sursă de

prim rang pentru istoria externă a Asiriei. Recent, alte investigaţii au demonstrat că din punct de vedere stilistic această operă are similitudini cu

inscripţiile dedicate regilor asirieni20. În urma acestor cercetări s-a ajuns la concluzia că Istoria sincronă reprezintă doar o rescriere a unor astfel de inscripţii regale. În momentul de faţă Istoria sincronă cuprinde numeroase elemente suspecte destinate a spori gloria regatului asirian şi menite a condamna faptele babilonienilor.

Din epoca târzie babiloniană s-au conservat două lucrări importante pentru istoria orientului: Cronica babiloniană, acoperă intervalul 745 – 668 î.Hr. relatând succint evenimentele externe; Cronica Gadd se referă la evenimentele petrecute între 616 – 610 î.Hr. desiind prăbuşirea Imperiului asirian; ultima lucrare, Istoria Mesopotamiei/ Kaldeica/Kaldee, importantă despre istoria Mesopotamiei a fost scrisă de Berossos în secolul III î.Hr.. Sursele sale nu sunt pe deplin elucidate, dar se pare că a utilizat izvoarele existente la Babilon. Puţinele fragmnete care s-au conservat nu ne permit să apreciem spiritul critic al lui Berossos. În privinţa cronologiei, însă lucrarea dezvăluie aspecte frapante, astfel regii care au trăit înainte de Potop au avut domnii lungi de zeci de mii de ani. Aceste însemnări legendare probabil s-au aflat în sursele lui Berossos, iar autorul le-a notat fără a le mai corecta.

18 Oferă scurte naraţiuni despre cele mai importante fapte săvârşite de monarh în anul respectiv. Ordonând evenimentele în funcţie de anii domniei, analele au construit un suport preţios pentru înţelegerea cronologiei istoriei asiriene.19 La nivelul anului 1600 – 800 î.Hr.20 Analele regale.

Regele Gudea din Lagash-statuie

6

În ciuda carenţelor cronologice, Istoria Mesopotamiei scrisă de Berossos a fost bine receptată de autorii greco-romani, prin intermediul cărora ai şi fost păstrate unele fragmente.

Prelegerea 3_29.10.2007

2.2. Scrisul istoric la evrei

Incontestabil poporul cu cel mai ridicat simţ al propriului trecut din zona Orientului a fost cel evreu. Începând cu secolul XVII d.Hr Vechiul Testament a fost subiectul unor analize încrâncenate din punct de vedere filologic sau istoric. Tradiţia iudaică susţine că Pentateuhul21 a fost dictat lui Moise de către Dumnezeu – fapte care, din perspectivă religioasă elimină orice posibilitate de investigaţie. Aceată receptare canonică a fost modificată treptat de cercetările moderne, care au demonstrat că nu poate fi vorba de un singur autor din secolul XIII î.Hr., când se credea că ar fi trăit Moise. În momentul de faţă, mulţi cercetători susţin că Pentateuhul a fost de fapt compilat de patru grupuri de autori între secolele X – V î.Hr..

Evreilor le revine însă meritul creării primului produs istoriografic narativ din cultura antichităţii. Acesta se regăseşte în cărţile biblice despre Ioşua, Samuel şi primele cărţi dedicate regilor22. Aceste texte reprezintă opera unor cronicari de la curtea din Ierusalim, autorii situându-se foarte aproape, în timp, de evenimentele relatate. În cazul domniei lui David, anumiţi exegeţi23 au propus chiar şi un autor în persoana lui Abiatar, mare preot la Templul din Ierusalim. Analizând naraţiunea despre David, Arthur Öustit, chiar dacă a fost scrisă de Abiatar, sau nu, istoricii moderni trebuie să facă dreptate predecesorului de acum 300 de ani. El ni se prezintă cu o istorie care nu poate fi comparată cu nimic anterior. Aici nu se află analele inspirate despre războaiele unui monarh, nici scurte povestiri populare despre un erou din trecut aşa cum găsim la egipteni, babilonieni şi asirieni. Avem în faţă o istorie contemporană cu nimic mai prejos, dacă ar fi să o comparăm cu înregistrările contemporane ale diverşilor regi. Istoricul nostru s-a aflat în spatele scenei şi a scris simplu şi viu, realizând nu o propagandă pentru monarh ci o evidenţă a faptelor pentru generaţiile viitoare. Obiectivitatea sa este neobişnuită, David cu siguranţă a fost eroul său şi ne dăm seama

21 Pentateuh este numele pus primelor cinci cărţi ale Vechiului Testament - Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronom.

Iudeii i-au pus numele "Tora", un cuvânt care vine de la verbul "yara" care înseamnă "a preda, a instrui". Termenul Pentateuh vine de la Septuaginta (cu abrevierea LXX, pentru cei şaptezeci de cărturari care au tradus Vechiul Testament din limba ebraică în limba greacă). Pentateuhul conţine primele cinci cărţi ale Bibliei, cunoscute sub numele de "Cărţile lui Moise". Pentru religia iudaică, sînt cele mai importante texte sacre. Evreii cred că Pentateuhul (sau Tora, cum mai este numit) este inspirat de Dumnezeu şi i-a fost dat lui Moise pe muntele Sinai. Este deasemenea cunoscut sub numele de "Legea lui Moise"( ה TשVת־מ Zתור Torat Moshe) sau Sefer Tora, iar în Greacă este numit Pentateuh (Πεντετεύχως "cinci suluri sau cutii pentru păstrarea lor"). În viziunea iudaică ortodoxă,Pentateuh-ul este unic, sfânt şi etern, ceea ce înseamnă, între altele, că nici o iotă nu poate fi schimbată. Pentateuhul conţine primele cinci cărţi ale Tanahului, adică ale Vechiului Testament. Pentru evrei nu există noţiunea de "Vechiul Testament". Pentateuhul conţine următoarele cărţi:

Geneza (בראשית, Bereshit: "La început...") Exodul (שמות, Shemot: "Numele ") Levitic (ויקרא, Vayyiqra: "Şi a chemat el") Numeri (במדבר, Bamidbar: "În pustiul...") Deuteronomul (דברים, Devarim: "Cuvintele pe care...")

(Denumirea ebraică a cărţilor repetă primul cuvint din fiecare carte care face parte din Pentateuh)

22 După exodul din Egipt.23 EXEGÉZĂ s.f. 1. (Liv.) Interpretare, lămurire a unui text (din punct de vedere filologic, istoric etc.). 2. Interpretare critică a cărţilor Bibliei. [< fr. exégèse, cf. gr. exegesis – explicaţie]. EXEGÉT, exegeţi, s.m. Persoană care practică exegeza; specialist în exegeză. – Din fr. exégète.

7

de ce a furat inimile tuturor. În acelaşi timp ne sunt prezentate slăbiciunile sale, viaţa sa aventuroasă, minciunile sale repetate şi colaborarea cu inamicul propriului său popor. Apare de asemenea intriga sa cu Batsheba şi sunt zugrăvite consecinţele teribile pe care această situaţie le-a avut asupra familiei regale. Nu în ultimul rând autorul cronicii arată degenerarea regelui datorită luxului şi succesului. În esenţă, chiar dacă pe autor l-a chemat Abiatar sau nu, el este primul nostru mare istoric.

Celelalte cărţi ale regilor au fost scrise cu aproximaţie la nivelul anului 560 î.Hr.. Acestea pot fi considerate un model de istorie pragmatică, istorie scrisă pentru a oferi cititorului modele comporamentale şi pentru a atrage atenţia asupra devierilor. Autorul a încercat să arate poporului că singura linie posibilă pentru a supravieţui era fidelitatea faţă de Dumnezeu. Toate nenorocirile abătute asupra evreilor se datorau nerespectării legii divine.

Dincolo de încărcătura morală a textului s-a remarcat încercarea autorului de a reda cât mai exact evoluţia evenimentelor. Scheletul narativ, în momentul de faţă, este posibil să ne sincronizăm cu surse de altă natură sau izvoare din alte spaţii geografice.

2.2.1. Istoriografia iudaică

Cronica lui Ezraneheriah, pare să fie elaborată pe la 300 î.Hr. de către un singur autor care a dorit să realizeze o istorie a evreilor de la începuturile existenţei poporului. Primele momente ale acestei istorii sunt relatate pe baza unor serii de genealogii, iar naraţiunea devine mai consistentă odată cu epoca primului templu. În acest punct, lipsa de obiectivitate a autorului este evidentă, el încearcă să realizeze o cronică glorioasă a regilor David şi Solomon. După evocarea celor doi mari regi, autorul alunecă spre funcţiile pragmatice ale istoriei. La fel ca în cărţile regilor, devierea religioasă constituie motivul principal al suferinţelor poporului evreu.

Cărţiile Macabeilor, veritabile cronici ale evreilor în epoca hellinstică nu au fost incluse în canonul Bibliei ebraice. Ele au fost redactate de un membru al grupării saduceilor la nivelul anului 125 î.Hr.. Textele macabeilor conţin o istorie a evreilor de

la cucerirea Iudeii de către Alexandru cel Mare şi până la uracea pe tron a lui Iohan Anhireanus24.

Atenţia este focalizată, îndeosebi, pe eliberarea Iudeii de dominaţia seleucidă prin acţiuni militare conduse de Iuda Macadelul şi succesorii săi. Interpretarea propusă de autori este unică în istoriografia evreiască. Succesele revoltelor macabeilor sunt explicate doar prin abilităţile şi curajul participanţilor, fără a fi atribuite factorului divin.

Ultimul mare istoric al evreilor, în antichitate, a fost Flavius Josephus25. Participant, într-o primă fază, la revolta declanşată împtriva Romei26; el a înţeles repede că rezistenţa este inutilă şi va duce la dezastru. Colapsul s-a produs în 70 d.Hr. odată cu distrugerea Ierusalimului şi măcelărirea populaţiei27. Flavius Josephus a scris în compensaţia acestor evenimente tragice, încercând să ofere cititorului o panoramă glorioasă a

24 137 î.Hr.25 37 – 105 d.Hr.26 @ 66 d.Hr. – Nero.27 cca. 1 milion de victime.

A Roman portrait bust said to be of Josephus

8

trecutului poporului evreu. Rodul acestei intenţii este lucrarea Antichităţi iudaice bazată însă pe exageri, în ceea ce priveşte prestigiul internaţional al vechiului Israel. Această tendinţă este evidentă pentru perioada istoriei arhaice de la epoca patriarhilor şi căderea primului templu.

Epoca macabeilor şi evenimentele mai apropiate de zilele istoricului au beneficiat de o abordare mai echilibrată fără o denaturare masivă a faptelor.

A doua operă rămasă de la Flavius Josephus poartă titlul Războiul iudeilor împotriva romanilor; ea narează evenimentele din secolul anterior rebeliunii din 66 – 73 d.Hr., apoi realizează o desciere amănunţită a luptelor purtate între insurgenţi şi trupele Romei. Hellenizat prin cultură Flavius Iosephus, a scris cele două opere în limba greacă. Dincolo de conţinutul lucrărilor, atenţia cercetătorilor a fost captată şi de stilistica impresionantă. Aceasta a condus la o naraţiune cursivă, foarte plăcută pentru cititorul comun. Uneori datorită acestor calităţi stilistice Flavius Josephus a fost numit Titus Livius al evreilor.

9

Capitolul III.

Începuturile istoriografiei hellene

1. Istoriografia legendară

Tentativele timpurii de a conserva trecutul în lumea hellenă, au fost influenţate de producţiile istoriografice orientale şi cadrul legendar propriu. Poemele homerice Iliada şi Odiseea nu pot fi considerate opere istorice propriu-zise, deoarece personajele sunt eroi legendari, iar faptele lor intră, de asemenea, în sfera legendei. Totuşi ele sunt formă de memorie colectivă, transmise pe cale orală şi receptate drept mărturii ale unui trecut glorios.

Poemele lui Hesiod28 sunt încercări de a explica evoluţia lui prin intermediul factorului divin.

La Hesiod se remarcă tentativa de a realiza o istorie a civilizaţiilor prin descrierea celor patru vârste ale omenirii29 aşezate într-o evoluţi ciclică. Pentru Hesiod,

datorită hybrisului30 omenirea se află într-un proces continuu de alterare, pornind de la vârsta fericită de aur, la stadiul inferior şi nefericit al vârstei de bronz.

Prelegerea 4_12.11.2007

2. Logografii31. Istoricii greci

Revoluţionarea concepţiei legendare despre trecut s-a petrecut în Ionia32 în secolul VI î.Hr.. Adaptarea alfabetului fenician a avut o importanţă cardinală în acest proces, deoarece simplitatea sa a permis multora să-l înveţe şi să-l utilizeze.

28 Hesiod (sec.VIII-lea î.Hr.) a fost un mare poet epic,autor, mult apreciat în antichitate Hesiod este autorul poemului genealogic de

factură filosofică Teogonia (Naşterea zeilor) şi al poemului didactic Munci şi zile.

29 Aur, argint, fier şi bronz.30 HYBRIS s.n. (Lit.) Termen denumind excesul, violenţa, considerate în literatura greacă antică una din sursele generatoare (alături de destin) ale conflictului şi prăbuşirii eroului unei tragedii. [< gr. hybris].

Ancient bronze bust, the so-called Pseudo-Seneca, now conjectured to

be an imaginative portrait of Hesiod

10

În Ionia autorii în proză şi versuri s-au arătat mai sceptici în ceea ce priveşte rolul divinităţii şi s-au dezvoltat primele tendinţe spre cercetarea empirică a lumii şi găsirea unor explicaţii raţionale.

La mijlocul secolului VI î.Hr., (2.1.)Anaximandros din Milet aprecia lumea drept rezultat al ciocnirii dintre contrarii şi tot el a realizat o hartă a lumii înconjurată de marele Ocean Planetar.

2.2. Heraclid din Efess pune la baza Universului focul ca element elementar. Contactele cu regatele asiatice şi lărgirea orizontului geografic, le-au sădit ionienilor dorinţa de a cunoaşte mai multe despre regiunile şi populaţiile oicumene. Din această curiozitate a rezultat preocuparea pentru etnologie şi antropologie, evident la precursorii istoriografiei hellene critice.

Operele acestor logografi încorporează mituri, legende şi elemente folclorice. Aceste date se îmbină cu observaţii proprii în liste de regi sau genealogii din surse proprii.

La nivelul anului 500 î.Hr., un pas decisiv pe direcţia acestui gen de literatură l-a făcut Hekataios din Milet. Acesta a redactat două lucrări în dialect ionic intitulate Perieghesis33 şi Genealogii. Doar câteva paragrafe din prima operă s-au conservat prin intermediul altor autori şi nu reuşim să deducem decât aproximativ calităţile sale. Lucrarea pare să fie concepută în două părţi: descrierea Asiei şi descrierea Europei. Se regăsesc în aceasta date utile pentru navigaţie, observaţii asupra faunei şi florei, notiţe despre religia şi obiceiurile popoarelor întâlnite. Aceste amănunte permit cititorului să studieze omul în circumstanţe fizice/naturale şi nu doar prin simpla raportare la divinitate.

2.3. Hekataios din Milet a dorit, de asemenea, să studieze omul în dezvoltarea sa temporală, şi din această preocupare a rezultat lucrarea Genealogii. Hekataios din Milet a elaborat o schemă cronologică bazată pe succesiunea generaţiilor a căror durată a fost calculată la 40 de ani. Alături de această succesiune, se pare că a utilizat, de asemenea, listele regilor de la Sparta, combinâd cele două sisteme cronologice. Genealogiile, după câte înţelegem astăzi, cuprindeau schema istorică a Miletului pe durata a 16 generaţii, de la întemeierea sa34 şi până în vremea autorului.

Deşi cronologia lui Hekataios din Milet nu este uşor de înţeles, un câştig major rezidă în faptul că el se depărtează de trecutul mitologic saturat de prezenţa divinităţii şi se concentrează asupra epocilor mai recente. Desigur, Hekataios din Milet nu a respins în totalitate legendele şi miturile, dar le-a corectat într-un sens raţional ce a redus considerabil opiniile familiilor arstocratice milesiene despre vechimea şi originea lor.

Această tentativă de a ajusta datele neverosimile ne indică prezenţa unui simţ critic incipient rezumat foarte sugestiv în unul dintre puţinele paragrafe conservate: Ceea ce scriu aici îmi pare a fi adevărat, grecii spun însă multe poveşti şi multe sunt, după credinţa mea, ridicole35.

2.4. Hellanicos din Myutidene, contemporanul lui Herodot şi încă persistă întrebarea dacă Herodot a fost influenţat de Hellanicos din Myutidene, sau invers. 31 LOGOGRÁF, logografi, s.m. Denumire dată primilor istorici greci care încercau să reconstituie istoria triburilor şi a oraşelor greceşti pe baza legendelor şi a cronicilor. – Din fr. logographe.32 Asia Mică.33 Călătorie în jurul lumii.34 cca. 100 î.Hr.35 Hekataios din Milet.

Detail of Raphael's painting The School of Athens, 1510–1511. This could be a

representation of Anaximander leaning towards Pythagoras on his left.

11

Hellanicos din Myutidene nu a acălătorit ca Herodot sau Hekataios din Milet, ci s-a mulţumit să compileze literatura existentă, generând astfel expuneri noi. Hellanicos din Myutidene a scris o operă vastă, iar titlurile sale ar pute fi grupate în trei categorii: 1. lucrări mitografice; 2. lucrări etnografice; 3. horografice şi cronologice.

2.5. Herodot(484 î.Hr. - cca.425 î.Hr.)

Herodot s-a născut într-o familie aristocratică din Halikarnassos36 în anul 485/480 î.Hr.. Numele tatălui său – Liuxes – sugerează originile cariene ale acestora, în timp ce mama sa – Drio – pare să fie dintr-o familie hellenă. Unchiul său Poniassis a fost implicat într-o rebeliune împotriva tiranului Lygdamis37, iar Herodot datorită acestui incident s-a refugiat pe insula Samos. La baza educaţiei sale au stat lecturile operelor lui homer, Hesiod, poeţilor lirici şi ale lui Hekataios din Milet. Şi unchiul său, autor a două mari epopee: Heraclea şi Ionica, a avut o mare imfluenţă asupra sa.

Din însemnările sale, a călătorit în Asia Mare, Asia Anterioară, a vizitat coasta siro-feniciană, insula Cipru, Egipt şi litoralul Pontului Euxin. A cunoscut, de asemenea, cetăţile din hellespontul Euxin, Thracia, Macedonia, insulele Egeene, Peloponesul, sudul Italiei şi Sicilia.

După aceste călătorii, Herodot a venit la Athena unde şi-a prezentat în public descrierile locurilor vizitate. Aprecierea auditoriu s-a concretizat într-un decret onorific emis în 445/444 î.Hr. şi într-o recompensă de 10 talanţi. Se pare că la Athena, Herodot a conceput planul de a scrie istoria războaielor medice tocmai datorită rolului jucat de atenieni în aceste conflicte. Intenţia lui Herodot a fost bine receptată, deoarece servea educării tineretului atenian şi provenea de la un bun cunoscător al Persiei.

36 Oraş dorian.37

Lygdamis war ein Tyrann der griechischen Insel Naxos in der zweiten Hälfte des 6. Jahrhunderts v. Chr.

Er gehörte zum naxischen Adel und unterstützte Peisistratos bei dessen dritten Versuch, die Alleinherrschaft (Tyrannis) in Athen zu erobern (ca. 546 v. Chr.). Peisistratos eroberte darauf etwa im Jahr 538 v. Chr. Naxos und überließ es der Herrschaft des Lygdamis. Diese Position hatte Lygdamis wohl bis zum Jahr 524 v. Chr. inne, als er von einer spartanischen Expedition abgesetzt wurde, die gegen Polykrates von Samos vorging.

Herodot din Halikarnassos

12

În 444/443 î.Hr. a părăsit în mod curios Athena. Motivele plecării sale nu sunt nici acum foarte clare; unii istorici au presupus că plecarea sa a fost determinată de neacordarea cetăţeniei ateniene. Alţi istorici au afirmat că evoluţia constituţională a Athenei şi angajarea imperialismului nu au coincis cu aspiraţiile lui Herodot. El a folosit ocazia înfiinţării în sudul Italiei a coloniei panhellenice Turioj unde s-a mutat şi a căpătat cetăţenia noii comunităţi.

Herodot a scris o singură operă Istorie; materia este organizată în două mari secţiuni. Prima conţine originile diviziunii între est – Asia – şi vest – Europa. Ridicarea Imperiului persan şi istoria generală a Spartei şi a Athenei. A doua secţiune conţine istoria războaielor purtate de Dareios şi Xerxes împotriva hellenilor.

Apariţia a IX cărţi uzitate de ediţiile actuale reprezintă opera unui editor alexandrin târziu. Misiunea acestui editor din Alexandria nu a reprezentat dificultăţi, deoarece fiecare carte se încadrează unei teme distincte:

I. Regele Kyros cel MareII. EgiptulIII. Revoluţia dinastică din PersiaIV. SciţiaV. Revolta ionicăVI. Campania de la MaratonVII. Bătălia de la Thermopylae VIII. Lupta de la SalaminaIX. Bătăliile de la Plateia şi Myucale

Conflictul dintre helleni şi Imperiul Achemenid este tema principală a naraţiunii lui Herodot. Dincolo de relatarea acestuia a mai existat un motiv care l-a determinat pe Herodot să scrie; după propria sa mărturisire el a sperat ca prin cercetarea istoriei să realizeze două lucruri: 1. să conserve faptele trecutului înregistrându-le atât pe ale grecilor cât şi pe cele ale barbarilor şi 2. să arate cum au intrat cele două neamuri în conflict.

Inspectând metoda istorică a lui Herodot este uşor de observat că personalităţile au jucat un rol predominant în desfăşurarea evenimentelor. Personaje precum Kyros cel Mare, Cambyses – fiul lui Kyros, Dareios sau Themistocles au influenţat decisiv cursul istoriei, şi nu de puţine ori motivele personale, în relatarea lui Herodot, primează în faţa raţiunilor politice sau publice. Focalizarea atenţiei asupra unor personalităţi proeminente l-a determinat pe Herodot ă pesronalităţile reprezentate de figuri dramatice precum Dareios sau Xerxes, au fost vinovaţi în mod exclusiv de izbucnirea războaielor.

De fapt, războaiele medice pun în lumină o temă sugerată încă de epopeile homerice şi continuată mai târziu de Vergilius. Confruntarea între est şi vest38 este ilustrată nu numai de evoluţia militară a eevenimentelor; Herodot a perceput-o ca un antagonism între două lumi: cea asiatică dominată de guvernări autocratice şi cea hellenă dominată de guvernări democratice.

Pe scurt, în limbajul lui Herodot este vorba despre opoziţia dintre helleni şi barbari. Această opoziţie nu denotă în cazul lui Herodot existenţa unui spirit xenofob39, dimpotrivă: obiceiurile sănătoase ale perşilor sunt expuse în situaţii diverse. Deschiderea lui Herodot spre alte rase este explicabilă prin mediul formării sale

38 Asia şi Europa.39 XENOFÓB, -Ă adj., s.m. şi f. (Cel) care urăşte persoanele sau popoarele de altă naţionalitate, care este duşman a tot ceea ce este străin. [< fr. xénophobe, cf. gr. xenos – străin, phobos – ură].

Insula Samos în Grecia

13

intelectuale. În aria hellenă microasiatică mixajul etnic era un fenomen des întâlnit, iar aculturaţia40 s-a manifestat, de asemenea în forme pronunţate.

Prelegerea 5_19.11.2007

Cauzalitatea istorică

Dincolo de cauzele umane ale evenimentelor, persistă la Herodot ideia unui determnism impus din fera divinităţii41. Faptele umane au ecou în spaţiul divin şi nu de puţine ori anumite întâmplări sunt catalogate măsuri punitive ale zeilor. Din această optică reiese foarte clar ideia de hubris, ca o formă decadentă a succesului gustat în exces. Acesta e cazul lui Cresus regele Libiei, cel al tiranului Polycrates din Samus, sau a regelui ahemenid Xerxes. Aceste consideraţii nu exclud cauzalitatea pământeană a unor situaţii şi evenimente. Istoria regelui Cresus este din nou semnificativă, el s-a prăbuţit atât datorită lipsei de măsură, dar în acelaşi timp politica sa externă a fost eronată şi l-a dus la pierzanie.

În percepţia lui Herodot, obiceiurile umane constituie o parte importantă a geografiei şi a istoriei, datorită acestui interes el poate fi considerat un precursor al antropologiei. Descrierea grupurilor scitice este un model pentru analiza trăsăturilor rasiale, a limbi, a instituţiilor şi obiceiurilor vestimentare. De asemenea, Herodot a fost interesat să prezinte caracteristicile geologice ale diverselor regiuni, practicile agricole şi stilul de luptă al populaţiei. Viziunea sa asupra grupurilor umane pare să fi fost influenţată de fisoful Protagoras din Adera,autorul maximei omul este măsura tuturor lucrurilor. În accepţiunea lui Herodot fiecare popor are propriile trăsături fizice şi reguli de comportamnet specifice. Deseori Herodot a manifestat un interes aparte pentru povestirile exotice cere erau bine recepţionate de public. În astfel de texte, istoria, geografia şi etnografia se combină cu elemente legendare sau mitologice42.

Dorinţa de a cerceta empiric anumite lucruri despre care auzise l-a determinat să călătorească spre diverse arii ale Mesopotamiei. În plimbările sale orientale, el a descoperit anumite culte asemănătoare cu cele închinate lui Heracles în lumea hellenă. O asemenea similitudine ia stârnit curiozitatea, şi după propria-i opinie s-a deplasat la Tirr în Fenicia şi apoi pe insula Thassos unde erau sanctuare închinate acestui zeu.

Sursele reconstituirilor din opera sa sunt variate, întâlnim în conţinutul lucrării observaii personale, tradiţii orale, surse literare sau documenete. Aceste izvoare se completeză reciproc, iar uneori informaţiile sunt receptate cu rezervă. Descrierea Nilului este sugestivă în acest sens: Asupra acestui subiect nu am putut găsi informaţii la nimeni. Am mers până la Elefantina pentru a vedea ceea ce se putea cu ochii mei, dar pentru ţara de la sud de acest loc sunt nevoit să înregistrez răspunsurile pe care le-am primit la întrebările mele43. Mergând pe aceasşi formulă de investigaţie, el a interogat oamenii din zonele pe care le-a vizitat, atunci când nu a putut constat empiric anumite aspecte. Relativitatea tradiţiilor orale este o trăsătură cunoscută, iar Herodot nu a avut la îndemână mijloace pentru a verifica informaţiile căpătate. El le-a notat cu entuziasm, menţionând uneori sursa: scribul tezaurului templului din Sais; Tyumnes, înalt demnitar al unui rege şcit; preoţii din Egipt.

Expresiile prin care sunt divulgate sursele indică o oarecare îndoială metodologică, astfel întâlnim la Herodot exprimări de genul: după cum spun atenienii…, lacedemonienii, după cum relatează tracii….

40 ACULTURÁŢIE s.f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială şi spirituală sau a întregii culturi a unei comunităţi aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr.41 Nu il mai întâlnim la Tukydides.42 De exemplu: Herodot a înregistrat date despre onomastica şi anumite tradiţii ale ataranţilor din Africa: ataranţii sunt singurii oameni din lume care nu au nume, ataranţi este numele colectiv, dar aceşti oameni nu au nume individuale. Ei aruncă Soarelui blesteme atunci când răsare şi îl numesc cu tot felul de cuvinte urâte, deoarece el îi arde şi le pârjoleşte pământul.43 Herodot, Istorii, Cartea II, 99.

14

Printre sursele literare consultate pare să figureze şi Descrierea lumii a lui Hekatayos din Milet. Herodot îl menţionează o singură dată ca sursă de informaţii, îl aminteşte, de asemenenea, ca participant la revolta ionică şi în calitate de călător în Egipt. El nu a manifestat foarte mlt respect faţă de antecesorul său, iar observaţiile geografice sau cartografice ale acestuia sunt calificate drept puierile. Detaliile confruntărilor dintre helleni şi perşi depăşesc de multe ori măsura credibilităţii. O parte di erori şi exagerări se datorează patriotismului şi tendinţei de a dramatiza naraţiunea. Pe de altă parte, trebuie să înţelegem că istoria războaielor medice a fost scrisă la 30 de ani după încheierea ostilităţilor. În aceste condiţii, Herodot a avut ocazia să vorbească cu martori ai evenimentelor sau chiar participanţi la confruntări. Acest tip de anchetă dezvăluie doar tradiţii orale deja formate şi nu poate suplini lipsa documentelor scrise. Într-o formulă plastică, Herodot poate fi comparat cu un jurnalist ce a încercat să refacă firul unei poveşti veche de 30 de ani, care nu a fost niciodată scris.

3. Istoricii dramatici

3.1.Tukydides

Tukydides s-a născut la Athena în 460/465 î.Hr.. Numele tatălui său, Oloros, are rezonanţă tracică şi ne determină să credem că istoricul nu a avut o descendenţă hellenă pură. Locul unde şi-a petrecut istoricul anii tinereţii este incert, dar ştim că a ajuns la

Athena în debutul războiului peloponesiac – 432/431 î.Hr..

În 424 î.Hr. el a deţinut funcţia de strateg în operaţiunile de la Amphipolis – coasta de sud a Traciei – şi a suferit un eşec în faţa regelui Brasidas. Acest insucces a determinat condamnarea la exil şi a revenit la Athena abia după 20 de ani când războiul peloponesiac – 404 – se sfârşise.

Intenţia sa de a scrie istorie a produs a produs o mutaţie revoluţionară în scrisul istoric deoarece el a decis să scrie istorie contemporană; subiectul ales – războiul peloponesiac – este justificat ca un eveniment crucial al istoriei. Cartea I, paragraful 1 Tukydides şi-a început istoria la izbucnirea războiului peloponesiac, deoarece a crezut ca fost un răzbiu important şi a meritat să se scrie despre el, mai mult decât despre orice alt lucru din trecut.

Inspectând planul general al lucrării, observăm că Tukydides a avut perspectiva

continuităţii istorice, astfel Cartea I conţine două excursuri imprtante: (αρχαιολογία) - Archaiologia 44 şi Pentekontaetia45. În continuare în căriţile II – V este expus războiul arhidamic până la încheierea păcii a lui Nicias 46. 421/415 anii Păcii lui Nicias se regăsesc tot în cartea a V –a, iar marea expediţie din Sicilia – 415-413 – este relatată de cărţile VI şi VII. În sfârşit, ce-a de-a VIII –a carte, ultima, este consacrată războiului hellespontin şi cel egeean.

Autorul ia atribuit lucrării Războiul peloponesiac funcţii pragmatice, fiind destinată educării publicului: Astfel am găsit eu că au fost evenimentele vechi, fiindu-mi 44 Istoria veche a Helladei.45 Perioada de 50 de ani, dedicată evenimentelor dintre conflictele cu perşii şi războiul peloponesiac.46 421 î.Hr.; democratul atenian.

15

greu să cred în orice dovadă la întâmplare. Întradevăr, oamenii primesc unii de la alţii tradiţiile despre faptele săvârşite mai înainte fără să le cerceteze, chiar dacă s-au petrecut în cetatea lor. Totuşi, opera trebuie să fie compusă mai ult ca un bun pentru totdeauna, decât ca o lectură sărbătorească menită să fie ascultată doar o clipă.

Acest program dechide o nouă perspectivă în abordarea istoriei care este văzută la Tukydides prin dimensiunea ei didactică. Lucrarea lui Tukydides trebuie să fie instructivă, deoarece dincolo de relatarea faptelor importante, ea putea deveni un îndrumar util pentru acţiunile şi atitudinile viitoare. În mintea istoricului există, probabil, credinţa că opera sa va ajuta generaţiile ulterioare să evite greşelile dezastroase. Tehnica discursivă, prezentă şi la Herodot, capătă la Tukydides valenţe majore. Statistic s-a calculat că 24 % din lucrarea Războiul peloponesiac este compus din discursuri; în derularea istoriei, discursul a fost perceput ca un factor important. Pericles a fost un mare orator, iar această calitate ia permis mereu să-şi formuleze clar deciziile.

Istoria glorioasă a Athenei, între războaiele medice şi conflictul peloponesiac, s-a înfăptuit sub conducerea lui Pericles, atât prin fapte cât şi prin cuvinte, acestea din urmă fiind văzute ca expresii ale deciziilor politice înţelepte. Metoda compunerii acestor discursuri este abordată chiar de Tukydides: A fost dificil să-mi amintesc cuvintele exacte folosite în discursul pe care l-am ascultat, iar cei care m-au informat au întâmpinat aceeaşi dificultate. De aceea, ţinându-mă cât mai aproape de sensul general al cuvintelor pronunţate, am încercat să-i fac pe vorbitori să spună ceea ce, în opinia mea, a putut fi rostit în orice situaţie47.

Nuanţarea rolului atribuit de Tukydides discursurilor ne conduce spre câteva funcţii ale metodei discursive. Discursul arată caracterul şi temperamentul indivizilor şi popoarelor; poate indica adevăruri profunde care nu rezultă din firul narativ; poate oferi o imagine sugestivă despre anumite obiective ce au influenţat evenimentul. Din această optică, sugestive sunt discursurile rostite de oamenii politici la Athena şi la Sparta în preajma războiului peloponesiac.

Biogafia l-a captivat pe Tukydides, şi acest interes este ilustrat de importanţa pe care o acordă personajelor sale. Atenţie autorului nu este axată spre personalităţi cu valenţe moralizatoare, aşa cum se întâmplă la Herodot. În vizorul lui Tukydides s-au aflat oamenii politici ale căror calităţi sau defecte au avut impact asupra evenimentelor. Un paragraf dedicat lui Pericles este sugestiv în acest sens: Pe durata cât Pericles a fost liderul afacerilor publice, statul a fost bine păzit, şi sub coanda lui Athena a atins apogeul. Când războiul a izbucnit, el a estimat corect atitudinea Athenei. Cei care i-au urmat în fruntea cetăţii, au condus Athena spre dezastru, tocmai pentru că au deviat de la politica iniţiată de acesta.

Pericles ia sfătuit pe atenieni să aibă grijă de flotă, să se abţină de la expansiune şi de la acţiuni care ar fi periclitat existenţa statului. Dar aceste principii nu au mai fost luate în calcul după moartea sa. În contrast cu omul de stat, Pericles se plasează imaginea deplorabilă a lui Nicias, comandantul atenian care a capitulat în Sicilia. Tukydides l-a apreciat drept un tip cultivat, căutător al virtuţii, dar în acelaşi timp timid, ezitant şi incompetent în viaţa publică.

Prelegerea 6_26.11.2007

Factorul religios este eliminat de Tukydides în procesul de stabilire a cauzalităţilor. În raport cu Herodot, la Tukydides, Nemesis nu mai determină acţiunile pământene şi nici divinitatea nu mai pedepseşte atitudinile greşite. Expediţia siciliană din 415 – 413 î.Hr. a eşuat, în viziunea lui Tukydides, datorită eliminării lui Alchibialis din scenă şi datorită conducerii defectuase, incompetenţa conducerii campaniilor militare. Privită în ansamblu, această tragică expediţie se integrează pe linia politică şi militară eronată, iniţiată de succesorii lui Pericles din fruntea Athenei. După dezastrul 47 Tukydides, I, 22.

16

sicilian, a urmat pedepsirea excesiv de dură a locuitorilor insulei Melos, o acţiune care avea să înstrăineze pe mulţi dintre participanşii Ligii de la Delos.

Această abordare a evenimentelor nu ne permite să afirmăm cert ateismul lui Tukydides; este foarte probabil ca istoricul să fi crezut în existenţa divinităţii, dar nu a găsit niciun mod rezonabil de a explica modul cum aceasta interacţionează cu istoria. În consecinţă, cauzele evenimentelor sunt 100 % omeneşti, iar din această concepţie a rezultat ceea ce cercetătorii au numit umanizare istoriei.

Viziunea sa asupra Imperiului atenian nu se focalizează în jurul unei chestiuni de morală şi nu se defineşte în sintagme de genul bine sau rău. Pentru Tukydides Imperiul atenian era justificabil, deoarece gloria şi tendinţa de a domina erau trăsături ale fiinţei umane, astfel dacă un stat este suficient de puternic, credea Tukydides, el se extinde pe seama altora capabile să reziste. Această concepţie rezultă doar din discursul pe care Tukydides îl atribuise (în 144 î.Hr.) lui Hermoceates de la Siracuza 424 î.Hr. – Congresul de la Ghela.

Fără îndoială, cel mai relevant episod despre împărat este cel de la Melos, în 416 î.Hr., când insula a refuzat să plătească tribut, delegaţii ei au încercat să justifice afirmaţia lui la Atena. Răspunsul său a fost cinic şi a arătat, în acelaşi timp, fundamentele ideologice ale imperialismului atenian.

Ştiţi că justiţia depinde de egalitatea puterii, că cel puternic face ceea ce are puterea să facă, în timp ce partea slabă acceptă ceea ce trebuie să accepte. Noi ştim că şi voi, sau oricine cu o putere ca a noastră, ar acţiona în acelaşi fel48.

Tukydides a scris Istoria, cea mai mare parte din desfăşurarea războiului peloponesiac49. Evenimentele acestei perioade, aşezate într-o linie coerentă, arată o preocupare aparte pentru cronologie; de exemplu, atunci când descrie izbucnirea războiului peloponesiac, autorul s-a străduit să aşeze într-o schemă cronologică inteligibilă înregistrările pe care le avea după calendarul atenian, cel folosit la Sparta şi cel de la Argos. Mai mult, o simplă aranjare analitică50 a materialului i s-a părut istoricului justificată. Pentru a acoperi o asemenea deficienţă cronologică, Tukydides a tratat şi evenimentele în funcţie de anotimpul când s-au petrecut.

Metoda sa de investigaţie a făcut un pas uriaş în comparaţie cu tehnica lui Herodot. Inspirat de cercul hipocratic, Tukydides a depăşit suprafaţa evenimentelor şi a încercat să afle cauzele profunde ale faptelor, astfel, remarca Tukydides, pretextul războiului peloponesiac a fost ruperea păcii de 30 de ani51dintre Athena şi Sparta, prin escaladarea crizelor de corfora Coteidaia. Adevărata cauză a conflictului însă, în viziunea lui Tukydides, a fost creşterea puterii Athenei, care a înficoşat Sparta şi a împins-o pe aceasta spre război.

Astfel, metoda lui Tukydides face diferenţa clară între cauze şi pretext. Atunci când abordează cauzele conflictului peloponesiac, analiza istoricului nostru este extinsă şi foarte profundă; nu lipsesc din investigaţia lui Tukydides elemente precum teama, securitatea sau prestigiul, factori care pot determina cursul evenimentelor. Tukydides ştia foarte bine ce este războiul preventiv, cunoştea raportul între libertate şi dominaţie şi relaţia între forţa militară şi resursele economice. Metoda colectării datelor denotă un spirit critic foarte acut. Ea este prezentată chiar de autor în cuprinsul lucrării: …nu am notat prima poveste care mi-a ajuns la urechi şi nu m-am lăsat cşlăuzit de impresiile personale. Uneori am fost prezent la evenimentele pe care le descriu, alteori le-am auzit de la martori oculari, dar în acest caz am încercat să le analizez cât de profund mi-a fost cu putinţă52. Consecinţele ultimului gen de mărturii sunt recunoscute de autor;

48 Tukydides, Istorii, Cartea V, paragraf 105.49 432 – 411 î.Hr.50 An de an.51 În 446 î.Hr. a fost semnată.52 Tukydides, Istorii, Cartea I, paragraful 1/22.

17

martori diferiţi oferă înregistrări diferite pentru acelaşi eveniment, povestesc în favoarea unei părţi sau sunt afectaţi de amintiri imperfecte.

Prelegerea 7_10.12.2007

Alături de mărturiile participanţilor şi amintirile personale, Tukydides a utilizat şi documente oficiale. În 11 situaţii autorul nostru pare să fi făcut apel la astfel de surse, deşi ele nu pot fi considerate baza reconstituirii războiului peloponesiac. De exemplu, Pacea lui Nicias53 în Cartea V este reprodusă după texul original al tratatului.

Surse literare ar putea fi, de asemenea, presupuse printre izvoarele de inspiraţie ale lui Tukydides. Dintre autorii care ar fi putut să îi furnizeze material îi putem bănui pe Hellanicus din Mytilene54 şi Antiochus din Siracusa, care a relata istoria hellenităţii occidentale până în 424 î.Hr..

Datorită progreselor incontestabile făcute în domeniul reconstituirii critice, David Hywn nota sugestiv: prima pagină a lui Tukydides este începutul istoriei adevărate.

3.2. Xenofon (427 î.Hr - 355 î.Hr.)

Fiul lui Grynos din demnul atenian Arhia, s-a născut pe la 430/425 î.Hr.. El aparţinea unei familii aristocratice şi grupului de tineri atenieni din jurul filosofului Socrates.

La nivelul anului 402 î.Hr., Xenofon s-a înrolat în trupele de mercenari helleni recrutate de Kyros cel Tânăr cu scopul de al detrona pe fratele său Artaxerxes al II –lea. Această campanie s-a terminat nefericit pentru Kyros cel Tânăr, el prăpădindu-se în bătălia de la Cunaxa55. Retragerea mercenarilor greci de pe Eufrat spre Hellada, s-a făcut prin teritoriul inamic de-a lungul coastei nordice a Microasiei. Unul dintre cei mai de seamă participanţi la acest extraordianr marş a fost Xenofon. După dispariţia

comandanţilor corpului expediţionar grec, Xenofon a devenit unul dintre şefii acestei armate care încerca să găsească drumul spre patrie.

După campania de la Cunaxa56, Xenofon a participat alături de spartani la mai multe expediţii împotriva perşilor şi atenienilor, activităi care i-au atras exilul. Spartanii i-au acordat în compensaţie un domeniu la Schilos57 unde Xenofon a trăit ca moşier şi scriitor până la victoria Thebei împotriva Spartei – Leuctra 371 î.Hr.. după momentul Leuctra el s-a retras la Corinth, iar în 369 î.Hr. când Athena s-a aliat cu Sparta, ia fost anulat şi exilul. Xenofon s-a prăpădit în 355 î.Hr., dar nu ştim dacă până la sfârşitul vieţii s-a mai întors la Athena.

Cu astfel de educaţie, cu asemenea experienţă militară şi politică, xenofon ers practic calificat pentru reconstituirea istoriei. Experienţa sa ca mercenar a fost descrisă într-o lucrare în VII cărţi intitulată Anabasis şi redactată în jurul anului 379 î.Hr. sub pseudonumul Teistoghenes din Syracuza – Expediţia celor 10.000. această operă

53 Pe la 421 î.Hr.54 Istoria Aticii.55 Babilon – 401 î.Hr.56 Expediţia celor 10.000.57 Regiunea Olmpia.

Xenofon

18

compusă într-un stil alert şi captivant, a fost una dintre cele mai citite din istoria literară a Antichităţii.

Incontestabil cea mai importantă operă a lui Xenofon a fost istoria Helladei – Hellenica – unde sunt expuse evenimentele dintre anii 411 – 361 î.Hr. – ultima fază a războiului peloponesiac (411 î.Hr.) şi până la bătălia de la Matinea, între Sparta şi Theba (361 î.Hr.).

O altă direcţie în care s-a manifestat Xenofon a fost literatura istorică biografică. Tendinţa iconoclastică de elogiere a unor personaje este sesizabilă şi în Hellenica, unde autorul realizează o caracterizare spectaculoasă a regelui spartan Anghesilaos. În acelaşi spirit, Xenofon a scris Kyropaidea – educaţia lui Kyros – întemeierea Imperiului persan58. Aici regăsim concepţiile sale despre conducătorul perfect şi rolul fundamental în educaţie şi formarea acestuia. De asemenea, este interesant că Xenofon a fost unul dintre autorii polivalenţi care nu s.a limitat doar la domeniul istoriei; el este autorul unui opusculum Statul spartan care tratează organizarea statală a Spartei. Tot el a scris Dialogul Hyeron, imaginat a fi aavut loc între tiranul Syrauzei şi poetul Simonides din Ceos59. Tot lui îi aparţin două tratate dedicate echitaţiei şi vânătorii. Are, de asemenea un tratat de economie şi o lucrare rămasă unică în Antichitate, Poroi unde sunt analizate finanţele ateniene.

Metodologic xenofon nu se ridică la valoarea lui Tukydides; pios şi superstişios, el nu a fost tentat să afle cauzele profunde ale evenimentelor, dar s-a dovedit un analizator meticulos al situaţiilor. Este de remarcat că la fel ca şi Tukydides, Xenofon are perspectiva istoriei continue, iar Hellenica preia expunerea de unde s-a oprit Războiul peloponesiac a lui Tukydides.

Faţă de mulţi istorici ai Antichităţii, Xenofon a avut totuşi un avantaj rezultat din experienţa sa militară de pe câmpul de luptă. Astfel din lucrările sale rezultă o bună cunoaştere a tacticii cavaleriei şi a capacităţii falangei hoplitice – Anabasis.

Xenofon a manifesta o atracţie specială pentru descrierea scurtă şi dramatică a evenimentelor incitante. Memorabilă este, în acest sens, răspândirea veştii despre înfrângerea navală de la Aegospotami60: …noaptea corabia Paraus a sosit la Athena. După ce dezastrul a fost anunţat, vestea a trecut de la un om la altul, s-a răspândit de la Phireus de-a lungul Zidurilor Lungi şi apoi a atins oraşul. În acea noapte nimeni nu a dormit. Toţi se temeau că vor fi trataţi aşa cum îi trataseră şi ei pe alţii61.

58 559 – 529 î.Hr.59 Simonides Ceos (Σιμωνίδης ὁ Κεῖος) "Simonides of Kea" (c. 556 BC-468 BC), Greek lyric poet, was born at Ioulis on Kea.60 Aegospotami (Αἰγὸς Ποταμοί) or Aegospotamos[1] (i.e. Goat Streams) is a small river issuing into the Hellespont, northeast of Sestos. At its mouth was the scene of the decisive battle in 405 B.C. by which Lysander destroyed the Athenian fleet, ending the Peloponnesian War.61 Xenofon, Hellenica, Cartea II.

19

4. Istoricii dramatici secolele IV – III î.Hr.

Operele acestor istorici s-au pierdut aproape integral, din această cauză a fost efectuat un amplu exerciţiu hermeneutic62 pentru a reconstrui în ansamblu concepţiile lor istorice şi caracteristicile operei.

Trăsăturile istoriei dramatice poartă amprenta lui Isocrates, mare orator şi creator al retoricii ca disciplină ştiiţifică.

4.1. Isocrates63 pretindea că limba trebuie modelată pentru a avea forţa de-al supune pe cititor/ascultător voinţei oratorului/autorului. Acesta, trbuia cu orice preţ să-şi încânte lectorii sau auditoriu.

Pentru Isocrates obiectivul nu era hedonistic64

ci unul foarte concret: transmiterea unui mesaj educativ foarte clar publicului. Nenorocirea a fost că noile tendinţe se preocupau mai puţin de reconstituirea riguroasă a adevărului; putem spune că în veacul IV î.Hr. retorica a intrat în competiţie cu veridicitatea istorică.

4.2. Ktesyass din Knytos – medic de profesie, a trăit 17 ani la curtea regelui ahemenid Artaxerxes al II –lea. Din câte ştim, a scris o lucrare intitulată Persica în 22 de cărţi. În fragmentele rămase se observă clar tendinţele secolului IV î.Hr.: efecte dramatice, excursuri, înclinaţii spre lucruri exotice şi redactare romanescă.

62 HERMENEÚTIC, -Ă I. adj. referitor la hermeneutică. II. s. f. 1. ştiinţa sau arta de a interpreta vechile texte religioase, obscure, criptice; (p. ext.) rezultatul interpretării. 2. ştiinţa sau metoda interpretării fenomenelor culturii spirituale. ♢ ansamblul tehnicilor de descifrare a unui dat simbolic, teorie a procesului de interpretare a semnelor. (< fr. herméneutique, gr. hermeneutike, /II/ germ. Hermeneutik).

63 ISOCRATES (436 - 338 B.C.) He was slightly older than Plato and lived and wrote in the same cultural situation:

Peloponnesian War, demise of Golden Age, etc. He was born into the wealthy family of a flute manufacturer and was given the best education available. He studied with a variety of sophists, as well as with Socrates. His family lost its money in the war, and Isocrates was faced with the dilemma of earning a living. He became a lawyer, a speech writer for the courts, for about ten years. We still have some of the speeches he wrote, although he denies that he ever did this. He wanted to be an orator, but he lacked the strong voice and stage presence (he had stage fright) to do this, so instead he became a teacher of rhetoric. He was very successful at this and became both rich and famous at it. He attracted students from all over the Greek speaking world, many of whom went on to important leaders of their day. Isocrates died at the age of 98. According to tradition he committed suicide bystarving himself to death upon hearing of Philip's conquest at the Battle of Charonea. This seems unlikely, since he encouraged Philip to do this.

64 HEDONÍSTIC, -Ă I. adj. referitor la hedonism; hedonist. II. s. f. teoria, ştiinţa (satisfacerii) plăcerilor. (< fr. hédonistique)

ISOCRATES (436 - 338 î.Hr.)

20

Dacă din punct de vedere al gândirii istorice Ktesiass nu reprezintă vreun interes anume, opera sa nu este valoroasă nici ca izvor istoric. Pe drept cuvânt lui Ktesyass i s-a reproşat că nu a înţeles mai nimic pe timpul şederii sale în Persia.

Prelegerea 8_17.12.2007

5. Istoriografia târzie

5.1. Ephoros din Kyme(400 – 327 î.Hr.)

Ephoros din Kyme născut e la 400 î.Hr. şi moare pe la 327 î.Hr.. S-a format intelectual pe lângă Isocrates din Athena de la care a moştenit şi gustul pentru scrierile moralizatoare. Cea mai mare parte din opera sa nu a supravieţuit, iar datele care ne-au parvenit despre acesta sunt răspândite în menţiunile altor autori. De la Polybius aflăm că Ephoros a avut iniţiativa scrierii unei istorii universale. Alte surse ne precizează că el a redactat Istorii ăn 30 de cărţi, tratând istoria hellenă de la începuturile ei şi până la începuturile asediului cetăţii Perintos de către Filip al II –lea65. Din fragmentele rămase rezultă că Ephoros nu a expus analitic evenimentele, ci a urmărit unutatea conţinutului prin organizarea materiei pe teme.

5.2. Theopompus din Hios(378 – 305 î.Hr.)

Datorită concepţiilor sale oligarhice şi filospartane a trăit multă vreme în exil la curtea lui Filip al II –lea al Macedoniei. El a avut, de asemenea, relaţii foarte bune cu Alexandru cel Mare şi datorită acestuia a putut reveni în patrie prin 332/331 î.Hr.. După moartea lui Alexandru cel Mare ştim că Theopompus din Hios s-a refugiat în Egipt. În momentul de faţă nu cunoaştem foarte multe despre formaţia sa intelectuală, dar se presupune că a fost un discipol şi un suporter al lui Socrates.

A debutat în peisajul istoriografic cu o epitomă66 în 2 cărţi a operei lui Herodot, de unde a selectat elemente anecdotice, discursuri şi descrieri ale unor călătorii. Celebritatea sa ia fost asigurată de alte două lucrări: Hellenica şi Filipica.

Hellenica trata evenimentele dintre 411 până la 394, de la ultima fază a războiului peloponesiac până la edzastrul naval al Spartei de lângă insula Clinos. Din cele 20 de fragmnete rămase, deducem că expunerea sa era foarte amănunţită, aproape dublă în comparaţie cu naraţiunea paralelă a lui Xenofon. Scrisă pe la 350 î.Hr., lucrarea Hellenica continuă lucrarea lui Tukydides, care se opreşte la 411 î.Hr., dar intră şi în polemică cu aceasta; pentru filospartanul Theopompus din Hios, în contrast cu Tukydides, Athena era vinovată de izbucnirea războiului peloponesiac, de fapt, se pare că întreaga sa operă este expresia dispreţului faţă de regimurile democratice şi mai ales faţă de cel atenian.65 Pe la 341/340 î.Hr.66 Rezumat.

21

Filipica este o veritabilă istorie universală axată pe dmnia lui Filip al II –lea al Macedoniei. Această operă întemeiată pe izvoare de bună calitate şi mai ales pe experienţa personală a autorului, demonstra că Theopompus din Hios avea ceva intuiţie istorică. El a îneles că domnia lui Filip al II –lea deschidea o nouă epocă în istoria universală.

5.3. Timaios din Taormina(356 – 260 î.Hr.)

Datorită guvernării tiranice a lui Agatocles – tiranul Siracuzei – Timaios din Taormina a fost determinat să părăsească Sicilia şi s-a refugiat la Athena – pe la 312 î.Hr.. Aici el a studiat retorica cu unul dintre discipolii lui Isocrates. Strângând un volum apreciabil de informaţii, Timaios din Taormina a redactat în 32 de cărţi o istorie a hellenităţii occidentale din cele mai vechi timpuri până în 264 î.Hr. – primul război punic. Deşi Sicilia a stat în centrul atenţiei, el nu a ignorat evenimentele din Italia, Hellada sau de la Cartagina.

Timaios din Taormina nu a avut parte de o posteritate favorabilă, căci Polybius a formulat la adresa acestuia o critică necruţătoare. Polybius l-a acuzat frecvent că nu verificat autenticitatea surselor, că a fost orbit de prejudecăţi sau că avea o gândire prea naivă. Într-o oarecare măsură criticile lui Polybius se explică prin faptul că Timaios s-a ocupat de un domeniu pe care l-a studiat şi istoricul din Megalopolis. Datorită subiectelor tratate, Timaios poate fi considerat un expert în istoria Mediteranei occidentale. Polybius, vrând-nevrând şi-a început Istoriile sale la 264 î.Hr., unde s-a oprit Timaios.

Totuşi câteva merite ale lui Timaios pot fi subliniate: el a adoptat ca principiu cronologic succesiunea Olimpiadelor – prima a avut loc în anul 766 î.Hr. – şi a încercat să sincronizeze istoria Romei cu cea a Cartaginei. Expunerea sa a ţinut cont de factorul geografic, de cel etnografic şi a făcut loc, de asemenea, istoriei culturale. Merită remarcat faptul că primele date despre istoria arhaică a Romei provin de la Timaios – doar fragmente rămase la Felias Iakobe.

5.4. Polybius din Megalopolis(200 – 118 î.Hr.)

Polybius din Megalopolis s-a născut în oraş din Pelopones, oraş ce făcea parte din Liga Arhaică. Fiul lui Lycortas, om politic important din conducerea Ligii Arhaice. Cariera tatălui l-a ajutat să intr încă de timpuriu în viaţa publică a Ligii Arhaice. În 183 î.Hr., el a fost desemnat să poarte spre mormânt urna funerară cu rămăşiţele lui Gilopoimenos şi la scurt timp ia dedicat o monografie istorică.

De timpuriu a încurajat Liga Arhaică să adopte o poziţie cât mai independentă faţă de Roma. Cariera sa politică şi militară a atins apogeul în 169/168 î.Hr. când a deţinut funcţia de hyparcos – comandant al cavaleriei Ligii Arhaice.

În timpul celui de-al treilea Război macedonian, Liga Arhaică a arătat simpatii macedoniene, iar la finalul conflictului, Polybius şi alţi 1000 de helleni au fost aduşi la Roma ca ostateci. Aici, fostul lider ahean a pătruns în cercurile politicii romane, fiind

22

protejat de Lucius Aemilius Paulus - distrugătorul Macedoniei – Scipio Emilianus – distrugătorul Cartaginei.

Pe la 152 î.Hr. ultimii 300 de supravieţuitori din grupul ostaticilor predaţi în 168 î.Hr., au primit dreptul de a reveni în patrie. Polybius nu s-a aflat între cei care au luat drumul Helladei după ridicarea exilului; el a preferat să-l însoţească pe Scipio Emilianus în Hispania unde acesta comanda armatele romane impotriva triburilor iberice. După experienţa hispanică, Polybius a făcut o scurtă călătorie în Hellada, iar în 149 – 146 î.Hr. s-a aflat din nou lângă Scipio Emilianus, de această dată la asediul Cartaginei.

După desfinşarea Ligii Arhaice – 146 î.Hr. – Roma a semnat tratate individuale cu fiecare cetate din federaia defunctă. Bine poziţionat şa Roma şi bun cunoscător al lumii hellene, Polybius a fost antrenat de Senatul Roman în stabilirea raporturilor cu fostele cetăţi greceşti.

Acestor experienţe politice şi militare, Polybius le-a adăugat orizontul larg al unui om care a călătorit foarte mult, astfel ştim că a traversat Alpii, a vizitat Sardis, Alexandria, Numidia, Galia şi Hispania. De asemenea se adaugă o explorare a coastei africane ce l-a purtat până în Oceanul Atlantic de-a lungul coastei lusitane.

Viaţa sa a fost curmată brusc de un accident survenit la vârsta de 82 de ani – a căzut de pe cal.

Dincolo de activitatea sa politică şi militară, Polybius a găsit timp şi pentru a se dedica scrisului istoric. Aşa cum am amintit deja, în tinereţe el a compus viaţa lui Filopoymenes. Această monografie nu a supravieţuit până la noi, aşa cum nu s-au păstrat alte două opere ale lui Polybius: Tactica şi Cucerirea Numantiei.

Gloria eternă îi este asigurată de Istoria redactată în 40 de cărţi, dar transmise fragmnetar. Cărţile 1-5 s-au păstrat integral, cartea 6 s-a conservat în bună parte, din cărţile 7-8 există fragmente destul de largi, din restul lucrării avem rezumatele târzii din secolul X d.Hr., redactate de Constantin Porfirogenetul – împărat bizantin – cartea 40 este pierdută în întregime.

Prelegerea 9_07.01.2008

Istoriile reprezintă o istorie universală care tratează evenimentele petrecute în intervalul 264 – 146 î.Hr., în lumea romană şi hellenică. Tema principală este desemnată de Polybius încă de la începutul lucrării: Nimeni nu poate fi atât de ignorant încât să nu vrea să ştie cum şi datorită căror calităţi ale guvernării romane întreaga lume a intrat sub controlul Romei în mai puţin de 53 de ani67.

În condiţiile dominaţiei romane asupra Macedoniei, singura abordare posibilă a evenimentelor era istoria universală: M-am apucat să scriu fără a-mi limita expunerea aşa cum au făcut predecesorii la afacerile Helladei sau ale Persiei, de exemplu, ci relatând toate cele petrecute în toate părţile lumii cunoscute68. Doar istoria universală era în măsură, potrivit viziunii polibiene, să ofere o panoramă adecvată a cauzelor şi efectelor şi să sesizeze adevăratele semnificaţii ale acestora.

La temelia expansiunii Romei, Polybius a aşezat regimul politic republican. Admiraţia sa faţă de guvernarea romană şi.a găsit întreaga expresie în Cartea VI unde Constituţia Republicii este analizată comparativ, alături de sistemele politice de la Sparta, cetăţile doriene din Creta şi Cartagina.

Superioritatea conducerii romane în afacerile publice, era rezultatul combinării dintre aristocraţie, democraţie şi monarhie; sistem la care s-a ajuns după multe frământări şi datorită flexibilităţii sistemului politic roman. Polybius credea că acest regim a atin perfecţiunea în timpul războiului cu Hanibal. Acest conflict a permis afirmarea unor personalităţi providenţiale pentru stat, le-a imprimat romanilor o disciplină aparte şi ia făcut să înveţe din experienţele dezastroase ale trecutului.

Războaiele din Orient, creşterea luxului şi a ambiţiei aua angajat Roma pe panta declinului moral în secolul II î.Hr., iar Polybius a sesizat clar acest lucru. În vremea sa, 67 Polybius, Istorii, Cartea I, 1.68 Ibidem 67, Cartea II, 37.

23

scria sincer istoricul nostru, nu mai era atât de sigur că la Roma nu s-ar găsi oameni coruptibili. Polybius nu a împărtăşit viziunea cinică exprimată de Tukydides despre imperialism şi expansiune. Agresivitatea nu era privită ca un lucru firesc al naturii umane, aşa cum nu i s-a părut normală, nici tendinţa statului mai puternic de a se extinde pe seama celui mai slab. În percepţia sa, extinderea dominaţiei romane putea fi tratată în cadrul valorilor morale. Caracteristica principală a politicii romane faţă de adversarul învins a fost moderaţia, iar acest mod flexibil de a opera ia asigurat Republicii pârghiile dominaţiei. Polybius a admirat această organizare echilibrată şi nu şi-a reţinut criticile atunci când Roma s-a abătut spre violenţă nejustificată. Declanşarea celui de-al treilea război punic, de exemplu, nu a fost o acţiune morală, în viziunea lui Polybius, aşa cum nu poate fi justificată nici distrugerea Corinthului în 146 î.Hr.. preocuparea sa pentru obiectivitate l-a condus spre o artă a portretizării şi a biografiei lipsită de prejudecăţi, spre exemplu, deşi a terorizat Roma vreme de 18 ani, Hanibal este zugrăvit într-un mod echilibrat, iar Polybius nu s-a ferit să-i descrie excelent calităţile de comandant. Un astfel de tratamnet este explicat cu toată claritatea de Polybius: Un istoric trebuie să aprecieze calităţile inamicului atunci când acţiunile acestora o cer şi să-şi critice prietenii atunci când erorile de conduită ale acestora o reclamă69.

Tukydides afirma să opera sa trebuie să fie o achiziţie permanentă, utilă în plan practic pentru cititori. Polybius a păşit pe aceaşi cale a istoriei pragmatice susţinând că opera sa poate fi instructivă pentru generaţiile următoare: Chiar şi dacă afacerile noastre curentesunt proaste, nicio persoană rezonabilă nu er putea fi sigură de viitorul care derivă din prezent. De aceea cred că înţelegerea trecutului poate fi, nu doar plăcută, ci şi necesară70. În acest spirit, istoricul nostru şi-a perceput opera ca un manual pentru oamenii din activităţile publice, pentru ai influenţa pe aceştia să acţioneze corect. Erorile puteau fi evitate şi o conduită normală putea fi creată doar în baza experienţelor istorice ale trecutului. Conceptul de şansă, întâmplarei sau noroc, cum vreţi să-l înţelege-ţi, se raporta, într-o primă accepţiune, la acţiunile umane şi defineşte ceva incontrolabil sau iraţional. De multe ori întâmplarea pedepseşte faptele eronate, dar poate afecta şi oameni nevinovaţi. Polybius a identificat întâmplarea ca un factor operativ al istoriei şi a crezut că oamenii, prin experienţa trecutului, pot fi ajutaţi să depăşească vicisitudinile vieţii. Într-o altă accepţiune, şansa reprezintă la Polybius şi o epresie grandioasă, a providenţei. Expansiunea fulminantă a Romei a urmat o cale providenţială, dar această evoluţie nu exclude voinţa umană şi posibilitatea de a influenţa evenimentele. În cadrul schemelor provideniale mari omul poate controla diverşi factori şi scenele istoriei.

Stabilirea cauzalităţii reprezintă preocuparea majoră a lui Polybius. Simpa relatare a faptelor nu putea fi suficientă pentru un om de stat, dacă acesta nu reuşea să distingă de ce lucrurile au evoluat într-un anumit mod, care este originea acestora şi ce efecte au determinat. El analizează cu atenţie diversele straturi ale unui eveniment, astfel distinge o cauză – aita - , un pretext – profasis – şi un început – arhe. Discuţia asupra cauzelor războiului dintre Macedonia şi Persia este ilustrativă în acest sens. Expediţia celor 10.000 şi campaniile lui Aghesilaos în Asia demonstrază slăbiciunile perşilor – reprezintă cauza războiului. Dorinţa lui Filip al II –lea de a răzbuna nelegile perşilor, reprezintă pretextul şi în sfârşit, trecerea lui Alexandru cel Mare în Asia este începutul războiului.

În viziunea lui Polybius adevărul depindea, în mare măsură, de calitatea surselor şi capacitate istoricului de a le instrumenta. Nu era posibil pentru cineva să devină istoric doar studiind documente sau texte; istoricul trebuia să consulte, în primul rând, participanţii la evenimente. Este semnificativ faptul că naraţiunea sa propriu-zisă începe la nivelul anului 220 î.Hr., iar cele întâmplate din 264 î.Hr. până la acestă dată nu

69 Ibdem 67, Cartea I, 14.70 Ibidem 67, Cartea III, 51.

24

reprezintă decât o introducere. Această opţiune cronologică este justificată prin faptul că Polybius era în măsură să interogheze participanţi/martori ai războiului hanibalic. Implicarea autorului în evenimente era considerată de Polybius un alt factor crucial în reconstituirea unui eveniment. Pe de-o parte el era capabil să pună în pagină lucruri trăite, iar pe dealtă parte activităţile politice şi militare îi furnizau istoricului experienţa necesară pentru a analiza şi a înţelege. Călătoriile aveau, de asemenea, importanţa lor în istorie. Pentru aceasta era necesar să cunoască locurile unde s-au petrecut evenimentele. Documentaţia acestuia consta în inspectarea oraşelor şi a loocurilor, a râurilor, a diverselor particularităţi şi a distanţelor pe uscat şi pe mare.

O altă procedură implicată în reproducţia polubiană a fost utilizarea documentelor scrise. Istoricul a făcut apel la acest gen de surse ori de câte ori a avut ocazia. Căutările sale au fost mai fructoase în cazul vechilor raporturi între Roma şi Cartagina. El a aflat printre documentele oficiale şi a publicat în Istorii textele celor trei tratate romano-cartagineze, încheiate înainte de primul război punic.

Prelegerea 10_14.01.2008

5.5. Diodor din Sicilia(cca 80 î.Hr. – cca 29 î.Hr.)

S-a născut în Sicilia la Aquirion. Din preocupările sale pentru trecut se pare că a rezultat o singură operă Bibleoteca istorică. Lucrarea debutează cu originile mitice ale umanităţii şi avansează până la cucerirea Galiei de către Caesar71.

Analiza concepţiilor sale, a metodei şi a viziunii asupra istoriei, este mult îngreunată de stadiul fragmentar în care Bibleoteca istorică ne-a parvenit. Naraţiunea păstrează un fir cursiv numai până în 301 î.Hr.72, apoi tot ce a rămas sunt doar fragmente, uneori greu de aşezat cronologic.

Diodor a călătorit mult şi a consultat izvoare diverse. Din cărţile păstrate rezultă imaginea unui util compendiu, conţimând atât evenimente istorice cât şi elemente de geografie, etnografie, descrieri mitologice şi relatări anecdotice.

Ideea pe care o avea despre istorie se regăseşte într-o frază exprimată chiar de autor: Aceasta este o moştenire sacră a generaţiilor trecute lăsată noilor generaţii, păzitoarea virtuţii celor vrednici de laudă, martora necinstei celor ticăloşi, binefăcătoarea întregului neam omenesc.

Datorită documentaţiei slabe, precizarea surselor folodite de Diodor este o misiune anevoioasă. De exemplu pentru istoria Romei timpurii suntem în măsură să apreciem că s-a inspirat din tradiţia analistică romană, dar nu putem spune exact ce lucrări a consultat. Nici modul cum a utilizat sursele nu este clar conturat de exegeza modernă. Se presupune, totuşi, că în cele mai multe situaţii a rezumat sau a copiat integral informaţiile găsite într-un singur izvor. Această caracteristică ne-ar permite să apreciem că nu a avut un spirit critic foarte ridicat, iar Bibleoteba istorică a fost dependentă, în bună măsură, de sursele aflate la îndemâna autorului.

În privinţa cronologiei, Diodor se înscrie pe tradiţia analistică romană. După ănceputurile mitice ale lumii, schema cronologică a Bibleotecii istorice se aşează pe un sistem mixt. Aceasta a combinat tradiţia consulilor de la Roma cu istele arhonţilor de la Athena, fapt care ne ajută foarte mult în sicronizarea unor evenimente petrecute în Italia cu cele derulate în Hellada sau în Orient.

5.6. Appianus

71 58 î.Hr.72 Momentul bătăliei de la Ipsos.

25

(cca 86 – cca 169 d.Hr.)

S-a născut la Alexandria. Cariera sa a atins apogeul în capitale Imperiului roman unde a devenit un avocat de mare succes. El a redactat în limba gracă o istorie romană în 24 de cărţi de la începuturi şi până la împăratul Traian. Din păcate lucrarea nu s-a conservat în întregime, multe cărţi fiind pierdute.

Appian a renunţat la organizarea analistică a mateirei73, procedând la o expunere mai compactă şi mai uşor de lecturat. În Istoria romană evenimentele se regăsesc

grupate pe regiuni şi etnii, potrivit expansiunii romane. În aceste condiţii, Appian a operat selectiv în strângerea materialelor, rezumându-se doar la evenimentele petrecute în politica externă cu excepţia războaielor civile74, care relatează frământările interne de la Roma.

5.7. Plutarch din Cheroneia75

(46 – 127 d.Hr.)

S-a format intelectual în cercurile platoniciene de la Athena. Din fericire cunoaştem unele lucrări din biografia sa. El a călătorit în aproape toată Hellada, în Asia Mică, în Italia şi la Roma unde a apărat interesele patriei sale. Datorită

relaţiilor sale cu Traianus, el a căpătat cetăţenia romană.Incontestabil Plutarch este unul dintre cei mai prolifici autori din Antichitate. El

a produs opere în domeniul filosofiei şi religiei, dar a rămas cunoscut, în special, 73 An de an.74 Războaiele civile: 133 – 37 î.Hr.75

Plutarh (în unele lucrări Plutarch; în limba greacă veche Πλουταρχος Ploutarkhos, a adoptat numele de Mestrius Plutarchus), născut la Cheroneia în Beotia în jurul anului 46 p.Chr. şi decedat în aceeaşi localitate în anul 125 p.Chr.. A fost un scriitor şi moralist de origine greacă, cunoscut mai ales prin scrierile sale biografice şi filosofice. A fost unul din principalii reprezentanţi ai

aticismului în literatura greacă. Născut într-o familie notabilă din Beotia, studiază la Atena retorica, filosofia şi ştiinţele vremii sale, avându-l ca maestru pe Ammonios Sakkas.În această perioadă, frecventează "Stoa", precum şi "Academia platoniciană". Vizitează de mai multe ori Roma, unde predă filosofia morală. Obţine cetăţenia romană şi adoptă numele de familie Mestrius, în semn de omagiu adus prietenului său M. Mestrius Florus. Autorităţile imperiale romane îl numesc procurator al provinciei Achaia din Grecia. Mai târziu, devine preot la templul lui Apollo din Delphi. Plutarch era foarte cultivat, avea cunoştinţe enciclopedice, fiind foarte preţuit în cercurile hellenistice. Ultima parte a vieţii sale o petrece la Cheroneia, unde scrie principalele sale opere în dialect

atic, bazate în mare parte pe manuscrisele prelegerilor sale. Operele sale au fost reunite în 1296 de către Maximos Planudes în două culegeri:"Moralia" ("Scrieri morale"), alcătuite din eseuri şi dialoguri, au ca tematică comentarii literare, estetice şi pedagogice, dezbateri cu privire la probleme religioase şi mitologice (printre altele reprezentarea lui Osiris în mitologia egipteană). Unele texte au conţinut filosofic, în care Plutarch se relevă ca adept al platonismul în opoziţie cu stoicismul şi Epicurepicureismul. "Moralia" mai cuprinde nouă cărţi întitulate Συμποσιακα τον ηπτα σοφον (Symposiaca ton hepta sophon - "Banchetul celor şapte înţelepţi"), un text dialogat asupra învăţăturilor celor şapte legendari înţelepţi ai Greciei antice. "Vieţile paralele ale oamenilor iluştri" (Βίοι Παράλληλοι - Bioi Parállêloi), cea mai cunoscută şi citită operă a lui Plutarch, cuprinde 50 de biografii, dintre care 46 sub formă de pereche, comparându-se un grec cu un roman, de exemplu Theseu - Romulus, Alexandru cel Mare - Caesar, Demosthene - Cicero, Licurg - Numa Pompilius. La sfârşitul textului despre fiecare cuplu se află un scurt comentariu comparativ (συνκρισις - synkrisis) asupra celor două persoane. Biografii separate sunt cea a Marelui Rege persan Artaxerxes II, a lui Arat din Sikyon şi ale împăraţilor romani de la Augustus la Vitellius. "Vieţile paralele" sunt interesante nu numai din punct de vedere istorico-cultural, ci şi pentru că relatează deasemeni anecdote şi citate, prin care sunt caracterizate personalităţile respective. Aceste biografii au fost un model pentru scriitorul francez Michel Montaigne în opera sa "Essais" şi o sursă de inspiraţie pentru subiectele din unele tragedii ale lui Shakespeare. De la Wikipedia!

Plutarch - Gravură în cupru de Johann Rudolf Holzhalb

26

datorită lucrării Vieţi paralele. Obiectivul urmărit de Plutarch a fost acela de a realiza o apropiere între helleni şi romani, arătând că ambele popoare au personalităşi comparabile ca valoare.

În spirit moralizator, Plutarch a aşezat personajele în paralel, realizând comparaţii între oamenii cu similtudini de comportament sau între cei care au avut destine asemănătoare. Această demonstraţie dorea să susţină politica imperială de apropiere între Orient şi Occident, arătând că hellenii şi romanii au o contribuţie egală la susţinerea Imperiului roman.

5.8. Flavius Arrianus(95 – 175 d.Hr.)

Grec, la origine, Flavius Arrianus s-a născut la Nicomedia; a studiat la şcoala lui Ecpictet şi mai târziu a urmat o carieră politico-militară în structurile Imperiului roman. Cariera sa a cunoscut momente frumoase de afirmare, reuşeşte să ajungă vir clarissimus, consul, sufect76 în 130 d.Hr. şi apoi guvernator al provinciei Capadochia. Cea mai cunoscută lucrare istorică a sa este Anabasis – expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia77. Pentru istoria epocii elenistice această lucrare prezintă un interes excepţional. Importanţa sa e justificată prin faptul că opera lui Arrianus exploatează tradiţia bună despre Alexandru cel Mare, preluând informaţii de la Aristobolus şi Ptolemaios, ale căror lucrări sunt pierdute.

5.9. Cassius Dio(155 – 235 d.Hr.)

S-a născut în Micro Asia la Niceea în Bitinia. El poate fi caracterizat drept un produs al Imperiului roman. Deşi grec la origine, Cassius Dio a făcut o frumoasă carieră de administraţie imperială; el a fost senator, consul, guvernator al Dalmaţiei şi Pannoniei Superioare, apoi consul al provinciei Africa.

Cassius Dio a scris în limba greacă o istorie romană în 80 de cărţi de la începuturi şi până în anul 229 d.Hr., când a deţinut consulatul sub Severus Alexandru. Din nenorocire şi această importantă operă este în bună parte pierdută. S-au păstrat integral doar cărţile 36-60 care tratează evenimentele dintre anii 69 – 46 î.Hr.; din cărţile 1-35 nu au rămas decât fragmente; pentru cărţile 61-80 avem doar rezumate făcute în scolul XI de câlugărul bizantin Xifilinus.

Precum Tukydides sau Polybius Cassius Dio a avut avantajul unei educaţii strălucite şi a unei impresionante cariere militare şi politice. Aflat în centrul lumii, la Roma, şi participând la guvernarea imperiului, Cassius Dio nu se putea să-şi dedice opera decât ideii de sinteză dintre cele două componente ale imperiului: cea latină şi cea gracă.

Metodologic, Cassius Dio a fost dependent de calitatea surselor din care şi-a exprimat discursul istoric. Această dependenţă imprimă, evident, o fluctuaţie calitativă,

76 SUFÉCT, -Ă adj., s. m. (magistrat roman, de obicei consul) care suplinea funcţia respectivă ca urmare a părăsirii ei, din diferite motive, de către titular. (< lat. suffectus)77 Lucrare redactată între anii 166 – 168 d.Hr.

Flavius Arrianus

27

astfel ştim că epoca republicană timpurie este recompusă pe baza naraţiunilor analistice intermediate de Titus Livius. Evenimentele din finalul republicii şi epoca principatului sunt descrise,însă pe baza unor documnete oficiale combinate cu izvoare narative, ceea ce face ca relatarea să fie mult mai solidă.

28