ISTORIA FARMACOLOGIEI PE

TERITORIUL ROMÂNIEI

PROF.DR. ARGEȘANU CARMEN COLEGIULNAȚIONAL „NICHITA STĂNESCU” MUNICIPIUL

PLOIEȘTI

FARM. ARGEȘANU ANA FLORINA, ING. CH.ARGEȘANU CRISTIAN GEORGE

• Primele mărturii scrise (asiro-babiloniene, egiptene, indiene, chineze) privind istoria culturală a

omenirii conțin și referiri la vegetale medicinale care-și găseau utilizarea în terapie. La epoca lor,

cuprinsă între sfârșitul mileniului al IV-lea și mileniul al II-lea î.e.n., consemnau un fond

farmacologic de mult consacrat și folosit. Astfel, farmacologia sumerienilor, asiro-babilonienilor,

egiptenilor, grecilor, dacilor, romanilor, etc se cere a fi privită din perspectiva originii ei arhaice.

Numeroase observații s-au pierdut sau abandonat, altele s-au păstrat și perfecționat, ajungând

elemente de bază ale practicii medicale din țările sclavagiste ale antichității.

• Herodot scria că dacii că sunt „buni cunoscători ai plantelor, având şi un meşteşug deosebit pentru

îngrijirea bolnavilor cu ajutorul plantelor“.

• Homer, marele poet al Antichităţii, scria despre geto-daci că, „în afară de curajul şi bărbăţia

dovedite în lupte, ei manifestau şi o înaltă educaţie morală, evidenţată prin grija faţă de străini, de bolnavi şi

de răniţii căzuţi pe pământul lor“.

• Strabon afirmă că la geţi preoţii erau medici (iatros) şi cunoscători de descântece,

vraci (goes) totodată.

• În creaţia poetică a lui Ovidius (43 î.e.n.-17 e.n.), completată în timpul exilului său la Tomis-

Constanţa (8-17 e.n.), erau menţionate multe plante medicinale care creşteau în spaţiul carpato-danubian

şi mai ales la Marea Neagră (Pontus Euxinus).

• Platon pomeneşte leacurile şi descântecele medicilor daci. Pseudo-Apuleius, scriitor şi botanist

din veacul al II-lea e.n., în lucrarea sa „De medica minibus herbarum“, menţiona alte 37 de plante cu

efecte terapeutice existente în Dacia: aniarsexe-iarba sărată, budathla-limba boului, chlodela-ţelina de

câmp, ciborastra-brusture, diesema-coada vacii, dyn-urzică, dzena-cucută de apă, kardama-papură,

koikodila-păpălău, kroustane-rostopască, mantia-mure, mizela-cimbru, skite-scai.

• Începând din secolul al XVI-lea, apar primele documente scrise în

limba română, în care se atestă larga utilizare a plantelor medicinale

pentru prevenirea şi combaterea multor boli. Pot fi amintite „Psaltirea

Scheiană” (1515), „Herbarium de la Cluj” (1587) şi mai ales „Sanitatis

stadium”, scrisă de Paul Kyr şi publicată la Braşov în anul 1551, fiind

considerată drept cea mai veche carte medicală tipărită în ţările române.

„Pravila lui Matei Basarab” (1662) reliefează rolul specialistului în

descoperirea ierburilor cu proprietăţi de vindecare împotriva

otrăvurilor.

• În Evul Mediu au fost înfiinţate primele farmacii orăşeneşti, susţinute financiar

de primăriile din Sibiu (1494), Braşov (1512), Bistriţa (1516) şi Făgăraş, care livrau

extracte, siropuri şi uleiuri eterice din plante, mai ales apă de roze, mentă, tei şi soc. La

sfârşitul secolului al XVI-lea, plantele medicinale pentru tratamente erau denumite

„specii“ şi se distribuiau de către spiţer, în timp ce plantele aromatice erau distribuite

de aromatori, cunoscuţi în Iaşi încă din anul 1594. În „Pravila” lui Vasile Lupu (1646),

aromatorii se mai numeau „vraci”, iar în timpul domnitorului Dimitrie Cantemir erau

denumiţi „apotecari” (în greacă, apotheke înseamnă depozit).

Primul spital din ţară care a folosit, cu predilecţie, plantele medicinale autohtone

a fost construit în Bucureşti, lângă mânăstirea Colţea, între anii 1695-1708, pe baza

planurilor elaborate de spătarul Mihai Cantacuzino. Spitalul avea 24 de paturi

destinate bolnavilor săraci, care erau trataţi cu diferite plante tămăduitoare.

• Pentru a organiza colectarea ştiinţifică a plantelor medicinale şi

aromatice din flora spontană sau de la cultivatori, care erau necesare

prelucrării în laboratoarele farmaceutice, a luat fiinţă un prim laborator

de cercetare „Planta Vorel” din Piatra Neamţ, prin hrisovul dat de

voievodul Ioan Sandu Sturdza, domnul Moldovei (1825). Sistemul de

valorificare şi distribuţie a produselor medicinale prin reţeaua de

farmacii a fost mai bine structurat după anul 1831, ca urmare a aplicării

prevederilor Regulamentului Organic, introdus în ambele ţări

româneşti.

• Sistematizarea datelor ştiinţifice privind alcătuirea reţetelor farmaceutice a

făcut obiectul unei ample lucrări de sinteză, realizată de un larg colectiv de

specialişti, la îndemnul dr. Carol Davila. Colectivul a fost condus de farmacistul

Constantin C. Hepites (1802-1890). Acesta a elaborat prima farmacopee

română (1862), care avea 790 de pagini şi era apreciată ca fiind una dintre cele

mai valoroase lucrări de acest gen din Europa. În afara indicaţiilor din

farmacopee, sistemul de preparare a produselor farmaceutice, naturale şi de

sinteză a fost reglementat prin apariţia unei „Legi sanitare” în anul 1874,

elaborată și coordonată de Anastasie Fătu

• Vreme de multe secole, până la descoperirea medicamentelor de sinteză,

singurele medicamente folosite au fost „buruienile de leac“.

• Apariţia medicamentelor de sinteză chimică, cu multe efecte adverse

dăunătoare, a dus la scăderea interesului pentru fitoterapie în România.

Prin dezvoltarea chimioterapiei, până la mijlocul secolului al XX-lea,

farmacopeele din lume au înregistrat peste 100.000 de preparate chimice.

În ultimii ani, pe lângă prea puţinele succese de necontestat, au fost

semnalate tot mai multe scandaluri şi cazuri de intoxicaţii grave cu

medicamente de sinteză chimică, nu de puţine ori mortale, care s-au

datorat efectelor secundare, necunoscute sau ascunse iniţial din interese

comerciale.