Coordonatorul volumului: ROGER CHARTIER PHILIPPE ARIES, MAURICE AYMARD,director de studii la Şcoala de înalte studii de ştiinţe sociale, NICOLE CASTAN,profesor la Universitatea din Toulouse-II, YVES CASTAN,profesor la Universitatea din Toulouse-II,ROGER CHARTIER,director de studii la Şcoala de înalte studiids ştiinţe sociale,ALAIN COLLOMP,doctor în medicină,DANIEL FABRE,conferenţiar la Universitatea din Toulouse-III, ARLETTE FARGE,cercetător la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică,JEAN-LOUIS FLANDRIN,profesor la Universitatea din Paris-VIII,MADELEINE FOISIL,inginer la Centrul naţional de cercetare ştiinţifică, JACQUES GELIS,conferenţiar la Universitatea din Paris-VIII,JEAN MĂRIE GOULEMOT, profesor la Universitatea din Tours, FRANCOIS

LEBRUN,

i to

" "^ VULS> LEBRUN - -««■»SRSSTVA

aN^VerSit>atea din Haute-Bretagne

H Geo^es Duby

istoria vieţii private

DE LA RENAŞTERE LA EPOCA LUMINILOR

Volumul VI

Traducere de

CONSTANŢA TANĂSESCU

EDITURA MERIDIANE BUCUREŞTI, 1995

Volumul acesta a fost dorit, gândit şi pregătit de Philippe Aries.Moartea 1-a împiedicat să-1 ducă până la capăt. Noi l-am scris într-o fidelă libertate şi în spiritul prieteniei sale.

l> -fans, i9352-02-009293.Xa s u p r a p , J°2?'e drepturile_ -n« rezervate* E£tu^ «££3!£*

îl r̂ TTT rn«____

973-33-0277-5 973-33-0142-6

V

INDIVIDUALIZAREA COPILULUI

de JACQUES GJSLIS

Un corp „ai său" fi un corp „al cefor.'affi"

Timp de secole, şi în pofida eforturilor Bise-ricii pentru a o aboli, în Europa occidentală a predominat ceea ce putem numi o conştiinţă „naturalistă" a vieţii şi a scurgerii timpului, într-o societate ce rămăsese cu desăvârşire ru-rală până în secolul din urmă,-pământul~mamâ era la originea întregii vieţi: un rezervor in-epuizabil care asigura reînnoirea speciilor şi, îndeosebi, a speciei umane. în fiecare an, na-tura juca'aceeaşi piesă; anotimpurile se suc-cedau neîncetat, iar lumea era mânată de această mişcare fără de sfârşit. în acest uni-vers aflat într-o necurmată reînnoire, nimic nu era mai grav decât sterilitatea cuplului, deoarece aceasta întrerupea ciclul şi spulbera solidaritatea spiţei. Fiecare membru al fami-liei era dependent de ceilalţi; fără aceştia, nu însemna nimic. Adulţii care atingeau vârsta la care puteau avea copii făceau legătura în-tre trecut şi viitor, între o lume ce se stinsese şi o lume ce avea să vină. A rupe acest fir în-semna o responsabilitate lipsită de sens. Şi deoarece ea era aceea care purta copilul, ca-re-i dădea naştere şi-apoi îl hrănea, femeia era investită cu un rol esenţial: era depozitara familiei şi a speciei. De unde riturile fecundi-tăţii cărora se supunea" aceasta în „sanctuarele naturii", aproape de pietrele fecundităţii, de

izvoarele şi de arborii fecundatori, ca şi cum sămânţa de copil se afla în natură, lângă anu-mite locuri privilegiate.

Fiecare individ trasa un arc de viaţă, maimult sau mai puţin lung, în conformitate cudurata existenţei sale; ieşea din pământ prinprocreare, reintra acolo prin moarte. Sub pământ se afla într-adevăr reşedinţa morţilor,rezerva de suflete ce aşteptau reîncarnarea,acele suflete ale strămoşilor ce-şi „dăduserăsufletul'1 şi care aveau să renască într-o zi înunul din strănepoţi. De altfel, obiceiul de a daprenumele bunicului sau al bunicii nepotuluisau nepoatei, ca pentru a asigura în mod şimai temeinic permanenţa familiei, nu s-a men-1 ţinut oare vreme îndelungată1? Dincolo de cre-

dinţele şi de comportamentele acestea se ghiceşte structura circulară a unui ciclu vital original şi se întrezăreşte ideea unei lumi in-tegrale, a unei mari familii de oameni vii şi de morţi mereu egală ca număr, pierzând aici ceea ce se recuperează dincolo.Această conştiinţă a vieţii şi această imagine a

succesiunii generaţiilor ne duce cu gândul la o conştiinţă a corpului foarte diferita de a noastră. Iar această imagine a corpului era ambivalenţă. Fiecare fiinţă avea propriul său corp, corpul său personal, dar dependenţa faţă de spiţă, solidaritatea de sânge erau de asemenea natura încât individul nu-şi putea resimţi corpul ca fiind pe deplin autonom: acest corp era al său, dar era şi puţin „ceilalţi", cei din marea familie a celor vii şi a străbunilor morţi.

între destinul colectiv de care era strâns legat şi satisfacţia individuală privind plăcerile existenţei — aspiraţia „dorinţei de a-şi trăi viaţa" pe care noi o considerăm drept legitimă — exista o contradicţie, iar prioritatea mergea către corpul căruia trebuie sa i se asigure cu orice preţ perenitatea, corpul spiţei. Individul nu dispunea de sine decât în măsura în care această satisfacţie nu venea în contra-

dicţie cu

interesele familiei. Tntr-un anume sens, omul transmitea viaţa fără să şi-o poată trăi în mod real pe a sa proprie. Unica sa datorie de viaţă era aceea de a dărui viaţă.

In acest imaginar al vieţii şi al corpului, copilul era considerat ca o mlădiţă a trun-chiului comunitar, o parte a marelui corp co-lectiv care, datorită îmbinării generaţiilor, bi-ruia timpul. El aparţinea aşadar atât spiţei, cât şi părinţilor săi. In acest sens, şi cel puţin în aceeaşi măsură, era un copil „public". Strânsa legătură care îl unea pe copil de mamă până când era înţărcat părea totuşi să contrazică această interpretare. In realitate, această relaţie privilegiată răspundea unei ne-cesităţi: copilul e incapabil să se îngrijească singur de cerinţele sale elementare, deoarece se naşte „incomplet". Mama, după ce îl hră-nise cu propriu-i sânge în perioada sarcinii, îl hrănea cu laptele ei, care era considerat drept un sânge albit2. înţărcat la douăzeci, douăzeci şi patru sau treizeci de luni, copilul intra încetul cu încetul în perioada primei co-pilării pe parcursul căreia rolul public al edu-caţiei sale tindea să crească, chiar dacă îndru-mările date de mama şi de tatăl său rămâneau multă vreme precumpănitoare. Deoarece, încă de la naşterea lui, domeniul „public" şi cel „privat" se întrepătrundeau în mod intim, sta-tutul său ţinând de fapt şi de unul şi de celă-lalt. Copilul venea pe lume într-un loc privat, într-o încăpere în care trăiau părinţii săi, dar în mijlocul unei asistenţe alcătuită din rude şi vecini, astfel că naşterea sa devenea un act public. Primii săi paşi aveau loc în mod sim-bolic acolo unde i se odihneau străbunii, în ci-mitir, sau chiar în biserică, în momentul cul-minant al liturghiei. Avea loc aşadar încă un ritual public care marca începutul unei rela-tive autonomii a copilului. Aceşti primi paşi făcuţi de unul singur linişteau părinţii şi con-firmau în ochii tuturora perenitatea spiţei3.

Botezul, taină ce şterge păcatul originar şi, în acelaşi timp, rit de intrare în societate a co-pilului, era şi un prilej de a se încredinţa, prin procedee magice, de calitatea simţurilor copi-lului. După ceremonie, şi în absenţa preotu-lui, „rostogolirea" corpului copilului pe altar era destinată fortificării corpului, evitării, mai târziu, a rahitismului şi a şchiopătatului. Pen-tru ca acesta să nu fie „bâlos", adică bâlbâit sau mut, naşul şi naşa trebuiau să se îmbră-ţişeze sub clopot, la ieşirea din biserică. Se în-tâmpla chiar ca „tineretul" să aibă un rol important în ritual. La Massiac, în Auvergne, la începutul secolului trecut, micii ştrengari care urmaseră cortegiul produceau un vacarm îngrozitor, cu plesnitori şi ciocane, de îndată ce copilul primise taina botezului: era asigura-rea oferită băieţelului că mai târziu va avea şi voce şi urechi excelente, iar fetiţei că va vorbi şi va cânta minunat4.

Prima copilărie era epoca acumulării de cunoştinţe. Cunoaşterea spaţiului locuinţei, a satului, a ogorului. Cunoaştere a jocului, a relaţiei cu ceilalţi copii: copii de aceeaşi vârstă sau mai mari, care ştiu mai multe şi îndrăz-nesc mai mult. Cunoaşterea tehnicilor trupu-lui, cunoaştere a regulilor privind apartenenţa la comunitatea satului, cunoaştere a problemelor vieţii. Tatăl şi mama ocupau un loc important în această primă epocă destinată educaţiei. Dacă, începând de la şapte-opt ani, băieţii îşi urmau tatăl pe câmp, înainte de a fi „plasaţi" la vreun vecin sau la vreo rubedenie, fetele, însă, rămâneau în general cu mama lor, alături de care deprindeau viitorul lor rol de femeie. învăţăturile primite în copilărie şi în adolescenţă trebuiau aşadar să fortifice trupul şi, în acelaşi timp, să rafineze simţu-rile, sâ-i insufle individului forţa de a birui încercările destinului şi, mai cu seamă, să-i dăruiască puterea de a transmite, la rându-i, viaţă, în scopul de a asigura permanenţa fa-miliei. Exista, atunci, o formă de educaţie în

comun, un mănunchi de influenţe care făceau din fiecare fiinţă un produs al colectivităţii şi care îl pregătea pe fiecare individ pentru rolul pe care aceasta îl aştepta din partea lui. Puţină intimitate într-un asemenea context; dar, zi de zi, resimţea din ce în ce mai puter-nic sentimentul de a aparţine unei mari fa-milii de care era legat la bine şi la rău.

„Nu vreau să moară!"

La începutul anului 1580, pe când se afla încă la doică, unul din fiii controlorului financiar şi primar al oraşului Loudun, Scevole de Sainte-Marthe, a căzut grav bolnav. Cei mai iscusiţi medici au fost chemaţi la căpătâiul lui, „dar îngrijirile lor au fost inutile; şi şi-au pierdut nădejdea că va mai putea fi vindecat". în acest sfârşit de secol al XVI-lea, Scevole era unul din oamenii aceia care nu mai voiau să se resemneze în faţa dispariţiei premature a unui copil bolnav. „Şi cum era un tată foarte bun şi un om foarte învăţat", a primit provocarea, s-a substituit medicilor acelora nepricepuţi şi gata să dea bir cu fugiţii şi „s-a hotărât să-1 vindece el însuşi. Pentru care, a cer-cetat cu o mare aplicaţie tot ceea ce putea fi mai neobişnuit şi mai ingenios cu privire la natura şi la constituţia fizică a copiilor. A pătruns chiar prin bunătatea şi vioiciunea spiritului său până în tainele cele mai ascunse ale naturii şi ale fizicii, şi s-a slujit de acestea într-un mod atât de fericit încât şi-a smuls copilul din braţele morţii". Fără îndoială, cazul lui Scevole este exemplar. Şi dacă este cunoscut, aceasta s-a datorat faptului că, rugat' să „păstreze pentru posteritate curioasele sale cercetări", fericitul tată le-a încredinţat unui poem în limba latină, Paedotrophia, în care atrăgea atenţia asupra modului de a hrăni copii mici5.

încă de la sfârşitul secolului al XlV-lea, indicii ale unei relaţii noi privind copilul apar în mediile înstărite din oraşe. Care sunt mai puţin nişte noi semne de afecţiune cât voinţa din ce în ce mai vădită de a ocroti viaţa copi-lului. Două secole mai târziu, exemplul lui Scevole de Sainte-Marthe este întru totul semnificativ pentru atitudinea noilor elite so-ciale ale Renaşterii. Această dorinţă de a salva viaţa copilului creşte în cursul secolului al XVII-lea, iar Doamna de Sevigne atestă 'acest refuz a ceea ce poate fi mai rău, în vremea în care nepoata sa e bolnavă: „Nu vreau să moară!" strigă ea. Să smulgi un copil bolii şi morţii premature, să alungi nenorocirea încercând să-1 vindeci; acesta este de acum înainte ţelul părinţilor cuprinşi de spaimă. Să ne înţelegem însă: nici înainte vreme părinţii nu acceptau dispariţia unei fiinţe iubite; dar conştiinţa vieţii, a ciclului vital, era diferită, şi pe atunci părinţii nu aveau altă resursă în afară de aceea de a da naştere unui alt copil. Deoarece viaţa era mai dură şi deoarece trebuie să perpetuezi spiţa... Ne-acceptarea bolii copilului constituie doar un aspect — esenţial fără îndoială — al noului imaginar al vieţii şi al timpului. A-ţi prelungi propria viaţă, a-ţi scurta suferinţele graţie îngrijirilor acordate de către acest specialist într-ale corpului, care este medicul, nu constituie nici aceasta o cerinţă de ultimă oră; dar voinţa de a te îngriji şi de a te vindeca se manifestă cu asemenea înverşunare, începând din secolul al XVI-lea, încât aceasta denotă în mod neîndoielnic că omul se uită acum cu alţi ochi la propria-i persoană. Or, la sfârşitul secolului al XVII-lea, corpul medical, prost pregătit pentru rolul respectiv, se vădeşte cu totul incapabil de a răspunde solicitărilor de îngrijire medicală ce veneau de pretutindeni. Moliere devine ecoul unei atare situaţii. Ca şi alţii de altfel, predum John Locke, a cărui lucrare, Despre educaţia copiilor, publicată la

10

Londra în 1693 şi tradusă în limba franceză de Pierre Coste încă din 1696, devine unul din clasicii pedagogiei europene din secolul al XVIII-lea. încă de la început, autorul atrage atenţia părinţilor asupra virtuţilor profi-laxiei ca fiind mijlocul cel mai sigur pentru a ocroti sănătatea copiilor: „Vorbind aici despre sănătate, precizează John Locke, nu am inten-ţia de a vă vorbi despre felul în care medicul trebuie să trateze un copil bolnav sau cu o sănătate şubredă, ci numai de a recomanda părinţilor ceea ce trebuie să facă, fără ajuto-rul medicinii, pentru a păzi şi a întări sănăta-tea copiilor lor sau, cel puţin, pentru a le forma o constituţie fizică pe care să n-o poată doborî maladiile6".

Un corp „al său", un copil „al său"

Nu e uşor să împaci exigenţele stirpei, nece-sitatea mereu şi viu resimţită a perpetuării sale şi dorinţa crescândă a individului de a-şi trăi viaţa din plin, de a dispune de ea în mod liber. Acest individ care a asigurat supravie-ţuirea spiţei, făcând legătura între trecut şi viitor, nu a putut, până atunci, să se preocupe de propria-i persoană, sau a făcut-o într-o foarte mică măsură. Iată însă că omul acesta începe să se gândească la propriul său interes, la cel imediat şi la cel viitor; începe să facă anumite calcule; ştie că timpul îi e drămuit; timpul pe care-1 are de trăit.

In scopul soluţionării cât mai corecte a contradicţiei care se resimte între aspiraţia de a trăi şi voinţa de a se perpetua, comporta-mentele familiale încep să se modifice. Darul de a calcula nu se limitează doar la negoţ; ci se insinuează în strategia familială sub o formă necunoscută până atunci, determinând stabilirea unor noi reguli. Disputa asupra îm-prumutului cu dobândă şi a cametei dusese la unele învoieli cu Cerul şi la crearea unor struc-

turi comerciale noi; contradicţiile dintre inte-resele spiţei şi cele ale individului se vor re-glementa printr-o serie de învoieli succesive, pe măsură ce conştiinţa spiţei descreşte şi for-ţele individului cresc.

Acestui nou gen de relaţie dintre individ şi grup îi corespunde o nouă imagine a corpu-lui, în vreme ce altădată legăturile de depen-denţă faţă de rude erau resimţite în mod car-nal, de acum înainte acestea slăbesc; corpul câştigă în autonomie, se individualizează: „cor-pul meu este al meu", şi încerc să-1 apăr de boală şi de suferinţă; dar ştiu că e pieritor şi continuu aşadar să-1 perpetuez prin sămânţa unui alt corp, corpul copilului meu. Această smulgere simbolică a corpului individual din marele corp colectiv al spiţei constituie fără îndoială cheia multora din comportamentele specifice epocii clasice. Desigur, modelul res-pectiv ne îngăduie să înţelegem mai bine pen-tru ce' copilul, ocupă de acum înainte un loc atât de important în preocupările tatălui şi ale mamei: un copil pe care îl iubesc pentru el însuşi şi care constituie bucuria lor de fiecare zi.

Conştiinţei unui ciclu de viaţă circulară îi "succede în mod progresiv —• mai întâi în cla-sele avute, apoi în sânul categoriilor sociale mai puţin favorizate, mai întâi în marile oraşe, apoi în târguri şi, mai lent, la sate — o con-ştiinţă mai liniară, mai segmentară a existen-ţei, în acest context, individul îşi evaluează ponderea, iar umbra grupului familial, a ru-bedeniilor, nu-i mai eclipsează personalitatea.

Un nou sentiment fajo de copilărie

Această schimbare de atitudine faţă de copil, care este în esenţă o mutaţie culturală, se efec-tuează pe parcursul unei lungi perioade de timp. E cu neputinţă să stabilim aici o crono-logie precisă. în lipsa unor date certe, avem

12

câteva repere, deoarece evoluţia nu s-a făcut peste tot în acelaşi ritm, fiind supusă, sub efectul unor forţe politice şi sociale, când unor neaşteptate frânări, când unor accelerări su-bite. Fără îndoială că oraşul, loc prin excelenţă al inovaţiei, e cel care a dat tonul. Nu în oraş se iveşte, încetul cu încetul, începând din se-colul al XV-lea, „familia modernă" redusă la cuplu şi la copiii acestuia? In oraşul Renaşte-

rii, legătura aceea strânsă cu pământul-mamă tinde să dispară, percepţia succesiunii anotim-

purilor se estompează. Din clipa aceasta, re-ferirea la străbuni, ieri încă esenţială, slăbeşte: la oraş, e din ce în ce mai puţin loc şi timp pentru a le fi dedicat; cât priveşte problemele sterilităţii cuplului, acestea, bineînţeles, nu vor mai fi rezolvate prin mijloace „naturale" şi magice. In acest mediu reconstruit de către om, în acest oraş al Renaşterii din ce în ce mai des „gândit ca un corp"7, concentrarea sufletească asupra unei familii atât de re-strânsă antrenează amenajarea unui spaţiu domestic mai intim. In oraşele italiene, mai cu seamă în Florenţa8, evoluţia respectivă a debutat încă din secolul al XlV-lea; în secolul al XV-lea şi îndeosebi în cel de al XVI-lea, Anglia, Flandra şi Franţa le vor urma exemplul. Evoluţia acestui sentiment faţă de copilărie nu se manifestă de o manieră liniară. în Franţa, de pildă, secolul al XVII-lea reprezintă un moment, dacă nu -de reacţie, cel puţin de frânare. Tulburările politice şi religioase din secolul al XVI-lea constituie simpto-mele unei crize profunde a valorilor; aşa după cum o confirmă şi „epidemia de vrăjitorie" care cuprinde atunci o bună parte din Europa, ca şi represiunea acesteia. Un nou sentiment faţă de copilărie se poate discerne încă din prima parte a secolului, şi unele teme asupra cărora se stăruie prea des şi care datează din secolul al XVIII-lea sunt abordate în mod frecvent în lucrările literare şi medicale cu două secole mai înainte. Aşa cum e cazul scutecu-

13

;

lui. Copilul, la apariţia sa pe lume, intră într-un univers de constrângeri al căror simbol este scutecul, deoarece acesta îl privează de toată libertatea corpului; ceea ce, spun medicii din secolul al XVI-lea, ca Simon de Vallambert, nu poate fi decât dăunător dezvoltării şi să-nătăţii copilului9. Aşa cum e şi cazul deformă-rilor voluntare ale craniului datorate bonetelor şi scufiţelor în timpul primei copilării10: copilul e un bulgăre de ceară moale asupra căruia se poate lucra în scopul de a-i făuri o fizionomie conformă unui model estetic ideal. Aşa cum e şi cazul alăptării de către o doică ce va face parte din familie. Practică în gene-ral nerecomandabilă, ba chiar condamnată de către moralişti: e periculos pentru un pruno încă „neterminat" să fie hrănit cu un „lapte mercenar"; şi deoarece este admis faptul că „hrana pătrunde în natură", nu însemna oare că însăşi identitatea acestuia riscă să fie afec-tată printr-o „transfuzie" ce priveşte atât cor-pul, cât şi spiritul? In sensul acesta, problema alăptării copilului trebuie reintegrată în dez-baterea mai generală între natură şi cultură, înnăscut şi dobândit11.

De altfel, încredinţarea copilului unei doic:' nu e o inovaţie a secolului al XVI-lea: la Flo-renţa, practica respectivă era cunoscută încă de la sfârşitul secolului al XlV-lea şi va fi extinsă în cursul secolului următor. Această despărţire, care se doreşte întotdeauna tem-porară, şi care ia sfârşit adesea, după cum se ştie, cu moartea pruncului, este condamnată cu fermitate printr-o lucrare medicală şi li-terară moralizatoare, care tinde să culpabili-zeze părinţii:" animalele îşi alăptează singure puii12... Dacă părinţii nu ţin cont de lucrul acesta, înseamnă că alte valori, diferite de cele ale comunităţii rurale, unde erau daţi copiii acestora la doică, se impun atunci comunităţii urbane13. într-adevăr, soţia omului cu un înalt rang social este scutită de una din obligaţiile sale cele mai grele care îi revin în mod

14

obişnuit; şi chiar dacă, datorită faptului că ac-ceptă să-şi încredinţeze copiii unei doici, epo-cile de graviditate sunt mai dese, îi rămâne destul timp liber pe care îl poate consacra conversaţiei, lecturii sau plimbării. O manieră diferită de a considera existenţa, chiar dacă femeia plăteşte asemenea libertate cu un preţ ridicat: absenţa fiinţelor iubite, dependenţa din ce în ce mai mare faţă de soţ. Ceea ce se joacă, de fapt, prin separarea dintre fecundi-tate şi creşterea copilului, este imaginea şi tot-odată locul femeii în ciclul vital. Separarea celor două funcţii complementare, până atunci strâns legate una de alta, va contribui la fere-carea femeii în rolul de simplă reproducă-toare, de la care se cere să fie fecundă, să-şi poarte sarcina şi să dea viaţă copilului. De-oarece, la oraş, copilul purcede în primul rând din tată şi din spiţa paternă.

în vreme ce unii părinţi îşi încredinţează copilul unei doici, alţii găsesc în tovărăşia acestuia „plăcere şi bucurie"14. Cele două ati-tudini nu sunt contradictorii, ci vădesc faptul că, în momentul acesta, e posibilă orice op-ţiune. Desigur, „natura" continuă să pledeze în favoarea copilului crescut de propria-i mamă; dar aceasta e copleşită de felurite gre-utăţi; şi pretinde, de acum înainte, că are şi ea dreptul să se bucure de viaţă, şi capătă apro-barea tatălui atunci când îşi manifestă dorinţa de a-şi păstra trupul intact şi atrăgător. Aşa-dar, alegerea nu e întotdeauna categorică! Nu e uşor de împăcat interesul copilului cu cel al mamei. Aşa că nici nu e de mirare că acestor probleme li s-au dat răspunsuri diferite.

Afectivitate şi educaţie

Noile relaţii pe care aceşti „noi părinţi" le stabilesc cu copiii lor influenţează bineînţeles comportarea acestora. Textele din secolele XVI şi XVII se fac ecoul acestui „nou copil".

15

Este mai dezgheţat, mai serios; ceea ce se observă cu uşurinţă şi produce uimire. Astfel, la începutul secolului al XVII-lea, Louise Bour-geois, moaşa reginei Măria de Medici, notează în acele Instrucţiuni adresate fiicei sale că „micuţii din ziua de azi sunt extrem de ageri"15. Acesta este momentul când moraliştii pornesc să denunţe complezenţa vinovată a taţilor şi a mamelor faţă de copiii lor. Iar lucrările străbat secolul. „Cu nesfârşită înţelepciune a in-spirat natura dragostea părinţilor pentru copiii lor, remarcă Locke în 1693: dar dacă Raţiunea nu moderează această afecţiune naturală cu o extremă circumspecţie, ea degenerează cu uşurinţă într-o indulgenţa excesivă. Că taţii şi mamele îşi iubesc micuţii, nimic mai îndreptăţit; propria lor datorie îi obligă la asemenea atitudine. Dar mai ales, nemulţumindu-se să iubească doar persoanele acestora, ei merg până acolo încât le îndrăgesc şi defectele." Şi aceşti părinţi „prea pasionaţi de odraslele lor" nu-şi dau deloc seama de răul pe care li—1 pricinuiesc, „deoarece atunci când copiii devin mari, iar proastele lor obiceiuri se agravează în aceeaşi măsură, părinţii care nu~i mai pot răsfăţa sau nu mai pot glumi cu ei încep să spună că sunt nişte mici ştrengari, nişte fiinţe recalcitrante şi pline de răutate". „Dar dacă un copil a fost obişnuit, fără nici o oprelişte, să facă tot ceea ce i-a trecut prin cap pe vremea când mai purta încă rochiţă, de ce ni s-ar părea ciudată pretenţia acestuia de a i se acorda acelaşi privilegiu şi faptul că face tot ce-i stă în putinţă pentru a se bucura în continuare de el, atunci când a început să poarte nădragi?"16. Privatizarea educaţiei nu e câtuşi de puţin condamnată; de temut este doar faptul că, înţeleasă în felul acesta, să nu aibă consecinţe nefaste pentru copil. „Răsfăţul" este cauza multor deficienţe. Unele mame nu merg oare până acolo încât se dedau unor comportamente de-a dreptul execrabile? întocmai ca cele care, imediat după ce-au născut, fiind aşadar im-

•

pure, nu ştiu să evite „Zelul acela curios care le îndeamnă să-şi îmbrăţişeze şi sâ-şi sărute copilul. Se recunoaşte că, prin această pur-tare plină de curiozitate, subliniază doctorul Jacques Duval, ele vădesc? o dragoste de mai-muţă, care, se spune, constă în aceea că-şi strâng puii la piept cu atâta ardoare, încât îi sufocă"17.

Pentru a lupta împotriva unoi asemenea „revărsări de afectivitate", un întreg curent, apărut în cursul secolului al XVII-lea, pre-tinde să impună o seamă de reguli de compor-tament conforme cu bunăstarea. . . Şi poate că în această atitudine represivă faţă de un tip particular de educaţie, în care afectivităţii- îi era acordat un loc mult prea mare, trebuie să ve-dem una din raţiunile pentru care Biserica şi statul au luat sistemul educaţional sub nemij-locita lor conducere. Această deplasare de la privat către public coincide de fapt cu dorinţa puterii politice şi a celei religioase de a con-trola societatea în totalitatea ei. Iar noile structuri educative, cele ale colegiilor în spe-cial, s-au bucurat de altfel, şi foarte repede, de adeziunea părinţilor. Aceştia se conving că, într-adevăr, copilul lor se află tot timpul la discreţia unor instincte primare care trebuie înăbuşite şi că se cuvine „ca dorinţele lor să fie subordonate Raţiunii". A da pe cineva la şcoală înseamnă aşadar a-1 sustrage naturii18. Dar, bineînţeles, nu acesta este motivul esen-ţial al adeziunii respective. Succesul noului sis-tem de educaţie constă în faptul că acesta modelează spiritele răspunzând, în acelaşi timp, exigenţelor unui individualism în con-tinuă dezvoltare. Intre „privatizarea" copilului în cadrul familiei restrânse şi educaţia publică de care se bucură nu există nici un fel de contradicţie. O conştiinţă a vieţii care nu mai reclamă respectarea vechilor solidarităţi şi pretinde punerea în valoare a individului te obligă să-ţi întorci privirea către terţe persoane, preceptori şi directori de studii, a căror mi-

17

siune constă în a-i deschide copilului gustul (pentru nişte cunoştinţe pe care nu le-ar fi putut primi de la părinţi. Aceştia înţeleg de fapt că restrângerea la spaţiul privat ar risca să frustreze copilul, deoarece ei înşişi sunt in-capabili sâ-i ofere o formaţie alternativă celei pe care copilul o primea altădată în sânul comunităţii19.

în felul acesta are loc o dublă deplasare: , de la familia-matcă la familia restrânsă; de la educaţia publică comunitară şi deschisă, des-tinată integrării copilului în colectivitate astfel încât interesele şi sistemele de reprezentare ale spiţei să devină ale sale, la o educaţie pu-blică de tip şcolar destinată şi ea integrării acestuia, înlesnind totodată dezvoltarea capa-cităţilor sale20.

Modefele publice spre folosinţa domeniului privatModificarea statutului copilului nu decurge numai din transformările la care au fost supusestructurile familiale în secolele clasice. Biserica şi statul au avut în mod indiscutabil rolul lor în această schimbare. Astfel afirmareasentimentului copilăriei în jurul anului 1550este însoţită de o întreagă serie de dispoziţii legale ce răspundeau unor preocupări de naturămoral-religioasă, dar şi unor interese de ordinpublic21. Această legislaţie, aplicată în mică kmăsură pentru moment, constituie şi o dovadăa primelor tatonări privind o politică de protecţie a primei copilării, debut al unei intervenţii mai energice a statului în problemeledemografice. I

Dar nu există nici o îndoială că rolul Bi-sericii şi al statului s-a vădit a fi de cea mai mare importanţă datorită răspândirii modelelor ideologice. Aceste modele de copii sunt nişte modele ieşite din comun; şi n-au contribuit într-o mai mică măsură la „privatizarea" imaginii copilului. Modele inaccesibile, acestea

ia

au avut rolul de a favoriza ca acest copil să se manifeste ca individ în societatea occidentală. Biserica, această instituţie care a ştiut să utilizeze suportul textual şi iconografic oferit de tipografie, a difuzat două modele: cel al pruncului mistic şi al Copilului-Isus. Exal-tând virtuţile celor a căror credinţă e destul de puternică pentru a-i ajuta să suporte cele mai îngrozitoare suplicii corporale şi care pot sâ-i ducă la o moarte prematură, curentul acesta mistic a contribuit la punerea în va-loare a individului. Şi a dat naştere modelului de sfinţenie infantilă: imaginea omului-sfânt de excepţie este şi cea a copilului-sfânt de ex-cepţie, ca Pierre de Luxemburg sau Caterina de Sienna. Aceşti copii, încă din cea mai fra-gedă vârstă, nu aveau altă ambiţie decât aceea de a se devota lui Dumnezeu, iar această dragoste pentru Dumnezeu i-a determinat să se îndepărteze de lucrurile pământeşti, să-şi nesocotească obligaţiile cele mai elementare reclamate de un trup încă plăpând, preocupă-rile privind igiena şi alimentaţia. Exaltarea copilăriei mistice este un demers care se opune întru totul concepţiei „naturaliste" a corpului solidar. Acesta nu ar tolera întreruperea ciclu-lui vital; corpul mistic, dimpotrivă, implică celibatul, postulează absenţa unei descendenţe sau, mai curând, aspiră la o posteritate de un nivel superior, spiritual.

în cursul secolului al XVII-lea, în Franţa se dezvoltă un puternic curent devoţional, consacrat copilăriei lui Isus: cardinalul de Be-rulle, ordinul Carmeliţilor şi congregaţia Ora-toriului au contribuit în mare măsură la trans-formarea acestui curent într-o mare mişcare populară. O serie de manuale de devoţiune scot în evidenţă trăsăturile umane ale „Prun-cului Isus" a cărui inocenţă şi blândeţe înduio-şează atât de mult inimile credincioşilor strânşi în jurul ieslei de Crăciun. Un preot din Orleans, Pierre Thureau, relatează în lucrarea sa, Le Saint Enfant-Jesus (Sfântul Prunc-Isus),

19

;

publicată în 1665, că la şcoală din Château-vieux, un târg „dezolat" din dioceza respec-tivă, se poate vedea „o stampă reprezentând un Prunc-Isus de mari dimensiuni, înfăşurat în scutecele sale şi întinzându-şi mâinile către toţi cei ce vor să fie simpli şi mici ca şi el, îndeosebi către copii"22. Intr-o societate în care o pastorală a fricii atrage atenţia timp de trei secole asupra primejdiilor cărnii, a corpului, lăcaş al păcatului, imaginea acestor copii exem-plari vine în sprijinul noilor forme de pietate interioară23.

Toate aceste „embleme de iubire divină" nu pot împiedica difuzarea în acelaşi timp a unui model laic de copil de excepţie, opus pruncului mistic şi Pruncului-Isus, deoarece acesta se realizează aici pe pământ: copilul minune. In secolul al XVII-lea, cărţile şi por-tretele fac cunoscute unele din aceste figuri. Astfel, în 1613, apare La Civilite morale des enfants composee en latin par Erasme, tra-duicte en frangais par Claude Hardy, parisien,. âge de neuj ans (Civilitatea morală pentru copii compusă în latină de Erasm, tradusă în franceză de Claude Hardy, parizian, în vârstă de nouă ani). Cât despre „micuţul din Beau-chasteau", născut către 1630, vorbeşte, încă de la şapte ani, mai multe limbi, iar la doispre-zece publică o culegere de poeme24. Este însă adevărat că secolul al XVIII-lea, cu Amadeus, suportă în mod mulţumitor comparaţia ...

Copilului familiei regale nu i se cere nici un fel de dovezi: căci devine, automat, un copil public. Este vorba, mai ales, de moştenitorul tronului. Naşterea sa are loc în public, şi, în prima copilărie, pentru el nu există o viaţă privată; se află tot timpul sub supraveghere, cel mai mic gest al său e observat şi chiar no-tat, aşa cum mărturiseşte textul lăsat de He-roard, medicul foarte tânărului rege Ludo-vic al XlII-lea. Copilul trăieşte sub privirile Curţii. Dar, viitorul părinte al supuşilor săi nu are nici un fel de contact cu aceştia. Mai

20

mult decât grevurile, moneda e cea care îl face cunoscut, cel puţin unei părţi dintre aceş-tia. In a doua jumătate a secolului al XVII-lea, şi mai cu seamă în cel de al XVIII-lea, naşte-rile princiare ocupă un loc esenţial în baterea monezii, ce devenise privilegiu regal. în ase-menea timpuri favorabile teoriilor populaţio-niste, acesta este un mijloc sigur de a im-prima în conştiinţe imaginea unei perechi re-gale înconjurate de copiii respectivi şi de a invita fiecare familie să urmeze augustul exemplu.

Interes şi indiferenţa faţă de copil

în vederea însuşirii acestor învăţături esen-ţiale, copilul a depins întotdeauna de ceea ce e „public", de exterior, şi totodată de ceea ce e „privat", de părinţii săi. Influenţe ce se vă-deau adesea complementare: lucrurile s-au schimbat însă în cursul secolelor clasice, fie de o parte, fie de cealaltă.

Cercetarea statutului copilului trimite aşa-dar şi tot timpul la mai multe niveluri de re-prezentări şi de practici. Totuşi, sensul evolu-ţiei este, după toate aparenţele, clar: copilul vede acordându-i-se în mod progresiv locul pe care îl are astăzi în familie. Dar despre ce copil, despre ce familie este vorba?

E greu de crezut că unei perioade de indi-ferenţă faţă de copil i-ar fi succedat o alta pe parcursul căreia, cu ajutorul „progresului" şi al „civilizaţiei", interesul ar fi avut câştig de cauză .. . Indiferenţa sau interesul faţă de copil nu caracterizează, la drept vorbind, o perioadă sau alta din istorie. Cele două atitu-dini coexistă în sânul aceleiaşi societăţi, la un moment dat una din ele prevalând asupra ce-leilalte din raţiuni culturale şi sociale ce nu pot fi identificate întotdeauna cu uşurinţă25. Indiferenţa medievală faţă de copil e o năs-cocire; şi în secolul al XVI-lea, am văzut doar,

21

părinţii sunt preocupaţi de sănătatea şi de vin-decarea copilului lor.De atunci, afirmarea „sentimentului faţă

de copil" din secolul al XVIII-lea, adică a sen-timentului nostru faţă de copil, trebuie inter-pretată ca un simptom al profundei pertur-baţii privind credinţele şi structurile de gân-dire, ca un semn al mutaţiei fără precedent ce s-a produs în conştiinţa privind viaţa şi corpul în Occident. Unui imaginar al vieţii, specific spiţei şi comunităţii, i se substituie un altul: cel al familiei independente. Unui statut în care noţiunile de „public" şi ,,privat" îşi aveau rolul lor în formarea copilului i-a suc-cedat altul, care sporeşte drepturile mamei şi mai cu seamă ale tatălui asupra copilului lor. Dar într-un climat de individualism aflat în creştere, atunci când se agita ideea favorizării dezvoltării copilului, cuplul, încurajat de Biserică şi de stat, trece o parte din drepturile şi din responsabilităţile lui asupra educatorului. Modelului rural i-a urmat un model urban, şi dorinţa de a avea copii nu numai pentru a asigura permanenţa ciclului, ci pur şi simplu pentru a-i iubi, şi pentru a fi iubit.

NOTE

1 Tot pentru a asigura permanenţa prenumelui, simbolic de fapt, dar căruia familia îi dădea o mare importanţă, în Anglia se dădea uneori acelaşi pre -nume primilor doi sau trei băieţi ai cuplului; dacă primul născut murea, mezinul său omonim prelua atunci, într-o oarecare măsură, ştafeta. Cf. Lawrence Stone, The' Family, Sex and Marriage in England, 1500—1800, Londra, 1973, p. 409.

2 Teoria e veche, datând din vremea lui Hipo-crate. Cf. Marie-France Morel, „Theories et pratiquesde l'allaitement en France au XVIII-e siecle", An-nales de demographie historique, 1976, p. 395.

3 Folcloriştii aduc mărturii în privinţa acestui ritual de „mise en jambe" ce datează de la sfârşitul

secolului trecut; cf. j. Gâlis, L'Arbre et le Fruit, Pa-ris, Fayard, 1984, p. 472—473.

4 A. Van Gennep, Le Folklore de l'Auvergne etdu Velay, Paris, 1942, p. 22.

5 Scevole de Sainte-Marthe, Paedotrophia ou laManiere de nourrir les enfants ă la mamelle i traducere din limba latină, Paris, 1698.

6 J. Locke, De l'education des enfants, Paris,1695, p. 2.

7 Frangoise Choay, „La viile et le domaine bâticomme corps dans les textes des Architectes-theori-ciens de la premiere Renaissance italienne", NouvelleRevue de Psychanalyse, „Le dehors et le dedans",nr. 9, primăvara lui 1974, p. 239—251.

8 Christiane Klapisch-Zuber, „Parents de sang,parents de lait: la mise en nourrice â Florence, 1300—1530", Annales de demographie historique, 1983,p. 33—64.

9 Simon de Vallambert, De la maniere de nourriret gouverner les enfants, Paris, 1565, cap. X. Şi Scevole de Sainte-Marthe, op. cit;

10 J. Gelis, op. cit., p. 434—457.11 Cf. Scevole de Sante-Marthe, ale cărui criterii

privind alegerea unei doici capabile le anticipeazăpe cele din secolul al XVIII-lea: nici tânără, nicibătrână; nici grasă nici slabă; veselă şi roşcovană lafaţă, cu pieptul lat, sânii rotunzi şi bine dezvoltaţi.Femeia respectivă nu trebuie să fi avortat niciodată.

12 Christiane Klapisch-Zuber, art. cit., p. 60.13 Nu ştim în ce fel judecau doicile din mediul

rural demersul părinţilor care se sustrăgeau astfelresponsabilităţilor privind alăptatul. Viziunea acestorfemei de la ţară despre lume, maniera în care îşiimaginau succesiunea generaţiilor trebuie să le fi sugerat convingerea că aceşti părinţi de la oraş erauliste fiinţe denaturate, indiferente faţă de soarta progeniturilor lor. Aşa că, de ce să le fi preocupat soartaacelor prunci renegaţi de propriii lor părinţi?

14 Ne vom referi aici la paginile lămuritoare alelui Philippe Aries, „Les deux sentiments de l'enfarice",L'Enfant et la Vie familiale sous l'Ancien Regime,Paris, Ed. du Seuil, reed. 1973, p. 134—142.

15 Louise Bourgeois, Instructions ă ma fille, Paris, 1626, p. 218—219.

16 J. Locke, op. cit., p. 49—51.17 Jacques Duval, Des hermaphrodits, accouche-

ments des femmes [...], Rouen, 1612, p. 260—262.18 Asupra acestei dezbateri, cf. convorbirea din

tre J. B. Pontalis şi Philippe Ari'es, Nouvelle Revuede psychanalyse, „L'enfant", nr. 19, primăvara lui1979, p. 13—25. Cf. şi excelenta punere la punct alui Jean Molino relativ la doctrinele educative din secolele XVI şi XVII, „L'education vue â travers l'Exa-men des esprits du Dr. Huarte", Marseille, „LeXVII-e siecle et l'education", primăvara lui 1971,p. 105—115.

19 Asupra unor forme privind această nouă conştiinţă, cf. Eugenio Garin, L'Education de l'hommemoderne, 1400—1600, Paris, Fayard, 1968.

20 Philippe Aries stabileşte o relaţie între maimarea atenţie acordată copilului şi şcolarizare {cf.punerea sa la punct în L'Histoire, nr. 19, ianuarie1980, „L'enfant â travers Ies siecles"), în vreme ceLawrence Stone crede că şcoala a apărut ca urmarea dezmembrării vechii familii, o parte din funcţiileacesteia trecând atunci în sarcina instituţiilor publice.

21 Exemple citate în Frangois Lebrun, La Vieconjugale sous l'Ancien Regime, Paris, A. Colin, 1975,p . 1 5 3 — 1 5 4 .

22 I b i d . , 6 6 — 6 7 .23 Cf. Jean Delumeau, Le Peche et la Peur, Pa

ris, Fayard, 1983.24 Francois-Mathieu Chastelet, zis de Beauchas-

teau, La Lyre du jeune Apollon ou la Muse naisaantedu petit de Beauchasteau, Paris, 1657.

25 Daniel Teysseyre, Pediatrie des Lumieres, Paris, Vrin, 1982, p. 7—8.

24

SCRIERI PRIVATE

de MADELEINE FOISIL

iaţa privată ca şi viaţa intimă situată în ca-drul vieţii cotidiene nu sunt uşor de sesizat, fie că ele se confundă cu viaţa publică, fie că ar fi fost ferite de ochii celorlalţi prin însăşi re-zerva de a fi revelate. Cercetând, cu privire la aceste aspecte, Memorii, jurnale şi registrele de socoteli nu urmărim alcătuirea, pornind de la anecdote şi întâmplări curioase, o viaţă pri-vată aşa cum s-a scris, şi în mod strălucit une-ori, despre numeroase vieţi zilnice, ci de a descifra, în plus, felul în care a fost receptată aceasta în mentalităţi: aşadar, mai puţin despre viaţa privată decât despre atitudinea faţă de viaţa privată, şi nu numai naraţiunea, dar şi tăinuirile; nu numai discursul, dar în egală măsură uscăciunea sau absenţa acestuia. Re-zultatele prezentate aici nu poartă decât titlul de eseu; ele nu sunt omogene şi nici exhaus-tive; nu se întemeiază decât pe un eşantion de texte; şi pun o seamă de întrebări cărora nu li se dau nişte adevărate răspunsuri. Avem însă ambiţia ca, prin intermediul lor, să demonstrăm cât este de bogată problematica adusă în discu-ţie de către Philippe Aries.

DEFINIREA UNUI GEN

Memorii, jurnale, registrele de socoteli au fost, prin forma lor, foarte diferenţiate privind ex-presiile esenţiale ale scrierii private de la sfâr-

25

şitul secolului al XVII-lea şi în timpul"celui de al XVIIMea. Trebuie să revenim la defi-niţia pe care i-o dădeau contemporanii, având în vedere că ceea ce transmit şi conţin unele sau altele din aceste scrieri nu ţine de aceeaşi natură.

Pentru a le defini, pentru a apela la ceea ce a spus Furetiere1 în 1690 în de neînlocuitul său Dicţionar: „Memorii la plural sunt numite acele cărţi ce aparţin istoricilor, scrise de cei care au luat parte la evenimente sau care au fost martori oculari sau care conţin viaţa lor şi a principalelor lor acţiuni. Ceea ce cores-punde a ceea ce latinii numesc comentarii". Apoi urmează exemplele: Sully, Villeroy, car-dinalul de Riohelieu, mareşalii de Themines şi de Bassompierre, Brantome, Montrespr, La Rochefoucauld, Pontis.

„Registrul de socoteli este o carte în care un bun gospodar sau un negustor trece tot ceea ce câştigă şi ceea ce cheltuieşte pentru a-şi da so-coteală lui însuşi de toate afacerile lui perso-nale."

Astfel, aceleaşi cuvinte se află în opoziţie. Autorii de Memorii, istoricii sau martorii ocu-lari ai evenimentelor politice; autorii de re-gistre de socoteli, buni gospodari sau negus-tori; obiect al Memoriilor, principalele acţiuni; obiect al registrelor de socoteli, ceea ce se câş-tigă şi ceea ce se cheltuieşte.

Memorii privind istoria

Memoriile, potrivit accepţiei pe care o au în secolul al XVII-lea, sunt produsul expunerii in-dividuale a unor personaje publice privind ecoul propriilor fapte, măreţia propriei lor glo-rii, sau a unor oameni sau fapte al căror mar-tor privilegiat au fost; şi sunt destinate pentru a fi citite. Nu se pot imagina Memoriile lui Saint-Simon sau Jurnalul lui Dangeau fără Ludovic al XlV-lea; şi nici Memoriile lui Bas-

sompierre fără Henric al IV-lea, Ludovic al XlII-lea şi celebrele lor fapte de arme; nici Memoriile Doamnei de Motteville fără regina Ana de Austria; nici Memoriile lui Villars fără faima sa câştigată pe câmpurile de luptă.

In legătură cu aceste Memorii, să reţinem aici observaţiile a trei dintre cei mai de seamă comentatori. Memoriile de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi de pe parcursul celui de al XVM-lea, opere ale unor martori ai evenimentelor petrecute în regat şi ale unor oameni de acţiune se apropie în mod deliberat de relatarea istorică, precizează Marc Fumaroli2. Memorialiştii autori ai acestora, ,,care au consacrat prea mult timp pentru a modela, a juca rolul unui personaj public", se ocupă în puţinul timp care le mai rămâne să-i dea o trăsătură definitivă. Viaţă publică în aceste texte, dar deloc sau foarte puţină viaţă privată.

Margaret Mac Gowan, studiind în mod spe-ial cazul lui Bassompiere, a definit conţinutul acestora drept mari Memorii sau Memorii isto-

rice. Autorul lor scrie în calitatea sa de obser-vator şi de spectator al propriei sale vieţi sau a vieţii celui sau a celei al cărui prieten, slu-jitor sau camarad a flost3. Nu scrie în calitate de martor, confident sau confesor, de analist al propriei sale persoane, ci relatează despre ceea ce poate fi privit şi văzut de toată lumea. In asemenea texte se manifestă eul activ, cel care nu are timp să reflecteze. „E o persoană surprinsă în momentele cele mai intense şi mai răsunătoare ale acţiunii", scrie Margaret Mac Gowen referindu-se la Bassompiere, după care adaugă: „El se prezintă în faţa simpatizanţilor săi în tehnicolor, preocupat de problemele răz-boiului".

La aceşti autori ai secolului al XVII-lea nu există o conştiinţă a eului intim aşa cum o în-ţelegem noi astăzi. Ei sunt mai curând autori de portrete cvasioficiale decât de autobiogra-fii. Să-1 cităm şi pe Yves Coirault: ,.Noi suntem obişnuiţi cu Memorii mai intime, cu ample şi

27

indiscrete confesiuni [... ] de autobiografii şi autoportrete în ţinută de interior", scrie acesta în prefaţa dedicată Memoriilor lui Saint-Si-mon. Şi, în legătură cu un eventual studiu asupra omului privat, al omului intim, el face o diferenţă între egocentrism şi egotism: „Ex-trema complezenţă a lui Saint-Simon faţă de ducele de Saint-Simon, egocentrismul său ex-cesiv nu conferă Memoriilor sale acea savoare de egotism care [... ] se vădeşte atât de agrea-bilă în Memoriile contemporanilor noştri [....]. Liber fiecare să regrete că Saint-Simon nu apare niciodată în halat de casă [. .. ] că sce-nele intime aparţin aproape întotdeauna inti-mităţii celorlalţi4".

Analize pe care un studiu sistematic asupra seriei de Memorii inventariate de Louis Andre5

şi, mai recent, de Ciorânescu6, le-ar confirma şi nuanţa. Analiza titlurilor este deja suges-tivă. Titluri scurte, bineînţeles, reduse la cu-vântul Memorii, dar titluri însoţite de o pre-poziţie ce delimitează obiectul lucrării; şi mai cu seamă titluri lungi, cel mai adesea de nar-tură politică, diplomatică sau militară, ceea ce justifică acţiunea respectivă şi fac din aces-tea nişte Memorii privitoare la viaţa publică. Memoriile lui; ale; pentru; Memorii conţinând; în legătură cu; pentru a facilita; în legătură cu ceea ce s-a petrecut; pentru a da socoteală; unde se poate vedea; în felul acesta sunt alcătuite 'numeroase titluri. Titluri de douăzeci de cuvinte, care plasează lucrarea în istoria regatului şi îi conferă astfel raţiunea de a fi şi propria-i justificare. Nicicând o asemenea profuziune de Memorii privind viaţa privată. Se poate spune oare că unele din aceste Memorii cu caracter istoric nu fao parte din categoria Memoriilor privind viaţa privată, dacă nu în totalitate, cel puţin o parte din pa-ginile lor? Orice sistematizare a acestui tip de documente atât de profund marcate de indivi-dualitatea autorului respectiv este plină de riscuri,

28

Henri de Campion alunecă pe panta măr-turisirilor în legătura eu mica Louise-Anne, fiica sa7 — carte de socoteli, cartea unui om care iese din joc, scrie Bernard Beugnot în le-gătură cu această lucrare ce marchează un sfâr-şit de viaţă; abatele de Marolles îşi poves-teşte copilăria8; iar Fontenay Mareuil9 dedică relatarea vieţii sale publice copiilor săi, rela-tare ce intră astfel în forul privat.

Memoriile privind istoria, autobiografia: două genuri care nu pot fi confundate. Aceasta din urmă, care a apărut mult mai târziu, se supune unei definiţii stricte care o diferenţiază de Memorii, ba chiar o opune acestora: „Au-tobiografia, precizează Philippe Lejeune în eseul pe care i 1-a consacrat10, este povestirea retro-spectivă în proză a propriei existenţe, atunci când autorul pune accentul principal pe viaţa sa individuală, îndeosebi pe istoria personali-tăţii sale". Povestire a propriei existenţe, accent pe viaţa individuală, istorie a personalităţii au-torului: trăsături esenţiale în raport cu Memo-riile privind istoria care dau prioritate eveni-mentului istoric şi îi subordonează persoana.

Jurnale şi registre de socoteli

în timpul în care Memoriile privind istoria abundă în secolele XVII şi XVIII, există şi jur-nale şi registre de socoteli. Nenumărate, ne-luate în seamă, răzleţite până nu demult, aces-tea se situează la un niveLşi într-o perspectivă diferită şi foarte modestă. în cea mai (mare parte, ele sunt, în primul şi cel mai elementar aspect, un simplu registru de socoteli şi, atunci când sunt mai extinse, mai elaborate şi mai bogate în informaţii, tot în jurul calculelor se articulează şi se edifică. Scrise zi de zi, în ne-mijlocita transcriere cotidiană, acestea sunt în-tocmite pe o schemă simplă, cea a vieţii zilnice în ritmul, în aspectele sale materiale cele mai prozaice, în activităţile sale cele mai obişnuite,29

consemnate zi de zi într-o exprimare elemen-tară, în formule ce se repetă.Jurnalul, registrul de socoteli (am preluat

formula din Jurnalul lui Gouberville11, şi ea se aplică întregului ansam/blu de texte de aceeaşi natură) împart durata şi acţiunea într-o serie de momente imediate a căror unitate maximală este ziua care s-a scurs. O asemenea aprehensiune privind timpul fragmentează orice acţiune, îi răpeşte unitatea printr-o juxtapunere de tuşe pe care nu le leagă nici o formă literară. O asemenea formă elementară de scriere exclude naraţiunea, descrierea, ca şi alte calităţi de stil. Aşa că jurnalele şi registrele de socoteli nu sunt recunoscute drept literatură: „Problema creaţiei literare nu s-a pus nicicând pentru cei care, în secolul al XVII-lea, au practicat scrisul cotidian, spune Elisabeth Bourcier, şi autorii acestuia nu au fost solicitaţi pentru a oferi curiozităţii unui public mai larg lectura însemnărilor lor aride şi monotone, în .timp ce Memoriile privind istoria şi, mai târziu, confesiunile şi jurnalele autobiografice scrise pentru a fi publicate au fost, în unele cazuri imediat, în altele mai târziu, dar, oricum, nu au rămas în anonimat; jurnale şi registre de socoteli au rămas cufundate în cea mai mare indiferenţă pană în ziua în care au devenit izvor de informaţii pentru istoric şi chiar pentru etnolog".

Care este aportul registrului de socoteli? Adesea, un aflux de amănunte mai mult sau mai puţin importante redă o frântură de viaţă; astfel, focul din bucătărie pâlpâie, iar Gilles de Gouberville stă lângă el; camera nu e locu] intimităţii, ci locul sociabilităţii, încă din zorii zilei, înainte de scularea stăpânului; cartea nu se află în bibliotecă, ci în mâna stăpânului care citeşte cu voce tare într-o seară de făurar. Viaţă dinăuntru, dar şi viaţă din afară; gesturi de interior, dar şi gesturi de exterior ce apar- ) ţin şi acestea vieţii private. Carte a spaţiului privat, dar şi carte a timpului privat care se

30

consemnează în ore şi sferturi de oră, dar şi în timp liturgic: sfântul sărbătorit în ziua res-pectivă, marile sărbători de peste an, timpul mişcării solare. Cartea trăirii senzoriale, a auzului, a pipăitului, chiar dacă toate acestea nu apar decât în tuşe fragmentate şi rare. în sfârşit, cartea vieţii, a sănătăţii şi a bolii, re-dată nu prin mijlocirea unor consideraţii sa-vante, ci a unei notaţii directe.

Bogăţie, dar şi sărăcie a registrului de so-coteli. Densitatea, volumul, intervalul de timp al celor mai importante dintre ele nu trebuie să ne creeze iluzii: un mare număr dintre aces-tea se reduc la câteva file imediat neglijate, în scurtă vreme abandonate; altele sunt mai aproape de o cronică sătească, înregistrând bo-tezuri, căsătorii, decese şi mici evenimente din viaţa locală, în vreme ce forul vieţii private rămâne întru totul secret. Documentul este sec în însăşi structura lui, fie că e extins sau scurt: uscăciune privind forma, uscăciune privind ex-presia sensibilă, lipsa unei naraţiuni, absenţa confidenţelor. Aceste caracteristice notabile ale jurnalelor franceze sunt încă şi mai relevante, după cum vom vedea, atunci când sunt com-parate cu jurnalele englezeşti din aceeaşi epocă.

Apropierea se vădeşte delicată de. această literatură ce reclamă, pentru a fi judicios ci-tită, corect restituită, multă grijă şi, ca şi în cazul unei fiinţe pe care vrem s-o dezvăluim ei însăşi, o solicitudine plină de vigilenţă, o analiză a fiecărui text. întocmai după cum gân-deşte Christian Jouhaud despre o serie de lu-crări complet diferite de aceasta12, fiecare re-gistru de socoteli e o operă autonomă, chiar dacă aparţine întru totul unui anumit gen. în consecinţă, aici nu este vorba să prezentăm un studiu global (pentru realizarea unui simplu indice mai rămâne să fie depusă o imensă ac-tivitate), ci să studiem problema vieţii private prin intermediul câtorva martori mai repre-zentativi: Gilles de Gouberville şi, aidoma lui, a felului său de viaţă şi de a ţine un registru

31

de socoteli, gentilomul Paul de Vendee. Charles Demaillasson, notabilul târgoveţ din Mont-morillon, Poitou; Pierre Bourut, sieur des Pas-cauids, avocat în Parlament, notabil din An-goumois; doi seniori de la ţară şi târgoveţi din Nîmes şi din Avignon, Trophime de Mandon şi Franşois de Merles. Rar exemplu de carte scrisă de o femeie, registrul de socoteli al Mar-gueritei Mercier a fost ferit de uitare. In sfâr-şit, viaţa privată a unui notabil din Reims, contemporan cu Colbert şi înrudit ou acesta, e divulgată de registrul lui Jean Maillefer, ne-gustfor din Reims, un text cunoscut şi 'comen-tat, dar neanalizat din punctul acesta de ve-dere13. In aceeaşi epocă, jurnalele private en-glezeşti devin tot mai numeroase şi au fost studiate în mod remarcabil de către Elisabeth Bourcier.

Autorii unor Memorii care se referă întru-câtva şi la viaţa privată aduc, de asemenea, o mărturie de neînlocuit. Astfel, Jean Migault, învăţător la şcoala din Mauze, rănit până în adâncul sufletului de dragonadele din Poitou şi care, aflat în localitatea lui de exil, a scris şi a recopiat pentru fiecare din copiii săi du-reroasa epopee a încercărilor familiale. Astfel, Dumont de Bostaquet14, exilat şi el pentru multă vreme, dar al cărui trecut îi luminează memoria. Tot aşa Henri de Campion, gentilo-mul bătăios, care, după moartea micuţei Louise-Anne, fiica sa, se retrage din viaţa publică şi-şi scrie Memoriile. întocmai oa şi Doamna de La Gutte, o femeie autor, lucru atât de rar în acest secol în care scrisul este cu precădere masculin.

Dar scrisul privat se poate referi, tot la diferite nivele, şi la altcineva decât la propria persoană, sondând viaţa privată, intimitatea ce-luilalt în situaţii excepţionale: este vorba de jurnalul medicului, privitor la exigenţa igienii şi a sănătăţii şi de jurnalul servitorului privitor la devotamentul şi slujirea stăpânului.

Exemplele din prima grupă a acestor docu-

32

^^

mente din epoca modernă cunoscute până acum sunt foarte rare, dar o cercetare sistematică în privinţa aceasta nu a fost făcută până acum. Cele care ne-au parvenit se situează la cel mai înalt nivel: acel Journal de Sânte (Jurnal de Sănătate), ţinut de către Jean Heroard, (medicul lui Ludovic al XlII-lea, referitor la sănătatea acestuia15, şi Jurnalul de Sănătate privind să-nătatea lui Ludovic al XlV-lea, ai cărui coau-tori sunt primii săi medici, Vallot, Daquin şi Fagon16, jurnal lipsit de continuitate, mai mult un bilanţ decât o analiză zilnică a comporta-mentului privat al monarhului respectiv în timpul bolii, texte care nu au nici un echiva-lent în Memoriile timpului. Jurnalele persoane-lor intime şi ale servitorilor sunt încă şi mai rare; vom cita aici două exemplare: acel Jur-nal al lui Dubois, valetul lui Ludovic al XIII-lea şi al lui Ludovic al XlV-lea17, care a fost imitat până în cele mai mici amănunte de că-tre alţi valeţi, numiţi Antoine; cel al Doamnei de Motteville, camerista şi confidenta Anei de Austria18.

Jurnalul lui Heroard

Trebuie să ne oprim însă şi să definim în mod mai explicit pe cel mai important, mai fasci-nant, dar şi mai incomplet jurnal cunoscut: Jurnalul lui Heroard19. Jurnal ce intră în ca-tegoria registrelor de socoteli, deoarece, ca şi acestea, este ţinut la zi, alcătuit ddntr-o suită de note, ce se repetă în mod monoton, referi-toare la sănătate, aşa după cum notele din re-gistrul de socoteli se refereau la socoteli. Ori-cât de paradoxal ar părea, jurnalul obscurului gentilom Gouberviile şi cel al medicului re-gelui, Jean Heroard, se supun aceleiaşi struc-turi, putând fi investigate, şi unul şi celălalt, potrivit aceleiaşi metode.

De la naşterea prinţului şi până când acesta a împlinit vârsta de douăzeci şi şapte de ani,33

Manuscrisul e cel care-1 pune pe cititor în legătură directa cu autorul, cel care îi prilejuieşte contactul fizic cu acesta, cel care permite să se vadă modul în care a fost scris textul: scris îngrijit sau neglijent; uniformitate sau grabă; ştersături, pete; emoţie ful-gerătoare din pricina căreia tremură pana. Fără a încredinţa cuiva sarcina de a-i avea manuscrisul în grijă, Heroard, timp de douăzeci şi opt de ani, a re -dactat el însuşi acest text excepţional. Scriere au-tografă uniformă şi îngrijită. (Jurnalul lui Heroard, Paris, Bibi. Naţ., tns, fr. 4022, 131)

34

Heroard, numit ea prim medic al acestuia, i-a servit ca secretar. Curgere monotonă a zilelor în banalitatea cotidiană a unei informaţii ce-nuşii, dar de neînlocuit datorită caracterului ei unic: privind igiena tânărului corp al prin-ţului, în răstimpurile de sănătate, ca şi în pe-rioadele de boală, exerciţiile corespunzătoare pentru a-1 fortifica, mesele care i se servesc în cele patru momente ale zilei: gustarea de di-mineaţă, masa de prânz, gustarea de idupă-amiază, masa de seară; dar, de asemenea, şi gesturile, ca şi limbajul micului prinţ, consem-nate imediat şi în mod nemijlocit. Şi totul po-trivit unui orar zilnic, cu orele, jumătăţile de oră, sferturile de oră ale scurgerii timpului. Dintr-un minimum de patru notaţii, avem pentru ansamblul jurnalului o cronometrie în-sumând un total aproximativ de o sută de mii de notaţii şi de aproape zece mii de zile rela-tate în felul acesta. în acest text, viaţa publică este practic exclusă: câteva aluzii când şi când, dar niciodată o relatare continuă, aşa cum gă-sim în Memoriile contemporane. Tot ce se află în jurnal aparţine cu precădere vieţii private a prinţului.

In rigoarea absolută şi ştiinţifică a acestui jurnal privind sănătatea, ţinut cu profesiona-litatea medicului, Heroard a aţintit asupra co-pilului o privire paternă şi, datorită acestei afec-ţiuni care vibrează în fiecare pagină, a conferit textului căldură, a dat, în paginile sale, viaţă copilului, a consemnat, a fotografiat gestica micului prinţ: un copil care aleargă, un copil care se joacă, un copil care dansează, un copil care vorbeşte.

Acest Jurnal datorat lui Heroard a con-tribuit în mare măsură la cunoaşterea vieţii prinţului din primii zece ani ai vieţii sale, când medicul 1-a avut tot timpul sub directa lui supraveghere: de dimineaţă chiar, se află la căpătâiul lui pentru a asista la sculare; e ală-

0£&ţŞ$'::$i&(?A

Educaţia ce se dădeamoştenitorului tronului, despre careaflăm direct din Jurnal: muzică, dans,desen. Freminet, pri

mul pictor de laCurtea lui Henric al

IV-lea, îi călăuzeştemâna; delfinul aveape atunci patru ani.(Jurnalul lui He-roard, Paris, Bibi.Naţ., ms. fr. 4022,_____ ifrv-_ . ..-„__ Kj ■ f. 398)

turi de el în timpul meselor, aşa cum cere funcţia sa de medic principal; îl priveşte când se joacă; stă lângă el când îşi scrie jurnalul, prezenţa copilului vădindu-se prin măzgâlitu-rile şi desenele rămase intacte în paginile respective, în afară, doctorul îl întovărăşeşte în timpul plimbărilor prin parc şi, eventual, ia parte la jocurile copilului; îl urmează, de asemenea, la vânătoare.Acest text, ce conţine o imensă cantitate de

informaţii privind viaţa privată, depăşeşte cu mult ceea ce se cheamă un jurnal medical. Descrie în mod amănunţit ritmul şi felul în care se desfăşoară viaţa prinţului, spaţiile interioare ale vechiului castel Saint-Germain, ,H spaţiile exterioare ale parcului care îl încon- | joară, ca şi Castelul nou al cărui actor principal este şi pe care acest Jurnal, în funcţie de ;• prezenţa sa, ne îngăduie să-1 reconstituim. An- -turajul pe care numitul Jurnal îl pune zilnic ? în scenă nu este cel cuprins în listele private j pe care le găsim în manuscrisele şi documentele casei regale, ci acel anturaj care trăieşte prin intermediul conversaţiei, a jocului, a disputei, a conflictului. Ca anturajul familial: re-

-

gele şi regina, al cânor timp petrecut în preajma fiului lor poate fi măsurat cu toată exactitatea (între 1602 şi 1606: regele, 366 de zile; regina 346 de zile) şi al căror comportament poate fi analizat în mod amănunţit; mica trupă de prinţişori de sânge şi de bastarzi care apar în planul secund al acestui Jurnal, al cărui su-biect este, înainte de toate, delfinul. Ca antu-rajul ce răspunde de copil, cel mai zelos şi cel mai apropiat: primii săi educatori: guvernanta, medicul, doica. Ca anturajul domestic alcătuit din valeţi şi cameriste, şi anturajul militar al-cătuit din ofiţeri şi simpli soldaţi; ca şi antu-rajul alcătuit din ţărani, muncitori şi artizani, aproximativ vreo cincizeci de persoane, verita-bil caleidoscop social şi regat în miniatură în

j,- i'/'l -

. ' ' '*

r ■ v ■ -

1■ ■ - ■ ' ' . - '

£i^,.. _~ -::_ ::.i-."';:::.."-ilu'!^-...... , . Pe o seamă de foi subfiri, micul prinţ, aşezat alături

de Heroard, a creionat, a alcătuit litere, a desenat. Medicul le-a păstrat cu mare grijă, Je-a datat, le-a inserat între paginile Jurnalului său. (Jurnalul lui Heroard, Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 4022, f. 481)

37

mijlocul căruia copilul îşi face, înconjurat de respectul faţă de viitorul rege, ca şi de fami-liaritatea unui copil ca oricare altul, ucenicia sociabilităţii.

Un Jurnal care, în sfârşit, ne informează despre educaţia zilnică pe care o primeşte prinţul regal: este învăţat cum să trăiască, este învăţat cum să-şi domine pasiunile. Dacă ne face cunoscută metoda Doamnei de Montglat (fermitate ce dojeneşte, mai mult ameninţare eu biciul decât folosirea lui), Jurnalul ne des-tăinuie, fără să spună niciodată asemenea lucru în mod distinct, educaţia prin blândeţe a Hui Heroard.

Astfel, după cum vedem, acest Jurnal al lui Heroard este, prin definiţie, o sursă de infor-maţii privind viaţa privată. Cele câteva pagini de care dispunem în lucrarea de faţă sunt insuficiente pentru a-i valorifica inepuizabila lui bogăţie. Mă voi limita la aspectul naturii sale proprii şi al raţiunii sale fundamentale de a fi: viaţa intimă a corpului prinţului.

Spaţiul privat

La sfârşitul Evului Mediu, omul trăieşte într-o lume care nu e nici privată şi nici publică, remarca Philippe Aries atunci când punea următoarea întrebare: este oare posibilă o istorie a vieţii private? Comunitatea sătească şi cea orăşenească din oondicele de socoteli apăreau ca atare: aceasta nu făcea nici o distincţie clară între spaţiul privat şi cel public, nu avea cunoştinţă de vreo frontieră între unul şi celălalt. Ceea ce ne dezvăluie cu o deosebită pregnanţă cel mai preţios martor al nostru, Gilles de Gouberville, dar şi alţii.

Trebuie să spunem, fără întârziere, regis-trul de socoteli, dacă oferă câteva notaţii ine-dite şi preţioase, nu este marele document ne-

38

--,

21 septembrie 1606: „Se amuză mâzgă-lind pe hârtie; a făcut un corb pe care 1-a numit astfel". Copilul va împlini cinci ani la 27 septembrie 1606. (Jurnalul lui Hâroard, Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 4022, f. 320)

cesar unei asemenea investigaţii, care are sur-sele ei proprii şi infinit de bogate. Nu există nici un fel de comparaţie între notaţia scurtă şi izolată a unui jurnal privat şi ceea ce oferă cercetătorului contemplarea unei imagini, a unei gravuri, a unei stampe, a unui tablou, aşa cum au demonstrat atâtea şi atâtea studii, cum nu există nici un fel de comparaţie nici între fascinanta şi inepuizabila bogăţie a inventaru-lui întocmit după deces, care ne prezintă de-scrierea locurilor, a mobilelor, a obiectelor, a tapiseriilor, a ţesăturilor, care ne îngăduie să reînviem în mod absolut veridic spaţiul inte-rior, cu toată aglomeraţia sau sărăcia sa, în lumina sau în absenţa acesteia, în absenţa to-tală a confortului sau progresul comodităţilor sale celor mai intime20.

Autorilor registrelor de socoteli li se poate aplica ceea ce Elisabeth Bourcier a spus despre autobiografi: „Aceştia par să nu posede nici 39

locuinţă, nici cameră, nici pat, nu văd nimic din ceea ce se petrece pe stradă". Observaţia care se (poate face pentru jurnalele franceze se impune şi pentru cele englezeşti din aceeaşi epocă. „Cadrul în care trăieşte familia, mai scrie Elisabeth Bourcier, nu e descris nicio-dată, casele devin mai mari, se modernizează, dar amenajările recente nu mai sunt menţio-nate [.. .]21." Nu se întâlnesc nici descrieri ale peisajelor în care sunt situate acestea.

Spaţiul privat nu apare decât în relaţia imediată a acestuia cu trecutul: după îndreptă-ţită formulă a lui Vincent Boyenval, acest spa-ţiu privat se află în urzeala textului, este alu-ziv, sugerat cititorului. Lui îi revine sarcina de a sesiza cea mai mică manifestare a aces-tuia şi de a-i reda vechea viaţă.

Aluzie — este vorba de un eveniment al vie-ţii cotidiene datat în mod mai precis, care a proiectat câteva lumini asupra spaţiului inte-rior al lui Charles Demaillasson: naşterea fiicei sale în „sala de jos", naşterea unei alte fiice în camera „frunză veştedă".

Şi iarăşi aluzii — reparaţiile făcute, transfor-mările efectuate care ne prezintă locurile, sala, bucătăria, cămara, camerele de sus, scările pe care se ajungea la locuinţa lui Paul de Vendee. Ameliorarea confortului se traduce prin câteva cuvinte din text; pereţii sunt acoperiţi cu un strat de var, pardoseala e alcătuită din lespezi, sobele devin mai eficiente, ceea ce ne face să-1 recitim pe Paul de Vendee. Acelaşi lucru la Gouberville: se repară podeaua care se lăsase în dreptul pivniţei, se repune în stare de func-ţionare bucătăria (sobă şi pardoseală), se reface moara din Gouberville, se aduc căruţe încărcate cu lemn, căruţe încărcate cu piatră, muncesc, laolaltă, zidari, ţiglari, pietrari. Nici un fel de descriere, dar, timp de trei luni, note juxtapuse care permit să se profileze şi să ni se înfăţişeze acea construcţie din lemn şi piatră. Reconstruc-ţia morii din Gouberville este exemplul model al expresiei şi al formei registrului de socoteli22.

40

Şi tot aluzie — acel eveniment neaşteptat, revelator în ceea ce priveşte spaţiul sau locul. puţin loc i se atribuie descrierii spaţiului pri-vat aparţinând lui Dumont Bostaquet; protes-tantul aflat în exil care îşi evocă amintirile23. Dar incendiul din 31 august 1673 determină apa-riţia acestui spaţiu: cu care prilej sunt pomenite camera separată cu ajutorul unei tapiserii unde doarme slujnica şi copiii cei mici ai stăpânului casei, camera „fiicelor mele mai mari plină de paturi şi de mobile", camera stăpânului casei, cu alcovurile sale foarte curate şi cu dulapu-rile sale mari de la capul patului, împodobită cu portretele soţiilor sale şi ale sale proprii, scara de lemn sculptat, care e foarte frumoasă, şi splendidul acoperiş din ardezie şi plumb. De-scriere pe care un inventar alcătuit în urma unui deces ar fi făcut-o mult mai bine şi în mod mai amănunţit. Iată însă evocarea spaţiului fă-cută cu prilejul unui incendiu: o zăpăceală ne-maipomenită, strigăte de ajutor, pătrunderea cu forţa în camera plină de fum, mobilele aruncate pe ferestre, copiii transportaţi goi în sat. Poves-tire densă, dar care pune în valoare strânsa le-gătură dintre spaţiul privat evocat cu trăirea imediată: gestul, mişcarea, sociabilitatea.

Asupra acestui punct, două importante texte exemplare depăşesc mediocritatea celorlalte: Jurnalul lui Heroard şi Jurnalul lui Gouberville. în cel dintâi, spaţiul de la Saint-Germain, cu Castelul cel nou, Castelul cel vechi, terasele, grotele şi fântânile (pentru care dispunem de documente descriptive de prim ordin24), nu apare decât în tuşe rapide, se divizează în spaţii deschise legate de plimbările prinţului, spaţiile interioare şi spaţiile exterioare. Spaţii interioare evocate, dar niciodată descrise: camera delfinu-lui, camera doicei, cea a Doamnei de Montglat, cabinetul lui Heroard. Spaţii aparţinând delfi-nului la anumite ore din zi: capela, oratoriul, sala de dans, sala de jocuri, apartamentele re-gelui şi ale reginei, unde copilul se duce atunci41

când părinţii se află la Saint-Germain. Spaţii exterioare: terasele, grădinile, unde copilul se joacă şi se plimbă, urmat cu grijă de către me-dicul său, pe trasee ce se pot reconstitui cu toată meticulozitatea — printre straturile de flori, grădina de zarzavat, alei, grote (cele de-dicate lui Orfeu, Neptun şi Mercur) — în mur-murul neîntrerupt al fântânilor. In felul acesta prezenţa prinţului determină prezenţa spa-ţiului.

In Jurnalul lui Gouberville, spaţiul pe care îl putem parcurge încă şi astăzi, ou conacul, bi-serica, exploatările din preajmă, păşunile în-grădite, parcelele cultivate, nu e niciodată de-scris. Se află înscris în Jurnal în funcţie de so-ciabilitatea lui Gouberville. Este universul aces-tuia, în registrul de socoteli spaţiul privat nu poate fi disociat de gestul privat.

Familiaritate ?i ospitalitateNumai lui Gouberville îi putem cere o mărturie, căci în această privinţă textul lui e de o bogăţie inegalabilă. Nu există zi în care să nu fi consemnat gesturile cele mai simple ale vieţii omului sociabil. Un text ce constituie un repertoriu de evenimente şi, totodată, de gesturi.

Avem de a face, în primul rând, cu familia-ritatea rustică dintre stăpân şi slugă, ce trăiesc foarte aproape unul de altul, fiind într-o con-stantă relaţie în sânul familiei domestice, datorită muncii câmpului: ordinele date pentru îndeplinirea obligaţiilor zilnice, simbria primită direct din mâna stăpânului, cadrul muncii în comun în livezi, pe ogoare şi în pădure.

Apoi este vorba de convorbirile obişnuite cu ceilalţi: „Am spus, am stat la taifas", de expresiile ce revin tot timpul. Conţinutul aces-tor convorbiri nu e consemnat decât în mod excepţional, dar se poate ghici: preocupări le-gate de starea timpului, de muncile câmpului,

42

V

de veştile de ultimă oră. Sociabilitatea — care constă într-un du-te-vino de la o locuinţă la alta, în întâlnirile întâmplătoare pe drum sau pe câmp, despre care Gilles de Gouberville ne-a lăsat nenumărate instantanee. Iar printre pri-lejurile adunărilor rurale, liturghia de dumi-nică ocupă un loc de frunte; satul Mesnil-au-Val, unele locuri ee mai supravieţuiesc încă, ni le putem de altfel reprezenta. In jurul bise-ricii, în cimitir, la intrarea şi ieşirea din bise-rică, pe drumurile ce duc la ea, are loc întâl-nirea ţăranilor, izolaţi în timpul săptămânii în cătunele lor, acaparaţi de muncile câmpului. Şi tot duminica, nobilul de ţară îl invită în mod regulat pe preot să ia masa la conac. în Jurnalul lui Gouberville, slujba de duminică şi din celelalte sărbători pare a fi una din îm-prejurările privilegiate, una din formele cele mai desăvârşite ale sociabilităţii.

Sociabilitate înseamnă şi ospitalitate. Orice om sociabil deschide uşa locuinţei sale, oferă un loc la propria-i masă şi adăpost sub. pro-priu-i acoperiş. Par valoarea mărturiei lui Gou-berville constă în faptul că el nu vorbeşte des-* pre ospitalitatea specifică marilor sărbători, ci despre cea care face parte integrantă din viaţa zilnică, practicată în forma ei cea mai fi -rească.

La conac, spaţiile ospitalităţii constau în primul rând din bucătărie, uneori din sală, dar rareori, iar textul consemnează acest lucru în mai multe rânduri, şi din camera stăpânului casei: „înainte de a-rnă spăla", „de cum răsare soarele", „dis-de-dimineaţă", „înainte de a mă da jios din pat", „înainte de a ieşi din camera mea". Apare astfel un aspect esenţial privind obiceiurile oamenilor de la ţară. Unde nu există loc şi nici timp rezervate vieţii personale. Căci nu incomodează pe nimeni dacă cineva vine în vizită la o oră pe care noi o socotim nepotri-vită, şi într-un loc de cea mai mare intimitate.

Masa — micul dejun, masa de prânz, masa de seară — este oferită adesea şi într-un gest

firesc al vieţii cotidiene, după intrarea neaş-teptată a cuiva în bucătăria conacului; acest oaspete e invitat să se aşeze la masa gata pre-gătită. Dar, mai mult chiar decât această invi-taţie la masă, este* aceea de a rămâne acolo peste noapte şi de a lua şi masa de seară. La ora la care ziua e pe sfârşite la Mesnil-au-Val — „la apusul soarelui", „la scăpătat" — Gilles de Gouberville îşi pofteşte oaspetele sub aco-perişul lui proteguitor, ferindu-1 de întuneri-cul nocturn, de primejdiile drumului, de frica ancestrală pe care o iscă noaptea. Oaspeţii pri-miţi la conac în felul acesta sunt uimitor de deosebiţi: ţărani, târgoveţi, meşteşugari, ma-gistraţi, gentilomi.

Ca ultim punct al sociabilităţii, propriul său timp prin excelenţă, este comportamentul faţă de boală şi de moarte, atunci când viaţa pri-vată se confundă cu viaţa publică. Boala şi moartea nu sunt resimţite în termeni de durere, de emoţie, de tristeţe, de manifestări zgomo-toase. Asemenea sentimente nu sunt exprimate niciodată, dar ceea ce lucrarea lui Gouberville pune în-evidenţă într-un mod remarcabil este faptul că sentimentele acestea nu fac parte din forul intim al oamenilor, ci aparţin vieţii comune a satului. Maniera prin care vestea morţii cuiva se strecoară în Jurnal atestă strânsa ei corela-ţie cu sociabilitatea. în aceste momente esen-ţiale, omul sănătos se îndreptă către cel bolnav, cel viu către cel aflat în pragul morţii. De aici, acele gesturi despre care ar trebui să se dea socoteală de-a lungul anilor: ajutorul spontan dat bolnavului, solidaritatea rurală ce se în-cheagă în jurul acestuia, atenţiile neprecupe-ţite ale comunităţii, darurile cele mai potrivite pentru a-1 reconforta, îngrijirile oferite de cel mai competent locuitor pentru a ţine locul me-dicilor şi al bărbierilor care locuiesc la oraş, la o distanţă de mai mulţi kilometri, devota-mentul unuia sau al altuia. Bolnavul nu e sin-gur, şi nu e singur nici cel care va muri în curând.

44

Viaţă publică în inima vieţii private. Moarte în familie. Patul în care zace muribundul se află în centrul unei convivialităţi în cadrul că-reia se înghesuie lumea celor vii pentru o ultimă vizită, pentru cele din urmă cuvinte, în prezenţa preotului, înainte de ultima suflare, în conciziunea notelor sale, fără o descriere propriu-zisă, Gilles de Gouberville ne face să trăim acele clipe excepţionale din miezul în-depărtatului secol al XVI-lea, în modesta co-munitate parohială din Mesnil-au-Val, în ne-prihănirea cuvintelor şi a sincerităţii gestului.

Fami!ii!e

în inima vieţii sociale, şi ocupând locul cel mai de seamă din familie, se află soţia, copiii. Gilles de Gouberville nu a fost căsătorit: „familia de aici", in registrul său de socoteli, înseamnă fra-ţii, surorile, slujitorii. Aşa că, în privinţa aceasta, trebuie să ne adresăm altor documente. Potrivit însuşi genului registrului de socoteli, în textul lui nu există naraţiune, ci o absenţă aproape totală de mărturii asupra a ceea ce nu-mim viaţă de familie.

Trebuie să procedăm aşadar cti mare aten-ţie, să confruntăm notele discontinui, să des-cifrăm ceea ce ni se oferă doar în subtext. Discreţie ce caracterizează însăşi natura docu-mentului; discreţie care face parte, de aseme-nea, din sensibilitatea unei epoci care evită efuziunea şi confidenţa şi face economie de cu-vinte.

Această discreţie e datorată, în egală mă-sură, lipsei aproape totale a mărturiei femi-nine. Viziunea masculină ne răpeşte o dimen-siune esenţială: soţia şi mama despre ea în-săşi. Succinte, făcând economie de cuvinte şi de detalii în privinţa vieţii de familie, se vă-deşte astfel limita registrelor de socoteli asupra acestui aspect fundamental al vieţii private.

45

Soţia

De pildă, ce aflăm despre fîlisabeth Delavau, timp de zece ani tovarăşă de viaţă, ce răspun-dea de viaţa domestică (textul lasă să se în-trevadă de nenumărate ori acest lucru), mamă a mai mulţi copii, din Jurnalul lui Pierre Bou-rut, sieur des Pascauds? Cum s-a înţeles cu ea, ce eventuale conflicte au avut? „Ah, Dumne-zeule, cât de plăcut era menajul nostru", ex-clamă acesta, în clipa morţii celei de a doua soţii, Jeanne Preverault, cu care s-a căsătorit la patru ani după moartea Elisabethei, şi care îndeplineşte acelaşi rol de stăpână a casei şi de soţie prolifică. Să fi fost una din ele mai iubită decât cealaltă? Să fi fost una din ele mai zeloasă şi mai pricepută decât cealaltă în treburile gospodăreşti? Nici cel mai neînsem-nat cuvânt nu lasă să se întrevadă vreo deo-sebire cât de mică între ele.

Charles Demaillasson, acea persoană puţin însemnată din Montmorillon, vorbeşte foarte rar de soţia sa. în treizeci şi nouă de ani aceasta nu este obiectul decât a vreo douăzeci de menţiuni speciale. Autorul nu se opreşte asupra acestei cumsecade soţii în mai mare măsură decât asupra lui însuşi. Aceasta nu intră sub acoperişul locuinţei familiale, şi nu apare nici-odată în rolul de stăpână a casei; cel mult, câteva aluzii în legătură eu dirijarea perso-nalului casnic feminin. Doar în momentul unei naşteri anevoioase vedem răzbătând cu timidi-tate îngrijorarea tatălui: „în aceeaşi zi, la orele opt seara, a ajuns sora mea de la Lairat, care a venit din cauza bolii soţiei mele care s-a simţit foarte rău în timpul naşterii". Neli-niştea se întrevede în faptul că Charles De-maillasson, împătimit călător, nu-şi părăseşte soţia în cursul lunii următoare. Tot astfel, rit-mul informaţiei scade şi se răreşte cu ocazia celei de a doua sarcini a soţiei sale.

Abia în ceasul morţii se vădeşte unitatea cuplului, unitate de.curând distrusă: „Vineri a

decedat, damoiselie Arine Clavetier Iubita mea soţie la orele două dimineaţa. A fos't o foarte demnă şi virtuoasă persoană, cu care am trăit în bună înţelegere în timpul căsniciei noastre".

La celălalt capăt al Franţei, la Arles, Tro-phime de Mandon nu a vorbit mai mult despre soţia lui, care făcea totuşi parte din universul său cotidian. „Ilarele ocazii în care p evocă pe soţia sa Marguerite, menţionează Sylvie Faba-rez, e atunci când aduce pe lume un copil, când apelează la serviciile ei sau când aceasta îi dă o mână de ajutor în problemele lui do-mestice." Intendentă a casei, îşi administrează averea, îşi girează afacerile, îşi creşte copiii. Nu are chip, nici portret. Dar, şi în ceea ce-1 pri-veşte pe Trophime de Mandon, durerea morţii dezvăluie un ataşament de neînlocuit, respectul de care era înconjurată soţia sa. Puţine cuvinte pentru a exprima toate acestea. Afecţiunea niciodată mărturisită, dar pe care cititorul atent o ghicea în subtext, .iat-o răbufnind în ceasul morţii: „La 5 ianuarie 1666, miercuri dimineaţa, prea scumpa, cinstita, onorata şi foarte regretata mea soţie şi-a dat minunatul său suflet în mâinile Domnului".

Astfel că, plecând de la aceste texte, pu-tem trasa o schemă valabilă pentru un mare număr de registre de socoteli. Notaţiile con-sacrate prezenţei şi vieţii soţiei nu lipsesc, dar se vădesc întotdeauna scurte şi elementare, în-cât abia ne-o evocă: nu ştim nimic despre în-făţişarea ei, despre buna înţelegere dintre soţi, despre conflicte, despre comportamentul ei în calitate de mamă. Sunt menţionate naşterile, ce survin aproape anual în fiecare familie, şi care uneori se preschimbă într-o dramă, marcată de zbuciumul ataşamentului şi al afecţiunii, dar naşterea propriu-zisă şi urmările unei fericite iviri pe lume a unui copil nu sunt descrise nici-odată. Abia în ceasul morţii se măsoară avan-tajul unei îndelungi uniuni, acea prezenţă de neînlocuit care făcea parte din fericirea zil-nică, profundul ataşament al soţului pentru buna47

soţie care 1-a precedat în moarte. Unul dintre cele mai frumoase texte pe care le putem cita aici aparţine lui Jean Migault, acel neînsemnat profesor hughenot care şi-a văzut murind prima soţie în plină încrâncenare a persecuţiilor re-ligioase şi a dragonadelor din Poitou, care scrie şi recopiază pentru fiecare din copiii săi Memoriile, unde mama cea bună, soţia cea bună I ocupă un loc ce nu poate fi suplinit de nimeni; „Şaisprezece sau optsprezece ani de prosperitate pe care i-am trăit în timpul vieţii şi al fericitei însoţiri cu Elisabeth Fourestier, preaiubita mea soţie, buna voastră mamă. Iată de ce chiar la puţin timp după ce Dumnezeu a aşezat-o la loc de odihnă, am încercat o deosebită plăcere să scriu despre suferinţele pe care le-a avut de îndurat împreună cu mine la începutul persecuţiei [- . . ]"; apoi adaugă: „Am făcut aceasta pentru ca cei mai mici dintre voi să poată cunoaşte din acest pasaj pe cea care i-a adus pe lume". Exprimare patetică a unui om lovit de persecuţie şi care a scris acestea mult timp după consumarea evenimentului respectiv.

Copilul

In primii săi ani, în perioada cea mai nea-jutorată a vieţii sale, copilul se află în însuşi miezul vieţii private; este centrui acesteia. Cum e considerat el în registrul de socoteli? Minimă prezenţă a copiilor, absenţă totală a povestirilor şi a portretelor, puţine fraze afec-tive, iată ce caracterizează registrul de socoteli, care, totuşi, este un registru de familie şi, în acelaşi timp, un registru al gestiunii domes-tice; e un document esenţial, chiar dacă, şi mult prea adesea, se vădeşte eliptic. Atunci când apare pe lume un copil, însemnările acelea scurte trebuie privite cu o atenţie deosebită pentru a le insufla viaţă. Naşterile sunt con-semnate întotdeauna, dar ca într-un registru

48

oficial, fără comentarii sau mrări de fericire. Căci se consemnează doar retransmiterea vie-ţii. Manifestare a sentimentului creştin, bote-zul, efectuat în mare grabă, este menţionat cu aceeaşi grijă ca şi naşterea. Venirea pe lume a copilului e percepută ca cea a unei creaturi a lui Dumnezeu şi, în felul în oare e privit acesta, se şi ghiceşte viitorul lui de creştin. „Fie ca Dumnezeu să se îndure ca acest copil să se îm-părtăşească din Sfântul Duh, să-şi păstreze cu-răţenia botezului, să trăiască potrivit porun-cilor Domnului şi să moară în sfânta sa teamă şi în sfânta sa iubire", repetă de o manieră mai mult sau mai puţin cuprinzătoare, ori de câte ori i se naşte un copil, Pierre Bourut, sieur des Pascaude. „Dumnezeu să-1 binecuvânteze şi să aibă milă de el", „Dumnezeu s-o binecu-vânteze", scrie la celălalt capăt al regatului şi în aceeaşi epocă Trophime Mandon,

în primii ani ai copilului, grijile materiale se reduc în esenţă la cheltuielile pe care le reclamă angajarea unei doici şi apoi, în epoca educaţiei şcolare, la taxele datorate colegiului şi pensionului. Dar nici o remarcă privind dră-gălăşenia sau zburdălnicia copilului, progresele sale fizice, trăsăturile de caracter. Nici o frază plină de afecţiune. Să fie, toate acestea, o do-vadă de indiferenţă? Unele texte se înseninează totuşi datorită duioşiei diminutivelor: „Margot", „Fanchon; mica noastră Togne", scrie Trophime Mandon, în vreme ce Franşois, fiul său cel mai mare, poartă deja patronimul tatălui şi e nu-mit cu severitate „Mandon" pentru a-i conferi întregul sens al responsabilităţilor familiale. Limbajul afectiv al poreclelor îi aparţine lui Eusebe Renaudot, medic parizian, fiul celebru-lui Theophraste, care vorbeşte de „Manon", de „Cathaut" şi de „micul Francois", căruia îi spune „Pepe". Dar primul născut al familiei este numit, cu mândrie şi totodată cu austeri-tate, „iubitul meu confrate".

Dragoste pentru copil, dar nu un sentiment al copilăriei, s-a constatat de nenumărate ori,

49

iar atunci când moartea loveşte, tot puţine cu-vinte, aproape nimic despre copilul mort. Nu e o lipsă de sensibilitate, ci de o sensibilitate deosebită de a noastră, pe care istoricul trebuie s-o descifreze din felul în care se întrevede aceasta în teama pe care o încearcă Jean Mi-gault în timpul maladiei mortale a „micului Rene" sau în cumplita durere pe care o resimte Charles Demaillasson la moartea nepoţilor lui în vârstă de numai cinci şi şapte ani. Dar jalea îi e reţinută, decentă: „Era în vârstă de cinci ani, 4 luni şi 22 de zile şi cu totul întreg la minte şi la trup, cum nici nu se poate dori mai mult", scrie în legătură cu primul. „Avea o minte fără pereche", notează despre al doilea. Şi iată ce spune Eusebe Renăudot despre moartea lui Francois, „micul Francois", poreclit „Pepe", copilul predestinat încă de la naştere: „Rămă-sese cu mâinile împreunate" la venirea sa pe lume; moartea a făcut din el un sfânt. Dragos-tea duioasă, cumplita durere resimţită la moar-tea lui sunt încredinţate jurnalului în fraze scurte: „Va fi regretat de toţi pentru frumu-seţea şi blândeţea lui care ne făcea să-1 so-cotim drept un alt preaiubit Pepe", consem-nează Renăudot la moartea unui alt copil.

Registrele de socoteli sunt ţinute aproape toate, după eum am spus, de către capul familiei; mărturia feminină atât de importantă şi de neînlocuit este aşadar extrem de rară. Iat-o to-tuşi pe cea a unei pariziene, Marguerite Mer-cier, în căminul căreia apare mica Nanette. Cu o lună înainte de naşterea copilului, se cum-pără un coş pentru copii, o cuvertură şi o saltea mică; la puţin timp după naştere, poate mai repede decât ne-am fi aşteptat, se cumpără „aproape doi metri de serj pentru leagănul mi-cuţei". Apoi copilul este dat la doică, dar e prezent întotdeauna în registrul de socoteli al mamei: la opt luni, o pereche de pantofi şi două perechi de ciorapi, apoi iarăşi pantofi în acelaşi timp cu „o pereche de mănuşi din piele

de căprioară", când împlineşte un an; la nouă luni „un scaun pentru micuţă"; la un an Ju-cării de copil"; la optsprezece luni, „o jucărie".

La vârsta de aproape doi ani revine în casa părinţilor săi. Fetiţa pe care Marguefite Mercier o numise „copilul nostru", apoi, atunci când stă-tuse la doică, „micuţa", devine acum „Nanette". Din momentul în care se află acasă, o nouă şi mai afectuoasă relaţie se stabileşte între mamă şi copil. Dar Nanette se îmbolnăveşte: lăsări de sânge, se cheamă medicul, dar nici o pre-cizare asupra bolii copilului. Pare să se simtă mai bine, deoarece i se cumpără din nou'pan-tofi şi ciorapi. Apoi tăcere: un singur cuvânt în suita de socoteli face aluzie la moartea fe-tiţei: „6 1. pentru înmormântarea bietului meu copil". „Bietul", unicul cuvânt scris care tră-dează durerea; dar textul manuscris trebui*3

privit de aproape pentru a vedea această du-rere înscrisă în mod fizic; tulburarea este vizi-bilă în nervozitatea, neregularitatea scrisului, ca şi în expresia „am uitat să scriu", ce revine de trei ori în timpul bolii copilului şi care nu apăruse niciodată mai înainte.

Text ambiguu, text dificil de interpretat. Să indice oare recea sensibilitate a Margueri-tei Mercier, lipsa ei de „tendrete'" (afecţiune), potrivit cuvântului epocii? Aşa lasă să se înţe-leagă lectura literală: moartea fiicei sale o emo-ţionează fără s-o fi zdruncinat însă. Dar uri registru de socoteli, prin însăşi destinaţia lui, nu e adecvat pentru exprimarea durerii si a deznădejdii; totuşi aceste sentimente transpar şi aici, chiar fără voia ei. Poate că în altă parte, într-o scrisoare, într-Un bilet, Manmerite Mer-cier şi-a arătat poate durerea şi afecţiunea, care, în registru, se trădează doar printr-un cuvânt şi prin tremurul penei.

Despre o emoţie efectivă, fraza mai lungă a Memoriilor, ne aduce o adevărată confirmare. Ca atunci când este vorba de dragostea pe care Henri de Campion i-o poartă fiicei sale, mi-cuţa Louise-Anne: ,,O iubeam cu o duioşie pe

51

care n-o pot exprima", scrie îndurerat, acesta, după moartea ei. Şi povesteşte cum se juca împreună cu ea: „Îmi petreceam timpul acasă într-un mod foarte plăcut... jucându-mă cu fiica mea care, deşi foarte mică, era ne-maipomenit de amuzantă pentru cei care o ve-deau", o mărturisire rară într-o epocă în care nimeni nu se lasă înduplecat să relateze „ase-menea lucruri pe care mulţi le. socotesc ne-demne". Dar fetiţa moare la vârsta de patru ani, la 10 mai 1653. Tatăl nu poate să-şi tăi-nuiaseă sfâşietoarea lui durere, cu toată discreţia pe care i-o impunea epoca: „Se spune că aceste ataşamente puternice pot fi scuzabile atunci când e vorba despre persoane adulte şi nu despre copii". Dar el trece mai departe: „O iubeam cu o duioşie pe care n-o pot exprima". Copilul, murind, şi-a făcut loc în memoria sa, „închizând în ea luminoasa şi dureroasa sa pre-zenţă". „Am avut în suita de doliuri şi de amărăciuni durerea de a pierde un fiu [. . . ] acest băieţel era un copil drăguţ", scrie, în ceea ce-1 priveşte, gentilomul protestant Dumont Bostaquet.

Jurnalele private englezeşti

în jurnalele englezeşti contemporane analizate de Elisabeth Bourcier, noţiunea de intimitate familială apare, ca şi în Franţa, foarte diferită de cea din zilele noastre, şi chiar de cum o vor privi câteva decenii mai târziu scrierile private. Aceasta nu este descrisă pentru ea însăşi. Dar discreţia englezească apare mai puţin sobră: acolo unde registrul de socoteli trece sub tăcere orice neajuns conjugal, jurnalul englezesc lasă să se întrezărească deosebirile de caracter, con-flictele conjugale. Adam Eyre ne aduce la cu-noştinţă accesele de furie ale tovarăşei sale de viaţă, imprecaţiile pe care le proferează aceasta. Reverendul Newcome, care recomandă afec-ţiunea mutuală, buna înţelegere conjugală, nu poate ascunde izbucnirile de gelozie ale soţiei

52

sale, pe când sir Humphrey Midmay destăinuie jurnalului său toanele propriei sale soţii25.

Alte nuanţe între jurnalul franţuzesc şi jur-nalul englezesc: activităţile feminine apar în acesta din urmă descrise mai pe larg; iar jur-nalele feminine sunt aici mai numeroase. Fe-meile se prezintă singure: „în secolul al XVIr-lea, castelana, ca şi soţia fermierului, duc o existenţă activă, bine organizată." Aşa ca lady Clifford, care se scoală la orele trei sau patru dimineaţa şi-şi inspectează, călare, pro-prietăţile: „Mi-am petrecut cea mai mare parte din timp lucrând", spunea ea. Gestiunea do-meniului, de care se ocupă singură după moar-tea soţului, supravegherea servitorilor, broderii-le, dulceţurile, decorarea locuinţei — iată în ce constă activitatea ei. Activitatea de stăpână a casei a altei englezoaice, lady Hoby — nici un jurnal franţuzesc nu ne furnizează asemenea amănunte: croitorie, întreţinerea garderobei, bucătărie, prepararea conservelor din fructe şi carne, fabricarea lumânărilor, toate acestea ne introduc în miezul vieţii private domestice. Iar Elisabeth Isham, celibatară, e cea care ne dă, în jurnalul său, toate amănuntele privind lu-crul de mână căruia îi consacră o mare parte din timp. Tot activitate feminină: sociabilita-tea binefăcătoare din mediul rural. Asistenţa acordată bolnavilor, practicată cu atâta zel de Gilles de Gouberville, e un domeniu în care fe-meile îşi au partea lor de activitate; încurajând mai cu seamă lăuzele lipsite de apărare în faţa spaimei, a suferinţelor şi a primejdiei. O de-scriere sfâşietoare a acestor naşteri intermina-bile şi alarmante ne este oferită de unele texte masculine, ca şi de cele feminine.

Datorită faptului că pudoarea şi rezerva se vădeau mai puţin inflexibile în jurnalul engle-zesc, defectele soţiei nu s„unt trecute întotdea-una cu vederea, ca în registrul de socoteli fran-ţuzesc, şi abia atunci când cade bolnavă sau în ceasul morţii iese la iveală prezenţa sa de neînlocuit în viaţa cuplului. în timpul bolii

soţiei sale, sir Thomas Mainwaring consemnează zi de zi evoluţia maladiei şi când, în cele din urmă, se însănătoşeşte, pune să se celebreze o slujbă de mulţumire. Adam Eyre, în ciuda firii arţăgoase a soţiei sale, o aduce la Londra pentru a i se da îngrijirile necesare. Ca şi De-maillasson, des Pascauds, Jean Migault şi ca atâţia alţi francezi, Anthony Ashley, când vine ceasul morţii, îşi descarcă inima în jurnalul său : frumoasă, castă, afectuoasă, pricepută în tre-burile gospodăriei, aşa era tovarăşa de viaţă care abia îşi dăduse sufletul. Iar sir Henry Slingsby, atunci când, după unsprezece ani de convieţuire, îi moare soţia, face, în jurnalul său, portretul celei pe care o plânge, subliniind pie-tatea, blândeţea extremă, marea ei bunătate. Un punct în care jurnalele franţuzeşti se în-tâlnesc cu jurnalele englezeşti.

în Anglia, copiii mici sunt descrişi cu mai multă precizie, deoarece pudoarea sau rezerva de a povesti cum sunt, bucuriile şi grijile legate de ei sunt mai puţin operante. Iată isprăvile micului Thomas pe care reverendul Josselin, plin de uimire, ni le împărtăşeşte şi nouă: la un an, urcă singur scările; o lună mai târziu, încearcă să închidă singur uşile. Iată îngrijora-rea lui John Greene în legătură cu fiul său Alexandre: un umăr mai zdravăn decât celă-lalt, o întârziere excesivă în ceea ce priveşte mersul; deoarece, la doi ani, copilul nu se de-plasează decât cu ajutorul hamului. Lady Clif-ford vorbeşte despre poticnelele succesive ale micuţei Margaret în timp ce face singură primii săi paşi. Dar copilăria e scurtă; şcolile şi pen-sioanele smulg copiii din sânul familiei şi-i pregătesc cu maximă rigoare pentru lumea adulţilor.

Jurnalul lui Samuel Pep/s

Jurnalele englezeşti sunt aşadar mai darnice cu destăinuirile asupra forului privat şi asu-pra vieţii conjugale. Aşa cum s-a văzut din

54

exemplele anterioare, şi mult mai darnic încâ un text exemplar: cel care aparţine lui Sa-muel Pepys. Dacă, între 1553 şi 1563, în Franţa există inegalabilul Gouberville, în Anglia, un secol mai târziu, între 1660 şi 1669, există inegalabilul Samuel Pepys din Londra, funcţionar în birourile Marinei26. Bogăţia unor notaţii juxtapuse, pline de animaţie, puse în valoare de un stil mai format şi cu calităţi narative mai mari decât stilul lui Gilles de Gouberville, ne oferă un document excepţional asupra vieţii cotidiene a aşa-numitei middle class (clasa de mijloc) engleze. Dar, mai cu seamă, ne călăuzeşte spre forul privat. Căci este deja, cu un avans considerabil faţă de jurnalul francez din aceeaşi epocă, un jurnal intim şi autobiografic. Samuel Pepys îşi priveşte viaţa în intimitatea sa conjugală, cu infidelităţile şi amorurile întâmplătoare, arun-când şi o privire asupra propriului corp. Ceea ce Gilles de Gouberville trecuse sub tă-cere, Samuel Pepys relatează cu complezenţă. Putem face aici o scurtă trecere în revistă, mai întâi cu privire la intimitatea conjugală dintre fercheşul personaj, în vârstă de trei-zeci de ani, şi tânăra sa soţie, Elisabeth Mar-chand, o personalitate puternică, fiica unui emigrant hughenot francez. „în pat", „înainte de a merge la culcare", „ne-am dus la cul-care devreme"; „la masă şi-apoi în pat", no-tează Pepys aproape zilnic; „am rămas multă vreme în pat"; sau: „Am rămas în pat cu soţia mea, făcând dragoste cu ea"; „în pat unde am făcut dragoste cu ea, spre marea mea plăcere"; „rămas în pat pentru a-mi mângâia soţia şi a flecari"; „ne-am împăcat Şi ne-am dus la culcare împreună pentru Prima oară după patru sau cinci zile." Dar pacea conjugală nu durează, tulburată de izbucniri de gelozie, conflicte, reconcilieri, apoi de veritabile scene casnice, în pofida ata-şamentului reciproc al celor doi soţi. Scenele din cameră şi din pat alternează cu împăcă-

55

riîe: „Sculat azi-dimineaţa, schimbând foarte tandre cuvinte cu soţia mea [... J sculaţi amândoi cu inima plină de bucurie". Dar Eli-sabeth Marchand, geloasă, înşelată, se dezlăn-ţuie. 20 decembrie 1668: „Când am ajuns acasă f... J soţia mea stătea culcată în patul său, pradă unei noi crize de groaznică furie. Mi-a adresat cuvinte dintre cele mai jigni-toare şi m-a insultat într-un mod de-a drep-tul oribil. în sfârşit, nu s-a putut abţine să nu mă lovească şi să mă tragă de păr". O nouă scenă la 12 ianuarie 1669, mai violentă chiar decât precedenta: „M-am dus la culcare crezând că soţia mea avea să mă urmeze"; dar Elisabeth nu 1-a urmat: „Ea, mută, eu rugând-o din când în când să vină la culcare. Apoi a izbucnit, furioasă: eram un nemernic, o trădasem". La ora două dimineaţa, furia ei

ajunsese la paroxism: „S-a apropiat de pat, a smuls pologul şi, înarmată cu vătraiul înroşit în foc, mi s-a părut c-ar vrea să pună mâna pe mine, m-am sculat cuprins de groază şi fără nici o discuţie a pus vătraiul jos". Cum va arăta viitorul acestui cuplu zdruncinat în unitatea lui, dar încă solid? Jurnalul, care se termină Ja 31 mai 1669, nu ne spune.

CORPUL

In aceste scrieri, corpul poate fi prezentat în diferite feluri: corpul în deplinătatea sănă-tăţii sale, corpul în funcţiune, corp

„Am descris in căr-ticica aceasta modul de a prepara în propria voastră casă leacurile pe care le pregătesc zilnic bunii şi devotaţii noştri medici pentru toate felurile de boli, lea-curi pe care le puteţi face cu uşurinţă voî înşivă." (Guybert, Le Medecin chari-table — Medicul caritabil, Paris, Ordinul naţional al far-maciştilor, col. Bou-vet)

^

..|

In registrul de socoteli corpul aparţine omului sănătos pentru care boala nu e decât un episod consemnat fără detalii. Exista, de asemenea, un corp care nu posedă secret se-xual şi, dacă unul dintre acestea apare într-o scriere, este atât de disimulat încât nici nu poate fi descifrat. Dar, în mod inconştient, la unii autori, registrul de socoteli a putut evor-lua spre o altă manieră de a prezenta ele-mentele unui jurnal intim: proasta sănătate sau o maladie cronică pot fi cauza unui ase-menea gen de relatare. De la Gouberville la Jean Maillefer, comportamentul respectiv e foarte diferit.

Tăcerile şi secretele lui Gilles de GoubervilleA fi bolnav, această expresie vagă îi e, cel mai adesea, suficientă lui Gilles de Gouber-ville28; dar, uneori, maladia e indicată prin numele ei propriu: uşoare indispoziţii, gutu-raiuri frecvente, dureri de cap, greutate la stomac care antrenează vărsături, deranja-57

ul public, corpul spectacol, cel al aparenţei. Atunci este momentul triumfului corpului, potrivit expresiei lui Lucien Clare27 în studiul pe care îl dedică lucrării abatelui de Pure, L'Idee des spectacles. Dar există şi un corp mai intim, corpul impudic, corpul bolnav care poate fi prezentat, conştient sau inconştient, într-o scriere privată, registru de socoteli sau jurnal privind sănătatea.

I

mente intestinale, colici. Maladii de mai lungă durată îl încearcă în nenumărate reprize: „Am fost foarte bolnav, nici nu m-am mişcat din pat", „foarte violente dureri de dinţi", ,,m-a luat cu frig, forţat să vomit, foarte bolnav tot restul zilei, la inimă, la cap şi la stomac". Nici un fel de analiză a bolii, nici un fel de descriere. Bolnav de sifilis, Gouber-ville nu-i va pomeni niciodată numele; doar îngrijirile care i se dau — băi, inhalaţii, procurarea unor anumite cantităţi de mercur —■ permit cititorului să precizeze natura bolii. Totuşi, în Jurnal se vădeşte că Gouberville acordă o mai mare atenţie propriei sale persoane decât altora; într-un bilanţ privitor la frecvenţa cuvintelor

legate de boală şi de bolnavi, cel mai grav bolnav este el însuşi şi tot pentru el însuşi nutreşte cea mai mare afecţiune: ca şi sora lui de la Saint-Naser, diferitele ei maladii punându-1 în toate stă-rile şi făcându-1 ca, în plină iarnă, să lase totul baltă şi să se ducă să fie alături de ea. Frecvenţa bolii indică şi nivelul social: cei ce sunt atinşi cel mai des de vreo suferinţă sunt cei care au timpul şi posibilitatea de a sta la pat. Servitorii sau ţăranii sunt obli-gaţi să aibă o mai bună constituţie fizică; astfel că apar rareori în Jurnal. Totuşi, când unul dintre aceştia „zace la pat", Gouberville îl îngrijeşte cu toată atenţia.

Nici cea mai mică destăinuire privind corpul în timpul bolii, şi cu atât mai puţin corpul

în activitatea lui sexuală. Secret abso-lut asupra intimităţii conjugale, a iubirilor întâmplătoare, a „conjuncturilor trecătoare". Din registrul de socoteli se desprinde imaginea unei vieţi conjugale unite, fără istorie, secretă, fără tentaţii de altă natură, fără pri-hană. O tăcere pe care numai celibatarul Gilles de Gouberville o rupe în vreo zece note pe care trebuie să le cauţi cu răbdare şi care trebuie decriptate. Căci grafia greacă disimulează problema respectivă.

în legătură cu maniera aceasta curioasă de a scrie, ar trebui să-i analizăm originea în mod mai profund. Să nu fie oare un obicei comun? în aceeaşi epocă, în Anglia, alchimis-tul şi filosoful John Dee procedează în ace-laşi mod: „Fără îndoială, pentru a păstra se-cretul jurnalului, e de părere Elisabeth Bour-cier, a recurs chiar la caracterele greceşti pentru a consemna unele amănunte din viaţa sa conjugală". Gouberville, după cum se ştie, nu a rămas cu totul străin de lumea alchi-miştilor, şi nu a rămas străin nici de cea engleză.

Această absenţă a mărturiilor privind boala sau sexualitatea se regăseşte la ţăranii şi la notabilităţile care scriu în aceeaşi epocă sau mai târziu, ca şi la Marguerite Mercier, burgheza din Paris, în pofida durerii pe care o încearcă în timpul bolii grave şi mortale a nepoatei sale. Autorul registrului de soco-teli nu se complace în a descrie sau a po-vesti, el face economie de cuvinte. Dar Jean Maillefer, burghez din Reims29, demonstrează că uneori registrul de socoteli a putut evolua spre o altă manieră de a privi anumite lu-cruri, devenind o schiţă a jurnalului intim.

Boala Iui Jean Maillefer

Totul îl deosebeşte pe Jean Maillefer de Gilîes de Gouberville. E o distanţă considera-bilă între universul rural al lui Gilles de Gouberville şi mediul urban al lui Jean Maille-fer, o notabilitate în industria postavului, în-rudit de departe cu Colbert. Etica şi cultura sunt abordate de o manieră total diferită. Gilles de Gouberville citeşte, dar nu se iden-tifică deloc cu autorii respectivi; Jean Maille-fer, cititor zelos al lui Montaigne, îl socoate Pe acesta drept mentor al său în felul de a gândi şi de a se comporta în viaţă: „Am mult din înclinaţia lui Montaigne pentru uni-

59

formitatea unei vieţi liniştite şi obişnuite", scrie Maillefer, în paginile în care se compară cu Montaigne (Parallele avec de Montaigne — Paralelă cu Montaigne). „Cunoaşterea de sine, scrie el, ne este foarte necesară pentru a controla acţiunile noastre în cursul acestei vieţi.". Registrului de socoteli, care îl leagă încă de discreţii şi modeştii săi predecesori, . Jean Maillefer îi adaugă două noi elemente: autobiografia şi unele consideraţii care amintesc de Montaigne. Astfel, idealul unui mare model, o pană mai formată, mai suplă, dau la iveală un text care prezintă încă formele registrului de socoteli, dar şi mondenitatea unui jurnal intim.

Jean Maillefer încearcă să-şi facă propriu] său portret. îşi intitulează lucrarea Paralelă cu Montaigne, şi în comparaţie cu acest model prestigios se situează el însuşi, cu aversiunea sa pentru un somn prea îndelungat şi pentru o masă prea bogată, cu voinţa sa „de a lăsa să lucreze natura în caz de boală" şi curajul de a înfrunta vitregiile soartei. Neajunsurile trupului devin obiect al consemnărilor sale, şi datorită acestora se face trecerea de la registrul de socoteli la documentul intim, ou tot ceea ce poate conţine acesta în materie de complezenţă şi impudicitate. Cu deficienţele sale de auz, durerile de dinţi, frecventele căderi pe spate, informaţia, scurtă şi discontinuă, are un caracter anecdotic. . | Boala se declanşează printr-o hernie intesti- j nală şi dezvăluie corpul în toată intimitatea • lui. Frecvenţa simptomelor antrenează frec-veriţa notaţiilor, un vocabular specific, . enu- J merarea afecţiunilor care-1 chinuie: „ruptura, hernia, retenţiile de urină, intestinele, plăgile, pansamentele (cu descrierea acestora), medicamentele". Spaţiul pe care-1 ocupă aceste elemente devine din ce în ce mai mare până când acaparează tot textul, ale cărui capitole le sunt consacrate în mod exclusiv; în 1673, zece ani de la declanşarea -bolii, îi consacră

60

acesteia patru pagini din culegerea pomenită: ,Voi aşterne acest capitol pentru a servi co-piilor mei, dacă ar fi să se îmbolnăvească şi ei". Şi, câţiva ani mai târziu, avem bilanţul acestor infirmităţi: „Voi vorbi de ale mele până în ziua de astăzi, 21 octombrie ]f>78. Voi împlini şaizeci şi şapte de ani [.. . ] sunt şaisprezece ani de când am avut o ruptură care s-a lărgit de douăzeci şi şapte de luni". Solitar în epoca sa în care nu găsim, ca să spunem aşa, teme de asemenea natură, Jean Maillefer indică într-un mod remarcabil dru-mul către jurnalul intim.

Alt exemplu mult mai tardiv, inedit, cores-pondenţa Monseniorului de Saint-Simon, episcop de Agde30, aţintită într-un mod deo-sebit de original asupra lui însuşi, şi asupra stării corpului său, un corp chinuit încă din copilărie de astm, apoi de paludism, efect al miasmelor din Languedoc. Şi despre neajun-surile trupului se confesează prelatul într-o bună parte din misivele sale: proastele funcţii ale acestuia, tulburările intime care îl obse-dează şi care sunt îndelung şi cu multă com-plezenţă descrise, teama de căldurile verii care îl sufocă şi—1 obligă să iasă din casă doar în toiul nopţii, destăinuirile asupra stării ner-vilor săi: „îţi vei da seama din chiar scrisul meu că nu stau bine cu nervii"; mila de sine însuşi, durerea de picioare,' insomniile insu-portabile, descrierea unor tulburări intime, folosind un vocabular direct, atenţia acordată compunerii meniurilor, regimul conform reţe-telor celor mai bune ale farmacopeii.

Astfel, această îndelungată stare maladivă a conferit corespondenţei Monseniorului de Saint-Simon, ca şi Jurnalului lui Jean Maille-fer, acel grad de intimitate pe care nici unul Şi nici celălalt nu l-ar fi consemnat niciodată în texte neliterare, dar cărora literatura, în secolele următoare, avea să le acorde titlul de nobleţe.

61

Rară în scrierile private franceze, con-ştiinţa corpului apare într-o măsură mai mare în jurnalele englezeşti31. O atenţie deosebită i se dau în acestea corpului bolnav, examinat cu complezenţă şi în cele mai mici amă-nunte. Geoffroy Starkey notează luni de zile evoluţia tusei sale, a febrei, sau faptul că scuipă sânge. Thomas Mainwaring care nu numai că notează, dar face şi observaţii asu-pra durerilor de dinţi care îl chinuie. Adam Smith aminteşte despre colicile care îi pro-voacă mari suferinţe. John Greene face o seamă de destăinuiri intime: cea mai mică răceală îi dă prilej să noteze cu o uimitoare minuţie evoluţia răului, să treacă în revistă diferitele sale organe, nas, gură, gât, urechi, cap, stomac. Justinien Pagitt întocmeşte în fiecare primăvară un surprinzător bilanţ pri-vind propria-i sănătate, în care notează cu mare atenţie tot ceea ce-i stânjeneşte corpul: guturaiuri, dureri de gât, scurgeri de sânge din nas. Privirea aceasta asupra corpului bolnav nu este încă privirea aceea prevenitoare şi narcisiacă, aşa cum va fi cea a autorilor de jurnale intime, ci privirea incertitudinii, a neliniştii în faţa bolii şi a morţii care stă la pândă32. în ceea ce-1 priveşte pe Samuel Pe-pys, nici corpul şi nici sănătatea nu sunt în centrul preocupărilor sale, cu toate că rămă-sese destul de plăpând în urma operaţiei de calcul la care fusese supus în 1658, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Totuşi, menţio-nează bolile de care suferă: dureri de stomac, scaune dureroase, o sensibilitate extremă la frig, colici insuportabile; la 14 mai 1664, urlă de durere: notaţia e scurtă, realistă, fără complezenţă şi, de îndată ce răul trece, prea-măreşte revenirea sănătăţii.

Dar unde putem găsi o descriere mai bună a- corpului decât în jurnalul unui medic? He-roard mai întâi, Pagon după aceea, medicii lui Ludovic al XHI-lea ne aduc o mărturie Unică cu privire la corpul prinţului.

62

Corpul prinţului în copilărie: Ludovic al Xlll-lea

Corpul copilului, corpul adolescentului se află prin definiţie în centrul textului lui Heroard, căci acesta e chiar obiectul textului. Iar He-roard se vădeşte un observator de excepţie în descrierea aparenţei acestui corp, dar în mod esenţial în condiţia şi în funcţiile acestuia. Prin natura sa, acesta este un document al vieţii intime.

Heroard face în fiecare zi, cu exactitatea practicianului, un tablou statistic al funcţiilor corpului a căror observaţie şi tratament ţin de igienă — pulsul, temperatura, urina, scau-nele; ca şi al meselor, a căror componenţă a fost descrisă zilnic şi al căror corpus de ansamblu, având un volum considerabil, triat şi clasat, va aduce, despre alimentaţia prin-ţului şi cea a epocii sale, o informaţie fără egal33,

Singura descriere susţinută pe care i-a fă-cut-o Heroard copilului Ludovic al Xlll-lea este examenul minuţios şi cu caracter profe-sional a noului născut adus pe lume de către Măria de Medici: „Un corp mare, oase groase, foarte musculos, bine hrănit, cu pielea foarte netedă, de culoare roşiatică, viguros". Copi-lul, în primele sale zile, nu e decât acea mi-cuţă creatură ce doarme şi scânceşte în fun-dul leagănului, muşcându-şi pumnii şi sugând de la doică.

Dar e şi ceea ce nici un alt text n-ar fi îndrăznit să spună cu sinceritatea medicului: un corp, dar mai cu seamă capul şi faţa, alte-rate de proasta igienă alimentară, laptele me-diocru al doicii, consumarea prematură a su-Pei pasate (pentru prima dată la 14 octombrie, când are şaptesprezece zile), curăţenia care lasă foarte mult de dorit. Un sugaci puţin plăcut la vedere şi care nu te îmbie să te apropii df el, aşa apărea, în veridicitatea lui coti-diană transmisă direct de Heroard, micul Lu-

dovic al XlII-lea, cu pleoapele umflate, lea plină de pete roşii" şi „eczeme" pe faţa, „scurgeri" din urechi, „coşuri", „âie de care i se umple tot capul în luna ianuarie ,,râia care-i încingea capul ca o coroană8' Aceleaşi cuvinte care precizează starea iu[ proastă, înfăţişarea lui proastă, se repetă de o manieră aproape neîntreruptă timp ^e şapte luni, apoi devin mai rare, iar în august Heroard scrie, în sfârşit: „Capul se curăţă". Copilul creşte, se fortifică, sănătatea i Se ameliorează, începe să meargă: 19 septembrie 1602, „începe să meargă bine, ţinut în hamul trecut pe sub braţe"34. Atunci începe să se ivească- adevăratul farmec al copilăriei. Dar igiena corporală va fi întotdeauna nesatisfâcă-toare. Era şters, curăţat, dar când era spălat? Când era îmbăiat? în primul an al existenţei sale, o singură dată cuvântul „spălat", o sin-gură dată cuvântul „îmbăiat"; la 4 iulie „e pieptănat, pentru prima dată îi face plăcere lucrul acesta şi-şi potriveşte capul". în anii care urmează, în afară de menţiunea zilnică nu s-a pomenit niciodată de o toaletă mai completă. îşi spală mâinile după fiecare masă, după cum precizează cuvintele „mâini curate", consemnate în mod regulat. „La curte dom-nea o murdărie orgolioasă", scrie Philippe Erlanger. Şi nimic din Jurnalul lui Heroard, care ne face cunoscută viaţa corporală a prinţ ţului, nu contrazice asemenea afirmaţie.

Avem aici prima imagine puţin măguli-toare asupra căreia şi-a îndreptat atenţia prac-ticianul datorită exigenţei profesiunii sale. Dar această imagine păleşte pe măsură ce întoar-cem paginile, în timp ce apare graţia copilă-rească a prinţului, viaţa, sănătatea lui înflo-ritoare. Corpul său arată perfect, iar cuvintele prin care se constată aceasta sunt scurte, veş-nic aceleaşi: „figură zâmbitoare, foarte ama-bilă, figură sănătoasă, veselă". Putem urmări, în Jurnal, progresele respective, care umplu

de uimire pe cei aflaţi în preajma-sa: primul

untp ia sase luni şi jumătate, 15 aprilie; vioi-, nea privirii ce recunoaşte pe unul sau al-

t,,l gângurelile şi bombănelile abia inteligi-i- ] L pe care Heroard le adună cu încântare şi

interpretează cu o stupefiantă naivitate.PoDilul are o lună şi douăsprezece zile: „Cine' omul ăsta?" e întrebat; „Răspunde în jargon

si cu uşurinţă: «Eua»", scrie, fără să glu-mească, medicul. Părul îi creşte şi devine tot mai frumos: „părul i se deschide la culoare" (şase luni, 27 martie); „din brun, părul devine şaten deschis" (şapte luni şi jumătate, 4 mai); „părul i se deschide şi mai mult, bătând în blond" (aproape 10 luni, 13 iulie).

De acum înainte, Heroard e ca vrăjit, iar ceea ce reţine pana sa, în afara notaţiilor pri-vind igiena zilnică, sunt gesturile copilului şi comportamentul acestuia, care conferă Jurna-lului un suflu inegalabil de viaţă. Textul ur-mător, selecţionat dintre atâtea altele asemă-nătoare, datat 11 decembrie 1602, redă in mod remarcabil vigoarea, sănătatea, exube-ranţa tânărului prinţ în vârstă de paisprezece luni, ca şi stilul lui Heroard care consem-nează toate acestea: „Miercuri, orele opt şi trei sferturi; acţiuni pline de mânie, impul-ive, prompte, nerăbdătoare. O ioveşte pe Doamna de Montglat cu un băţ bine ferecat peste degete, ea vrea să-i smulgă băţul, el urlă, loveşte, îşi răsuceşte trupul mlădiu ca un şarpe, amuzat de luptă, porneşte la atac, loveşte cu brutalitate, îl nimereşte drept în frunte pe La Berge, pajul său, unde se for-nează o umflătură mare. Hotărât, vesel, vor->eşte în jargonul lui, se mişcă de colo-colo".

. In legătură cu iniţierea şi comportamentul exual al copilului, Heroard ne oferă o infor-

maţie inedită şi fără echivalent. Astfel, Jurnalul sau, care nu este un jurnal intim, ne introduce m

chiar miezul vieţii private şi al vieţii intimePontului din primii săi ani de

viaţă. Gesturi scutii specifice adulţilor, reflecţii care îl să-şi spună părerea, întrebări

care65

Şl

Provoacă

Corespondenţă aparţinând unui copil de sânge regal. Fragment dintr-o scrisoare a prinţului de Walles, în vârstă de cinci ani, viitorul rege Carol I, adresată delfinului, recopiată de Heroard şi urmată de pro-pria iscălitură a medicului (Jurnalul lui Heroard, Pa-ris, Bibi. Naţ„ ms. fr. 4022, f. 195)

i se pun şi al căror răspuns pe care îl va da e cunoscut dinainte, gesturi sexuale, glume im-pudice, subiectul e cunoscut. Acesta alcătuieşte unul din capitolele cele mai noi ale cărţii lui Philippe Aries35. Helene Himmelfarg, care cu-noaşte la perfecţie comportamentele princiare din secolul al XVII-lea, îl comentează pe larg36; Pierre Debray-Ritzen37 le-a plasat într-un cadru medical, pediatric, mai general. Putem evoca observaţiile acestora, adăugându-le unele reflecţii noi.

Nu trebuie să supraestimăm locul unor asemenea notaţii din Jurnal, crezând că acestea umplu toate paginile. Aceste notaţii se con-fundă cu restul informaţiei, fiind consemnate printre alte note cu aceeaşi monotonie, cu aceeaşi lipsă de continuitate. Din 1601 până în 1610, anii copilăriei prinţului, adică 3 285 de zile de viaţă, acestea reprezintă un corpus de 101 notaţii, cu un număr restrâns de cuvinte38. Heroard n-a dat, aşadar, întâietate amănunte-lor de comportament a căror frecvenţă reală, nu trebuie să ne îndoim, a fost mult mai mare. Prima observaţie în legătură cu subiectul res-pectiv a fost consemnată de către Heroard la 24 iulie 1602. Copilul are pe atunci vârsta de şase luni, râde „în hohote" la dezmierdările doicii. Numeroase din primii ani până în 1606 (copilul are atunci între doi şi cinci ani), notele dispar aproape cu totul începând din 1607, pentru ca în 1609 şi 1610 să nu mai apară decât de două ori. Astfel că numai în prima copilărie s-a dat o deosebită importanţă com-portamentelor sexuale ale tânărului prinţ.

Copilul nu este martorul din inadvertenţă a unor atitudini sau discuţii purtate în pre-zenţa lui, el este actorul principal, incitat de un anturaj care pune în valoare sexul procrea-tor. Aceste jocuri nu sunt aşadar nici ascunse Şi nici ruşinoase. „I se sărută păsărică", „se joacă cu păsărică", scrie Heroard. Nici inter-dicţie şi nici refulare.

Anturajul acesta nu e alcătuit numai din

servitorimea de rând, lachei şi slujnice, ci şi. din cei care iau parte directă la educaţia tâ-nărului prinţ. Regele, regina şi în special He-roard, autorul, cer de la cei ce se ocupă de educaţia prinţului ,,ca micul nostru prinţ hă-răzit de către cer pentru a guverna [... ] să înceapă cu el însuşi, ştiindu-se că datoria unui Rege nu e aceea de a deveni sclavul dorinţei şi al plăcerii, ci de a supune sub puterea ra-ţiunii necugetatele, zadarnicele şi desfrânatele sale [.. . ] şi să nu-şi închipuie că o mulţumire completă se află în trândăvie şi desfătările ei [ . . . ] " ; Heroard, care, a avut un excepţional simţ şi respect pentru copilărie datorită per-soanei micului rege care-i fusese încredinţat, e în conivenţă cu acesta. îi atrage atenţia co-pilului asupra sexului său, provoacă gestul (12 decembrie 1602, 12 august 1604, 27 august 1604, 2 aprilie 1605, 1 iulie 1605, 19 august 1605, 17 octombrie 1605) şi răspunsurile (17 septem-brie 1605, 21 iulie 1606, 30 noiembrie 1606). Observă ceea ce se petrece, notează cu scrupu-lozitate atitudinea copilului, insistă asupra plă-cerii care întovărăşeşte jocurile sexuale. într-o notă marginală din 15 mai 1606, după o ade-vărată exhibiţie, doctorul constată: „Prin na-tura sa, va iubi plăcerea".

Corpul suferind al regelui Ludovic al XlV-lea

Aspectele intime ale trupului bolnav, ale tru-pului suferind, sunt cele consemnate de me-dicii ; lui Ludovic al XlV-lea în Jurnalul ţinut de aceştia şi care ne-a parvenit în forma lui manuscrisă, 'originală. Nici un fel de lustru în acest text, ci numai mizeria trupului atins de boală, îngrijirile cele mai intime care îi sunt dedicate, şi efectele lor indecente, de care îl vom scuti pe cititor: ne aflăm aici în miezul intimităţii fizice a omului.

Ne sunt descrise bolile de care a suferit re-gele în cursul vieţii sale: vărsat în 1647, ma-

ladia de Calais în 1658, pojar în 1663, dureri de dinţi în 1684, operaţia din 1686. Ecoul acestora devine public, dar există şi boli mai puţin spectaculoase, care se succed una după alta: crize de nervi, guturaiuri, râgâieli, dureri de stomac etc. Descrierea medicului îl sileşte pe rege să părăsească scena publică, îl instalează în forul privat în tovărăşia farmacopeii, dând în vileag actele corpului bolnav aşa cum nici un alt text nu şi-ar fi permis s-o facă. Printre aceste nenumărate imagini, iată câteva, rapor-tate de Fagon.

Suferinţele trupului înţepenit de gută în-seamnă nopţi fără somn: „Guta de la piciorul stâng nu 1-a prea lăsat să doarmă" (21 noiem-brie 1688); „Durerea [. . . ] i-a întrerupt som-nul câteva ceasuri"; „Nopţile au fost foarte proaste, aproape fără somn" (26 septembrie 1694); „Durerea [ . . . . ] a devenit foarte vio-lentă şi aproape insuportabilă între ora unspre-zece şi miezul nopţii" (3 octombrie 1694). In-somnii din cauza unui furuncul care i-a prins gâtul: „în timp ce, dimineaţa, regele îşi punea peruca, a simţit o durere la ceafă [. . . ] Regele şi-a petrecut noaptea de sâmbătă spre dumi-nică fără să închidă ochii". Dureri şi suferinţe care nu-1 scutesc pe rege de obligaţia exacti-tudinii îndatoririlor sale de rege, dar îl silesc să şi le îndeplinească în condiţii neobişnuite. Fa-gon notează şi faptul că regele nu mai putea să se încalţe: „Guta îl împiedică pe Rege [... ] să-şi pună pantoful său obişnuit" (mai 1696); de unde necesitatea de a purta „saboţi" pentru plimbarea pe care a făcut-o la Marly pe 6 mai 1699 pe o ploaie foarte rece sau de a fi purtat în lectică. Atunci când durerea devine insuportabilă, regele rămâne în pat, de unde continuă să se ocupe de treburile statului. In ianuarie 1705, „efortul pe care 1-a depus re-gele dimineaţa când a vrut să se dea jos din Pat i-a sporit în asemenea măsură durerea [. . . ] Regele n,-a putut să se dea jos din pat [... ] a ascultat liturghia acolo şi zilele următoare a

§9 ^^^H

continuat tot aşa, acolo ţinându-şi şi Consiliul, fără să poată sta în picioare din cauza durerii."

Influenţele maladiei asupra mersului trebu-rilor interne ale statului, repercusiunea priva-tului şi a intimului asupra publicului nu apare în bilanţul anului 1685? Anul 1685, anul Re-vocării, şi anul 1686 sunt marcaţi de starea îngrozitoare a maxilarului regelui, de suferin-ţele de neînchipuit cauzate de extragerea totală a dinţilor din 1684, apoi de operaţia de fistulă, hotărâtă în mod curajos şi în mod curajos su-portată. Această conjugare dintre starea de să-nătate şi erorile comise în conducerea statului sugerează o comparaţie cu alte situaţii drama-tice mult mai apropiate de epoca noastră39.

în schimb, evenimentul public îşi are in-fluenţa sa asupra sănătăţii regelui: ca efortul depus în timpul campaniilor militare; ,,Regel9 nu şi-a cruţat osteneala nici ziua şi nici noaptea la Mardick atât pentru asediul de la Dun-kerque, cât şi pentru cel de la Bergues", scrie Vallot în 1658, pe când regele avea douăzeci de ani. Şi, câţiva ani mai târziu: „După înde-lunga şi penibila silinţă pe care şi-a dat-o îa asediul de la Mons [.. . ] a căpătat gută la picior", scrie Fagon în 1691.

O viaţă sedentară excesivă este legată de administrarea treburilor statului. 1670: „Foarte adesea, când M.S. ieşea spre seară de la Con-siliu, capul îi era foarte greu şi dureros şi plin de toane". 1674: „Aerul şi mişcarea îi fac foarte bine la această incomoditate pe care viaţa se-dentară şi administrarea treburilor i-o reîn-noieşte în toate".

Efortul privat provoacă în mod inevitabil o dereglare a corpului, „în ciuda curajului de neclintit în durere şi în primejdii", potrivit chiar cuvintelor lui Fagon, în ciuda stăpânirii de sine. Nu vom cita aici decât un singur exem-plu, dar cel mai cuprinzător din text. In 1711, survine acea „lovitură de trăsnet", cum spune Fagon, „când a murit Monseigneur", care i-a zguduit întreaga fiinţă: „M.S. sosind în noaptea

70

asta la Marly a căzut pradă unei tulburări generale de nervi pricinuită de emoţia puternică la care îi fusese supusă inima [.,. ] şi din ziua aceasta revenirea necontenită a acestei întristătoare stări de suferinţă menţinută d-3 toate ordinele pe care Regele a fost obligat să le dea în legătură cu acest sfâşietor subiect făcând ca durerea să fie veşnic prezentă, şi prelungind astfel dăunătoarele efecte". Mărturie de neînlocuit, dar Jurnalul lui Fagon, din raţiuni pe care nu le cunoaştem, se întrerupe în mod de-finitiv câteva zile mai târziu. Ce ar fi scris el oare în legătură cu încercările la care a fost supus Regele în 1712, o dată cu dispariţia neaşteptată a ducelui de Bourgogne şi a

ducesei, care a pus în pericol continuitatea la tron?Mai mult chiar decât elementele vieţii private materiale şi afective, ceea ce ne-a

îngăduit ancheta noastră să descifrăm a fost aşadar conştiinţa acestei vieţi private, locul pe care îl deţine aceasta în sensibilitatea epocii. Privatul constitutiv al vieţii cotidiene, intimul constitutiv al vieţii private, în sensurile pe care le dăm astăzi acestora („unde publicul nu are acces, nu este admis"), nu sunt un subiect ce poate fi încredinţat scrisului înainte de a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Rarele exemple pe care le posedăm nu trebuie să disimuleze această realitate. Ca densitatea informaţiilor asupra vieţii private oferite de Gouberville: autorului nu i-a făcut plăcere să se raporteze la propria-i viaţă, el menţionează evenimentele cu o desăvârşită indiferenţă faţă de subiectul respectiv. Şi lucrul acesta e caracteristic: cuvinte seci, pudoare privind unele situaţii, tăceri, absenţa naraţiunii propriu-zise, totul de o rezervă extremă. Aceste singulare trăsături ale jurnalelor franceze, atât ale celor mai ample, cât şi a celor mai scurte, apar şi mai limpede în comparaţie cu acele diaries engleze, deoarece relatarea din jurnalul privat din Anglia e mult mai bogată, liberă, stufoasă, premergătoare.

71

- în Franţa, aşadar, sursa textelor celor mai cuprinzătoare privind viaţa privată este deseori personajul public, dar nu ca obiect al proprii-lor sale scrieri (mai târziu, lucrul acesta nu va fi exclus, să ne gândim la Ludovic al II-lea al Bavariei), ci ca obiect al scrierii altuia, rube-denie, medic sau slujitor. Şi nu este vorba de o indiscreţie scandaloasă, ci de însăşi funcţia pe care o exercită personajul în cauză care îi determină pe aceştia să menţioneze viaţa, atitudinea, fiinţa fizică a prinţului, eul său in-tim: Heroard, Fagon, Dubois, Doamna de Moteville nu au rival în scrierea privată a se-colului al XVII-lea.

Absenţă a vieţii intime în secolul al XVII-Jea — aceasta ar trebui să fie oare concluzia noas-tră? Dacă aceasta nu a constituit obiectul Me-moriilor, viaţa sufletească a constituit obiectul scrierii. Examene de conştiinţă, jurnalele re-ligioase şi-au avut locul lor de mare importanţă în secolul al XVII-lea: evoluţie spirituală, por-tret interior. Dar aceasta nu intră în consemna-rea forului privat aşa cum am abordat-o în lucrarea de faţă.

NOTE

1 Furetiere, Dictionnaire universal, 1690. Lucrarea, publicată în 1690, constituie cel mai bun repertoriu ai limbii franceze şi al definiţiilor din secolulal XVII-lea.

2 în legătură cu subiectul respectiv, trebuie recitite documentele colocviului de la Strasbourg din18—20 mai 1978, Les Valeurs chez Ies memorialistes}ranţ;ais du XVII-e siecle avânt la Fronde, Klinck-siek, 1979; Marc Fumaroli, Memoires et Histoire: le

dilemme de l'historiographie humaniste au XVI-esiecle, p. 21—45.

3 Margaret Mac Gowan, Gloire et Recherche desoi, p. 221—223.

♦ Yves Coirault, Mâmoires de Saint-Simon, Galii* mard, ,,Bibl. de la Pleiade", 1983, Introducerea.

72

£mile Bourgeois şi Louis Andre, Sources his-toriques, 1610—1715, 8 voi., voi. II, Memoires et lettres, Paris, 1913.

6 A. Ciorănescu, Bibliographie de la litteraturefrancais du XVII-e sitele, CNRS, 1969, 3 voi.

7 Henri de Campion, Mămoires, Mercure deFrance, 1967; documentele colocviului de la Stras-bourg, op. cit.; Bernard Beugnot, Livre de raison,livre de retrăite.

f Michel de Marolles, Mâmoires, Paris, 1656— 1657, 2 voi.

9 Fontenay-Mareuil, Mimoires, Michaud şi Pou-joulat, 1837.

10 Philippe Lejeune, L'autobiographie en Francet

Paris, Armând Colin, 1971.11 Madeleine Foisil, Le Sire de Gouberville, un

gentilhomme normand au XVI-e siecle, Paris, Aubier,1981.

12 Christian Jouhaud, Mazarinades, la Fronde desmots, Paris, Aubier, 1985. Un studiu remarcabil şifoarte sugestiv din punctul de vedere al metodologiei lecturii.

13 Textele studiate au făcut obiectul unor studiiriguroase: Sylvie Fontaine, Le Livre de raison de Paulde Vendie d'apres le Journal de Messire Paul deVendie, seigneur de Vendie et de Bois-Chapeleau,publie par l'abbâ Drochon, Societe de statistique desDeux-Sevres, 1879, Paris-Sorbonne, 1981. Vincent Bo-yenval, Le Livre de raison de Charles Demaillasson,1643—1694, publie par V. Baldet, Arhives histo-riques du Poitou, voi. XXXV—XXXVI, 1907—1908,Paris-Sorbonne 1981; Pierre Bourut, sieur des Pas-cauds, papier de raison publii par A. Maziere, Bulle'tin de la societe Archeologique de la Charente, 1902—1903, voi. III, 1—177. Sylvie Noelle Fabarez, Les Li-vres de raison de Trophime Mandon d'apres les ma-nuscrits consevâs aux Archives nationales, Paris-Sorbonne, 1983—1984. Corine Bouquin, Beauchamp, vied'une seigneurie du comtat Venaissin au XVII-esieole, d'apres le livre de raison de Frangois duMerles, seigneur de Beauchamp, Paris-Sorbonne, 1983—1984. Patricia Moutet, Le Vecu quotidien profession-nel, familial et social du XVII-e siecle, d'apres les

73

livres de raison d'Eusebe Renaudot, medicin parisien, 1646—1679, et de Mathieu Fran^ois Geoffroy, maitre apothicaire parisien, 1670—1702, Paris-Sorbonne, 1984. Christine Wautier, Le Foyer et la Sociabilite au XVIl-e siecle, d'apres le livre de raison de Marguerite Mer. cier conservi ă la Bibliotheque d'histoire du protes-tantisme francais, Paris-Sorbonne, 1981. Florence Ter-rien-Duquesne, Memoires, Oeuvres moraîes et Jour-nal de Jean Maillefer, marchand bourgeois de Reims (1611—1684), publiâs par Jadart, Reims, 1979—1980. Nadine Meaupoux, Etude structurelle thâmatique de journaux et Memoires protestants: le foyer et la fa-milie, Paris, 1981, în special după Le Journal de Jean Migault publicat după textul original de N. Weiss, 1978, 307 p., 1982.

14 Dumont de Bostanquet, Mimoires, Paris, Mer-cure de France, 1968.'

15 Jean Heroard, Journal de Louis XIII, Bibliotheque naţionale, ms. fr. 4022—4027. Unica ediţie atextului, care a fost alcătuită de o manieră foartemediocră, nu poate da decât o falsă idee asupra acestuia: Soulte şi Barthelemy, Le Journal de J. Hâroard,Paris, 1868, 2 voi.

16 Vallot, Daquin, Fagon, Journal de la sânte duroi Louis XIV de Vann4e 1647 ă l'annâe 1711, publicat de J. A. Le Roi, Paris, 1862, in-8°, 441 p.

17 Dubois de Lestourmiere, Mâmoires publies parL. de Grandmaison, Bulletin de la Societe archâolo-gique, scientifique et littăraire du Vendâmois, 1932—1935.

18 M-me de Motteville, Mimoires, Michaud şiPoujoulat, 1838.

j19 Madeleine Foisil, „Le Journal d'Heroard, mede-

cin de Louis XIII", Etudes sur l'Hirault 15, 1984,nr. 5—6, p. 47—51. „Et soudain Louis, neuf ans, de-vint roi", Historama, aprilie 1985. Aceste scurte articole constituie sinteza a numeroase lucrări, teze, dăride seamă asupra Jurnalului lui Heroard, în curs deapariţie într-o ediţie critică realizată de „Le Centrede recherche sur la civilişation de l'Europe moderne".Şi sunt datorate următorilor: Monique Beynes-Jauffret,Sylvain Bihoreau, Thierry Bornet, Pascal Busson,Marie-Christine Cecillon, Patrick Coville, Valerie Des-

74

jioyers, Catherine Dufils, Christian Dupin, Michel Flament, Isabelle Flandrois, Didier Lamy, Laurence Laport, Francis Montecot, Bruno Nguyen, Mărie-Christine Varaehaud. -

20 pierre Chaunu, Annicfc Pârdailhe-Galabrun,La Chaleur du foyer, âtude du foyer parisien d'apresIes inventaires apres dâces, XVII-e—XVIII-e siecle,lucrare în curs de apariţie; Daniel Roche, Le Peuplede Paris, Paris, Aubier, 1981.

21 Elisabeth Bourcier, Les Journaux prives enAngleterre, Paris, 1976.

22 Madelaine Foisil, Le Sire de Gouberville [...],

op. cit., „Batir et reparer", p. 128—135.23 A se vedea ce spune Jean-Marie Constant, La

Vie quotidienne de la noblesse francaise au XVII-esiecle, Paris, Hachette, 1985, p. 222—223.

24 Houdard, Les Chăteaux royaux de Saint-Ger-main-en-Laye, Paris, 1911.

25 Elisabeth Bourcier, op. cit., p. 221 şi urm.2e Samuel Pepys, Journal, Mercure de France,

1985.27 Luclen Clare, „Les triomphes du corps ou la

noblesse dans la paix, XVII-e siecle", Histoire, Eco-nomie, Societe, 1984, nr. 3.

2P Madeleine Foisil, Le Sire de Gouberville [...], op. cit., voi. IV, partea a doua, „Maladie et mort", p. 209—218.

29 Jean Maillefer, op. cit., p. 270 şi urm.30 Xavier Azema, „Un prelat valetudinaire, M-gr

de Saint-Simon, eveque d'Agde, Etudes sur l'Herault",1985.

31 Slisabeth Bourcier, op. cit., partea a doua,cap. iv.

32 Ibid. Exemplele care urmează sunt luate dincap. IV, op. cit.

3 Acest studiu are drept bază unele lucrări inedite asupra Jurnalului la „Centre de recherche sur la civilisation de l'Europe moderne".

34 Jacques Gelis, Mireille Laget, M. F. Morel, Entrer dans la vie: naissance' et enfance dans la France traditionelle, Paris, col. „Archives", 1978. Jurnalul luj Heroard confirmă de o manieră exem-Plară observaţiile făcute de către autorii respectivi

75

I

asupra copilului de vârstă fragedă, observaţii ce por-nesc de la texte cu caracter mai teoretic.

35 Phillipe Aries, L'Enfant et la Vie familiale sous VAncten Regime, Paris, Ed. du Seuil, 1973.

35 Helene Himmelfarb, „Un journal peu ordi-naire", Nouvelle Revue de psychanalyse, „L'Enfaftt", nr. 19, primăvara anului 1979.37 Pierre Debray-Ritzen, La Sexualitâ infantile,Paris, 1982.

38 Ancheta făcută de Isabelle Flandrois cu prilejul publicării unei ediţii critice a Jurnalului lui JeanIKroard.

33 Sugestii făcute de Pierre Chaunu la seminarul de cercetări din 26 martie 1985.

PRACTICILE LITERARESAU PUBLICITATEA PRIVATULUI

de JEAN MĂRIE GOULEMOT

Din reflecţiile şi sugestiile lui Philippe Aries asupra vieţii private voi reţine aici tot ceea ce îmi va călăuzi analiza, chiar cu riscul de a lua în discuţie unele evidenţe sau de a le interoga subînţelesurile. Şi, în primul rând, ceea ce se recomandă să se citească drept o opoziţie destul de simplă. Pe de o parte, viaţa comuni-tară a Occidentului creştin din Evul Mediu care exclude, ţinând seama de lecţia lui Phi-lippe Aries, raţiunea de a fi şi, drept urmare, practicile vieţii private. Şi constituie o gre-şeală faptul de a aminti în mare familia lăr-gită, riturile comunitare, reţeaua de relaţii şi de obligaţii care înscriu omul într-un raport public cu aproapele său. Ne putem opri la ceea ce considerăm a fi cadrul cel mai gene-ral: organizarea grupului, pentru a coborî până la ceea ce considerăm a fi un cadru mai par-ticular: casa, etalarea vieţii organice, rugă-ciunea în comun, religia declarată, şi chiar, oricât de uimitor ar apărea spiritelor noastre cu alte obiceiuri, dansul convenţional al călu-găriţelor şi al novicelor. E uşor să opunem acestei vieţi în mod esenţial publice, acestei Practici şi acestei ideologii care resping secre-tul, actul individual, pentru a favoriza trans-parenţa inimilor şi a trupurilor, şi care pla-sează toată viaţa sub privirea comunitară,

77

practicile proprii epocii clasice. în această perioadă de constituire a statului, şi de profundă mutaţie a societăţii civile, când puterea politică urmăreşte să-şi asigure, monopolul violenţei şi să controleze persoanele şi corpurile lor, ca o producţie de bunuri şi de manifestări culturale, apare, o dată cu un nou spaţiu public pe care nu am intenţia să-1 descriu, un spaţiu privat, în care, departe de privirile şi de controlul comunităţii şi al puterii, prind contur o seamă de practici noi. Sau, pentru a fi mai exact, adesea, în fiecare din zonele practicii sociale sau culturale, se învecinează două spaţii simple: spaţiul public şi spaţiul privat. Paralel cu ritualul public al Bisericii apar rugăciunea mentală şi examenul de conştiinţă, în timp ce protestantismul confirma posibilitatea unui raport individual cu Scriptura. Ac-tivităţilor sociale deschise li se adaugă, în mediul urban, constituirea spaţiului de locuire închis care îşi pune pecetea asupra celui ce îl ocupă; se organizează ceea ce se cheamă „acasă", intimitatea locuinţei. Dormitorul ca loc de retragere şi de intimitate datează din epoca respectivă. Locuinţa se opune atunci organizării spaţiului urban (pieţe, locuri publice), care tinde să plaseze sub ochiul autorităţii şi al comunităţii o întreagă secţiune a ac-tivităţilor individului care devenise un supus. De atunci datează, de asemenea, disimularea organicului: noi reguli ce stabilesc conduita din timpul mesei, noi comportamente sexuale datorită cărora sexualitatea se refugiază în taina alcovurilor şi a conştiinţelor. Manualele de civilitate urmăresc impunerea noilor deprinderi prin mijlocirea unor modele considerate deosebit de valoroase şi, totodată, excluderea cu orice preţ din spaţiul public a unor comportamente care, altădată, îl caracterizau. Dorinţa de mutaţie şi de omogenizare pe care 6 vehiculează codurile de civilitate, intenţia lor de a modifica unele comportamente consi-

78

derate a fi grosolane sau învechite duc in ftiod necesar la excluderea din spaţiul social public a unor comportamente care sunt, de fapt, naturale. Noile reguli de purtare antre-nează secretul în locul renunţării: abstinenţă sau post.

Privind cu atenţie această opoziţie între cele două epoci, am fi ispitiţi să presupunem că ar fi existat un înainte, când toate activităţile individului şi-ar fi găsit locul într-un spaţiu public, şi un după, când aceste activităţi ar fi fost supuse controlului puterii publice, pentru a fi concis şi schematic, sau înscrise într-un spaţiu privat, ce devenise necesar şi era considerat în mod obiectiv ca apărare, refugiu sau ocrotire. Putem admite că spaţiul privat care se constituie (şi ideologiile care le au în sarcină) în timpul epocii clasice este, în ace-şi timp, o necesitate dictată de noile forme organizare ale evoluţiei sociale şi totodată mijloc de protecţie împotriva unui ansam-~±j de norme şi de controale. Mi se pare că se cuvine să descifrăm o dialectică a refuzului şi a impunerii.

fn Evul Mediu,o literatură a comunitarii

Arările şi frânările SSit Ş- reSresele, ac-întrebăm care e canS lar\totusi a căuta să ne t0' stabilizî? rep\tab£eSn°r mUtaţii Sau ac^ f

Cfre. în lucrarea^efaj £?" Şi în domen^mmmmbogata in ceea ce pi Ist» eP°Câ deosebit *

79

pănitor oral şi public al literaturii medie-vale: cântece de vitejie, istorioare, opere tea-trale, pentru a nu cita decât categoriile acestea, denotă că perceperea literaturii nu e conce-pută ca un act strict individual. Aceasta răs-punde, fără nici o îndoială, condiţiilor produc-ţiei însăşi a operelor şi a practicilor contem-porane ale lecturii. Părea, de asemenea, evi-dent că tematica operelor se referă în mod prioritar la colectiv, că este vorba de lumea feudală, angajată în apărarea creştinătăţii sau în luptele fratricide, sau de corporaţia cleri-cilor care se recunoaşte în simbolismul cunos-cutului Roman de la Rose (Romanul Tranda-firului). Prea celebra Table ronde (Masă ro-tundă) a romanelor bretone, legăturile care-i unesc pe eroi, traduc, mi se pare, fiecare în felul său, caracterul esenţialmente colectiv al operelor respective, dincolo de lectura pe care o putem face noi astăzi. Vom vedea o dovadă suplimentară în caracterul preponderent reli-gios al majorităţii operelor literare medievale, şi prin mijlocirea acestuia se exprimă cu si-guranţă şi în mod mai clar contopirea particu-larului cu generalul. Lirismul lui Francois Vil-lon, chiar dacă o întreagă tradiţie, începând din secolul al XlX-lea, vrea să facă din el fondatorul liricii moderne, se referă în mai mică măsură la intimitatea persoanei decât la conştiinţa nefericită de a se fi îndepărtat de regulile comunităţii. Nefericirea ia naştere din despărţire, şi stilul burlesc al Testamentului său mimează, orice-ar fi, o practică socială care consemnează individul într-o reţea de filiaţii şi de schimburi. Părerea de rău după timpul care trece, atât de acut resimţită de Villon, se exprimă prin intermediul experienţei generale, şi poemele sunt marcate" toate de voinţa de a regăsi un mijloc de comunicare cu un alt co-munitar: „Fraţi ai mei, oameni care veţi trăi după noi...", sau şi: „Spune-mi unde, în ce ţară ...". Uvertura eroică a baladelor traduce acest apel plin de spaimă, această voinţă de

80

regăsire. Dacă trebuie să adăugăm o trăsătură suplimentară, aceasta constă în anonimatul aproape majoritar al operelor pe care ar trebui să_l evocăm aici, adăugându-i şi ataşamentul scriitorului faţă de comunitatea medievală: menestrelul, clericul, autorul de mistere sau de piese de teatru profane nu există decât datorită comunităţii care îi „comanditează": universitatea, lumea monahală, confreria, ora-şul. . . Deoarece ea, comunitatea, ca deţină-toare a practicilor culturale, dă socoteală de existenţa ei şi prezintă raţiunea de a fi a unei opere care are obligaţia s-o servească şi s-o glorifice.

Spaţiul privat şi literatura In epoca clasică

întrebarea la care recurgem aici pentru a re-pera în operele literare din epoca clasică unele schimbări, tensiuni şi conflicte rămâne totuşi problematică. Un sociologism activ ar merge până acolo încât ar interoga conţinutul operelor înseşi. Şi ar căuta în aventurile cutărui sau cutărui erou, în decorul afectat intrigii, în cutare sau cutare amănunt privind moravurile şi obiceiurile dovada existenţei unui spaţiu privat. Dintr-o asemenea optică literatura nu ar avea nimic de zis prin ea însăşi, prin ceea ce îi este propriu. Şi va fi redusă la un simplu document. E interesant, fără îndoială, să remarcăm că romanul licenţios al unui Crebillon sau al unui Nerciat îşi plasează în mod tradiţional intriga într-o cameră, într-un budoar sau într-un alcov, dar e suficient lu-crul acesta pentru a extrage de aici o mărturie asupra spaţiului privat într-o epocă în care romanul marilor spaţii, al voiajului inter-continental sau urban se vădeşte a fi de o mare ■^Portantă? Vom putea opune romanelor lui Crebillon-fiul — Sapho, Bgarements, (RătQ-

81

ciri), La Nuit et le Moment (Noaptea şi clipa) — rătăcirea lui Jacques fatalistul sau a eroilor din Manon Lescaut. Repartiţia contabilă din-tre romanele spaţiilor întinse şi romanele ca-drului intim ar putea indica, în cel mai bun caz, anumite, tendinţe. Dacă romanul licenţios atestă existenţa unui loc privat destinat plă-cerilor (acele celebre „căsuţe", acele „cuiburi de nebunii" care vor înfrumuseţa nopţile elite-lor urbane), paradoxul nu constă în chiar eta-larea lor romanescă? în timp ce noile forme ale schimbului social duc la privatizarea şi la tăinuirea vieţii amoroase, romanul licenţios nu introduce oare o transgresare care constă în a vorbi despre ceea ce trebuie trecut sub tăcere şi a transforma, pentru cititorul atent, în act public ceea ce de acum înainte apar-ţine spaţiului intim şi privat? Nu vom merge până acolo încât să facem din această eviden-ţiere a unor activităţi care provoacă umbră expresia unei nostalgii sau a unui extaz. Ambi-guitatea stăpâneşte în mod absolut deoarece totul ne incită să luăm prada drept umbră. O lectură superficială ne-ar îndemna să inter-pretăm etalarea privatului drept o transgre-sare radicală, dar aceasta ar însemna să uităm că postura de observator pe care o impunea cititorului romanul licenţios privatizează la rându-i însăşi perceperea privatului de către un terţ. Aşadar, mai bine să ne limităm la prudenţă şi să rămânem sensibili la iluziile de perspectivă.

Astfel că, mai mult decât asupra conţinutu-rilor narative (puneri în scenă romaneşti sau mărturii, prin intermediul textului literar, privind constituirea spaţiului privat), analiza noastră se va opri asupra prezenţei unui spa-ţiu privat mediatizat în noile forme ale nara-ţiunii, asupra ideologiilor şi practicilor noi ale literaturii. îmi voi axa reflecţia în ceea ce pri-veşte esenţialul pe emergente: jurnale intime, Memorii, romane scrise' la persoana întâi, po-

82

vestiri utopice care se elaborează încetul cu încetul drept genuri sau cel puţin drept cate-gorii, dar şi pe constituirea unor noi procese de legitimare ale scrierii literare: scriitorul, fundamentând de acum înainte doar pe el însuşi, pe persoana lui morală, veridicitatea operei sale, aşa cum face, în mod strălucit, Jean-Jacques Rousseau în cunoscutele sale Dialogues de Rousseau avec Jean-Jacques, (Dialogurile lui Rousseau cu Jean-Jacques), fără să uite, din pricina aceasta, noile obiective spre care tinde literatura: cunoaşterea eu-lui propriu (Confesiuni) prin intermediul autobiografiei, sau pornografia, care devine o parte importantă a producţiei literare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Judecând bine lucrurile, totul aici are un sens: noi teme, noi forme narative, raţiuni noi privind actul de a scrie (o altă ideologie a scriitorului şi a scrierii) se întâlnesc într-o îmbinare plină de complexitate. Dacă poate fi vorba aici de o ac-tivitate — şi câte forme de penetraţie sub această unică vocabulă — a spaţiului privat într-o practică culturală privilegiată pe care o vom momi, la crepusculul Secolului Luminilor, literatură, trebuie, încă o dată, să ne ferim de un sociologism simplificator şi de unele semnificaţii aparente, prea nemijlocit evidente pentru a măsura anumite tensiuni contradic-torii. Eroarea ar consta în a crede că statutul particular al intimului condamnat la tăcere sub pedeapsa de a se nega, marjă necesară şi recurs asumat, fără ca să fie întotdeauna cu putinţă efectuarea unui partaj precis, ar fi modalitatea unei reinterpretări a literaturii epocii clasice. Trebuie totuşi să-i cerem aju-torul pentru a înţelege mai bine noile mize pe care şi le asumă scriitorii acesteia. Şi, la urma urmei, poate că tot ei îi datorăm în parte această comunicare perversă a dorinţelor noastre, a viselor, a miturilor şi a fantasmelor noastre, pe care noi o numim „literatură".

83

ii'iisri

TENSIUNILE CONTRADICTORII ALE RENAŞTERII

Montaigne sau mutaţia cunoaşterii

Secolul al XVI-lea constituie, în mod mai mult decât evident, şi în această privinţă, o peri-oadă de tranziţie care prelungeşte, din mai multe puncte de vedere, mutaţiile şi fractu-rile practicilor literare care împânzesc sfârşi-tul Evului Mediu. Fără pretenţia de a face o dare de seamă a inepuizabilei bogăţii a litera-turii Renaşterii, mi se pare necesar să prezen-tăm aici trei figuri susceptibile să ilustreze această „activitate" a deprinderilor literare prin acest spaţiu privat în constituire pe care l-am evocat mai înainte. Montaigne, în primul rând. Nici în ceea ce-1 priveşte, nici în ceea ce-i pri-veşte pe Rabelais şi pe Ronsard, analiza de faţă nu se consideră exhaustivă. Opera aces-tora depăşeşte cu mult punctul de vedere ex-trem de limitat care, în lucrarea de faţă, ne aparţine. Interpretarea lui Montaigne sau al lui Rabelais sau al lui Ronsard se situează din-colo de cadrul respectiv. Am vrea să amintim doar ce mutaţie a cunoaşterii (şi în mod special al statutului său) reprezintă Eseurile. Nimic, în aceste eseuri, care să aibă vreo legătură cu suma medievală şi nici chiar cu comentariul scolastic. Sumei, Eseurile îi opun o scriere a fragmentarului. Comentariului care trimite la o operă unică a cărei glosă o oferă, un florilegiu infinit de surse şi de lecturi eterogene. Ceea ce dă Eseurilor propria lor coerenţă este în primul rând Montaigne, unic posesor al suferinţelor şi al problemelor sale, într-un cuvânt, inventator al bibliotecii sale. Formulelor devenite celebre prin care Mon-,taigne a definit arta sa de a citi (voinţa de a aduna, de a-ţi freca mintea de cea a aproapelui . . . li se poate prefera acest pasaj din L'Oysivite (Trândăvie) (I, VIII):

; • ţ : - , . - ■ - . ■ . ■ ■! . . . ■ •

■ . . ' . ! ■ ■ ■ ■ . - ■ ■ ■ : ■ . ■ ■ . . . ■

-j"•"!

<]

■

■ : ' . > - - ,

Î * ; - ,;

; :

___j

„Nu de mult, când m-am retras în locuinţa mea, hotărât pe cât puteam fi să nu mă mai ocup de alte lucruri ci să-mi petrec în linişte şi singurătate puţinul timp ce mi-a rămas din viaţă; mi se părea că nu-i puteam face spiri-tului meu o mai mare favoare decât aceea de a-1 lăsa într-o desăvârşită inactivitate, pentru a se întreţine cu el însuşi, pentru a-şi găsi Io-, cui şi a se odihni în şinele său [...]. Aflu însă că, dimpotrivă, asemenea unui cal care-şi nipe zăbala, spiritul meu îşi găseşte de o sută de ori mai multe preocupări în ceea ce-1 pri-veşte decât avea atunci când era vorba de alţii; şi plăsmuieşte atâtea himere şi monştri fan-tastici, fără ordine şi fără temei, încât, pentru a contempla pe îndelete neghiobia şi ciudăţenia acestora, am început să-i înregistrez, în nădejdea ca, odată cu trecerea timpului, să-1 fac să se ruşineze de el însuşi". ■ Dincolo de cochetărie, se va recunoaşte o libertate care se vrea deplină, afirmarea unor forţe ale eului şi atragerea atenţiei asupra fap-85

■

prin intermediuluriaşului — trupulsău enorm, . exagerarea poftelor sale fi-. zice, ca şi a apetitului său intelectual,îmbinarea dintretrivial şi spiritual__ ne aflăm în faţagrotescului văzut ca o concepţie dualistă şi barocă a omului ş i a lumii pe care o pune în scenă Rabelais.

tului că e necesar să le-o atribuim. Eseurile repetă fără încetare că actul cunoaşterii, şj chiar înţelepciunea, nu e niciodată, în ultimă analiză, exterior subiectului cercetării care efectuează alegerea şi pune totul în ordine. Acesta e cel care o constituie şi, prin aceasta, Montaigne refuză orice cunoaştere preconsti-tuită. Nu-i recunoaşte existenţa decât în demer-sul prin mijlocirea căruia eul pune întrebări evidenţelor, cunoştinţelor recunoscute ca atare, înţelepciunii instituţionale sau revelate. Ni-mic nu e niciodată dobândit. Mergând şi mai departe, Montaigne nu numai că face din eul său care citeşte şi gândeşte fondatorul ori-cărui mod de cunoaştere, ci îl transformă în obiect privilegiat al meditaţiei sale. Nici în cazul acesta, citatele nu lipsesc. „Acestea sunt închipuirile mele, prin mijlocirea cărora eu nu încerc să fac cunoscute lucrurile, ci propria mea persoană" (II, X, Des livres — Despre cărţi), dar şi: „îndrăznesc nu numai să vorbesc despre mine, ci să vorbesc numai despre mine" (III, VIII, De l'art de conferer — Despre arta de a conversa). . . Afirmaţia revine necontenit şi poate fi luată drept o provocare. Nu că ar fi interzis să vorbeşti despre sine, ci pentru că este admis faptul că eul nu este o sursă de în-ţelepciune sau de cunoaştere. Şi oare acesta chiar există? Interesul care i se acordă consti-tuie în cel mai bun caz o activitate derizorie şi jErivolă, în cel mai rău caz un păcat. Să ne aducem aminte de Sfântul Augustin. Mon-taigne are desigur conştiinţa abaterii de la drumul drept al actului scrierii fără ca prin aceasta să se considere vinovat. „Iată aici, ci-titorule, o carte plină de sinceritate. Care te înştiinţează, chiar de la început, că nu mi-am propus nici un fel de scop, în afara unuia do-mestic şi privat: nu am ţinut seama nici de îndatorirea ta, nici de gloria mea." Cuvântul înainte adresat „Cititorului" este, în privinţa aceasta, de o claritate exemplară, deoarece se

definesc aici şi caracterul privat al scrierii şi o folosire privată a literaturii într-un sur-prinzător efect de reflexie.

(tabelai s divizat

Apoi Rabelais, Celebra analiză a lui Mihail Bahtin a prezentat situaţia specială a lui Ra-belais şi a operei sale în cadrul Renaşterii. Potrivit acestuia, Rabelais ar fi moştenitorul acelui gen burlesc care ar caracteriza cultura populară medievală. Gargantua şi Pantagruel, angajaţi în parte în luptele duse de umanism, ar vehicula în ceea ce priveşte esenţialul toată cultura populară din Evul Mediu. Limba lui Rabelais în primul rând, ceea ce Bahtin nu-meşte „vocabularul pieţii publice", alcătuită din invenţii verbale şi din familiarisme, dar şi formele şi imaginile serbărilor medievale cu mecanismele lor de inversiune, giganţii şi ne-bunii lor. Pe un plan mai larg, această limbă ar ridica la rangul de filosofie a existenţei con-cepţia grotescă a corpului şi ar pune în va-loare „josnicul" material şi corporal în detri-mentul unei viziuni cu precădere aristocratice, creştine, umaniste şi curtenitoare a omului. iDupă Bahtin, Rabelais nu ar fi aşadar acel om al Renaşterii, aşa cum îl consideră tradiţia istoriei literare. Opera lui Franqois Rabelais \Şi cultura populară din Evul Mediu şi din Renaştere afirmă că acest Rabelais, aflat veş-nic într-un echilibru nestabil, judecat adesea ca fiind neconform cu „canoanele şi regulile artei literare5', nu poate fi explicat decât ca un produs, încadrat în Renaştere, a culturii carnavaleşti populare din Evul Mediu.

Nu poate fi vorba, aici, de a face o dare de seamă privind amploarea analizei lui Mi-hail Bahtin, nici de a pune în discuţie unele sugestii ale acestuia, ci de a încerca să abor-dăm într-un mod diferit opera lui Rabelais. Ceea ce consideră Bahtin a fi expresia cea mai

87

;

exactă a culturii carnavaleşti poate fi luat, la

fel de bine, ca o trimitere la a treaptă a societăţii care, prin natura sa, exclude posibilitatea unui spaţiu privat. Astfel, tot ceea ce sereferă, la Rabelais, la organic: Capitolul privind ştergăurile (Gargantua, cap. XIII: „Cumau cunoscut Grandgousier mintoşia minunatăa lui Gargantua câîid acesta au inventat un _ ştergaur"), sau capitolul în care Gargantua îi„stropişă" pe parizienii veniţi să-1 admire(Gargantua, cap. XVII: „Cum plăti Gargantua,Parizienilor, un rând, de bună-venire şi cumluă el clopotele cele mari ale bisericii NostreDame"*) nu ar fi decât transcrierea verbală aunei practici sociale admisă şi recunoscută.Şi nici nu ar fi şocantă în aceasta a doua jumătate a secolului al XVI-lea dacă noile manuale de civilitate n-ar fi început să se impună, manuale care exclud cu orice preţ, aşacum am spus, etalarea organicului. Acelaşianacronism în ceea ce priveşte incontinenţaverbală, referirea la uriaşi, la felul în care anăscut Gargamella, şi la alte nenumărate episoade ale tetralogiei rabelainsiene., Nimic nu ne opreşte aşadar să interpretămopera lui Rabelais ca un spaţiu de tensiuni contradictorii: pe de o parte, prezenţa sărbătorii, a carnavalului, a ceea ce, de fapt, perso-nifică în modul cel mai adecvat sociabilitatea jj deschisă a comunităţii medievale; pe de alta, | datorită scopului educativ al operei, critica autorităţilor religioase şi politice, aderarea la unele forme ale schimbului social care se opun acestora. Ca şi în cazul lui Montaigne, Rabelais reprezintă o opţiune, o afirmare a libertăţii de a se constitui, în afara ideilor acceptate ca atare, a convingerilor admise, o percepţie proprie, dar, în multe privinţe, voinţa de totalitate care îi este implicită, sub noi şi false lumini, trimite la suma

ilarului

sînguRonsard. ewiu _ . , , a t r i b u i m , ş i

^ în t r -adevăr , dacă P^^^tabi l (mul tepru- inir «* măsura un gen vre-mâne în marem ^ f. p U S 6 i ^ca ae P^^

c-au."1"" ^ ■P ma.31-"-" " ~ înră de Pe "V*

ViUon,

ce

lucit aceS?,SSKutoi pâr intermediul disc

secătuit,

- -luaţi împreuna . meŞteşugulN.ar putea sa wam-a înşelat, , oChml meu e ca *Adio Soare imoiew'astU^at' i , aata să coboare acolo unde to- Iar trupul e ̂ga*0- 5U

tul se separa.

89

medievală.

Traducerea citatelor din Gargantua aparţine lui R

omulus Vulpescu (Rabelais, Gargantua, Ed. pentru literatură universală, Bucureşti, 1967).

Ce prieten, văzându-mă in asemenea hal vlăguit,Nu-mi intră în casă cu ochi trişti şi în la-crimi muiaţi, - . . - . > tncurajăndu-mă- lângă patu-mi şi săru-tându-mi faţa,; ' ,Ştergându~mi apoi ochii toropiţi de Moarte? Adio, dragi compagnoni, adio, dragi prie-teni] Plec cel dintâi ca să vă pregătesc locul.

Vom remarca în aceste versuri, spre deosebire de cele scrise de Villon, o totală absenţă a re-feririi la comunitatea creştină, absenţă care modifică în mod radical modul de interpelare. Solitudinea e resimţită ca o calamitate, apro-pierea morţii ca o decădere fizică a structurii individuale. Dar, în acelaşi timp, este expus tot ceea ce e singular, personal şi intim. De-scrierea realistă a suferinţei, a degradării cor-pului ce aparţinea spaţiului public al comuni-tăţii medievale: acesta alcătuia subiectul de predilecţie al sculpturii religioase şi al imagi-narului osuarelor. Aici, înscrisă într-un des-tin propriu, enunţată în maniera lui „eu", de-scrierea respectivă continuă totuşi să se rostească în spaţiul public literar. Situaţie pa-radoxală, deoarece totul o hărăzeşte, noua civilitate obligă, lumii tăcerii şi a tainei.

Această examinare a trei capodopere din secolul al XVI-lea ne îngăduie să definim o zonă de trecere în care se afirmă unele perma-nenţe şi se conturează unele emergente: Ra-belais contradictoriu şi Ronsard în preajma unei mutaţii a discursului poetic ce va oculta epoca clasică. Cu Montaigne şi cu poeţii Pleia-dei capătă contur noi raporturi dintre subiect şi literatură. Căci ceea ce alcătuieşte partea in-timă a subiectului instituie şi justifică afir-marea sa, fie că e vorba de lirism sau de acea Cunoaştere pe cale de a se constitui pe care le propun Eseurile. Esenţialul constă în mai mică măsură în a repera o literatură a subiec-

90

tului, cât în a dovedi că eUl, libertatea şi is-toria acestuia justifică, aici, actul de a scrie. Aceste noi procese ale scrierii filosofice sau poetice relevă, fiecare în felul său, simptomul de nepătruns al constituirii unui spaţiu privat care nu semnalează încă pecetea secretului şi care nu solicită, în această epocă tranzitorie, o interdicţie a discursului.

EPOCA CLASICĂ: OCULTATIA Şl VERIDICITATEA PRIVATULUI

Primatul universalului

Logica ar pretinde ca epocii clasice să-i cores-pundă o clarificare şi o aprofundare a tendin-ţelor ce prind contur în timpul Renaşterii. Ni-mic nu e mai puţin evident. Dacă putem repera menţinerea unei tradiţii — mai cu seamă în romanele baroce ale lui Scarron, Sorel şi Fu-retiere — pe care se cuvine s-o legăm, păs-trând proporţiile, de tradiţia rabelaisiană, pen-tru rest, se observă mai întâi un proces" de pcultaţie a privatului şi a intimului ce defi-neşte epoca clasică. Fie că e vorba de poezia lirică sau de teatru, mişcarea este aceeaşi. Am fi, aşadar, puţin îndreptăţiţi să luăm gustul pătimaş al epocii clasice pentru teatru drept o dovadă a unei persistenţe a schimburilor comunitare. Nimic nu e mai puţin adevărat. Teatrul care se iveşte o dată cu secolul al XVlI-lea nu îndeplineşte aceeaşi funcţie pe care o avea teatrul medieval. Intre acestea două gstă diferenţe de natură, bineînţeles, şi ele diferă în mod radical, înainte de toate dato-ră manierei lor de aderare la viaţa cetăţii. ^Pre deosebire de misterele sau de comediile medievale, teatrul clasic nu aparţine unui ri-Ual civil sau religios. Acesta nu angajează Şadar nici comunitatea creştină şi nici gru-Pul căruia i se adresează, chiar dacă înfăţi-91

Necuviinţele şi far-se le lu i Tabar in care se prezintă în faţa unui public al-cătuit din oameni din popor, pe Pont-Neuf sau pe scenele bâlciurilor pariziene, se vădesc ca o nos-talgie şi supravie-ţuire a unui teatru mai comunitar.

- - S

şează zăbava privilegiată a elitelor urbane şi a literaţilor de la Curte. Teatrul clasic este per-ceput ca o arta, codificată din punct de vedere estetic, altfel spus, nereferindu-se decât în mod accidental la altceva în afara lui însuşi, şi în mod fundamental rupt de cotidian şi de organizarea timpului prezent. Miza lui este estetică şi, în pofida declaraţiilor făcute de sa-vanţi, doar într-o foarte mică măsură morală sau religioasă. Tragedia sacră devine un gen aparte laolaltă cu autorii ei; Boyer (Judith, 1696), Duche (Jonathan, 1699, Absalon, 1702), Nadal (Saiil, 1705, Herode, 1709)..., iar în opera lui Racine se face o minuţioasă distincţie între teatrul sacru şi teatrul profan. Teatrul, fie el şi religios, place sau nu place, şi raportul care se instaurează între scenă şi Pu' blic se supune cu precădere acestui comandament al plăcerii. Să ne ferim aşadar de analogiile înşelătoare, chiar dacă „teatrul de

n

bâlci" (piese destul de vioaie jucate în stil italienesc în timpul marilor iarmaroace pari-ziene), căruia Lesage şi d'Orneval îi vor alcă-tui sumarul între 1721 şi 1736 (Le Theatre de la foire ou l'Opera comique, contenant Ies meilleurs pieces qui ont ete representees aux foires Saint-Germain et Saint-Laurent — Tea-trul de bâlci sau Opera comică, conţinând cele mai bune piese care au fost reprezentate la bâlciurile Saint-Germain şi Saint-Laurent, 10 voi.), fanteziile verbale şi grosolane ale unui Piron (1719—1730), parăzile (piese argo-tice şi scatologice, alcătuite pentru plăcerea ascunsă ai mai-marilor Finanţei şi ai Parla-mentului) pot apărea drept tot atâtea semne nostalgice (cărora trebuie să le subliniem limi-tele şi să avem în vedere caracterul lor de concepţie ludică) ale unei alte funcţiuni a ac-tului teatral.Dacă ne mărginim doar la teatrul clasic, co-

medii şi tragedii, suntem obligaţi să recunoaş-tem că un întreg ansamblu de reguli urmăreşte să-1 îndepărteze de tentaţiile unui discurs asupra spaţiului privat. Fără îndoială, citin-du-i pe docţii teoreticieni ai teatrului — La Poetique de la Mesnardiere (1639), La Pratique du ihiâtre de D'Aubignac (1657), Le Discours sur Sarrazin de Pellisson (1656) sou Les Refle-xion sur la poetique de Rapin (1674) —, aflăm numaidecât că teatrul, datorită unor situaţii spe-cifice, a unor destine individuale, vorbeşte des-e om (celebra natură umană) şi că particularul nu este decât mijlocul de a ajunge la general. Nici un singur autor care, în prefeţele respective, să nu-şi însuşească această năzuinţă. vn asemenea demers este posibil deoarece ■^ca aceasta crede în universalitatea şi atem-""alitatea pasiunilor. Să nu ne înşelăm însă supra ^ sensului acestor intimităţi destăinuite: ? au în primul rând valoare de exemplu. Ale-^erea unor subiecte antice sau orientale, ca ,?lazid al lui Racine, confirmă năzuinţa unei lstanţâri exemplare, O întreagă

serie de Jn-

J■

terdicţii privind limbajul (neacceptarea unor termeni triviali, a unor cuvinte tari sau vul-gare), de reguli care definesc buna-cuviinţă accentuează atare tendinţă. Aceeaşi situaţie şi în privinţa demnităţii şi a funcţiei teatrului. Nimio care să îngăduie spectatorului să se afle în postura indiscretă şi plină de desfătare a celui care caută să afle totul. Nimic care să-i îngăduie să-şi atribuie destinele respective, dis-cuţiile intime, slăbiciunile. Toate acestea tre-buie să le raporteze la un model impersonal. în pofida aparenţelor, nici comedia nu-şi alege o altă cale. Viciile pe care le biciuie Moliere şi Regnard sunt percepute în cea mai mare măsură în implicarea lor socială. Ipocrizia re-ligioasă, avariţia, veleitatea socială, patima jo-cului, mizantropia sunt prezentate drept cauză a instaurării unui raport social denaturat şi pervers.

în zadar se caută câteva versuri de La Fontaine, unele confidenţe bine mascate ale lui Racine, cutare sau cutare vers ce relevă mai curând acea muzicalitate pură pe care o defi-nea abatele Bremond — o poezie lirică pro-prie epocii clasice. în atare privinţă, trebuie recunoscută absenţa acesteia, consecinţă a unei rupturi cu lirismul practicat de poeţii Pleia-dei. E'de* ajuns să comparăm (versurile con-sacrate de Ronsard morţii Elenei sau cele scrise în aşteptarea propriei sale morţi cu La Conso-lation ă M. Du Perrier, gentilhomme d'Aix-en-Provence, sur la mort de sa fille (Cuvinte de consolare pentru Dl. Du Perrier, gentilom din Aix-en-Provence, cu prilejul morţii fiicei sale) de Malherbe, pentru a evalua diferenţa. Liris-mului care include o experienţă trăită şi care se exprimă prin mijlocirea unei intimităţi fără ascunzişuri care-i delimitează poetului lecţia umană, îi succede recursul imediat la universal, la generalitatea discursului care constituie ceea ce numim lirism impersonal. Procesul de ocul-taţie a privatului, a durerii, a suferinţei, sub vălul demnităţii şi al resemnării, înseamnă re-

fazul etalării a ceea ce epoca prezentă doreşte să vadă că-şi asumă nu numai comunitatea, dar şi individul în forul său interior şi în intimi-tatea sa, şi totodată elogierea universalului şi a generalului. Nu e o pură întâmplare dacă poe-tul încetează de a mai fi un blestemat sau un inspirat pentru a deveni un personaj ridicol. Nu e mai folositor statului decât un jucător de "popice", spunea Malherbe în derâdere, poetul se transformă într-un individ pedant şi grotesc (Moliere) sau într-un ţopârlan in-capabil să se supună noilor reguli de civilitate. Mathurin Regnier îl vede rău de gură şi tare-n fălci (Satira a II-a), Boileau îi creionează cari-catura, ca şi mulţi alţii laolaltă cu el. Imaginea poetului se degradează până acolo încât devine imposibilă legitimarea, prin persoana sa şi a istoriei sale, enunţului liric. Şi nu cele câteva scânteieri ale barocului sau poeziile erotice ale lui Malherbe („Aşa, aşa, pentru desert, ridi-că-ţi fusta pentru mine ...") modifică orienta-rea generală a discursului poetic din epoca cla-sicismului.

Rezistenţe: ostentaţia organicului

Sub o seamă de forme diverse se impune, aşa-dar, ca o regulă acest reproş formulaţi cu promptitudine de Pascal împotriva Eseurilor lui Montaigne şi anume că „eul e demn de ură" şi că e „necugetat proiect acela de-a se zugrăvi pe sine". Ceea ce înseamnă că litera-tura se supune şi ea noilor reguli de civilitate potrivit cărora discreţia, izolarea, concordanţa cu norma constituie un ideal de convivialitate. ■Ar fi totuşi o greşeală să credem că, în acest iomeniu, regulile de civilitate au avut câştig e cauză fără luptă şi că nu li s-a opus nici un ■1 de rezistenţă. Fără îndoială că lirismul per-sonal a rămas fără descendenţă imediată, dar supravieţuirea farsei, succesul ei chiar până la aPariţia lui Moliere (Gelozia Mânjitului, Ne-95

chibzuitul sau Boroboaţele, Dragoste cu toaneMedicul îndrăgostit...), prezenţa nestingheri tia obscenului, a organicului şi a scatologiculuiîn romanul baroc vădeşte cu toată tăria limitele acestei izbânzi aparente a noilor sociabilităţi. Le Roman comique (Romanul comic), ailui Scarron, publicat în 1651 şi 1657, prin Urzeala lui narativă eterogenă, prin folosirea masivă a unui comic de tip scatologic contrar bu-nei-cuviinţe, înfruntă interdicţiile privitoare lamoravuri şi discurs, interdicţii care se impunsocietăţii franceze. Excremenţialul împins înzona particularului aparţine de acum înaintea ceea ce e ascuns, ruşinos şi nu poate fi denumit. Insistenţa cu care Scarron foloseşte verbele cele mai grosolane, prezentând corpul înfuncţiile sale organice, urinare, defecatorii şimasticatorii, preferând ţucalul şi closetele, sudoarea jucătorilor cu mingea rafinamentelor estetice ale cpnversaţiilor de salon, făcând elogiul patului, al bucatelor, al beţiei şi al vomis-mentelor e o atitudine ce vădeşte în egală măsură şi provocarea şi nostalgia. Vocabularul ela înălţimea situaţiilor: personajele se insultăfolosind întreaga creativitate a unei limbi cerefuză nuiaua lui Vaugelas („barbe de cocu",„fille de chienne"); denumirea vulgară a anumitor părţi anatomice, figura rizibilă a poetului, evocarea incantatorie a bucatelor, a vinului, a vărsăturii, a detaliilor macabre plasează acest Roman comic la limita practicilorliterare dominante. Vocabular care face ca operalui Scarron, ca şi cea a lui Sorel (Francion,1623) şi, în mai mică măsură, Le Roman bour-geois (Romanul burghez) al lui Furetiere (1666)să Gonstituie dovada menţinerii, deja arhaică,dar reală, a unei sociabilităţi de tip vechi. Deoarece ocultaţia corpului fizic, maşină producătoare de secreţii, zgomote şi mirosuri, loc deplăceri, întovărăşeşte ocultaţia intimului, caredevine prin faptul acesta privat, romanul baroc poate fi considerat şi oa un vestigiu nostalgic. - ■ '■' '

Rezistenţe: nostalgia schimbului comunitar

într-o mai mare măsură, de-a lungul secolului al XVIlI-leâ se strecoară un fel de regret după spaţiul comunitar şi manifestările sale cele mai vesele. Rousseau n-a contenit să exprime această nostalgie când a evocat farmecul sărbă-torilor populare fie sub forma ficţiunii, ca în A/oua Etoiza, fie în termeni mai filosofici, ca în Scrisoare către d'Alembert.

„Care sunt popoarele acelea cărora le con-vine în cea mai mare măsură să se strângă adesea laolaltă pentru a crea acele plăcute le-gâturi ce urmăreso plăcerea şi bucuria, până laicei care au atâtea motive să se iubească şi să rămână uniţi pe vecie? [... ] nu acceptăm aceste spectacole exclusive care închid eu tris-teţe un mic număr de oameni într-o speluncă ■întunecoasă [...]. Nu, popoare fericite, aces-tea nu sunt sărbătorile voastre. In aer liber, sub cerul deschis trebuie să vă adunaţi şi să vă dăruiţi duioaselor sentimente ale fericirii voastre [...]. Dar care vor fi, de fapt, temele acestor spectacole? Ce se va vedea acolo? Ni-mic, dacă doriţi. Odată cu libertatea, oriunde domneşte îmbulzeala, acolo domneşte şi bu-năstarea, înfigeţi în mijlocuFunei pieţe un par încununat cu flori, adunaţi în jurul acestuia poporul, şi veţi avea o petrecere. Dar şi mai bine: oferiţi drept spectacol pe înşişi spectatorii aceştia; faceţi-i să devină ei înşişi actorii; fa-ceţi în aşa fel ca fiecare dintre ei să se vadă Şi să se iubească în ceilalţi pentru ca să fie Uniţi cu toţii" (Lettre ă M. d'Alembert sur son article «Geneve» [ . . . ] particulierement sur le projet d'etablir un theatre de comedie en cette viile. — Scrisoare către Dl. d'Alembert In legătură cu articolul său «Geneva» [... ] în mod special în legătură cu proiectul de a înjiinţa un teatru de comedie în acest oraş, 1738.)

Această idee, dincolo de proiectul său filo-sofic sau politic, n-a contenit să-1 tortureze pe «•ousseau în anxietatea singurătăţii sale (Visă-97

rile unui hoinar singuratic, A cincea prome-nadă). Ea depăşeşte nostalgia unui primitivism la care am fi tentaţi s-o reducem. Acesta nu constituie singurul subiect al lui Jean-Jacques Rousseau şi al tezelor din Tratatul despre ştiinţe şi arte şi din Discursul despre cauzele inegali-tăţii dintre oameni, chiar dacă ea se exprim^ aici în modul cel mai limpede atunci când Rousseau, analizând condiţia omului primitiv precizează că acesta nu poate fi obiectul unor pasiuni sociale şi dovedeşte că, în etapa pre-socială, societatea alcătuită din familii favo-rizează schimbul- comunitar. Ceea ce numim „mitul bunului sălbatic" nu e numai un mijloc comod, literar şi filosofic, ce permite judeca-rea, prin intenrnediul unei priviri străine, so-cietăţii contemporane; acesta constituie, foarte adesea, figura nostalgică a unei organizaţii co-munitare care elimina secretul, exploatarea eu-lui, constituirea spaţiului privat. Dialogul a doi europeni care evocă avantajele societăţii tahi-tiene, aflat la sfârşitul lucrării lui Diderot Supplement au voyage de Bougainville (Supli-ment la călătoria lui Bougainville), este, în pri-vinţa aceasta, lipsit de ambiguitate. Diderot de-monstrează aici că pudoarea şi toate practicile legate de secretul legăturilor amoroase sunt da sorginte instituţională şi nu de sorginte naturală, că a existat o etapă anterioară, în care domnea libertatea.

„Oinul nu vrea să fie nici tulburat şi nici abătut de la plăcerile sale. Cele amoroase sunt urmate de o slăbiciune care l-ar lăsa la bunul plac al duşmanului său; Iată adevărata natură a pudorii: restul e normă•[.-..]. De îndată ce femeia devine proprietatea bărbatului, şi că plăcerea furtivă a fost considerată drept furt, s-a văzut- luând naştere termeni ca pudoare, reţinere, decenţă, virtuţi şi vicii imaginare; într-un cuvânt, bariere puse între' cele două sexe, pentru a evita invitaţia reciprocă' la în-călcarea legilor care le-au fost impuse, şi care produc un efect contrar, înflăcărând imagina-

98

tia şi aţâţând dorinţele. Atunci când văd arbo-rii plantaţi în jurul palatelor noastre, şi o eşarfă care ascunde şi. dezvăluie pieptul unei femei, am impresia că descifrez o tainică re-venire la pădure şi un. apel la primitiva li-bertate a străvechii noastre locuinţe".

Referirea la pădure nu lasă loc iluziei, deoa-rece aici este vorba de nostalgia unei expe-rienţe. Lucru valabil şi pentru Jacques fata- . listul — această insistenţă a magistrului de a-1 interoga pe Jacques asupra aventurilor sale de dragoste în pofida respectului pe care trebuie să-1 nutrim faţă de viaţa privată a altuia, ne-sfârşita tiradă a povestitorului împotriva fă-ţărniciei limbaiului, a iubirii („Oare ce v-a făcut actul genital, atât de firesc, atât de necesar şi de îndreptăţit, ca să-i înlăturaţi numele din discuţiile voastre şi să vă imaginaţi că gura, ochii şi urechile voastre ar fi fost întinate?") —, dar, în şi mai mare măsură poate, pentru La Lettre sur Ies aveugles ă l'usage ăe ceux qui voient (Scrisoare asupra orbilor pentru folosinţa celor ce văd), în care Diderot propune o explicaţie materialistă a pudorii. Nu putem nega faptul că civilităţile amoroase au fost deseori puse în discuţie de discursul din Secolul Luminilor şi că acesta trebuie considerat şi ca o meditaţie problematică asupra formelor sociale ale schimbului, reprezentarea pa-radisiacă — cu excepţia lui Voltaire — a societăţilor primitive.

Discuţia pedagogică, atât de importantă în epocă, nu evită problema pudorii şi a reţinerii. O v«m găsi menţionată în Emil al lui Rous-seau, fără a uita că Jean-Jacques se va recu-noaşte, în Confesiunile sale, vinovat de exhibi-iordsm. Era foarte apreciată atunci educaţia experimentală, reală sau imaginară, care prile-eşte o dezbatere pe tema existenţei anei in-tirnităţi naturale. Pe de o parte, Imirce, fille de la- nature (Imirce, fiica naturii), a'lui Du Lau- (1766), iar pe de alta,' Histoire d'une jeune sauvage trouvâe dans Ies bois ă Vage ăe dix 99

ans, publiee par M-me H . . .t (Istoria unei fete sălbatice găsită în pădure la vârsta de zece ani publicată- de D-na H.. X) şi atribuită lui La Condamine. Se pun, ici şi colo, nesfârşite în-trebări asupra temeiului riturilor amoroase.

i

Utopia sau transparenţa publicului

Dintr-o cu totul altă perspectivă, utopia, al cărui succes, în secolul al XVIII-lea, îl cunoaştem (în jur de optzeci de titluri noi de la începutul secolului până la Revoluţie), exprimă şi ea unele nostalgii foarte reale. Se ştie că, în spaţiile imaginarului, utopia este un răspuns la acea anxietate provocată de timpul care macină formele politice, anxietate ce domină epoca clasică. Alăturarea, chiar dacă ar trebui să şocheze, se face ecoul proiectului absolutist pe care îl ilustrează ş\ îl susţine. Prin actul de constituire care o legitimează, cetatea utopică se plasează în afară de timp şi de, istorie. Dacă refuzăm proiectarea în utopie a mesianismului socialiştilor din secolul al XlX-lea şi a viselor despre pământul făgăduinţii care au împânzit Occidentul, utopia apare ca un discurs asupra trecutului şi a originilor sale. Viitorul trecutului, cum a fost definită. Deoarece tocmai în actul care o legitimează — cel al lui Utopus din Utopia (1516) lui Morus, al lui Sevarius din L'Histoire des Sevarambes, opera lui "Vai-rasse d'Alais (1702) sau al lui Victorin din La Decouverte australe (Descoperirea australă), ce aparţine lui Retif de La Bretonne (1781) — si o plasează într-un răstimp fără istorie constă specificitatea sa. Societatea utopică, drept semn secund al perfecţiunii sale, organizează relaţiile dintre membrii săi potrivit regulilor unei vieţi comunitare: mese luate în comun, educaţie colectivă, sărbători comunitare. O societate în care nu eşti niciodată singur, căci fiecare trăieşte sub privirea întregii comunităţi-Tinerii tahitieni din Supliment la călătoria Iu*

100

gougainville merg până acolo încât se împere-chează în public, şi sunt încurajaţi în hârjoana lor de către spectatori. Casele din Utopia n-au nici uşă, nici fereastră, pentru ca nimic să nu-1 poată feri pe utopian de prezenţa celorlalţi. In L'lle inconnue (Insula necunoscută) de Grivel (1783) este vorba de incestul primitiv şi mul-tiplicat (o soră şi un frate naufragiază, iar des-cendenţa lor populează societatea utopică că-reia i-au dat naştere), care prezintă în felul său această înrudire voită între locuitorii noii lumi. Exemplele s-ar putea înmulţi, luate uneori din lecturi directe, alteori în cea mai mare măsură metaforice. Şi care ar demonstra că utopia îşi. trage seva dintr-un ciudat paradox. Căci .sta-tul, deosebit de puternic în .majoritatea utopii-lor, omniprezent chiar — astfel încât i s-a putut întocmi un proces în totalitarism — este cel care organizează formele schimbului comunitar. Locuitorul utopiei trăieşte sub tutelă, şi în acest spaţiu public, delimitat şi controlat de către stat, se exprimă transparenţa inimilor. Ca şi cum imaginarul social ar încerca să împace, în utopie, ceea ce e de neîmpăcat: visurile de libertate şi de schimb ale unui timp trecut şi constrângerile instituţionale ale prezentului. Absenţa, a.ici, a -spaţiului privat nu e conse-cinţa acţiunii unei reţele multiple de relaţii pe care o ţese comunitatea, ci a unei voinţe or-ganizatorice a statului însuşi, ceea ce este poate singura şi adevărata dovadă a caracterului to-talitar al societăţii utopice. Totuşi, departe de a Se defini drept un loc de libertate dobândită sau ocrotită (în felul amorurilor clandestine din 1984), spaţiul privat, după cum se observă, este gândit şi ca ceva datorită căruia individul Ş izolează de semenul său. Diderot scria, gân-aindu-se poate la Rousseau, care devenise ad-versarul său, că „omul rău este totdeauna sin-gur". Un fel de a spune că dorinţa individului e a se retrage nu e nicidecum considerată ca ^modalitate de a lua poziţie împotriva duri-pi controlului forţei publice, ci ca o suferinţă 101

morală. Straniu paradox al unei epoci care, din punct de vedere politic, legitimează individul ca o unitate politică şi care, din punct de ve-dere moral şi social, îl judecă după solicitu-dinea lui faţă de ceilalţi.Vom vedea ilustrarea acestor opinii în noua

teorie a teatrului pe care un om de talia lui Diderot încearcă, chiar atunci, s-o elaboreze (De la poesie dramatique — Despre poezia dra-matică), 1758, Entretiens sur le Fils naturel — Convorbiri despre Fiul natural, 1757. Drama burgheză (cea a lui Diderot, dar şi cea a lui Sedaine, Louis Sebastien Mercier sau chiar cea a lui Beaumarchais) urmăreşte crearea unui teatru ce se referă la situaţii şi nu la caractere, şi, drept urmare, un teatru ce se referă la in-divizi. Aşadar, în cadrul acestuia omul nu se mai defineşte prin natura sa proprie, ci prin implicarea lui într-un ansamblu de roluri, de funcţii şi de practici sociale. Mai mult chiar decât teatrul clasic şi printr-un alt gen de de-mers, drama burgheză vădeşte neacceptarea in-timităţii, a eului secret. Eroul este acţionat prin ceea ce se află mai în afara lui. Intr-un anume sens, aici îl regăsim pe Pascal, care sublinia cu atâta pregnanţă vana importanţă ce se dădea veşmântului, funcţiei şi aparenţelor. Aici însă nu e vorba de nici un fel de ironie. Haina face într-adevăr pe om. Condiţia, şi ea singură, de-termină moralitatea şi felul de a fi. -în această dezbatere asupra epocii clasice, în această surdă confruntare care facilitează să se sesizeze, pen-tru cine ştie să interpreteze, constituirea spa-ţiului privat ca un drept şi ca o valoare, că teatrul, prin practicile şi teoriile sale, repre-zintă un loc cu totul excepţional şi deseori pa-radoxal, de punere la încercare. Se ştie că Jean-iacques Rousseau în Scrisoare către d'Âlembert (1758), denunţă incinta reprezenta-ţiei teatrale ca un loc corupător prin excelenţă, unde femeile erau supuse exhibiţiei, iar Virtuţile luate în derâdere. Teatrul simboliza, în ochii lui, degradarea moravurilor familiale şi a schim-

102

burilor comunitare. Teatrul este o caricatură (poate că nostalgică) a unor paradisuri pierdute,'[eoarece aici ne aflăm împreună, dar separaţi.>i Jean-Jacques Rousseau îi opune, după cum

am văzut, sărbătoarea populară, când poporul este totodată şi actor şi spectator. Ceea ce vrea să spună că dincolo de aparenţe afirmarea unui spaţiu privat nu este resimţită în mod instan-taneu ca o realizare şi ca un progres.

Memorii şi jurnale: literatură a ambiguităţii

Cu:noaştem succesul de care s-au bucurat Me-

moriile încă de la începutul secolului al XVI-lea. Fiecare eveniment, în oricât de mică mă-sură ar fi fost asociat unor tulburări sau unor fracţionări (războaiele religioase, regenţa Anei de Austria, Fronda, războaiele lui Ludovic al XlV-lea ...), a generat un mare număr de Me-morii. Şi sunt, cel mai adesea, un lucru normal într-o societate aristocratică, elaborate de re-prezentanţii cei mai de seamă ai elitei sociale: mareşali, şefi de facţiune, parlamentari... Rari sunt cei umili sau mediocri care reuşesc să-şi redacteze, chiar atunci când ar dispune de mij-loacele culturale adecvate, Memoriile. Citim întotdeauna cu uimire, într-o listă impresio-nantă de demnitari şi de nobili, numele Doam-lei de la Guette, soţia unui foarte modest gen-tilom-soldat, sau acele Memoires d'un protestant condamne aux galeres de France pour cause de religion, ecrits par lui-meme (Memorii ale unui protestant condamnat la galere de ■tre Franţa din pricina religiei, scrise de el nsuşi) de Jean Marteilhe (1757), care desfă-Şoară o autentică activitate de apostolat.

Această emergenţă a Memoriilor constituieaesigur ^ un semn Ele reprezintă, dacă facem

atracţie de cele câteva cazuri marginale, un1 în mod implicit codificat. Limitate la ceie au luat, într-o oarecare măsură, parte la

103

în societatea Ve-chiului Regim, Me-moriile sunt, în 'mod necesar, creaţia unei elite aristocratice.

istoria publică, cunoscută şi recunoscută, auto-rii lor îşi asumă şi îşi justifică, în paginile res-pective, rolul de martori sau de actori. Ele sunt, aşadar, din punctul acesta de vedere, mai întâi un gen aristocratic, dar, ceea ce intere-sează în lucrarea de faţă, este faptul că acesta încearcă să reducă persoana la actele sale pu-blice, într-un anume sens, Memoriile se opresc acolo unde începe domeniul vieţii private şi in-time. Ele elimină din cuprinsul lor tot ceea ce nu are legătură cu viaţa publică. Sau, mai bine zis, lasă să se înţeleagă. că domeniul privat şi intim nu există sau că e lipsit de interes şi interzis oricărui comentariu. Cititorul nu va afla nimic despre copilăria lui Paul Gondi de Retz şi nici despre cea a lui Saint-Sknon, ca-re-şi începe Memoriile, după ce a prezentat ge-nealogia casei sale, cu intrarea sa în viaţă. Ni* meni nu poate fi mai discret şi totodată mai prolix. Lucru cu atât mai interesant cu cât Saint-Simon nu e zgârcit cu confidenţele ce

. . -104

Amintirile lui Menetra, Memoriile lui Jamerey-Duval

marchează începutul unei noi practici: practică ceaparţine autodidacţilor, acei bastarzi sociali care au

o existenţă precară şi se legitimează prin scris.

privesc josniciile unora sau ale altora. Un fel de a spune că, în însăşi desfăşurarea lor, Memoriile reduc aria celor ce se pot spune la un unic spaţiu — cel public. Sau, mai

exact, totul se situează în ambiguitate: Memoriile lasă să se înţeleagă fie că nu e nimic de spus, fie că există o zonă intimă care nu e de domeniul celor ce se pot spune sau scrie. în ambele ca-uri, viaţa publică, şi numai ea, este valorificată. Totuşi, cel mai

adesea, însăşi noţiunea de viaţă publică se află serios maltratată. Dincolo Î actele cunoscute, sunt dezvăluite motivaţiile ele mai obscure, sau cel puţin cele pe care le *orâ

cititorii, calculele, ceea ce în general se s sub tăcere sau se ascunde. Acest surplus e

informaţie poate fi interpretat fie ca o ex-mdere a domeniului destinat publicului, fie un indiciu al limitelor sale. Raportul care ^e stabileşte între memorialist ,şi cititorii săi este

Dlematic. Memoriile, deoarece ele reprezinţi 105

■ :

!

cel mai adesea o pledoarie sau o prezentare plină de satisfacţie a acţiunilor întreprinse, dacă vădesc importanţa vieţii publice pentru punerea în valoare şi propăşirea individului —. nimeni nu există în afara vieţii publice — de-monstrează totodată şi importanţa sporită a subiectului individual în detrimentul celui colectiv. Supremaţia eroului, despre care Memoriile aduc o făţişă mărturie, creează, după cum se vede, un efect contradictoriu. Şi aici, practica literară este un spaţiu plin. de tensiuni.

Acest accent pus pe subiect în detrimentul colectivităţii apare cu şi mai mare pregnanţă în jurnal, în măsura în care, dacă nu vizează numai elogierea autorului respectiv sau o pledoarie pentru propria-i cauză, vădeşte conştiinţa autorului său de a mărturisi ceea ce scapă primelor roluri, faptul că a beneficiat de o poziţie privilegiată generală şi exterioară evenimentelor, dorinţa de a salva de la uitare ceea ce el însuşi a văzut, auzit sau a auzit spunân-du-se. Vom recunoaşte aici importanţa unei mărturii care alege retragerea, izolarea, pentru a depune mărturie în mod individual despre colectivitate. Altă situaţie contradictorie. Dar care e în mai mică măsură decât s-ar putea crede dacă admitem că jurnalul nu e destinat publicării. E publicat însă, dar mult mai târziu, şi aproape în mod accidental. Spre deosebire de Memorii care, chiar de la început, au în vedere un public căruia îi sunt dedicate.

De-a lungul întregii epoci clasice, practica jurnalului creşte neîncetat: iurnalul martorului urban, jurnalul de călătorie, formă ampl^ ficată a registrului de socoteli... Trebuie să reţinem din chiar creşterea respectivă brusca importanţă acordată acestui subiect. împotriva opiniei, spiritul de observaţie, cuvântul subiectului sunt tot atâţia chezaşi ai veridicităţii celor scrise. într-adevăr, evoluţia literaturii frf time (literatură ce nu era destinată publicării) nu prezintă în mod-direct, doar prin b i t w

său, constituirea unui spaţiu privat. Nu avem încă de a face cu an jurnal intim, care face din subiectul care scrie însuşi obiectul scrierii sale (aşa cum se va întâmpla cu Benjamin Constant sau cu Amiel în secolul al XlX-lea). Esenţial, aici, legat de investigaţia noastră, este faptul că subiectul care scrie este considerat, în însăşi practica scrierii, drept justificarea veridicităţii celor relatate. Ceea ce garantează veridicita-tea informaţiilor cuprinse în jurnal aparţine în mod paradoxal domeniului non-public, celui privat şi celui intim. "Veridicitatea nu poate fi demonstrată, nu poate fi dovedită, ea nu de-pinde de activităţile publice ale subiectului, nu aparţine nici grupului, mărturiilor majoritare, ea aparţine în totalitate acestei priviri indivi-duale, singuratice, aproape secrete, proiectate asupra lucrurilor şi a lumii. Şi tocmai de acest privilegiu este conştient autorul jurnalului atunci când începe să-1 redacteze.

NOUA LEGITIMITATE A SCRISULUI

Credibilitatea romanescului

Trebuie aşadar să legăm cazul jurnalului de un ansamblu mai vast: cel prin care se consti-tuie noile sisteme de credibilitate ale romanesr-cului. De-a lungul întregului secol al XVIII-lea, vom vedea statornicindu-se în roman o întreagă punere în scenă în scopul de a crea impresia de veridicitate a. textului literar. Se va evoca manuscrisul găsit într-o cămăruţă sau într-un cufăr (Robinson Crusoe, La Vie de Marianne — 'iaţa Marianei...), scrisorile transmise sau des-coperite (Noua Eloiză, Legăturile primejdioa-

se • • ■), de unde reiese că autorul ar fi un simplu ^onţopist, ceea ce refuză cărţii respective carac--

rui ei de roman. Cu alte cuvinte, deoarece ceasta carte se prezintă ca o lucrare spon-că, ca un document sub formă de povestire, °dus al unui non-scriitbr, nedestinat publi-

107

'

1

carii, romanul poate încerca să treacă drept autentic. Tocmai caracterul acesta privat, intim pune în scenă, de-a lungul secolului, prologuri şi prefeţe. Vom înţelege mai bine, pornind de la aceste elemente, procesul intentat romanului atunci când, aşa cum a făcut Lenglet Du-fresnoy, este comparat cu istoria sau când sunt denunţate efectele sale nocive asupra spiritelor slabe care îl iau drept literă de Evanghelie. Acelaşi demers determină multiplicarea romanelor scrise la persoana întâi. Rene Demo-ris a demonstrat că sporirea numărului acestora a început încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Poţi analiza fenomenul în termeni de ideologie politică şi poţi încerca să înţelegi pentru ce accentul acesta pus, prin procesul de auto-enunţare, pe subiectul romanesc îşi are locul lui în transparenţa şi în confruntările ideologice ale secolului. Aici, ceea ce ne interesează este însuşirea narativă a noii practici romaneşti de către un subiect care-şi bazează efectul pe veridicitate. Şi aceasta fiindcă un subiect vorbeşte, cu o voce care îi este proprie, şi fiindcă ceea ce ne relatează despre destinul său este resimţit ca fiind adevărat. Iar ceea ce legitimează atunci veridicitatea spuselor sale este acea zonă intimă, privată, este ceea ce se ascunde domeniului public. Se cuvine aşadar să reexaminăm printr-o nouă optică succesul romanelor scrise la persoana întâi. Fără îndoială că aici putem descifra afirmarea unui subiect ce împărtăşeşte o ideologie lăudabilă atât de nouă în secolul respectiv. Dar trebuie să re-cunoaştem, în paralel, mişcarea prin care veridicitatea se legitimează pe un text individualizat. Impresia de veridicitate depinde atunci de această recunoaştere intimă a unui subiect care scrie pentru un subiect care citeşte. Fapt datorită căruia vom înţelege în mai mare măsură succesul romanului picaresc, atât în traducere — nu s-a tradus U Histoire de Guzraan d'Alfarache, Picară Justina şi Vida del Buscon, şi nu s-a publicat o versiune „populară" al

103

aceluiaşi Buscon, el gran tacafio (Buscon, marele avar), în cunoscuta „Bibliotheque bleue", pe care a analizat-o Roger Cartier? —, cât şi în imitaţiile şi adaptările franţuzeşti care se bu-cură de un mare suoces datorită lui Lesage şi operei sale Gil Blas de Santillane. Ne putem întreba chiar dacă adaptarea populară nu de-pinde, printre altele, de faptul că romanul scris la persoana întâi pare, în mod formal, aproape de oralitate şi această povestire scrisă la per-soana întâi poate crea iluzia unei comunicări nemijlocite, dincolo de mediaţiile culturale obiş-nuite.

Într-un sens mai larg, toată literatura de la finele secolului al XVII-lea poartă amprenta acestei afirmări a privatului, care, trebuie să repet din nou, nu e uşor de analizat. Voga „is-torioarelor secrete", cum se spunea pe atunci, decurge de aici, în mod cât se poate de evi-dent. Acestea postulează existenţa unei faţete ascunse, deci mai veridice, a evenimentelor pu-blice. Orice revoluţie, de pildă, dincolo de cau-zale politice care, în mod aparent, o explică, depinde cel mai adesea de unele raţiuni strict private: gelozie, dorinţă amoroasă, pasiune ne-controlată şi incontrolabilă. Vom vedea unele exemple la M-me Caumont de La Force, în L'Histoire s,ecrette de Mărie de Bourgogne (1694) sau în L'Histoire secrette d'Henri IV de Castille (1695), dar şi la Eustache Lenoble, în Idelgerte, reine de Norvege ou l'Amour mag-wnime sau Abra Muie ou VHistoire du detro-nement de Mahomet V, sau la Lesconvel în Sire d'Aubigny (1698). Ideea e simplă, dacă ar fi să-1 credem pe însuşi Lenoble: „Tratăm în două Modalităţi diferite lucrurile pe care încercăm SŞ le aducem la cunoştinţă celor care doresc s^ se pună la curent cu ele. Cea mai simplă şi *a mai obişnuită constă în a o reduce la o seamă de precepte ordonate din punct de ve-dere didactic [...]. Dar cea mai sublimă constă ln a împrumuta subtilitatea Artei pentru a în-valui aceste precepte într-o serie de povestiri109

i >!t}

istorice în cursul cărora unele evenimente ce dau lecţii fără a lăsa impresia că le dau şi care, amuzând spiritul, îl îndrumează pe nesimţite spre ceea ce acestea doresc ca el să ştie: (Le-noble, Histoire secrette des plus fameuses con-jurations, de la conjuration des Pazzi contre Ies Medicis. — Istoria secretă a celor mai fai-moase conjuraţii, despre conjuraţia familiei Pazzi împotriva familiei Medici). Fără îndoială că în felul acesta se urmăreşte moralizarea ci-titorului, dar prin introducerea în istorie a unor raţiuni sentimentale pe care simpla raţiune nu vrea să le cunoască. .

Trebuie aşadar să gândim evoluţia roma-nului, la acest sfârşit de secol XVII, ca un tot prin care se afirmă, ca fiind esenţial, domeniul privat: garanţie a veridicităţii celor povestite sau veritabilă cauzalitate a istoriei.

Am avea tendinţa să credem, la sfârşitul acestor analize, că este vorba de o evoluţie re-lativ simplă şi foarte clar precizată: afirma-rea unui spaţiu privat, rezistenţă şi totodată loc de transfer şi de învestire a noilor valori. Or, totul vădeşte că acţiunea respectivă este complexă, iar constituirea unui spaţiu privat, punerea în valoare a unei zone intime merg mână în mană cu elogierea omului public şi al spaţiului social de comunicare. Pascal nu e singurul scriitor care denunţă amuzamentul ca ceva care ne-ar îndepărta de la cunoaşterea in-timă a propriei noastre persoane şi care con-damnă, în acelaşi timp, proiectul introspectiv al lui Montaigne. Fără îndoială că cele două denegări nu aparţin aceluiaşi plan, dar nu e mai puţin adevărat că aici există o discordanţă. Din denunţarea aparenţelor, din semnele so-ciale ale puterii, din cercetarea îndârjită a

schimbului public, Pascal nu deduce accepta-rea globală a cadrului intim. Iar dacă cere omu-lui credincios să se reîntoarcă la sine, dacă î1

reproşează că se eschivează de la confrunta-rea solitară cu sine însuşi în schimbul plăcu-tei ameţeli pe care o oferă distracţiile xnon-

110

, i ■::■:: . . - ■ - . ■ ■ • - s i ' ■ . . •

JL«J|

dene, el nu acceptă, pentru asemenea motive, să legitimeze o literatură al cărui obiect este eul. Temându-se de o complezenţă narcisiacă, complezenţă ce îndepărtează pe om de Dum-nezeu, îi va reproşa lui Montaigne „stupidul proiect pe care 1-a avut de a se descrie". Nu suntem departe, într-o altă ordine de idei, de contradicţiile din Secolul Luminilor — pro-clamarea individului ca subiect şi condamna-rea insului solitar şi a introspecţiei.

Romanul alcătuit din scrisori, al cărui apo-geu se situează în secolul al XVIII-lea, e le-gat de această evoluţie a romanului care-şi în-

temeiază efectele de veridicitate pe domeniul mtimului. La fel ca şi romanul scris la per-soana întâi ce creează impresia de veridicitate,

şoarece însuşi subiectul îşi asumă relatarearomanescâ şi eul este considerat drept chezaşveridicităţii, romanul alcătuit din scrisori se

itentifică prin caracterul său intim. Veridici-■ .a^cestuia (impresia de veridicitate, ar tre-r** să spunem) depinde nu numai de faptul că bt 3ar^ a fi non-fictiv (autorii scrisorilor nu ^ enţionează să scrie un roman), dar şi de ca- strict privat, intim" al oorespondenţei.

IH

Jean-Jacques Rousseau în Noua Eloiză, Retif de La Bretonne în La Paysanne pervertie (Ţă-ranca pervertită), Crebillon-fiul în Les Lettres de la marquise de M. au comte de R. (Scrisorile marchizei de M. către contele de R.), Cholder-los de Laclos în Legăturile primejdioase, toţi insistă asupra autenticităţii scrisorilor. Dacă ar fi să-i credem, ei n-ar fi decât editorii acestora, după ce fuseseră depozitarii lor. Nici unul din ei nu se declară drept autor, chiar dacă Rous-seau consacră un lung prolog unui aşa-numit „Entretien sur les romans". E cât se poate de evident că structurarea romanului epistolar per-mite nu numai un ioc privind timpul roma-nesc, o construcţie în ecou, şi învesteşte citi-torul cu puterea omniştiinţei şi a omniprezenţei romancierului, dar permite şi conferirea unei noi credibilităţi literaturii romaneşti. în „Pre-face de redacteur". Laclos afirmă: „Această lu-crare, sau mai curând această culegere, pe care publicul o va considera poate prea voluminoasă, nu conţine totuşi decât cel mai mic număr din scrisorile care alcătuiesc totalitatea corespon-denţei din care a fost extrasă". Dacă, în mod paralel. ..L'Avertissement de l'editeur" subli-niază cu ironie caracterul romanesc al corespon-denţei, orezentată ceva mai derjarte ca auten-tică (..Noi nu garantăm autenticitatea acestei culegeri si [.. . ] avem chiar puternice teme-iuri să credem că aceasta nu e decât un ro-man"), procedează astfel pentru a preciza că este vorba de un procedeu literar al cărui scop este crearea impresiei de veridicitate, datoria noastră fiind aceea de a-i analiza semnificaţia profundă. Impresia de veridicitate se înteme-iază pe punerea în scenă a unei practici P°" vate, nimeni nu poate nega asemenea lucru. Dar, şi aici, folosirea acestui procedeu plasează practica narativă într-o situaţie paradoxală-Domeniul intim determină veridicitatea, &f-r

pentru a determina veridicitatea devine public-Literatura se prezintă ca o efracţie. Căci, datorită faptului că a devenit public, domeniul pri"

112

vat poate sluji drept chezaş. împotriva atitudi-nilor publice ale unui Valmont sau ale unui Merteuil, corespondenţa ne oferă secretul fiin-ţei lor singulare. Corespondenţa rosteşte adevă-rul: este locul în care insul se lasă descoperit şi în care se predă. Chiar atunci când autorul scrisorii minte pentru a-şi înşela destinatarul, cititorul ştie despre ce este vorba. Nu se lasă păcălit. Devine cel mult complice. Cititorul se plasează în situaţia observatorului care sur-prinde intimităţile şi secretele. Spaţiul privat, odată violat, face ca cititorul să ştie întotdeauna mai mult decât fiecare dintre protagoniştii care se lasă descoperiţi în scrisorile respective. Şi tocmai în aceasta constă paradoxul care face ca secretul spaţiului privat să nu-şi găsească eficienţa decât încetând de a mai fi aşa ceva. întâlnim aici contradicţiile şi răstălmăcirile co-mune întregului secol.

Am putea reduce Secolul Luminilor la invenţia lor pedagogică. în sensul în care discursul aces-tui secol, pentru a-şi impresiona publicul, in-ventează noi forme: scrisori, dicţionare, poves-tiri filosofice . .. Poate că aceasta este tră-sătura dominantă a epocii. Omul din Secolul Luminilor se întreabă necontenit asupra drep-tului său la cuvânt şi asupra raporturilor sale cu adevărul. Se ştie că nu se va sustrage ispi-tei de a se substitui preotului. Aluziile lui Vol-taire la „noua Biserică" nu sunt atât de nevi-novate pe cât se pretind a fi. Nu este vorba de

1 vedea în Voltaire un credincios care s-ar ig-nora, ci mai curând de a măsura ponderea unor podele şi reprezentări dominante în ideologia ecolului Luminilor şi în imaginea pe care şi-o

creează ele însele pentru a-şi legitima lupta. De-■Hţia pe care o propune filosoful privitoare la

ropria-i persoană este edificatoare. El se do-^te în lume. „Pentru acesta societatea civilă

~j,te, ca să spunem aşa, o divinitate pe pământ", }rjnă Enciclopedia la articolul „Filosof". El 1

întemeiază veridicitatea propunerilor sale pe113

raţiune, demonstraţie şi observaţie. în filosof, recunoaşte Enciclopedia, se aliază un dar na-tural, o metodă şi munca. Trebuie să reţinem, aici, două lucruri: pe de o parte, angajamen-tul total al filosofului în spaţiul public („Filo-soful nostru nu crede a fi în exil în aceasta lume; nu crede nici a fi într-o ţară inamică; el vrea să profite [...]", sau: „Raţiunea îi cere să cunoască, să studieze şi să depună tot efortul pentru a dobândi calităţile sociale", En-ciclopedia) şi participarea sa la dezbaterile pu-blice — se_ cunoaşte succesul formulei împăra-tului Antoninus Pius privind fericirea popoa-relor atunci când filosofii vor deveni regi — şi, pe de altă parte, rolul restrâns atribuit su-biectului filosofic în stabilirea adevărului („da-rul natural"). Cu alte cuvinte, în multe pri-vinţe şi cu o formulare care îi este proprie, filosoful din Secolul Luminilor continuă să ră-mână foarte dependent de o viziune religioasă în legătură cu adevărul. Dincolo de afirmaţiile sale, avem uneori impresia că filosoful respectiv se crede un inspirat. Ne vom aminti aici de paralela pe care o stabilea Diderot în L'Essais de M.S .. . sur le merite et la vertu între fra-tele său canonicul şi el, filosoful, considerân-du-i, şi pe unul şi pe altul, învestiţi cu misiuni asemănătoare.

Eul fondator de veridicitate

Va fi nevoie de Jean-Jacques Rousseau şi de contestaţia sa radicală pentru ca filosofia să transforme această imagine a raporturilor sale cu veridicitatea. Departe de a admite că veri-dicitatea se plasează după raţiune, sau că ar fi inspirată de Dumnezeu, Rousseau încearcă să definească din punct de vedere moral locul enunţului filosofic. El opune filosoful celor p£ care îi numeşte „livreşti", „oameni de litere sau chiar „mici intriganţi". Filosoful scrie înv pins de o necesitate interioară — să recitii*1

114

pentru a ne convinge descrierea necontenit re-luată de Rousseau a „iluminării" sale de la Vincennes, care avea să-i destăinuie sistemul fi-losofic, moral şi politic pe care îl va prezenta în cele două Discursuri şi în Contractul social („[... ] deodată simt că spiritul meu e cotro-pit de mii de lumi; o multitudine de idei vii se prezintă în acelaşi timp cu o forţă şi o lipsă de claritate care m-au .aruncat într-o inexplica-bilă tulburare", Lettre ă M. de Malesherbes, 12 ianuarie 1762). „Făcătorii de cărţi" caută succesul monden. Acţionează din vanitate, din dorinţa de glorie. Se supun modei şi măgulesc opinia publică. Devin slujitorii servili ai celor puternici. Trăiesc şi acţionează numai pentru societate. Spaţiul public îi determină şi îi alie-nează. Dimpotrivă, filosoful, în sensul în care îl înţelege Jean-Jacques Rousseau, nu există decât în ipostaza unei fiinţe libere şi indepen-dente. Libertatea sa e fundamentală, deoarece e condiţia accesului său la adevăr. Căci prin această libertate se constituie exterioritatea sa faţă de interesele societăţii — şi mai cu seamă faţă de cele ale mai-marilor zilei şi ale bogă-taşilor — care îi permit să inventeze locul cuvântului său. Trebuie să considerăm reforma lui Rousseau (renunţarea la ciorapi, la perucă Şi spadă, părăsirea societăţii pariziene, şi apro-ximativa sa ruptură cu cercul enciclopediştilor) ca un demers logic care fundamentează angaja-mentul său filosofic. Adevărul se află la li-mita unei căutări care este o asceză socială şi mo-rală. Şi deoarece Jean-Jacques Rousseau este o fiinţă morală, fără a fi fost compromis în vreun fel oarecare, poate ajunge la cunoaşterea ade-vărului. Neacceptarea convenţiei sociale este aşadar condiţia necesară pentru a ajunge la adevăr. Putem surâde văzându-1 pe Rousseau

reumblându-se prin pădurea de la Saint-Ger-main pentru a regăsi viaţa oamenilor în starea

T naturală; şi totuşi această acţiune este sem-nificativă pentru imaginarul său filosofic. Vor

rrn-a rupturile pe care le cunoaştem, ura pe115

care clanul filosofic o va nutri faţă de mizan-tropul genevez. Ar fi prea simplu, dar poate că liniştitor, să vedem în solitudinea trufaşă a lui Jean-Jacques dovada nevrozei sale. Trebuie să vedem aici exaltarea cadrului privat drept fundament al studiului cu privire la adevărul filosofiei. Nu poţi împărtăşi lumii adevărul, de-cât despărţindu-te de ea.

Iluminarea de la Vincennes a fost conside-rată adesea drept un extaz mistic. Totul în-deamnă la a o considera ca atare: vocabularul fo-losit de Rousseau pentru a o descrie şi revela-ţia aceasta bruscă, neaşteptată şi ameţitoare a adevărului. Raportarea la adevăr aparţine ca-tegoriei viziunii şi revelaţiei. Ceea ce înseamnă că adevărul depinde de domeniul intimului, care asigură recunoaşterea sa prin mijlocirea subiectului. Nu există diferenţă între percepţia intimă a adevărului şi cunoaşterea lui Dumne-zeu bazată pe inimă, idee ce se află expusă în La Projession de foi du vicaire savoyard (Măr-turisirea de credinţă a vicarului savoiard). Şi una şi cealaltă sunt cu totul străine raţionamentului. Filosofia vorbeşte mai mult inimii decât spiritului. Şi înţelegem mai bine această li-teratură specifică a lui Rousseau care, fără în-doială, se adresează în mai mare măsură sen-sibilităţii cititorului său (cu excepţia Contrac-tului social) decât inteligenţei sale.

Ţinând piept detractorilor săi, Jean-Jacques Rousseau le opune tot timpul moralitatea con-duitei sale. în dialogurile din Rousseau juge de Jean-Jacques (Rousseau judecător al lui Jean-Jacques) pune în scenă o anchetă care urmă-reşte să demonstreze, prin medierea, rectitudi-nii sale morale, veridicitatea filosofiei sale. Alt-fel spus, că moralitatea este cu adevărat filoso-fică în măsura în care raţionamentul este cu exactitate filosofic. S-a trecut din ■ domeniul privat în cel intim. Ancheta dialogurilor are drept subiect viaţa privată a filosofului, actele sale fără îndoială, dar şi gândurile sale. Redac-tarea, prin intermediul martorilor şi al an-

chetatorilor, aduce în faţa ochilor noştri inti-mitatea persoanei. Morala este, în asemenea caz, concepută nu atât ca o codificare a rapor-turilor dintre indivizi cât ca un sentiment al inocenţei eului.Un asemenea demers, oare constă în trans-

ferarea criteriului de sinceritate privind nor-mele exterioare (validitate a raţionamentului, conformitate cu raţiunea...) la o convingere timă şi la o intuiţie a eului, se va bucura de ccesul bine cunoscut din secolul al XlX-lea. In cel de al XVIII-lea demersul acesta va rămâne minoritar, strict legat de numele lui Jean-Jacques Rousseau. El va constitui însă o ruptură importantă în coerenţa Secolului Luminilor si într-o ideologie a scriitorului şi a literaturii dominante din secolul al XVII-leâ până în cel de al XVIII-lea. Putem ghici cum, plecând de la acest eu ctitor al adevărului enunţurilor pe care le proferă, se vor elabora o ideologie şi o imagine a scriitorului-gânditor în totală contradicţie cu idealul clasic.

Autobiografia, o necesitate

Această legitimare a literaturii şi a adevărului prin eul intim şi privat care fundamentează, chiar de la origine, opera filosofică a lui Jean-Jacques Rousseau permite să ne dam seama de ceea ce se cuvine să numim scrieri autobio-grafice. Dincolo de rolul pe care l-au jucat Confesiunile în lupta dusă de cetăţeanul ge-nevez împotriva adversarilor săi, analiza eu-'ui intim decurge în mod natural din perspectiva filosofică pe care a adoptat-o acesta. Autobiografia nu depinde de accidentele biografice: <:a ţine de o logică inerentă demersului lui wusseau. Este vorba de o necesitate a analizei ului ■— cîe la Confesiuni la Visările unui hoi-r singuratic — pe care trebuie, dincolo de Oojiştiinţa nefericită a lui Jean-Jacques, s-o117

situăm la însăşi originea angajamentului său filosofic.

Să ne amintim de ambiţia lui Rousseau atunci când începe să-şi redacteze Confesiu-nile: „Iată singurul portret al unui om zugră-vit exact după natură şi în toată veridicitatea lui, care există şi care va exista probabil vre-odată". Analiză a eului aşadar, fără farduri şi fără pudoare, în cursul căreia se va spune to-tul: măreţia, ca şi turpitudinea. Hotărârea de a spune adevărul şi de-a fi sincer e absolută şi nu admite nici un fel de restricţie („Vreau să prezint [... ] un om în toată realitatea na-turii sale; şi acest om voi fi eu [...]. M-am arătat aşa cum am fost, demn de dispreţ şi jos-nic atunci când am fost astfel, bun, generos, sublim când am fost astfel; mi-am dezvăluit forul interior [...]", Confesiunile. I). Aici se va vorbi despre tot ceea ce e ţinut sub tăcere şi ascuns în tainiţa cea mai profundă a eului. Rousseau îşi mărturiseşte gustul pentru bătaia la dos, vorbeşte despre dragostea lui pentru Doamna de Warens, despre diversele lui ispi-tiri. Nu numai eul şi tribulaţiile acestuia con-stituie subiectul relatării autobiografice, dar accentul este pus pe eul intim şi secret. Bariera dintre viaţa publică şi viaţa privată nu mai are aici nici un suport real. Asistăm la etalarea do-meniului privat. Este vorba chiar de a înţelege raţiunea de a fi a eului profund, dincolo de comportamentul social şi de deprinderi. Se cer-cetează evenimentele de bază care explică esenţa unei personalităţi. Se scot măştile, se elimină minciunile. Rousseau determină unele acte de constituire, înregistrează anume con-stante. Aşa după cum remarcă Philippe Le-jeune, „deja de pe atunci" şi „chiar şi astăzi' sunt cuvintele cheie ale relatării autobiografice. Rousseau reuneşte, într-o confruntare privind ştiinţa, trecutul şi prezentul pentru a se cu-noaşte şi a se recunoaşte întru acestea. Aceasta cronologie întrerupta şi necontenit distrusa

118

este preţul care trebuie plătit pentru cunoaş-terea eului intim:.

E nevoie să se măsoare mutaţia pe care o reprezintă autobiografia. Fără să-şi pună între-bări asupra situaţiei sociale periculoase a celor care o practică în acest secol al XVIII-lea, fie că e vorba de Rousseau şi, în mod parţial înainte de el, de Valentin Jamerey-Duval, un ţăran care a devenit bibliotecarul împăratului la Viena şi care ne-a lăsat un volum de Me-morii privind viaţa lui de ţăran, trebuie să remarcăm faptul că autobiografia se vădeşte a fi opusă literaturii aristocratice a Memoriilor tradiţionale. Propriu Memoriilor, spaţiul public; autobiografiei, cel intim şi cel privat. De o parte, domeniul lui a avea; de cealaltă, cel al lui a fi.

N-am mai termina tot opunând autobiogra-fia Memoriilor plecând de la opoziţia dintre public şi privat. Să reţinem pentru a pune punctul final că acelei coerenţe a relatării Me-moriilor — constituirea individului prin spaţiul social, etalarea acţiunilor —, trebuie să-i ad-mitem paradoxul autobiografiei care destăinuie sectorul intim şi aduce sectorul privat în piaţa publică. Cititorul, luat ca martor, repre-zintă un fel de negaţie a secretului care pune în valoare şi defineşte sectorul privat şi sec-torul intim. Pactul autobiografic, atât de co-rect analizat de Philippe Lejeune, prin care cititorul consideră ca fiind adevărată, pe cu-vânt, autobiografia (îndoindu-te ar însemna negarea acesteia ca relatare autobiografică) Presupune necesitatea cititorului. Dar legătura care se stabileşte cu autorul, refuzând dovezile, intemeindu-se pe credinţa în sinceritatea celui care scrie, nu constituie oare imaginea ştearsă,

! totuşi reală, a acestei transparenţe a ini-uor pe care Rousseau o consideră ca fiind ca-ţeristică societăţilor primitive şi neviciate[ Trebuie să admitem că lectura la care,

acită autobiografia apare ca o privatizare ex-119

cesivă a chiar actului de a citi. Şi în aceasta constă poate raţiunea cea mai profundă a existenţei sale.

Literatura eroticăsau publicitatea făcută forului intim

Romanului redactat la prima persoană, acestei posturi a cititorului în calitate de observator pe care o instituie romanul alcătuit din scri-sori, acestui ansamblu formal al ficţiunii nara-tive care înscrie în mod problematic spaţiul privat în elaborarea scrisului, trebuie să-i adăugăm romanul pornografic. Propunerea poate părea neaşteptată în cazul în care con-fundăm morala cu literatura şi credem în con-tinuare că numai marea literatură are drept de cetate într-o istoriografie a mentalităţilor şi a reprezentărilor. Trebuie să ne amintim că li-teratura pornografică, oricât de prost definită ar fi fost ea atunci — se foloseşte rar cu-* vântul „obscen", cuvântul „pornografic" îl indică pe „cel ce scrie despre prostituţie" şi se confundă unele expresii £a „galant", „erotic" şi „desfrânat" ... — cunoaşte un nemaipomenit succes. Căci în decursul epocii clasice se publică clasicii genului: Histoire de Dom Bougre, portier des Chartreux, ecrite par lui-meme (Istoria lui Dom Bougre, portar la mănăstirea călugărilor Chartreux, scrisă de el însuşi), de Gervaise de La Touehe (1718), Therese philosophe, roman datorat marchizului d'Argens (1748), Erotika Biblion a lui Mirabeau (1783), Anti-Justine de Retif de La Bretonne (1793), din care se oferă publicului nenumărate reeditări. Nici unul din marii scriitori din secolul al XVIII-lea nu se sustrage ispitei erotice. Di-derot compune Les Bijoux indiscrets (Bijuteriile indiscrete); Montesquieu, Le Temple de Gnide; Voltaire îşi strecoară povestirile erotice precum istorisirea femeii bătrâne în Candide; RousseaU însuşi, virtuosul Rousseau, şi-a evocat lecturile

120

wmmm

înflăcărate din tinereţe făcute „de unul singur". Fie că e. acceptată sau nu, fie că i se deni -grează, şi uneori pe bună dreptate, calitatea sau că i se ridică în slăvi, literatura erotică îşi are rolul ei în curentul secolului. Ea va domina pamfletul revoluţionar şi constituie un ele-ment esenţial de civilizaţie. Căci galanteria e cea care dă tonul într-o foarte largă măsură mişcării iconografice. Dacă e să-i dăm crezare lui' Sebastien Mercier, literatura pornografică e omniprezentă, nu-i este interzis nici un loc. Circulă în piaţa publică, în ateliere, budoare şi saloane.

Prin obiectivul său, această literatură consti-tuie o punere în scenă a spaţiului privat. Atunci când practicile sexuale aparţin secretului, când trupurile se ascund sub panglici şi sub am-ploarea veşmântului, când interdicţiile dialo-gului se multiplică, literatura pornografică etalează sub ochii cititorului domeniul intim prin intermediul unei gestici care-i aparţine doar ei. In privinţa aceasta, ca şi restul litera -turii romaneşti, literatura pornografică pune cititorul în postura unui observator. In mai mare măsură decât alte romane, literatura ero-tică incită la o lectură prin efracţie. Dacă eroul, aflat în pragul carierei sale, surprinde aici şi adesea gesturile specifice dragostei, aceasta se întâmplă pentru a aminti un proto -col de lectură impus.

în «succesul romanului pornografic trebuie să vedem nostalgia unei transparenţe a corpu-rilor şi a unei exhibiţii mai puţin pudibonde i gesturilor specifice dragostei? Sau, mai simplu, expresia limpede a unei individuali -zări a lecturii? Trebuie să admitem că, în ro-ttianul pornografic, există o seamă de mize şi câ în cuprinsul acestuia îşi găsesc exprimarea Şi fenomenele de scriere, ca şi tensiunile care generează noi practici sociale. Deoarece numai cu această condiţie devine comprehensibil şi I sustrage dispreţului care, în mod general, i Se arată.121

Vom găsi aici, în mod cât se poate de nor-mal, formele specifice ale romanului contem-poran prin care se constituie noile sisteme de credibilitate: romane alcătuite din scrisori, ro-mane redactate la persoana întâi, romane sub formă de dialog, forme pe care Sade le va fo-losi din belşug. Cu romanul pornografic, para-doxul publicităţii oe se face zonei private şi intime este evident şi fermitatea acestuia şi mai clară decât în literatura autobiografică, deoarece parcurgerea textului pornografic este prin natura ei o praGtică individuală şi tăinuită.

La urma urmei nu e cu putinţă să reducem romanul sadian la pornografie şi obscenitate. Acesta depăşeşte asemenea categorii. Este evi-dent că nu poate fi confundat cu producţia ero-tică a secolului. Chiar din interdicţiile care planează asupra lui ne dăm seama de dife-renţă. Ne putem întreba dacă acestea nu se re^ feră la exhibiţia organică pe care o pune în scenă romanul sadian, deoarece autorul pre-lungeşte dialogul sexual până la intolerabilul organicului şi al visceralului. întregul discurs al juisării în paroxismul literaturii sadiene pune în scenă lăuntricul anatomic. In aceasta consta, fără îndoială, una din interdicţiile de netrecut.

Procesul scrierii, modalităţi de lectură

La capătul acestei anchete, pare inutilă întoc-mirea unei liste a transcrierilor evidente, a echivalenţelor şi a tensiunilor pe care consti-tuirea unui spaţiu privat reuşeşte s-o exprime prin şi în literatură. Nu am urmărit să fac o muncă de sociolog şi să fac din tematica aceasta romanescă o mărturie istorică. Formele şi prac-ticile literare au fost, aici, supuse supliciului. Mi se va reproşa de a fi confundat ceea ce e

intim cu ceea ce e privat, ceea ce este public cu ceea ce este comunitar, de a fi alăturat, unu vor zice pe nedrept, individualul de colectiv- ,

122

V

Judecând totul la rece, nu înseamnă o lipsă de modestie dacă răspundem că aceste impre-ciziuni necesare ne ajută să înţelegem statutul specific al literaturii. Dacă acesta aparţine evo-luţiei istoriei sociale — şi cine s-ar putea în-doi de asemenea- lucru? •— înseamnă că avem de a face cu o modalitate care îi este proprie şi niciodată prin intermediul plagiatului sau al reflexului. Ceea ce îi aparţine cu adevărat sunt efectele de bruiaj, de încălcare care ne împie-dică s-o subordonăm în mod servil evoluţiilor sociale şi s-o reducem la rolul de ilustraţie sau de mărturie.

Este, de asemenea, adevărat că trebuie să ne întrebăm asupra producerii modalităţilor de lectură prin înseşi textele respective. Fiecare text inventează, prin procedeul său de scriere, un cititor fictiv pe care îl interpelează şi îl convoacă. Este evident că aceste sociabilităţi de lectură înscrise în chiar cărţile respective apar-ţin acestei dezbateri între privat şi public în practicile literare. Am evocat toate acestea în mod incidental, ele ar merita însă un studiu sistematic. In privinţa aceasta, evoluţia scrierii lui Jean-Jacques Rousseau poate apărea ca exemplară. La început, socială şi publică în Discursuri şt Contractul social, reunind în ace-laşi scop un obiect şi un public. Apoi, contra-dictorie, deoarece disociază obiectul (eul intim al lui Rousseau) şi publicul (totalitatea france-zilor). Regăsind în cele din urmă o unitate în Visările unui hoinar singuratic, impunând un scop autarhic scriiturii care nu ar avea altă Menire decât cunoaşterea eului prin eul res-

ectiv şi bucuria amintirii: „Fac acelaşi lucruca şi^Montaigne, dar cu un scop opus; deoarece1 îşi scria eseurile pentru alţii, iar eu nu-miTiu reveriile decât pentru mine. Dacă la bă-

trâneţe, şi în apropierea plecării, rămân, aşaurn nădăjduiesc, în aceeaşi dispoziţie în care* aflu acum, lectura lor îmi va aminti plă-

cea pe care o încerc scriindu-le, şi făcând să enasă astfel pentru mine timpul trecut va

dubla, pentru a mă exprima astfel, propria-mi existenţă" („Prima plimbare"). Şi aici, această evoluţie către o scriere ce aboleşte însăşi co-municarea, este un miraj. Năzuinţă a unui om singuratic, dar şi revanşă, Visările nu consti-tuie o realizare exemplară. în cel mai bun caz o amprentă individuală. Viitorul literaturii nu e conform cu imaginea acestor reverii, chiar dacă discursul a ceea ce e privat şi a ceea ce e intim defineşte, după Rousseau, practica lite-rară a oamenilor din secolul al XlX-lea. Se va păstra una din căile posibile ale unei scrieri privind domeniul intim şi subiectul privat pe care jurnalul intim, atât de frecvent după Re-voluţie, le primeşte drept moştenire. în formele sale majoritare, practica literară va evolua la început către un discurs al subiectului adresat unui cititor desemnat ca persoană unică şi privilegiată în iluzia unui schimb ce mimează confidenţa, pentru a regăsi apoi, potrivit ca-priciului evoluţiilor sociale şi ideologice şi a dinamicii sale proprii, contradicţiile şi statu-tele diferenţiate pe care epoca clasică, în felul său, le-a presimţit extraordinara diversitate.

NicoSe Castan Maurice Aymard Âiain Collomp Daniel Fabre Arletîe Farge

3

COMUNITATEA, STATUL Şl FAMILIA. TRAIECTORII Şl TENSIUNI

1

INTRODUCERE

Procesul care, între secolul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea, defineşte o nouă modalitate de a concepe, de a întreţine şi de a ocroti exis-tenţa privată nu cunoaşte nicidecum o evoluţie liniară, regulată şi univocă. în legătură cu pe-riodizarea acesteia, Pliilippe Aries propusese un prim decupaj, reperând nu numai secvenţe strict succesive, dar mai curând forme de afir-mare a domeniului privat superpuse în mod progresiv sau asociate, parte din ele apărând mai de timpuriu, altele mai târziu. De unde trei „fazeu legate una de alta sau trei aspecte majore privind exigenţa privatizării: întâi, cău-tarea unui individualism al moravurilor, sepa-rând individul de colectiv; apoi, multiplicarea grupurilor de convivialitaie, care se sustrag multitudinii, ca şi solitudinii, mai restrânse decât comunitatea în întregul ei, cea a satului sau a cartierului, a stării sociale sau a meseriei, dar mai cuprinzătoare decât o mică familie; în sfârşit, replierea sferei privatului asupra celulei familiale care a devenit locul privilegiat) dacă nu unic, de investiţie afectivă şi de reculegere intimă. Analizele adunate în această ultimă parte a lucrării noastre s-au bazat P e această schiţă prealabilă pentru a marca parte, din opoziţiile sau tensiunile fundamentale constitutive ale diferitelor modalităţi a ceea ce se

\26

V

poate considera drept viaţă privată în epoca modernă. Faptul de a le recunoaşte a reclamat uneori părăsirea unei perspective libere şi com-paratiste în avantajul studiilor efectuate de la caz la caz, pe rituri specifice, îngăduind cerce-tarea, ca sub lupă, a unor conflicte şi contra-dicţii. Dar oricare ar fi modalitatea aleasă, schiţa a rămas aceeaşi, încercarea de a înţe-lege în complexitatea ei traiectoria care orga-nizează, prin ruptură sau compromis, în sau în afara familiei, împotriva autorităţii publice sau cu ajutorul acesteia, sfera existenţei private. Pentru a reuşi, aceasta trebuie să înlăture diferite obstacole. în primul rând, existenţa privată presupune instaurarea unei nete des-părţiri între funcţia de reprezentare publică şi retragerea în intimitatea vieţii particulare. Pen-tru toţi cei care, mulţi la număr, deţin în ve-chea societate sarcini şi putere, printre care şi suveranul, se stabileşte astfel o diviziune a timpului şi a spaţiului, a rolurilor şi a practi-cilor. Ceea ce devine posibil datorită transfor-mării statului însuşi, ■ care-şi impune legile şi controlul în domenii guvernate până atunci, prin bună învoială sau aflându-se în stare con-flictuală, de anume indivizi, familii, facţiuni. Dar, în schimb, grija de a face o distincţie în-tre ceea ce reclamă funcţia publică şi ceea ce ţine de viaţa privată, ocrotită şi secretă, duce la deprivatizarea forţată a exercitării autori -tăţii publice, chiar dacă se menţine indecizia care oferă un statut public şi totodată personal arhivelor administratorilor Vechiului Regim. Această viaţă oarecum dublă a slujitorilor sta-tului, şi mai accentuată şi generalizată de că-2 Revoluţie care obligă la o ţinută ostenta-tiv civică, nu totdeauna însoţită de sentimente ldentice în forul intim, paxe prefigurarea par-tojului ulterior, cel din secolul al XlX-lea, care °? institui, precum doi poli antagonişti, spa-'■\ de lucru şi spaţiul de acasă, conduita pro-fesională şi comportamentul familial. Ceea ce

u priveşte numai pe cei care ocupă o funcţie127

publică, ci pe toţi indivizii care trăiesc într-o societate care impune fiecăruia să dovedească, prin anume acţiuni corespunzătoare şi forme exterioare codificate, ce loc ocupă în grupul său social.

Această opoziţie între intimitate şi repre-zentare îşi dobândeşte poate întreaga sa pu-tere în însuşi momentul în care, în unele ţări cel puţin, statul înţelege să dirijeze întreaga existenţă socială, pentru cei care-i dau ascul-tare şi în şi mai mare măsură pentru cei care-l administrează sau pentru cel care îl simboli-zează — ca în Franţa de la mijlocul secolului al XVII-lea. Mult mai mult, fără îndoială, du-rează efortul organizării existenţei private prin sustragerea de la constrângerile familiale. Con-siderată în secolul al XlX-lea aproape sino-nimă cu noţiunea de privat, familia a putut fi, mai înainte, unul din obstacolele ce barau ca-lea pentru o viaţă trăită pentru sine, în mij -locul unor prietenii declarate şi a unor aran-jamente complice. De aici, în mod paradoxal, posibilitatea privatizării existenţei individuale în chiar sânul convivialităţilor predilecte, a so~ ciabilităţilor restrânse. Prieteniile fidele, întâl-nirile repetate, asociaţiile, obligatorii sau vo-luntare, sunt tot atâtea ocazii în care se pot strânge legături privilegiate; dorite cu ardoa-re, şi care, în contrast cu formalităţile cerute de funcţia publică sau de disciplina familială, îngăduie o seamă de relaţii libere şi plăcute. „Privat, privată: acest cuvânt privind persoa-nele înseamnă şi familial." Definiţia lui Riche-let din 1679 indică relaţia existentă între fami-liaritatea unor frecventări hotărâte în comun, pentru plăcerea de a se afla împreună, fără o. fi condiţionate de starea socială, şi conceptul de privat. Fără necesitatea, în cazul acesta, de a se crea spaţii tainice, de retragere solitară, de incintă proteguitoare: privat înseamnă îna-inte de toate alegerea unor grupări în mijlocul cărora poţi duce o existenţă care nu e legato-de cea a obligaţiilor obişnuite. Feminine sau

128

savante, amicale sau juvenile, secrete sau la vedere, comun acestor societăţi este faptul că permit, în partajul conviviăl, o intimitate pe care viaţa de familie pare s-o interzică.Afirmându-se la o anume distanţă în raport cu res publica sau cu disciplina familială, intimitatea se declară, şi ea împotriva constrân-gerilor colective ale cutumei. Căci, într-adevăr, aceasta impune formele sale concrete „sociabi-lităţii anonime" care, în viziunea lui Philippe Aries, a fost nimicită încetul cu încetul de pro-cesul de privatizare care a avut loc între se-colul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea. Anoni -mat, în cazul acesta, însemnând nu faptul că fiecare s-ar fi lovit de semenul său, fără a-l cunoaşte, în vălmăşagul relaţiilor stabilite la nivelul satului sau al cartierului, ci acela că anume instituţii, ritualuri, penalităţi fixate de către cutumă verificau concordanţa conduitelor individuale cu normele acceptate, socializau şi introduceau reguli şi roluri sociale, sancţionau abaterile şi devierile. In felul acesta orice^ho-tărâre personală era supusă unui control social riauros, cuvenit de drept unor anumite gru-pări speciale (de pildă „mănăstirile Tineretu-lui") enunţat prin intermediul unor ritualuri spectaculoase, exercitat în numele comunităţii în întregul ei. Or, în mod progresiv, în oraş ca si la sat, mecanismele acestui control al co-lectivităţii încep să fie respinse, descalificate, anulate. încetul cu încetul, acestea încep să fie considerate ca o insuportabilă violare a liberei alegeri a individului sau a suveranităţii fami-liei, ca o intolerabilă intruziune într-un do-meniu al existenţei socotit de acum înainte ărept domeniu privat — sustras aşadar juris-dicţiei comunitare. In cursul secolului al ^VlII-lea, în Franţa meridională, are loc o pu-ternică mişcare de respingere a piedicilor puse fo calea voinţei individului. Dar, fără îndoială, Prin alte părţi (în mod special în marile oraşe, Mdiil burgheze), mişcarea aceasta, care ur- să sustragă aranjamentele din dome-

129

niul privat cenzurilor comunităţii, este de dată mai veche. Or, aceste aranjamente vizează încheierea unor alianţe, reglementează raporturile dintre soţi, dirijează viaţa întregii familii. Astfel că familia devine locul prin excelenţă al sectorului privat. Pe de o parte, aceasta se identifică de fapt cu un spaţiu propriu, distinct: cel al locuinţei domestice. Pentru cel mai mare număr de indivizi, în societăţile din vechime, aceasta constă într-o casă care adăposteşte noul cuplu în momentul instalării lui, apoi copiii născuţi din cuplul respectiv, dar, chiar şi acolo unde există obiceiul coabitării mai multor cupluri ce fac parte din aceeaşi familie, fiecare dintre acestea posedă, în locuinţa comună, un spaţiu propriu, apt să-i ascundă intimitatea. Chiar şi în oraş, în promiscuitatea obligatorie a imobilelor citadine, camera, apartamentul sau debaraua sunt tot atâtea despărţituri pentru in-dividul solitar, cuplu sau familia propriu-zisă. Pe de altă parte, familia concentrează ataşa-mentele, captează afectivitatea, fixează individul. Desigur, identificarea onestităţii personale cu cea a fiecăruia dintre membrii grupului familial nu e o inovaţie a secolului al XVIII-lea, ca dovadă intrigile din acele Comedias ale Secolului de aur, şi, după cum am mai spus, prie teniile bazate pe profesiuni, cele din tinereţe sau cele ocazionale rivalizează în mod permanent cu afecţiunile conjugale sau familiale. Totuşi, după cum atestă afirmarea noului interes arătat copilului sau emergenţa unui cult familial al morţilor, tocmai în cursul secolului al XVIII-lea, tot ceea ce înseamnă esenţa vieţii private se apleacă asupra forului familial, fără dezacorduri între individul ca atare şi ai săi. Dar există posibilitatea, ca acest cadru privat familial să fie supus necontenit ameninţării, hărţuit de ingerinţele comunităţii sau subminat de imprudenţele propriilor săi membri. A-l feri de scandal este aşadar o grea sarcină, ce reclamă aliaţi siguri şi puternici. De unde obligaţia de o recurge la autoritatea pu~

. 130

V

blică şi, în primul rând, la aceea a suveranului. Numai aceasta poate păstra secretul pe care îl reclamă onoarea familială; numai aceasta poate garanta libertatea fiecăruia în viaţa particulară împotriva constrângerilor colective ale cutu-mei. Formele acestui ajutor acordat familiilor aflate în pericol pot varia şi implica magistraţi şi oameni ai Bisericii, dar principiul lor este identic, făcând din destăinuirea neînţelegeri -lor domestice deţinătorului suprem al autori -tăţii publice însăşi condiţia aplanării discrete şi private a acestora, la adăpost de cenzurile cutumiare. Astfel, edificarea statului în for-mele sale moderne nu numai că a permis de-limitarea, prin diferenţiere, a ceea ce în viitor nu mai ţinea de sectorul public, dar, mai mult chiar, a oferit garanţie şi ocrotire sectorului pri-vat, atunci constituit, şi pus din ce în ce mai mult la încercare în sânul vieţii de familie.

R.C.

SECTORUL PUBLIC Şl SECTORUL PRIVAT

de NICOLE CASTAN

Delimitarea teritoriilor

Pentru a o formula în termeni lapidari, divi-ziunea public-privat se loveşte în mod fatal de o barieră. Talleyrand enunţa deja: „Viaţa ce-tăţeanului trebuie să fie apărată de ziduri": zidurile vieţii private, bineînţeles1. Dar ce de-limitează aceste ziduri? Pentru cine trăieşte în timpurile noastre, nici un fel de ambiguita-te; dincoace, o oază de pace, refugiu familial pentru ceea ce este esenţial, dar şi un loc de elecţie al prieteniilor şi libertăţilor. Dincolo, constrângerile vieţii publice, disciplina unei munci global ierarhizate, rigoarea angajamente-lor de tot felul. Bineînţeles că asemenea diho-tomie pune în valoare farmecele domeniului rezervat, fără contenire ameninţat de încăl-carea fatală a exigenţelor publice.

E drept că această grilă de lectură nu se adaptează epocii moderne (secolele XVII— XVIII). Vom constata mai curând o interpene-trare constantă a spaţiilor, o ambivalenţă a ro-lurilor cu, totuşi, o tenace năzuinţă pe tot par-cursul acestor secole către o mai bună delimi-tare a unora şi a altora. Desigur, la prima ve-dere, viaţa oamenilor pare a fi în întregime

publică sau în exclusivitate domestică. Cine, în mai mare măsură decât Ludovic al XIV-lea, poate simboliza o existenţă complet dominată şi consacrată meseriei de rege (nobilă şi capti-

132

V

vantâ)? Regele a devorat omul, deposedat de viaţa lui privată până la şi chiar în moarte: e uşor să mori în public! Acelaşi lucru şi în ceea ce-i priveşte pe mai-marii zilei până în secolul al XVII-lea: „Nimic privat în viaţa celor mări", constata Sfânta Teresa de Avila; prietena sa, Doamna de La Cerda, femeie de viţă nobilă, „trăieşte potrivit rangului său şi nu după cum îi place, într-o stare de servitute care face din ea sclava a mii de lucruri"2. Invers, şi la ni-vele mai modeste, sectorul privat pare să do-mine fără nici un fel de restricţie: burghezi rentieri sau boiernaşi de ţară, puţin avuţi, afir-mă că se consacră aproape în exclusivitate plă-cerilor vânătorii, deliciilor mesei, fără altă ocu-paţie, mărturiseşte unul din aceştia „în afara unor neînsemnate capricii pentru unele fetiş-cane, capricii satisfăcute în cea mai mare gra-bă". De unde am putea deduce că alternarea rolurilor şi a spaţiilor în care-şi duc aceştia viaţa reflectă rangul social. Dar atunci, ce tre-buie să credem de plebea din Napoli, de pildă, descrisă de prezidentul de Brosses fără nici un fel de complezenţă?" Aceşti oameni n-au lo-cuinţă, îşi petrec viaţa în mijlocul străzilor .. ."3.

Aşadar, de la rege la sărăntoc, unicitatea vieţii pare să constituie însăşi regula. Totuşi nenumărate cazuri "specifice sugerează şi alt-ceva: o intersectare de funcţii care fracţionează anume răstimpuri şi locuri mai puţin conven-ţionale.

FAMILIA ÎMBLÂNZITĂ

Libertatea, ca şi independenţa, se dobândeşte ttiai întâi în familie. Cea din Vechiul Regim nu rferâ, nici pomeneală de aşa ceva, decât unele Manifestări afectuoase; dimpotrivă, pentru toţi cei care ocupă o funcţie, indiferent de rang, fa-milia e un loc de dominaţie, de împărţire au-toritară a sarcinilor. Stricta disciplină impusă133

de capul familiei asigură acea coeziune indis-pensabilă pentru salvgardarea patrimoniului şi a onoarei familiale; solidarităţile imperioase nu acaparează, din pricina aceasta, indivizii. Pu-teai evada din mijlocul grupului în mod cu totul natural şi fără ca aceasta să revolte pe cineva.

Copiii

Copiii oferă o autentică mărturie. De îndată ce se desprind de fustele mamelor, băieţii, în-tre patru şi paisprezece sau cincisprezece ani pot dispune de unele discontinuităţi de timp, din care pot avea numai de câştigat. La prima vedere, procedeul invers ar părea mai sigur, acesta tratându-i cu multă asprime pe toţi co-piii, fie că e vorba de cei din mediul rural, de cei ce se pregătesc pentru o meserie sau de cei din colegiu. Astfel că un gentilom din Lan-guedoc nu ezită să atribuie unui internat din Fleche pentru copii mici moartea succesivă a celor trei fii ai săi; este acelaşi v-tip de internat pe care îl va cunoaşte însuşi Balzac, mai târ-ziu, la colegiul din Vendome. Dar mulţi copii scapă acestui supliciu mulţumită regimului de externat, completat cu lecţii particulare luate la domiciliu. Trecerea de ia regimul casei pă-rinteşti la cel al colegiului nu se face fără unele escapade care nu trebuie trecute cu vederea. Aşa cum reiese destul de bine din Memoriile acelui Paj căzut în dizgraţie* — autobiografia poetului Tristan L'Hermi'te, crescut la curtea lui Henric al IV-lea — sau din povestirile ca-valerului de Fonvielle, născut în 1760 într-o familie de burghezi gentilomi din Toulouse, sau din cele ale lui Guillaume Herail, nepotul unui bogat negustor stabilit în provincia Age-nais5. Totul îi desparte pe aceşti autori, epoca, mediul, educaţia, commne le sunt însă aventu-rile puerile, dacă nu oneste, căci toţi trei duc o viaţă dublă: una aflată la vedere, în confor-

134

V

mitate cu imaginea mult dorită a elevului si-litor şi a fiului respectuos, şi o alta, ascunsă, care se desfăşoară într-o lume a lor. Pajul este crescut laolaltă cu un mic principe de vârsta lui (cinci ani): au parte de aceeaşi educaţie, se bucură de aceleaşi jocuri, fac aceleaşi exer-ciţii, călătoresc împreună de la un castel la al-tul; obligaţia lui constă în a-1 sluji, a-1 distra, a-i alina suferinţele atunci când se îmbolnă-veşte; îşi pune la bătaie tot talentul lui de po-vestitor; iar imaginaţia lui năvalnică e totdea-una gata să ghicească dispoziţia tânărului prinţ: „Ah! micuţule paj, văd că eşti gata să spui că lupul a mâncat mielul, dar eu te rog să spui că nu 1-a mâncat!". De unde, o afecţiune du-rabilă, gaj al libertăţii în cursul unui serviciu permanent. Fonvielle şi Herail sunt crescuţi în sânul familiilor respective; obiect al unor atenţii deosebite, deoarece sunt cei dintâi năs-cuţi, beneficiază, amândoi, de o educaţie so-lidă şi de un control sever; acasă la început, sub stricta supraveghere a unor profesori par-ticulari, apoi a unor meditatori severi care al-ternează cu colegiul. Şi unul şi celălalt salută eu bucurie vârsta (de cinci sau şase ani) când scapă de nişte solicitudini atât de statornice; chiar cu preţul unui dezacord între părinţi: ta-tăl la vânătoare sau absorbit de afaceri, mama în „vârtejul lumii"6.

E nevoie, fără îndoială, de arta disimulării. Herail şi Fonvielle par, atunci când se află în confesional, deosebit de evlavioşi, iar acasă me-reu cu câte o carte de rugăciuni în buzunar. Şi tobă de carte: afişându-şi progresele cu trufie, latină, aritmetică, literatură, perorează fără teamă în faţa unor femei ignorante. Abili to-tuşi când recopiază în mare viteză cursuri şi exerciţii. Dar şi prudenţi: mereu prezenţi la lucrările scrise şi la punejea notelor. Aşa că sunt complet acoperiţi, ceea ce le îngăduie să devină, la momentul oportun, „libertini" în Măsura în care poţi fi astfel la vârsta de zece

135

ani, adică amatori de recreaţii, de jocuri şi de bucate alese.

Esenţialul constă în a se folosi de trecerile . de la o autoritate la alta pentru a evita disci-plina familială. Pajul îşi dă seama de obliga -ţiile, niciodată precizate, ale slujbei sale pen tru a rătăci prin coridoarele şi galeriile palatului. Se amestecă printre intimii casei, valeţi, soldaţi din gardă şi tineri seniori, comedianţi chiar, veniţi în vederea unei reprezentaţii. E de datoria lui să-şi distreze stăpânul, un excelent pretext să alerge prin tot Parisul în căutarea unui cânerar dresat, a unui ursuleţ sau a altor animale din Arca lui Noe; excelentă ocazie, de asemenea, de a duce o viaţă liberă de hoinar. în sneranta unui spectacol, a unei întâlniri, a unor distracţii. La sfârşitul secolului- al XVIII-lea, Fonvielle şi Herail folosesc aceleaşi metode: între colegiu şi casă, escapadele sporesc ca număr, în oraş şi la ţară, împreună cu o bandă de mici ştrengari adunaţi de ici şi de colo. Dar şi, pentru toţi trei, timpul răpit vieţii de scoală si celei familiale este dedicat ,,Da-siunilor lor": lectura (romane cavalereşti, piese de teatru, Buffon), animalele (păsări şi pisici), florile: şi, în şi mai. mare măsură, freneziei io-cului de cărţi şi zarurilor. Dar „lăcomia" le-o ia acestora înainte cu micile pateuri la cinci ani şi cu sticla ,,.gustată de unul singur" la unsprezece (Herail). Dar toate acestea trebuie şi nlătite; fără îndoială viaţa privată începe cu libera administrare a banilor. Cei trei eroi ai noştri nu duc lipsă de aşa ceva şi r\u fac un mister din provenienţa acestora. Pajul „se descurcă şi el cum poate": îşi face rost de banii necesari de la vânzătorii de ■ păsări şi de la alţi. furnizori ai prinţului. Herail si Fonvielle optează pe faţă pentru furt: grâne pentru început, furate de acasă şi vândute în pier-' dere: apoi bani gheaţă, „mâinile sale erau ca lipici" (Herail). când s-a convins că „banii n« erau furaţi deoarece rămâneau în familie". : Datorită unor mici furtişaguri zilnice (de la

135

V

12 la 15 soli) îşi face rost de o mică sumă de bani de care se foloseşte fără nici un fel de restricţie; nu duce totuşi lipsă de bani; tatăl şi bunicul îi dăruiesc ludovici „strălucitori şi noi" pentru a lua ochii celorlalţi; dar tânărul e obligat să dea socoteală de suma primită; căci este vorba să confirmi averea familiei şi . nu s-o risipeşti.

Faptul că-şi duceau viaţa în felul acesta, într-un mod destul de nepăsător şi la o vârstă încă fragedă (vreo zece ani), ar fi trebuit să provoace o ruptură sau cel puţin o vădită slă-bire a "legăturilor de familie. Dar nici gând de aşa ceva; cu condiţia de a se organiza o reţea de protecţie şi de complicitate. Tinerii seniori sau comedianţii' regelui îl ascund pe paj şi-1 sustrag interdicţiei preceptorului; mai rău chiar, îşi găseşte un refugiu sigur în chiar braţele prinţului: „Nu-1 costă decât o lacrimă sau două pentru a-i obţine iertarea". Cât des-pre şcolarii Fonvielle şi Herail, aceştia pro-fită fără ruşine de preferinţa unei mame pentru întâiul ei născut. De fapt, complicitatea servitorilor oferă şi mai multă siguranţă; Fan-chon, cu care Fonvielle doarme în acelaşi pat, îi ascunde absenţele; fără a pune la socoteală faptul că tot ea îl ajută să vândă cerealele sau să schimbe, în pierdere, banii furaţi.

Herail mărturiseşte şi el că preferă tovă-, răşia acestora celei a tatălui şi a mamei.' Găsea că sunt mai îndatoritori, fiind gata oricând să favorizeze şi să se amuze cu maliţiozitate de ştrengăriile sale. Maturizându-se, Herail îi vă socoti nefaşti şi corupători, pentru, bineînţeles, a aduce şi mai mari laude generozităţii naturii care i-a redat inocenţa iniţială. Aceşti trei copii, privilegiaţi în lucrarea de faţă datorită Memoriilor lăsate de ei, nu ne îndreptăţesc să credem că genul acesta de li-oertate era rezervată doar băieţilor de fami-de preferinţă bogaţi. Mărturii venite din mai modeste atestă faptul că unii băieţi

prăvălie, unii mici derbedei de la ţară sau

137

progeniturile unui notar din Rouergue pot să-şi ia şi ei o parte din viaţă în propriile lor mâini. In mod necesar şi cu precădere, aceş-tia rămân legaţi de familie; ceea ce nu-i împiedica să se distreze în orele de chiul şi să exploateze cât mai profitabil relaţiile de prie-tenie cu servanta, cu ucenicii sau chiar cu duhovnicul. Pe scurt, să ducă o viaţă a lor, mai mult sau mai puţin mărturisită sau cunos-cută, în pofida opreliştilor obişnuite7.

Viaţa privată la feminin

Expresia „viaţă privată la feminin" poate pă-rea paradoxală, într-atât de mult femeia din societăţile respective pare surghiunită în sâ-nul căminului. Desigur şi în mod general, îi este interzis orice rol public şi orice responsa-bilitate externă (politică, administrativă, muni-cipală, corporativă)8. Exemplul oferit de Lyon în secolul al XVI-lea, şi analizat de Natalie Davis, este edificator. Femeii i se atribuie aşa-dar un rol oficios, recunoscut de altfel nu fără oarecare maliţiozitate, dar nu şi oficial9.

Deoarece ocupaţia sa este în mod prioritar domestică. Cadrul: casa; iar drept vocaţie, in-carnarea imaginii, bine fixată de Biserică şi de societatea civilă, a soţiei şi totodată a mamei. Obligativitatea onorabilităţii, alcătuită din cumpătare, din fidelitate faţă de ai săi şi faţă de bunul său renume, o rezumă destul de bine; în consecinţă, un devotament statornic faţă de toţi cei care îşi duc viaţa în comun sub acoperişul său o hărăzesc să-i servească, adică să-i îngrijească; să-i hrănească, să-i crească, să-i doftoricească, să fie lângă ei în ceasul morţii acestora; aceasta este îndeletni-cirea femeilor căreia i se consacră toate aces-tea în mod gratuit; de altfel nici nu e obiceiul să li se recunoască participarea, atât de fre^~ ventă, în producţie, pentru a li se' aduce cât mai multe laude şi mulţumiri, cu privire la

133

V

devotamentul lor, în testament. Ca cel lăsat de Doamna Acarie, viitoarea întemeietoare a Ordinului Carmelitelor Slin Franţa, familiei şi discipolelor sale: ea le conduce fără toane, chemându-le la sine pe rând, în scopul de a „stabili o legătură amicală care le instruieşte şi le câştigă inima". Ceea ce înseamnă că este solicitată să depună o muncă neîntreruptă, de vreme ce acesta este rolul său recunoscut10.

şa este Doamna d'Ayne, soacra baronului d'Holbach; ea primeşte în fiecare vară la cas-telul din Grandval, pe lângă proprii săi co-pii, un mare număr de invitaţi; casa este re-larcabilă. Diderot, un obişnuit al casei în areajma anilor 1760, îi recunoaşte toate virtu-le unei adevărate stăpâne a casei, preocu-

pată tot timpul ca ceilalţi să se simtă bine şi să se distreze. „Iţi manifestai preferinţa pentru an anumit fel de mâncare, a doua zi îl aveai dinainte şi aşa mai departe"11.

Slujitoare, aşadar, dar şi stăpână; într-adevăr, funcţia respectivă o înzestrează cu autoritatea necesară îndeplinirii acesteia, dacă pretinde virtuţile corespunzătoare modestiei, devotamentului şi chiverniselii. Ceea ce duce la revizuirea ideii privind o subordonare rigu-roasă faţă de capul familiei; se impune mai curând o împărţire a puterii şi a îndatoririlor. Doamna Phlipon, mama Doamnei Roland, a fost în primul rând soţia unui cunoscut gravor parizian. în calitatea aceasta, are putere de-Plină asupra conducerii gospodăriei, tatăl având în stăpânire atelierul unde se adunau ucenicii şi clienţii. Doamna Phlipon, pe lângă economia domestică şi dirijarea slujnicei, supra-veghează educaţia fiicei sale; doreşte ca aceasta să fie îngrijită şi instruită alături de ea, potrivit tradiţiei; alege şi îi supraveghează

ţ toţi profesorii particulari care se perindă"in faţa copilului; o iniţiază în aşa-numitele

>,arte de agrement" — adică desenul, muzica, Qansul şi altele —, o îmbracă deosebit de co-

1et, peste condiţia socială a familiei; îi orân-139

I

duieşte, bineînţeles, orice ieşire în lume, la cumpărături, în familie, la biserică; laolaltă cu plimbarea familială de duminică după-amiaza în grădina Regelui sau vara la' Soucy sau la Meudon12.

De fapt, în sânul grupului familial, doamna Phlipon trăieşte multe momente de afectuoasă intimitate cu fiica sa, fără a neglija însă rân-duiaia invariabilă din cămin. Căci toată pro-blema care priveşte viaţa domestică rezidă în delimitarea judicioasă a libertăţilor şi a izo-lărilor posibile. Trebuie menţionat de la în-ceput faptul că, odată trecut pragul sărăciei, femeia nu rămâne fără mijloace de trai; tocmai eele care îi dau libertatea de a-şi redacta testamentul şi contractul de căsătorie. Acest pact care stă la baza familiei, de rigoare în clasele avute, este practicat pe scară largă la toate nivelurile în provinciile din sud. Or, acesta îi dă soţiei, o dată cu garantarea dotei, •şi libertatea de a dispune de bunurile proprii, posibilitatea unei strategii personale, conformă, în general, e adevărat, cu politica' familială: până şi o gospodină modestă din Nîmois, Jeanne Fabre, a putut înlesni căsătoria fiicei sale printr-o donaţie de 36 de livre şi câteva piese de îmbrăcăminte. Marchiza de Lacapelle, înrudită cu familia Losse-Valence, datorită unei dispoziţii din testamentul său poate schimba căsătoria nepoatei sale care a fost crescută, pe cheltuiala ei, la călugăriţele malteze din Toulouse; dar, în acelaşi' timp, pre-" tinde „să i se acorde toată consideraţia". Oricum, chiar cu riscul' de a scandaliza, libertatea de a dispune de bunurile personale se menţine. Doamna de Pollastron, soţia unui gentilom gascon, fără a poseda o avere mai mare decât cei de condiţia socială respectivă, a moşj tenit unele bunuri de familie. Fie datorită preferinţei, fie datorită orgoliului de a contracta o căsătorie măgulitoare, ea adaugă suma de 3 000 de scuzi la dota unei tinere verişoare, .

140

în vreme ce suma de 200 de scuz; pentru îm-brăcăminte ar fi fost suficientă13; dublă tră-dare: faţă de soţul său, de care face abstrac-ţie, şi faţă de copiii săi, pe care îi frustrează în aceeaşi măsură; pe plan juridic, însă, actul e inatacabil.

Locurile de privatizare

Citind corespondenţa timpului sau relatările martorilor, avem, până la urmă, impresia că femeile dispuneau de marje de manevră destul de flexibile; ceea ce le-a permis, ori de câte ori s-a ivit ocazia, să-şi scoată masca şi să nu mai ţină cont de constrângerile rolului ce le fusese atribuit. In privinţa alegerii slujnicelor, de pildă, uzanţa încredinţează această sarcină fe-meii. La un fericit nivel social, cel al unei burgheze ce trăieşte ca o nobilă în Languedo-cul anului 1770, acesta fiind şi cazul femeilor de serviciu şi al lacheului său personal; „că-rora le cere să aibă o înfăţişare plăcută şi să fie celibatari, cu condiţia, totuşi de a le con-trola cu exactitate cheltuielile şi de a nu-şi dez-lega prea des băierile pungii". Şi tot femeii îi revine, bineînţeles, dreptul la corecţie: ,,să-şi pândească" slujnica necredincioasă pentru a o sili să mărturisească şi să-i restituie boneta furată pare un lucru normal soţiei unui pro-curor din Velay. Tot femeia le dirijează munca i trăieşte laolaltă cu aceştia într-o familiaritate care poate merge până la complicitate. Sophie Volland reuşeşte să comunice cu Di-derot fără ştirea mamei sale (se afla, pe atunci, ta preajma vârstei de patruzeci de ani) prin intermediul slujnicei sale devotate. Faptul că D-na de Pollastron, în castelul său de la ţară sau în locuinţa sa din Auch, îşi duce viaţa ei, "ea plină de familiaritate, după părerea du^ tovnicului său, cu femeile de serviciu, nu °nstituie o excepţie. Le preferă familiei şale;

stăpână şi slujnice iau în derâdere purtările rustice ale soţului şi vorbesc într-un mod ne-cuviincios pe socoteala socrilor.

Administrarea cotidianului

E un fapt real că administrarea casei prile-juieşte vădite forme de privatizare. Desigur, numai dacă nu aparţine claselor superioare sau dacă nu e văduvă, femeia nu ia parte Ia eco-nomia externă, comercială; n-o vezi încheind afaceri, prin pieţe; administrarea patrimoniu-lui, manipularea banilor şi a creditului nu sunt de competenţa ei recunoscută. O negustoreasă din Toulouse mărturiseşte chiar că îi este ru-şine să-i ceară bani soţului său.

Totuşi, în cadrul lumii feminine se observă o întreagă circulaţie subterană de bani, de ali-mente, de veşminte sau de servicii, practicată adesea fără ştirea bărbaţilor. Aceasta reflectă iniţiative particulare, de mică însemnătate bineînţeles, dar semnificative; aşa cum e ca-zul soţiei unui muncitor din Montauban, ca-re-i împrumută o mică sumă de bani unei ve-cine pentru a-i cumpăra nişte panglici fiicei sale care urmează să-şi încerce norocul cu aju-torul cochetăriei; caz frecvent, asemeni ţă-răncilor care, câte trei sau patru, pornesc spre târgul vecin la ceasurile trei din noapte, unde vând ouă sau legume, putându-şi astfel gar-nisi puşculiţa personală; destăinuind acest lucru unei anumite vecine (este vorba, în asemenea împrejurare, de cinci monede de 12 soli pitite într-o punguliţă ascunsă în I fundul unei găuri din vatră) înseamnă, pentru 'o biată femeie din Lavaur, o splendidă dovadă de încredere. Ca şi în copilărie, banii personali n" circulă în mod necesar prin canalele familiale; aceasta poate fi, atunci şi în mod exclusiv, o cauză şi o condiţie a libertăţii; aşa cum e cazul unei slujnice din Montpellier care, la fel ca multe altele, şi-a încredinţat unei prietene-

142

simbria pe trei ani. Ea şi-a strâns banii aceştia pentru a-şi face un rost, dar, mai ales, pentru că nu vrea să-şi înmâneze comoara familiei sale.

Cercurile vieţii

Din cele relatate mai sus reiese că femeile trăiesc, în ceea ce priveşte esenţialul, într-o lume a lor, deschisă către exterior. Deoarece, într-o ^Icasă bogată, ca şi într-o fermă, uşa deschisă ^Bsau închisă este simbol şi totodată realitate. In privinţa caselor de la ţară, asupra bărbaţilor apasă o interdicţie morală care le opreşte intrarea atunci când femeile se află singure în interiorul caselor. De obicei, închiderea uşilor în timpul zilei întrerupe venirile şi plecările obişnuite; e un fapt uimitor, remarcat şi comentat de nenumărate ori. Fapt din care nu rezultă nici un fel de recluziune în spaţiul domestic, ci oferă prilejul de a se stabili unele relaţii mai independente14. Sociabilitatea amicală nu este o expresie lipsită de acoperire. Aşa după cum îi scrie Diderot din Grandval şi pe un ton destul de ironic prietenei sale preaiubite, Sophie Volland, bărbat şi femeie totodată, potrivit expresiei lui Grimm: „După masă, ele s-au reîntors, noi le-am lăsat să-şi facă micile lor confidenţe; e o nevoie presantă atunci când a trecut mai mult timp fără să se fi văzut [... ] [ca şij mângâierile pe care au obiceiul să şi le împartă".

Prin forţa împrejurărilor, pentru toate aceste femei care nu au acces la viaţa mondenă fa sensul convenţional al cuvântului, asemenea legături se consolidează între rubedenii sau vecini; acestea din urmă întărite în car-erele urbane de promiscuitatea de rigoare (Şaisprezece camere, câte una pentru fiecare familie de artizan într-un imobil de trei etaje dintr-o suburbie din Toulouse). Spaţiul ex-frem de mic, absenţa closetelor îi obligă pe143

locatari să-şi părăsească tot timpul căminul în căutarea apei, a focului, a luminii; fără să mai punem la socoteală acele spaţii colective, dar specific feminine, cum e spălătoria, fântâna, cuptorul sau moara; în sud femeile au obiceiul să frecventeze aceste locuri în grupuri de câte două sau trei, ca între vecine, şi să stea de vorbă ore întregi. Astfel că, în general, viaţa şi munca, socotite' mai târziu de interior, îşi extind sfera cu mult spre exterior15: pragul uşii, strada, ba chiar şi piaţa publică sunt anexate de către femei; aşa după cum sunt descrise, la Toulouse, în secolul al XVIII-lea, reunite în „mici pâlcuri" penfru a-şi hrăni copiii. O cârciumăreasă din Toulouse îşi spală aici, în mod cât se poate de natural, paharele; pe scurt, un întreg domeniu care nu mai e propriu-zis domestic, dar nici nu e recâştigat încă de autoritatea publică;-va fi nevoie de o îndârjită tenacitate regulamentară şi o re-amenajare a habitatului pentru a alunga în interiorul locuinţei, ca şi în dependinţele proprii (curte, grădină, scară) ocupaţiile private; ': până atunci, acolo putem întrezări frontierele, labile în secolele XVII şi XVIII, dintre sectorul public şi sectorul particular; privatizarea se vădeşte în momentul acesta doar prin unele gesturi semnificative; mâncarea, de pildă, adusă în stradă de două vecine apropiate („din prietenie", spun acestea) soţiei unui ţăran din Bigorre. Prilejul? Chelfăneala pe care i-o ad-ministrase soţul, un individ brutal. Mai con-cludentă chiar, reacţia unei mame la aflarea morţii subite a fiului ei; în loc să se refugieze în sânul familiei, iese în stradă şi aleargă, plângând, să se arunce în tratele vecinei sale.

Dimensiunile sărbătorii

Şi râstimpu-al°To? aJUU1 Ş1 ele să se evite «i este cunoscut faptul că fe-

144'43

tele, mai cuaşezâminteîe+,•„_____, S.Udf SUnt «cluse din

s§mot

°^ £ fi °biCeiuI de ^ d âi; dar iitrs

le acorda oarecare liber °tfi vorba decât de a-ş

'

da?r

___ va caionce fără deosebi-_, ele se duc, tot aşa, să danseze sub unbătrân ulm, „în grupuri atât de drăgălaşe, atâtie vioaie, atât de sprintene", aşadar atât de:in abordabile, suspină Fonvielle, slujbaş, pei, la depozitul de sare. Fără îndoială că"ile şi obiceiurile colective favorizeazăin mod special participarea tineretului, iarfetele puteau profita de faptul acesta. Se cunoaşte însă separarea decisivă operată de că-~~' ' în sânul '"-"u" aceasta

femeii;mbă rolurile si

Petrecerea n ; impuss d

o ă o co acelaşi motiv vestice,

r ■ '■^JeSne?te. oferind " obligatiilor do_

S?6 °biŞnuit

BonUdu dârâdtorilor Zun î si pentru nimfe l I

° Parte di" 17°9' Că nu d

careta-; -e s t a , se

I

jţ Pentru mU]t tim' *3"!lllei * al comunităţii; «. e

favorabilă laO?a]ta^ Pr3CtiCa Adiţională f f l a s l u jbe l e ' r eS^ T ^ f^ 3 o h l i ^° - rilor- ^ şi ia

peierfn°aaS

pţ' la Predic«e misiona- un anu^ r tm f-68*6 an; acestea n U ^ ^ v i e i i , c u a v a n t

bastionul

I O nouă năzuinţa: intimitatea

Contrareforma insă, fără ca acesta să fie sco-pul ei declarat, a lărgit aria vieţii private a femeilor. Având în vedere viaţa femeilor de lume, sfântul Francois de Sales ştiuse să împace exigenţele salvării sufletului cu cele ale societăţii16. Influenţa lucrării sale L'Intro-duction ă la vie devote (Introducere la viaţa cucernică) a fost deosebit de mare; pornind de la aceasta, o pastorală, îndeosebi prin inter-mediul predicilor, a prezentat, în cursul seco-lelor XVII şi XVIII, chiar până la nivelul omu-lui de rând, un nou model de devoţiune fe-minină, în scopul de a trăi cu o şi mai mare intensitate adevărurile religiei creştine. Astfel, unele femei, antrenate de cine ştie ce misiune sau chiar de duhovnicul lor, îşi rezervau răs-timpuri zilnice de reculegere; în jurul anului 1750, soţia unui chirurg din Toulouse are în vedere şi lucrul acesta când porneşte să-şi îm-partă timpul: e foarte zeloasă în ceea ce pri-veşte gospodăria; în afară de câteva mese luate împreună cu prietenii, nu iese decât pentru a asista, în tovărăşia câtorva vecine, la slujbele religioase; şi cel mai adesea singură, dar uneori cu una sau alta dintre acestea, se duce după-amiaza, către orele patru, la biserica parohiei pentru a-şi spune rugăciunile proprii şi pen-tru „a-1 saluta" pe Pruncul Isus.

în această nouă evoluţie se poate observa influenţa educaţiei; în epoca modernă educa-ţia nu eiai e atât de riguros controlată de fa-milie, în privinţa aceasta, cei doi sau trei ani petrecuţi la călugăriţe, — obicei care se răs-pândeşte în sânul micii burghezii urbane —■ au fost hotărâtori; fapt care a oferit tinerelor fete perspective necunoscmte: Doamna Herail, din Auch, la mijlocul secolului al XVIII-lea, descoperă prietenia datorită mănăstirii; este încântată de pofta de viaţă a unei fiice de magistrat, prietena sa apropiată, Vavarette;

146

V

legătura lor dăinuie şi după căsătorie; se in-vită reciproc pentru lungi sejururi la ţară; confidenţele, intrigile şi o intensă corespon-denţă le umplu existenţa timp de câţiva ani; şi sunt în măsură să influenţeze viaţa lor de familie şi să-şi indispună soţii. Aceeaşi expe-rienţă şi în ceea ce o priveşte pe Manon Phli-pon; la doisprezece ani, a pretins părinţilor săi s-o trimită pentru doi ani la mănăstirea Saint-Marcel pentru a se putea pregăti în ve-derea comuniunii într-un climat spiritual corespunzător. Un rezultat neprevăzut: întâl-nirea unor prietene, străine de familie, două călugăriţe mai întâi, care îi oferă tihna chi-liilor lor unde poate citi în linişte şi vorbi în mod deschis. Apoi Sophie Cannet, internă ca şi ea, căreia îi va rămâne credincioasă până la moarte: „împărtăşeam totul cu Sophie, to-tul ne era comun", gusturi, lecturi, gânduri; la urma urmei, pensionul oferă fetelor, ca şi colegiul destinat băieţilor, posibilitatea de a trăi şi de a se verifica în alt mediu decât cel familial, mediu desigur cu totul nou.17

In consecinţă, încep să se precizeze unele confluenţe şi delimitări în chiar cadrul lor obişnuit de viaţă; demersul nu duce încă de-cât rareori către căutarea singurătăţii sau a in-timităţii; aceasta pretinde anume libertăţi şi un nivel cultural puţin obişnuit în epocă. Ma-non, acest exemplu demn de a fi citat în orice împrejurare, a putut să-şi orânduiască încă din copilărie o oază de pace, „alcovul său", unde citeşte seara, fără să spună nimic nimănui, cărţi sustrase de la prietenii tatălui său. Mama vede totul, nu suflă un cuvânt, dar veghează de la distanţă. în marea lor majoritate însă fe-meile, chiar cele care veniseră în contact cu cultura, nu ajunseseră atât de departe; cel mult, în unele familii de comercianţi din Tou-louse sau MontjSellier, parte din ele împărtă-şesc un gust comun pentru lectură, vădind des-tulă cutezanţă în interştiţiile vieţii domestice

147

pentru a face schimb de cărţi şi pentru a i întâlni unele cu altele către sfârşitul dupc amiezii ca să stea la taifas.

De fa „şoaptă" fa zvonuf publicOricum, suntem nevoiţi să constatăm permanenţa unor forme feminine de viaţă; de altfel, asupra rolului care le este rezervat apasă o contradicţie; stăpâne la ele acasă, ţinute în cercul restrâns al familiilor, femeile sunt totuşi cele care determină opinia şi zvonul public. Faima, în privinţa aceasta, le acordă tot creditul; nu ştiu decât să vorbească; şi, bineînţeles, despre problemele specifice pe care le cunosc mai bine ca oricine datorită convorbirilor din pragul casei sau de la spălătorie; datorită şi unei curiozităţi mărturisite fără jenă în mediile populare; cutare a fost „obligată" să urmărească un trecător, să asculte o conversaţie sau să spioneze un vecin; tot atâtea mărturii gata să alimenteze conversaţiile. Nimic, nici chiar furtişagurile sau naşterile clandestine nu pot fi ignorate în aceste societăţi de panoptic în care anonimatul e aproape inexistent. La Pezenas, e de ajuns ca un băiat de prăvălie să vădească oarecare asiduitate pe (lângă vreo fată, că un stol de femei de pe stradă pornesc numaidecât sâ-i dea de ştire mamei; dar nu înainte de a evalua şansele unei eventuale căsătorii şi de a o interpela cu maliţiozitate pe fată: „Pe când o invitaţie la nuntă?". Asemenea vorbe n-au nici o importanţă, şi aceasta în virtutea unei iresponsabilităţi publice general admise; pe când bărbaţii, aceştia pe deplin responsabili, sunt obligaţi la o mai mare sobrietate în ceea ce priveşte limbajul. Trecerea de la „şoaptă" la zvonul public are o cu totul altă pondere; căci asta înseamnă să dezvălui secretele familiilor în piaţa pu-blicâ; victima fiind obligată să obţină reparaţia de rigoare, ameninţată, în caz contrar, să-şi

148 I

aceea a statului care urmăreşte extinderea câm-pului propriu de activitate prin intermediul aparatului său de justiţie, poliţienesc şi finan-ciar; iar apoi, năzuinţa cetăţenilor cu ştiinţă de carte de a se implica în activitatea publică. De unde dorinţa de a separa în şi mai mare măsură diferitele zone de viaţă: publică, fami-lială, privată. Retragerea nu mai constituie în mod necesar izolare, „înţelept şi sfânt interval între viaţă şi moarte", aşa cum a practicat-o cancelarul de Pontchartrain potrivit relatării lui Saint-Simon; el îşi consacrase viaţa rege-lui, lumii şi familiei sale; înaintând în vârstă, iar soţia sa aflându-se în mormânt, cancelarul părăseşte Curtea; pentru totdeauna18. în seco-lui al XVIII-lea lucrul acesta nu se mai face din evlavie ci, atunci când se iveşte ocazia, pen-tru a gusta din „deliciile vieţii private" (con-tele de Brienne).

Ceremonialul şi distracţiile

Domnia lui Ludovic al XlV-lea ne oferă deja începutul. La Versailles şi în faţa scenei, prinţul şi curteanul, în rolul lor complementar de suveran şi de slujitor al cultului monarhic. In cadrul fastuos al sălii de ceremonie, al saloa-nelor şi al parcului, al locurilor deschise tutu-ror, regele îşi duce viaţa în public, impenetra-bil, stăpân al lui însuşi, ca şi al regatului. Prea puţină intimitate, chiar şi mai restrânsă viaţă de familie, dar o reprezentare aproape con-stantă. Regele, se spune, a absorbit omul; în schimb, a pretins extrem de mult de la persoa-nele marcante şi de la nobilii stabiliţi la Curte deoarece sunt consideraţi, şi pe drept cuvânt, nişte rebeli. Nobilimea a renunţat la orice pu-tere politică dar, în acelaşi timp, şi la viaţa lor personală; a dobândit în schimb bunăvoinţa unui stăpân atotputernic care cunoaşte toate secretele de familie; şi se declară păzitorul aces-tora; căci, într-adevăr, în cursul unei audienţe

150

secrete, lui îşi încredinţează o doamnă de la Curte onoarea compromisă de o sarcină inopor-tună; şi suveranul trebuie să-şi asume salva-rea acesteia trimiţându-1 pe soţ la oaste19.

începând de atunci, totul devine favoare pentru aceşti aristocraţi închişi în nişte cămă-ruţe rău mirositoare, aflate la mezanin sau la mansardă. Este complet ratată posibilitatea unei vieţi de familie sau a unei legături de priete-nie, când trebuie să te supraveghezi pentru a nu fi auzit. Un secol mai târziu, Manon Phli-pon se arată indignată văzându-1 pe arhi-episcopul Parisului „gata să se ploconească în fiecare dimineaţă la scularea Maiestăţilor Lor [...]«.

în culise, actorii îşi mai îngăduie câte-o clipă de odihnă. Regele în primul rând: are obiceiul ca în fiecare zi să se retragă într-un spaţiu mai intim: cabinetele particulare care dublează sala de ceremonie; în care se intră prin spate şi unde puţini sunt admişi acolo, deoarece, dacă în public oricine se poate adresa regelui, audienţa particulară în cabinet este o favoare deosebită. La urma urmelor, în aceste ocuri inaccesibile, puţin descrise, regele îşi icoate masca. Primo Visconti, ambasadorul Ve-îeţiei, observă că, de îndată ce trece pragul, "egele „capătă o altă expresie, ca şi cum ar trebui să apară pe scenă". Acolo regele trăieşte cu intimii săi, cu valeţii săi de casă, atât de invidiaţi; acolo îşi primeşte, copiii, arhitecţii, ale căror planuri sunt studiate cu pasiune. Fără îndoială că jocurile puterii continuă şi în aceste cabinete, dar nu în mai mare măsură decât în apartamentul Doamnei de Maintenon; de-a lungul anilor regele se bucură aici de o viaţă de interior, conjugală aproape, spre cumplita mânie a lui Saint-Simon, pe care îl irită ^eJa acest privilegiu de a supraveghea accesul ln aceste cabinete particulare; atunci când rebele vine să lucreze cu unul sau doi miniştri, sau când acordă audienţe, ea se află acolo, con-"dentâ plină de solicitudine, „tăria" lui, după 151

I

rezerve i

Desi

ad-

r i ^ S e s u ' ° etichetăIiiiiP

târziu,

în

752753

Dar Secolul Luminilor are şi faţetele lui as-cunse, cea a voluptăţii nefiind de cea mai mică importanţă. Urmărirea ei savantă nu se poate concepe în afara acelei grădini tainice. Cea mai cunoscută, mănăstirea îndrăgită de Sade, uni-vers secret, închis către lume, dar deschis nu-mai celor iniţiaţi. După exemplul acestuia, ro-manele erotice — care proliferează în Europa ce-lei de a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea — descriu într-un stil tot atât de sprinţar pe cât de amănunţit o nouă topografie a se-cretului. Putem reţine Felicia ou mes jredaines (Felicia sau ştrengăriile mele), de Andrea de Nerciat, contemporan cu Choderlos de Laclos22; în acest itinerar al unei cariere libertine, ar-hitectura joacă un rol deloc neglijabil, deoa-rece aceasta trebuie să asigure secretul plă-cerii; un adevărat labirint galant leagă cele două etaje de apartamente printr-un coridor disimulat între cele două nivele. Acesta co-munică printr-un mecanism ingenios cu câteva încăperi secrete situate la etaj; astfel, fiecare dintre domnii respectivi, înarmat cu câte o cheie, coboară prin coridor şi, datorită unor panouri culisante, exact în camera dorită, ale cărei ieşiri clasice au fost, bineînţeles, strict interzise; nu ştiu, n-am văzut, comentează Fe-licia. Nu în mod absolut cu toate acestea, căci, fără ştirea celorlalţi, plăcerea celui ce dispune de toate acestea, Sir Sydney, pretinde altceva: ca labirintul său să fie panoptic; arhitectul respectiv i-a desenat aşadar o odăiţă ascunsă la mezanin, legată de camerele propriu-zise printr-o serie de invizibile tuburi acustice şi de găuri amenajate în spaţiile dintre ferestre. O formă extremă de privatizare, nu cea mai răspândită în mediile pariziene, mai mult sau mai puţin apropiate de aristocraţie şi mai cu-rând predispuse să ţină seama de anumite pro-bleme: cea cuvenită familiei, cea consacrată afacerilor şi, în sfârşit, propriul câmp al li-bertăţii râvnite,

154

Un model aristocratic victorios

Diderot e un strălucit reprezentant al acestora; trăgându-se din foarte mica burghezie provin-cială (tatăl său făcea cuţite la Langres), la cinci-zeci de ani trecuţi, în 1760, el devenise unul din principii Republicii Literelor (filosofii nea-vând niciodată discipoli mai binevoitori decât marii seniori), cu dreptul de a frecventa saloa-nele cele mai cunoscute, cel al baronului d'Hol-bach în mod special23; aşadar, un homo novus într-o oarecare măsură, de unde luciditatea ne-cesară pentru a măsura evoluţia modalităţilor de viaţă." Altădată, oamenii trăiau în sânul familiei, existau coterii, se duceau la cârciumă, tinerii nefiind admişi în aceste cercuri vesele; fetele erau aproape sechestrate; mamele abia dacă erau zărite de cineva; bărbaţii se aflau de o parte, femeile de alta; în prezent, toţi trăiesc în neorânduială, în cercurile respective se ad-mite până şi prezenţa unui tânăr de optsprezece ani, se simulează plictiseala, oamenii îşi duc viaţa în mod separat; cei mici au paturile în aceeaşi încăpere, cei mari apartamente diferite; viaţa se împarte între două ocupaţii, galanteria şi afacerile; bărbaţii pot fi găsiţi în cabinet sau în micuţa lor încăpere, cu clienţii lor sau lângă ibovnică." Aşadar o confuzie în ceea ce priveşte vârstele, sexele şi condiţiile, dar di-ferenţa dintre roluri s-a adâncit. El însuşi, Di-derot, se supune acestei realităţi; o viaţă de familie dintre cele mai intermitente; pentru el aceasta nu reprezintă o oază de linişte; o căsă-torie nefericită (cu o lenjereasă), cu care nu se va înţelege, îl ţine legat de o soţie arţăgoasă: care nu e decât năbădăi, scandaluri, ţipete. Există însă şi Angelique, fiica sa în vârstă de vreo zece ani, aflată fără apărare în mâinile cotoroanţei: „Cine ar putea rezista?". Atunci el se întoarce la domiciliul conjugal pentru a se ocupa de educaţia ei şi pentru a o încuraja. Dar adevărata lui viaţă e în altă parte; în acti-vitatea sa scriitoricească, în primul rând, iar

155

în anii aceia, în publicarea Enciclopediei; dimi-neţile îi sunt ocupate în discuţiile ce le poartă cu autorii, tipografii, librarii şi gravorii: „Mă consum scriind şi muncind [...]. îmi stric ochii aţintindu-i asupra planşelor înţesate de cifre şi de litere". Rămâne sfârşitul după-amiezii; acesta e dedicat prietenilor sau distracţiilor, sau mai curând lecţiilor pe care i le dă fiicei sale; într-o zi ia cina cu Grimm sub unul din caii de la Tuileries; apoi o lungă plimbare prin Paris, „am stat de vorbă"; uneori se duce la teatru, şi adesea îşi petrece seara în vreun salon. Ori-cât de istovitoare sunt asemenea obligaţii, viaţa privată îşi intră în drepturi, îndatoriri şi li-bertăţi totodată.

Una din perioadele privilegiate de timp se desfăşoară la Grandval, în cursul îndelungilor sale sejururi de toamnă, când se duce singur, împreună cu bagajele sale, la baronul d'Hol-bach, fericit ca întotdeauna să găsească acolo ceea ce dă preţ vieţii din vremea sa: confortul şi libertatea; este într-adevăr instalat într-un mic apartament foarte liniştit, vesel şi căldu-ros, cel mai plăcut din întreaga locuinţă, căci ţine la tabieturile sale, şi nicăieri mai mult decât la ţară. în plus, gazdele n-au nici o pre-tenţie de la el şi-i dau posibilitatea să se retragă pentru a citi, a scrie sau pentru a se odihni, dimineaţa în general şi uneori după-amiaza. Deoarece Grandval-ul nu e o sihăstrie, cei de aici gustă în egală măsură şi plăcerile spiritului şi pe cele ale mesei, „îngheţată, ah, dragii mei, câte feluri de îngheţată! Aici ar trebui să vii ca să guşti câteva minunate, dumneata [Sophie] care le apreciezi atâta [... ] cu neputinţă să fii sobru aici, mă rotunjesc ca o sferă, mereu cu burta la masă şi cu spatele la foc". Iată far-mecul libertăţii vieţii de la ţară; departe de obligaţii, se trece de la strădania scrisului la mondenităţi; într-adevăr, după-amiaza sau seara la cină, un grup de prieteni, obişnuiţii casei, veniţi de la Paris, sau vecini, ca doamna d'Epi-nay, se adună cu plăcere pentru a discuta, mai

în glumă mai în serios, despre aventurile câine-lui Pouf sau despre multe alte lucruri, deoa-rece un spirit superior poate cuprinde totali-tatea cunoştinţelor umane; se poate spune absolut totul, dar cu spirit şi cu tact, chiar dacă răsufli uşurat şi savurezi plăcerea intimităţii după plecarea oaspeţilor. Diderot poate aprecia atunci nesfârşitele plimbări, în tovărăşia aba-telui d'Hoop, pe colinele de pe malul râului Marne sau convorbirile din faţa focului; în unele zile chiar, cu boneta de noapte pe cap şi în halat, când femeile au pregătit masa pentru supeu, în picioare, în salon; căci îi repugnă singurătatea exagerată când „splinul", conform părerii lui Diderot, stă la pândă. Relatare plină de farmec a unui răstimp de odihnă şi a unei societăţi pusă pe petreceri, bineînţeles, dar nu e oare acesta semnul unei epoci care refuză să conceapă forul interior în termeni prea exclu-sivi de exil, de devoţiune sau de bătrâneţe?

Despre pluralitatea rolurilor: provincia

Curtea şi oraşul dau aşadar tonul. în anii 1750, preşedintele de Maniban, născut la Toulouse în 1686, reprezintă, în ceea ce-1 priveşte, evo-luţia modurilor de viaţă ale aristocraţiei pro-vinciale24. La prima vedere, acesta îşi consacră întreaga existenţă în serviciul regelui, deoarece este primul preşedinte al parlamentului din Toulouse, al doilea din regat; obligaţiile func-ţiei şi ale rangului său îl copleşesc. într-adevăr, se ştie că familia sa, care face parte din înalta magistratură, ocupă treapta cea mai de sus a nobilimii provinciale; un bogat patrimoniu sal-vat prin intermediul unui joc de substituiri (evaluat încă de pe la mijlocul secolului al ^Vll-iea la aproape un milion de lire). Totul ' hărăzeşte celor mai importante funcţii, ca ?i faptul că îşi petrece zece ani din Viaţă Ia £ari Rupând cu endogamia aristocraţiei din louse, contractează o căsătorie de excepţie

157

în mediul parizian: în 1707 intră în familia Lamoignon, a cărei fiică îi aduce o zestre de 240 000 de lire, fără a mai pune la socoteală nenumăratele relaţii ale uneia dintre cele mai strălucite familii parlamentare din Paris; va deveni astfel cumnatul cavalerului de Lamoig-non şi unchiul directorului Librăriei, Al. de Ma-lesherbes. Desele sale sejururi pariziene strâng legăturile de familie şi, între timp, se în-cheagă o neîntreruptă corespondenţă cu can-celarul; în care scrisori, scrise „doar pentru domnia-voastră", îşi destăinuie multe din pă-rerile sale, din stările sufleteşti şi din deziluziile sale. Mai înainte, în 1722, Regentul îl numeşte în funcţia de prim-preşedinte al Parlamentului din Toulouse; funcţie în care va rămâne până la moarte, în 1762; un om devotat regelui, ani-mat de spiritul de justiţie şi de pace; dar şi apărător al intereselor Companiei măcinată de dispute intestine (religioase şi politice). Func-ţia este grea de responsabilităţi şi îl îndepăr-tează, mărturiseşte el, de orice legături de prie-tenie sau de interes, neîngăduindu-i ca plăce-rile să-1 abată de la disciplina moravurilor şi nici de la rostul obligaţiilor sale. A fost un pre-şedinte inimitabil, ce apăra, la Versailles, in-teresele oraşului Toulouse şi lupta, în domeniul său, pentru a fi respectată autoritatea regelui. Un exemplu edificator: în septembrie 1727, era la Paris când află de brusca inundaţie din car-tierul Saint-Cyprien din Toulouse; revine nu-maidecât acasă; aleargă la faţa locului; neobosit, ia măsuri pentru aprovizionarea populaţiei cu alimente şi trimiterea de ajutoare, graţie unei donaţii de 15 000 de lire din partea regelui; ordinea publică fiind asigurată, regele va fi informat de situaţie.

Astfel stând lucrurile, viaţa lui se află sub semnul reprezentării. Bunul mers al serviciului nu poate renunţa la un anumit ceremonial; şi» ferm, impune regulile acestuia tinerilor ma' gistraţi, cu trăsăturile-i încremenite, pasul lent: „Se pricepe de minune să-şi numere paşii

158

până unde se cuvenea să înainteze şi să se retragă — [... ] Credea că muşchii obrazului care determină râsul nu trebuiau să se pună niciodată în mişcare pe faţa unui magistrat". Astfel îl înfăţişează, riguros în rolul său, por-tretul său de magistrat; cu ochiul vigilent to-tuşi. Apartenenţa sa la confreria aristocratică a Penitenţilor „albaştri" sau faptul că a fost naşul unui evreu convertit (urmaşii săi vor fi membri ai lojii Desăvârşitei Prietenii) subliniază în egală măsură importanţa sarcinii lui de prim-preşedinte25. Ca şi mecenatul; protejarea savanţilor, sprijinul acordat Academiei de Ştiinţe. Bogatele donaţii pentru săraci, care îl consideră drept „tatăl poporului", sau primirea călduroasă rezervată tuturor în palatul său fac parte, de asemenea, din obligaţiile serviciului său, deoarece lui nu-i plac nici ştiinţele, nici saloanele din Toulouse şi nici teatrul; aşteaptă însă, drept compensaţie, respectul, dacă nu chiar veneraţia poporului, care i se oferă din bel-şug la orice apariţie a sa în public. Ceea ce re-clamă un stil de viaţă cu totul ieşit din comun. Stil pe care Dl. de Maniban îl întreţine cu un fast inegalabil; primeşte aproape oricând mu-safiri la masă dintre toţi cei ce reprezintă ceva în provincie, supeuri aproape în fiecare seară Ia palatul Pins; recepţii fastuoase pentru oaspeţii de seamă: în 1754, mareşalul de Richelieu, comandantul-şef din Languedoc, prezidează un supeu de patru mese, fiecare dintre acestea având câte douăzeci şi cinci de tacâmuri; ser-bări pentru a se celebra fericitele evenimente ale monarhiei cu focuri de artificii, iluminarea Palatului său personal, fântâni din care vinul CUrge încontinuu etc, în 1725 cu ocazia că-sătoriei regelui, în 1744 pentru însănătoşirea acestuia, apoi pentru căsătoria delfinului.

' Iar în toate acestea, nimic excepţional; o lo-cuinţă fastuoasă e de rigoare pentru un mare

Senior, mai cu seamă atunci când îl reprezintă e

rege. Venitul funcţiei sale n-ar putea susţine semeneş cheltuială; aceasta îi aduce cam

159

15 000 de lire pe an. Se ştie prea bine că suma aceasta e insuficientă, iar veniturile sale perso-nale, estimate la 60 000 de lire, o rotunjesc. Cheltuiala e cu atât mai mare cu cât aceasta rupe cu autoconsumul domeniilor statului obiş-nuit în aristocraţia funciară a provinciei. Re-prezentarea reclamă o seamă de achiziţii de la Paris: veşmintele de ceremonie, livrelele sluji-torilor, iluminatul, focurile de artificii, o berlină cu patru locuri, cai de trăsură (în 1751 s-au adus şase cu mare cheltuială); un bucătar plătit cu 120 de lire pe an; din Bordeaux, butoaie cu zahăr şi cu mirodenii (331 de livre într-un an); din Bourgogne, vinuri vechi de doi ani, aduse pe apă, achiziţionate pe încercate, aşa cum nu se bea la Paris: 525 de livre în 1730, în vreme ce e mare proprietar de podgorii în Armagnac. La care se adaugă o întreagă armată de slugi: şaptesprezece servitori, în vreme ce într-o familie parlamentară de mijloc sunt su-ficienţi şase; apoi trei echipaje, pe când con-fraţii săi se mulţumesc cu o singură trăsură. Iar pentru a pune capac la toate, un secretar, persoană de încredere, însărcinat să răspundă solicitărilor, ca şi felicitărilor. Astfel că, atunci când îşi încheie socotelile, în 1752, Dl. de Mani-ban îşi dă seama că nu-i mai rămâne mare lucru din venitul său personal de 60 000 de lire. In cele din urmă, primul preşedinte al Parlamentului îl costă cam scump pe Joseph Gaspard de Maniban. După cum se vede, funcţia nu se delimitează în mod limpede de viaţa particulară; slujirea regelui poate absorbi foarte bine totul, dar, de asemenea, poate aduce favo-ruri şi avantaje materiale; exact pe măsura devotamentului arătat binelui public; astfel că Maniban aşteaptă mult de la rege; e dezamăgit însă şi o spune plin de amărăciune în scrisorile confidenţiale adresate cumnatului său, cance-larul. Deoarece nu are câtuşi de puţin prilejul de a-şi descărca sufletul în familie; menajul la modă pe atunci exclude intimitatea conjugală, iar corespondenţa, a lui Diderot către Sophie

160

sau a lui Maniban către Lamoignon, deţine în parte rolul de substitut.Deoarece Maniban trăieşte singur într-un palat

aflat la dispoziţia tuturora; nici un fel de viaţă de familie, consecinţă probabil a distinsului său mariaj parizian. Domnişoara de Lamoignon, în pofida unei anume clauze din contractul de căsătorie, refuză să locuiască în provincie; nu poate renunţa la Curte şi la Paris, unde viaţa e atât de scumpă, constată, plin de-resentiment, marchizul. în privinţa copiilor, aceeaşi decepţie; doar două fiice, care fac din vărul Campistron moştenitorul funcţiei şi al patrimoniului; acestea au fost, în mod evident, crescute la Paris, înainte de a fi excelent că-sătorite la Curte (cu marchizii de Malauze şi de Livry), contractele respective purtând sem-nătura regelui, una de 450 000 şi cealaltă de 500 000 de lire, dintre care 50 000 plătiţi în bani peşin, fapt pentru care Maniban a fost ne-voit să apeleze la punga prietenilor săi, soţia sa

refuzând să contribuie cu ceva: „Trebuie să ai răbdare de fier", exclamă, uşurat, odată egocierile încheiate. Şi, cu toate acestea, o foarte puternică afecţiune îl leagă de fiicele

sale.Să rezumăm: responsabilităţi în fiecare clipă,

o viaţă de familie dintre cele mai discontinui, o viaţă particulară aparent escamotată. Drept compensaţie, dar abia în 1748, şi-a oferit o pază de linişte, doar pentru propria lui plăcere o investiţie de 48 000 de lire pentru cumpăra-rea, apoi alte 23 000 de lire pentru amenajarea acesteia potrivit gustului său; dar domeniul respectiv nu aduce nici un beneficiu; Maniban se poate însă duce acolo să trăiască în linişte, „cu capul limpede", în momentele sale de des-curajare. Este vorba de domeniul Blagnac, la 0 leghe (cinci kilometri) de Touîouse, cumpărat fără a fi vorba de vreo necesitate (căci Posedă deja câteva castele la Busca şi în alte Părţi), ci numai pentru agrement şi pe potriva gustului său. Aici totul e nou, chiar şi ciucurii

161

1 1 >

n>

de la pat, şi amenajat fără lux inutil; gobelinu-rilor şi altor tapiserii, Maniban le-a preferat o zugrăveală în alb de Spania, un mobilier solid; într-un cuvânt, o prudentă gestiune în serviciul unui confort de bună calitate. In con-trast cu palatul Pins, un mod modest de viaţă, fără fastul reprezentării, un grup restrâns şi devotat de slujitori, dar şi un secretar parti-cular şi doi grădinari, deoarece, dacă a renunţat la orice perspectivă de rentabilitate, a păstrat două spaţii, adecvate pentru a-1 ajuta să guste plăcerea locurilor respective; o grădină de zar-zavat de un hectar, în primul rând, pentru a-i aproviziona gospodăria cu fructe şi legume de sezon (sparanghel, anghinare sau căpşuni): autoconsumul îşi intră în drepturi; apoi un parc de zece hectare pe care şi 1-a dorit com-plet împrejmuit, dar conceput fără nici un fel de rigoare şi lipsit de statui; în care gustă calmul şi răcoarea pe care-o răspândesc malu-rile Garonnei.

Iată unde trăieşte Maniban, fără ostentaţie, sobru chiar, îmbrăcat neglijent, într-o izolare foarte relativă, căci se teme de singurătate. Dimpotrivă, îi place să-şi primească prietenii intimi, ceea ce dă preţ alegerii sale: „Aş muri acolo de plictiseală, dacă aş fi singur, dar am întotdeauna o mulţime de vizite din pricina apropierii de oraş". La urma urmei, o viaţă foarte reprezentativă pentru condiţia lui so-cială şi pentru timpul respectiv: obligaţii con-stante, compensate de o retragere în sânul fa-miliei sau, mai curând, într-un cerc ales. Acesta e cazul său; cu vârsta şi instalarea bolii,, aspiră în şi mai mare măsură la această retragere; va avea nevoie (graţie familiei Lamoignon) de asistenţa medicală a celebrului Fizes, care l-a

îngrijit şi pe Rousseau, şi de prezenţa fiicei sale, marchiza de Livry (care s-a instalat chiar la Toulouse în ultimii trei ani ai vieţii tatălui său). Cu toate acestea, pe patul morţii, magistratul a avut câştig de cauză asupra lui Joseph Gas-

162

pard de Maniban: în pofida unei clauze for-male din testamentul său, „Doresc să fiu în-îormântat fără nici un fel de pompă şi nici iiscurs funebru, pe care le interzic în mod ?xpres, în cimitirul parohiei în care voi muri", avut parte de întregul şi magnificul ritual al weţelor funeralii cuvenite preşedintelui par-imentului care fusese în mai mare măsură iecât oricare altul; de menţionat că, douăzeci de ani mai târziu, succesorul său, preşedintele de Puyvert, a fost înmormântat cu toată sim-plitatea pe care Maniban o recomandase în tes-tamentul său. Dar optica se schimbase.

Sfârşitul „vieţii de plăceri"26

cât se poate de evident că sfârşitul secolului se vădeşte obosit de un stil incisiv din punct de vedere spiritual şi de un raţionalism plin de uscăciune care împietreşte sensibilitatea spontană a omului civilizat; loc deci elanurilor inimii: „Revino deci, copil hoinar, revino la natură" (d'Holbach). După Boungainville, rela-tările de călătorie în Pacific şi descrierile so-cietăţilor primitive, în raiul din Tahiti sau din altă parte, făgăduiesc omului revenit în sânul naturii fericire şi inocenţă. începând de atunci, marii seniori lansează moda acelor „folies", lo-curi încântătoare, dar nu în Paris, colţuri din-tr-o natură în miod iluzoriu respectată; este pariul contelui d'Artois privind palatul Baga-telle. Ce exemplu mai bun, de altfel, decât aceste refugii pline de vrajă ca micul Trianon şi Saint-Cloud, proprietăţi private în sensul exact al cuvântului, daruri făcute de către rege, ame-najate pentru refugiul unei regine de douăzeci de ani27? Un domeniu închis; până şi regele îi încalcă hotarul numai dacă e invitat. Simpla casă de ţară, de dimensiuni modeste, dar de Proporţii rafinate şi cu decoraţiuni pe măsură; acel Hameau mai ales, în care se poate juca

163

rolul unei ţărănci în mijlocul unui parc alcă-tuit cu multă pricepere sub aparenta lui simpli-tate; totul mărturiseşte dorinţa de a trăi, chiar când te afli pe tron, altfel decât în glaciala atmosferă de la Curte: „Nu aparţin Curţii, aici trăiesc în particular". O viaţă plasată sub sem-nul libertăţii, gustând din bucuria emoţionantă a prieteniei şi a preferinţelor împărtăşite în comun; serviciul şi gesturile de curtoazie re-duse la minimum; fiecare face ce vrea, iar regina se plimbă, fără suită, în rochie de muselină albă: ,,Nu mai e o Regină, ci o femeie la modă!" exclamă duşmanii ei la Paris; fapt din care nu trebuie să tragem concluzia că rolul regal se joacă după regulile de la Versailles, deoarece regina se retrage atât cât se poate în aparta-mentele sale personale cu slujitoarele şi cu prietenii săi; cu modista sa Berlin, şi coaforul Lâonard care, după dorinţa sa, şi-a păstrat o clientelă privată pentru a nu-şi pierde îndemâ-narea, în fond, pretutindeni şi întotdeauna, pro-funda dorinţă de a duce o viaţă obişnuită şi de a limita autoritatea îndatoririlor suverane. Procedând astfel, regina a sustras monarhia din mediul ei natural; şi, deodată, bătrânele ducese renunţă să mai apară la Curte deoarece nu se ştie niciodată dacă pot să-i prezinte omagiile; şi fiind, de asemenea, pe punctul de a deveni prizoniera cercului său favorit, căruia îi to-lerează o uimitoare libertate, ca, de pildă, prie-tenei sale, ducesa de Polignac: „Cred că, deoa-rece M.V. binevoieşte să vină în salonul meu, acesta nu-i un motiv ca ea să-mi pretindă în-depărtarea prietenilor mei". Regina se înclină; este deja recunoaşterea unei limite a puterii suverane, cea a vieţii private a celorlalţi, evi-dent, tot atât de respectabilă ca şi a sa proprie. Opinia publică soooate că această privatizare excesivă e scandaloasă, chiar dacă în acelaşi moment minţile cele mai luminate nu aspiră decât să scape de surghiunul societăţii civile şi să participe în sfârşit la decizia politică.

164

REMODELAJUL REVOLUŢIONAR

Soseşte anul 1789 şi o dată cu el ultima gene-raţie a Luminilor; aceasta a plănuit şi a cri-ticat mult; mai puţin sau mai mult, foarte mult, în felul Doamnei Roland, membrii ei au luat obiceiul „să analizeze raporturile omului cu societatea"; o problemă capitală în perspectiva prefacerii totale a sistemului politic şi a pro-clamării drepturilor omului. Ceea ce nu în-semna a aduce un prejudiciu a priori, excepţie făcând doar statutele în vigoare anulate din ordin, cel puţin în ceea ce priveşte domeniul iniţiativei private; fapt datorită căruia mulţi au crezut mai curând într-o extindere a pre-rogativelor cetăţeanului decât la o posibilă in-vadare din partea statului a propriului său te-ritoriu28.

Pentru a constata asemenea lucru, nu avem ecât să urmărim pe viu (graţie documentelor ale private) itinerariul unei importante familii in provincie: Gounon. în 1789, capul acesteia, are făcuse avere din comerţ, este Joseph; s-a născut la Toulouse în 1725, apoi a intrat în

rândurile nobilimii prin „capitoulat"* şi cum-părarea titlului respectiv. Astfel că, după că-sătoria legiuită cu o fată ce provenea dintr-o familie de magistraţi, care ocupaseră şi ei unele funcţii municipale, poate pretinde să fie numit Dl. de Gounon, senior de Loubens; o ascensiune clasică în societatea Vechiului Regim. Deşi ori-ginea aceasta negustorească atrage atenţia într-un oraş dominat de Parlamentul său şi de o clasă a cărei avuţie e de esenţă funciară; e mult mai obişnuit să se ajungă la onoarea de a intra în rândurile nobilimii datorită unei funcţii sau al unei latifundii29.

Cariera aceasta e dominată de două centre de interese şi de responsabilităţi: familia şi ges-tiunea municipală. Nimic original până aici, se va spune; într-adevăr, aceşti Gounon nu

' Magistratura municipală din Toulouse.

aduc nici o inovaţie în felul de a trăi, întocmai ca primul născut şi ca fraţii săi, dintre care cel mai mic, trimis oficial la Paris cu împu-ternicirea oraşului de a apăra fără întrerupere interesele oraşului Toulouse pe lângă o seamă de birouri pline de slujbaşi insolenţi; ei îşi în-suşesc fără mare originalitate ideile propagate de Secolul Luminilor în cercul elitelor urbane, dar nu vor reprezenta niciodată modelul aris-tocratic. Scrisorile lor, expediate lună de lună, unele sub pecetea „tainei", nu au nimic din tonul acela de libertate firească ale unei Julie de Lespinasse sau ale unui Diderot; cu atât mai puţin vreo notă de mare intimitate; ele exprimă pur şi simplu o solidă afecţiune, o solidaritate familială de neclintit (chiar când e vorba de procese), pe care o subliniază cu o mare con-ciziune: „Sunt întotdeauna pentru numele nos-tru"; de notat totuşi, după cum observă Philippe Aries, o vădită emotivitate atunci când e vorba de copil, obiect al unor preocupări deosebite şi al unei afecţiuni mărturisite fără emfază; tot astfel, J. de Gounon, rămas văduv de tânăr (nu s-a mai recăsătorit) consacră o bună parte din clipele sale libere educaţiei celor trei co-pii. Cât despre individul propriu-zis, acesta apare mai rar decât capul familiei sau tatăl îndatoritor; e surprins totuşi manifestându-şi unele preferinţe, pe care le împărtăşeşte şi despre care discută cu fraţii şi cu prietenii săi, privitor la ştiinţe şi la natură — cere să i se trimită de la Paris L'Histoire naturelle (Isto-ria naturală) a lui Buffon; în acelaşi timp se abonează la câteva gazete; vădeşte şi o reală curiozitate ştiinţifică pentru agronomie, me-teorologie sau economie, discipline care au o strânsă legătură cu minuţioasa gestiune a patrimoniului său şi cu funcţiile sale oficiale, în orice caz, şi fruct aşteptat al emancipării intelectuale şi al unei competenţe verificate în materie de administraţie, un interes mereu re-înnoit pentru afacerile publice, care se nego-ciază în mare parte la Versajlles; Joseph e

bine plasat, mulţumită fratelui său, pentru a cunoaşte toate acestea; de altfel, ca deputat al oraşului, şi-a avut reşedinţa la Narbonne în timpul Adunării Generale a provinciei Lan-guedoc; ştie aşadar mai bine ca oricare altul că administrarea unei capitale provinciale ca Toulouse depinde în mare parte de o măsură luată de intendent la Montpellier, de o hotă-râre a Consiliului regelui sau de verdictul unui ministru; totuşi, cei doi fraţi nu se prezintă ca nişte reformatori gata să ofere un program precis care să înlesnească în şi mai mare mă-sură accesul semenilor lor la luarea marilor decizii. într-un mod tradiţional, cei doi în-tocmesc o listă de doleanţe pe care caietele de sarcini o vor repeta până la saturaţie; şi nu fără mirare luăm cunoştinţă din acestea de criticile aduse enormei risipe de la Curte, fri-volă în asemenea grad încât ajunsese să-şi arate nemulţumirea privind activitatea amiralului d'Estaing şi să ceară concedierea lui Necker; aceeaşi atitudine critică faţă de parlamentari, „perucile astea simandicoase", şi una chiar şi mai acerbă împotriva unei birocraţii despotice, sufocate de o seamă de înalţi funcţionari, mult prea bine plătiţi (1 000 de ecus pe an şi care nu apar decât atunci când trebuie să-şi încaseze lefurile); nimic foarte original, la urma urmei, nici în privinţa denunţării unei fiscalităţi care apasă greu asupra celor săraci, nici a protestelor privind loialitatea faţă de monarhie sau de sus-ţinere a lui Necker şi a programului său de reforme. Una peste alta, un reformism rezonabil care nu-i va mai fixa într-un mediu exclusiv familial şi o seamă de activităţi dirijate de sus fără cine ştie ce participare din partea lor. La,urma urmelor, nici un optimism exagerat, nici o sensibilitate lirică proprie noii societăţi. E adevărat, J. de Gounon este totuşi un vechi magistrat municipal din Toulouse şi un senior perseverent care îşi renovează ceea ce se cheamă „son terrier" cu ajutorul unui specia-list în dreptul feudal şi se luptă printr-o serie

167

de procese pentru a face să-i fie respectat dreptul de vânătoare; se poate spune că acesta abordează prima Revoluţie într-o expectativă plină de curiozitate; se constată totuşi, deja, o întărire a legăturilor 'de familie, obligatorie în perioadele de incertitudine. Se face simţită o oarecare nelinişte, îngrijorarea proprietarilor ameninţaţi pe mai multe fronturi prin abolirea unor drepturi feudale, urmată de punerea în circulaţie a monedei-hârtie şi de redresarea fiscalităţii. Şi reacţionează, toţi aceştia care nu vor parveni niciodată la noile demnităţi dobândite în urma unor alegeri, eontinuându-şi, atât cât era cu putinţă, politica bunelor oficii prin mijlocirea indirectă a intervenţiilor sau a memoriilor adresate Marii Adunări;-şi,-apoi, şi ca totdeauna, ei se informează la Paris şi-şi informează corespondenţii din Toulouse; căci e bine să poţi lua atitudine faţă de unele evenimente care se precipită; de pildă, în 1790, toamna, ei nu ezită să semneze o moţiune de loialitate faţă de rege şi de Marea Adunare ameninţată de „duşmanii poporului". De fapt, ei se retrag încetul cu încetul din viaţa publică; observatori riguroşi, desigur, dar menţinân-du-se într-o atitudine rezervată şi dorind, mai presus de orice, să vadă terminându-se în cel mai scurt timp Revoluţia.

din exterior si r?Q * - ,

■BHI

: catrenul, WctimapubîfcUi)ui.

ţm se radicalizează RPn M-m°narhiei» Re" nazuieşte s ă i^^ ^Publica, proclamată,Pe contractul social-%a v« ? n°Uâ' ba2ată tuturor cetăţenilor 'f iell 1 ° com™itate a dorind în fo/ul său'^. ^arf dintre aceştia ne-

z°nle se ridică peste o S?' bmeIe tuturora-' armonioasă în"cadrul W 6 transPa^ntă şi ni"^o. Aşteptând rea ff1 Şl a adeziu""" una- se află^n neSf a,Pr°misiuniV Re-Penco1' asa"ată de duşmanii

168

Vaux bună pa

51

t Ja moşia TouIo

V

Ia Toulouse, sunt exprimate amărăciunile şi stupoarea unor oameni de familie bună confruntaţicu o societate egalitară; în mod foarte concret,obligativitatea de a avea mereu asupra lor paşapoartele, actele trăsurii personale pentru oricedeplasare sau un certificat („Ai nevoie de. acteîn cea mai perfectă regulă") îi reduce la umilitoare condiţie rezervată sub Vechiul Regim va-u gabonzilor şi indivizilor fără căpătâi. Cu o şimai mare duritate a fost resimţită, în 1793, înrolarea în masă: care intra, fără îndoială, în logica serviciului naţional şi a sfintei iubiri a patriei; înrolare care 1-a expediat numaidecât j pe Jean Mathias, fiul cel mai mare, în armata Pirineilor Orientali, unde a rămas îngrozit de brutalitatea generalilor şi de rigorile războiului (mâncare mizerabilă, nopţile de iarnă petrecute sub cerul liber, iar zilele sâpând, epidemiile .. .); numai ţăranii se pot obişnui cu toate astea, scrie tânărul Jean Mathias, foarte dispus să le admire puterea de rezistenţă („Dar pentru noi e mult prea greu [ . . . ] . Ce minunat ar fi să ne întoarcem acasă!") chiar dacă, la întoarcere, tre- ' j buie să dea socoteală de activitatea lui politică31. .

Faţă de unele situaţii atât de imprevizibile, ■ nu e suficient să respecţi în mod riguros dis- m poziţiile şi regulamentele; e absolut necesar să faci şi donaţii. In privinţa aceasta membrii familiei Gounon s-au ales cu o lecţie de morală publică: „Virtuţile creştine sunt minunate, dar nu se pot practica în momentul de faţă". Se impune cu adevărat un imperativ, reputaţia de bun patriot; pentru aceasta, manifestări vădite de adeziune, dar având grijă să fie constatate în mod legal; trebuie să dai, să dai, după sfatul vărului din Toulouse, care propune o donaţie (un asignat de 400 de lire, în 1794) către municipalitate pentru a căpăta un act de descărcare, sau, şi mai bine, un proces-ver-bal favorabil din partea comunei „care declara că eşti un adevărat, bun şi util republican" In ceea ce-1 priveşte, în iarna anului 1793, a

rât

trimis la

„să-i

,ul?e«ci deschi s;,^na

departe '• duPâ cum se!0Ta,' de câ"d e P* acei JlŞ^T^te' a hotă-

»

■HIii! I

într-un colţ izolat de ţară, altul pitit în ca-mera lui, la Toulouse, având drept unică bu-curie rarele vizite ale unor amici credincioşi şi

. cercetarea pluviometrică, lipsit însă de plăcerea comentariului cu prietenii săi savanţi; la drept

^vorbind, acesta trăieşte în cea mai strictă in-timitate domestică, redus la situaţia de a privi pe fereastră cu luneta: „Ce viaţă tristă!". -, în realitate, o viaţă dublă: una, aşa cum cerea ritualul, îi dăruia securitatea; cealaltă, de circulaţie subterană, însemna supravieţuirea. Oamenii revin sau mai curând se limitează la legăturile sigure ale solidarităţii familiale, la re-laţii şi la anturajul respectiv. Se face apel la o persoană importantă din comitetul de subzis-tenţă, la „o cunoştinţă intimă de a noastră" pentru a se sustrage de la rechiziţii sau pentru ca Jean Mathias să obţină o dispensă din pri-cina vederii sale slabe. Oricum, familia este aceea care, la Roussillon, datorită unei camere închiriate la un localnic şi a meselor luate la han, îi îngăduie acestuia să scape de promiscui-tatea trivială a armatei aflată în campanie. Se supravieţuieşte şi se trăieşte în cadrul unei solidarităţi mai strânse ca niciodată. Aprovi-zionarea este, în privinţa aceasta, Un test util; în oraşe aceasta se face cu greu din mai multe motive (deprecierea monedei, legea privind ma-ximalul şi rechiziţiile pentru armată, potrivit acuzaţiilor aduse de familia Gounon). Toulouse se înfruntă cu penuria; în timpul iernii lui 1793, lumea face coadă în faţa măcelăriilor de la ora şase dimineaţa; şi, mult prea adesea, cu totul zadarnic. Dar vărul, ştirb, după cum se cuvine la vârsta lui, este un fin cunoscător într-ale mâncării şi de o mare lăcomie; visează numai carne grasă, fasole bine fiartă, şi toate acestea bine stropite cu un viii vechi; de negăsit de când poporul a impus vinderea acestuia con-form tarifului; aşa că strâmbă din nas în faţa unui pahar de vin acru deoarece e nou, a pâinii negre şi a cărnii slabe de vită. Dar se descurcă; pe loc, datorită tânărului său valet deosebit de

172

îndrăzneţ şi, mai ales, datorită coletelor expediate de la Fourquevaux, deoarece profită de convoaiele de care ale fermierilor veniţi la oraş să livreze alimente comitetului de subzistenţă; capătă astfel lemnele de foc şi legumele uscate trimise de Joseph cu transportul respectiv: „Cu toate lucrurile astea mă faci sa mă cred în rai"; totul'este socotit în mod minuţios în vederea unei reglementări ulterioare. Lucrează chiar şi el; prin căi oculte şi prieteni siguri; ca mulţi alţii, devine intermediar în schimburile în natură ale produselor de negăsit: tutun (şi din cel mai bun) sau ciocolată venită direct de la Bayonne în schimbul claponilor şi a pantofilor. Adevărul e că nu e necesar să multiplicăm exemplele edificatoare privind asemenea dualităţi; să se ştie doar că membrii familiei Gou-non, născuţi suspecţi aşa cum şi erau, nădăjduiesc să se salveze pe ei înşişi şi bunurile lor; în plină zi, un comportament corespunzător şi un limbaj patriotic. De pildă, anunţarea zilei de 9 Thermidor: „Teribila veste pe care au trimis-o cu atâta promptitudine cei mai faimoşi membri ai Comitetului salvării publice f... ] uimită, toată lumea se afla în aşteptare". Aceasta e salutată de-ei în termeni republicani care nu angajează la nimic: „Niciodată patria n-a avut nevoie de mai multă armonie şi de pace în interior şi de un război pe viaţă şi pe moarte la fruntarii [.. .] trebuie să rămânem neclintiţi pe drumul revoluţiei". Sfârşitul Teroarei nu înseamnă de altfel curmarea temerilor familiei respective; după cum atestă ceea ce scrie J- Guonon în august 1797, în plină criză politică şi monetară şi în toiul arestărilor de suspecţi: „într-adevăr, se pare că Revoluţia abia a început".

La urma urmei, strategia lor, care asocia un Patriotism declarat cu o politică plină de dis-reţie, ce urmărea retragerea de pe scena pu-Wică, şi-a arătat roadele; să pândeşti schimbare, toate schimbările şi, bineînţeles, veştile °are zboară de colo-colo, dar să taci, să-ţi pui

r — _____

Preocupare privind conformitatea care nu mai e ca înainte, cea a „bunului catolic" de practică religioasă aproape decentă şi de conduită civilă convenabilă. Viaţa politică, în timpul Revoluţiei, este o prelungire semnificativă în civismul virtuţilor obligatorii ale omului privat. De la biletul de confesiune eliberator, s-a trecut la tabelul care întăreşte, prin faptul că e tipărit, caracterul personal al certificatului

de civism. (Col. part.) ■lacăt Ia gură, să nu te destăinui decât pri° scris, în misive duse la destinaţie de persoane de încredere. Aşa după cum constata un cunos-

174

să măsoare timpul şi să îmblânzească necesitatea. Nu e mai puţin evident că viaţa privată, atunci, nu e concepută şi nici realizată în termeni individuali; ci în intervalele sau în răstimpul exceselor privind constrângerile colective, cel mai adesea în văzul tuturora, se cuvine s-o identificăm; ceea ce nu exclude, bineînţeles, căutarea ocazională a intimităţii (conjugale) sau a secretului; într-adevăr, poate că în mânuirea banilor, tezaurizaţi, tăinuiţi, moşteniţi, şi în stăruitoarea meditaţie asupra viitoarelor afaceri se ascunde, la nivelul acesta, intimitatea individului.

Atunci când George Sturt studia felul de viaţă al ţăranilor în lucrarea sa Change in Vil-lage, atribuind vecinilor în calitatea lor de relaţie activă şi regulată esenţialul trăsăturilor acesteia, punea, în ceea ce priveşte formele tradiţionale ale societăţii, chiar problema existenţei vieţii private. Modalităţi de gândire, rânduieli, schimburi de bunuri şi de servicii care erau atât de precis statornicite încât vieţile particulare reflectau o viaţă comună care le anima şi le solicita fără încetare. Dar fiecare avea totuşi îndeletnicirile lui, responsabilităţile lui personale, afecţiunile lui proprii. Pentru a fi transparenţi în ochii tuturora şi pentru a se asemăna tuturor celorlalţi nu însemna să nu aibă legăturile lor personale în învelişul

unei familiarităţi, modelată ea însăşi de către consensuri şi oportunităţi; un teren al vieţii private, dar nu separată de comunitatea indispensabilă32.

NOTE

J Expresia a fost reluată de Stendhal într-o scrisoare din 1823; cf. în legătură cu acest subiect definiţiile succesive date de dicţionarul lui Furetiere şi de cel al lui Trevoux, de Enciclopedie, de Larousse.

2 The>ese d'Avila, Autobiographie. Oeuvres com-pletes, Bibliotheque europeenne, 1964.

176

3 Scrisoarea preşedintelui de Brosse adresată Domnului de Neuilly, Epistoliers du XVIII-e siecle, La Renaissance du Livre, f.d.

* Tristan L'Hermite, Le Page disgrade, Presses universitaires de Grenoble, 1980.

5 Chevalier de Fonvielle, Mâmoires historiques,Paris, 1820.

6 G. Herail, Memoires, copie manuscrisă depusăIa biblioteca municipală din Toulouse. Fonvielle şiHerail şi-au petrecut tinereţea în ultimii douăzeci deani ai Vechiului Regim, dar şi-au scris amintirile —unul la începutul Restauraţiei, celălalt în 1793 — încadrul unei mişcări inspirate de Confesiunile luiRousseau şi a unei mutaţii de valori legată de Revoluţie.

A se compara cu aventurile tânărului conte de isse-Valence, în vârstă de doisprezece ani în 1778, itâlnit la Paris la braţul unei femei de moravuri oare; acesta a ştiut să profite de vacanţele de la colegiul Juilly pentru a-şi minţi familia şi a-şi

îngădui anumite libertăţi, A. D., Haute-Garonne, seria E, 192.

8 Proceduri penale necotate.8 N. Z. Davis, Les Cultures du peuple. Rituels,

Savoirs et Resistances au XVI-e siecle, Paris, Aubier, 1979. Pentru Languedoc, N. Castan, Justice et Repre-sion en Languedoc ă l'epoque des Lumieres, Paris, Flammarion, 1980.

10 Mme de Maintenon, Lettres, Avis et Entre-tiens sur l'education, Paris, Hachette, 1885.

11 Diderot, Lettres ă Sophie Volland, Paris, Gal-îimard, 1938; M-me de Charriere, Caliste, lettresecrites de Lausanne, Paris, Ed. des Femmes, 1979.

12Mme Roland, Memoires, Paris, 1821.13 Fonds Pollastron, A.D., Haute-Garonne, se

ria E.14 G. Herail, op. cit.: „Mama era foarte bucu

roasă să aibă o prietenă care-i îngăduia să iasă uneori pentru a se distra".

15 A. Farge, Vivre dans la rue a Paris au XVIII-esiecle, Gallimard, Julliard, Archives, 1979.

16 F. de Salles, Oeuvres, Paris, Gallimard, col.>.Bibl. de la Pleiade", 1969.

177

Roland, op. cit., al se vedea de aseme-nea George Sand care, în Histoîre de ma vie, poves-teşte că a încercat aceeaşi bucurie a prieteniei la mănăstirea des Anglaises la începutul secolului al XlX-lea, cu regretul că nivelurile sociale nu erau, nici acolo, abolite într-o mai mare măsură.

18 Aşa cum este cazul Doamnei Louvois citat deA. Corvisier, Louvois, Paris, Fayard, 1983.

19 Ducele de Saint-Simon, Memoires, Paris, Galli-mard, col. „Bibi. de la Pleiade", 1983—1985; Louis XIV,Memoires et Lettres, Paris, Taillandier, 1927, şiG. Mongredien, Louis XIV, Paris, Albin Michel,- 1962.

20 N. Elias, La Societe de cour, Paris, Calmann-Levy, 1974.

21 D. Roche, Le Peuple de Paris, Paris, Aubier,1981.

w A se vedea, în legătură cu acest subiect, nu-meroasele lucrări ale lui Mirabeau.

23 C a r e v e d e î n m u l t i p l i c a r e a p i e s e l o r d e m o b il i e r c u î n c u i e t o a r e - s e c r e t u n s e m n a l c o r u p ţ i e i s e c olului; şi, fără îndoială, a privatizării folosirii acestora , Didero t , op. c i t .

24 A. D., Haute-Garonne, sub-seria J, fondurileManiban; S. Clair, Joseph Gaspard de Maniban, premier president du parlement de Toulouse, ms. 306.

25 M. Taillefer, La Franc-Magonnerie toulousaine,1741—1799, Comisia de istorie economică a Revoluţiei franceze, 1984; R. Forster, The Nobility of Toulouse in the XVIII-th Century. A Social and Economic History, Baltimore, John Hopkins UniversityPress, 1930.

26 Cf. J.-F. Marmontel, Memoires d'un pere pourservir ă Vinstruction de ses enfants, Paris, 1807, 4 voi.:„Nici nu pot să vă spun cât de plăcută, şi de plinăde farmec era viaţa noastră înainte de Revoluţie".

27 M m e C a m p a n , M e m o i r e s , J . C h a l o n e d . , 1 9 7 9 ;Pr inţul de Ligne, Memoires e t Let tres , Par is , 1923;Contele de Tilly, Memoires, Ed. Melchior-Bonriet, 1965.

28 „De îndată ce interesul pentru viaţa publicăşi grija pentru soarta statului au început să mă preocupe, viaţa mea privată s-a schimbat cu desăvârşire [...]". Marmontel, op. cit. . . .. ; ..

29 Ţin să-i mulţumesc aici, şi din tot sufletul, Domnului Ch.-L. d'Orgeix care a avut bunăvoinţa să-mi îngăduie consultarea arhivelor sale personale: registrul de socoteli şi corespondenţa familiei Gounon-Loubens.

20. J.-J. Rousseau, Du contrat social, Ed. Mignot., f.a., şi Saint-Just, L'Esprit de la Rivolutiqn, Pion, col. „10/18", 1963.

81 Scrisorile lui J. M. de Gounon, înrolat în ar -mata Pirineilor Orientali, abundă în notaţii personale asupra mersului războiului revoluţionar, totul văzut prin prisma unui soldat-cetăţean, care, e adevărat, nu se arăta deosebit de entuziasmat.

32 E. Goffman, La Mise en scene de la vie quo-tidienne, voi. II, Les Relations publiques t Paris, Ed.de Minuit, 1973. ":

AMICIŢIE Şl CONVIVIALITATE

de MAURICE AYMARD

Luându-i ca model pe antropologi, istoricii epo-cii moderne din cursul ultimilor douăzeci sau treizeci de ani au acordat un rol privilegiat, aproape chiar prea privilegiat, familiei. Bogă-ţia documentelor îi invita de altfel la o ase-menea atitudine: acestea nu contenesc să vor-bească despre familie şi să organizeze în jurul ei tot spaţiul vieţii cotidiene, arhitectura lo-cuinţei, relaţiile sociale, reglementările juridice, restricţiile şi opţiunile economice. La nevoie, o istorie a vieţii private s-ar putea reduce la o istorie a familiei care s-ar articula în jurul a trei teme majore. Inserţia acesteia în cercu-rile mai largi ale rudeniei şi ale alianţelor. Ra-porturile ei adesea tensionate cu tot ceea ce nu ţine de ea — celelalte familii, cu care trece fără contenire de la competiţie la compromis, comunitatea sătească, şi, din ce în ce mai mult, acele instituţii hrăpăreţe şi cu pretenţii abu-zive care se numesc Biserica şi statul şi care se străduiesc s-o organizeze şi s-o controleze. In sfârşit, lenta afirmare a individului, care-şi impune în cele din urmă, parte împotriva ei, parte prin mijlocirea ei, unele drepturi soco-tite noi datorită unui spor de autonomie. Po-trivit definiţiei etimologice (pnuat«s=limitat), ceea ce numim privat s-ar defini printr-un anumit număr de bariere concentrice, dintre care unele ar fi dăinuit, iar unele s-ar fi de-

180

I plasat şi ar fi dobândit o mai mare importanţă decât celelalte. Şi aceasta, cu preţul unor conflicte succesive1, databile şi semnificative, până la obligaţia impusă individului de „a-şi înconjura cu ziduri viaţa sa privată", potrivit formulei pe care Stendhal, într-o scrisoare din 31 octombrie 1823, i-o atribuie lui Talleyrand1. Nimic mai înşelător, totuşi, decât această ierarhie prea simplă şi această istorie care s-ar irganiza în jurul afirmării, apoi a dezintegră-ii „monopolului familial". Intre familie şi restul societăţii, şi pentru individul aflat în afara familiei şi, eventual, împotrivindu-se acesteia, mediaţiile, intermediarii şi recursurile . n-au lipsit niciodată. Care sunt, începând din epoca modernă şi, desigur, chiar de mai înainte, numeroase şi variate. Familia nu epuizează sfera a ceea ce este privat şi nici pe cea a afectivităţii, nici chiar pe cea a formării personalităţii. Cu atât mai mult cu cât individul e departe de a-şi petrece în sânul ei totalitatea timpului cuprins între venirea pe lume şi atingerea vârstei adulte: familia s-a deprins de foarte de timpuriu să încredinţeze altora o parte din rolurile ce-i reveneau de drept. Prin încredinţarea copilului unei. doici: această veche practică urbană tinde tocmai, între secolele XVII şi XVIII, să se „democratizeze" în marile oraşe, astfel încât clasele populare să găsească în abandonul, provizoriu sau definitiv, o soluţie mai puţin costisitoare care îngăduie instituţiilor caritabile să ia asupra lor cheltuielile de rigoare2. Prin darea copilului ca ucenic sau trimiterea lui la colegiu, prin „plasarea" (al cărui caracter „normal" în Anglia secolului al XVII-lea îi surprinde în cea mai mare măsură pe călătorii italieni) sau prin recurgerea la protectori, rude sau nu: educaţia, formarea profesională şi integrarea în societate a copilului sau a adolescentului reclamă intervenţia altor persoane decât cele care al-cătuiesc familia, şi descoperirea altor locuri decât casa părintească. Şi nu numai în ceea ce 181

priveşte băieţii, după exemplul lui Rousseau, aşa cum reiese din Confesiuni: în Anglia anu-lui 1600, „o perioadă de timp petrecută în slujba cuiva era o metodă obişnuită pentru a pregăti fetele, din aristocraţie pentru unica vocaţie care le era oferită — căsătoria", şi unele case, pre-cum cea a contesei de Huntington „a cărei po-sibilitate de a [le] instrui... era tot atât de unanim recunoscută ca şi cea a lordului Burgh-ley pentru a le instrui fraţii", bucurându-se de o reputaţie considerabilă3.

Individul se află astfel în situaţia de a acu-mula o seamă de experienţe, dintre care unele vor fi date uitării, de legături dintre care unele se vor destrăma atunci când se va rostui, dar dintre care unele îl vor întovărăşi de-a lungul întregii sale vieţi, structurând sau animând spa-ţiul său personal şi social de o manieră care, deoarece e paşnică, secretă sau, mai simplu, anterioară generalizării corespondenţei, amin-tirilor şi scrierilor intime, nu e mai puţin reală. Acestea toate se combină cu cele moştenite din familie şi de la rude pentru a crea în jurul fie-căruia un ansamblu de relaţii orizontale — egalitate în privinţa vârstei, a sexelor sau a situaţiilor — sau verticale, sau, dacă se pre-feră astfel, simetrice sau asimetrice, când pu-nându-se de acord sau având posibilitatea să se pună de acord, când, dimpotrivă, în stare conl'lictuală. Deoarece fiecare dintre acestea îşi creează propriul său sistem de drepturi şi de obligaţii, sisteme în care o cazuistică mereu mai subtilă se străduieşte să pună ordine. Ar-ticolul „Amiciţie" din Enciclopedie, articol da-torat cavalerului de Jaucourt, constituie, din acest punct de „vedere, un model al genului. în pofida tradiţiei stoice, care prefera să pună problemele în termeni categorici, nici un fel de definiţie şi nici un cod unic, ci „îndatoriri ce decurg din amiciţie" care variază „în ra-port cu gradul şi cu caracterul acesteia: ceea ce generează tot atâtea grade şi caractere diferite de îndatoriri".

182

Pe această „fişă a Tandrului" de un gen nou, se va face o riguroasă distincţie între „prietenul faţă de care nu vei avea nici un fel de angajament în afara unor simple amuza-mente literare" sau cel „pe care îl vei fi culti-vat pentru amabila şi plăcuta lui conversaţie" şi „prietenul care-ţi poate da un sfat bun", dar care nici el nu poate reclama acea „confidenţă care nu se face decât prietenilor din sânul fa-miliei sau din cercul rubedeniilor". Pe de o parte, semnalarea acestei reguli a inegalităţii fundamentale a schimbului bazat pe dar — să aştepţi sau să ceri „întotdeauna mai puţin de-cât mai mult", să dai „întotdeauna mai mult sau mai puţin". Pe de altă parte, dorinţa unei egalităţi pe care amiciţia ar trebui „fie s-o gă-sească, fie s,-o creeze", dar că de fapt această amiciţie „nu mai are în vedere f...] decât le-gătura de sânge", deoarece între persoane „de rang foarte diferit" amiciţia nu permite nici-decum ca rudele să treacă de la „respect" la „familiaritate"; or, aceasta trebuie să îngăduie „satisfacţia mutuală", „amabilitatea" care con-stă în a-ţi impune în mod mutual gândurile, gusturile, îndoielile, greutăţile, dar întotdea-una în sfera caracterului amiciţiei care a fost stabilit. Sferă care se modulează pe cei patru timpi ai sistemului de atitudini elementare analizate în legătură cu înrudirea de către Al-fred R. Radcliffe-Brown4 — respect, glumă, eludare şi familiaritate — şi formalizate de către Claude Levi-Strauss5 — reciprocitate şi mutualitate, datorie şi creanţă.

în pofida acestei cazuistici exemplare, isto-ricii, ca de altfel, cu câteva excepţii doar, ma-joritatea antropologilor care l-au precedat pe Robert Brain6, n-au studiat amiciţia pentru ea însăşi, în vreme ce dragostea, din raţiuni în tood evident legate de unele preocupări con-temporane, atrăgea atenta lor curiozitate. Şi că aceasta contribuia la denaturarea pistelor, de-oarece îi împrumuta vocabularul: Biserica pre-fera să vorbească de amiciţie „carnală", iar pu-

doarea de amiciţie „tandră", pentru a rezerv; dragostea numai lui Dumnezeu. Chiar regle-mentată şi codificată, amiciţia nu se identifică e adevărat, cu nici o instituţie stabilă şi „vi-zibilă" a societăţilor din Europa modernă, îna-intea apariţiei, mai întâi discretă, apoi în văzul tuturor, a „societăţilor" bazate pe o adeziune individuală, voluntară, opţională şi flexibilă"7, al căror model 1-a constituit vreme îndelungată francmasoneria. Ceea ce n-o împiedică să influenţeze, de o manieră ascunsă sau declarată, funcţionarea de fapt a majorităţii, dacă nu a totalităţii instituţiilor sociale, până acolo încât să le întoarcă chiar împotriva lor; ca atunci când un conflict împarte o familie sau o comunitate în două grupări opuse a căror coeziune se bazează întru totul sau măcar în parte pe amiciţie. Sau să le golească de conţinut: ca în toate societăţile, contemporane sau nu, în care „prietenii prietenilor" investesc din interior sindicatele şi partidele, administraţia sau chiar puterea politică, fie că e sau nu supusă opţiunii8.

De fapt, amiciţia se sustrage analizei, de-oarece oscilează între doi poli extremi şi con-tradictorii. Unul în care, banalizată, provoacă o adevărată confuzie în practicile generale ale i sociabilităţii, angajând atât grupurile, cât şi I indivizii. Celălalt în care, exaltată, se prezintă ca o constantă universală care nu ar avea, întocmai ca şi dragostea, altă istorie în afara celei a individului şi ar împărţi cu acesta, în confruntarea ei cu durata, ambiţiile şi fragilitatea sentimentului. Or, textele noastre nu contenesc să treacă de la un pol la celălalt, fără nici o dificultate aparentă.

Rude, vecini şi amici

Din anumite aspecte, amiciţia formează, îm-preună cu familia, mariajul perfect al epocii moderne, mariajul de convenienţă, a cărui reu-

184

j sită e garantată „din exterior" prin tot ceeai ce nu constituie sentimentele personale ale ce-lor doi soţi: concordanţa statutelor şi a averilor, decizia părinţilor, interesul spiţei. .. Fără a avea pretenţia să intre în competiţie cu fratele său Ricciardo, verii săi Adovardo şi Lio-nardo, îl pot asigura astfel pe Lorenzo Alberti, tatăl lui Leon Battista, bolnav şi preocupat de viitorul copiilor săi: „Am dori ca fiecare să ne recunoască drept bunele şi foarte credincioa-sele tale rude, şi dacă prietenia e mai puternică decât înrudirea vom proceda ca nişte adevăraţi şi cinstiţi prieteni". Şi 'Lorenzo declară imediat că nutreşte pentru ei stima pe care trebuie s-o aibă „iubitele rubedenii şi adevăraţii prieteni", persoane „cu care nu am legături de sânge şi cu care m-am străduit totdeauna (în cursul vieţii mele să mă leg în plus prin amabilitate şi dragoste"9.

Se va urmări să se lege această intimă su-prapunere a înrudirii şi a prieteniei cu existenţa consolidată prin drept, în Franţa prin dreptul roman sau în unele regiuni ale Italiei printr-un sistem de „case" — ostal sau casa — ce regrupează un ansamblu variabil de corezi-denţi sub autoritatea practic absolută a unui şef unic. Aşa cum este cazul, în Toscana, a aşa-numitei mezzadria. Aşa cum este deja cazul la Montaillou, unde Emmanuel le Roy La-durie ne prezintă acel domus „din centrul unei încrucişări de legături", care „includ înrudirea, dar şi alianţa încheiată între două domus", dar care „includ şi amiciţia, bazată pe anume inimiciţii, materializate eventual prin acordarea unui statut de cumătru sau cumătră", şi „în sfârşit f. ..] vecinătatea"10. Sistemul îşi va consolida coerenţa prin exercitarea activă a solidarităţii; dificultăţile financiare, întreţinerea şi luarea sub tutelă a orfanilor, ucenicia şi for-ţftarea profesională, arbitrajul în antagonismele d& interese şi, bineînţeles, inevitabila vendetta11. Totuşi, cei doi termeni, rude şi amici, se Săsesc asociaţi în egală măsură şi în mod obiş-

nuit în Normandia. Nu ne surprinde faptul săgăsim aici, către anul 1700, contractul de căsătorie dintre cei doi viitori soţi întocmit „înprezenţa şi cu încuviinţarea rudelor şi a amicilor acestora"12. Al treilea termen, cel de „vecin", nu e, cel mai adesea şi la vremea respectivă, suprimat. Parenti, vicini e amici, repetă sursele italieneşti. Asociere care trimite,bineînţeles, la frecvenţa unei endogamii parohiale care face, chiar şi astăzi, în anumite regiuni ale Franţei, ca locuitorii din acelaşi satsă se considere a priori drept rude13. Dar aceastane îndeamnă, fără îndoială, să mergem maiII departe, aşa cum sugerează însă şi rugămintea

ţăranilor din Văile alpine ale diocezei Como atunci când cer, autorităţii ecleziastice, între secolele XVI şi XVII, dispense de consangvi-nitate14.

In cazul acesta accentul este pus, de fapt,pe necesitatea de a reînnoda o alianţă care seîndepărtează în timp şi care se vădeşte a finecesară relaţiei de vecinătate şi de amiciţie.Deoarece aceasta din urmă nu e nici „un supliment" şi nici „un lux", ci una din componentele legăturilor sociale existente, şi necesare, între familii. In calitatea aceasta, ea estefragilă, „are nevoie de necontenite verificări,deşi eşalonate în timp, care se concretizeazăprin schinTSul de femei". Şi angajează familiiîntregi mai mult decât persoane, iar pe celedin urmă prin intermediul celor dintâi. Bazatăpe calcul, amiciţia confirmă şi ocroteşte înrudirea şi alianţa, a căror transpunere o reprezintă în planul acţiunii, a comportamentelorşi, mai mult chiar, a obligaţiilor reciproce de-alungul a două sau trei generaţii. Şi, ca şi acestea, sugerează un adevărat subterfugiu pentrua păstra şi a spori, prin regenerare şi acumulare, acest capital esenţial: la fel ca şi o căsătorie consangvină, ea îngăduie „să se unească jmai mult chiar decât prin înrudire", va îngădui de asemenea „să regenereze" sau ,,sj*mărească" şi mai mult o—•--■'• „bunii llill

f

taţilor să comunice „gândurile lor secrete" — exceptând cazul „apariţiei unei familiarităţi in-adecvate" — şi copiilor să formuleze „aver-tismente şi corecţii, care este una din primele obligaţii ale amiciţiei". Cât despre raporturile dintre fraţi, în pofida frumuseţii numelui, „plin de duioasă dragoste", rezistă cu greu climatu-lui competiţional şi conflictual creat de „acest amestec de bunuri, de partaje şi de faptul că bogăţia unuia înseamnă sărăcia celuilalt". Ie-rarhică, familia se sprijină pe o inegalitate pe care o întreţine şi o perpetuează; şi o drama-tizează încercând s-o tempereze.

în ceea ce priveşte femeile, două cazuri: dragostea şi mariajul. Deşi ivită „datorită alegerii noastre", ceea ce îi oferă un avantaj decisiv asupra legăturilor de familie, care pot uni „fiinţe total diferite", prima este prea supusă ritmului dorinţei, „înflăcărare temerară şi nestatornică": contrar amiciţiei, „plăcerea excesivă o distruge ca şi când ar avea un sfârşit corporal şi fiind supusă saţietăţii", şi „piere şi lâncezeşte" când intră în limitele amiciţiei (numai dacă nu incită la răzbunare, ca cea pe care o vădeşte Doamna de La Pommeraye faţă de Domnul des Arcis din Jacques, Fatalistul). Cât despre a doua, mariajul, „e un târg care nu are liberă decât intrarea [. ..] şi [.. .] care, de obicei, se încheie în alte scopuri", şi suportă contralovitura unor prea multe elemente exterioare. Totuşi, chiar „putându-se statornici o asemenea legătură, liberă şi voluntară, prin care nu numai sufletele să beneficieze de această plăcere deplină, dar prin care şi trupurile să ia parte la alianţă, prin care individul să fie angajat întru totul: este sigur că amiciţia va fi mai profundă şi va atinge apogeul". Dar pentru un Montaigne care, în mod hotărât, nu crede în egalitatea sexelor, femeile nu sunt capabile de asemenea lucru: ele nu au nici „capacitatea" şi nici „inima destul de fermă pentru a suporta rigoarea unui nod atât de strâns şi de durabil".

188

Una peste alta, „indecenţa greacă", chiar „pe bună dreptate dezavuată de moravurile noastre", îi va apărea mai bogată în promisiuni, cu toată „disparitatea de vârstă şi diferenţa de oficii între amanţi". Dar aceasta în chiar mă-sura în care ea se vădeşte susceptibilă să de-ăşeascâ asemenea decalaje iniţiale, să treacă la „frumuseţea exterioară" la „frumuseţea lăuntrică". . . şi spirituală şi să ajungă, în ca-zul unor inimi „mai generoase", la un adevă-rat raport privind educaţia, imitaţia şi perfec-ţionarea mutuală. Şi poate deveni astfel, în cele din urmă, „o dragoste ce se termină în amiciţie".

Dar dacă amiciţia este prezentată aşadar ca ultimă referinţă în sfera unei afectivităţi ce se identifică chiar cu exercitatea „libertăţii noastre voluntare", aceasta înseamnă că amiciţia foloseşte ea însăşi limbajul dragostei. Se iveşte de la prima vedere, de la cea dintâi întâlnire „între două persoane mature", refuzând „să se adapteze şablonului acelor amiciţii căldicele şi convenţionale, care au nevoie de precauţiile unei conversaţii îndelungi şi prea-abile". îşi ajunge ei însăşi şi creează prin ambinarea intimă şi totală a două voinţe — „nepăstrând nimic care să ne fie propriu, nici care a fost al său sau al meu" —■ identitatea a două fiinţe. Amiciţia este exclusivă şi indivizibilă, situându-se deasupra tuturor celorlalte obligaţii: cu neputinţă „să-ţi împărţi" amiciţia, deoarece ar trebui, în cazul acesta, să alegi. Dar ea ţine de domeniul indicibilului îfâră a putea oferi alte justificări în ceea ce o priveşte decât clasicul „deoarece era el, deoarece era propria-mi persoană". Şi pentru ca să nu lipsească nimic: „Ne căutam înainte de a ne fi văzut!".

Intre aceste două extreme, ar fi tentant să alegem, să opunem „modernitatea" lui Mon-taigne „tradiţiei" acelor „amiciţii" strâns aso-ciate cu înrudirea şi cu învecinarea, şi deter-minate de alegerea şi de interesele grupului

189

familial. Şi să sugerăm, de la acestea din urmă la cea dintâi, o traiectorie liniară. La sosire, libertatea, aleatorie şi dezinteresată, a individului, revendicată şi practicată cu câtva timp înainte de o elită cultivată. La plecare, constrângerile grupului, cărora individul va trebui să li se supună în toate cazurile, şi de care se va sili, dacă e posibil, să beneficieze el însuşi. Amiciţia ar putea aşadar să fie premer-gătoare dragostei în exercitarea acestei liber-tăţi, deoarece opţiunile pe care le implică nu intră în mod automat în conflict şi pot chiar să se împace fără greutate cu obligaţiile faţă de familie. Mai puţin periculoasă pentru aceasta, libera alegere a prietenului ar pre-ceda, deschizându-i calea, libera alegere a soţului.Dar aceasta ar însemna să denaturăm per-

spectivele: amiciţia pentru La Boetie se înscrie în cea mai pură şi mai veche tradiţie stoică, iar urzeala obişnuită de „legături şi familiarităţi determinate de cine ştie ce prilej sau avantaj" căreia i se opune, şi care pretind „prudenţă şi precauţiune", deoarece „legătura nu e contractată de asemenea manieră încât să nu dea naştere nici celei mai mici bănuieli", nu se constituie în jurul familiei lui Montaigne. Această urzeală rezultă şi ea din preferinţele şi deciziile omului matur, angajat în viaţa politică din timpul său. Şi poartă amprenta unui temperament,,foarte capabil să câştige şi să păstreze câteva prietenii alese şi pline de distincţie", şi care se „agaţă cu atâta râvnă de legăturile care-i sunt pe plac", dar faţă de „amiciţiile comune f... ] nicidecum ineficace şi rece". Ceea ce nu-1 împiedică să aprecieze şi „plăcuta frecventare [... ] a unor frumoase şi preacinstite doamne"18. Dar modelul la care se referă Montaigne, cel al unui „suflet cu diferite niveluri f.. . ] care se simte bine oriunde îl mână soarta" şi capabil să se descurce fără greutate la toate nivelurile societăţii, prefigurează prin multe aspecte această dîsoluţie a

amiciţiei în promiscuitatea afectivă difuză şi nediferenţiată. Ce caracterizează, pentru antro-polog, societatea contemporană în care se juxtapun egoismele unei „puzderii de in-divizi"19.

Va fi mai util aşadar să evităm capcana pe care ne-o întind disertaţiile asupra prieteniei, modernizatoare sau pesimiste, literare sau ştiinţifice. Fiecare epocă, fiecare societate şi-a ţinut disertaţia sa, în care se va găsi fără în-doială acea tensiune între cei doi poli ai ami-ciţiei, singularul şi pluralul. Schimbările şi rupturile au toate şansele să se situeze la un alt nivel, cel al practicilor sociale precise şi concrete, care stabilesc locurile şi vârstele, riturile şi regulile, drepturile şi obligaţiile amiciţiei, şi care orientează comportamentele şi strategiile eventuale ale indivizilor şi ale gru-purilor. Acestea nu evoluează decât cu înce-tineală între secolul al XVI-lea şi al XVIII-lea, iar adevăratele fisuri se situează în amonte: în această privinţă familia îşi face jocul de multă vreme. Şi se străduieşte ca prin con-vingere, îmblânzire sau constrângere să-şi pre-gătească membrii pentru rolurile şi sarcinile care asigură propria-i continuitate, ca şi legă-turile ei cu alte familii sau grupuri mai mari, precum comunitatea sau statul.

Rurale şi urbane, societăţile occidentale se prefac a ignora, sau binevoiesc cel mult să tolereze orice prietenie între indivizi conside-raţi a fi egali, prietenie pe care n-a pus-o ea însăşi la cale. Concepută ca un raport de re-ciprocitate perfectă între două persoane, prie-tenia devine „un surplus", şi nu se va putea afirma decât în afara familiei, sau în acele in-stituţii care marchează o dată cu ea o ruptură temporară sau durabilă: şcoala, grupurile al-cătuite pe similitudinea de vârstă, armata. Şi implică o zonă de libertate: nici un fel de Prieteni aleşi încă de la naştere (ca în societă-ţile din afara Europei pe care ni le descriu

■

etnologii) de către părinţi, intimi sau de către 'hazardul care face ca doi copii să se nască în aceeaşi zi. Doi taţi se pot angaja pentru a consfinţi în mod şi mai solemn prietenia lor, încă de pe când copii lor se află la cea mai fragedă vârstă, că aceştia se vor căsători, şi încheie mai târziu această căsătorie, chiar atunci când situaţiile lor relative s-au schim-bat, aşa cum au făcut în 1698 Dreux şi Cha-millart, consilieri în

Parlament şi unul şi altul şi „prieteni intimi" cu douăzeci de ani mai înainte, în momentul în care soţiile lor născuseră „în acelaşi timp un băiat şi o fată". Aceştia nu au nici o putere asupra legăturilor afective care-i vor uni. Fiul lui Dreux se vădeşte a fi „un om foarte vrednic, dar prost, confuz şi brutal f.. . J şi soţia lui n-a fost fe-riicită nici datorită lui şi nici cu el, deşi merita extrem de mult să fie"20.

Sai

nt-Simon, poliglot, strateg şi erou al prieteniei

Privitor la aceste multiple faţete ale priete-niei, ca şi a diversităţii de limbaj a acestora, Saint-

Simon ne oferă, fără îndoială, mărturia cea mai pertinentă. O mărturie pe care am sărăci-o dacă am reduce-o la unicul episod al căsătoriei nereuşite cu una din fiicele ducelui de Beauvillier şi la strigătul inimii care îl în-deamnă să declare „că nu avantajul mă în-dreptase spre el, nici chiar fiica lui, pe care n-o văzusem niciodată, ci el era cel care mă fer-mecase şi de care voiam să mă leg" (I, p. 116). Nu

va ,fi uitat nici punctul de plecare, nici consecinţele. Beauvillier „îşi aducea în-totdeauna aminte că tatăl meu şi al său fuse-seră prieteni, şi că el însuşi fusese în aceleaşi relaţii cu tatăl meu, în măsura în care dife-renţa de vârstă, de loc şi de viaţă i-o putuseră îngădui, şi mă şi tratase deja cu multă bună-voinţă" (I, p. 114—115). Căsătorit cu una din

192

fiicele lui Colbert, el este deja ministru de stat, şef al Consiliului de finanţe şi prim gen-tilom al Camerei. Dacă mariajul ar fi avut loc cu adevărat, pentru Saint-Simon consecinţele vor fi identice: „Sfârşitul întrevederii a constat doar în asigurări dintre cele mai du-ioase privind o solicitudine şi o prietenie in--

timă şi veşnică şi invitaţia de a apela întoate şi

pentru orice la sfatul şi la creditulsău, în lucrurile mici, ca şi în cele importante, şi de a ne considera de-acum înainte şipentru totdeauna ca un socru şi ca un ginereîn cea mai indisolubilă uniune" (I, p. 121).Această alianţă spirituală îi va dărui lui Saint-Simon, în plus, toate avantajele unei altealianţe, reale de data aceasta, cu fiica mareşalului de Lorge. Dar

aceasta nu-i va interziceo semi-ruptură cu soacra sa, care devenise văduvă, şi care va face din el prietenul cumnatului său.

Chiar de la început, la optsprezece ani

—

tatăl său murise de curând — Saint-Simondă astfel o lovitură dublă. Pentru care fusesepregătit de multă vreme. Născut în 1675 din-tr-un tată aproape

septuagenar şi o mamăcare nu avea nici treizeci de ani, auzise „re-petându-se fără încetare" de către aceasta„despre necesitatea imperioasă de a însemnaceva pentru un tânăr ce porneşte singur înviaţă, fiul unui favorit de-al lui Ludovic al XlII-lea, ai cărui prieteni erau morţi sauîn neputinţă de a-1 ajuta, şi al unei mame care, crescută încă de mică în

palatul duceseid'Angouleme, ruda sa f... J şi căsătorită cuun bătrân, nu văzuse decât pe bătrânii lorprieteni şi nu-şi putuse face nici un prietende vârsta ei" (I, p. 16), şi care, în plus, îşipierduse toate rudele, în afară de „doi fraţimediocri, dintre care cel mai în vârstă completruinat". Pentru acele cariere pe care patrimo-niul familial nu are posibilitatea să le asigure

,Prietenia se combină cu înrudirea şi cu alianţa,"rietenia defineşte un cerc mai larg şi com-193

plementar, pe care să se poată conta într-un sistem bazat pe schimb. Şi se transmite aidoma unui bun material: prietenii tatălui şi ai ma-mei vor avea obligaţia să protejeze în conti-nuare fiul după dispariţia acestora. Acest ca-pital agonisit de Saint-Simon de-a lungul unei vieţi (şi nicidecum dobândit dinainte) prin comportamentul său, cât şi prin întâlnirile ocazionale, va fi girat şi transmis ca atare urmaşilor săi.

Ca orice capital, acesta e diversificat cu toată grija. E nevoie de egali şi de superiori, djar şi de inferiori: cei. mai buni prieteni, deoarece ei sunt nişte eterni debitori, oricât de puţin recunoscători ar fi. Bunicul lui Saint-Simon, practic ruinat, îi plasase pe cei doi fii ai săi ca paji în suita lui Ludovic al XlII-lea „unde persoane purtând nume dintre cele mai ilustre îi plasau pe vremea aceea" (I, p. 56): cel mai mic, datorită iscusinţei sale de a că-lări, a devenit „mare favorit" şi a făcut avere, fără să uite obligaţiile pe care le avea faţă de fratele său mai mare. Dar a fost la fel de ^no-rocos în ceea ce priveşte diferiţii săi slujbaşi care au dobândit însemnate câştiguri" (I, p. 63): Tourville, tatăl viitorului mareşal şi om de mare, „unul din gentilomii săi"; un se-cretar al cărui fiu, Du Fresnoy, devine unul din funcţionarii lui Louvois; doi „chirurgi de casă", meniţi unei cariere remarcabile, şi doi valeţi, dintre care unul a fost tatăl cele-brului Bontemps. Rezultat: imediat după moartea tatălui său, Saint-Simon îi caută numaidecât pe 'Bontemps şi pe Beauvilliers, obţine prin aceştia să fie primit de rege chiar în după-amiaza zilei respective şi este confir-mat de acesta în funcţiile de guvernator ale tatălui său, la Blaye, post râvnit de fratele Doamnei de Maintenon, şi la Senlis, post pe

care îl doreşte prinţul de Conde. Trebuia să lucrezi repede.

Cinci ani mai târziu, în 1698, Saint-Simon procedează întocmai cu un al doilea ministru

194

de stat, Pontchartrain. Dacă rezultatul „i-a făcut prea multă onoare pentru a nu fi jenat să-1 menţioneze", demersul său e de o pasivi-tate exemplară, şi aşa şi trebuie să fie; spre deosebire de Beauvillier, Pontchartrain nu era un prieten intim al tatălui său, şi orice ini-ţiativă din partea sa l-ar face să apară drept un intrigant. Totul va veni aşadar din partea lui Pontchartrain. Prima etapă: căsătoria fiului său, în 1697, cu o verişoară primară a Doamnei de Saint-Simon. O căsătorie pe care nu o doriseră „decât pentru alianţă [...] şi au făcut tot ceea ce trebuia făcut pentru a profita de aceasta". A doua etapă, la fel de reuşită: să lege prin prietenie pe cele două Verişoare. „înclinaţia spre virtute, similitudi-nea de gusturi şi de concepţii au dat în Scurtă vreme naştere [între ele] unei priete-nii care a devenit în cele din urmă de o mare intimitate, ca şi unei încrederi fără nici un fel de rezervă, aşa cum poate fi între două surori": acelaşi mod de strângere a legături-jor de rudenie se va regăsi în cazul Doamnei de Saint-Simon şi a ducesei de Lesdiguieres, „care trăiau laolaltă nu atât ca nişte verişoare, ci mai curând ca nişte surori* (II, p. 374). A treia etapă: Pontchartrain îi „soli-cită cu insistenţă" lui Saint-Simon „onoarea prieteniei [sale]". Depăşită fiind prima sur-priză, şi având în vedere „discrepanţa de vâr-stă şi de funcţii", Saint-Simon înţelege că trebuie să ia o hotărâre: „I-am spus că [....] trebuia să-i mărturisesc că întreţineam o prie-tenie care va trece întotdeauna înaintea ori-fcăreia alteia, prietenie care mă lega în mod intim de Dl. de Beauvillier, al cărui prieten ştiam că nu e, dar că, dacă mai dorea priete-nia mea cu această condiţie, aş fi fost încântat M i-o dăruiesc, şi mulţumit de-a o dobândi Pe a sa". Emoţie, îmbrăţişări, schimb de ama-bilităţi: „Ne-am promis-o unul altuia. Ne-am ţinut, pe deplin, şi unul şi altoi cuvântul: şi a durat, din partea amândorura, până la moar-

195

tea sa, în cea mai mare intimitate şi în cea mai adâncă încredere". Informat de îndată, Beauvillier îşi dă şi el acordul „cu toată dra-gostea". Iar secretul va fi păstrat: „Curios este faptul că Pontchartrain n-a suflat o vorbă de-spre aceasta nici fiului şi nici nurorii sale, iar eu nici atâta, şi nimeni la Curte n-a bănuit existenţa acestei situaţii atât de neobişnuite şi de durabile, cu alte cuvinte a unei prietenii in-time între doi oameni atât de inegali în toate privinţele" (I, p. 559—560).

Prietenia, în concepţia lui Montaigne, fo-losea limbajul pasiunii; în cea a lui Saint-Si-mon, cel al căsătoriei pusă la cale cu toată grija, căsătorie care, ca şi în cazul său, stă la baza unui acord profund şi durabil. Totul în-cepe prin căutarea unei alianţe, continuă cu o „prietenie intimă" între două femei — care, din verişoare devin nişte adevărate surori — şi se termină printr-un contract între doi bărbaţi, contract nescris, dar respectat cu toată rigoarea: un contract care pune inegalitatea dintre ei între paranteze, dar care nu inter-zice nici intimitatea, nici încrederea.

Or, aceeaşi schemă se repetă în 1702 cu un alt ministru. Chamillart de trei ani controlor general la Finanţe, care câştigă prietenia regelui datorită iscusinţei cu care juca biliard (întocmai ca tatăl lui Saint-Simon prietenia lui Ludovic al XlII-lea datorită felului de a-i oferi, cu ocazia partidelor de vânătoare, un cal de schimb pe care să-1 poată încăleca fără să pună piciorul pe pământ), dar şi a prieteniei ducelui de Chevreuse şi a cumnatului său Beauvillier, datorită priceperii sale de a reglementa unele schimburi de proprietăţi. Prima etapă, şi aici, o căsătorie: cea a cumnatului lui Saint-Simon cu a treia fiică a lui Chamillart, pe care soacra sa, îndemnată de iLauzum, un alt ginere, o pune la cale şi o încheie fără ştirea lui, în vreme ce el susţinea, dar pe faţă, o altă combinaţie. A doua etapă: vizita de curtoazie făcută lui Chamillart,

\

informat de faptul că acesta era împotriva uni-unii respective, şi pe care nu-1 cunoştea „de-cât atât cum cunoşti un om din partea locu-lui". Totuşi, „nu există exemplu privind o primă convorbire atât de plină de încredere reciprocă, dar anticipată de cea a lui Cha-millart, între doi oameni care se cunoşteau atât de puţin, şi având vârste şi funcţii atât de diferite". A treia etapă: Chamillart îi so-licită prietenia. „M-am purtat cu el aşa cum am făcut, într-o situaţie asemănătoare, cu can-celarul [Pontchartrain]: i-am mărturisit, bine-înţeles, faptul că eram prieten intim cu tatăl, că eram strâns legat de fiu, de Doamna de Saint-Simon şi de Doamna de Pontchartrain, verişoare de gradul întâi, dar mai unite între ele decât două surori bune, şi i-am spus că, având în vedere această situaţie, îmi mai do-rea prietenia, pe care eu i-o dăruiam din toată inimă. Această sinceritate 1-a mişcat [...]; ne-am promis-o, şi am păstrat-o mereu, cu dragoste şi fidelitate, până la moartea sa." Mai trebuia informat Pontchartrain şi fiul său, care îl acceptă precum Beauvillier cu pa-tru ani mai înainte. Rezultatul va fi potrivit aşteptărilor: eşecul mariajului şi a carierii cumnatului său, iritarea doamnei mareşal de Lorge, dar, pentru Saint-Simon, „satisfacţia încrederii lui Chamillart, a serviciilor pe care am fost capabil să le fac prietenilor mei şi a foloaselor pe care le-am dobândit eu însumi", fără a mai vorbi despre multitudinea de in-formaţii privind „Curtea şi statul": Saint-Si-mon, de o curiozitate incorigibilă şi pătimaşă, se află în centrul unei reţele prodigioase, că-reia are iscusinţa să-i adauge un larg evantai de amiciţii feminine: fiicele lui Chamillart, doamnele de la palat, ducesa de Villeroy şi multe altele, „îl puneau la curent cu nenumă-rate nimicuri femeieşti, deseori mult mai im-portante decât îşi închipuiau chiar ele" (II, p. 146—150). Nu-i lipseşte decât prietenia lui Torcy, al patrulea ministru, nepotul lui Col-

197

bert totuşi; în pofida unor prieteni eomuhi, membrii familiei Castries, prietenia lor va tre-bui să aştepte anul 1721 şi conflictul dintre Torcy şi cardinalul Dubois, care-i permite lui Saint-Simon să răscumpere prin eleganţa me-dierii sale vechea lui ostilitate faţă de secre-tarii de stat. „Torcy a resimţit cu toată inten-sitatea felul meu de a acţiona şi până la moartea sa am trăit întotdeauna în cea mai mare intimitate" (VI, p. 714—718). Ceea ce i-a procurat lui Saint-Simon comunicarea Me-moriilor lui Torcy şi copia scrisorilor deschise la poştă din dispoziţia aceluiaşi Torcy; un dar extrem de preţios pentru informarea lui Saint-Simon.

. Prodigioasa eficacitate a acestei dialectici alealităţii şi a încrederii pentru a anula sau a depăşi inegalităţile privind vârsta, statutul şi puterea ar putea pune la îndoială „sinceritatea" lui Saint-Simon. Aceasta vădeşte, dimpotrivă, regulile precise ale unui joc social din lumea închisă şi puternic ierarhizată, a Curţii şi a familiilor, ca şi a unor cercuri clientelare ce gravitează în jurul acestora. Calculul este aici cheia succesului, dar prudenţa îndeamnă uneori să rişti totul pentru a câştiga totul — şi acesta este sensul lealităţii —, şi trebuie, de asemenea, să ştii când să spui nu — ca faţă de avansurile ducelui de Mâine. La fel, Saint-Simon prezintă o remarcabilă coerenţă, şi trebuie considerat ca atare ritualul minuţios al acestor declaraţii pătimaşe, al acestor solicitări şi al acestor complimente, al acestor angajamente luate şi respectate o viaţă întreagă: este ritualul exemplar al prieteniei. Alte mărturii suplimentare, dacă mai era nevoie de aşa ceva: această reţea constituită cu răbdare, care îi oferă lui Saint-Simon locul său la Curte, nu epuizează, în ceea ce-1 priveşte, domeniul amiciţiei. El a păstrat pentru el însuşi, timp de o jumătate de secol, şi în tot cazul departe de rumoarea Versailles-ului, şi alte legături personale. Un prieten personal

al tatălui sau care a fost şi prietenul sâu.- ce-lebrul Rance, reformatorul abaţiei Trappe (aflată la cinci leghe de moşia sa din La Ferte-Vidame), unde s-a retras în mod periodic Episcopul de Chartres, care făcea parte din „dioceza" sa, venit şi el să-1 vadă „împreună cu un vechi prieten al tatălui [său]": „încetul cu încetul prietenia îşi face loc între noi, ca şi încrederea". Sau, precum contele de Char-l care părăsise lumea mondenă pentru a-şi ?ăsi mântuirea şi pe care îl va întâlni la Trappe (I, p. 560—561).

La cealaltă extremă, raporturile sale cu ducele de Chartres, apoi d'Orle"ans, viitorul tegent, deţin în mod evident un loc cu totul aparte. Prin originea lor, deoarece este vorba de o amiciţie din copilărie, şi de unele jocuri în comun în Palais-Royal: „E ca şi cum aş fi crescut împreună cu el, mai mic decât el cu opt luni, şi dacă vârsta îngăduie această expresie între doi tineri atât de inegali, prietenia ne strângea laolaltă". Dar o prietenie diferită, pe care libertinajul tânărului duce o re-pune mereu în cauză după căsătoriilor lor respec-tive („viaţa mea nu-i era mai pe plac decât mie aceea a lui: în aşa măsură încât despăr-ţirea devenise un fapt împlinit" (II, p. 77): va nevoie de medierea unor prieteni comuni, sărcinaţi de data aceasta să ducă cererea ex-presă a ducelui d'Orldans, ca şi de insistenţa continuă a acestuia pentru ca „vechea priete-nie din tinereţe" să fie reluată. „Revenirea vechii prietenii din parte-mi a fost conse-cinţa nenumăratelor avansuri cu care mă onora, şi nu după mult timp, deplina încre-dere a pecetluit-o, aceasta dăinuind fără în-trerupere până la sfârşitul vieţii sale f... J" (II, p. 78), în pofida unei slăbiri a relaţiilor dintre ei în epoca în care puterea cardinalului Dubois. ajunsese la apogeu. Saint-Simon va face în 1712 gestul simbolic, când „prietenul" său, acuzat de rumoarea publică de a-1 fi otră-vit pe prinţul moştenitor şi pe soţia acestuia,

199

Se va vedea părăsit de întreaga Curte: ,,... att fost atunci singurul, spun cu toată exactitatea, unicul om care a continuat să-1 vadă pe Domnul duce d'Oiieans, la mine ca şi la el, ca şi la Rege, să-1 abordeze, aşezându-ne amândoi într-un ungher al salonului [...]". în pofida sfaturilor lui Beauvillier, ale lui Pontchartrain şi ale multor altor „prieteni şi prietene", ca-re-i spun că merge spre pierzanie „printr-o purtare atât de opusă celei a tuturor celor-lalţi [... ] nu m-am dat bătut: socoteam că în cazul unor nenorociri atât de ieşite din co-mun nu numai că nu trebuia să-ţi părăseşti prietenii atunci când nu credeai că sunt vino-vaţi, ci să te apropii din ce în ce mai mult de aceştia [ . . . ]" (III, p. 1224).

Ca şi Montaigne, Saint-Simon se îndepăr-tează în felul său propriu de modelul familial al prieteniei, cel al sistemului rubedenii-ve-cini-amici, care se vădeşte a fi şi cel mai general. El a preluat, bineînţeles, şi a valorificat moştenirea paternă, dar a îmbogăţit-o în mod considerabil, diversificând-o datorită unor cuceriri personale obţinute în funcţie de anu-mite obiective proprii: zona prieteniei inter-sectează zona rudeniei şi pe cea a alianţei, dar fără a le îngloba întru totul. Astfel că din această zonă este exclusă, din motive lesne de ghicit, soţia unchiului său după tată, Louise de Crussol, „trufaşă şi rea, care nu i-a putut ierta Tiiciodată tatălui meu faptul de a se fi recăsătorit" (şi de a fi avut un moşteni-tor de sex masculin), „şi pe care 1-a separat, atât cât i-a stat în putere, de fratele său" (I, p. 232) şi care găsise „modalitatea de a face ca cea mai mare parte a bunurilor un-chiului meu să treacă în patrimoniul ducilor d'Uzes (fratele şi nepotul său) „şi de a face ca tatălui meu şi mie să-i fie plătite o mare parte din datorii, şi de a-i lăsa pe ceilalţi insolva-bili" (I, p. 56). A fost exclus astfel cumnatul său, ducele de Brissac, soţul repede separat, deoarece se vădise „prea italian", de sora sa

200

vitregă care, nea vând copii, în 1684, la moar-tea sa, 1-a numit pe nepotul său legatar uni-versal. Excluşi de asemenea, după cum am vă-zut, cumnatul său de Lorge şi soacra sa, care devenise văduvă. Nicicând cu adevărat exclus: Lauzun, cumnatul său prin alianţă. Şi legă-turile sale cu cei doi gineri ai lui Colbert, Beauvillier şi Chevreuse, nu-i dau acces ne-potului de ministru, Torcy, văr primar prin alianţă totuşi. Nici chiar prietenia cu Pont-chartrain nu pare legată de medierea lui Je-rome Bigon, consilier de stat şi bun „prieten cu tatăl său", care acceptase, „deşi fără nici un fel de înrudire", să-i fie tutore în cazul le-gatului Brissac, şi care se căsătorise cu sora cancelarului. Prietenia poate să se sprijine pe alianţă sau să-şi facă drum prin ea. Aceasta angajează întotdeauna nişte indivizi care ur-măresc anumite avantaje, acceptând totodată constrângerile şi îndatoririle pe care le re-clamă.

Familie şi prietenie: înrudirile spiritua.'e

Această strânsă îmbinare dintre un dezinteres afişat şi o seamă de avantaje în perspectivă nu face din Saint-Simon un personaj aparte la Curtea din Versailles: cultivarea unor legături personale bazate pe încredere şi intimitate se impune tuturora. Deoarece acest spaţiu experimental combină, aşa după cum se ■ cuvine, unele constante — ierarhiile privitoare la rang şi la avere, la alianţe şi la titluri, a căror stabilitate nu e supusă decât hazardului naşterilor şi al deceselor —■ şi o variabilă, re-gele, stăpân al puterii şi al tuturor aranja-imentelor, de care nu te poţi apropia decât prin intermediari, copiii săi legitimi sau nu, miniştrii săi, „slujitorii", favoriţii sau favoritele sale. Aici individul se vede silit să joace, pentru el şi ai săi, jocul prieteniei sub toate formele acestuia. Dar el nu-i inventă regulile, care sunt fixate cu mult timp înainte; ci §e

201

mulţumeşte să le aplice într-on context nou, cu ţeluri diferite.

Chiar când se schimbă variabila — pre-zenţa obsedantă şi artificială a puterii aflată în mâna unei singure persoane — regăsim aceleaşi reguli şi aceeaşi logică a unui con-trol cât mai larg şi complet cu putinţă al spa-ţiului social. Un spaţiu care se structurează atunci mai puţin în jurul individului decât în cel al familiei. Extinsă la dimensiunile spi-ţei, aceasta a încercat, în secolele XI şi XII, să dobândească pentru ea însăşi acest control, înrudirea şi alianţa oferindu-i atunci singurii prieteni adevăraţi, „prietenii de sânge"21; hă-răzită eşecului, acţiunea era rezervată unui număr restrâns de spiţe feudale. Foarte re-pede, a trebuit aşadar să negocieze, şi dacă acea combinaţie dintre înrudire, vecinătate şi prietenie a dat răspunsul cel mai durabil şi mai general, acţiunea respectivă nu trebuie să mascheze un efort fără îndoială mai vechi pentru a lărgi câmpul alianţei prin sporirea sistematică a „înrudirilor spirituale". Exem-plul acelor alberghi care, la Genova, între secolele XIV şi XVI, pun bazele „familiilor" într-un ansamblu mai vast, de la care acestea îşi iau numele, o dată cu o seamă de obli -gaţii, expuse pe larg în faţa notarului, pri-vind solidaritatea şi vecinătatea, reprezintă, în această perspectivă, un caz limită.

Sub denumirea de înrudiri spirituale, an-tropologul regrupează un ansamblu de insti-tuţii şi de practici formalizate, care nutresc, în comun, dorinţa de a lua drept model fa-milia în ceea ce priveşte vocabularul şi sis-temul de drepturi şi de obligaţii, dar să pună în mod normal în cauză, pentru a o completa sau a o concura, indivizi sau grupuri din afara familiei, chiar dacă aceasta e înţeleasă în sensul cel mai larg cu putinţă. Adopţiune, acord secret, frăţie de cruce etc. îmbină de fapt un ansamblu de elemente oarecum con-stante. Un angajament „voluntar" sau, în

20?

orice caz, hotărât şi ritualizat ca atare (la fel ca şi căsătoria, începând din clipa în care aceasta se bazează pe consensul celor doi soţi) de către nişte indivizi solitari sau strânşi în grup. Un sistem de obligaţii reciproce, chiar dacă nu sunt egale şi pot chiar exprima, în definiţiile respective, discriminări legate de vârstă, statut social, prestigiu personal etc. Un domeniu de punere în practică: tot ceea ce fa-imilia nu poate, sau riscă să nu poată face faţă — întreţinerea copiilor orfani sau nu, educaţia religioasă sau profesională a acestora, integrarea lor în rândul adulţilor —, dar şi o solidaritate defensivă care poate îmbrăţişa toate planurile. Un ansamblu de sancţiuni, în fine, reale sau simbolice, în caz de neres-pectare a angajamentelor luate. Pentru a sublinia cu şi mai mare precizie caracterul lor total, „în viaţă şi în moarte", scara lor va fi fixată la cel mai înalt nivel posibil în rapor-* turile interpersonale — şi uneori tolerată, dar niciodată reluată, pe contul său, de către stat. Dacă forma este comună, finalităţile sunt, dimpotrivă, foarte variabile. Pot fi precizate cu toată stricteţea, sau considerate generale şi generice. Pot coincide cu interesele familiei sau, dimpotrivă, intra în conflict cu aceasta, care nu vede cu ochi buni faptul că viaţa sau bunurile unuia din membrii săi să fie puse la dispoziţia alteia. Aspectul lor va oscila potrivit egalităţii sau inegalităţii dintre parteneri. Chiar dacă acestea sunt studiate cu precădere în afara Europei, toate instituţiile, toate practicile respective sunt atestate în cuprinsul acesteia atât în Antichitate, cât şi în Evul Mediu. Dar ceea ce le este comun, începând din secolul al XVI-lea, este faptul că nu au dispărut, dar şi-au pierdut în esenţă profilul lor instituţional, pentru a rămâne în domeniul oralităţii şi al celui privat, şi de a apare, într-o măsură tot mai mare, drept nişte vestigii din ce în ce mai anormale, explicabile datorită izolării sau tradiţiei, şi condamnate la dis-

203

pariţie sau Ia o integrare în logica noilor reguli sociale şi politice. Şi sunt de fapt supuse unei duble presiuni, a înseşi familiilor respective, care se străduiesc să le recupereze pentru a le aplica spre profitul lor exclusiv, ca şi a unor instituţii precum statul şi Biserica, instituţii care le iau sub controlul lor pentru a le atenua cu mai multă uşurinţă. Dar aceste finalităţi marchează în profunzime formularea şi, pare-se, chiar şi conţinutul unor comportamente individuale şi colective. In aceste condiţii caracterul lor simbolic se potenţează până într-atât încât să nu mai aparţină decât vocabularului (ca „frăţie de cruce" sau de „prietenie până la moarte"), din ce în ce mai străin de un scop imediat şi de o finalitate practică. Acelea dintre ele care se împotrivesc acestei banalizări pot, dimpotrivă, să se încarce cu o afectivitate mai mare şi mai personală; atunci [ individul şi le însuşeşte pentru a se exprima în mod liber.

Adoptarea? Aceasta a dispărut, de pildă, din dreptul francez unde nu a reapărut decât în timpul •Revoluţiei, de data aceasta în interesul celui adoptat, şi numai în cazul morţii legale a părinţilor: orfanii se vor afla în sarcina „tutorilor". Dar practica de a încredinţa îngrijirea şi educaţia unui copil, orfan sau nu, altuia, în mod normal unei rude — bunică, m unchi, mătuşă sau vâr — rămâne curentă, dar, uneori, unei persoane sau unui cuplu străin de familie: cu aceşti „părinţi adoptivi" sau „care asigură subzistenţa", sentimentele de afecţiune şi de recunoştinţă se dispensează de orice consacrare legală a unui nou statut.

Fraternitatea consacrată de pactul „frăţiei de cruce" — sângele băut din chiar rana provocată voluntar sau dintr-un pocal — care-i uneşte „pe cei care-1 încheie [...] de o manieră mai profundă decât însăşi consangvinitatea"? Ea este atestată de legendele germanice, scandinave sau irlandeze din prima parte a Evului Mediu, şi reluată pe cont propriu de literatura

, ^practici r i. tentă mai * ' dlrnp .bunuriior

şi şi

creştinului" şi „capcane ce urmăresc îmbogă ţirea papei"29. Biserica catolică trebuie să urmeze acelaşi drum: dogma tridentină nu v£ merge atât de departe, limitând înrudirea spirituală la un grup restrâns alcătuit din părinţi, copil, naşi şi naşe. în ceea ce le priveşte, autorităţile politice din Europa centrală, de la principii germani până la Iosif al II-lea, vor spori interdicţiile, potrivit rangului şi statutului, având drept model legile somptuare, numărului acestor naşi şi naşe, şi a sferei lor geografice şi sociale de asociere. în aceeaşi epocă, acel compadrazgo cunoaşte, dimpotrivă, în America latină, o evoluţie de excepţie, în vreme ce, în Europa, acesta nu se menţine decât în Sud, în Spania, în Italia şi în Balcani. Iezuiţii din „misiunea volantă" o întâlnesc şi în Albania, către anul 1890, unde atinsese un punct maxim de dezvoltare: înrudirea spirituală dobândită în momentul botezului se extinde la nesfârşit (în vreme ce Biserica nu a pretins niciodată mai mult decât cele patru grade, iar acum se mulţumeşte cu mult mai puţin!), iar naşul nu poate fi în nici un caz ales în cadrul acestei înrudiri. în „triburile" care practică o exogamie sistematică, orice poate fi luat drept pretext pentru a multiplica înrudirile spirituale: frăţia de cruce, botezul,-dar şi acel ritual intermediar care însoţeşte luarea din pâr al unui copil, şi pentru care „ei aleg per- | soana cu care se află în cea mai mare intimitate, sau cu care doresc să intre într-o relaţie cât mai strânsă; în ea, şi în părinţii acesteia, au apoi o deplină încredere, ca şi cum ar face parte din familie". Martorii de la căsătorie „intră şi ei în marea categorie al acelor Kumar cu care leagă o strânsă prietenie de un caracter deosebit, care va sluji drept zid de apărare în caz de sangue [vendetă], sau sprijin în diverse alte circumstanţe". Să nu ne mire faptul că în caz de vendetă, prietenul angajat în acţiunea respectivă nu poate, sub nici un mo* j|

206

tiv, să ia vreo iniţiativă privind împăcarea sau vreo compensaţie bănească... Şi iezuiţii noştri încheie, dezamăgiţi, că „aceste false legături de rudenie [...J se bucură de mult mai multă preţuire decât recunoaşte Biserica", şi că în zadar vor fi „condamnate asemenea pre-judecăţi, căci va fi nevoie de timp îndelungat ca să dispară"30.

Privirea misionarului şi a etnologului îşi ia de data aceasta toate precauţiile referitor la o realitate despre care şi-a dat seama că a încetat să-i mai aparţină. înţelege şi justifică, bineîn-ţeles, „necesitatea" sau „utilitatea" unor ase-menea practici chiar şi atunci când se vădesc excesive. Dar evită să-şi pună întrebări în le-gătură cu declinul paralel, din societăţile care-i servesc drept referinţă, al rolului naşului ca în-drumător religios, în folosul altora, de protecţie şi de înzestrare mai ales în aşteptarea recupe-rării instituţiei cumetriei ca model de orga-nizare a asociaţiilor criminale, care pretind şi ele iniţiere, instruire, respect şi supunere . .. Relaţia privilegiată dintre fin şi naşii şi naşele, sale nu dispare din asemenea pricină. Ajunge chiar să se consolideze, devenind mai personala, atunci când va năzui de fapt să îndepărteze părinţii copilului. Dar, chiar şi în jurul anului 1845, în Franche-Comte, locuitorii din Broye alcătuiau „un fel de familie religioasă ce avea la bază botezul copiilor. Toţi erau cumătru şi cumătră f.. . J"31. Slăbirea sentimentelor de so-lidaritate care se străduiau, prin sporirea legă-turilor între familii şi între indivizi, să struc-tureze într-un mod cât mai amplu cu putinţă spaţiul social începe chiar din secolele XV şi XVI. Şi se înscrie în cadrul unei mişcări lente, sprijinită în mod tradiţional de Biserică, în-curajată însă şi de puterea din ce în ce mai mare a statului, de aplecarea spiţei asupra unor definiţii mai restrictive privind familia. Această aplecare precede şi permite mai puţin afirmata decât o nouă definiţie, mai intimă şi au-tonomă, a individului. îi lasă acestuia un V9'

807

cabular, modele de comportament, şi un regret: locul este liber pentru formulări noi şi, mai mult chiar, pentru noi practici privind prietenia.

Căile de asociere:de la fraternitate la convivialttate

Asociaţiile au fost cele dintâi care au ocupat te-renul părăsit în felul acesta. întemeiate pe o adeziune în principiu voluntară, acestea proiec-teză înaintea lor schema a ceea ce ar trebui să fie o familie, şi nu este, sau este doar de o manieră extrem de imperfectă. Chiar cu riscul de a întâmpina aceleaşi constrângeri, şi a se supune aceluiaşi eşec.

încă de la origine, breasla profesională ne oferă asemenea exemplu. într-adevăr, aceasta îşi însuşeşte vocabularul de la familie („mama", solidaritatea absolut necesară împotriva meş-terilor şi, cu sau fără ei, împotriva celorlalte meşteşuguri) şi ritualul privind prietenia (ini-ţiere, jurământ şi taină) pentru a organiza a-ceastâ perioadă cheie a uceniciei şi a dobândirii unui statut profesional prin nişte căi care nu sunt cele ale unei stricte succesiuni ereditare, şi care implică aşadar şi deseori forţarea unor bariere. Dar, această breaslă circumscrie şi men-ţinerea într-o poziţie inferioară a unor artizani calificaţi, cărora accesul la gradul de maistru le apare adesea pentru multă vreme sau defi-nitiv interzis. Despărţiţi de familia lor de ori-gine şi în imposibilitatea de a-şi întemeia una proprie, dar integraţi, în cel mai fericit caz, în cea a maistrului care îi hrăneşte , îi adăpos-teşte şi revendică asupra acestora autoritatea ierarhică a tatălui, calfele trebuie să-şi întoc-mească alta, plasată sub semnul unei desă-vârşite egalităţi. într-un memoriu publicat la Lyon în 1572, şi care reia „fraze întregi din doleanţele muncitorilor, doleanţe care circulau la Lyon în 1539—1540", calfele de tipograf pot menţiona astfel că, în meseria tipăririi de carte,

?03

,,aflată deasupra tuturor celorlalte Arte, Meş-terii şi Calfele nu sunt sau nu trebuie să alcă-tuiască decât un corp închegat, fiind ca o fa-familie şi fraternitate"32.

Constantă a limbajului asociaţiilor, religioase sau nu, profesionale sau nu, sau şi una şi alta, această referinţă la „fraternitate", la „confre-rie", la brotherhood s-a perpetuat până astăzi, pătrunzând în limbajul şi în programele sindi-catelor şi ale partidelor din secolul al XX-lea, o dată cu visul unei fraternităţi universale ce ar sluji drept bază reconstrucţiei lumii. Acesta, este, încă o dată, versantul egalitar al termino-logiei familiei pe care îl protejează aceste aso-ciaţii voluntare. Dar alegerea se vădeşte fragilă şi totodată factice de îndată ce cuvintele respec-tive maschează o competiţie din interiorul gru-purilor ierarhice (meşteri şi calfe), sau între indivizi („iubitul meu confrate şi totuşi prie-ten"), pentru conflicte ce pot fi legate fie de însăşi raţiunea asociaţiei ce are drept scop re-glementarea acestora (ca, de pildă, probleme ce privesc salariile sau clienţii), fie de funcţio-narea ei (ca accesul la unele responsabilităţi şi slujbe). Dar aceasta semnalează faptul incon-testabil al nevoii de identitate, personală şi pro-fesională, a celibatarilor care au un sentiment foarte puternic al demnităţii şi al competenţei lor. Sentiment exacerbat la calfele de tipograf din Lyon: stăpânirea cititului şi a scrisului (chiar dacă meşterii respectivi le spun levissime literis ţinti, „de-abia mânjiţi de litere") îi de-termină să se definească ei înşişi, şi fiecare cu-vânt atârnă greu, „drept persoane libere ce trudesc in mod voluntar într-un meşteşug atât de minunat şi de nobil"33. Şi tot din acest punct de vedere membrii breslei se văd îndreptăţiţi să nutrească unele speranţe, dar asociaţia res-pectivă nu poate decât să-i dezamăgească.

Două secole mai târziu, înmulţirea lojilor masonice este prezentată adesea drept un indi-ciu al apariţiei unei noi forme de asociere, care Urmăreşte structurarea societăţii civile pe baza

209

liberii adeziuni a indivizilor şi la adăpost de orice control al statului: „secretul" pe care îl revendică acestea este tocmai secretul „adunărilor" neoficiale, „aşadar private" — un privat care se opune ideii de public. Ceea ce va marca o ruptură cu „o încadrare de solidarităţi seculare şi inalterabile — familia, parohia, corporaţia, cinul"34. La baza noilor forme de asociere stă şi principiul egalităţii sociale şi ele pretind ca, pentru atribuirea oricărui rang sau promovări în ierarhia lor, să se aibă în vedere numai „adevăratul merit personal" — o îmbinare între „virtute" şi „talent". Dar dacă ele indică o noutate mult mai mult decât o adevărată ruptură, aceasta se datoreşte faptului că nu au alt scop declarat decât o anume credinţă şi o anume morală, că singurele lor pretenţii sunt de natură universală şi că sunt de fapt sediul unei dispoziţii emotive şi nu unealta unor interese particulare, ceea ce explică, fără îndoială, faptul că un stat atât de prezum-ţios ca monarhia franceză n-a văzut în acestea un „corp" pe care trebuia să-1 îngrădească sau să-1 interzică. Acest control este, dimpotrivă evident, şi anterior asupra unor instituţii ca familia, comunitatea rurală sau corporaţia: mai periculoase pentru acesta, întrucât sunt mai fundamentale, mai bine integrate în textura socială căreia îi asigură, urmărind cu toată precizia, unele finalităţi concrete, materiale şi specifice, reproducţia.Zone neutre care nu justifică intervenţia sta-

tului atâta timp cât nu se transforma în „aca-demii politice", lojile reunesc atât celibatari — militari şi chiar clerici — cât şi oameni căsătoriţi: rolul esenţial pe care îl joacă în con-stituirea acestora ofiţerii şi neguţătorii suge-rează faptul că ele răspund preocupării lor de a se sustrage cadrului strict local şi cerinţelor*unor categorii sociale mai mobile şi chemate să se deplaseze. Dar ele nu se prezintă nici ca un substitut al familiei şi nici ca un complement al acesteia, în serviciul intereselor sale. Ele îi

210

sau de prieteni pur şi simplu, diferenţiaţi astfel de masa anturajului respectiv şi admişi în intimitatea acestora. Ludovic al XlV-lea, prin invitarea anumitor persoane la Marly, face din acest gest un instrument de guvernare a nobilimii care se îmbulzeşte la Versailles. Dar înmulţirea locurilor publice în oraşele secolului al XVII-lea şi ale celui de al XVIII-lea, începând cu cele mai mari, creează o situaţie nouă. în afara domiciliului familial, tavernele şi „casele de cafea" sau de „ciocolată" oferă spaţii de reuniune ce vor fi folosite imediat. Generalizarea acestor practici noi, chiar inocentă fiind, iscă suspiciunea tuturor autorităţilor. Biserica veghează şi sporeşte numărul confreriilor penitenţilor pe care le poate supraveghea36. Statul, şi el, se arată gata oricând să-i acorde sprijinul, cu preţul controlului său: ca Richelieu care, cu cenaclul său de oameni de litere, luase, către anul 1629, obiceiul de a se aduna, o dată pe săptămână, la Conrart, punând astfel bazele Academiei franceze, chiar dacă Napoleon s-a vădit mai rezervat relativ la Societatea de la Arcueil, constituită în jurul lui Berthollet şi al lui La-place37. Procedând în felul acesta, Richelieu se plasează la întâlnirea dintre două tradiţii. Cea a controlului autorităţii monarhice asupra „adu-

nărilor" şi a „corpurilor", rezervându-şi dreptul de a le autoriza prin acordarea unor „scrisori patente" pentru a le supraveghea mai bine şi a se folosi de ele în propriul său interes: Colbert va da o formă acestui vis privind o cultură dirijată întru marea glorie a regelui38. Cea a patronajului aristocratic, a cărui tutelă exercitată încă de la apariţia ei de către Fede-rico Cesi, totuşi un om foarte tânăr, asupra Academiei dei Lincei oferă Romei, la începutul secolului al XVII-lea, un minunat exemplu: „Legăturile de rudenie şi obiectivele diplomatice cântăresc mai mult, în recrutarea membrilor săi, decât criteriile strict ştiinţifice"39. Dar autorităţile municipale supraveghează, pline de neîncredere, „adunările" din Provenţa secolului

212

al XVIII-lea, întocmai ca mamele care nu-şi scapă din ochi băieţii şi fetele, care profită de întunericul înserării pentru a-şi şopti cuvinte dulci.

Adevăratul model al asociaţiilor libere nu va veni totuşi din Italia, ci din Anglia, o dată cu înfiinţarea cluburilor, a căror origine s-ar afla în secolul al XV-lea (o dată cu acel Friday Street, sau Bread Street, fondat de W. Raleigh, şi care se adunau în taverna Mermaid), dar care se înmulţesc între secolele XVII şi XVIII. Samuel Pepys şi prietenii săi se duc la Wood's, în Pali Mall, „for clubbing". Franţa din Secolul Luminilor îi imită, dar experienţa Revoluţiei va determina crearea, după 1815, a unui sub-stitut al acestora sub numele de „cerc" pentru a afirma într-o şi mai mare măsură caracterul acestora care trebuie să rămână nepolitic. Regu-lile sunt fixate numaidecât, având în vedere simplitatea lor. O recrutare, şi de data aceasta exclusiv masculină, hotărâtă chiar de membrii respectivi, potrivit unor criterii ce urmăresc omogenitatea socială şi culturală. Şi întotdeauna un local situat în afara domiciliului familial —■ prin opoziţie cu „saloanele" —, la început într-o clădire publică, în mod normal o tavernă sau o cafenea, apoi, începând din secolul al XlX-lea, unul aparţinând în exclusivitate gru-pului care rezervă accesul doar membrilor săi. Scopul urmărit, acela de sociabilitate foarte ge-nerală, va tinde să-şi restrângă sfera pentru a se dedica gândirii politice şi discuţiilor literare sau, în mai mare măsură chiar şi într-un mod mai banal, plăcutei petreceri a timpului liber de către clasele cele mai avute. Asociaţie scu-tită de orice constrângere şi fără alt obiectiv în afara ei însăşi, clubul merge până acolo în-cât face abstracţie de legăturile de familie şi instituie de fapt un nou model de sociabilitate restrânsă. Nici un fel de secret, nici iniţiere, nici program. Gata cu referinţa la fraternitate. Fără angajamente faţă de diferite persoane, doar adeziunea la un simplu cod de conduită identic

pentru toţi membrii, care nu interzice şi nu impune nici o legătură preferenţială cu unul dintre aceştia, Convivialitatea s-a eliberat de constrângerile prieteniei şi, în acelaşi timp, şi de cele ale familiei: „Viaţa englezească — aceas-tă moarte a inimii —, viaţa cluburilor şi a cercurilor", va putea scrie Baudelaire40.

1■ I

Masculin—feminin

Asupra unui punct totuşi, aceste noi forme de sociabilitate îşi vor pune însemnul de origine: caracterul lor aproape exclusiv masculin, în numele unei stricte separări a sexelor, vădeşte că, spre deosebire de „saloane" de pildă, ele nu sunt numai nişte simple microsocietăţi. Ci presupun o anumită opţiune privind izolarea, segregaţia, cu preţul unei duble rupturi: cu fa-milia, dar şi cu acel amestec de sexe şi vârste — bărbaţi şi femei, copii şi adulţi — care alcă-tuieşte totuşi cadrul viu al experienţei coti-diene. Copiii sunt excluşi din acestea, la fel ca şi adolescenţii, pentru care admiterea într-un club, ca şi într-o tavernă, va însemna recu-noaşterea statutului lor de bărbat în toată pu-terea cuvântului, stăpân pe deciziile sale, ca şi pe mijloacele sale de existenţă. Femeile au fost deposedate chiar şi de cuvântul „cerc", ale că-rui animatoare erau tocmai ele la Curte, de la cel al Măriei de Medici — Ludovic al XlII-lea regreta, ne spune Saint-Simon (II, p. 412), „splendoarea cercurilor Reginei, mama sa, prin-tre care fusese format"; Ludovic al XlV-lea le ,.restabileşte" în jurul prinţesei moştenitoare, apoi al ducesei de Boargogne — până la cel a celebrei „Madame Bonaparte"41. Femeile vor avea desigur, în continuare, lojile sau cluburile lor, dar mereu şi cu grijă separate, şi această excludere sistematică sugerează o altă dimen-siune a acestor asociaţii.

Pentru a explica sau pentru a justifica această stare de lucruri nu ducem lipsă de.mo-

214

tive: apărarea bunelor moravuri împotriva ispi-tei (iată motivul invocat de francmasonerie42); stricta diviziune a obligaţiilor şi a spaţiilor, care le rezervă femeilor căminul familial şi le interzice accesul în locurile „publice" unde se reunesc bărbaţii; cea mai neînsemnată li-bertate de care beneficiază în practică, supuse cum sunt autorităţii şi tutelei tatălui sau so-ţului; descalificarea lor profesională care, atunci când lucrează, le stăvileşte accesul la meseriile susceptibile de a se organiza în bresle. Dar toate aceste motive au cu adevărat vreo va-loare pentru clasele înstărite, unde femeile, slujite de un mare număr de servitori, se bucură de o relativă libertate de mişcare şi, cel puţin în secolul al XVIII-lea,, chiar şi în ceea ce priveşte moravurile? Doamna de Saint-Scmon este invitată în mod obişnuit la Marly fără susceptibilul ei soţ, căruia nici prin gând nu-i trece să se plângă de lucrul acesta, ci dimpotrivă. Ironia al cărei obiect este exclu-derea femeilor confirmă, faptul că aceasta re-prezintă un principiu de fond, sesizat ca atare: este ceea ce a înţeles preşedintele de Maniban atunci când scria din Toulouse, la 18 aprilie 1742, cardinalului de Fleury „că a fost stabilit pentru ziua de 8 a lunii curente, cu prilejul unui supeu la care au luat parte câteva doamne şi câţiva domni de o anumită vârstă, un ordin pe care la început au dorit să-1 numească al Prieteniei Sincere, dar căruia i s-a dat denu-mirea de Vajnicii Cavaleri [....] ca o glumă [... ] pentru a-1 opune celui al francmasonilor al cărui secret nu e cunoscut şi în care nu sunt admise femeile"43.

Amestecul, mai mult chiar decât o sociabi-litate feminină paralelă, chiar contestatară, constituie aşadar pericolul prin excelenţă. Este evidentă dorinţa de a fi ei singuri în timpul liber (care este, dacă includem aici discuţiile pe teme politice, literare sau ştiinţifice, şi care vor de-veni tot mai numeroase, împreună cu jocurile, ţelul principal al acestor asociaţii), ca şi în

215

timpul lucrului. Activitatea continuă să separe sexele, răstimpul de răgaz ar fi putut să le "apropie. Or această voinţă, asemenea unei constante de lungă durată, se vădeşte prezentă încă de la început, în marea majoritate a socie-tăţilor alcătuite din tineri — „regate", „abaţii" sau „grupări ale tineretului" — care au consti-tuit, începând din secolul al XH-lea şi din cel al XIII-lea, în afara Bisericii, dar în parte după chipul şi asemănarea acesteia, cea mai veche şi cea mai cuprinzătoare — în pofida câtorva in-certitudini privind Anglia sau Spania — câteva asociaţii44. Asupra tuturor celorlalte puncte, di-ferenţa va fi totală: vârsta participanţilor, li-bertatea de adeziune, durata participării la grup, şi chiar zona geografică a recrutării aces-tora. Asociaţiile de tineret funcţionează ca nişte solidarităţi „temporare"45 şi totodată obligatorii, şi se alcătuiesc la nivelul satului sau al cartierului. Dar rămân exclusiv masculine, mulţu-mindu-se cel mult să asocieze tinerele fete la asociaţiile ale căror activităţi reclamă prezenţa acestora, dar întotdeauna la scară mică.

Patru domenii de activitate le sunt în mod tradiţional recunoscute acestor asociaţii. Primul priveşte poliţia de moravuri, şi mai cu seamă cea care se ocupă de viaţa cuplurilor, îndeosebi pe calea ocolită a scandalurilor: victimele aces-tora, cei învinuiţi de adulter, bărbaţi şi femei, soţii, apoi soţiile bătute, văduvii şi văduvele care se recăsătoresc cu un (o) tânăr celibatar. Al doilea se situează la limita dintre activitatea poliţienească şi cea militară: fuziunea dintre confreria tineretului şi cea a miliţiei munici-pale poate constitui, în Provenţa secolului al XVIII-lea, un punct de sosire legat de o fol-clorizare a unor trupe mediocre, devenite inu-tile prin impunerea păcii regale, cu mult mai bine înarmată46. Dar la Nivelles, în secolul al XVII-lea, în Brabantul străbătut de trupele tu-turor taberelor, tineri şi unităţi burgheze, sau „juruinţe", sporesc numărul conflictelor dintre ei şi între ei şi autorităţi, şi defilează împreună

216

de ziua Sfântului Mihail în piaţă cea mare; şi când un grup de oameni beţi „îşi încarcă", în octombrie 1695, puştile împotriva burghezilor, aceştia aleargă în căutarea „celor de la tineret", care sosesc imediat47. Nimic care ar trebui să ne surprindă: „tinerii" se află în număr mare —• uneori tot atâţia cât capii de familie valizi —, deja organizaţi şi înregimentaţi, mai obişnuiţi Să se bată şi veşnic gata să se încaiere.

Din cele două ultime roluri, unul — orga-nizarea serbărilor — pare să fie în progres în secolul al XVIII-lea, cu înmulţirea, banaliza-rea şi laicizarea acestora; celălalt, dimpotrivă — expresie, prin mijlocirea carnavalului şi a altor ritualuri sau practici de inversiune, a unei contestaţii politice care capătă forma zefleme-lei —, pare, începând cu secolul al XVI-lea, su-pus pentru totdeauna unei supravegheri mai severe. în toate cazurile, cinul tineretului in-tervine ca şi cum ar reprezenta cuvântul şi bra-ţul întregii comunităţi48. Acest cin are toate aparenţele, dacă nu şi forţa, unei instituţii. Şi nu ne-ar interesa decât în mod indirect dacă structura sa de grup de vârstă — mai mult de-cât de clasă de vârstă stricto sensu — nu ne-ar incita sâ-i descoperim şi alte funcţii, esenţiale pentru formarea şi afirmarea personalităţii.

Pe de o parte, într-adevăr, acesta include cele două etape ale trecerii de la copilărie la vârsta adultă. In amonte, pubertatea, preala-bilă admiterii în rândurile cinului. In aval, „ros-tuirea" prin căsătorie — sau emigrare — care marchează ieşirea din cin. Amânarea căsăto-riei, mult mai frecventă la bărbaţi decât la femei, îi îngăduie să acopere o secţiune tem-porală care tinde să se prelungească şi poate atinge chiar şi zece ani, între cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani. Ieşirea din cin înseam-nă o ruptură cu grupul de origine — familia -Ţ- şi pregăteşte reintegrarea de drept în so-cietatea adulţilor care este cea a capilor de familie: se regăsesc cele două etape clasice ale oricărui ritual de trecere49. în aşteptarea aces-

217

tei reintegrări, aceasta constituie o structură de admitere cu un statut intermediar recunoscut de toţi cei egali ca stare — „tinerii" — şi ad-mis sau tolerat de „superiori" — adulţii.

Acest rol se modelează potrivit sistemelor curente de educaţie. Copiii de ambele sexe sunt crescuţi laolaltă de către femei până la vârsta de nouă sau zece ani. După care, băieţii trec din „mâinile femeilor" în cele ale bărbaţilor — tatăl sau alţi adulţi pe care acesta îi inves-teşte cu propria lui autoritate — în timp ce fetele continuă în căminul părintesc — sau în altul, ales în acest scop — ucenicia progresivă a îndatoririlor şi responsabilităţilor domestice. Separarea sexelor coincide cu această lungă pe-rioadă intermediară cuprinsă între zece şi două-zeci sau douăzeci şi cinci de ani.

Oricare ar fi funcţiile pe care i le recunoaşte sau i le tolerează comunitatea, „tineretul" se vede împins să intervină şi să socializeze aşa-dar comportamentul membrilor săi în două mari grupe de conflicte. Primul opune tinerii, ex-cluşi de la putere, împiedicaţi să se căsăto-rească şi lipsiţi de avere, taţilor respectivi care sunt adevăraţii stăpâni — şi, în Franţa drep-tului scris, stăpâni absoluţi — ai rostuirii, ai condiţiilor materiale şi ai alegerii tovarăşului de viaţă: rolurile recunoscute „tineretului" or-ganizat sugerează că acestea au preferat să-1 asocieze vieţii colectivităţii decât să cedeze câ-tuşi de puţin pe toate planurile acestea. în cel de al doilea, care opune şi învrăjbeşte familiile, „tinerii" dispun de o forţă potenţială de me-diaţie sau de refuz: în practica în doi (determi-nată de dragoste sau de prietenie), valorificată de literatură şi menită prin tradiţie eşecului (de la Romeo şi Julieta la escapada lui Jacques şi Daniel din Familia Thibault), a putut cores-punde rolului opus, lăsat până acum în umbră: practica sa colectivă.

De fapt şi mai cu seamă, organizarea tine-retului se află învestită, şi, pare-se, cu acordul cel puţin tacit al persoanelor adulte, cu un

218

ultim rol, esenţial: deprinderea şi însuşirea de către tineri a rolurilor sexuale în societatea în care sunt chemaţi să trăiască, şi care le pre-zintă „un statut masculin definit şi instituţio-nalizat"50. De unde accentul care se pune pe deosebirea şi, la limită, pe agresivitatea faţă de celălalt sex. O agresivitate pe care indivi-dul izolat şi-o poate exprima în felul acesta: tânărul Valentin Jamerey-Duval, aflat în al cincisprezecelea an al vieţii, cere stăpânilor săi succesivi, fermieri, ciobani, morari etc. să le dea ascultare numai lor şi niciodată soţiilor acestora. în zadar, bineînţeles, ceea ce îl si-leşte, cu regularitate, să-şi părăsească locul de muncă: „Fără a-1 cunoaşte [e vorba de celălalt sex], îmi imaginasem că o ligă defensivă a protecţiei unui bărbat m-ar fi pus la adăpost de atacurile sale"51. Dar grupul care canalizează şi uneori chiar declanşează această agresi-vitate dispune, pentru a o exprima, de un re-gistru mai cuprinzător şi mai eficace şi, de ase-menea, mai mobilizator şi mai coercitiv pen-tru membrii săi care ar fi tentaţi să ezite. Iar alegerea victimelor sale este semnificativă în ceea ce priveşte intenţiile subiacente. De ce, de fapt, să-i faci reproşuri atât unei văduve, cât şi unui văduv care se recăsătoreşte cu un (o) celibatar, atunci când însurându-se cu o văduvă mai bogată decât ei, începând cu cea a meşterului respectiv în ceea ce-i priveşte pe artizani, este, pentru majoritatea tinerilor, cea mai căutată dintre căile de ascensiune socială? De ce să blamezi fără nici o deosebire de caz adulterul care, săvârşit de bărbaţi, nu-i afec-tează pe „tineri" decât atunci când e vorba de o celibatară, dar, săvârşit de femei, poate fi în propriul lor avantaj? De ce această atenţie deosebită acordată cuplurilor atunci când femeile îşi bat bărbaţii? Să se fi urmărit deza-probarea oricărei pretenţii a femeii de a co-manda, e probabil52, dar acest apel la ierarhia sexelor şi a rolurilor corespunzătoare nu im-P i i â şi o denunţare a „demisiei" bărbatului

şi, de ce nu, a plăcerii perverse pe care o poate resimţi în cazul acesta. Gravurile ce prezintă bărbaţi cotonogiţi, cu pantalonii în vine, evocă în prea mare măsură bătaia pe care i-o administrase lui Jean-Jacques, copil fiind, Domnişoara Lambercier: „După execu-ţie, am constatat că aceasta e mai puţin în-grozitoare decât o socotisem atunci când eram în aşteptarea ei, şi ceea ce e mai bizar e faptul că această pedeapsă m-a legat şi mai mult, din punct de vedere afectiv, de cea care mi-a administrat-o [. . .] : deoarece am găsit în du-rere, chiar şi în ruşinea pe care am resimţit-o, un amestec de senzualitate care m-a făcut să mă gândesc mai curând cu plăcere, decât cu teamă la o nouă corecţie aplicată de aceeaşi mână [.. .] . Domnişoara Lambercier obser-vând, fără îndoială, după cine ştie ce indiciu, că pedeapsa respectivă nu-şi atinge scopul, de-clară că renunţă s-o mai aplice [ . . . ] . Până în momentul acela dormisem în camera ei. f. .. ] Două zile mai târziu am fost mutaţi în altă cameră, şi de atunci am avut onoarea, de care m-aş fi lipsit cu plăcere, de a fi tratat ca un băiat mare. Cine ar fi crezut că această pedeapsă destinată copiilor, primită Ia opt ani din partea unei doamne de treizeci, a fost ho-tărâtoare pentru gusturile, dorinţele şi pasiu-nile mele, pentru însăşi persoana mea şi pen-tru tot restul vieţii mele [.. . ]?"53.

Jamerey-Duval, Rousseau: indivizii — şi, în ambele cazuri, nişte indivizi aparte, ce re-vendică asumarea statutului lor neobişnuit de ^bastarzi sociali"54 — capătă deprinderea, în secolul al XVIII-lea, să spună cu glas tare, sau mai curând, ceea ce este în acelaşi timp mai mult sau mai puţin, să aştearnă pe hârtie ceea ce era înainte şi rămâne în continuare, în mod special la nivelul grupurilor, prin defi-niţie conservatoare, de domeniul celor care nu se spun, a celor ce nu se pot exprima prin cuvinte, ci, cel mult, prin gesturi. ,,Cinul ti-neretului" este chemat să se dispenseze o dată

220

cu „rostuirea" membrilor săi, fără a se şti dacă a reuşit sau dacă a încercat măcar să creeze între aceştia unele legături durabile. Organi-zarea sa, ierarhia, discontinuitatea şi până la brutalitatea intervenţiilor sale nu alcătuiau un cadru favorabil dezvoltării unor raporturi de intimitate afectivă între doi sau mai mulţi membri. De fapt această asociaţie funcţionează asemeni unui instrument de socializare. Şi în calitatea aceasta se va pomeni contestată, mar-ginalizată sau folclorizată de către adulţi.

Autorităţile, care-şi au propriile lor mij-loace poliţieneşti, nu mai au nevoie de ajutorul „tineretului" în caz de forţă majoră. De la miliţia de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XlV-lea până la generalizarea încorporării, acestea acaparează, nu fără rezistenţa celor in-teresaţi şi a. familiilor respective, controlul ex-clusiv al folosirii sale în scop militar, impu-nându-i procedeele de recrutare, de organizare şi de încadrare. Municipale sau ecleziastice, aceleaşi autorităţi tolerează din ce în ce mai greu hărmălaia şi „alte mascarade", pe care le consideră drept tot atâtea „tulburări": nu-mai preparativele serbărilor scapă, în cel mai bun caz, interdicţiilor acestora. Noi grupări, alcătuite pe bază profesională sau socială, sau având în vedere învecinarea, recuperează sau imită la oraş structura asociaţiilor de tineret, şi ajung, în cele din urmă, să primească în rândurile lor chiar şi bărbaţi căsătoriţi. Dar, mai mult chiar, funcţiile acestora privind edu-caţia şi socializarea le sunt contestate sau re-trase, aflându-se la concurenţă cu dezvoltarea în paralel a unor instituţii noi al căror obiec-tiv declarat este „disciplina": ca, având în ve-dere ordinea apariţiei, ucenicia profesională, colegiul, armata. Porţiunea îngăduită sponta-neităţii, autonomiei grupului de vârstă se res-trânge sub efectul unui control sporit din par-tea adulţilor privind educaţia copiilor şj a ado-lescenţilor: un control care nu are, în ceea ce-1 Priveşte, doar avantajul forţei şi al constrângerii,

221

o ^

dar şi pe cel al eficacităţii şi al tehnicităţii. Locurile, vârstele, practicile şi chiar ţelurile prieteniei vor fi astfel profund modificate.

Epoca adolescenţei

Răspunzând criticilor formulate de Nata-lie Davis privind raporturile dintre „cinurile tineretului" şi o „adolescenţă" în care el vedea o descoperire sau o creaţie a secolului al XVIII-lea, Philippe Aries a subliniat mutaţia pe care o marcase în „educaţie, adică transmiterea cunoştinţelor ştiinţifice şi ale valorilor", şi aceasta încă din Evul Mediu, ucenicia, a cărei generalizare „tinde [... ] să distrugă [. .. ] sistemul claselor de vârstă" şi „putinţa copiilor de a trăi în mijlocul adulţilor, care le transmit astfel iscusinţa şi cunoaşterea regulilor de purtare"55. Alan MacFarlane a ex-plicat şubrezenia, după propria-i apreciere, sentimentului continuităţii familiale şi a legăturilor afective dintre părinţi şi copii în Anglia medievală şi modernă datorită obiceiului, atestat la toate nivelurile societăţii, de la ţărani la nobili, „plasării" precoce a copilului ca slujitor, muncitor agricol, ucenic, „elev" sau paj într-o altă familie56.

în ambele cazuri, totuşi, „educaţia" îşi continuă cursul în cadrul unei familii în care, cel mult, se află consolidat caracterul ierarhic — autoritatea tatălui — în detrimentul sentimentelor şi al legăturilor orizontale între „egali", membri ai aceleaşi generaţii; dar nu chiar într-atât încât să nu lase) o marjă de libertate şi posibilitatea de a stabili asemenea legături cu alţi tineri de aceeaşi vârstă, în grup sau în mod individual. Egalitatea în privinţa situaţiei şi izolarea de familia de origine sunt chiar susceptibile ca acestea să devină mai uşor de înnodat şi totodată mai necesare: din timpul şederii la familia Lambercier, în al cărei pension se aflau, datează prietenia dintre Jean-

222

iacques şi vărul sau primar Bernard, „care rili abuza prea mult de preferinţa care i se arăta în calitate de fiu al tutorelui meu": „Şi în scurt timp am început să nutresc pentru el sentimente mai pline de afecţiune decât cele pe care le aveam pentru fratele meu, şi care n-au slăbit niciodată"57.

Colegiul avea să marcheze o ruptură de o cu totul altă importanţă, a cărei istorie domină tocmai epoca modernă. Apariţia acestuia — de fapt perfecţionarea lui, prin aproximări succe-sive, începând de la o inovaţie iniţială, într-un climat de mare cerere din partea familiilor şi le o accentuată competiţie între oraşe, state, confesiuni, ordine religioase şi laici —, im-plantarea lui la scară naţională şi internaţio-nală, angajarea, organizarea, mediul şi finali-tatea studiilor pe care le propune, imitarea sa de către alte instituţii de educaţie specializate au fost pe deplin studiate de vreo treizeci de ani încoace58. Esenţialul, care ne interesează aici, priveşte noua încadrare a copilului şi a adolescentului, în locuri separate şi pe cât po-sibil închise, plasate sub autoritatea exclusivă a unei mici echipe coerente de specialişti adulţi, pe care o oferă drept model de educaţie, atră-gător şi totodată pe deplin sigur, pentru fa-milii. Gruparea elevilor într-o unică instituţie unde vor putea urma tot ciclul învăţământului nostru actual secundar. împărţirea lor în clase, potrivit exigenţelor explicitate în mod raţional de un program de studii şi de o însuşire pro-gresivă a cunoştinţelor. O disciplină care se doreşte totală şi în orice clipă — ziua şi noap-tea — al cărei exemplu, definit de către inter-nat, serveşte drept referinţă urmată sau im-pusă pentru „pedagogii" care primesc elevi externi. O pedagogie, în sfârşit, care pune ac-centul pe modernitatea materiilor de învăţă-mânt, pe eficacitatea metodelor şi pe calitatea sub toate raporturile — religios, moral şi in-telectual — a rezultatului final care permite tinerilor să facă o bună figură în societate şi

223

să se poată achita de sarcinile ce. le revin şi să exercite profesiile dorite de familiile lor, pro-fesii la care rangul, starea materială, relaţiile sau simpla întâmplare le asigură accesul.

De la principii la realitate, distanţa va ră-mâne, fără îndoială, mare, mai ales de îndată ce ne îndepărtăm de instituţiile cele mai pres-tigioase. Numai cele mai importante dintre acestea oferă desfăşurarea întregului ciclu în-tr-un cadru calitativ mulţumitor până la sfâr-şit, dispersia, în ceea ce priveşte vârsta, în ca-drul aceleiaşi clase, fiind până în secolul al XVIII-lea destul de pronunţată, iar disciplina nereuşind decât încetul cu încetul să pună ca-păt unei violenţe care se manifestă zilnic în încăierările care ajung uneori, în Anglia timp mai îndelungat decât în Franţa, chiar şi la re-voltă: o revoltă pentru potolirea căreia tre-buie să se apeleze la intervenţia armatei59.

Totuşi, în chiar ambiţia sa, colegiul fiinţează pe baza unei ambiguităţi ce generează foarte puternice tensiuni. Pe de o parte, acesta ur-măreşte să instituie clase omogene ca vârstă şi, prin punerea între paranteze a legăturilor de familie şi chiar a inegalităţilor sociale, să dea acestora o coeziune pe care n-o avuseseră niciodată în viaţa curentă. Colegiul repetă în felul acesta, dar la o scară mult mai mare, şi pentru un evantai de grupe sociale şi de ca-riere ulterioare mult mai larg, experienţa or-ganizării militare a ordinelor cavalereşti. Dar, în acelaşi timp, caută, prin competiţie, supra-veghere constantă, încurajare a delaţiunii, pe-depse corporale (administrate întotdeauna de unul dintre aceştia), să distrugă solidaritatea dintre elevi, pentru a nu institui decât o sin-gură legătură, verticală de data aceasta, între fiecare elev şi profesorul respectiv: o ambiţie pe care o va relua pe contul său, la întâlnirea dintre secolul al XVIII-lea cu cel de al XlX-lea, şi cu rezultate de aceeaşi natură, noul şi „modernul" sistem penitenciar.

224

Ca întotdeauna, familiile se plasează pe o poziţie de mijloc, sau joacă mai curând pe am-bele tablouri, îngrijorate pentru situaţia de moment, interesate în ceea ce priveşte viito-rul. Sunt de acord cu disciplina şcolară, care garantează în ochii lor rentabilitatea investi-ţiei, totdeauna importantă, la care şi-au dat consimţământul. Dar ele contează, pe lângă avantajele colegiului, pe anumite ocazii care implică stabilirea unor legături durabile înlă-untrul acestuia. Convingere franţuzească: tinerii leagă la colegiu „prietenii avantajoase care durează uneori până la sfârşitul vieţii lor", scrie în 1687 P. Coustel60. Şi convingere italie-nească de altfel cu, în plus, acea indiferenţă normală, într-o ţară divizată din punct de ve-dere politic, faţă de locul şi factura carierei viitoare, aşa cum se observă din această scri-soare, ce poartă data de 7 octombrie 1705, a unui senator din Bologna, Vincenzo Ferdinando Ranuzzi Cospi, adresată fiului său Marco Antonio, pe care 1-a înscris la colegiul din Par-ma: „Ia aminte că, dacă în acest Colegiu legi Prietenie cu nişte Camarazi care vor ieşi de aici în acelaşi timp cu tine, dacă Dumnezeu îţi hărăzeşte viaţa îndelungată pe care ţi-o do-resc eu [.. . ] care vor ieşi de aici, cred eu, Prelaţi, Cardinali, Ambasadori, Generali de Ar-mată, şi oameni de o asemenea importanţă care, datorită Prieteniei pe care ai fi putut-o lega cu ei, aceştia ar putea însemna norocul Casei în care Dumnezeu a făcut să te naşti"61.

Compromisul dintre solidaritatea contesta-tară a tinerilor şi o supunere faţă de profesor pe care o sugerează acest tată de familie (care îşi asumase mesajul publicitar al celor ce răs-pundeau de bunul mers al colegiului) prefigu-rează fenomenul promoţiilor, adică al unor clase alcătuite pe criteriul vârstei luată în sen-sul propriu al cuvântului, care nu vor dăinui Şi după ce adolescenţa va lua sfârşit, dar, fără 3 existenţă instituţională recunoscută, vor în-3ţi individul de-a-lungul întregii sale vieţi. Şj

care vor dobândi un conţinut şi mai precis o dată cu înmulţirea şcolilor religioase şi laice care sunt de fapt o continuare a colegiului, dar care au drept obiect asigurarea unei formaţii profesionale ce vizează unele cariere precise: seminarii (începând cu sfârşitul secolului al XVl-lea), „colegii de marină" şi,,companii de că-deţi" începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, „şcoli militare" începând cu mijlocul seco-lului al XVIII-lea: Şcoala militară din Paris este întemeiată în anul 1751 după modelul aca-demiilor de la Sankt-Petersburg şi Berlin, după Şcoala de geniu de la Mezieres (1748) şi înain-tea celei de artilerie de la La Fere (1756). Com-binând educaţia şcolară şi tehnică şi fuziunea în acelaşi creuzet de tineri iviţi din medii di-ferite, înmulţirea acestor instituţii anunţă un program de formare comun şi totodată selec-tiv al unor cadre de stat.

Doar o singură elită este încă interesată. Deoarece, chiar când avem de a face cu pătu-rile sociale cele mai înstărite, metodele tradi-ţionale, sau cele reînnoite din secolul al XVIII-lea, ca preceptorul sau instruirea în familie, îşi păstrează adepţii. Or, cifrele de care dis-punem — cei 48 000 de elevi din totalitatea colegiilor din Franţa în 1789, sau cei 40 000 din colegiile iezuite dintre 1627—1629 — riscă să ne inducă în eroare. Deoarece, ca şi universi-tăţile englezeşti de la începutul secolului al XVII-lea62, aceste colegii primesc de fapt două categorii de elevi: mai în vârstă şi tineri. Pri-mii vor putea să urmeze doar o parte din cursuri, să nu le termine sau, oricum, să se mulţumească doar cu o formaţie umanistă ge-nerală: cariera acestora va fi, în afara unei ocazii excepţionale, cea pe care o vor datora familiei lor a căror continuitate au obligaţia s-o asigure. Cei din a doua categorie nu vor putea conta decât pe propria lor reuşită pro-fesională, în sânul Bisericii, în armată, admi-nistraţie, şi într-o seamă de alte funcţii în Franţa, în profesiunile liberale şi negoţ în An-

226

glia. Carierele acestora, care, în mod frecvent, vor fi condiţionate de celibat, le vor permite să păstreze şi să întreţină prieteniile din tine-reţe cu acei semeni ai lor care vor merge pe acelaşi drum. Dacă norocul le va surâde, aceste prietenii le vor îngădui, de asemenea, să tragă oarecare folos din cele pe care vor şti să le contracteze cu cei „mai în vârstă", şi cu tine-rii care aparţin unor familii mai avute decât ale lor.

Prin înseşi constrângerile sale, colegiul creează un loc favorabil înfiripării unor prie-tenii totale şi pătimaşe. Prin izolare, adoles-cenţa devine vârsta prin excelenţă a unui sen-timent al cărui conţinut şi limbaj au rămas poate aceleaşi (cum am putea şti?), dar al că-rui cadru social, spaţial şi temporal tinde să se schimbe în mod considerabil: adolescentul nu mai datorează nimic, cel puţin la începu-turile sale, familiei; dezinteresul său total ar putea fi, şi adesea să şi rămână, ultima sa ex-presie, dar, de asemenea, ar putea ascunde unele înclinaţii pe care profesorii săi se gră-besc să le considere echivoce; el are de par-tea lui dacă nu garanţia, cel puţin posibilitatea duratei; anterioară, din punct de vedere cronologic, dragostei, experienţa sa reprezintă prima descoperire a „celuilalt" şi, în calitatea aceasta, poate juca un rol de frunte în defi-nirea identităţii personale.

Inovaţie suplimentară: folosirea larg răs-pândită, de către aceleaşi categorii sociale, mă-năstiri, apoi unele noi congregaţii create în acest scop între secolele XVI şi XVII (Ursu-line, Visitandine, Călugăriţele de la Saint-Cyr) pentru educaţia fetelor, pune, pentru prima dată, cele două sexe pe acelaşi plan: „Contesa de La Marck [... ] fiica ducelui de Rohan [... ] era prietena intimă a Doamnei de Saint-Simon, ca şi a Doamnei de Lauzun [sora sa], foste colege de pension". Lamentaţiile celor doua surori la moartea contesei, în 1706, la aproximativ zece ani de la plecarea lor de la

227

mănăstire, nu vor fi pe placul regelui „care cunoştea prea puţin legile naturii şi zbuciu-mul inimii", în vreme ce Saint-Simon, în ceea ce-1 priveşte, e „foarte mişcat" de lacrimile amare ale soţiei sale ... (II, p. 554—555).

Toate aceste schimbări nu reprezintă, bine-înţeles, decât un început, iar secolul al XIX-lea se va arăta mult mai generos în ceea ce priveşte relatările asupra prieteniilor legate în colegii sau mănăstiri decât cel de al XVIII-lea. Ele indică însă o direcţie, cea a unei redistri-buiri a cărţilor, profitând de o lărgire a ori-zonturilor vieţii sociale. Prin mijlocirea priete-niei liber contractate, „recunoscută" de Mon-taigne şi La Boetie, căutată şi reciproc promisă de către Saint-Simon şi partenerii săi de la Curte, adultul îşi afirma autonomia faţă de re-ţeaua aceea de oprelişti cu răbdare ridicată în jurul familiei şi de legăturile superficiale şi ne-cesare ce însoţesc orice gen de sociabilitate. Or, tocmai această sociabilitate pe care aceiaşi adulţi se străduiesc, începând din secolul al XVII-lea în Anglia, din cel de al XVIII-lea în Franţa şi în restul Europei, s-o organizeze, s-o sistematizeze, s-o instituţionalizeze, pentru a deveni comodă şi calmantă: un cadru care să le permită, în afara cercului familial, să se simtă ei înşişi pe picior de egalitate cu alţii. Este alegerea convivialităţii.

Ceea ce nu duce la dispariţia angrenajelor familiale. Acestea continuă să rămână norma necesară pentru majoritatea populaţiei, mai ales la sate. Dar creativitatea, forţa de expansiune a înrudirilor spirituale sunt pe cale de dispa-riţie; în privinţa aceasta, a sunat ceasul mode-raţiei şi al prudenţei. Căci, de acum înainte, familia nu mai are drept principal partener alte familii, ci statul, care, în schimbul protecţiei pe care o oferă, o constrânge sau o încurajează să se mulţumească doar cu ea însăşi şi să ani-hileze acele multiple legături care o înlănţuiesc. Epoca prieteniei devine atunci acea nouă pa-ranteză între copilărie şi vârsta adultă, care in-

228

V

clude o adolescenţă prelungită: epocă de aş-teptare şi de formare şi, de asemenea, epocă de opţiuni şi de angajamente personale. Luate în mod liber, acestea se vor putea vădi de du-rată: fiecare este liber să hotărască.

Nimic din caracterul, din principiile morale şi din stilul lor de viaţă nu pare să-1 apropie pe Boswell de reverendul William Johnson -Temple. S-au cunoscut la Universitatea din Edinburgh şi nu vor înceta niciodată să-şi scrie şi să se destăinuie unul altuia timp de treizeci de ani, iar Boswell îl va numi executor testa-mentar pe Temple, care îi scria la 24 iunie 1767: „Prietenia pe care mi-ai acordat-o este, cred, singura bucurie a vieţii mele. Deoarece membrii familiei mele sunt într-adevăr cei mai mari duşmani ai mei: un tată dur, un frate in-grat [... ] Oh! Boswell, crede-mă, te iubesc ca pe mine însumi, iar când voi muri, îi voi mulţumi lui Dumnezeu, în primul rând, că mi-a dăruit prietenia dumitale"63.

NOTE

1 £. Littre, Dictionnaire de la langue frangaise,articolul „Prive".

2 V. Hunecke, „Les enfants trouves: contexte eu-ropâen et cas milanais, XVHI-e—XlX-e siecle", Re-vue d'histoire moderne et contemporaine, XXXII, I,ianuarie—martie 1985, p. 3—29. Asupra acestei distincţii a rolurilor familiei, şi asupra procurei acestora, E. Goody, Parenthood Social Reproduction. Foste-ring and Occupational roles in West Africa, Cam-bridge University Press, 1962.

3 I. Pinchbeck şi M. Hewitt, Children in EnglishSociety, voi. I, From Tudor Times in the EighteenţhCentury, Londra/Toronto, 1948, p. 28.' A. R. Radcliffe Brown, „La parentă â plaisan- terie" (1940), şi „Note conjointe sur les parentes â Plaisanterie" (1949), Structure et Fonctîon dans la so- primitive, Paris, Ed. de Minuit, 1968, trad. fr. a

229

lucrării Structurc and Function in Primitive Society, Londra, 1952.

s CI. Levi-Strauss, „L'analyse structurale en lin-guistique et en anthropologie" (1945), Anthropologie structurale, Paris, Pion, 1958, p. 37—62.

8 R. Brain, Amis et Amants, Paris, Stock, 1980, trad. fr. a lucrării Friends and Lovers, Londra, Hart— Davis—Mac Gibbon, 1976.

7 M. Fortes, Kinship and the Social Order, Londra, 1969, p. 63, citat după N. Sindzingre, „Amis, pa-rents et allies: Ies formes de l'amitie chez Ies Senufo(Câte-d'Ivoire)", comunicare făcută la colocviul h'Ami-cizia e le Amicizie, Palermo, p. 24—26, noiembrie1983, în curs de apariţie în documentele acestui colocviu şi în revista Culturcs.

8 J. Boissevain, Friends of Friends. Networks,Manipulations and Coalitions, Oxford, Basil Black-well, 1974.

a L. B. Alberti, / LibH della famiglia i lucrare prezentata de Ruggiero Romano şi Alberto Tenenti, Torino, Einaudi, 1969. .

10 E. Le Roy Ladurie, Montaillou, village occi-tan, de 1294 ă 1324, Paris, Gallimard, 1975, p. 83.

11 Ibid., p. 84-^85, şi Ch. de La Ronciere, „Unefamilie florentine au XlV-e siecle: Ies Velluti", Familie et Parente dans L'Occident mâdiâval, Roma,fîcole fransaise de Rome, 1977, p. 228—248.

12 J.-M. Gouesse, „Parente, familie et mariage enNormandie aux XVII-e et XVIII-e siecles. Presenta-tion d'une source et d'une enquete", Annales ESC,XXVII, 4—5, iulie—octombrie 1972, p. 1145.

13 J.-L. Flandrin, Familles, Parente, Maisaon, Se-xualite dans l'andenne societe, Paris, Ed. du Seuil,1984, ed. a Ii-a, p. 40.

14 R. Merzario, II Paese stretto. Strategie matrimoniali nella diocesi di Como, Secoli XVI—XVIII,Torino, Einaudi, „Microstorie", 3, 1981, p. 23—26.

15 J.-M. Gouesse, art. cit., p. 1146.18 R. Merzario, op. cit., p. 105.17 Montaigne, Essais, I, 28, „De l'amitie".18 Ibid., III, 3, „Des trois commerces".19 R. Brain, op. cit., p. 301—302.20 Saint-Simon, Memoires, ediţie îngrijită de Gpn-

230

V

zague Truc, Paris, Gallimard; col. „Bibi. de la Pleiade", 1953—1958, voi. I, p. 659—660.

21 M. Bloch, La Societe fâodale. La Formationdes liens de dâpendance, Paris, Albiri Michel, col.„L'evolution de l'humanite", XXXIV, 1940, voi. I,ed. a Ii-a, p. 192.

22 L. Hellmuth, Die germanische Blutsbruder-schaft, Wiener Arbeiten zur Germanischen Altertums-kunde und Philologie, 7, Viena, 1975.

23 H. Tegnaeus, La Fraternite de sang. Etudeethno-sociologique des rites de la fraternite de sang,notamment en Afrique, Paris, Payot, 1954, p. 25.

24 S. Ciszewski, Kilnstliche Verwandschaft beiden Si ldslaven, Leipzig, 1981, p. 47.

25 L. Hellmuth, op. cit.26 E. Le Roy Ladurie, Les Paysans de Langue-

doc, Paris, SEVPEN, 1966, voi. I, p. 166.27 M. Bloch,.op. cit., voi. I, p. 215.=* S. W. Mintz şi E. R. Wolf, „An analysis of

ritual co-parenthood (compadrazgo)", Southivestern Journal of Anthropology, VI, 4, 1950, p. 341 şi urm., şi S. N. Eisenstadth, „Ritualized personal relations Blood brotherhood, best friends, compadre etc: some comparative hypotheses and suggestions", Man, 96, •iulie 1958, p. 90—95.

2E Luther, „Tischreden: Anton Lauterbach's Tage-buch aufs Jahr 1539", D. Martin Luther's Werke, Kri-tische Gesambautausgabe, voi. IV, 1916, Weimar, citat de S. W. Mintz şi E. R. Wolf, art. cit., p. 349.

30 G. Valentini, La Legge delle montagne alba-nesi nelle relazioni della missione volante, 1880—1932,Florenţa, „Studi Albanesi, Studi e testi, 3", 1969, p. 25.

31 A. Van Gennep, Manuel de foîklore francaiscontemporain, voi. 1, Du berceau ă la tombe, Paris,A. Picard, 1943, p. 233.

32 N. Z. Davis, Les Cultures du peuple. Rituels,Savoirs et Resistance au XVI-e siecle, Paris, Aubier,1979, trad. fr. a lucrării Society and Culture in EarlyModern France, Standford University Press, 1975, ed.a IV-a, p. 18.

33 R. Halevi, Les Loges maconniques dans laFrance d'Ancien Regime, Aux origines de la Şocia-

231

hilită democratique, Paris, Armând Colin, „Cahiers des Annales", 40, 1984, p. II.

35 G. Gayot, La Franc-Maconnerie frangaise, Textes et Pratiques, Paris, Gallimard/Julliard, col. „Archives", 1980, p. 69.

se M. Agulhon, Pânitents et Francs-Macons de l'ancienne Provence, Paris, Fayard, 1968.

". Id., Le Cercle dans la France bourgeoise, 1810— 1848. £tude d'une mutation de sociabilite, Paris, Armând Colin, „Cahiers des Annales", 36, 1977, p. 19—20. 38 D. Roche, Le Siecle des Lumieres en province. Academies et Academiciens provinciaux, 1680—1789, Paris-Haga, EHESS-Mouton, „Civilisations et sosietes", 62, 1978, p. 18.

39 J.-M. Gardair, „I Lincei: i soggetti, i luoghi, le attivitâ", Quaderni storici, XVI (48), III, decem-brie 1981, p. 768.

40 Baudelaire, La Fanfarlot 1847, citat de M. Agul-h o n , L e C e r c l e [ . . . ] , o p . c i t . , p . 5 2 .

41 M . A g u l h o n , L e C e r c l e [ . ' . . ] , o p . c i t . , p . 2 3 .42 G. Gayot, op. cit., p. 69.41 Ibid., p. 123.11 N. Z. Davis, op. cit., p. 166—172.

45 K. Mandrou, Introduction ă la France moderne. Essais de psychologie historique, 1500—1640, Paris, Albin Michel, col. „L'âvolution de la l'humanite", M 1961, p. 184—187.48 M. Agulhon, Penitents et Francs-Macons [...],op. cit., p. 947—950. ;

47 X. Rousseaux, „Criminalite et repression en milieu rural et urbain. Le cas de Brabant wallon au XVII-e siecle", comunicare prezentată la reuniunea din 11—12 februarie 1985 de La Groupe internaţional de recherches sur I'histoire de la justice et de la cri-minalite, Paris, Maison des Sciences de l'homme, p. 13.

48 N. Z. Davis, op. cit., p. 171.49 B. Bernardi, / Sistemi delle classi di etă. Or-

dinamenti sociali e politici fondaţi sull'etă, Torino. :Loescher, 1984, p. 20.

so F. Young, Initiation Ceremonies: A Cross-Cul- I^B turei Society of Status Dramatization, Indianopolis, Bobbs-Merril C°, 1965, p. 30.

51 V. Jamerey-Duval, Memoires, Enfance et £du-cation d'un paysan au XVIII-e siecle, lucrare prezen-tată de J . M. Goulemot, Paris , Le Sycomore, 1981, p. 150

52 O. Niccoli, „Lotte per le branche. La Donnaindisciplinata nelle stampe popolari d'Ancien Regime",Memoria, 2 octombrie 1981, p. 49—63.

53 J.-J. Rousseau, Les Confessions. Oeuvres com-pletes, Paris, Gallimard, col. „Bibi, de la Pleiade",1959, p. 15.

54 V. Jamerey-Duval, op. cit.55 Ph. Aries, L'Enfant et la Vie familiale sous

l'Ancien Regime, Paris, Ed. du Seuil, ediţie nouă,1973, p. VIII.

se A. MacFarlane, The Origin of English Indivi-dualism; the family, property and social transition, Oxford, Blackwell, 1978.

57 J.-J. Rousseau, op. cit., p. 13.58 Ph. Aries, op. cit.; G. P. Brizzl, La Forma-

zione della classe dirigente nel Sei-Settecento. I se-minaria nobilium nell'Italia centro-settentrionale, Bo-logna, II Mulino, 1976; F. de Dainviile, „Colleges etfrâquentation scolaire au XVII-e siecle", Population,XII, 3, iulie—septembrie 1957, p. 467—494.

59 Ph. Arîes, op. cit. p. 356.60 P. Coustei, R'egles de l'âducation des enfants,

Paris, 1687, citat de Ph. Aries, op. cit., p. 422.6j G. P. Brizzi, op. cit., p. 165.62 L. Stone, The Crisis of the Aristocracy, 1558—

1641, Oxford, Clarendon Press, 1965, p. 689.M J. Boswell, Boswell veut se marier, 1766—1769,

Paris, Hachette, „Les papiers de Boswell", 1959.

FAMILII. L0C0fNTe $| COABJTANTIde ALAIN COLLOMP

Pictorul Albrecht Diirer ne-a lăsat un important număr de desene, deseori acuarelate, care înfăţişează case de ţară sau din unele cartiere ale oraşelor din Germania, Austria şi Italia, datând de Ia sfârşitul secolului al XV-lea sau din primii ani ai celui de al XVI-lea. Imagini preţioase datorită calităţilor artistice ale acestora, dar şi datorită acuităţii privirii lui Diirer şi a minuţiozităţii cu care au fost redate unele detalii din aceste desene, fie că e vorba de nişte case, de un pâlc de copaci, un iepure sau doi buiori pe cale să se ofilească. Desenele ce reprezintă edificii ne prezintă o imagine exactă a materialelor de construcţie: cărămizi aparente sau date cu grund şi panouri de lemne aparţinând frumoaselor locuinţe din cartierul capelei Sfântul Ioan din Mirnberg, cu acoperişurile lor din ţiglă1; case de mari dimensiuni izolate unele de altele, având- un plan pătrat, cu imensele lor acoperişuri din stuf, pitite în vreo vâlcea la umbra unui grup de arbori centenari, din satul Kalchreut2, case de piatră cu acoperişurile din ţiglă în pantă lină, strânse unele lângă altele din interiorul meterezelor satului fortificat Arco din Italia3. Această din urmă acuarelă lasă să se ghicească uimirea de a picta o vegetaţie atât de diferit colorată (frunzişul albăstrui al măslinilor), de a reda lumina câmpiei meridionale pe care o descoperă ar-

234

tistul german. Aceste crochiuri de case lucrate după natură vor fi refolosite uneori de Diirer în unele gravuri, ca, de pildă, în Fiul risipitor (către anul 1498). Scena biblică e un pretext de a înfăţişa curtea unei ferme din Germania, mărginită de câteva clădiri cu pereţii străpunşi de puţine ferestre sau de nişte simple lucarne, cu porţile scunde, cu imense acoperişuri de stuf.

REPREZENTĂRI. DE LA LOCUINŢĂ LA INTERIORUL DOMESTIC

Preţioasă mărturie privind construirea locuin-ţelor destinate burgheziei sau unor umili ţă-rani de la începutul secolului al XVI-lea. Ca-sele din ţinutul Nurnbergului, datorită formei, volumelor şi materialelor respective, se asea-mănă în foarte mare măsură cu cele din satele germane şi alsaciene ridicate cu două sau trei secole mai târziu. Casele din satele italiene de-senate de Diirer în timpul primei sale călă-torii spre Veneţia prezintă deja caracteristicile locuinţelor din Italia sau din Franţa meridio-nală clădite chiar şi în secolul al XVIII-lea. Marile tipuri regionale de construcţii familiale, care se află acum în Italia, Franţa4, ca şi în Anglia, plecând de la acel corpus de edificii ce există şi astăzi, şi adesea de construcţie mult mai recentă, le găsim aşadar în pictura ger-mană sau flamandă încă de la începutul se-colului al XVI-lea. Ceea ce indică permanenţa multiseculară a tehnicilor ce caracterizează construcţia caselor, cu, fără îndoială, unele transformări sau ameliorări între secolele XVI Şi XIX, dar, mai mult chiar, cu o seamă de caractere invariabile, pentru o regiune, de or-din cultural, cât şi material. Dar desenele şi acuarelele lui Diirer ce înfăţişează locuinţe ne jasă în afara acestor case, intrarea înăuntrul J°r fiindu-ne interzisă.

235

Pieter Bruegel sau ferma flamandaCeva mai târziu decât Diirer, Pieter Bruegel denumit Cel Bătrân pictează şi el, cu exactitate, o seamă de locuinţe din satele flamande, durate din panouri de lemn umplute cu chirpici (unele rare şi imense construcţii sunt din cărămidă, cu un pinion de faţadă în trepte) şi cu imense acoperişuri de stuf. Dar, din fericire, Bruegel ne lasă uneori să pătrundem în câteva locuinţe. Vizita la fermă ne este cunoscută datorită celor două copii lăsate de fiii lui Pieter Bruegel cel Bătrân, una aparţinând lui Pieter Bruegel cel Tânăr, pictură policromă pe lemn, cealaltă lui Jan Bruegel5, după un original al tatălui, pierdut însă, mai mult ca sigur o pictură în grisai. în prima, ca şi în a doua versiune, foarte asemănătoare, ne aflăm în una din marile încăperi ale fermei. Unde găsim inventarul descriptiv al mobilierului ţărănesc din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, cu acea imensă laviţă-ladă cu spătar şi rezemătoare pentru braţe, cu scaunul scund şi cu cel micuţ pentru copii, cu leagănul în primul plan, în care în acel moment doarme un căţel, cu masa rotundă acoperită cu o faţă de masă albă (faţa de masă albă pe care o vom regăsi în interioarele ţărăneşti înfăţişate de fraţii Le Nain), pe care se află câteva castronaşe pline cu supă de lapte (gospodarii respectivi au şi vaci, un bărbat şi o femeie fiind tocmai pe punctul de a bate putineiul pentru a alege untul). Obiectul cel mai uimitor o constituie vatra principală, aflată direct pe sol, deasupra căreia fierbe o imensă căldare agăţată de un cârlig gros. Tânăra mamă care-şi alăptează pruncul se încălzeşte, cu mâna întinsă către flacără, aşa cum face şi al doilea dintre cei trei copii, ce are picioarele goale şi stă pe scaunul cel mic. Tatăl, care pare a fi stăpânul casei (mai puţin tânăr decât mama) îi întâmpină pe cei trei oaspeţi. în planul secund al tabloului, pe lângă ceea ce pare să alcătuiască familia

236

conjugală a unui cuplu, împreună cu copiii săi, se pot observa alte cinci personaje ce par să locuiască sub acelaşi acoperiş: un bărbat aşe-zat pe bancă, un altul, ce stă singur la masă şi se pregăteşte să-şi soarbă supa, tânărul şi tâ-năra femeie ocupaţi să bată putineiul şi, în sfârşit, o tânără fată în cadrul uşii (o uşă de lemn masiv având, în partea de sus, un cadru fix de sticlă cu bare de plumb), despre care nu ne dăm seama dacă intră sau iese din în-căpere.

Ne aflăm într-o încăpere aparţinând unei gospodării flamande, în chiar răstimpul în care se ia masa. Adulţii sunt absorbiţi de preocupă-rile lor, cu excepţia celui mai vârstnic, care, întocmai ca şi cel mai mic dintre copii (cu pi-cioarele goale şi el) stă întors cu faţa către două dintre personajele venite în vizită. Nu se ştie nimic despre legăturile care i-ar putea uni pe diverşii protagonişti ai acestei scene ţără-neşti (să fie oare rude?). în cazul acesta, e pro-babil ca tabloul să nu fi fost pictat pentru a oferi un inventar documentar sau pitoresc al unui interior de locuinţă ţărănească, ci într-un scop fără îndoială alegoric, urmărind ilustra-rea vreunui proverb sau a vreunei scene bi-blice, cum se întâmplă adesea în pictura fla-mandă din secolul al XVI-lea, şi având un rol moralizator. Oaspeţii sunt nişte burghezi în-stăriţi, aşa cum ne sugerează îmbrăcămintea acestora. Vin în vizită la o lăuză, sau, aşa cum s-a presupus, vin să-1 vadă pe cel mai mare dintre copii, cel ce pare să stea de vorbă cu doamna din primai plan, şl care ar putea fi copilul ei, sau vreo rubedenie încredinţată spre îngrijirea respectivei familii de ţărani?

în scenele de gen ale pictorilor flamanzi din secolele XVI şi XVII, tablouri foarte căutate de amatorii din epocă, interesul pur documen-tar se situează, în general, pe planul al doi-Jea. în spatele picturii ce reprezintă cu multă fidelitate aspecte din viaţa zilnică a ţărănimii sau burgheziei se ascunde cel mai adesea, în

237

interioarele lui Vermeer, ca şi în această Vizită la fermă a lui Bruegel, şi potrivit unui limbaj mai mult sau mai puţin cifrat pe care îl cunosc amatorii, o semnificaţie oarecum gnomică. Obiectele uzuale care se află reunite în asemenea scene de interior sunt prezentate într-un scop simbolic precis, ca în naturile moarte din epocă, deseori picturi cu „deşertăciuni". Şi ar fi o greşeală să se atribuie o prea mare valoare documentară acestor obiecte, şi să se considere că aceste reprezentări de interioare ţărăneşti sau burgheze reprezintă nişte documente autentice, „lucrate după natură", şi care ne-ar reda cu exactitate viaţa zilnică a ţăranilor sau a negustorilor flamanzi.

Interioarele ţărăneşti ale fraţilor Le Nain

Acelaşi risc de interpretare greşită şi în ceea ce priveşte Franţa secolului al XVII-lea, atunci când avem în vedere picturile ce înfăţişează „interioare ţărăneşti" ale fraţilor Le Nain. Ce-lebrul Ospăţ ţărănesc din 1642, sau Familie de ţărani de la Luvru6 nu sunt de fapt nişte re-prezentări de grupuri familiale. Fraţii Le Nain aveau prea mult geniu şi în acelaşi timp un prea mare simţ al comercializării propriilor opere pentru a le putea atribui unele preocu-pări de ordin social (sau numai sociologic) în înfăţişarea ţăranilor pe care ni-i prezintă. în Familie de ţărani, prezentarea laolaltă a acestei femei bătrâne, slabă şi cu buzele strânse, a celor câţiva bărbaţi aflaţi în floarea vârstei, a unui bărbat mai tânăr şi a câtorva copii plini de gravitate care cântă la vioară şi la flageo-let, evocă tema etapelor vieţii, temă îndrăgită de pictorii italieni de la Tiţian până la şcoala lui Caravaggio, mai curând decât prezentarea unui grup familial ce-şi duce viaţa sub acelaşi

acoperiş.In aceste tablouri, felul în care de desfăşoară

ritualul mesei este doar sugerat. Fraţii Le Nain238

evită acumularea oarecum trivială a detaliilor culinare şi preferă să aerisească întreaga com-poziţie şi să-i confere un sens simbolic, aproape ireal şi în afara timpului. în Ospăţul ţărănesc, o faţă de masă, nu o masă pusă, o piesă de ru-fărie prea mare pentru banca pe care este în-tinsă, numai ulciorul cu vin, lângă o pâine ro-tundă şi cuţitul care începe s-o taie; alături, farfuria adâncă de cositor şi o singură lingură. Cadrul interioarelor ţărăneşti ale fraţilor Le Nain este întotdeauna acelaşi: plafonul nefiresc de înalt; soba, de mari dimensiuni. încăperea pare vastă, mai curând decorul unei piese de teatru decât reprezentarea veridică a colibelor afumate în care trăiesc nişte bieţi ţărani. Puţină mobilă: una sau două laviţe, câ-teva scaune şi scăunele fără spătar. Patul, sau paturile, care se găseau întotdeauna în casele ţărăneşti, sunt rareori înfăţişate în tablou. Po-logul unui pat cu coloane împreună cu înveli-toarea sa de catifea este totuşi vizibil într-un eolţ al tabloului ce ne prezintă Ospăţul ţărănesc.

In oraş

Interioarele flamande şi olandeze pictate în aceeaşi epocă oferă reprezentări mai precise privind mobilierul şi arhitectura caselor. Peter de Hooch ne înlesneşte pătrunderea în odaia familiilor citadine sau, în cazul celor mai în-stărite, în unele apartamente aşezate unele după altele. Lumina Nordului, ce pătrunde prin fe-restrele înalte ale locuinţelor, se oglindeşte în dalele pardoselilor sclipitor de curate şi pune în valoare patina mobilelor. Alcovul se află în colţul întunecos al camerei. îndestularea, or-dinea ne tulburată, un anumit simţ al confortu-lui şi al distracţiilor siant evidente. Alţi pictori flamanzi, Adriaen Brouwer, David Teniers în-clină spre genul popular şi pitoresc. Interioarele lor se vădesc murdare, în dezordine, mobilie-

239

rut se limitează la câte o jumătate de butoi ce ţine loc de masă, la câţiva buşteni ce slu-jesc de scaune.

Scenele de gen populare pictate la repe-zeală de către A. Brouwer, crochiurile făcute de Diirer, proverbele ilustrate de pictorii din familia Bruegel, calmele compoziţii ale fraţi-lor Le Nain, care, ca şi Lăptăreasa sau Uli-cioara lui Vermeer, au ştiut să oprească clipa pentru eternitate, toate aceste reprezentări pic-turale constituind o seamă de fascinante mărturii pentru istorie. Dar asemenea izvoare figurate sunt insuficiente pentru a putea cunoaşte felul de a vieţui al cultivatorilor flamanzi şi ger-mani din secolele XVI—XVIII sau al acelor ţărani din Laonnois pe care i-au pictat fraţii Le Nain. Pentru a avea o idee mai precisă privind reprezentarea grupului de persoane care trăiau sub acelaşi acoperiş, în satele şi târ-gurile Europei occidentale, mai cu seamă în Franţa rurală, între secolul al XVI-lea şi în-ceputul celui de al XlX-lea, pentru a şti în ce tip de casă se adăposteau aceste familii de ţă-rani, potrivit epocii şi ţării, e nevoie să se re-curgă la alte izvoare, cu precădere la docu-mentele scrise.

MODALITĂŢI DE LOCUIRE

Câte persoane locuiesc laolaltă în aceste case scunde durate din lemn, chirpici şi stuf, din satele din Auge saia Sologne, câte în casele acestea mari din paiantă, cu galerie şi curte interioară, din satele din câmpia alsaciană, câţi în aceste înguste case din piatră, înghesuite unele într-altele, din satele Provenţei? Nu este vorba doar de a afla numărul persoanelor care alcătuiesc grupul domestic, variabil pe măsura trecerii timpului în fiecare casă, în funcţie de naşteri şi de decese, de căsătorii şi de plecări, ci mai cu seamă de a cunoaşte legăturile de rudenie care le unesc. Familiile de ţărani din

240

Franţa, Anglia sau Germania preaintă Oare peste tot aceeaşi structură, din secolul al XVI-lea până în cel de al XVIII-lea, „reduse" la un menaj simplu, denumit „nuclear", compus doar din tată, mamă şi copiii respectivi, sau ^şi duc viaţa în grupuri numeroase, de factură patriarhală?

Dar a cunoaşte felul în-care diverşii mem-bri ai aceluiaşi grup familial îşi împart spa-ţiul interior al locuinţelor, pentru a dormi, mânca şi lucra, nu e suficient pentru a înţe-lege funcţionarea acelor sisteme familiale care se pot diferenţia de la ţară la ţară, de la o re-giune la alta, la fel ca şi forma şi structura construcţiilor ce pot varia în timp şi în spaţiu. Diferitele sisteme familiale sunt dependente de o seamă de condiţii nu numai de natură econo-mică, dar şi juridică. Dreptul familial şi va-riaţiile sale, această „geografie cutumieră" stu-diată de Jean Yver7, modalităţile de transmi-tere a patrimoniului părinţilor către copii influenţează dimensiunea şi structura mena-jelor.

Casa ţărănească nu e numai o' clădire în care locuieşte un grup familial. Cel mai ade-sea, ea adăposteşte şi animalele care-i aparţin, rezervele alimentare şi recolta înmagazinată, uneltele de muncă. Este, în acelaşi timp, o unitate de rezidenţă şi o unitate economică de producţie, acel domus de care vorbeşte Emma-nuel Le Roy Ladurie în legătură cu satul Mon-taillou8, ousta sau ostdl din regiunile de limbă d'oc, acel Hof din Alsacia şi din ţările germa-nice, entităţi care includ şi clădirile şi ogoa-rele cultivate, dar şi numele respectiv de familie, iar uneori, ca în Alsacia, blazonul familiei care o ocupă. în diviziunile spaţiului ţărănesc, casa, domus, ousta sau Hof, indică totalitatea bunurilor private pe care le posedă unitatea familială, prin opoziţie cu locurile şi bunurile comune ce aparţin totalităţii locuitori-lor unui sat, drumuri, păşuni comunale, chiar

241

arii comune de treierat, aşa cum găsim în ţi-nuturile cu o populaţie foarte densă, în Pro-venţa sau în Languedoc.

Un habitat evolutiv i I

Suprafeţele construite ce aparţin unei unităţi familiale nu erau imuabile. Destinaţia fiecă-reia din părţile suprafeţelor respective putea fi schimbată de-a lungul generaţiilor, pe mă-sura necesităţilor, se transforma, în secolul al XVII-lea, aşa cum se face şi astăzi, o parte din hambar în cameră suplimentară ce se adaugă celor existente. în alt loc, se diviza o unitate locuibilă în două, după partajul efectuat între părinţi şi copii, sau între fraţi. Se ridicau clă-diri suplimentare în aceeaşi curte, pentru a oferi un adăpost bătrânilor părinţi care se re-trăgeau, sau pentru a instala un fiu cu prilejul căsătoriei acestuia. Când, în 1788, soţii Jargot, muncitori din satul Courcelles, Bourgogne, îşi însoară pe cel mai mare dintre fii, acesta ră-mâne să locuiască împreună cu ei, în casa lor. în contractul de căsătorie, ei menţionează şi stabilirea celui de al doilea fiu, Jean, „într-o casă ridicată de curând". Părinţii rezervă în sfârşit, pentru ultimul lor fiu, Simon Jargot, „un mic loc pentru a dura' un patul pentru fân alături de un alt loc situat în numitul Cour-celles, dat lui drept dotă, pe care îşi poate ri-dica o locuinţă"9. Astfel, alături de casa pă-rintească, se vor alipi alte două locuinţe, cei trei fraţi Jargot putând coexista într-o nemij-locită vecinătate.

Tot astfel, la Azereix, sat din Pirinei alcă-tuit dintr-un lot de case de mari dimensiuni şi cu domeniu familial, Anne Zinck10 a notat sporirea numărului de focuri, de la 116 în 1636 la 171 în 1792, fără ca suprafaţa globală a con-strucţiilor, aflate în teritoriul sătesc, să se fi mărit: „Căci fiul, fratele, ginerele au durat o locuinţă pe domeniul familial".

IV 242

Habitatul satelor din Franţa sau din Ger-mania nu avea limite fizice. Numeroase cauze vin să explice această necurmată fluctuaţie pri-vind construcţia sau abandonul în interiorul spaţiilor săteşti. Unele ţin de anumite consi-deraţii de ordin economic şi demografic. Po-trivit fazelor de expansiune şi de stagnare (unde intră în joc atât condiţiile meteorologice, cât şi evenimentele politice), ca, de pildă, în Lo-rena, războaiele din prima jumătate a secolu-lui al XVII-lea, se pot observa unele perioade când se construieşte intens, altele de abandon, apoi de un nou avânt al construirii clădirilor private. Cauze mai puţin evidente, ţinând nu atât de condiţiile conjuncturii economice, ge-nerale sau regionale, ci de însăşi derularea ci-clurilor familiale în interiorul locuinţelor, an-trenează şi acestea anumite transformări suc-cesive ale spaţiului pe care se află deja unele construcţii. Aceste cauze sunt legate de moda-lităţile de partaj familial, generaţie după ge-neraţie, şi de strategia folosită în rostuirea co-piilor, şi poartă răspunderea acestor divizări a caselor, şi a acestor construcţii prin care se ur-măreşte păstrarea în imediata apropiere a unora dintre copii, în sânul aceleiaşi comunităţi să-teşti. Aceste raţiuni recomandă să *nu se diso-cieze studierea habitatului în aspectele sale ma-teriale (tipologia construcţiilor, planurile spa-ţiilor interioare, mobilierul şi folosirea acestu-ia) de cele ale grupului persoanelor înrudite care locuiesc în aceeaşi casă. Pentru a stabili raporturile dintre domiciliu şi grupul familial, pentru a respecta realităţile geografice (alege-rea materialelor în funcţie de resursele locale, restricţii de ordin climateric), istorice (între în-ceputul secolului al XVI-lea şi sfârşitul celui de al XVIII-lea) şi sociale (agricultorii înstă-riţi şi neguţătorii nu trăiesc la fel cu munci-torii), e nevoie să se ţină seama de aspectele variate şi de structurile familiale, ca şi de for-mele pe care le dobândeşte habitatul rural în Franţa şi în ţările vecine.

243

Locuinţele oamenilor săraci

Casele ţăranilor din secolul al XVII-lea, mai puţin chiar decât în cel de al XVIII-lea, sunt departe de a fi întotdeauna nişte „cocioabe afu-mate", mizerabile alcătuiri din panouri de lemn, cu pereţii din lut uscat amestecat cu paie sau cu iarbă-neagră, cu acoperişul din paie de se-cară, sau din trestie, sau din alte soiuri de plante ce cresc în apropierea acestora. Adăpost prost izolat, precar („umplutura pereţilor aces-tor construcţii fiind alcătuită din chirpici, tre-buie refăcută în fiecare an; o clădire nouă are nevoie de reparaţii chiar în anul ce urmează ridicării ei"11), mistuit în câteva ore de foc, e o construcţie de mici dimensiuni, având o în-căpere unică drept spaţiu de locuit, slab lumi-nată prin câteva deschizături de mici dimen-siuni. Parohul din satul Sennely, Sologne, în ultimii ani ai domniei lui Ludovic al XlV-lea, denunţă lipsa de confort din casele enoriaşilor săi, „cărora nu le sunt pe plac plafoanele înalte [...]. Le place să atingă cu capul grinzile din camere". Cât despre lumină, parohul adaugă: „Ar trebui să deschidă în pereţii caselor câteva ferestre mari prin care să pătrundă aerul, pe când acestea sunt întunecoase şi mai potrivite să slujească drept temniţă pentru ucigaşi decât locuinţe pentru nişte persoane libere"12.

în casele cu o singură încăpere aptă de a fi locuită nu putea trăi decât un grup familial redus, limitat la o văduvă sau la un cuplu cu cei mai mici dintre copii, cei mai mari fiind obligaţi să-şi caute adăpost în altă parte, în case mai înstărite, sau să emigreze în ţinuturi îndepărtate pentru a-şi câştiga existenţa. Nici nu se pune problema ca în asemenea cocioabe să poată locui o familie numeroasă, alcătuită din trei generaţii, sau să fie păstrat un mare număr de copii, căci nici vorbă nu poate, fi să li se asigure hrana, o locuinţă atât de modestă mergând mână în mână cu modicitatea bunu-

244

rilor şi a resurselor. Acest gen de locuinţă nu era specifică unei anumite regiuni din Franţa sau din altă parte, dar, într-o proporţie varia-bilă, potrivit provinciilor şi potrivit epocilor (războaiele şi jafurile, anii de foamete contri-buiau la înmulţirea acestora), se întâlnea în multe sate din secolele XVI—XVIII. Aseme-nea formă de habitat deosebit de mizeră co-exista, în acelaşi loc, cu locuinţe mai cuprin-zătoare, mai spaţioase, reprezentare materiali-zată a inegalităţii condiţiilor socio-economice a familiilor care alcătuiau o comunitate rurală, întâlnim astfel de cocioabe fie izolate în di-ferite puncte ale teritoriului respectiv, fie în grup. In Auvergne, în secolul al XVIII-lea, bor-deiele minerilor, „care alcătuiesc nişte barria-ăes, se rânduiesc în şiruri de locuinţe, fiecare dintre acestea prezentând, la faţadă, o uşă şi o fereastră îngustă, iar în spate gura podului"13. în Corsica, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, „unii ţărani nu au altă locuinţă decât nişte co-libe durate din piatră, cu o încăpere unică"14. Cercetările arheologice, efectuate în Sicilia, în satul Brucato (lângă Palermo), au revelat permanenţa, din secolul al XlV-lea până în cel de al XlX-lea, a unui habitat cu o singură în-căpere, habitat ce adăposteşte familiile sărace ale salariaţilor agricoli (i braccianti) — aşa cum e şi cazul imensei majorităţi a locuitorilor din satele siciliene. în aceste locuinţe lipite unele de altele, ca acele „barriades" din Auvergne, cu un singur etaj, spaţiul acelei piese unice este împărţit în două: cea mai întunecată, cea mai îndepărtată de deschiderea care dă spre uliţă, slujind drept loc de dormit pentru oameni, eventual şi pentru vite; partea cea mai lumi-noasă, cea mai aproape de uliţă, concentrează în jurul vetrei activităţile ce ţin de pregătirea Şi consumarea mâncării. Constatările arheolo-gilor, ca şi mărturiile scrise indică şi o- însu-Şire, în vederea unor activităţi domestice, a spaţiului deschis din uliţa satului, care se află fa faţa fiecărei case15. Locuinţele cu o unică

245

încăpere ale minerilor din Auvergne, ale zi-lieriior din Corsica, ale acelor braccianti sici-lieni şi ale bieţilor pălmaşi din Languedoc sau din Sologne îngăduie chiar, cu toată micimea lor, derularea ciclului familial răstimp de mai multe generaţii.

Dacă mai coborâm pe treptele sărăciei, în satele Angliei secolelor XVI şi XVII, sau în Franţa, în special în provinciile apusene, în-tâlnim forme de habitat încâ şi mai modeste, încă şi mai precare. Cu prilejul convocării Statelor Generale din 1649, locuitorii din Saint-Christophe-en~Roc, de lângă Saint-Maixent, au pus să li se întocmească în scris anume „ju-ruinţe" în care îşi deplâng mizeria şi deznădejdea: „Nu sunt decât aproape 90 de focuri şi cea mai mare parte milogi şi cerşindu-şi pâinea [.. .]. în asemenea situaţie ca acuma se văd numai cârduri de sărăntoci [...] şi toţi se culcă de-a valma pe paie şi au fost siliţi să-şi facă nişte colibe mici în mijlocul câmpului, neputându-şi găsi un alt adăpost"16. Bordeiele de la marginea pădurilor, micile colibe ridicate în plină câmpie, cocioabele năruite, un fel de abatere de la regula habitatului rural, sunt doar nişte culcuşuri care nu mai pot îndeplini funcţia , de locuinţă pentru un grup familial cu structuri stabile. Clasa cerşetorilor, în compoziţia grupurilor sociale săteşti (şi nu numai în epoca tulbure a Frondei, cea în care locuitorii din Saint-Christophe îşi formulaseră doleanţele), constituie o grea şi firească povară în multe regiuni. chiar şi la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după cum stau mărturie listele fiscale de recensământ care au ajuns până la noi. Bărbaţi schilodiţi şi femei bolnăvicioase, tata orb cerşetor locuind împreună cu fiul său ziler, familii dezmembrate ce trăiesc în sat, în parte din mila locuitorilor acestuia, în colibe şi bordeie. Mulţi dintre aceştia, când foamea devine de neîndurat, fug de acolo, solitari sau în cete, înrudiţi între ei sau nu, îndreptându-se spre

24(5

alte aşezări, mai ales către oraşe, unde îi aş-teaptă închisoarea.

Dacă dorim să delimităm în varietatea şi complexitatea lor diferitele modalităţi de a îm-părţi spaţiul unei locuinţe, felul de a vieţui sub acelaşi acoperiş, de a se încălzi la acelaşi foc şi de a mânca la aceeaşi masă, în funcţie de structurile grupului de rezidenţă, este absolut necesar să urcăm din nou pe scara socială până la agricultorii din câmpiile din Ile-de-France, Flandra sau Lorena, până la acei mici proprie-tari agricoli care-şi valorifică produsele, din Languedoc sau din Provenţa, până la acei ar-tizani din mediul rural stăpâni pe meseria lor,

au la podgorenii din Bourgogne sau din Val .e Loire. Clădirea care adăposteşte

familia acestora e în general mai spaţioasă, având mai multe camere de locuit, ca şi unele dependinţe, hambare, staule, pivniţe.

I

s

Locuinţele oamenilor bogaţi

In imediata apropiere a aglomeraţiei pariziene, un inventar din anul 1647 prezintă componenţa casei unui agricultor din Villejuif. Aceasta con-stă „dintr-o bucătărie scundă ce dă spre stra-dă, într-o parte aflându-se o scară, iar în cea-laltă o poartă pentru căruţe, două camere mari deasupra, şi o cameră mică, pod deasupra, o altă sală scundă la capătul bucătăriei"17. O casă cu două caturi, cu pod, durată din piatră, cum se află multe în Ile-de-France, casă şi depen-dinţe cu un acoperiş de ţiglă, semn vădit al unei anumite prosperităţi, deoarece acoperişu-rile de stuf, mai ales în secolul al XVII-lea, sunt cu mult mai frecvente în majoritatea sa-telor din jumătatea de nord a Franţei.

în legătură cu materialele de construcţie ale locuinţelor trebuie să nuanţăm schematismul Unei dihotomii ce opune casele din chirpici sau din lemn din ţările nordice (Franţa de Nord, Flandra, Anglia, Germania) caselor din piatră

II 1din ţările sudice (provinciile din sudul Franţei, Spania, Italia). Casele din Bretania şi din Cor-nuaille sunt din piatră granitică; cele din Bour-gogne, din piatră calcaroasă; cele din Ile-de-France, din molon. Restricţii legate de prezenţa sau de absenţa unor asemenea materiale, lemn sau piatră, au dictat opţiunile în cazul construc-ţiei de locuinţe. Nu se mai pot aplica în mod prea riguros nici acele criterii ierarhice ce tind să acorde întâietate materialelor grele, pietrei în detrimentul chirpiciului şi al lemnului. Toate casele ţărăneşti din piatră sunt sărăcăcioase; aşa după cum stau mărturie acele bordeie din piatră din Corsica şi Sicilia despre care s-a mai vorbit. Dimpotrivă, casele din chirpici şi din bârne, ca cele din Kochersberg, Alsacia, sau unele conace normande, sunt spaţioase, lu-xoase chiar şi apte să adăpostească numeroasa familie, inclusiv servitorimea, a unui bogat agricultor sau a unui nobil de ţară.

Cum trăiau aceşti agricultori sau aceşti ar-tizani rurali în interiorul casei lor? Guy Ca-bourdin ne ajută să intrăm în trei locuinţe ce aparţin unor agricultori din satul Antheiupt, în apropiere de Luneville. Casele din satele Lo-renei sunt grupate, lipite unele de altele de fiecare parte a nesfârşitei uliţi ce străbate aşe-zarea. Cele care aparţin celor trei ţărani ai noştri sunt nişte clădiri alcătuite din două „rân-duri", sau trepte, adică din două travee (casele ce aparţin zilerilor au numai o travee), ce adă-postesc sub acelaşi acoperiş şi în cuprinsul ace-loraşi ziduri spaţiul de locuire pentru oameni şi spaţiul în care se află hambarul şi grajdul. Aceste familii de ţărani din satul Antheiupt, la mijlocul secolului al XVIII-lea, dispuneau toate trei de câte două încăperi pentru locuit: „în faţă, o încăpere ce primea lumina dinspre uliţă, denumită odaia cea frumoasă, odaia cea mare, sau cuptorul (poele) şi, în spate, bucă-tăria"18. Această denumire franceză, poele, în Lorena, corespunde acelui Stilb din Alsacia şi din alte ţinuturi germanice. în cunoscutul .său

248

Jurnal de călătorie în Italia (1580), Montaigne, străbătând Lorena, o parte din Alsacia şi din Germania, ca şi cantoanele elveţiene, se mi-nunează văzând sistemul de încălzire din ca-sele Europei de est, sistem adaptat la asprimea iernilor din aceste regiuni: „Există ceva mai perfecţionat decât sobele lor care sunt făcute din pământ ars?". Sistem ingenios, deoarece acelaşi cămin plasat între cele două piese de locuire permite încălzirea simultană şi a uneia şi a celeilalte, ca şi pregătirea mâncării în bucătărie — un mijloc de a folosi în totalitate cele două piese de locuire pentru a se dormi .acolo, în vreme ce, în regiunile unde acea unică sobă se află în sală, există tendinţa, pe timp de iarnă, ca toţi ai casei să se înghesuie, pentru a dormi, în acea singură încăpere în-călzită.

în cele trei locuinţe de agricultori din Anthelupt, paturile sunt dispuse şi în „odaia cea frumoasă" şi în bucătărie. Paturile pot fi plasate şi în alcovuri. în Alsacia, două paturi identice ocupă un alcov mare, aproape o piesă separată, menajată în vastul Stiib al casei, unde doarme capul familiei şi soţia sa. în alte părţi, paturile ocupă ungherele întunecoase ale sălii, mult mai rar mijlocul încăperii. Ca şi în privinţa altor piese de mobilier, mese şi scaune, observăm, între secolul al XVI-lea şi cel de al XVIII-lea, o evoluţie a patului. Por-nind de la nişte forme rudimentare, nişte scânduri simple acoperite cu un mindir, de-numit adesea „châlit", treptat-treptat, patul do-bândeşte aspectul acela mai elaborat şi mai costisitor pe care i-1 cunoaştem adesea la sfâr-şitul secolului al XVIII-lea: pat cu coloane de lemn, împrejmuit de perdele din ţesătură de Bergamo sau din serj viu colorat, cel mai ade-sea în verde, cu baldachin şi un aşternut al-cătuit din una sau două saltele de lână, perne de puf, cearşafuri şi cuverturi.

în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, studierea unor "Inventare întocmite după de-

249

ces, din mai multe regiuni, vădesc importanţa pe care o dădeau oamenii de la ţară calităţii patului. Gerard Bouchard, vorbind despre să-răcăcioasele case din Sologne pe care le-a stu-diat, se miră, şi pe drept cuvânt, de valoarea relativ ridicată a patului acestor oameni să-raci: „Pentru un eşantion de cincizeci de zi-leri, patul reprezintă întotdeauna cel puţin 40<>/o din valoarea totală a bunurilor acesto-ra"19. Modalităţile de confecţionare a paturilor, ce diferă de la o ţară la alta, corespund unor necesităţi şi gusturi variate. Permanenţa diferitelor rânduieli în ceea ce priveşte dor-mitul prezintă un caracter cultural propriu, care se menţine secole de-a rândul. Montaigne nota deja, cu o amuzantă concizie (Essais, c. III, cap. XIII, „Despre experienţă"): „Un neamţ se îmbolnăveşte dacă-1 culci pe o saltea, un italian dacă-1 culci pe puf, şi un francez într-un pat fără perdea şi într-o cameră fără foc".

Promiscuitatea culcuşului

Cum sunt repartizate paturile într-o locuinţă ţărănească? în casele cu o unică încăpere, răs-punsul e simplu: patul sau paturile sunt pla-sate în această unică încăpere, în care dorm, mănâncă şi-şi duc viaţa toţi membrii familiei. In multe cazuri, în locuinţele ţăranilor săraci, patul unic ocroteşte somnul întregii familii-Contele de Forbin, gentilom provensal de înaltă clasă, călătoreşte cu diligenta de la Blois la Poitiers, în anul 1683: „rătăcind dru-mul noaptea, pe timp de ceaţă", în smârcu-rile poitevine, ajunge în faţa casei unui ţăran: „L-am întrebat, intrând înăuntru, dacă n-ar putea să facă focul şi să ne adăpostească la el pentru seara aceea. Oh! Domnule, vedeţi şi singur doar, răspunse acesta, nu am decât pa-tul ăsta nenorocit, de care mă folosesc eu, ne-vastă-mea şi copiii mei"20.

250

Chiar în locuinţele mai spaţioase — ca mai multe încăperi de locuire — ale agricultorilor sau ale burghezilor, în mediul rural (şi în mod neîndoios şi în cel urban) chiar din secolul al XVIII-lea, unul sau mai multe paturi se gă-sesc întotdeauna în camera în care se vieţu-ieşte, unde se face focul şi unde se prepară şi apoi se consumă bucatele, şi aceasta, în Lorena, ca şi în Provenţa de Nord sau în Bourgogne, până şi în imensele case din Beam sau din Va-lea Pirineilor în secolul al XlX-lea — aşa după cum consemnează F. Le Play către anul 1850 în legătură cu familia Melouga21. Intr-o ierarhie privind folosirea diferitelor încăperi ale casei, este absolut sigur că a dormi în sală, sau cuptor cum i se mai spune, este privilegiul capului familiei şi al soţiei sale. Ceea ce se poate observa şi când e vorba de înstăriţii proprietari ai imenselor case din Kochersberg, Alsacia, ca şi de casele cu patru încăperi de locuire din satele Provenţei. La Varzy, Bourgogne, în se-colul al XVII-lea, inventarele întocmite după deces atestă cu toată claritatea lucrul acesta atunci când se referă la casele ce aparţin bur-gheziei: „Ustensilele ce slujesc la pregătirea, fierberea şi coacerea bucatelor sunt inventariate în odaia în care şi-a dat sufletul răposatul. Pare a fi odaia în care stătea de obicei acesta, o odaie bună la toate, odaie ce corespundea cup-torului din casele oamenilor de rând"22. Un că-lător parizian, administrator al impozitului pe sare, consemnează în Memoriile sale de călă-| în Alsacia impresia de dezgust olfactiv Privind acel Stiib alsacian al oamenilor de rand: „E aproape cu neputinţă să rezişti în reajma lui, deoarece acolo se culcă, acolo mă-ancă, acolo îşi usucă rufele şi-şi păstrează coamele, ceea ce dă naştere unei duhori de nesuferit"1 .̂

Inghesuirea mai mare sau mai mică a patu-d °f *n încăperea sau în încăperile de locuirePinde de numărul persoanelor care locuiesccasa. Cele trei familii de agricultori loreni 251

din satal Anthelupt, în jurul anilor 1750, nu-mărau, prima, trei persoane (părinţii şi un co-pii mic), a doua şase persoane (părinţii şi patru copii între opt şi douăzeci şi doi de ani), iar a treia zece persoane (părinţii şi cei opt copii ai lor, în vârstă de la zece luni la douăzeci de ani). Cele trei case aveau fiecare câte două ca-mere, aşa că ne putem imagina înghesuiala din cea a lui Jean Homand şi a soţiei sale, Arme Damien, cei mai mici copii dormind în odaia părinţilor, iar cei mai mari în cealaltă încăpere, nu în nişte paturi cu coloane, ci pe nişte scân-duri acoperite cu câteva mindire prăpădite.

Când încăperea unică este îndeajuns de spaţioasă (cum e adesea cazul), proprietarii nu pregetă s-o umple cu numeroase piese de mo-bilier, într-un sat din Mâconnais, după decesul unui dogar, în 1674, în camera principală, sin-gura pentru locuit sau „casa de jos", care con-ţine un cămin, notarul consemnează în registrul său prezenţa a patru paturi dotate cu toate cele necesare, inclusiv perdelele de rigoare, dar şi a cinci eufere prevăzute cu încuietori şi a două coveţi pentru frământat pâinea24. Dar nu se cunoaşte compoziţia grupului familial care folosea sau care folosise mai înainte aceste patru paturi plasate în aceeaşi încăpere din casa dogarului.

După decesul văduvei unui -controlor mili-tar, tot în regiunea Mâconnais, fdar mult mai târziu (1780), şi într-un mediu social burghez, inventarul mobilelor ne informează că văduva dormea într-una din camere, într-un pat* cu patru coloane, şi că în aceeaşi cameră se mai afla un pat „în care doarme păstoriţa". Poate că, în cazul acesta, văduva era foarte bătrână şi prezenţa unei slujnice cu care îşi împărţea odaia era motivată de faptul că bolnava nu putea rămâne singură în timpul nopţii. Cele două fete ale casei, încă celibatare, dormeau în altă cameră, fiecare în câte un pat cu patru coloane. însemn al burgheziei şi, deoarece din locuinţa familială plecaseră mai mulţi copii

252

stabiliţi deja la casele lor, în bucătăria şi în sala acestei case nu se afla nici un pat. Nici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, individualismul, care se traduce prin izolare nocturnă, nu devenise o realitate. El îşi face apariţia aici, la aceşti burghezi din Mâconnais, în mod oarecum simbolic, prin folosirea altor piese de mobilier din locuinţa respectivă. Notarul care a făcut inventarul nu uită să precizeze că unul din dulapuri aparţine mamei, un altul fiicei mai mari, iar al treilea fiicei mai mici. Aceste dulapuri, care se încuie cu cheia, au înlocuit în cursul secolului al XVII-lea, sau numai în cursul celui de al XVIII-lea, cuferele, fiind nişte mobile în care se pot păstra obiectele personale, rochii, rufărie de corp, cearşafuri şi feţe de pernă şi de masă, obiecte care fac parte din trusoul fe-telor. Refugiu al individualismului feminin, în mai mică măsură în mod neîndoios, decât practică matrimonială: cufărul (sau dulapul) ce aparţine fetei va fi transportat în casa soţului, în ziua nunţii acesteia, alcătuind o bună parte

din dotă.Plasarea mai multor paturi în aceeaşi cameră este deseori atestată atunci când e vorba de locuinţe şi de hanuri (practică întâlnită încă şi astăzi în micile hoteluri de provincie). Mon-taigne, prin contrast, fără îndoială, cu cele pe care le întâlnise prin alte părţi, laudă, în Vo-yage en Italie (Călătorie In italia), confortul hanurilor germane, dintre care unele oferă o „sobă" pentru un singur pat şi un fel de galerii în scopul de a evita trecerea prin alte camere pentru a ajunge în camera sa. Contele de For-bin, tot în cunoscutele sale Memorii (1677), po-vesteşte cum şi-a petrecut o noapte • la hanul din Montargis: „S-a pus problema culcării. Ni s-a dat la toţi cei patru o singură cameră cu trei paturi". Toţi cei patru, cu alte cuvinte con-tele de Forbin şi alţi trei călători întâlniţi în cursul călătoriei: un canonic de la Chartres, de origine provensală, şi doi „domni" necunoscuţi, în haine de ofiţer, care se vor dovedi a fi hoţi

253

de drumul mare, dintre care unul va fi şi executat ceva mai târziu în piaţa Greve din Paris.

In casele de la ţară, dacă eşti nevoit să tră-ieşti cu mai multe persoane într-o singură în-căpere, acestea sunt cel puţin rude apropiate, în oraş, persoane străine de altele trăiesc într-o totală promiscuitate datorită sărăciei şi a imposibilităţii de a găsi un adăpost. La Rouen, în secolul al XVIII-lea, o „doamnă" a trebuit „să-şi subînchirieze patul" din camera deja ocu-pată de un cuplu, în Vechiul Regim înţelegân-du-se, în general, prin „cameră" încăperea de locuire, indiferent de destinaţia sau destinaţiile acesteia25.

GRUPURI DE REZIDENŢĂ Şl STRUCTURI FAMILIALE

Cele trei familii de agricultori din satul" Anthe-lupt, alcătuite din trei, şase sau zece persoane, prezentau acea structură simplă, „nucleară", a unui menaj compus din cei doi părinţi şi copiii acestora. In alte regiuni ale Franţei, Italiei sau Germaniei, întâlnim grupuri familiale de rezi-denţă a căror structură e mult mai complexă. Ca şi în cazul lui Jean Homand din Lorena, în casa micului proprietar agricol Joseph Baret, din satul nord-provensal Saint-Leger, situat în valea râului Var, trăiau laolaltă, în aceeaşi epocă, tot zece persoane. Dar structura grupu-lui domestic e total diferită. Josepf Baret, în 1782, are cincizeci şi trei de ani; soţia sa e ceva mai în vârstă; cei cinci copii ai lor, băieţi cu toţii, au între paisprezece şi treizeci de ani: aceste şapte persoane alcătuiesc ceea ce se cheamă nucleus familial, adică părinţi şi copii-Acestui miez i se alătură alte trei persoane: mama lui Joseph Baret, şaizeci de ani; o tânără femeie, Marianne Genesy, soţia lui Claude Baret, fiul cel mai mare al stăpânului casei;

254

în sfârşit copilul lui Claude şi al Mariannei, Joseph Baret, în vârstă de un an, având acelaşi prenume ca şi bunicul său, destinat şi el, dacă Dumnezeu îl va ţine în viaţă, în calitate de prim născut al fiului moştenitor, să devină stă-pânul casei.

Două sisteme familiale

Variaţia compoziţiei grupului de rezidenţă la Jean Homand, în Lorena, şi la Joseph Baret, în Provenţa de Nord, corespunde celor două sis-teme familiale total diferite. Pentru a percepe mecanismele reale ale funcţionării lor, pentru a afla ceea ce le apropie sau le îndepărtează e nevoie să se ţină seama de mai mulţi parametri. Diferenţa de structură a grupului familial, simrjlu şi „nuclear" în primul caz, mai com-■pîexTrf al doilea, interesează în primul rând modalităţile de a ocupa spaţiul locuit. Potrivit complexităţii grupului rezidenţial, coexistenţa unui fiu căsătorit cu părinţii săi determină o repartiţie mai complicată a rolurilor. însoţită de o ritualizare mai accentuată a raporturilor so-ciale şi a ierarhizării acestora. O seamă de ra-porturi de subordonare se stabilesc între tată şi fiu, între noră şi soacră, nu numai între soţ şi soţie, aşa cum este cazul într-un menaj „nuclear".

Pe lângă modalităţile de coabitare, cele două sisteme familiale se deosebesc şi în ceea ce priveşte felul de a împărţi moştenirea. Regulile Şi practicile juridice familiale nu sunt aceleaşi, în regiunile în care predomină menaj ele sim-Ple, cu cele în care menajele complexe, inclu-zând trei generaţii, sunt majoritare: în primele, dreptul obligă ca bunurile să fie împărţite în mod egal între copii, între băieţi cel puţin; în cele din a doua categorie, sistemul de a alege un moştenitor pentru a rămâne împreună cu părinţii şi a Ie succeda este favorizat de unele dispoziţii juridice inegalitare, îngăduind ca moş-255

j^H

tenitorul să fie favorizat în detrimentul fraţi-lor şi al surorilor sale. Diferenţele de ordin ju-ridic, ţinând cont de faptul că sub Vechiul Regim dreptul nu era uniform (în Franţa, insti-tuţionalizarea Codului civil va încerca să rea-lizeze această uniformizare), sunt destul de pregnante de la o provincie sau un grup de provincii la altul pentru a fi putut creiona ca-racteristicile regionale ale acestei „geografii cutumiere"26 în materie de partaj familial şi de trasmitere a moştenirii. în aparenţă, pentru Franţa, divizarea e clară: provinciile meridio-nale, cele aflate la sud de Loara, practică în mod obişnuit partajul inegalitar prin alegerea unui moştenitor, în vreme ce provinciile din Nord şi din Vest sunt adeptele dreptului ega-litar, în realitate, harta e mult mai complicată, cu zone de tranziţie în provinciile de centru şi cu zone inegalitare în provinciile sau „ţinutu-rile" din nordul şi estul teritoriului hexagonal. O rezervă se impune totuşi în interpretarea şi folosirea acestei hărţi: geografia moştenirilor are la bază o analiză de texte juridice cutu-miere provenind din diferite regiuni ale Fran-ţei; aceasta pune în evidenţă numai diversele caracteristici ale dreptului familial care nu sunt întotdeauna şi în mod obligatoriu în acord cu realitatea practicilor familiale de ale căror structuri de grup rezidenţial depind. Aceeaşi complexitate-şi aceleaşi probleme de interpre-tare ale dreptului familial se întâlnesc şi în diferitele provincii ale Germaniei, Italiei sau Spaniei.

Strategiile familiale care dirijează modali-tăţile reproducerii sociale şi biologice ale so-cietăţilor rurale vechi sunt nişte mărturii com-plexe ale. unor condiţii economice şi materiale, culturale şi totodată ideologice. Există regiuni în Franţa unde, ca şi în Anglia, încă din se-colul al XVI-lea, uneori chiar mai devreme, în Normandia, în Anjou, în satele din Bazinul pa-rizian, părinţii vor vedea cum le pleacă toţi copiii din casa în care s-au născut şi în care

256

au trăit. Unii dintre aceştia îşi părăsesc părinţii încă din prima tinereţe, plasaţi în alte familii sau căutându-şi- norocul pe meleaguri înde-părtate. Alţii, totuşi, vor rămâne lângă părinţii lor într-o încăpere amenajată într-o dependinţă a locuinţei familiale. Vor fi, poate, în strânse legături cu părinţii lor, muncind împreună cu aceştia şi ajutându-i. Dar nu va fi admisibil şi nici convenabil ca un fiu, când se căsătoreşte, să-şi aducă tânăra soţie în casa tatălui său. Va fi preferabil să amâne data căsătoriei aşteptând până când va putea să-şi facă un rost, să fie de sine stătător. Soacra şi nora nu-şi vor pre-găti fiertura la aceeaşi vatră.

Există alte regiuni, în Italia, Franţa - sau Germania, mai numeroase şi mai întinse în care, de îndată ce condiţiile economice îngă-duie asemenea lucru, unul dintre copii, născut în casa părinţilor, n-o părăseşte în clipa căsă-toriei şi continuă să trăiască împreună cu mama şi cu tata până la decesul acestora. O modali-tate de a asigura continuitatea, din tată în fiu în ceea ce priveşte fie un bun patrimonial, fie un fief ancestral, o demnitate parlamentară, o exploatare agricolă, un atelier. Acest sistem familial, de corezidenţă şi totodată de trasmi-tere a unor ^patrimonii, poartă denumirea de „familie-matcă", acea stem-family a autorilor anglo-saxoni.

Familia-matcâ. Locurile şi rolurile

Apariţia unei nurori care vine să se alipească atomului de rudenie a soţului său (sau, mai rar însă, venirea unui ginere în casa soţiei sale moştenitoare) pune unele probleme speciale de coabitare în sânul grupului familial. Unde tre-buie aşezat, în casă, patul nupţial al fiului moş-tenitor şi al nurorii? Desigur că nu în încăpe-Jea în care dorm părinţii; şi cu atât mai puţin lr* odaia sau odăile fraţilor şi surorilor mirelui, cumnaţii şi cumnatele nurorii. Căsătoria şi sta-257

1

bilirea fiului în casa părinţilor presupune câ una din camere e liberă, gata s-o primească pe tânăra fată. Unde aceasta îşi va găsi patul, unde îşi va pune cuferele pe care le va aduce cu sine, cufere în care sunt rânduite hainele şi întregul său trusou.

Coabitarea a două cupluri, părinţi căsătoriţi-fiu căsătorit, este, la rigoare, posibilă într-o casă cu două încăperi de locuire, atunci când fiul care se însoară este singurul copil ce ur-mează să locuiască împreună cu părinţii. In realitate, în majoritatea regiunilor în care se află în vigoare modelul denumit „familie-matcă", locuinţele sunt destul de mari pentru a dispune de cel puţin trei, deseori patru încă-peri de locuit.

Într-un sat din nordul Provenţei, dar nu în valea râului Var, ca Saint-Leger, ci în acea a Verdou-ului, la Saint-Andre-les-Alpes, mai sus de Castellane, la cele o sută de case care •alcătuiesp aşezarea, mai mult de jumătate com-portă, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, patru încăperi de locuit27. Case înalte, durate pe o temelie îngustă, lipite toate unele de al-tele, având în general patru nivele, grajd şi pivniţă la nivelul de jos, două etaje de lo-cuit, „sală şi odaie la primul, sală şi odaie deasupra", aşa cum spun notarii, pod pentru fân în partea cea mai de sus. a casei. Patru în-căperi de locuit, e mult pentru nişte ţărani sau pentru nişte artizani de ţară. Este un adevărat lux având în vedere faza ciclului familial în epoca în care grupul se limitează la părinţi şi copii. Dar este necesar atunci când, în celelalte faze, coabitează capul familiei şi soţia sa în alcovul sălii de la primul etaj, unde se face şi foc, o parte a copiilor încă necăsătoriţi în odaia de alături (uneori, fetele şi bunica văduvă ocupă paturile din aceeaşi cameră), tinerii că-sătoriţi, cel mai adesea în sala de deasupra ce-lei a părinţilor, camera de alături fiind ocu-pată de copiii tânărului menaj. Inventarele în-tocmite după deces pe parcursul secolului al

258

\

XVIII-lea, ca şi mărturiile orale de dată re-centă, tind să vădească aversiunea cuplurilor provensale faţă de obiceiul de a-şi lăsa copiii cei mai mari să doarmă în camera în care dorm ei înşişi. Totuşi, cel mai mic dintre copii ră-mâne în camera părinţilor atâta vreme cât e alăptat, inventarele din secolul al XVIII-lea, cele din Provenţa cel puţin, menţionând în mod frecvent prezenţa unui leagăn, cu învelitoarea şi scutecele copilului.

In aceste case lipite unele de altele din Provenţa, ca şi în vastele locuinţe izolate unele de. altele din văile Pirineilor, existenţa grupu-rilor complexe de rezidenţă, alcătuite din trei, uneori chiar din patru generaţii, atrage după sine o ritualizare, puternic ierarhizată, în atri-buirea locurilor fiecărui individ sau fiecărui cuplu. Capul familiei şi soţia sa îşi au patul plasat în încăperea cea mai bună, la Saint-An-dre-les-Alpes, de pildă, la primul etaj, acolo unde se află căminul unde se face foc tot tim-pul, cea care are vedere spre uliţă. Ceea ce e valabil în satele din Provenţa sau din Lan-guedoc, ca şi în acele imense case din câmpia Alsaciei.

In cursul desfăşurării mai mult sau mai puţin lente a fazelor ciclului familial, acest loc invidiat din alcovul sălii principale a locuinţei sau a Stiib-ului alsacian va reveni fiului moş-tenitor şi soţiei acestuia, la moartea tatălui, în interiorul casei are IOG o mişcare de rotaţie. Dacă mama supravieţuieşte soţului, va fi ne-voită, o dată rămasă văduvă, să-şi lase patul nurorii şi fiului moştenitor, şi să se mute în altă cameră, singură, sau cel mai adesea cu fiicele sale necăsătorite, sau chiar cu nepoatele. La moartea tatălui, fiul moşteneşte conducerea gospodăriei împreună cu cel mai bun loc de dormit.

Sistemul provensal (italian sau japonez) al familiei-matcă implică o împărţire a rolurilor între două generaţii adulte, de fapt între tată Şi fiu, ca şi între soacră şi noră. Repartiţia259

2LUOzii i

! E -S

Q DT

sau -LU

O

§o

X

X

o>

!

acestora, în interiorul locuinţei ca şi pe ogoare sau în biserică, ţine seama de unele comporta-mente ritualizate care sunt, într-un fel, o mo-dalitate de a face în aşa fel încât coabitarea să fie mai puţin dificilă şi de a reduce pricinile de conflict. în fiecare casă, obligaţiile ce le revin femeilor sunt ierarhizate: soacra supraveghează pregătirea bucatelor, nora se ocupă de copiii cei mici şi lucrează la câmp. In chiar încăperea în care dorm capul familiei şi soţia sa, locul ocupat la masa de fiecare membru al familiei, ca şi modul în care se mănâncă, se supun unei ordini ritualizate.

în locuinţele alsaciene din Kochersberg ie-rarhia locurilor în sala în care se ia masa este prezentată în felul următor: „Stăpânul casei are locul cel mai bun, loc ce rămâne gol în absenţa acestuia, care este capătul băncii din colţ, loc ce-i îngăduie să supravegheze, în ace-laşi timp, uliţa, curtea şi actele familiei aflate sub cheie în ungherul cel mai ferit al în-căperii". In timpul meselor, ,,stăpânul casei stă în capul mesei, soţia sa la dreapta lui, fiii la stânga, fiicele lângă mama lor, apoi servitorii"28. In legătură cu casele din Bourgogne întâlnim o descriere aproape identică în Ţăranca per-vertită a lui Retif de La Bretonne, lucrare ale cărei prime ediţii de la sfârşitul secolului al XVIII-lea conţin o gravură reprezentând scena mesei familiale.

Viziune, fără îndoială, idealizată, dusă la extrem de către Nicolas Retif, întocmai ca şi descrierile etnografilor alsacieni de la sfârşitul secolului al XlX-lea, viziune ce corespunde unui model privind marile exploataţii familiale, dar destul -de rar întâlnite în realitate. în le-gătură cu locul pe care îl ocupau la masă fe-meile, o seamă de mărturii atestă că, de fapt, chiar în aceste medii rurale înstărite, acestea luau rareori loc la masa la care mâncau băr-baţii. Ele îi serveau. Aşa cum spune Lazarede La Salle de L'Hermine în Memoriile sale scrise cu prilejul unei călătorii în Alsacia: „în

260

timpul oricărui ospăţ, mama de familie nu vine la masă decât o dată cu desertul, astfel că, atunci când se alătură celorlalţi, se presu-pune că nu mai are de dat nici un ordin şi nici de adus ceva de la bucătărie". Capul familiei taie pâinea, toarnă vinul, se serveşte primul, în-suşindu-şi fără îndoială cele mai gustoase bu-căţi, şi împarte apoi mâncarea celorlalţi co-meseni.

Casa tatălui

Locuri anume atribuite în încăperile locuinţei, un anumit ritual al mesei, deprinderea, încă din fragedă copilărie, a bunelor purtări, a ges-turilor şi a felului de a se exprima în inte-riorul casei şi în afara acesteia; era elaborat, astfel, un întreg sistem pedagogic ce urmărea să insufle tinerelor generaţii respectul faţă de eei mai vârstnici, să-i silească pe cei dominaţi — fii mai mici, noră — să fie de acord cu fa-vorurile atribuite fiului mai mare, cu semnele de respect datorate părinţilor. Corespondenţa privată a unor mici neguţători de ţară sau a unor cultivatori provensali e plină de asemenea dovezi de respect şi de preţuire între părinţi şi copii, între fraţi — primul născut si fraţii mai mici. Tot astfel, cu prilejul recensămintelor efec-tuate casă cu casă din aşezările rurale, ca Saint-Leger de pildă, ordinea de enumerare a indivi-zilor care alcătuiesc familia respectivă respectă ierarhiile şi priorităţile, numindu-se mai în-tâi tatăl cap de familie, care rămâne în frun-tea listei până la moarte, urmat de soţia sa, apoi de fiul mai mare. Dacă acesta e deja că-sătorit, nora se alătură grupului familial al so-ţului, plasată cel mai adesea după fraţii cei rnai mici ai moştenitorului; surorile moşteni-torului vin după aceea, nepoţii la sfârşit,

în Provenţa, Languedoc şi Aquitania dispo-ziţiile judiciare în materie de moştenire oferă o- bază solidă menţinerii autorităţii paterne.2<51

Tatăl, aflându-se în posesia patrimoniului fa-milial, are toată libertatea ca, prin testament sau donaţie făcută în timpul vieţii, nu numai să părtinească pe unul din copii în raport cu ceilalţi, dar are mai ales dreptul de a păstra uzufructul bunurilor pe care le-a promis prin donaţie preciputară în contractul de căsătorie al fiului pe care îl păstrează lângă el — prac-tică prudentă şi sigură în scopul de a nu se deposeda şi de a nu lăsa din mână frânele gos-podăriei pentru a continua să se facă respec-tat. Şi din care pricină, moştenitorul respec-tiv, căruia tatăl şi mama sa „i-au promis să-1 hrănească şi să-1 întreţină", ar avea motiv să se plângă din moment ce munceşte „în benefi-ciul succesiunii", deoarece patrimoniul îi va reveni, dar numai ceva mai târziu, la moartea tatălui său". Nu te plânge, căci totul va fi al tău", spune tatăl moştenitorului care cârteşte. Tatăl nu consimte să întocmească un act de emancipare decât atunci când este vorba de fiii care, părăsind casa părintească, s-au stabilit în afara acesteia şi s-au rupt definitiv de ea. Fiul, care este denumit deseori moştenitorul, căsă-torit, şi chiar la vârsta de patruzeci de ani, nu are nici acum libertatea de a lua hotărâri, de a negocia, de a-şi face testamentul. Trebuie să i se supună întru totul tatălui.

Analiza practicilor resoective relevă faptul că chiar si în secolul al XVIII-lea aceşti fii de familie suportau autoritatea pe care o exercita tatăl asupra lor, asupra soţiei şi a copiilor aces-tora. Contractul de posesiune în comun încheiat cu ocazia căsătoriei moştenitorului comporta întotdeauna o clauză de ruptură: „în cazul în care părţile nu se înţeleg", ,,nu se pot suporta". ,.în caz că nu se pot îngădui", după cum sună formulele notarilor. în Provenţa de Sus, la Saint-Andre-les-Alpes, separarea fiului moşte-nitor şi a soţiei sale de părinţii săi se întâlneşte destul de rar. Iar atunci când are loc, aceasta se întâmplă aproape întotdeauna în lunile ime-diat următoare căsătoriei. In cuprinsul unei

262

case, colocatarii îşi dau numaidecât seama dacă e cu putinţă convieţuirea dintre soacră şi noră. Dacă nu, fiul preferat se separă de părinţii săi. Şi începe să cultive ogoarele pe care tatăl său a promis să i le dea imediat în cazul în care se rupe de comunitate. Soţia lui şi cu el vor trăi într-unui din apartamentele casei GU două nivele de locuire care se împarte, cu acest pri-lej, sau într-o casă vecină care făcea şi ea parte din. patrimoniul familial. în cazul în care con-diţiile economice, după ce i s-a dat fiului celui mai mare partea de moştenire cuvenită, i-o mai permit, tatăl va încerca să păstreze alături de el un alt fiu, mai mic, pe care îl va căsători, primindu-1 sub propriul lui acoperiş, pentru a reproduce din nou comunitatea pânnţi-copii cu rămăşiţele celei de care tocmai s-a des-părţit.

Unele condiţii economice minimale sunt în-totdeauna necesare bunei convieţuiri a unei fa-miiii-matcă autoritară. Doraus trebuie să dis-pună nu numai de un număr suficient de în-căperi de locuit pentru a adăposti totalitatea marelui grup familial, dar şi de respectivele mijloace de producţie şi de subzistenţă. E ne-voie ca „puterea moştenirii", cum spun formu-lările notariale, să fie destul de solidă pentru ca, după atribuirea dotelor cuvenite fiicelor şi a părţilor cuvenite fiilor mai mici, exploatarea agricolă (sau atelierul artizanal) să poată hrăni cele cinci sau şase persoane care vor alcătui fa-milia. Sistemul familiei-matcă înflorea în re-giunile în care ţăranii erau proprietarii ogoa-relor respective (cu unele excepţii notorii: fa-miliile cu un mare număr de memibri din regiunile în care pământul se lucrează în Parte, ca în Limousin sau Berry), în regiunile unde artizanii şi negustorii de ţară dispun de suficiente resurse în bani, în pământ sau în vite. Englezul Arthur Young, care călătoreşte în Franţa ,1a sfârşitul secolului al XVIII-lea, face următoarea remarcă: „Pretutindeni, în franţa, întâlneşti mici proprietăţi de ţară cu263

in *=r« T-

o oco co

x" m cpco ci

X O) Ol

Ol.

1 Z Z

m mCO C/3

un grad de dezvoltare de care nici nu putem avea idee în Anglia. în Flandra, în Alsacia, pe malurile fluviului Garonne, în Bearn, micii proprietari par a trăi în mare îndestulare, în-cât poţi să-i numeşti mai curând mici fermieri înstăriţi (farmers) decât simpli ţărani". Or, re-giunile dei care pomeneşte Arthur Young fac parte tocmai din acelea unde se află cele mai numeroase familii-matcă.

Famiiia-matcă. O variantă

Există şi alt sistem de familie-matcă, unde, alegerea unui moştenitor privilegiat e însoţită, în momentul căsătoriei acestuia, sau chiar mai târziu, de renunţarea părinţilor de a mai con-duce treburile gospodăriei. In estul Europei, în Germania, în Austria, şi în Irlanda bineînţeles, părinţii, la căsătoria fiului moştenitor, renunţă la a mai exercita vreo autoritate asupra aces-tuia. Este ceea ce se cheamă „retragerea". Con-comitent cu renunţarea lor la conducerea ex-ploataţiei familiale (acel Hof germanic, cores-pondentul domus-ului meridional), părinţii se vor separa de tânăra pereche, mutându-se într-o locuinţă foarte apropiată, situată în incinta Hof-ului, sau intr-o> mică clădire ridicată în acest scop, lipită de casa cea mare, aşa după cum se poate vedea în secolul al XVIII-lea în satele din unele regiuni ale Austriei, fie că e vorba de o simplă cameră, Stiib sau Kleinstiib din vastele locuinţe alsa-ciene, west room din cele irlandeze.

Locuinţă separată, bugete separate între părinţi şi moştenitorii acestora. Pentru a-şi asigura subzistenţa la bătrâneţe, părinţii, în momentul cedării celei mai mari părţi a ex-ploatării şi a locuinţei familiale, specifică prin contract suprafeţele de pământ pe care şi le re-zervă, ca şi diversele elemente ce compun o pensie anuală „de supravieţuire": grâne şi alte bucate, veşminte, combustibil, suma de; bani

264

V

pe care va trebui sâ le-o verse moştenitorul, între cele două mari tipuri de sisteme familiale, cel din Lorena, Normandia, şi Marea Britanie (căsătorie-instalare independentă a fiecăruia dintre copii, dintre care nici unul nu va rămâne să trăiască laolaltă cu părinţii lor, cu partaj egalitar al bunurilor moştenite, cel puţin pentru băieţi) şi cel din Provenţa de Sus sau din văile Pirineilor (excluderea, prin donaţie, a tuturor copiilor în folosul unuia sin.-gur, moştenitorul ales care va rămâne să tră-iască sub acelaşi acoperiş cu părinţii săi, şi sub tutela acestora), soluţia pentru care s-a optat •în ţările din estul Europei sau în Irlanda con-stituie o soluţie intermediară: căci este, într-adevăr, un sistem inegalitar de familie-matcă, •sistem care tinde să menţină partea esenţială a patrinloniului în mâinile unui moştenitor unic, în detrimentul fraţilor şi surorilor sale, dar cu rezidenţă separată părinţi-copii şi cu pierderea autorităţii părinţilor, ca în sistemul egalitar.

Sistemul egalitar şi solidaritatea spiiei

.Existenţa unor soluţii intermediare între sis-temele familie-matcă autoritare şi sistemele partajului egalitar ne îndeamnă să suspectăm orice interpretare schematică, interpretare care ar urmări să le opună" într-un mod mult mai radical. Un pericol ar reprezenta şi dorinţa de a aplica vechilor societăţi agricole unele cri-terii anacronice, criterii ce se raportează la ex-perienţa noastră de observatori ce trăiesc într-o societate industrială sau postindustrială de ,1a sfârşitul secolului al XX-lea. Sub Vechiul Regim, separarea părinţilor de copii în momentul căsătoriei acestora, iar adesea mult mai devreme în straturile cele mai defavorizate ale societăţii ţărăneşti, aşa cum se întâmplă în general în regiunile unde primează partajul egalitar, Poate eă nu este dictată foarte adesea de o pornire spre individualism sau de dorinţa de265

independenţă din partea celor interesaţi. Ci, adesea, este legată de unele dificultăţi econo-mice. Diferitele sisteme de partaj familial, di-feritele forme structurale ale grupului reziden-ţial sunt înainte de toate nişte răspunsuri va-riate date aceleiaşi întrebări: cum poate să-şi asigure reproducerea de-a lungul generaţiilor o societate care-şi asigură cea mai mare parte a resurselor şi a subzistenţei din munca câm-pului? -

în toate cazurile, şi oricare ar fî modalită-ţile de exploatare ale solului, grupările terito-riale ţărăneşti, vechile loturi istorice, parohii sau fiefuri, sunt împărţite într-un anumit nu-măr de unităţi familiale' dispunând de parcele de pământ, proprietate sau în locaţie, şi de o locuinţă comună pentru diferiţii membri ai gru-pului familial. .Modalităţile de succesnJfe, ge-neraţie după generaţie, în sânul arcestor unităţi teritoriale ţărăneşti, oricât de diferite ar fi fost de la o regiune la alta (şi susceptibile de variaţii de-a lungul timpului), derivă toate de la acelaşi principiu comun. Sistemele bazate pe alegerea unui moştenitor unic tind să favori-zeze o transmitere verticală" în sânul unor uni-tăţi domestice (case, oustals, domus). In schimb, sistemele egalitare au drept consecinţă diviza-rea, la fiecare generaţie, a proprietăţilor sau a drepturilor asupra pământului, divizare greu compatibilă cu condiţiile economice necesare supravieţuirii exploatărilor familiale. Dar această periculoasă împărţire a pământului la fiecare generaţie e compensată de o mişcare inversă de eomasare a parcelelor fărâmiţate, prin cumpărare sau schimb. In ţările în care există un mod de partaj egalitar există şi un mănunchi de reglementări juridice şi de prac-tici ce vădesc o mare solidaritate de spiţă. Restricţii, juridice şi totodată morale de tipul moştenirii redobândite pe linie de spiţă, limi-tează dispersia bucăţilor de pământ în afara cercului de rubedenii. Unele uzanţe agrare co-munitare deosebit de evoluate în ţinuturile de

266

şes întăresc în şi mai mare măsură coeziunea de spiţă.Aceste coeziuni din sânul cercului de rubedenii nu se limitează numai la domeniul economic. Ci pătrund şi în viaţa socială şi afectivă. Chiar dacă rezidenţa propriu-zisă e alcătuită din mici unităţi separate în ţările egalitare, prin jocul alianţelor, al vecinătăţii, al solidarităţilor, raporturile în interiorul unei înrudiri mai largi lipsesc cu desăvârşire. Micile unităţi rezidenţiale sunt înglobate în reţeaua de relaţii dintre părinţi şi copii; între fraţi şi surori, între cumnaţi care-şi împart sau îşi schimbă între ei loturile provenite dintr-o ex-ploatare sau dintr-un habitat familial. Mena-jele nucleare înrudite rămân grupate în curţile caselor din Ile-de-France, în incintele ferme-lor din Normandia, în nesfârşita uliţă a satelor din Lorena. Câmpul alianţei matrimoniale, la viticultorii din Bazinul parizian sau la artizanii din satele normande, este străbătut de aceleaşi linii de forţă endogamice întocmai ca şi în ţi-nuturile inegali tare. în secolul al XVIII-lea, în satele de olari din Auge, „structurile fami-liale sunt închise într-un cerc foarte ferm şi endogamic. Copii olarilor, olari şi ei, îşi împart curtea centrală: partajele succesorale dau naş-tere unor numeroase servituti şi drepturi"29. Soarta bătrânului tată sau a mamei văduve, o dată ce bunurile au fost împărţite între copii, era oare aceea de a-şi sfârşi zilele în singurătate Şi tristeţe, trăind din milostenii, atunci când copiii întârzie să le verse pensia de supravie-ţuire? Se pot vedea părinţi bătrâni implorând ajutorul propriilor lor copii, ca acea văduvă a unui ziler din satul Avenieres, lângă Laval, °are, în 1730, „având în vedere vârsta înaintatăi infirmitatea ei, îl roagă pe Jean Heaume, agricultor, fiul său, să binevoiască a o aduce înasa lui şi a o primi acolo dimpreună cu puţinele jnobile pe care le are, pentru a o adăposti,

lrăni, culca şi spăla, având în vedere că nu mai este în stare să-şi câştige singură existenţa"38.267

Îndrăznim a spera că celelalte văduve nu aveau nevoie de acest gen de reclamaţii, deve-nite publice, pentru a avea parte de legitimele sentimente filiale. Cercetând- registrele de re-censământ din secolul al XVIII-lea din mai multe regiuni cu sistem egalitar, am putut veri-fica raritatea menaielor solitare. La Lonpnue-nesse, în Artois, în anul 1778, există un singur menaj solitar la 66 de focuri, în vreme ce nu-mărul caselor în care cuplul căsătorit coabita cu unul sau doi membri ai familiei se ridică la 11. Doi factori demografici vin să mărească proporţia menaielor ce se limitează la un unic cuplu de părinţi cu copii lor cei mai mici: vârsta precoce a decesului părinţilor, mariajul tardiy al copiilor.

Nu mai mult ca4n ţinuturile unde întâlnim familii-matcă, e probabil ca autoritatea părinţilor, în Cazul alegerii perechii, sau în cel al hotărârilor luate în privinţa transmiterilor suc-g cesoriale, nu era în mod fundamental retmsă în cauză în regiunile cu regim egalitar. Chiar în acele ţinuturi în care mariaiul coincidea cu găsirea unui rost. întemeierea unei noi unităţi rezidenţiale şi economice depindea de bunăvoinţa părinţilor. Iar dacă părinţii întârzie să-si împartă bunurile, fiul va trebui să aştepte timp îndelungat, adesea treizeci de ani, ca să se căsătorească şi să se rostuiască. în cercurile agricultorilor şi ale viticultorilor, fiii continuau, până la vârsta aceasta, să trăiască laolaltă cu părinţii şi să lucreze împreună cu ei.

Sistemele familiale: asemănările

Dincolo de diferenţele incontestabile ce se vădesc de la o ţară la alta,- atât în felul de a-şi construi locuinţele şi de a repartiza spaţiul de locuit, cât şi în ceea ce priveşte cadrele juridice care reglementează modalităţile de rezidenţă şi de transmitere a bunurilor, viaţa cotidiană, aşa cum; se desfăşura ea în interiorul caselor fermie-

268

rilor din Ile-de-France nu era poate foarte di-ferită de cea care se desfăşura în gospodăriile din Provenţa. Marea varietate a tipologiilor regio-nale ale habitatului rural pe care ne dăm silinţa s-o caracterizăm trebuie interpretată în primul rând ca o soluţie adaptată unor condiţii ce pri-vesc mediul înconjurător (sol, climat, modalităţi de cultură), condiţii diferite şi ele. Tot astfel, multiplele modalităţi de corezidenţă familială şi de partaj al patrimoniului, cu excepţia unor importante principii juridice care au o origine foarte îndepărtată în timp, sunt de fapt nişte soluţii adaptate condiţiilor fizice ca şi celor so-cio-economice ale populaţiilor care le-au ales sau care au admis să li se impună.

în felul acesta se poate explica şi coexistenţa, între hotarele aceleiaşi provincii, sau în două regiuni foarte apropiate, a unor sisteme fami-liale diferite în ceea ce priveşte rezidenţa şi transmiterea bunurilor. De pildă, în aceeaşi pro-vincie din nord-vestul Spaniei. Galicia, se în-tâlnesc trei tipuri de rezidenţă familială şi de transmitere a patrimoniului: în partea colinelor înalte, transmiterea inegalitară către cel mai mare dintre băieţi, cu copezidenţa celor două cupluri căsătorite, a tatălui şi a fiului" (familia-matcă); în văile din apropierea mării şi în aglo-merările de pescari de pe coastă există un alt sistem inegalitar, o fiică fiind desemnată de data aceasta pentru a moşteni casa părinţilor săi — absenţa „preferinţei masculine" e destul de frecventă în numeroase ţinuturi din sud-vestul Europei; în sfârşit, în câmpiile din sudul Caliciei, bunurile părinţilor sunt împărţite înmod egal între toţi copiii; corezidenţă părinţi-copii fiind rară31.

Ultimul punct comun între casele ţărăneşti din provinciile unde predomină sistemul fami-liei-matcă, întocmai ca şi din cele unde predo-mină partajul egalitar: regulile de corezidenţă, cu toate diferenţele, uneori notabile, privindtructura menajelor, duc în ambele^ cazuri la o

^unensiune relativ modestă a grupului domes-269

tio. în secolele XVII şi XVIII, în Franţa, ca şi în Italia sau Anglia, numărul indivizilor înru-diţi ce trăiau sub acelaşi acoperiş nu e niciodată prea ridicat în locuinţele ţărăneşti. Lucru evi-dent în ţinuturile cu sistem egalitar, unde ma-riajul-rostuire reduce familia la cuplul tinerilor căsătoriţi, la copiii acestora şi uneori la un an-tecesor. Situaţia nu e foarte diferită, din punct de vedere numeric, nici în locuinţele familiilor-matcă. Deoarece eondiţiile economice de sub-zistenţă ale grupului impun să nu se depăşească un anumit număr de indivizi ce coabitează în casa respectivă. Se amână căsătoria fiului mai mare pentru ca nora să nu intre în casa părin-tească înainte de a fi ieşit din ea o parte din fraţii şi surorile moştenitorului; sau, în unele regiuni, se preferă rostuirea fiilor mai în vârstă în afara casei, pentru a-1 păstra pe cel mai tânăr dintre aceştia ca moştenitor, toiag al bătrâ-. neţilor pentru părinţi.

în regiunile în care predomină sistemul fa-miliei-matcă, existenţa a doi fraţi căsătoriţi şi care trăiesc împreună în aceeaşi casă, chiar după moartea părinţilor acestora, e un fapt cu totul ieşit din comun. Asemenea tip de menaje nu se întâlneşte nici în Provenţa, nici în văile Piri-neilor, nici în Alsacia în cursul secolelor XVII şi XVIII. Căci acest fel de coabitare ar fi con-trară principiilor familiei-matcă, familie care favorizează un singur moştenitor, şi primejdi-oasă pentru echilibrul economic şi afectiv tot- i odată al casei. Nici chiar mezinii nu rămân întotdeauna să-şi sfârşească zilele în casa pă- | rintească: sub Vechiul Regim, celibatul defi- • nitiv, în mediul rural, se întâlneşte foarte rar, • chiar şi mai rar la băieţi decât la fete.

Un vestigiu: marile comunităţi familiale

Aceste consideraţii explică dimensiunea re-lativ modestă a grupului de rezidenţă, chiar îfl regiunile unde domină sistemul familiei-matcă.

270

Nenumăraţi istorici au repetat: „marea familie patriarhală", grupând sub acelaşi acoperiş o foarte numeroasă familie alcătuită din părinţi, o parte din fraţii şi surorile acestora, mai mulţi fii căsătoriţi şi nepoţii, ar fi un model mitic ce nu corespunde, în Europa de Vest, începând din secolul al XVI-lea, nici unei realităţi tangibile. Şi multă vreme lumea s-a complăcut în a cita unicul exemplu bine cunoscut de familie „pa-triarhală", acea zadruga iugoslavă, drept o abe-raţie, moştenire a unei epoci antideluviene. într-adevăr, în multe regiuni din Europa centrală şi -orientală^ în Ungaria, în România, şi mai ales în Rusia, asemenea mari comunităţi familiale se mai întâlnesc până şi în secolele XVIII şi XIX.

Făcând cercetări mai temeinice, nu se poate să nu găsim, chiar şi în secolul al XVIII-lea, grupări domestice foarte numeroase chiar în inima teritoriului francez, în provinciile cen-trale, ca Auvergne sau Berry, anumite părţi din Bourgogne sau din Jura.

Unele relatări de călătorie, din secolul al XVI-lea până în cel de al XlX^lea, menţionează existenţa, în Franţa, a acestor mari comunităţi de habitat rural. Francois de Belleforest, care, în cunoscuta sa Cosmografie, consacră câteva pagini regiunii Limousin, scrie în 1575: „Lo-cuitorii [. .. ] sunt sănătoşi, ageri, veseli şi vi-guroşi, şi în plus atât de buni gospodari încât temându-se ca locuinţele lor să nu cadă în ruină, veţi întâlni în sate asemenea familii în care un bătrân îşi va putea vedea urmaşii până la a patra generaţie, deoarece fără dispensă se pot căsători unii cu alţii, fără să se facă vreun par-taj al bunurilor lor; şi am văzut acolo familii în care existau mai mult de o sută de persoane, înrudindu-se toate între ele, şi trăind în comun întocmai ca într-un colegiu"32. Bretonul Le Quinio, în lucrarea sa Voyage dans le Jura, de-scrie, două secole mai târziu, comunităţile fami-liale respective în termeni prea puţin diferiţi: „Tată, mamă, copii, nepoţi, strănepoţi, veri şi271

verişori, trăiesc laolaltă cu toţii. E un arbore genealogic ale cărui ramuri nu se separă decât târziu de tot, şi venerabilul patriarh pe care puritatea aerului şi viaţa sa simplă şi sobră îl păstrează aproape tot timpul sănătos şi puter-nic până la sfârşitul lungii sale existenţe, i-a condus multă vreme pe numeroşii săi utroaşi"33.

Un mai mic sau un mai mare număr de in-divizi „locuind împreună şi ducând aceeaşi viaţă, împărţind aceeaşi fiertură, -sare şi cheltu-ială", alcătuind o colectivitate ai cărei membri erau, în general, rude de sânge sau prin alianţă, colectivităţi pe care textele timpului le numesc „communs", „communes", „parsonniers", „com-parsohniers": în felul acesta sunt definite co-munităţile agricole sub Vechiul Regim. „Com-munautes tacites" sau „communautes tai-sibles", spun în acelaşi timp textele cutumiere din provinciile Franţei Centrale şi din unele re-giuni din vestul Franţei, ca şi comentariile ju-riştilor din secolele XVI—XVIII, în special cele ale faimosului Guy Coquille din Nivernais. Ter-menul „taisible" sau „tacite" face aluzie la va-liditatea acestor societăţi, chiar în absenţa unui contract scris, doar prin simplul fapt al „lo-cuirii şi vieţii în comun timp de un an şi o zi", în realitate, dacă acest mod de constituire a comunităţilor a putut înflori până la mijlocul secolului al XVII-lea, mai târziu, sub presiunea edictelor regale care impunea înregistrarea ac-telor, marile comunităţi familiale au devenit obiectul redactării unor acte de notariat, re-glementând astfel constituirea lor,, modificările (intrările şi ieşirile membrilor comunităţii din sânul acesteia), cât şi desfiinţarea lor.

Marile comunităţi agricole, potrivit timpului şi regiunilor respective, şi-au însuşit forme foarte variabile, privind dimensiunile lor (de la patru sau cinci persoane la patruzeci), bazele economice (comunităţi de proprietari, dar şi de arendaşi), ca şi formele de habitat. Comunită-ţile de proprietari, cele mai răspândite, poartă numele de familie al strămoşului care le-a înte-

272

meiat, comunitatea Jault, din Nivernais, comu-nitatea Quittard-Pinot (care a devenit celebră în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea da-torită interesului pe care i l-au arătat filosofii din Secolul Luminilor), din regiunea Thiers, în Auvergne, dar şi, în aceeaşi regiune, comunită-ţile Garnier, Pradel, Anglade-Tarenteix, şi multe altele. I

Casa comuna

Viaţa comunitară se înscrie, material şi sim-bolic, într-o formă specifică de locuinţă. Exis-tenţa unei „case comune", „marea casă comună", acel „hostel" al familiei Quittard sau al familiei Pradel, este necesară funcţionării comunităţii fa-miliale, aşa după cum refectoriul şi dormitoa-rele sunt construcţii necesare comunităţii monas-tice. Este vorba de o clădire de mari proporţii, cel mai adesea în formă de casă-bloc, alcătuită dintr-o sală comună de dimensiuni adesea im-presionante: 24 de metri pe 8 metri, cea din casa.familiei Jault, din Nivernais; 25 de metri pe 10 metri cea din casa familiei Legare, din aceeaşi regiune, cu alte cuvinte de zece ori su-prafaţa unei încăperi comune din casa unui agri-cultor din Ile-de-France. Sala cuprinde un vast şemineu central, sau mai multe şemineUri late-rale. Aceasta este ceea ce se cheamă „le chauf-foir". încăperea în care iau masa împreună toţi membrii comunităţii, în care au loc principalele evenimente ale vieţii sociale şi în care, în mod obişnuit, sunt aşezate câteva paturi, pentru ca-Pul comunităţii, şef ales, şi pentru familia lui • care, în calitate de conducător al familiei-matcă, ÎŞi^are locul de culcare în sala comună. Această ^căpetenie a comunităţii", le mouistre al co-fnunităţii din Auvergne, dispune de puteri ne-"imitate şi hotărârile lui sunt fără drept de apel. în grupările importante din punct de vedere numerio, există şi o „stăpână a comunităţii" care nu e în mod necesar soţia „stăpâ-273

nului". Rolul său esenţial este acela de ocupa de copiii cei mai mici ai membrilor co-munităţii.

în afară de sala cea mare, dotată cu câteva şemineuri monumentale, în acea vastă locuinţă se găsesc şi camere, mai mult sau mai puţin numeroase, de dimensiuni modeste, unde îşi duc viaţa ceilalţi membri ai comunităţii, so-ţiile şi copiii cei mai mici ai acestora. In unele .comunităţi foarte mari, unele familii care fac parte din aceeaşi comunitate pot locui în nişte clădiri învecinate. Planurile acestor case de mari dimensiuni vădesc o repartiţie variabilă: când un coridor care taie imobilul în toată lungimea lui, dând acces în micile odăi de locuire; sau atunci când aceste odăi se deschid direct către exterior, dând în curte.

Aceste case-bloc, din piatră sau din panouri de lemn, aparţinând comunităţilor familiale din centrul şi vestul Franţei, datorită planului şi funcţiei lor nu e cu putinţă să nu ne amintească de vastele case de lemn ale comunităţilor fa-miliale din sudul Europei, ca, de pildă, de cele i care au fost descrise chiar la sfârşitul secolului al XlX-lea, oferind adăpost unor grupări fa-miliale compuse' din numeroşi membri, acele „Palots" şi „Matyos" din Ungaria34.

In Franţa, formele locuinţelor aparţinând co-munităţilor familiale prezintă câteva variante: case-bloc de mari dimensiuni cu plan basilical, caracteristice marilor comunităţi din Nivernais; sau case lunguieţe, cu câteva travee, care ar putea corespunde unor forme de asociaţie po-linucleară: şi chiar, cum s-a semnalat în Quercy, case clădite în înălţime. în cazul familiilor de agricultori din Ile-de-France sau de gospodari provensali, formele .locuinţelor comunităţilor agricole alcătuite din numeroşi membri puteau fi transformate de-a lungul timpului prin adău-giri, subdiviziuni, abandon sau reconstrucţii.

Pe lângă marea locuinţă comună ce adăpos-tea sub acelaşi acoperiş totalitatea membrilor comunităţii, există şi alte forme de locuinţă,

271

forme caracteristice grupărilor familiale de agri-cultori, oglindind fără îndoială unele exigenţe mai puţin riguroase faţă de regulile Comunitare. In locul unei vaste locuinţe comune, membrii eomunităţii ocupă xnai multe clădiri învecinate, separate unele de altele. „Aşa cum e cazul la Boischaut, la începutul secolului al XVI-lea, la Chippaudiere, unde locuieşte familia Chippault, alcătuită din 33 de persoane, dintre care 24 de copii. Două familii se instalaseră în vechile clă-diri, o alta într-o casă «de curând construită», a patra într-o casă cu hambar ridicată pentru a sluji drept adăpost"35.

Constituirea şi destrămarea comunităţilor „taisibles"

Formele acestea mai puţin riguroase în ceea ce priveşte viaţa comunitară erau de fapt sta-bile, sau prevesteau apropiata dezmembrare a societăţii familiale? Lucru absolut posibil. Ana-liza documentelor din provinciile centrale a per-mis să se evalueze importanţa relativă a grupă-rilor familiale de „comparsonniers". Rezultatele relevă că o seamă de unităţi agricole mai mult sau mai puţin importante, uneori chiar mici, al-cătuite din fraţi, cumnaţi, părinţi şi din mai mulţi copii, au constituit forma de rezidenţă cea mai răspândită în unele regiuni, mai ales în Auvergne, putând avea, în momentul când aceste „frereches" au atins culmea dezvoltării lor, în cursul secolului al XV-lea, de la 60 la 90o/0

dintre locuitori. Fenomenul rămâne la fel de semnificativ în secolul al XVI-lea. In această Perioadă multe dintre comunităţi se destramă, din motive de ordin material mai ales (sărăcia, Popririle), în vreme ce altele sunt pe cale să se înfiripe. Pare sigur că celebra comunitate a fa-miliei Quittard-Pinon, căreia o tradiţie mitică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea îi situa în-temeierea „în timpuri imemoriale" (cu cinci se-c°le înainte,, se spunea), fusese întemeiată, în

275

realitate, la sfârşitul secolului al (XVI-lea, de către trei fraţi, fiii lui Jean Quittard, agricultor din satul Pinon.

în secolul al XVI-lea, sau ceva mai târziu, dintr-o seamă de comunităţi familiale desfiinţate au apărut mai multe cătune. J. Chiffre ne oferă câteva exemple: „în Autunois, dezmembrarea, între 1500 şi 1514, a comunităţii din Cheze an-trenează formarea, a două cătune, unul denumit «Bas de la Cheze», iar celălalt «Haut de la Cheze», care, câţiva ani.mai târziu, vor căpăta denumirea de Bonnards şi Pelletiers, denumire pe care o vor păstra până in zilele noastre".

Dezmembrarea comunităţilor familiale agri-cole, în regiunile în care erau foarte răspândite, şi-a lăsat fără îndoială amprenta în ceea ce pri-veşte această formă de habitat eu desemnare patronimică. Deseori, aceste cătune sunt de-semnate prin patronimul fondator precedat de prefixul „Chez": Chez-Fiataud, Chez-Blanchet, în Limousin; Chez-Piffetaud, Chez-Gentet, în Charente; Chez-Gagnat, Chez-Bariou, în regiu-nea Tbiers. în alte cazuri, şi adesea în aceleaşi ţinuturi, cătunul este desemnat pur şi simplu prin patronimul respectiv precedat de prefixul care indică pluralul, „Les": Les Mondaniaux, Les Ferriers, Les Garniers sunt numele a trei cătune din regiunea Thiers locuite încă şi astăzi, membrii comunităţii Garnier înrudindu-se cu cei din foarte apropiatul cătun Quittard prin căsătoriile contractate în secolul al XVIII-lea. Totuşi, existenţa unor cătune patronime, mai cu seamă a celor din Provenţa de Nord, care sunt foarte răspândite în unele văi, chiar dacă vă-desc o origine familială pornind de la un stră-moş întemeietor, nu dăunează in. nici un fel unei largi structuri comunitare a organizaţiei rezidenţiale. Deoarece, în Provenţa de Nord, ca şi în multe alte regiuni meridionale, nu au exis-tat niciodată acele mici „frereches" şi nici mari comunităţi familiale. Ci doar o regrupare de case învecinate, separate însă, care a creat cătunele patronime ale Provenţei.

276

Ar fi ispititor să atribuim această absenţă sau existenţa unor comunităţi taisibles unei deosebiri privitoare la condiţia juridică dintre ţăranii din provinciile din centrul Franţei şi cei din ţinuturile meridionale. In sud, ţăranii au izbutit să se elibereze foarte de timpuriu de servitutile feudale ce împovărau încă, chiar şi în secolul al XVIII-lea, multe regiuni din Au-vergne, Bourbonnais sau din Bourgogne. In aceste regiuni, drepturile ţăranilor asupra lotu-rilor pe care le cultivau erau limitate, exis-tând şi riscul ca acestea să reintre în stăpâni-rea seniorului în absenţa unui moştenitor direct de parte bărbătească rezident în casa tatălui său. Acest pericol — cunoscut sub numele de mână-moartă — era evitat prin acea „viaţă co-mună an de an şi zi de zi", dusă de respectivii indivizi, chiar rude îndepărtate fiind, pe care o adoptaseră. De unde propăşirea comunităţi-lor taisibles în aceste regiuni în Care fiinţa sta-tutul de mână-moartă. Motiv invocat de nenu-măraţi autori, începând cu secolul al XVIII-lea, printre multe altele, economice, sociale, afec-tive, privind formarea sau dăinuirea acestor comunităţi.

Marile comunităţi agricole. familiale for-mează, alături de sistemul familiei-matcă şi. de cel a.l familiei egalitare, un model de organi-zare socială' originală. Organizarea complexă a acestora este bogată în învăţăminte. Ele se apropie, în unele privinţe, de sistemul acelei stem jamily, iar în altele se inspiră dintr-o seamă de principii mai egalitare. Din motive economice şi demografice, comunităţile fami-liale, chiar şi cele foarte mari, nu pot păstra totalitatea copiilor din fiecare ramură. Cunoscu-tul numerus clausus impune fiecărei generaţii excluderea din sânul ei al unui anumit număr de indivizi. Aşa după cum menţionează Faiguet referitor la comunităţile din Thiers, în artico-lul „Moravi sau fraţi uniţi" din Enciclopedie VVol. X): „Fiecare din aceste familii formează diferite ramuri care coabitează într-o locuinţă

277

comună şi ai căror copii se căsătoresc între ej astfel încât fiecare dintre cuplurile respective să nu-şi poată rostui decât un singur fiu în comu-nitatea lor pentru a întreţine ramura pe care acest fiu trebuie s-o reprezinte într-o bună zi după moartea tatălui său". Copiii care părâseso casa „sunt excluşi de drept" de la bunurile co, mune, în schimbul unei sume fixe de bani. Ceea ce aminteşte în mare măsură excluderea fiilor mai mici din casa părinţilor lor, în regimul fa-miliei-matcă din ţinuturile meridionale.

Dar, spre deosebire de sistemul familiei-matcă, în care întreaga organizare se sprijină pe căsătoria moştenitorului şi instalarea lui în casa familială şi pe autoritatea tatălui, comuni-tăţile familiale de tip „tacit" sunt bazate pe so-cietăţi de parsonniers şi de parsonnieres în care fiecare membru al comunităţii dispune de un anumit număr de părţi din acea societate, pe care a adus-o la venire sau pe care o moşteneşte de la înaintaşii săi, venirea prin căsătorie a unui membru nou constituind pentru societate un aport de bunuri care modifică în mică măsură evoluţia generală a comunităţii. Există, cel pu-ţin în ceea ce priveşte formele, aparenţa unui sistem egalitar. In realitate însă, lucrurile sunt mai complicate: în caz de intrare în comuni-tate prin căsătorie, avem de a face cu o dotă ce aparţine comunităţii şi, concomitent, cu o dotă personală.

în sânul marilor comunităţi autoritatea nu este exercitată potrivit sistemului patriarhal. Conducătorul comunităţii, în caz că e numit pe viaţă, e ales de către ceilalţi membri ai grupu-lui. Se cunoaşte, datorită cercetării unor acte de notariat al căror obiect era tocmai o aseme-nea alegere, personalitatea unor conducători nu-miţi în comunitatea familiilor Quittard-Pinon; în secolul al XVIII-lea. în anul 1705, electorii l-au desemnat pe Annet Quittard: avea nurnai treizeci şi şapte de ani şi urmează nu tatălui, ci unchiului său Blaise Quittard, cu toate că acesta avea în comunitate câţiva fii cam de aceeaş

278

"rstă cu Annet. Cel puţin în familia Quittard-Pfrion. autoritatea supremă nu e de esenţă ge-

ntocratică, şi nici transmisă din tată în fiu.

Mitul şi utopia

Semnalarea unor mari comunităţi familiale din regiunea Thiers, mai întâi cea a familiilor Quittard-Pinon, de către Joachim Faiguet de Villeneuve în 1755 în Le Journal economique, apoi, zece ani mai târziu, în articolul său „Mo-rave's ou freres unis" din Enciclopedie, difuzată aooi începând cu Socrate rustique a doctorului elveţian H. C. Hirzel de către marchizul de Mi- ' rabeau şi de către alţi fiziocraţi, a contribuit la crearea, pornind de la această formă de orga-nizare socială şi familială, a modelului proiectelor de asociere pe care le propovăduiau economiştii şi agronomii francezi. O imagine mitică a unei organizări patriarhale şi totodată democratică a exploataţiei familiale agricole s-a răspândit în ultimii ani ai secolului al XVIII-lea, rezistând şocului revoluţionar.

„Statutele burgului din Oudun alcătuit dinfamilia R ce trăia în comun", de Nicolas Retifde La Bretonne, fac parte din lucrarea Ţăranulpervertit, apărută în anul 1776. Lucrare în careeste vorba de o alcătuire utopică, cea a uneierme colective al cărei model se referă în mod

alicit la „familiile unite din Auvergne". Undef preconizează „deplina egalitate între nu-i noştri copii", înţelegând însă, „ca aceştia

a fie subordonaţi primilor născuţi ai primuluinăscut din familia noastră". Autorul Vieţii tată-ui meu imaginează ridicarea unei construcţii ceonţme şi cuptorul comun şi o „spaţioasă'sală•ca sa adăpostească o mie de persoane: aceasta

va li sufrageria comună".zin f r a n d d 'A u s sy, douăzeci de ani mai târ-T îace

° descriere lirică a familiilor Quittard-S P? ai

căror membri, blonzi şi pletoşi, îi a a fi descendenţii direcţi ai ştrăveohi-879

I lor locuitori din Auvergne, în lucrarea sa Vo~ yage fait en 1787 et 1788 dans d-devant Haute et Basse Auvergne (Călătorie făcută in 1787 şi 1788 în provincia Auvergne), apărută în 1795.

într-o epocă de progres în care vedem cum propăşeşte individualismul, o seamă de econo-mişti, filosofi şi eseişti atribuie o strălucire to-tal artificială structurilor coercitive şi arhaice ale comunităţilor familiale, în chiar momentul declinului acestora,

Familia-matcă, în ţinuturile Franţei, Germaniei, Italiei şi Spaniei, în care se afla solid implantată, va rezista în mare măsură, în secolul al XlX-lea, tendinţelor individualiste şi instigărilor egalizatoare ale moştenitorilor. Deoarece aceasta corespundea adesea unui mod de exploatare agricolă a unei mici proprietăţi familiale, pe care absenţa partajului între copii mai îngăduie salvarea ei de-a lungul câtorva generaţii, vechiul obicei de a alege un singur fiu drept succesor în casa părintească adaptându-se, în regiunile Franţei în care acesta mai era încă în vigoare, dispoziţiilor egalizatoare ale Codului civil. Ceilalţi fii nu-şi revendicau partea de moş-tenire, mulţumindu-se, drept despăgubire, cu o

anumită sumă vărsată lor de către fiul moşte-nitor. Legăturile familiale din lăuntrul locuinţei, între

generaţiile succesive, ca şi solidarităţile de spiţă în satele din regiunile în care se obişnuia partajul egalitar, au supravieţuit încă multă vreme. Schimbările survenite în structurile fa-miliale în cursul secolului al XlX-lea se dato-resc atât perturbărilor de ordin socio-economic, cât şi unei evoluţii de ordin cultural.

NOTE1 A. Durer, Capela Sfântul Ioan din

Niirnberg,către anul 14-94, acuarelă şi guaşă, Bremen, Kunsthalle-

2 Id., Satul Kalchreut, către anul 1500, acuarela,Bremen, Kunsthalle.

* Id., Arco, 1495, acuarelă şi guaşă, Paris, Muzeul Luvru,

280

1

* în Franţa s-a publicat, sau e in curs de apa -riţie, seria de volume, pe regiuni, a arhitecturii ru -rale franceze, Musee National des Arts et Traditions populaires, Paris, Berger-Levrault.

5 a) P. Bruegel cel Tânăr, Vizită la fermă, pic-tură pe lemn, având data de 1620, col. part. (repro-dusă în Le Catalogue de l'exposition Bruegel, Bru-xelles, 1980, nr. 90). b) J. Bruegel, Vizită la jermă, Viena, Kunsthistorisches Museum (în Le Catalogue Bruegel, Bruxelles, 1980, nr. 118).

G Le Nain, Masa ţăranilor (scenă denumită şi Binefăcătoarea sau Beţivanii), şi Familie de ţărani (vechea colecţie Marnier), Paris, Muzeul Luvru.

7 J. Yver, Essais de geographie coutumiere, Paris, 1966.

8 E. Le Roy Ladurie, Montaillou, village occitan,de 1294 ă 1324, Paris, Gallimard, 1975.

9 G. Gudin de Vallerin, „Habitat et communau-tes de familie en Bourgogne (XVII-e—XlX-e siecle)",Btudes rurales, ianuarie—martie 1982, 85, p. 33—47.

10 A. Zinck, Azereix, une communaute ruraleâ la fin du XVIII-e siecle, Paris, 1969.

11 G. Bouchard, Le Village immobile: Sennely-en-Sologne au XVIII-e siecle, Paris, 1972, p. 95, registrul de plângeri al locuitorilor din Vouzon dinanul 1789.

12 Ibid., p. 94, nota nr. 32.13 A. Poitrineau, La vie rurale en basse Auvergne

au XVui-e siecle, Paris, .1965.14 P. Arrighi, La vie quotidienne en Corse au

XVlU-e siecle, Paris, 1970.0 J.-M. Poisson, „La maison paysanne dans Ies

bourgs siciliens (XlV-e—XlX-e siecle). Permance d'un type?" Archeologia medievale, VII, 1980, Genova, p. 83—94.

6 L. Merle, La Metairie et l'Evolution de la 'ine poitevine, de la fin du Moyen Age ă la Re-v°lution, pariSi 1959>

J Jacquart, „L'habitat rural en Ile-de-France y.. XVI-e siecle", documentele colocviului asupra ca-1

aţu vigţij în secolul al xvi-lea, Marseille, 1977. r- 109, p. 69—73.

281

18 G. Cabourdin, Quund Stanislas regnait en

Lorraine, Paris, 1980, p. 317.15 G. Bouchard, op. cit., p. 98.20 Comte de Forbin, Memoires, 1729, 2 voi.21 F. Le Play, VOrganisation de la familie selon

l e vra i mode le , Tours , 1871 , ed . a V-a , 1907 , p . 143 .22 R. Ba ron , „ L a bou rge os i e de Va rz y a u XVI I - e

siecle", Annales de Bourgogne, iunie—septembrie,1964, p. 161—208.

23 Lazare de La Salle de l 'Hermine, Memoires de deux voyages e t se jours en A lsace , 1674 —1676 e t1681, Mulhouse, 1886.

v S. Tardieu, La Vie domesîique dans le Mâcon.

nais rural preindustriel, Paris, 1964.£" J.-P. Bardet, Rouen aux XVII-e et XVIII-e

sVecles. Paris, 1983.26 J. Yver, op. cit.21 A. Collomp, La Maison du pere. Familie et _

village en haute Provence aux XVII-e et XVIII-e Usiecles, Paris, 1983.

28 M.-N. Denis e t M. -Cl . Grohens , L'Arch i tec tur e

rurale francaise, Alsace, Paris, 1978.29 F. Colin-Goguel, „Les potiers et tuiliers de

Manerbe e t du Pre d 'Auge au XVII I -e s iec le , Annalesde Normandie , iunie 1975, XXV, 2 , p . 99—111.

30 F. Lebrun, La Vie conjugale sous l'Anclen Re-gime, Paris, 1975, p. 64.

31 C. Lison-Tolosana, „The ethics of inheritance",Mediterranean Family Structure, ed. J. G. Peristiany,Cambridge, 1976.

32 F. de Belleforest, Cosmographie universelle de 1tout le. Monde, 1575.

3f J. Le Quinio de Kerblay, Voyage dans le Jura,Paris, anul IX (1800), 2 voi.

34 B. Gunda, „The ethnosociological structure of

the Hungarian extended family", Journal of Family

History, Spring, 1982, p. 40—52.3ti J. Chiffre, „La maison commune et les diffe-

rents bâtiments de la communaute familiale", număr special „Avec les Parsonniers", colocviu ce a avut loc la Clermond-Ferrand, 1981, Revue d'Auvergne, 1981, voi. 95, nr. 486, p. 273.

282

FAMILIILE.PRIVATUL ÎMPOTRIVA CUTUMEI

de DANIEL FABRE

La sate în primul rând, dar şi în cartierele orăşeneşti, tot ceea ce ţine de alianţa prin că-sătorie a fost supus, vreme îndelungată, ace-luiaşi foarte exigent control. Momentul repro-ducţiei domestice este, de fapt, nu numai pro-blema rudelor celor mai apropiate, dar şi a vecinilor şi mai ales problema tinerilor de aceeaşi vârstă. Acest control se va exercita apoi pe parcursul întregii vieţi a celor doi soţi, atent la definirea, cenzurând-o în caz de ne-voie, a tot „ceea ce nu se face". Zvonul şi denunţarea, discretă sau publică, a unor culpe sunt desigur monedă curentă, dar, până în ultimul secol al Vechiului Regim, în medii foarte diverse, modalitatea cea mai obişnuită de a dezvălui şi de a pedepsi abaterea de la cutumă se înscrie în chiar esenţa ritualelor ce alcătuiesc însăşi cutuma, rituale ce asigură de-a lungul unui destin personal tranziţia de la un statut social la altul. în asemenea mo-mente ale existenţei, definirea de sine este de fapt întru totul dependentă de confirmarea colectivă. Ritualul, prin intermediul celor care-1 pun în practică, atribuie un rol şi, în acelaşi timp, formulează o judecată de confor-mitate; acesta este reversul inevitabil al func-ţiei sale agregante. Tot astfel, cei care parcurg Perioada de tranziţie sunt paralizaţi de banala

283

I

anxietate a neofitului, anxietate în mod con-tinuu sporită din pricina aşteptării plină de nelinişte a indiciilor pe care le vădeşte opinia comună, deoarece dezordinea întovărăşeşte, ca propria-i umbră, tânărul menaj ...

Intre secolele XIV şi XVIII, aceste practici sunt supuse dublei cenzuri a puterii eclezias-tice şi a celei civile, care se pun de acord, după anul 1650, în privinţa semnificaţiei ter-menilor „ordine corespunzătoare" şi „decen-ţă" pentru a interzice „scandalurile jignitoare" pe care le provoacă uneori petrecerile şi cer-turile conjugale; şi mai semnificativ chiar, în Franţa, după 1740, numărul plângerilor şi al cazurilor judiciare devin tot mai numeroase, ţintele zeflemelei având curajul să protesteze, începe să fie contestat ceea ce se cheamă un model de control social, dar această ruptură nu provoacă oare, în schimb, o anumită re-zistenţă şi unele născociri? In jurul dimen-siunii critice şi punitive a ritualurilor peri-oadei de tranziţie începe aşadar o dispută care nu s-a încheiat încă; înainte de a identifica termenii şi partenerii, să delimităm în mod concret ceea ce a constituit miza.

RITUALURILE DIVULGĂRII

„Obiecţiile"

De îndată ce devine nubilă, fata este supusă unei probe care, confirmând şi sărbătorind această schimbare, are loc în fiecare an la anumite date calendaristice. Mai întâi, depu-nerea unor „obiecţii" individuale, în cursul nopţii de 30 aprilie, pe faţada sau în faţa case-lor cu „fete de măritat" denotă, desigur, oma-giul pe care băieţii îl aduc împreună fie-căreia dintre acestea, dar şi părerea pe care o au în legătură cu purtarea lor. în general, un cod vegetal îşi oferă repertoriul de semne cunoscute de toată lumea: spinii indică în-

284

suşirea, foarte ambiguă, a fetei „orgolioase"; socul, urât mirositor şi totodată uşor „găurit", divulgă pretutindeni desfrâul. Dar e suficientă o stare de tensiune ceva mai violentă pentru a intra în joc toată gama obiectelor infamante: ulei urât mirositor, îngrăşământ lichid, băle-gar ... Există însă şi lucruri mai rele; astfel, în primele nopţi din luna mai a anului 1717, un negustor de articole de fierărie din Car-cassonne a găsit în faţa prăvăliei sale „oase şi carcase de animale, precum cai şi altele", în vreme ce pe faţadă se aflau ţintuite o pereche de „coarne de bou". Dimineaţa, vecinii sunt cuprinşi de furie văzându-şi strada „plină şi infectată, de asemenea stârvuri. Avem de a face cu răzbunarea a cinci sau şase băieţi din acelaşi cartier şi din acelaşi mediu — fii de artizani — pe Catin, fiica negustorului respec-tiv. In fiecare seară, după ora nouă, băieţii se duc să se aprovizioneze, dincolo de metere-zele oraşului, în locul unde îşi descarcă hin-gherii căruţele, îşi cară prada sub ferestrele fetei — „îi fac o ramade", spun aceştia, folo-sind termenul care, în dialectul local occitan, înseamnă plantarea „arborelui de mâi" — şi intonează cântece ale căror „cuvinte injurioase şi infamante" stigmatizează o culpă despre care nu ştim absolut nimic1.

La începutul lunii mai, limbajul olfactiv al florilor presărate pe străzi în zilele de sărbă-toare etichetează şi clasează fetele. In timpul carnavalului, în ţinuturile mediteraneene în mod special, repertoriul criticilor este mai bo-gat şi totodată mai spectaculos; de pildă, şi tot la Carcassonne, dar în centrul oraşului de data aceasta, ceea ce se cheamă ,,la vierge foile" a anului, reprezentată printr-o momâie grotescă, dar purtând numele fetei respective, este eroina unui cântec în care se enumera în tt^od amănunţit şi fără menajamente aventu-rile acesteia. Bărbaţii, de la copii la adulţi, l-au repetat într-o colibă izolată, locul obişnuit al adunărilor din timpul iernii, atunci când

265

lumea iese după slujirea liturghiei solemne din duminica carnavalului.

In cursul acestei prime faze a vieţii, cin-stea fetelor este aşadar unicul obiect al cen-zurii. Aceasta nu se limitează de fapt la pro-blema virginităţii, ci exprimă mai curând o părere generală în legătură cu felul acestora de a se prezenta: ţinuta, limbajul şi, mai cu seamă, modul de a ţine piept solicitărilor ga-lante, tactul cu care-şi repartizează dovezile de afecţiune, statornicia în ceea ce priveşte ale-gerea făcută. . . în momentul căsătoriei, ac-centul se deplasează, noţiunea de armonizare a viitorilor soţi trece pe primul plan, noţiune ce include un întreg ansamblu de exigenţe.

Vacarmul (Charivaris)

Prima dintre acestea se referă la disponibilita-tea matrimonială a celor doi viitori soţi care, în pofida recomandărilor Bisericii, este bine-înţeles contestată în caz de văduvie. Şi atunci izbucnesc sunete de clopote, de corn, de tobe, de vătraie şi găleţi, alternând cu huiduielile, toate acestea alcătuind ceea ce se cheamă le charivari — vacarmul. S-a putut acredita în mod plauzibil ideea că asemenea tapaj ritual asigură în primul rând despărţirea dintre so-ţul supravieţuitor şi tovarăşul său de viaţă defunct2; aşadar, cu preţul unei asemenea ex-plozii sonore, care denaturează muzica armo-nioasă a nunţii, care amplifică şi contribuţiile discordante cu care tineretul masculin punctea-ză întotdeauna ceremonialul, este posibilă inte-grarea noilor căsătoriţi. Totuşi, dimensiunea denunţătoare a vacarmului matrimonial ră-mâne şi ea prezentă. . într-adevăr, alianţa aceasta dintre un văduv şi o celibatară încalcă o regulă despre care vorbeşte, încă din 1818, un căpitan de infanterie, Deville: „încercând să descopăr cauzele care au putut da naştere unui atare obicei, am crezut de cuviinţă să mă

286

opresc la aceasta: într-o vreme în Care numă-.rul femeilor era, fără îndoială, mai mic decât astăzi, bărbaţii, îmboldiţi de dorinţa de a-şi lega soarta de una din ele, trebuie să fi privit cu pizmă pe cel care îşi încasase tributul asupra sexului, voia să-şi însuşească şi altul, în detrimentul celor care erau animaţi de această dulce speranţă. Neputând să se opună acţiunii acestuia fără a viola legile, aceştia au dorit cel puţin, oferindu-1 batjocurii publice, să oprească, din teamă, pe oricine ar îndrăzni să-1 imite" (Annăles de la Bigqrre, Tarbes, 1818). Fiecare generaţie „posedă" aşadar, în mod colectiv, partenerii vârstei sale, şi orice recăsătorire răpeşte pe nedrept un posibil partener3. Dar această infracţiune primordială este amplificată sau înlocuită prin alte abateri decât le poate admite cutuma ca fiind pricină legiuită de charivari: o diferenţă prea mare de vârstă e suficientă; de asemenea, o stridentă inegalitate de rang social sau chiar faptul că soţul aparţine acelei categorii a „străinilor", care, după cum se ştie, puteau fi originari din satele sau cartierele vecine cu care locuitorii din satul sau cartierul miresei se aflau la cuţite. Cu prilejul nunţii, vacarmul va stigmatiza aşadar însoţirile \:are depăşesc distanţa cuvenită dintre cei doi soţi, dintre familiile acestora.

Dezvăluind cu mare larmă nepotrivirile ali-anţei, ritul, în mod implicit, armonizează prin efectul propriei sale eficacităţi, dar oferă în acelaşi timp aliaţilor din ziua respectivă pri-lejul de a-şi manifesta bunăvoinţa propunân-du-le să-şi moduleze ei înşişi intensitatea cu-venitului charivari. De fapt, orice vacarm poate fi răscumpărat printr-o contribuţie fixată uneori chiar de cutumă, dar care, cel mai ade-sea, în secolul al XVIII-lea, face obiectul unei negocieri speciale. Amploarea jocului, durata, caracterul lui punitiv depind de tranzacţia

Respectivă. In caz de tergiversare, de avariţie "au de refuz, supralicitarea celor care produc

\i

sau

287

î«

vacarmul poate atinge un punct maxim de in-tensitate. Aceasta marchează mai întâi o acu-mulare a agresiunilor simbolice. La începutul lunii februarie a anului 1787, un mic grup de meşteşugari din Varages, un orăşel din Pro-venţa, cunoscut pentru faianţa care se lucrează aici, îl provoacă pe Jean Eissautier, un ţesător de vârsta acestora, şi pe Victoire Roux, lo-godnica sa, o văduvă de şaizeci de ani. In ziua afişării strigărilor de căsătorie, tinerii străbat străzile într-un zgomot asurzitor de tălăngi şi, punând mâna pe văduvă, o plimbă, coco-ţată pe o şaretă. O săptămână mai târziu, îi pândesc pe cei doi soţi, care semnaseră tocmai contractul de căsătorie, la uşa notarului, şi se amuză silindu-i să meargă prin băltoace şi prin noroi. In sfârşit, în ziua cununiei reli-gioase, cântă cuplete satirice în faţa bisericii1. Spirala zeflemelei va mobiliza uneori, în ca-litate de actori şi spectatori, comunităţi în-tregi care îşi oferă astfel nişte spectacole nemaipomenite. Să-1 ascultăm, în legătură cu acest lucru, pe Prion, grefierul seniorial din Aubais, un orăşel din Languedoc, povestind, în a sa Chronologiette, desfăşurarea unui me-morabil charivari: „Joi 4. februarie 1745. Sieur Baudran, tăbăcar din oraşul Sommieres, în vârstă de 64 de ani, s-a căsătorit la Aubais cu domnişoara Therese Batifort, în vârstă de 44 de ani, vârstele lor făcând, adunate laolaltă, 108 ani. Domnişoara spune că posedă 22 de dinţi canini sau măsele; viitorul soţ ne-având decât 14, vârsta măcinându-i pe cei care ar fi putut fi cât de cât acceptabili. Dintre cei doi, bărbatul e văduv, iar tineretul din Au-bais i-a făcut un charivari,. cel mai formidabil din lume. Mirele nu s-a arătat darnic, aşa ■ după cum se cuvenea. Din pricina acestei mes-chinării care i-a jignit, tinerii, în număr de 117, s-au strâns laolaltă şi au ridicat nişte ba-riere, astfel că mirii nu au putut ieşi din sat; au demontat roţile [,..] carului Venerei. D. Judecător, asistat de ajutoarele sale, s-a

288

străduit el însuşi, în fruntea acestora, să în-lăture barierele care se ridicaseră în calea cor-tegiului nupţial. Cei mai bătrâni locuitori din Aubais ne-au asigurat că ■ n-au văzut nici-odată, în locul acela, aducându-se asemenea afronturi ca cele primite de aceşti vârstnici viitori soţi. Toţi locuitorii din Aubais au ieşit din casele lor pentru a se bucura de acest spec-tacol umilitor. Iar când tot cortegiul nupţial a încălecat pe animalele de povară, a fost aver-tizat că toate trecerile de pe parcursul dru-mului acestuia erau blocate. Mirele şi mi-reasa, ca şi întregul alai, au apucat pe un drum cotit, dar tinerii, însoţiţi de o droaie de copii care făceau un vacarm îngrozitor, i-au întâmpinat pe proaspeţii căsătoriţi la capătul drumului. Vacarmul speria caii, călăreţii se curăţau de noroiul aruncat asupra lor; mireasa şi o altă fată sau femeie erau aşezate pe o bancă prost fixată a trăsuricii, tinerii nemul-ţumiţi s-au urcat în spatele băncii în număr de 10 până la 12, huluba, datorită acestei con-tragreutăţi, s-a ridicat şi calul din faţă a ră-mas liber [ . . . ] . în drumul dintre Sommieres şi Aubais se găsesc [... ] două castele de-numite Gavernes şi Grestin, căruţaşii barica-daseră cu căruţele lor drumul, iar păstorii s-au strâns laolaltă, luându-şi cu ei şi tălăngile; cu asemenea instrumente şi cu altele de acelaşi fel, făceau un vacarm care se auzea din Au-bais. Oamenii huiduiau cu glas tare. Când alaiul a ajuns aproape de Sommieres, a fost în-tâmpinat de o mare mulţime de oameni ce huiduiau îngrozitor şi un charivari pe măsură; iar pe unde trecea se aflau expuse câteva morminte împodobite cu lumânări aprinse. în oraşul respectiv nu s-a pomenit niciodată un charivari atât de violent, soldaţii din garni-zoană au tras câteva focuri de armă asupra autorilor acestuia. Soldaţi cărora li s-a găsit o fnare vină, fiind închişi imediat pentru a-şi ispăşi crima [ . . . ] . Grupul tinerilor turbulenţi i-au legat cu o funie braţele nefericitului289

sieur Baudran, viitorul soţ, pe care l-au pla-sat în fruntea cavalcadei şi l-au silit să intre, în această postură, în oraş pentru a fi expus batjocurii şi huiduielilor mulţimii"5.

Plimbarea pe măgarAtunci când atinge asemenea culmi, acest charivari renunţă la caracterul lui furtiv, mascat şi nocturn. Dă năvală în timp ce se desfăşoară alaiul nupţial, pe oare îl opreşte şi îi dă alt curs, pune mâna pe unul din viitorii soţi din care face eroul grotesc al unei alte cavalcade. Pentru aceasta, numitul charivari preia ceremonialul unei alte sancţionări simbolice, oea care afectează, mai târziu, în cursul vieţii lor, anumite cupluri nepotrivite. Soţul ţinut sub papuc şi bătut de către soţia sa, uneori chiar şi situaţia inversă, dar mult mai rar întâlnită, declanşează cea mai ostentativă dintre sancţiunile publice: plimbarea pe măgar. Pentru ca să se întâmple asemenea lucru, trebuie ca cearta conjugala să răzbată dincolo de pereţii casei; devenind astfel o problemă ce priveşte strada şi piaţa, aceasta se oferă judecăţii publice. Să urmărim peripeţiile unui cuplu din Bearn, un caz profund emblematic. în ziua de 19 aprilie 1762, într-o tavernă din Coarraze, Ray-mond Blasy, „însărcinat cu marcarea stofei" care se fabrica în acest oraş, intră pentru a bea un pahar şi începe, împreună cu trei parteneri, printre care şi cârciumarul, o partidă de cărţi. Menine, soţia sa, vine pe neaşteptate şi, sub pretext că cineva vrea să discute cu soţul ei, încearcă să-1 oblige să părăsească jocul. Dându-şi seama că nu are sorţi de izbândă, se repede asupra jucătorilor, le rupe cărţile şi-şi târăşte soţul acasă. Imediat, toţi cei de faţă, scandalizaţi de pasivitatea lui Raymond Blasy, îl ameninţă „că vor mâna măgarul" şi»

290

într-adevăr, hotărârea respectivă e luată în aceeaşi clipă. Iar peste două zile, chiar crai-nicul public din Coarraze dă de veste în tot satul că „în 24, Duminica viitoare, se va mâna măgarul pentru Labadie din Maugouber şi că toţi cei ce vor să ia parte şi să vadă aseme-nea spectacol sunt invitaţi". Chemarea e repe-tată a doua zi şi, duminică seara, începe pa-rada. Două tobe, un grup de băieţi precedând un fel de şaretă pe care cântăreţii îşi declamă comentariile rimate deschid calea celor doi figuranţi ai melodramei „deghizaţi cu pele-rine şi pălării, unul din ei urcat pe un măgar, iar celălalt pe un cal". Pantomima, care va fi repetată până la miezul nopţii, este pusă la punct cu maximă exactitate: femeia — al că-rei rol e jucat, bineînţeles, de un băiat — îşi ia partenerul de păr şi îl aruncă de pe măgar, apoi îl cotonogeşte bine de tot cu furca de tors pe care o mânuieşte în mod ostentativ. Ceva mai departe, un alt episod: se joacă cărţi (pe spinarea unui măgar, dar soţia apare şi aici, împrăştie cărţile cu furca de tors, pune mâna pe ele şi le rupe6. Pe lângă prezenţa măştilor şi a farsei, există un amănunt care plaseză ritul bearnez în contextul său ce-remonial. Dacă abaţia din Maugoubert pe care o invocă crainicul nu corespunde, în epocă şi în târgul denumit astfel, unei insti-tuţii reale, ţine cel puţin un rol de referinţă ce plasează această plimbare pe măgar în sub-ordinea confreriilor vesele, ce răspundeau, în secolul al XVI-lea mai cu seamă, în unele oraşe — Dijon, Mâcon, Lyon, Rouen. . . — de organizarea oficială a carnavalului. Totuşi, ă 1750, în Toulouse şi în nordul Catalo- aşa-numitele „curse cu coarne", „socie-ăţi asinieşti" şi „tribunale carnivore", diri-]ează de fapt acest ritual ce urmărea ridi-uh'zarea soţului batjocorit, ritual în jurul că-ruia, în Miercurea Cenuşii, carnavalul atinge Punctul culminant.291

Ritualurile morţii

Urmărind în continuare cursul vieţii, am ajuns la ultimul drum, în mod neîndoielnic cel mai insolit, deoarece însoţeşte mortul până în pragul lumii de dincolo. încă de la mijlo-cul Evului Mediu, Biserica s-a preocupat să câştige controlul acestuia — desfăşurarea pri-veghiului, forma lamentaţiilor funebre şi os-păţul ce avea loc la întoarcerea de la înmor-mântare, acestea fiind cele trei momente dis-putate cu deosebită înverşunare. Câteva in-dicii vădesc totuşi faptul că în desfăşurarea ritualurilor voinţa publică a reuşit să-şi spună şi ea cuvântul. Monologurile funebre din Europa meridională — acel aurost bearnez, sau acel vocero corsican. . . — incluzând, în mod ocazional, un veritabil proces postum pe care îl întocmiseră bocitoarele7. In plus, de ici de colo, din Estul francez mai cu seamă, au ajuns până la noi câteva mărturii orale care atestă adevărate izbucniri tumultuoase (charivariques) în timpul priveghiului şi de-a lungul drumului către cimitir, exprimând, în cazuri extreme, fără îndoială, voinţa colec-tivă de eliminare a defunctului.

Codul şi intenţiile

Atunci când au interzis în totalitate, după 1640, nu numai simplul charivari matrimo-nial, dar şi toate „adunările nocturne", „cân-tecele necuviincioase" şi „acţiunile indecente" ce caracterizează în mod ocazional riturile, în mintea cenzorilor începe să prindă contur ideea, încă obscură, a unei coerenţe, a unei omogenităţi a ceremoniilor al căror ciclu îl vom parcurge în mod rapid. Căci ce au toate acestea în comun, din punctul nostru de ve-dere atât de diferit?

Mai întâi o evidentă unitate de limbaj. Nu acelaşi cod — olfactiv, muzical, teatral... —

292

\

leagă o seamă de rituale diferite, desigur, dar jn care anumite opoziţii discriminatorii — între noaptea vacarmului şi ziua plimbării mă-garului, între liniştea presărării florilor şi feluritele zgomote asurzitoare — au veşnic posibilitatea, în anumite ocazii, să fuzioneze. In plus, acest limbaj este fără îndoială unul din registrele sărbătorii: el dublează riturile temporare, marchează carnavalul şi serbările din luna mai, menajează în sfârşit angrenajul timpului liniar al vieţii pe timpul ciclic al anului atunci când convingerile particulare se inserează în ritualurile calendaristice.

Această unitate susţine aceeaşi intenţie şi o dinamică asemănătoare. Aceste ritualuri dau în vileag o nelegiuire pe care oamenii din par-tea locului o condamnă, chiar dacă nu iau parte cu toţii în mod activ la acţiune. Complicita-tea acestora, despre care depune mărturie ab-senţa aproape totală de ciocniri interne în legătură cu problemele aflate în litigiu, se sprijină pe integrala transparenţă care defi-neşte la perfecţie relaţiile din societăţile ace-lei epoci. Ritul atestă, aşadar, ceea ce ştie toată lumea; din asemenea cunoaştere implicită şi discretă ritul face un spectacol care nu are pretenţia să schimbe cursul evenimentelor, dar ajută la stabilirea de durată a unei repu-taţii, în plus, după cum am demonstrat, mij-loacele de care dispune zeflemeaua sunt dozate în mod oarecum subtil: materialele răspân-dite în luna mai, intensitatea vacarmului (le charivari), durata şi repetarea mânării măga-rului, posibila lor acumulare depinzând de am-ploarea scandalului şi de receptarea imediată a ritualului. Fiecare din cazurile care au ajuns Până la noi constituie un eveniment în sine; Pornind de la anumite reguli se elaborează, în strânsă legătură cu acestea, pentru o acţiune imprevizibilă, un program insolit. Hotărârea, lrţ primul rând, nu are un caracter mecanic; caci, departe de aşa ceva, nu toate fetele uşu-ratice, nu toate recăsătoririle şi nici toţi soţii

293

aflaţi sub papuc determină o ceremonie pu-nitivă. Numai o conjunctură de animozităţi de tot felul, proiectată asupra unei întâmplări ce nu poate fi dată uitării, care se referă la un individ anume şi la familia1 sa, merită să fie luată în consideraţie; de unde provine evi-denta discordanţă dintre pretextul invocat — de pildă, o căsătorie mult prea nepotrivită — şi obligaţiile pe care huiduielile şi cupletul compus pentru respectiva circumstanţă le enu-mera fără încetare, adăugând infracţiunii obiş-nuite o dezvăluire mai completă, mai agresivă. La Montreal d'Aude, în 1769, cel mai violent charwari, în cursul căruia se lapidează şi se dă foc gardului de nuiele al unui modest fa-bricant de bere, pare să indice doar faptul că viitorul său ginere e un străin, originar din Lezignan, localitate situată la o depărtare de 15 leghe. Dar cei ce alcătuiesc acest charivari îşi sparg pieptul pentru a povesti cu totul altceva: mirele venit de pe alte meleaguri a lăsat grea o fată din oraşul său natal; apoi a furat 80 de livre de la o altă fată; doar simpla lui prezenţă a transformat, la Montreal, casa socrului său nici mai mult nici mai puţin decât într-un „bordel public"8. Aşadar, acest mariaj charivarise prezintă mai întâi portretul — şarjă a unei vieţi care justifică intervenţia celor care organizează ritualul. Apoi, de îndată ce se răspândeşte vestea că ceremonia prinde contur, victima ia întotdeauna cunoştinţă de faptul acesta, uneori fiind informată în mod oficial de o delegaţie a actorilor respectivi. O anumită atenuare este încă posibilă: se poate plăti, scandalagii pot fi invitaţi la un pahar şi jocul poate fi condus în aşa fel încât cel incriminat să devină eroul burlescului său triumf: „Nu mi s-a adus la cunoştinţă că mirele s-ar fi plâns", sau: „Ti-neretul făcea un charivari pe care proaspeţii căsătoriţi îl suportau cu bunăvoinţă", comen-tează încă, în jurul anului 1740, oamenii pu-terii, în schimb, cei care, aşa ca vârstnicii miri

294

din Aubais, iau hotărârea să-i „trateze de sus" pe scandalagii, se expun tuturor exce-selor. Această gradare negociabilă — element constitutiv al numitului charivari, dar de fapt pretutindeni prezent — se adaugă temerii pe care o inspiră aceste ritualuri de dezvăluire pentru a modera autoritatea lor. într-adevăr, cenzorii sunt, potrivit cutumei, aproape întot-deauna concilianţi, aşadar victima este aceea care, refuzând soluţia care i se oferă, alege în cunoştinţă de cauză intensitatea deriziunii care se abate asupra ei. Astfel, chiar în plin secol al XVIII-lea, unele tribunale, confirmând această abilitate persuasivă, deliberau în mai mică măsură asupra legitimităţii riturilor de-cât asupra îndreptăţitei sume de bani ce tre-buia vărsată pentru ca riturile respective să devină mai moderate.

ACTORII ZEFLEMELEI

Prin amploarea acţiunii lor, prin expresia lor proteiformă şi eficacitatea manierei de a se impune, toate ritualurile acestea ne apar ca nişte mijloace aparţinând unui riguros con-trol social care, de la cinstea fetelor până la autoritatea soţilor, semnalează buna rânduială din domeniul, vast şi de mare importanţă, al sexualităţii instituite. Dar ce ştim noi de reala extindere a acestor practici în societăţile Ve-chiului Regim? Luând ca atare interdicţiile clerului şi ale poliţiei, aceste practici aparţineau doar „oamenilor de rând" din oraşe şi sate. Totuşi, unele indicii ne îndeamnă să privim lucrurile în mod mai nuanţat. O dramă spec-taculoasă ne oferă prilejul să cunoaştem ceea ce se cheamă un „bal al înflăcăraţilor", un charivari pe parcursul căruia curtenii, deghi-zaţi în oameni sălbatici, s-au ambalat peste măsură, şi aceasta sub ochii îngroziţi ai viito-rului rege Carol al Vl-lea; două secole mai târziu, dacă e să-i dăm crezare lui Bassom-

295

seamă grup

trece atrag6

alcătuiau un ctor acţionasecotenentul de s^\m prudenţe, ^ c

torită PJOP^S s-a adus la cun£ toata

charivan -lea, Şi

296

raţiunile acestuia sunt cunoscute de toată lu-mea, modalitatea de a-1 pune în practică este complet distinctă şi, îndeosebi, numai execu-tanţii „populari" ocupă de obicei pieţele şi străzile. Mai mult chiar, satul şi oraşul se deosebesc aproape în aceeaşi măsură. Sigur că, în aceleaşi ocazii, satul aplică un control ritualizat întru totul identic, control despre care secolul al XlX-lea ne va oferi un mare număr de exemple, dar, dacă acest charivari sau bocetul (jujement funebre) sunt bine re-prezentate, celelalte rituri se manifestă cu mai multă prudenţă sau, orice caz, mult mai rar. Judecata carnavalescă a fetelor nu cunoaşte, chiar în fiecare an, agresivitatea ei deplină ca la oraş sau într-un târg mare. Aici, într-ade-văr, e uşor să indici o servitoare supusă domi-naţiei sexuale a stăpânului, sau o lenjereasă ce plăteşte scump relativa ei independenţă. La sat, în schimb, cenzura rituală se înscrie în unele raporturi sociale mai egalitare şi, în acelaşi timp, mai permanente şi mai strâns împletite între ele; astfel că rareori se întâm-plă ca o tânără celibatară să fie lipsită de orice sprijin şi complet fără apărare, astfel că bla-mul va căpăta o tentă mai discretă. In general, deţinerea evantaiului complet al riturilor pu-nitive, facilitatea de-a le împinge până la paroxism, posibilitatea de-a le conferi regu-laritatea calendaristică a sărbătorilor publice par a fi apanajul lumii urbanizate a meşteşu-garilor, a prăvăliaşilor, a micilor slujbaşi.

Odată formulate aceste deosebiri, ne ră-mâne obligaţia de a contura cu mai multă precizie aplicarea socială a acestor rituri. în-ţr-adevăr, dacă acordul tacit al unor comunităţi îndeajuns de întinse este întotdeauna necesar, deţinătorii expresiei rituale sunt, în ceea ce-i Priveşte, definiţi cu o mult mai mare stricteţe, pne sunt aceştia? Ce relaţii pot fi stabilite intre rolul acestora de controlori ai concordan-tei personale şi familiale şi poziţia lor în so-cietăţile locale?

297

Excepţia: grupurile de femei

La Castelnaudary, în 1735, un grup de vreo cincisprezece femei hărţuiesc, pentru a o pe-depsi, pe o anume dame Melix, acuzând-o c-ar fi codoaşa propriei sale fiice, în vreme ce gi-nerele îşi face serviciul militar la husari: „Aces-tea au scornit nişte cântece pe care le-au răs-pândit prin mahala, tratând-o pe numita Melix drept târfă, drept beţivă şi drept una care-şi vomită vinul [...]. Şi i-au aţâţat pe copiii lui Bourrel, birtaş, ca s-o insulte". Cupletele, în dialect, recuperate în timpul anchetei, descriu preferinţa acelei Melix pentru băutură şi-i pre-zintă soţul ca pe un stâlp de cafenea, ţinut sub papuc de soţie, căreia îi vorbeşte cu multă blân-deţe. Cele cinci femei acuzate nominal sunt nişte tinere — între douăzeci şi cinci şi pa-truzeci de ani — câteva dintre acestea negus-torese, şi toate, cu excepţia uneia singure, pot să-şi semneze numele; una din ele, căpetenia, pretinde chiar, supremă distincţie, că nu cu-noaşte «jargonul», atunci când e interogată în legătură cu subiectul cântecelor10. Cazuri oare-cum asemănătoare provin şi din provincia Vaud chiar de la începutul secolului al XlX-lea: fe-meile, asistate adesea de copii, conduc vacar-mul, fixează coarne pe porţi şi scriu pe pereţi cuvinte infamante la adresa unui slujbaş care i-a făcut un copil logodnicii altuia, la adresa unei văduve şi a fiicei unui medic acuzate de desfrâu, sau a soţiei unui bărbat vârstnic care aleargă după amanţi. . . Desigur, faptul de a vedea grupuri de femei ce iau pe propria lor răspundere cenzura simbolică e o excepţie, dar asemenea exemple au o mare semnificaţie prin însăşi raritatea lor. în primul rând, vădesc, în Ceea ce priveşte aceste grupări sociale speci-fice care sunt comunele din Vaud şi cartierele comerciale ale oraşului languedocian, o relativă autonomie economică şi culturală a femeilor care pot merge până la completa dirijare a unor asemenea ritualuri, deoarece nu se mai

298

mulţumesc cu anchetarea cazului şi cu indica-rea obiectului vindictei. Dar, după cum mi se pare, punctul cel mai important se află alt-undeva, în toate problemele acestea există un fel de compatibilitate evidentă între protago-niste, principiile lor de viaţă şi intenţiile lor corective. Fie că apără o tânără fată care a ră-mas însărcinată, fie că admonestează conduita reprobabilă a alteia, acestea acţionează ca şi cum, garante fiind a cinstei tuturor femeilor din partea locului, doresc s-o apere ele însele, subliniind astfel propria lor probitate. în ase-menea circumstanţe, ritualul semnalează atât imoralitatea scandalului, cât şi moralitatea pro-tagonistelor care îl provoacă, şi această judecată de valoare este unanimă în asemenea măsură încât în ţinutul Vaudois, la Mezieres, în 1817, un pastor, în principiu foarte ostil acestui gen de manifestare, într-o scrisoare adresată justi-ţiei, se declară întru totul favorabil acestui gen de charivari11.

Regula: tineretul

Dacă, acum, luăm în consideraţie situaţia cea mai obişnuită din secolul al XVIII-lea, cea în care îi vedem pe tineri deţinând rolul princi-pal, contrastul este frapant. Referitor la pro-blema aceasta, nu poate fi vorba de o unani-mitate, deoarece moralei oficiale tinerii îi opun alte genuri de comportament; şi cum ei sunt principalii protagonişti ai unui spectaculos con-trol social a cărui exercitare e considerată a fi bunul lor propriu, e necesar să ne oprim asu-Pra a ceea ce constituie originalitatea modali-tăţii de acţiune a acestui grup de vârstă.. Şă reducem, pentru aceasta, unghiul pri-

orii noastre şi să observăm Tineretul — cu majuscula care îl identifică în toate textelePocii respective — dintr-un orăşel din Lan-

guedoc, Limoux, un centru textil care numără,1 1786, 6 500 de locuitori. Aici grupurile so-

299

ciale sunt' destul de numeroase, destul de di -verse şi de ierarhizate, cu specific preponde-rent industrial şi comercial, trăsături care lasă să se ghicească o mare efervescenţă juvenilă. iitr-adevăr, din 1740 până în 1789, găsim în jaginile proceselor-verbale consulare o seamă le deliberări ale consiliului politic, de direc-ive, ca şi de plângeri adresate comandantului irovinciei, la Montpellier, mai mult de o sută e cazuri banale sau grave, care aduc în prim lan tineretul12. Le Sieur Terrier dă tonul, în oiembrie 1746, în jalba sa, Plângere împotriva Ineretului din Limoux, unde vedem perindân-j-se, în vocabularul convenţional de rigoare, Ltreaga paletă a plângerilor; „Oraşul Limoux te alcătuit dintr-un Tineret extrem de neru-nat şi total lipsit de educaţie, care insultă, şi noapte, pe străzi, bărbaţi şi femei. Am vait comiţându-se, de-a lungul celor opt ani : când m-am stabilit aici, tot felul de acte cugetate, în special de către un grup alcă-it din doisprezece care se adună într-o lo- inţă particulară unde hotăresc lovitura pe re trebuie s-o dea în fiecare noapte. Sunt stul de maturi de altfel şi cea mai mare parte î ei n-au nici mamă şi nici tată şi şi-au mân-toată moştenirea, aşa că e periculos să te âlneşti cu ei, căci în afară de insultele pe e ţi le aruncă, lovesc în porţi până le sparg, ă să le cruţe nici pe cele ale comunităţilor gioase, de călugări sau călugăriţe, căci au rt-o nu de mult pe cea a călugăriţelor ospi-ere; şterpelesc ciocănelele de la porţi, în-dă conductele fântânii care aprovizionează apă tot oraşul, din care pricină burlanele )â, apoi sar gardurile curţilor sau ale gră- lor pentru a fura păsări şi tot ce le ie se :ale, distrug băncile de piatră din faţa ca-r şi pe cele din piaţă, sparg geamurile şi se iu la tot felul de blestemăţii. De aproape ani, sunt ţinta atacurilor acestora fără să nici un fel de legătură cu ei. Nu există ân-: pe care să nu mi le arunce în faţă, P e

300 j

soţia şi pe fiicele mele le huiduiesc tpt timpul, îmi sparg geamurile cu pietre, au distrus o bancă din faţa porţii, astupă broasca porţii mele dinspre stradă cu mici cuie de fier. şi -bat cu violenţă şi fără încetare în poartă strigând c-a iuat foc întregul oraş [...]".

Aceşti tineri, teroarea oraşului, nu sunt în-cadraţi într-o organizaţie de Tineret ca cele care, în Provenţa sau în Poitou, şi în aceeaşi epocă, supravieţuiesc în cadrul acelei tipice ser-vituti consulare sau senioriale13. La Limoux,

identitatea Tineretului ca unitate ierarhizată nu reapare decât cu prilejul unor ceremonii so-lemne, atunci când e nevoie să se alcătuiască

batalioanele de paradă. Aşadar, sunt arătaţi cu degetul mai curând „anumiţi tineri", „un grup

de tineret", „o seamă de tineri deşănţaţi" a că-ror origine socială este, în general, foarte dife-rită. Banda care persecută, printr-un charivari al cărui temei ne este necunoscut, se află, dacă ar fi să-i dăm crezare aceluiaşi sieur Terrier, manipulată de nişte indivizi „fără căpătai". Unul dintre aceştia însă, sieur Poulhariez, cer-tifică, într-o cuprinzătoare jalbă, onorabilitatea lui de neguţător; desigur, a făcut şi afaceri proaste, dar nu are nimic dintr-un „scelerat"; icât despre tovarăşii cărora le place - „să glu-mească" împreună cu el, aceştia fac parte „din cele mai de vază familii din oraş"; de altfel, i se asociază şi un alt neguţător, pentru a pro-testa împotriva calomniei. In 1757, izbucneşte

1 adevărată revoltă îndreptată contra consulilor care au pus să fie închise două tinere pros-

tituate, revoltă condusă de câţiva „tineri din acest oraş". în 1772, un inspector al lucrărilor publice din dioceză, luat în derâdere, ca soţ în-

ornorat, prin cântece, în timpul carnavalului, a

recunoscut, în timpul nopţii, „vocea [. ..} 1or tineri din familie". într-adevăr, nu există >ndă fără câţiva tineri de familie bună, celi-Jtari destul de înstăriţi pentru a antrena o

aare juvenilă în care găsim, fără surpriză, nsamblul solidaritâţilor care alcătuiesc cana-

391

vaua urbană: toate sectoarele meseriilor legate de prelucrarea lânii şi a pielii, legăturile dintre fabrică şi negoţ... Astfel că, la începutul anului 1770, în vreme ce Tineretul îşi apără cu înverşunare libertăţile carnavaleşti, o parte din tinerii muncitori întăresc, prin îndrăzneala lor violentă, trupele care luptă împotriva ofi-cialităţilor huiduite, batjocorite, ultragiate. De-sigur, din când în când apar şi unele vădite contradicţii sociale, atunci când, de pildă, car-navalul vede înfruntându-se măştile păturilor populare, care merg în urma tobelor şi a oboa-ielor, şi Tineretul din clasele privilegiate care dansează în sunetul viorilor, dar celelalte rela-ţii, de clientelă şi de cartier, îşi dau concursul pentru a le masca şi a le anihila. In orice caz, pentru societatea ca atare, este vorba de un stil de comportament, o comunitate de „mora-vuri" care califică, într-adevăr, Tineretul.

i Violarea spaţiilor publice

Acest Tineret este, în primul rând, asociat cu un spaţiu. Periferiile oraşului îi aparţin întru totul: maidanul de dincolo de ziduri unde au loc întrecerile cu ciocanul, interzise în 1765 şi 1767, din cauza frecvenţei violenţelor; şanţu-rile în care se refugiază prostituatele chiar şi în plină zi; şi chiar, în interior, nu departe de porţi, străzile care şerpuiesc pe lângă mănăsti-rile augustinilor şi ale cordilierilor, mănăstiri ale căror ziduri oarbe îi apără pe cei dinăuntru de orice privire iscoditoare. Şi apoi, insesiza-bilă, într-o veşnică mişcare, geografia tripou-rilor, a sălilor de joc şi a întâlnirilor tainice care, datorită faptului că nu toate se închid la aceeaşi oră, îi silesc pe tineri să emigreze dintr-un cartier în altul, în unele „locuinţe particulare". Dar, prin această unică virtute a nopţii, acest spaţiu secret explodează, punând stăpânire pe tot oraşul. Un brutar, o moaşă, un burghez ce se întoarce acasă de la o petrecere

zăresc întâmplător anume adunări, pe care au însă grijă să le evite, Tineretul punând stă-pânire în mod integral pe tot spaţiul nocturn. Această stăpânire îi îngăduie să se distreze tot timpul, să modifice simbolurile ordinei urbane pe care secolul al XVIII-lea le-a văzut ampla-sate până în cele mai neînsemnate oraşe.

încetul cu încetul, strada a devenit un .do-meniu public. Autorităţile din Limoux inter-zic lăsarea în libertate a păsărilor de curte, ca şi circulaţia carelor cu fân care împiedică tra-ficul; de acum înainte, creşterea porcilor va fi permisă numai dincolo de zidurile oraşului; şi este interzisă aruncarea gunoaielor menajere în faţa porţii. în acelaşi timp, în inima oraşului sunt ridicate aşa-numitele monumente ale ur-banităţii. La Limoux, piaţa centrală e cea care face obiectul preocupărilor pline de solicitudine ale edililor. Mărginită pe trei laturi de arcade, împodobită cu balcoane, această piaţă vibrează de multitudinea activităţilor care îşi schimbă locul după anotimp: vara, acestea se desfăşoară în jurul fântânii centrale, în vreme ce spaţiile acoperite le oferă adăpost împotriva mohorâ-tului cer de iarnă. Piaţa e înconjurată de du-ghene: în fiecare săptămână aici se ţine târgul; şi zilnic, vara, aici se adună muncitorii cu ziua în aşteptarea unei angajări; duminica, credin-cioşii care ies de la biserica Saint-Martin, din imediata ei apropiere, se opresc tot aici, pen-tru a schimba câteva cuvinte. De când cu groaznicul incendiu din 1693, a fost nevoie ca, încetul cu încetul, piatra să înlocuiască lemnul stâlpilor de susţinere, a planşeurilor şi a faţa-delor, iar fântâna publică a fost mărită şi re-lovată. în acest loc, prin excelenţă civilizat, tinerii, executându-şi ritualurile care le apar-tJn, răspândesc în fiecare an o adevărată te-roare, în noaptea de 28 ianuarie 1771, începe, luPa toate regulile, carnavalul, iar o femeie, innebunită, face o expunere a evenimentului: "Piaţa cea mare a acestui oraş era luminată de Uacâri pe care a crezut că le vede pornind de303

la barăcile ce mărginesc piaţa, şi de care apro-piindu-se, această femeie ar fi văzut un foc şi cărbuni aprinşi împrăştiaţi sub cele două ba-răci, durate parte din cărămidă şi parte din lemn, cea mai mare parte a acestora fiind aco-perită de podelele de lemn ale caselor locui-torilor".

în august 1748 o altă bandă, ce uda totul cu apă, scandalizează un negustor din partea locului: „Avem, în mijlocul pieţii publice din acest oraş o mare şi frumoasă fântână cu un bazin adânc în care se strânse ana şi rămâne mereu plin pentru a putea fi folosită în caz de incendiu şi a cărui apă, scurgându-se, formează. un pârâiaş care nu supără pe nimeni, dar aceşti tineri neruşinaţi au deturnat, din amuzament, cursul obişnuit al acestui pârâiaş şi după ce au trecut de un mic teren vecin cu piaţa l-au abătut spre o pantă mai mare şi l-au adus în faţa porţii casei mele unde există nişte zăbrele de fier printre care au împrăştiat din belşug apa numitei fântâni făcând o gaură mare între cele două pietre care alcătuiesc numitul bazin".

Acţiunea nocturnă a tinerilor se bazează de fapt pe o anume regulă implicită — că tot ceea ce se află afară, adică în stradă, cade sub stăpânirea lor. Astfel că demontează băncile de lemn sau de piatră din faţa porţilor; sfă-râmă, în hală, tarabele negustorilor, răstoarnă butucii măcelarilor, se duc după o scară ca să dea jos un vas cu garoafe ce împodobeşte o fereastră sau ca să ia o colivie cu păsări pe care o aruncă într-un foc improvizat la iuţeală.

Această agresivitate curentă duce la conso-lidarea gardurilor din jurul caselor sau din jurul spaţiilor private, ceea ce incită în şi mai mare măsură incursiunile devastatoare. Porţile mai întâi, bariere simbolice, cât şi materiale, sunt deschise cu brutalitate — un bărbier se plânge de câţiva băieţi care se amuză să-i deschidă pe neaşteptate poarta ca să-1 spargă ulciorul de apă aflat lângă ea .—, ata-j

3O 4 .

cate cu pietre sau sparte în mod metodic în cursul plimbărilor nocturne: „Le sieur Bernard Reverdy, maestru croitor, a declarat că spre ceasurile unsprezece din noapte, pe când lucra în dugheana sa, o bandă de tineri care loveau cu picioarele în toate uşile dinspre stradă au ajuns şi la uşa sa, pe care au forţat-o sfărâmând încuietoarea, cârligul şi balamalele [...], vrând să iasă în stradă pentru a-i descoperi pe au-tori, le sieur Roques junior s-a repezit la el strigând: «Cum îndrăzneşti, ticălosule, să te pui cu o bandă aşa de mare! Puţin îmi pasă de tine şi de tot oraşul.» Şi punând mâng pe nişte bolovani a început să-i arunce în croitor de . care acesta nu s-a putut feri decât închizân-du-se cu mare repeziciune în dugheana lui" (1747).

Cele câteva grădini de zarzavat, coteţe de păsări şi de iepuri aflate în jurul oraşului, cele din sate şi, mai mult chiar, cele ce aparţin reşe-dinţelor senioriale, sunt vizitate în mod perio-dic: „Sunt bănuiţi a fi autorii unui furt comis în numitul castel Torzelle în timpul carnava-lului tând toate păsările, curcani etc. au fost furate şi prădate, ca şi în mai multe castele din împrejurimi" (1760).

A cheltui fără măsură

ermanenta compromitere a ordinii solidare a străzilor şi a caselor merge mână în mână

cu }ume porniri ale tinerilor de toate categorie, porniri care au drept numitor comun

chel-'ala fără măsură. Petrecerile, şi în primul nd prea îndelungatul carnaval, oferâ

princi-1 ocazie. Acesta începe de fapt la 1 ianuarie mtr-un turneu pe la case şi ia

sfârşit în ira primei zile din postul Paştelui. Deşi fastei costumaţiei nu face încă parte din

exigen-roomentului, trebuie plătită cel puţin muri] a' ^r^ ^e care nu se P°t desfăşura dansu-2-

de pe străzi. Astfel că, între grupurile ri-305.

vale apar adevărate dispute în legătură cu ser-viciile unor muzicanţi aduşi de la o depărtare apreciabilă: în 1763, trei oboişti — din Villar-debelle, Saint-Hilaire şi Esperaza — câştigă, împreună, douăzeci şi şapte de lire în seara de lăsata-secului; bineînţeles, suma respectivă tre-buie dublată când e vorba de violonişti, muzi-canţi care se bucură de o faimă mult mai mare. Dar, sumele acestea de bani cheltuite pentru muzică devin, în cursul secolului, semnul obli-gatoriu al petrecerii juvenile; în orice clipă din an şi cu orice prilej — o serenadă închinată prostituatelor, un charivari, atacul mascat îm-potriva" unor burghezi străini care se plimbă pe stradă, o seară de revelion petrecută la în-chisoare — se închiriază oboaie şi viori.

Altă risipă care atinge culmea nesăbuinţei în îndelungatul anotimp al iernii: jocurile de noroc. Mereu urmărite şi mereu restabilite, acestea se retrag în taina locuinţelor sau în gră-dinile lăturalnice. Asociate cu taverna şi, une-ori, cu prostituţia, mesele de joc înghit tot atâ-1 ţia bani de la „oamenii de meserie", cât şi de lla „tinerii de familie" care, noaptea, îşi dau întâlnire în jurul acestora. In plin carnaval al I anului 1769, o scrisoare anonimă denunţă cazul I autorităţilor în drept: „E ruşinos pentru un oro cinstit să scrie fără semnătură, dar sunt for-ţat, fără voia mea, de teama de a nu mi se în-tâmipla vreo nenorocire. Sunt tată şi am onoarea ; de a mă adresa domniilor voastre cu rugămin- ţ tea de a interzice un anume joc de noroc carej a pus stăpânire de multă vreme pe oraşul n°s"| tru. Copiii mei mă ruinează, fără a mai pune| la socoteală alte familii care sunt deja ruinate. I Este vorba de sieur Balada, un străin care âl fost alungat din Pamiers, care a introdus }°'m cui de cărţi şi care practică acest joc în oraşu nostru. Are o casă lângă Cordeliers, casă ca^ nu slujeşte decât pentru jocuri. Ştiu că dl. ^ I drieu [oficialitatea cea mai mare în gradj^l ■ avertizat să nu mai încurajeze jocurile de câir cu toate acestea ele continuă zi şi noapte! ■

1

un lucru scandalos ca aceste jocuri să se des-făşoare lângă o biserică [...] din care jucătorii de cărţi se aud strigând sau bătându-se [.. .]". Foarte adesea, mai mult chiar, patroanele şi patronii de tripou sunt acuzaţi că îndeamnă obişnuiţii casei să comită furturi: „Tinerii îşi pierd cinstea pentru a acoperi datoriile consi-derabile pe care le fac". Iar descinderile efec-tuate de forţa publică rămân fără efect: de în-dată ce se aud somaţiile respective, lămpile se sting şi, în penumbră, se sparg, cu bastoanele, lanternele oamenilor legii şi ale slujitorilor acestora, apoi jucătorii, făcându-şi loc cu forţa printre ei, se împrăştie. In aceste locuri inter-zise, potrivit spuselor unor vecini pe care an-cheta judiciară îi obligă să-şi dezlege limbile, tinerii „complotează pentru a se duce să de-vasteze' casele" şi pornesc să vagabondeze pe străzi într-un „vacarm înspăimântător"14.

Aceleaşi cheltuieli nebuneşti şi în ceea ce priveşte relaţiile acestora cu prostituatele. In secolul al XVIII-lea în Limousin nu exista nici o casă de toleranţă care să funcţioneze în mod legal; acolo prostituţia era o afacere de familie: o văduvă şi fiica ei, două surori, fetele unui morar ruinat. .. Burghezii şi bărbaţii căsăto-riţi le frecventează în mod discret — sunt vă-zuţi, spun vecinii, bântuind prin preajmă în fapt de seară, ascunzându-şi faţa; dimpotrivă, tinerii chefuiesc cu ele în văzul tuturor. Le îm-brăţişează în plină stradă, le fac serenade, le antrenează, doar pe ele, în farandola carnava-lului şi, mai cu seamă, le oferă diferite cadouri Pe care acestea ■ le etalează cu mândrie. Suro-rile Anne şi Marguerite Pascal, de pildă, care, între 1752 şi 1758, fac să se vorbească despre ele, „au veşmintele, pieptănăturile şi dantelele de o mare curăţenie şi de o calitate superioară chiar celor ce aparţineau doamnelor şi domni-şoarelor din acest oraş". Ele au, de asemenea, ..catarame de argint la pantofii lor". Deoarece tinerii lor admiratori vădesc, în ceea ce le pri-veşte, o adevărată fervoare galantă: în 1754, un307

ucenic argintar sustrage de la stăpânul său câ-teva fărâme de argint şi o monedă spaniolă de' aur pentru a le oferi surorii celei mai în vârstă, Anne, căreia îi mai şi cumpără, pe socoteala tatălui său, o bucată de muselină din care aceasta pune să i se facă un şorţ. Aceeaşi de-voţiune galantă procură altor prostituate ta-câmuri de argint, un inel de aur ...

ii Conformitate socială şi dezordine dirijată1 Coruperea nocturnă a spaţiului civilizat (police), cheltuiala considerată drept amuzament, aces-'\ tea sunt, potrivit declaraţiile făcute de vecinii i şi de victimele acestora care descriu atâtea j scene văzute şi suportate, regulile de viaţă ale tinerilor care, totuşi, nu se liniştesc până nu I corectează viaţa altora., Deoarece, în oraşul epocii respective, deşi nu sesizăm întotdeauna cauzele, huiduielile, cupletele, grămezile de stârvuri şi atacurile cu pietre ce se abat asupra persoanelor particulare, burghezi străini de localitate şi domnişoare distante care abia în-trezăresc, pe timp de noapte, măştile, focul şi acordurile viorii care semnalează şi protejează Tineretul. Care Tineret poate, de asemenea, organiza, în 1773, un charivari după toate regulile îndreptat împotriva unei văduve de familie bună care, proaspăt îndoliată din pricina morţii tatălui său, nu renunţă la hotărârea de a se recăsători. Şi cum mirele refuză să plătească, se declanşează numaidecât spirala zgomotelor, mânjirea pereţilor cu materii urât mirositoare, ca şi lapidările. Totuşi, începând din 1770, se pare, pedeapsa juvenilă capătă o di-mensiune teatrală, se desfăşoară pe parcursul unui an .întreg pentru a atinge apogeul în perioada carnavalului. Un proces din 1772 ne oferă toate amănuntele. Din luna august a anului precedent, Jean-Pierre Amans Dufour, inspector în departamentul lucrărilor publice, este eroul unui cântep'auzit din gura a mai mult

308

de o

i

hivele din i

mai, incisivă armă a acestora, cea mai redu-tabilă.

Acest tablou al moravurilor juvenile din-tr-un mic oraş de la sfârşitul Vechiului Regim ne dezvăluie un surprinzător'paradox. Cei care l-ar fi putut considera drept elementul laic al eticii comune, în asemenea măsură părea împărtăşită dezaprobarea căsătoriilor nepotrivite, a târfelor insolente şi a soţilor prea îngăduitori, sunt de fapt acuzaţi — de către autorită-ţile care-i judecă şi de către propria lor comunitate — că tulbură liniştea publică, că

sunt desfrânaţi, gata oricând să provoace o dezordine cu neputinţă de stăpânit, astfel încât in-;tenţia moralizatoare a riturilor nu mai e de acum înainte decât pretext pentru tot soiul de excese. Circumspecţi cu privire la cuvintele ca-re-1 stigmatizează — şi asupra cărora vom reveni — n-ar trebui, mai curând, să restituim rolului juvenil propria sa logică?

Pare, într-adevăr, că manifestarea unei in-contestabile consonanţe sociale să fi revenit pentru multă vreme, în societăţile noastre, celor care se aflau, prin poziţia lor tranzitorie, la limitele ordinii ale cărei rânduieli le afirmau. Aşa cum este, în acest caz precis, căsătoria, cu multiplele ei implicaţii, care devine obiectul controlului, cei care nu sunt căsătoriţi, care nu au- încă sarcina întreţinerii unei case au

dreptul şi în acelaşi timp datoria de a înlătura ne-concordantele divulgându-le. Pentru aceasta ei folosesc un limbaj alcătuit din diferite disonanţe: cea a zgomotelor ce neagă armonia muzicii, cea a cuvintelor care ridiculizează buna-cuviinţă, cea a obiectelor mutate din loc în loc şi răvăşite. Dar, în şi mai mare măsură, existenţa juvenilă e nevoită să provoace discordanţa rânduielilor sociale acţionând în mod constant între limitele tolerabilului. La sate, aceste acţiuni îşi găsesc în mod spontan un spaţiu — cel al pădurilor şi al câmpiilor — unde impulsivitatea şi zarva au loc la oarecare distanţă; în oraş, aceleaşi experienţe au loc în*

310

tr-un spaţiu căruia secolul al XVIII-lea îi tra-sează zonele şi frontierele, dar căruia noaptea îi dă posibilitatea denaturării. De altfel, la ţară, ca şi la oraş, fiecare gospodărie ia parte prin donaţii voluntare, contribuţii smulse cu forţa sau jafuri îngăduite acelui consum juvenil care capătă forma unor jocuri, pariuri, petreceri pe care le pun aceşti tineri la cale şi în care lipsa de măsură, nepăsarea, negarea însuşirii de a economisi sunt nişte valori fundamentale. Că de pe urma acestei dezordini, temporare şi co-dificate, poate lua naştere o ordine durabilă, viaţa tinerilor ne oferă, în această privinţă, un exemplu tipic, deoarece renunţă la asemenea mod de viaţă atunci când „se aşază" însurân-du-se şi, mai ales, când devin taţi, moment în care bărbaţii căsătoriţi nu se dau în lături, în Languedoc-ul secolului al XVIII-lea, să-1 si-lească pe noul cap de familie „să-şi ispăşească păcatele".

Această logică implicită a controlului social juvenil te obligă să suporţi, bombănind, dar fără a lupta cine ştie cât, datina pe care tu în-suţi ai pus-o în practică, datină pe care unele oficialităţi din timpul Vechiului Regim o şi acceptă uneori, „deoarece Tineretul e Tineret". Dar din ce în ce mai des, evidenţa paradoxu-lui este subliniată cu o linie groasă: ordinea prin intermediul dezordinii devine o contradic-ţie de nesuportat; riturile zeflemelii nu vădesc decât lipsa de civilitafe a actorilor care pun în scenă aceste rituri.

ORDINEA PUBLICĂ Şl SFERA PRIVATĂ

să înţelegem progresiva impetuozitate a unei excluderi care presupune, în afară de re-Presiunea conjugată dintre forţele religioase şi cele civile, sprijinul eficace al păturilor peri-erice, îndeajuns de numeroase şi de active, din °cietăţile locale? Numai o istorie îndelungată311

a putut produce o convergenţă ale cărei linii, A la început diferenţiate, vom încerca să le ur-mărim pas cu pas.

Condamnări ecleziastice şi parlamentare

Biserica, cea dintâi, a denunţat doar acel cha-rivart îndreptat împotriva văduvilor din ra-ţiuni de disciplină liturgică. A doua căsătorie e tot atât de sacră ca şi prima; iar vacarmul in-tempestiv o ia în derâdere; e, aşadar, o mişcare antireligioasă. Gonciliul de la Compiegne, dintre anii 1329—1330, a stabilit o motivaţie pe care zeci de sinoade şi de ritualuri din numeroase dioceze o vor relua întocmai, în Franţa şi în Italia mai cu seamă, până la mijlocul secolului al XVIII-lea15. E adevărat că chiar Biserica a frustrat cea de a doua căsătorie de orice fel de solemnitate. Mai întâi, cum prima legătură ,de rudenie prin alianţă supravieţuieşte văduviei, un mare număr de relaţii co-ţmode şi, fără îndoială, banale :— până la al patrulea grad canonic — cădeau sub incidenţa imoralităţii. Apoi văduva a căpătat, sub pana moraliştilor, o fizionomie ambiguă, devenind astfel, dintr-o dată, un personaj dubios, care trebuie frecventat cât mai rar cu putinţă. Şi toate acestea legate de un fapt esenţial, şi anume: teologia tainei căsătoriei interzicea, într-un mare număr de dioceze, dar cu o repartiţie încă incomplet cunoscută, binecuvântarea unei a .doua căsătorii. Se înţelege, aşadar, că Biserica s-a opus, cu o vehemenţă ineficace, tuturor ri-tualurilor de felul acesta — paralele şi în con-curenţă — care păreau să reclame., o mult prea stranie ceremonie sacră lipsită de rit.

Chiar dacă, la început, autorităţile civile au reluat limbajul prelaţilor, intenţia acestora era diferită. Mai întâi, de-a lungul secolelor XIV şi XV, poliţia şi tribunalele nu tratau niciodată aceste ritualuri ca atare, ci numai cu prilejui unor evenimente sângeroase: o încăierare ge"

312

nerală, un tânăr asasinat... şi aceasta cu atât mai mult cu cât rânduielile locale, orăşeneşti sau senioriale, au rezervat uneori rolul său le-gitim controlului căsătoriilor de către tinerii celibatari, renunţând, în profitul acestora, la o parte din amenzile rituale. De îndată ce ordi-nea devine un scop a cărei exigenţă se vădeşte amplificată de către antagonismele religioase şi cele sociale, apare şi o interdicţie explicită: foarte catolicul parlament din Toulouse o enunţă în 1538 şi o reiterează de încă patru ori în cursul secolului al XVI-lea. Apoi se îm-pământeneşte obişnuinţa: parlamentele din Bourgogne în 1606, din Bordeaux în 1639, din Aix-en-Provence în 1640 etc, reamintesc această normă, valabilă pentru tot regatul. Sun-tem totuşi nedumeriţi de a nu vedea citându-se, în toate aceste texte regulamentare, decât in-criminatul charivari, chiar dacă scopul lor nu mai este apărarea unei taine bisericeşti, ci „li-niştea publică". De ce o tăcere atât de îndelun-gată asupra celorlalte rituri de deriziune care tulburau în aceeaşi măsură, iar uneori — ca în cazul acelei pomenite plimbări pe măgar — chiar într-una mult mai mare, liniştea străzilor?

Penalităţi rituale şi sancţiuni juridice

Discreţia sentinţelor indică, mascând-o, o anu-mită tensiune care persistă în sfera juridică, opunând obiceiurile locale şi practica penală care se elaborează în timpul sesiunilor parla-mentare. In 1375, ne informează un act de gra-ţiere, că la Senlis se aplica regula cutumieră care stipula că „soţii care se lasă bătuţi de că-tre soţiile lor vor fi siliţi şi condamnaţi să că-lărească un măgar, dar având faţa întoarsă că-tre coada numitului măgar"; în 1404, un arti-col asemănător figurează în lucrarea lui Sain-tQnge intitulată Coutumes (Obiceiuri); în 1593 chiar, judecătorul din Hombourg decide că „po-lyit vechii rânduieli", o femeie care şi-a bă-313

tut bărbatul încalecă, de-a-ndoaselea, un măgar pe care nevolnicul său soţ îl duce de căpăstru, în Anglia Tudorilor şi a Stuarţilor, plimbarea pe un cal, încălecat tot de-a-ndoaselea, dar în veşmintele sexului opus, în acompaniament de rough music uneori, de zarvă caracteristică unui charivari adică, este ordonată de către tri-bunale16. Trei sentinţe pariziene — între 1729 şi 1756 — şi o cutumă din Toulouse atestată până în 1775 o condamnă pe „codoaşa publică" punând-o să meargă de-a-ndăratelea pe o mă-găriţă, iar soţul ei, în caz că are aşa ceva, o urmează călare pe un măgar; la Toulouse, echi-pajul are şi zurgălăi. „O să te pună să străbaţi oraşul în pene şi cu o paporniţă" sună o ame-ninţare destul de frecventă pe tot parcursul secolului al XVIII-lea, în Languedoc — am con-semnat-o în trei faze, absolut întâmplător, cer-cetând o seamă de procese —, amintind de aco-perirea cu pene a prostituatelor şi a femeilor adultere; unse în prealabil cu miere, acestea erau tăvălite prin fulgi şi, punându-li-se pe cap o paporniţă, erau plimbate pe spinarea unui măgar; Celestina lui Fernando Rojas a cunoscut şi ea un tratament la fel de infamant. Alte acţiuni — smulgerea acoperişului casei, spar-gerea uşilor şi a ferestrelor, demontarea şare-tei, deteriorarea fântânilor, cufundarea în apă... —, care, în mai multe regiuni din Eu-ropa, figurează printre riturile „populare" de cenzură, au făcut, de asemenea, parte, până în epoca clasică, din arsenalul penal oficial17.

Toate sancţiunile acestea presupun că pu-blicul e invitat, nu numai în calitate de specta-tor pentru a fi edificat prin exemplul respec-tiv, dar şi în calitate de actor de primă mărime, deoarece pedeapsa va fi pe măsura hohotelor sale de râs, a farselor şi a improvizaţiilor sşle satirice. Mai mult, judecătorii care hotăresc şi mulţimea care ia parte la acest spectacol pri-mitiv împărtăşesc convingerea că un anume ra-port trebuie să unească vina şi sancţiunea spe-cifică, sancţiune care dezvăluie această vină,

314

o pedepseşte şi o şterge conjurând-o. Dar în-treaga evoluţie a penalităţii urmăreşte ca, din-tr-o singură mişcare, să restrângă, să contro-leze şi să precizeze scena pedepsei — spectacol care necesită mereu, de-acum înainte, o rampă, bariere şi un gen de solemnitate crispată — şi să anihileze legătura simbolică dintre vină şi pedeapsă pentru a ajunge la o taxă abstractă care, o dată cu Codul penal francez şi cu de-marcaţiile sale naţionale, va triumfa în toată Europa. Lentă strădanie a Secolului Luminilor: strădanie care interzice, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, rugurile, împinge spre desuetudine pedepsele rituale îngăduind judecătorilor care întâlnesc rituri de deriziune să afirme fără echi-voc, cu mai multă precizie şi fermitate, că sunt întru totul ilegale.

In 1610, ca urmare a unui proces memora-bil în care avocatul va apăra legitimitatea, mo-rală şi juridică, a ritului, parlamentul din Bor-deaux îi condamnă pe autorii unei „ceremonii care se numeşte cursă sau călărirea măgarului în veşmântul unui bărbat [.. .] care s-a lăsat bătut de nevasta lui"18. în 1655, juraţii din Bayonne obţin o ordonanţă împotriva unor per-soane particulare care „se laudă că pun să alerge animalul pe care îl denumesc măgar sau măgăriţă". Atenuând descrierea riturilor inter-zise care vor cuprinde, de pildă, „versuri ca-lomnioase" (Bayonne, 1655), „cântece obscene şi injurioase" (Toulouse, 1762), judecătorii le pun alături, fără distincţie, de „adunări ilicite Şi nocturne", „extorcări", „pamflete" etc, în vreme ce, în mod periodic, regulamentele pro-vinciale sau orăşeneşti se străduiesc să înfăţi-şeze unele situaţii concrete denunţând „pe acei tineri din mai multe oraşe şi locuri care [.. .]2 strâng adesea laolaltă, aleargă pe străzi în

Jmpul nopţii şi cântă tot soiul de cântece de-şucheate şi fac un zgomot asurzitor şi dezor-dine" (Montpellier, 1737). Reţeaua represiuniif extinde şi în acelaşi timp îşi strânge ochiu-

rile; urmărind chiar, în cele din urmă, nu atât

SJ

un delict particular, cât un mod de conduită, se aliniază întru totul preocupărilor preoţilor Contrareformei care vor adopta acelaşi limbaj. Şi va informa, de-a lungul întregului secol al XVIII-lea, jurisdicţiile subalterne, cele din sate mai ales, unde magistraţii au fost uneori prea înclinaţi, din punctul de vedere al elitelor, să negocieze cu cutuma sau, dimpotrivă, să vă-dească o duritate excesivă faţă de duşmanii ei locali.

Doleanţele victimelor

Elaborate în contextul unei evoluţii variate şi de durată, posibilităţile unui recurs judiciar vor întâmpina o opoziţie care le va conferi o şi mai mare vigoare. în secolul al XVIII4ea, dacă luăm în consideraţie fondul proceselor, toate formele şi toate rânduielile deriziunii ri-tuale sunt evocate în faţa justiţiei; şi din ce în ce mai des. între 1700 şi 1790, camera crimi-nală a parlamentului din Navarre judecă pa-truzeci şi şapte de charivaris, cifră modestă, dar semnificativă, dacă luăm în consideraţie fap-tul că asemenea cauze au apărut în faţa înaltei curţi din Bearn. Dar numai pentru a doua jumătate a secolului, foarte amplul sector al parlamentului din Toulouse, toate procesele luate împreună, ne prezintă, potrivit stării ac-tuale a arhivelor, mai mult de cinci sute de cazuri; densitatea provensală este, fără îndo-ială, asemănătoare, iar anchetele regionale care urmează să fie înaintate justiţiei vor confirma fără îndoială această prezenţă masivă19. Chiar dacă acţiunile spontane ale forţei publice nu lipsesc, aceste cazuri, în zdrobitoarea lor ma-joritate, îşi au originea într-o plângere particu-lară. Autoritatea cutumei va stabili un rela-tiv, dar necesar acord, între partenerii ritualu-lui; care nu se mai impune cu aceeaşi uniformi-tate şi, cu riscul de a agrava efectele, unii par-ticipanţi nu ezită să-1 sfideze. Ce pricini de-clanşează litigii? Ce conjunctură, din respectiva

316

ordine socială, oferă o bază a ceea ce am putea numi revolta victimelor?

Devine evidentă rezistenţa crescândă faţă de prerogativele acordate Tineretului şi cărora ri-tualurile de deriziune le oferă prilejul cel mai propice. Drepturile asupra tuturor căsătoriilor —pelota" din Franţa mediteraneană, „vinul mi-

rilor" din regiunea Vaud —, sporite în caz de uniune exogamă şi, în plus, de răscumpărare a unui charivari, întâmpină greutăţi chiar din partea celor care ar putea plăti cu uşurinţă. Şi lumea se revoltă împotriva acestui angrenaj de exigenţe cu atât mai nesăţioase cu cât victima este un anume „monsieur" cu dare de mână: astfel, un burghez din Saint-Victor, Uzege, ia hotărârea, după două luni, să adreseze o plângere comandantului militar în legătură cu un „tapaj îngrozitor" şi a unor „cântece abjecte"; totuşi, adaugă acesta, „la început am folosit mijloacele cele mai civilizate pentru a pune capăt acestei persecuţii, invitându-i să bea şi să mănânce şi distribuindu-le o- sumă însemnată de bani". Pentru a evita asemenea supralicitări, primul magistrat din Paulhan, se decide, în 1780, să nu ia în seamă Ies toutoures, acele cornuri care au răsunat în noaptea de 1 mai: „Cum abia mă căsătorisem pentru a doua oară, precizează acesta, şi aveam cunoştinţă de relele intenţii ale unor anumite persoane în ceea ce mă priveşte, am înţeles că este vorba de un charivari şi am fost destul de prudent ca să nu mă scol". Dar, ttult mai adesea, izbucneşte scandalul. Atunci când Tineretul din Saint-Hippolyte-du-Fort îşi Prezintă cererea în cursul ospăţului de logodnă al unui văduv, negustor destul de înstărit, părţii domnişoarei sunt cuprinşi de indignare 9i-i poftesc pe tineri afară; dar aceştia îi feri-

esc cu un charivari pe cinste, iar în cele din Urmă refuză chiar şi o răscumpărare care se

1(Jică la suma de 50 de livre20. „Nu uitaţi cum^â atacă şi nu li-s dator cu nimic!" exclamă

1 tânăr văduv recăsătorit în faţa martorilorlnui charivari care îl atacă în plină zi, pe dru-

«17

şHtul, acesta invocă legea pe care se baz refuzul său, salvându-şi totodată şi banii torită unei modificări în legătură cu care vonî avea şi alte exemple, acest charivari, \a jn putui secolului al KlX-lea, în văile cantonului Vaud, de pildă, va sancţiona în primul rând acest afront adus Tineretului de către soţi si familiile lor.

Apărarea bunurilor personale

în mod mai general, în cursul secolului al XVIII-lea, se impune, faţă de privilegiile ju-venile, autoapărarea proprietarilor. In orăşe-ele din Languedoc, ca Limoux, este sigur că Darticipările, benevole sau. mai mult sau mai )uţin forţate, la cheltuielile festive ale tineri-or, devin rare după anul 1750. Cine vrea să organizeze o petrecere plăteşte totul din buzu-tarul lui; astfel, în mod inevitabil, Tineretul e „rang mai înalt" conduce riturile şi joeu-ile care au nevoie de muzică. Strângerea mij-Dacelor materiale suferă o adevărată meta-îorfozâ. Pentru anumite grupuri, turneul de .nul nou devine o adevărată expediţie de jaf: î sparge uşa, se intră în locuinţa unui meşte-Jgar singuratic, i se goleşte dulapul cu ali-ente şi pivniţa. Gratificându-1, pe deasupra, 1 câteva palme şi ameninţări. Furtişagurile )cturne şi pline de şiretlicuri pe care cutuma pretinde din partea băieţilor, cu condiţia 4e

rămâne în anumite limite, se vor înmulţ1-îi ce devastează grădinile şi jefuiesc coteţele nt

puşi la index; la Pezenas, se tună şi s' lgeră împotriva „calfelor de meşteşugari, ^ lor

care lucrează pământul şi a grădinarii ire] pornesc plini de răutate să culeagă noap. i struguri şi care, nemulţumindu-se J101^atâta, aduc o nemaipomenită pagubă P

itrugerea butucilor de viţă". Tot astfel, ot^ ual de deriziune, de la un simplu ,,chilorn

sH

mul satului în care locuieşte. Confruntat Htul acesta invocă legea pe car b

adresat unui individ cusurgiu până la marele charivari, devine o culpă de prim ordin dacă e însoţit de „prădăciuni". Toate acţiunile care duc la spargeri, demontări şi mutări din loc sunt penalizate; pentru „a-şi bate joc" de burghezii dintr-un cartier, câţiva tineri din Castel-naudary, în octombrie 1729, pornesc să spargă şi să sfărâme în mod metodic toate porţile de pe o anume stradă. Ataşamentul aproape fizic ientru bunul personal — care, în oraş, se re-uce adesea la perimetrul unei locuinţe — şi "titudinea de a fi în bunul său drept se afirmă > împotriva agresiunilor simbolice care îl ing, cât şi împotriva donaţiilor forţate care grevează cu prilejul riturilor de trecere. A te rage astfel sferei constrângerilor colective ai por beneficiari şi purtători de cuvânt sunt în nul rând tinerii, nu înseamnă a contribui a exaltarea şi, în acelaşi timp, la convertirea in delicvenţi de cea mai josnică speţă? 3ta este în orice caz impresia pe care o ează numărul imens de denunţuri şi de pro-■ e-yerbale care, în perioada prerevolutionară, » niai cu seamă în marile burguri şi în rul ' .existenta unui necurmat război în ju-manierelor acceptabile „de a se purta ale319

JKmZUf

Bxr

. ■

Tineretului". Sub un singur termen, „libertin", folosit cu multă uşurinţă, burghezii din epocă nu ezită să grupeze toate prejudiciile aduse familiilor asaltate din exterior sau minate din interior: trândăvie, înhăitare cu persoane rău famate, risipirea patrimoniului în jocuri de no-

320

roc şi amorul venal, pasiunea frenetică pentru petrecerile de pe stradă, desconsiderarea tutu-

ror autorităţilor21...

Libertatea familiilor

Dar tinerii care, în plus, mânuiesc arma de-riziunii, lezează în mod şi mai grav ordinea care începe să se constituie. Ei pătrund în mij-locul unui cerc care se consolidează şi contra-atacă, controlând căsătoria, acest nod prin care trece istoria oricărei locuinţe. Atentatul major nu mai este îndreptat, aşadar, nici împotriva „sfinţeniei căsătoriei", nici împotriva „liniştii publice", ci, aşa cum consemnează parlamen-tarii din Navarre atunci când condamnă, în 1769, charivari-ul, ci împotriva „libertăţii lă-untrice a familiilor". In faţa numărului tot mai mare de victime care protestează, nu trebuie să admitem că, pornind de la o perioadă pe care o putem, în mare, situa către mijlocul se-colului al XVIII-lea, tribunalele care dezbat problema acestor rituri repun în cauză însuşi temeiul acestora? Vestigii — „demne de oa-menii primitivi din partea locului", notează în anul XII prefectul din Hautes-Pyrenees — ale unei forme de control social care impune trans-parenţa şi dispune de o vastă panoplie de ac-ţiuni care dau în vileag şi pedepsesc opţiunile dăunătoare şi proastele comportamente famili-ale. Se pare că, de acum înainte, burghezia deţinătoare de bunuri, care judecă şi depune plângerile respective, capătă încetul cu încetul convingerea că această sferă aparţine în exclu-sivitate familiei, că nici o structură exterioară n-ar trebui să influenţeze hotărârile care se iau 1Ji sânul acesteia; înseşi legile confirmă fără

-hivoe acest drept la delimitarea unei „vieţi Private".

Deşi nenumărate evenimente şi cuvintele şi înclină să sesizeze acest avans al „liber-

atfi lăuntrice", ne mai rămân de interpretat321

,

ocazională, cu prilejul nunţii, de pildă: „De îndată ce cineva se căsătoreşte, ei [tinerii] îl supun unei contribuţii pentru a avea ce bea şi ce mânca. Dacă mirii refuză, aceştia se instalează într-o tavernă pentru a se ghiftui pe socoteala mirilor pe care continuă să-i hărţu-iască şi să-i insulte până ce aceştia plătesc toată consumaţia" (Saint-Andre, Lod'eve, 1749). Mai mult chiar, parohul notează în mod amănunţit toate „furtişagurile", „scandalurile", „dezordinile" şi „impietăţile" Tineretului: „Mimează ceremoniile şi nici nu le pasă de admonestări, străbat satul deghizaţi şi dansând. Intră în sanctuar în timpul slujbei, aşezându-se între cruce şi preot în timpul procesiunilor ca şi cum ar face parte din cler, stau cu spatele spre altar, râd şi vorbesc în timpul slujbei, bat în bănci, trag cu pistolul în biserică sau în preajma zilelor de sărbătoare, dansează în faţa uşilor bisericii, chiar înainte de catehism şi în timpul Aventului, cântă cântece obscene" (Nef-fies; Beziers, 1769).

Desigur, acţionând eu asemenea convingere împotriva tuturor practicilor care se sustrag dreptei credinţe pe care o reprezintă, preotul de

cele câteva interesante recidive pe care le-am întâlnit în cursul cercetării documentelor care ne-au parvenit. Să examinăm mai întîi ţintele cele mai de seamă ale deriziunii din Limoux, între anii 1740—1790: un controlor din depar-tamentul sării, un jurist specialist în dreptul feudal, un procuror din cadrul justiţiei feudale, un inspector al lucrărilor publice din dioceza respectivă. Toţi aceştia opun cea mai înverşu-nată rezistenţă cenzurii care îi lezează în cali-tatea lor de soţ sau de tată. Toţi sunt proprie-tari, dar aparţin mai cu seamă tagmei conţo-piştilor şi a juriştilor; personificări ale legali-tăţii exterioare ale statului, stăpânind într-o măsură tot mai mare căile de recurs, aceştia preîntâmpină sfidarea, provoacă o dezbatere între rituri şi o anumită modernitate juridică şi administrativă care, şi ea, întocmai ca şi vechiul charivari, întâlneşte întotdeauna, într-un moment sau altul, traiectoria fiecărei familii.

Autoritatea parohului

La sate tensiunea se deplasează, de o ma- , nieră şi mai edificatoare, către un alt personaj, de o mare importanţă: parohul. Format în se-minariile Contrareformei care au unificat poziţiile preoţilor în ceea ce priveşte religia şi moravurile, parohul se vădeşte a fi, chiar de la început, un adversar al tuturor formelor tradiţionale de deriziune. Tună şi fulgeră în numele ,,păcii din sânul familiilor" împotriva practicării charivari-ului, a judecăţii carnavaleşti şi, la Vivarais de pildă, împotriva acelor „obiecţii" însoţite de simbolul falie ce vizează unele tinere. Şi merge chiar până la a proteja, ca la Burzet, în 1780, un cuplu ameninţat cu dezlănţuirea unui charivari, dispensându-1 de i una sau două strigări înainte de a-i da bine- I cuvântarea în secret, în plină noapte. Hără- J zind oprobiului cutuma juvenilă în totalitate, I parohul denunţă toate formele de redistribuire,

0 1

ţară traduce cu toată fidelitatea un ideal religios, dar ambiţia lui socială şi locul pe care, de fapt, îl ocupă nu-1 stimulează oare să combată, cu precădere, „dreptul de a controla" pe care, în numele comunităţii, îl deţin tinerii? începând cu sfârşitul secolului al XVII-lea, preotul de ţară cumulează, de fapt, două roluri deopotrivă de importante. Pe lângă funcţia sa ecleziastică — pe care o exercită înves-'t cu noua sa competenţă culturală, care se extinde din ce în ce mai mult prin controlul asu-Pfa învăţământului primar —■ monarhia 1-a ^semnat în calitate de reprezentant al său22. '}n 1667, înregistrează actele de botez, de că-torie şi de deces, iar regulamentul care, în '37, îl obligă să le păstreze în dublu exem-?.. izbuteşte să generalizeze acest gen de ac-1Vltate. I se cer, de asemenea, tot felul de re-

323

censăminte, în ţinuturile protestante, situaţia proaspeţilor convertiţi pe care îi supraveghează şi, uneori, îi denunţă. Substituindu-se magistraţilor, prea ades neştiutori de carte în provinciile de limbă d'oc, parohul stabileşte poziţia fiscală a fiecărui cetăţean, citeşte de la amvon, la sfârşitul liturghiei, dispoziţiile şi regle-mentările pe care le primeşte de la guvernatorul provinciei respective. Această dublă misiune — politică şi religioasă — îi îngăduie să vegheze îndeaproape asupra disciplinei familiale a cărei normă o exprimă denunţând adul-terele, concubinajele, gravidităţile nelegitime; punând chiar la cale, asemenea unui mijlocitor, unele uniuni matrimoniale; dându-şi, ori-

cum, părerea asupra fiecărui proiect de căsătorie. Hotărârea luată de el poate arunca discreditul asupra unor membri ai parohiei: refuză să-i împărtăşească pe cei desfrânaţi; îJ alungă din cimitir pe „libertin"; interzice spovedania fetelor atrase de dans sau de felurite intrigi amoroase. Năzuind să devină duhovnicul majorităţii femeilor din sat, al celor din familiile de vază mai ales, el sondează uneori până în intimitatea cea mai tăinuită, cercetând, de pildă, acea practică a „funestelor secrete" care permit cuiva să se sustragă procreaţiei sau „atunci

când fata castelanului trebuie să plece în toiul nopţii la mănăstire, penitenta sa de optsprezece ani (stă trei ore în confesional şi-şi acuză familia), pe care o socoate ameninţată de afecţiunea excesivă a unui tată vârstnic şi gelos" (N. Castan).

Ceea ce remarcabila prezenţă a oamenilor de „control" printre victimele urbane ne-a în" găduit să bănuim se confirmă aşadar şi se lămureşte datorită tensiunilor din mediul rural, în secolul al XVIII-lea, cenzura rituală optează din ce în ce mai des pentru înfruntarea adversarilor săi cei mai înverşunaţi, printre care, în primul rând, se află preotul. El însuşi, stabilit de foarte multă vreme în parohia sa, di* rijează o întreagă colectivitate de surori, fraţi»

I

Re"°n?

eJe cutumei

an -sşss

vat, asta înseamnă, fără îndoială, a te asocia luptei morale a Bisericii fără ca prin aceasta să te pliezi în faţa autorităţii parohului. Aşadar, puterea sa provoacă adesea o seamă de reacţii puternice, reacţii ce dau naştere unor lupte între facţiuni, lupte al căror pivot este el însuşi, sau o seamă de denunţuri mai insidioase care vizează, deseori în secolul al XVIII-lea, diferiţi preoţi acuzaţi de crime sexuale în faţa oficialităţilor ecleziastice.

Replica Tineretului ale cărui rituri sunt puse la index e cu mult mai drastică. Toate formele deriziunii se succed şi se combină pentru a-1 persecuta pe preot: lovituri în poartă în toiul nopţii, devastarea grădinii, cântece obscene, lapidarea casei -parohiale, iar toate acestea însoţite adesea de cele mai grave ameninţări. Pe malul drept al Ronului, la Aramon, Tineretul anilor 1780 e deosebit de turbulent. Pune la cale, în cursul carnavalului, un charivari împotriva unui nou cuplu, promiţând mirelui, prin intermediul unui cântec, că-1 va urca pe măgar; preotul se ridică, de la amvon, împotriva larmei şi a agitatorilor, dar, faţă de reacţia acestora, se abţine să meargă mai departe, nefericita păţanie a unuia dintre predecesorii săi obligându-1 la prudenţă: acesta mersese până acolo încât îi admonestase chiar în tavernă, acest indestructibil „loc blestemat": „Trei sau patru tineri au pus mâna pe el, l-au legat şi l-au purtat pe umeri până pe malul Ronului în care au vrut să-1 arunce; unul dintre ei s-a lăsat impresionat de strigătele preo-tului şi 1-a dezlegat [...] după care l-au pus să jure că nu le va dezvălui niciodată numele, ceea ce acesta a şi făcut".

Dar asemenea confruntare nu rămâne fără consecinţe în ceea ce priveşte temeiurile şi formele riturilor de divulgare care, prin însăşi schimbarea lor, atestă pregnanţa acesteia. „Dreptul de a controla", drept cutumier, era strict limitat la relaţia dintre sexe pe care o focalizează căsătoria: înainte, în timpul şi după,

326 f

purtarea nedemnă era supravegheată, judecată, dată în vileag şi pedepsită. Mai mult, culpa nu cădea sub incidenţa cenzurii colective decât atunci când devenea publică: neregulile care precedau sau aveau loc după mariaj erau protejate de chiar discreţia lor; numai nunta pro-priu-zisă se oferea în mod necesar cercetării şi judecăţii. Controlul pe care îl exercită Biserica merge mult mai departe, şi cum se consideră a fi nu numai un adversar, dar şi un concurent al cenzurii cutumiere, aceasta îşi va spori în aceeaşi măsură autoritatea şi va denunţa acele comportamente care, din principiu, îi scapă. La Aramon, în 1781, un charivari, în faţa rezistenţei înverşunate a soţului, asociat cu parohul, începe printr-o serie de dezvăluiri din ce în ce mai detailate. Soţul „a încercat să atenteze la onoarea mai multor femei, care s-au plâns de purtarea acestuia"; un cântec relatează cu lux de amănunte păţaniile vecinei sale şi ale unei spălătorese. Soţia sa, o servitoare care „nu şi-a câştigat banii stând cu picioarele încrucişate", a făcut cu răposatul său stăpân un copil, mort la naştere şi, se insinuează, a de-turnat moştenirea... La Limoux, în acelaşi an, mai mult de o sută de persoane conduse de „opt până la nouă tineri între cincisprezece şi douăzeci de ani" satirizează, prin cântece, obiceiul fiicei unui notar, care îşi vizitează în mod prea exclusiv prietena, fiica unui negustor de furaje.

Morala publică pătrunde aşadar şi ea, şi din ce în ce mai adânc, în taina existenţelor, iar secolul al XlX-lea va da acestei mutaţii o nouă dimensiune. în Germania, acest charivari, denumit aici Haberţeldtreiben, îşi lărgeşte în aceeaşi măsură domeniul de intervenţie: „Re-Proşurilor de bază privind imoralitatea, adulterul şi legăturile amoroase interzise li se adaugă acum homosexualitatea, incestul, concubina-Jul Şi poligamia; după 1870, lista respectivă se îmbogăţeşte din nou, cu sodomia" (E. Hinrichs). ■fa Gasconia — ca şi în Germania — cele două

387

forţe politice şi morale, din satele epocii, preo-tul şi învăţătorul, sunt spionaţi în ceea ce pri-veşte viaţa lor sexuală23. Şi se născoceşte chiar, în mod special pentru ei, un nou rit de deri-ziune: împrăştierea în timpul nopţii a unor mal-dăre de iederă, de pene, de rumeguş sau chiar de morcovi atacaţi de gărgăriţe între porţile amanţilor incriminaţi. Extinzând aceste acţiuni infamante specifice lunii „mai", preschimbând astfel buchetele de flori ce se oferă cu prilejul căsătoriei, această dispersie infamantă, efec-tuată în tăcere de către o seamă de cenzori anonimi, dezvăluie, eludând legile care nu au prevăzut asemenea delict, secretul celor care cunosc şi regizează secretele fiecăruia.

NOTE

1 A.C, Carcassone, FFI.2 C. Karnoouh, „Le charivari et l'hypothese de

Ia monogamie", Le Charivari, publicaţie ce apare subdirecţia lui J. Le Goff şi a lui J.-Cl. Schinitt, Mou-ton-EHESS, 1981, p. 33—44.

' Această „economie matrimonială" constituie una din dimensiunile analizei fenomenului charivari pe care o propune CI. Levi-Strauss în Le Cru et le Cuit, Paris. Pion, 1964, p. 343—344.

4 A.D., Var, Justice seigneuriale de Vârages, mai.788.

5 Arhive private; extrase din La Chronologiettei publicate de E. G. Leonard în Mon village sotis,ouis XV, Paris, PUF, 1940.

6 C. Dauge, „Une azoade â Coarraze en 1762",•ulletin de la societe de Borda, voi. XLV, Dax, 1921,, 107—115.

7 De Ia Mărie Blanque, aurostera din Bearu desfârşitul secolului al XVIII-lea, posedăm mai multe

liscursuri funebre" (M.-C. Salles, La Poesie popu-ire en valtee d'Aspe, Orthez, 1980, p. 96—106); în jătură cu bocetul, a se vedea E. de Martino, Morte Pianto rituale, Boringhieri, 1975.

8 A.D„ Aude, B 1210.

323

«■ A.A., Herault, C 6851.10 A.D., Aude, B 2641.11 L. Junod, „Le eharivari au pays de Vaud dans

le premiers tiers du XlX-e siecle", Schweizerisch.esArchiv fur Volkskunde, voi. XLVII, Basel, 1951,p. 114—129.

12 Toate cazurile care urmează provin din arhivele comunale ale oraşului Limoux — cercetate înmod integral pentru perioada cuprinsă între anii17A0—1790 —, plângeri şi petiţii adresate comandamentului militar al provinciei (A. D., Herault).

13 M. Agulhon a notat această discrepanţă între organizaţia de Tineret ca instituţie municipală şi or-ganizaţia de Tineret ca un ansamblu de practici în urma unui sondaj efectuat în arhivele poliţiei din Toulon (1774—1779) (Penitents et Francs-Magons de Vancienne Provence, Paris, Fayard, 1968, p. 62). Pentru Tineretul pointevin, bine integrat în cadrul seniorial, a se vedea N. Pellegrin, Les Bachelleries dans le Centre-Ouest, Poitiers, 1983.

14 A se vedea Le Jeu au XVUl-e siecle, Aix-en-Provence, Edisud, 1976.

15 A se vedea A. Burguiere, „Pratique du eharivari et represion religieuse [...]", Le Charivari, op.cit., p. 179—196. Inventarul — fundamental — condamnărilor civile nu a fost făcut, a se vedea însăunele notaţii retrospective în J.-L. Sourioux, „Leeharivari. Etude de sociologie criminelie", L'Annie so-ciologique, Paris, PUF, 1962, p. 401—414.

:e M. Ingram, Le Charivari, op, cit., p. 253.7 Asupra acestor rituri penale, P. Saintyves, „Le

Charivari de l'adultere et les courses â corps nus", L'Ethnographie, Paris, 1935, p. 7—36, şi R. Pinon, i>Qu'est-ce qu'un charivari?", Kontakte und Grenzen, Festschrift fur Gerhard Heilfurth zum 60, Gottingen, 1969, p. 393—405.

s Pledoaria este reluată în Plaidoyers et Action$ 9raves et eloquentes et plusieurs fameux avocats du 'arlement de Bordeaux [...], Bordeaux, 1646, P. 197—208.

Pentru Bearn, C. Desplat, Charivaris en Gas-ne> Paris, Berger-Levrault, 1982, p. 103; N. Castan

3fe

ă abordat cincizeci de cazuri din Languedoc în Le Charivari, op. cit., p. 197—206.

20 Pentru aceste trei cazuri, A.D, Herault, C. 6864şi 6666, 1778.

21 In legătură cu acest „libertinaj", vezi C. Ni-cod, „Les «seditieux» en Languedoc â la fin du XVIII-esiecle", Droit penal et Societe meridionale. Memoireset Travaux publies par la Societe d'histoire du droit[...], Montpellier, 1971, p. 154—165. Câteva remarcabile portrete de libertini închişi în urma unor ordine în fortul Brescou, de lângă Agde, au fost creionate de către G. Sarret de Coussegues în Une prisond'Btat au milieu du XVIII-e siecle, Paris, Les Pressescontinentales, 1950. Jeari Van preş de abatele Fabre(E. Le Roy Ladurie, L'Argent, l'Amour, la Mort enpays d'oc, Paris, Ed. du Seuil, 1960) este portretulliterar al libertinului rural.

22 Despre parohul de la sfârşitul Vechiului Regim,a se vedea N. Castan, Les Criminels de Languedoc,Publications de l'universite de Toulouse—Le Mirail,Toulouse, 1980, p. 127—128, 146—158, ca şi cercetărileîn curs pe care le efectuează A. Molinier şi prezentate în „En Languedoc: le cure de village (XVII—XVIII-e siecle)", Etudes sur Pezenas et l'Herault XI,1980—1983, p. 59—65.

2? Această redefinire a frontierei controlului social este atestată pentru Germania de către E. Hin-richs, Le Charivari, op. cit., p.- 297—306, iar pentru Gasconia de D. Fabre şi B. Traimond, ibid., p. 23—32.

FAMILIILE. ONOAREA Şl SECRETUL

de ARLETTE FARGE

aris. Oraşul funcţionează asemenea mirajului: aspiră o întreagă populaţie pe care câmpia n-o mai poate hrăni şi-i respinge totodată pe cei care nu s-au putut integra, pe cei care nu mai au nici un fel de iluzie. In acelaşi timp, favo-rizează necurmatele deplasări ce se efectuează în ambele sensuri ale acelor persoane care, ve-nite la oraş, se reîntorc la ţară în timpul verii. Efervescenţă migratorie, mobilitate, prezenţă a unei populaţii flotante pe care nici locul de muncă şi nici locuinţa nu au putut-o fixa: Pa-risul este un oraş deosebit de frenetic, pe care cronicarii şi memorialiştii contemporani s-au complăcut să-1 descrie cu încântare şi cu con-vingerea că e plasat în inima freamătului vie-ţii. „Ar trebui oare să ruinăm capitala pentru a popula satele câmpiei?" se întreabă Louis-Sebastien Mercier în faimosul său Tableau de Paris1, în care înfăţişează, cu minuţiozitate şi PHn de patos, o populaţie urbană, agitată şi gu-falivă.

Astăzi se ştie foarte bine că acea structurăoeio-profesională a imigraţiei aparţine păturilordefavorizate. Cei care se îndreaptă spre Paris'ovin din mediile lipsite de mijloace mate-

a*f şi deja instabile: nu ţăranii înstăriţi îşiarâsesc casele, ci muncitorii manuali, zilerii

sau tinerii din Savoia sau din alte părţi. DinJcina acestor „deplasări condiţionate de'oa-

331

meni", după expresia lui Abel Poitrineau2, des-părţirile familiale devin obligatorii: unul pleacă, altul rămâne. Uneori, câţiva se reîntorc în satul natal, dar, cel mai adesea, cei plecaţi au intenţia să cheme la oraş pe câţiva din membrii familiei respective. între timp cei plecaţi trăiesc în oraş, se întâlnesc unii cu alţii; iar ca să poată trăi mai bine se complac în concubinaj. Nu-mărul copiilor abandonaţi e impresionant3, iar Spitalul Copiilor găsiţi nu e decât un îngrozitor azil unde bolile şi mortalitatea urzesc o lichi-dare plină de perseverenţă. Plasarea copiilor la o doică4 dintr-o localitate aflată departe de Paris e o necesitate: din cei 21 000 de copii care se nasc în fiecare an, 20 000 pornesc într-o stra-nie şi primejdioasă călătorie, călătorie efectuată cu şareta, pentru a fi încredinţaţi unor doici asupra cărora părinţii nu pot avea nici un fel de control.

în faţa acestei incertitudini de fiecare clipă, a acestor grele condiţii de viaţă, se crede ade-sea că o familie popuiară propriu-zisă nici n-ar exista. Realitatea este însă cu totul alta, şi ar-hivele poliţieneşti, oricât de puţin s-ar referi acestea la asemenea probleme, izbutesc să sdii-ţeze un tablou mai puţin idilic, dar apar unele forme de viaţă mai complexe decât cele de-scrise în mod obişnuit. Forme de viaţă ce an-trenează prin forţa împrejurărilor o seamă de relaţii originale între domeniul privat şi cel public.

Familia citadina

De fapt, familia există5: poate că nu reunită în totalitatea ei, adică toate generaţiile trăind la-olaltă, de la bunici la nepoţi; fără îndoială di-vizată, dar întotdeauna prezentă. Fiecare mem-bru face adesea referire la ea; aşa cum reiese din interogatoriile şi depoziţiile poliţiei. Ban sunt cei care, chiar dintre cei mai nevoiaşi, sa declare că nu locuiesc cu nici un membru al

332

familiei lor. Unele evenimente importante din secolul al XVIII-lea ne stau drept mărturie. La 30 mai, anul 1770, căsătoria moştenitorului tronului se celebrează la Paris cu fast regal şi festivităţi populare6. Poporul invadează străzile pentru a răspunde la apelul regelui şi a asista la iluminaţiile plănuite să aibă loc în piaţa Ludovic al XV-lea, socotită a fi mai mare decât cea din faţa Primăriei. în vreme ce se îmbulzeşte într-acolo o imensă mulţime de oameni, trăsurile încearcă să-şi facă drum cu orice preţ prin mijlocul acesteia: şi, pe neaşteptate, se produce catastrofa. O sută treizeci şi două de persoane mor sufocate sau călcate în picioare de cei care încercau să se salveze. Cadavrele sunt expuse în cimitirul bisericii Madeleine la Ville-l'jEveque, pentru a putea fi recunoscute de vecini, prieteni sau rude. Rari sunt cei cu adevărat singuri; trei sferturi din corpuri sunt reclamate de către un membru al familiei, apropiat sau îndepărtat.Un alt eveniment, mai cunoscut de către is-

toriografie, oferă aceeaşi proporţie a prezenţei familiale; atunci când condamnaţii la moarte, prin decizia tribunalului revoluţionar, văd apro-piindu-se ziua execuţiei, îşi scriu scrisorile de adio. Scrisori care nu vor ajunge niciodată în mâinile destinatarului, dar vor rămâne printre documentele lui Fouquier-Tinville la Arhivele Naţionale7. Scrisori provenind de la o seamă de oameni de rând implicaţi în mişcarea revoluţionară datorită unor fapte reprobabile şi care n-au nici un fel de legătură cu ideologia res-Pectivă. Scrisori destinate, aproape în totalitatea lor, unui membru al familiei: soţie, frate, >ră sau copil. Prezenţa familială este evidentă, cniar dacă un corespunde imaginii pe care ne-o cacern în momentul de faţă despre aceasta — reUniune obligatorie a unui cuplu laolaltă cu C0Piii săi.fr ^.ar ^amilia nu trăieşte retrasă în sânul ei;

acţionată, risipită şi totuşi unită, familia este

fâra contenire „expusă" şi nu cunoaşte nici un fel de intimitate în sensul pe care i l-am putea da astăzi noţiunii respective. Receptivi-tatea ei e pe măsura imposibilităţii de a trăi numai în propriul ei cerc. Membrii nobilimii, ca şi cei ai înaltei magistraturi, au o ascendenţa, succesiune, proprietăţi funciare moştenite, drept de primogenitură, legături de sânge. Oamenii din popor sunt altfel; aceştia trăiesc sub ochii celorlalţi şi nu-şi clădesc prezentul şi nici vii-torul lor nesigur decât prin mijlocirea a nenu-mărate reţele, dintre care doar una singură e de esenţă familială.

Dacă dorim cu tot dinadinsul să dăm o de-finiţie familiei populare, trebuie ca, în primul rând, să subliniem faptul că aceasta e total copleşită — şi constituită chiar — de o seamă de sisteme de dependenţă ce se situează în afara ei. Esenţa ei constă în faptul că trebuie să se înfrunte zilnic cu celelalte familii, într-o textură inevitabilă de solidarităţi şi contra-so-lidarităţi, textură ce ia naştere din acele spaţii sociale pe care e silită sa le accepte.

Imobilul, teatru public

Condiţiile de viaţă şi de habitat, paralel cu o cumplită restricţie, determină un mod original de existenţă: imobilul parizian, situat de-a lun-gul unor străzi înguste, mocirloase şi urât miro-sitoare, ilustrează de minune situaţia. De la me-zanin la mansardă, totul este ocupat la maxi-mum: proprietarii caută să profite de orice su-prafaţă, fie ea cât de mică. Incomodat de cori-doarele de trecere, de aleile care duc de la ate-lier în curte (de părţile acelea interioare sau turnuri de balcoane exterioare incluzând curţi în care uneori se află un rezervor cu apă) Ş1

de latrinile din capul scării, imobilul îşi prezintă fără pic de decenţă locatarii. In secolul aj XVIII-lea se întâmplă adesea ca burghezii sa

se amestece cu oamenii din popor; ei ocupă întotdeauna etajele aşa-numite nobile; în ge-neral apartamentele de la primul până la al patrulea etaj. Dedesubt şi deasupra locuiesc, într-un spaţiu fragmentat, o seamă de mun-citori şi de salariaţi. La parter se află în general atelierul sau dugheana care dă direct în stradă, ocupând-o chiar cu propria-i tarabă. La me-zanin, chiar deasupra atelierului în care lu-crează, se află o încăpere care slujeşte drept debara sau cameră de dormit pentru ucenici sau calfe. O scara interioară poate lega atelierul de încăperile de la mezanin. De-a lungul dughe-nei este o alee care se blochează seara, alee ce îngăduie locatarilor imobilului respectiv intra-rea în curte. Una sau mai multe scări leagă eta-jele între ele; camerele dau direct spre paliere. Uneori camerele acestea comunică între ele şi, potrivit obiceiului, uşile rămân deseori' deschise către paliere sau către apartamentele vecine. Dintr-o cameră se poate trece în alta sau ajunge eventual pe o altă scară sau coridor de trecere. Sus de tot, sub acoperiş, se află podul, ocupat de pătule sau de câteva mici încăperi: îngheţate iarna, sufocante vara, acestea adăpostesc un mare număr de muncitori flotanţi. Dacă meşteşugarul sau neguţătorul de la parter e destul de bogat şi are destui oameni în subordine, el este >i proprietarul acestui spaţiu pe care îl închiriază salariaţilor săi. In caz contrar, toate aceste ■ămâruţe sunt închiriate, noapte de noapte, pen-tru câţiva bănuţi. Aici stau claie peste grămadă, 'e saltele sau pe mindire, pitindu-şi economiile >uţ> aşternut şi sub rufele culese cel mai adesea 'War de pe jos8. Imobilul este înainte de toate 0

scenă publică pe care unii fac pe grozavii, iar ca^e alţii se ciorovăiesc, deoarece nimic nu sate fi ascuns sau tăinuit. Certuri conjugale, coruri clandestine, locatar gălăgios, copii ne-^ âmpâraţi; totul se ştie şi se aude cu cea mai 5

uşurinţă. Promiscuitatea modelează com-P°rtamente Şi obiceiuri.

Strada şi atelierul

Mei viaţa celui care-şi câştigă pâinea muncind nu e mai ocrotită; meşteşugurile care se prac-tică în plină stradă sunt fără număr şi conferă peisajului parizian o originalitate fără contenire descrisă, sau doar schiţată. Deplasarea de colo-colo constituie regula tuturor celor care-şi poarta în spate uneltele cu care-şi câştigă viaţa, fie că sunt spoitori de vase, dentişti, vânzători ambu-lanţi. Pentru! aceştia, faptul de a se afla tot timpul la vedere e deosebit de important, ca şi acela de a fi uşor de recunoscut, după îm-brăcămintea specifică meseriei respective, şi tot atât de uşor de chemat. Cunoscuţi de tot car-tierul, aceştia îşi încropesc clientela sub ceru] liber şi, uneori, pentru mai multă siguranţă, ocupă un loc anume pe la răspântii sau pe sub porţi. Mai ales dacă e vorba de zileri sau de misiţi — coşarii acţionează adesea în acelaşi fel pentru a fi găsiţi mai uşor.

Atelierul — spaţiu tradiţional de lucru al meşteşugarului, calfelor şi ucenicilor — este un loc intermediar între afară şi înăuntru. Ta-rabele şi tejghelele privesc spre stradă, se des-chid către exterior. Muşterii şi calfele pot sta la taifas tot timpul zilei. Slujbaşii, departe de a fi claustraţi, sunt numaidecât la curent cu tot ce se întâmplă prin preajmă, ceea ce în-lesneşte nenumărate forme de schimburi şi de solidarităţi. Nimeni nu poate ignora certurile dintre meşteri şi lucrători, trecătorii recunos-când dintr-o singură privire atelierele bine orânduite ale celor în care se ivesc cele rnai puţine neînţelegeri. în condiţia unei vecinătăţi atât de strânse, concurenţa se află în toi: meş-terul nu şovăie să-şi trimită ucenicul să spic neze de la înălţimea ferestrei clientela vecinului pentru ca apoi să poată pune mâna pe ea.

între viaţa de familie, viaţa imobilului i viaţa activităţii zilnice se profilează un perso-naj familiar ce deţine un rol de prim ordin •' copilul. între zece şi şaisprezece ani, acesta

trăieşte întocmai ca şi adulţii, împărtăşindu-se însă din bucuriile şi din jocurile copilăriei. Dat de foarte timpuriu ca ucenic sau ajutându-şi părinţii în activitatea lor zilnică, tânărul îşi în-suşeşte ritmul muncii, rigoarea şi constrângerile acesteia. Dependent încă de propria-i familie, tânărul constituie o legătură socială suplimen-tară între diferitele spaţii în care acţionează ceilalţi indivizi. Copil al cartierului şi în aceeaşi măsură fiu al părinţilor săi, acesta face diverse curse şi unele mici servicii sau cunoaşte, sub îndrumarea meşterului respectiv, riscurile con-diţiei de ucenic. El străbate spaţiile şi comu-nităţile cu o uimitoare mobilitate şi ia parte în mod real la viaţa publică şi la viaţa privată. Vecini, meşteşugari, negustori, preoţi sau dia-coni îl văd în mod nemijlocit cum îşi duce viaţa: căci aparţine în aceeaşi măsură cartie-rului, ca şi familiei sale.

Cartierul este cu totul altceva decât un spa-ţiu geografic: e un mediu autonom care acţio-nează potrivit regulilor şi legilor sale, un loc unde fiecare trăieşte sub privirea celorlalţi şi privindu-i, la rândul lui, pe ceilalţi. Mai multe oficialităţi veghează asupra acestuia: comisarul-şef şi subordonaţii săi9, concomitent cu preotul parohiei şi acoliţii sau diaconii săi. Personali-tăţi morale de primă importanţă, aceştia sunt chezăşii ordinii şi ai carităţii: toată lumea vine la ei în căutarea autorităţii şi a înţelegerii, a severităţii sau a indulgenţei. Personalităţi care marchează cartierul prin prezenţa lor avizată, Punându-se la dispoziţia oricărui solicitant. De altfel, pentru anumite probleme, colaborează Jnii cu alţii: comisarul poate cere, şi fără nici un fel de greutate, unele informaţii de la preot P legătură cu vreun individ suspect. Populaţia |fe acest lucru, dosarele poliţiei conţin nume-roase certificate de bună purtare eliberate chiar °e către preoţi.

Comisarii sunt ochii şi urechile cartierului, -*ul poliţiei impunând chiar asemenea lucru. Ce?tia trebuie să se afle pretutindeni, să ştie

tot, sa alerge cu prilejul fiecărui incident, să colecteze, cu ajutorul inspectorilor şi a spioni-lor, orice crâcneală, toate vorbele tendenţioase ce se colportează şi circulă din gură în gură, în hanuri, cârciumi şi în preajma fântânilor.

în acest context tumultuos în care viaţa publică şi viaţa privată sunt confundate aproape în toate privinţele, în care oamenii trăiesc atât în afara, ca şi înlâuntrul propriei lor locuinţe şi unde controlul celuilalt îşi impune regulile, onoarea este, în mod evident, un adevărat ca-pital, o necesitate indispensabilă.

ONOAREA, NECESITATE PRIVATĂ Şl PUBLICĂ

Onoarea săracului

De multă vreme încă, onoarea e considerată drept un bun esenţial, comparabil cu viaţa însăşi, un bun care trebuie ocrotit prin toate mijloacele. La începutul secolului al XVI-lea, un magistrat din Paris, unul din principalele personaje ale lumii judiciare de pe vremea re-gelui Francisc I, Jean de Miile, a redactat un cuprinzător text intitulat Pratique criminelle, un fel de manual adresat celor care, asemenea lui, se vor dedica aceleiaşi profesiuni. In mica introducere închinată regelui, Jean de Miile precizează: „Am avut nu de mult prilejul să cunosc unele cazuri, atât din oraş [... ] cât şi din provincie; aceste cazuri, ce-mi reveneau de drept, le-am adunat într-un singur corpus şi am alcătuit o lucrare unitară. M-am aplecat mai cu seamă asupra crimelor săvârşite împotriva persoanelor fizice; pierderea unui bun material, a unui patrimoniu este întotdeauna recuperabilă printr-un mijloc sau altul, cea a onoarei sau a vieţii niciodată!"10.

Dezonoarea, comparabilă cu moartea, e ° temă obişnuită în lucrările care tratează despre civilitatea din secolele XVII şi XVIII: „Este ceea ce conferă oamenilor valoare şi stimă; este

338

ceea ce constituie baza bunei-credinţe, pe care se şi jura de altfel; este ceea ce triumfă asupra tuturor jignirilor soartei şi asupra tuturor ata-curilor lumii; e ceea ce, pe scurt, e preferabil chiar vieţii, e tot ceea ce e mai scump, mai de preţ şi mai sacru din tot ceea ce posedă omul", scrie Courtin în Trăite du point d'honneur11. Departe de a fi apanajul nobililor, onoarea e un bun pe care îl reclamă cu vehemenţă oa-menii din popor: ,,întrebaţi-l pe primul venit [tot Courtin e cel care vorbeşte] ce înseamnă să ai onoare; acesta îţi va răspunde că înseamnă să ai curaj. întrebaţi-l ce înseamnă să ai curaj; iar el îţi va spune că asta înseamnă să preferi moartea unei injurii". Injuria este mai mult decât o idee sau decât o noţiune, ea e un senti-ment, o convingere cu care trăiesc şi despre care discută bărbaţii şi femeile de pe stradă. De altfel, în secolul al XVIII-lea, Lenoir, şeful poliţiei, redactându-şi Memoriile, menţionează acest statornic nesaţ al omului de rând faţă de propria-i onoare: „Conducerea poliţiei din-tr-un mare oraş, care pune ordine în tot felul de societăţi, în care bărbaţii şi femeile se află aproape întotdeauna sub observaţie [ . . . ] , în-lesneşte buna cunoaştere a influenţei pe care o are bârfa şi calomnia. Plângerile în legătură cu injuriile şi cu denigrarea erau frecvente la Paris. Unii cereau reparaţiile cuvenite în faţa tribunalelor ordinare. Cel mai mare număr de parizieni sâcâiau poliţia cu disputele lor domes-tice şi cu problemele lor privind onoarea"12.

Se simte aici iritarea poliţiei în faţa afluxului de petiţii ce se refereau la onoare şi la reputa-ţie; totuşi, Lenoir înţelege la perfecţie meca-lismul respectiv: atunci când bărbaţii şi femeile trăiesc „sub control", ca în oraşul secolului al XVIII-lea, cuvântul devine atotputernic, bârfele şi calomniile pot răni şi da naştere unor conflicte deosebit de grave.

Unul din temeiurile onoarei constă de'Pt în acea necurmată confruntare între fa-nilii şi comunitate, în această lipsă de distinc-

339

,;*!

t'll

fVi! ii

ţie între viaţa privată şi viaţa publică. Deoa-rece acest control omniprezent e cel care furni-zează informaţiile despre celălalt şi dă dreptul de a vorbi despre acesta. In mărturiile depuse în faţa poliţiei se găseşte de altfel foarte des o expresie deosebit de semnificativă: „îl cunoso în calitatea lui de [...]". Informaţiile, strate-giile unora şi ale altora se bazează de fapt pe alte două importante resorturi ale evoluţiei vie-ţii sociale: conştiinţa riscului şi ideea unei relative egalităţi faţă de o precaritate comună.

Riscul face parte din viaţa cotidiană: eve-nimentul urban e primejdios, uneori chiar ame-ninţător. Boala, accidentul, pierderea locului de muncă, văduvia şi moartea fac parte din viaţa zilnică, iar trama existenţei este ţesută de con-ştiinţa acestor posibile nenorociri. Riscul, reali-tatea tangibilă, ca şi modalităţile lui de repre-zentare, dau naştere unui anumit număr de ati-tudini care se doresc adaptate acestuia; iar ele generează comportamente şi provocări. Putem, într-adevăr, să ne împăcăm cu riscul, putem fi copleşiţi de el, sau îl putem stăpâni, înfrunta sau arunca pe umerii celorlalţi o povară deo-sebit de grea pentru a-1 îndepărta de noi. A-l împinge în prăpastie pe altul e un mod de a te înălţa pe tine într-o lume plină de incerti-tudini.

Comunitatea populară cântăreşte fără conte-nire formele de egalitate care-i înlănţuie mem-brii în sânul unei generale nesiguranţe econo-mice şi fizice. Şi străduindu-se în acelaşi timp să nu cadă niciodată sub nivelul la care con-sideră ea însăşi că a ajuns, lipsită fiind de posibilitatea de a atinge acele trepte ale ascen-siunii sociale la care râvneşte. în acest echilibru fragil în care fiecare trăieşte sub controlul ce-luilalt, această comunitate oferă vecinilor săi, ca şi spectatorilor, o vulnerabilitate sporită. Şi, cu orice preţ, trebuie să poată controla fluxul a ceea ce se spune şi se vede pentru a nu-şi asuma riscul de a deveni ea însăşi, pentru mo-

340

ment, victimă. într-o societate de „egali" e nea-părat nevoie să te bucuri de stima celorlalţi. Onoarea necesară se bazează în acelaşi timp pe acuta conştiinţă pe care o are poporul că reprezintă o masă nediferenţiată, obiect al pu-terii monarhului; conştiinţa de a fi tocmai „po-porul" şi „vulgul" pe care se sprijină puterea - sacră a monarhului. înlăuntrul acestei conşti-inţe există un spaţiu în care se află sediul onoa-rei proprii şi a reputaţiei personale care îngă-duie de a-şi da unii altora un nume, de a se sustrage anonimatului, dând fiecăruia posibili-tatea să-şi ducă existenţa într-o configuraţie şi un statut proprii. Lucruri, toate acestea, care se expun foarte repede riscului şi se pot discre-dita cu repeziciune, atât de mult depind ele de cuvântul celuilalt şi de voinţa sa simetrică de a se delimita şi acesta de aproapele său. Veşnice fluctuaţii privind onoarea şi dezonoarea cutre-ieră astfel comunităţile populare care, în mijlo-cul fenomenelor de solidaritate perfect vizibile, dirijează şi jocul destinului individual. Pot co-exista în aceeaşi logică a onoarei atât o seamă de acţiuni colective de apărare faţă de autori-tăţi, cât şi unele acte personale de provocare la adresa vecinului pentru a-şi asigura locul de muncă şi propria sa existenţă13.

Cuvântul şi injuria

„Cuvântul e o răbufnire periculoasă ce curmă securitatea societăţii constituite"14; în cartierul unde modalităţile de sociabilitate, bazate pe ab-senţa unei vieţi intime, sunt în mod esenţial orale, cuvântul determină afirmarea de sine îm spaţiul colectiv. Structurează însăşi sociabili-tatea susţinând-o, şi aceasta chiar când ea pune lr> pericol pe unul din membrii săi.

Louis Sebastien Mercier descrie în mod 'trălucit aceste forme de luare constante de cu-vânt care străbat spaţiul oraşului: „în cea mai ^că piaţă, într-o dugheană, oamenii intră în341

■>

vorbă unii cu alţii şi discută despre o sumedenie de lucruri care n-au nici o legătură cu obiectul în cauză; are loc o vorbărie fără sfârşit pentru a încheia cea mai măruntă cumpărătură, şi lăsarea din preţ cu câţiva bănuţi le taie răsuflarea celor doi interlocutori. Oamenii au vorbit deja mult în încăperea cu pricina, dar nu e de-ajuns; e obiceiul ca discuţia să se reia în faţa uşii, pe palier sau de-a lungul scării [ . . . ] . în cafenele, se aud certuri, ţipete, glume proaste. Acest limbaj plin de impetuozitate este atât de familiar parizienilor, încât fiecare masă din cafenea îşi are oratorul ei. Dacă e singur, intră în vorbă cu chelnerul, care nu-şi vede capul de treabă, cu cafegiţa care schimbă banii; iar în lipsa acestora caută din oohi pe cineva dispus să-1 asculte. Vizitiii şi căruţaşii, după sudălmile obişnuite, trec la un schimb violent de cuvinte triviale; mâncă-cioşii nu apar decât la sfârşitul acestei vorbă-rii, trăncăneala reîncepând după un schimb amical de pumni. Pe vasele de pasageri nu te poţi înţelege cu nimeni; e o rumoare confuză, neîntreruptă. Marinarii abia dacă pot să-şi comunice comenzile. Iar când se întâlnesc două asemenea vase, de pe fiecare punte se înalţă câte un glas ascuţit, care-i aţâţă pe toţi pasagerii. Atunci se revarsă o adevărată ploaie de injurii, rămânând de văzut pasagerii de pe care vas îi reduc la tăcere pe cei de pe celălalt vas. Glasurile puternice şi pătrunzătoare îşi răspund unele altora; iar vasele se află la o depărtare de două sute de stânjeni când un strigăt prelungit mai poate aduce la ureche cine ştie ce ocară accentuată într-un anume ^™ fel"15.

A afla, a-1 asculta pe celălalt, a împărtăşi ceea ce-ai aflat şi altuia — acestea sunt mijloacele privilegiate pentru ca cineva să-şi evalueze poziţia socială, s-o considere sau s-o reconsidere, fixând locul pe care-1 ocupă celălalt ÎV1 raport cu cel ocupat de el f«c*>«« n~" '" ierarhiilor fnfaMw''-1-

preocupat tot timpul de stima pe care i-o acordă ceilalţi, singurul mijloc care-i garantează poziţia exactă care-i revine. Dacă vorba e atotputernică, primejdia de a deveni într-o bună zi ea însăşi victimă e deosebit de mare. O pri-^Jmejdie cu atât mai serioasă întrucât acelei sociabilităţi a comunicaţiei orale i se adaugă aceea, inevitabilă, a promiscuităţii fizice, a cunoaşterii obiceiurilor fiecăruia. Cuvântul care circulă se bazează, de asemenea, pe acest mod extins de cunoaştere a vecinilor şi a tuturor celor din cartier, forţa lui devine din ce în ce mai mare. în acest context, orice cuvânt insinuant, provocator, imprecis chiar, în legătură cu reputaţia unuia sau a altuia, atrage după sine o suită întreagă de consecinţe imediate: bănuiala aruncată asupra cuiva modifică lanţul de sociabilitate care lega altădată unele persoane ce se socoteau mai mult sau mai puţin egale în ceea ce priveşte stima (sau consensul) reciprocă. Ra-porturile cvasiegalitare se degradează, în vreme ce prinde contur o ierarhie chiar şi mai vădită decât cea existentă: unul din personaje este dat pe neaşteptate la o parte. Această ruptură (sau modificare) nu distruge mecanismele care privesc sociabilitatea generală şi nici structura lor globală, deoarece aceasta instaurează o seamă de sisteme de alianţe, sisteme ce constituie ele însele această sociabilitate.

Cuvântul injurios nu poate fi plasat decât în interstiţiile interzise care urmăresc minarea or-dinii sociale, bazată pe raţiune şi pe natură. Elitele, ca poliţia de pildă, organizează şi ur-măresc să menţină o societate bazată pe de-Pendenţă: „Această societate nu poate exista decât datorită subordonării, care, în mod natural, este sufletul oricărei societăţi". O dată ce Principiul respectiv a fost admis, formulat aici «e Courtin pentru a da n H««---i-

societăţi". O dată cecipiul respectiv a fost admis, formulat aici

Courtin pentru a da o definiţie a ceea „,ce este injuria", trebuie să-ţi cinsteşti tatăl şi Jftan-ia, autorităţi suverane întocmai ca şi insti-uţiile care statornicesc aceste raporturi de su~ ioritate şi inferioritate. Plecând de la această ^ziune socială, e uşor să definim injuria; pen-

tru Coartin, nu trebuie să atentăm la viaţa nimănui, nu trebuie să

mmm mmmm

denigrăm categoria so-cială a cuiva, deoarece a pierde „onoarea pu-di

cităţii înseamnă o pierdere la fel de irepara-bilă ca şi aceea a vieţ

ii". Matrimoniul este baza societăţii, un principiu sacru şi natural.

Fap-tul de a atenta la bunurile şi la reputaţia cuiva intră în categ

oria injuriilor de neiertat. Tot astfel, nu trebuie să nesocoteşti lu

crurile care determină bunăstarea şi liniştea societăţii civile. Acea

stă definiţie a injuriei şi inventarul care îi urmează indică punctel

e cele mai vulne-rabile ale familiilor şi ale comunităţilor, acolo un

de injuria devine mai muşcătoare şi mai dis-tructivă. Injuria nivelea

ză sistemul valorilor, încercând să compromită, prin defăimare, ca-lo

mnii sau deriziune, acel acord natural, ob-ţinut prin consens, pe car

e indivizii îl încheie între ei având în vedere relaţiile lor de depe

n-denţă. Plângerile motivate de injurii, plângeri regăsite în arhivel

e judiciare, pun în lumină faptul că aceste conflicte au loc la punct

ele dejoncţiune unde se stabileşte şi se menţine unraport de subordonare, de orice natură ar fi,

ialM;jmţm. . -7 *""£"* Deţlei> f [e~rip altfpl nrPiti ■' """ a JdUdarosemei sa]e, cel care e sâcâitae amei, acesta Pnn insinuarea că soţia sa ar fi prea puţin vir-

Aşa ca nu trebuie sa ne mare faptul ca mij- tuoasâ sau { , P 0 i r t e In

loacele cele mai des folosite pentru a lovi in- diente]ă

uceni(!u] Xt în căutări ~-divizii şi familiile sunt agresivitatea bărbatului pe socot.pai* »«~- "

împotriva

femeii şi formele seculare de înfrun-tare, reale sau mitice, între

lumea masculină şi lumea feminină. Ajunge să pui la îndoială vir-tu

tea femeilor. Cuvintele, în cazul acesta, sunt nişte ciudate paspar

tuuri, care, totuşi, au întot-deauna nişte efecte garantate. Intr-u

n articol din Memoriile sale intitulate „Despre dificul-tatea de a

anihila falsele zvonuri în momentul în care au căpătat o oarecare c

onsistenţă" (ms. 1422, p. 302),' Lenoir, şeful poliţiei, men-ţionea

ză această categorie constantă de obiceiuri: „Nimic mai obişnuit la

Paris decât să emiţi dubii asupra virtuţii femeilor şi chiar asupr

a purtării celor cărora nu li se putea reproşa ni-mic care să aibă

vreun suport real sau măcar

a cuplului, deşi aflat la adăpost din punct de vedere economic, cu privire la reputaţia soţiei, afectat pe neaşteptate de unele vagi clevetiri. Vulnerabilitate existenţială a femeii, ale cărei posibilităţi sexuale sunt evocate cu multă plă-cere şi într-un mod injurios, pentru a o ataca pe faţă, sau, pur şi simplu, pentru a adăuga un strop de picanterie unei conversaţii banale. Indiferent de modalităţile prin care se dis-creditează sau se demolează onoarea unora sau a altora, cei care depun plângere cu privire la anumite injurii sau calomnii ştiu foarte bine la ce riscuri economice se expun datorită acestui fapt. în faţa comisarului

şi prin citarea câtorva martori aceştia încearcă să-şi recapete „onoarea de care depinde propria lor pâine", după cum mărturiseşte chiar unul dintre ei.

Recurs pentru onoarea pierdută?

A recurge la autorităţi e absolut necesar: familia afectată prin punerea în discuţie a onoarei unuia din membrii săi e nevoită să se reabili-teze, să-şi dovedească nevinovăţia. In cazul în care unul din ei ar fi încălcat în mod cert normele tradiţionale, trebuie găsit un mijloc de a .anula sau de a se da uitării greşeala, pentru a reînnoda legăturile de armonioasă convieţuire cu comunităţile din vecinătate16.

în calitate de reprezentant al şefului poliţiei de cartier, comisarul se vădeşte a fi

un personaj de primă importanţă a vieţii din cartierul respectiv. Din 1738, numărul comisarilor se ridică la 48. Şi poartă titlul de „consilier regal", sunt scutiţi de impozite şi se bucură de diverse privilegii. Şi au nenumărate atribuţii, întru totul asemănătoare cu cele ale şefului poliţiei de care depind în mod nemijlocit. Atribuţii civile în primul rând, deoarece trebuie să fie de faţa la aplicarea sechestrelor, a sigiliilor (ceea ce constituie principala sursă de venituri ilicite) şi procedează la efectuarea tuturor anchetelor

necesare atunci când este vorba de partajuri de bunuri sau de legate testamentare. Iar rolul lor în ceea ce priveşte criminalitatea e tot atât de important şi de precumpănitor: având însăr-cinarea să primească toate plângerile sau de-nunţurile, ei trebuie să întocmească procesele-verbale şi să redacteze citaţiile respective. în caz de flagrant delict, au obligaţia să intervină numaidecât: să aresteze, să interogheze, să vâre la închisoare, să ancheteze, să informeze. Iar la toate acestea se adaugă şi atribuţiile ce revin unui simplu poliţist: să-i primească pe toţi cei care au nevoie de ei atunci când apar unele li-tigii sau certuri. Clădirea în care locuieşte co-misarul este un loc familiar, care se observă de departe: pereţii îi sunt acoperiţi de afişe, de ordonanţe poliţieneşti, de edicte regale, ca şi de sentinţe şi de anunţuri ce privesc pedepsele publice. Apoi, aici se lipesc şi unele informaţii, ca şi înştiinţările privind obiectele pierdute. Uneori vin aici şi o seamă de persoane particu-lare pentru a fixa pe perete vreun denunţ ano-nim, alcătuit în grabă şi cu stângăcie. Locuinţa comisarului e un loc în care se concentrează ştirile de ultimă oră, informaţiile, un loc de întâlnire, o oază a speranţei de îndată ce sur-vine un incident, sau un loc al mâniei, de la caz la caz.

Comisarul, pe lângă asemenea îndatoriri, are obligaţia să-1 informeze pe şeful poliţiei de tot ceea ce se întâmplă în departamentul său: Tre-buie să întocmească rapoarte scrise în legătură cu orice eveniment imprevizibil: un accident de -irculaţie, o încăierare în piaţă, un incendiu sau1 sinucidere. Astfel că, în vreme ce trebuie să asigure o permanenţă stabilă, e tot timpul în deplasare prin cartierul respectiv. Comandanţi poliţiei, de altfel, îl hărţuieşte tot timpul ;i-I constrânge să-şi facă datoria, pentru a evita °rice posibilitate de delăsare sau de neglijenţă. in plus, îl obligă să execute, pe propriu-i teri-

iriu. o seamă de lucrări privind întreţinerea strâzilor, curăţenia, circulaţia.347

în' mod obligatoriu „apropiat" de oamenii din popor, părtaş al speranţelor, frământărilor şi răzbunărilor acestora, al solicitărilor de pro-tecţie şi al indignărilor, comisarul joacă, în cartierul său, un rol cu totul specific. Ca-racterul original al persoanei sale constă tocmai în nediferenţierea sarcinilor care-i revin, ca şi în universalitatea acestora. Are cunoştinţă de foarte multe lucruri şi poate să se prezinte drept garant al autorităţii regale în faţa oricui, în acelaşi timp, posedă (şi foloseşte) imaginea unui părinte când mustrător, când împăciuitor; e un personaj iubit şi detestat, obiect ce in-spiră repulsie şi totodată atracţie. Chiar şi au-torii de tratate sau de dicţionare privind acti-vitatea poliţiei întreţin asemenea imagine şi se pierd în explicaţii în legătură cu această funcţie reală şi simbolică: „Consideră că locuinţa unui comisar e un fel de templu civil, în care lumea caută ocrotire împotriva nenorocirii". Aici, delicateţea lexicală (casă-ocrotire) se acordă cu caracterul social al funcţiei (templu civil). în pofida caracterului public al funcţiei sale, se observă cât se poate de limpede că acesta este şi un personaj intermediar, în care se reunesc atât ceea ce ţine de domeniul public, cât şi ceea ce ţine de cel privat şi care absoarbe în persoana sa demersurile celor veniţi să-i ceară sfatul sau chezăşia.

Căci, într-adevăr, acestuia vine să i se des-tăinuie cel pe socoteala căruia circulă anumite zvonuri denigratoare; şi tot faţă de el va în-cerca cel incriminat să spulbere orice suspi-ciune. Uneori se aduc chiar şi câţiva martori pentru o mai temeinică justificare, iar comisa-rul poate calma spiritele de o manieră rapidă, poate admonesta pe unul şi pe altul, poate cere oricui să pună capăt injuriilor şi scornelilor. Catastifele comisarilor de poliţie (puţin nume-roase şi cel mai adesea incomplete) păstrează uneori ceva din asemenea sfaturi sau indicaţii pentru ca nimic grav să nu întineze reputaţi3

sau onoarea unuia din locuitorii departamentului său.Atunci când o familie îşi vede ameninţată propria-i onoare din pricina unor vădite deficienţe ale

unuia dintre membrii săi (un fiu risipitor, o soţie imorală, un soţ beţiv şi care-şi petrece nopţile în afara căminului conjugal, un fiu care trăieşte în concubinaj etc), iar admonestările comisarului rămân fără rezultat, această familie poate înainta o plângere împotriva membrului respectiv, cerând judecarea şi pedepsirea publică a acestuia. Spectacolul acestei pedepse, administrate în public, îl izolează de familie

şi îl determină să nu mai cadă niciodată într-o asemenea greşeală.Există însă o situaţie deosebit de frecventă: aceea a soţiei care cere arestarea soţului, atunci când

purtarea acestuia este unanim dezaprobată de către vecinii din imediata apropiere a casei. Poate fi vorba de un soţ care cheltuieşte fără socoteală banii destinaţi întreţinerii familiei, care-şi petrece prea multă vreme prin câr-umi fără să se ocupe de copiii săi, turbulenţi iu irascibili, şi care-şi duce viaţa alături de iste femei a căror purtare lasă de dorit. în general, soţia are câştig de cauză; sprijinită de vecinii care deplâng neajunsurile domestice ale altora, soţul este interogat şi trimis la închisoare. Unde

rămâne puţină vreme: multe soţii au nevoie de aportul economic al soţului pentru a supravieţui, aşa că îşi retrag jalba, până la un nou incident.

în cazurile acestea avem de a face cu nişte evenimente existenţiale obişnuite, uneori, însă, familia consideră deosebit de infamantă traducerea unuia din membrii săi în faţa justiţiei. Caz în care

onoarea este pierdută de două ori, Jn momentul comiterii culpei respective şi în momentul în care aceasta e sancţionată de opi-^ia publică. Caracterul public al justiţiei (afi-Şarea sentinţei, punerea la stâlpul infamiei, Sui

tinerilor) compromite o adevărată re-araţie a onoarei. Amprenta justiţiei e o pată

349

care nu se poate şterge, o pată care rămâne veşnic pe fruntea celui care nu doreşte decât să rămână în umbră: faptul de a urmări redo-bândirea onoarei pierdute al unui membru al familiei pe cale judiciară este o armă cu două tăişuri, deoarece pedeapsa maculează pe cel care, pentru prima dată, a îndrăznit să încalce normele bunei-cuviinţe şi acoperă de ruşine restul familiei.

La lettre de cachet*

în plin secol al XVIII-lea, un procedeu arbi-trar al autorităţii regale va oferi o nesperată modalitate anumitor familii confruntate cu dez-onorantul libertinaj al unora din membrii aces-tora, familii care doresc să evite orice acţiune judiciară normală, socotită a fi infamantă. Ce-rerea de trimitere la închisoare al unui mem-bru al familiei respective prin ceea ce se cheamă une lettre de cachet devine o modalitate de a împăca reparaţia onoarei şi secretul de fa-milie.

O curioasă rechemare la ordine a cancela-rului Philipeaux, conte de Pontchartrain, chiar la începutul secolului al XVIII-lea, ne clarifică principiul, mecanismul şi scopul acestor lettres de cachet în ansamblul lor. în 1709, o afacere spinoasă îl va opune în mod serios pe Pontchar-train primului preşedinte al parlamentului din Rennes, Dl. de Brilhac. O tânără femeie, domni-şoara de Colombier, este răpită din ordinul pri-mului preşedinte de către doi poliţai în plină zi, în vreme ce ieşea de la liturghie. Şi este dusă într-o mănăstire unde sunt adăpostite femeile de moravuri uşoare, singurul motiv al reclu-ziunii acesteia fiind faptul că întreţinea anu-

* Ordonanţă prevăzută cu sigiliul regal prin care se cerea, în general, condamnarea cuiva la închi-soare sau la exil.

350

mite legături cu preşedintele de Martiny. Ră-pirea s-a făcut fără nici un fel de procedură judiciară, la modul unei arestări efectuate ca urmare a unei lettre de cachet. De îndată ce ponchartrain află de ceea ce s-a întâmplat, re-dactează două scrisori, una adresată preşedin-telui general al parlamentului, Dl. de La Be-doyere, cealaltă autorului ordinului respectiv, primul preşedinte al parlamentului, Dl. de Bril-hac17, în care îşi arată indignarea. Aceste misive îi permit să-şi exprime părerea asupra formelor ordinelor de arestare, ca şi asupra modului în care se slujeşte regele de toate acestea, îl revoltă, în primul rând, iniţiativa luată de Brilhac: „Nu aveaţi căderea să daţi nici un fel de ordin în numele propriei voastre autorităţi, în cazul acesta ar deveni arbitrară şi ar rezida în totalitate în persoana domniei-voas-tre, or numai regele are dreptul de a proceda în felul acesta şi el n-o face decât cu multă prudenţă şi numai în împrejurări excepţionale şi prin intermediul cunoscutelor lettres de ca-chep'. Nici o altă persoană, în afara regelui, nu-şi poate aroga un asemenea drept, nici chiar un preşedinte de parlament.

In scrisoarea a doua, adresată preşedintelui general, Pontchartrain insistă asupra obligati-vităţii secretului în .asemenea probleme, de-monstrând prin aceasta că unul din principa-lele temeiuri ale unei lettre de cachet constă în caracterul ei clandestin: „[Les lettres de ca-chet] nu se aduc la îndeplinire decât după ce au fost luate toate precauţiile posibile pentru a evita zarva şi scandalul". Or, în cazul acestei tinere femei, arestarea a avut parte de o asemenea publicitate (în plină amiază, la ieşi-rea de la liturghie, şi efectuată de o trupă de Poliţai) încât tot oraşul Rennes şi întreaga Bre-nie sunt la curent cu evenimentul: „Se poate imagina oare un procedeu care să stârnească mai multă vâlvă şi care să dezonoreze în mai ^are măsură pe acel- ofiţer în ochii lumii ca351

tru Courtin, nu trebuie să atentăm la viaţa ' nimănui, nu trebuie să denigrăm categoria socială a cuiva, deoarece a pierde „onoarea pu~ dicităţii înseamnă o pierdere la fel de irepara- ' bilă ca şl aceea a vieţii". Matrimoniul este baza I societăţii, un principiu sacru şi natural. Faptul de a atenta la bunurile şi la reputaţia cuiva intră în categoria injuriilor de neiertat. Tot astfel, nu trebuie sa nesocoteşti lucrurile care determină bunăstarea şi liniştea societăţii civile. Această definiţie a injuriei şi inventarul care îi urmează indică punctele cele mai vulnerabile ale familiilor şi ale comunităţilor, acolo unde injuria devine mai muşcătoare şi mai dis-tructivă. Injuria nivelează sistemul valorilor, încercând să compromită, prin defăimare, calomnii sau deriziune, acel acord natural, obţinut prin consens, pe care indivizii îl încheie între ei având în vedere relaţiile lor de dependenţă. Plângerile motivate de injurii, plângeri regăsite în arhivele judiciare, pun în lumină faptul că aceste conflicte au loc la punctele de joncţiune unde se stabileşte şi se menţine un raport de subordonare, de orice natură ar fi,

de altfel, acesta.Aşa că nu trebuie să ne mire faptul că mij-loacele cele mai des folosite pentru a lovi in-divizii şi familiile sunt agresivitatea bărbatului împotriva femeii şi formele seculare de înfrun-tare, reale sau mitice, între lumea masculină şi lumea feminină. Ajunge să pui la îndoială vir-tutea femeilor. Cuvintele, în cazul acesta, sunt nişte ciudate paspartuuri, care, totuşi, au întot-deauna nişte efecte garantate. Într-un articol din Memoriile sale intitulate „Despre dificul-tatea de a anihila falsele zvonuri în momentul în care au căpătat o oarecare consistenţă" (ms. 1422, p. 302)i Lenoir, şeful poliţiei, menţionează această categorie constantă de obiceiuri: „Nimic mai obişnuit la Paris decât sa emiţi dubii asupra virtuţii femeilor şi chiar asupra purtării celor cărora nu li se putea reproşa nimic care să

aibă vreun suport real sau măcar34'

34* I

părelnic". Denigrarea virtuţii feminine e o armă ce poate atinge mai multe obiective; fie că lo-veşte în femeia respectivă, fie că loveşte în bărbatul legat de această femeie. Şi este folo-sită adesea în scopul de a tranşa şi alte tipuri de conflicte, în afara celor afective sau conju-gale: pentru compromiterea reputaţiei meşte-rului atunci când eşti propria-i calfă se poate recurge, în unele cazuri, la anumite insinuări privind comportamentul soţiei acestuia. Cu mult în urma injuriilor de ordin sexual, care aten-tează la „pudicitate", vin cele care aduc în pri-mul plan temele tradiţionale privitoare la ones-titate, sobrietate, ardoarea muncii, avariţia, ca-maraderia etc.

în orice caz, cuvântul transformă cu atât mai profund jocul raporturilor sociale cu cât proasta reputaţie are mult mai grave conse-cinţe pe plan economic: discreditului social i se adaugă pierderea agoniselii, a slujbei sau a lo-cuinţei. Dată fiind instabilitatea populaţiei, avem întotdeauna de a face cu o problemă gravă. Artizanul şicanat din pricina beţiei, a le-nei sau a lăudăroşeniei sale, cel care e sâcâit prin insinuarea că soţia sa ar fi prea puţin vir-tuoasă sau înţeleaptă, îşi pierd o parte din clientelă; ucenicul aflat în căutarea unui meşter pe socoteala căruia vecinii vorbesc vrute şi ne-vrute nu-şi găseşte nici slujbă şi nici salariu; soţul, sau soţia, ponegriţi de cei din jurul lor sunt îndreptăţiţi să se teamă pentru propria lor activitate sau pentru bunele raporturi avute pană atunci cu proprietarul, în vreme ce o fe-meie sedusă şi abandonată nici nu se poate gândi să-şi găsească vreun rost care să-i per-mită să trăiască şi să-şi crească şi copilul.

Onoarea are valoare economică; punerea ei în discuţie şi modalităţile cu ajutorul cărora se îace aceasta sunt perfect adecvate gradului de yulnerabilitate ale condiţiilor fiecărui individ lri parte. Vulnerabilitate socială şi economică a

poziţiei artizanului, afectată cu multă uşu-i ţ ă de anumite injurii. Vulnerabilitate sexuală

3K

a cuplului, deşi aflat la adăpost din punct de vedere economic, cu privire la reputaţia soţiei, afectat pe neaşteptate de unele vagi clevetiri. Vulnerabilitate existenţială a femeii, ale cărei posibilităţi sexuale sunt evocate cu multă plă-cere şi într-un mod injurios, pentru a o ataca pe faţă, sau, pur şi simplu, pentru a adăuga un strop de picanterie unei conversaţii banale. Indiferent de modalităţile prin care se dis-creditează sau se demolează onoarea unora sau a altora, cei care depun plângere cu privire la anumite injurii sau calomnii ştiu foarte bine la ce riscuri economice se expun datorită acestui fapt. în faţa comisarului şi prin citarea câtorva martori aceştia încearcă să-şi recapete „onoarea de care depinde propria lor pâine", după cum mărturiseşte chiar unul dintre ei.

Recurs pentru onoarea pierdută?

A recurge la autorităţi e absolut necesar: fami-lia afectată prin punerea în discuţie a onoarei unuia din membrii săi e nevoită să se reabili-teze, să-şi dovedească nevinovăţia. In cazul în care unul din ei ar fi încălcat în mod cert nor-mele tradiţionale, trebuie găsit un mijloc de a .anula sau de a se da uitării greşeala, pentru a reînnoda legăturile de armonioasă convieţuire cu comunităţile din vecinătate16.

în calitate de reprezentant al şefului poli-ţiei de cartier, comisarul se vădeşte a fi un per-sonaj de primă importanţă a vieţii din cartierul respectiv. Din 1738, numărul comisarilor se ri-dică la 48. Şi poartă titlul de „consilier regal", sunt scutiţi de impozite şi se bucură de diverse privilegii. Şi au nenumărate atribuţii, întru to-tul asemănătoare cu cele ale şefului poliţiei de care depind în mod nemijlocit. Atribuţii civile în primul rând, deoarece trebuie să fie de faţă la aplicarea sechestrelor, a sigiliilor (ceea ce constituie principala sursă de venituri ilicite) şi procedează la efectuarea tuturor anchetelor

346

necesare atunci când este vorba de partajuri de bunuri sau de legate testamentare. Iar rolul lor în ceea ce priveşte criminalitatea e tot atât de important şi de precumpănitor: având însăr-cinarea să primească toate plângerile sau de-nunţurile, ei trebuie să întocmească procesele-verbale şi să redacteze citaţiile respective. în caz de flagrant delict, au obligaţia să intervină numaidecât: să aresteze, să interogheze, să vâre la închisoare, să ancheteze, să informeze. Iar la toate acestea se adaugă şi atribuţiile ce revin unui simplu poliţist: să-i primească pe toţi cei care au nevoie de ei atunci când apar unele li-tigii sau certuri. Clădirea în care locuieşte co-misarul este un loc familiar, care se observă de departe: pereţii îi sunt acoperiţi de afişe, de ordonanţe poliţieneşti, de edicte regale, ca şi de sentinţe şi de anunţuri ce privesc pedepsele publice. Apoi, aici se lipesc şi unele informaţii, ca şi înştiinţările privind obiectele pierdute. Uneori vin aici şi o seamă de persoane particu-lare pentru a fixa pe perete vreun denunţ ano-nim, alcătuit în grabă şi cu stângăcie. Locuinţa comisarului e un loc în care se concentrează ştirile de ultimă oră, informaţiile, un loc de întâlnire, o oază a speranţei de îndată ce sur-vine un incident, sau un loc al mâniei, de la caz la caz.

Comisarul, pe lângă asemenea îndatoriri, are obligaţia să-1 informeze pe şeful poliţiei de tot ceea ce se întâmplă în departamentul său; Tre-buie să întocmească rapoarte scrise în legătură cu orice eveniment imprevizibil: un accident de circulaţie, o încăierare în piaţă, un incendiu sau> sinucidere. Astfel că, în vreme ce trebuie să asigure o permanenţă stabilă, e tot timpul îndeplasare prin cartierul respectiv. Comandan-tul poliţiei, de altfel, îl hărţuieşte tot timpul Şi-1 constrânge să-şi facă datoria, pentru a evita ?rice posibilitate de delăsare sau de neglijenţă.

1 Plus, îl obligă să execute, pe propriu-i teri-toriu, o seamă de lucrări privind întreţinerea'trăzilor, curăţenia, circulaţia.

347

în mod obligatoriu „apropiat" de oamenii din popor, părtaş al speranţelor, frământărilor şi răzbunărilor acestora, al solicitărilor de pro-tecţie şi al indignărilor, comisarul joacă, în cartierul său, un rol cu totul specific. Ca-racterul original al persoanei sale constă tocmai în nediferenţierea sarcinilor care-i revin, ca şi în universalitatea acestora. Are cunoştinţă de foarte multe lucruri şi poate să se prezinte drept garant al autorităţii regale în faţa oricui, în acelaşi timp, posedă (şi foloseşte) imaginea unui părinte când mustrător, când împăciuitor; e un personaj iubit şi detestat, obiect ce in-spiră repulsie şi totodată atracţie. Chiar şi au-torii de tratate sau de dicţionare privind acti-vitatea poliţiei întreţin asemenea imagine şi se pierd în explicaţii în legătură cu această funcţie reală şi simbolică: „Consideră că locuinţa unui comisar e un fel de templu civil, în care lumea caută ocrotire împotriva nenorocirii". Aici, delicateţea lexicală (casă-ocrotire) se acordă cu caracterul social al funcţiei (templu civil). în pofida caracterului public al funcţiei sale, se observă cât se poate de limpede că acesta este şi un personaj intermediar, în care se reunesc atât ceea ce ţine de domeniul public, cât şi ceea ce ţine de cel privat şi care absoarbe în persoana sa demersurile celor veniţi să-i ceară sfatul sau chezăşia.

Căci, într-adevăr, acestuia vine să i se des-tăinuie cel pe socoteala căruia circulă anumite zvonuri denigratoare; şi tot faţă de el va în-cerca cel incriminat să spulbere orice suspi-ciune. Uneori se aduc chiar şi câţiva martori pentru o mai temeinică justificare, iar comisa-rul poate calma spiritele de o manieră rapidă, poate admonesta pe unul şi pe altul, poate cere oricui să pună capăt injuriilor şi scornelilor. Catastifele comisarilor de poliţie (puţin nume-roase şi cel mai adesea incomplete) păstrează uneori ceva din asemenea sfaturi sau indicaţii pentru ca nimic grav să nu întineze reputaţia

348

sau onoarea unuia din locuitorii departamentu-Jui său.

Atunci când o familie îşi vede ameninţată propria-i onoare din pricina unor vădite de-ficienţe ale unuia dintre membrii săi (un fiu ri-sipitor, o soţie imorală, un soţ beţiv şi care-şi petrece nopţile în afara căminului conjugal, un fiu care trăieşte în concubinaj etc), iar admo-nestările comisarului rămân fără rezultat, această familie poate înainta o plângere împo-triva membrului respectiv, cerând judecarea şi pedepsirea publică a acestuia. Spectacolul aces-tei pedepse, administrate în public, îl izolează de familie şi îl determină să nu mai cadă nici-odată într-o asemenea greşeală.

Există însă o situaţie deosebit de frecventă: aceea a soţiei care cere arestarea soţului, atunci când purtarea acestuia este unanim dezapro-bată de către vecinii din imediata apropiere a casei. Poate fi vorba de un soţ care cheltuieşte fără socoteală banii destinaţi întreţinerii fami-liei, care-şi petrece prea multă vreme prin câr-ciumi fără să se ocupe de copiii săi, turbulenţi sau irascibili, şi care-şi duce viaţa alături de nişte femei a căror purtare lasă de dorit. în general, soţia are câştig de cauză; sprijinită de vecinii care deplâng neajunsurile domestice ale altora, soţul este interogat şi trimis la închisoare. Unde rămâne puţină vreme: multe soţii au ne-voie de aportul economic al soţului pentru a supravieţui, aşa că îşi retrag jalba, până la un nou incident.

In cazurile acestea avem de a face cu nişte evenimente existenţiale obişnuite, uneori, însă, familia consideră deosebit de infamantă tradu-cerea unuia din membrii săi în faţa justiţiei. paz în care onoarea este pierdută de două ori, *n momentul comiterii culpei respective şi în ftiomentul în care aceasta e sancţionată de opi-nia publică. Caracterul public al justiţiei (afi-Şarea sentinţei, punerea la stâlpul infamiei, biciuirea tinerilor) compromite o adevărată re-Paraţie a onoarei. Amprenta justiţiei e o pată349

care nu se poate şterge, o pată care rămâne veşnic pe fruntea celui care nu doreşte decât să rămână în umbră: faptul de a urmări redo-bândirea onoarei pierdute al unui membru al familiei pe cale judiciară este o armă cu două tăişuri, deoarece pedeapsa maculează pe cel care, pentru prima dată, a îndrăznit să încalce normele bunei-cuviinţe şi acoperă de ruşine restul familiei.

La lettre de cachet*

în plin secol al XVIII-lea, un procedeu arbi-trar al autorităţii regale va oferi o nesperată modalitate anumitor familii confruntate cu dez-onorantul libertinaj al unora din membrii aces-tora, familii care doresc să evite orice acţiune judiciară normală, socotită a fi infamantă. Ce-rerea de trimitere la închisoare al unui mem-bru al familiei respective prin ceea ce se cheamă une lettre de cachet devine o modalitate de a împăca reparaţia onoarei şi secretul de fa-milie.

O curioasă rechemare la ordine a cancela-rului Philipeaux, conte de Pontchartrain, chiar la începutul secolului al XVIII-lea, ne clarifică principiul, mecanismul şi scopul acestor lettres de cachet în ansamblul lor. în 1709, o afacere spinoasă îl va opune în mod serios pe Pontchar-train primului preşedinte al parlamentului din Rennes, Dl. de Brilhac. O tânără femeie, domni-şoara de Colombier, este răpită din ordinul pri-mului preşedinte de către doi poliţai în plină zi, în vreme ce ieşea de la liturghie. Şi este dusă într-o mănăstire unde sunt adăpostite femeile de moravuri uşoare, singurul motiv al reclu-ziunii acesteia fiind faptul că întreţinea anu-

* Ordonanţă prevăzută cu sigiliul regal prin care se cerea, în general, condamnarea cuiva la închi -soare sau la exil.

350

mite legături cu preşedintele de Martiny. Răpirea s-a făcut fără nici un fel de procedură judiciară, la modul unei arestări efectuate ca urmare a unei lettre de cachet. De îndată ce Ponchartrain află de ceea ce s-a întâmplat, redactează două scrisori, una adresată preşedintelui general al parlamentului, Dl. de La Be-doyere, cealaltă autorului ordinului respectiv, primul preşedinte al parlamentului, Dl. de Bril-hac17, în care îşi arată indignarea. Aceste misive îi permit să-şi exprime părerea asupra formelor ordinelor de arestare, ca şi asupra modului în care se slujeşte regele de toate acestea.

îl revoltă, în primul rând, iniţiativa luată de Brilhac: „Nu aveaţi căderea să daţi nici un fel de ordin în numele propriei voastre auto-rităţi, în cazul acesta ar deveni arbitrară şi ar rezida în totalitate în persoana domniei-voas-tre, or numai regele are dreptul de a proceda în felul acesta şi el n-o face decât cu multă prudenţă şi numai în împrejurări excepţionale şi prin intermediul cunoscutelor lettres de ca-chet". Nici o altă persoană, în afara regelui, nu-şi poate aroga un asemenea drept, nici chiar un preşedinte de parlament.

în scrisoarea a doua, adresată preşedintelui general, Pontchartrain insistă asupra obligati-vităţii secretului în .asemenea probleme, de-monstrând prin aceasta că unul din principa-lele temeiuri ale unei lettre de cachet constă în caracterul ei clandestin: „[Les lettres de ca-chet] nu se aduc la îndeplinire decât după ce au fost luate toate precauţiile posibile pentru a evita zarva şi scandalul". Or, în cazul aces-tei tinere femei, arestarea a avut parte de o asemenea publicitate (în plină amiază, la ieşi-rea de la liturghie, şi efectuată de o trupă de Poliţai) încât tot oraşul Rennes şi întreaga Bre-tei sunt la curent cu evenimentul: „Se poate

gina oare un procedeu care să stârnească multă vâlvă şi care să dezonoreze în mai măsură pe acel- ofiţer în ochii lumii ca

351

cel la care s-a recurs?". Apoi Pontchartrain adaugă: „Atunci când şi primul preşedinte ar putea avea impresia că-şi poate aroga asemenea drept, ar trebui să-şi ia cel puţin unele mă-suri pentru a evita scandalul, în vreme ce el a procedat exact invers".

Afirmaţie implicită, fără nici o îndoială: s-ar putea crede că Pontchartrain ar fi putut trece eventual cu vederea această „mârşăvie" dacă, cel puţin, totul s-ar fi petrecut în cea mai mare taină. Taină care constituie însăşi baza şi justificarea .supremă a unei lettre de cachet. Să se aresteze cu toată discreţia, să se evite scandalul, să se disimuleze culpa şi făp-taşul, totul printr-un unic înscris regal, iată însăşi raţiunea unei lettre de cachet. Dl. de Bril-hac a greşit pe toată linia: nu numai că şi-a arogat un drept care nu i se cuvenea, dar ac-ţiunea respectivă a declanşat o asemenea ■ pu-blicitate încât scandalul şi dezonoarea au însoţit de îndată răpirea numitei domnişoare Co-lombier.

Prin intermediul acestor scrisori ale lui Pontchartrain ne aflăm în faţa unei riguroase interpretări a acestor lettres de cachet, şi nu trebuie să uităm că ne aflăm la începutul se-colului, în anul 1709. Către mijlocul secolului practica ordinelor regale se amplifică, în mă-sura în care, desigur, acestea se obţin cu mai multă uşurinţă. La Paris, după cum se ştie, şe-ful poliţiei se bucură de privilegiul de a fi de-ţinătorul ordonanţelor regale şi de a le putea folosi atunci când este în joc siguranţa şi li-niştea publică, ordinea socială şi soarta unor anumiţi răufăcători. La lettre de cachet devine un instrument de asanare a capitalei: se con-sideră că Berryer, Sartine şi Lenoir l-ar fi fo-losit mai mult decât în mod frecvent. Printr-un dublu proces privind asentimentul faţă de ase-menea procedură şi de iniţiativă personală pri-vind solicitarea acesteia, familiile vor profita de asemenea măsuri rapide şi excepţionale.

352

PĂSTRAREA SECRETULUI

A pune în valoare onoarea prin intermediul con-flictelor atunci când este vorba de violenţe, atacuri la persoană, de hoţii, ca şi de rea-cre-dinţă şi de înşelăciuni, este, pentru o familie nenobilă şi lipsită de importanţă, un mijloc de a exista şi de a neutraliza cuvântul celuilalt, închisoarea, în urma denunţului familiei şi a cercetărilor efectuate de poliţie, denotă into-lerabilul caracter public pe care-1 poate căpăta o tară familială, obiect de bârfă şi de repro-şuri din partea vecinilor. Onoarea nu este pier-dută dacă regele, în secret, printr-un act pri-vat, fără a se recurge la obişnuitul aparat de justiţie, dispune arestarea elementului incrimi-nat; fărădelegea dispare o dată cu acesta în umbra închisorii. Partea vizibilă a dezonoarei ascunsă astfel fără întârziere conferă puritate familiei, redându-i o imagine publică fără pri-hană.

Procedând în felul acesta, familia face să dispară ceea ce inevitabila fuziune dintre viaţa privată şi viaţa publică n-ar fi îngăduit să ră-mână ascuns. Pentru a păstra secretul şi o oa-recare intimitate aceasta a recurs la cea mai arbitrară instituţie regală, cea care conferă pu-terii monarhice caracterul ei cel mai absolut. Uimitor paradox procedural, care prezintă, lu-cru demn de subliniat, un dublu interes pen-tru membrii familiilor populare: conştiinţa de a fi supuşi ai regelui în aceeaşi măsură ca no-bilii şi ca burghezii, ca şi posibilitatea de a se delimita de infamie recuperându-şi onoarea Şi eludând semnele unei justiţii degradante..

Cererea familiilor

Acest procedeu e perfect interiorizat de către familii.- departe de ele ideea că o asemenea for-toâ, instituţională şi regală ar putea constitui 0 soluţie dispreporţionată faţă de neînsemnata

353

lor onoare pierdută sau ameninţată. De altfel găsim diferite alte exemple de părinţi puţin doritori să-şi vadă arestatul pus în libertate temându-se ca nu cumva noile lui nelegiuiri să deterioreze din nou imaginea onoarei lor proprii. Dosarele în care sunt prezentate cazu-rile unor împricinaţi sunt revelatoare în această privinţă: petiţiilor adresate familiei li se dau răspunsuri pline de severitate, refuzându-se pur şi simplu eliberarea solicitanţilor.

Scrisorile guvernatorului insulei Desirade sunt deosebit de instructive referitor la su-biectul respectiv. Intre 1763 şi 1789, acesta trimite câteva liste cu numele „persoanelor pe care le consideră apte de a-şi lua locul în so-cietate". Şi, aproape de fiecare dată, notează că familia nu e de acord, precizând însă că tâ-nărul respectiv e totuşi gata să se conformeze tuturor hotărârilor familiale. Unul spune că e de acord cu matrimoniul dorit de tatăl său, altul adaugă că, „având o figură foarte vul-gară", acceptă să se călugărească, aşa cum do-reşte familia. Ciudate liste de nume, tragică soartă a celor închişi în legătura cu care se subliniază că boala, mizeria şi epuizarea i-au adus într-o stare de extremă slăbiciune. O scrisoare din 1765 e deosebit de impresionantă; adresându-se tatălui sau, Alliot se tânguie: „îndură-te cel puţin să-mi îmblânzeşti soarta, nu sunt destul de pedepsit cu suferinţa mea de picioare, cu faptul că sunt despărţit de soţia şi de fiul meu, fără să mai pun la socoteală fap-tul că mă aflu la o depărtare de 2 000 de leghe departe de patrie, mai nenorocit decât negrii care locuiesc în ţinutul acesta?"18.

Cele şi cei care se află deţinuţi într-o în-chisoare pariziană întreţin şi ei unele curioase relaţii cu familiile respective: acestea din urmă sunt informate tot timpul de conduita prizonierilor şi-şi dau în mod regulat aviz^ în legătură cu menţinerea sau cu eliberarea lor din închisoare. Se întâmplă destul de QeS

ca unii deţinuţi, deşi au o comportare lţu

mitoare, să ceară ei înşişi să mai rămână la închisoare. Informaţiile care ne-au parvenit sunt atât de laconice încât nu se pot cunoaşte motivele care stau la baza unor asemenea de-cizii19- Putem presupune, cu un minimum de certitudine, că unii deţinuţi, fiind trataţi în mod corect, preferă pentru moment să rămână Ia adăpost decât să înfrunte vitregia timpuri-lor, riscurile unei vieţi de familie plină de greutăţi, ca şi suspiciunea sau denunţul celor din imediata lor apropiere.

Independent de diferitele atitudini ale fa-miliilor, e interesant totuşi să se observe în ce măsură şi-au însuşit acestea respectiva for-mulă oficială de arestare la cerere a unor membri ai familiilor în cauză pentru a-şi salva aropria lor onoare, secretul şi intimitatea.

Răspunsul autorităţilor: ordinea publică

Intr-o primă etapă, administraţia răspunde în totalitate acestui gen de cereri, motivaţia sa îndreptâţindu-le întru totul. Dar aceasta se ba-zează pe un alt concept decât cel privitor la onoarea familiilor: cel al ordinii şi al liniştii publice. Ceea ce, de altfel, constituie însuşi obiectivul pe care şi-1 propune instituţia res-pectivă, în chiar momentul înfiinţării acesteia, în 1665. Dicţionarele de poliţie amintesc, prin-tre altele, că ordinea şi liniştea publică depinde pacea care domneşte în sânul familiilor şi

de bunăstarea generală. „Poliţia este ştiinţae a guverna oamenii şi de a le face bine, arta

de a-i face fericiţi atât cât e cu putinţă şi atât cât e necesar pentru interesul general al so-cietăţii", afirmă Dl. des Essarts20. Conceptul1

! poliţie e asemenea unei filosofii cu un ecţru deosebit de larg: promovarea fericirii binelui public, mai mult chiar, asigurarea finelui public prin intermediul fericirii tutu-■ indivizilor. Această convingere grăbeşte for-jarea noţiunii de poliţie,, atribuindu-i un sta-353

tut de „ştiinţă a fericirii". Definită în felul acesta, sarcina acesteia este, fără îndoială, imensă; şi se înţelege că, pentru a şi-o înde-plini, e nevoită să elimine din sânul societăţii instigaţiile deosebit de grave, instigaţii care implică o seamă de intervenţii judiciare, în-totdeauna furtunoase.

Onoarea familială şi menţinerea ordinii pu-blice pot coincide în cunoscuta cerere de ares-tare, în felul acesta se elaborează, prin inter-mediul acestei practici coercitive, o concepţie „civică" a onoarei care se defineşte din ce în ce mai mult în funcţie de respectul care se manifestă de către aceasta pentru buna ordine generală. Suntem departe de acea onoare so-cotită ca manifestare a unei superiorităţi de castă.

Edificată pe o filosofie a fericirii şi a or-dinii, nu e de mirare că poliţia are în vedere bunăstarea familiilor. Totul, sau aproape totul devine de competenţa acesteia. Tocmai ceea ce va spune Duchesne în Codul poliţiei din 1757, prezentat de către autor ca un compendiu al marelui Tratat al lui Delamare, atunci când ajunge la următoarea formulare. „Poliţia are drept obiectiv general interesul public, obiec-tivele pe care le urmăreşte sunt, într-un anu-mit sens, nelimitate". Interesul public coin-cide, în acest caz, cu ideea de „civilizaţie", acea idee care permite unei naţiuni să trăiască potrivit unor uzanţe civilizate raţionale. în epoca respectivă, după cum se ştie, ideea de civilizaţie este foarte apropiată de ideea de po-liteţe, de bunătate, de civilitate. Norbert Elias îi precizează în mod explicit sensul: „civili-zat" înseamnă „cult", „politicos" sau „curte-nitor" (poli, police), una din acele noţiuni aproape sinonime pe care curtenii le foloseau într-un sens mai mult sau mai puţin cuprin-zător pentru a semnala comportamentul lor specific şi prin care înţelegeau să opună înaltul nivel al obiceiurilor şi al modului lor de viaţă celui al oamenilor mai simpli şi mai pu-

356

ţin evoluaţi din punct de vedere social21. De altfel, Mirabeau-tatăl nu se înşală atunci când scrie: „Dacă aş întreba: «în ce credeţi că ar consta civilizaţia?» mi s-ar răspunde: «Civilizaţia unui popor constă în îmblânzirea moravurilor, în

urbanitate, în politeţe»".Nobilimea, ca şi burghezia, au avut întot-

deauna impresia c-ar fi deţinătorii civilitâţii şi ai politeţii, unicele modalităţi spectaculoase de a se delimita de condiţia celor mai umili dintre oameni. Elementul de noutate constă în faptul că promovarea acestei idei de civilitate dincolo de practicile tradiţionale ale Curţii şi ale înaltei burghezii devine o necesitate pentru ca aceasta să devină o normă socială. Nu-i mai revine doar unei clase sau unui grup social să prezinte un anumit nivel de civilitate, ci aceasta îi revine statului însuşi, întregii socie-tăţi. Se instaurează atunci un proces de civili-zare în decursul căruia tot ceea ce se consideră ■a fi barbar, violent, iraţional trebuie să se şlefuiască numaidecât, trebuie să fie sacrificat. Poliţia devine unul din mijloacele cele mai sigure pentru a se obţine un minimum de ci-vilizaţie acolo unde nu domneşte decât confu-zia, şi aceasta într-o foarte mare măsură deoarece puterea se sprijină pe un raport de forţe între o seamă de grupuri sociale rivale. Nobilimea şi burghezia sunt forţe care se anulează în faţa monopolului statului: sufi-cient de solidare pentru a nu distruge sistemul social în complexitatea lui, într-o conjunctură suficient de conflictuală pentru a nu face bloc comun împotriva regelui. Poporul se află încă la un nivel puţin ridicat pentru a gira pute-rea, asupra lui putându-se abate, venită din afară, ideea de pacificare, de însănătoşire, de frnpăcare. De la care se deschide un imens câmp de punere în practică: politeţea, civili-tatea şi armonia trebuie să inunde spaţiul so-cial, relaţiile dintre indivizi, ca şi cele dintre colectivităţi, conţinutul relaţiilor dintre familii ?i comunităţile urbane. Poliţia regală (aşadar

357

I

cea urbană) întruchipează acest vis al secolului al XVIII-lea: trebuie să facă totul pentru ca, în sfârşit, îmblânzirea moravurilor să coincidă cu fericirea fiecărui individ în parte, fără ca ordinea în ceea ce priveşte lucrurile şi persoa-nele să fie modificată.

Cunoscând poporul, intervenind în reţeaua relaţiilor sale obişnuite şi familiale, explorând acest univers pentru a-1 stăpâni şi a-1 îndemna să-şi însuşească o seamă de comportamente su-puse disciplinei. Organizarea poliţienească, modelată după formele proprii ale puterii re-gale, devine un mod de a vedea, ca şi unul de a institui ordinea. Ingerinţa în intimitatea fa-miliilor şi încuviinţarea acestora sunt cele două faţete ale unei aceleiaşi utopii: fuziunea popo-rului cu regele său.

Autoritatea şi secretul

Comandantul general al poliţiei este, prin ex-celenţă, personajul cel mai bine plasat pentru a se strădui să exercite această formă de pu-tere personală, pentru a personifica prezenţa regală în ochii poporului. în tragediile familiale, regele, prin intermediul acestui locotenent al său, numeşte şi-1 repune pe calea cea bună pe cel nelegiuit printr-un ordin de arestare re-simţit simbolic şi în mod real de către fami-lii, într-un raport complex cu vinovăţia, cu scandalul, cu secretul, în posibila sa personali-zare a relaţiilor cu regele (dacă acesta bine-voieşte să-şi plece privirea asupra unei familii, îi acordă, în mod simultan, dreptul la exis-tenţă şi iertarea), familiile acceptă să fie cer-cetate în însăşi intimitatea lor de către coman-dantul general al poliţiei. Dăruirea propriei lor sfere private, dar pe care îl fac regelui, aş-teaptă, în schimb, darul regelui care şterge pentru totdeauna culpa.

Se creează astfel un anumit echilibru mo-mentan pornind de la acest arbitrar act regal

358

solicitat de către oamenii din popor spre folosul onoarei şi al normalizării relaţiilor cu ceilalţi. Comandanţii de poliţie se vor folosi de acesta şi vor abuza de el potrivit propriului lor temperament: Berryer, Sartine, Lenoir (pentru a nu cita decât o parte din ei) îşi vor exprima deseori satisfacţia de a fi putut evita compromiterea unor familii. însăşi structura rolului de comandant general de poliţie, aşa cum a fost el conceput în momentul instituirii sale, în 1665, lasă o libertate totală celui care deţine acest post. „Gazetarul regelui", potrivit expresiei lui Marc Chassaigne22, este funcţionarul care aduce ştirile, care e perfect informat despre ceea ce se face şi despre ceea ce se spune, şi care deţine, în acelaşi timp, şi ' puterea represivă. Pentru a îndeplini asemenea sarcină, comandantul de poliţie are nevoie de mai multă viclenie şi curiozitate decât de înalte studii de drept. Des Essarts nu se înşală atunci când afirmă că acesta trebuie să fie dotat „cu o atenţie continuă, cu o vigilenţă . fără cusur, deseori cu o rară energie şi mereu cu o mare înţelepciune"23. îşi perfecţionează în mod permanent rolul, căci, în ceea ce-1 priveşte, nu este vorba de a respecta un cod sau nişte legi şi de a avea grijă să se aplice dispoziţiile acestora — cu excepţia, bineînţeles, a edictelor regale —, ci mai curând de a stabili reguli, uzanţe, dispoziţii şi ordine acolo unde consideră că nu există aşa ceva.

Totuşi, se întâmplă ca însuşi poporul să în-cerce impunerea anumitor limite acestor formeI excesivă putere. In mod obişnuit cu totul

acord privind cererile de arestare venite partea familiilor, se întâmplă uneori ca să

i revolte împotriva acestora, atunci când i se pare că aceste cereri nu respectă criteriul &> ut des căruia trebuie să i se supună. Un singur exemplu: cel al revoltei pariziene din ^ai 1750, revoltă sângeroasă pricinuită de arestarea în plină stradă a fiilor unor arti -zani24. Câţiva copii dedaţi jocului (denumiţi

35$>

I

libertini) sunt arestaţi ziua în amiaza-mare din ordinul comandantului poliţiei de câţiva tur-nători- şi inspectori uneori deghizaţi, întovărăşiţi adesea de câteva trăsuri închise. Emoţia atinge punctul culminant: populaţia se adună şi se revoltă, intervin tot felul de poliţişti, sunt ucişi câţiva dintre acesteia, iar tinerii sunt eliberaţi din închisoare de îndată ce se află unde fuseseră închişi. Parlamentul se alarmează: se deschide o anchetă, în care figurează numeroşi împricinaţi şi martori. In rândurile acuzaţilor se află chiar poliţiştii. Interogaţi în legătură cu actele săvârşite de ei, cu provenienţa ordinelor primite, cu propriul lor comportament, aceştia se arată uimiţi în faţa vendetei populare şi a umilinţei acuzaţiei. Nu primesc ei oare zilnic plângeri din ' partea părinţilor incapabili să-şi stăpânească progeniturile, umplând cancelariile cu cereri de arestare din ordinul regelui? Din ce pricină a devenit deodată scandalos faptul de a aresta câţiva tinerei fără căpătai, dedaţi jocurilor şi spargerii caldarâmului? Şi de ce părinţii, primii care cereau asemenea lucru, s-au revoltat de data aceasta?

Aceste evenimente sunt semnificative: ce-rerile de arestare din partea familiilor sunt nişte acte private care permit represiunea pri-vată. Numai intervenţia regală solicitată de către părinţi poate salva reticenţa şi circum-scrie evenimentul într-un cadru privat. Din momentul în care statul ia iniţiativa prin in-termediul comandantului poliţiei, totul se dez-echilibrează: actul respectiv devine public, concesia regală privind arestarea cuiva nu mai constituie o favoare, ci o pedeapsă publică şi solemnă; acea lettre de cachet şi ordinul de arestare devin arbitrare şi samavolnice.

Nu putem înţelege curioasa traiectorie a cererii de arestare cerută de un membru al familiei decât în asemenea perspectivă, când regele, răspunzând unei iniţiative private, con-firmă în mod irevocabil caracterul privat a'

360

BUH

tea unor legi şi despre atentatul la libertate, se urmăreşte reinstaurarea puterii judecătoreşti, complet ignorată din pricina acestor forme ale puterii autoritare. In acelaşi timp -— şi Ma-lesherbes nu ezită să sublinieze acest fapt — lumea este uimită văzând cum unii neînsem-naţi funcţionari din cadrul poliţiei devin ade-văraţii mânuitori ai acestor ordine regale. In legătură cu acestea, regelui îi parvin în mod regulat o seamă de reproşuri, iar acesta îşi asumă sargina, ca Ludovic al XV-lea în 1759, de a găsi calea unei reconcilieri între liniştea familială şi liniştea publică. Numai că aseme-nea asigurări nu mai conving pe nimeni. Chiar şi comandantul-şef al poliţiei începe, în cele din urmă, să se îndoiască de eficacitatea ares-tărilor cerute de familie. Cu unele accente mo-derniste, Lenoir se pronunţă cu privire la arestarea tinerilor într-o scrisoare adresată re-prezentanţilor comisarilor în octombrie 1774, în felul următor: „E primejdios să se aplice tinerilor care nu sunt pasibili de pedepse cor-porale metoda [închisoarea] care îi pune în contact cu persoane mai în vârstă şi care nu le pot da decât cele mai rele exemple [ . . . ] . închisoarea la care au fost condamnaţi drept pedeapsă, departe de a le corija viciile, le în-făţişează noi modalităţi de a se deda viciu-dui [ . . .] . Atunci când nu este vorba de un delict grav, e mai bine să fie încredinţaţi pă-rinţilor decât să fie trimişi la şcoala viciului"26. In aceste rânduri apar trei teme: închisoarea, şcoală a viciului; vârsta copilăriei,' vârstă vulnerabilă, care nu trebuie pusă în contact cu cea a adulţilor; părinţii, în calitatea lor de primi responsabili în privinţa educaţiei copii-lor lor. Acest ultim punct e de o mare impor-tanţă: deoarece indică transferul de la respon-sabilitatea publică a statului faţă de familie la o responsabilitate privată care va reveni doar părinţilor. Autoritatea statului va trece pute-rea sa domestică asupra părinţilor: în cele din

362

urmă ordinea publică şi liniştea familiilor vor fi, încetul cu încetul, disociate.

Ideea pluteşte în atmosfera epocii: există anumite dubii în legătură cu legitimitatea ce-rerilor de încarcerare din partea familiilor şi unele temeri în legătură cu posibilele maşinaţii privind anumite interese succesorale care se află în spatele acestor cereri, ca şi cu abuzu-rile de putere pe care acestea le implică atât de des. Aproape nimeni nu mai poate înţelege cum se face ca onoarea unei familii poate fi salvată printr-un artificiu de procedură: cauza dezonoarei să fi fost aşadar pedeapsa şi nu fărădelegea comisă? Aceasta este argumentaţia lui Mirabeau din lucrarea sa din 1782. Des Lettres de cachet ei des prisons d'Etat. (Despre Ies Lettres de cachet şi închisorile de stat). Altfel, aceste lettres de cachet sunt o practică constantă, cotidiană, a cărei aplicare depăşeşte în mare măsură problemele de familie; iar vic-timele, de la hoţ la preot, de la libertin la pros-tituată, devin din ce în ce mai numeroase. Şi nu se ştie foarte bine care sunt sferele de competenţă ale justiţiei obişnuite: consultând registrele deţinuţilor alcătuite de inspectorii de poliţie, se remarcă marele număr de arestaţi din înalt ordin şi fără a fi judecaţi. In acelaşi timp, reiese că e cti neputinţă să se afle moti-vul pentru care cutare delicvent se află prins mai curând în ochiurile plasei regale decât în cele în ale justiţiei clasice.

La lettre de cachet iscă un adevărat val de nemulţumiri; deoarece' aceasta întruchipează tot ceea ce e mai odios şi mai intolerabil din puterea regală. Justiţia privată a regelui în-cepe să fie contestată, i se cere din ce în ce mai vehement să-şi asume un caracter public, în vreme ce viaţa de familie nu trebuie să se mai confunde cu cea a statului.

Malesherbes, Mirabeau vor ataca şi ei la lettre de cachet. Circulara pe care Breteuil, ministru al casei regale27, o va redacta în martie 1784, reprezintă un text capital în măsura

363

în care acesta încearcă să stabilească unele reguli acolo unde nu, domneşte decât arbitra-rul. Căci devine de primă urgenţă suprimarea unor abuzuri mult prea vădite: familia e un cadru afectiv propice iregularităţilor, ca şi exagerărilor. Aşa că trebuie impusă o limită liberului arbitru al părinţilor: „Se pot insti-tui câteva reguli la care să se poată referi cea mai mare parte din cazuri". Alienaţii sau „im-becilii" nu mai pun nici un fel de problemă: societatea trebuie protejată de ei sau ei tre-buie protejaţi de ei înşişi. în ceea ce-i priveşte pe libertini care, de altfel, nu tulbură ordinea publică prin nişte delicte caracteristice, se pune doar problema de a-i speria prin intermediul unei perioade de „corecţie" care nu trebuie să dureze mai mult de un an sau doi. Apoi, im-petuozitatea vârstei explică şi ea o serie de lucruri. Se înţelege de la sine că „slăbiciunile femeilor şi ale tinerelor fete" trebuie stăvilite în acelaşi fel. Cât priveşte neînţelegerile con-jugale, trebuie să se dea dovadă de o maximă vigilenţă: deoarece acestea sunt cazurile care prilejuiesc cele mai grave abuzuri şi hotărâ-rile cele mai nefericite. Oricum, familiile tre-buie convinse că vina nu cade asupra lor, ci asupra celui care a comis fărădelegea, şi că forţa publică nu are dreptul să intervină în absolut toate cazurile.

Avem de a face cu un text important prin faptul că e incert: Breteuil nu se gândeşte nici o clipă să suprime cererile pe care familiile le adresează autorităţilor. încearcă numai să le circumscrie într-un cadru normativ mai strict şi se întreabă cât e de reală eventuala dez-onoare a unei familii atunci când unul din membrii acesteia e risipitor sau libertin. Şi-apoi, e într-adevăr vorba de o afacere de stat? Avem de a face cu un text fundamental şi pen-tru că acesta pune în evidenţă o serie de pro-bleme pe care abolirea acestor lettres de cachet din martie 1790 nu le va suprima, şi pe care

3(54

par-de

*n jurul refjli''6^ f^ste2Ver Care lemmmm

365 rezoluţia

finală survenind abia în luna martie a anului 1790; decretele de abolire ale acestor lettres de cachet sunt în sfârşit votate. Totuşi, începând din august 1790, apare o lege prin care se în-fiinţează tribunalele de familie. E nevoie, aşa-dar, ca dezbaterile să fie reluate, chibzuindu-se îndelung asupra imposibilităţii civile de a lăsa familiilor dreptul de a veghea asupra onoarei Jor.

Deliberările parlamentare reflectă modul în care e pusă, simultan, problema respectivă, de o manieră mai mult sau mai puţin ambiguă, şi faptul că naţiunea nu poate abandona familiile acelui unic domeniu privat. La început apar o seamă de convingeri foarte clare, ferm bazate pe anumite certitudini ideologice şi filosofice. In primul rând, poporul nu mai este proprietatea regelui, voinţa naţională face legea, faptul de a fi supus autorităţii regale e socotit drept o infamie, iar faptul de a trăi sub cea a legilor o eliberare. în situaţia aceasta, inversiunea reală şi simbolică e totală: nu mai este vorba, ca înainte, de a fi recunoscut, prin bunăvoinţa regelui, „atins" de el şi maculat prin pedeapsa publică a justiţiei obişnuite, deoarece sacra uniune dintre popor şi rege a fost lichidată şi despotismul dovedit rupe acordul mi-lenar pentru ca libertatea să triumfe. „E un privilegiu infamant acela de a fi judecat mai curând de rege decâf de lege",30 exclamă contele de Castellane, deputat în Adunarea naţională, într-o şedinţă din octombrie 1789, inversând întru totul termenii raporturilor de odinioară dintre rege şi supuşii săi.

„Nu vi se va mai vorbi în mod necorespun^ zător despre onoarea familiilor, onoare care, se spune, nu putea fi păstrată decât prin nişte ordine arbitrare. Această frază atât de des repetată nu va mai sluji de acum înainte drept mască susţinătorilor din umbră ai sclaviei.'", exclamă iarăşi dl. de Castellane. Aşadar, faptul că regele şi-a apropriat onoarea familiilor de~

notă barbarie şi servilism, ca şi existenţa ace-]ei persistente prejudecăţi care aruncă ocara asupra familiei unui criminal. Trebuie, desigur, să se renunţe la acest concept de onoare colectivă: culpa e un act personal, o pată individuală care nu trebuie să aducă nici un fel de prejudiciu celor apropiaţi. Numai individul e responsabil de propria-i persoană, şi e o aberaţie să se lase să se creadă că abjecţia crimei atinge şi familia făptaşului. La 21 ianuarie 1790, abatele Papin se pronunţă cu toată fermitatea asupra acestei probleme: „Lăsaţi-vă înduplecaţi la strigătele raţiunii; respingeţi ceea ce condamnă o filosof ie sănătoasă; căci greşelile, Într-o naţiune înţeleaptă, sunt întru totul personale f. ..]. Faptul de a arunca asupra unei familii inocente, până la ultimele generaţii, dezonoarea unei fărădelegi comise de un singur vinovat constituie o prejudecată barbară"31.

Pentru a lupta împotriva acestei prejude-căţi, trebuie prelucrate mentalităţile, trebuie smulsă eroarea de acolo de unde se află înră-dăcinată de secole; şi, într-un mod cât se poate de natural, Guillotin, care vorbeşte în aceeaşi zi, crede că sarcina respectivă e deosebit de greu de adus la îndeplinire, întrucât eroarea aceasta e adânc înrădăcinată în popor, focar de arhaism, zonă supusă credinţei. Eroarea e, oricum, sinonimă cu poporul, fie că acesta se află în Vechiul Regim sau în plină Revoluţie. ,Căci mai ales în popor se fixase eroarea; deoarece nobilimea îşi scuturase jugul; iar adevărurile morale sunt cu greu percepute de un Dopor rătăcit care respectă din obişnuinţă tot ceea ce i-a fost transmis de către părinţi şi care venerează cu religiozitate chiar şi minciuna pe care a auzit-o repetată încă din leagăn. Trebuie ă sperăm că poporul se va grăbi să se instruiască."

Legile, bineînţeles, sunt acolo de faţă pentru a-i impune adevărul şi, de acum înainte, tre-buie să se constituie un dispozitiv legislativ ur-

367

Sifttti!f*e arhaism -' in • ■

IBImmmtru

familial este rt Relatare S

p din

n

368

— S «re

a"Sust i™ " Iai *«>■

când o for-

3

Se

c a c h e t - a i i -ssmmaceia Se instituie

Ş

:ct

370

naud, deputat de Orne; tot ceea ce spune, cu privire la problema în cauză, în termeni plini de lirism, reia cuvânt cu cuvânt întreaga dez-batere, şi anume că existenţa unui tribunal e necesară pentru menţinerea moravurilor Re-publicii, pentru liniştea şi secretul familiilor. ,,Eh! Cum să ne imaginăm că, în mod electiv, legislatorul respectiv ar fi urmărit să desfiin-ţeze o instituţie atât de minunată, atât de emo-ţionantă, atât de utilă ca cea despre care este vorba? O instituţie care are drept obiectiv princi-pal menţinerea moravurilor şi pacea familiilor; o instituţie al cărei scop constă în reîmpăcarea unui fiu cu propriul lui tată, a unei femei cu chiar soţul ei, al unui frate cu fratele său? Ah! Nu e nici o îndoială că nimic pe lume nu e mai interesant decât asemenea instituţii; şi nimic nu are mai mare importanţă pentru Republică decât aceste tribunale a căror sarcină e să curme duşmăniile şi dezbinările din sânul fa-miliilor, să aducă pacea şi fericirea acestora, să nu mai dea publicului prilejul de a asista la odiosul şi scandalosul spectacol al unui fiu care se ridică împotriva celui care i-a dat viaţă, forţându-1 să pună capăt carierei sale printr-o acţiune judecătorească plină de înver-şunare şi îndreptată împotriva propriului său sânge; al unei femei care-şi înjoseşte soţul în faţa naţiunii, umilindu-1, îndurerându-1, stră-duindu-se, în pofida celei mai elementare de-cente, să arunce asupra lui dispreţul şi bat-jocura: şi tocmai desfiinţarea acestor tribunale ni se propune?"35.

în momentul pregătirii Codului civil, în timpul dezbaterilor care au avut drept obiectiv autoritatea paternă şi maritală s-au regăsit o seamă de străvechi ecouri: pentru unii, „greşe-lile copiilor trebuie să rămână tăinuite în cadrul strict al familiilor, fără să aibă loc vreo forma-litate judiciară, fără existenţa vreunui docu-ment scris"; pentru alţii, „tatăl are dreptul să ceară arestarea unui copil de doisprezece ani, în vreme ce pentru întemniţarea unuia mai

372

mare de şaisprezece e nevoie de autorizaţia unui comisar"; iar pentru alt grup, o prea mare autoritate atrage după sine barbaria, legea na-turală constând în acordarea protecţiei din par-tea părinţilor, „îndreptăţitul respect" din par-tea copilului. .. Oricum, articolele 375-—383 ale Codului civil din anul 1803 vor soluţiona problema organizând din punct de vedere ju-ridic funcţia corectivă paternă (şi nu parentală), întemniţarea unui membru al familiei, întem-niţare cerută de familia respectivă, a supravie-ţuit, înlocuită de drepturile autorităţii paterne asupra copiilor minori şi de cele ale autorităţii maritale. în ceea ce priveşte femeia, Codul pe-nal prevede posibilitatea unor pedepse corpo-rale, iar mai târziu, în 1838, legea referitoare la organizarea unui azil de alienaţi în fiecare de-partament rezolvă tradiţionalul caz al „creti-nilor şi al nebunilor".

Legea dă bărbatului dreptul de a-i corija pe toţi cei care sunt pricina unor necazuri domes-tice. Autoritatea paternă şi maritală e un drept privat recunoscut în mod oficial. în acest spa-ţiu autoritar care este familia, drepturile fe-minine sunt inexistente, în vreme ce secretul familiei se poate adapta condiţiilor juridice şi supravieţui cu destulă uşurinţă.

Deoarece au fost „numite" de către lege, do-meniul privat, ca şi cel public, au dobândit o existenţă proprie. Omul, el singur de data aceasta, asigură legătura cu societatea şi cu au-toritatea. Nici cartierul şi nici vecinii nu mai deţin puterea de a recupera onoarea familiilor.

NOTE

1 L. S. Mercier, Tableau de Paris, Amsterdam,781—1788.

2 A. Poitrineau, Remues d'hommes. Les migra-tions montagnards en France, XVlI-e—XVIII-e siecle,Paris, Aubier, 1983.

373

' Lenoir, Memoires, în manuscris, Bibi. munici; pală, Orleans, ms. 1422.

* Histoire de la France urbaine, Paris, Ed. du Seuil. 1981, voi. III, p. 316.

5 D. Roche, Le Peuple de Paris au XVIII-e siecle,Paris, Aubier, 1981.

6 A. Farge, Vivre dans la rue ă Paris au XVIII-esiecle, Paris, Gallimard, Julliard, Archives, 1979, p. 82.

7 O. Blanc, La Deraiere Lettre. Prisons et con-damnes de la Revolution 1793—1794, Paris, Laf-font, 1984.

8 Furturile de bani, batiste, tabachere sau deceasuri sunt foarte frecvente în camerele mobilate.Plângerile adresate comisarului de politie descriu spaţiul atribuit fiecăruia dintre locatari şi felul în caresunt orânduite lucrurile personale în aceste dormitoare comune.

9 La Paris există douăzeci de cartiere şi patruzeci şi opt de comisari.

lc Jean de Miile, Pratique criminellet lucrare prezentată de Arlette Lebigre, Paris, Les Marmousets, 1983, p. 37.

11 A. de Courtin, Trăite du point d'honneur etdes regles pour converser et se conduire sagementavec Ies civils et les făcheux, Paris, 1675.

12 Lenoir, op. cit., f. 302.** J. Pitt-Rivers, Anthropologie de l'honneur. La

mesaventure de Sichem (1977), Paris, Le Sycomore, 1983.

14 M. Maffesoli şi A. Pessin, La Violence fon-datrice, Paris, Le Champ urbain, 1978, cap. IV, „Laparole et l'orgie", p. 69.

15 L. S. Mercier, Tableau de Paris, Ed. Babil, Paris, Maspero, 1979, p. 37.

16 O mare parte a acestei probleme a fost studiatăde A. Farge şi M. Foucault, în La Desordre des fa-milles. Lettres de cachet des Archives de la BastUle,Paris, Gallimard, Julliard, Archives, 1982.

17 Paris, Bibi. Naţ., ms. fr. 21129, ff de la 174la 178, culegere de scrisori redactate de Pontchar-train, 1699^—1714 (raport comunicat de D. Julia).

18 Archives nat., C10 D2, Archives des colonies, LaDe'siderade, iulie 1765.

374

"Archives de la Bastille, ms. 12 690, anul 1740, starea persoanelor închise la Sainte-Pelagie.

20 N. T. des Essarts, Dictionnaire de police, voi.VII, 1786—1789, p. 343.

21 N. Elias, La Civilisation des moeurs (1936), Paris, 1973, p. 67.

22 M. Chassaigne, La Lieutenance generale depolice ă Paris, Paris, 1906.

23 N. Of, des Essarts, op. cit, voi. VII, p. 343.24 J. Nicolas, „La rumeur de Paris: rapts d'en-

fants en 1750", L'Histoire, nr. 40, 1981, p. 48—57.Ch. Romon, „L'affaire des enlevements d'enfants dansIes archives du Châtelet, 1749—1750", Revue histo-rique, CCLXX, 3, 1983, p. 55—95. A. Farge şi J. Re-vel, „Les regles de l'emeute: l'affaire des enlevementsd'enfants, Paris, mai 1750", Mouvements populaireset Conscience sociale, XV-e—XlX-e siecle, 1985,p. 635—646.

15 F. Funck Brentano, „Origines du pouvoir royal en France", Revue du foyer, 1 februarie 1912.

26 Archives nat., Y 11 262, 4 octombrie 1774, scrisoare trimisă sindicilor ţi aflată în arhivele comisarului de poliţie Thierry.

27 Circulara lui Breteuil către intendenţii regatului, ca şi locotenentului general al poliţiei din Paris în legătură cu cei întemniţaţi în urma unorlettres de cachet, martie 1784, circulară publicată deF. Funck Brentano, Les Lettres de cachet ă Paris,1926, p. XLII.

28 Flammermont, Remontrances au parlement deParis, 1787, voi. III , p. 713.

29 Archives. nat. , X'B8979, citat de Monin,L'Etat de Paris en 1789, Par is , 1889.

30 Archives pariamentaires, 1790, voi. IX,p. 413—414.

31 Jbid. , voi . XI, p . 279.32 Jbid., p. 488.33 Ibid. , voi . XVII , p . 617.34 Ibid.35 Le Moni teur universel , voi . XXVII , p . 523—524.

CONCLUZIE

Să tragem o concluzie? Nu tocmai, deoarece ma-terialele şi analizele adunate aici alcătuiesc doar primele fragmente ale unei istorii de tip nou, istorie care urmează să fie scrisa de la un capăt la celălalt. Dar poate că e cazul să indicăm, la sfârşitul acestei activităţi colective, criteriile şi limitele acesteia, mai cu seamă în ceea ce priveşte epocile şi locurile. Istoria vieţii private, ca şi cea a atitudinilor faţă de vârsta copilăriei sau faţă de moarte, n-a fost în mod necesar tributară contextului naţional: cadrul său natural este cadrul unei întregi civilizaţii — în cazul de faţă cel ăl lumii occidentale. Dar, e cât se poate de limpede, nu a fost cu putinţă abordarea fiecăreia din temele selecţionate într-o ' asemenea dimensiune microscopică fără riscul de a le reduce la o colecţie de exemple, nu în mod necesar tipice, sau de a le dilua într-o prelegere prea generală. De unde, accep-tarea lucidă a unei necesare diversităţi a scă' rilor conform cărora sunt tratate diferitele probleme luate în consideraţie. Potrivit subiec-tului sau specificului acestuia, ele analizează, în mod comparativ, Occidentul în totalitatea Iul, sau focalizează atenţia asupra unor societăţi restrânse şi omogene, provinciale sau citadine, sau acolo unde se consideră că spaţiul naţional a rămas în continuare autentic.

376

In acest ultim caz, regatul Franţei s-a aflat într-o situaţie deosebit de privilegiată, cum era de altfel şi normal, fiind vorba de o carte scrisă de istorici francezi sau specializaţi în isto-ria Franţei. Dar, în chiar contigenţa sa, această alegere îşi are motivaţii precise. într-adevăr, Franţa Vechiului Regim e străbătută, până în străfundurile ei, de trei procese evolutive fun-damentale care trasează în epoca modernă fron-tierele între sfera publică şi sfera privată. Dintre toate statele europene, monarhia fran-ceză e cea care prezintă modelul cel mai de-săvârşit, formele cele mai pure ale statului absolutist, care tinde să monopolizeze justiţia şi fiscalitatea, care năzuieşte să pacifice şi să reglementeze spaţiul social, care se articulează pornind de la societatea şi de la civilizaţia de Curte. Mai mult, Franţa se află în centrul unor sciziuni confesionale şi cunoaşte, într-o ma-nieră inegală bineînţeles, efectele celor două Re-forme, cea protestantă şi cea catolică, reforme care, şi una şi cealaltă, şi prin metode proprii, caută noi modalităţi de viaţă şi de exprimare a credinţei. în sfârşit, societatea franceză, din pe-rioada cuprinsă între secolul al XVI-lea şi cel de al XVHI-lea, începe ucenicia scrisului, de la descifrarea şi folosirea acestuia, dar totul într-o conjunctură de puternică dihotomie culturală care este mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cea care desparte spaţiul occidental, adică ţinuturile din Nord/Nord-V est — engleze, olan-deze, flamande, renane, de timpuriu şi puternic alfabetizate — de cele din Europa meridională, rămase timp mai îndelungat în starea de anal-fabetism. Abordarea istoriei vieţii private în epoca modernă pornind, în mod prioritar, de la ipostaza franceză, îşi are aşadar legitimita-tea ei, deoarece aici se pot observa, în totalita-tea şi variaţiile lor, factorii principali care de-finesc în mod inedit sfera privatului.

Coloratura franceză a acestui volum are unele implicaţii cronologice. Pe de o parte, duce, uneori, la extinderea studiului până la

377

Revoluţie (reluată, în ansamblul ei, în volumul următor) deoarece în anumite domenii (de pildă, tensiunea dintre comportamentele publice şi retranşamentul privat, sau relaţia dintre secretul familiilor şi competenţa statului de a interveni) aceasta ■ continuă sau accentuează exi-genţele şi echilibrele vechii monarhii. Pe de altă parte, această coloratură proprie face, fără îndoiatăi, să iasă în evidenţă cu o deosebită vi-goare tonalitatea celei de a doua jumătăţi a secolului al XVH-lea sau, mai ales, a domniei lui Ludovic al XlV-lea. Perioadă care ni se pre-zintă ca o epocă de legătură, caracterizată pe de o parte de apogeul unei prime economii a privatizării, consemnată într-o societate de fast şi civilitate, condiţionată de obligaţiile re-prezentării, dominată de noile exigenţe ale sta-tului, iar pe de alta, de debutul unor forme noi care vor duce la afirmarea unui spaţiu privat personal, susţinut de o pietate mai individuală, la stăpânirea scrisului şi la descoperirea eu-lui, ca şi la retragerea în forul familial şi în intimi-tatea domestică.

Intre aceste limite, lucrarea de faţă urmă-reşte o serie de opţiuni explicite. In primul rând, a preferat să nu separe spaţiile, mediile sau obiectele specifice cadrului intim, obiecte în care s~a investit multă afectivitate, reflec-tată sau legitimată de către acestea. S-a acordat aşadar prioritate sentimentelor şi valorilor şi nu istoriei culturii materiale, a casei sau a decoraţiei, a mobilierului sau a vestimentaţiei. Dacă şi acest tip de cultură şi~a găsit locul aici, ea a fost raportată întotdeauna la practi-cile sociale sau individuale legate de aceasta. Un al doilea criteriu: reunirea, în traiectoria lor complexă, a celor trei aspecte, strâns legate între ele sau competitive, ale privatizării: so-ciabilitatea convivială, intimitatea familială, refugiul individual. Şi aceasta deoarece nu există o definiţie univocă sau universală a privatului, ci, dimpotrivă, există conexiuni in-stabile, dispozitive specifice care îl situează în

378

mod contradictoriu, datorită căruia aceeaşi formă socială reprezintă fie un refugiu, fie un obstacol. Ca înrudirea şi spiţa, ca grupările conviviale, ca nucleul familial: potrivit epocii, locului, circumstanţelor, individul poate găsi, în sânul uneia sau alteia dn aceste asociaţii fa-miliale, un refugiu sigur pentru sentimentele sale cele mai profunde şi mai tainice, sau re-simţi insuportabilele constrângeri ale comuni-tăţilor autoritare. De unde necesitatea unei analize a acestor partaje multiple care deter-mină acea opoziţie între afecţiunea amicală şi cea conjugală, între drepturile familiale şi cele ale comunităţii, între libertatea individului şi disciplina familială. De unde şi o altă idee: aceea de a face din această istorie a vieţii private o istorie în filigran a spaţiului public în diversele şi poate succesivele sale accepţiuni care îl de-finesc drept comunitatea în care trăiesc indi-vizii, la nivelul satului sau al cartierului, drept domeniul aflat sub cârmuirea autorităţii suve-rane, în sfârşit, drept locul în care se desfă-şoară acea dezbatere critică dirijată de ceea ce se consideră a fi opinia publică.

Probleme asupra cărora lucrarea de faţă apelează la anchete complementare şi la alţi martori decât cei citaţi aici de mai multe ori, Montaigne şi Pepys, Henri de Campion şi Saint-Simon, Jamerei-Duval şi Menetra. Lucrul esen-ţial, şi cel mai dificil în acelaşi timp, va fi să se estimeze măsura în care procesul privatizării moderne, aşa cum s~a manifestat el prin inter-mediul exemplului francez, este valabil şi pen-tru alte zone, nestrăbătute de o frontieră a creştinătăţii, nesupuse unui stat absolutist şi, cel puţin în unele cazuri, care nu păşiseră- cu toată fermitatea în spaţiul cultural al scrierii. Constituirea spaţiului privat în lumea occiden-tală este fără îndoială marcată de considera-bile decalaje şi de mari diferenţe, determinate de interferenţa mai multor variabile majore care ţin de natura statului şi de eficacitatea acestuia,

379

de formele'credinţei religioase, de puterea cu-tumei şi de structură familiilor, de progresele sau de încetinirea alfabetizării. Pentru a se pu-tea descurca acest ghem complex, lucrarea de faţă a propus unele ipoteze şi puncte de re-ferinţă, o seamă de evoluţii. Şi şi-a dat oste -neala de a se conforma intenţiei celui care a con-ceput-o, Philippe Aries.

R. C.

BIBLIOGRAFIE

I. PRIVATIZARE ŞI CIVILIZAŢIE: PERSPECTIVE GENERALE

ARIES PH., L'Enfant et la Vie familiale sous VAn-cien Regime, Paris, Pion, 1960; nouv. ed.: Paris, . Ed. Seuil, 1973.

— L'Homme devant la mort, Paris, Ed. Seuil, 1977.— Images de l'homme devant la mort, Paris, J2d,

Seuil, 1983.ELIAS N., Ueber den Prozess der Zivilisation, Sp-

ziogenetische und Psychogenetische Untersuchun-gen, Basel, 1939; ed. nouă: Berna, Verlag FranckeAG, 1969 (trad. fr. La Civilisation des mozurset La Dynamique de l'Occident, Paris, CalmantLevy, 1973 et 1975). .

— Die hofische Gesellschaft- Untersuchungen. zurSoziologie des Konigtums und der hofischen Aristokratie, Neuwied şi Berlin, Hermann L,uch-

• terhand Verlag, 1969 (trad. fr, La Societe de cour>

Paris, Flammarion, 1985).GROETHUYSEN B., Origines de l'esprit bourgeois

en France, I. L'Bglise et la Bourgeoisie, Paris, Gallimard, 1927.

HABERMAS J., Struktunvandel der Offentlichkeit, Neuwied şi Berlin, Hermann Luchterhand Verlag, 1962 (trad. fr.: 'L'Espace public. Archeologie de la publicite comme dimension constitutive de la societe bourgeoise, Paris,'Payot, 1978). '

STAROBINSKI J., L'Invention de la liberte, 1700— 1789, Geneva, Skira, 1964. .

381

II. CUPLUL, FAMILIA, LOCUINŢA

1. Structuri familiale, strategii matrimoniale

«Avec Ies parsonniers», Revue d'Auvergne, 1981, n°486. BERKNER L. K., -«The stem-family and

the deve-lopment of the peasant household: an eighteenth-century Austrian example», The American His-torical Review, 1972, p. 398—418. CLAVERIE E.

şi LAMAISON P., L'Impossible Ma-riage. Violence et Parente en Gevaudan, Vll-e,XVIII-e et XlX-e siecles, Paris, Hachette, 1982.

COLLOMP A., La Maison du pere. Familie et VillagcJ en haute Provence aux XVII-e et -XVIII-e

siecles, Paris, PUF, 1983. DELLILE G„ «Dot des filles et circulation des biens

dans Ies Pouilles aux XVI-e et XVII-e siecles»,Melanges de l'Ecole -jrancaise de Rome, 96,1983, 1. «Famiglia e comunitâ. Storia sociale

della famiglianell'Europa moderna», Quaderni Storici, 38, 1976.

Family and Inheritance. Rural Society in WesternEurope, 1200—1800, ed. J. Goody, * J. Thirsk şiE. P. Thompson, Cambridge University Press.1976. Family Forms in Historical Europe, ed.

R. Wall,J. Rotin şi P. Laslett, Cambridge UniversityPress, 1983. FARGE A. şi FOUCAULT M, Le

Desordre des Ja-milles. Lettres de cachet des archives de la Bas-tille, Paris, Gallimard/Julliard, «Archives», 1972,

FLANDRIN J.-L., Familles. Parente, Maison, Seocua-lite dans l'ancienne France, Paris, Hachette, 1976:ed. revăzută: Paris, Ed. Seuil, 1984. GOQDY J.,

The Development of the Family andMarriage in Europe, Cambridge University Press,1983 (trad. fr.: L'Evolutton de la familie et dumariage en Europe, Paris, A. Colin, 1985).

GUNDA B., «The ethnosociological structure of theHungarian extended family», Journal of FamilyHistory, 1982, p. 40—52.

382

LAFON J., Regimes matrimoniaux et Mutations so-ciales. Les Epoux bordeîais (1450—1550), Faris— Haga, Mouton, 1973.

I>EBRUN F., La Vie conjugale sous l'Ancien Regime, Paris, A. Colin, 1975.

LOTTIN A. ş.a., La Desunion du couple sous l'Ancien Regime. L'Exemple du Nord, Universite Lille-III, 1975.

MACFARLANE A., The Origins of English Indivi-dualism. The Family Property and Social Tran-sition, Oxford, Basil Blackwell, 1978.

Mediterranean Family Structure, ed. J. G. Peristiany, C&mbridge University Press, 1976.

MERZARIO R., 11 Paese stretto. Strategie matrimo-niali nello diocesi di Como, secoli XVI—XVIII, Torino, Einaudi, 1981.

MORGAN E. S., The Puritan Family. Religion Do-mestic Relations in Seventeenth-Century New England, New York, 1966.

SHORTER E„ The Making of the Modern Family, New York, Basic Books, 1975 (trad. fr.: Naissance de la familie moderne, Paris, Ed. Seuil, 1977).

STONE L., Family, Sex and Marriage in England, 1500—1800, New York, Harper and Row, 1977.

2. Rolurile familiale

AMUSSEN S. D., «Feminin/masculin. Le genre dans l'Angleterre de l'epoque moderne»-, Annales ESC, p. 269—287.

DAVIS N. Z., The Return of Martin Guerre, Harvard University Press, 1983 (trad. fr. Le Retour da Martin Guerre, Paris, Robert Laffont, 1962).

FAIRCHILDS C, Domestic Enemies. Servants and their Masters in Old Regime France, The Johns Hopkins University Press, 1964.

FRIGO D., II Padre di famiglia. Amministrazione pri-vata e Publico Governo nell'Italia moderna, Roma, 1985.

GUTTON J.-P., Domestiques et Serviteurs dans la France de l'Ancien Rigime, Paris, Aubier, 1981.

383

KLAPISCH-ZUBER C, Women, Family and Ritualin Renaissance Italy, The University of ChicagoUniversity Press, 1985. KNIEBIEHLER Y. şi

FOUQUET C, L'Histoire desmeres du Moyen Ă~ge ă nos jours t Paris, Mon-talba, 1930. MAZA S., Servants and Masters in

Eighteenth-Cen-tury France. The Uses of Loyalty, Princeton Uni-versity Press, 1983. SEGALEN M., Mari et Femme dans la societe pay-

sanne, Paris, Flammarion, 1980. ZAPPERI R., L'Uomo incinta. La Donna, l'Uomo e

ii Potere, Cosenza, Ed. Lerici, 1979 (trad. fr.L'Homme enceint. L'Homme, la Femme et lePouvoir, Paris, PUF, 1983).

3. Iubire, prietenie, sexualitate

Aimer en France, Universitatea Clermont-II, 1980. FLANDRIN J.-L., Les Amours paysannes. Amour et

Sexualite dans les campagnes de l'ancienneFrance (XVI-e—XIX-e sie.de), Paris, Gallimard/Julliard, «Archives», 1975. — Le Sexe et

l'Occident. Evolution des attitudes etdes comportements, Paris, Ed. Seuil, 1981.

GRIMMER C, La Femme et le Batard. Amours ille-gttimes et secretes dans l'ancienne France, Paris, Presses de la Renaissance, 1983. LASLETT P., Family Life and Illicit Love in Earlier

Generations, Cambridge University Press, 1977. LASLETT P., OOSTERVEN K., SMITH R. M., Bas-

tardy and its Comparative History t Londra, Ed-.ward Arnold, 1980. SOLE J., L'Amour en

Occident ă l'epoque moderne,Paris, Albiri Michel, 1976. ' TODD X, Women's

Friendship in Literature, NewYork, 1980.

4. Copilăria şi educaţia

BRIZZI G. P., La Formazione della classe dirigente nel Seit-Settecento, I Seminaria nobilium nell'lta-

384

Ha centro-settentrionale, Bologna, II Mulino, 1976. CHARTIER R., JULIA D., COMPERE M.-M., L'Education en France du XVI-e au XVIII-e. siecle, Paris, SEDES, 1976.

COMPERE M.-M., Du college au lycee (1500—1900). Genealogie de l'enseignement secondaire frangais, Paris, Gallimard/Julliard, «Archives»-, 1985.

FRUHOFF W., La Societe neerlandaise et ses gra-dues, 1575—1814. Une recherche serielle sur le statut des intellectuels, Amsterdam, 1981.

GELIS J. ( LAGET M., MOREt M.-F., Entrer dans la vie. Naissances et Enfances dans la France traditionelle t Paris, Gallimard/Julliard, «Ar-chives», 1978.

GELIS J., L'Arbre et le Fruit. La Naissance dans l'Occident moderne, XVI-e—XlX-e siecle, Paris, Fayard, 1981.

GILLIS J. R., Youth and History, New York, Aca-demic Press, 1974.

HEWITT M. şi PINCHEBECK I., Children in English Society. Tome I: From Tudor Times to the Eigh-teenth Century, Londra, Routledge şi Kegan Paul, 1969.

KAGAN R.( Students and Society in Early Modern Spain, The Johns Hopkins University Press, 1974.

LAGET M., Naissances. L'Accouchement avânt l'ăge de la clinique, Paris, Ed. SeuiI, 1982.

PLUMB J.-H., -«The new world of children in eigh-feenth-century England», Post and Present, 67, 1975, p. 64—95.

Les Rites de passage, muse'e d'EthnoIogie de Neu-châtel, 1981.

SMITH S. R. «The London apprentices as seven-teenth-century adolescents»-, Past and Present, 61, 1973, p. 149—161.

STRAUSS G., Luther's House of Learning. Indoctri-nation of the Young in German Reformation, The Johns Hopkins University Press, 1978.

385

III. CONTROL SOCIALŞI FORME DE SOCIABIUTATE

1. Solidarităţi şi constrângeri

BOUCHARD G., Le Village immobile, Sennely-en-Sologne au XVIII-e siecle, Paris, Pion, 1972.

CASTAN N., Justice et Râpression en Languedoc ă l'âpoque des Lumieres, Paris, Flammarion, 1980.

— Les Criminels de Languedoc. Les Exigences d'ordreet les Voies du ressentiment dans une sodâte prerevolutionnaire (1759—1790), Toulouse, 1980.

CASTAN y., Honnetete et Relations sociales en Lan-guedoc, 1750—1780, Paris, Pion, 1974.

DAVIS N. Z., Society and Culture in Early Modern France, Stanford University Press, 1975 (trad. fr.: Les Cultures du peuple. Rituels, Savoirs et Resistances au XVl-e siecle, Paris, Aubier, 1979).

FARGE A., Vivre dans la rue ă Paris au XVIII~e siecle, Paris, Gallimard/Julliard, «Archives», 1979

— La vie fragile. Violence, Pouvoir et Solidarites ăParis au XVIII-e siecle, Paris, Hachette, 1986.

FORESTIER H., «Le „droit des gargons" dans la com-munaute villageoise aux XVII-e et XVIII-estecles»-, Annales de Bourgogne, 1941, p. 109—

■ -M4. - . ■ ■ ; : . ■ ■ ■ • - . - ţ

FOUCAULT M., Surveiller et Punir. Naissance/de la

prison, Paris, Gallimard, 1975. GOUGH R., The History of Myddle, ed. J. Hey, 1834,

Penguin Books, 1981. . GUTTON J.-P., La Sociabilite villageoise dans l'an-

cienne France. Solidarites et Voisinages du XVI-eau XVIH-e siecle, Paris, Hachette, 1971. LE

ROY LADURIE E., L'Argent, l'Âmour et la Morten pays d'Oc, Paris, Bd. Seuil, 1980. LEVI G.,

L'Ereditâ immateriale. Carriera, di un esor-cista nel Piemonte del Seicento, Torino, Einaudii1985. PELLEGRIN N., Les Bachelleries.

Organisation etFetes de la Jeunesse dans le Centre-Ouest,XV~e~XVllI-e siecle, Poitiers, Societe des anti-quaires de l'Ouest, 1982.

386

ROSSIAUD X, «Prostitutian, jeunesse et societe dansIes villes du Sud-Est au XV-e siecle», AnnalesESC, 1976, p. 289—325. — «Les fraternites de

jeunesse dans Ies villes duSud-Est au XV-e siecle», Cahiers d'histoire, 1976,p. 67—102. WEISSMAN R. F. E., Ritual

Brotherhood in Re-naissance Florence, New York, Academic Press,1982. YVER X, Essai de geographie

coutumiere, Paris,1966.

2. Sociabilităţi intelectuale

AGULHON M., Penitents et Francs-Magons de l'an-cienne Provence, Paris, Fayard, 1968. DARNTON R., Mesmerism and the End of th e En-ligfytenment in France, Harvard University Press, 1968 (trad. fr.: La Fin des Lumieres. Le Mesme-

risme et la Revolution, Paris, Librairie acade-mique Perrin, 1984). — Boherne litteraire et

Revolution. Le Monde deslivres au XVIII-e siecle, Paris, Gallimard/Ed.Seuil, 1983. GAYOT G., La Franc-Magonnerie

francaise. Texteset Pratiques, Paris, Gallimard/Juiliard, «Ar-chives», 1980. HAJLEVI R., Les Loges

magonniques dans la Franced'Ancien Regime. Aux origines de la sociabilitâdâmocratique, Paris, A. Colin, 1984.

Lesegesellschaften und biirgerliche Emanzipation, ed.O. Dann, Munich, 1981. LOUGEE C, Le Paradis

des femmes. Women, Salonsand Social Stratification in Seventeenth-CenturyFrance, Princeton University Press, 1976.

SVÎiLSTEIN B. M., Eight Eighteenth-Century ReadingSocieties. A Sociological Contributîon to the His-tory of German Literature, Berna şi Frankfurt,1972. '

PRUSENER M., «-Lesegesellschaften im 18 Jahrhun-dert. Ein Beitrag zur Lesergeschichte», Archivfur Geschiehte des Buchwesens, 13, 1973, p. 369^594. ■ ' . . ' ■ ■ ■ ' ' . ■

387

ROCHE D., Le Siecle des LumVeres en province. Aca-demies et Academiciens provinciaux, 15.80—1789, Paris—Haga, Mouton, 1978.

3. Sărbători şi ritualuri

BERCE Y.-M., Fete et Revolte. Des mentalitâ$ popu-laires du XVI-e au XVIH~e siecle, Paris, Ha-chette, 1976. Le Charivari, ed. J. Le Goff şi J.-Cl.

Schmitt, Paris—Haga, Mou.ton, 1981. LE ROY LADURIE E., Le

Carnaval de Rornans. Dela Chandeleur au mercredi des Cendres, 1579—1580, Paris, Gallimard, 1979. MUIR K., Civic

Ritual in Renaissance Venice, Prince-ton University Press, 1981. TREXLER R, C,

Public Life in Renaissance Fio-rence, New York, Academic Press, 1980.

IV. MODALITĂŢI

1. Lectura

CHARTIER R., «Strategies <§ditoriales et lectures populaires», Histoire de l'edition frangaise, ed, H.-J. Martin şi R. Chartier, Paris, Promodis, V. L Le Livre conquerant. Du Mayen Age au milieu du XVII-e siecle, 1982, p. 585—608.

CHARTIER R. şi ROCHE D., «Les pratiques urbaines de rimprime»-, ibid., V. II, Le Livre triomphant. 1660—1830, 1984, p. 402—429.

CHARTIER R., «Livres bleus et lectures populaires»,ibid., p. 498—511. CHEVALIER M., Lectura y

Lectores en la Espanade los siglos XVI y XVII, Madrid, Turner, 1976.

ENGELSING R., Analphabetentum und Lektilre. ZurSozialgeschichte des Lesens in Deutschland zwi~schen feudaler und industrieller Gesellschaft,Stuttgart, 1973. — Der Biirger als Leser.

Lesergeschichte in Deutsch~land 1500—1800, Stuttgart, 1974.

383

— «Die Perioden der Lesergeschichte in der Neu-zeit», 1969, Zur Sozialgeschichte deutscher Mittel-und Unterschichten, Gottingen, Vanden-hoeck şi Ruprecht, 1978.

Livre et Lecture en Espagne et en France sous l'An-cien Regime, Paris, ADPF, 1981.

Pratiques de la lecture, ed. R. Chartier, Marsilia, Ri-vages, 1985.

Printing and Society in Early America, ed. W. Joyce, D. Hal', R. Brown, J. Hench, Worcester, Ame-rican Antiquarian Society, 1983.

SAENGER P., «Silent reading: .its impact on LateMedieval script and society», Viator. Medieval

and Renaissance Studies, XIII, J982, p. 367—414.

2. Jocul

GRUSSI O., La Vie quotidienne des joueurs sous I'Ancien Regime, ă Paris et ă la cour, Paris, Hachette, 1985.

Le Jeu au XVIII-e siecle. Aix-en-Provence, Edisud, 1971.

3. Masa

CAMPORESI P., II Paese della fame, Bologna, II Mu-lino, 1980 (trad. fr.: Le Pain sauvage. L'Imagi-naire de la faim de la Renaissance au XVIII-e siecle, Paris, 1981).

— Alimentazione, Folclore e Societă, Parma, Pra-tiche Editrice, 1960.

GILLET P., Par mets et par vins. Voyages et Gastro-nomie en Europe, XVI-e—XVIII-e siecle, Paris, Payot, 1985.

HEAL F., «The idea of hospitality in Early Modern England», Past and Present, 102, 1984, p. 66—93.

FLANDRIN J.-L., «La diversite des gouts et des pratiques alimentaires en Europe du XVI-e au XVIII-e siecle», Revue d'histoire moderne et contemporaine, 1983, p. 66—83.

Manger et Boire au Moyen Age, Paris, Les Belles, Lettres, 1984.

389

WHEATON B. K., Savouring the Past, The Univer-sity of Pennsylvania Press, 1983 (trad. fr.: L'Office et la Bouche. Histoire des moeurs de la table en France 1300—1189, Paris, Calmann-Levy, 1984).

4. Natura şi animalele

ADAMS W. H., Les Jardins en France. Le Reve et le Pouvoir, Paris, Ed. Equerre, 1980.

STRONG R, The Renaissance Garden in Bngland, Londres, 1979.

THOMAS K., Man and the Natural World, Penguin Books, 1983 (trad. fr.: Dans le jardin de la na-ture. La Mutation des sensibilites en Angleterre ă l'âpoque moderne (1500—1800), Paris, Galli-mard, 1985).

5. Locuinţa

BABELON J.-P., Demeures parisiennes sous Henri IV et Louis XIII, Paris, Le Temps, 1966.

— «Du Grand Ferrare â Carnavalet. Naissance de 1 l'hdtel classique», Revue de l'Art, 40—41, 1978.

BARDET J.-P., Chaunu P., Desert G., Gouhier P., Neveux H., Le Bdtvment. Enquâte d'histoire eco-nomique, XlV-e—XlX-e si&cle, V.I, Maisons ru~ rales et urbaines dans la France traditionnelle, Paris-Haga Mouton, 1971.

BARDET J.-P., Rouen aux XVH-e -et XVIII-e siecles, Paris, SEDES, 1983.

Corpus de l'architecture rurale francaise, Paris, Ber-ger-Levrault, 1977.

GLOTON J., Renaissance et BaroqUe ă Aix-en-Pfo-vence. Essai sur la culture arhitecturale dans le midi de la France, Paris, 1979.

JURGENS M. şi COUPERIE P., «Le logement â Pa-ris aux XVI-e et XVII-e siăcles: une source, les inventaires apres deces»-, Annales ESC, 1962, p. 488—500.

LEHOUX F., Le Cadre de vie des midecins parisiens au XVI-e et au XVII-e siecle, Paris, Picard, 1978.

390

LIEBENWEIN W., Studiolo: Die Entstehung einesRaumtyps und seine Entwicklung bis zum 1600,Berlin, 1977. La maison de viile ă la

Renaissance, Paris, Picard,1984. POISSON J.-M., «La maison paysanne dans

Ies bourgssiciliens (XlV-e—XlX-e siecle). Permanence d'untype?», Archeologia medievale, VII, 1980, p. 83—94. RANUM O., «Inventing private space.

Samuel andMrs. Pepys at home 1660—1669», Wissenschafts-kolleg zu Berlin, Jăhrbuch 1982/83, p. 259—276. ROUX S., La Maison dans Vhistoire,

Paris, AlbinMichel, 1976. TARDIEU S., La Vie domestique

dans le Mâconnaisrural preindustriel, Paris, 1964. THORNTON P.,

Seventeenth-Century Interior Deco-ration in England, France and Holland, YaleUniversity Press, 1978.

6. Alimentaţia

FRANKLIN A., La Vie privee d'autrefois. Arts et Mitiiers, Modes, Mceurs, Usages des Parisiens du Xll-e au XVIlI-e siecle, Paris, 1888—1901.

McKENDRICK N., Brewer J., Plumb J. H., The Birth of a Consumer Society. The Commerciali-zation of Eighteenth-Century England, 1982, In-diana University Press, 1985.

«La qualite de la vie au XVII-e siecle»-, Marsilia, nr. 109, 1977.

ROCHE D., Le Peuple de Paris. Essai sur la culture populaire, Paris, Aubier, 1981.

7. Curtoazie, civilitate, etichetăh ■ - ~

ARAGON H., Les Lois somptuaires en France,. Per-pignan, 1921. CHARTIER R., «Civilite»,

Handbuch politisch-sozia-ler Grundbegriffe in Frankreich 1680—1820, ed.R. Reichardt şi E. Schmitt, Munich Oldenbourg,

în curs de apariţie.

La Carte e ii «Cortegiano», ed. A. Prosperi, Roma,1980. The Courts of Europe: Politics, Patronage

and Ro-yalty 1400—1800, ed. A. G. Dickens, New York,1977. CURTTN M., «A question of manners:

status andgender in etiquette and courtesy», Journal ofModern History, 57, 1966, p. 395—123. LA

FONTAINE-VERWEY H., «The first „book ofetiquette" for children: Erasmus' De civilitatemorum puerilium», Quaerendo, 1, 1971, p. 19—30,

MAGENDIE M., La Politesse mondaine et Ies Theo-ries de l'honnetete en France au XVII-e siecle,de 1600 ă 1650, Paris, 1925. RANUM O.,

«Courtesy, absolutism and the rise ofthe French state, 1630—1660», Journal of ModemHistory, 52, 1980, p. 426—451. Rituale,

Ceremoniale, Etichetta, ed. S. Bertelli şi G.Crifo, Milan, Bompiani, 1985. VIGARELLO G.,

Le Corps redresse. Histoire d'unpouvoir pedagogique, Paris, Jean-Pierre Delarge,1978. — Le Propre et le Sale. L'Hygiene du

corps depuisle Moyen Age, Paris, Ed. Seuil, 19S5.

V. PRACTICI ŞI GÂNDIRI RELIGIOASE

CARO BAROJA J.. Las Formas complejcts de la vida religiosa. Religiân, Sociedad y Caracter en la Espaiva de los siglos XVI y XVII, Madrid, Al-kal, 1979.

CERTEAU M. de, «La formalii des pratiques. Du systeme religieux â l'ethique des Lumieres (XVII-e—XVIII-e steele)», L'Ecriture de l'his-toire, Paris, Gallimard, 1975, p. 152—214.

— La Fable mystique XVl-e—XVII-e siecle, Paris, Gallimard, 1962.

CHAUNU P., Le Temps des Reform.es. Histoire reli-gieuse et Systeme de civilisation, Paris, Fayard, 1975.

DELUMEAU J., La Peur en Occident (XlV-e—XVIII-e siecle). Une cite assiegee, Paris, Fayard, 1978.

392

— Le Peche et la Peur, La Culpabilisation en Occi-dent (XHI-e—XVIII-e sfecle), Paris, Fayard,1983. DUPRONT A., «Reformes et

„modernite», AnnalesESC, 1984, p. 747—767. GINZBURG C, I

Benandanti. Stregoneria e Culţiagrari tra Cinquecento e Seicento, Torino, Ei-naudi, 1966 (trad. fr.: Les Batailles nocturnes.Sorcellerie et Rituels agraires en Frioul, XVI-e—XVII-e siecle, Lagrasse, Verdier, 1980).

— II Formaggio e i Vermi. 11 Cosrao di un mugnaiodel'500, Torino, Einaudi, 1976 (trad. fr.: Le Fro-mage et les Vers. L'Univers d'un meunier du XVI-e siecle, Paris, Flammarion, 1980).

KOLAKOWSKI L., Chretiens sans Eglise. La Cons-cience religieuse et le Lien conjessionnel au XVII-e siecle, Paris, Gallimard, 1966.

La Societă religiosa nell'etă moderna, ed. C. Russo şi F. Malgeri, Neapole, 1973.

Pratiques de la confession. Des peres du desert ă Va-tican II. Quinze Btudes d'histoire, Paris, Ed. Cerf, 1983.

SCALA G., Illuminismo e Reforme nell'Italia dell Settecento, Bologna, Zanichelli, 1970.

THOMAS K., Religion and the Decline of Magic. Studies in Popular Beliefs in Sixteenth and Se-venteenth-Century England, Penguin Books, 1973.

VOGLER B., Vie religieuse en pays rhenan dans Io seconde moitie~ du XVI-e siecle (1556—1619), Universite de Lille-III, 1974.

VOVELLE M., La Mort et l'Occident de 1300 ă nos jours, Paris, Gallimard, 1983.

VI. SCRIEREA ŞI PRIVATUL

1. Jurnale şi memorii: câteva exemple

CAMPION H. de, Memoires, Paris, Mercure de France, 1967.

DUMONT DE BOSTAQUET, Memoires, Paris, Mer-cure de France, 1968.

393

FILLON A., Louis Şimon, etaminier 1741—1820 dans son village du haut Mâine au siecle des Lu-mieres, Universite du Mâine, 1982.

FOISIL M., Le Sire de Gouberville. Un gentilhomme normand au XVl-e siecle, Paris, Aubier, 1961.

JAMEREY-DUVAL V., Memoires. Enfance et Edu-cation d'un paysan au XVIII-e siecle, introdu-cere de J. M. Goulemot, Paris, Le Sycomore, 1981.

LE ROY LADURIE E şi RANUM O., Pierre Prion, scribe. Memoires d'un ecrivain dp campagne au XVIU-e siecle, Paris, Gallimard/Julliard, 1985.

LOTTIN A., Chavatte, ouvrier lillois. Un contempo-rain de Louis XIV, Paris, Flammarion, 1979.

MACFARLANE A., The Family Life of Ralph Josse-lin, a Seventeenth-Century Clergyman. An Essay in Historical Anthropology, Cambridge Univer-sity Press, 1970.

Menetra J.-L., Journal de ma vie. Jacques-Louis Me-netra, compagnon vitrier parisien au XVIII-e siecle, prefaţă de D. Roche, Paris, Montalba, 1982.

PEPYS S., The Diary of Samuel Pepys, ed. R. La-tham şi W. Matthews, University of California Press, 1970.

SAEVER P. S., Wallington's World. A Puritan Ar-tisan in Seventeenth-Century London, Stanford University Press, 1985.

SAINT-SIMON, Memoires, Paris, Gallimard, col. «Bi-bliotheque de la Pleiade», 1953—1958.

2. Jurnale, memorii, autobiografii: studii

BOURCIER E., Les Journaux prives en Angleterre de 1600 ă 1660, Paris, 1976.

DELANY P„ British Autobiography in the Seven-teenth-Century, New York, 1969.

EBNER D., Autobiography in Seventeenth-Century En-■ glănd, Haga, 1971.

LEJEUNE P., L'Autobiographie en France, Paris,-t A. Golin, 1973. '— Le Pacte autobiographique, Paris, Ed. SeuiI, 1975.

394

Les Valeurs chez les memorialistes francais du XVII-e siecle, ed. N. Hepp şi J. Hennequin, Paris, Klinck-sieck, 1979.

WATKINS O. C, The Puritan Experience: Studies in Spiritual Autobiography, New York, 1972.

3. Literatură

BACZKO B., Rousseau. Solitude et Communaute, Paris—Haga, Mouton, 1974.

— Lumieres de l'Vtopie, Paris, Payot, 1978.BAKHTINE, L'CEuvre de Rabelais et la Culture po-

pulaire au Moyen Age et sous la Renaissance, Paris, Gallimard, 1975.

BENICHOU P„ Le Sacre de l'ecrivaint Paris, 1973.COMPAGNON A., Nous, Michel de Montaigne> Paris,

Ed. Seuil, 1980.DEMORIS R., Le Roman ă la premiere personne, Paris,

1975.GOULEMOT J. M., «Pourquoi ecrire? Devoir et plai-

sir dans l'ecriture de Jean-Jacques Rousseau», Romanistisc.he Zeitschrift filr Literaturgeschichtet

IV, 1980— «Demons, merveilles et philosophie â l'âge clas-

sique», Annales ESC, 1980, p. 1 223—1 250.— «Le lecteur-voyeur et la mise en scene de l'ima-

ginaire viril», Laclos et le Libertinage, Paris, 1982.VERSINI L., Le Roman epistolaire, Paris, 1979.WATT I., The Rise of the Novei. Studies in Defoe,

Richardson and Fielding, 1957, University of Cali-fornia Press, 1965 (îndeosebi cap. VI).

LISTA ILUSTRAŢIILOR

194. O mamă prevenitoare şi un copil plin de uimire într-o vibrantă complicitate. Tatăl, în planul îndepărtat, contemplă scena. O scenă ca dedincolo de timp... (Nicolas Poussin, Sfânta Familie, Detroit, Institute of Art)

195. Primii paşi efectuaţi sub privirea mamei, a dădacei şi a bunicii; stângăcia unui trup care tindespre autonomie. (Marguerite Gerard, Primul pasal copilului, Cambridge, Mass., Fogg Art Mu-seum)

196. încăpere comună dintr-o casă de ţară. In faţasfidării permanente a morţii nu există decât unsingur răspuns*: o casă plină de copii. (Paris,Bibi. Naţ.)

197. In Olanda secolului al XVII-lea, ţară cunoscutăprin modernitatea sa, este descoperit copilul, dea cărui drăgălăşenie şi daruri se minunează întreaga familie. (Jan Steen, Pictorul şi familia sa,Haga, Muzeul regal)

198. In secolul în care s-a scris Emile, portretulcopilului, înconjurat de jucăriile sale. vădeşte interesul care i se acordă acestuia de acum înainte.(Şcoala franceză din secolul al XVIII-lea, Fetiţăcu păpuşă, Grenoble, Muzeul de Pictură şi Sculptură)

199. Dorinţa de a salva copilul bolnav vădeşte, începând din secolul al XVI-lea, ivirea unei noisensibilităţi. (Gabriel Metsu, Copilul bolnav. Haga,Col. part.)

396

200. Până în secolul al XVIII-lea, omul este neputincios în faţa bolii. Iar moartea îşi cere neîncetat tributul de nou-născuţi. Părinţilor îndureraţi nu le rămâne, de cele mai multe ori, decâtsă-i încredinţeze lui Dumnezeu aceste suflete nevinovate. (Ex-voto din secolul al XVIII-lea. Biserica din Kientzheim)

201. în aceste tablouri specifice claselor avute, copiii,puţin numeroşi — adesea un singur copil —ocupă un loc privilegiat în mijlocul micii lumifamiliale. (Cornelis de Vos, Portretul artistuluişi al familiei sale, Bruxelles, Institutul regal alpatrimoniului artistic; Joshua Reynolds, GeorgeClive (?) şi familia sa, Berlin, Staatliche MuseenPreussischer Kulturbesitz)

202. Copilul -care „îşi ia masa" sau doarme după supteste însăşi imaginea fericirii. A accepta să-1 privezi de sânul matern pentru un „lapte mercenar" e o confirmare a faptului că în societateaurbană se impun o seamă de noi valori. (Atelierul din Avon, secolul al XVII-lea, statuetă defaianţă, La Rochelle, Muzeul Orbigny; Georgesde La Tour, Noul născut, Rennes, Musee desBeaux-Arts)

203. Liberi, aceşti copii dintr-o clasă unică? In realitate, începând din secolul al XVII-lea, educaţianu mai este un vesel divertisment. A da copilulla şcoală înseamnă a-1 sustrage naturii şi a-i subordona dorinţele ghidului raţiunii. (Jan Steen,Şcoală mixtă, Edinburgh, National Gallery ofScotland; Jean Baptiste Greuze, Micul leneş,Montpellier, Muzeul Fabre; Quentin Metsys, Tripticul confreriei Sfânta Ana din Louvain, detaliu.Bruxelles, Muzeul de Artă veche)

204. Lucrul de mână şi lecturile pioase vor face dinaceste fetiţe model nişte mame exemplare. Obună educaţie învaţă copilul să-şi păstreze rangul şi locul ce i se cuvin. (Paris, Bibi. Naţ.)

205. Dresajul spiritului se obţine, dacă e nevoie, prindresajul trupului. (Paris, Bibi. Naţ.)

206. încă de Ia naştere, copilul, regal tete un copilpublic, oferit drept model viitorilor lui supuşi.

397

(Şcoală franceză din secolul al XVII-lea, Ludo vie al XlV-lea copil, Cârmei de Beaune)

207. „Pruncul Isus", imagine a nevinovăţiei şi a blândeţii, imagine foarte populară în secolul a]XVII-lea. (Adoraţia Cuvântului întrupat, dupăSimon Francois de Tours, Col. Carmelitană)

208. A păstra în viaţă doi gemeni era un lucru de-adreptul excepţional. Numai o imagine miraculoasă a Fecioarei putea acorda asemenea favoare.(Ex-voto din secolul al XVTII-lea, Biserica dinHal, Brabant)

209. Cărţi manuscrise cu filele alterate de timp, cucoperta de pergament sau de piele. Păstrate destăpânul casei, unele au numai câteva foi, altele se vădesc voluminoase. Memorie a unei vieţi,memorie a unei familii, dar şi nevoia de a scriecare i-a determinat pe unii din autorii acestora,ca Gilles de Gouberville. (Charles EmmanuelBizet d'Aunonay, Natură moartă cu cârti, detaliu, Bourg-en-Bresse, Muzeul din Ain)

210. „Examinând cu atenţie aceste documente vechişi autentice, am dori să descifrăm dincolo de paginile lor îngălbenite, să desluşim dincolo de frazele scrise în grabă starea de spirit în care afost redactat cutare sau cutare jurnal, deoareceîn spatele documentului se află omul!" (ElisabethBourcier). (Maestrul Buneivestiri din Aix-en-Pro-vence, Profetul Ieremia, detaliu, Bruxelles, Institutul regal al patrimoniului artistic; Josef Hore-mans, Concertul galant, detaliu, Dijon, Musee desBeaux-Arts)

211. Originar din Montpellier, unde şi-a făcut studiile medicale, medic al regilor Carol al IX-lea,Henric al III-lea şi Henric al IV-lea, Heroard arecincizeci de ani când este însărcinat cu supravegherea sănătăţii lui Ludovic al XHI-lea. Funcţie pe care o va păstra timp de douăzeci şi optde ani, până la moartea sa, la şaptezeci şi opt deani. Afecţiune paternă, ba chiar şi de bunic,ce se dezvăluie în blândeţea acestei figuri. (Paris, Bibi. Naţ.)

212. Contemplând marele plan în perspectivă al parcului de la Saint-Germain, cititorul lui Heroard

398

va vedea, dincolo de această prestigioasă geome-trie,, silueta emoţionantă şi vie a micului delfin: mersul pe jos, exerciţii corporale, jocuri în aer liber. (Paris, Bibi. Naţ.)

213. Imagini din viaţa privată şi cotidiană înfăţişateîn tapiseria lui Gombault şi Macee, păstrată laSaint-Lo în vecinătatea universului lui Gouber-ville, în Normandia. Iubirile lui Gombault şiMacee, (Muzeul din Saint-L6)

214. Cositul, întorsul fânului, culesul, gesturi exterioare care aparţin vieţii private: avem de a facecu profunda sociabilitate a muncii care, vara, însufleţeşte peisajul rural. Gestică a cărei operativitate şi frecvenţă a redat-o în mod remarcabilJurnalul lui Gouberville. (Paris, Bibi. Naţ.)

215. Să aprinzi focul, să-ţi fie cald — iată esenţialulşi modestul confort al tuturor epocilor. (CharlesLe Brun, Sfânta Familie sau Somnul PrunculuiIsus, detaliu, Paris, Muzeul Luvru)

216. La conacul din Mesnil-au-Val, bucătăria estespaţiul esenţial al căldurii pe care o răspândeşte vatra, loc în care se desfăşoară viaţa zilnică, loc al ospitalităţii, loc al sociabilităţii micului nobil de Gouberville şi al gentilomilor deţară. (Wolfgang Heimbach, O bucătărie> Nurn-berg, Germanisches Nationalmuseum)

217. In registrul de socoteli, pudic, rezervat, găsimpuţine amănunte privind viaţa de familie. Sentimentul familial foarte puternic se citeşte în filigranul textului. (Gabriel Metsu, Familie, Berlin, Staatliche Museen Preussicher Kulturbesitz)

218. Nimic în registrele de socoteli franţuzeşti despreintimitatea familială. Aproape toate acestea suntscrise de bărbaţi. Tablourile şi gravurile suntcele care vor oferi unele informaţii privind gesturile săvârşite cu prilejul unei naşteri, figuranoului-născut, îngrijirea care i se dă. (Paris,Bibi. Naţ.)

219. Locul copilului în familie. Afecţiunea tatăluifaţă de acesta se vădeşte cu toată claritatea inacest tablou, în vreme ce registrul de socotelirămâne pudic, rezervat, mut. In secolul alXVII-lea, copilul este iubit, dar nu după crite-

399

riile acelui sentiment al copilăriei care se va dezvolta în secolul al XVIII-lea. (Aubry, Scenă de familie, Paris, Bibi. Artelor decorative)

220. Discursul funebru nu mai are drept obiect trupul lipsit de viaţă. Acest discurs găseşte în mitologie modalităţile unei descentrări ce devenisenecesară. (Hubert Robert, Cenotaful lui Jean-Jacques Rousseau la Tuileries în 1794, Paris,Muzeul Carnavalet)

221. Vast spaţiu rural prins aici în frumoasa şi nobila lui ordonanţă. Este spaţiul în care viaţaprivată şi viaţa publică nu prezintă delimităriprecise: spaţiu de sociabilitate, de convivialitate,sugerând spaţiile învecinate, muncile câmpului înfăptuite în comun, întâlnirea pe poteci, sprijinul, întrajutorarea, fie că e vorba de notabilităţi sau de oamenii simpli din popor. Este ceea ceîngăduie să se citească şi să dăinuie în calitatea şi în vecinătatea lor imediată o seamă dinjurnalele intime şi din registrele de socoteli careau ajuns până la noi. (Bruegel de Catifea, Castelul din Mariemont, detaliu, Dijon, Musee desBeaux-Arts)

222. Scurtul răstimp al jocurilor şi al zburdălniciilorcopilăriei, atât de puţin evocat în jurnalele in-time, singura excepţie făcând-o cel mai extraor-dinar dintre acestea, Jurnalul lui Heroard. (Slinge-laudt, Baloanele de săpun, Lille, Musee des Beaux-Arts)

223. Jurnalul lui Gouberville păstrat într-o colecţieparticulară; Diary Manuscript al lui Samuel Pepyspăstrat la Magdaiene College din Cambridge;ambele lucrări an ajuns până la noi. Scrise depe o zi pe alta, acestea nu erau destinate să fiecitite şi de alţii. Numai descoperirea lor, dupădouă şi trei secole, a făcut din ele nişte lucrăricelebre şi indispensabile. (Anonim din secolul alXVll-lea, Natură moartă cu cărţi, Berlin, Staat-liche Museen Preussicher Kulturbesitz)

224. „Există puţine remedii atât de larg răspânditeca luarea de sânge." (Enciclopedia.) (Paris, Biblioteca Artelor decorative)

400

225. Jurnale, registre de socoteli ai căror autori aparţin celor mai felurite medii: gentilomi, magistraţi, notabilităţi şi chiar oameni din popor. Aicimânuieşte pana modestul fabricant de stofe delână din Lille, Pierre Ignace Chavatte, al căruitext a fost studiat de Alain Lottin. (Chroniquegenerale des choses memorables copiee du livrede M. Martineau, augmeiite'e de plusieurs chosespar moi, Pierre Ignace Chavatte, Paris, BibLNaţ., ms. fr. n. a. 24089, f. 304)

226. Asistenţa dată bolnavului, muribundului: aspectesenţial al vieţii private, pentru care depunemărturie de o manieră cu totul deosebită Jurnalul lui Gilles de Gouberville. (Paris, Bibi. Naţ.)

227. Cartea biruitoare. Cartea apărea ca un instrument "privilegiat al schimbului cultural în acelaşitimp în care însăşi lectura se privatizează. (De-france de Liege, Sub ocrotirea Minervei t Dijon,Musee des Beaux-Arts)

228. „Se află aici propriile-mi închipuiri, prin carenu încerc să ofer o cunoaştere a lucrurilor, cia mea proprie" ... (Montaigne). (Şcoala francezădin secolul al XVI-lea, Chantilly, Muzeul Gonde)

229. Iată o remarcabilă etalare a organicului. Abuzulde hrană din insula Crevepance provoacă vomis-mente şi beţii. Organicul afişat în mod ostentativ, excrementalul revendicat sunt cei doi stăpâ-nitori absoluţi. Familiere description du tres vi-noporratimalvoisâ et tres ennuitaillegoulementeRoyaume Panigonnois... (Paris, Bibi. Naţ.)

230. Cele trei Parce, gravură de Boyvin după Rosso.(Paris, Bibi. Naţ.)

231. Comedianţii italieni, precuin.- măscăricii de pePont-Neuf, perpetuează o prezenţă a corpului activ, creator de gesturi, maşină de făcut zgomotcare-şi asumă propria-i dimensiune organică.(Geloşii, Şcoală franceza din secolul al XVH-lea,Paris, Muzeul Carnavalet)

232. Prin intermediul Proverbelor ilustrate, supravieţuirea unei culturi arhaice şi populare, pe careDon Quij&te i-o impută lui Sancho Pânza, reuşeşte să se exprime o cultură a organicului şi avomei. (Lagniet, Paris, Bibi. Naţ.)

401

233. Contrar libertinajului teatrului Tabarin şi al co-medianţilor italieni, teatrul clasic pune în practică un nou mod de spectacol, protocolar, distant şi rece. (Antoine Watteau, Actorii francezi, col. part.; Distracţii la Versailles. Ziua a treia. Bolnavul închipuit, gravură de Sylvestre după Jean Le Pautre, Paris, Bibi. Naţ.) 234. Atunci când Jean-Jacques renunţă la lumea alcătuită din duşmanii, departe de petreceri şi de transparenţa inimilor, se lasă pradă plăcerii plimbărilor solitare şi a reveriei. (Mayer, Jean-Jacques Rousseau culegând plante pentru studiu, Paris, Muzeul Carnavalet)

235. Bunul sălbatic este acel alter ego al omului alb, situat la începutul istoriei sale, când cerşetor, când rege. Şi întruchipează o reconciliere impo-sibilă între nostalgiile trecutului şi constrânge-rile prezentului. (Le negre comme ii y a peu <Je Blancs, Paris, anul III)

236. în această scenă, care înfăţişează alegerea soţi -lor, ni se redă cu o şocanta lipsă de pudoare gestiunea comunitarului şi a intimului printr-o reglementare despre care se ştie prea bine, pe de altă parte, că a distrus primele forme ale schimbului social. (Extras din Utopia lui Tho-mas Morus, Paris, 1730)

237. Utopia, însă, este şi un spaţiu al visului. Zborul solitar al eroului lui Retiî de La Bretonne care avea să organizeze viaţa comunitară a tovarăşi lor săi şi să colonizeze populaţiile pe care le descoperă. (Extras din La Decouverte australe P<"' un homme volant, Paris, 1791, ilustraţii de Binet) 238. Nu se va vorbi niciodată îndeajuns despre extraordinarul succes al romanului secolului al XVIII-lea şi nici despre rolul pe care 1-a jucat în publicitatea pe care i-a făcut-o vieţii private. (Joseph Highmore, Pamela, Londra, Tate Gal-

lery)239. Gravura lui Gravelot, acceptată de Rousseau,

marchează limitele ilustraţiei: nu se mai pune problema surprinderii. Pasiunea, aici, este doarsugerată.

402

240. Cititorul trebuie plasat în cea mai bună poziţie pentru a surprinde provocarea. Această gravură a lui Moreau cel Tânăr pentru Noua Eloiză a fost refuzată de Rousseau.

241. „Mi-am dezvăluit eul lăuntric" ... (Gravură deN. Cochin pentru Confesiuni, 1793)

242.Printr-un joo fascinant de oglinzi, autorul (încazul de faţă Retif) şi cititorul care priveşte gravura se află uniţi în aceeaşi poziţie desfrânată(Extras din Le Paysan perverti, Paris, 1776, ilustraţii de Binet.)

243. Erotismul nu absolvă nici personalităţile. 11 vom recunoaşte aici pe Voltaire, înconjurat de ope-rele sale. Pornografia şi filosofia îmbinate în această etalare ce profanează intimitatea. (Paris,Bibi, Naţ.)

244. Şcoală franceză din secolul al XVIII-lea. (Piaţa şi Fântâna Saints-Innocents, fragment, Paris, Mu-zeul Carnavalet)

245. Uşa şi fereastra, locuri de observaţie privilegiate, marchează limita spaţiului rezervat intimităţii familiale; deschis însă către stradă, domeniu in-termediar pe jumătate privatizat pentru îndeplinirea obligaţiilor zilnice. Din care pricină devine un loc de întâlnire, de schimb de noutăţi de ultima oră şi de comentarii. (Jacobus Vrei, Colţ de oraş, Amsterdam, col. part.)

246. încercarea norocului, speranţa într-o minune ex-plică pasiunea jocului în societăţile în care bogăţia vine încetul cu încetul şi în care distrac ţiile se caracterizează prin monotonie. Exemplul vine de sus şi-i perverteşte chiar şi pe copii. Jocul cu zarurile au fost propuse ca substitut al jocurilor pe bani, care ruinau familiile: „Aş fi dorit atât de mult să nu fi jucat şi să nu fi pierdut atâţia bani", insinuează Doamna de Se-vigne într-o scrisoare adresată fiicei sale. (Louis Le Nain, Micii jucători de cărţi, col. part.) 247. Ilustraţie naivă a terrier-ului din Esparros, Gas-cogne (1773). Aceasta înfăţişează un copil cuprins de o dorinţă nemăsurată să pună stăpânire pe o coţofană domesticită şi vădeşte familiaritatea din lumea copilăriei, în special, dintre necuvân-

403

tătoare şi oameni; ca şi lipsa altor jucării. (Les • Terrîers illustres de Sadournin et de Esparros, Tarbes, CDDP des Hautes-Pyrenees)248.Contrareforma a favorizat până şi în lumea sa

telor o evoluţie a forului privat, o dată cu practica devoţiunii particulare adresata PrunculuiIsus sau Sfintei Inimi, de pildă, fără să se renunţe Ia devoţiunea colectivă, adică la pelerinaje. (Les Terriers illustres de Sadournin et deEsparros, Tarbes, CDDP des Hautes-Pyrenees)

249. Semnarea contractului, ca un preludiu la ceremonia religioasă, fiecare dintre acţiunile respective având oficiantul său, aici notarul, în cealaltă preotul, este practicată în cea mai maremăsură în sudul Franţei. Contractul consemneazăaportul soţiei; garantându-i dota, bunurile para-fernale şi partea de avere lăsată soţiei în caz

• de deces al soţului, acest contract îi dă dreptul la o marjă de manevră incontestabilă în econo-mia familială. (Toulouse, Muzeul Paul-Dupuy)

250. Izbânda femeii, soţie şi mamă. De notat, înaceastă reprezentare tipică a căminului în careacestea sunt figurile proeminente, predominareafemeilor, în jurul copiilor. Desigur, bărbatul aşezat la masă este servit, dar aici nu se află în elementul său, care e în exterior (muncă, afaceri,relaţii publice). (Jacques Gamelin, Scenă de interior, Carcassonne, Musee des Beaux-Arts)

251. Un diptic care juxtapune în mod corect rolurilefeminine: la dreapta, gospodina „în intimitateaei" care, plină de afecţiune,/îşi călăuzeşte fiica; lastânga, postată într-un gang din apropierea străzii, ţintuită de curiozitate, priveşte, spioneazăşi ascultă. (Pieter de Hooch, Curtea unei casedin Deljt, Londra, National Gallery)

252. Albituri, dulapuri luxoase, pardoseli sclipitoare,recrearea unei lumi pentru viaţa de familie, olume utilă, temeinică, armonioasă. (Pieter deHooch, Dulapul cu albituri, Amsterdam, Rijks-museum)

253. Aceste două studii ale lui Fragonard prezintă olume feminină neizoîată şi deschisă către exterior; datorită necesităţii, cît şi faptului că acestea

404

privesc în exclusivitate femeile, cuptorul, spălă-torul, prăvăliile sunt însuşite' numai de ele... In primul studiu, „corul" gospodinelor face şi desface reputaţiile, împrăştie zvonul public; căci cârciuma, locul preferat al sociabilităţii mascu-line, le este practic interzisă, cel puţin în satele meridionale. (Jean-Honor£ Fragonard, Micile cascade de la Tivoli, Paris, Muzeul Luvru, şi Tânără.femeie la fântână, col. part.)

254. O porţiune de ţărm, pe fundalul monumental,destinat petrecerii timpului liber şi unde seamestecă, în mulţimea de gură-cască, datorităplăcerii veşnic reînnoite a spectacolului popular,clase, sexe, vârste. (Antoine Watteau, Serbarecâmpenească, Agen, Muzeul Municipal)

255. Pragul uşii joacă acelaşi rol ca gangul casei dinmediul urban: continuarea vieţii domestice înafara locuinţei; viaţa privată şi viaţa colectivăsunt strâns îmbinate; uşa nu este ferecarea riguroasă a unei intimităţi strict familiale undas-ar refugia femeile. (Constantin, Peisaj, Marsilia, Muzeul Longchamp)

256. Două reprezentări ale femeii, în vădit contrast,vădesc ambiguitatea imaginii acesteia. Pe de oparte, femeia fără cap, în conformitate cu Inţe^lepciunea clericală şi populară a legendei: „Abisde prostie, sălaş al nenorocirilor, gâtiţă flecară,pricină de neînţelegeri şi drac împeliţat". In opoziţie, o femeie citind viaţa unui sfânt; în vârstăfiind, aceasta atestă răspândirea lecturii, mai cuseamă în mediul urban, care-şi extinde autoritatea sa domestică favorizând unele aspecte inedite ale devoţiunii personale. (Toulouse, MuzeulPaul-Dupuy)

257. Regele primeşte omagiul ducelui de Lorena. Caîn toate împrejurările vieţii publice de la Curte,eticheta pune la punct cu o rigoare de nestrămutat desfăşurarea ceremoniei şi a alocuţiunii;eticheta evidenţiază în felul acesta maiestateasuverană. (Paris, Bibi. Naţ.)

258. înainte de Marly, Trianonul a fost, pentru rege,un loc de refugiu foarte relativ, dar destul dainaccesibil. Era, la început, o clădire unde sa

405

ducea să ia o gustare, construcţie extinsă cu timpul pentru a permite regelui şi invitaţilor săi să petreacă acolo scurte perioade de odihnă. (Paris, Bibi. Naţ.)

259. Un portret oficial al moştenitorului tronului acărui educaţie i-a fost încredinţată lui Bossuet.Somptuozitatea scenei este rectificată de prezenţa, în prim plan, a micului câine familiar, tovarăş de joacă, atât de diferit de uriaşii câinide vânătoare ai infantilor lui Velazquez. (PierreMignard, Portretul delfinului şi al familiei sale,detaliu, Paris, Muzeul Luvru)

260. Vechi loc de întâlnire pentru vânătorile regale,castelul Muette a fost reconstruit în 1764 decătre Ludovic al XV-lea. La marginea păduriiBoulogne, inclus în peisaj şi înconjurat de unparc încântător, este una din acele „case de plăceri" care, în simplitatea confortului lor rafinat, exprimă reveriile câmpeneşti ale aristocraţiei; departe de ceremonialul Curţii, Ludovic alXVI-lea poposea aici cu plăcere. (Grevenbrock,Castelul Muette, Paris, Muzeul Carnavalet)

261. O scenă de interior, aşa cum au apărut multeîn arta secolului al XVIII-lea. Şi care exprimăo artă de a trăi care nu ţine seama de manierelepline de afectare pentru a se împărtăşi cât maidin plin din plăcerile oferite de natură şi desocietate. De menţionat prezenţa obişnuită a animalelor familiare, admise de acum înainte încămin fără nici un fel de restricţie. (Şcoală franceză din secolul al XVIII-lea, Plecarea la vânătoare, Orleans, Musee des Beaux-Arts)

262. Gazda obişnuită a lui Diderot şi a lui Grimm laGrandval în anii 1760. Generoasa ospitalitate abaronului, el însuşi filosof, care lasă o mare libertate de acţiune invitaţilor săi i-a adus poreclade „chelnerul filosofilor". (Chantilly, MuzeulConde)

263. O seară de intimitate burgheză „fără pretenţii",rezervată jocurilor de societate, pe care o petreceîn cea mai mare simplitate stăpâna casei(mama D-nei d'Epinay) în tovărăşia credincioa-

AQ6

sei sale slujitoare şi a preceptorului. (Carmon-telle, Chantilly, Muzeul Conde)

264. Dichisiţi, miniaturizaţi, remodelaţi chiar prin-tr-o serie de încrucişări savante, pisicile şi câiniipătrund în intimitatea căminelor asemeni unorcopii preaiubiţi; pisicile sunt răsfăţate mai cuseamă în mediile aristocratice, după exemplullui Ludovic al XV-lea, furios când şi-a văzutpisica bruscată de un paj. Acesta e modul încare se exprimă noua sensibilitate a omului faţăde natură şi de animalele care nu mai sunt „sălbatice". (Paris, Bibi. Naţ.)

265. Cluburi, cafenele şi societăţi filosofice: tot atâtea cercuri de sociabilitate inedită în care spiritele luminate se întâlnesc, se informează şi discută în afara universului domestic, modelândconştiinţa publică într-un cadru semiprivat. (Paris, Bibi. Naţ.)

266. Scena reprezintă decorul unui teatru rustic, darşi imaginea unuia din acele castele de ţară încare parlamentarii din Toulouse, posesori deimense domenii, îşi petrec în tihnă si fără marelux vacanţele judiciare. (Les Terriers illustres deSadournin et d'Esparros, Tarbes, CDDP desHaute-Pyrenees)

267. în stil clasic, în acest secol pasionat, de o arhitectură caracterizată prin liniile ei armonioase,un palat gândit pentru reprezentare; palat careatestă universalitate stilului francez într-un oraş(Toulouse) care, totuşi, nu vădea decât prea puţin din stilul respectiv în vechile-i construcţii.(Toulouse, Muzeul Paul-Pupuy)

268. Verticalismul monumental al artei secolului alXVIU-lea: o realizare a ducelui d'Orleans carea făcut din acest palat un loc de întâlnire şi deconfruntare dintre oameni şi idei în chiar inimaParisului. Rumoarea şi zvonul public îşi iau zborul din grădinile şi galeriile palatului. (Paris,Muzeul Carnavalet)

269. Persoane de rang înalt, bărbaţi, femei, atenţi, înaceeaşi măsură, la capriciile jocului, dar ştiindsă îmbine distracţia cu voia bună, într-un cadrude prospeţime primăvăratică, în faţa unor con-

407

strucţii de o nobilă arhitectură şi a unor. arbori cu frunziş bogat, departe de clandestinitate tensionată a tripoului. Este epoca în .care parla-mentul din Paris deplânge răspândirea jocurilor de noroc în înalta societate ca şi propria-i nepu-tinţă de a curma acest rău care ameninţa cu ruina atâtea familii. (Paris, Bibi. Naţ.)

270. Cătunul reginei a făcut şcoală. Sufletele sensibile .se dau în vânt după reveriile solitare şidesfătările activităţilor rustice. De fapt, pustietatea înseamnă un colţ de natură orânduită înmod savant pentru a satisface exigenţele uneiaristocraţii aflată în căutarea libertăţii şi a uneipărelnice simplităţi. (Paris, Bibi. Naţ.)

271. Două portrete de familie; unul ne înfăţişează,într-o manieră pur clasică, un magistrat cepoartă însemnele rangului său; în viaţa particulară acesta a fost cu atât mai mult un tată prevenitor faţă de familia sa; de altfel, nici nu s-arecăsătorit după moartea prematură a tinereisale soţii, pictată aici după moda timpului şiîntr-o atitudine plină de demnitate. (Col. part.)

272. Un clarobscur ce lasă să se ivească, în reliefulluminilor din ce în ce mai puternice, adepţii uneilecturi care nu mai este o meditaţie solitară, ciun comentariu plin de însufleţire. Figuri şi atitudini în care se vădeşte curiozitatea, ca şi nevoia unor explicaţii, şi fizionomii care exprimămeschinăria sau obtuzitatea, sentimentul propriei importanţe sau respectul. Satiră, fără îndoială, a unui mod de sociabilitate şi predilecţie pentru reuniunile contrastante de fizionomiilăsate pradă acelui „viciu nepedepsit". (Tou-louse, Muzeul Paul-Dupuy)

273. Scenă de interior şi totodată portret de familiecare ilustrează noul fel de viaţă caracteristicaristocraţiei şi marii burghezii. ■ în diviziuneatimpului, oază de pace, de neîngrădită conversaţie, departe de privirile servitorilor, asistamla afirmarea forului familial. In aceste apartamente tihnite, locul fastului îl ia agrementul cumobilele sale comode (gheridonul) şi scaunele

408

sale confortabile. (William Hogarth, Reuniune de familie, Londra, Christies)

274. Curtea, în versiunea lui Ludovic al XlV-lea, estecea mai ambiguă şi mai rafinată din lumile aşa-numite pe dos. Bărbaţi şi femei strânşi laolaltă,toată floarea claselor privilegiate se precipităîntr-acolo, în aparenţă pentru a-1 vedea pe rege,în realitate pentru a fi văzută de el. Curteniidevin actorii inutili şi trândavi, îmbrăcaţi cusomptuozitate, ai unui spectacol pe care el îl supraveghează şi-1 pune la punct până în cele maimici amănunte prin ordinele, ca şi prin tăcerilesale. Nici un alt sentiment, nici un alt gest autorizat în afara celor prevăzute de rol... (Anonim din secolul al XVII-lea, Ludovic al XIV~leatrecând călare prin faţa grotei Zeiţei Tetis, Castelul Versailles)

275. Gradaţie ierarhică a portretelor de personaje sausimbolică privind obiectele de cult şi TableleLegii. Arborele Libertăţii ţâşneşte din chiar soclul pe care sunt aşezate acestea, fundament terestru al binelui suprem, care e libertatea, cadin aparatul legal edificat de suveranul popularşi îmbinând viaţa privată şi viaţa civică într-unacelaşi gest de autonomie. (Toulouse, MuzeulPaul-Dupuy)

276. Sensibilitatea exagerată a mamei, ca şi cea adoicei, şi cadrul dulceag-bucolic maschează destul de prost brutalitatea ucigaşă a unei practici— aceea de a da copilul la doică — care se democratizează în marile oraşe ale secolului alXVIII-lea şi repune în discuţie, pentru unii,însăşi existenţa unor raporturi afective dintrepărinţi şi copiii lor foarte mici. (Paris, Bibi.Naţ.)

277. O masă aranjată de. circumstanţă într-o anticameră, stăpânul casei primeşte fără nici un felde ceremonie. O anume neorânduială, deplinalibertate a atitudinilor şi a gesturilor, oaspeţiicare tocmai intră fără ca cineva să le dea vreoatenţie; totul sugerează, în pofida ţinutei personajelor, noua familiaritate a convivialităţii mas-

409

culine. (Robert de Tournieres, Dejun cu jambon. Versailles, Muzeul Lambinet)

278. înaintea cafenelei şi a clubului, prăvălia l ibrar u l u i s a u a v â n z ă t o r u l u i d e s t a m p e s a u d e t ablouri este, în secolul al XVII-lea, un loc privilegiat de plimbare, de întâlnire şi de discuţiiamicale. (S. de Bray, Amsterdam, Rijksmuseum)

279. Int re cadrul pr ivat a l locuinţe i ş i ce l publ ic a lstrăzilor si al pieţelor, o reţea de curţi şi de străduţe const i tuie un spaţ iu intermediar pe care î lîmparte f iecare familie, fără nevoia aparentă dea se izola, cu prietenii şi cu vecinii săi . (Pictorde Hooch, Reuniune de •familie, Viena, Kunst-historisches Museum)

280. Versiunea rustică, a aceleiaşi realităţi, idealizatăde pictorul de la oraş: vara, muncile capitalefi ind duse la bun sfârşi t , tot în faţa casei , ş i nuîn încăperile afumate si întunecate, cât e deplăcut să se adune tot cercul de rubedeni i ş i depr ie ten i , ş i l a urma urmei de ce nu to t sa tu l ,ca să mănânce, să bea , să dănţuiască ş i să s teala taifas şi ca toată lumea să se simtă bine.(David Teniers, Masă câmpenească, Madrid, Muzeul Prado)

281. De la tată la f iu sau de la preceptor la elev, deprinderea cititului şi a scrisului e o problemă cuprecădere masculină, problemă care pune în evidenţă ierarhia autorităţii şi a cunoştinţelor, siconsti tuie o bună pregătire pentru meserii le şiresponsabilităţile adultului. (Jan Vermeer, Lecţia, Londra, National Gallery)

282. Schimbarea stilului şi a sensibilităţii; costumulroman se potriveşte de minune pentru o convorbire care se vădeşte inocentă şi dezinteresată, şicare apreciază din plin calmul şi liniştea câmpenească a cadrului: vir tuţ i le stoice sunt apanajulsufletelor nobile. (Francois Chauveau, Desfătările spiritului, Paris, Bibi. Naţ.)

283. Câtă fascinaţie exercită totuşi la aceeaşi datăaceastă ambiguitate (e însă cu adevărat nouă?)a unor rapor tur i d in t re bărbaţ i pe care spi r i tu lsecolului al XVIII-lea le încurajează, uneori, iaralteori le condamnă, presupunând că există pre-

410

tutindeni! (Extras din Retif de la Bretonne, Le Paysan perverti)

284. „Fără reconciliere nu există salvare": sărutul —public — între bărbaţi pecetluieşte, sub privireaAtotputernicului şi potrivit „moralei creştine",prietenia juruită sau buna înţelegere regăsită.Sărut care clarifică, deopotrivă, un ritual şi faţada adesea uitată a sensibilităţii Marelui Secol.(Paris, Bibi. Artelor decorative)

285. In decorul sistematizat al grădinii „â la francase" jocurile mondene şi divertismentul sporesctensiunea între o politeţe strict codificată şi unsecret personal apărat cu toată fermitatea. Trebuie să-ţi duci viaţa în public, sub ochii celorlalţi şi ai regelui, dar sub mască: larvatus pro-deo. (Hyacinthe Rigaud, Arcul de triumf, Paris,Bibi. Artelor decorative)

286. Cu un secol mai înainte, grădina castelului alcătuieşte decorul aproape atemporal al unei întâlniri galante care nu se va încheia, în modexcepţional sau datorită unei minuni, cu o căsătorie. (Tineri plimbându-se, gravură de Saint-Igny, după Abraham Bose, Paris, Bibi. Naţ.)

287. De o parte şi de alta a fortificaţiilor, esplanadaîşi pierde încetul cu încetul, în secolul alXVIII-lea, caracterul ei militar pentru a deveniun loc de plimbare privilegiat, în care hazardulprogramat al întâlnirilor permite schimburile desalutări şi de ocheade, plecăciuni şi mondenităţi,sau continuarea unor convorbiri cu caracter maiintim. (Joseph Vernet, Portul Bordeaux văzut dela castelul Trompette, 1759, Paris, Muzeul Marinei)

288. Pupila: Biserica a interzis înfierea, act care nu-şiva găsi locul în legislaţia franceză decât o datăcu Revoluţia. Dar tuturele are toate drepturile, îndatoririle şi responsabilităţile unui tată. (Paris,Bibi. Naţ.)

289. De la copii la bătrâni, atelierul reuneşte, în acelaşi spaţiu de lucru, vârstele cele mai diverse.Dar, departe de a se crea, prin aceasta, un climat de egalitate, se subliniază şi se accentueazăo multitudine de ierarhii bazate pe cunoştinţe,

411

vârste şi statuturi. (Gravură de Galle, după Stra-dan, Paris, Bibi. Naţ.)

290. Instalat pe jumătate în locuinţă şi pe jumătateîn stradă, pe care nu ezită să pună stăpânire,atelierul creează solidarităţi care se desprind cugreu de raporturile familiale. (Decoraţie muralăde Poccetti, Florenţa, Muzeul Uffizzi)

291. O lojă din Paris, 1740: iniţierea în tainele masoneriei oferă ocazia visată a unui rit intermediar,care înlesneşte accesul către o societate alcătuitădin indivizi egali, reuniţi datorită unor cunoştinţe şi a unor idealuri comune. (Paris, Bibi.Naţ.)

292. Introducerea ucenicului mason în templul Virtuţii: dar această iniţiere este şi pretextul uneirupturi morale. La noi cunoştinţe, noi îndatoririşi un nou cod de conduita. (Paris, Bibi. Naţ.)

293. Interiorul unei cafenele, la Londra, la sfârşitulsecolului al XVII-lea: cafeaua este o băutură,nouă şi ea, caracteristică unei alese sociabilităţimasculine, care se sustrage vulgarităţii tavernelor. (Londra, British Museum)

294. Fundamentarea noii filosofii. Leagănul nostru afost o cafenea: departe de a se democratiza, decorul se ameliorează în continuare pentru a■imita în şi mai mare măsură saloanele aristocraţiei, a cărei vestimentaţie şi maniere au fostadoptate de consumatori, dar numai în scopulde a reforma cu şi mai multă eficacitate lumea.(Paris, Bibi. Naţ.)

295. Primirea câtorva femei în loja Mopses: din prima jumătate a secolului al XVIII-lea tema caracterului mixt al grupului animă parodiile ritualului masonic. Abatele G.-L. Calabre Perau,cu lucrările sale Le Secret des francs-magons(Secretul francmasonilor) (1747), Les Francs-Ma-cons ecrases (Francmasonii zdrobiţi), (Amsterdam, 1747) şi L'Ordre des francs-macons trahiet le secret des Mopses revele (Ordinul francmasonilor trădat şi secretul lojei Mopses dezvăluit) (Amsterdam, 1758), nu infirmă nici el regula.„Plăcerea Dragostei" şi „cordonul plăcerii careleagă inimile" se alătură „vasului raţiunii", cât

412

şi „diferitelor simboluri ale prieteniei": o idee de erotism nu avea cum să dăuneze. Dar aceasta banalizează, justificând-o, stricta separare a se-xelor în lojile masonice. (Paris, Bibi. Naţ.)

296. Jean-Baptiste Chardin, Mama harnică. (Paris, Muzeul Luvru)

297. „Soţul cu furca de tors în mână"; de-a lungulîntregii epoci moderne, inversarea rolurilor dintre soţi este o temă inevitabilă în numeroasegravuri de toate genurile. Edificarea prin deriziune le repune pe femei la locul lor — inferior —, dar, în aceeaşi măsură, constrânge bărbaţii să-şi păstreze atribuţiile specifice. (Paris,Muzeul Carnavalet)

298. „Ajunge, mi-e dosul plin de sânge".., Femeiacare-şi bate bărbatul constituie un nec plus ultra

. al acestor gravuri. Dar sugerează şi faptul că, la bărbatul bătut, se observă un curios amestec de plăcere şi de acceptare a unui statut care e mai curând statutul copilului decât cel al fe -meii. (Paris, Bibi. Naţ.)

299. Adolescenţa — această invenţie a secolului alXVIII-lea după părerea lui Philippe Aries ■—este în primul rând un răstimp de lungă aşteptare care nu e suficient pentru a justifica ucenicia cunoaşterii. Moartea tatălui înseamnă sfârşitul acestui răstimp: în aşteptarea ei, tânăruluinu-i rămâne decât să se joace de-a adultul şisă imite ocupaţiile şi jocurile acestuia. (Gravură

• de Engelbrecht, Paris, Bibi. Naţ.),200. Colegiul La Fleche: instituţie model din prima

jumătate a secolului al XVII-lea. La Fleche esteo transpunere, în mediul rural, a unei mănăstiri aristocratice pentru ca aceasta să poată deveni un loc de pregătire pentru viaţa adultului.Succesiunea zilelor şi disciplina de viaţă întovărăşesc şi susţin însuşirea acelor cunoştinţe necesare formării „cavalerului desăvârşit". (Paris,Bibi. Naţ.)

;

301. Cei mai bogaţi dintre elevi au încă, în secolul al XVH-lea, camera şi proprii lor servitori. Dar, în acest dormitor din colegiul Navarrei, căruia îi va succeda Şcoala politehnică, dormitorul ex-

413

primă, prin înşiruirea lui de chilii, dorinţa de izolare şi de supraveghere atât în timpul nopţii, cât şi al zilei. (Paris, Bibi. Naţ.)

302. O dată cu aceste şcoli specializate, statul monarhist reia pe propria lui socoteală responsabilitatea formării cadrelor armatei sale, cadre pecare le sustrage influenţei familiei. Acestea învaţă aici, fără a decădea, deoarece se află întreegali, să se supună şi să acţioneze întocmai caşi soldaţii pe care sunt chemaţi să-i instruiască.(Paris, Bibi. Naţ.)

303. Saint-Cyr. Ca şi fraţii lor de la Şcoala militară,fetele sărace, dar de familie bună, admise laSaint Cyr învaţă, unele de la altele, a face singure, pentru a dirija apoi, şi cât mai bine, odatăcăsătorite, toată gama de obligaţii domestice. Aşti să faci pentru a şti să-i pui pe ceilalţi săfacă. (Paris, Muzeul Carnavalet)

304. O fereastră îngustă ce dă mai puţină luminădecât focul din vatră, un mobilier sumar; ceişase copii mici strânşi laolaltă şi cele două tinere femei alcătuiesc mai degrabă un tablou degen popular (murdăria, dezordinea) decât o reprezentare exactă a unui grup familial din secolul al XVIII-lea. (Michel-Francois Dandre Bar-don, Vatrat Marsilia, Musee des Beaux-Arts)

305. Trei burghezi în vizită la nişte ţărani flamanziîa sfârşitul secolului al XVI-lea, un bun prilejde a înfăţişa sala cea mare din casa unei familiidin mediul rural. Pe masă, şapte blide ce aparţin membrilor casei. In pz-imul plan, cei trei copii, cel mai mic în braţele mamei, care se încălzeşte la strania vatră centrală deasupra căreiase vede un cazan imens. (Jan Bruegel cel Bătrân,Vizita la fermă, Viena, Kunsthistorisches Mu-seum)

306. Fraţii Le Nain au pictat de mai multe ori grupuri de ţărani stând la masă, reunind mai multegeneraţii de adulţi cu copiii respectivi. Aici, femeia e în picioare, bărbaţii, stând jos, îşi împart oarecum în mod simbolic pâinea şi vinulîn această încăpere unde oamenii mănâncă şi

414

unde dorm. (Louis Le Nain, Masa ţăranilor, Pa-ris, Muzeul Luvru)

O slujnică văzută din spate (faţa i se reflectă în oglindă) mătură pardoseala alcătuită din carouri de marmură din acest interior flamand de burghezi înstăriţi. (Pieter Elinga Janssens, Femeie măturând, detaliu, Paris, Muzeul Luvru) 308. Acest alt interior flamand e mai modest. Pardoseala e din dale de teracotă. Mama, stând jos în faţa unui pat cu perdele, e ocupată cu des-păducherea fiicei sale. Pieter de Hooch a folosit acelaşi interior pentru o seamă de diverse scene de gen. (Despăducheatul, Amsterdam, Rijksmue-seum)

9. Această scenă biblică gravată de Diirer la începutul secolului al XVI-lea e un pretext pentrua înfăţişa o suburbie din sudul Germaniei, cubiserica, înaltele ei acoperişuri de stuf, cu pereţii ei din chirpici sau din cărămidă. (Fiul risipitor, Paris, Bibi. Naţ.) ,

310. Câţiva cerşetori, dintre care unul se îndreaptăspre intrarea unei case, s-au strâns în curteaacestei ferme alcătuită din mai multe clădiri,locuinţă şi hambare. (Hans van Dalem, Curte defermă cu cerşetori, Paris, Muzeul Luvru)

311. Grup de case ţărăneşti din centrul Franţei, caaceste „bariade" din Auvergne, cătun familialuneori, reunind mai multe unităţi de locuinţeaparţinând unor cupluri înrudite. (Extras dinBarthelemy Faujas de Saint-Fond, Recherche surIes volcans eteints du Vivarais et du Velay, Paris, 1778) -'-.-■•_

312. Această scenă de carnaval, ce se desfăşoară peo stradă din Paris, are în centru un tânăr cejonglează cu câteva ustensile de bucătărie. Femeia care bate toba ar fi total nepotrivită înmijlocul unui carnaval mal mediteranean, undeinstrumentul respectiv e apanajul bărbaţilor şial puterii. Pictorul ne oferă prilejul de a vedeamodalitatea în care acest joc carnavalesc creeazăun moment prielnic comunicării libere între sexe, care apar aici în grupuri destul de vădit dis-

415 ',

tinete. (Etienne Jeaurat, Carnaval pe străzile d'n Paris, 1757, detaliu, Paris, Muzeul Carnavalet)

313. Vară în Ţările de Jos. Uşa casei e larg deschisă,ca şi fereastra ce dă spre câmp (podeţ peste canal în formă de spinare de măgar, cum se maivede uneori şi astăzi). Tânăra burgheză îşi curăţă vorzele; slujnica se pregăteşte să plece.Este vorba tot de o scenă de gen al cărei mesaj,galant poate, care i-a fost încredinţat slujitoarei, ne rămâne necunoscut. (Pieter de Hooch,Tânără burgheză şi servitoarea sa, Lille, Museedes Beaux-Arts)

314. In satele şi târgurile din estul Franţei, ca şi încele din unele regiuni meridionale, unde locuinţele dau direct în stradă, casele cele „mai impunătoare" au intrările bogat împodobite — custeme, cu iniţialele proprietarilor, cu devize, cuimagini pioase.

315. Această fermă bogată din al XVIII-lea secol comportă mai multe clădiri, dintre care una cu

, două etaje. Sunt lucrate cu grijă, acoperişurile fiind din ţiglă. (Pictură anonimă din secolul al XVIII-lea. O fermă toamna, detaliu, Reims, Mu-zeul Saint-Denis)

316. In regiunile reci din estul Franţei, în provinciile germanice şi în cantoanele helvete, se folosesc sobe de faianţă făţuită, aşa-numitul Stiib.care e şi denumirea încăperii în care sunt plasate acestea. (Paris, Bibi. Naţ.)

317. Paturile aşezate unul lângă altul oferă, aici, unbun pretext pentru a reda o scenă oarecumindecentă, gen foarte agreat în secolul alXVIII-lea. (După Baudoin, Santinela adormită,Paris, Bibi. Naţ.)

318. Adriaen van Ostade a fixat din fuga peniţei oseamă de crochiuri în care redă viaţa cotidiană,ca în acest interior care adună membrii famf-liei în jurul vetrei. Patul cu „benzile" lui depânză şi vergeaua pe care se aruncă rufele seaflă în imediata apropiere a sursei de căldură.(Interiorul unei ferme, Paris, Muzeul Şcolii superioare de Bele Arte)

416

319. Fraţii Le Nain au pictat de mai multe ori asemenea grupuri de copii dansând sub privireameditativă a unei bătrâne. (Pregătirea pentrudans, col. part.)

320. Aici, copiii nu mai dansează, deşi cântăreţul seaflă de faţă, ci pozează pentru un portret'de familie. Grupul include cel puţin două cupluri,dintre care unul mai vârstnic. Să fie vorba dedoi părinţi cu fiica mai mică în spatele lor şicu cea căsătorită lângă soţul şi copiii ei? (An-toine Le Nain, Portrete într-un interior, Paris,Muzeul Luvru)

321. Masa unui numeros grup familial, descris deRetif în La Vie de mon pere (Viaţa tatălui meu) t

este reprezentată în această gravură celebră într-o manieră naivă şi idealizată. Portretul strămoşului domină scena. (Extras din Retif de laBretonne, La Paysanne pervertie, Haga, 1784,ilustraţii de Binet)

322. Foarte tânărul Durer, înaintea călătoriei sale înItalia, a fixat în acuarelă mai multe priveliştidin oraşul său natal, Nurnberg. Caseîe din cartierul Sfântul Ioan sunt reprezentate în mod minuţios, cu acoperişurile lor din ţiglă şi pereţiiacoperiţi cu panouri de lemn. (Bremen, Kunst-h,alle)

323. Această prezentare a unei exploatări agricolaeste plasată în unul din colţurile de sus ale unei

. gravuri ce înfăţişează un sat austriac de la mijlocul «secolului al XVII-lea. Destinaţia diferitelor clădiri este notată cu toată precizia. (Extras din Merian, Topographia provinciarum austria-carum)

324. Pe faţada unei case din Alsacia, proprietarul apus să i se fixeze iniţialele şi emblema meserieilui de brutar.

325. „Fiţi uniţi, copiii mei, şi fie ca dragostea să văaducă buna înţelegere." Versurile lui La Fon-taine sunt ilustrate în această scenă de

logodnărura

lă cu tot patosul pictorului şi al epocii.(Jean-Baptiste Greuze, Logodnica din sot,, Paris,Muzeul Luvru)

417

326. Casele de piatră din Sisteron, un "burg din partea muntoasă a Provenţei, construite pe înălţime,sunt înghesuite între stâncă şi râul Durance.(Desen anonim, Vedere asupra oraşului şi castelul Sisteron, Paris, Bibi. Naţ.)

327. Lungile şiruri de case ale satelor din Lorena seîntind în spaţiul nemărginit al câmpiei. (Bâlcila Gondreville, după Jacques Callot, Paris, Bibi.Naţ.)

328. Reconstituirea genealogiei unei familii alsaciene. — Bergentzle —; dă frâu liber figurării. literelor

ornamentale alcătuite în arabescuri de un baroc arhaizant. (Strasbourg, Muzeul alsacian)

329. Contractul de căsătorie constituie un momenthotărâtor. Viitoarea soţie — acest tablou atribuit lui Quentin Matsys — nu aduce, se pare,decât „comorile" sale, un mic sipet şi bijuteriilecare îi vor rămâne în proprietate personală, învreme ce se va bucura de banii mulţi şi greiai viitorului soţ. Prostănacul, în planul secund,salută cu gura larg deschisă intrarea unui nouadept în confreria soţilor duşi de nas. (SăoPaulo, Muzeul de Artă)

330. E posibil ca arborele acesta „de mai", care simbolizează luna respectivă, să aibă o destinaţiemai personală. Două femei se uită cu atenţie latinerii care înalţă copacul stufos şi împodobitcu panglici. Copiii, în prim plan, duc, fără îndoială, coşul în care au strâns ouăle şi alimentele oferite de săteni, în asemenea ocazie. (Ma-riette, Primăvara, Paris, Bibi. Naţ.)

331. La marginea oraşului, pe o promenadă unde sedesfăşoară desigur şi „jocul cu ciocanul" se plantează, întotdeauna în luna mai, un arbore pu-blio şi oficial, acţiune salutată de autorităţi şide muzica militară. In fundal, „mulţimea" porneşte la dans. (Papillon, Petrecere, Paris, Bibi.Naţ.)

332. Nunta lui Mopsus şi a Nişei. Gravat după undesen ce aparţine lui Breugel cel Bătrân, subiectul figurează deja în Lupta dintre Carnavalşi Postul Paştelui, în care nunta este prezentăîn cortegiul regelui Carnaval. Cei doi eroi şi-au

418

luat numele din a opta „Eglogă" a lui Vergiliu dar, de fapt, sunt întruchiparea protagoniştilor acelei căsătorii burleşti a femeii sălbatice al că-rei rol e deţinut, bineînţeles, de un băiat cu trăsături grosolane, cununa lui nupţială fiind o simplă sită. Scena se mută din loc în loc, iar un băiat face chetă printre spectatori.

333. Ca si nunta burlească a lui Bruegel, paradaasurzitoare, acel Skimmington al lui W. Hogarthînregistrează, pe parcursul carnavalului, o cavalcadă a tuturor soţilor încornoraţi; cu coarne,furci de tors sau alte ustensile menajere, aceştiadefilează în sunetul unui cimpoi şi al goarneicelui care castrează porcii, melodie ritmată deun cazan bătut cu toată energia. (Paris, Bibi.Naţ.)

334. Această imagine, datând din prima jumătate asecolului al XVIII-lea, şi care reprezintă un„neguţător de coarne", se înscrie într-un sistemde ilustraţii foarte gustate în acea vreme, sce-

- nele care fac aluzie la soţii încornoraţi fiind re-date într-o manieră plină de haz. Literaţii, cer-curile tinerilor burghezi iau parte în mod activ la aceste forme scrise şi figurate ale carnava-lului. La Toulouse, în 1746, a fost tipărită o Diplâme de cocuage (Diplomă de încornorare); la Bordeaux, Bernadan, viitorul corespondent al abatelui Grigorie, e autorul uneia din numeroa-sele Dissertations sur Ies cornes (Vizertaţie asu-pra coarnelor), ceea ce confirmă din nou funcţia ambivalenţă a acestor rituale: afirmarea desti -nului simbolic al bărbaţilor, cenzurându-se în acelaşi timp orice exces real. (Paris, Bibi. Naţ.)

335. Acest charivan (vacarm) din gravura lui W. Hogarth are drept ţintă un croitor. Şi, fără îndoială, acesta fusese bătut de soţia sa, dacă e săne luăm după bastoanele, oasele şi satârele pecare le agită mulţimea de demonstranţi. Croitorul, datorită meseriei sale, care-1 obligă să lucreze în interiorul locuinţei, meserie care-1 feminizează, are reputaţia unui om slab şi uşor destrunit. (Paris, Bibi. Naţ.)

419

336. Această gravură florentină în lemn ne prezintăîn mod sinoptic cele două momente ale destinului carnavalesc al regelui serbării respective: cortegiul judiciar şi spânzurarea. Dar în procesulcare a avut loc înainte — proces ce pare să sepopularizeze începând din secolul al XVIII-lea —a judecat, şi sărbătorit în acelaşi timp, toate abaterile de la morala conjugală şi cea sexuală, pu-nându-i să defileze, nominal, pe toţi contrave-

. nienţii. (Florenţa, Bibi. Naţ.)337. Supliciul încornoratului, imagine aflată în pri

mul plan dintr-o vedere a oraşului Sevilla (1574),ne prezintă o scena judiciară evocată deja înCelestina (1494). Înaintea judecătorului, trei personaje care sunt mânate din urmă de ajutorulacestuia şi huiduite de trecătorii care ţin înmână coarne. Se vor recunoaşte cei doi amanţiiliciţi şi, după cum se pare, sub o abundentă

; barbă falsă, mijlocitoarea. Bărbatul are pe cap o pereche de coarne de cerb împodobite cu flori — galbene, desigur, drobiţa Spaniei fără îndo-ială — şi cu zurgălăi; însemne, toate, ale încor-norării. Femeia merge în frunte: unsă cu miere, e prinsă în plasa unui roi de albine. (Extras din Georges Bruin, Theâtre des cartes du monde, Bruxelles, 1594)

338; în această gravură italiană în lemn, „carul mor-. ţii", menţionat în credinţele meridionale încă de la începutul secolului al XlV-lea, capătă o interpretare macabră şi charivarique totodată. Morţii vin să-1 cheme, cu larmă mare, pe cel din urmă venit. Un studiu atent al ritualelor legate de charivari confirmă prezenţa recurentă a tinerilor mascaţi care, uneori, îşi împrumută în mod foarte clar vocile lor discordante confratelui defunct. (Florenţa, Bibi. Naţ.)

339. Tragerea într-o pasăre artificială denumită „pa-pegai", folosită drept ţintă, simbolizează aic" luna martie, dar acest ritual are loc mai adesea chiar la începutul lunii mai, cu prilejul înălţării sau a Rusaliilor. Şi reuneşte, în secolul al XVIII-lea, în vederea unui exerciţiu aproape militar, pe toţi bărbaţii care posedă o armă de foc. Un joc

420

care înseamnă, în acelaşi timp, virilitate şi ti -nereţe; în tot cazul, în numele prerogativelor ancestrale ale acesteia din urmă se invocă drep-tul, în oraşe, de a se trage în acest „papegai" şi de a se alege astfel regele anului respectiv. (Ma-riette, Martie. Petrecerile „pape galului", Paris, Bibi. Naţ.)

340. Dincolo de fortificaţii, şanţurile şi locurile undeaveau loc jocurile cavalereşti devin teatrul jocurilor de iarnă şi al carnavalului. In oraşe,acestea reprezintă un spaţiu gol, aproape rău famat, aflat în stăpânirea borfaşilor şi a tinerilor.Aici, la Anvers, burghezi şi burgheze, veniţi cutrăsura, asistă la o paradă a măştilor, care defilează două câte două, cu un pas prudent, pe terenul acoperit cu gheaţă. (Van Nieulant, Scenăde carnaval lângă zidurile oraşului Anvers, Bruxelles, Muzeul de Artă veche)

341. In timpul carnavalului, uşile caselor trebuie săse deschidă în mod obligatoriu în faţa invazieiinopinate a măştilor. Acompaniate de o vioarăşi de un oboi, acestea prezintă o comedie scurtăşi fac colectă pentru ospăţul tradiţional: şuncaşi slănina de curând pregătite atârnă de grinzi.In această veghe de seară întreruptă, fetele care,cu prilejul acesta, sunt supuse adesea unor ta-chinări, vădesc un amestec de teamă şi de atracţie. (Mariette, Februarie. Mascaradă, Paris, Bibi.Naţ.)

342. De data aceasta, petrecerea nocturnă are locafară. Măştile, purtând patine, alunecă în gruppe gheaţa canalului. La mijloc, muzicanţii suntprecedaţi de un băieţel care bate toba. (Şcoalaflamandă din secolul al XVII-lea, Scenă de carnaval, Evreux, Muzeul Municipal)

343. La masa de joc, speranţa câştigului se preschimbăîn fum, ura se-dezlănţuie, tineretul se perverteşte,familiile se îndreaptă spre ruină. Această temăconstantă a predicilor obţine adeziunea apărăto

rilor ordinii burgheze, în timp ce în secolul alVUI-lea autorităţile din diversele ţări ale Eu -

ropei occidentale încearcă să canalizeze către lo-teriile oficiale o patimă a jocului utilă econo-

421

ru X

miei publice. (William Hogarth, Evoluţia unui vicios. Paris, Bibi. Naţ.)

344. Oraşul, noaptea — aici Parisul, văzut de Louis■Sebastien Mercier „la orele nouă seara" — estelocul pervertirii ordinii publice sau, mai curând,momentul manifestării unei ordini inverse. Eforturile autorităţilor urbane de a instala, în a douajumătate a secolului al XVIII-lea, mai pretutindeni în Franţa, luminatul străzilor sunt justificate de necesitatea de a supraveghea răstimpulşi spaţiul nocturn. (Paris, Bibi. Naţ.)

345. Două sisteme îşi împart aproape pretutindenipractica prostituţiei. Pe de o parte, exercitareafamilială a acesteia, în apartamente discrete; pede -alta, acostarea publică şi oficial tarifată. înprimul caz, prezenţa mijlocitoarei este indispensabilă; denunţată, este supusă, chiar şi în plinsecol al XVIII-lea, la Paris şi la Toulouse, pedepsei specifice — plimbarea călare pe un măgar, dar aşezată cu faţa spre coada acestuia. Inceea ce priveşte „femeile publice", acestea suntsupuse în mod periodic decretelor parlamentare:tunse în public, duse în nişte căruţe degradantespre închisoare, ele sunt, uneori, îmbarcate cuforţa şi trimise în coloniile americane: trebuiecitit, în legătură cu faptul acesta, cunoscutulroman al abatelui Prevost, Manon Lescaut (1731).(Tristeţea femeilor de stradă şi Promenada co-doaşelor, Paris, Bibi. Naţ.).

346. Autoritatea preotului de ţară asupra enoriaşilorsăi presupune, în afară de prezenţa sa indiscretă, o reînnoire periodică a legitimităţii sale.Iar cea mai bună ocazie pentru aceasta o oferăvizita pastorală, în cursul căreia episcopul controlează bunul mers al parohiei şi corectitudineaslujitorului acesteia. Şi tot atunci episcopul „îiconfirmă" pe credincioşii care au primit sfântaîmpărtăşanie. (Pictură murală pe suport de lemn,1705. Capela Saint-Tugen-en-Primelin, Finistere)

347. Uşa deschisă, cheile în cui; exteriorul şi interiorul unui apartament nu se separă câtuşi de puţinîn imobilele pariziene din secolul al XVIII-lea.Peste prag trec veştile de ultimă oră şi se

422

umflă zvonurile. (Jan van Hoogstraten, Papucii, Paris, Muzeul Luvru)

348. Un copil părăsit nu e ceva neobişnuit. Degeabas-a râs uneori de cel careul găseşte dinainteauşii sale, el trebuie încredinţat numaidecât spitalului de copii găsiţi. Din când în când, asupraacestuia, un bilet cu numele de botez şi câtevarecomandări; părăsirea nu este o opţiune. (Paris,Bibi, Naţ., şi Paris, Bibi. Artelor decorative)

349. întoarcerea doicelor: se întâmplă ca părinţii careaşteaptă convoiul să nu-şi recunoască propriulcopil decât după îmbrăcămintea acestuia. (Eti-enne Jeaurat, Sosirea doicilor, Laon, Muzeul Municipal)

350. 30 mai 1770: căsătoria delfinului şi a Mariei-Antoaneta. In toiul serbării, catastrofa. Rue Ro-yale, 132 de persoane pier călcate în picioare înurma unei busculade pe care, fără îndoială, poliţia ar fi putut-o evita. (Paris, Bibi. Naţ.)

351. Strada e invadată de dughene şi de ateliere. Pentru a fi sigur că vei vinde bine trebuie să-ţifaci rost de un loo la răspântie de drumuri.(Pieter Breugel cel Bătrân, Târg, Aix-en-Pro-vence, Musee des Beaux-Arts)

352. In faţa tarabei, se discută în măsura în care seşi cumpără: spaţiul urban permite nenumărateforme de schimburi, de solidarităţi şi de conflicte. (Emanuel de Witte, Piaţa de peşte dinAmsterdam, Lugano, col. Thyssen-Bornemisza)

353. Cartierul trăieşte în ritmul supravegherii reciproce. (Paris, Bibi, Naţ.)

354. Pe stradă, colportorii şi micii negustori ambulanţi îşi înalţă glasul pentru a fi recunoscuţide clientelă. (Strigătele Parisului, Paris, MuzeulCarnavalet)

355. Un menaj în care domneşte tihna; posedă puţinelucruri, dar nici clevetirile şi nici calomniilevecinilor nu trebuie să-1 atingă. (Paris, Bibi.Naţ.).

356. Gesturile zilnice: despăducherea, masa, pomana.(Michiel Sweerts, Despăducheatul, Strasbourg,Musee des Beaux-Arts) (Paris, Bibi. Naţ.)

423

■HH

357. Hanul: loc de destindere, loc în care se discutăîn fel şi chip, dar şi loc unde se munceşte (aicise angajează băieţi şi ucenici, se plătesc simbriile calfelor). Locul în care femeile îşi au şiele, bineînţeles, rolul lor. (Richard Brakenburg,Interiorul unui han, Paris, Muzeul Luvru)

358. Deoarece există' persoane care îşi petrec timpu!liber în afara locuinţei, certurile nu duc lipsăde public, gata să intervină şi să ia partea unuiasau altuia dintre cei în cauză. (Paris, Bibi. Artelor decorative)

359. Un cuvânt şoptit la ureche creează o bună sauo proastă reputaţie. Insinuantă şi protagonistăde prima mână în jocul social, vorba este regină. (Tanzio da Varallo şi Giovanni d'Errico,Isus adus în jaţa lui irod, detaliu. Varallo, Sacro Monte, capela XXVIII)

360. Nimic nu se petrece prin preajmă care să scapeochiului comisarului de poliţie. Foarte bine informat, acesta este personajul principal al cartierului. (Paris, Bibi. Naţ.)

361. Poliţia arestează adesea fără pic de cruţare, ziuaca şi noaptea; grabă care duce uneori la comiterea unor greşeli. (Paris, Muzeul Poliţiei)

362. A fi arestat din ordinul regelui înseamnă să fiiscutit de dezonoare; în asemenea caz, arestarease face fără larmă şi fără strigăte de protest.(Paris, Bibi. Naţ.)

363. Nimeni nu ştie să întocmească mai bine o suplică adresată regelui decât conţopistul public,înainte de a pune mâna pe pană, acesta ascultăplângerile unei femei care cere să fie arestatunul din membrii familiei sale printr-o lettrede cachet. (Louis Sebastien Mercier, Scenă dinParis, Paris, Bibi. Naţ.)

364. O căsătorie potrivită trebuie să fie pe placulpărinţilor; ceea ce înseamnă un acord afectiv,social şi economic.

365. Soldat făcând parte din miliţia anului 1736. (Paris, Bibi. Naţ.)

366. Despre ce poate fi vorba dacă nu de aceastădezonoare familială pe care, dezvăluind-o rege-

424

lui, se consideră a fi secretă? ... (Pieter de Hooch, Jucătorii de cărţi, detaliu, Paris, Muzeul Luvru)

367. închisorile precare şi insalubre nu sunt, în modsigur, nişte locuri potrivite pentru educarea copiilor sau a tinerilor. De acolo, deţinutul iese bolnav şi vicios, va constata, plin de indignare,Lenoir, în 1774, locotenentul general de poliţie.(Louis Sebastian Mercier, Scenă din Parist pa-ris, Bibi. Naţ.)

368. Convoiul de galere soseşte în port; iată plecareaforţată către Insule. De unde mulţi tineri vorsolicita punerea lor în libertate. (Joseph Vernet,Portul Toulon, fragment, Paris, Muzeul Marinei)

369- în zilele destinate angajării de muncitori sau în care are loc vreo execuţie publică, ferestrele imobilelor sunt luate cu asalt ; în piaţa Greve se înghesuie mulţimea celor ce solicită un loc de muncă sau a trecătorilor. (N. Raguenet, Piaţa Greve la capătul Străzii Mortellerie în 1751, Paris, Muzeul Carnavalet)

370. în însăşi arhitectura închisorii Bastilia se aflăînscrisă tirania acelor lettres de cachet: adâncimea încăperilor, soliditatea gratiilor, grosimeaverigelor de fier, a drugilor şi a lanţurilor^ vorbesc de la sine. Şi spun: „infam privilegiu de aii judecat de rege în loc de lege!" (Paris, MuzeulCarnavalet)

371. Abolirea privilegiilor, 4 august 1789. Şapte lunimai târziu, sunt abolite şi acele lettres de cachet.încep însă numaidecât o seamă de discuţii parlamentare pentru a se^ăsi o altă modalitate dea ocroti onoarea familiilor. (Paris, BibL Naţ.)

372. Jeaurat de Bertry, Tablou alegoric revoluţionar..(Paris, Muzeul Carnavalet)

Corpul prinţului în copilărie: Ludovic alXUI-lea ....................................................... 63

Corpul suferind al regelui Ludovic al XlV-lea 68

PRACTICILE LITERARE SAU, PUBLICITATEAPRIVATULUI de Jean Mărie Goulemot .......... 77

In Evul Mediu, o literatură a comunităţii .. _ 79Spaţiul privat şi literatura în epoca clasică 81

Tensiunile contradictorii ale Renaşterii ........ 84Montaigne sau mutaţia cunoaşterii 84Rabclais divizat ,............................................. 87Ronsard: etalarea singularului .................... 89

Epoca clasică: ocultaţia şi veridicitatea privatului ............................................................ 91Primatul universalului , .............................. 91Rezistenţe: ostentaţia organicului ............... 95Rezistenţe: nostalgia schimbului comunitar 97Utopia sau transparenţa publicului .......... 100Memorii şi jurnale: o literatură a ambigui

tăţii.................................................................. 103Noua legitimitate a scrisului ........................ 107

Credibilitatea romanescului ........................ 107Eul fondator de veridicitate ....... .............. 114Autobiografia, o necesitate ........................ 117Literatura erotică sau publicitatea făcută

forului intim ............................................ 120Procesul scrierii, modalităţi de lectură........... 122

3. COMUNITATEA, STATUL ŞI FAMILIA.TRAIECTORII §1 TENSIUNI ........................ 125

Introducere ....................................................... 126

SECTORUL PUBLIC ŞI SECTORUL PRIVATde Nicole Castan ................\............................ 132

Delimitarea teritoriilor .................................. 132Familia îmblânzită............................................... 133

Copiii .............l..\.\.........;....'.;.... 134

Viaţa privată la feminin ............................ 138Locurile de privatizare .................................. 141Administrarea cotidianului................................ 142Cercurile vieţii ............................................ 143

428

Dimensiunile sărbătorii ....................................# _ 144O nouă năzuinţă: intimitatea ............................ 146De la „şoaptă" la zvonul public ...................... 148

O redefinire a roluri lor ..................................... 149Ceremonialul şi distracţiile................................150Apogeul cunoaşterii regulilor vieţii de societate........................................................................ 152Un model aristocratic victorios .................... 155Despre pluralitatea rolurilor: provincia .., 157Sfârşitul „vieţii de plăceri" .......................... 163

Remodelajul revoluţionar ................................ 165Ruptura: cetăţeanul, victima publicului .,. 168Refugiul .................................................................... 171

AMICIŢIE ŞI CO.NTVIVIALITATE de Maurice

Aymard......................................................................... 180Rude, vecini şi amici......................................... 184Amiciţie şi amiciţ i i ........................................... 187Saint-Simon, poliglot, strateg şi erou al prie

teniei...................................................................... 192Familie şi prietenie: înrudirile spirituale . 201Căile de asociere: de la fraternitate la con-

vivialitate ................. ................. 208Masculin—feminin ........................................... 214Epoca adolescenţei ............................................ 222

FAMILII. LOCUINŢE Şl CQABITANŢIde AlaînCollomp.................................................................. 234

eprezentări . De la locuinţă la interiorul domestic ..............................................._................ 235Pieter Bruegel sau ferma flamandă.................. 236Interioarele ţărăneşti ale fraţilor Le Nain 238In oraş..................................................................,; 239

Modalităţi de locuire............................................... 240Un habitat evolutiv ............................................... 242Locuinţele oamenilor săraci ........................... 244Locuinţele oamenilor bogaţi............................ 247Promiscuitatea culcuşului.................................... 250

Grupuri de rezidenţă şi structuri familiale . . . 254Două sisteme familiale ........................................ 255Familia-matcă. Locurile şi rolurile ................ 257Casa tatălui.............................................................. 261

429

^

Familia-matcă. O variantă............................... 264Sistemul egalitar şi solidaritatea spiţei _ _ _ 265Sistemele familiale: asemănările .................... 268Un vestigiu: marile comunităţi familiale 270Casa comună.....................;...................................................... 273Constituirea şi destrămarea comunităţilor

„taisibles" .................................................. 275Mitul şi utopia................................................ 279

FAMILIILE. PRIVATUL ÎMPOTRIVA CUTUMEI

de Daniel Fabre ................................. . . . . . , . •• 283

Ritualurile divulgării ....................................,. 284„Obiecţiile" .............................................................. 284Vacarmul (Charivaris) .................................. 286Plimbarea pe măgar ........................................ 290Ritualurile morţii 292Codul şi intenţiile ....................................... 292

Actorii zeflemelii.................................................. 295în oraş şi la ţară.............................................. 296Excepţia: grupurile de femei ......................... 298Regula: tineretul 299Violarea spaţiilor publice ............................... 302A cheltui fără măsură ................................... 305Conformitate socială şi dezordine dirijată , 308

Ordinea publică şi sfera privată .................. 311Condamnări ecleziastice şi parlamentare ... 312Penalităţi rituale şi sancţiuni juridice .......... 313Doleanţele victimelor .................................. 316Apărarea bunurilor personale 318Libertatea familiilor ..................................... 321Autoritatea parohului ;........................... 322Revanşele cutumei ............................................ 325

FAMILIILE ONOAREA ŞI SECRETUL de ArletteFarge .......;.................................................................................................. 331

Familia citadină ............................................. 332Imobilul, teatru public..................................... 334Strada şi atelierul ....................................... 336

Onoarea, necesitate privată şi publică ___., 338Onoarea săracului............................................ 338Cuvântul şi injuria .........,................. 341

430

Recurs pentru onoarea pierdută? La lettre de cachet Păstrarea secretului Cererea familiilor

Răspunsul autorităţilor: ordinea publică Autoritatea şi secretul Tensiuni şi deliberări Arbitrarul pus în discuţie

Deliberările revoluţionare. Legea contra geluiTribunalul familial şi autoritatea paternă

Concluzie

Bibliografie............................................................LISTA ILUSTRAŢIILOR ...................

.. 346

. 350

. 353

. 353

. 355 358 361

361

. 365 , 369

376

381

396

re-