ISTORIA EVREILOR ÎN ANTICHITATE (De la Avraam la răscoala lui Bar Kohba)

Spre deosebire de marile civilizaţii antice din Orientul Apropiat, cea egipteană şi cea mesopotamiană, care au făcut obiectul cărţii mele din anul 2001 (Mari civilizaţii ale Orientului Antic), în prelegerea de faţă mă voi ocupa de istoria unui mic popor, care a suferit adesea jugul dominaţiei străine şi care s-a hrănit nu o dată cu pâinea amară a exilului, neputând să dureze nici construcţii măreţe şi nici să fondeze structuri politice de anvergură. Dacă nu a creat o civilizaţie majoră el a născut însă o cultură unică, ce a lăsat urme adânci în istoria gândirii religioase şi morale. Iniţial un popor seminomad, pătruns în partea vestică a "semilinei fertile" încă din mileniul III a.Chr., poporul evreu a opus o rezistenţă neobişnuită marii civilizaţii integratoare a lumii antice, cea greco-romană, contribuind în cele din urmă la sinteza helleno-creştină, care stă la bazele civilizaţiei europene de astăzi. Astfel, gândirea religioasă ebraică, ilustrată de Vechiul Testament, s-a dezvoltat apoi în creştinism (Noul Testament) şi a fost în final "altoită" pe trunchiul raţionalismului şi umanismului greco-roman. Legând Vechiul de Noul Testament prin doctrina "concordiei" dintre ele, teologii creştini, de la Origenes la Giaccomo da Fiore, au integrat istoria biblică (adică istoria antică a evreilor) în cea a Europei creştine. Prin urmare pe o mare parte a Globului sunt cunoscute astăzi cât de cât datele esenţiale ale istoriei evreilor, în timp ce despre alte popoare ale lumii vechi nu se ştie aproape nimic. De fapt dramele istoriei Istraelului sunt cele ale multor popoare mici din Orientul de ieri şi de azi (să ne gândim doar la armeni sau la curzi), dar prin forţa spiritului - dată de credinţa sa religioasă - poporul evreu a izbutit să reziste vicisitudinilor timpului şi după aproape două milenii, la mijlocul sec. XX, el a reuşit chiar să-şi reîntemeieze statul, desfiinţat de romani. Întreprinderea nu a fost uşoară şi nu întâmplător astăzi, după aproape şase decenii, acest stat se vede confruntat cu problemele complexe ale coexistenţei cu un alt "desmoştenit" al istoriei, vecinul palestinian. Parcurgând istoria epocii elenistice şi romane vom fi izbiţi de asemănarea dintre conflictele de atunci şi cele de astăzi. Pe de altă parte să nu uităm că şi monoteismul islamic se revendică tot de la Vechiul Testament. Astfel, sunt sigur că în cele din urmă popoarele Orientului Apropiat vor găsi destule temeiuri în propria istorie pentru a nu lăsa ca ura oarbă şi intoleranţa să otrăvească pentru generaţii relaţiile interumane din "Ţara Sfântă". Cu atât mai firesc apare astăzi, atât interesul pentru arheologia biblică, cât şi cel pentru exegeza de text a Vechiului Testament. Dar, cu excepţia unor precizări stratigtafice şi a unei descoperiri singulare, "manuscrisele de la Marea Moartă", care de fapt interesează cu precădere istoria creştinismului, arheologia biblică nu a adus decât contribuţii minore, ceea ce face ca şi azi să folosim în primul rând textul biblic pentru reconstituirea istoriei vechi a Israelului. Prima chestiune care trebuie lămurită, înainte de a proceda la expunerea istoriei antice a evreilor, este care a fost noutatea adusă de Vechiul Testament în ceea ce priveşte gândirea religioasă? Am arătat deja în legătură cu civilizaţia egipteană (Mari civilizaţii ale Orientului Antic, Cluj Napoca 2001, p. 268-270) că prin reforma lui Echnaton s-a impus, cu aproape 5 secole înainte de Moise, o primă formă de monoteism şi că psalmul 104 din Biblie nu este decât o trducere a imnului compus de faraonul eretic pentru proslăvirea lui Aton, discul solar, ridicat de el la rangul de zeu suprem. Prin urmare există o legătură directă între reforma religioasă egipeană şi monoteismul iudaic, care face ca doctrina mozaică să nu ne apară astăzi ca strict orignală. În plus, chiar şi dimensiunea morală, carateristică textului biblic, este precedată de pasajele cu valenţe etice din Cartea Morţilor. Şi totuşi, nici egiptenii, nici vechii babilonieni, nu au depăşit vreodată nivelul perceperii timpului ca pe un ciclu, analog cu cel al anotimpurilor, pe când în Vechiul Testament descoperim - în locul tradiţionalului "prezent etern" al sărbătorilor religioase - un timp istoric, care se scurge inexorabil din viitor înspre trecut. Evenimentele dobândesc astfel unicitate, ele nu mai sunt nici exemplare şi nici repetabile, ca în mit, ci devin "fapte istorice". Prin efortul profeţilor aceste întâmplări au fost interpretate ca reprezentând voinţa lui Dumnezeu, care fie că-l pedepseşte, fie că-l răsplăteşte pe "poporul ales". În această viziune istoria devine câmpul de manifestare a voinţei divine, o permanentă epifanie a lui Dumnezeu. Ideea a fost preluată şi amplificată de istoriografia creştină. După tradiţia biblică istoria Israelului începe cu Avraam, care la îndemnul Domnului, părăseşte oraşul mensopotamian Ur, pentru a se stabili în final de cealaltă parte a deşertului Negew, în "Ţara Făgăduită". Întâmplările anterioare, relatate de Cartea Genezei (Adam şi Eva, Cain şi Abel, Noe şi Potopul, Turnul lui Babel şi amestecul limbilor), ţin evident de mitologie şi ele interesează istoria gândirii religioase ebraice, nu pe cea politică. Conform Vechiului Testament istoria politică a evreilor se împarte în mai multe perioade: epoca Patriarhilor (începută de Avraam şi continuată de urmaşii săi, Isaac, Iacob şi Iosif), cea a Judecătorilor (care începe cu exodul din Egipt, pe la 1200 a.Chr.), apoi cea a Regilor (începută pe la 1020 a.Chr. cu Saul, urmat de David şi Solomon) şi care are două subperioade, regatul unitar şi monarhia dezbinată o dată cu 932 a.Chr., când se separă regatele lui

Iuda şi Israel (şi când se remarcă primii profeţi, Iosua, Isaia, Eremia). Samaria, capitala Israelului e cucerită de către assirieni în 722 a.Chr., iar Ierusalimul, capitala Iudeei, e cucerit de neobabilonieni în 586 a.Chr.. Urmează perioada exilului în Babilon, dominată de personalitatea profetului Ezechil, apoi reîntoarcerea în patrie şi reconstruirea Templului, după 537 a.Chr., apoi răscoala Maccabeilor împotriva dominaţiei seleucide (167-144 a.Chr.) şi refacerea statului (cu un caracter tot mai teocratic), pentru ca în 62 a.Chr. Pompei cel Mare să cucerească Ierusalimul, intaurând dominaţia romană. Cucerirea din nou a Ierusalimului şi distrugerea Templului de către Titus în 70 p. Chr., a marcat transformarea completă în provincie romană, după care - în urma răscoalei lui Bar Kohba - în 135 p.Chr. pe locul Templului e construit un capitoliu pentru Jupiter şi evreilor li se interzice să mai locuiască în Ierusalim, oraşul devenind colonia Aelia Capitolina şi fiind populat cu greci. Astfel începe lungul exil al evreilor. Cadrul geografic al expunerii de faţă este reprezentat de extremitatea sud-vestică a "semilunei fertile", cunoscută în general sub numele de Palestina. Termenul apare deja la Herodot şi a fost folosit de romani pentru a desemna provincia creată aici de ei în 135 p. Chr., după răscoala lui Bar Kohba. Numele vine însă de la filistinii aşezaţi pe coastă în sec. XII a.Chr., după ce au fost respinşi de egipteni şi a desemnat multă vreme doar teritoriul restrâns, locuit de aceştia. În Biblie ţinutul unde s-au aşezat evreii la sfârşitul mileniului II. a.Chr. este numit Canaan. Graniţele sale nu au fost niciodată clare. Spre nord sunt Munţii Libanului, spre est şi sud semideşertul, iar la vest marea. În Biblie se foloseşte expresia "de la Dan la Beer Şeba" pentru a se delimita spre nord şi sud teritoriul locuit de triburile de evrei (v. harta), circa 240 km. Axul acestui teritoriu l-a constituit valea Iordanului, cu aspect de canion şi care prezintă zone de câmpie doar lângă Marea Galileei (Lacul Tiberiadei) şi Marea Moartă. Primul se găseşte la 200 m sub nivelul Mrii Mediterane, iar cea de a doua la 400 m sub acelaşi nivel, fiind cea mai joasă porţiune de uscat de pe Terra. De o parte şi alta a Iordanului se găseşte un relief muntos, foarte fragmentat şi deosebit de variat. Astfel se nasc diferenţe considerabile la mici distanţe. Spre exemplu Ierusalimul este aşezat la o înălţime de 750 m deasupra nivelului mării, pe când Ierihonul, la numai 37 de km de el, se găseşte la 250 de m sub nivelul mării. În zona centrală se găseşte muntele Carmel, iar dincolo de el pe coastă erau aşezaţi filistinii la sud şi fenicienii la nord. În general sunt aici două anotimpuri, cel ploios, din octombrie şi până în aprilie şi cel secetos, când bate vântul fierbinte dinspre deşertul aflat la răsărit. Ameninţarea secetei a fost mereu o problemă, după cum o arată episodul cu proorocul Ilie (1 Regi, cap. 18), dar în multe zone se putea spune că "curgea laptele şi mierea". Desigur, trebuie ţinut cont de faptul că în antichitate toată această parte a "semilunei fertile" era mai propice vieţii umane decât astăzi. Deşi climatul a devenit tot mai arid în utimele două milenii înainte de Christos, marea catastrofă ecologică s-a produs abia prin sec. VII-VIII p.Chr., când bune părţi din Irakul şi Syria de astăzi s-au transformat în deşerturi1. În sudul Palestinei deşertul Negew de astăzi găzduia pe vremea lui Ioşua nu mai puţin de 17 oraşe! Săpăturile arheologice de la Awdat au confimat de altfel abandonarea acestei regiuni în sec. VII p.Chr. 1. EPOCA PATRIARHILOR este descrisă de Cartea I-a a Vechiului Testament, Geneza (Facerea), începând cu cap. 12. Conform tradiţiei, Avraam a părăsit cetatea Ur din Chaldeea (sudul Mesopotamiei), stabilindu-se iniţial la Harran, în nord-vest, iar mai apoi mânându-şi caravanele până în Canaan (Palestina) şi chiar în Egipt. Urmaşii săi, Isac, Iacob şi fiul acestuia Iosif, vor trăi în Ţara Canaanului. Iosif este cel care pleacă în Egipt, şi ajungând la mari demnităţi, îi cheamă aici pe ai săi. Nu are rost să ne lansăm aici în enumerarea a tot felul de ipoteze privind peregerinările strămoşilor evreilor în mileniul II a. Chr2. Cert este că cel puţin în Syia semideşertul de astăzi, populat de beduini, oferă încă resurse de hrană pentru turmele puţin pretenţioase. Primăvara el se umple chiar de un covor verde! În textul biblic găsim ecoul acestor mişcări desfăşurate la marginea deşertului, cu pătrunderi periodice în Canaan şi în Mesopotamia. Să luăm de exemplu episodul peţirii Rebecăi de către slujitorul lui Isaac (Geneza 24,1-67). Acesta a fost rugat de stăpânul său Avraam să plece peste deşert pentru a cumpăra fiului său Isaac o soţie din neamul alor săi, care locuia în Mesopotamia:

"(10). Robul a luat zece cămile dintre cămilele stăpânului său şi a plecat având cu el tote lucrurile de preţ ale stăpânului său. S-a sculat şi a plecat în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor. (11). A lăsat cămilele să se odihnească în genunchi în afara cetăţii, lângă o fântână. Era seara, pe vremea când femeile ies să scoată apă. (12). Şi a zis: "Doamne Dumnezeul stăpânului meu Avraam! Te rog dă-mi izbândă astăzi şi îndură-Te de stăpânul meu Avraam. (13)Iată, stau lângă izvorul acesta de apă şi fetele oamenilor din

1 Aşa numitele "oraşe moarte" din nordul Syriei nu au fost părăsite din cauza cuceririi arabe, ci această mare mişcare de populaţie a fost prilejuită de înăsprirea condiţiilor climatice, care au făcut ca la est de munţii Liban, Antiliban şi Aloui precipitaţiile să devină insuficiente pentru o agricultură rentabilă. 2 Semiţii orientali (akkadienii) au pătruns în Mesopotamia încă de la mijlocul mileniului III a.Chr., iar cei occidentali sunt atestaţi la marginea deşertului sirian cam tot pe atunci, după cum o dovedeşte arhiva de la Ebla.

cetate vin să scoată apă. (14) Fă ca fata căreia îi voi zice: "Pleacă-ţi vadra, te rog, ca să beau" şi care va răspunde "Bea şi am să dau de băut şi cămilelor tale" să fie aceea pe care ai rânduit-o Tu pentru robul Tău Isaac. Şi prin aceasta voi cunoaşte că Te-ai îndurat de stăpânul meu". (15) Nu sfârşise el încă de vorbit şi a ieşit cu vadra pe umăr Rebecca, fata lui Betuel, fiul Milcăi, nevasta lui Nahor, fratele lui Avraam"...

Lucrurile s-au petrecut aşa cum se rugase servitorul, astfel că el înţelese că a întâlnit-o pe femeia sortită fiului stăpânului său.

"(22) Când s-au săturat cămilele de băut omul a luat o verigă de aur, de greutatea unei jumătăţi de siclu şi două brăţări grele de zece sicli de aur"... (28) Fata a alergat şi a istorisit mamei sale acasă cele întâmplate. (29) Rebeca avea un frate, numit Laban. Şi Laban a alergat afară la omul acela la izvor. (30). Văzuse veriga şi brăţările în mâinile surorii sale şi auzise pe soru-sa Rebecca zicând: "Aşa mi-a vorbit omul acela". A venit dar la omul acela, care stătea lângă cămile la izvor (31) şi a zis: "Vino binecuvântatul Domnului! Pentru ce stai afară? Am pregătit casa şi am pregătit un loc şi pentru cămile"....

După ce este ospătat robul lui Avraam povesteşte pricina vizitei sale şi felul cum s-a arătat voinţa Domnului. Betuel şi Laban se invoiesc prin urmare să i-o dea pe Rebecca:

"(52) Când a auzit robul lui Avraam spusele lor, s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea Domnului. (53) Şi robul a scos scule de aur şi îmbrăcăminte pe care le-a dat Rebecăi. A dat de asemenea daruri bogate fratelui său şi mamei sale".

Apoi caravana cu mireasa lui Isaac se întoarce peste deşert: "(63) Într-o seară, când Isaac ieşise să cugete în taină pe câmp, a ridicat ochii şi s-a uitat; şi iată că veneau nişte cămile. (64) Rebeca a ridicat şi ea ochii, a văzut pe Isaac şi s-a dat jos de pe cămilă. (65) Şi a zis robului: "Cine este omul acesta, care vine înaintea noastră pe câmp?" El i-a răspuns: "Este stăpânul meu". Atunci ea şi-a luat marama şi s-a acoperit. (66)Robul a istorisit lui Isaac toate lucrurile pe care le făcuse. (67) Isaac a dus pe Rebecca în cortul mamei sale Sara; a luat pe Rebecca, ea a fost soţia lui şi el a iubit-o".

Textul ne prezintă o societate seminomadă patriarhală, în care femeile erau cumpărate cu daruri de la familia lor, purtau brăţări şi verigi, iar faţa le era acoperită cu un văl3. Este o lume semitică tradiţională unde întâlnim mumeroase obiceiuri cunoscute şi din alte izvoare, mai ales mesopotamiene. Elementul de noutate survine pe plan religios şi constă în ceea ce numim "credinţa abrahamică", în care se stabileşte o legătură directă între om şi divinitate. Avraam este ales de zeu, care face un fel de pact cu el, bazat pe devotamentul lui Avraam, dar care nu-l obligă pe acesta la nimic concret (nu aşa cum în religia greco-romană omul se târguieşte cu divinitatea, "do ut des" = "dau în măsura în care dai"). Spre exemplu episodul sacrificiului lui Isaac, pe care Avraam era gata să-l săvârşească, nu este un reflex al sacrificiului către Moloh a primului născut, aşa cum e cazul la fenicieni, sau a regelui moabit Mesha, pentru a forţa victoria. Decizia lui Avraam de a urma cererea zeului izvorăşte din credinţa profundă în justeţea voinţei divine. Acest "Dumnezeu al lui Avraam" este un zeu patriarhal, al clanului. El apare sub forma "Dumnezeul lui Avraam" (Geneza 31, 53), "Dumnezeul tatălui lui Avraam"(Gen. 26, 24), "Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iabob, et c. Acest "Dumnezeu al talălui", este invocat cu nume ancestrale, precum "pahad Yishāk", "teama lui Isaac", care se poate traduce însă şi "tatăl lui Isaac", sau "'abhîr Ya'aqobh", ceea ce înseamnă "puternicul" sau "apărătorul lui Iacob". Dar o dată cu aşezarea în Canaan acest zeu patriarhal ia trăsăturile lui El, "stăpânul" (Bel în Mesopotamia). Astfel în Geneza 21, 33, Dumnezeu este numit "El olam" = "Stăpânul veşniciei", iar în prima parte a cărţii Genezei Dumnezeu apare ca "El ohim" (pluralul lui "El oah" = "Stăpân şi zeu", în latină "Dominus et Deus"). Astfel "Dumnezeul tatălui" dobândeşte dimensiunile cosmice ale "domnului" canaanean. 2. Fuga din Egipt deschide EPOCA JUDECĂTORILOR (1200-1020 a.Chr), cuprinsă în cărţile Exodul, Numeri, Iosua, Judecători şi prima carte a lui Samuel (Leviticul nu priveşte evoluţia istorică, ci

3 Mult mai târziu, în peroada monarhiei desbinate, profetul Isaia (3, 16-22), criticând luxul, le descrie astfel pe evreice: "16. Domnul zice: "Pentru că fiicele Sionului sunt mândre şi umblă cu gâtul întins şi priviri pofticioase, pentru că păşesc mărunţel şi zornăie cu verigile de la picior, 17. Domnul va pleşuvi creştetul capului fiicelor Sionului, Domnul la va descoperi ruşinea". 18. În ziua aceea Domnul va scoate vergile cari le slujesc ca podoabă la picioare şi sorişorii şi lunişoarele, 19. cerceii, brăţările şi măramele; 20. legăturile de pe cap, lănţişoarele de la picioare şi brâiele, cutiile cu mirosuri şi băierele descântate, 21. inelele şi verigile de la nas; hainele de sărbătoare şi cămeşele cele largi, mantiile şi pungile; 22. oglinzile şi cămeşele subţiri, turbanele şi măramele uşoare".

organizarea tribului de preoţi, leviţii). Primele episoade, legate de activitatea lui Moise şi a fratelui său Aaron în Egipt, precum şi fuga de acolo, au mai degrabă semnificaţie mitică şi sunt greu de documentat sub aspect arheologic şi istoric. Cert este că grupuri de evrei s-au infiltrat în Egipt pe la mijlocul mileniului al II-lea, profitând şi de vremurile tulburi provocate de dominaţia hiksoşilor. Alte triburi au rămas desigur în Canaan. Dovadă a contactului cu egiptenii sunt şi o serie de nume biblice, care-şi au originea în ţara faraonilor. De exemplu chiar Moise = Mosesh, respectiv consoanele m-s-y, înseamnă în egipteană "fiu" (vezi "Ramses" = r-m-s-s = Re-mosesh, adică fiul lui Re). Pe la 1.200 a.Chr., proitând de crizele politice din vremea ultimilor Ramesiszi (dinastia a XX-a), grupurile de evrei din Egipt vor fi revenit în Sinai, şi traversând deşertul, s-au infiltrat în Canaan. După tradiţie Moise nu a ajuns în Tărâmul Făgăduit, murind la est de Iordan, în faţa Ierihonului. Lui Iosua îi revine sarcina cuceririi Palestinei (noul nume al zonei litorale, unde se aşezaseră filistinii, "popoarele mării", respinşi de Ramses al III-lea). De pătrunderea uneori violentă a evreilor sunt legate de către arheologi o serie de straturi de incendiu şi distrugere din cetăţile canaateene, cum ar fi Gibeon şi Hazor. Acastă situaţie conflictuală a determinat unificarea triburilor israelite sub autoritatea unor conducători, în celaşi timp laici şi religioşi, judecătorii. După mărturia biblică puterea acestora era limitată, instituţia judecătorilor apărând ca una arhaică şi care a precedat-o pe cea regală. Judecata se făcea pe o înălţime, iar judecătorul cu lancea în mână pronunţa cuvîntul Domnului. El era o persoană charismatică, iar inspiraţia divină îl făcea apt să conducă şi operaţiunile militare, nu numai să împartă dreptatea. Judecata era itinerantă, ne-existând încă o capitală propriu-zisă. Astfel în 1 Samuel (7, 15-17), citim:

"(15) Samuel a fost judecător în Israel toată viaţa. (16) În fiecare an el trecea pe la Bethel, Ghilgal şi Miţpa, şi-l judeca pe Israel în toate aceste locuri. (17) Apoi el revenea la Ramah, unde era casa sa; şi acolo el îl judeca pe Israel. Şi a zidit acolo un altar Domnului".

Textul biblic acreditează ideea că fiecare judecător avea o autoritate extinsă asupra întregii Palestine, dar în realiatae se pare că cei menţionaţi ca atare în cartea sfântă şi-au exercitat adesea concomitent magistratura şi nu succesiv. Mai degrabă s-ar putea vorbi despre o confederaţie a celor 12 triburi ale lui Israel, menţionate în mai multe rânduri în Biblie, şi care vor fi fost reunite în jurul sanctuarului comun de la Ghilgal şi apoi de la Silo, asemenea unei amficţionii greceşti. S-a sugerat chiar că numărul de 12 corespunde lunilor anului, fiecare trib asigurând serviciul în sanctuar timp de o lună. Aici "Chivotul Sfânt" era păstrat într-un "Tabernacol", dar el putea fi transportat unde era nevoie, aşa cum s-a întâmplat în bătălia dezastruoasă de la Aphec, când el a căzut în mâinile filistinilor4. Instituţia judecătorească este cunoscută şi la alte seminţii semitice, chiar dacă la fenicieni de exemplu "suffeţii" seamănă mai degrabă cu magistraţii greco-romani, decât cu nişte inşi "inspiraţi de Dumnezeu". Epoca judecătorilor inaugurează prin Moise un nou

la copii lui Israel şi le voi

sentiment religios. "Dumnezeul tatălui" devine acum un "zeu naţional", care a făcut un pact cu întregul Israel: acesta este poporul său ales. Pentru definirea noii dimensiuni a divinităţii semnificativ este episodul întâlnirii lui Moise cu Domnul pe Muntele Horeb. Moise se apropie de un tufiş care arde şi de unde aude glasul Domnului. Remarcăm încă de la început caracterul abstract al acestei divinităţi, care nu se întrupează într-o fiinţă umană, ci se manifestă doar prin puterea elementelor, cum este focul. Se inaugurează astfel o religie eliberată de fetişism, zoolatrie sau animism, chiar şi de antropomorfism, ceea ce se va reflecta şi în artele plastice, căci este interzisă închinarea la "chipul cioplit". Dar acest Dumnezeu nu este doar inefabil (de nedefinit); Lui nu i se poate pronunţa nici numele (Exodul, 3, 13-14):

"(13) Moise a zis lui Dumnezeu: Iată, când mă voi întoarce

CELE 12 TRIBURI ALE LUI ISRAEL

spune: Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi; şi mă vor întreba: Care este numele Lui, ce le voi răspunde?" (14) Dumnezeu i-a zis lui Moise: "Eu sunt Cel ce sunt", şi a

4 Înfrângerea a dus la instaurarea lui Samuel ca judecător, iar pierderea "Chivotului Sfânt", ar fi produs foarte probabil o ctastrofă, dacă nu ar fi fost energicul Samuel, a cărui conducere a deschis calea instituţiei regalităţii. Săpăturile daneze de la Silo au dus la identificarea unui nuvel de distrugere violentă, de pus în legătură cu acestă înfrângere.

adăugat: "Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: "Cel care se numeşte "Eu sunt" m-a trimis la voi". (15) Dumnezeu a mai zis lui Moise "Aşa să le vorbeşti copiilor lui Israel: "Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob, m-a trimis la voi".

În textul ebraic pentru " Cel care este", respectiv "Eu sunt" corespund consoanele Y-h-w-h,

zarea statornică în Canaan, iahvismul se îmbogăţeşte cu o rie de

raport cu elelalte

le. Să

Dar cu ească decât Canaanul

3. MONARHIA UNITARĂ (1200-932 a.Chr.). leniului II., conjugată cu ameninţarea filistinilor

ul regelui, care va domni peste voi. El va lua

Sistem ricitul Samuel este unul de tip tributal. Regele ia pentru el şi slujitorii săi o

citite Iahve sau Iaşveş. Acest Dumnezeu se defineşte deci prin modul de a fi, fără a-şi revela persoana. În plus, El este un Dumnezeu al Israelului, iar evreii sunt "poporul ales", "poporul lui Iahve". Trebuie făcută precizarea că în acest stadiu al gândirii religioase ebraice nu este vorba despreun monoteism absolut. Prima din cele 10 porunci transmise lui Moise sună astfel: "Să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine!"5, iar Moise exclamă la un moment dat (Exod., 15, 11): "Cine este asemenea Ţie între Dumnezei?". Există deci şi alţi "Dumnezei", dar ei sunt ai altor popoare şi contra acestor zei trebuie luptat (nu întâmplător imediat după sosirea în Canaan se declanşează conflictul cu cei care l-au adoptat pe Baal din Peor). În mod inevitabil însă, după aşese trăsături ale religiei argeste locale. Baal apare chiar ca un epitet al lui Iahve, iar Ghedeon şi-a dobândit supranumele de "Ierubaal", adică "apere-se Baal" (Judecători, 6, 32), după ce i-a dărâmat acestuia altarul şi parul ce-i era dedicat şi căruia i se închina chiar tatăl său. Episodul demonstrază că evreii trecuseră la construirea unol altare sacrificiale, cu sâlpi de lemn împodobiţi cu măşti şi veşminte, contrar intransigenţei iahvismului primitiv, care avea un puternic caracter abstract, potrivit lumii pastorale (cf. Judecători 2, 10-23). Acest conflict, între idealurile purismului iniţial şi contaminările datorate amesctecului cu populaţia locală, va marca de acum încolo istoria religioasă a Israelului şi se va concretiza în demersurile profeţilor, care acţionează în paralel cu preoţimea tradiţională. În perioada judecătorilor Iahve apare ca un zeu războinic şi vindicativ, intransigent înc culte6. Iată cum îi îndeamnă El pe evrei să se poarte cu cele 7 neamuri învinse:

" ... să le nimiceşti cu desăvârşire, să nu închei lgământ cu ele şi să n-ai milă de enu te încuscreşti cu popoarele acestea, să nu măriţi pe fetele tale după fiii lor şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi; căci ar abate de la Mine pe fii tăi şi ar sluji astfel altor Dumnezei; Domnul s-ar aprinde de mânie împotriva voastră şi te-ar nimici îndată. Dimpotrivă, iată cum să vă purtaţi cu ele: să le surpaţi altarele, să le sfărâmaţi stâlpii idoleşti, să le tăiaţi pomii închinaţi Dumnezeilor lor şi să ardeţi în foc chipurile lor cioplite." (Exod 23, 24 şi 34, 13; Deuteronom 7, 2-5 şi 12, 2-3; Judecători 2, 2). toate aceste succese în epoca judecătorilor evreii nu au reuşit să cucer

şi regiunile sale limitrofe, nereuşind să-şi croiască drum spre mare, căci coasta era ferm în mâinile filistinilor. Slăbirea puterii marilor imperii la sfârşitul midinspre vest şi a moabiţilor şi edomiţilor dinspre sud, a determinat abandonarea formei primitive de organizare în favoarea regalităţii. După tradiţie, Samuel ne făcând faţă ameninţării filistine, este silit de popr să numească un rege, după modelul altor popoare. Cu toată argumentaţia lui Samuel împotriva sistemului monarhic, Domnul îi ordonă să facă pe plac maselor şi astfel Saul este "uns" rege7. Iată cum e descrisă regalitatea în 1 Samuel, 8 , 11-17:

" 11. El (Samuel) a zis: "Iată care va fi dreptpe fiii voştri, îi va pune la carăle sale şi între călăreţii lui, ca să alerge înaintea carului lui; 12. îi va pune căpetenii peste o mile şi căpetenii peste cincizeci şi-i va întrebuinţa la aratul câmpurilor lui, la seceratul bucatelor lui, la facerea armelor lui de război şi a uneltelor carălor lui. 13. Va lua pe fetele voastre să-i facă miresme, mâncare şi pâine. 14. Va lua cea mai bună parte din câmpurile voastre, din viile voastre şi din măslinii voştri şi o va da la slujitorii lui. 15. Va lua zeciuială din rodul seminţelor şi viilor voastre şi o va da famenilor şi slujitorilor lui. 16. Va lua pe robii şi roabele voastre, cei mai buni boi şi măgari ai voştri şi-i va întrebuinţa la lucrările lui. 17. Va lua zeciuială din oile voastre şi voi înşivă veţi fi slugile lui." ul schiţat de nefe

parte din pământuri, dar în rest locuitorii sunt datori cu 10% din recolte şi din animale, cu prestarea unor munci şi cu serviciul militar. În schimb soluţia regalităţii s-a dovedit salutară din punctul de vedere

5 Compară cu Deuteronomos, Cea de a doua lege, care este evident mai târzie şi unde se precizează (Cap. 4, 35): "...numai Domnul este Dumnezeu şi nu există alt Dumnezeu în afară de El", sau (4, 39): "...numai Domnul este Dumnezeu, atât sus în cer, cât şi jos pe pământ şi nu există alt Dumnezeu în afară de El". 6 Vezi de exemplu Deuteronomos 4, 24: "căci Domnul, Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos". 7 Ritualul consta efectiv din ungerea pe cap cu ulei ca simbol al graţiei divine. Vezi 1 Samuel 10, 1.

al conflictelor militare. Totuşi Saul, după un debut în care înţelegerea cu puterea religioasă a fost deplină, intră în conflict cu aceasta, fiind atras de cultele locale. Astfel în Biblie Saul apare ca regele părăsit de Dumnezeu. În contrast cu el David marchează un moment de rară coeziune în cadrul

oriei

d, este după tradiţie prototipul ţelept

de

ă. După modelul marilor vecini pe lina S

4. MONARHIA DESBINATĂ (932-586 a.Chr.).

ist ebraice. El recucereşte Ierusalimul de la filistini şi recuperează Chivotul Sfânt, ceea ce conferă regatului un centru politic şi religios. Solomon (971-932 a.Chr.), urmaşul lui Daviîn ului. Sub el regatul atinge o mare bogăţie, dar fastul, ilustrat printre altele de construcţiile măreţe, cum ar fi Templul şi palatul regal, intră în conflict cu sentimentul religios tradiţional. La moartea sa, în 932 a.Chr., regatul se va scinda. Organizarea statului în perioada monarhiei unitare a făcut evidente progresefaţă epoca anterioară. Sub David este atestat un aparat administrativ central, cu scribi, administratori, generali şi gardă, dar structura pe triburi (fiecare cu centrul său) se păstrează încă (astfel pentru armată recrutarea se făcea prin delegaţii tribali). Sub Solomon procesul de centralizare face noi progrese: ţara e împărţită în 12 districte,

fiecare cu un guvernator şi fiecare având obligaţia de a aproviziona palatul timp de o lună. Obligaţiile în muncă şi produse sunt precizate în detaliu. Sistemul politico-administrativ începe să semene cu cel egiptean, dar nu trebuie să pierdem o clipă din vedere faptul că la evrei regele era doar "unsul" lui Dumnezeu şi nu era nici măcar repezentantul său, ca în lumea mesopotamiană. El era puternic concurat de marele preot al Templului din Ierusalim, care tindea să devină liderul spiritual şi ar fi devenit dacă nu s-ar fi ivit profeţii, care să se proclame ei înşişi inspiraţi direct de divinitate. Sub Solomon caracterul laic al monarhiei se accentueazco ion-ului din Ierusalim e construit un templu gigantic de piatră, iar în apropiere apare un palat pentru rege şi unul pentru regina, care era de origine egipteană.

REGATUL UNITAR

ă regate: cel de nord, Israel, cu capitala la Sa

"14. Domnul intră la judecată cu b

Profetismul din perioada monar

După moartea lui Solomon se formează doumaria şi ce capitala la Ierusalim. Regii ambilor continuă

politica tradiţională a instituţiei monarhi e civilizaţiile învecinate, ceea ce a provocat reacţia tot mai înverşunată a profeţiloracuzând decadenţa unui prezent în careîn ebraică, este un personaj specific istcu Dumnezeu, dar pentru aceasta nu precum Isaia, accentuează asupra lipseprofeţi nu contează formele exterioare faptele fiecăruia. Astfel valoarea morală Dar critica poate atinge chiar ac

via! Prada luată de la sărac este pe poporul Meu şi-i apăsaţi pe să

lui Israel sau al lui Iuda, datorită judecăţ(noul Imperiu Assirian şi cel Neobab

l de sud, Iuda, cuce, de apropiere d

Graniţele regatului lui David

ă

h

. revenirea la puritatea credinţei ancestrale, ios tradiţional este pervertit. Proorocul, "nabi" o are revelaţii personale, fiind în contact direct rei a ace

înra

ii ilo

Ei propovăduiausentimentul religriei evreieşti. El ale lui

Graniţele districtelor financiareSolomon

trânii poporului Său şi cu mai marii lui: "Voi aţi mâncat

iei se caracterizează prin faptul că anunţă nimicirea regatului

curge la tehnici extatice sau şamanice. În general profeţii, de conţinut a jertfelor şi închinăciunilor din sanctuare. Pentru le cultului, ci credinţa individuală, ilustrată de pietatea şi de actelor individuale este contrapusă actelor formale de cult. nte sociale, ca în Isaia 3, 14-16:

casele voastre! 15. Cu ce drept călcaţi voi în picioare ci?" zice Domnul Dumnezeul oştirilor".

Domnului, ce va trimite duşmani puternici, care să le distrugă bian). Cauza catastrofelor este ceea ce profeţii numesc

"desfrânarea" lui Israel, care a păcătuit acceptând sincretismul cu cultele străine (cf. Ezechil, 23, 1-49):

"1. Cuvântul Domnului mi-a vorbit astfel: 2. "Fiul omului, erau două femei, fiice ale

Prin urmare cucerirea assiriană şi neobabiloniană nu sunt decît urmări fireşti ale unui comportament

iudaic.

"14. Să nu nedreptăţeşti pe simbriaşul sărac şi nevoiaş, fie că este unul din fraţii tăi, fie că

aceleiaşi mame. 3. Ele au curvit în Egipt, au curvit în tinereţea lor, acolo le-au fost strânse ţâţele, acolo le-a fost atins sânul fecioresc. 4. Cea mai mare se chema Ohola şi sora ei era Oholiba. Erau ale Mele şi au născut fii şi fiice. Ohola este Samaria, Oholiba este Ierusalimul. 5, Ohola nu Mi-a fost credincioasă; s-a aprins de dragoste pentru ibovnicii ei, după Assirieni, vecini ei. 6. îmrăcaţi cu ştofe văpsite în albastru, dregători şi căpetenii, toţi tineri şi plăcuţi, călăreţi călări pe cai. 7. Ea a curvit cu ei, cu toată fruntea copiilor Assiriei; s-a spurcat cu toţi aceia pentru cari umbla nebună, s-a spurcat cu toţi idolii lor. 8. Nu s-a lăsat nici de curviile ei din Egipt, căci aceştia se culcaseră cu ea în tinereţea ei, îi atinseseră sânul fecioresc şi îşi vărsaseră curviile peste ea. 9. De aceea am dat-o în mâinile ibovnicilor ei, în mâinile coipiilor Assiriei, pentru cari se aprinsese de dragoste.10. Ei i-au descoperit goliciunea, i-au luat fii şi fiicele şi pe ea au ucis-o cu sabia, de i s-a dus vestea printre femei, după judecăţile făcute de ei asupra ei. 11. Sora ei Oholiba a văzut lucrul acesta şi a fost şi mai fără frîu, decât ea în patima ei; şi a întrecut-o pe soru-sa în curvii. 12. Ea s-a aprins de dragoste după copii Assiriei, după dregători şi căpetenii, vecinii ei, îmbrăcaţi în chip strălucit, călăreţi călări pe cai, toţi tineri şi plăcuţi. 13. Am văzut că se spurcase ca cea dintâi din amândouă. 14. Ea a mers chiar mai departe în curviile ei. A zărit pe ziduri nişte zugrăveli de bărbaţi, nişte icoane de Chaldei, zugrăviţi cu culoare roşie, 15. cu brâie împrejurul coapselor, cu turbane de diferite culori pe cap, toţi având înfăţişarea unor viteji, după felul Babilonienilor, a căror ţară de naştere este Chaldea; şi s-a aprins dupş ei. 16.La cea dintâi privire ea a şi trimis soli în Chaldeea. 17. Şi copii Babilonului au venit la ea, în patul de dragoste şi au spurcat-o cu curviile lor. Aşa că ea s-a spurcat cu ei şi apoi inima i s-a înstrăinat de ei. 18. Şi când şi-a desgolit ea necurăţia, şi-a descoperit goliciunea, inima Mea s-a depărtat de dânsa aşa cum se depărtase de soru-sa. 19. Dar ea şi-a înmulţit curviile tot mai mult, gândindu-se iarăşi la zilele tinereţii ei, când curvea în ţara Egiptului. 20. Ea s-a aprins după nişte necuraţi, a căror carne era ca a măgarilor şi a căror apropiere era ca a armăsarilor. 21. Astfel, ţi-ai reînnoit nelegiuirile tinereţii tale, când egiptenii îţi strângeau ţâţele, din pricina sânului tău fecioresc. 22. Deaceea Oholiba, aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul tău: "Iată că aţâţ împotriva ta pe ibovnicii tăi, de cari ţi-ai înstrăinat inima şi îi aduc din toate părţile împotriva ta: 23. pe Babilonieni şi pe toţi Chaldeii, căpitani, voivozi şi domni şi pe toţi copii Assiriei împreună cu ei, tineri şi plăcuţi, toţi dregători şi căpetenii, toţi călări pe cai. 24. Ei vin împotriva ta cu arme, cară şi roţi şi cu o mulţime de popoare. Cu scut, pavăză şi coifuri, înaintează de toate părţile împotriva ta. Lor le încredinţez judecata şi ei te vor judeca după legile lor."

deviant de la regulile purismului religios tradiţional. În anul 722 a.Chr. Samaria cade sub Salmanassar al V-lea (după unii autori abia în 721 sub Sargon II.) şi 27.290 de prizonieri sunt deportaţi. În 701 a.Chr. Ierusalimul rezistă şi regatul Iuda devine stat vasal al Assiriei. Ca urmare a criticilor profeţilor (acum este activ Eremia), în anul 621 a.Chr. regele din Iuda, Iosia, purifică cultul, alungă zeii străini şi închide toate sanctuarele, lăsând doar Ierusalimul ca unc centru religios. După tradiţie acum a găsit marele preot în "casa lui Iahve" Deuteronomul, "cea de a doua Lege", expresie codificată a poruncilor transmise de Moise. Cum faţă de cartea Exodului există şi o serie de diferenţe nu este exclus ca Deuteronomul să fi fost redactat chiar în sec. VII a.Chr. (după unii autori abia în sec. V a.Chr.). După cum arătam mai sus Deuteronomul reprezintă stadiul matur al monoteismului Totodată el accentuează dimensiunea morală a legilor. Cu toată xenofobia moştenită din intransigenţa religioasă (v. mai sus), Deuteronomul are cuvinte de înţelegere şi pentru străini şi chiar pentru duşmani. Profundul umanism face din Deuteronom o legislaţie caritabilă faţa de cei slabi: Deuteronomos, 24, 14:

este unul dintre străinii care locuiesc în ţara ta, în cetăţile tale."... "17. Să nu te atingi de dreptul străinului şi al orfanului şi să nu iei zălog haina văduvei. 18. Să-ţi aduci aminte că ai fost rob în Egipt şi că Domnul, Dumnezeul tău te-a răscumpărat de acolo şi de aceea îţi dau aceste porunci ca să le împlineşti. 19. Când îţi vei secera ogorul şi vei uita un snop pe câmp, să nu te întorci să-l iei: să fie al străinului, al orfanului şi al văduvei, pentru ca

Domnul, Dumnezeul tău, să te binecuvânteze în tot lucrul mâinilor tale. 20. Când îţi vei scutura măslinii, să nu culegi a doua oară roadele rămase pe ramuri: ele să fie ale străinului, ale orfanului şi ale văduvei...".

Dar evoluţia acestui umanism va fi încetinită după "întoarcerea din exil", când rolul marelui preot

5. CAPTIVITATEA BABILONIANĂ. 586-538 a.Chr. şi distruge complet Ierusalimul. Un mare

umăr

fel Domnul are milă de Sion şi mângâie toate dărâmăturile lui. El va face pustia

6. REVENIREA ÎN PATRIE. Perioada dominaţiei persane, lagide şi seleucide.

Zorobabel, misul

emia este numit guvernator al Israelului de către perşi şi obţine chiar de la

gină istori

elenistică a însemnat peste tot o extraordinară expansiune, culturală dar şi economică,

devine tot mai important şi când structura teocratică a statului evreu nu va mai permite inovaţii la Lege, Torah. În schimb ideea de "popor ales", noul pact cu Iahve şi promisiunea mîntuirii viitoare a lui Israel, va deschide o falie tot mai adîncă între evrei şi celelalte popoare. În 586 a.Chr. Nabucodonosor cucereşte regatul Iudan de evrei sunt deportaţi în Chaldeea. Profetul Ezechiel va îmbina autoritatea proţească cu charisma profetului. De acum încolo pentru secole bune nu va mai exista un stat al evreilor, dar naţiunea va rezista tocmai datorită coeziunii pe care i-a conferit-o credinţa. În perioada exilului se conturează ideea mântirii viitoare, realizată prin voinţa lui Iahve, sub forma unei epoci de aur. Nu este vorba despre promisiunea fericirii în viaţa de apoi (ideea va apărea la farisei, dar mai târziu), ci despre un paradis terestru. Această viziune grandioasă este sintetizată în Deutero-Isaia, cap. 44-55, unde se arată cum, după eliberarea din captivitatea babiloniană, evreii din toată lumea se vor întoarce la Ierusalim, Iahve va fi repus în templul său de pe colina Sionului, ţara va fi reconstruită din temelii şi triumful lui Iahve va fi deplin (de exemplu Deutro-Isaia, 51, 3-4):

"3. Tot astlui ca un Rai şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului. Bucuria şi veselia vor fi în mijlocul lui, mulţumiri şi cântări de laudă. 4. Ia aminte spre Mine, dar, poporul Meu, pleacă urechea spre Mine, neamul Meu! Căci din Mine va ieşi Legea şi voi pune Legea Mea lumină popoarelor."

În 537 a.Chr., la mai puţin de un an de la cucerirea Babilonului de către Cirus,tri perşilor şi marele preot Ioşua, pun piatra unghiulară la temelia noului templu. Dar abia în 515 el va fi gata pentru a fi sfinţit, după ce Zorobabel fusese îndepărtat de către perşi. În perioada dominaţiei persane statul evreu începe a se înfiripa, tot mai mult ca o structură religioasă mai degrabă decât una politică. În lipsa unei autorităţi regale, marele preot, ca pe vremea exilului, exercită autoritatea reală. Se constituie astfel treptat la Ierusalim o comunitate teocratică, un adevărat oraş-templu. Comunitatea era împărţită în mari familii patriarhale, care posedau în comun pământul, loturile familiale fiind distribuite numai între rude. Aproape jumătate dintre locuitorii Ierusalimului erau preoţii (leviţii) şi familiile lor. Se definitivează acum reforma legalistă, conţinută mai ales în codul de prescripţii rituale, Leviticul (cf. Cap.17-26). Tot acum circumcizia devine un semn distinctiv pentru evrei, la fel ca şi respectarea Sabbatului. Pe la 450 a.Chr. NeArtaxerxes I. dreptul de a reface zidurile Ierusalimului, ca simbol al largii sale autonomii. Neemia este continuatorul reformei începută de Ezra, al cărei scop era "curăţenia rituală". Legea, Torah, este acum exaltată, ceea ce va constitui o trăsătură defintorie a vieţii religioase ebraice de acum încolo. Rezultatul a fost o tot mai profundă izolare a evreilor faţă de celălalte neamuri. Conform lui Neemia, Cap. 8, Ezra a citit în faţa întregului popor "cartea Legii lui Moise", probabil Pentateuch-ul, sau o parte a lui (citirea a durat o jumătate de zi). Din acest moment religia lui Israel poseda oficial o carte sacră, o "scriptură". De fapt ahemenizii recunoşteau ca licită doar acea religie care poseda o scriptură, astfel încât cea mai mare parte a Vechiului Testament a fost redactată în perioada dominaţiei persane. Cu Alexandu cel Mare, care cucereşte Palestina în 332 a.Chr., se inaugurează o nouă paîn a antică a evreilor: confruntarea cu cultura greacă. La moartea lui Alexandru teritoriile locuite de evrei intră în cadrul regatului lagid. Pe la 200 a.Chr. suveranitatea Ptolemeilor va fi înlocuită cu cea a Seleucizilor. Epoca a elementului grecofon, iar ţinuturile biblice nu s-au putut sustrage acestui fenomen inexorabil, căci numeroase oraşe au ajuns să aibă şi aici o structură şi un aspect grecesc şi chiar Ierusalimul s-a umplut de greci. Această elenizare s-a făcut simţită nu numai prin întemeierea de noi aşezări de către seleucizi, ci şi prin influenţa culturală, care a putut fi sesizată atât la nivelul elitelor laice, cât şi al celor religioase (chiar până la marele preot). Astfel cartea a doua a Maccbeilor (4, 9) relatează cu oroare cum, pe vremea lui Antiochos al IV-lea Epiphanes (175-164 a. Chr.), marele preot Iason a construit un

gimnaziu cu palestră, unde tineri nuzi urmau să se antreneze conform obiceiului grecesc! După cucerirea Ierusalimului de către Antiochos al IV-lea în 168 a. Chr., Templul lui "Iahve", "Cel fără de nume" (şi pentru care pe vremea ahemenizilor cu decenţă era folosit în actele oficiale termenul de "Stăpânul Ceresc", echivalentul lui "Bel"), a devenit acum templul lui "Zeus Olympios", căruia i s-a construit chiar un altar alături de cel mai vechi. De altfel Antiochos al IV-lea Epiphanes a şi interzis Torah, la uneltirile "tobiazilor", partida philhellenică, care au profitat de răscoala nereuşită a "oniazilor", partida tradiţionalistă8. Ierusalimul a rămas totuşi capitala spirituală a poporului evreu, marele preot fiind numit şi revocat de către regele seleucid.Privilegiile religioase ale acestui oraş-templu au fost consemnate prin edictul lui Antiochos al III-lea (223-187 a. Chr.)9. Marele preot putea avea ranguri înalte şi în regatul seleucid, ca de exemplu Ionathan, pe vremea lui Alexandru Balas (150-145 a.Chr.), care a fost "amic"- philos, apoi frate, "adelphos" şi în fine "protos philos", "cel dintâi amic" al regelui, având privilegiul de a purta purpură şi o serie de podoabe de aur (v. 1 Maccabei 10-11). El putea percepe o taxă de la fiecare evreu pentru Templu. Alături de marele preot conducerea Ierusalimului era adsignată unui "sinedriu", un sfat al notabililor. În schimb poporul de rând avea numeroase obligaţii fiscale faţă de regalitatea seleucidă, cum ar fi "phoros" tributul colectiv, dar şi alte dări directe şi indirecte.

7. DE LA RĂSCOALA MACCABEILOR LA CUCERIREA ROMANĂ. Refacerea regatului ca tat teo

Resentimentele evreilor tradiţionalişti s-au concretizat în răscoala Maccabeilor, care a avut ca prim re

ă cucerirea Edomului (în 109 a. Chr.) şi a Samariei. Evreii s

os I (104-103 a. Chr.), care a

itorii nu mai erau locuite doar de către evrei şi peste tot monarhia teocrati

s cratic.

zultat cucerirea Ierusalimului de către Iudas Maccabeul în 164 a. Chr., când cultul a fost restabilit în termenii consacraţi. Dar Seleucizii au revenit, stabilind până la urmă un echilibru, care permitea părţii greceşti a oraşului Ierusalim să coexiste alături de cea evreiască. Urmaşul lui Iudas, Ionathan, pomenit mai sus, a reuşit pe la 150 a. Chr. să realizeze un nucleu de stat teocratic evreiesc independent, profitând de luptele interminabile pentru tronul seleucid. După mai bine de cinci secole se profila refacerea regatului evreu, evident nu în vechile forme. Fratele şi urmaşul lui Ionathan, pe nume Simon, reuşeşte să ocupe în 143 a. Chr. Ierusalimul şi prin urmare este ales mare preot de către reprezentanţii poporului, deşi nu era de neam regesc. Acest act corespundea cu o declaraţie de independenţă faţă de regatul seleucid, căci până atunci marele preot era numit de principele grec, nu ales de evrei. Simon are meritul de a fi extins statul său teocratic până la mare, cucerind de la seleucizi o parte din coasta filistină, cu portul Jaffa. În 141 a. Chr. el a reuşit să transforme funcţia sacerdotală supremă într-una ereditară, ceea ce a apropiat-o de cea monarhică şi i-a asigurat succesiunea fiului său, Ioan Hyrcan I.

De numele acestuia din urmă se leagamariteni erau consideraţi impuri de către ceilalţi iudei, căci s-ar fi căsatorit cu "alte neamuri" în

timpul exilului. Capitala Sechem şi colina Gerizim, cu templul samaritenilor, au fost distruse în 128 a. Chr, ceea ce făcea iarăşi din Ierusalim singurul centru religios, iar în 107 a. Chr., datorită sprijinului acordat Seleucizilor, întreaga Samarie a fost din nou trecută prin foc şi sabie. Aceste conflicte explică de ce pe vremea lui Iisus iudeii şi samaritenii "nu aveau legături unii cu ceilalţi"(v. Ioan, 4, 9), sau de ce samaritenii se închinau pe o colină, unde ştiau că se închinasreă şi strămoşii lor mai înainte şi nu se închinau la Ierusalim, după cum arată evanghelistul Ioan (4, 20-21)10.

Politica lui Ioan Hyrcan I a fost urmată de energicul său fiu Aristoboulcucerit părţi din Galileea şi Iturea, deschizând strălucita domnie a fratelui său, Alexandru

Ianneus (103-76 a. Chr.). Acesta a mai adăugat regatului Transiordania, ajungând la dimensiunile vechiului stat al lui Solomon.

Dar acum aceste tercă de la Ierusalim a dus o politică forţată de impunere a legii lui Moise. Rând pe rând edomiţii,

apoi itureii şi grecii din oraşele de pe costă, sau din Transiordania, s-au văzut siliţi să opteze între pierderea proprietăţilor şi convertirea la cultul mozaic. Acestă convertire impunea nu doar acceptarea "Legii", Tora, ci literalmente transformarea indivizilor din străini (hellenes), în evrei, prin circumcizie, respectarea sabatului, alimentaţie strict controlată et.c. O persoană care candida la noul statut, dar

8 La Arac el Emir, lângă Ierusalim se găseşte mausoleul familiei Tobiazilor, construit pe la 175 a.Chr. în stil enenistic, dar decorat cu o friză de lei de inspiraţie assiro-persană. 9 citat in extenso de istoricul Flavius Iosephus, Antiquitates Iudaicae, 12, 3, 3. 10Pe de altă parte resentimentele evreilor galileeni faţă de samariteni rezultă şi din episodul plecării lui Iisus spre Ieruslim, când un sat samaritean nu a vrut să-L găzduiască fiindcă mergea spre centrul religios al evreilor, iar Iacob şi Ioan supăraţi, ar fi vrut să se pogoare foc din cer ca să-i mistuie pe samariteni. Iisus însă i-a dojenit pe drept cuvânt pentru asemenea gânduri (Luca, 9, 51-55).

care încă nu-şi abandonase total comunitatea din care făcea parte, se numea "prozelit". Dar, nici după transformarea totală el nu devenea un membru deplin al "poporului ales", căci fiind impur din punct de vedere rasial el era desemnat de ceilalţi ca un "neofit". Abia urmaşii săi erau pe deplin integraţi în comunitatea evreiască.

Galileea a devenit un tărâm predilect al coloniştilor evrei şi -- deşi nu mai era un teritoriu evreies

smoneilor nu a fost cea a unor naţionalişti fanatici, ei comportându-se mai

eput foarte cordiale, căci Iudas Maccabeul îşi dăduse

arată că diaspora evreiască se stabilise în linii mari încă de pe la mijlocul secolului II a. Chr. în

c -- în scurtă vreme fii lui Israel au ajuns aici majoritari. Înainte vreme în caz de primejdie minoritatea evreiască putea fi chiar retrasă din Galileea (I. Maccabei, 5, 14-23)11. Pe vremea lui Iisus partea de la răsărit de Marea Galileei era încă cunoscută ca "Galileea Neamurilor" (gentiles), adică "a străinilor" (Matei, 4, 15). La rândul lor evreii din Galileea aveau reputaţia unor naţionalişti aprigi, care însă vorbeau aramaica cu un accent specific, care l-a trădat de exemplu pe Petru la Ierusalim (Matei 26, 73). Dar această politică a avut două tăişuri, căci mulţi dintre neeverii supuşi au văzut ulterior în administraţia romană o eliberare.

Pe de altă parte politica ha degrabă ca toţi despoţii orientali din acea vreme. Astfel, marile lor cuceriri se datorau

mercenarilor neevrei, iar ei înşişi şi-au durat palate luxoase, căci cu fiecare zi procesul de elenizare al clasei politice era tot mai evident12. Dar de conflictele latente, care măcinau statul Maccabeilor, au ştiut să profite romanii, prin Pompei cel Mare, care în 63 a. Chr. a găsit modalităţile de a aduce această regiune sub protectoratul Republicii romane.

Raporturile evreilor cu romanii au fost la înc seama că se poate baza pe sprijinul acestora împotriva Seleucizilor. Tratatul din 161 a. Chr.,

păstrat în I. Maccabei, 8, 23-32 şi la Flavius Iosephus, Antichit. Iud., 12, 10, 6, este un foedus aequum, care aşeza pe picior de egaliate republica romană şi statul teocratic incipient al evreilor, pe care în schimb Seleucizii îl considerau o formaţiune vasală13. Bunele relaţii au fost continuate sub Ionathan (tratatul fiind reînnoit pe la 144 a. Chr.), iar urmaşul acestuia, Simon, şi-a datorat succesele mai degrabă alianţei cu Roma, decât valorii pe câmpul de luptă. În plus, Simon a obţinut de la romani protecţie nu doar pentru evreii din Iudeea, ci şi pentru cei din diaspora. Scrisoarea romanilor către regele Egiptului, prin care se afirmă protectoratul republicii de pe Tibru asupra comunităţilor everieşti, păstrată în I. Maccabei, 15, 15-24, se încheie cu o înşiruire a teritoriilor avute în vedere, ca fiind locuite de comunităţi evreieşti: "(22) Aceiaşi scrisoare a fost adresată regelui Dimitrie (id est regele seleucid Demetrios al II-lea Nikator - 145-138 a. Chr.), lui Atalus (i.e. Attalos al III-lea, care a domnit între 138-133 a. Chr. asupra Pergamului, devenit apoi provincia romană Asia), lui Ariarate (i.e. Atiarathes al VI-lea, Epiphanes Philopator, care a domnit singur asupra Cappadociei între 130-111 a. Chr., anterior el purtase coroana alături de tatăl său Orophernes) şi lui Arsachis (nu poate fi Arsakes al II, care a domnit în Parthia între 210-191 p. Chr., ci vreun urmaş al marelui Mithradates I, 171-138 a. Chr.14), (23) precum şi tuturor ţărilor: Sampsame (Samosata, capitala regatului Commagene), Sparta, Pamphilia, Lycia, Halicarnas, Cos, Side (port la graniţa dintre Pamphilia şi Cilicia), Aradus (oraş din nordul Feniciei, autonom din 259 a. Chr.), Rodos, Faselis (probabil Phasis, colonie milesiană în Colchida, pe coasta răsăriteană a Mării Negre), Gortina (i.e. Gorthyna, capitala Cretei), Cnidus, Cipru şi Cirene". Interesant este că o înşiruire similară apare şi în Faptele Apostolilor, 2, 9-11. Scena se petrece la Ierusalim în ajunul sărbătorii Cincizecimii, când se adunaseră acolo evrei de pretutindeni şi când - inspiraţi de Spiritul Sfânt - apostolii au prins a vorbi pe limba fiecăruia. Erau de faţă:"(9) Parţi, mezi, elamiţi, locuitori din Mesopotamia, Iudeea, Cappadocia, Pont, Asia, (10) Phrigia, Pamphilia, Egipt, părţile Libiei dinspre Cyrene, oaspeţi din Roma, iudei şi prozeliţi, (11) cretani şi arabi...", ceea ce

11De altfel colonizarea trebuie să fi continuat până târziu, căci şi familia lui Iisus fusese recent stabilită la Nazareth, din moment ce, pentru recensământul din anul 6 a. Chr., Iosif a trebuit să meargă cu familia în sud, la Bethleem, de unde era el originar.

12Treptata grecizare se observă şi din inscripţiile de pe monede şi mai ales din numele monarhilor. La început ei au un nume genuin everu, apoi se mai adaugă unul grecesc. In fine, cel grecesc ajunge a fi plasat în faţă şi până la urmă el rămâne singurul nume (astfel chiar Ianeus, al doilea nume al lui Alexandru Ianeus, nu este decât forma elenizată a evreiescului Ionathan).

13Cu puţin mai devreme (prin 165-164 a. Chr), în timpul conflictului dintre Iudas Maccabeul şi Lysias, generalul lui Antiochos al V-lea Eupator, solii romani s-au adresat revernţios "poporului (ethnos) evreu" (II Maccabei 11, 34), pe când spre exemplu generalul seleucid Lisias vorbea cu dispreţ despre "gloata" (plethos) a răzvrătiţilor (II. Maccabei 11, 16).

14El a fost adevăratul fondator al Imperiului parth, cucerind Media, Babilonia - care devine centrul economoc şi politic al statului, cu capitala la Seleukia-Ktesiphon - şi apoi Elamul.

principalele puncte ale Orientului. Or, misiunea creştină în prima sa etapă s-a desfăşurat tocmai pe traseele care legau comunităţile evreieşti din exil şi de aceea pasajul din Faptele Apostolilor, mai sus amintit, merită toată atenţia.

Sprijinul roman s-a manifestat şi sub Ioan Hyrcan I, când Flavius Iosephus, Ant. Iud., 14, 10, 22, aminteşte o hotărâre a senatului care prevedea printre altele că Antiochos al IX-lea al Siriei trebuie să retro

i cel Mare la prima distrugere a Templului.

at la moartea lui Tiberius. ar, o dată dispărut regatul seleucid, interesul republicii romane pentru statul evreu a scăzut,

iar rival Ianneu, şi anume Hyrcan al II-lea şi Aristobu

ră a fostului regat. El a împărţit teritoriul în cinci istricte

tributul entru

procurator" sau "epitropos", în ersoan

cedeze evreilor porturile ocupate (printre care şi Jaffa), iar oricine ar obţine bunuri de pe teritoriul regatului evreu, care era aliat cu romanii, nu le poate scoate din ţară fără a plăti evreilor taxele cuvenite, scutit fiind doar Ptolemaios al Egiptului, şi el aliat şi prieten al romanilor.

8. PERIOADA DOMINAŢIEI ROMANE. Statul teocratic al evreilor de la Pompe

8.1. De la Primul TriumvirD

iatatea dintre cei doi fii ai Alexandrei, văduva lui Alexandrul al II-lea, i-a permis lui Pompei cel Mare să se amestece, cucerind Ierusalimul şi

înstăpânindu-se în 63 a. Chr. asupra întregului regat. Totuşi Pompei nu a creat aici o provincie asemenea Syriei, ci un stat vasal, integrat celui roman. Iudeii erau obligaţi la un tribut (de genul celui din statele elenistice), oraşele de pe litoral au fost pierdute, la fel ca şi Skythopolis, Samaria şi Marisa, regatul fiind redus la Iudeea şi Edom în sud, la Galileea şi Pereea în nord (între ele interpunându-se Samaria, supusă guvernatorului Siriei şi Dekapolis, v. imediat mai jos). Hyrcan al II-lea, nu primeşte însă titlul regal şi e confirmat numai ca mare preot. În Transiordania se formează liga celor 10 oraşe, Dekapolis (Marcu, 5, 20; Matei, 4, 25), ostilă iudeilor. Dar lucrurile nu se vor opri aici, căci datorită unor noi tulburări, guvernatorul Siriei, Gabinius, a profitat pentru a prelua în mâna sa administraţia seculad fiecare cu o capitală. Iudeea a fost divizată în districtul Ierusalimului, cel al Gazei şi cel al Ierihonului, capitala Galileei a devenit Sepphor, iar Hamath capitala pentu Pereea. Probabil şi Hyrcan al II-lea a fost decăzut din calitatea de mare preot în cea de simplu administrator al Templului. Şi totuşi evreii nu s-au lăsat, căci datorită relaţiilor personale, dar şi dintr-un abil calcul politic, Caesar i-a restituit lui Hyrcan demnitatea de mare preot împreună cu dreptul de a percepe p Templu, atât de la evreii din Iudeea, cât şi de la cei din diaspora. În plus, Hyrcan al II-lea devenea "ethnarch" (dacă nu rege, cel puţin "şef al neamului" său; v. Flavius Iosephus, Ant. Iud., 12, 10). Acelaşi Caesar a acordat evreilor deplină libertate religioasă, atât acasă cât şi în exil, conferind practic religiei mosaice calitatea de religio licita în Imperiul Roman. Mai mult chiar, li se permitea evreilor să se asocieze în colegii religioase, privilegiu negat grecilor, de exemplu. Totodată evreii erau scutiţi de o serie de obligaţii militare. Nu întâmplător, ca şi alţi provinciali dealtfel, evreii au deplâns amarnic uciderea lui Caesar. Această situaţie este foarte importantă pentru a înţelege poziţia primilor creştini, care plecând din sânul comunităţilor evreieşti, se bucurau de privilegiile acestora, de dreptul de întrunire şi asociere religioasă şi de dreptul practicare a cultului15. Şi totuşi Hircan al II-lea, deşi avea titlul de "ethnarch", nu a obţinut prerogative regale, nici măcar în administarea internă, căci aceasta a fost atribuită unui "p a lui Antipatros, care nici nu era de neam evreiesc, ci edomit. Fiul acestuia, Herodes (Irod), s-a bucurat de atâta stimă şi amiciţie din partea lui Octavian (dar şi a lui Marcus Antonius) încât în 40 a. Chr. el a fost proclamat rege al iudeilor într-o procesiune solemnă la Roma. Tot atunci în Iudeea Hyrcan al II-lea a fost înlocuit în postura de mare preot de Antigonos, care însă în 37 a. Chr. a fost îndepărtat de către Herodes-Irod, sprijinit de romani (Flavius Iosephus, Ant. Iud., 14, 490). Cu ajutorul romanilor Ierusalimul este încă o dată ocupat, iar Herodes primeşte în ochii supuşilor puteri depline, deşi în realitate era doar un rege vasal. În fine, regatul evreilor exista din nou, chiar dacă cel care-l conducea nu numai că nu era din stirpea lui David, dar la origine era chiar edomit! De altfel funcţia de mare preot a fost separată de cea de rege. Cu toate acestea, între 37 şi 4 a. Chr., Irod a domnit cu o deosebită strălucire, primind epitetul de "cel Mare". El a purtat titlurile de "rex", "dynast" şi "tetrarch", iar membrii familiei sale erau primiţi "in aequo foedere in societatem Romanorum" (în alianţă cu Roma prin tratat de egalitate). Irod - Herodes cel Mare putea purta chiar războaie pe cont propriu şi îşi putea desemna succesorii (care urmau apoi să primească acordul Romei). Pe vremea sa nu au fost

15E total fals să ni-i închipuim pe primii creştini adunaţi în secret prin catcaombe şi hărţuiţi continuu de statul roman, aşa cum i-a zugrăvit literatura romantică. În realitate catacombele erau o formă normală de cimitir la Roma şi în jurul ei, unde marea densitate de locuitori a generat înmormântările în asemenea galerii subterane. De fapt, primii prigonitori ai creştinilor au fost tocmai evreii, care-i denunţau pe creştini ca ne făcând în realitate parte dintre ei şi deci ca ne beneficiind de privilegiile religiei mosaice.

încartiruite trupe romane în teritoriile aflate sub controlul său. La moartea lui Irod însă, fiul cel mare, Archelaos, nu a mai primit titlul regal, ci doar pe cel de "ethnarch", trebuind să împartă puterea cu fraţii săi, Herodes Antipa şi Phlippos, care deveneau "tetrarchi". Irod cel Mare este important şi pentru că e pomenit în Noul Testament. El s-a remarcat printre altele datorită măreţelor construcţii pe care le-a iniţiat la Ierusalim: palatul regal şi mai ales Templul.

cesta

u, Pheroas.

ea, iar ceilalţi doi au primit doar titlul

Chr., a fost exilat în Gallia, teritoriul ethnarchiei sale trecând sub directa dminis

de aspect elenistic, iar Iamnia şi Azotus aveau o situaţie oarecum similară (civitates liberae et foederate), pe când

A din urmă a început a fi refăcut în 20 a. Chr., pe o suprafaţă de 470 x 280 m şi construcţia a fost terminată abia sub Irod Agripa al II-lea, în anul 64 p. Chr., adică şase ani înainte de distrugere. La Samaria însă Irod cel Mare a construit un templu al lui Augustus şi a rebotezat oraşul Sebaste16, apoi la Caesarea Maritima a ridicat un alt Sebasteion (lat. Augusteum, templu imperial), iar portul a fost rebotezat Sebastos Limen. Sub el şi alte oraşe, ca Ierihon şi Sepphoris, au fost dotate cu construcţii tipic greceşti, ca băi, fântâni arteziene, colonade, sau temple. Deşi a reuşit să menţină un echlibru între sadducei şi pharisei (v. mai jos), el însuşi neputând ocupa funcţia de mare preot, căci nu era din neamul Hasmoneilor, Irod cel Mare s-a manifestat în primul rând ca un rege de tip elenistic (de exemplu pe monedele sale limba ebraică a fost înlocuită cu greaca). Pe plan familial s-a remarcat prin numeroase atrocităţi, mai ales spre fârşitul domniei. Tradiţia creştină (Matei, 2, 16-17) îi atribuie "masacrul pruncilor", care nu e pomenit de Flavius Iosephus. Acesta s-a inspirat însă dintr-o sursă părtinitoare, Nicolae din Damasc, fost secretar al lui Herodes. O asemenea oroare nu ar fi unică în istoria ultimei regalităţi iudaice, căci acelaşi Iosephus (Antiquitates Iudaicae, 13, 345-346) pomeneşte o masacrare de copii sub Alexandru Ianneus. Regatul vasal Romei şi asupra căruia domnea Irod cel Mare nu se întindea şi asupra Transiordaniei, unde coroana a primit-o un frate al să După moartea lui Irod cel Mare, în 4 a. Chr., puterea a fost împărţită între fii săi. Cel mai mare, Archelaos, a fost numit "ethnarch" peste Iudeea, Samaria şi Idumede "tetrarch". Herodes Antipas, fiul mijlociu, a domnit între 4 şi 37 p.Chr. asupra Galileei şi Pereei (două teritorii care erau separate între ele de Samaria şi Dekapolis). El a fost numit de Iisus la un moment dat "vulpea aceea" (Luca, 13, 32) şi este cel care, datorită uneltirilor celei de a doua soţii, Herodias (Irodiada), a ordonat tăierea capului sfântului Ioan Botezătorul (Marcu, 6, 14-29; Matei, 14, 1-12; Luca, 3, 19-20 şi 9, 7-9). Sub Tiberus (14-37 p. Chr.) Irod Antipa s-a descurcat foarte bine, fondând chiar un nou oraş-capitală, numit după împărat "Tiberias" şi care era aşezat pe malul "Mării Galileei", devenită "lacul Tiberiadei". Cel de al treilea fiu al lui Irod cel Mare, Philippos (căsătorit cu Salomeea, fiica Herodianei), a devnit tetrarch peste ţinuturile nord-estice, în Itureea, şi a fondat Cesarea Philippi (amintită în Matei 16, 13 şi Marcu 8, 27). El a fost primul conducător evreu care a bătut monede cu chipul împăratului Roman. La moartea sa, în 34 p. Chr. teritoriile tetrarchiei sale au revenit provinciei Syria. Primul dintre fii lui Irod cel Mare, Archelaos, a fost cel mai puţin norocos, căci după nici 10 ani de domnie, în anul 6 p. a trare a lui Augustus, care a trimis aici un procurator cu rang praesidial17. Procuratorul avea sarcini financiar-fiscale, juridice (inclusiv dreptul de a pronunţa decizii capitale) şi conducea trupe auxiliare. Tributul intra direct în visteria împăratului, fiscus, şi nu în cea publică. Afirmaţia lui Iisus, "daţi dar cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" (Matei 22, 21), este deci riguros exactă şi reflectă situaţia din zona aflată sub administrarea procuratorului roman. După modelul statului seleucid, responsabilitatea fiscală revenea sinedrului, dominat de saducei şi pharisei şi care se reunea în Templu. Sinedrul putea judeca o serie de cauze de natură religioasă, dar deciziile capitale reveneau procuratorului. Tocmai de aceea sinedriul a trebuit să facă presiuni asupra lui Pontius Pilat pentru condamnarea la moarte a lui Iisus. Reşedinţa procuratorilor era la Caesarea Maritima şi pentru împărţirea dreptăţii guvernatorul se deplasa în diferite oraşe18. Dar în teritoriul aflat sub jurisdicţia procuratorului praesidial existau numeroase enclave: astfel oraşul Gaza ţinea de provincia Syria, oraşul Askalon era o republică independentă

16De fapt a fondat un nou oraş de tip elenistic, cu tramă stradală ortogonală, lângă vechiul oraş.

17Această funcţie a fost ocupată de: Coponius (6-9 p. Chr.), Marcus Ambibulus (9-12 p. Chr.), Annius Rufus (12-15 p. Chr.), Valerius Gratus (15-26 p. Chr.), Pontius Pilatus (26-36 p. Chr.), Marcellus (36-37 p. Chr.) şi Marullus (37-41 p. Chr.).

18La Ierusalim, unde Pontius Pilat L-a judecat pe Iisus, procuratorul îşi avea probabil reşedinţa în fostul palat al lui Irod cel Mare, căci bunurile regale reveniseră împăratului şi deci nu a fost necesară construirea unui sediu (praetorium) aparte. După Ioan 19, 13, ultima judecată a fost ţinută într-un loc numit "pardosit cu pietre", sau "Gabata" în aramaică, probabil o curte a fortificaţiei Antonia, care ocupa colţul nord-vestic al incintei Templului.

P lis şi Archelais fuseseră dăruite de Irod cel mare surorii sale, care le-a lăsat prin testament Liviei, soţia lui Augustus şi apoi au intrat în patrimonium principis, fiind direct administrate de către

hasae

împărat.

REGATUL LUI IROD ANTIPA (1 şi 2) SIDON DAMASC

67FIG. 3

de o part rte

GAZA

ASKALON

ASDOD

IAMNIA

CAESAREA MARITIMA

PTOLEMAIS

TYR

CAESAREA PHILIPPI

SEBASTE

IERUSALIM

1

2

1. GALILEEA2. PEREEA3. IUDEEA SUB UNPROCURATOR4. DEKAPOLIS5. TERARHIA LUI PHILIPPUS6. PROVINCIA SYRIA7. ABILENE8. REGATULNABATEEAN

34

5

8

Practic principalele episoade din Noul Testament s-au desfăşurat departe de centrele elenistice de pe litoral, în zona compact locuită de evrei, dar în două teritorii cu statut juridic diferit: pe

e provincia romană, care cuprindea Samaria, Iudeea şi Idumeea, pe de altă pa regatul sal al

ntea erei reştine, înainte ca Irod cel Mare să-şi sfârşească domnia , fie abea în anul 6 al erei creştine, când a

intit de Luca (2, 1-5). Iisus provenea dintr-o familie

va lui Herodes Antipas, care cuprindea Galileea şi Pereea. Cum Iisus era galileean, deci sub jurisdicţia lui Irod (Herodes Antipas) şi nu era originar din provincia romană, evanghelistul Luca (23, 7-12) relatează că procuratorul roman Pontius Pilat, după ce iniţial nu L-a găsit vinovat, L-a dat pe mâna lui Irod, care se afla şi el pe atunci la Ierusalim, pentru a-L judeca. Dar Irod Antipa L-a trimis pe Iisus înapoi, făra o decizie clară şi după acest episod, remarcă evanghelistul, Pontius Pilat şi Irod Antipa s-au împreitenit, după ce mai deveme se duşmăneau. Probabil că fiecare a manifestat cu această ocazie o deosebită curtoazie faţă de ius gladii (dreptul la sentinţe capitale) al celuilalt. Sinedriul de la Ierusalim nu avea un atare privilegiu şi, după ce L-a găsit vinovat pe Iisus, pentru a-şi atinge scopurile, a trebuit să-L predea lui Pontius Pilat, singurul care putea să-L condamne la moarte şi să-L execute prin crucificare19. După cum bine se ştie sinedriul a făcut presiuni asupra pocuratorului praesidial, pentru ca să-L găsească pe Iisus vinovat de o "crimă împotriva statului", pe care de fapt nu a comis-o. În ultima clipă guvernatorul roman a descoperit probabil subterfugiul cu originea galileeană a lui Iisus, căutând să-i transfere răspunderea sentinţei capitale (şi executarea ei) lui Herodes Antipas. Cum şi acesta s-a eschivat, Pontius Pilat a făcut o ultimă încercare de a-L salva pe Iisus invocând obiceiul graţierii unui condamnat cu ocazia sărbătorii Paştelui, care celebra eliberarea evreilor din Egipt. Zeloţii, mai bine organizaţi, au făcut ca aclamaţiile populare să-l prefere pe Barnabas. 8.2. Un evreu numit Iisus din Nazareth. Dar cine era şi ce făcuse acest Iisus din Nazareth ? El s-a născut fie prin anul 5-4 înai

20cavut loc recensământul ordonat de Augustus şi amde colonişti evrei, recent aşezaţi în Galileea, la Nazareth (ei aveau proprietăţi şi la Capernaum)21. Familia avea ascendenţă regală (fiind din stirpea lui David) şi conform prorocirilor din ea urma să se 19 Uciderea cu pietre (lapidarea) lui Ştefan la Ierusalim, primul creştin care a plătit cu viaţa credinţa sa, a avut loc în condiţii speciale, căci s-a petrecut foarte probabil în anul 36 p.Chr., când Pontius Pilat a fost rechemat urgent la

ziu aria şi

it udeei, de unde era originar.

Roma, în urma denunţului guvernatorului consular al Syriei şi când Iudeea rămăsese deci fără guvernator. 20 Matei 2,1-19 pomeneşte despre "uciderea pruncilor" ordonată de Irod, iar Luca 1,5, spune că "pe vremea lui Irod" i-a fost vestită Elisabetei şi lui Zacharia naşterea lui Ioan Botezătorul, iar câteva luni mai târM Iosf au aflat că avea să se nască Iisus. 21 Cum recensământul roman prevedea ca fiecare să fie înregistrat în satul de baştină, Sf. Iosiv a trebusă meargă cu toată familia la Bethleem în sudul I

nască viitorul Messiah, "Mântuitorul"22, cel care urma să instaureze pe pământ "Noul regat al lui Israel". Iisus nu s-a numit niciodată pe el însuşi cu acest termen, autodesemnându-se doar ca "fiul omului" (termenul fusese folosit în Scriptură, de exemplu la Daniel 7, 13), adică cel ce va avea puterea din mâinile Domnului la sfârşitul veacurilor23. De altfel "Împărăţia Cerurilor" de care vorbea El nu era "Noul Israel", un stat teocratic, aşa cum îşi doreau zeloţii, ci o împărăţie spirituală. Dar mulţi contemporani au luat vorbele sale stricto sensu şi l-au acuzat că vrea să se încoroneze ca rege al evreilor. Probabil în anul 28 al erei creştine Iisus s-a alăturat vărului său, Ioan Botezătorul, un ascet de extracţie eseniană, care anunţa venirea Împărăţiei Cerurilor, dar afirmând despre el însişi că nu este

nstat

popasul pelerinilor. Acolo a fost arestat de rapid în timpul nopţii. În zorii zilei de vineri, cu

lui Iisus, Iosif din Arimateea, care era posesorul unui mormânt nou cioplit în stâncă şi aflat în

Messiah, ci doar profetul Lui. El practica ritualul botezului, ca pe o renaştere iniţiatică, purificatoare de păcate. Înainte de a fi arestat pentru criticile sale vehemente la adresa lui Irod Antipas, Ioan L-a declarat pe Iisus adevăratul Messiah. Conform tradiţiei creştine, botezarea a atras asupra lui Iisus graţia divină, prin pogorârea Spiriului (Duhului) Sfânt sub forma unui porumbel asupra fiinţei Sale.

Misiunea lui Iisus s-a desfăşurat în anii 28-29 ai erai creştine şi a cuprins cu precădere Galileea. Ea a co în predici, ţinute atât în sinagogi cât şi în aer liber, precum şi în vindecări miraculoase. Evanghelistul Ioan (6, 15) relatează că atunci când, în urma minunii cu înmulţirea pâinilor şi peştelui pe malurile Lacului Tiberiadei, masele au văzut în El pe regele mântuitor, Iisus S-a retras cu discipolii Săi, traversînd lacul într-o barcă şi evitând astfel să se pună în fruntea unei revolte populare. La sfîrşitul anului 29, sau la începutul celui următor, a plecat însă împreună cu discipolii Săi la Ierusalim, centrul religios al lumii iudaice, pentru confruntarea cu mai marii zilei. Din evanghelii (Marcu 9, 13 şi Matei 17, 12) rezultă că El îşi asumase conştient rolul de profet sacrificat, aşa cum fusese plastic descris în Isaia 52, 13-15 şi 53, 1-12. La începutul lunii aprilie a anului 30, înaintea sărbătorii Paştelor (care comemora "fuga evreilor din Egipt"), Iisus intră în Ierusalim aclamat de mase, ca un rege ("cel ce vine în numele Domnului", Marcu 11, 1-10; "fiul lui David", Matei 21, 1-9; "împăratul care vine în numele Domnului", Luca, 19, 29-38)24. În Templu Iisus se comportă ca un profet revoltat, alungându-i pe comercianţi din "casa Tatălui Său". Conflictul cu liderii religioşi ai evreilor era iminent. După ce "în ziua dintâi a praznicului Azimilor" (= joi, 6 aprilie; Matei 26, 17) Iisus a celebrat cu discipolii săi "cina cea de taină" (masa de Paşte) în cetate şi apoi S-a dus cu ei în grădinile Getsimani, unde era locul prevăzut pentru către gărzile mai marilor evreilor şi a fost judecat foarte o zi înaintea Paştelor, după cum precizează Ioan, 18, 28

(ceea ce corespunde cu ziua de 14 a lunii Nissan = 7 aprilie, anul 30 p. Chr.)25 El se găsea în faţa lui Pontius Pilat, iar pe la 9 dimineaţa era deja răstignit pe înălţimea Golgota (= "dealul Căpăţânii"). În circa 6 ore ("pe la ceasul al nouălea") a şi murit (Matei 27, 45-49; Marcu 15, 33-37; Luca 23, 44-49; Ioan 19, 17-34). Erau de faţă o parte din ucenicii Săi, precum şi femeile din Galileea, care-L însoţeau, printre care şi mama Lui, Sf. Maria. Seara Pilat a acceptat să predea corpul neînsufleţit unui adept al

LUMEA NOULUI

TESTAMENT

22 Ad litteram "Cel Uns" adică pe greceşte "Christos". 23 Totuşi întrebat de marele preot, Caiafa, în faţa sinedriului dacă El se consideră "Chrisos"-ul, fiul lui Dumnezeu, adică Messiah, Iisus nu a negat (v. Marcu, 14, 61-62, Matei, 26, 62-64 şi Luca 22, 66-71). După Ioan însă El a precizat în faţa lui Pilat: "Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta!" 24 Scena fuses prezisă de Zacharia (9, 9) astfel: "Iată că împăratul tău vine la tine. El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar". 25 Data e confirmată şi de Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43a). Marcu 14, 12 afirmă că Iisus se întâlnise cu discipolii săi la "cina cea de taină" ca să celebreze Paştele, ceea ce ar plasa sărbătoarea respectivă cu o zi mai devreme, dar masa frugală invocată de el nu a fost praznicul propriu-zis, de unde aparenta contradicţie.

apropiere26. Discipolii şi adepţii Săi erau dezamăgiţi. În dimineaţa zilei de 9 aprilie anul 30 femeile din anturajul Său s-au dus la mormânt pentru a unge din nou trupul cu uleiuri, după obicei. Mormântul era gol. Restul nu mai ţine de istorie ci de credinţa creştină. Discipolii în frunte cu Petru afirmă cu tărie că El a înviat, căci s-au întâlnit cu El de mai multe ori. Vestea e dusă de ei la Ierusalim şi astfel s-a aprins printre evrei flacăra unei noi credinţe, care va arde peste veacuri. Relatări despre Iisus există şi în sursele evreieşti, ele confirmând în linii mari evenimentele descrise în evanghelii. Cel mai favorabil creştinilor e textul istoricului Flavius Josephus, care a fost redactat pe la 100 p.Chr. Acest pasaj, aşa numitul "Testimonium Flavianum", este cuprins în cartea

cu inima deschisă învăţăturile de bună calitate, el a câştivat de partea sa numeroşi evrei şi chiar "Hellenes". Atunci, când în

t pe la mijl

"T

"Acest om va fi lapidat pentru că a practicat magia şi l-a înşelat şi l-a amăgit

şi în acest zul să cercetăm care au fost pe atunci curentele de opinie şi grupările religioase din sânul poporului evreu. După Flavius Iosephus (Ant. iud., 13, 171-173), în preajma naşterii lui Iisus liniştea

acceptau o serie de inovaţii i

XVIII, 116-119, din Antiquitates Judaicae:

"Pe vremea aceea a trăit Iisus, un om deosebit, căci el a înfăptut multe lucruri de seamă. Stăpân peste cei care erau gata să primească

urma denunţului mai marilor noştri, Pilat l-a condamnat la crucificare, cei care-i acordaseră dragostea lor au continuat să-l iubească, fiindcă el le-a apărut a treia zi, iarăşi viu, după cum au spus proorocii şi mi-au relatat şi mie multe minuni despre el. Nici în ziua de azi nu a dispărut spiţa celor care după el se numesc creştini".

Un ton cu totul diferit abordează Talmudul Babilonian (Sanhedrin 43a) într-un text redacta

ocul sec. II:

radiţia spune: în ajunul Paştelor a fost executat Iisus. Un crainic a mers înaintea lui 40 de zile şi striga

pe Israel. Cei ce ştiu cum săţl apere să vină şi să mărturisească în favoarea lui". Dar nu s-a găsit nimeni, care să dea mărturie pentru el şi astfel fu el executat în ajunul Paştelor".

Este clar co percepţia despre Iisus în lumea iudaică contemporană a fost diferită. Ajun

punct, e ca

lumii iudaice era minată de câteva "secte filosofice" rivale: sadduceii, phariseii şi esenienii. În umbra lor însă trebuie să vedem ameninţător spectrul zeloţilor revoltaţi, dintre care s-au recrutat şi unii adepţi ai lui Iisus. În afara acestora existau şi numeroşi evrei elenizaţi, în primul rând aşa numiţii "herodieni" (amintiţi ca atare doar în Noul Testament, nu şi de Flavius Iosephus).

Sadduceii reprezentau o grupare rigoristă, ultra tradiţionalistă, care nu accepta nici o derogare de la litera Legii-Tora. Ei proveneau din elitele sociale ale evreilor în epoca elenistică, iar sub Maccabei ei au dominat sinedriul. Phariseii erau mult mai apropiaţi de popor şi ei

deologice (de obicei cu susţinere şi în Scriptură), cum ar fi credinţa în "lumea de dincolo", cu pedepse sau recompense, credinţa în înviere, în îngeri şi în demoni, sau în posibilitatea fiecăruia de a se căi pentru păcatele sale şi de a dobândi iertarea27. Ei plasau de asemenea puterea sacerdotală desupra celei politice, regale sau imperiale şi propovăduiau ca pe o morală curentă mila, compasiunea faţă de cei săraci. În acelaşi timp erau vajnici apărători ai Legii şi, începând cu Irod cel Mare, au ajuns să domine sinedriul în locul sadduceilor. Alături de pharisei, care alcătuiau elitele sacerdotale, "scribii", din clasa de mijloc, reprezentau intelectualitatea evreilor. Ei erau persoane instruite, capabile să susţină discuţii doctrinare, dar şi să desfăşoare activităţi laice, ca dreptul sau învăţământul şi au avut meritul de a fi răspândit adânc în mase cunoştiinţe din cele mai variate. Astfel, gradul de alfabetizare al clasei mijlocii evreieşti nu are paralelă în toată lumea veche.

Dar dacă herodienii, sadduceii, phariseii cu scribii erau legaţi de Ierusalim, învăţătura creştină s-a adresat în primul rând lumii rurale, mai puţin sofisticate. Nu întâmplător creştinii au avut cele mai

26 Trupul I-a fost uns cu uleiuri aromate şi învelit în fâşii de pânză, după obiceiul iudeilor. Graba cu care a fost îngropat se explică prin apropierea zilei de Sabat, când orice activitate era interzisă. 27În multe puncte doctrina creştină incipientă nu se opunea credinţei profesate de majoritatea evreilor, după cum o dovedeşte depoziţia apostolului Pavel în faţa Sinedriului, prezentată în Faptele Apostolilor 23, 6-8: " (6) Pavel, ca unul care ştia că o parte din adunare sunt sadducei iar alta pharisei a strigat în plin sinedriu: "Fraţilor, eu sunt phariseu, fiu de phariseu şi din pricina credinţei în învierea morţilor sunt dat în judecată". (7) Când a zis vorbele acestea s-a stârnit o neînţelegere între sadducei şi pharisei şi adunarea s-a desbinat. (8) Căci saducceii zic că nu este înviere, nici înger şi nici spirit, pe când phariseii le mărturisesc pe amândouă".

mari af

ând au înţeles că mesajul cristologic nu era nici anti rom

cum am arătat deja, pentru El "Împărăţia Cerurilor" era de natură spirituală şi nu lumească. Mântuir

.3. De la Caligula la Vespasian. Distrugerea Templului. upă moartea lui Tiberius, noul împărat, Caligula (37-41 p. Chr.), fiind amic cu Herodes

Agripa, esta rege al iudeilor, succesor al lui Hero

inităţi cu secta esenienilor, de la care provin vestitele "manuscrise de la Marea Moartă"28. Esenienii erau o sectă monastică, exclusiv masculină, retrasă în deşert, asemenea sfântului Ioan Botezătorul. Sub conducerea "Învăţătorului Dreptăţii" ei au părăsit "societatea idolatrică" pregătindu-se pentru înfruntarea finală dintre "fii luminii" şi "fii întunerecului". Practic esenienii recunoşteau un fel de dualism, bine-rău, dar nu unul extrem, căci echilibrul Lumii înclina spre bine, Domnul fiind bun dintru-început. Principalul lor ţel în viaţă era să predice şi să răspândească voinţa Domnului, conform Scripturii. Noii veniţi trebuiau să renunţe la bunurile lor, să accepte traiul în comun, pentru ca după un an să fie recunoscuţi ca membri cu drepturi depline29.

Zeloţii erau cei mai radicali oponenţi nu numai ai romanilor, ci şi ai ordinii sociale. La început unii din ei au văzut în Iisus un posibil conducător, dar c

an şi nici extremist, nu au ezitat să li se opună creştinilor. Ei propovăduiau rezistenşa armată contra autorităţilor romane şi nu întâmplător erau numiţi "siccari", adică "cuţitari" (de la sicca = pumnal).

În acest context e cazul să ne întrebăm care a fost noutatea mesajului lui Iisus? În primul rând, aşa

ea avea să fie individuală şi ţinea de credinţa fiecăruia în parte. În cadrul ei esenţială era pocăinţa, căci "oaia rătăcită" şi regăsită, ca şi fiul rătăcitor, care a revenit cerând iertare, şi în general orice păcătos care s-a pocăit, era mai "drag Domnului" decât o sută de oameni virtuoşi30. Convingerea larg răspândită printre evreii acelei vremi că bogăţia, "mammon", era o răsplată meritată pentru o viaţă exemplară, a fost răsturanată de Iisus când afirma "Adevăr grăiesc eu vouă că mai degrabă va trece cămila prin ochiul acului decât să intre bogatul în Împărăţia Cerurilor". Asta nu înseamnă că Iisus preconiza o comunitate de avere ca la esenieni, căci El nu a evitat compania celor bogaţi. Mai mult chiar, contrar moralei tradiţionale El nu s-a sfiit să ia masa cu vameşul şi alţi păcătoşi (Marcu, 2, 16-17), să-l ajute pe centurionul de neam străin (Matei 8, 5-13 şi Luca 7, 1-10) şi mai ales le-a tratat pe femei ca pe nişte fiinţe normale. Or în lumea ebraică antică femeia era lipsită de drepturi atât în căsnicie cât şi în societate. Cam prin anul 90 p.Chr. Rabbi Eliezer spunea: "Mai bine să arzi Torah decât să i-o predai unei femei", motivul fiind că "ea este în toate privinţele inferioară bărbatului" (Talmudul Babilonian, Jer. Sotah 19a). Dar cu siguranţă cea mai revoluţionară atitudine a lui Iisus a fost deschiderea spre alte neamuri, ai căror membri pot accede la fel de bine spre mântuire ca şi "poporul ales".

8Dfratele Herodianei (soţia lui Herodes Antipas), l-a numit pe acdes Antipas, pe care l-a exilat în Galia. În plus el i-a făcut cadou lui Agripa şi teritoriile asupra

cărora domnise Philippos. Din nou, un rex socius al iudeilor îşi datora stăpânirea prieteniei personale cu împăratul roman. Mai mult chiar, Caligula i-a dăruit lui Herodes Agripa I. şi teritoriile aflate sub

28Aşezarea monastică de la Qumran, de unde provin manuscrisele, a fost distrusă prin anul 68-69 p. Chr., probabil de legiunea a X-a, în timpul războiului iudaic. Fragmente literare similare au fost descoperite şi la Masada, unde zeloţii au rezistat între 70 şi 74 p. Chr..

29 De la descoperirea manuscriselor de la Qumran numeroşi comentatori au accentuat asupra legăturilor ideologice ale esenienilor cu primii creştini, dar nu trebuie să uităm şi diferenţele. Creştinii nu au manifestat acelaşi rigorism social, căci Iisus, simpatizând cu săracii şi îndemnând la abandonarea bunurilor, nu-i dispreţuia pe cei avuţi şi nu le-a refuzat compania, nici lor şi nici vameşilor sau soldaţilor, subliniind că fiecare are şanse de mântuire. Creştinii respectau totodată instituţiile statale şi acceptau lumea aşa cum este, pentru ei mântuirea fiind de natură spirituală şi nicidecum revoluţionară şi -- chiar dacă s-au recrutat şi dintre zeloţi --, ei nu s-au organizat în tabere paramilitare pentru a-i alunga pe romani şi pe Irod, sau aşteptând sfârşitul lumii. Spre deosebire de Ioan Botezătorul, Iisus se alimenta normal şi bea vin, refuzând excesele ascetice. El se îmbrăca după obiceiul vremii cu o cămaşă lungă, peste care venea un caftan şi o mantie în caz de vreme rea, pe când despre Ioan Botezătorul aflăm că umbla dezbrăcat, acoperinduşi anumite părţi ale corpului doar cu frunze. Dar mai presus de toate, aşa cum vom arăta mai jos, mesajul christologic se adresa nu numai celor umili şi săraci, sau celor păcătoşi, ci şi femeilor, considerate inferioare şi impure de toate celelalte doctrine iudaice. Totodată Iisus nu a propovăduit doar mântuirea "poporului ales", ci a tuturor locuitorilor pământului, samariteni, eleni, romani, iar apostolii Săi au fost "apostolii neamurilor" şi nu doar ai poporului evreu, ceea ce deosebeşte fundamental creştinismul de doctrina eseniană. 30 Cf. Luca, 15, 7: "Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzecişinouă de oameni neprihăniţi, cari nu au nevoie de pocăinţă".

procuratorul praesidial, astfel încât între 41 şi 44 p. Chr. acesta a domnit aupra unui regat de talia celui al lui Irod cel Mare. Împăratul Claudius (41-54 p. Chr.), după moartea în condiţii neclare a lui Irod Agripa, a transformat regatul acestuia din nou în provincie romană, numind în fruntea ei iarăşi procuratori imperiali31.

Rezistenţa anti romană a luat la început forma refuzului evreilor de a participa la cultul imperial, prima criză fiind înregistrată sub Caligula. Când în 66 p.Chr. marele preot Eleazar a instituit sacrifici

upă ce a căzut prizonie

l de două drahme trebuia acum dat pentru Jupiter Capitolinul .

.4. Naşterea unei noi erezii iudaice, creştinismul. Pavel, "apostolul neamurilor".

nd ale lui Pavel, către diferitele grupuri de evrei elenizaţi din diaspora. Ca şi documentele ulterioare ele au fost red

ul pentru împăratul Nero în Templu, revolta a izbucnit. Cu toată încercarea herodianilor, saducceilor şi fariseilor de a împiedica un conflict armat cu Roma, zeloţii, care controlau masele, au declanşat ostilităţile în Ierusalim. Concomitent fortăreaţa Masada, la vest de Marea Moartă, este cucerită şi garnizoana romană e măcelărită. Treptat revolta se propagă de la un oraş la altul, garnizoanele romane fiind anihilate. Acolo unde evreii erau în minoritate s-au produs însă pogromuri, ca la Caesareia, Askalon, Skythopolis, la Damasc în Syria sau la Alexandria în Egipt.

Desfăşurarea evenimentelor ne este cunoscută datorită lucrării istoricului evreu Flavius Iosephus, De bello Iudaico. El a fost la început unul din conducătorii revoltei, dar d

r şi s-a convins de superioritatea miliatră a romanilor, a căutat să-i convingă pe ai săi să renunţe la conflictul armat. Lucrarea sa reflectă pe larg şi conflictele existente în tabăra evreilor. În anul 66 p.Chr. guvernatorul Syriei, Cestius Gallus, a încercat fără succes să cucerească Ierusalimul şi pe drumul de întoarcere este înfrânt la Bet Horon. Dar romanii nu se lasă şi noul comandant numit de împărat, Vespasian, recucereşte în 67 Galileea. Conducătorul zeloţilor, Ioan din Ghişala s-a retras în Ierusalim unde a instituit un regim de teroare. Sosirea aici a unui alt conducător Simon Bar Giora s-a soldat cu o nouă baie de sânge. Totuşi Vespasian acţiona cu prudenţă, făcându-se vinovat chiar de pasivitate. De fapt sinuciderea lui Nero în anul 68, urmată de succesiunea lui Galba, Otho şi Vitellius, i-a deschis lui Vespasian calea spre tron. În vara lui 69 el se îmbarcă din Alexandria pentru Roma, lăsându-l în fruntea armatei pe fiul său Titus. Simon Bar Giora a profitat de pasivitatea romană şi s-a înstăpânit asupra Idumeei. Conflictul cu Ioan din Ghişala este însă escaladat şi se ajunge la lupte fratricide în Ierusalim. Asediul Ierusalimului de către Titus a început în aprilie anul 70 p. Chr. şi s-a încheiat pe 9 august, când romanii pătrund în oraş. După mai bine de o lună Ierusalimul este complet cuerit, fiind trecut prin foc şi sabie. Templul a fost distrus şi în triumful din anul 71 de la Roma Titus a dus în fruntea alaiului său obiectele de cult din "sfânta sfintelor": chivotul sfânt, candelabrul cu 7 braţe, menorah şi masa pentru expunerea pâinii, aşa cum vedem pe arcul onorific de la Roma. Treptat întreaga Palestină a fost pacificată. Masada cade abia în 73 (cercetările arheologice de aici, prin materialul extrem de bogat şi de bine conservat, au dus la identificarea multor detalii legate de asediu şi de ultimele zile ale zeloţilor).

Distrugerea templului a avut repercursiuni şi asupra diasporei evreieşi. A dispărut locul tradiţional de pelerinaj, iar tributu 32

8 Cele mai timpurii documente ale religiei creştine sunt scrisorile apostolilor, în primul râ

actate în limba greacă, care era "limba internaţională" în regiune, aşa cum era latina în vest şi aramaica în est. (Pavel, născut la Tarsus - în sud-estul Asiei Mici - şi cetăţean roman, era probabil bilingv, sau chiar trilingv, stăpânind la fel de bine greaca şi aramaica şi descurcîndu-se probabil în latină)33. Despre începuturile bisericii creştine suntem informaţi apoi de Faptele Apostolilor, lucrare redactată de către evanghelistul Luca şi aşezată în urma evangheliei sale. Ultimele evenimente relatate se leagă de prezenţa lui Pavel la Roma prin anii 61-62 p.Chr., ceea ce înseamnă că opera a fost redactată scurt timp după aceea. De altfel şi celelalte evanghelii sinoptice, după Marcu şi Matei, vor fi fost elaborate tot cam atunci, adică între circa 65 şi 80 p.Chr.34. Evanghelia lui Ioan a fost scrisă

31Până la marea răscoală izbucnită în 66 p. Chr. procuratorii Iud au fost: Cuspius Fadius (44-46 p. eeiChr.), Tiberius Alexander (46-48 p. Chr.), Ventidius Cumanus (48-52 p. Chr.), Antonius Felix (52-60 p. Chr.),

ortius F

Educaţia sa a fost însă cea a unui evreu ortodox şi în niciuna din scrierile sale nu se găseşte vreo referinţă le cu filosofia şi literatura greacă.

vut bază o

P estus (60-62 p. Chr.), Albinus (62-64 p. Chr.) şi Gessius Florus (64-66 p. Chr.).

32 Abia împăratul Nerva (96-98 p.Chr.) a abrogat această decizie. 33

, care să lase să se înţeleagă că Saul - Pavel ar fi avut contacte rea 34 Cele trei evanghelii se numesc sinoptice, căci se potrivesc între ele. Aşa cum a demonstrat Origenes în sec. III p. Chr., aşezând textele pe trei coloane paralele, textele corespund în mare măsură. Toate trei au ala sursă comună, aşa numitul text Q (de la termenul "Quelle" = "izvor" în germană), care era o culegere de discursuri, maxime şi pilde ale lui Iisus (logia) şi care va fi circulat printre primii creştini începând cu anii 50 p.Chr..

ceva mai târziu, căci apostolul respectiv a murit abia prin anii 90 p.Chr. la Efes35. Ea se adresează unui public iniţiat în discuţii doctrinare şi care stăpâneşte un limbaj cu sensuri multiple, preocupându-se mai puţin de faptele în sine, cât de valoarea lor simbolică şi de sensul profund al mesajului christologic36.

După evenmentele din anii 30 discipolii lui Iisus au rămas la Ierusalim, propagând de aici ştirea despre învierea Domnului. Aceasta era mai importantă decât mesajul christologic în sine şi îndemna la pocainţă imediată, căci primii creştini aşteptau cu înfrigurare revenirea lui Christos. În fruntea apostolilor îl vedem pentru început pe Petru, pentru ca apoi Iacob, fratele lui Iisus, să preia şefia biseicii din Ierusalim, Petru primind misiunea de a predica "celor circumcişi", iar Pavel celorlalţi, adică evreilor elenizaţi şi neevreilor, cu alte cuvinte "neamurilor"37.

Primele conflicte cu conducătorii religioşi din Ierusalim au avut loc destul de devreme din moment ce Ştefan a fost lapidat foarte probabil în anul 36 p. Chr.. Cu această ocazie aflăm şi despre primii misionari. În Faptele Apostolilor 11, 19-20, citim: "Cei ce se împrăştiaseră din pricina prigonirii întâmplate cu prilejul lui Ştefan, au ajuns până în Fenicia, în Cipru şi în Antiochia şi propovăduiau Cuvântul numai iudeilor. Totuşi printre ei au fost câţiva oameni din Cipru şi din Cyrene, cari au venit în Antiochia, le-au vorbit şi grecilor (Hellenes) şi le-au propovăduit Evanghelia Domnului Iisus".

Unul dintre prigonitori a fost Saul, pe numele său roman Paulus, care, scurt timp după aceea în drum spre Damasc, a avut o viziune în care i-a apărut Iisus Christos. În urma acestei viziuni el s-a convertit devenind apostolul Pavel, ale cărui scrisori vor avea o înrâurire decisivă asupra definirii doctrinei creştine.

Momentul de turnură în istoria creştinismului timpuriu l-a constituit conferinţa apostolică de la Ierusalim din anul 48 p.Chr., când evreii tradiţionalişi s-au înfruntat cu apostolul Pavel pe tema circumciziei (v. rezumatul confeinţei în scrisoarea către Galateni, 2, 1-21). Pavel obţine pentru străinii care vor să-L mărturisescă pe Christos să nu trebuiască să se taie împrejur, cu alte cuvinte să nu fie nevoie să devină evrei pentru a fi creştini38. Se deschide astfel calea bisericii universale. Totuşi principalele succese ale lui Pavel vor fi în sânul comunităţilor evreişti, din aşa numita "sinagogă elenizată", nu printre grecii sau romanii propriu-zişi39.

Mai departe Faptele Apostolilor 12, 1-19, relatează despre noi conflicte între evreii creştini şi cei ortodocşi sub Irod Agripa I., când Iacob, fratele lui Ioan, a fost condamnat la moarte, iar apostolul

Culegerea era redactată în limba greacă, folosită de evreii elenizaţi, dar a existat şi o variantă în aramaică, limba maternă a lui Iisus şi a apostolilor din Galileea, după cum o demonstrează "Evanghelia după Toma", lucrare apocrifă (atribuită pe nedrept unuia dintre apstoli), după cum aprecia deja Origenes, care o plasa printre lucrările "heterodoxe" şi care a fost redactată undeva în Syria de est. Ea a fost tradusă ulterior în limba coptă (în care sunt mai toate fragmentele cunoscute), dar are prea multe puncte comune cu Matei mai ales, pentru a nu presupune folosirea "sursei comune", Q. Textele în aramaică au servit misiunii creştine orientale, în Mesopotamia şi Partia. 35 Un fragment din Evanghelia după Ioan, capitolul 18, este cuprins în papirusul Raylands, datat pe la 125 p.Chr. şi care este cel mai timpuriu text al Noului Testament păstrat în manuscris. Urmează papirusul Egerton, databil pe la 150 p.Chr. şi care cuprinde pasaje din Evanghelii reproduse din memorie. 36 Tot la sfârşitul sec. I al erei creştine a fost redactată Didaché, o culegere de sfaturi practice şi instrucţiuni de viaţă, ca de la Iisus la Apostolii săi. Textul e de origine siriană şi manuscrisul a fost descoperit prin 1875 la Constantinopol. În 95 p.Chr. a fost elaborată şi scrisoarea către corinthieni a lui Clement, episcop de Roma. Evanghelia apocrifă după Toma, amintită mai sus, a fost redactată în forma actuală pe la 125 p.Chr., dar nucleul său este mult mai vechi, deoarece nu are aspectul unei povestiri, ci al unei simple culegeri de spuse ale lui Iisus, precum sursa Q. Din aramaică textul a fost tradus în greacă şi în coptă, principalul manuscris fiind descoperit în 1945 la Nag Hammadi, lângă Lixor. El cuprinde 12 cărţi în limba coptă, scrise pe la mijlocul sec. IV p.Chr.. Tot heterodoxă este şi Evanghelia după Petru, o relatare originală a patimilor, judecăţii şi crucificării, redactată pe la 130 p.Chr. şi păstrată într-un manuscris grecesc de sec. VIII din Egipt. 37 În tradiţia evanghelică de limbă greacă biserica creştină îl are în frunte pe Petru, "piatra" pe care Iisus a spus că-şi va clădi biserica (Matei 16, 11 şi Ioan 1, 42), dar în cea aramaică şeful este Iacob, care a condus comunitatea din Ierusalim. Cf. Evanghelia după Toma, log. 12: "Oriunde veţi merge, vă veţi duce la Iacob cel Drept, datorită căruia sau făcut cerul şi pământul". Apelativul "cel Drept" trimite la calitatea de cap al bisericii similar Învăţătorului Dreptăţii, care conducea secta esenienilor. 38 Termenul "Christianoi" (= "partizanii lui Christos") s-a născut la Antiochia în Syria, înlocuindu-l pe cel de "Galileeni", cum li se spunea evreilor creştini la Ierusalim. 39 Iată cronologia călătoriilor sfântului apostol Pavel: a. 46-48: Cipru, Galatia şi Pisidia. a. 48: conferinţa apostolică la Ierusalim. a. 49-52: Phrigia, Troada, Macedonia, Grecia (Atena şi Corint). a. 53-56: Ephesos şi valea Meandrului până la Laodiceea. a. 56-57. Corint, Philippi, Tessalonic, apoi Troada şi insulele Egeei. a. 58. Milet, apoi Ierusalim, unde este arestat. a. 58-59: închisoare la Ierusalim, apoi în 59-60 călătoria la Roma. În 61-62 Sf. Pavel predică în Roma.

Petru a

. PERIOADA PROVINCIEI ROMANE.

a revolta lui BAR KOHBA (70-135 p.Chr.). espre această epocă suntem destul de prost informaţi de sursele istorice. Dio Cassius s-a

preocup în a sa Istorie E

puri iudeo-creştine să se concentreze asupra propriei desăvârşiri, fără a căuta atragere

aveau cetăţenie alexandrină, dar ei formau o "politeuma", o comuni

chba, conducătorul revoltei, a fost conside

scăpat miraculos din temniţă. Ulterior între 58 şi 60 p. Chr. procuratorul Antonius Felix, pentru a-l proteja, l-a ţinut întemniţat pe apostolul Pavel la Caesarea, căci era prigonit de eveii ortodocşi, care voiau să-l ucidă. După Faptele Apostolilor 24, 26, guvernatorul spera de fapt să obţină bani de la apostolul Pavel şi de aceea a întârziat să-l elibereze. Urmaşul său, Portius Festus, după ce s-a sfătuit cu Irod Agripa al II-lea, a fost gata să-l elibereze, dar Pavel, în calitate de cetăţean roman, a făcut apel la împărat şi a fost astfel trimis la Roma.

9 9.1. De la distrugerea Templului până lDat doar de răscoala propriu-zisă, singura importantă la scara imperiului, iar Eusebius,cclesiastică, a relatat doar evenimentele legate de creştini. Aceştia s-au ţinut de-o parte la

răscoala din 66-70 p.Chr., retrăgându-se din Ierusalim la Pella, ceea ce nu înseamnă că ei nu se considerau evrei. O serie de scrisori din noul Testament, redactate după distrugerea Templului din 70 p. Chr., se adresează tot sinagogilor de pretutindeni, adică din diaspora. Astfel "epistola pastorală a lui Iacob" a fost adresată "către cele 12 seminţii (triburi) care sunt împrăştiate (în textul gecesc en te diaspora)"40.

Acum aşteptarea sosirii iminente a sfârşitului lumii şi a celei de a doua veniri a lui Christos le-a făcut pe multe gru

a de noi membri. De fapt creştinismul se răspândise numai printre centrele diasporei evreieşti ca Egiptul (cu Alexandria), sau Bithinia et Pontus, Cappadocia sau Grecia continentală. Cele mai puternice comunităţi se găseau în marile oraşe din jumătatea grecească a Imperiului, unde evreii reprezentau o minoritate importantă: la Antiochia şi la Cyrene, unde au fost redactate cărţile a 4-a şi respectiv a 2-a a Maccabeilor, apoi la Alexandria, cel mai mare oraş al Orientului, ori la Ephesos şi în celelalte centre urbane importante ale provinciei Asia. Dar existau comunităţi iudaice consistente şi în partea vestică a lumii romane, la Roma sau la Puteoli (principalul port al Italiei în secolul I p. Chr.), ca şi la Cartagina. La sfârşitul secolului I p. Chr. Flavius Iosephus (Ant. Iud., 14, 115) îl putea cita pe Strabon, care afirma că nu exită oraş mai răsărit "care să nu fi primit în sânul său pe acest neam şi în care el să nu-şi facă simţită puterea"41.

La Alexandria de exemplu, evreii alcătuiau majoritatea populaţiei în două din cele cinci cartiere ale oraşului42. Puţini dintre ei

tate corporatistă de rezidenţi străini, care se bucura de o anumită autonomie. Din rândurile intelectualităţii evreieşti alexandrine, profund grecizate, s-a ridicat o personalitate, care a lăsat urme adânci în cultura evreiască şi creştină, Philon Iudeul (sau Philon din Alexandria) (20 a. Chr.- 50 p. Chr.). Philon a fost în acelaşi timp un evreu loial şi un mistic, dar şi un filosof platonic şi un adept al Romei. El a realizat prima sinteză dintre gândirea platonică şi cea biblică, deschizând calea şi pentru exegeza iudaică ortodoxă, dar şi pentru gnosticism, sau pentru creştinii din Alexandria.

De altfel de la evreii din Alexandria a izbucnit marea revoltă din 115-117 p.Chr., care s-a răspândit în Cyrenaica şi Cipru, iar mai apoi spre Mesopotamia.

Dar marea răscoală s-a produs în Palestina, atunci când, după relatarea lui Dio Cassius, împăratul Hadrian a vrut să închidă Templul. Simon bar Ko

rat un adevărat Messiah, "fiul Stelei" şi restauratorul iudaismului, această interpretare fiind susţinută de autoritatea lui Rabbi Akiba, conducător al academiei de la Iamnia43. El l-a salutat ca "steaua din Iacob", care conform Numeri, 24, 17 va fi izbăvitorul lui Israel ("O stea răsare din Iacob, un toiag de cârmuire se ridică din Israel. El străpunge laturile Moabului şi prăpădeşte pe toţi copii lui Seth"). Conflictul a avut aspectul unui război de guerilla, insurgenţii rezistând în grotele şi peşterile deşertului44. Rezistenţa a fost disperată şi până şi împăratul Hadrian a venit la faţa locului. În urma

40 Cf. şi 1 Petru, mai timpurie şi care a fost adresată "către aleşii cari trăiesc ca străini, împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Cappadocia, Asia şi Bithinia".

(la a.

at şi sfârşitul acestei academii, majoritatea învăţaţilor evrei migrân centrul de gravitaţie a daismu

41Grupuri evreieşti au fost identificate atât în centrele greceşti din nord-estul extrem, din Crimeea "sciţi"), cât şi în sud-vest la Volubilis, în Mauretani 42 După mărturia lui Philon din Alexandria aici ar fi trăit circa un milon de evrei. 43A doua distrugere a Templului a însemne d în afara Imperiului roman, în Babilonia, care va deveni de acum încoloiu lui ortodox. 44 O serie de documente personale ale lui Bar Kochba au fost descoperite în peşterile de la Muraba'at şi Engedi.

înfrângerii Ierusalimul a fost transformat într-un oraş complet păgân (colonizat cu greci), numit colonia Aelia Capitolina, dotat cu tramă stradală, teatru, terme et c. Accesul evreilor în el a fost interzis sub ameninţarea cu moartea. Abia în secolul IV li se va permite revenirea aici o zi pe an pentru plângerea dărâmării Templului. Pentru creştini, respinşi se pare cu violenţă de către oamenii lui Bar Kohba, înfrângerea definitivă a evreilor ortodocşi a marcat şi desprinderea totală de iudaism.

. Desprinderea treptată de iudaism a creştinismului.

entru perioada dintre 70 şi 135 p. Chr., adică între cele două distrugeri ale templului din Ierusali

evreii creştini începeau să se deosebească de ceilalţi evrei, chiar şi

ăr (Scrisori X) îl consultă pe împăratul Traian asupra tratame

păreau să constituie aşa ceva. Totuşi investigaţia lui Plinius (inclusiv prin torturarea a doi sclavi) a arătat că secta nu prezintă pericol pentru statul roman, nu are practici nedemne şi nu e o asociaţie

9.2 P

m, pe drept cuvânt W. H. C. Frend (The Rise of the Christianity, London 1984, p. 119-151) foloseşte termenul de "sinagogă creştină" (şi nu de "biserică creştină"), căci acum creştinii se adunau încă în sinagogi45 pentru a se ruga de trei ori pe zi asemenea celorlalţi evrei şi posteau de două ori pe săptămână, dar miercurea şi vinerea, pentru a comemora prinderea şi crucificarea Domnului şi nu lunea şi joia ca restul evreilor. Ei se considerau încă "poporul lui Dumnezeu" (Evrei, 4, 9) şi "o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt" (1 Petru, 2, 9), în termenii consacraţi de tradiţia mosaică46. Evident că aceşti evrei din diaspora vorbeau în primul rând greaca, presărată uneori cu termeni aramaici (cf. Diaché, 10, 6). Ei se întruneau în "synagogae" (mai rar în simple case de reuniune) şi erau conduşi de un "synagogarch" ajutat de un sfat al bătrânilor (gerousia), care-i judeca pe membrii propriei comunităţi.

Dar, după cum am arătat deja, în ochii autorităţilor romane47. După distrugerea Templului de către romani în 70 p. Chr., în

absenţa acestui centru nevralgic al religiei iudaice, viaţa cultural religioasă a evreilor fiind continuată prin sinagogi, ea era totuşi coordonată de la un centru, pe care l-a constituit academia de la Iamnia, întemeiată de rabi Jochanan ben Zakkai, singurul supravieţuitor al sinedriului, care a părăsit Ierusalimul cu puţin timp înainte de a fi cucerit de romani. Acelaşi împărat Titus, care a dstrus Templul din Ierusalim, prin acordul de constituire a acestei academii a contribuit la fondarea centrului ortodoxiei iudaice. Pe la 90 p. Chr. această academie, condusă de pharisei, a decis alungarea creştinilor din sinagogile "ortodoxe" şi a introdus pe lângă "Cele 18 binecuvântări", care se recitau în sinagogile fidele, chiar un blestem împotriva "Nazaretienilor" şi ereticilor (minim). Intransigenţa academiei de la Iamnia a ajutat de fapt la separarea celor două religii, creştinii încetând a se mai revendica drept "adevăratul Israel", pentru a-şi mărturisi vocaţia universalistă48. Principalul punct de dezacord între cele două comunităţi era că cea creştină Îl mărturisea pe Iisus ca Dumnezeu şi Messiah, ceea ce evreii ortodocşi nu puteau accepta. Până către mijlocul secolului II p. Chr. "adevăraţii iudei" au fost principalii adversari, defăimători şi prigonotori ai creştinilor, după cum rezultă din Dialogul cu Trypho, al lui Justin Martyrul, scris pe la 160 p. Chr.49.

Prin anul 112 p. Chr., Plinius cel Tânntului aplicat de el unei secte "Christiani", ai cărei adepţi au fost aduşi în faţa sa la Amastris, în

estul Bithiniei. Misiunea lui Plinius ca guvernator trimis de Traian era să liniştească o provincie ameninţată de faliment şi dezordine din cauza unor greci recalcitranţi, ca cei din Niceea, sau nesăbuţi, ca cei din Nicomedia. Traian se pronunţase deja împotriva oricăror asociaţii (hetairii), iar creştinii

45Cf. Iacob 2, 2: "Căci de pildă dacă intră în adunarea voastră (în textul grecesc en te synagoga) un om..." şi Ireneus, Adversus Hereses, 3, 6, 1.

46Ioan, autorul celor trei epistole pastorale din Noul Testament scrise pe la 90 p. Chr. (după unii comentatori acelaşi cu autorul celei de a patra evanghelii, ceea ce nu mi se pare deloc deplasat), era şeful bisericii din Efes, de care ţineau alte biserici mai mici. După tradiţia creştină, păstrată în Iistoria Ecclesiastică a lui Eusebius (24, 3), Ioan din Efes, ca şi Iacob la Ierusalim, purta pe frunte "petalon", însemnul marelui preot evreu.

47Plata tributului transferat de la Templu către Iupiter Capitolinul a pus problema separării evreilor veritabili (din naştere) de cei ce "trăiau ca evreii", după cum spune Suetonius în Vita XII Caesarum. Domitian 12.2.

48Pentru prima dată termenul grecesc de "katholikos", cu sensul de "universal" aplicat bisericii creştine apare la Ignatius, Epistola către Smyrneeni, 8, 2, scrisă pe la 107-108 p. Chr. în drumul lui Ignatius prin Asia Mică.

49Trypho, adversarul lui Justin era un evreu grecizat, refugiat la Efes după cea de a doua distrugere a Templului de către împaratul Hadrian, în 135 p. Chr., şi care astfel s-a întâlnit cu Justin.

subverivă, ci doar o "superstitio", o credinţă obscură. Prin urmare Plinius nu o leagă de iudaism, care era o "religio licita", bucurându-se de recunoaştere din partea autorităţilor romane. În răspunsul său Traian a arătat că Plinius a procedat just şi nu are rost ca creştinii să mai fie urmăriţi atâta vreme cât nu crează tulburări, mai ales că el nu vrea să reînvie comportamentul tiranic al lui Domitian. Răspunsul echivala cu o acceptare tacită a noii religii. Mai mult chiar, rescriptul imperial dat de Hadrian în 124-125 p. Chr. către C. Minucius Fundans, guvernatorul Asiei50, arăta că creştinii nu trebuie să mai fie hărţuiţi prin informatori anonimi şi condamnaţi fără dovezi intemeiate. Orice acuzaţie contra unui creştin trebuie adusa în faţa tribunaluliui

ă

smului şi apariţia gnosticismului.

Perioada de la Hadrian la Commodus este cea de "elenizare" a bisericii, când evanghelizarea e prodentru unii contemporani crestinismul era încă în mod evident legat de iudaism, aşa cum o dovedeşte latare

enţa cu are cre

gândire continua de fapt linia deschisă de Philo Iudeul (Philon din Alexandria), care a schiţat primă

şi dac el e absolvit, îl poate urmări în justiţie pe falsul acuzator pentru clomnie. Mai clar decât rescriptul lui Traian, cel al lui Hadrian acorda protecţie legală creştinilor şi exprimă toleranţa manifestată de dinastia Antoninilor faţă de noua religie. De fapt în tot secolul II p. Chr. creştinii nu au pus probleme serioase administraţiei imperiale, aşa cum au făcut-o evreii, a căror ultimă revoltă s-a consumat în 132-135 p. Chr.. 10. De la "synagoga" la "ekklesia". Elenizarea creştini s uce încet, dar continuu, realizându-se convertirea a tot mai mulţi "gentiles". Cu toate acestea, pre a lui Lucian de Samosata despre convertirea lui Peregrinus Proteus (pe la 165 p. Chr.). Autorul grec foloseşte o serie de termeni derivaţi clar din iudaism51. Nu este de mirare că în prima jumătate a secolului II p. Chr., creştinismul nu pare să se fi răspândit dincolo de cercurile deja iniţiate52. Pe la 170 apar în centre din vestul Imperiului, ca Lyon şi Vienne, printre comunităţile de greco-orientali, primele grupuri creştine, iar altele sunt semnalate în Bithinia sau la graniţa persană. Chiar dacă aceste prezenţe sunt încă sporadice, nu mult mai tîrziu Celsus vorbea deja despre insistc ştinii îşi propagau învăţătura. Apologeţii acestei vremi, ca Justin Martirul şi Melito din Sardis, ambii de limbă greacă, se adresează împăraţilor Antoninus Pius şi Marcus Aurelius cu încredere, demonstrând că creştinismul nu este o superstitio, iar zvonurile despre sacrificii de copii sau promiscuitate sexuală sunt total false, noua religie având şi o fundamentare filosofică. Prin urmare putem deduce că nu puterea imperială îi prigonea în acea perioadă pe creştini, ci că ei intrau mai degrabă în conflict cu comunităţile locale de "hellenes" sau "pagani", care priveau cu suspiciune pe toţi cei care nu practicau cultul public al cetăţii şi ci se retrăgeau în case proprii de rugăciune53. Primele pogromuri au început în Asia, provincia unde noua religie se răspândise cel mai mult (martiriul lui Polycarp de la Smyrna datează din 165 p. Chr.), apoi s-au răspândit până la Lyon (1 August 177 p. Chr.). Dezvoltarea gnosticismului în această perioadă, pornind din Alexandria, exprimă cel mai bine spiritul vremii, când unei învăţături izvorâte din lumea iudaică i se croieşte o haină grecească. Acest curent deo sinteză între gândirea greacă şi cea iudaică. Totuşi rădăcinile gnosticismului pot coborâ până la Simon Magul, conducătorul samaritenilor şi chiar la esenieni, el dezvoltându-se în Syria în paralel cu mişcarea alexandrină de idei. În oraşul din delta Nilului a cunoscut însă gnosticismul momentul său de apogeu, prin câţiva comentatori de marcă.

50Textul a fost citat de Justin Martyrul în "Prima Apologie" a sa din 155 p. Chr.

51Astfel eroul său devine un "profet" şi un "conducător de sinagogă" în noua sa credinţă, care fusese proclamată de către "legiuitorul" (nomothetes) al creştinilor. Circa un deceniu mai târziu platonicianul Celsus (a cărui lucrare "Alethes Logos" = "Adevărata Ştiinţă" ne e cunoscută căci a fost ulterior combătută frază cu frază de Origenes) aduce în gura unui evreu afirmaţia că creştinii nu au făcut decât "să părăsească legile strămoşilor lor evrei" (Origenes, Contra Celsum, 2, 1).

52Din cei 6 membri ai şcolii din Roma a lui Justin Martirul, niciunul nu era un "convertit", ci toţi erau emigranţi din Asia, iar despre trei dintre ei se poate afirma că proveneau din părinţi deja creştini.

53Minucius Felix în al său Octavius (8, 4) îl citează pe Cornelius Fronto, un om altfel blând şi educat (el l-a format pe Marcus Aurelius), care spunea despre creştini că sunt un neam ce fuge de lumină şi conspiră în întuneric ("lucifuga et latebrosa natio"). Tertulian în Apologeticum, 40, 2, scris pe la 197 p. Chr. arată că vulgul dădea vina pe creştini pentru orice calamitate şi era gata oricând să strige: "La lei cu creştinii!".