FILE DIN ISTORIA EVREIMII CLUJENE -...

FILE DIN ISTORIA EVREIMII CLUJENE

Publicat în cadrul proiectului

Itinerare evreieşti în spaţiu, timp şi spirit.

Realizat cu sprijinul Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca

Proiectul susţine candidatura oraşului Cluj-Napoca

la titlul de Capitală Culturală Europeană 2021

File din istoria evreimii clujene

III

Volum îngrijit de

Valentin Ghiţă

Editura MEGA

Cluj-Napoca

2015

Referent: Lucian Nastasă-Kovács

Tehnoredactare: Virág Péter

Coperta: Francisc Baja

ISSN 2360-350X

ISSN-1 2360-350X

© Autorii, 2015

EDITURA MEGA | www.edituramega.ro

e-mail: [email protected]

Volum apărut sub egida

Comunităţii Evreilor din Cluj și a

Institutului de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române – Cluj-Napoca

CUPRINS

Cuvânt înainte ................................................................................................7

1. Istorie şi destin

Adina BABEŞ, Alexandru FLORIANÎnceputul războiului spre răsărit şi accelerarea măsurilor luate

împotriva populaţiei evreieşti ....................................................................... 11

Lya BENJAMINDe la acţiuni de salvare la acţiuni de colaborare ....................................... 29

Ioana COSMANHolocaustul între uitare şi rememorare:

noi semnifi caţii ale pierderii ........................................................................38

Attila GIDÓPopulaţia evreiască a Clujului. Grad de urbanizare şi tipare

rezidenţiale ...................................................................................................43

Carol IANCUCâteva ecouri privind situaţia evreilor din Cluj şi din Transilvania de

Nord în corespondenţa diplomatică franceză (1940-1944) .......................60

Zoltán KÁSAFamilia matematicianului clujean Abraham Wald ................................... 80

Dániel LŐWYTragedia lui Emil Vaiszlovich – maghiarul cu caftan ................................ 88

Lucian NASTASĂ-KOVÁCSMemorie şi ingratitudine post-Holocaust. Cazul Marianne Kardos ........ 101

Liviu ROTMANHolocaust în zone politice diferite. O privire comparativă ..................... 119

Zoltán TIBORI SZABÓHolocaust în Transilvania .......................................................................... 129

2. Mărturii

Egon BALAȘCapturat în septembrie 1944 şi dus la Budapesta, la închisoare ............ 165

George BISHOPAmintiri despre ghetoul de la Cluj şi despre trenul Kasztner ................ 170

Tiberiu LUSTIGSupravieţuitor în detaşamentul de muncă forţată ....................................177

Judit MUREȘAN (KERTÉSZ)Ridicaţi cu întârziere de jandarmi, au urmat o cale neobişnuită spre

exterminare ................................................................................................. 182

Vasile NUSZBAUMDeportat la Auschwitz, eliberat la Buchenwald ........................................190

Iohanan VASSJurnalul de lagăr al tatălui meu, dr. Zoltán Vass ......................................196

3. Abstracts .............................................................................................. 201

Autori ........................................................................................................... 211

CUVÂNT ÎNAINTE

Anul 2014, respectiv anul iudaic 5774, a stat sub semnul

comemorării Holocaustului, din perspectiva celor 70 de ani

trecuţi de la apogeul acestei tragedii. Este posibil ca această

comemorare rotundă să fi fost ultima în care se mai afl ă printre noi

martorii, supravieţuitorii Holocaustului. Din aceste considerente era

de la sine înţeles, ca tema celei de a treia ediţii a simpozionului File

din istoria evreimii clujene să fi e Holocaustul din Transilvania de Nord.

Holocaustul a adus după sine sute de mii de familii exterminate, si-

nagogi pustii şi însingurate, comunităţi evreieşti spulberate, moartea

unuia din cinci cetăţeni ai Clujului interbelic, ceea ce înseamnă dublul

decimării.

Cunoaştem multe despre Holocaust, vorbim mult despre această

tragedie şi, totuşi, nu îndeajuns de mult pentru a-i cinsti memoria

cum se cuvine, a realiza o retrospectivă istorică veridică şi, mai ales,

pentru a împiedica repetarea unei astfel de tragedii în existenţa orică-

rui popor.

În ultimii 10-15 ani – dat fiind că s-a înlesnit studierea arhivelor, mai

ales a celor est-europene, deci şi în România – cercetarea Holocaus-

tului s-a îmbogăţit cu noi abordări, cu posibilitatea de a elabora studii

comparate şi de a avea acces la date mai cuprinzătoare. Acest volum,

graţie autorilor importanţi care semnează în paginile lui, relevă şi as-

pecte noi ale cercetării Holocaustului.

Printr-o coordonare şi corelare adecvată, am reuşit ca manifestările

comemorative şi simpozionul să aibă loc simultan cu cea de a XI-a

Întâlnire a foştilor elevi ai Liceului Evreiesc Mixt din Cluj (Zsidlic, în

8

prescurtarea maghiară), instituţia de învăţământ care le-a asigurat ele-

vilor evrei un adăpost şi hrană spirituală într-o epocă dominată de un

antisemitism virulent, prigoană şi spectrul morţii. Legătura trainică ce

menţine şi astăzi unitatea dintre foştii elevi ai Zsidlic, este – aşa cum

arăta unul dintre ei – faptul că au suferit în comun tragedia deportării

la Auschwitz, în vara lui 1944. Două treimi din elevii şcolii au pierit în

Holocaust.

Participarea la simpozionul comemorativ al foştilor elevi supravie-

ţuitori, veniţi din toate colţurile lumii, îmbogăţeşte materialul acestui

volum cu câteva rememorări nepreţuite, reunite în capitolul Mărturii.

Le mulţumim că ni s-au destăinuit!

Comemorarea celor 70 de ani de la deportarea evreilor clujeni la

Auschwitz a fost încununată de inaugurarea monumentului public

dedicat martirilor evrei din Cluj. Îmi exprim speranţa că dincolo de

faptul că acest monument va păstra vie memoria evreilor exterminaţi,

el va constitui un simbol al respectului reciproc între oameni, dar şi

un avertisment care să ne îndemne să luăm poziţie de îndată ce sesi-

zăm semnele urii rasiale şi fanatismul, pentru a împiedica petrecerea

unei tragedii precum Holocaustul în istoria vreunui popor.

Nădăjduim că seria simpozioanelor desfăşurate sub genericul File

din istoria evreimii clujene va continua şi în anii următori.

Mulţumim Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca pentru spri-

jinul material acordat acestui volum. Mulţumim autorilor şi colabora-

torilor, care au contribuit la realizarea volumului cu lucrările simpo-

zionului comemorativ 70 de ani de la Holocaustul din Transilvania de

Nord, Cluj, 26-27 mai 2014, în special doamnei Andrea-Julika Ghiță.

Cluj, 15 septembrie 2015

Robert SCHWARTZ

Preşedintele Comunităţii Evreilor din Cluj

1. Istorie si destin

ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI SPRE RĂSĂRIT ŞI ACCELERAREA

MĂSURILOR LUATE ÎMPOTRIVA POPULAŢIEI EVREIEŞTI1

Adina BABEŞ, Alexandru FLORIAN

Despre tragedia evreilor din România în primele luni ale

celui de al Doilea Război Mondial au scris pe larg Jean

Ancel, Radu Ioanid2 sau alţi istorici în studii dedicate unor

evenimente explozive care au avut loc în acea perioadă. Dintre acestea,

cele mai multe sunt centrate pe Pogromul de la Iaşi. Pornind de la

istoriografi a existentă şi de la unele documente de arhivă ne propu-

nem prin acest articol să argumentăm faptul că situaţia evreilor din

Vechiul Regat a fost supusă aceloraşi presiuni şi riscuri ca în teritoriile

eliberate şi administrate (Basarabia şi Bucovina). Diferenţele au con-

stat în special în intensitatea şi agresivitatea cu care s-au pus în prac-

tică de către autorităţi anumite legi sau decizii şi ordine ale guvernului

sau ale armatei şi ministerului de interne.

În noaptea de 21 iunie 1941, Germania împreună cu Italia, Ungaria

şi România deschid frontul la Răsărit. Planul Barbarossa îşi propunea

să distrugă URSS printr-un război fulger şi de scurtă durată. Pentru

1 O primă variantă a acestei lucrări a apărut în limba engleză în revista „Holocaust.

Studii şi Cercetări”, vol. VI, nr. 1(7)/2014.2 Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. 1933-1944, Editura

Hasefer, Bucureşti, 2003, Radu Ioanid, Holocaustul din România, Editura Hasefer,

Bucureşti, 2006.

12 AD I N A BA B EŞ , AL E X A N D R U FL O R I A N

Ion Antonescu participarea la război avea mai multe oportunităţi:

redobândirea teritoriilor pierdute, Basarabia şi Bucovina, rezolvarea

„problemei evreieşti” şi „lupta cu slavii”.

În şedinţa de guvern din 17 iunie 1941, Mihai Antonescu, vicepreşe-

dintele Consiliului de Miniştri, enunţa oportunitatea istorică pentru

purificarea etnică în condiţiile războiului care avea să înceapă:

„Domnilor cred că trebuie să folosim acest moment, deşi, când dis-

cutam această problemă acum câteva luni, dl general Antonescu, în

urma unor negocieri diplomatice, îmi spunea că sunt megaloman, să

întindem graniţa până la Bug şi să ne aşezăm vechile noastre aşezări

istorice; să folosim acest moment ca să ne dăm marea luptă în con-

tra slavilor… Prin urmare, în ce priveşte Basarabia şi Bucovina, ca şi

teritoriile transnistrene care se vor încorpora în suveranitatea româ-

nească, va trebui să aplicăm o politică de purificare şi de unificare a

rasei printr-un fenomen de emigraţiune… Cea dintâi problemă care

se pune din o sută şi o mie de motive este să folosim acest moment

istoric şi să facem o curăţire şi o purificare a elementelor de acolo. Să

organizăm un exod, dar nu prea târziu…”3

La 8 iulie 1941, el reia şi dezvoltă acelaşi subiect:

„Cu riscul de a nu fi înţeles de unii tradiţionalişti care mai pot fi

între dvs., eu sunt pentru migraţiunea forţată a întregului element

evreiesc din Basarabia şi Bucovina, care trebuie azvârlit peste graniţă.

De asemeni, sunt pentru migraţiunea forţată a elementului ucrainean,

care nu are ce căuta aici în momentul acesta… Numai pe aceste baze

putem scăpa naţiunea noastră de fenomene de infiltraţie străină şi de

descompunerea care ne-a dus odată la prăbuşirea graniţelor. Esenţia-

lul este să câştigăm pacea şi pacea n-o putem câştiga decât procedând

astfel. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari…”4

Două luni mai târziu, în contextul continuării războiului dincolo de

Nistru, în şedinţa de guvern din 6 septembrie, Ion Antonescu, condu-

cătorul statului, declara fără nicio ezitare:

3 Lya Benjamin (editor), Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II, Problema

evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p.

234-235.4 Idem, p. 266.

13Începutul războiului spre răsărit

„… Lăsând la o parte faptul că din punct de vedere şi al onoarei, şi

chiar militar, era exclus să lăsăm pe germani singuri, dar dv. nu tre-

buie să uitaţi că această nenorocită ţară are multe revendicări de făcut

de la ruşi şi în special tezaurul de la Moscova…aşa cum lupt eu acum

ca să curăţ de jidani şi de slavi Basarabia şi Bucovina. În felul acesta,

se va trage o linie de despărţire de la Marea Baltică la Marea Nea-

gră între noi şi masa slavă. Prin urmare, eu merg înainte, în primul

rând, pentru rezolvarea problemei slave şi, în al doilea rând, pentru ca

să primim o despăgubire pentru pierderea tezaurului de la Moscova,

care reprezintă astăzi 470 miliarde lei. În sfârşit, eu merg înainte, în

al treilea rând, ca să am un gaj pentru rezolvarea problemei în Vest

(Transilvania de Nord, n.n.), unde vreau să refac graniţa. N-am pus

încă problema aceasta, pentru că nu vreau să-mi slăbesc poziţia, dar

acesta a fost răspunsul meu de totdeauna”5.

În aceste mesaje se află, practic, concentrată principala motivaţie

politică pentru care guvernul României a decis să sprijine Germania

în războiul împotriva URSS. Pentru evrei sistemul represiv avea să

intre într-o nouă etapă. Politica guvernului antonescian, de purificare

etnică, aşa cum a fost ea menţionată în documente şi stenogramele

Consiliului de Miniştri, a cunoscut diferite acţiuni prin care a fost apli-

cată de-a lungul anilor ’40 ai secolului XX. Acestea pot fi cuprinse în

câteva categorii mari de măsuri luate la adresa populaţiei evreieşti din

România: marginalizarea socială (legislaţia antisemită), pogromurile,

izolarea, evacuarea, ghetoizarea, deportarea şi exterminarea lor.

Aceste tipuri de acţiuni vădit antisemite elaborate şi susţinute de

stat au avut o pondere şi intensitate diferite, însă de-a lungul între-

gii perioade. Astfel, de exemplu, în timpul Statului Naţional Legio-

nar, când se articulează politica antisemitismului de stat, s-au emis

decrete-legi, decizii ministeriale, agresiuni fizice, devastări şi evacuări.

Semnificativ a fost, însă, faptul că, prin legiferare, antisemitismul a

devenit legal. Ura faţă de evrei se putea exprima deschis, ceea ce a fa-

cilitat diverse manifestări, de la cele simbolice la cele care au însemnat

distrugeri materiale sau pierderi de vieţi omeneşti. Poliţia legionară

5 Idem, p. 302.


nu numai că privea îngăduitoare, dar şi participa la acţiuni de repre-

salii6.

Primele luni ale războiului împotriva URSS au reprezentat o peri-

oadă distinctă în aşa-zisa soluţionare a problemei evreieşti. Argumen-

tul principal al opţiunii noastre este determinat de evoluţia contextului

socio-politic care a permis autorităţilor române să aibă o abordare dife-

rită asupra populaţiei evreieşti.

Din punct de vedere politic perioada este cuprinsă între ordinul

generalului Antonescu de a intra în război, celebrul „Români, treceţi

Prutul!”, şi luna septembrie, imediat după semnarea acordurilor de la

Tighina şi Tiraspol, prin care România a primit în administrare terito-

riul Transnistriei. În decursul a numai câteva luni acţiunile distructive

asupra evreilor s-au diversificat şi accelerat: evacuări, pogromuri, ghe-

toizări, deportări pripite, represalii.

De asemenea, în funcţie de predominanţa uneia sau alteia dintre

aceste măsuri, viaţa comunităţii evreieşti din România a stat sub spec-

trul unor ameninţări diferite. Mai mult, acţiunile din perioada verii

anului 1941 le anticipează pe cele care vor urma începând cu sfârşitul

lunii septembrie. Începând cu octombrie 1941, tragedia evreilor şi a

populaţiei rome a căpătat o nouă amploare prin deportare şi extermi-

nare.

Ne-au atras atenţia aceste luni din vara anului 1941, aşa cum sunt ele

reflectate în documentele vremii, prin câteva elemente de particulari-

tate care le caracterizează: rapiditatea cu care aceste măsuri şi acţiuni

au fost luate, violenţa care le-a caracterizat şi agresivitatea celor impli-

caţi direct în acţiunile de izolare, evacuare sau deportare.

De asemenea, cu toate că până la declanşarea războiului fuseseră

deja promulgate o serie de legi discriminatorii cu efect devastator pen-

tru comunităţi întregi de evrei, acum unele dintre ele au fost reactu-

alizate prin ordine şi decizii date de responsabili direct implicaţi în

desfăşurarea ostilităţilor.

6 Vezi Matatias Carp, Cartea neagră , vol. I, Editura Diogene, Bucureşti, 1996.


Evacuarea

În toamna anului 1940, Decretul-lege nr. 3347/5 octombrie pentru

trecerea proprietăţilor rurale evreieşti în patrimoniul statului a pus

bazele pentru exproprierea evreilor şi Decretul-lege nr. 3810 pentru

completarea decretului-lege din 5 octombrie au dus practic la pierde-

rea proprietăţilor rurale, dar şi a locuinţelor.7

Aceste măsuri promovate pentru a „etniciza economia rurală” prin

oferirea de resurse pentru populaţia refugiată din teritoriile cedate în

vară au avut drept urmare dislocarea unei părţi din evreii care trăiau

în mediul rural. Problema evacuării evreilor din sate nu a fost proba-

bil rezolvată. De aceea, în ajunul începerii războiului, ordinul circular

nr. 4147/21 iunie 1941 al Ministerului Afacerilor Interne transmitea

către Marele Stat Major, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Direc-

ţiunea Generală a Poliţiei şi Prefecturii un ordin al generalului Ion

Antonescu, „confidenţial şi urgent”, de evacuare a evreilor din mediul

rural:

„1. Toţi evreii valizi între 18-60 ani, din satele dintre Siret şi Prut, vor

fi evacuaţi în lagărul Tg. Jiu şi în satele din jurul acestui oraş. Primele

trenuri pleacă cu începere de azi 21 iunie a.c. Restul familiilor evreieşti

dintre Siret şi Prut, ca şi familiile evreieşti din celelalte sate din Mol-

dova vor fi evacuate cu ceea ce le este necesar pentru trai, în comunele

urbane de pe teritoriul judeţelor respective prin grija prefecţilor de

judeţ. Evacuarea acestor familii din satele din Moldova, se va face în

48 de ore de la primirea ordinului.

2. Toate familiile evreieşti care se găsesc în satele din restul ţării, vor fi

evacuate cu ceea ce le este necesar pentru trai, în comunele urbane de

pe teritoriul judeţului respectiv, prin grija prefecţilor, în timp de 4 zile

de la primirea prezentului ordin”8.

7 Efectele economice, respectiv potenţialul agricol şi cel industrial legat de exploatările

agricole, forestiere etc. sunt redate în nota 2 (p. 67) şi nota 2 (p. 84) în Evreii din

România între anii 1940-1944, vol. I, Legislaţia antievreiască, Lya Benjamin (editor),

Editura Hasefer, Bucureşti, 1993.8 Ottmar Traşcă (editor), Chestiunea evreiască în documente militare române. 1940-1944,

Editura Institutul European, 2010, p. 121.


De asemenea, ordinul prevedea ca toate bunurile celor evacuaţi să

fie date administraţiei locale, iar cei care vor încerca să-şi distrugă bu-

nurile sau recoltele înaintea evacuării trebuia să fie deferiţi tribunale-

lor militare, sancţiunea fiind pedeapsa cu moartea. Trimiterea evre-

ilor în lagărul de la Tg. Jiu poate sugera că acest ordin a fost dat din

considerente strategico-militare. Pentru a îndepărta pericolul bolşevic

din zona apropiată frontului. Numai că, dincolo de prejudecata iudeo-

bolşevismului, faptul că ordinul lui Antonescu se referă la evreii din

rural din întreaga ţară este un argument suficient pentru a susţine că

în realitate se urmărea realizarea purificării etnice. Această adunare

a evreilor în oraşe, ghetoizarea lor era un prim pas înspre deportare.

Ordinul a produs într-un timp foarte scurt efectul scontat. Care a

fost populaţia dislocată?

Conform datelor statistice, în România, Vechiul Regat, în me-

diul rural, trăiau: 43.094 evrei (1930), 23.133 evrei (1941), 2.439 evrei

(1942)9. Menţionăm că este vorba de măsurătorile de la recensăminte,

cel general al populaţiei României (1930 şi 1941) şi cel de sânge evre-

iesc. Recensămintele au avut loc primăvara. Prin urmare, ar fi vorba

de evacuarea a circa 20 mii evrei în urma decretului-lege de expropri-

ere a proprietăţilor rurale evreieşti din octombrie 1940 şi încă 20 mii

evrei în 1941, după ordinul de părăsire a mediului rural.

Ion Antonescu, în septembrie 1941, la o şedinţă a Consiliului de

Miniştri, anunţa o cifră de aproape trei ori mai mare: „Noi am scos

50.000-60.000 evrei din târguri şi din sate şi i-am dus la oraşe, unde sunt

o adevărată pacoste pe capul comunităţii evreieşti care trebuie să-i hră-

nească. Unii dintre aceştia însă îndeplineau, în târgurile de unde au fost

scoşi, o funcţiune necesară în stat”10.

La mai puţin de 3 luni de la evacuarea din mediul rural, autorităţile

începeau să emită îndoieli asupra eficienţei economice a acestei mă-

suri. Dar niciodată nu s-au exprimat regrete sau preocupări în legătură

9 Congresul Mondial Evreiesc, Populaţia evreiască în cifre, 1945, p. 53.10 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II, Problema evreiască în stenogramele

Consiliului de Miniştri, 1996, p. 305.


cu impactul acestei măsuri pentru desfăşurarea ostilităţilor sau pentru

destinul populaţiei evreieşti.

Aceste proporţii sunt însă contrazise de Matatias Carp şi istoricul

Jean Ancel. Primul notează în Cartea neagră exodul a 40 de mii de

evrei în primele două săptămâni după începerea războiului. Dintre

aceştia, „aproape jumătate din ei au fost transportaţi – în condiţiuni oribile

– la sute de kilometri distanţă, unde au dus vreme de peste două luni o viaţă

mizerabilă”11, fiind vorba de lagărele de internare sau cele de muncă.

Jean Ancel, preluând informaţia de la Matatias Carp şi Wilhelm Fil-

derman, consideră că numai aplicarea ordinului de evacuare din 21

iunie 1941 „a pus capăt prezenţei evreieşti şi a unor comunităţi evreieşti

din sute de localităţi. În prima fază au fost alungaţi din comune 40.000 de

evrei şi în a doua fază alţi 20.000”12. Rezultă de aici că în mediul rural al

vechiului Regat ar fi fost în 1941 circa 60 mii evrei. Această cifră este,

însă, mai mare ca cea dată de recensământul din 1930.

O dată cu începerea ostilităţilor împotriva URSS, în România s-au

accelerat măsurile de control etnic, prin adunarea şi concentrarea

evreilor în spaţii ordonate de autorităţi. O parte a celor evacuaţi au

fost duşi în oraşe şi obligaţi să se aşeze în anumite cartiere, eufemistic

denumite „cartiere evreieşti”, unde trebuiau să se supună unor reguli

stricte şi să facă munci impuse, alţii au fost internaţi în lagăre şi obli-

gaţi la muncă.

Simultan cu această mişcare masivă de populaţie, s-au dat ordine

privind limitarea deplasărilor în spaţiu şi timp. Ordinul de evacuare

a fost completat de un altul care prevedea măsuri represive la adresa

populaţiei evreieşti: interdicţii de circulaţie, luare de ostateci. Trebuie

menţionat următorul aspect, pentru a înţelege felul în care se trans-

miteau şi aplicau ordinele date de Ion Antonescu, că acesta din urmă

a fost difuzat spre execuţie în teritoriu de către Ministerul Afacerilor

Interne şi Ministerul Apărării. Chiar dacă, în esenţă, mesajul era ace-

laşi, din compararea a două documente provenind din surse diferite se

11 Matatias Carp, vol. II, p. 43.12 Jean Ancel, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască. 1933-1944, vol. II,

partea a II-a, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 278.


observă modificări de mesaj. Astfel, din adresa nr. 206.820/30.06.1941

a Secţiei a II a Statului Major al Armatei a IV a către comandamentele

din subordine, Inspectoratul de Poliţie şi Jandarmi Iaşi şi Galaţi şi

telegrama nr. 4599/30.06.1941 a Ministerului Afacerilor Interne către

Prefectura Judeţului Covurlui, se observă următoarele diferenţe13.

Aceasta din urmă reia în fapt adresa transmisă de către Ministerul

Afacerilor Interne către regiunile din România care erau implicate în

război14.

Document emis de SM Armata a IV a

Document emis de Ministerul Afacerilor Interne

Argument: La Iaşi şi Constanţa

spioni sovietici iau legătura cu po-

pulaţia iudeo-comunistă şi organi-

zează acte de sabotaj

Argument: Sovietele urmăresc să

producă acte de sabotaj în spatele

frontului şi prin urmare spioni iau

legătura cu populaţia evreiască co-

munistă pentru a organiza sabotaje

Destinaţia de aplicare a ordinului:

toate oraşele cu populaţie evreiască

numeroasă, inclusiv Bucureşti

Destinaţia de aplicare a ordinului:

oraşul de pe raza prefecturii Co-

vurlui

Măsuri represive :

– interzice circulaţia evreilor pe

străzi între orele 18-07

– grupare pe cartiere

– adunare în clădiri mari

– ostateci dintre lideri: comuni-

tari, comunişti care vor fi împuş-

caţi în caz de rebeliune sau acte de

terorism

Măsuri represive:

– evrei bărbaţi între 18-60 ani adu-

naţi în cartiere evreieşti, în şcoli

sau clădiri mari sub pază

– interzice circulaţia evreilor pe

străzi între orele 20-07

– ostateci dintre lideri: comuni-

tari, comunişti care vor fi împuş-

caţi în caz de rebeliune sau acte de

terorism

13 Arhiva INSHR-EW, fond Ministerul Apărării, RG 25003, rola 11, dosar nr. 781, fi la 66

şi rola 141, dosar nr. 2371, fi le 632-633.14 Adresă către Prefecturile din Moldova, Prefectura Poliţiei Capitalei, Inspectoratul

General al Jandarmeriei, Direcţiunea Generală a Poliţiei, Prefecturile Prahova, Buzău,

Râmnicu Sărat, Tulcea şi Constanţa, în Ottmar Traşcă (editor), 2010, p. 134.


Ordinele generalului Antonescu din 21 şi 30 iunie au avut efecte

diferite. După cum o arată câteva documente, se pot observa deosebiri

care au dus, în unele cazuri, la condiţii diferenţiate în viaţa evreilor în

funcţie de profesie, localitate etc. De pildă, Prefectura judeţului Tecuci

stabilea, prin ordonanţa nr. 10399/1 iulie 1941, următoarele:

„1. Pentru populaţia evreiască din oraşul Tecuci se fi xează un domici-

liu obligatoriu în cartierul denumit «Cartierul evreesc», cuprins între

străzile […]. 2. Cei care nu au domiciliul prezent în acest cartier nu

vor mai putea să locuiască în alte cartiere fără autorizaţia Prefecturii

jud. Tecuci. 3. Populaţia afl ată în «Cartierul evreesc» este obligată să

primească şi să adăpostească familiile celorlalţi evrei ce se evacuează

din restul oraşului. 4. Termenul în care întreaga populaţie evreiască

a oraşului Tecuci urmează să se stabilească în cartierul prevăzut la

punctual 1 este de 72 ore de la afi şarea prezentei ordonanţe şi este obli-

gatorie sub sancţiunea evacuării forţate, în afară de măsurile ce se vor

lua după gravitatea faptului”15.

Urmează în ordin celelalte interdicţii care decurgeau din ordinul

de la 30 iunie privind libera circulaţie prin localitate sau luarea de os-

tatici. La Tecuci au fost luaţi 20 ostateci. Aceleaşi măsuri au fost luate

în oraşe precum Buzău şi Râmnicu Sărat16. Astfel, la Galaţi şi Râm-

nicu Sărat au fost 15 ostatici, Buzău 14 ostatici şi Bârlad 10 ostatici.

La Focşani însă documentele probează o situaţie specială. Starea de

asediu asupra evreilor adunaţi în oraş nu a durat decât patru zile. Aşa

cum menţionează adresa nr. 1062/19.07.1941 a garnizoanei Focşani

către Armata a IV-a „în urma probabilă a intervenţiilor făcută de evrei

la M. Interne – măsura luată cu adunarea lor în cartiere evreeşti a fost

revocată astfel că astăzi evreii sunt liberi între orele 7-20 în tot oraşul”17. De

asemenea, din aceeaşi adresă aflăm că s-a revocat şi ordinul de a purta

semnul distinctiv, iar solicitarea era aceea de a se reintroduce ambele

15 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti,

partea I, Ion Şerbănescu (editor), Editura Hasefer, Bucureşti, 1977, p. 291.16 Arhiva INSHR-EW, fond Ministerul Apărării, RG 25003, rola 11, dosar 781, fi le 174-

177.17 Idem, fi le 169-170.


restricţii. Cu aceeaşi dată este transmis Armatei a IV-a, de către In-

spectoratul Regional de Poliţie Galaţi, Serviciul Poliţiei de Siguranţă,

o informare din care rezultă că la Focşani, „în ziua de 4 iulie, prefec-

tura jud. Putna prin ordinul nr. 657/1941, a dispus punerea în libertate

a tuturor evreilor aflaţi sub regim de lagăr, reţinând un număr de 65 ca

ostateci. Conform ordinului Prefecturii Jud. Putna, evreii evacuaţi de pe te-

ritoriul rural şi urban al oraşelor Adjud şi Mărăşeşti, au fost aduşi în oraşul

Focşani”18. Prin urmare, coroborând informaţiile din cele două docu-

mente, observăm că în cel mai bun caz ele se completează, dar niciu-

nul nu oferă un răspuns complet. Au fost desfiinţate portul semnului

distinctiv şi clădirile cu destinaţie de lagăr? A fost suprimată şi inter-

dicţia de circulaţie? Li s-a redat evreilor libertatea de a locui dincolo de

„cartierul evreesc”? Faptul că, în rezolvarea problemei evreieşti, erau

implicate cel puţin două ministere şi că acestea nu cooperau a făcut

posibilă această situaţie în care documentarea arhivistică probează o

realitate incompletă, în care factorul subiectiv a putut juca un rol im-

portant. În timp ce din informarea Inspectoratului Regional de Poliţie

Galaţi aflăm că în celelalte oraşe ordinele de evacuare din mediul rural

a evreilor, de încartiruire, luare de ostatici, interdicţie de circulaţie etc.

au fost aplicate, în Focşani măsurile au durat numai câteva zile. Un

document din 22 iulie, cu caracter „personal-confidenţial” al Poliţiei

Focşani, Biroul Siguranţei, destinat prefectului judeţului Putna, infor-

mează despre reinstaurarea unor măsuri represive. „evreii între 18-60

ani, astăzi data de mai sus (22 iulie, n.n.), la orele 4.30, au fost adunaţi la

dispensarul evreiesc din strada Gr. Bălănescu nr. 70. De aici au fost repar-

tizaţi la şcoala evreiască…, la dispensar şi în 35 de case din străzile…, străzi

care formează un circuit închis în cartierul locuit de evrei…”. Documentul

mai consemnează că au fost luaţi 70 de ostatici precum şi faptul că de

la măsurile împotriva populaţiei evreieşti au fost exceptaţi medicii şi

farmaciştii datorită lipsei de profesionişti din oraş. De asemenea, „mai

avem problema birjarilor, 95% din birjari sunt evrei, deoarece românii sunt

18 Idem, p. 176.


toţi mobilizaţi. Ar urma ca să nu mai circule birji în oraş şi să nu avem

nici cu ce transporta răniţii de la gară la spital.”19

Semnul distinctiv

În ceea ce priveşte portul semnului distinctiv de către evrei, Steaua

în şase colţuri, realitatea a fost iarăşi diferită în funcţie de regiune şi

localitate. Începutul războiului a adus în atenţia autorităţilor institu-

irea unei modalităţi de a identifica în orice moment evreul, duşma-

nul, iudeo-bolşevicul. Deşi ordinele centrale venite de la şeful statului

nu prevedeau decât măsuri de evacuare din sate, adunarea evreilor

în oraşe sau luarea de ostatici, în plan local autoritatea militară sau

administrativă a impus şi portul Stelei lui David. Astfel, ordonanţa

nr. 1/06.07.1940, emisă de Comandamentul Marilor Unităţi interzi-

cea circulaţia evreilor pe străzi noaptea şi impunea semnul distinctiv:

„Art. 1. Evreii, indiferent de sex, începând de la vârsta de 12 ani, sunt obli-

gaţi să poarte în permanenţă la piept în partea stângă, în mod vizibil, ca

semn distinctiv, steaua evreiască (două triunghiuri suprapuse) din postav

galben, a căror laturi vor fi de 6,6 cm.”20. Un ordin identic transmitea în

4 iulie 1941 Poliţia oraşului Bacău21.

Regăsim exprimată nemulţumirea pentru introducerea şi retrage-

rea rapidă a semnului distinctiv în oraşul Focşani22. Garnizoana oraşu-

lui într-o adresă către Armata a IV-a deplângea renunţarea la semnul

distinctiv pentru evrei într-o localitate cu importanţă militară. Această

măsură avea să producă vulnerabilităţi maxime. În situaţia de sabotare

a unor puncte strategice ale armatei (aeroport, depozite de muniţii,

gara, etc.), în lipsa unor însemne care să îi identifice pe evrei va fi

foarte greu de aflat care sunt autorii acelor atacuri.

Autorităţile centrale nu au fost însă niciodată hotărâte asupra utili-

tăţii semnului distinctiv. Ca urmare şi a presiunilor exercitate de liderii

19 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1977, p. 311-312.20 Idem, p. 297.21 Idem, p. 298.22 Arhiva INSHR-EW, fond Ministerul Apărării, RG 25003, rola 11, dosar 781, fi la 169.


evrei, cel puţin, în două rânduri, s-a luat decizia renunţării la semn.

Astfel, Ministerul Afacerilor Interne prin ordinul nr. 15790/31.07.1941

comunica: „Rugăm luaţi măsuri ca niciun evreu să nu poarte niciun semn

distinct că este evreu, fiindcă aceste semne de distincţiune pot da naştere

la reacţiuni ce nu le vrem”23. Cu alte cuvinte, nu se doreau reacţii agre-

sive antisemite din partea populaţiei. Soluţionarea problemei evreieşti

trebuia să fie numai rezultatul acţiunii instituţiilor statului. Cu toate

acestea, în şedinţa de guvern din 5 august, Mihai Antonescu, vicepre-

şedinte al Consiliului de Miniştri, decide portul semnului distinctiv24.

Pe 13 august, însă, acelaşi minister de interne dă un nou ordin pentru

amânarea aplicării portului obligatoriu al semnului distinctiv, pentru

finalizarea acţiunii de subscriere la împrumutul intern la care evreii

trebuia să participe.25 În luna septembrie, Ministerul Afacerilor In-

terne, printr-o adresă către prefectul judeţului Timiş-Torontal, anunţă

că obligativitatea semnului era iarăşi activă: „cu onoare se face cunoscut

că toţi evreii (bărbaţi, femei şi copii) de pe cuprinsul teritoriului dvs. sunt

obligaţi a purta ca semn distinctiv o stea cu 6 colţuri (steaua lui David),

care va fi plasată într-un cadru de forma unui pătrat, cu dimensiunile de

8,5 cm/8,5 cm. Fiecare latură a triunghiurilor ce compun steaua va avea

lungimea de 6 cm. Laturile pătratului şi laturile triunghiurilor vor avea o

grosime de 6 mm”26, steaua fiind de culoare neagră. Dar aceasta a fost de

scurtă durată. Pe 9 septembrie, în urma deciziei lui Ion Antonescu, în

şedinţa Consiliului de Miniştri, ordinul a fost revocat27. Prin urmare

se observă lesne că atât simbolul, dimensiunile sau culoarea acestuia,

în decurs de trei luni, a fost altfel definită, iar obligativitatea portului

pentru identificarea evreilor a fost mai degrabă la latitudinea autorită-

ţilor locale.

23 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1977, p. 319.24 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. II, Problema evreiască în stenogramele

Consiliului de Miniştri, p. 277.25 Idem, p. 328.26 Idem, p. 425.27 Idem, p. 429.


Lagărele

Practic, între octombrie 1940 şi iulie 1941, cel puţin 40 de mii de

evrei din mediul rural au fost evacuaţi. O bună parte, poate cei mai

mulţi, au fost obligaţi să se aşeze în oraşele centre administrative. Aici

au fost ordonate găzduiri forţate, luări de ostatici care s-au cumulat cu

munca obligatorie. O altă parte a fost deportată în interiorul ţării, în

lagăre. Menţionăm că aceste lagăre au fost create special pentru evreii

evacuaţi din Moldova sau alte regiuni sensibile pentru o ţară aflată în

război şi pentru care evreul era considerat în propaganda statului şi în

practica instituţională unul dintre principalii inamici interni, cel care

susţine informativ armata sovietică. Organizarea acestor lagăre a fost

sub semnul grabei, al improvizaţiei. Nu după mult timp s-a observat

că ele sunt costisitoare, s-a solicitat comunităţilor evreieşti locale să îi

ajute pe cei internaţi şi, în cele din urmă, multe au fost desfiinţate. S-a

optat pentru lagăre sau tabere de muncă obligatorie28.

Într-o situaţie a Ministerului Afacerilor Interne din 6 august 1941

este prezentată distribuţia evreilor în principalele lagăre de internare.

În lagărele de la Craiova, Calafat, Urziceni, Turnu-Severin, Caracal,

Videle, Turnu-Măgurele, Lugoj, Târgu-Jiu, Călăraşi, Târgovişte (Teiş),

Giurgiu se aflau internaţi cel puţin 8421 evrei din care 5740 bărbaţi,

1622 femei şi 1059 copii29. În lagărul de la Târgu-Jiu au fost aduşi evrei

din Moldova, la Călăraşi se aflau supravieţuitorii din trenul morţii

Iaşi-Călăraşi, la Giurgiu evrei din Basarabia, oraşul Bălţi, la Târgovişte

(Teiş) evrei din Prahova, majoritatea din Ploieşti. Evreii din Prahova au

fost trimişi în lagăre precum şi cei din Constanţa sau Galaţi, conside-

raţi periculoşi, iudeo-bolşevici, şi fiind rezidenţi în zone strategice im-

portante sau în apropierea frontului, trebuiau evacuaţi. Despre lagărul

de la Giurgiu există două surse care oferă date statistice diferite. Astfel

documentul citat mai sus pentru Giurgiu consemnează 813 evrei din

care 250 bărbaţi, 345 femei şi 218 copii. În adresa Comandamentului

militar Iaşi către prefectura judeţului Iaşi prin care se informa despre

transportul evreilor basarabeni înspre Giurgiu, numărul celor trimişi

28 Jean Ancel, 2003, p. 299.29 Idem, p. 297.


este 829 evrei din care 275 bărbaţi, 377 femei şi 177 copii.30 Se face apoi

menţiunea că din cei 829, 16 evrei bolnavi au fost internaţi în spital

la Iaşi. Prin urmare totalul este acelaşi, respectiv 816 evrei internaţi la

Giurgiu, însă distribuţia lor pe gen şi vârstă diferă considerabil.

Despre condiţiile de viaţă probează un document referitor la lagărul

din Craiova:

„1. Nici un internat nu are voie sa părăsească curtea lagărului decât

însoţit de un agent poliţienesc sau pe baza unui bilet de voie eliberat

de către Chestura Poliţiei Craiova.

2. Chestura Poliţiei nu va elibera bilete de voie decât în cazuri de forţă

majoră, iar în oraş nu se va circula decât între orele 8-9 şi 16-17.

3. Nici un locuitor din Craiova sau împrejurimi nu are voie să staţio-

neze în jurul lagărului pe o rază de 200 metri.

4. De la ora 21 până la ora 5 dimineaţa este interzis total să se facă

focuri sau să se aprindă lumânări.

5. Toate murdăriile se vor depozita în locurile indicate de către agenţii

poliţieneşti, fi indcă în curtea lagărului şi dormitoare trebuie să se păs-

treze o curăţenie perfectă sub controlul organelor poliţieneşti.

6. Vizitele medicale generale se vor face de două ori pe săptămână,

adică marţea şi vinerea după-masă de către medicii municipali.

7. Bărbaţii îşi vor tunde părul cu maşina nr. 3.

8. Ca hrană se permite pentru fi ecare individ următoarele cantităţi: a)

500 gr. mămăligă pe zi; b) un castron de ciorbă sau mâncare, făcută

din tot felul de zarzavaturi (unul la prânz, unul seara); c) 20gr zahăr,

d) ceai de tei.

9. Se interzice total cumpărarea şi aprovizionarea cu ouă, lapte, pâine

şi păsări, întrucât toate acestea lipsesc sau se găsesc în cantităţi mici,

insufi ciente pentru populaţia locală…”31

La Galaţi, oraş de frontieră, numărul evreilor bărbaţi internaţi a

variat între 3305 şi 2706. De asemenea, numărul clădirilor-lagăr, cu

funcţie privativă de libertate şi pentru folosirea persoanelor la muncă

30 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti,

partea I, p. 308.31 Idem, p. 296.


obligatorie, a oscilat între 19 şi 2232. Lagărul a durat până la sfârşitul

anului 1941. Desfiinţarea unui număr important de lagăre după numai

câteva luni, denotă faptul că autorităţile nu au fost pregătite logistic să

gestioneze o astfel de realitate concentraţionară. Deşi interdicţia de

reîntoarcere în mediul rural a fost menţinută, cei eliberaţi din lagăre

au fost fie relocaţi în cartiere evreieşti, fie deportaţi în Transnistria.

Ultimul caz este în legătură cu evreii evacuaţi din judeţele Dorohoi

şi Rădăuţi. „La 25 august Ministerul de Interne a ordonat să fie retrimişi

6.774 evrei în judeţele Dorohoi şi Rădăuţi care au fost evacuaţi de acolo la

sfârşitul lui iunie 1941. După mai bine de o lună, aceşti evrei au fost depor-

taţi în Transnistria. Eliberarea din lagăre a fost precedată de o acţiune de

înşelăciune şi stoarcere de bani condusă de ministrul de Finanţe în colabo-

rare cu Mihai Antonescu şi alţi miniştri”33.

Istoricul face referire la obligarea evreilor de a contribui cu bani la

„împrumutul intern”. Aşa cum am scris deja, acesta a fost şi mobilul

pentru care s-a propus amânarea portului semnului distinctiv. Evreii

trebuia să contribuie cu suma de 10 miliarde lei, echivalentul a peste

o sută de milioane de dolari la valoarea din 194134. Pentru a face posi-

bilă obţinerea acestei sume care depăşea posibilităţile financiare ale

evreilor, autorităţile au amăgit practic liderii evrei că sunt dispuşi să

relaxeze regimul de privaţiuni, supraveghere şi represiune. În acest

context, la 7 august ministerul afacerilor Interne trimite o telegramă

către toate prefecturile prin care solicita: „luaţi măsuri ca rabinii şi şefii

de comunităţi israelite internaţi sau reţinuţi ca ostateci să poată veni la

Bucureşti, pentru a primi dispoziţiuni de la dl. Filderman, preşedintele Co-

munităţii Evreieşti din Vechiul Regat cu privire la subscrierea evreilor la

împrumutul pe care-l lansează acum Ministerul de Finanţe”35.

Momentul maxim al acestor prime luni de „război cu jidanii” a

fost la începutul lunii octombrie, când au loc primele deportări în

32 Laura Degeratu, Tipuri de ghetouri. Studiu comparativ, în „Holocaust. Studii şi cerce-

tări”, vol. III, nr. 1(4), 2011, p. 95.33 Jean Ancel, 2003, p. 302.34 Idem, p. 304.35 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti,

partea I, p. 323.


Transnistria ale evreilor din Vechiul Regat. Parcurgerea drumului

până la destinaţie a adus şi primele victime în convoaiele de deportaţi.

În perioada 1941-1942, din judeţele Dorohoi, Câmpulung, Suceava şi

Rădăuţi au fost deportaţi în Transnistria 21.229 evrei36.

Concluzii

Perioada iunie-septembrie 1941 începe şi se termină pentru evreii

din Vechiul Regat cu crime organizate de stat: Pogromul de la Iaşi și

deportările în Transnistria. Între aceste asasinate în masă, autorităţile

statului s-au concentrat să instituţionalizeze măsuri pentru a pregăti

Soluţia finală. Timpul scurt a necesitat rapiditate în realizarea politi-

cilor Holocaustului. De aceea, nu de puţine ori, atât la nivelul deci-

zional, cât şi la cel al acţiunii, se manifestă contraziceri, scurtcircuit

comunicaţional între instituţii, stoparea şi repornirea unor acţiuni etc.

Explicaţiile sunt politice, dar şi de factură logistică sau economică. Au

fost cazuri când, confruntate cu un număr impresionant de oameni,

adminstraţia centrală sau locală, armata sau jandarmeria nu au avut

soluţiile de a gestiona fenomenele pe care legislaţia le-a provocat.

De asemenea, faptul că ordinile Conducătorului erau orale şi re-

transmise sau comunicate pe canale diferite, precum şi faptul că for-

mulările din aceste decizii puteau fi generale, a permis autonomie in-

terpretativă, dar şi acţională în realizarea lor. În acelaşi timp, un aspect

puţin cercetat până acum este reacţia populaţiei majoritare la toate

aceste decizii politice care au produs schimbări vizibile în viaţa locali-

tăţilor. Combinarea tuturor acestor realităţi cu subiectivitatea fiecărui

lider local a generat şi propuneri sau măsuri discriminatorii diferite,

unele dintre ele criminale, altele segregaţioniste.

De exemplu, prefectul judeţului Severin propunea ministrului de

interne, în urma unor nemulţumiri ale populaţiei, ca evreii din Lugoj

să nu mai aibă acces în nici un loc public frecventat, pentru că ar sfida

36 Raport fi nal, T. Friling, R. Ioanid, M. Ionescu (editori), Editura Polirom, Bucureşti,

2005, p. 136.


astfel tinerii bravi soldaţi români. Redăm mai a jos acest document, fie

şi pentru a ilustra o mentalitate şi clişee ale epocii:

„În ultimul timp am primit diferite plângeri în contra populaţiei evre-

ieşti şi mai ales în contra evreilor bogaţi cari, cu toată greutatea tim-

purilor pe cari le trăim, continuă a se plimba pe străzile principale sau

a lenevi toată ziua prin ştranduri, cafenele etc. etalând un lux nepo-

trivit cu împrejurările actuale şi sfi dând prin atitudinea lor populaţia

modestă românească şi germană care şi-au trimis cei mai buni fi i ai

lor să lupte pentru dezrobirea celor îngenunchiaţi sub jugul iudeo-bol-

şevic. A răbda pe mai departe această atitudine şi aceste manifestări

provocatoare, credem că înseamnă un exces de toleranţă care nu este

prin nimic îndreptăţit.

De aceea cu onoare vă rugăm să binevoiţi a aproba să se ia pe cale

legală următoarele măsuri:

– să se interzică evreilor accesul în cartierele principale ale oraşelor

sau cel puţin să se limiteze la strictul necesar, ne mai admiţându-se

sub nici un motiv plimbarea lor pe bulevardele şi străzile cele mai

frecventate;

– să li se interzică accesul în cofetării, restaurante şi mai ales în cafe-

nele, unde în prezent stau toata ziua fără a lucra nimic, înfundaţi în

fotolii confortabile, punând la cale şi colportând tot felul de zvonuri

tendenţioase;

– să se interzică accesul evreilor la ştrandurile publice, rezervându-se

locuri separate pentru scăldat;

– pentru a se putea supraveghea executarea celor de mai sus, să se

impună evreilor purtarea unui semn distinctiv spre a fi identifi caţi cu

uşurinţă de către organele de control”37.

Tragedia evreilor din România în timpul celui de al Doilea Război

Mondial a fost rezultatul unei combinaţii nepremeditate dintre o vi-

ziune politică, disponibilitatea liderilor de a o realiza, conjunctura

geopolitică internă şi internaţională şi factorul timp. Deşi a existat o

deosebire între destinul evreilor din Vechiul Regat şi al celor din Basa-

rabia, Bucovina şi Transnistria, ea a fost în special una ce a constat în

37 Evreii din România între anii 1940-1944, vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari re-

strişti, partea I, p. 308-309.


priorităţi, termene şi intensitatea distrugerii de vieţi omeneşti. Ideolo-

gic sau decizional, perspectiva a fost una singură.

Bibliografie

1. Ancel, Jean, Contribuţii la istoria României. Problema evreiască.

1933-1944, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003

2. Arhiva INSHR-EW, fond Ministerul Apărării, RG 25003, rola 11,

dosar 781, file 174-177

3. Benjamin, Lya (editor), Evreii din România între anii 1940-1944, vol.

I, Legislaţia antievreiască, Editura Hasefer, Bucureşti, 1993

4. Benjamin, Lya, (editor), Evreii din România între anii 1940-1944,

vol. II, Problema evreiască în stenogramele Consiliului de Miniştri,

Editura Hasefer, Bucureşti, 1996

5. Carp, Matatias, Cartea neagră. vol. I, Editura Diogene, Bucureşti,

1996

6. Congresul Mondial Evreiesc, Populaţia evreiască în cifre, 1945

7. Degeratu, Laura, Tipuri de ghetouri. Studiu comparativ, în „Holoca-

ust. Studii şi cercetări”, vol. III, nr. 1(4), 2011

8. Friling, Tuvia; Radu Ioanid; Ionescu, Mihail (editori), Raport final,

Editura Polirom, Bucureşti, 2005

9. Şerbănescu, Ion (editor), Evreii din România între anii 1940-1944,

vol. III, 1940-1942: Perioada unei mari restrişti, partea I, Editura Ha-

sefer, Bucureşti, 1977

10. Traşcă, Ottmar (editor), Chestiunea evreiască în documente militare

române. 1940-1944, Editura Institutul Elie Wiesel, Editura Institutul

European, 2010

DE LA ACŢIUNI DE SALVARE LA ACŢIUNI DE COLABORARE

Lya BENJAMIN

Comunicarea intitulată „De la acţiuni de salvare la acţiuni

de colaborare” se referă la rolul controversat al lui Kaszt-

ner Rezső în salvarea unor evrei din Ungaria, respectiv

din Transilvania de nord, în perioada ocupaţiei de către Germania

nazistă, când s-a impus deportarea evreilor în lagărul de exterminare

de la Ausch witz. R. Kasztner a ales calea tratativelor cu SS-ul, per-

sonal cu Eichmann acordând şi sume importante de bani ofi ţerilor

SS, care aveau sarcina transpunerii în practică a soluţiei fi nale. Pentru

acest demers, Kasztner a fost acuzat, după război, că a cedat cerinţe-

lor naziste şi nu a informat masa evreilor că îi aşteaptă exterminarea,

împiedicând astfel încercările de autosalvare. Conform aprecierii jude-

cătorului Benjamin Halevy, în timpul procesului intentat lui Kasztner

în Israel, „el şi-a vândut sufl etul diavolului”. Totuşi istoricul israelian,

Yehuda Bauer, l-a apreciat pe Kasztner ca fi ind dintre persoanele care

au încercat să ajute, ceea ce era considerabil mai mult decât ceea ce au

făcut denigratorii lui de după război. Kasztner rămâne o fi gură tragică

a Holocaustului.

Reacţia evreilor la ororile Holocaustului diferea de la o ţară la alta

în funcţie de contextul concret istoric; de atitudinea populaţiei locale;

de natura ocupaţiei germane; de tradiţia conducerii locale a leadershi-

pului evreiesc.

Unul din fenomenele cele mai originale ale acelei perioade de catas-

trofă pentru poporul evreu a fost poziţia evreimii din România, scria

30 LYA BE N J A M I N

Yehuda Bauer într-unul din studiile sale pe tema rezistenţei evreilor în

timpul Holocaustului.1

Analizând formele rezistenţei, Yehuda Bauer distinge două tipuri:

rezistenţă armată şi rezistenţă fără arme. În optica sa, rezistenţa fără

arme avea un rol tot atât de important ca şi rezistenţa armată, dacă

a reuşit să salveze vieţi omeneşti. Din această perspectivă analizează

Yehuda Bauer evenimentele din Ungaria şi rolul lui R. Kasztner.2

Doctor în drept, ziarist la „Új Kelet” (Noul Răsărit) şi membru activ

în mişcarea sionistă din Cluj, acest fiu al Clujului se stabileşte la Buda-

pesta, după Dictatul de la Viena, în anul 1941. Era un sionist de stânga,

apropiat de social-democraţia maghiară. Încă puţin cunoscut, în afară

de un cerc restrâns de intelectuali. Liderul cel mai energic al mişcă-

rii sioniste din Budapesta a fost inginerul Komoly Ottó. Împreună cu

Kasztner, creează, la începutul anului 1943, Comitetul de Ajutorare şi

Salvare (în ebraică Va’adah). Până la ocuparea Ungariei de către Ger-

mania nazistă, Va’adah, avea ca scop ajutorarea refugiaţilor evrei din

Polonia şi Slovacia, precum şi monitorizarea măsurilor antievreieşti în

Europa, informarea liderilor evrei şi creştini din lumea liberă. Va’adah

a stabilit contact cu un grup de emisari evrei veniţi din Palestina în

Istanbul. Emisarii respectivi au acordat anumite fonduri, au încurajat

activitatea Va’adah-ului, dând şi instrucţiuni pentru o eventuală rezis-

tenţă armată. S-a şi procurat o anumită cantitate de armament ce-i

drept însă, cu totul neînsemnată. Evreimea maghiară, conchide Bauer,

a fost nepregătită pentru o astfel de „aventură” în condiţiile ocupaţiei

germane. Ei au fost cetăţeni ai legii. Şi nici nu a existat o comunitate

evreiască sau o mişcare ilegală, afară de un număr restrâns de sionişti,

care puteau să treacă la acţiune armată. Aşadar, ce se putea realiza

într-o Ungarie ocupată de Germania nazistă? O formă de rezistenţă

fără arme, căutări de compromisuri, nesupuneri la ordine, tot atâtea

încercări de salvare sau autosalvare în condiţiile în care exterminarea

era evidentă. O problemă cheie în adaptarea pentru astfel de forme

1 Yehuda Bauer, Rethinking the Holocaust, Yale University Press, New Haven and Lon-

don, p. 164.2 Idem, p. 183, 227-228, 231-240.

31De la acţiuni de salvare la acţiuni de colaborare

de rezistenţă a fost informarea şi însuşirea informaţiei, digerarea ei

cum spune Yehuda Bauer; înţelegerea că este vorba de deportare şi că

scopul deportării este exterminarea. Chiar dacă problema informaţiei

pare a fi o problemă minoră, totuşi, ea avea o importanţă esenţială:

înţelegerea faptului care din căile respective este mai puţin fatală. Din

păcate, spune Yehuda Bauer, evreii unguri n-au vrut să accepte, nu au

vrut să conceapă că este vorba de exterminare deşi informaţia exista.

Când tinerii sionişti au vrut să convingă internaţii în marile ghetouri

să opună rezistenţă la urcarea în trenuri, au fost izgoniţi şi acuzaţi că

sunt agenţi provocatori.

Sunt relevante, pentru mentalitatea evreilor din Ardeal, şi memo-

riile ziaristului Erdélyi Lajos din Târgu Mureş, supravieţuitor al Ausch-

witz-ului. De 60 de ani ne frământă cum am putut fi atât de orbi, îşi

aminteşte el. Istoria familiei noastre are un mic capitol care, ca pică-

tura în ocean, reflectă tragedia evreilor maghiari din Ardeal. În 1942

sau în 1943, se aflau refugiaţi din Cracovia la Târgu Mureş. Mâncau

la noi în zilele de sâmbătă. Ne-au avertizat permanent să încercăm

să fugim, să ne ascundem, pentru că şi pe noi ne aşteaptă destinul

evreilor polonezi. Desigur, am dat crezare relatărilor lor. Dar tatăl meu

a început să explice că ceea ce s-a întâmplat acolo nu se mai poate

repeta; în mersul războiului au intervenit mari schimbări şi apoi Ar-

dealul şi ardelenii nu ar permite niciodată să se întâmple ceea ce s-a

întâmplat în Polonia. Totuşi, excepţii au fost, câteva mii s-au refugiat

în România, au fost şi cazuri când unii evrei au reuşit să se ascundă

şi în oraşul Cluj.

Dar care a fost, în acest context, soluţia Kasztner? Tratative cu Ei-

chmann, răscumpărarea unor vieţi omeneşti în schimbul unor sume

importante de bani, bijuterii şi alte cadouri.

Yehuda Bauer sistematizează astfel rezultatele acţiunii Kasztner:

– Contribuţia la salvarea finală a peste două sute de mii de evrei din

Budapesta;

– Contribuţia la salvarea a zece mii de evrei care în loc de Auschwitz

au fost deportaţi la Strasshof lângă Viena;


– Kasztner a reuşit să salveze 1684 de persoane, din care 388 clu-

jeni, care au fost transportaţi la Bergen-Belsen şi de acolo în Elveţia.3

Acest transport de 1684 persoane a intrat în literatura istorică sub

titlul „Trenul Kasztner”, aşa şi-a intitulat şi Yehuda Bauer studiul con-

sacrat acestui subiect. Cum bine se ştie, trenul a pornit spre lagărul

de la Bergen-Belsen la sfârşitul lunii iunie a anului 1944. De acolo

grupul a fost transferat, în două serii, (în august şi apoi în decembrie)

în Elveţia.

Conform părerii lui Bauer, din grup au făcut parte categorii repre-

zentative pentru populaţia evreiască din Ungaria: ultra ortodocşi, ne-

ologi, tineri membri ai mişcării sioniste, evrei înstăriţi din Budapesta;

familia şi prieteni ai lui Kasztner din Cluj.

Bauer apreciază că prin trenul său, Kasztner a vrut să creeze un

precedent, a vrut să demonstreze că prin tratative şi răscumpărare,

exterminarea totală ar putea fi împiedicată. Motivaţia lui Kasztner a

fost să salveze tot ce poate fi salvat.4

După război, motivat ori nemotivat, Kasztner a fost obiectul unor

grave acuzaţii, plătind chiar cu viaţa activitatea lui de salvare. Primele

acuzaţii au apărut în ziarul Egység din anii 1945 – 1946. Se reproşa

că, în ghetoul din Cluj, a funcţionat spiritul de clică, de conspiraţie,

conducătorii atribuindu-şi dreptul să împartă viaţa şi moartea. Spre

deosebire de cele scrise în ziar, Kasztner considera că din Cluj a salvat

un număr important de persoane.

Aşadar, care erau capetele de acuzare, printre altele şi în procesul

intentat lui Kasztner în Israel, în anul 1954?

I. Conţinutul tratativelor cu Eichmann. Bănuiala că Rezső Kasztner

ar fi făcut concesii în dauna majorităţii absolute a evreilor. Ca dovadă

a fost considerat un interviu acordat de Eichmann în care el susţinea

că R. Kasztner ar fi acceptat să-i împiedice pe evrei să se opună depor-

tărilor şi i-a obligat să menţină ordinea în lagăre dacă naziştii închid

ochii şi lasă câteva mii de tineri evrei să emigreze ilegal în Palestina.

3 Yehuda Bauer, op. cit., p. 239.4 Ibidem.


În general Eichmann s-a lăudat cu relaţiile sale cu Rezső Kasztner.

La procesul său din Israel declara următoarele: „Făcând abstracţie de

primele întâlniri, Kasztner nu mai avea motive să se teamă de mine,

în calitatea mea de omul Gestapoului. Am tratat cu el ca de la egal la

egal. Ne-am considerat adversari politici, dar am căutat să ajungem

la înţelegere şi în orice caz a existat o încredere reciprocă între noi.

Kasztner s-a purtat cu mine atât de firesc de parcă am fi fost la cafenea.

În timpul discuţiei fuma o ţigară după alta. Purtarea lui se baza pe o

siguranţă de sine, că putea să joace si rolul unui ofiţer de Gestapo.”5

Citind rândurile lui Eichmann, Hansi Brand făcea următoarea

remarcă: „Deosebirea a fost una singură, că numai unul din cei doi

putea să trimită pe celălalt în camera de gazare. Cum a putut, se în-

treba H. Brand, acest asasin criminal să se compare cu R. Kasztner

al cărui unic interes în întâlnirile respective a fost salvarea de vieţi?”6

Ceea ce este, însă, de menţionat, cu toată suspiciunea creată în jurul

tratativelor, este că la data respectivă (primăvara anului 1944), de tra-

tative nu erau interesaţi doar evreii; şi naziştii care propuneau „sânge

pentru produse”.

La 8 mai 1944, cu puţin timp înainte de începerea deportărilor, Ei-

chmann l-a convocat pe Joel Brand împreună cu R. Kasztner pentru o

nouă propunere venită de la Himmler. S-a făcut o ofertă de o absolută

premieră: salvarea vieţii evreilor unguri în schimbul unor produse. Nu

insist asupra subiectului, el este cunoscut: nemţii ofereau vieţi ome-

neşti pentru zece mii de camioane şi alte numeroase produse. Pentru

procurarea lor, Brand a plecat să contacteze Aliaţii. Se ştie că nimic nu

s-a ales din această premieră. Britanicii l-au arestat pe Brand.

Nahum Goldmann, preşedintele Congresului Mondial Evreiesc,

a încercat să convingă evreimea americană, politicienii americani să

adopte o politică de tărăgănare, dar propunerea să nu fie respinsă.

„Ruptura în timpul războiului dintre politică şi filantropie aparţinea

5 Anna Porter, Kasztner’s Train, New York, 2007, p. 366.6 Idem, p. 367.


celor mai mari absurdităţi ai evreimii americane, conchidea Nahum

Goldmann,”7 după ce şi americanii au respins propunerea.

Aşadar, scrie Raul Hilberg, „cei care îl judecă pe Kasztner pentru

eforturile sale, nu trebuie să uite că, Comitetul de Întrajutorare de la

Budapesta nu putea conta decât pe el însuşi. Aliaţii nu l-au susţinut,

iudaismul mondial nu l-a ajutat.”8

„Ei erau în afară, spunea despre Occident Kasztner, noi eram înăun-

tru. Ei nu erau loviţi, victimele eram noi. Ei moralizau, noi ne temeam

de moarte. Ei nutreau simpatie pentru noi şi se considerau neputincioşi,

noi vroiam să trăim şi eram convinşi că e de datoria lor să ne salveze.”9

Himmler venind cu această propunere, desigur, nu era interesat de

salvarea evreilor, ci de o pace separată cu anglo-americanii pentru a

continua războiul împreună, împotriva U.R.S.S. Camioanele urmau

să fie folosite pe frontul de est, dar Himmler ignora că aliaţilor le păsa

mai mult de alianţa cu Uniunea Sovietică decât de soarta iudaismului

ungar, conchide Raul Hilberg.10

Kasztner ştia de la Eichmann că, dacă aliaţii vor da camioanele, evreii

vor fi lăsaţi să trăiască; dacă nu, vor fi gazaţi. Şi mai ştia încă ceva: „că

Eichmann i-a promis guvernului ungar, că Ungaria va fi Judenrein”11.

În atari condiţii a încercat Kasztner să-l „cumpere” pe Eich mann ca să

aprobe emigrarea în ţări neutre a 750 de sionişti care aveau paşapoarte

de emigrare. În schimbul sumelor date, cum am mai menţionat, s-a

ajuns la 1684 de persoane din care 384 de clujeni. Rezultate remarca-

bile scrie R. H., dar comparate cu amploarea dezastrului, reuşita era

minoră.

„Când trebuie să salvezi vieţi eşecul înseamnă moarte. Sute de mii

de evrei trăiau coşmarul pe drumul morţii.”12

7 Nahum Goldmann, Mein Leben als deutcher Jude, Lebensbilder, Frankfurt M., 1980,

p. 342.8 Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, vol. I, Editura Hasefer, Bucureşti,

1997, p. 741.9 Ibidem.

10 Ibidem.11 Lőwy Dániel, A Kálváriától a tragédiáig. Kolozsvár zsidó lakosságának története,

Koinónia Kiadó, Kolozsvár, 2005.12 Raul Hilberg, loc. cit.


II. Un alt cap de acuzare a fost alcătuirea listei nominale pentru cele

1684 de persoane şi în special pentru lista clujeană.

Spre deosebire de Y. Bauer care aprecia că, compoziţia grupului era

reprezentativă pentru structura populaţiei evreieşti din Ungaria în ge-

neral şi pentru Cluj în special, Lőwy Dániel considera că nici până

astăzi (respectiv 2005), nu este clar ce criterii au stat la baza selecţiei

grupului. Lőwy subliniază că lista pentru clujeni s-a alcătuit în mare

secret. Nu s-a afişat oficial că se întocmeşte o astfel de listă.13

III. Un alt cap de acuzare a fost responsabilitatea lui Kasztner pen-

tru neinformarea şi dezinformarea evreilor în legătură cu deportarea

şi destinaţia deportărilor deşi Kasztner, după propriile mărturisiri, era

în deplină cunoştinţă de cauză.

Foarte dură în acest sens este acuzaţia lui Vrba, unul din autorii

protocolului de la Auschwitz. În opinia sa, conducătorii evreilor în ge-

neral şi Kasztner în special „şi-au trădat scopul misiunii lor atunci

când nu au informat şi nu au avertizat evreimea maghiară asupra pe-

ricolului în care se aflau. Nu-i va putea ierta niciodată.”14

„Vizita lui Kasztner la Cluj, la data de 3 mai 1944, când ghetoizarea

era pe terminate, a dat naştere la una din cele mai mari controverse

privitoare la atitudinea liderilor evrei din timpul Holocaustului, scrie

Braham.”15

Există versiunea că, deşi Kasztner deţinea detalii exacte despre solu-

ţia finală, el nu a informat nici Consiliul evreiesc local, nici pe colegii

săi din Va’adah. Iar când în procesul din Israel judecătorul Benjamin

Halevy a pus aceeaşi problemă, conform lui Anna Porter, a urmat o

lungă tăcere, după care totuşi Kasztner i-a răspuns: „I-am spus tot ce

ştiam. Atunci, continua Halevy, de ce evreii din Cluj nu ştiau nimic?

Regret că trebuie să spun, răspundea Kasztner, că evreii din Cluj aici

de faţă şi care susţin că nu au fost informaţi, nu reprezintă evreimea

clujeană. În această atmosferă tensionată s-a auzit deodată vocea plină

13 Lőwy Dániel, op. cit.14 Randolph L, Braham, Politica Genocidului. Holocaustul din Ungaria, Editura Hasefer,

Bucureşti, 2003, p. 216.15 Ibidem.


de reproş a lui Hansi Brand: „De ce nu le spui că nu puteai să convingi

oamenii să fugă şi să lupte. De ce trebuie să-ţi asumi responsabilitatea

pentru toţi?”16

În versiunea lui Braham, Kasztner a recunoscut că i-a dat câteva

indicii socrului său, lui Iosif Fischer care se afla în fruntea Consiliului

Evreiesc din Cluj, adăugând că Fischer trebuia să ştie că aveau să ur-

meze deportarea şi exterminarea.

„Dacă afirmaţiile sale sunt adevărate, atunci membrii Consiliului

din Cluj deţineau multe informaţii. În ce îl priveşte pe Kasztner se

pare că el era, de acum, în posesia Protocolului de la Auschwitz”.17

Insistenţa pentru lămurirea responsabilităţii lui Kasztner în infor-

marea evreimii în general şi a celor din Cluj în special, în legătură cu

adevărul deportării nu era întâmplătoare. Naziştii, mai ales după răs-

coala din ghetoul din Varşovia, au luat toate măsurile ca să nu se afle

nimic despre politica lor de exterminare a evreilor, pentru a evita orice

formă de rezistenţă şi încercare de supravieţuire. În acest scop, ei au

căutat să deruteze conducătorii evreimii, în special Consiliul Evreiesc,

înfiinţat la ordinul lor imediat după ocuparea Ungariei. Aşa, pentru

derutarea evreimii, Eichmann aflat la Budapesta a convocat membrii

Consiliului Evreiesc într-o Conferinţă de „liniştire a spiritelor”, pentru

data de 31 martie 1944.

După expresia istoricului Lévai Jenő, Eichmann „a hipnotizat Con-

siliul Evreiesc şi prin el, evreii din Ungaria”.18

„Evreii nu au de ce să se neliniştească, spunea Eichmann, n-au a se

teme de nimic în afară de cazul în care refuză să coopereze. Măsurile

care se iau sunt provizorii. După război, spunea el, germanii vor re-

deveni gutmutig (binevoitori). Dar până atunci, el nu va tolera nici o

brutalitate împotriva evreilor”19 (Culmea cinismului n. n.).

Evreii au respirat uşurat, scrie R. H., imposibilul fusese realizat.

Conducerea Consiliului Evreiesc a devenit un instrument ascul-

tător în mâinile germanilor. Bănuiala plana şi deasupra planului lui

16 Anna Porter, op. cit., p. 358.17 R. L. Braham, loc. cit.18 Lévai Jenő, Eichman Magyarországon, Budapest, 1961, p. 263.19 Raul Hilberg, op. cit., p. 741.


Kasztner, că el a obţinut salvarea unui număr mic de evrei, sacrificând

prin dezinformare, în cazul clujenilor, optsprezece mii de suflete.

Referindu-se la întâlnirea conducerii Consiliului Evreiesc cu Eich-

mann, Braham conchide: „Credulitatea cu care au primit reprezentan-

ţii evreimii promisiunile liniştitoare oferite de Eichmann şi de ceilalţi

ofiţeri SS a fost tot atât de surprinzătoare, pe cât a fost de tragică în

contextul în care la acea oră mulţi dintre ei deţineau informaţii despre

tehnicile naziştilor”.20

IV. O ultimă acuzaţie adusă lui Kasztner, printre altele, şi la proce-

sul din Israel, a fost în legătură cu participarea lui la procesul de la

Nürnberg şi depunerea unor mărturii în favoarea SS-istului Becher şi

a lui Krumley. Întrucât aceste persoane, fie şi în schimbul unor mari

sume de bani, i-au fost de ajutor lui Kasztner în acţiunile lui de sal-

vare, el s-a simţit obligat să depună mărturiile respective.

Procesul din Israel, din 1954, a fost devastator pentru Kasztner, scrie

Braham. Judecătorul Benjamin Halevy a conchis că Kasztner şi-a vân-

dut sufletul diavolului, sacrificând interesele evreilor pentru a-i salva

doar pe „cei aleşi”.21

În urma contestaţiilor, procesul a fost rejudecat; verdictul de reabi-

litare a lui Kasztner a fost dat după patru ani, când Kasztner nu mai

trăia, fiind asasinat în faţa casei lui din Tel-Aviv, în martie 1957.

Printre cei care în literatura istorică au reabilitat memoria lui Kaszt-

ner, se înscrie şi Yehuda Bauer: „În mod cert Kasztner, Weissmandel,

Peto, Krasniansky, Saly Mayer, nu au fost oameni perfecţi, dar au în-

cercat să ajute ceea ce este în mod considerabil mai mult decât ceea ce

au făcut denigratorii lor de după război. Și acum ca şi atunci conchide

Bauer, nu informaţia a lipsit, ci înţelegerea.”

Kasztner rămâne o figură tragică a perioadei Holocaustului.22

20 R. L. Braham, op. cit., p. 218.21 Idem, p. 220.22 Yehuda Bauer, op. cit., p. 240.

HOLOCAUSTUL ÎNTRE UITARE ŞI REMEMORARE: NOI SEMNIFICAŢII ALE PIERDERII

Ioana COSMAN

Holocaustul şi semnificaţia pierderii

Atunci când vorbim despre Holocaust vorbim, implicit, despre pier-

dere: pierdere de vieţi omeneşti, pierdere materială sau pierderea a

ceea ce este uman în noi. În 1945, când evreii nord-transilvăneni s-au

reîntors din lagăr, au fost nevoiţi să se confrunte, inevitabil, cu o sfâ-

şietoare PIERDERE.

Dacă, în perioada lagărului, starea de înfometare, apatie şi roboti-

zare făceau ca „tristeţea omului liber” despre care vorbea Primo Levi

să nu-şi facă încă simţită prezenţa, în momentul revenirii în lumea

celor liberi suferinţa pierderii punea stăpânire pe sufletul şi gândurile

supravieţuitorilor. Supravieţuitorii au fost nevoiţi să facă faţă atât lipsei

sprijinului uman (prin moartea familiei şi a prietenilor), cât şi lipsei

sprijinului material. După întoarcerea din lagăr ei şi-au găsit locuin-

ţele jefuite sau ocupate de alţi „proprietari”.

Procesul reintegrării a fost dificil şi s-a realizat treptat prin stabilirea

de noi familii prin căsătorie, ocuparea unui loc de muncă sau continu-

area studiilor. Căsătoriile s-au realizat în special între supravieţuitori,

între foştii deportaţi, ale căror experienţe similare garantau o înţele-

gere reciprocă a vieţii lor din trecut şi o susţinere în viaţa prezentă.

Însă, pentru unii supravieţuitori, consecinţele lagărului au constat, pe

lângă diversele afecţiuni fizice (boli de inimă, rinichi etc.) şi în impo-

sibilitatea de a avea copii.

39Holocaustul între uitare şi rememorare: noi semnifi caţii ale pierderii

Uitare sau rememorare

Odată cu întoarcerea din lagăr, supravieţuitorul este confruntat cu

problema materială a lipsei de casă şi de bunuri şi cu cea sufletească

a lipsei familiei. Însă suferinţa lui nu se încheie aici, fiindcă acum, în

libertate, supravieţuitorul se confruntă cu o nouă sfâşiere: REMEMO-

RAREA.

Dilema morală a oricărui supravieţuitor se învârte în jurul datoriei

de a nu uita – pentru a fi martorul vieţii şi morţii celor care nu au avut

şansa de a-şi spune ei înşişi povestea.

„Pentru supravieţuitorul care alege să depună mărturie este clar: da-

toria lui este de a fi martor pentru cei morţi şi pentru cei vii. El nu are

dreptul de a priva generaţiile viitoare de un trecut care aparţine me-

moriei noastre colective. Pentru că, a uita – ar fi nu numai periculos,

ci ofensator chiar; iar a uita de morţi ar fi asemănător cu uciderea lor

a doua oară.”1 Dar dacă supravieţuitorul alege să uite pentru a nu re-

trăi suferinţa va fi el oare scutit de amintiri, de rememorare? Vorbind

despre un studiu realizat de Leo Eitinger în 1964, pe un număr de

227 subiecţi supravieţuitori ai Holocaustului2, psihiatrul britanic Isaac

Marks afirma că, în cazul acestor supravieţuitori care sufereau de an-

xietate, aceasta „era asociată cu coşmaruri şi alte tulburări de somn.

Amintiri oribile din trecut erau stârnite în mod repetat (…) de cele mai

inofensive evenimente”3. Prin urmare, pentru supravieţuitor nu există

o cale uşoară şi nu există o cale de salvare. Fie că alege să vorbească fie

că alege tăcerea, chipul hidos al pierderii suferite îl urmăreşte la orice

pas. Discutând cu Doamna S., supravieţuitoare a Holocaustului care

a fost deportată din Satu Mare, în timpul interviului mi-a mărturisit:

„…Asta nu se poate spune, nu se poate nici scrie. Nu-i bine nici să

vorbeşti. Toată noaptea n-am putut dormi din cauza asta. M-au cuprins

amintirile… cum toţi au murit. Acolo, în ghetou, dacă se ştia că cineva

1 Vezi: Elie Wiesel, Prefaţă de Elie Wiesel, în Noaptea, Bucureşti, Editura Corint, 2012. 2 Leo Eitinger, ed., Concentration Camp Survivors in Norway and Israel, Oslo,

Universitets forlaget, 1964.3 Isaac M. Marks, Living with fear. Understanding and Coping with Anxiety, New York,

McGraw Hill, 1978, p. 57.

40 IO A N A CO S M A N

are mai mulţi bani, respectivul era crunt bătut ca să spună unde a

ascuns banii. Şi noi auzeam cum urlau cei bătuţi, fi indcă noi stăteam

într-o casă chiar vis-a-vis de unde îi aduceau. Se punea muzică, să nu

se audă strigătele, dar chiar şi aşa se auzeau. De atunci nu-mi place

Strauss, fi indcă tot Strauss puneau.”4

La fel cum se întâmplă în cazul studiului realizat de Eitinger în

1964, cu supravieţuitori din Norvegia şi Israel, şi în cazul acestei su-

pravieţuitoare din Transilvania de Nord, un stimul inofensiv, cum este

muzica lui Strauss este suficient pentru a o readuce într-un trecut du-

reros şi traumatic. Un alt exemplu este cel al Doamnei V, deportată din

ghetoul din Dej, care spune:

„Mult timp n-am putut să aud şuierul locomotivelor, fi indcă mereu

îmi aducea aminte de cum veneau acolo transporturile. Mult timp, şi

chiar şi astăzi, nu pot să trec pe lângă un câine lup şi să nu tresar.”5

În urma unui eveniment traumatic sindromul post-traumă cel mai

des întâlnit este apariţia coşmarurilor în timpul nopţii. Majoritatea su-

pravieţuitorilor Holocaustului intervievaţi au povestit că, după întoar-

cerea din lagăr, somnul le-a fost adesea întrerupt de vise îngrozitoare.

De-a lungul istoriei atât psihologia cât şi literatura a fost fascinată

de vise. Visele, într-adevăr, au o profundă implicaţie psihologică, dar şi

o implicaţie morală. Ele nu pot fi cenzurate de conştient, aşa cum se

întâmplă cu gândurile noastre la lumina zilei, ci, în întuneric, ele ne

prezintă pe noi nouă înşine.

Într-una din cărţile sale, în Nebuna dorinţă de a dansa, Elie Wiesel îşi

descrie, într-o comunicare imaginară cu psihoterapeuta sa, câteva vise.

Unul dintre ele mi-a atras în mod special atenţia:

4 Ioana Cosman, ed., Depoziţii despre viaţă şi moarte: Holocaustul din Nord-Vestul Tran-

silvaniei. Cercetare de istorie orală, Cluj-Napoca, Argonaut, 2009, p. 274. 5 Ioana Cosman, ed., Shoah în Transilvania de Nord. Depoziţii despre viaţă şi moarte,

Cluj-Napoca, Argonaut, 2010, p. 168.

41Holocaustul între uitare şi rememorare: noi semnifi caţii ale pierderii

„Călătoresc în avion. Comandantul anunţă că, din cauza unor pro-

bleme tehnice, este obligat să amerizeze. Atac de panică printre călă-

tori. Un copil plânge. Mama nu reuşeşte să îl liniştească. Noroc nespe-

rat: avionul aterizează pe o insulă. O mulţime veselă ne primeşte cu

dansuri bizare. Unii ţin discursuri pe care nimeni nu le înţelege. O

femeie încearcă să mă ia cu ea. Ochii-i sângerii îi devorează, parcă,

întregul chip. Rezist. Îmi zic: ori e vrăjitoare, ori e nebună, nebună de

legat, nebună de pus în lanţuri. Toţi sunt nebuni aici. Am dreptate. Pe

aici nu domneşte legea, ci nebunia. Ea a luat puterea. Caut avionul. A

dispărut, scufundându-se în mare. Pilotul? A dispărut împreună cu

ceilalţi pasageri, torturaţi poate, pedepsiţi, sacrifi caţi. Necunoscuţi.

Nu schimbasem nici o vorbă cu nici unul. Să fi fost o conspiraţie?

Nu cumva chiar pasagerii îmi întinseseră cursa asta? Femeia spune:

‘Suntem la teatru. Montăm o piesă despre nebunie. Trăim într-o lume

dominată de nebunie. În care fi ecare joacă un rol. Chiar şi tu. Ai de

ales: vei fi călău sau condamnat.’ Invadat de panică, respirând cu greu,

strig: ‘Refuz! Auzi? Refuz!’ Femeia insistă. Cheamă ajutoare. Un exal-

tat cu pieptul dezgolit mă apucă de păr, urlând: ‘Dă ascultare! De acum

eşti la noi! Dacă nu, o să te trezeşti cu capul tăiat!’ Răspund: ‘Nu. Doar

toţi nu sunteţi altundeva decât în mintea mea şi am tot dreptul să vă

alung…’”6

În viaţa de după Holocaust a supravieţuitorului dilemele se adân-

cesc tot mai mult. Dacă ar fi avut de ales atunci sau dacă ar avea de ales

acum, ce ar alege: să fie călău sau condamnat? Domnul C., supravie-

ţuitor din Târgu Mureş descrie un vis care l-a urmărit ani de zile după

întoarcerea din lagăr:

„Visam că mama, tata merg undeva, într-un loc asemănător celui unde

era pădurea aceea cu camera de gazare, iar eu strigam: ‘Mamă, tată nu

mergeţi acolo!’ şi nu mă puteam mişca. Atunci simţeam că vine sora

mea cea mare cu prosopul şi îmi şterge faţa.”7

6 Vezi Elie Wiesel, Capitolul 1, în Nebuna dorinţă de a dansa, Bucureşti, Editura Trei,

2007.7 Ioana Cosman, Depoziţii, p. 168.

42 IO A N A CO S M A N

Decizia de a alege între călău şi condamnat este îngrozitoare. Pe

bună dreptate Wiesel, în visul său, doreşte să se elibereze de această

decizie. Însă supravieţuitorul Elie Wiesel, în viaţa reală, se trezeşte

din vis lac de sudoare. A fost doar un vis! Şi totuşi nu a fost, pentru că

acum, în prezent, el are de ales: să depună mărturie sau să tacă, astfel

condamnându-i încă o dată la moarte pe cei ucişi!

În concluzie, Holocaustul nu este altceva decât însăşi definiţia pier-

derii. Condamnatul îşi pierde viaţa. Călăul pierde ceea ce este mai de

preţ în om – UMANITATEA. Iar martorul îşi pierde inocenţa. Dar

dintre toţi însă, supravieţuitorul este cel mai singur, fiindcă el se con-

fruntă cu o dublă suferinţă – UITAREA ŞI REMEMORAREA. Dacă

alege să vorbească va retrăi mereu şi mereu coşmarul. Dacă alege să

uite va fi sfâşiat de simţul datoriei de a nu-i ucide din nou pe cei morţi

prin tăcerea sa. Astfel, orice ar alege, supravieţuitorul este condamnat

la o eternă PIERDERE!

POPULAŢIA EVREIASCĂ A CLUJULUI. GRAD DE URBANIZARE ȘI

TIPARE REZIDENȚIALE

Attila GIDÓ

Urbanizarea rapidă, permanenta accelerare a mobilităţii geo-

grafi ce dinspre mediul rural spre mediul urban a fost un

fenomen general iniţiat în secolul al 19-lea. Această creş-

tere a mobilităţii geografi ce apare mai pregnant la populaţia evreiască,

mai ales din cauza interdicţiei dintr-o perioadă anterioară de a se sta-

bili legal în mediul urban, interdicţie afl ată în vigoare până în 1851

pentru toate localităţile urbane în afara oraşului Alba Iulia. Ridicarea

interdicţiei, care de altfel nu se referea la oraşele miniere, a însem-

nat şi începutul urbanizării accelerate în rândul evreilor. În Marele

Principat al Transilvaniei în 1785/1786 doar 7,3 procente din popula-

ţia izraelită trăia la oraş, iar 98,7 de procente din această populaţie

avea domiciliul în Alba Iulia. Conform conscripţiei din 1813, ponderea

populaţiei urbane evreieşti a scăzut la 6,5 procente, însă doar 88,6 de

procente din cele 6,5 menţionate anterior trăia în oraşul reşedinţă al

comitatului Alba de Jos. Toate acestea înseamnă că o parte semnifi ca-

tivă a populaţiei evreieşti a reuşit să se stabilească, pentru o perioadă

mai lungă sau mai scurtă, şi în alte oraşe. După legea XXIX din 1840 şi

a hotărârii ministeriale din Viena din 1851 ponderea evreilor din Alba

Iulia raportată la totalul populaţiei evreieşti din Transilvania a scăzut

la 42,5 procente în 1848, respectiv 19,3 procente în 1857.1

1 Gyémánt 2004: 49-50.

44 AT T I L A GI D Ó

În jurul compromisului Austro-ungar, în paralel cu scăderea trep-

tată a importanţei evreilor din Alba Iulia s-au format mai multe co-

munităţi urbane evreieşti în Transilvania istorică, Banat, Crişana şi

Maramureş (Oradea, Arad, Timişoara, Cluj, Satu Mare, Sighetu Mar-

maţiei, Târgu Mureş, Tăşnad, Şimleu Silvaniei). Ca urmare a urbani-

zării, evreii din cele trei regiuni au ajuns să reprezinte 44 procente

din populaţia urbană în 1910. Ponderea lor a ajuns la 58 de procente

în anul recensământului din 1930, reprezentând 11,6 la sută din popu-

laţia urbană.2

Dezvoltarea regională inegală înseamnă şi grade diferite de urbani-

zare pentru diferitele regiuni. O parte însemnată (57 de procente) din

populaţia izraelită din Transilvania istorică, 85,9 din Banat şi 54 de

procente din Crişana şi Maramureş, o regiune care cuprindea şi Mara-

mureşul, un judeţ cu pronunţat caracter rural, trăia în mediul urban.

Aceşti indicatori depăşesc cu mult gradul de urbanizare al regiunilor

respective din perspectiva populaţiei totale. După cum vom vedea mai

jos, această situaţie este legată de diferenţele existente la nivelul struc-

turii ocupaţionale dar şi de rolul jucat de diferitele grupuri etnice şi

religioase în procesul modernizării.3

Tabelul 1. Ponderea populaţiei urbane în rândul populaţiei de religie

izraelită din Transilvania, 1930:

Populaţia urbană Izraeliţi Populaţia totală

Transilvania istorică 44 515 57,0 519 675 16,1

Banat 9 631 85,9 167 489 17,8

Partium

(Crişana şi Maramureş)46 267 54,8 276 254 19,9

Total 100 413 58,0 963 418 17,4

Datele recensământului din 1930 ne permit analiza gradului de

urbanizare nu doar din perspectiva variabilelor apartenenţa etnică şi

2 Recensământ 1938, II: LXXXV-LXXXIX, Sulyok–Fritz, 1930: 112.3 Recensământ 1938, II: XXXII-XLIII, şi LXXXV-LXXXIX.

45Populaţia evreiască a Clujului. Grad de urbanizare şi tipare rezidenţiale

religie dar şi din perspectiva limbii materne. Cea din urmă perspectivă

este importantă pentru că limba maternă idiş este, în primul rând,

o caracteristică a comunităţilor, straturilor evreieşti mai tradiţionale,

mai puţin predispuse integrării şi expuse proceselor de asimilare.

Datele recensământului confirmă această observaţie: gradul de urba-

nizare în rândul vorbitorilor de idiş a rămas mult în urma gradului

de urbanizare observat la nivelul întregii comunităţi evreieşti. Cazul

regiunii Maramureş este cel mai frapant: aici aproximativ o treime din

evreii vorbitori de idiş locuiau în mediul urban.4

Tabelul 2. Ponderea populaţiei urbane, respectiv rurale în rândul popu-

laţiei cu limba maternă idiş, 1930:

Urban Rural Total

Transilvania istorică 25 259 48,6 26 749 51,4 52 008

Banat 532 70,3 225 29,7 757

Partium (Crişana şi

Maramureş)22 415 38,3 36 095 61,7 58 510

Total 48 206 43,3 63 069 56,7 111 275

Dacă ne referim la nivelul anumitor judeţe, cele mai urbanizate co-

munităţi evreieşti au fost considerate cele din Cluj, Timiş-Torontal,

Arad şi Bihor din perspectiva tuturor indicatorilor luaţi în considerare

şi anume etnicitate, limbă maternă şi religie. La celălalt capăt al sca-

lei găsim judeţele Sălaj, Maramureş, Năsăud şi Someş, unde evreii

din mediul urban au reprezentat 31-41 de procente din populaţia totală

evreiască. Ponderea a fost chiar mai scăzută în rândul evreilor vorbi-

tori de limbă idiş chiar şi în cazul judeţului Cluj.5

4 Re censământ 1938, II: LVIII-LXIX.5 Recensământ 1938, II: XLIII-LXIX.


Tabelul 3. Numărul şi ponderea evreilor din mediul urban în funcţie de

religie, etnie şi limbă maternă în judeţele cu o populaţie de evrei care depă-

şea 5000 de persoane, 1930:

Populaţia

urbană

Religie

izraelită

Etnie

evreiască

Limba

maternă idiş

% % %

Arad 7 801 77,8 7 057 78,0 687 68,6

Bihor 21 061 75,7 15 731 56,6 4 347 58,0

Cluj 14 530 82,3 14 080 82,0 7 523 75,6

Maramureş 10 609 31,1 10 526 31,1 9 989 30,1

Mureş 6 780 64,6 6 384 64,1 3 549 55,9

Năsăud 2 623 41,1 2 596 41,0 2 312 39,1

Someş 4 397 41,4 4 365 41,4 3 964 40,8

Satu Mare 13 885 54,7 12 953 54,0 7 392 44,1

Sălaj 4 391 31,9 4 266 31,9 2 562 27,0

Timiş-Torontal 9 623 87,6 7 382 87,0 445 71,9

În judeţul Cluj, 82 de procente din populaţia de etnie evreiască şi

75,6 de procente din populaţia vorbitoare de limba idiş locuia în me-

diul urban, mediul urban însemnând de fapt două oraşe: Cluj şi Hue-

din. Distribuţia populaţiei de religie izraelită a fost extrem de inegală

raportată la cele două localităţi. Astfel, în Cluj, municipiu reşedinţă de

judeţ, găsim 13 504 de persoane de religie izraelită, ceea ce înseamnă

92,9 din totalul populaţiei urbane evreieşti. 88,9 de procente din po-

pulaţia urbană a judeţului Cluj a cărei limbă maternă declarată era

idişul, locuia în Cluj. Dacă ne uităm la proporţia vorbitorilor de limbă

idiş în populaţia urbană, observăm că nu depăşeşte 51 de procente,

adică aproape jumătate din populaţia urbană evreiască aparţinea de

un alt mediu lingvistic (în primul rând de mediul lingvistic maghiar).

În perioada interbelică, evreii au constituit cel de al patrulea cel mai

mare grup etnic şi religios din mediul urban, după maghiari, români

şi germani. Conform datelor furnizate de recensământul din 1930,

structura etnică a populaţiei urbane din Transilvania s-a prezentat

astfel: 37,9 de procente maghiari, (cu o pondere de 55,6 procente în

1910), 35 de procente români (17,6% în 1910), 13,2 de procente germani


(14,2% în 1910), iar după cum am menţionat mai sus, 11,6 de procente

izraeliţi (9,6% în 1910).6 Dacă pornim de la indicatorii apartenenţei

la un grup etnic, observăm că 56,2 de procente din populaţia care s-a

declarat de etnie evreiască a trăit în mediul rural în 1930, reprezentând

10,4 de procente din populaţia urbană.7

După Primul război mondial observăm două tendinţe de urbani-

zare: creşte ponderea populaţiei urbane de origine română şi evreiască

datorită creşterii numărului localităţilor cu rang de oraş (au existat 40

de oraşe în 1920 şi 50 de oraşe în 1941) şi datorită fluxului de migra-

ţie din mediul rural în mediul urban. Paralel cu această creştere se

înregistrează scăderea ponderii altor două grupuri etnice: maghiari

şi germani.8 Cu toate acestea, profilul urban al Transilvaniei interbe-

lice este determinat, în continuare, de populaţia maghiară, germană

şi evreiască. Situaţia este valabilă şi pentru Cluj, unde a crescut sem-

nificativ populaţia evreiască după cea de a doua jumătate a secolului

al 19-lea.

În cele ce urmează descriem traiectoriile de mobilitate ale familiilor

evreieşti din Cluj şi zonele oraşului unde s-au format comunităţile

evreieşti.

Sunt puţine cercetările care abordează mobilitatea geografică a

evreimii din Transilvania. Mai mult, abia găsim referinţe concrete la

originea populaţiei evreieşti din anumite localităţi. Ernest Marton, re-

prezentant al mişcării sioniste din Transilvania interbelică, poate fi

considerat unul dintre autorii cei mai importanţi în acest sens. El a

publicat (în 1941) un studiu mai lung cu titlul Arborele genealogic al

evreilor maghiari, care continuă să fie o referinţă în domeniu9. Marton

şi cercetătorii din generaţiile care l-au urmat consideră că originea co-

munităţilor evreieşti din Transilvania secolelor 19 şi 20 poate fi datată

în perioada Principatului secolelor 16-17 (privilegiul emis de Bethlen

6 Livezeanu 1995: 135.7 Gyémánt 2004: 111-112.8 Varga 1998: 187.9 Marton 1941.


Gábor în 1623)10. Datorită mişcărilor de populaţie din ultimele două-

trei secole, a avut loc o schimbare de populaţie de proporţie. Comu-

nitatea sefardă (evrei originari din Spania) a fost înlocuită, treptat, de

cea aşkenază. Evreii stabiliţi în Transilvania la începutul secolului al

18-lea provin mai ales din vest (Moravia, Boemia, Ungaria, Austria,

Germania) şi într-o măsură mai mică din nord-est (Polonia), respectiv

sud (Imperiul Otoman, Principatele Române). După prima împărţire

a Poloniei din secolul al 18-lea şi anexarea Galiţiei şi Bucovinei de către

austrieci, majoritatea evreilor aşkenazi sosiţi pe teritoriul Marelui

Principat al Transilvaniei provin din nord-est11.

Imigrarea din Galiţia şi Bucovina a atins punctul culminant la ju-

mătatea secolului al 19-lea. După cum consideră unii, punctul maxim

al imigrării a fost atins în perioada 1821-1840. Însă cercetările mai re-

cente arată că apogeul a avut loc în perioada 1846-1850 şi 186012. Evreii

sosiţi pe teritoriul Regatului Ungar şi al Marelui Principat al Transil-

vaniei s-au stabilit, de regulă, în judeţele din nord şi din nord-est (la

sfârşitul secolului al 18-lea aproape trei sferturi din populaţia evreilor

din Transilvania locuia în comitatele nordice), urmând să se mute –

treptat – în alte regiuni ale ţării, printre care şi Comitatul Cluj13.

Evreii stabiliţi iniţial în zonele rurale ale Comitatului Cluj au înce-

put să se mute la Cluj şi Huedin într-o măsură mai mare la mijlocul

secolului al 19-lea. Datorită acestei mobilităţi, pe parcursul timpului

s-au transformat semnificativ raporturile dintre rural şi urban. În

această perioadă a crescut treptat ponderea orăşenilor în rândul po-

pulaţiei evreieşti. Conform primului recensământ maghiar din epoca

modernă, 77,7 de procente din populaţia evreiască a comitatului lo-

cuia în mediul rural, iar 22,3 la sută în localităţi de rang orăşenesc.

Recensământul imediat următor a înregistrat 37,1 de procente de evrei

orăşeni, cel din 1920 72,9 de procente, iar cel din 1930 82,3 la sută.14

10 Marton 1941: 37-40, Gonda 1992: 29, Carmilly-Weinberger 1994: 49-56, Sebestyén

2000: 30-43, Gyémánt 2004: 12-15.11 Gyémánt 2004: 23-25.12 Gyurgyák 2001: 63, Gyémánt 2004: 46.13 Gyémánt 2004: 23 şi 46-47.14 Kepecs 1993: 180., Gyémánt 2004: 95 şi 110.


Aşadar, populaţia evreiască din primele decenii ale secolului 20 s-a

format în mai multe etape. Primii evrei s-au mutat în satele din co-

mitat. Ei proveneau mai ales din zonele nordice dar şi din comitatele

vecine din vest şi est. După acest val a avut loc stabilirea, în Cluj, a po-

pulaţiei din satele învecinate sau din zonele aflate în afara comitatului.

Listele de cetăţenie întocmite în perioada interbelică reprezintă

sursa cea mai la îndemână pe care o putem utiliza dacă dorim să ana-

lizăm mobilitatea geografică a evreimii din Cluj din perioada interbe-

lică. Legile româneşti din 1924 şi 1938 pentru revizuirea cetăţeniei au

fost potrivnice mai ales populaţiei evreieşti din ţară. Întocmirea liste-

lor şi evidenţelor care conţineau numele persoanelor a fost un produs

birocratic secundar al aplicării acestor legi. Pe baza acestora, familiile

sau persoanele singure care aparţineau comunităţii evreieşti au fost

trecute într-un registru special. Aceştia şi-au putut păstra cetăţenia ro-

mână după revizuirea din 193815.

Lista de cetăţenie din Cluj analizată de noi se presupune a fi fost în-

tocmită în 1938-1939, dar nu poate fi considerată exhaustivă. O privire

mai atentă asupra datelor introduse descoperă că aproape toţi membrii

de familie înregistraţi la rubrica cap de familie sunt născuţi în 1924

sau în anii precedenţi. Cu toate acestea şi în ciuda completărilor ulte-

rioare uşor identificabile, listele nu conţin numele unor personalităţi

publice care au sosit în oraş după 1930 (de exemplu Mózes Weinber-

ger, Rabinul-şef neolog al comunităţii ales în 1934). De aceea credem

că este probabil că funcţionarii din administraţia oraşului au întocmit

lista utilizând de fapt un registru elaborat imediat după revizuirea din

1924 şi au introdus rezultatele din 1938 în aceste liste anterioare.

Această sursă utilizată de noi conţine datele personale a 2011 de capi

de familie şi persoane singure, respectiv a 4 523 membrii de fami-

lie, însumând un total de 6 534 de persoane. Pentru primul grup de

persoane s-a înregistrat şi locul naşterii16. Pe baza locului de naştere

al capilor de familie şi al persoanelor singure putem descrie, relativ

15 SJCANR, fond 136., dosar 41/1938, [Registru alfabetic cu cetăţenii evrei care

moştenesc cetăţenia română, Oraşul Cluj], 1-298.16 SJCANR, fond 136., dosar 41/1938., 1-298.


precis, direcţia mobilităţii geografice, iar dacă coroborăm aceste date

cu cele despre vârstă, putem creiona o imagine destul de clară despre

condiţiile demografice din cea de a doua jumătate a secolului al 19-lea.

Vârsta medie a capilor de familie şi a persoanelor singure din Clujul

interbelic care au venit în oraş din comitatele din nord şi nord est, sau

din Sudul Slovaciei (Felvidék), Ucraina subcarpatică (Kárpátalja), Gali-

ţia, Bucovina şi nord estul Ungariei a fost cu mult mai mare (în jur de

47 de ani) decât cea a persoanelor născute în alte regiuni (aproximativ

35 de ani). Ajungem la rezultate similare şi în cazul unei comparaţii

dintre capii de familie şi persoanele singure născute în Comitatul Cluj

pe de o parte şi în Cluj pe de altă parte. Vârsta medie a celor dintâi a

fost de 39 de ani, iar a celor din urmă de 34,5 ani. Toate acestea indică

o echilibrare treptată a imigraţiei din nord cu un val de imigraţie din

alte direcţii început în cea de a doua jumătate a secolului al 19-lea. În

acelaşi timp s-a redus şi raza mobilităţii geografice, iar sporul demo-

grafic natural a început să deţină un rol mai important în creşterea

numerică a populaţiei evreieşti.

Locul de naştere al celor 2011 de capi de familie şi persoane singure

evaluate pozitiv în procesul de revizuire a cetăţeniei arată că populaţia

evreiască din Cluj a fost extrem de eterogenă din punctul de vedere al

originii. Doar 15,5 de procente provin din acest oraş şi 10,1 de procente

din judeţ. Comparativ, 31,3 de procente provin dintr-un comitat aflat în

vecinătate şi 18,6 la sută din acele zone ale Transilvaniei istorice, Bana-

tului şi Crişanei, care nu sunt învecinate cu Comitatul Cluj.


Tabelul 4. Locul de naştere al capilor de familie şi persoanelor singure

de etnie evreiască care au fost evaluate pozitiv la revizuirea cetăţeniei din

1924 şi 1938:

Locul naşterii

Capul de familie

şi gospodărie cu o

singură persoană

%

Cluj 316 15,7

Comitatul/judeţul Cluj 204 10,1

Comitate/judeţe

vecine

Vecini în nord 454 22,6

Alţi vecini 180 9,0

Total vecini 634 31,5

Comitate/judeţe

care nu sunt

învecinate

Nord 161 8,0

Altele 213 10,6

Total comitate/judeţe

care nu sunt învecinate374 18,6

Slovacia de sud, Ucraina Subcarpatică 71 3,5

Galiţia, Bucovina, Polonia 20 1,0

Ungaria (teritoriul de după 1920) 125 6,2

Regat 12 0,6

Voivodina 7 0,3

Alta 9 0,4

Necunoscut 239 11,9

Total 2011 100,0

Dacă dorim să stabilim principalele direcţii de imigrare, observăm

că 41,2 la sută din cei 1491 de evrei care nu s-au născut la Cluj provin

din comitatele din nord. Dacă la această pondere adăugăm şi evreii

originari din Slovacia de sud, Galiţia, Bucovina, Polonia şi regiunile de

nord est ale Ungariei după Trianon (teritoriile aflate la est de Dunăre

şi la nord de linia ce uneşte Budapesta şi Debreţin, inclusiv Debreţin)

obţinem un raport de 50,4 procente privind imigraţia din nord. Re-

stul evreilor din Cluj provine în primul rând din Comitatele Bihor şi

Mureş-Turda.


Tabelul 5. Distribuţia teritorială a locului de provenienţă al capilor de

familie şi persoanelor singure care nu s-au născut pe teritoriul comitatului/

judeţului Cluj, 1938/1939:

Locul naşterii

Capul de familie

şi gospodărie cu o

singură persoană

%

Comitate din nord

Învecinate 454 22,6

Neînvecinate 161 8,0

Total 615 41,2

Alte comitate în afară de Comitatul Cluj 876 58,8

Total din alte comitate decât Cluj 1491 100,0

Tiparele rezidenţiale ale populaţiei evreieşti din mediul urban sta-

bilită pe teritoriul Monarhiei Austro-ungare sunt destul de omogene,

chiar dacă există anumite diferenţe mai mici sau mai mari. Pe durata

secolelor 18 şi 19 evreii sosiţi în oraşele din Transilvania s-au stabilit

iniţial în vecinătatea porţilor oraşelor. După adoptarea legii din 1840

şi decretului din 1851, care permitea stabilirea evreilor în localităţile

urbane, a început şi stabilirea lor în interiorul oraşelor, în primul rând

în zona pieţelor.17 Acest fenomen general poate fi observat şi în cazul

Clujului. Iniţial mica populaţie de evrei a locuit în Mănăştur, localitate

independentă de Cluj la vremea respectivă. De aici făceau naveta în

oraş, după care, în 1818, au construit o casă de rugăciuni pe strada

Kül-Magyar, aflată la periferia oraşului în epoca respectivă. Aşadar, în

prima jumătate a secolului al 19-lea s-au format două nuclee evreieşti:

unul în partea sud-vestică a localităţii, pe strada Mănăştur, iar celălalt

la periferia nord-estică a oraşului (zona apropiată de localitatea Hoştat,

nu departe de Biserica Sfântu Petru, pe strada Kül-Magyar)18. Sinagoga

de piatră a fost construită în 1851 într-o zonă mai apropiată de centrul

17 Gazda 1991: 59.18 Izvoare şi mărturii III/2, 1999: 275-276.


oraşului, pe strada Pap (mai apoi Paris), în partea de nord-est19 a aces-

tuia.

În general, casele de rugăciuni şi sinagogile au fost construite în

zonele populate mai dens de evrei.20 Astfel putem presupune că ma-

joritatea celor 479 de izraeliţi din Cluj înregistraţi la conscripţia din

1850/1851 locuia pe strada Kül-Magyar (în partea mai îndepărtată de

centrul oraşului al acestei străzi, denumită Calea Victoriei în perioada

interbelică, mai apoi Calea Mareşal Foch), în zona străzii Pap şi pe

calea Mănăştur21.

În următorii aproape o sută de ani nu a dispărut acest nucleu iniţial

de zonă evreiască, ci a rămas în continuare o zonă urbană locuită mai

ales de evrei. În acest timp evreii au început să se mute şi în alte zone

învecinate, străzi şi pieţe aflate în apropierea acestor nuclee. Tiparul

rezidenţial al evreimii din Cluj s-a stabilizat şi finalizat până la începu-

tul secolului al 20-lea. Oraşul avea mai multe zone considerate „evre-

ieşti” cum ar fi: Piaţa Széchenyi (denumită Mihai Viteazul în interbelic

şi în prezent) aflată în zona centrală a oraşului, însă în afara zidurilor

din nord, străzile aflate la nord-est de această piaţă, triunghiul format

de Canalul Morii, Someş şi căile ferate din nord estul oraşului şi zona

străzii Pata (Ştefan Cicio-Pop) situată în estul oraşului.

Aşadar, procesul de formare a comunităţilor evreieşti mai mari din

diferite zone ale oraşului şi mobilitatea în interiorul urbei a fost deter-

minată de mai mulţi factori. Unul dintre momentele decisive ale aces-

tui proces este dat de modul în care şi-au ales locul de rezidenţă evreii

stabiliţi în oraş în prima jumătate a secolului al 19-lea. Pe aceste ale-

geri iniţiale a fost construit tiparul rezidenţial, structura rezidenţială

ulterioară. În primii ani, evreii s-au stabilit în zonele limitrofe şi mai

ales în cele apropiate de drumurile principale de acces în oraş. Este

cazul comunităţii din Mănăştur, formată lângă drumul Oradea-Cluj

şi cazul comunităţii din zona străzii Kül-Magyar, o stradă care asigura

legătura cu Maramureş, Bistriţa şi Dej. Odată cu creşterea numerică

19 Lőwy 2005: 19.20 Gazda 1991: 60.21 Pentru schimbarea denumirilor de străzi în Cluj, vezi Asztalos 2004.


a populaţiei au apărut şi instituţiile cheie ale vieţii religioase precum

şi cele ale vieţii cotidiene. Astfel, în vecinătatea casei de rugăciuni din

Mănăştur şi a sinagogii din strada Pap amintite mai sus, au fost des-

chise în jurul anilor 1830-1840 abatoare care aprovizionau populaţia

evreiască cu carne cuşer.22 În deceniile următoare, evreii s-au stabilit

mai ales în zona străzii Pap, în timp ce ritmul de creştere a comunită-

ţii din Mănăştur s-a redus semnificativ. În schimb s-a format o comu-

nitate compactă de evrei în zona nord-estică a oraşului, în jurul străzii

Pap şi străzile aflate la vest, nord şi est, precum şi în Piaţa Széchenyi /

Piaţa Mihai Viteazul care funcţiona şi ca piaţă a oraşului.

Ulterior, evoluţia tiparelor rezidenţiale ale evreimii din Cluj a fost

influenţată şi de alţi factori nu numai de situarea drumurilor princi-

pale, proximitatea pieţei sau alegerea domiciliului pe baza identităţii

de grup. Deja în primele decenii ale secolului al 19-lea au fost constru-

ite mai multe ateliere sau unităţi industriale. Tendinţa s-a păstrat şi

mai târziu datorită proximităţii căilor ferate din nordul Clujului. La

sfârşitul secolului al 19-lea şi începutul celui de al 20-lea au existat aici

mai multe fabrici (fabrica de chibrituri, de mobilă, de piele, de alcool,

de tutun, de porţelan şi de gaz), depozite de lemn şi uzina electrică, iar

în aceste zone s-au format coloniile de muncitori, mixte din punct de

vedere etnic. Aşadar, populaţia evreiască, indiferent de ocupaţie (între-

prinzător industrial, mic industriaş, meşteşugar, artizan, sau angajat)

a preferat zone cu acces facil la activităţile pe care le desfăşura. Astfel,

în zona aflată la nord-est de Piaţa Széchenyi, pe străzile mărginite de

Someş, Canalul Morii şi căile ferate, s-a format o comunitate evreiască

alcătuită din mici burghezi, comercianţi, meşteşugari, muncitori şi

zilieri care dispunea de un nivel de venit inferior comparativ cu cel

al altor comunităţi. O colonie similară s-a format şi în zona străzii

Pata, în sud-estul oraşului. Nu este accidental faptul că majoritatea

sinagogilor şi caselor de rugăciuni a fost construită în aceste zone,

cum a fost şi cazul Spitalului Evreiesc construit în 1927 în vecinăta-

tea Pieţei Széchenyi, o zonă populată de o comunitate compactă de

evrei. Concentrarea în bloc a evreilor mai săraci în zonele amintite

22 Izvoare şi mărturii III/2, 1999: 275-276.


este indicată şi confirmată şi de evidenţa şomerilor. Jumătate din cei

188 de şomeri evrei (734 de persoane luând în calcul şi membrii lor

de familiile) din Cluj, luaţi în evidenţă în ianuarie 1934 în timpul re-

cesiunii economice, locuia în districtele III şi IV, situate în partea de

nord şi nord-est a oraşului.23 Dimpotrivă, evreii mai înstăriţi şi burghe-

zia evreiască s-a stabilit în zonele mai apropiate de centrul oraşului,

în cartiere reprezentative. Totodată, ei au investit în imobile aflate în

această zonă (strada Majális / Regală, strada Szentegyház / Maniu,

strada Deák Ferenc / Eroilor etc.).

În lipsa unor surse mai timpurii, analiza concretă, la nivelul stră-

zilor, a tiparelor rezidenţiale din perioada interbelică necesită intro-

ducerea unei surse apărută mai târziu, după cel de al doilea război

mondial. Populaţia evreiască a Clujului, dispărută în timpul Holoca-

ustului, a lăsat în urmă, fără proprietar, 1421 de imobile, locuinţe în

Cluj şi 91 în satele apropiate. În 1944-1946 au fost numiţi mai mulţi

administratori evrei pentru gestionarea acestor imobile. S-a întocmit

un registru conţinând situarea exactă (stradă, număr) a imobilelor în-

credinţate administratorilor. În unele cazuri registrul conţine şi date

despre foştii proprietari.24 Cu ajutorul acestui registru putem schiţa

relativ exact structura şi tiparele rezidenţiale ale evreilor din Cluj. Fără

îndoială, există riscul apariţiei unor erori în această analiză: situaţia

din perioada interbelică şi situaţia înregistrată în inventar chiar îna-

inte de deportările din 1944 nu coincid în mod necesar pentru că mai

multe imobile ar fi putut trece de la un proprietar la altul în timpul

scurs între cele două momente. Totodată, documentul ia în calcul

doar imobilele ale căror proprietari au fost evrei, au fost deportaţi şi

au dispărut. Astfel, o parte semnificativă a evreimii care nu dispunea

de proprietăţi ci locuia în chirie, nu apare în această evidenţă. Este

adevărat, totuşi, că majoritatea acestor chiriaşi locuia în imobile aflate

în proprietatea evreilor.

23 SJCANR, fond 1., cutia 2/1934., dosar 1895/1934., 1-6. f.24 Arhiva Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, Bucureşti (În continu-

are: ACSIER), fond III., dosar 158. (Lista administratorilor de bunuri evreieşti, Cluj), f.

1-49.


Pentru identificarea străzilor din registrul de evidenţă a imobile-

lor evreieşti s-a utilizat denumirea dată de administraţia ungară din

1940-1944, respectiv denumirile din 1945. Pentru identificarea corectă

a străzilor am apelat la ajutorul a două publicaţii şi le-am confruntat cu

situaţia din 1937.25 În continuare utilizez denumirile din 1937 şi încerc

să proiectez pe baza lor rezultatele la care am ajuns.

Zonele rezidenţiale ale evreimii din Cluj s-au extins în mod semni-

ficativ până la sfârşitul perioadei interbelice. În această perioadă, din

cele 600 de străzi ale oraşului, în 270-280 de străzi existau imobile

evreieşti. Însă majoritatea lor era dispersată şi doar în puţine cazuri

putem vorbi de un nivel de concentrare mai pronunţat. Conform re-

gistrului comunităţii evreieşti din 1944-1946, în şase străzi au existat

mai mult de 30 de proprietăţi evreieşti aflate în administrarea comuni-

tăţii (218 de imobile în total) şi 32 de străzi dispuneau de 10-30 de imo-

bile evreieşti (417 imobile). Aşadar, putem presupune că aproximativ

jumătate din populaţia evreiască din Cluj era concentrată grosso modo

în 38 de străzi, în timp ce în restul străzilor prezenţa lor era sporadică

sau dispersată. Tabelul de mai jos conţine numele străzilor cu densita-

tea cea mai ridicată de populaţie evreiască şi numărul imobilelor aflate

în administrarea comunităţii26.

Tabelul 6. Imobile evreieşti intrate în administrarea comunităţii în pe-

rioada 1944-1946:

Strada, 2004Strada,

1944-1946Strada, 1937

Numărul imobilelor evreieşti aflate în

administrare

Decebal Szent István Decebal 44

Traian Árpád Traian 41

Mărăşeşti Krizbai Mărăşeşti 40

Porumbeilor Galamb Gheorghe Tămaş 33

25 Asztalos 2004, Boga–Zámbó–Gál 1943.26 ACSIER, fond III., dosar 158., 1-49. f., Asztalos 2004, Boga–Zámbó–Gál 1943.


Strada, 2004Strada,

1944-1946Strada, 1937

Numărul imobilelor evreieşti aflate în

administrare

Paris Pap Paris 30

Nicolae Titulescu Pata Ştefan Cicio-Pop 30

Regele Ferdinand HoreaRegele Ferdinand

26

21 Decembrie 1989

Magyar şi str. Kossuth Lajos

Mareşal Foch 25

Dorobanţilor Honvéd Regele Carol II. 22

Piaţa Mihai Viteazul

Széchenyi térPiaţa Mihai Viteazul

22

Petrila şi Patriciu Barbu

Csaba Horea 21

Moţilor Mócok Moţilor 20

Emil Racoviţă Erzsébet Regina Elisabeta 19

Regele Ferdinand Dózsa GyörgyRegele Ferdinand

18

Republicii Majális Regală 17

Oaşului Kajántói Cernăuţi 15

Muncitorilor Munkás Muncitorilor 15

Calea Turzii TordaiEpiscop Nicolae Ivan

15

Cardinal Iuliu Hossu

Fürdő Băii 14

Cetăţii PekryGeneral Praporgescu

14

Henri Barbusse Szamosközi Romulus 14

Someşului Dézsma General Poetaş 13

General Dragalina

FellegváriGeneral Dragalina

13

Bariţiu Malom Bariţiu 13

Dacă identificăm pe harta Clujului poziţia geografică a acestor

străzi, observăm formarea unor blocuri puternice, perceptibile şi în


perioade anterioare, în zona de nord est a oraşului (în triunghiul for-

mat de Canalul Morii, Someş şi căile ferate), în zona de sud est (strada

Honvéd/Regele Carol II şi Pata/Ştefan Cicio-Pop), precum şi în cen-

tru (marginea nordică a oraşului, partea sud estică a Cetăţuii, zona

dintre strada Ferenc József/Regele Ferdinand şi Someş, până la gară).

Perioada Holocaustului, deportările şi naţionalizările de după 1948

au schimbat total tiparul rezidenţial al populaţiei evreieşti a Clujului.

Acesta însă, este un alt episod, de această dată trist şi dureros, al evre-

ilor clujeni.

Bibliografie

Asztalos, Lajos, Kolozsvár. Helynév- és településtörténeti adattár, Kolozs-

vár Társaság – Polis Könyvkiadó, Kolozsvár, 2004.

Boga, Ödön; Zámbó, Aurél; Gál, Ernő, Kolozsvári lak- és címjegyzék,

Kolozsvár, 1943.

Carmilly-Weinberger, Moshe. Istoria evreilor din Transilvania (1623-

1944), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

Gazda, Anikó, Zsinagógák és zsidó községek Magyarországon. Térképek,

rajzok, adatok, MTA Judaisztikai Kutatócsoport, Budapest, 1991.

Gonda, László, A zsidóság Magyarországon 1526–1945, Századvég, Bu-

dapest, 1992.

Gyémánt, Ladislau, Evreii din Transilvania. Destin istoric, Institutul Cul-

tural Român – Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004.

Gyémánt, Ladislau; Benjamin, Lya (editori), Izvoare şi mărturii referi-

toare la evreii din România, III, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999.

Gyurgyák, János, A zsidókérdés Magyarországon, Osiris, Budapest,

2001.

Kepecs, József (ed.), A zsidó népesség száma településenként (1840–1941),

Központi Statisztikai Hivatal, Budapest, 1993.

Livezeanu, Irina, Cultural Politics in Greater Romania. Regionalism,

Nation Building, and Ethnic Struggle, 1918–1930, Cornell University

Press, Ithaca and London, 1995.

Lőwy, Dániel, A Kálváriától a tragédiáig. Kolozsvár zsidó lakosságának

története, Koinónia, Kolozsvár, 2005.


Marton, Ernő, A zsidó nemzeti mozgalom Erdélyben, Kadima RT. kia-

dása, Cluj, 1922.

Recensământul general al populaţiei României din 29 decemvrie 1930, II,

Institutul Central de Statistică, Bucureşti, 1938.

Sebestyén, Mihály, Nyúlgát az idő ellen. Az erdélyi zsidóság történetéhez,

Mentor Kiadó, Marosvásárhely, 2000.

Sulyok, István; Fritz, László (ed.), Erdélyi Magyar Évkönyv 1918–1929, I,

Juventus Kiadás, Kolozsvár, 1930.

Varga, Árpád E., Fejezetek a jelenkori Erdély népesedéstörténetéből, Ta-

nulmányok, Püski, Budapest, 1998.

CÂTEVA ECOURI PRIVIND SITUAŢIA EVREILOR DIN CLUJ ŞI DIN TRANSILVANIA DE NORD ÎN CORESPONDENŢA DIPLOMATICĂ FRANCEZĂ (1940-1944)

Carol IANCU

O cercetare recentă in arhivele Ministerului Afacerilor

Externe al Franţei mi-a permis să iau cunoştinţă cu situaţia

internă şi internaţională a Ungariei în timpul celui de-al

Doilea Război Mondial aşa cum a fost raportată de reprezentanţii fran-

cezi de la Budapesta guvernului de la Vichy. Câteva zeci de corespon-

denţe privesc condiţia evreilor din această ţară, care după Dictatul de

la Viena din 30 august 1940, urmare a arbitrajului Axei, includea şi

partea de nord a Transilvaniei. Diferitele telegrame, depeşe şi rapoarte

sunt consacrate legislaţiei antievreieşti, arestării şi deportării evreilor

„străini”, problematicii detaşamentelor de muncă forţată în cadrul

armatei, iar după ocuparea Ungariei de către armatele germane, la

19 martie 1944, ultimelor măsuri antisemite care au culminat cu ghe-

toizarea şi deportarea evreilor. Imensa majoritate a corespondenţelor

privesc situaţia evreilor din Ungaria în general, inclusiv Transilvania

de Nord, şi doar câteva sunt consacrate în mod special sau fac referiri

speciale la evreii din această provincie, mai ales la cei din oraşul Cluj.

În prezenta comunicare îmi propun să prezint într-o perspectivă cro-

nologică, principalele aspecte tratate de diplomaţii francezi.

61Câteva ecouri privind situaţia evreilor din Cluj şi din Transilvania de Nord

1. Legislaţia antisemită: legea nr. XV din 1941

După cum se ştie, după Primul Război Mondial, după prăbuşirea

imperiului austro-ungar, antisemitismul a cunoscut o mutaţie în noua

Ungarie, acest lucru manifestându-se în special în domeniul juridic,

prin promulgarea unei legi asupra „proporţionalităţii şcolare”, care

stabilea o clară distincţie între cetăţenii maghiari după rasă şi naţio-

nalitate, limitând numărul studenţilor la proporţia grupului lor etnic,

respectiv la populaţia generală a ţării. Este vorba de legea lui numerus

clausus din 21 septembrie 1920, al cărui articol 3 aplicat prin decretul

nr. 123033 din 27 septembrie 1920 şi extins la farmacişti prin decretul

nr. 144652 prevedea următoarele: „Admiterile în universităţi sunt de-

terminate de capacităţile studentului, de sentimentele sale patriotice

şi buna sa conduită morală, ca şi de proporţia rasei şi naţionalităţii

căreia îi aparţine, [procentajul lor] trebuind totuşi să fie de cel puţin

nouă zecimi din această cifră”1.

Introducerea lui numerus clausus în universităţi a fost acompaniată

de închiderea efectivă, pentru toţi evreii, a carierei militare, cât şi a

funcţiilor oficiale atât în ministere cât şi în administraţia departamen-

tală. În perioada dintre cele două războaie mondiale au fost pregătite

şi votate în Parlament diferite legi antievreieşti, iar apropierea dintre

Horthy şi Hitler nu a făcut decât să întărească măsurile antisemite.

Astfel la 29 mai 1938 a fost emisă legea (nr. XV din 1938) care limita la

20% numărul evreilor în domeniul medical, juridic şi în întreprinde-

rile comerciale, industriale sau financiare care comportau peste zece

salariaţi. La 4 mai 1939 o a doua lege (nr. IV din 1939 ) dădea evreilor

o definiţie rasială şi reducea la 6% numărul lor în întreprinderi. Un

an după transferarea Transilvaniei de nord Ungariei, la 2 august 1941,

a fost promulgată o a treia lege (nr. XV din 1941) care rivaliza cu legea

1 Cf. Thomas Spira, Hungary’s Numerus Clausus, the Jewish Minority and the League of

Nations, Ungarn Jahrbuch Zeitschrift für die Kunde Ungarns und Verwandete Gebiete, t. 1,

1969, p. 119. Cf. de asemenea Nathaniel Katzburg, Hungary and the Jews, 1920-1943,

Bar Ilan University Press, 1981, p. 60-79, şi Victor Karady et Istvan Kemény, Antisémi-

tisme universitaire et concurrence de classe: la loi du numerus clausus en Hongrie entre les

deux guerres, Actes de la recherché en sciences sociales, n°24, septembre, 1980.

62 CA R O L IA N C U

pentru protecţia sângelui german promulgată de nazişti la Nuremberg

în 1935. Ea declara ca evreu orişice persoană având doi bunici născuţi

evrei, şi toţi cei care aparţineau comunităţii religioase evreieşti, indife-

rent de originea lor etnică. Ea interzicea căsătoriile şi relaţiile sexuale

între evrei şi ne-evrei.

Înaintea publicării acestei ultime legi, ministrul Franţei la Buda-

pesta, Robert de Dampierre trimite la Vichy, în data de 16 iunie 1941,

un raport privind diferitele decrete şi proiecte legislative referitoare la

evrei. În Anexă el adaugă traducerea franceză a legii nr. IV din 1939,

privind „locul pe care pot să-l ocupe evreii în viaţa economică, finan-

ciară şi socială a Ungariei”, care a fost completată cu o sumedenie de

decrete care luau în considerare diversele profesiuni, constituind un

masiv volum. El citează mai întâi discursul program al preşedintelui

de consiliu Laszlo Bardossy din 24 aprilie 1941 în care acesta afirma

că va prezenta în curând în Parlament o lege destinată „a elimina ele-

mentul israelit din viaţa socială, culturală, politică şi intelectuală a na-

ţiunii”. Această declaraţie a fost urmată de două proiecte de lege pe

care le-a depus în discuţia Parlamentului. Primul introducea obliga-

tivitatea certificatului prenupţial şi interzicea căsătoriile între evrei şi

ne-evrei. Proiectul considera ca evreu orişice persoană de confesiune

israelită indiferent care era ascendenţa sa din punct de vedere rasial

şi, de asemenea, toate persoanele chiar cele care aparţineau religiei

creştine, având cel puţin doi bunici de confesiune israelită, exceptând

doar pe aceia a căror tată şi mamă şi ei însuşi s-au născut şi au rămas

creştini.

Al doilea proiect era relativ la funcţionarea Baroului şi impunea

procentajul de 6% care exista deja pentru personalul de conducere al

acestei organizaţii, întregului corp electoral al Camerei avocaţilor, cât

şi în toate manifestările vieţii judiciare.

Anunţând aceste noi proiecte de lege, ministrul Franţei afirma că

„legislaţia antisemită maghiară pare să evolueze rapid spre o exclu-

dere quasi-totală a elementului israelit din viaţa economică şi socială

a ţării”. El adaugă că severitatea acestor două noi dispoziţii era con-

siderată excesivă de mediile liberale şi chiar catolice, şi că premierul

László Bárdossy în vizita sa recentă la Vatican ar fi primit observaţii în

acest sens din partea Suveranului Pontif. Două telegrame şi un raport,


datate respectiv din 19, 24 şi 28 iulie, sunt consacrate proiectului de

lege interzicând căsătoriile între evrei şi ne-evrei, esenţialul dezbateri-

lor din Parlament fiind consacrat clarificării categoriilor de persoane

cărora trebuia să le fie aplicată definiţia de evreu, dat fiind numărul

important de evrei convertiţi la creştinism de mulţi ani şi mai ales

creştinilor care aveau o ascendenţă parţial evreiască (cifrele citate va-

riind de la 12.000 până la 100.000). În pofida atitudinii cardinalului-

primat şi a reprezentanţilor diferitelor biserici creştine (mai ales a doi

episcopi, unul luteran şi altul calvinist) care s-au opus în mod energic,

proiectul de lege a sfârşit prin a fi promulgat la Budapesta la 2 august

1941 sub semnătura lui Miklós Horthy regentul Ungariei şi Ladislau

(László) Bárdossy, preşedintele de consiliu. Articolul 9 al capitolului

IV al noii legi stipula:

„Căsătoria între evrei şi ne-evrei este interzisă. Căsătoria unei femei

evreice cu un ne-evreu de naţionalitate străină nu intră în categoria

interdicţiei din prezentul articol. Pentru aplicarea prezentului articol,

este considerat ca evreu acela care are cel puţin doi bunici născuţi ca

membrii ai confesiunii israelite, şi, de asemenea – indiferent de ori-

gine – acela care este membru al confesiunii israelite. Acela a cărui doi

bunici sunt născuţi membrii ai confesiunii israelite, nu este conside-

rat ca evreu, dacă este născut creştin şi a rămas membru al confesiunii

creştine şi, în plus, dacă cei doi părinţi ai săi erau membrii ai confe-

siunii creştine în momentul căsătoriei lor. Totuşi persoanelor care fac

parte din această categorie le este interzis nu numai căsătoria cu un

evreu, dar de asemenea cu un ne-evreu a cărui doi bunici sunt născuţi

membrii ai confesiunii israelite.”

Alte prevederi sunt referitoare la copiii născuţi în afara căsătoriei şi

care sunt consideraţi ca evrei doar dacă un singur bunic aparţinea con-

fesiunii israelite. Articolul 15 interzicea relaţiile sexuale extraconjugale

(în afara mariajului) „dintre un evreu şi o femeie ne-evreică de bune

moravuri”, acest act fiind considerat drept crimă pasibil de o condam-

nare la cinci ani de închisoare.

Articolul 16 din capitolul VI („Dispoziţii diverse şi finale”) este sin-

gurul care se referă la Transilvania de Nord, enunţând: „Dispoziţiile


articolelor 9, 10, 14 si 15 nu privesc pe sabatarienii (les sombataires)2 din

Transilvania şi descendenţii lor care, prin originea lor, nu sunt evrei”.

Este interesant de menţionat că principalele capitole din noua „Lege

asupra căsătoriei şi a dispoziţiilor necesare de luat pentru protecţia rasei”

au fost adresate la 11 octombrie 1941, după primirea lor de către Mi-

nisterul Afacerilor Externe francez, Comisariatului general al chestiu-

nilor evreieşti din Franţa. Subiectul interesa în mod deosebit această

instituţie care, cu câteva luni înainte, iniţiase legea din 2 iunie 1941,

cunoscută sub numele de al doilea „Statut al evreilor”3 şi care lărgea de-

finiţia iudaicităţii prezentă deja în primul statut din 3 octombrie 1940.

2. Arestarea şi deportarea evreilor „străini” în 1941, printre care evrei din Transilvania de Nord

După intrarea în război a Ungariei contra Uniunii Sovietice, la

27 iunie 1941, „Biroul naţional central de control al imigranţilor”

(KEOKH) a conceput un plan pentru a transfera evreii „străini” în te-

ritoriile „eliberate”. Din această perioadă datează un document care

priveşte în mod direct situaţia unor evrei din Transilvania. Este vorba

de o depeşă a ministrului Robert de Dampierre din 6 august 1941 re-

feritoare la expulzarea unui mare număr de evrei stabiliţi de foarte

2 Despre destinul acestei comunităţi cf. Ladislau Gyémánt, Sabatarianismul în Transil-

vania, în Romania, Israel, France: Jewish Trails. Volume in Honor of Professor Carol

Iancu, editors: Danielle Delmaire, Lucian-Zeev Herscovici, Felicia Waldman, editura

Universităţii din Bucureşti (sub egida The „Goldstein Goren” Center for Israel Stu-

dies), 2014, p. 161-168, şi Miriam S. Hamenahem, La religion secrète des Sicules de

Transylvanie, în Roumanie, Israël, France: parcours juifs. Hommage au professeur Carol

Iancu. Textes rassemblés par Danielle Delmaire, Lucian-Zeev Herscovici, Felicia

Waldman, Paris, éd. Honorré Champion, 2014, p. 423-434.3 Iată defi niţia: „Est regardé comme juif: 1. celui ou celle, appartenant ou non à une confes-

sion quelconque, qui est issu d’au moins trois grands-parents de race juive, ou de deux seule-

ment si son conjoint est lui-même issu de deux grands-parents de race juive. Est regardé

comme étant de race juive le grand-parent ayant appartenu à la religion juive; 2. celui ou

celle qui appartient à la religion juive, ou y appartenait le 25 juin 1940, et qui est issu de

deux grands-parents de race juive.” (Journal Offi ciel, 14 juin 1941). Cf. Michaël Iancu,

Vichy et les Juifs. L’exemple de l’Hérault (1940-1944), Montpellier, PULM, 2007, p. 306.


mult timp sau chiar născuţi în Ungaria şi cărora li s-a refuzat calitatea

de cetăţean ungur, pentru că nu au făcut la timp declaraţiile necesare:

este vorba de evrei de limba maghiară, originari din regiunile detaşate

de la Ungaria prin tratatul de la Trianon şi care, considerându-se un-

guri au venit să se stabilească la Budapesta, fără, însă, să fi completat

formularele de opţiune prevăzute prin lege. În ceea ce priveşte pe cei

născuţi în Ungaria, părinţii lor sunt aceia care nu au completat aceste

formulare, considerându-se, pe bună dreptate unguri. De asemenea

s-a refuzat femeilor evreice de origine străină, căsătorite cu unguri,

beneficiul naţionalităţii soţului lor.

„Toţi aceşti israeliţi, scrie diplomatul francez, au fost arestaţi parcaţi

în condiţii materiale extrem de penibile, conduşi la vechea graniţă po-

lono-ungară unde au fost invitaţi să plece şi să se stabilească în terito-

riile fostei Polonii recent recucerite de la ruşi, fără ca, de altfel, nimic

să fi fost prevăzut pentru noua lor instalare. Ei s-au regăsit în plin

câmp fără nici o resursă. Se estimează la circa 12.000, printre care o

mulţime de femei şi de copii, numărul de „străini” astfel expulzaţi din

Ungaria. László Bárdossy, pe lângă care au intervenit deputaţi liberali

în numele umanităţii, a răspuns că el a fost constrâns să acţioneze

astfel, sub presiunea „Crucilor cu Săgeţi”: el a promis însă că în viitor

vor fi luate măsuri de precauţie pentru ca cel puţin familiile să nu fie

separate, dar această promisiune pare să ajungă puţin cam târziu…”4.

Această măsură lovea şi în evreii originari din alte provincii ale Ro-

mâniei Mari care s-au stabilit în Transilvania şi care au fost declaraţi

apatrizi. Aşa a fost cazul jurnalistului Albert Münczer, originar din

Bucovina a cărui soţie era născută la Oradea, ca şi fiica lor, Marta, pri-

etena cea mai bună a Evei Heyman, autoarea emoţionantei cărţi Am

trăit atât de puţin. Jurnal din ghetoul din Oradea. Soţia şi fiica jurnalistu-

lui ar fi putut evita deportarea, fiind native din Oradea, dar n-au vrut să

se separe de acela pe care-l iubeau: „S-a spus că dacă mama lui Marta

ar fi divorţat imediat – scrie Eva în Jurnalul ei – ea şi Marta nu ar fi

fost obligate să plece, dar ea n-a vrut şi de asemenea Marta a refuzat

4 Archives M.A.E., Vichy Europe, v. 412 (Série Z, carton 153, dossier 2), f °28.


să rămână la Oradea fără tatăl ei”5. Printre evreii expulzaţi se găseau

şi refugiaţi din Polonia, după pierderea independenţei acestei ţări, şi

împărţirii sale intre Germania nazistă şi Uniunea Sovietică.

Diplomatul francez nu a ştiut atunci care a fost destinul acestor

evrei, istoricul Radolph L. Braham relatează ca evreii „intruşi” au fost

înghesuiţi în vagoane de marfă şi transferaţi peste graniţă unde ma-

joritatea au fost exterminaţi de unităţile SS la sfârşitul lunii august

1941: din cei 23.600 evrei împuşcaţi la Kamenets-Podolsk, aproximativ

16.000 erau din Ungaria; din cei aproape 18.000 deportaţi din Un-

garia doar 2.000 au supravieţuit, unii dintre ei au reuşit să scape cu

ajutorul ţăranilor polonezi sau mituindu-i pe militarii maghiari6.

2. O manifestaţie „populară” antievreiască la Cluj (noiembrie 1941)

Politica antisemită a guvernului de la Budapesta a încurajat activis-

mul organizaţiilor de extrema dreaptă şi în unele localităţi au avut loc

violenţe antievreieşti cum a fost cazul la Cluj, la sfârşitul lunii noiem-

brie 1941. Consulul Franţei din această localitate Charles-Marie Clau-

don descrie în detaliu, într-o scrisoare trimisă pe data de 4 decembrie

1941, ambasadorului Franţei de la Budapesta evenimentele la care a

asistat, insistând asupra faptului că ele reprezentau cea mai impor-

tantă manifestaţie antievreiască după violenţele din anul 1926 [de fapt

1927]7. Acest raport arată că violenţe fizice contra evreilor au avut deja

5 Eva Heyman, J’ai vécu si peu. Journal du ghetto d’Oradea. Préface de Carol Iancu,

traduit du hongrois par Jean-Léon Muller, Genève, Editions des Syrtes, 2013, p. 21.6 Randolph L. Braham, Politica genocidului, Bucureşti, Hasefer, 2003, p. 32.7 Cf. Carol Iancu, Les Juifs en Roumanie (1919-1938). De l’émancipation à la marginalisa-

tion, Paris-Louvain, Peeters, 1996, p. 226-233 (paragraful Les excès d’Oradea Mare et de

Cluj sous le gouvernement de Vintilă Brătianu). Cf. de asemenea Maria Ghitta, Un épi-

sode violent de la „lutte estudiantine”: Oradea, 1927, în Carol Iancu, Alexandru-Florin

Platon (coordonatori), Pogromul de la Iaşi şi Holocaustul în România / Le Pogrom de Iaşi

et la Shoah en Roumanie, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Colecţia

Historica-Dagesh” n°3, 2015, p. 93-101; Lucian Nastasă, Preludii ale Holocaustului. Con-

gresele studenţeşti antisemite din anii ‘20, în Carol Iancu, Alexandru-Florin Platon (coor-


loc la Universitatea din Cluj, în primăvara anului 1941, când un stu-

dent evreu a decedat în urma loviturilor primite. Obligativitatea de a

menţiona apartenenţa religioasă evreiască pe faţadele şi vitrinele ma-

gazinelor a facilitat molestările şi brutalităţile contra evreilor clujeni

care au avut loc la sfârşitul lui noiembrie 1941. Înrăutăţirea situaţiei

lor, rezultat al unei „campanii” antisemite a provocat cererea de vize

pentru emigrarea în America, iar diplomatul francez care abordează

şi chestiunea numerului clausus, prezintă un tablou original al unei

comunităţii evreieşti împărţite între ortodocşi şi neologi:

„Am onoarea de a vă duce la cunoştinţă că săptămâna trecută au avut

loc la Kolozsvár violente manifestaţii împotriva evreilor. Mai întâi, în

stradă, coloane de tineri, angajaţi, muncitori, etc. au circulat strigând

„Zsidomentes Magyarorszag!” („Ungaria fără evrei!”) şi au manifestat

în faţa prăvăliilor evreieşti din cartierele pieţei (prăvăliile sunt uşor de

recunoscut de când proprietarii lor afişează apartenenţa religioasă);

apoi la Universitate, unde creştinii i-au urmărit şi bătut pe studenţii

evrei (în primăvara trecută a survenit un deces din cauza loviturilor

şi rănilor). E vorba bineînţeles de studenţi de la cursurile de zi, însă,

deşi numerus clausus se aplica în fiecare facultate, evreii având dreptul

la cel mult 9% din locuri, poate rezulta o repartiţie inegală a acestora

în sânul unei facultăţi. Astfel, secţia de chimie a Facultăţii de Ştiinţe

numără 9 unguri, 9 evrei şi 6 români. În Facultatea de Medicină, în

schimb, evreii reprezintă numai 2-3%; aceasta nu a întârziat, totuşi,

să irite anumite spirite (există la Kolozsvár mai multe facultăţi: Litere,

Drept, Medicină, Ştiinte). De curând, rectorul a primit de la minister

instrucţiunea de a face ordine şi de a permite evreilor de la cursurile

de zi să-şi continue studiile. E evident că sfatul dat de precedentul

rector evreilor, să stea acasă până la încetarea manifestaţiilor, nu era o

soluţie durabilă în această problemă delicată.

Concertul pe care doamna Basilides, o artistă din Budapesta, trebuia

să îl susţină sâmbăta trecută în marea sală de spectacole a universităţii

(Diachaz), a fost anulat pe neaşteptate din cauza unei indispoziţii a

donatori), Pogromul de la Iaşi şi Holocaustul în România / Le Pogrom de Iaşi et la Shoah

en Roumanie, p. 59-92.


acompaniatorului. Persoane bine informate afirmă, cu toate acestea,

că adevăratul motiv a fost teama de manifestaţii, dat fiind numărul

mare de evrei atraşi de seratele muzicale, precum şi faptul că doamna

Basilides a fost găzduită pe durata sejurului său de un avocat evreu şi

de soţia acestuia, la care, de altfel, ea a şi organizat în grabă un concert

de muzică de cameră.

Se simte la ora actuală o revenire a ostilităţii faţă de evrei; cu bani, ei

reuşesc să nu se lase afectaţi peste costul vieţii în aceste timpuri difi-

cile. Remarcăm, de asemenea, că unii dintre ei obţin vize pentru Ame-

rica, datorită depozitelor lor din bancă create cu mult timp în urmă.

Din 1926 încoace nu au mai fost manifestaţii atât de violente.

În Transilvania, ca şi în multe alte regiuni, înmulţirea rapidă a nu-

mărului de evrei a dus la apariţia unei probleme grave. Schimbările

politice survenite după Primul Război Mondial au permis evreilor

bucovineni, foarte numeroşi, să se deplaseze cu destulă uşurinţă în

interiorul graniţelor României Mari, şi să se răspândească îndeosebi

în Transilvania.

Evreii din această regiune se împart în două grupuri principale.

Ortodocşii se consideră puri. Ei au propriile sinagogi şi nu recunosc

decât pe unii din rabini; sunt uşor de recunoscut la oraş şi chiar la ţară

după aspectul exterior: pălărie neagră cu boruri largi, bucle căzând

de o parte şi de alta a feţei, redingotă lungă. Ei respectă cu sfinţenie

tradiţiile, precum tunderea femeilor în ziua nunţii şi interdicţia de a

se atinge de mâncăruri care nu sunt cuşer; din această cauză, la spital,

ei sunt hrăniţi doar de familiile lor. Aceştia duc, evident, o viaţă aparte

în afara societăţii care îi desemnează cu uşurinţă, atrăgând asupra lor

atenţia şi animozitatea.

Neologii sunt numeroşi, iar la ei simţul afacerilor întrece orice altă

consideraţie; însuşi fizicul lor e diferit de al celorlalţi, nu sunt tipul

de profil de vultur cu ochi destul de frumoşi, se confundă uşor cu

creştinii.

În sfârşit, sefarii [sic!] sunt evrei din Occident, Portugalia, Alsacia,

Ţările de Jos, mult mai puţin numeroşi decât ceilalţi.

Manifestaţiile al căror obiect sunt evreii nu se explică numai prin

câteva legi şi o adevărată campanie organizată împotriva lor. E sigur că

evreii ortodocşi îşi arată ostentativ certitudinea că sunt poporul ales;


cât despre ceilalţi, li se reproşează că formează o mare şi puternică

breaslă care acaparează toate afacerile bune, comerciale şi industriale,

şi invadează chiar profesiile liberale, meseriile de avocat, medic, far-

macist, etc.”8.

3. Decrete privind exproprierea bunurilor evreilor

Primul ministru László Bárdossy (3 aprilie 1941 – 9 martie 1942) a

fost înlocuit de Miklós Kállay (9 martie 1942 – 22 martie 1944), care,

zece zile după numirea sa, la 19 martie 1942, a ţinut un amplu dis-

curs în Camera Deputaţilor. Abordând situaţia internă a Ungariei el

a denunţat rolul nefast al evreilor şi a anunţat noi măsuri legislative

împotriva lor. Pentru el, evreii „s-ar fi introdus în decursul timpului

între clasele conducătoare şi forţele vii ale naţiunii, îndeosebi ţăranii,

şi, astfel au împiedicat pe cele mai bune elemente maghiare de a juca

în ţară rolul pentru care erau, în mod normal, destinaţi”. Afirmând că

o politică riguroasă este necesară pentru a suprima influenţa israeliţi-

lor pe plan economic şi social, el făcea cunoscut că printr-o nouă ordo-

nanţă din 19 martie 1942, bunurile funciare, terenuri şi păduri vor fi în

totalitate şi imediat puse sub sechestru pentru a fi expropriate, evreii

nefiind singurii care vor fi atinşi, în afara de ei, guvernul va deposeda

şi pe proprietarii de rasă evreiască (adică creştini definiţi ca atare prin

severa lege din 1941). Ordonanţa se referea la o suprafaţă globală de

un milion de pogoane (1 pogon = 0,5755 ha) şi stipula că proprietarii

nu vor primi pentru pământurile şi pădurile lor doar obligaţii şi nu

sume de bani, pentru a nu provoca o inflaţie; de asemenea ea inter-

zicea evreilor vânzarea bunurilor lor sau modificarea caracteristicilor

acestor bunuri.

De ce premierul maghiar care părea lipsit de orice ostilitate perso-

nală faţă de evrei a manifestat atâta severitate? La această întrebare,

ambasadorul Franţei răspunde că preşedintele de consiliu a crezut

8 Archives M.A.E., op. cit., f °39-40. Cf. de asemenea Carol Iancu, La Shoah en

Roumanie. Les Juifs sous le régime d’Antonescu (1940-1944). Documents diplomatiques

français inédits. Montpellier, Université Paul Valéry, 2e édition, 2000, p. 165-167.


oportun să dea satisfacţie partidului guvernamental foarte antisemit,

dar şi Germaniei naziste, care, în timpul când Pál Teleki era prim

ministru (16 februarie 1939-3 aprilie 1941) şi-a exprimat dorinţa de a

restrânge prezenţa evreilor în toate ramurile de activitate. Indiferent

care ar fi motivaţiile şi intenţiile lui Miklós Kállay, constata diplomatul

francez, „Ungaria nu poate de la o zi la alta să continue să trăiască fără

evrei: aceştia găsesc cea mai bună protecţie a lor în utilitatea pe care

o reprezintă. Excluderea lor din toate posturile şi din toate funcţiile

ar risca în circumstanţele actuale să aibă consecinţe grave sau în ex-

ploatarea proprietăţilor agricole sau în industrie. Aşa cum mi-a spus

ieri un ungur, singurii capabili să înlocuiască pe evrei ar fi germanii,

şi probabil ei vor încerca să o facă, dar acest lucru ar avea drept con-

secinţă o aservire totală a Ungariei Reich-ului german, din punct de

vedere economic”9.

El revine asupra legii privind exproprierea proprietăţilor evreieşti

într-un raport din 23 mai 1942, precizând că suprafaţa pământuri-

lor agricole care vor fi retrase actualilor proprietari (evrei şi creştini

de „rasă evreiască”) se ridică la 830.000 pogoane; cea a pădurilor la

500.000 pogoane. Într-un alt discurs din 22 octombrie 1942, raportat

la Vichy cu două zile mai târziu, Miklós Kállay, anunţă noi măsuri

legislative antievreieşti: un proiect de lege relativ la instituirea unui

impozit pe bunurile evreilor, intitulat „contribuţia evreilor la cheltuie-

lile de război”, şi alte proiecte privind transferarea locuinţelor evreilor,

ungurilor de confesiune creştină, administrarea de către Creditul fun-

ciar a proprietăţilor evreieşti expropriate, obligaţia pentru toţi evreii în

vârstă de a purta arme de a fi reuniţi în lagăre de muncă de unde vor

pleca spre front pentru a facilita sarcinile combatanţilor maghiari etc.10

Toate aceste măsuri legislative aplicate pe întreg teritoriul – inclusiv

Transilvania de Nord – au marginalizat pe evrei provocând ruina lor

economică, cei mai loviţi fiind persoanele aparţinând păturilor de mij-

loc şi sărace.

9 Archives MAE, op. cit., f °43.10 Ibidem, f °66 –f °69.


4. Detaşamente de evrei pentru muncă forţată în cadrul armatei

La 25 martie 1942, Robert de Dampierre transmite la Paris o depeşă

a ataşatului militar la Budapesta colonelul Mierry în care acesta ra-

portează că evreii unguri sunt excluşi din formaţiunile de luptă, fiind

constrânşi să îndeplinească obligaţiile militare în unităţi de muncă:

ei poartă uniforma militară, fără armă şi cu o banderolă de culoare

galbenă pe braţul stâng. Două companii sunt semnalate în regiunea

Vinitsa (Ucraina occidentală), o companie la Sianki şi alta companie la

Obscilo (?) lângă Budapesta. Aceste companii cuprindeau între 200 şi

250 „militari” evrei. De fapt sistemul de muncă obligatorie în cadrul

armatei fusese introdus deja la 12 aprilie 1939, când Ministerul Apără-

rii a aprobat directive care vizau implementarea legilor antievreieşti în

cadrul armatei. La început militarii din companiile de muncă primeau

uniforme obişnuite, însă fără însemne de grad, singura diferenţă con-

stând în faptul că militarii mobilizaţi la muncă aveau cusută, pe buzu-

narul de la piept, litera M (Munkaszolgálat = muncă obştească).

După anexarea nordului Transilvaniei în septembrie 1940, statutul

membrilor companiilor de muncă s-a înrăutăţit, o schimbare radicală

intervenind în aprilie 1941 odată cu implicarea Ungariei în războiul

împotriva Iugoslaviei când toţi bărbaţii recrutaţi pentru serviciul mi-

litar erau obligaţi să muncească în armată timp de doi ani, iar docu-

mentele militare au fost ştampilate, după modelul naziştilor cu literele

„Zs” (Zsidó = evreu). În primăvara anului 1942, uniforma evreilor din

unităţile de muncă (denumite „auxiliare”) constau din haine de civil,

cu o banderolă şi un chipiu fără nici un semn. Aşa cum raportează

documentul francez banderola era de culoare galbenă, dar trebuie de

adăugat că convertiţii şi creştinii consideraţi evrei pe baza legilor rasi-

ale urmau să poarte o banderolă albă. Aceştia erau trimişi în „compa-

nii de muncă creştine” separate. Dar membrii ambelor companii pur-

tând sau banderole galbene sau albe au făcut obiectul multor abuzuri.

Robert de Dampierre revine asupra acestui subiect într-un raport

din 23 iulie 1942, prezentând discuţiile din Parlament care au avut

loc pe data de 12 iulie privind proiectul de lege destinat „a completa

legea relativă la Apărarea Naţională actualmente în vigoare şi a o pune


în armonie cu alte legi sau decrete promulgate recent”. Chestiunea

care se punea era de a decide în ce măsură un resortisant ungur tre-

buie să fie considerat ca evreu şi, după decizia luată, dacă trebuie să

îndeplinească obligaţiile militare în formaţiuni combatante, de luptă,

sau în unităţi de muncă. Până la urmă parlamentul a votat textul gu-

vernamental, cu acordul ministrului de Război Károly Bertha, care

prevedea că evreii erau excluşi din unităţile combatante, definiţia de

evreu fiind cea impusă prin legea din 1941 (bărbaţii care aveau doi

bunici de confesiune israelită în momentul naşterii lor, cât şi membrii

confesiunii israelite indiferent de originea lor). Printr-o telegramă din

20 noiembrie 1942, ataşatul militar francez la Budapesta raporta că

Ungaria a procedat la un recensământ al evreilor din clasele de la 1894

la 1924 şi la mobilizarea evreilor din clasele 1909 până la 1918, pentru

a forma unităţi de muncă. Istoricul Randolf Braham a constatat că

sistemul maghiar de muncă obligatorie în cadrul armatei din timpul

celui de-al Doilea Război Mondial a fost unic. „Nicio altă ţară membră

a Axei, scrie el, nu a avut un sistem de muncă forţată atât de vast şi de

complex ca Ungaria.”11 Organizaţi în formaţiuni militare câteva sute

de mii de evrei, dintre care mii de evrei din Transilvania de nord, au

fost trimişi să muncească la construcţii de drumuri, repararea de căi

ferate, efectuarea de lucrări de fortificare în Ungaria dar şi în teritoriile

ocupate din Ucraina şi Iugoslavia.

5. Persecuţiile antievreieşti după 19 martie 1944

Intrarea trupelor germane în Ungaria la 19 martie 1944 şi numi-

rea noului prim-ministru Döme Sztójay (22 martie 1944 – 29 august

1944) au avut imediat consecinţe nefaste privind situaţia evreilor lo-

viţi de o avalanşă de măsuri drastice12. La 24 aprilie 1944, o Notă a

11 Randolph L. Braham, Politica genocidului, op. cit., p. 35. 12 Privind tragedia evreilor din Transilvania de Nord, semnalăm teza de doctorat în

cotutelă a Ioanei Cosman, sub conducerea profesorilor Doru Radosav (Universitatea

Babes-Bolyai, Cluj-Napoca) şi Carol Iancu (Université Paul Valéry – Montpellier III):

L’Holocauste en Transylvanie du Nord-Ouest, Montpellier, 2009, 372 p. Cf. de asemenea:

Ioana Cosman (editor), Depoziţii despre viaţă şi moarte, Cluj-Napoca, Argonaut, 2009,


Ministerului Afacerilor Externe francez anunţă câteva dintre acestea:

impunerea stelei galbene, înregimentarea evreilor într-o nouă şi unică

asociaţie, închiderea întreprinderilor de alimentaţie evreieşti şi expro-

prierea stocurilor lor, interzicerea făcută evreilor de a cumpăra unt şi

ouă, laptele fiind permis numai femeilor însărcinate şi doicelor.

Un lung raport privind măsurile luate împotriva evreilor aşa cum

au fost reflectate în presa maghiară este trimis la Paris pe data de 1

iulie 1944. Pe bună dreptate autorul scrie în introducere: „Aducând la

conducerea ţării oameni de extrema dreaptă care de mult timp făceau

profesie de antisemitism şi de admiraţie absolută pentru Germania

hitleristă, evenimentele din 19 martie 1944 nu au creat teoretic, ca să

zicem aşa, o ideologie nouă vizavi de evrei, în schimb ele au dat de fapt

acestei ideologii deja existente, o veritabilă formă activă şi au tras până

la extrema limită toate consecinţele pe care le comporta”. Recrudes-

cenţa campaniei contra evreilor s-a manifestat chiar după primele ore

care au urmat sosirea trupelor germane, prin formarea unui comitet

evreiesc destinat a servi ca intermediar între autorităţile germane şi

evrei pe de o parte şi pentru a supraveghea pe de altă parte, la executa-

rea măsurilor pe care autorităţile ungare se pregăteau să le ia. Printre

măsurile luate: interzicerea folosirii telefonului şi a aparatelor de radio

sub pretextul necesităţilor militare; impunerea portului stelei galbene

începând de la vârsta de 6 ani pentru ambele sexe; radierea evreilor din

organizaţiile de ziarişti, avocaţi, din teatru şi cinema; privarea evreilor

de dreptul de proprietate a farmaciilor; interzicerea întreprinderilor

industriale şi comerciale de a păstra salariaţi evrei; închiderea totală

a magazinelor evreilor; declararea avutului cu excepţia obiectelor din

apartamentul lor şi a hainelor cu condiţia să nu depăşească suma de

10.000 pengő; interzicerea de a voiaja; interzicerea frecventării băilor

publice, cafenelelor, restaurantelor, teatrelor, cinematografului: ope-

rele scriitorilor evrei scoase din biblioteci şi arse simbolic; reducerea

orelor când evreii pot cumpăra produse; ordonanţa privind munca

militară obligatorie pentru femeile între 18 şi 30 de ani; sub pretextul

505 p.; Idem, Shoah în Transilvania de Nord. Depoziţii despre viaţă şi moarte, Cluj-

Napoca, Argonaut, 2010, 317 p.


reducerii maximale a contactelor între evrei şi ne-evrei, au fost edifi-

cate ghetouri de două categorii: unele în afara oraşelor în uzine deza-

fectate, altele în oraşe în cartiere unde au fost închişi ermetic cu gar-

duri de 2 metri înălţime… Acest lung raport se termina cu observaţia

următoare care este relativă la situaţia din provincie, şi în cazul nostru,

la situaţia din Transilvania de nord:

„Lectura presei pune în evidenţă faptul că în provincie măsurile con-

tra evreilor au atins maximum de intensitate. Nici o menţiune nu a fost

făcută privind deportările [sublinierea mea, C. I.]. Dar atunci când mi-

nistrul de Interne declara oficial într-un discurs: „Trebuia îndepărtat

din organismul ungar un milion de elemente de infecţie. Se vorbeşte

mult despre soluţia chestiunii evreieşti, de faptul că trebuie de luat

în consideraţie punctul de vedere umanitar. Este inutil ca indiferent

cine să facă dovadă de cruzime în mod individual faţă de aceia a căror

îndepărtare definitivă din viaţa naţională este deja un lucru hotărât”.

O astfel de afirmaţie, dacă ea nu comportă o mărturisire explicită a de-

portărilor, este, totuşi de-ajuns de clară chiar prin lipsa de precizie a sa.

De altfel, cu ocazia aniversării începutului războiului germano-rus,

oare nu ministrul declara apropo de evrei că: „faţă de elemente de

putreziciune care ameninţă să gangreneze corpul naţiunii, trebuiesc

utilizate metodele chirurgiei moderne şi a omorî ceea ce conţine deja

principiul morţii”?13

6. Ghetoizarea și deportarea

Ghetoizarea evreilor din Transilvania de nord a fost adusă la cunoş-

tinţa lui Alexandru Şafran, şef rabin al României, de către Moshe We-

inberger (Carmilly), prim rabin neolog la Cluj, care a reuşit să treacă

graniţa şi să ajungă la Bucureşti la 7 mai 194414. Neîntârziat, Alexandru

13 Archives MAE, op. cit., f ° 87.14 M. Carmilly-Weinberger, The Tragedy of Transylvanian Jewry, în Memorial Volume for

Jews of Cluj-Kolozsvár, edited by Carmilly-Weinberger, New York, Sepher Hermon

Press, 1988, p. 300. În ce priveşte trecerea clandestină a graniţei, cf. Antonio Faur,

România poartă deschisă pentru salvarea evreilor (aprilie-august 1944) din Ungaria şi

Transilvania de Nord. Contribuţii documentare, Oradea, Editura Universităţii, 2000,


Şafran l-a contactat pe monseniorul Andrea Cassulo, reprezentantul

Vaticanului la Bucureşti, şi prin intermediul acestuia a ajuns la papa

Pius XII un raport asupra concentrării evreilor ardeleni în ghetouri şi

un apel la ajutor. Alexandru Şafran a transmis de asemenea informa-

ţia legaţiilor Elveţiei şi Suediei, dar din nefericire intervenţiile sale nu

au dat nici un fel de rezultate15.

Ghetoizarea a fost urmată de o deportare extrem de rapidă la care

şi-au dat silinţa, cu mult zel, jandarmii şi funcţionarii unguri. Între 16

mai şi 27 iunie 1944, 131.633 de evrei din nordul Transilvaniei, ocupat

de Ungaria, au fost ridicaţi din 13 ghetouri principale (unde fuseseră

înghesuiţi), îmbarcaţi în 45 de trenuri şi îndreptaţi în condiţii inu-

mane, lipsiţi de hrană şi apă, către lagărul de exterminare de la Aus-

chwitz16.

Christian de Charmasse, însărcinatul francez cu Afaceri de la Le-

gaţia Franţei în Ungaria, într-o scrisoare din 1 iulie 1944, adresată lui

Pierre Laval, şeful guvernului francez, descrie calvarul ghetoizării

evreilor transilvăneni:

„Ridicaţi de pe la casele lor, fără nici un bagaj, bărbaţi, femei, copii,

bătrâni au fost închişi cu miile în locuri îngrădite, în general în fabrici

de cărămizi, unde nu au alt adăpost în afara şurelor folosite la uscatul

cărămizilor. Înghesuiala e atât de mare, încât cei mai mulţi nici nu se

403 p.; Idem, Implicarea diplomatului român dr. Mihai Marina în acţiunile de salvare a

evreilor din Transilvania de Nord şi Ungaria (1944), Oradea, Editura Muzeului Ţării

Crişurilor, 2014, 104 p. 15 Cf. Carol Iancu, Alexandru Şafran, O viaţă de luptă, o rază de lumină, Bucureşti,

Hasefer, 2008, p. 173. Câteva luni mai târziu, în octombrie 1944, Alexandru Şafran a

adresat un apel preşedintelui Statelor Unite cerând o intervenţie rapidă în favoarea

evreilor unguri afl aţi în pericol de a fi masacraţi. Cf. Carol Iancu, Alexandru Safran şi

Şoahul neterminat în România. Culegere de documente (1940-1944), Bucureşti, Hasefer,

2010, p. 355.16 Cf. Randolph L. Braham, Politica Genocidului, op. cit., p. 128-136. Acest volum este

traducerea prescurtată a volumului său care a cunoscut mai multe ediţii: Randolph L.

Braham, The Politics of Genocide: the Holocaust in Hungary, City University of New

York, Columbia University Press, 1994, 2 vol., 1486 p. (printre alte ediţii cităm pe cea

apărută la Detroit, Michigan, Wayne State University Press, 2000). Cf. şi Moshe Car-

milly, The Road to Life, New York, Shengold Publishers, 1996, p. 94-99 [Ghettoization

and Depotation].


pot adăposti în aceste hangare. În altă parte, un martor ocular mi-a

spus că a văzut un ghetou într-o pădurice, înconjurată de sârmă ghim-

pată; îngrămădiţi în acest „parc zoologic”, (după expresia interlocuto-

rului meu), evreii, sunt lipsiţi de adăposturi şi de îngrijire medicală.

De multe săptămâni, le este dat să trăiască sub arşiţa zilei şi răcoarea

nopţii, în noroi şi murdării de tot felul, plini de paraziţi şi fără hrană

ori îmbrăcăminte…”17 Tragedia ghetoizării evreilor din Transilvania ne

este cunoscută şi datorită Jurnalului Evei Heyman privind ghetoul din

Oradea, tradus din maghiară în română de Oliver Lustig18 (care şi el a

fost închis împreună cu părinţii şi cei şase fraţi ai săi în ghetoul din

Cluj) şi recent tradus în franceză19.

Acelaşi diplomat francez prezintă astfel condiţiile inumane a depor-

tării evreilor din Cluj: „Am putut să vedem la Kolozsvár cum, fără nici

o deosebire de sex şi vârstă, evreii au fost suiţi în vagoane pentru vite,

îngrămădiţi şi închişi, fără permisiunea de a ieşi chiar pentru nevoile

cele mai urgente. Îmbarcarea s-a efectuat la amiază, plecarea urmând

să aibă loc abia în timpul nopţii. Până atunci vagoanele au rămas sub

soare.”20

În sfârşit o mărturie excepţională asupra destinaţiei convoaielor de

deportaţi evrei:

„După unele informaţii, evreii ar fi trimişi la muncă în Germania şi

Polonia. Un diplomat neutru mi-a declarat, în schimb, că are dovezi

cum că evreii sunt trimişi cu miile în instituţii speciale din Polonia,

unde sunt asfixiaţi în masă în camere de gazare; după aceea, cadavrele

se pare că sunt supuse unui sistem crematoriu perfecţionat care le

face să dispară fără urmă. Această mărturie este cu atât mai valoroasă,

17 Carol Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944).

Documente diplomatice franceze inedite, Iaşi, Polirom, 2001, p. 185. 18 Eva Heyman, Am trăit atât de puţin. Micul meu jurnal, Bucureşti, Editura Alex, 1991,

tradus din maghiară de Oliver Lustig, care a semnat şi introducerea.19 Eva Heyman, J’ai vécu si peu. Journal du ghetto d’Oradea. Préface de Carol Iancu,

traduit du hongrois par Jean-Léon Muller, op. cit.20 Carol Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944).

Documente diplomatice franceze inedite, op. cit., p. 185-186.


cu cât ea provine de la un diplomat cunoscut pentru sentimentele sale

germanofile.”21

O corespondenţă din 25 iulie 1944 este consacrată situaţiei a două

persoane de naţionalitate franceză care rezidau în Ungaria şi care în

pofida cetăţeniei lor franceze au fost arestate şi deportate.

Prima persoană, Madeleine Rivière-Cherel, născută Fodor, a fost

arestată la Szeged atunci când s-a dus să o viziteze pe mama ei care

fusese închisă în ghetoul din acest oraş. „Nu s-a ţinut cont de paşa-

portul francez pe care l-a prezentat” notează Christian de Charmasse,

însărcinatul cu Afaceri al Franţei în Ungaria, care adaugă: „Chiar după

legea ungară [ foarte severă], Doamna de la Rivière nu ar fi trebuit să

fie considerată ca evreică, părinţii ei fiind botezaţi înaintea naşterii

sale şi au crescut-o în religia protestantă. În plus ea este căsătorită cu

un creştin şi în sfârşit ea este Franceză prin căsătorie”22.

A doua persoană, o adolescentă de 14 ani Olga Myriam (?; numele

de familie este ilizibil), născută la Paris, a fost împreună cu mătuşa

sa la care era în vizită, închisă în ghetoul din Cluj la 6 mai 1944, iar

câteva zile mai târziu, ele au fost conduse împreună cu alţi evrei din

ghetou, „spre o destinaţie necunoscută”23. Reprezentantul Franţei care

a protestat pe lângă guvernul maghiar contra arestării arbitrare şi ile-

gale a acestor două cetăţene franceze, nu a primit nici un răspuns.

Funcţionarii de la ministerul de Externe maghiar cu care s-a între-

ţinut au recunoscut temeiul reclamaţiei dar s-au declarat neputincioşi

faţă de comportările funcţionarilor ministerului de Interne, „susţi-

nuţi, de altfel, de autorităţile germane”.

Concluzii

Examinarea atentă a arhivei Ministerului de Afaceri externe francez

privind situaţia evreilor din Ungaria în general şi Transilvania de nord

în special, ne permite să afirmăm următoarele:

21 Ibidem, p. 186.22 Vezi în Anexă reproducerea întregului raport în limba franceză.23 Ibidem.


– În pofida caracterului lor fragmentar, conţinând numeroase la-

cune, în special pentru anii 1942-1943, corespondenţa diplomatică

franceză constituie o sursă departe de a fi neglijabilă privind cunoaş-

terea persecuţiilor impuse evreilor din Ungaria, în frontierele mărite,

consecinţă a evoluţiei războiului.

– Toată legislaţia antisemită a fost aplicată cu duritate în Transilva-

nia de nord, ca şi în alte regiuni din Ungaria.

– Guvernul francez de la Vichy a fost pus la curent în timp real de

întregul proces de ostracizare a comunităţilor evreieşti din Ungaria în

noile sale frontiere.

– În pofida faptului că diplomaţii francezi reprezentau guvernul de

la Vichy, deci Franţa colaboraţionistă, găsim în rapoartele lor o com-

pasiune certă faţă de calvarul evreilor, după cum reiese în special din

descrierea deportării evreilor din Cluj.

– Diplomaţii francezi nu au putut interveni sau intervenţiile lor

n-au avut nici un rezultat, nici pentru apărarea drepturilor evreilor

unguri, şi nici măcar pentru cetăţenii francezi de origine evreiască

ameninţaţi cu deportarea. Aşa a fost cazul pentru Madeleine Rivière-

Cherel şi pentru adolescenta Olga Miriam, amintite în raportul din 25

iulie 1944.

Anexă

Raport inedit al lui Christian de Charmasse, însărcinatul cu Afaceri

al Franţei în Ungaria, trimis lui Pierre Laval, prim ministru şi minis-

trul secretar de Stat al Afacerilor Externe.

[Sursa: Arhiva M.A.E., V.E. vol. 412, f °97-98]

Budapest, 25 juillet 1944

M. de Charmasse, Chargé d’Affaires de France en Hongrie

À Son Excellence Monsieur Pierre LAVAL, Chef du Gouvernement,

Ministre Secrétaire d’Etat aux Affaires Etrangères

Je dois signaler au Département l’enlèvement et la disparition de 2

personnes de nationalité française résidant en Hongrie.


1°) Madame de la RIVIERE-CHEREL, demeurant à Szeged, a été

arrêtée le 26 juin dans les conditions suivantes: Madame de la RI-

VIERE, née Madeleine FODOR, hongroise d’origine, se trouvait de-

puis quelques semaines à Szeged chez sa mère. Son mari, M. André

de la RIVIERE, ancien correspondant à Budapest du „Journal des Dé-

bats”, y avait été lui-même arrêté quelques semaines auparavant par

les autorités allemandes. (Télégramme de cette Légation en date du

24 avril); l’arrestation de Mme de la RIVIERE n’a aucune relation avec

celle de son mari. Sa mère Mme FODOR, ayant été enfermée dans le

ghetto de Szeged, Mme de la Rivière est allée la voir. Elle y a été arrê-

tée, et aussitôt emmenée avec un certain nombre d’Israélites déportés.

Il n’a pas été tenu compte du passeport français qu’elle a présenté. Aux

termes mêmes de la loi hongroise, Mme de la RIVIERE n’aurait pas

dû être considérée comme juive, ses parents ayant été baptisés dès

avant sa naissance et l’ayant fait élever dans la religion protestante. En

outre, elle est marié avec un chrétien, et enfin elle est Française par

son mariage.

2°) Mlle Olga Myriam ? [nom de famille illisible] née à Paris le

28 mars 1930, se trouvait à Kolozsvar chez sa tante Mme WEISZ.

Quelques jours plus tard, elle a été enlevée de Kolozsvar en compagnie

d’autres Israélites du ghetto et dirigée vers une destination inconnue.

Notre Consul de Kolozsvar n’a malheureuselment été avisé de ce fait

qu’après le départ; il l’a aussitôt signalé à la Police locale en la priant

de faire effectuer d’urgence une enquête et des recherches; jusqu’à

présent, il n’a reçu aucune réponse.

De mon côté, j’ai protesté auprès du Gouvernement hongrois contre

les arrestations arbitraires et illégales de ces deux Françaises et de-

mandé des sanctions contre les fonctionnaires responsables. Jusqu’à

présent, je n’ai eu aucune réponse officielle. Les fonctionnaires des

Affaires étrangères avec qui je me suis entretenu de la question, ont

pleinement reconnu le bien fondé de mes réclamations, mais se sont

déclarés impuissants en présences des agissements des fonction-

naires du Ministère de l’Intérieur, soutenus d’ailleurs par les autorités

allemandes.

FAMILIA MATEMATICIANULUI CLUJEAN ABRAHAM WALD

Zoltán KÁSA

Renumitul matematician Abraham Wald (1902-1950) s-a năs-

cut la Cluj, unde şi-a făcut şi studiile. Şi-a luat doctoratul la

Viena, după care s-a stabilit în Statele Unite ale Americii,

unde a fost profesor universitar. A fost un precursor al statisticii mate-

matice şi un utilizator timpuriu al teoriei jocurilor. A murit într-un

accident aviatic în India, în timpul unui şir de conferinţe. Familia lui,

cu excepţia unui frate, a pierit în lagărele naziste.

Această lucrare doreşte să fie o comemorare a familiei dispărute.

În anul 2012 Róbert Oláh-Gál a

publicat un articol în ziarul clujean

Szabadság despre viaţa şi activitatea

lui Abraham Wald, propunând am-

plasarea unei plăci comemorative

pe casa natală. După apariţia acestui

articol am început căutarea casei în

care s-a născut Abraham Wald. Am

studiat în Arhivele Statului matri-

colele Bisericii israelite, care sunt

incomplete, şi nu am găsit decât o

singură înregistrare referitoare la

familia Wald: înscrierea referitoare

la naşterea lui Herman Wald (frate

al lui Abraham) în 1904, dar fără

81Familia matematicianului clujean Abraham Wald

să apară adresa părinţilor. Am căutat în agendele cu adrese publicate

sporadic în Cluj adresa familiei Wald. Nu există agendă publicată în

1902. În Tabelul 1 am prezentat adresele tatălui lui Abraham Wald în

perioada 1899-1943. Aici apare şi adresa din 1902 care a fost obţinută

după multe intervenţii de la primăria municipală.

Tabelul 1. Adresele familiei Wald

AnulNumele şi

ocupaţiaAdresa Sursa

1899Wald Menyhért,

comerciant

Széchenyi tér 7

(Piaţa Mihai Viteazul nr. 7)

agenda cu

adrese

1902 Wald MenyhértSzéchenyi tér 17

(Piaţa Mihai Viteazul nr. 17)

primăria

municipală

1904Vald Menyhért,

comerciant

Magyar u. 19

(Bdul 21 Decembrie 1989

nr. 55)

agenda cu

adrese

1905Wald Menyhért,

comerciant

Magyar u. 19


nr. 55)

agenda cu

adrese

1906-

1907

Wald Menyhért,

funcţionar privat

Magyar u. 2


nr. )

agenda cu

adrese

1914

Glasner Simon şi

Wald Menyhért

(Wald Menyhért

brutar)

Major u. 17

(Str. Croitorilor nr. 17)

agenda cu

adrese

1943Wald Menyhért,

comerciant privat

Rákóczi u. 6

(Str. Grigorescu nr. 6)

agenda cu

adrese

În consecinţă, locul cel mai potrivit pentru o placă comemorativă

este clădirea cinematografului Florin Piersic (fosta cinema Republica)

din Piaţa Mihai Viteazul, care stă în locul unde s-a aflat casa natală a

lui Abraham Wald.

Avem informaţii puţine despre Abraham Wald şi familia lui. Necro-

logul apărut în engleză aminteşte că a terminat universitatea clujeană,

82 ZO LTÁ N KÁ S A

dar acest lucru a fost privit cu suspiciune de cei care au scris despre

viaţa lui Wald (de ex. László Filep) pentru că, până recent, nu au existat

dovezi în această privinţă. Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I

din 1927/28 publică lista licenţiaţilor printre care apare şi Wald Avram,

care nu este altcineva decât Abraham Wald. Printre documentele gă-

site la Arhivele Statului din Cluj-Napoca se găseşte şi un registru de

examene (Tabelul 2) care justifică faptul că Abraham Wald a susţinut

cel puţin 10 examene de matematică.

Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj din anul universitar 1927/28. Pe pagina 187 apare numele lui Abraham Wald printre licenţiaţi

Tabelul 2. Examenele lui Abraham Wald la universitatea din Cluj

Nr.

crt.Denumire materie Examinator

Data

examenuluiCalificativ

1. Geometria analitică Nicolae Abramescu 29 iunie 1925 bine

2. Teoria funcţiilor I Aurel Angelescu 6 oct. 1925 bine

3. Geometrie descriptivă Nicolae Abramescu 25 oct. 1925 suficient

4. Mecanică raţională I Theodor Angheluță 25 oct. 1925 amânat

5. Analiză matematică I Nicolae Abramescu 1926 excelent

6. Mecanică raţională I Theodor Angheluță 15 iunie 1926 excelent

7. Analiză matematică II Gheorghe Bratu 12 iunie 1926 excelent

8. Teoria funcţiilor II – 19 oct. 1926 bine

9. Astronomie – febr. 1927 suficient

10. Mecanică II – febr. 1927 bine


Tatăl lui Abraham Wald este Menachem (Menyhért) Wald (1872-

1944/45), care a fost comerciant, pe urmă brutar de maţa; mama sa

Dina Glasner (1878-1944/45) a fost fiica renumitului rabin Moshe

(Mózes) Glasner (1856-1924).

O reclamă de preţuri din anii 1910 pentru comunitatea evreiască din Pécs (Ungaria)


Necrologul lui Abraham Wald aminteşte de 5 fraţi şi surori, care

sunt următorii:

Martin (Márton) Wald (1898-1944/45) inginer electric, care l-a ajutat

mult pe fratele mai mic Abraham, care a fost elev privat la liceul piarist

din Cluj. Din cauză că erau evrei religioşi, au preferat această modali-

tate ca Abraham să nu fie nevoit să umble sâmbătă la şcoală.

Terezia (Teréz) Wald (1900-1944/45) funcţionară.

Wald Herman (27 sept. 1904 – aprilie 1983) singurul care a scăpat

din lagăr. După cel de-al doilea război mondial s-a stabilit în America,

unde a lucrat ca inginer, având şi un brevet referitor la sisteme de

măsurare. Tot la Cluj s-a născut un alt Herman Wald (1906-1970), văr

cu fraţii Wald, fiul rabinului Iacob Wald (1870-1928), care în anii 1930

s-a stabilit în Africa de Sud şi a devenit sculptor celebru, având multe

opere monumentale în aer liber.

Bella Wald (1906-1944/45) profesoară de franceză-germană, a ter-

minat facultatea în februarie 1936 la universitatea din Cluj. Între 1940-

1944 a fost profesoară la Liceul Evreiesc din Cluj.

Renée Wald (1909-1944/45) profesoară de

pian. A terminat la Liceul Tarbut, a început să

înveţe pian de la Ádám Pongrácz, iar la conserva-

torul de muzică a fost eleva profesoarei Ana Voi-

leanu. În Monografia Clujului, vol. 3, editată de

Iosif Szigethy şi publicată în 1939, este elogiată

ca pianistă promiţătoare. S-a căsătorit cu Ernest

Diamantstein şi s-a mutat la Târgu Mureş.

În agenda cu adrese apărută în 1943 sunt trecute următoarele per-

soane cu numele de Wald:

Wald Bella, profesoară (Rákóczi út 6)

Wald Béla, dr. medic (Wesselényi út 19)

Wald Ernő, rabin (Árpád út 30-32)

Wald Hermann, profesor (Mikes u. 17)

Wald Jenő, administrator (Dézsma u. 44)

Wald Márton, dr. inginer (Fellegvári út 83)


Wald Mátyás, frizer (Kócsag u. 1)

Wald Menyhért, comerciant privat (Rákóczi út 6)

Wald Teréz, funcţionar (Rákóczi út 6)

Abraham Wald s-a căsătorit în 1941 cu Lucille Lang. A avut doi copii:

Betty (născută în 1943), Robert (născut în 1947), care este profesor de

fizică la Universitatea din Chicago.

În 1950 guvernul indian l-a invitat pe Abraham Wald pentru un şir

de conferinţe de matematică. A murit, împreună cu soţia, într-un acci-

dent aviatic care a avut loc în India. Copiii au fost crescuţi de sora lui,

Lucille Lang.

Abraham Wald în timpul unei prelegeri Tânărul Abraham Wald

Abraham Wald şi-a luat doctoratul în 1931 la Viena sub îndrumarea

lui Karl Menger. Următorii şi-au luat doctoratul conduşi de Abraham

Wald:

Meyer Girshick (1908-1955), Columbia University, 1947.

Herman Chernoff (1923-), Brown University, 1948 (formal James

Krumhansl a fost conducătorul ştiinţific, dar efectiv a lucrat cu Wald).

Milton Sobel (1919-2002), Columbia University, 1951. (Conducători:

Abraham Wald şi Jacob Wolfowitz).

Charles Stein (1920-), Columbia University, 1947 (în MGP apare

anul 1953).


Clujenii de astăzi nu ştiu mai nimic nici despre matematicianul

Abraham Wald şi nici despre sculptorul Herman Wald, deşi amândoi

s-au născut în oraşul de pe Someş. Consider că amplasarea a două

plăci comemorative în Cluj, în amintirea lor, este datoria noastră.

Bibliografie

1. Filep, László, Wald Ábrahám (1902–1950) în Acta Academiae Paeda-

gogicae Nyíregyháziensis, 1982, p. 125-135.

2. Filep, László, Magyar matematika Erdélyben a két világháború

között în Magyar Tudomány, 2001/5, http://epa.oszk.hu/00700/

00775/00030/603-610.html

3. Oláh-Gál, Róbert, Állítsunk emléktáblát Wald Ábrahámnak! în Sza-

badság, 6. 01. 2012.

4. Connor, J. J. O’; Robertson, E. F.; Wald, Abraham, http://www-

gap.dcs.st-and.ac.uk/~history/Biographies/Wald.html

5. Szigethy, József, Monografia Clujului–Kolozsvár története, vol. 3, Ko-

lozsvár, 1939.

6. Tibori Szabó, Zoltán, Zsidlic. A Kolozsvári Zsidó Gimnázium törté-

nete (1940–1944), Mega Kiadó, Kolozsvár, 2012.

7. *** Anuarul Universităţii Regele Ferdinand I din Cluj pe anul şcolar

1927/28, Cluj, 1929.

8. *** Az Erdélyi Múzeum-Egyesület háromnegyedszázados tudományos

működése 1859–1934, EME kiadása, Kolozsvár, 1937, http://mek.

oszk.hu/07900/07981/pdf/eme1.pdf

9. *** Colecţia Registre de Cetăţenie, 82/1924, Arhivele Statului Cluj-

Napoca, Fond 136.

10. *** International Tracing Service Digital Archive, Bad Arolsen.

11. *** Kolozsvári cím- és lakjegyzékek 1899, 1904, 1905, 1907, 1914, 1943,

Kolozsvári Egyetemi Könyvtár, Kolozsvári Akadémiai Könyvtár.

12. *** Macesz árajánlat (1910-es évek), http://magyarzsido.hu/

13. *** Mathematics Genealogy Project, http://genealogy.math.ndsu.

nodak.edu/id.php?id=36887

14. *** Registru de examene al facultăţii de matematică, Arhivele Statu-

lui Cluj-Napoca, Fond 798/74.


Mulţumiri

Doresc să mulţumesc pentru ajutorul acordat în colectarea date-

lor greu accesibile doamnei Anna Horváth şi domnilor Attila Gidó şi

Róbert Oláh-Gál.

TRAGEDIA LUI EMIL VAISZLOVICH – MAGHIARUL CU CAFTAN

Dániel LŐWY

O epocă ilustrată printr-un destin individual

În destinul personal al lui Emil Vaiszlovich, proprietarul unui hotel

faimos şi luxos din Oradea, se reflectă o întreagă epocă istorică, în-

cepând cu aşa-numita epocă de aur a evreilor din Monarhia Austro-

Ungară la statutul de dublă minoritate în Regatul Român. În perioada

interbelică el a avut mult de suferit datorită loialităţii sale faţă de ma-

ghiari, care s-a dovedit mai puternică decât apartenenţa sa confesio-

nală. A fost grav rănit în atrocităţile din timpul Congresului studen-

ţilor români, ţinut la Oradea, în decembrie 1927; nu este de mirare

că presa din Ungaria îl sărbătorise ca pe un erou naţional, în timp ce

ziarele româneşti din Transilvania îl etichetau drept un „maghiar cu

caftan”. După două decenii, în care a fost persecutat pentru convinge-

rile sale maghiare, administraţia ungară, care a revenit după cel de-al

doilea Arbitraj de la Viena, l-au pus sub jurisdicţia discriminatoare

împotriva evreilor (zsidótörvények). Destinul lui Emil Vaiszlovich a fost

tragic, în parte datorită faptului că, în pofida evenimentelor, a rămas

un maghiar convins, în parte datorită caracterului său intransigent.

89Tragedia lui Emil Vaiszlovich – maghiarul cu caftan

O curiozitate orădeană: cei doi fraţi Vaiszlovich cu alură de aventurier

Conform unui martor de epocă, ziaristul Andor Nagy, nici nu-i pu-

teai vedea unul fără celălalt; Gyula şi Emil au fost de nedespărţit, dar

în acelaşi timp şi adversari înverşunaţi pe toate tărâmurile.1 Cei doi ti-

neri se purtau mai domni ca domnii; se îmbrăcau după moda lorzilor

englezi, mergeau la vânătoare în Egipt şi India, îşi selectau şi schim-

bau amantele, pe moşiile lor purtau război cu moşierii vecini şi erau

adevăraţi mici nobili, care se ghidau după codexul duelului. De altfel

erau maghiari paşoptişti.2 Emil Vaiszlovich se mândrea cu faptul că

fusese ofiţer de rezervă la husari.3

Poetul Dutka Ákos îi descrie ca având alură de cavaleri aventurieri,

indivizi pitoreşti ai oraşului, care din nişte excentrici aveau să devină

figuri istorice. Se plimbau cu multă plăcere prin centrul oraşului, în

compania rabinului şef dr. Lipót Kecskeméti, iar scriitorul Lajos Biró

îi însoţea în plimbările lor cu trăsura. Emil a fost mare adept al litera-

turii, scriind el însuşi frumoase şi elevate note de călătorie şi relatări

despre vânătorile sale în Africa.4 Vaiszlovich nu s-a însurat niciodată,

iar înaintînd în vârstă, se purta tot mai mult ca un celibatar convins.

În fiecare zi la amiază, exact la ora 12, ieşea pe poarta hotelului, îndrep-

tându-se spre corso-ul oraşului pentru plimbarea zilnică. Vestimenta-

ţia sa urma moda depăşită de dinaintea primului război mondial.5

Atât prin gândirea cât şi prin prezenţa sa, Emil Vaiszlovich ar fi fost

demn de un erou creionat de romancierul Mór Jókai. A fost al doilea

1 Nagy Andor, Tavasz Váradon. Regény a fi atal Ady Endre életéről [Primăvară la Oradea.

Roman despre viaţa lui Ady Endre la tinereţe], Epocha Könyvkiadó, Budapest, 1938, p.

170. În continuare: Nagy Andor, Váradi tavasz.2 Kulcsár Beáta, A Vaiszlovich–Pallay affér és a nagyváradi párbajellenes szövetség [Con-

fruntarea Vaiszlovich–Pallay şi asociaţia orădiană împotriva duelului], în Várad folyói-

rat (Nagyvárad), 2014, nr. 3, http://www.varad.ro/node/1082 (4 mai 2014).3 Katona Béla, Várad a viharban. Zsolt Béla előszavával [Oradea în furtună. Cu o pre-

faţă de Zsolt Béla], Teala Kórháztámogató Egyesület, Nagyvárad, 1946, p. 124. În con-

tinuare: Katona, Várad a viharban.4 Nagy Andor, Váradi tavasz, p. 172.5 Katona, Várad a viharban, p. 124.

90 DÁ N I E L LŐW Y

pe lista magnaţilor din Oradea, dar pentru nimic în lume nu şi-ar fi

aprins o ţigară întreagă. Avea un personal de douăzeci de suflete, dar

apartamentul şi-l curăţa singur, iar dimineaţa, şezând pe marginea pa-

tului, îşi curăţa pantofii. Pe de altă parte, dona sume însemnate în sco-

puri de caritate şi nu refuza niciodată să-i ajute pe cei aflaţi la nevoie.6

Regulamentul strict al Hotelului Parc, de unde prinţul moştenitor şi regele au fost daţi afară

Hotelul Parc, aflat în proprietatea celor doi fraţi, a dat naştere unor

adevărate legende.7 Aceste întâmplări reprezintă un fel de punte între

Oradea aşa-numiţilor „ani de pace” ai Ungariei şi oraşul perioadei in-

terbelice, aflat sub administraţie românească.

Emil şi Gyula Vaiszlovich au cumpărat conacul Bethlen, aflat la col-

ţul străzii Nagysándor József [astăzi Aurel Lazăr], şi l-au transformat

într-un hotel amenajat într-un mod deosebit de atractiv.8 Lucrările de

reînnoire au necesitat un efort de doisprezece ani, fiind încheiate în

6 Ötvös Béla; Horvát Ernő, Porrá és hamuvá [Întru praf şi cenuşă], Nagyváradi Ke-

resztény Kutatóközpont – Pelikán Kiadó, Nagyvárad, 1996, p. 19. În continuare: Ötvös-

Horvát, Porrá és hamuvá. Conform unei ştiri apărute în cotidianul Nagyvárad, în pri-

măvara anului 1928 Vaiszlovich a făcut o donaţie de 5300 lei în favoarea orfelinatelor

evreieşti de băieţi şi de fete, precum şi casei de bătrâni evreieşti. Această sumă era

semnifi cativă la vremea respectivă. Vezi: Kulcsár Beáta, Közelharc.7 În surse diferite numele proprietarului de hotel fi gurează în mai multe variante.

Spre exemplu, Kulcsár Beáta îl menţionează ca Vaiszlovich Emil, întrucât el însuşi s-a

semnat astfel într-o scrisoare datată în anul 1904, care este păstrată în arhivele orădi-

ene. Vezi: Kulcsár Beáta, Közelharc a Park szállóban és a „hős zászlótartó” legendája

[Încăierare la Hotelul Parc şi legenda „stegarului erou”]. În Pro Minoritate, 2012, vară,

p. 31-53, nota nr. 8. În continuare: Kulcsár, Közelharc. În alte documente este menţio-

nat caVaiszlovich sau Weiszlovits, întrucât tatăl său, proprietarul unui atelier de pietre

funerare şi proprietar de pompe funebre, era cunoscut în oraş ca Weiszlovits Adolf.

Relaţia dintre tată şi fi u fi ind însă extrem de încordată, se poate presupune că Emil şi-a

schimbat numele dinadins.8 Clădirea în stil baroc, construită în secolul al XVIII-lea, se afl a pe str. Principală (Fő

utca) nr. 5, vis-à-vis de aripa mănăstirii de maici Orsolya. Vezi: Dukrét Géza, Ady Endre

regényes életrajza Nagyváradon [Biografi a romanţată a lui Ady Endre la Oradea], Noran

Könyvkiadó, Budapest, 2007, p. 20. După ce, în 1903, au achiziţonat Conacul Bethlen


primăvara lui 1915. După prematura stingere din viaţă a lui Gyula Va-

iszlovich, hotelul a devenit proprietatea exclusivă a fratelui mai mic,

Emil.

Faţada Hotelului Parc era decorată cu frunze de palmetă şi figurine

cu amforă.9 Hotelul a fost dotat cu mobilier preţios, iar grădina se ase-

măna cu un adevărat parc nobiliar: apartamentele hotelului erau orna-

mentate cu covoare orientale autentice şi cu ţesături din India. Curtea

hotelului a fost amenajată într-un spaţiu larg idilic, cu platani şi gru-

puri îngrijite de flori, cărările erau betonate, împrejmuite de grote ar-

tificiale acoperite cu iederă, şi mai existau ruine artificiale, construite

din piatră brută, ceea ce conferea ansamblului un caracter romantic.10

Camerele hotelului erau dotate cu plapume de mătase din India, iar

cuverturile de pernă erau din batist de in. Clădirea devenise faimoasă

prin folosirea preponderentă a culorii violet; jaluzelele, grilajul de fier

al coridoarelor şi mozaicul de pe pereţii dinspre grădină erau colorate

în violet, culoarea preferată a proprietarului.11 Hotelul de o curăţenie

exemplară avea şi un regulament de funcţionare strict, care nu putea

fi încălcat de nimeni. Nicio femeie nu era cazată de una singură, iar

o femeie cu un bărbat primeau cameră numai după ce prezentau do-

vada că sunt căsătoriţi. Nu se permitea accesul ordonanţei ofiţerilor de

grad superior care erau cazaţi în hotel. Pentru efectuarea de servicii

diverse, Vaiszlovich angajase un număr mare de curieri cu uniformă.12

În timpul primului război mondial, în 1916, un comandament al ar-

matei austro-ungare a funcţionat la Oradea. S-a întâmplat atunci că

Emil Vaiszlovich l-a dat afară din hotel pe comandantul de armată,

care fusese însuşi prinţul Carol, cel ce la sfârşitul aceluiaşi an avea să

de la soţia Contelui Bethlen Gergely, l-au reconstruit cu multă circumspecţie transfor-

mându-l într-un hotel de lux.9 Mózes Teréz, A zsidóság szerepe Nagyvárad architektonikus arculatának kialakításában

[Rolul evreimii în formarea caracterului architectonic al Oradiei]. Vezi: Izraeli Szemle,

2006, nr. ianuarie-februarie, p. 24-27; Péter, Ady Nagyváradon, p. 20.10 Ötvös-Horvát, Porrá és hamuvá, p. 19.11 Katona, Várad a viharban, p. 124.12 Katona, Várad a viharban, p. 123.


devină Carol al IV-lea, ultimul rege încoronat al Ungariei.13 Motivul a

fost acela că excelenţa sa fusese vizitat de o femeie. Prinţul Carol a fost

nevoit să se mute în reşedinţa episcopului romano-catolic.14

Un caz similar a avut loc după schimbarea de imperiu, când regele

Carol al II-lea a dorit să se cazeze incognito în Hotelul Parc. Trimisul

său s-a deplasat la Oradea pentru rezervarea apartamentului. Vaiszlo-

vich l-a întrebat în compania cui doreşte să se cazeze măria sa? Căci

dacă ar veni împreună cu regina, s-ar simţi onorat, şi oferă apartamen-

tul regal în mod gratuit, în schimb, dacă intenţionează să efectueze

vizita cu o altă femeie, nu e chip să-i primească. Datorită inflexibilităţii

sale, regele Carol al II-lea a fost nevoit să se cazeze la un alt hotel.15

A refuzat să se ridice la intonarea imnului regal

În perioada interbelică, Vaiszlovich Emil devenise cunoscut prin

caracterul său de neclintit, dispus mereu să se confrunte pentru iz-

bânda adevărului, dar şi prin declararea continuă a devotamentului

său faţă de maghiari. Începând cu anul 1920, a fost membru ales în

conducerea filialei orădene a Partidului Maghiar (Országos Magyar

Párt).16 După ce în 1926 s-a decretat intonarea imnului regal la începu-

tul spectacolelor de teatru şi în cinematografe, Vaiszlovich a refuzat să

se ridice în picioare împreună cu ceilalţi spectatori. Pentru aceasta a

fost arestat de Popoviciu, chestorul poliţiei, şi condamnat la o lună de

13 Carol al IV-lea a fost încoronat la Budapesta la data de 30 decembrie 1916. Festivita-

tea a avut loc la biserica Mátyás, unde pentru întâia oară în istoria încoronărilor s-a

intonat imnul Ungariei şi nu acela al Austriei. Împreună cu Carol, soţia sa, Zita Bour-

bon, prinţesă de Parma, a fost încoronată ca regină a Ungariei. Se căsătoriseră cu cinci

ani mai devreme, în 1911.14 Ötvös-Horvát, Porrá és hamuvá, p. 19.15 Dezső István dr.: Egy erdélyi sebész emlékei. 1947-1961 [Aminitirile unui chirurg tran-

silvănean], Editură de autor, Budapest, 2006, p. 283. În continuare: Dezső, Erdélyi

sebész.16 Kulcsár, Közelharc.


închisoare. Cazul s-a repetat anul următor la un spectacol de circ; fiind

recidivist, sentinţa lui Vaiszlovich a fost un an de închisoare.17

Congresul studenţilor s-a năpustit asupra oraşului asemenea unui taifun

Cel mai mare congres naţional al asociaţiei studenţeşti din România

Mare s-a organizat cu trei mii şi jumătate de participanţi în oraşul de

frontieră Oradea, între 4 şi 6 decembrie 1927. Prima zi a decurs fără

evenimente deosebite. În a doua zi însă, după ce au revendicat intro-

ducerea numerus clausus pentru admiterea în învăţământul superior a

tinerilor evrei, studenţii naţionalişti români întărâtaţi au provocat ora-

şului daune de milioane de lei, prin devastarea tuturor sinagogilor din

Oradea, vandalizarea mobilierului unor redacţii, spargerea vitrinelor

unor magazine şi restaurante maghiare şi evreieşti şi distrugerea măr-

furilor la magazinele din centrul oraşului. Au suferit avarii serioase

390 de magazine şi case de locuit, practic întregul centru al oraşului a

fost distrus. După evaluarea pagubelor, autorităţile au acordat 6,5 mili-

oane de lei despăgubiri, sumă care nu cuprindea însă daunele suferite

de sinagogi, pe care guvernul le-a tratat în mod separat.18

Vaiszlovich a refuzat fără drept de apel să cazeze studenţi români

sosiţi la Oradea pentru a participa la congres. A considerat că hotelul

de lux cu camerele şi apartamente elegante nu sunt potrivite pentru

uzul studenţilor. Liderii studenţilor naţionalişti români nu s-au re-

semnat însă, au spart poarta şi şapte dintre ei s-au năpustit în incinta

hotelului, unde au spart şi distrus tot ce le-a ieşit în cale. Totodată, ei

l-au atacat şi pe proprietar. Vaiszlovich însă i-a confruntat, s-a apărat

folosindu-şi briceagul19, a rănit doi agresori, dar mai apoi a fost doborât

17 Ötvös-Horvát, Porrá és hamuvá, p. 19-21.18 Lőwy Dániel, Az úri város zsidó lakosai. A nagyvárad zsidóság története [Locuitorii

evrei ai oraşului domnesc. Istoria evreimii de la Oradea], Magyar Unitárius Egyház

Magyarországi Egyházkerülete, Budapest, 2015, p. 124-129.19 Conform altor surse şi-ar fi folosit pumnalul, buzduganul sau pistolul.


şi maltratat în mod bestial. Într-un final, a fost salvat de jandarmi, şi

trăsura sa escortată la spital cu baionetele ridicate.

Această întâmplare a avut un ecou de anvergură atât în presa din

România, cât şi din Ungaria, relatările editoriale de atunci fiind docu-

mentate în detaliu într-un studiu recent al lui Beáta Kulcsár.20 Întrucât

în timpul evenimentelor s-a întrerupt legătura telefonică cu Oradea,

ziariştii se ghidau doar după relatările şi opiniile de multe ori con-

tradictorii ale martorilor oculari. Rănitul a fost transportat la Spitalul

Evreiesc, unde medicul primar Imre Fischer a constatat o fisură crani-

ană de 16 centimetri lungime şi accident vascular cerebral; a reuşit să

oprească hemoragia, şi prin trepanaţie i-a salvat viaţa lui Vaiszlovich.21

Ca o curiozitate legată de această intervenţie miraculoasă amintim că

Vaiszlovich a considerat exagerat onorariul revendicat de medic; iar

atunci când decizia tribunalului a dat câştig de cauză doctorului, Vai-

szlovich a plătit suma de 154 mii lei sub formă de monede de 1 şi 2 lei.22

Conform reportajelor din presa ungară, Vaiszlovich a fost un om

hotărât şi puternic, care s-a năpustit asupra atacanţilor săi aflaţi în su-

perioritate numerică cu forţa viteazului legendar Kinizsi, până când,

grav rănit, s-a prăbuşit într-o baltă de sânge. Presa din Ungaria l-a

considerat un fel de erou al rezistenţei naţionale, un „eroic purtător

de drapel”. S-a făcut această apreciere despre un evreu pe vremea când

exista deja un curent antisemit puternic în Ungaria. În opoziţie fla-

grantă cu aceste aprecieri, ziarele de limbă română l-au etichetat „ma-

ghiar cu caftan”, îl descriau ca pe un duşman al românilor şi un om

periculos, care l-a rănit pe studentul Diaconescu atunci când acesta ar

fi intrat paşnic în hotel.23

20 Kulcsár, Közelharc.21 La solicitarea familiei, medicul primar Czukor István s-a deplasat de la Budapesta la

Oradea, şi a constat că Vaiszlovich benefi ciase de un tratament medical corespunză-

tor.22 Dezső, Erdélyi sebész, p. 283-285; Kulcsár, Közelharc.23 Kulcsár Beáta, Közelharc.


Audiat după evenimente de judecătorul militar Vlădescu, Vaiszlo-

vich s-a declarat de naţionalitate maghiară şi religie israelită.24 Judecă-

torul a afirmat că o persoană de religie mozaică nu poate fi de naţiona-

litate maghiară. Vaiszlovich a replicat că ţine mai mult la naţionalitatea

maghiară, decât la religia sa.25

Vaiszlovich a avut dintotdeauna un resentiment faţă de germani.

În timpul celui de-al doilea război mondial, el nu primea germani în

hotelul aflat încă în proprietate comună cu fratele său Gyula. Motiva

refuzul prin faptul că Germania se face vinovată de izbucnirea răz-

boiului mondial, iar el nu vrea să cazeze criminali de război. Nu şi-a

moderat sentimentele negative faţă de germani nici în timpul celui

de-al doilea război mondial, ci a continuat să-şi manifeste în mod făţiş

dispreţul faţă de ei. Pentru această atitudine, a plătit până la urmă cu

viaţa.

„Noi i-am aşteptat pe unguri, dar nu pe aceşti unguri”

Intrarea trupelor ungare în Transilvania de Nord, în urma celui

de-al doilea Arbitraj de la Viena, a fost întâmpinată cu un entuziasm

debordant în localităţile cu populaţie maghiară. Localnicii evrei i-au

primit de asemenea cu simpatie.26 „Ardeal iubit, noi sosim! / Pen-

tru tine trăim şi murim!” [Édes Erdély itt vagyunk! / Érted élünk és

halunk!] – au cântat honvezii care au mărşăluit în Oradea la 6 sep-

tembrie 1940.27 Populaţia evreiască a oraşului şi-a pus şi ea cocarda

24 Ziaristul orădean George Bota îşi justifi ca antisemitismul tocmai prin existenţa

unor evrei asimilaţi; considera ca cei mai reprezentativi dintre aceştia pe Vaiszlovich

Emil şi rabinul şef dr. Kecskeméti Lipót, etichetându-i ungurii cu caftan, şi declarând

că sentimentele lor de prietenie arătată ungurilor sunt de neînţeles. Vezi: George

Bota, Ungurii cu caftan, în Vestul României, 17 februarie 1924, p. 1. Citat de: Kulcsár,

Közelharc.25 Kulcsár Beáta, Közelharc.26 Ablonczy Balázs, A visszatért Erdély. 1940-1944 [Ardealul reîntors. 1940-1944], Jaffa

Kiadó, Budapest, 2011, p. 55-57. În continuare: Ablonczy, Visszatért Erdély. 27 Lőwy Dániel, Édes Erdély, itt vagyunk [Ardeal iubit, ne-am întors], în Kortárs, 2012, nr.

6, p. 78-83.


roşu-alb-verde pentru a-l întîmpina pe guvernatorul Horthy Miklós,

sosit călare, în fruntea comandamentului său militar.28 În oraş se zvo-

nea că Vaiszlovich Emil29 i-ar fi bătut potcoavă de argint calulului alb

legendar al guvernatorului.30 O altă versiune a legendei relata că i-ar

fi construit un grajd din marmură de Carrara.31 O a treia variantă su-

pralicitează, afirmând că Vaiszlovich i-ar fi oferit potcoave de aur lui

Horthy Miklós.32

Împreună cu populaţia evreiască a oraşului, proprietarul de hotel,

fidel apartenenţei sale la maghiarime şi-a pus mari speranţe în reve-

nirea admininistraţiei maghiare, aşteptând reintroducerea egalităţii

de drepturi şi oportunitate din aşa-numita perioadă de pace (békeidő)

dinaintea primului război mondial.33 Tot el a realizat printre primii

că nu-şi poate pune speranţe în autorităţile ungare revenite, fapt pen-

tru care ar fi afirmat: „Noi i-am aşteptat pe unguri, dar nu pe aceşti

unguri!”[mi a magyarokat vártuk, de nem ezeket a magyarokat!]

Prin presiune şi şantaj, generalul vitéz Károly Rajnay, comandan-

tul militar al Oradiei a reuşit să destituie proprietari de fabrici, în-

treprinderi şi cafenele, înlocuindu-i cu oamenii săi. Printre victimele

sale se găseau şi mulţi evrei. A încercat să-l constrângă şi pe Emil Va-

iszlovich să-şi vândă hotelul. Conform mărturiei unui contemporan,

28 În apropiere de Bistriţa, honvezii au fost întâmpinaţi adesea cu drapele cu svastica

şi nu cu acelea ale Ungariei, iar Robert Clemens, conducătorul teritorial al germanilor

din Nordul Transilvaniei l-a salutat pe guvernatorul Horthy îmbrăcat în uniformă nea-

gră şi purtând o banderolă cu svastica. Vezi: Ablonczy, Visszatért Erdély, p. 56. 29 Vaiszlovich Emil şi fratele său Gyula au cumpărat în 1903 castelul Bethlen situat la

colţul străzii Nagysándor József [astăzi Aurel Lazăr] şi, până în primăvara anului 1915,

l-au reconstruit ca hotel. Vezi: Dukrét Géza – Péter I. Zoltán, Nagyvárad városismertető.

Vezi: Partiumi füzetek 44. A Partiumi és Bánsági Műemlékvédő és Emlékhely Bizot-

tság, a Királyhágómelléki Református Egyházkerület és a Nagyváradi Római Katolikus

Püspökség, Nagyvárad, 2006, p. 65.30 Dr. Mózes Teréz, istoric de artă, comunicare făcută lui Lőwy Dániel, Tel-Aviv, 8 fe-

bruarie 2008.31 Dezső, Erdélyi sebész, p. 285.32 Réhon József, Ami eszembe jut [Ceea ce-mi amintesc], Comunicare făcută lui Daniel

Lőwy, Arad, 29 august 2012. În continuare: Réhon, Tanúságtétel.33 Szabó Eugen (Salzberger Jenő), Însemnări, Ediţia de autor, Israel, fără an, p. 58. În

continuare: Szabó Eugen, Însemnări.


Vaiszlovich a reuşit să-şi păstreze hotelul cerând şi chiar obţinând o

audienţă la însuşi guvernatorul Horthy.34

Doar 66 de evrei din Transilvania de Nord au reuşit să obţină scu-

tire de sub jurisdicţia reglementărilor pentru evrei, printre care se

găseau şi 11 orădeni.35 Nu putea lipsi dintre ei Vaiszlovich Emil, care

datorită convingerilor sale maghiare şi atitudinii sale consecvente a

reuşit să-şi păstreze acest statut privilegiat şi după ocuparea Ungariei

de către armata germană.

„Elementele suspecte sub raport politic” în mănăstirea de maici Immaculata

Între 7 şi 17 aprilie Gestapoul a arestat în serie elemente considerate

de neîncredere din punct de vedere politic. I-au arestat pe liderii spiri-

tuali ai comunităţii evreieşti din Oradea, pe locuitorii cei mai înstăriţi

ai oraşului, împreună cu numeroşi intelectuali de stânga. Fusese ares-

tat şi Emil Vaiszlovich, al doilea pe lista magnaţilor orădeni.36 După in-

terogatoriu, majoritatea celor reţinuţi au fost puşi în libertate. Ultima

34 Depoziţia inginerului orădean Kajari Gábor la Poliţia de Stat Ungară Budapesta –

Secţia Politică (fără an), publicată de Lustig, Oliver (editor): Procesul ghetourilor din

Nordul Transilvaniei, vol. II: Mărturii, Editura AERVH, Bucureşti, 2007, p. 8-9.35 Scutirea (mentesítés) a fost acordată următorilor orădeni: Hegedűs Nándor, jurna-

list, scriitor, politician, Hegedűs Boldizsár, chimist, Vaiszlovich Emil, proprietar de

hotel, Konrád Ferenc şi Berkes József, funcţionari particulari, Berkes Péter, Hollós

Péter, student universitar, Moskovits Jenő János, inginer, Moskovits István, Moskovits

György, funcţionar şi Bíró József, istoric de artă. Vezi: Gidó Attila; Sólyom Zsuzsa,

Kolozsvár, Nagykároly és Nagyvárad zsidó túlélői. A Zsidó Világkongresszus 1946-os

felmérése [Supravieţuitorii evrei din Cluj, Carei şi Oradea. Studiul Congreului Mondial

Evreiesc în 1946], Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale,

Cluj-Napoca, 2010, p. 14.36 Leichner József, maistru blănar, fabricant de blănuri, unul dintre promotorii tehno-

logiilor de fabricare modernă a blănurilor, Weisz Jenő, directorul fabricii de încălţă-

minte de lux pentru dame We-Ego, Rosenberg, fabricant de încălţăminte, dr. Adorján

Emil, avocat, fost director general al Industria Bank Rt., dr. Klein Ernő, medic, Komlós

Aladár, Mező Ernő, farmacist, Wasserstrom Sándor, ziarist, editor, Katona Béla, jurna-

list, editor semi-evreu şi Ötvös Béla, jurnalist creştin, cu convingeri antifasciste, Incze

Andor şi Haas I., ingineri, Heymann Béla, arhitect (tatăl Évei, autoarea jurnalului


tranşă a celor eliberaţi a constat din 53 persoane, care au putut părăsi

locul de detenţie la 2 mai, adică puţin înainte de adunarea oamenilor

în ghetou. Numai Vaiszlovich nu a fost eliberat, din cauza intransin-

genţei sale şi datorită limbii sale ascuţite.37 În oraş se zvonea că ar fi

alungat din hotelul său cu bâta pe nişte ofiţeri germani care se distrau

cu prostituate.38

Sfărşitul tragic al neînduplecatului Emil Vaiszlovich

În cartea sa Furtună la Oradea, Béla Katona dedică un capitol aparte,

intitulat Ultimul gest al lui Vaiszlovich, destinului proprietarului de ho-

tel.39 Vaiszlovich a fost printre puţinii orădeni care şi-a putut depune

petiţia pentru statutul de evreu scutit, nu pe baza unor merite militare,

ci în categoria „merite politice sau altele”. Pe această listă figurau in-

telectuali renumiţi împreună cu familiile lor, printre ei dr. Hegedűs

Nándor scriitor, redactor şef, fost reprezentant al Partidului Maghiar

în parlamentul de la Bucureşti, dr. Biró József istoric de artă, dr. Ber-

kes József avocat, dr. Moskovits József fost preşedinte al Camerei de

comerţ şi industriale şi familia medicului Konrád Béla, fost preşedinte

al comunităţii neologe, cel decedat într-un accident de avion. Pentru

merite în păstrarea identităţii culturale maghiare, pe listă figura şi nu-

mele lui Vaiszlovich Emil. În vederea reexaminării statutului de evreu

privilegiat, ministerul de interne a retras documentele originale, şi

a pus în vedere că va elibera documente noi celor care se dovedesc

devenit celebru) şi Steiner László, brutar, proprietar de brutărie, despre care s-a presu-

pus că ar fi înstărit.

Conform unei alte surse, seria arestărilor a început la data de 14 aprile. Vezi: Leitner

Sándor: A nagyváradi zsidók tragédiája. Emlékirat, 1944. március 19. – június 6. [Trage-

dia evreilor de la Oradea. Memoriu, 19 martie – 6 iunie 1944]. În Schön Dezső (edi-

tor), A Tegnap városa: a nagyváradi zsidóság emlékkönyve [Oraşul de ieri: cartea memo-

rială a evreilor orădeni], publicat de Nagyváradról Elszármazottak Egyesülete

Izráelben, tipografi a Láháv, Tel-Aviv, 1981, p. 261-320, însemnarea din 14 aprilie. Vezi:

A tegnap városa, p. 271. În continuare: Leitner, Emlékirat.37 Leitner, Emlékirat.38 Réhon, Tanúságtétel.39 Katona, Várad a viharban, p. 121-125.


„demni pentru a fi scutiţi”. Petiţionarii se temeau că reexaminarea ac-

telor nu se va încheia până la termenul limită impus, şi se temeau în

mod întemeiat că autorităţile locale nu vor acorda niciun fel de pă-

suire, astfel că reglementările pentru evrei le vor fi aplicate şi lor. De

aceea au plecat la Budapesta cât au putut de repede, să aştepte acolo

soluţionarea cazului lor. Numai Vaiszlovich nu s-a clintit din Oradea

şi nu a întreprins nimic pentru reînnoirea statutului său privilegiat, pe

care îl obţinuse anterior.

Continua să locuiască în apartamentul său particular, aflat în aripa

stângă a Hotelului Parc. Într-o zi, întorcându-se din oraş, şi-a găsit

locuinţa sigilată de către poliţia germană, care nu a ţinut cont de sta-

tutul său privilegiat. Vaiszlovich şi-a pus monoclul, a verificat sigiliul,

după care l-a rupt şi a intrat nestingherit în casă. Tras la răspundere

mai târziu, a replicat că el respectă numai sigiliul cu coroana sfântă a

Ungariei, iar ceea ce a găsit la intrarea locuinţei sale a fost un sigiliu

străin.40 Prin această afirmaţie, în felul său particular, a protestat îm-

potriva ocupaţiei Ungariei de către cel de-al III-lea Reich.

Noua sa manifestare intransigentă i-a cauzat sfârşitul. În etate de

optzeci de ani a fost internat în lagărul punitiv de la Sárvár, inspectat

în mod sistematic de către ofiţeri SS. Internaţii, în mare majoritate

deţinuţi politici, urmau să fie transportaţi în Germania. În anteziua

plecării Vaiszlovich a intrat în conflict cu un ofiţer german care l-a

apostrofat pentru că nu l-a salutat cu pălăria ridicată. Proprietarul de

hotel i-a răspuns în limba maghiară că nu există nicio prevedere le-

gală care ar impune că nemţii trebuie salutaţi astfel. Ofiţerul german

a păşit mai departe, nefiind interesat de spusele în limba maghiară

ale unui bătrânel. L-a auzit însă un soldat şvab, care aparţinea de paza

lagărului, şi i-a raportat ofiţerului.

Vaiszlovich a fost dus în camera de pază, unde doi soldaţi tineri SS

l-au bătut până ce şi-a pierdut definitiv cunoştinţa. A doua zi, când de-

ţinuţii evrei erau îmbarcaţi în vagoane, Vaiszlovics Emil care refuzase

cu stricteţe concesii de orice fel, se odihnea la periferia cimitirului de

40 Katona, Várad a viharban, p. 121-122.


la Sárvár.41 Aceasta a fost soarta unui cetăţean de o fidelitate neclintită

faţă de statul ungar, un cetăţean care s-a autodefinit ca fiind de naţio-

nalitate maghiară şi religie israelită, ataşat limbii şi culturii maghiare

până la ultima răsuflare şi etichetat de detractorii săi „maghiar cu caf-

tan”. Este un destin individual ce întruneşte toate caracterisiticile unei

epoci. Beneficiar al dreptului la egalitate oferit evreimii din Monar-

hia Austro-Ungară, Vaiszlovich a reuşit prin muncă asiduă să parvină

doar prin propriile puteri. Ca cetăţean respectat al Oradiei şi-a asumat

un rol politic şi s-a asimilat naţiunii maghiare ca limbă, cultură şi mai

ales în convingerile sale. După schimbarea de imperiu, el a rezistat

tentativei de îndepărtare forţată de maghiarime, încurajate de autori-

tăţile româneşti, şi-a păstrat ataşamentul faţă de maghiarime, ca mai

apoi – împreună cu numeroşi alţi credincioşi mozaici – să trăiască o

cruntă dezamăgire provocată tocmai de maghiarii săi. Loialitatea şi

devotamentul său i-au cauzat în cele din urmă sârşitul tragic.

41 Katona, Várad a viharban, p. 123.

MEMORIE ŞI INGRATITUDINE POST-HOLOCAUST.

CAZUL MARIANNE KARDOS

Lucian NASTASĂ-KOVÁCS

Nu m-aş fi gândit acum un deceniu, când am publicat volu-

mul Evreii din România (1945-1965)1, că voi reveni peste

mai bine de un deceniu asupra unei ipostaze pe care o

surprinsesem atunci, şi anume condamnarea unei foste deţinute în

lagărele naziste de exterminare – ce cunoscuse toate ororile specifi ce

unui atare statut – la alţi câţiva ani de recluziune, după ce – se vor-

bea atunci – trecuse Holocaustul. Însă, în toţi aceşti ani mi-a fost dat

să trec aproape zilnic pe lângă locuinţa ei din Cluj, de pe str. David

Ferenc nr. 17, uitându-mă mereu spre imobilul cu pricina, doar, doar o

voi vedea cumva la una din ferestre, să-i afl u chipul, să încerc cumva

să-i desluşesc o parte a biografi ei şi după expresia feţei.

Cum de la sine se înţelege, am ezitat totodată să o caut, să intru în

dialog cu ea, pe de o parte pentru că este mult prea cunoscută tăcerea

supravieţuitorilor evrei, explicabilă de altfel şi confirmată prin sutele

de mii de alte tăceri, pe de alta prin discreţia pe care mi-am impus-o

în ceea ce priveşte destinul ei în anii de după revenirea din lagărele

de concentrare, atitudine oarecum întărită şi de sfaturile unor cunoş-

tinţe comune. Aşa se face că personajul în cauză a rămas enigmatic,

1 Evreii din România. Mărturii documentare (1945-1965), coord. Lucian Nastasă, Cluj,

Centrul pentru Resurse şi Diversitate Etnoculturală, 2003; pentru subiectul de faţă

vezi p. 137-147.

102 LU C I A N NA S TA SĂ -KO VÁ C S

suspendat oarecum între ceea ce înseamnă un erou şi ceea ce ar pre-

supune totodată oprobriul din partea chiar şi a unei părţi infime a unei

comunităţi.

Însă nu demult am fost invitat în casa cu pricina pentru a sărbători

ceea ce nu se întâmplă prea des: aniversarea unui secol de viaţă a ero-

ului meu enigmatic, de altfel declicul mobilizator spre reflecţie, spre

rememorarea de acum. De fapt, cine este persoana şi ce poate fi atât de

special pentru mine şi colegii mei istorici (care am văzut atâtea mii şi

mii de documente, traversând cu mintea nenumărate tragedii prin care

au trecut oamenii de-a lungul vremii etc.) în a cunoaşte şi a comunica

şi altora un portret, însoţit de o naraţiune căreia i se poate reproşa orice,

nu însă şi faptul că ar fi o plăsmuire! Iar ceea ce vă voi spune de acum

este doar rezultatul investigaţiilor personale, întemeiate numai pe surse

arhivistice, şi nu produsul istoriei orale (nu de puţine ori distorsionată),

deşi – aţi dedus – se putea şi încă se mai poate asculta şi mărturia supra-

vieţuitorului. În fapt, demersul de faţă îl doresc un soi de experiment

în mai multe sensuri, de la tematica ce o implic în dezbatere până la

confruntarea dintre produsul istoriografic şi cel memorialistic.

Vă voi vorbi astăzi despre Marianne Pollak, născută la Cluj cu doar

câteva luni înainte de izbucnirea primului război mondial, la 10 apri-

lie 1914. Era fiica avocatului Alexandru Pollak (n. 1887) şi a Aureliei

(născută Boskovics, în 1887), crescând alături de fratele ei mai mare –

Tiberiu (n. 1911) – într-o familie de bun renume, de evrei ortodocşi, în

care tradiţia iudaică era respectată cu sfinţenie, într-o casă aproape de

centrul oraşului, la doar o sută de metri de impozantul Liceu „Brassai

Samuel” cu a sa austeră biserică unitariană. Marianne a fost crescută

în cultul pentru cel Atotputernic, tatăl ei fiind nu doar posesorul unei

impresionante biblioteci de vechi cărţi evreieşti (miraculos salvată în

anii Holocaustului), ci şi un veritabil erudit, bun cunoscător al Torei,

dar şi un talmudist mult apreciat de coreligionari. Nu doar că a fost

extrem de activ în cadrul comunităţii evreieşti clujene, însă mulţi ani

s-a ocupat şi de afacerile juridice ale acesteia, fiind totodată autorul

mai multor texte teologice, majoritatea inedite, dar unele aflându-şi

cititorii în ziarul local „Új Kelet”.

Asemenea unei vechi tradiţii evreieşti, Marianne Pollak a urmat cur-

surile facultăţii de medicină din Cluj, specializându-se în stomatologie,

103Memorie şi ingratitudine post-Holocaust. Cazul Marianne Kardos

însuşindu-şi totodată temeinice cunoştinţe în ce priveşte intervenţia şi

tratamentul celor mai diverse maladii. S-a căsătorit cu un coleg de pro-

fesie, Alexandru Kardos, tot medic stomatolog, ambii exercitându-şi

mai apoi deprinderile într-un cabinet propriu, bucurându-se nu doar

de o clientelă numeroasă, ci şi de multă apreciere.

Schimbările teritoriale din toamna lui 1940 şi primii ani ai războ-

iului mondial păreau să-i afecteze prea puţin, asemenea mai tuturor

evreilor ardeleni fiind maghiarofoni, iar în plus, deşi exista şi în Unga-

ria acelor timpuri o legislaţie antisemită, violenţele la adresa lor au fost

aproape inexistente până în primăvara lui 1944, pe când în Vechiul

Regat al României se petrecuseră deja câteva pogromuri începând

încă dinspre finele anului 1940, pentru ca din 1942 să se organizeze,

deja, lagărele de muncă din Transnistria, cu toate ororile evidenţiate

deja de istoriografia problemei2.

Asistăm, de altfel, la un soi de paradox, în sensul că Ungaria fusese

cea care, imediat după război, a determinat activarea unui antisemi-

tism militant, însoţit de o legislaţie antievreiască, precum Legea XXV

din 1920, referitoare la cuantumul înscrierii la universitate în funcţie

de apartenenţa etnică. Însă este deja un aspect bine cunoscut faptul că

în toţi acei ani de aşa-zisă atitudine antisemită în Ungaria, restricţiile

legislative impuse evreilor au fost eludate cu pricepere de către auto-

rităţi, neexistând nici pogromuri, nici deportări, nici atacuri izolate

antievreieşti, cel puţin până la ocupaţia germană din anii celui de-al

doilea război mondial3.

2 Vezi Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Bucureşti, Edit. Hasefer, 1997; Exter-

minarea evreilor români şi ucrainieni în perioada antonesciană, ed. Randolph Braham,

trad. Lucia Vitcowsky, Bucureşti, Edit. Hasefer, 2002; Al III-lea Reich şi Holocaustul

din România. 1940-1944. Documente din arhivele germane, ed. Ottmar Traşcă şi Dennis

Deletant, Bucureşti, Edit. Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din

România „Elie Wiesel”, 2007; „Chestiunea evreiască” în documente militare române,

1941-1944, ed. Ottmar Traşcă, cu o prefaţă de Dennis Deletant, Iaşi/Bucureşti, Institu-

tul European/Institutul „Elie Wiesel”, 2010 ş.a.3 Nathaniel Katzburg, Hungary and the Jews. Policy and legislation 1920-1943, Ramat-

Gan, Bar-Ilan University Press, 1981 (cu o versiune în limba maghiară, adăugită, apă-

rută în 2002, la Budapesta, Editura Bábel).


Abia de acum, din aprilie 1944, în contextul unor schimbări poli-

tice semnificative la Budapesta, se declanşează urgia contra evreilor

din Ungaria, în acest context colonelul SS de tristă reputaţie, Adolf

Eichmann, ocupându-se personal de organizarea deportării acestora

în lagărele de concentrare naziste4.

Astfel, la nici o lună de la împlinirea vârstei de 30 ani, Marianne

Kardos – asemenea tuturor coreligionarilor ei clujeni – este internată

în ghetoul de la fabrica de cărămidă din cartierul Iris5, aici aflându-şi

părinţii, aduşi cu o zi sau două mai devreme. Asemenea multor altor

evrei susceptibili a fi bogaţi, şi tatăl ei a fost torturat, fiind de altfel

martora vie a odioaselor anchete la care erau supuşi aceştia pentru

a dezvălui unde şi-au ascuns averile. În noile împrejurări, Marianne

devine extrem de utilă internaţilor în ghetou datorită competenţelor

profesionale, înţelegând de pe acum că de priceperea şi implicarea în

a acorda asistenţă medicală celorlalţi va depinde nu numai viaţa deţi-

nuţilor, dar în primul rând, a ei.

Evident, pare acum o manieră de gândire rudimentară, dar de vreo

şapte decenii psihologii, secondând pe istorici, au tot căutat să explice

mecanismele inconştiente ale conservării de sine în cazul deţinuţilor

din lagărele naziste, evidenţiindu-se în situaţia medicilor prizonieri

nu numai responsabilităţile, dar şi compromisurile unei poziţii „pri-

vilegiate” precum cea dobândită încă de la ghetoul din Cluj de către

Marianne Kardos, ipostază reiterată şi în împrejurările ce vor urma.

Pentru a fi împreună cu părinţii, Marianne a intervenit pe lângă

conducerea ghetoului pentru a pleca spre Auschwitz în primele

4 Vezi Arieh Ben-Tov, Facing the Holocaust in Budapest. The International Committee of

the Red Cross and the Jews in Hungary, 1943-1945, Geneva, Henry Dunant Institute,

1988; Vera Ranki, The politics of inclusion and exclusion. Jews and nationalism in Hun-

gary, New York, Holmes & Meier, 1999; Randolph L. Braham, The politics of genocide.

The Holocaust in Hungary, Detroit, Michigan, Wayne State University Press, 2000 (cu

o versiune prescurtată, în limba română, Bucureşti, Edit. Hasefer, 2003); Ronald W.

Zweig, The gold train. The destruction of the Jews and the looting of Hungary, New York,

Morrow, 2002 ş.a.5 Ceva mai înainte, soţul ei fusese inclus în cadrul unui detaşament de muncă. Pentru

acest ghetou vezi Gh. I. Bodea, Tragedia evreilor din nordul Transilvaniei, 1944, Cluj,

Edit. Hiparion, 2001, p. 190-203.


transporturi organizate, ajungând aici în 27 mai 1944 după o călătorie

de cinci zile şi cinci nopţi în condiţii de acum prea bine ştiute. Aici se

produce o nouă dramă, fiind despărţită de părinţii ei, realizând abia

mai târziu că aceştia şi-au aflat imediat sfârşitul în camerele de gazare,

fumul greu şi înecăcios al cuptoarelor – puternic resimţit în baraca

unde i s-a dat întâiul prici6 – purtând în văzduh şi rămăşiţele celor

dragi ei.

Nu a rămas la Auschwitz decât două săptămâni, după care a început

un veritabil pelerinaj pe la tot felul de lagăre ori tabere de muncă for-

ţată, cam şase la număr, pe care le-a cunoscut în numai opt luni de de-

tenţie, totul însoţit de drumuri lungi şi istovitoare, din sud-vestul Po-

loniei până aproape de Riga (în Letonia), pentru a fi readusă în vechiul

„coridor polonez”, în apropierea Gdansk-ului, aproape mereu pe jos,

în contextul contraofensivei trupelor sovietice şi al unei ierni teribile.

A cunoscut, astfel, lagărul de la Kaiserwald, condus de un ober-

sturmführer SS, Albert Sauer (deşi numeroase mărturii îl indică pe că-

pitanul SS Hans Brüber ca fiind conducătorul de facto7), unde după

o săptămână de muncă istovitoare, căutându-se un medic, Mariannei

i s-a oferit şansa de a fi numită la blocul sanitar, fiind singura ce avea o

asemenea pregătire, chiar dacă numai în stomatologie. A fost un fel de

a spune „şansă”, pentru că nimic din ceea ce a însemnat lagăr nazist

nu poate fi asociat cu norocul, cu vreo împrejurare favorabilă, pentru

că atmosfera vorbea de la sine. Bunăoară, aleea care lega infirmeria

de celelalte barăci era „pavată” cu pietre funerare pe care se vedeau

inscripţiile ebraice, provenite probabil de la vechile cimitire din Riga şi

Dvinsk, poate chiar de lângă Vilnius. Apoi, chiar dacă nu era un lagăr

de exterminare, bărbaţii şi femeile internate aici erau supuse la munci

istovitoare îndeosebi în exploatările miniere, dar şi în fabrici ori în

agricultură, accidentele fiind frecvente.

6 Cf. mărturiilor Mariannei Kardos sub titlul Doctoriţă în infern, volum semnat cu

pseudonimul Miryam Chanit, apărut sub egida Centrului pentru Studiul Istoriei Evre-

ilor din România (Caiete, nr. 4).7 Acesta a trăit până la 2 martie 1967, fără să fi fost adus vreodată în faţa justiţiei. În

schimb, Sauer şi-a afl at sfârşitul în condiţii încă neelucidate pe 3 mai 1945, lângă Ber-

lin.


Nu i-a fost dat să stea mult aici, pentru că apropierea armatei so-

vietice a făcut ca lagărul să fie evacuat, Marianne Kardos ajungând în

lagărul de femei de la Dundanga I, undeva în nordul Letoniei, unde

deţinutele erau folosite pur şi simplu la defrişatul pădurilor. Şi aici a

lucrat ca medic, având în grijă aproximativ 600 de femei, rămânând

astfel în lagăr, asigurând însă asistenţa medicală cu un minim de ma-

terial sanitar (pansamente doar de hârtie, iar medicamente aproape

deloc), cu toate acestea dovedind multă pricepere îndeosebi în amelio-

rarea arsurilor şi a rănilor de la picioare.

Ceea ce deţinuţii de rând ştiau mai puţin era faptul că prin ordi-

nul comandantului, nu era permisă scutirea de la muncă pentru tra-

tament a mai mult de 25-30 de persoane, creându-se din capul locului

situaţia de opţiune din partea medicului, pentru că mereu şi mereu au

existat bolnavi ce au crezut că li se cuvine mai mult decât altora, mai

ales în condiţiile date ale unui lagăr nazist de muncă. Cum de la sine

se înţelege, ulterior se vor găsi printre deţinute nenumărate martore

ale abnegaţiei Mariannei Kardos, dar şi suficiente persoane care să

declare că li s-a refuzat o asistenţa medicală aşa cum şi-ar fi dorit-o!

Pentru că nu trebuie uitat nici o clipă că pentru comandanţii lagărelor

nu existau „bolnavi”, ci numai „lucrători şi morţi”!8

Şi totuşi, dincolo de tratarea bolnavelor, pretutindeni pe unde a mai

fost, Marianne Kardos a reuşit să amelioreze situaţia igienică a de-

ţinutelor, obţinând de la diverşii factori de decizie putinţa de a avea

apă, cât mai multă apă, bine raţionalizată şi în ceea ce priveşte igiena

personală. La Dundanga III, ea s-a confruntat cu o situaţie şi mai difi-

cilă, în sensul că izbucnise deja o epidemie de febră tifoidă, scarlatină

şi difterie, tratând zilnic în jur de 200-250 femei, sub comanda unei

doctoriţe poloneze. Cum frontul se tot apropia, a trebuit evacuat şi

acest lagăr, Marianne parcurgând pe jos 80 km în doar cinci zile, fără

alimente, îngrijindu-se de colegele care cădeau pe drum de osteneală,

găsindu-le eventual un loc în vreo căruţă sanitară, pentru că orice

abandon însemna şi moartea.

8 Evreii din România (1945-1965), citat, p. 137.


Ajunsă în lagărul mixt de la Libau (Łubowo în poloneză), împreună

cu alţi trei medici a trebuit să se îngrijească de aproximativ 6000 de

deţinuţi, aici fiind nevoită chiar să practice şi un tratament chirurgical,

în condiţii aproape incredibile: în miez de noapte, pe întuneric, în hala

unei uzine, trezită după o zi istovitoare, în acest context rostind câ-

teva vorbe necontrolate, ce mai târziu vor constitui un cap de acuzare.

După câteva zile deţinuţii se vor îndrepta spre lagărul de la Stutthof,

în apropierea Gdansk-ului, inclus din iunie 1944 în programul „so-

luţiei finale”, prin utilizarea nu doar a camerei de gazare, ci şi a unor

vagoane de marfă special pregătite să ucidă cu ajutorul gazului toxic

aproximativ 150 persoane/vagon. Aici a funcţionat, de altfel, şi una din

fabricile de tristă amintire, ce producea săpun din corpul uman.9

Deşi menţinută în corpul medicilor-deţinuţi, perioada petrecută de

Marianne Kardos la Stutthof nu a fost deloc uşoară, pe de o parte pen-

tru că exista primejdia de a sfârşi într-o groapă comună sub presiunea

apropierii ruşilor, pe de alta datorită faptului că lagărul era dominat de

deţinutele politice poloneze (în postura de kapo), caracterizate de mai

toate evreicele trecute pe aici ca fiind extrem de rele şi agresive, lipsite

de scrupule şi dispuse la orice. Este şi motivul pentru care a profitat

de calitatea ei de medic pentru a fi mutată la Dörbeck, unde nu existau

barăci, ci doar corturi, iar difteria era aproape generalizată, într-o lună

de zile dovedindu-şi inventivitatea în ameliorarea suferinţelor, pentru

ca mai apoi să ajungă în lagărul de muncă de la Guttau, de unde i se

vor trage şi multe din suferinţele de după sfârşitul conflagraţiei.

De fapt, acest lagăr era unul nu demult încropit, motiv pentru care,

la început, deţinutele au fost cazate în corturi, abia la începutul toam-

nei ridicându-se 12 barăci (în care locuiau 70-80 persoane) şi un „Re-

wier” (o baracă-spital), mâncarea fiind ca şi inexistentă, de asemenea

în ce priveşte igiena, peste toate suprapunându-se o toamnă mizera-

bilă, în acest colţ nordic al Europei. Nu întâmplător, după lungile mar-

şuri dinspre răsărit şi în condiţii de detenţie tot mai oribile, puterile

9 Danuta Drywa, The extermination of Jews in Stutthof Concentration Camp, Gdansk,

Stutthof Museum in Sztutowo, 2004. Vezi şi Macha Rolnikaite, Le journal de Macha.

De Vilnius à Stutthof, 1941-1945, Paris, Liana Levi, 2003.


femeilor erau la limita de jos, moralul de asemenea, aproape că dis-

păruse voinţa de a mai trăi, mai toată lumea nu-şi dorea decât o clipă

de odihnă. Asta şi pentru că, în principal, deţinutele de la Guttau au

fost folosite pentru săpatul tranşeelor, muncă extrem de istovitoare şi

pentru oameni bine făcuţi, darămite pentru nişte femei nealimentate

şi istovite de condiţiile detenţiei, lucrând pe o vreme morocănoasă, în

care noroiul părea să înghită totul, fără încălţări şi doar în zdrenţe. În

acest context, numărul femeilor bolnave era într-o continuă creştere,

în vreme ce inspectorul sanitar al lagărului sau medicul neamţ impu-

seseră o cotă în ce priveşte cuantumul internărilor şi absenţelor de la

muncă (nu mai mult de 32-35 persoane), pe când solicitările erau cel

puţin înzecite, efectivul lagărului fiind de aproape 1000 persoane, la

care se adăugau încă ale 600 dintr-o concentrare de muncă apropiată

(Nagelstahl), pe care personajul nostru le vizita de două ori pe săptă-

mână.

Astfel, Marianne Kardos a trebuit, ca şi până atunci, să-şi raţionali-

zeze comportamentele, generându-şi propriile clasificări în interiorul

mediului ei, care era, totuşi, un univers închis, alcătuit din femei bol-

nave sau altele epuizate, ambele categorii având nevoie de o firească

refacere fizică. Numai că deşi era medic, care depusese un jurământ

etc., activitatea ei se derula sub permanenţa arbitrarului şi a imposi-

bilităţii de a se revolta sau de a schimba ceva. Există suficiente mărtu-

rii că a făcut multe pentru cele ce aveau nevoie de un ajutor medical

imediat şi calificat – şi nu numai – de la a procura încălţări (nimic

altceva decât celebrii saboţi de lemn) şi haine, până la a spori regimul

de alimentaţie a celor internate în „Rewier”, a cărui capacitate era mai

mereu dublată, nu fără a primi ameninţări din partea comandantului

SS. Ca şi în celelalte lagăre prin care trecuse, Marianne nu putea fi

aşadar decât admirată şi apreciată pentru aparenta poziţie privilegiată

ce o avea sau dezaprobată, urâtă şi – evident – defăimată.

La sfârşitul lui ianuarie 1945, odată cu înaintarea trupelor sovietice,

vine şi ordinul evacuării peste noapte a lagărului de la Guttau, într-un

ger năprasnic, pe jos, pe un fundal aproape apocaliptic, de explozii

şi în luminile trasoarelor. Când au ajuns trupele sovietice, i-au găsit

morţi pe toţi cei abandonaţi în barăci de către nemţi – din cauza ne-

putinţei de a se deplasa – asasinaţi de fapt fie prin otrăvire, fie prin


lovire. Marianne Kardos împreună cu toate celelalte deţinute care

peste noapte, în marşul lor, au zăbovit într-o fermă părăsită, s-au tre-

zit, deodată, libere, aşa cum mereu s-a întâmplat în asemenea cazuri,

gărzile SS dispărând parcă în neant.

S-a încheiat astfel un capitol din viaţa Mariannei Kardos care ar fi

trebuit să marcheze şi sfârşitul suferinţelor, cel puţin a celor provo-

cate de nazişti în anii celui de-al doilea război mondial şi care aveau

ca scop iniţial exterminarea sistematică în principal a evreilor. Numai

că lucrurile nu s-au petrecut chiar aşa de simplu, n-au venit pentru

toţi deţinuţii trupele eliberatoare pentru a deschide porţile lagărelor,

acordând celor până de curând oropsiţi întreaga asistenţă medicală

şi umană necesară, aşa cum adeseori am văzut prin filme. Este un

capitol de istorie ce încă trebuie analizat şi pus sistematic pe hârtie, în

toată diversitatea lui tipologică.

În cazul Mariannei Kardos şi a celorlalţi supravieţuitori de la Gut-

tau, „eliberarea” este doar un fel de a spune, pentru că imediat – chiar

şi fără gardienii SS – s-au trezit într-un haos de nedescris, specific

de altfel zonelor din preajma frontului. Însă fericirea că au scăpat cu

viaţă din infern a fost imediat temperată de primejdia de a muri din

cauza bombardamentelor şi a tirurilor din ambele părţi. În aceste îm-

prejurări, fostele deţinuţe şi-au continuat marşul trecând prin tot felul

de primejdii, de la a muri în flăcările unei case incendiate până la a

îndura violul soldaţilor Armatei Roşii.

Marianne şi-a pus priceperea la lucru chiar şi în asemenea împre-

jurări, întâlnind mereu pe parcursul acestui periplu de a ieşi din zona

frontului alte şi alte grupuri de deţinuţi de toate naţiile, cărora le-a

acordat asistenţa medicală necesară, în afară de tratarea bolilor infec-

ţioase specifice transformându-se într-un veritabil chirurg, tratând

o gamă diversă de plăgi, amputând membrele cangrenate în urma

degerăturilor şi a infecţiilor, administrând medicaţie etc., totul parcă

într-un ritm fără seamăn până atunci şi la un număr tot mai mare de

bolnavi. Şi nu trebuie să ne imaginăm că – asemenea colegelor ei – a

fost mai bine hrănită sau îmbrăcată, pentru că lipsurile erau la fel de

mari, poate nu chiar ca în fostele lagăre naziste.

Mai mult chiar, dacă de regulă nemţii scuteau medicii prizonieri

de muncă, pentru a se îngriji de sănătatea deţinuţilor, „liberă” fiind


de acum, dar „internată” într-un lagăr sovietic, Marianne Kardos este,

totuşi, trimisă periodic să împlinească şi munci fizice, unele chiar is-

tovitoare, pentru că era pusă să descarce vagoanele ce proveneau din

reţeaua sovietică de căi ferate. Evident, de data aceasta nu au lipsit

nici momentele de relaxare sufletească, delectându-se de pildă cu dis-

cuţiile „intelectuale” purtate cu prizonierii francezi, Marianne fiind o

„lingua franca”.

Treptat, sfârşitul războiului a adus cu sine şi o viaţă mai bună pen-

tru foştii prizonieri, care au fost trimişi mai spre sudul Europei, Mari-

anne fiind cazată chiar într-un sanatoriu pe ţărmul mării. A ajuns, în

cele din urmă, şi la Bucureşti, bucurându-se de o atenţie specială nu

din partea autorităţilor, ci a oamenilor de rând, a simplilor trecători,

care văzând-o cum arată şi aflând că fusese la „Auschwitz” deveneau

deodată extrem de atenţi şi mărinimoşi, invitând-o la masă, oferindu-i

mici daruri etc., dar mai ales zâmbete şi speranţă într-un viitor mai

bun.

Dar n-a fost să fie aşa! Ajunsă la Cluj, Marianne are bucuria de a-şi

regăsi soţul (ce servise într-un batalion maghiar de muncă), revenit de

ceva vreme şi care deja îşi deschisese un cabinet stomatologic, îşi află

casa părintească aşa cum o lăsase, practic intactă datorită devotamen-

tului fostei bucătărese, dar realizează totodată că mama, tatăl şi fra-

tele ei au dispărut pentru totdeauna. Dacă în periplul ei prin diversele

lagăre reuşise să-şi păstreze o sănătate oarecum acceptabilă, de cum

ajunge la Cluj cade bolnavă de difterie. Este tocmai perioada când câ-

teva foste colege de prin lagărele naziste (nu mai mult de şase, şapte)

„au denunţat-o” autorităţilor pentru „atitudinea” ei din perioada deten-

ţiei, atitudine rezumată la ideea că Marianne Kardos nu le-a acordat

asistenţa medicală solicitată, în vreme ce „prietenele” ei au fost favori-

zate şi îngrijite suplimentar în cadrul barăcilor sanitare.

S-a declanşat, astfel, în vara lui 1945, la doar o lună de la revenirea în

ţară, o istovitoare anchetă10, care, în urma nenumăratelor mărturii în

apărarea Mariannei Kardos (multe venite mai ales din străinătate), s-a

10 Pentru declaraţii vezi Arh.St.Cluj, Inspectoratul de Poliţie Cluj, inv. 399, dos.630/1945,

f. 2-16.


încheiat prin a nu se intenta vreun proces acesteia, acuzaţiile nefiind

confirmate. Toate colportările ce au însoţit această anchetă au creat,

însă, doctoriţei o atmosferă deloc comodă printre coreligionari, dar

mai ales printre ceilalţi concitadini, mai vechile sentimente antisemite

din anii prigoanei şi îndeosebi dorinţa unora de a se face uitată atitu-

dinea lor faţă de evreii care, culeşi de prin casele lor din Cluj pentru

a fi internaţi în ghetoul de la Iris, au fost umiliţi şi batjocoriţi, casele

jefuite etc., au dorit să se afle cât mai mulţi „acari Păun”.

Ştim însă acum că atmosfera acestor ani, începând chiar cu vara lui

1945, nu era deloc limpede, grija faţă de evreii ce au suferit în anii celui

de-al doilea război fiind privită drept excesivă, chiar iritantă, pentru

că în România se reactivaseră, din toamna lui 1944, mai vechile orga-

nisme de ajutor social pentru israeliţii săraci, înfiinţându-se, în mai

toate oraşele, „cantini populare”, „centre de lapte”, orfelinate, spitale,

sanatorii etc. Cu alte cuvinte începuse refacerea tuturor acelor struc-

turi instituţionale care au menţinut, de-a lungul timpului, coeziunea

comunităţilor, ferindu-le astfel de manifestările ostile sau obstrucţio-

niste. În plus, The American Jewish Joint Distribution Committee (uzual:

Joint) şi Jewish Agency au acoperit, în mare parte, necesităţile, comuni-

tăţile locale neavând, încă, posibilităţile materiale suficiente, iar statul

român fiind, la rândul său, ruinat de efortul de război şi întreţinerea

armatelor sovietice.

Însă toată această mobilizare în favoarea prigoniţilor din anii con-

flagraţiei, cărora prea puţini non-evrei le-au luat apărarea, părea marii

mase a populaţiei ca o „discriminare”, de unde şi refacerea unui per-

fid antisemitism, nepronunţat, dar vizibil în cadrul unor analize mai

atente. Mai mult chiar, în vreme ce populaţia evreiască aştepta de la

noile autorităţi îndreptarea abuzurilor şi deposedărilor din anii prece-

denţi (abrogarea legislaţiei rasiale, restituirea bunurilor imobiliare şi

a celor mobile, ori compensarea lor etc.), mai vechile prejudecăţi erau

greu de estompat. În cadrul Consiliului de Miniştri din 2 octombrie

1945, de pildă, când se discuta problema rechiziţionării unor imobile,

primul ministru Petru Groza afirma – ceea ce ar putea părea de bun

simţ la prima vedere – că „noi le-am restituit drepturile lor, dar nu le

putem crea o situaţie privilegiată […]; le-am restituit imobilele. Dar de

aici înainte să le dăm privilegii evreilor, faţă de români? Până când şi


sub ce titlu? […] Mai mult nu suntem obligaţi să facem. Nu mă oblig să

fac de aici înainte mai multe faţă de evrei decât faţă de alţi cetăţeni ro-

mâni. După ce i-am reintegrat în drepturile lor să nu-mi pretindă nici

un privilegiu pentru faptul că sunt evrei. M-am întors acum din pro-

vincie cu o hotărâre fermă. Am văzut acolo cafenelele pline numai de

evrei. Fac apel la conducătorii evreilor să pună capăt unei situaţii care

nu mai poate dăinui. La Lugoj, la Timişoara, la Oradea este groaznic ce

se întâmplă. Evreii trăiesc o viaţă de-a dreptul scandaloasă. Se creează

în provincie şi chiar aici o atmosferă care deserveşte însăşi evreilor şi

însăşi democraţiei. Creşte buruiana şovinismului şi antisemitismului,

pe care voiam să le exterminăm şi care păreau la un moment dat că

au fost exterminate”11. Iar această mostră de discurs nu a rămas sin-

gulară în anii aceia; evident, multe din aspectele sugerate, a „parazi-

tismului” evreiesc îndeosebi, făcând parte din mai vechea panoplie a

stereotipiilor create pe seama acestora.

Iar contextul pare lesne explicabil, mulţi evrei reuşind să se relan-

seze în afaceri, îndeosebi în comerţ, profitând de penuria de produse.

Faptul – alimentat şi de mai vechile porniri antisemite – a generat

imaginea că evreii sunt cauza lipsei de produse pe piaţă, ei sunt prin-

cipalii „speculanţi” ai vremii, termen utilizat până la obsesie şi obiect

al unei legislaţii aspre şi umilitoare. Toţi aceia acuzaţi de speculă erau

„demascaţi” şi supuşi oprobiului public (purtaţi cu pancarte agăţate

de gât, expuşi în pieţe etc), judecaţi în cadrul unor Tribunale speciale

şi condamnaţi la ani grei de închisoare. În acest sens, o mulţime de

rapoarte ale poliţiei şi jandarmeriei reliefează „venalitatea” evreilor în

stocarea şi comercializarea produselor de bază, multe provenite de la

organismele evreieşti de ajutorare. Alţi evrei au reuşit să ia în custodie

o serie de întreprinderi aflate în patrimoniul Casei de Administrare

şi Supraveghere a Bunurilor Inamice, fapt ce a contribuit şi el la ne-

mulţumirea autohtonilor. Se uită acum, iar atunci se ignora faptul că,

la finele războiului, existau grave probleme sociale, iar această masă

enormă de evrei – marcaţi evident de suferinţele deportării şi traumele

11 Arh. St. Bucureşti, Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Stenograme, dos. 10/1945, f. 36-

37.


Holocaustului – încerca să revină la o viaţă normală, în condiţiile în

care nu făceau altceva decât să-şi recapete ceea ce li se luase odată cu

nedreapta legislaţie antisemită începută încă din 1938.

În acest context, nici Marianne Kardos nu putea fi prea „iubită”, re-

găsindu-şi soţul acasă teafăr şi cu un cabinet stomatologic prosper, cu

o casă şi bunuri păstrate intacte, dar într-o atmosferă în care se produ-

cea şi „demascarea” şi pedepsirea vechilor colaboratori cu autorităţile

antonesciene sau, în cazul de faţă, administraţia horthystă din nord-

vestul Transilvaniei, ori cu conducerile lagărelor de concentrare na-

ziste. Însă toată această atmosferă nu poate fi disociată de faptul că nu

puţini evrei, unii din ei chiar vechi lideri care au dus greul comunităţii

în anii persecuţiilor şi ai Holocaustului, au fost treptat „compromişi”

şi îndepărtaţi, în locul lor apărând alţi conducători de opinie, înregi-

mentaţi în Partidul Comunist sau obedienţi acestuia. Or, tatăl Marian-

nei fusese juristul comunităţii israelite clujene în perioada interbelică,

iar, în plus, familia acestuia era dominată de ortodoxismul evreiesc,

fiind antisionişti, dar extrem de credincioşi, aplecaţi spre studiul Torei

şi a Talmudului, ceea ce nu mai cadra cu ateismul impus de comunişti

ori cu agnosticismul multor evrei reveniţi din lagărele de concentrare.

Chiar dacă, în toamna lui 1945, dosarul Mariannei Kardos a fost

casat din lipsă de probe ori cu mărturii neconvingătoare, după alţi

patru ani a fost redeschis, de data asta la Bucureşti, unde a şi fost

întemniţată în timp ce era supusă interogatoriilor, totul petrecându-

se rapid, în paralel cu alte procese intentate unor evrei sau evreice,

tot pe temeiul unor denunţuri de „colaboraţionism”. Trebuiau, astfel,

compromişi tot mai mulţi israeliţi, în cadrul unei campanii bine puse

la punct şi cu substrat antisionist, între 1948 şi 1950 fiind arestaţi şi

condamnaţi sub diverse pretexte o serie de lideri ai comunităţii. De

exemplu, Moise Goldstein, preşedintele Universităţii Populare „Dr.

Niemirower” şi secretar general al Uniunii Sinagogilor Ortodoxe, a

fost condamnat la doi ani închisoare (la 22 noiembrie 1948) pentru că

a colectat fonduri fără autorizaţie. Conducătorului organizaţiei „Hao-

ved Haţioni” din Brăila i se „fabrică” un dosar conform căruia acesta ar

fi fost înainte de război agent al fostei Siguranţe, divulgând mai mulţi

comunişti. Din acest motiv este arestat la 2 decembrie 1948. Avram

Hahamu, fostul preşedinte al comunităţii evreieşti din Iaşi, iar după


1945 conducătorul organizaţiei sioniste „Mizrahi”, este denunţat pen-

tru presupusul colaboraţionism din anii războiului12. La Constanţa, în

februarie 1950, Comitetul Democratic Evreiesc (CDE) local a „demas-

cat” în cadrul unei şedinţe mai multe „elemente naţionaliste burgheze

evreieşti”, precum Avram Bercovici (fostul preşedinte al Centralei

Evreilor din Constanţa), Gherş Golgenkranz (mare comerciant), So-

lomon Israel (mare industriaş), Marcel Sternberg13. În mai 1950 au

loc la Târgu Mureş şedinţe publice ale CDE de „demascare” a unor

sionişti precum Marc Ludovic, chiar secretarul CDE din localitate, Şt.

Fekete (comerciant, „demascat” de profesorul universitar Iosif Spil-

man), Matin Tihany (avocat), Mauriţiu Berner (medic) ş.a.14. În iunie

1949 au fost „demascaţi” şi arestaţi conducătorii sionişti de la Centrul

de recalificare profesională din Bucureşti, în frunte cu Willy (Zeev)

Lazarovici, liderul organizaţiei „Haşomer Haţair”. Sionistul Aurel Ro-

zei-Rosenberg era pe lista sabotorilor canalului Dunăre-Marea Neagră

– iar exemplele ar putea continua încă pe mai multe pagini15.

În acest context, prin sentinţa nr. 3320 din 20 decembrie 1950 a

Curţii Bucureşti, Secţia II Penală, şi prin decizia nr. 538 din 5 martie

1951 a Curţii Supreme, Secţia Penală, Marianne Kardos a fost condam-

nată la trei ani de închisoare şi confiscarea totală a averii, pentru crimă

împotriva umanităţii, prevăzută în art. 3, lit. a şi f, şi art. 4 din Legea

nr. 207/1948.

Nu stă în intenţia noastră de a relata aici şi acum despre anii deten-

ţiei în închisorile comuniste, deşi s-ar cuveni o comparaţie cu perioada

petrecută în lagărele naziste, pentru că destinul Mariannei Kardos a

12 „Unirea”, IV, 1948, nr. 191 (8 decembrie), p. 4.13 Ibidem, VI, 1950, nr. 305 (8 februarie), p. 1.14 Ibidem, VI, 1950, nr. 334 (27 mai), p. 1.15 Pentru contextul politic vezi Liviu Rotman, Romanian Jewry. The fi rst decade after the

Holocaust, în vol. The tragedy of Romanian Jewry, ed. R. Braham, New York, Columbia

University Press, 1994, p. 287-331; idem, The Politics of the Communist Regime concern-

ing the Jews: Contradictions, Ambivalence and Misunderstanding (1945-1953), în vol. The

Jews in the Romanian History, Papers from the International Symposium, coord. Ion

Stanciu, Bucureşti, Edit. Silex, 1996, p. 230-240; Hildrun Glass, Minderheit zwischen

zwei Diktaturen. Zur Gheschichte der Juden in Rumänien, 1944-1949, München, R. Old-

enbourg Verlag, 2002.


fost „supravieţuirea”. Iar acum un an i-a fost dat să împlinească un

secol de existenţă, traversând două războaie mondiale şi mai multe

regimuri politice, după anii de închisoare revenind la Cluj, fiind ceva

mai mult de un deceniu profesor de Talmud Tora în cadrul Comuni-

tăţii evreieşti din Cluj. Abia la 9 iunie 1997, în şedinţa publică a Curţii

Supreme de Justiţie (vicepreşedinte Leonida Pastor, iar ca judecători V.

Boroi, Em. Gherguţ, L. Giurgiu, N. Ionescu, Florica Palaghiciuc, Flo-

rica Robescu, I. Tiucă şi Ov. Zărnescu), sentinţa de mai sus – executată

în totalitate – a fost casată în urma recursului în anulare declarat de

procurorul general al României, înlăturându-se şi pedeapsa comple-

mentară a confiscării totale a averii. La începutul anului 2000, imobi-

lul reprimit în proprietate de Mariana Kardos constând din patru apar-

tamente situate în zona centrală a oraşului Cluj, din care – cu dreptul

de uzufruct viager – unul este ocupat de donatoare, a fost donat de

aceasta Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.

*Cazul prezentat aici ne aduce în atenţie nevoia aprofundării a cel

puţin două direcţii ce ţin de istoriografia Holocaustului, una vizând

prezenţa medicilor în lagărele de concentrare naziste, începând cu fi-

rava asistenţă medicală şi până la teribilele experimente „pseudo-ştiin-

ţifice”, cealaltă privind destinul post-Holocaust al medicilor deţinuţi,

cu o privire specială asupra manipulării „biografiei” acestora de către

regimurile comuniste din Europa centrală şi de răsărit. Aspectul din

urmă este unul plin de capcane analitice, chiar dacă, în anii imediat

următori, sfârşitului celui de-al doilea război mondial subiectul a fost

îndelung dezbătut, încă sub impresia evenimentelor de atunci şi a

emoţiilor de moment.

Fără a intra aici în detalii, nu trebuie uitat faptul că într-un lagăr de

concentrare deţinuţii erau puternic ierarhizaţi, într-o schemă destul de

complexă, ce mergea de la motivul internării şi până la funcţiile înde-

plinite aici, peste aceasta suprapunându-se competiţia dintre diverse

categorii de deţinuţi pentru a accede la poziţii de gestiune ori servicii,

care le puteau procura anumite avantaje (o muncă mai uşoară, hrană

suplimentară, acces la apă, un pat mai bun, ţigări, o relaţie cât de cât

mai lejeră cu gardienii etc.), oferindu-li-se astfel şanse în plus de su-

pravieţuire. În toată această schemă polivalentă funcţiona şi o ierarhie


oficială, în care evreii şi ţiganii se aflau pe ultimul loc, în vreme ce cri-

minalii şi internaţii politici de origine germană se aflau în top, pentru

că naţionalitatea conferea şi ea un motiv de diferenţiere suplimentară.

Dintr-o altă perspectivă, lagărele funcţionau şi printr-un sistem spe-

cific de autogestiune, pentru diversele activităţi auxiliare fiind recru-

taţi deţinuţi cu anumite competenţe. Asta nu înseamnă că aceştia erau

nişte „privilegiaţi”, riscurile existând mereu şi pretutindeni, deşi o ca-

tegorie foarte restrânsă (poate cel mult 1%) erau consideraţi de ceilalţi

drept „fericiţi ai soartei”, de rang superior, printre aceştia aflându-se

şi medicii.

Într-un asemenea mozaic complex – prezentat aici extrem de rudi-

mentar – devine firească apariţia atitudinilor de simpatie sau antipatie

în relaţia dintre internaţi, pentru că în mod obiectiv fiecare deţinut

s-a găsit într-un mediu în care dominantă era concurenţa pentru su-

pravieţuire, ceea ce genera judecăţi, evaluări, strategii, acţiuni. Până

şi cei care invocă în mărturiile lor ulterioare acţiunea unei conduite

„morale” – reproşând altora lipsa acesteia – nu au făcut altceva decât

să mascheze aceeaşi concurenţă vitală, pentru că – în cazul „denunţă-

toarelor” Mariannei Kardos – rezidă evidenta dorinţă de a se fi bucurat

de minima protecţie pe motive medicale, din varii raţiuni, asistenţă

refuzată sau minim acordată. Evident, nu avem la îndemână foile me-

dicale de observaţie pentru a judeca veridicitatea acuzaţiilor, dar com-

parând depoziţiile acuzatoarelor cu ale martorilor apărării, rezultă evi-

denta confruntare cu primejdia şi dorinţa de a supravieţui, cele dintâi

reuşind acest lucru, pentru a depune mai apoi mărturie.

În tot acest mecanism în care opţiunile sunt mereu contestate de

cineva trebuie subliniat, totuşi, faptul că Marianne Kardos nu a făcut

parte din categoria acelor medici deţinuţi care au luat parte activă la

selecţia pentru viaţă sau moarte, aşa cum s-a întâmplat în alte câteva

cazuri. Ella Klein, bunăoară, a fost acuzată de complicitate cu SS şi

condamnată la moarte după război în Cehoslovacia, pentru că a lu-

crat într-un bloc spitalicesc şi ar fi participat deschis la preselecţiile


pentru camerele de gazare16. Margareta Glas-Larson, ale cărei mărturii

ulterioare17 au generat reflecţii şi dezbateri interesante în istoriografia

Holocaustului.18

Dimpotrivă, viaţa Mariannei Kardos a fost pusă mereu în primejdie

în condiţiile în care lucra într-un permanent focar de infecţie, fiind,

deja, un lucru cunoscut faptul că lipsa de igienă şi epidemiile au con-

stituit mereu un pericol, nu doar pentru deţinuţi, ci şi pentru gărzile

SS şi chiar pentru locuitorii din apropierea lagărelor de concentrare.

Deşi viaţa îi atârna mereu de un fir de păr, aceste realităţi i-au conferit

uneori şi un soi de libertate în a încălca regulile impuse de coman-

danţi, în sensul că a putut interna în barăcile sanitare şi dublul per-

mis, nu de puţine ori naziştii evitând să inspecteze asemenea stabili-

mente, apreciindu-le ca focare sigure de îmbolnăvire.

Pe de altă parte, prin analiza cazului de faţă se pune în discuţie

şi problema „legalismului meticulos”, dilemă din care aproape că nu

mai putem ieşi (să ne aducem aminte de securiştii buni şi cei răi, de

activiştii de partid, de expresia că s-a acceptat colaborarea ca să nu lase

pe alţii mai răi să o facă etc.). Confruntată zi şi noapte cu priveliştea şi

angoasa morţii, Marianne Kardos – caracterizată pentru perioada de

atunci ca fiind de o oarecare fragilitate fizică, la care trebuie să adău-

găm şi una psihică (proprie oricărui deportat) – a trebuit să dea do-

vadă de o anumită duritate în raporturile umane, îndeosebi cu ceilalţi

deţinuţi, generată tocmai de imposibilitatea sau dificultatea de a găsi

o rezolvare a solicitărilor tuturor celor care apelau la ea. Pentru că în

cazul lagărelor naziste, ca şi în acela al închisorilor comuniste, este

dificil a afla reperele supravieţuirii în demnitate, după canoanele noas-

tre morale. Poate de aceea nici nu avem de-a face cu prea mulţi eroi

în aceste împrejurări, dominante fiind mai curând sentimentele de

16 Vezi E. Lingens, Eine Frau im Konzentrationslager, Wien, Europa Verlag, 1966, p. 27-

29.17 Margareta Glas-Larson, Ich will reden. Tragik und Banalität des Überlebens in There-

sienstadt und Auschwitz, Wien, Molden, 1981.18 Vezi Gerhard Botz, Michael Pollak, Margareta Glas-Larsson, Survivre dans un camp

de concentration, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, Vol. 41, février 1982,

p. 3-28.


culpabilitate, îndeosebi tăcerea, mulţi supravieţuitori manifestând un

comportament cu o tragică contradicţie: pe de o parte de a se bucura că

au rămas în viaţă, iar pe de alta de a se interoga de ce ei şi nu alţii, de

ce au dispărut apropiaţii cei dragi (părinţi, soţi, copii etc.), de ce călăii

mai sunt încă în viaţă!

Această postură a constituit, probabil, cea mai teribilă tortură şi

pentru Marianne Kardos. Poate şi de aceea, odată revenită la Cluj şi

după executarea unei condamnări, nu a mai profesat niciodată mese-

ria de medic, ci s-a dedicat cultivării mozaismului în cadrul comunită-

ţii evreieşti de aici, pentru a-l face cunoscut pe cel Atotputernic.

HOLOCAUST ÎN ZONE POLITICE DIFERITE. O PRIVIRE COMPARATIVĂ

Liviu ROTMAN

Aprofundarea studiului Holocaustului în diversele arii în

care acesta a avut loc ne dă prilejul unei lecturi reînnoite,

comparative a celei mai dramatice perioade a istoriei uni-

versale și ne ajută să încercăm o analiză conceptuală asupra Holoca-

ustului în întreaga sa dimensiune europeană.

Cred că cercetarea Holocaustului, în întreaga Europă şi în Româ-

nia, a obţinut progrese remarcabile în ultimii 15-20 de ani. Explozia

dezvăluirii surselor arhivistice – în primul rând datorită schimbărilor

politice din jurul lui 1990, care au dus la deschiderea – nu imediată,

dar certă – a arhivelor din Europa de Est, sensibilizarea unor cercetă-

tori de pe diverse meridiane pentru acest subiect au avut darul de a

releva adevărul Holocaustului în zone de cultură politică, în care a fost

ignorat, total sau parţial.

Pentru istoria Holocaustului din România, activitatea de excepţie a

unor cercetători din care, în primul rând, aş dori să-l amintesc pe re-

gretatul nostru prieten, Jean Ancel, cât şi apariţia, cu zece ani în urmă,

a unui document de excepţională importanţă ca Raportul Wiesel au fost

pietre de hotar în cercetarea uneia din perioadele cele mai întunecate

şi mai greu de explicat ale istoriei umanităţii.

Realizările remarcabile în aceşti 10-15 ani sunt pe mai multe direcţii:

120 LI V I U RO T M A N

a. publicare – în ediţii de tip academic – a unor importante volume

de documente.1

b. sensibilizarea cercetării ştiinţifice faţă de subiect (apariţia unor

importante lucrări, în primul rând doctorate, care demonstrează inte-

resul crescând faţă de subiect).

c. creşterea interesului în prezentarea şi sistematizarea memoriilor

legate de Holocaust, în special prin publicarea mărturiilor supravieţu-

itorilor Holocaustului.

d. pătrunderea – e adevărat, încă prea timidă – a temei Holocaustu-

lui în programele de învăţământ, la diversele forme de studiu.

e. valorificarea expoziţională a subiectului, prin fixarea mai trainică

a acestei teme în memoria colectivă.

Diversele momente comemorative, în care s-a implicat mediul aca-

demic, instituţiile statului, societatea civilă, comunitatea evreiască au

avut, la rândul lor, un rol important în stimularea implementării su-

biectului în conştiinţa publică.

Cu toate acestea, aprofundând subiectul, nu putem să nu constatăm

un deficit în conceptualizarea problematicii Holocaustului, în căuta-

rea şi relevarea a ceea ce este în spatele „naraţiunii” unei istorii drama-

tice. Poate şi datorită faptului că Holocaustul a fost cercetat mai mult

ca un fapt de istorie şi mai puţin s-a recurs la interpretări filosofice,

psihologice, politologice, teologice etc.

Există şi o justificare ce ţine de sfera psihologiei sociale; o dată cu-

noscut – după o tăcere de decenii – perceperea a fost, în primul rând,

emoţională, ceea ce este un fapt firesc. Aceasta a stimulat atenţia asu-

pra aspectul narativ, şi mai puţin analiza problemelor fundamentale

ale subiectului. Credem că a fost o etapă necesară, prin sensibilizarea

societăţii şi implicit a cercetării la acest subiect dificil. A sosit momen-

tul trecerii la o etapă nouă în cercetarea Holocaustului, a teoretizării

diverselor aspecte ale Holocaustului.

1 Transnistria. 1941-1942. The Romanian Mass Murder Campaignes. 3 vols, Tel Aviv Uni-

versity, 2003, Documente (editor: Lya Benjamin), Comisia internaţională pentru studi-

erea Holocaustului, Polirom, 2005, Ottmar Traşcă, Denis Deletant, Al III-lea Reich și

Holocaustul în România. 1940-1944. Documente din arhivele germane, Institutul Naţio-

nal pentru studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2007 etc.

121Holocaust în zone politice diferite. O privire comparativă

Conceptualizarea este facilitată de privirea fenomenului Holocaus-

tului, în integralitatea şi caracterul său unitar. Începând de la definiţie

– aş spune definiţiile sale – Holocaustul poate fi analizat mai uşor

şi particularizat faţă de alte fenomene istorice cu care are trăsături

comune, dar de care se şi diferenţiază (diverse forme de genocid şi în

primul rând genocidul armenilor din 1915, Gulag etc.)

În acest context al instrumentalizării cercetării comparate, în sco-

pul aprofundării analizei de ansamblu, vom încerca să vedem unele

caracteristici comune, dar şi diferenţe între Holocaustul din România,

Ungaria şi Nordul Transilvaniei – regiune anexată de Ungaria în au-

gust 1940 – făcând, însă, scurte referiri si la alte spaţii ale Holocaus-

tului european.

O spun de la început că nu facem acest lucru pentru a stabili un

„bizar” şi nedorit clasament cum, din păcate, se mai întâmplă în unele

demersuri legate de Holocaust. Unde a fost mai grav, unde a fost mai

„bine”. Cu ghilimele foarte groase. Doamne fereşte! Fenomenele so-

cial-politice nu se pretează la aşa ceva (nu suntem la vreo Olimpiadă!).

Cică nu există Holocaust bun şi Holocaust rău! Şi nici unul aşa şi aşa.

Nici Holocaust „soft” sau, mai nou, Holocaust…neterminat2.

O ştim de la unul din marii istorici ai Holocaustului, Raul Hilberg

– care reia teza din 1945 a lui Rudolf Kastner – şi fixează, cu multă

precizie, care sunt etapele ce caracterizează Holocaustul în general:

definirea, exproprierea, concentrarea şi exterminarea3. Prezenţa aces-

tor etape – cu diferenţe sensibile de la o zonă la alta – facilitează de-

monstraţia caracterului unic şi unitar al Holocaustului în varii zone.

Fireşte, există – aşa cum spuneam – diferenţe, uneori importante,

în aplicarea politicilor genocidale. Aceste deosebiri sunt date de o

sumă de factori, cum ar fi:

a. tradiţiile culturii politice a diverselor ţări – şi aici trebuie să avem

în vedere, în primul rând, importanţa antisemitismului – şi locul său

2 O bizară interpretare şi încercare de conceptualizare în lucrarea lui Carol Iancu și

Alexandru Şafran, Shoah-ul neterminat. Culegere de documente (1940-1944), Editura

Hasefer, 2010.3 Raul Hilberg, Exterminarea evreilor din Europa, Bucureşti, Hasefer, 1997, vol. 1, p. 49-

50.


în cultura politică a respectivei zone. În directă legătură cu aceasta

accesul – sau lipsa de acces – al evreilor în mişcarea socială;

b. gradul de apropiere ideologică şi politică a unei anume ţări faţă

de Germania hitleristă; care era statutul său: aliat, zonă ocupată, zonă

aflată sub influenţă politică;

c. caracteristicile regimului politic în respectiva ţară;

d. caracteristici ale personalităţii „numărului 1” (dictatorului);

e. posibilitatea de acţiune sau, mai des, imposibilitatea a unei

anume societăţi civile, de obicei, foarte fragile;

f. diverse probleme generale politice interne şi externe ale statului

respectiv;

O primă caracteristică comună este cea a Holocaustului ca proiect

politic, ca un complex de politici coerente, care trebuiau să ducă la

eliminarea evreilor – în anumite perioade şi zone şi a altor grupuri

umane. Vreau să subliniez acest aspect pentru că s-a făcut – şi se mai

face de multe ori – confuzia între conceptul politicii – sau, mai de-

grabă, al politicilor – de tip genocidal şi persecuţii şi măsuri discrimi-

natorii. Acestea din urmă, ori cât de dure ar fi fost, oricâte victime ar

fi produs, ele sunt punctuale, au o sferă limitată şi se încadrează pe

o îndelungată tradiţie antisemită. În acest sens, există unele lucrări

negaţioniste care, cu un anume efort, recunosc exclusiv existența unor

„persecuţii”.

Dar, mergând pe linia lui Hilberg, să pornim de la definiţia gru-

pului ce a fost ţinta principală a genocidului, în speţă, al evreilor. Pe

plan european această etapă este marcată de legislaţia hitleristă de la

Nürnberg din septembrie 1935. Aceasta a constituit un model pentru

acele state care s-au aliniat, într-un fel sau altul, la proiectul politic na-

zist al exterminării evreilor. Legea pentru protecţia sângelui şi onoarei

germanilor. La Nürnberg – ca model – definirea evreului era dublată

de diversele legislaţii, de degradarea civică a acestuia.

În România, acest dublu obiectiv – al degradării şi definirii – se face

în august 1940, prin decretul semnat de Carol al II-lea, cu mai puţin

de o luna înainte de abdicarea sa şi instaurarea Statului National-Le-

gionar, în frunte cu Ion Antonescu. Statutul evreilor defineşte evreul

după modelul legislaţiei de la Nürnberg, chiar cu unele prevederi

agravante faţă de acesta. Nu intrăm în amănunte. Vom spune doar că


acest document – ce introduce, pentru prima oara în istoria constitu-

ţională românească, principiul rasist al sângelui – poate fi considerat

momentul de start al Holocaustului. Apariţia sa, oarecum timpurie, şi

o anume radicalitate a principiului respectiv, se explică prin două ca-

racteristici care particularizează Holocaustul din România; în primul

rând vechimea şi autoritatea în gândirea politică românească a ecua-

ţiei evreu = străin şi procesul continuu de marginalizare a evreilor – în

care legea din 1919 şi constituţia din 1923 ce la oferă, în mod colectiv,

cetăţenia română – sunt doar paranteze, uşor de depăşit în condiţiile

ascensiunii antisemitismului.

În Ungaria, procesul de definire a evreilor şi, implicit, de excludere

are loc aproximativ în aceeaşi perioadă. Este vorba de cele trei legi an-

tievreieşti. Prima (din mai 1938), ce stabilea o limită maximă de 20% a

numărului de evrei în diverse ramuri de profesii liberale ori în comerţ

şi industrie, a doua (din 4 martie 1939) ce reducea acest procent la 6%

şi a treia (din 2 august 1941) care interzicea căsătoria şi relaţiile sexuale

evrei-neevrei. Important este că a doua din cele trei legi încerca şi ea o

definiţie inspirată din cea de la Nürnberg, fiind chiar mai restrictivă.

Contextul istoric este radical diferit, pentru că evreul fusese accep-

tat de societatea maghiară prin emanciparea totală acordată de dubla

monarhie (1867!!!). Deci, tradiţia conceptului evreu = străin nu exista în

Ungaria. Momentul de clivaj este începutul perioadei interbelice când

frustrările post-Trianon au schimbat radical atitudinea clasei politice

maghiare faţă de evrei. Aceştia au devenit ţapul ispăşitor al „prăbu-

şirii” de după tratatul de pace semnat în locaţia sus-amintită. Să nu

uităm că prima lege data de Horthy, după venirea sa la putere, în 1919,

este cea de „numerus clausus”, prima lege de acest fel în Europa in-

terbelică, regimul maghiar devenind un model pentru antisemitismul

european. Situaţia se va înăspri în special după instalarea guvernului

Gombos, în 1933 când, prin noul său curs pronazist, se rupe radical cu

trecutul bunei convieţuiri şi când Ungaria, conform formulei lui Ran-

dolph Braham, „a pregătit terenul” pentru viitorul drum spre Ausch-

witz”.

Legile economice de maghiarizare si românizare au un anume

paralelism în esenţa obiectivului comun de „purificare” naţională, în


primul rând prin excluderea elementului evreiesc, dar în acelaşi timp

există şi o serie de deosebiri.

Astfel, în România, ele au fost mai ample şi luate mai devreme. Nu

numai atât. Programul de „românizare” antonescian părea mai coe-

rent şi s-a bucurat de o teoretizare susţinută.

O problemă comună celor două spaţii politice este prioritatea pro-

blemei evreieşti (a excluderii şi exterminării) faţă de tot complexul de

obiective ale celor două ţări. Aici vom da două exemple, ce marchează

un paralelism, dar care se deosebesc de momentul desfăşurării.

Am amintit că în vara lui 1941, în momentul în care armata ro-

mână, la ordinul Conducătorului Ion Antonescu, începe acţiunea mi-

litară alături de Germania hitleristă (vestita formulă: „Români, treceţi

Prutul!”), prima grijă a autorităţilor militare a fost de a lichida popula-

ţia evreiască întâlnită în drumul spre Est. Într-un război al „eliberării”,

în mod straniu, primul obiectiv este exterminarea evreilor. Unul din

primele obiective, în acest sens, a fost comunitatea evreiască din Scu-

leni. Aici soldaţii români, sprijiniţi de voluntari, dintre localnici, au

omorât, la 27 iunie, 311 evrei, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii.4

Pogromul de la Sculeni a fost doar una din atrocităţi. Acţiuni ase-

mănătoare au loc la Siret, Herţa, Noua Suliţă, Hotin, Lipcani şi Cetatea

Albă5.

În condiţii diferite, prioritatea absolută dată exterminării evreilor

este prezentă în Ungaria anului 1944, când autorităţile hitleriste şi

maghiare au oprit garniturile ce trebuiau să alimenteze frontul pentru

a lăsa liber pentru trenurile ce aduceau evreii spre moarte. Şi asta, într-

un moment când soarta războiului era deja jucată. Şi totuşi autorităţile

ungare au decis să se lege de hitlerişti în acţiunea de exterminare.6

O trăsătură comună este barbaria şi cinismul prezent în ambele ţări.

În România, discursul autorităţilor – la diverse nivele – era îmbibat de

4 Vladimir Solonari, Purifi carea naţiunii. Dizlocări de populaţie şi epurări etnice în Ro-

mânia lui Ion Antonescu, Polirom, 2015, p. 166.5 Vezi, Jean Ancel, Contribuţii la Istoria României. Problema evreiască, Hasefer, 2001,

vol. 1, partea a doua, p. 120-125.6 Randolph L. Braham, Politica Genocidului. Holocaustul din Ungaria, Hasefer, 2003,

p. 140.


ură şi cinism. Credem a fi elocventă o circulară a autorităţilor admi-

nistrative din Iaşi, imediat după pogromul din 27-29 iunie 1941, în

care se cere dezinfectarea curţii Chesturii Politiei din Iaşi, considerată

ca „…infectată cu microbi de evrei…”7. Victimele erau învinuite post-

mortem de „infectarea” acelui loc. Avem o mostră a unui cinism greu

de înţeles.

Barbaria o găsim şi în spaţiul maghiar, în special în perioada gheto-

izării prin acţiunile brutale ale forţelor de ordine. Aşa cum arată Bra-

ham, exista, în fiecare ghetou, o „trezorerie” care era „locul în care

barbarii din poliţie şi jandarmerie îi torturau pe evrei ca să mărturi-

sească unde au ascuns obiectele de valoare”8. Iar aceasta, amintim, se

întâmpla într-o ţară unde evreii emancipaţi în 1867 cunoscuseră un

puternic proces de asimilare, ei deveniseră, de mult, parte a societăţii

maghiare.

Un element definitoriu al Holocaustului este participarea la elabo-

rarea şi, în special, la implementarea unor politici specifice de genocid

a instituţiilor statului, atât a celor de forţă – armată, poliţie, jandar-

merie – cât şi a altora, aparent fără o legătură cu exterminarea: Banca

Naţională, căile ferate etc.

În România, regimul Antonescu a folosit intens în acţiunile de re-

primare armata, jandarmeria, serviciile speciale şi organele de justiţie.

Dar dacă acestea sunt percepute ca având un caracter represiv, fra-

pantă este folosirea unor instituţii a căror tradiţie şi menire nu aveau

legătură cu represiunea. Astfel, Banca Naţională a României va teza-

uriza şi folosi pentru nevoile statului român valorile confiscate prin

forţă, inclusiv tortură, de la evreii şi romii deportaţi în Transnistria.

Iată cum o instituţie ce se bucura de respectabilitate a devenit o piesă

din aparatul represiunii9. O altă instituţie importantă folosită în poli-

ticile specifice de Holocaust a fost Căile Ferate ale României. Această

instituţie a asigurat deportări a evreilor sau a gestionat „trenurile mor-

ţii”, parte a pogromului de la Iaşi de la sfârşitul lui iunie 1941.

7 A. N. Iaşi, Fond Chestura poliţiei, d. 114/1941, f. 162. Informaţia mi-a fost transmisă de

Adrian Ciofl âncă.8 Braham, l. cit. p. 120-121.9 Jean Ancel, Distrugerea economică a evreilor români, Bucureşti, 2008, p. 229-254.


Ion Antonescu va crea instituţii specializate în politicile evreieşti.

Astfel, la 3 mai 1941, se înfiinţează Centrul National de Românizare,

care asigură politica de jaf economic. După cum se arată în decizia

de înfiinţare, noua instituţie răspundea de „administrare, conducere,

distribuie şi lichidare a bunurilor intrate în patrimoniul statului şi de

românizare a vieţii comerciale şi industriale”10.

Această instituţie era organizată paramilitar şi acţiona cu brutali-

tate. Cunoscută, în special, prin iniţialele sale (CNR) era un motiv de

spaimă pentru evreii din România.

Astfel şi în Ungaria a fost folosită din plin administraţia statului,

care a funcţionat perfect, organizând, într-un timp record, ghetourile.

Organele administrative maghiare au gestionat cu mult zel gheto-

izarea şi deportarea evreilor, acţiunea lor având o eficiență maximă11.

Unele diferenţe în dinamica şi intensitatea – diferită în timp – a

politicilor antievreieşti sunt cauzate de diferenţe de exercitare a Puterii

şi, în primul rând, caracterul dictatorului. În acest sens, tipul de perso-

nalitate a lui Ion Antonescu, încercarea de a păstra o anumită autono-

mie faţă de marele aliat, încercarea de impunere a unui anumit timp

de rezolvare a „problemei evreieşti”. În acest sens, Independenţa ro-

mânească şi iniţiativa exclusiv românească în deportarea în Transnis-

tria este secretul păstrat de autorităţile române. Un document german

consemnează nemulţumirea ambasadorului Reich-ului la Bucureşti,

Manfred von Killinger, legată de deportarea evreilor în Transnistria.

El scria la 17 octombrie 1941: Nu am ştiut nimic – spune M. K. De alt-

fel, în aceeaşi zi, nemţii primeau ştirea de la Radu Leca, demnitarul

român ce monitoriza problema evreiască12.

În Ungaria anului 1944, acţiunile sunt permanent dirijate de Ger-

mania, se prevedea la 19 martie 1944 că „germanii vor prelua comanda

deplină a tuturor problemelor ce privesc pe evrei”. Ceea ce nu disculpă

clasa politică din Ungaria care a colaborat, chiar cu zel, în procesul de

exterminare.

10 Jean Ancel, l. cit., p. 156.11 Braham, l. cit., p. 138-140.12 Ottmar Traşcă; Denis Deletant, Al treilea Reich şi Holocaustul din România. 1940-144.

Documente din arhivele germane, Bucureşti, 2007, p. 316.


Problema anihilării oricărei rezistenţe evreieşti este o altă preocu-

pare comună a celor două zone. Într-un raport al lui Gustav Richter din

1 februarie 1942 se subliniază importanţa dizolvării FUCER (Federaţia

Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România). Unul din obiectivele

urmărite era eliminarea lui Wilhelm Filderman care încerca, în condi-

ţii de mare dificultate, să păstreze canale de contact cu autorităţile și,

prin aceasta, obţinerea controlului absolut al vieţii evreieşti de către o

organizaţie aflată „sub controlul statului”. Astfel a luat naştere organi-

zaţia colaboraţionistă Centrala Evreilor.

În Ungaria, în martie 1944, se formează un Consiliu Central Evreiesc

care, aşa cum arată Braham, „trebuia să se pună la dispoziţia guvernu-

lui, să-i ajute la implementarea efectivă a măsurilor antievreieşti”13. El

trebuia să inducă anumite iluzii de calm-linişte. Aici trebuie făcută o

menţiune specifică spaţiului evreo-maghiar. Evreimea maghiară avea

o puternică tradiţie de încredere în statul maghiar; este pe fundalul

încrederii evreimii care o aveau în statul respectiv. Este statul care le

acordase emanciparea şi care le-a permis accesul în toate ramurile so-

ciale, economice, culturale şi chiar politice ale Ungariei. Astfel, evreii

maghiari şi liderii lor au cultivat încrederea în statul maghiar cu toată

emergenţa antisemitismului maghiar interbelic.

În acelaşi timp, în România a existat la evrei şi la conducerea lor, o

tradiţie a opoziţiei faţă de antisemitismul cronic românesc. Această

tradiţie s-a tradus în „linia Filderman” care a încercat o anumită opo-

ziţie, fragilă, dar, totuşi, opoziţie. Din acest motiv, Centrala Evreilor

nu s-a bucurat de încrederea evreimii române. Această încredere ră-

mânea către Filderman, deşi acesta nu mai avea o funcţie oficială. Aşa

cum observa diplomatul elveţian Rene De Weck în 1943, Wilhelm Fil-

derman „…a rămas în ochii guvernanţilor, evreul «notabil» prin exce-

lenţă. Antonescu îl consulta adesea. Israel (termen ce îi numeşte pe

evrei, în general – L. R.) nu făcea jurământ decât pentru el”14.

O altă diferenţă a fost reacţia Societăţii Civile din cele două ţări.

13 Braham, l. cit., p. 79.14 Rene de Weck, Jurnal. Jurnalul unui diplomat elveţian în România: 1939-1945, Bucu-

reşti, 2000, p. 196.


Astfel, în România anului 1941, rezistenţa Societăţii Civile a fost

„blocată” de „elanul patriotic” al eliberării Basarabiei şi Bucovinei. Din

1942 va avea loc o anume reînviorare a acesteia şi apar primele cri-

tici împotriva lui Antonescu, inclusiv în problema evreiască, dar tre-

buie spus că aceasta problemă nu avea să ocupe o poziţie importantă

în „discursul” opoziţiei, totuşi trebuie semnalate memoriile lui Iuliu

Maniu şi D. Brătianu în 1942.

În Ungaria, chiar dacă a existat o critică la linia progermană, con-

tenciosul post-Trianon al Ungariei cu ţările vecine (România, Serbia,

Slovacia) a avut acelaşi rol de a paraliza acţiunile de tip opoziţionist.

Există, de asemenea, o apropiere în poziţia celor două state faţă

de Holocaust. Ambele au fost aliate ale Germaniei şi nu ocupate de

aceasta, precum Polonia sau ţările baltice. Calitatea de aliat al Germa-

niei a dat acestor state o anumită libertate de mişcare în diverse deci-

zii, inclusiv în problema aplicării „soluţiei finale”. Această autonomie

a fost accentuată în cazul României, faţă de care Hitler avea interese

importante şi pe plan strict militar, cât şi pentru resursele sale ma-

teriale, în special petrolul. Interesele faţă de Ungaria erau mai mici.

De altfel contribuţia acestuia la războiul împotriva Rusiei Sovietice a

fost minimă. Fireşte, trebuie să menţionăm că libertatea de mişcare a

Ungariei va dispărea după 19 martie 1944, când forţele Wermacht-ului

au ocupat, practic, Ungaria silindu-l pe regentul Horthy – practic osta-

ticul Germaniei – de a aduce un guvern pronazist. Este perioada când

are loc ultima fază a exterminării evreilor din statul maghiar. Nu tre-

buie să omitem că diverse măsuri îndreptate spre exterminare au fost

şi înainte de martie 1944, când Horthy dispunea, efectiv, de putere.

Analiza comparată a Holocaustului în cele două spaţii politice faci-

litează înţelegerea specificului politicilor genocidale şi al aplicării lor.

HOLOCAUST ÎN TRANSILVANIA

Zoltán TIBORI SZABÓ

În memoria jurnalistului Ottó Kornis, care a re-

latat pentru prima oară despre lagărele naziste de

exterminare, în cartea sa Füst (Fum), apărută la

Institutul pentru Literatură şi Tipografie Minerva

din Cluj, în toamna lui 1945.

Evreimea din Transilvania – provincie afl ată pe atunci în com-

ponenţa Monarhiei Austro-Ungare1 – şi-a putut crea condi-

ţiile unei existenţe complexe din punct de vedere economic,

social, cultural şi religios abia după 1867, când s-a adoptat legea care îi

asigura egalitatea în drepturi civice, respectiv 1895, anul când a intrat

în vigoare legea care includea religia israelită în rândul confesiuni-

lor acceptate.2 Începând din acel moment, evreimea a devenit singura

1 Până în 1920 Transilvania, înglobând Ţinutul Părţilor, Maramureşul şi Banatul, făcea

parte din Monarhia Austro-Ungară, după care, din 1920 şi până în 1940 a intrat în

componenţa Regatului României. În urma celui de al II-lea Arbitraj de la Viena, pro-

nunţat în 30 august 1940, Transilvania de Nord a fost trecută sub jurisdicţia Ungariei,

situaţie care a durat până în 1944. Începând din 1947 întregul teritoriu al Transilva-

niei, aşa cum a fost defi nit mai sus, a devenit din nou parte a României.2 Legea nr. XLII din 1895 a inclus religia israelită printre religiile „recepte” din Unga-

ria, la egalitate cu celelalte „religiones receptae” (religii acceptate) precum cea catolică

şi principalele confesiuni protestante. În consecinţă confesiunea israelită a devenit

egală cu bisericile istorice creştine. Înaintea adoptării acestei legi religia israelită se

bucurase mai întâi doar de statutul de religie „tolerată”, iar mai apoi de cel de religie

„recunoscută”.

130 ZO LTÁ N TI B O R I SZ A B Ó

minoritate a monarhiei care avea să pornească pe calea asimilării totale

şi a loialităţii necondiţionate. Pentru evrei, traiul în Ungaria devenise

o soluţie atractivă şi sigură. În aceste condiţii s-au mutat în Transil-

vania un număr mare de evrei din celelalte provincii ale monarhiei,

ceea ce a dus la creşterea substanţială a acestei populaţii. Astfel, în

1920, evreimea ardeleană număra 162.489 de sufl ete, în 1930 sporind

la 192.633, ca în 1941 să depăşească 200.000.

Până la sfârşitul Primului Război Mondial membrii comunităţii

evreilor obţinuseră poziţii importante în societatea transilvăneană,

contribuind cu succes la dezvoltarea industriei şi finanţelor provin-

ciei; ridicaseră numeroase sinagogi minunate şi aproape toţi îşi asu-

maseră, în mod sincer, calea asimilării maghiare.

Antisemitism existase şi în timpul dualismului austro-ungar, însă

evreii erau convinşi că autorităţile aveau să-i protejeze de excesele cu

consecinţe tragice.

Participarea unor evrei la regimul comunist de tip sovietic, insta-

urat în Ungaria pentru scurt timp, în 1919, şi pierderile teritoriale de

după Primul Război Mondial au dus la intensificarea sentimentelor şi

convingerilor antisemite ale maghiarimii. În consecinţă, deja în 1920,

Ungaria adopta prima lege anti-evreiască, cunoscută sub numele de

numerus clausus, ridicând treptat antisemitismul la nivelul politicii de

stat.

După încheierea Tratatului de Pace de la Trianon şi includerea Tran-

silvaniei în componenţa României, în 1920, în România Mare nou cre-

ată, evreii deveniseră de două ori minoritari. Majoritatea românească

îi identifica drept etnici maghiari datorită limbii materne şi culturii

maghiare, în timp ce în sânul maghiarimii alcătuiau o minoritate da-

torită confesiunii israelite.3

În următoarele două decenii, autorităţile româneşti s-au străduit

să-i disocieze pe evreii ardeleni de cultura şi limba maghiară şi să-i

transforme în cetăţeni de limbă şi cultură română. Este indubitabil că,

3 Gidó, Attila, Úton. Erdélyi zsidó társadalom- és nemzetépítési kísérletek (1918-1940) [Pe

drum. Încercări de edifi care a societăţii şi naţiunii evreilor din Transilvania], Pro-

Print, Miercurea Ciuc, 2009, 35-41.

131Holocaust în Transilvania

datorită intereselor politice, economice şi financiare, o anumită parte

a evreimii ardelene a fost atrasă şi conectată tot mai mult de Bucureşti,

însă, în ciuda acestui fapt, marea majoritate a comunităţii a rămas de-

votată limbii materne şi culturii maghiare. Incontestabil, însă, „epoca

de aur a Monarhiei” luase sfârşit pentru evrei întrucât ambele părţi,

atât cea română, cât şi cea maghiară, avea grijă să le reamintească

periodic, alteritatea.

Acest comportament cultural explică, în parte, manifestările de bu-

curie ale evreilor atunci când trupele maghiare au intrat în localităţile

din Transilvania de Nord în urma Arbitrajului de la Viena care a rea-

dus Transilvania de Nord în componenţa Ungariei şi în primele săptă-

mâni ale lunii septembrie 1940, administraţia civilă şi militară ungară

a preluat un teritoriu de 43.000 de kilometri păstraţi cu o populaţie

de 2,5 milioane de suflete, dintre care 165.000 erau consideraţi evrei,

potrivit legilor rasiale aflate în vigoare la acea dată.

Revizuirea frontierelor a fost privită cu tristeţe şi dezamăgire de

evreii ardeleni rămaşi sub stăpânire românească, întrucât şi aceştia

fuseseră asimilaţi în aceeaşi măsură cu populaţia maghiară ca şi core-

ligionarii lor din nordul Transilvaniei.

Un alt motiv major pentru care evreimea din Transilvania de Nord,

asimilată şi urbanizată în marea ei majoritate, s-a bucurat de Arbitra-

jul de la Viena a fost faptul că, în urmă cu doar câteva săptămâni, în

România intrase în vigoare o legislaţie anti-evreiască drastică. Evreii

erau la curent cu faptul că şi în Ungaria se adoptaseră4 legi anti-evre-

ieşti similare, însă aveau mult mai multă încredere în statul maghiar

decât în cel român.

Printr-un renghi bizar al sorţii, în final, aveau să se dovedească mai

norocoşi evreii maghiari din Transilvania de Sud care au rămas sub

jurisdicţia românească. În ciuda faptului că şi ei s-au confruntat cu

4 Potrivit lui László Karsai, în epoca lui Horthy (1920 – 1944) parlamentul ungar a

adoptat 22 de legi anti-evreişti şi în acelaşi răstimp guvernul ungar, premierul şi dife-

ritele ministere au adoptat şi pus în aplicare 300 de ordine anti-evreieşti. Pentru deta-

lii vezi http://www.hdke.hu/fi les/csatolmanyok/09_KarsaiLaszlo_AMagyarorszagi_

zsidotorvenyek.pdf [László Karsai, Legile antievreieşti din Ungaria]; descărcat: 11

februarie 2014.


deportările, respectiv umilinţele şi vicisitudinile îndurate în timpul

muncii obligatorii, rata lor de supravieţuire a fost mult mai ridicată

decât cea a coreligionarilor din Transilvania de Nord, ajunşi sub stă-

pânire ungară.

În timpul stăpânirii ungare dintre anii 1940 – 1944, evreimea din

Transilvania de Nord a fost supusă mai multor valuri de atrocităţi: mai

întâi şirului de expulzări şi deportări în Galiţia, apoi „holocaustului

prin gloanţe”, urmat de lichidarea prin muncă forţată, înfometare şi

boli, în detaşamentele de muncă şi, în final, deportarea în masă la

Auschwitz-Birkenau, încheiată prin nimicirea quasi-totală în lagărele

naziste de exterminare şi de muncă.

În timpul Holocaustului a pierit mai mult de trei sferturi din popu-

laţia evreiască din Transilvania de Nord, circa 125-130.000 de suflete,

în timp ce din cei 42.000 de evrei trăitori în Transilvania de Sud au

murit în jur de o mie de persoane.

În final, doar o treime din populaţia evreiască de pe teritoriul între-

gii Transilvanii (cuprinzând atât Ţinutul Părţilor, cât şi Banatul) care

anterior numărase peste 200.000 de suflete, a supravieţuit acestui

genocid de amploare; adică doar 70-80.000 de persoane.

Obiectivul studiului de faţă este realizarea unei perspective gene-

rale asupra destinului întregii evreimi transilvane în timpul Holoca-

ustului şi redefinirea diferitelor faze ale nimicirii populaţiei evreieşti

din Ardeal.

I. Holocaust în Transilvania de Nord

1. Abuzuri, expulzări – primul val al deportărilor criminale

La doar câteva săptămâni după reînglobarea Transilvaniei de Nord,

sub pretextul verificării cetăţeniei evreilor, autorităţile maghiare au

comis atrocităţi în majoritatea comitatelor acestei regiuni. Abuzurile,

expulzări şi deportări petrecute, în majoritatea lor, între octombrie şi

decembrie 1940, în localităţile secuieşti constituie un capitol aproape

necunoscut al tragediei evreimii maghiare.

Autorităţile maghiare au adunat nenumărate familii evreieşti cali-

ficate drept „apatride”, obligându-le să treacă graniţa ungaro-română.


Dat fiind că, de cele mai multe ori, trecerea frontierei a eşuat, per-

soanele prigonite au fost transportate, pe cheltuiala proprie, la Körös-

mező,5 o aşezare din Transcarpatia, aflată în acea vreme de partea ma-

ghiară a graniţei dintre Ungaria şi URSS. În decembrie 1940 aceştia

au fost constrânşi să treacă în Galiţia, pe teritoriul Uniunii Sovietice,

devenind primele victime ale Holocaustului din Transilvania de Nord.

Cei care n-au murit degeraţi în troienele de zăpadă sau nu au fost

sfârtecaţi de fiarele sălbatice din Carpaţi, au ajuns în lagărele de con-

centrare sovietice din Galiţia, foarte puţini dintre ei supravieţuind răz-

boiului.

Majoritatea celor deportaţi în decembrie 1940 se născuseră în Tran-

silvania şi îşi dovediseră cu documente cetăţenia maghiară, însă, din

cauza propagandei antisemite brutale, uneori isterice, nici populaţia

creştină din Ardeal şi nici autorităţile ungare, fie ele civile sau militare,

nu arătau simpatie pentru cei expuşi deportării.

Un exemplu edificator al acestei etape timpurii a Holocaustului din

Transilvania de Nord este cazul evreilor din comitatul Ciuc. În septem-

brie 1940, la comanda administraţiei militare sub a cărei jurisdicţie se

afla comitatul Ciuc, a fost numit colonelul Elemér Éder. Acesta, din

start, a luat măsuri radicale împotriva evreilor trăitori în acest comitat,

în urma cărora elevii evrei nu au mai fost primiţi în gimnaziu6 şi

populaţia evreiască era obligată să achite sume mari de bani în diferite

scopuri. În acelaşi timp colonelul Éder a ordonat noilor autorităţi să

verifice cetăţenia fiecărui evreu şi a interzis eliberarea noilor cărţi de

identitate ungureşti pentru evrei.

Evreii localnici, în majoritatea lor covârşitoare, se născuseră şi cres-

cuseră în Transilvania şi în perioada interbelică fuseseră supuşi ai sta-

tului român. Legile ungare emise după cel de al doilea Arbitraj de la

Viena şi care urmau tocmai din prevederile acestuia, stipulau în mod

limpede că: „Toţi cetăţenii români care în ziua de 30 august 1940 aveau

5 Actualmente localitatea Ясіня [Iasinia] din Ucraina; având denumirea slovacă Jasyna

şi cea română Frasin. 6 Braham, Randolph L., A népirtás politikája. A Holocaust Magyarországon [Politica

genocidului. Holocaustul în Ungaria]. Budapest, Belvárosi Kiadó, 1997, 187. (în cele ce

urmează: Braham 1997)


domiciliul stabil în teritoriile realipite din răsărit şi din Ardeal vor dobândi

cetăţenia ungară fără măsuri administrative” şi în continuare „cetăţe-

nii români de naţionalitate maghiară care au domiciliul stabil pe terito-

riul cedat României prin Tratatul de la Trianon, promulgat prin Legea nr.

XXXIII din 1921, şi rămaşi pe teritoriul României în urma Arbitrajului de

la Viena, din 30 august 1940, îşi pot redobândi cetăţenia maghiară dacă îşi

exercită dreptul de opţiune, asigurat de art. 4. al arbitrajului, în favoarea

cetăţeniei ungare”.7

Între timp, autorităţile ungare au emis ordine secrete prin care se

făcea totuşi deosebire între cetăţenii născuţi în Transilvania de Nord

şi cei care nu se născuseră acolo, respectiv între cetăţenii care se năs-

cuseră în alte părţi ale Ardealului şi cei care văzuseră lumina zilei în

afara teritoriului Ungariei Mari de odinioară.8

În octombrie 1940, colonelul Éder a ordonat ca evreii din Miercu-

rea Ciuc să depună în „Fondul Horthy”9 80.000 de pengő cu titlu de

contribuţie de război (contribuţie de muncă obştească, potrivit altor

surse10), în termen de trei zile. Cei vizaţi nu au reuşit să respecte ter-

menul impus; acest fapt i-a servit lui Éder drept pretext pentru a ex-

pulza în România toţi evreii cu „cetăţenie dubioasă”, potrivit noilor

autorităţi. Majoritatea evreilor şi chiar câţiva creştini au considerat

această măsură drept ilegală.11

7 Articolul 4 al Legii nr. XXVI din 1940. Vezi http://www.1000ev.hu/index.

php?a=3&param=8140; descărcat la 5 februarie 2014. Vezi şi lucrările lui László Karsai

Holokauszt. Pannonica Kiadó, Budapest, 2001, 209-254 (în cele ce urmează Karsai

2001), respectiv Frojimovics, Kinga, I Have Been a Stranger in a Strange Land. The

Hungarian State and Jewish Refugees in Hungary, 1933-1945. The International Institute

for Holocaust Studies, Jad Vasem, Jerusalem, 2007, 57-102. (în cele ce urmează: Fro-

jimovics 2007), care oferă o excelentă trecere în revistă a legislaţiei din epocă, privi-

toare la populaţia evreiască din Ungaria.8 Vezi, de pildă, ordinul nr. 196/1/1940. VII.b. BM, citat de Frojimovics, 2007, 87-88.9 Bács, Béla János; Szabó, Katalin (sub redacţia), Voltak. Emlékezés a Csíkszeredai zsidó

közösségre [Ei au existat. Memoria comunităţii evreieşti din Miercurea Ciuc]. Státus

Kiadó, Miercurea Ciuc, 1999, 7-12. (în cele ce urmează: Bács-Szabó 1999)10 Frojimovics, 2007, 94.11 Majsai, Tamás, Egy epizód az észak-erdélyi zsidóság második világháború alatti

történetéből: Slachta Margit fellépése a Csíkszeredáról kiutasított zsidók érdekében.

[Un episod din istoria evremii din Transilvania de Nord, în timpul celui de al Doilea


În realitate decretul primului ministru cu numărul 8130/1939-ME

făcea posibilă îndepărtarea „elementelor nedorite” din anumite locali-

tăţi, însă expulzarea din ţară contravenea chiar şi legislaţiei rasiale din

acea vreme.12

Potrivit altor surse, Éder ar fi pretins de la evreii din Miercurea Ciuc

40.000 de pengő, iar atunci când fruntaşii comunităţii au încercat să

negocieze cu el i-a ameninţat cu consecinţe grave şi peste câteva zile a

somat comunitatea evreilor să depună lista nominală a membrilor săi.

Éder şi sfetnicii săi politici au împărţit evreimea din Miercurea Ciuc

în trei categorii. În prima au fost cuprinşi cei pe care voiau să-i arunce

de îndată peste graniţa cu România şi care alcătuiau cam 20% din

populaţia oraşului. În cea de a doua a fost inclusă circa 60% din evre-

imea oraşului, pe care intenţionau s-o mute în alte zone ale regiunii.

Restul de 20% care alcătuia cea de a treia categorie, putea rămâne în

Miercurea Ciuc; mai târziu aceşti evrei aveau să fie înrolaţi în detaşa-

mente de muncă, internaţi în ghetou şi în final deportaţi la Auschwitz-

Birkenau, în vara lui 1944.13

Prima expulzare a avut loc în noiembrie 1940.14 În ziua de 4 noiem-

brie colonelul Éder a ordonat ca 24 de familii evreieşti, inclusiv cele

ale fruntaşilor comunităţii evreieşti şi ale membrilor notabili ai aces-

teia, să depună până la prânz în casieria orăşenească sume cuprinse

între 20-100 de pengő. Având în vedere că niciuna dintre familii nu a

putut îndeplini ordinul, capii de familie au fost convocaţi în biroul lo-

Război Mondial; luarea de poziţie a lui Margit Slachta, în interesul evreilor expulzaţi

din Miercurea Ciuc] Medvetánc [Budapest], 1988, nr. 4.; 1989, nr. 1., 3-33; Majsai,

Tamás, The Deportation of Jews from Csíkszereda and Margit Slachta’s Intervention

on Their Behalf, în Studies on The Holocaust in Hungary, Randolph L. Braham (red.).

Social Science Monographs, Boulder – The Csengeri Institute for Holocaust Studies,

New York, 1990, 113-163. (în cele ce urmează: Majsai 1990)12 Tibori Szabó, Zoltán, Csík vármegye zsidósága a betelepüléstől a megsemmisítésig

[Istoria evreimii din comitatul Ciuc, de la aşezare şi până la exterminare], în Ta-

nulmányok a holokausztról [Studii despre Holocaust], 3, Randolph L. Braham (red).

Balassi Kiadó, Budapest, 2004, 115-121.13 Bodea, Gheorghe I., Tragedia evreilor din nordul Transilvaniei – 1944. Cluj-Napoca,

Editura Hiparion, 2001, 63-64. (în cele ce urmează: Bodea 2001)14 Majsai 1990, 149-150.


cotenentului major Albrecht, comandantul militar adjunct al oraşului,

unde li s-a dat o jumătate de oră pentru a plăti sumele respective. De

data aceasta cu toţii erau gata să achite obligaţia pecuniară, însă casie-

rul oraşului a refuzat să emită chitanţe pentru banii depuşi.

La 7 noiembrie toţi capii familiilor evreieşti au fost citaţi să se pre-

zinte la poliţie a doua zi dimineaţă la ora 8.00. De data aceasta li s-a

cerut să plătească sume variind între 100-150 de pengő, dar chitanţe

tot nu li s-au eliberat în schimbul banilor. Apoi li s-a comunicat că, în

baza unei decizii a comandantului militar al oraşului, vor fi deportaţi

de îndată cu toţii, împreună cu familiile lor. Poliţia nu a dat ascultare

nici unei argumentări, iar capii de familie au fost trimişi acasă sub

escorta jandarmilor pentru a-şi lua „atâtea lucruri câte sunt în stare să

care”, după care au fost escortaţi înapoi la poliţie împreună cu mem-

brii de familie.

Evreii adulţi, însoţiţi de sugari, de copii şcolari şi de vârstnici, au

fost aduşi în puşcăria oraşului, sub paza jandarmilor purtând arme

cu baionete.

Grupul alcătuit din 79 de persoane15 a fost dus cu forţa la gară şi

transportat la Lunca de Sus. După un drum lung parcurs pe jos, au

ajuns în cea mai sălbatică zonă a Munţilor Ghimeş, pe valea pârâului

Ugra, unde au fost constrânşi să treacă graniţa cu România, însă gră-

nicerii români i-au alungat îndărăt pe toţi. Cei mai tineri s-au ascuns

în hăţişul pădurii. Forţele maghiare de ordine i-au ţinut pe evrei şase

zile în pădurea din apropierea frontierei, fără hrană şi fără apă, încer-

când zilnic să-i forţeze să treacă în România. În 14 noiembrie, când

s-a dovedit eşecul acţiunii, evreii au fost readuşi în închisoarea din

Miercurea Ciuc. Unii dintre membrii grupului dispăruseră, nimeni

nu i-a mai văzut vreodată, neaflându-se niciodată dacă muriseră de

foame sau de frig, căzuseră pradă fiarelor sălbatice sau reuşiseră să se

salveze.

15 Potrivit altor surse grupul era format din 81 de oameni. Vezi detalii în: Arhivele Na-

ţionale ale României, Serviciul Comitatean Cluj, Fond Parchetul General al Curţii de

Apel, Dosar nr. 3/1946, 74-75.


Peste două zile, în 16 noiembrie, o parte dintre cei arestaţi în puş-

căria locală, 13 familii, în total 42 de membri, au fost transportaţi cu

bilete de tren plătite de ei, la Körösmező, în partea maghiară a frontie-

rei cu Uniunea Sovietică. În 21 noiembrie deportaţii au ajuns la desti-

naţie, unde şi-au aşteptat soarta în clădirea cazărmii pentru grăniceri

din afara oraşului. În data de 5 decembrie grănicerii au separat mem-

brii de familie, împărţindu-i în grupuri mai mici, pe care patrulele

le-au escortat în timpul nopţii din cazărmile grănicereşti Páncélháza

şi Mohelk, prin pasul Tătarului (Tatárhágó), către Galiţia, obligându-i

să treacă frontiera sovietică în trei puncte diferite.

Câţiva deportaţi, sfidând troienele de un metru şi jumătate, gerul

pătrunzător şi cruzimea grănicerilor unguri, au reuşit să revină în

Ungaria, ţara pe care o considerau patria lor. Acţiunile prin care au-

torităţile ungare au aruncat persoane maghiare în partea sovietică a

frontierei dintre Ungaria şi URSS au durat până în 9 decembrie, când

o telegramă a ministerului de interne16 a ordonat eliberarea membri-

lor acestui grup. La acea oră însă în cazarmă rămăseseră doar patru

persoane, cărora le-au eliberat documente corespunzătoare şi pe care

le-au trimis înapoi la Miercurea Ciuc.

Mai târziu, la cererea membrilor de familie, s-a demarat o anchetă

care a stabilit că dispăruseră şase familii. S-a presupus că, în cel mai

bun caz, au fost capturate de grănicerii sovietici, dar nu se putea ex-

clude nici alternativa că muriseră înzăpeziţi sau îngheţaţi. S-a mai sta-

bilit că dispăruseră 21 dintre cele 36 de persoane obligate să treacă

frontiera. Peste câteva zile s-a descoperit un cadavru în pădure, însă

nu s-a reuşit identificarea lui.17

16 Telegrama ministerului de interne a fost expediată la Körösmező în urma inter-

venţiilor repetate în favoarea deportaţilor, întreprinse de Margit Slachta, fondatoarea

şi conducătoarea ordinului catolic de maici cu numele de Szociális Testvérek Társasága

[Societatea Surorilor Sociale], precum şi de avocatul Pál Gábor, deputat de Miercurea

Ciuc în Parlamentului Ungariei. 17 Tibori Szabó, Zoltán, Csík County, în The Geographical Encyclopedia of the Holocaust

in Hungary, vol. 1, Braham Randolph L. (ed.). Northwestern University Press-United

States Holocaust Memorial Museum-Rosenthal Institute for Holocaust Studies,

Evanston, Ill.-Washington-New York, 2013, 302-304. (în cele ce urmează: Braham

2013)


Câteva săptămâni mai târziu, Miklós Kozma, comisarul guverna-

mental pentru Transcarpatia, a ordonat o nouă anchetă a acestui caz.18

Raportul amplu prezentat de Arisztid Meskó, comandantul poliţiei

grănicereşti din Transcarpatia, cu sediul la Ujgorod, tăgăduia că în pă-

dure s-ar fi descoperit un cadavru îngheţat. Nu s-a dispus vreo anchetă

pentru stabilirea legalităţii deportărilor ordonate de colonelul Elemér

Éder şi nici a rolului exact pe care l-a jucat în acest caz ministerul de

interne, respectiv cel al apărării. Dr. Miklós Adler, penultimul preşe-

dinte al Comunităţii Evreilor din Miercurea Ciuc, a declarat ulterior că

cele mai multe dintre persoanele dispărute au căzut victimă gerului şi

troienelor. Mulţi ani după război, aveau să revină din Răsărit doar trei

persoane dintre cele expulzate în 1940.19

Între anii 1940-1942 autorităţile ungare din comitatul Ciuc au adu-

nat în nenumărate rânduri sute de evrei din localităţi secuieşti pre-

cum Bilbor, Borsec, Ditrău, Sînmartin, Sînsimion, Gălăuţaş, Bicazu

Ardelean, Hodoşa, Tulgheş, Ghimeş-Făget, Lunca de Jos şi Lăzarea,

precum şi din oraşele Miercurea Ciuc şi Gheorgheni, deportându-i în

Galiţia sau i-au mutat forţat în alte localităţi ardelene.

După război, într-un interviu acordat în 1946 unui cotidian româ-

nesc din Cluj, Andrei Paul,20 acuzatorul public al Tribunalului Po-

porului din Cluj, afirma că, la ordinul colonelului Éder, circa 400 de

evrei fuseseră înlăturaţi cu forţa din Miercurea Ciuc şi din alte locali-

tăţi ale comitatului Ciuc.21 Acuzatorul public a declarat că persoanele

în cauză au fost escortate de soldaţi în zona de frontieră a comitatu-

lui Maramureş, unde i-au aruncat peste graniţă, pe teritoriul sovietic.

Potrivit lui Andrei Paul, în urma acţiunilor de deportare ordonate de

Elemér Éder şi-au pierdut viaţa în jur de 200 de evrei din Secuime.

18 Miklós Kozma a dispus ancheta în urma unei noi intervenţii a lui Margit Slachta.19 Scrisoarea adresată de Dr. Miklós Adler preotului reformat Zoltán Vántsa din Mier-

curea Ciuc, februarie 1974, Bács-Szabó, 1999, 9-10.20 În Ardeal cunoscut şi sub numele de Endre Polláck.21 Isacu, Gheorghe, Comandamentele militare horthyste. Mijloc de samavolnicii în stil

mare, cercetate de Tribunalul Poporului din Cluj. Tribuna Nouă [Cluj], nr. 100, 1 martie

1946, 1-3.


În aceeaşi perioadă, expulzările din comitatul Mureş-Turda au

afectat 678 de locuitori evrei şi români. Maiorul de jandarmi Sándor

Dobay şi bandele sale înarmate au străbătut localităţile ardelene dintre

Ungheni şi Voiniceşti, snopind în bătaie în fiecare localitate întâlnită

un număr de 60-80 de localnici, bărbaţi şi femei, pentru a-i forţa să se

refugieze în România. Şi generalul Gyula Vida, comandantul militar

al Târgu Mureşului a încercat să determine mulţi evrei să părăsească

Transilvania de Nord. În acest scop a retras de îndată 50 de licenţe

de comercializare a alcoolului din cele 55, respectiv 25 de licenţe de

comercializare a tutunului din totalul de 27, aflate în posesia evreilor

târgu-mureşeni.22

2. Holocaustul prin gloanţe – cel de al doilea val al deportărilor

Deportările organizate de autorităţile militare şi civile ungare au

continuat în 1941, extinzându-se pe tot cuprinsul Transilvaniei de

Nord. KEOKH-ul (Külföldieket Ellenőrző Országos Központi Hatóság

[Autoritatea Naţională Centrală de Control al Străinilor]) îşi intensi-

ficase vizibil activitatea încă dinainte de 27 iunie 1941, când Ungaria

a intrat în războiul împotriva Uniunii Sovietice. KEOKH-ul a elabo-

rat un plan pentru strămutarea evreilor „străini” pe teritoriul sovietic.

Pretextul expulzărilor era îndepărtarea „evreilor polonezi şi ruşi” care

sosiseră în Transcarpatia după 1939, când avusese loc invazia Germa-

niei în Polonia şi 22 iunie 1941, data atacului german împotriva Uniu-

nii Sovietice. Însă planul elaborat şi instrucţiunile autorităţilor au dat

naştere la o multitudine de interpretări, aducând după sine expulzarea

şi deportarea unui număr mare de persoane ai căror înaintaşi fuseseră

cetăţeni ungari.

Cercetări atente şi minuţioase au stabilit că elaborarea planului de

deportare în masă a fost iniţiată la finele lunii iunie 1941 de minis-

trul apărării, Károly Bartha, şi de Henrik Werth, comandantul statului

major al armatei. La 1 iulie 1941, planul finalizat a fost aprobat de gu-

vernul ungar şi semnat de primul ministru Miklós Bárdossy şi agreat,

22 Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Comitatean Cluj, Fond Parchetul Gene-

ral al Curţii de Apel, Dosar nr. 3/1946, 81.


din start de un număr mare de funcţionari guvernamentali, printre

care şi de locotenent-colonelul Miklós Kozma, care începând din 12

septembrie 1940 ocupa funcţia de comisar guvernamental al Transcar-

patiei.23 E fără putință de tăgadă că însuşi guvernatorul Miklós Horthy

avea cunoştinţă de acest plan şi sprijinea ideea deportărilor.

Punerea în aplicare a acestui plan care depăşea limitele Transcarpa-

tiei a fost lăsată în seama lui Kozma. Cadrul juridic al expulzărilor era

determinat de o serie de decrete confidenţiale, elaborate de KEOKH,

care contraveneau chiar și unor importante legi ale Ungariei.24

La 7 iunie Kozma i-a transmis primului ministru ideile sale privi-

toare la începerea cât mai grabnică a expulzărilor. Intensificarea acti-

vităţii sale este reflectată de întâlnirile frecvente cu persoane abilitate

din guvern. În data de 10 iunie purta discuţii cu ministrul de interne,

în 14 iunie cu premierul, iar în 21 iunie cu guvernatorul Miklós Hort-

hy.25 La doar două săptămâni după intrarea Ungariei în războiul îm-

potriva Uniunii Sovietice, Kozma îi adresa o scrisoare lui Bárdossy,

aducându-i la cunoştinţă că „peste o săptămână va demara deportarea

peste graniţă a evreilor galiţieni, a agitatorilor ucraineni expuşi şi a

ţiganilor”.26

Ca urmare, autorităţile au adunat un număr mare de evrei din

mai toate localităţile Transilvaniei de Nord, categorisiţi drept „străini”

sau „cu cetăţenie dubioasă” şi i-au deportat. Marea majoritate a de-

portaţilor provenea din zonele de nord şi nord-est ale Transilvaniei

de Nord, mai exact din comitatele Satu Mare, Ugocea, Maramureş şi

23 Gellért, Ádám; Gellért, János, Az 1941. évi kőrösmezői deportálások. A kitolon-

colásokat jóváhagyó minisztertanácsi döntés háttere. [Deportările de la Körösmező

din anul 1941. Fundalul Hotărârii Consiliului de Miniştri privind aprobarea expulzări-

lor]. Betekintő [Budapest], nr. 2, 2012; vezi: http://www.betekinto.hu/2012_2_gellert_

gellert; descărcat: 28 decembrie 2013.24 Randolph L. Braham, Historical Overview, in Braham 2013, XXIII-XXVIII.; vezi şi:

Frojimovics 2007, 57-102.25 Eisen, George; Stark, Tamás, The 1941 Galician Deportation and the Kamenets-Po-

dolsk Massacre: A Prologue to the Hungarian Holocaust. Holocaust and Genocide Stu-

dies [Washington], vol. 27, no. 2, Fall 2013, 219.26 Ormos, Mária, Egy magyar médiavezér: Kozma Miklós [Miklós Kozma: un lider ma-

ghiar de media], vol. II. PolgART, Budapest, 2000, 758. (în continuare: Ormos 2000).


Bistriţa-Năsăud, unde trăia populaţia evreiască cea mai săracă, în rân-

dul căreia se numărau şi circa 25.000 de hasizi.

Evident, şi în celelalte comitate a continuat strângerea evreilor de

care, dintr-un motiv sau altul, localnicii voiau să se debaraseze, inclu-

siv în comitatele secuieşti (Ciuc, Trei Scaune, Mureş-Turda şi Odor-

hei), întrucât deportările constituiau un prilej excelent de a scăpa de

concurenţă.

Multe dintre persoanele afectate de aceste măsuri inumane se năs-

cuseră pe teritoriul Ungariei, dar nu-şi puteau dovedi cetăţenia fie

pentru că autorităţile refuzau să le elibereze documentele necesare,

fie pentru că aceste acte erau imposibil de obţinut. În lunile martie-

august 1941 a fost adunat un număr mare de evrei care apoi au fost

transportaţi pe calea ferată la Kőrösmező. De acolo deportaţii au fost

deportaţi de armata maghiară – în general pe jos sau cu autocamioa-

nele – pe teritoriul Galiţiei de Vest pentru a fi preluaţi de trupele SS

care transportau câte o mie de persoane pe zi, tot cu camioanele sau pe

jos, către Colomeea,27 de unde ajungeau în final la Cameneţ-Podolsk,28

din vestul Podoliei,29 localitate aflată la răsărit de Galiţia. Marea majo-

ritate a deportaţilor din Galiţia era expusă crimelor în masă şi a pierit

în acea fază a tragediei evreimii maghiare din cel de al Doilea Război

Mondial, cunoscută sub denumirea de „Holocaustul prin gloanţe”.30

27 În ucraineană: Коломия, în poloneză Kolomyja.28 În ucraineană: Кам’янець-Подільський [Kamianeţ-Podolskii]; în poloneză: Kamie-

niec Podolski.29 În ucraineană: Поділля [Podilia]; în poloneză: Podole; ruseşte: Подолье [Podolie].30 Multe cărţi şi studii importante conţin capitole referitoare la adunarea, deportarea şi

masacrarea evreilor, după cum urmează: Braham, Randolph L., The Kamenets-Po-

dolsk and Délvidék Massacres. Prelude to Holocaust in Hungary. Yad Vashem Studies

[Ierusalim], anul IX, 1973, 133-156; Majsai Tamás, A kőrösmezei deportálás 1941-ben

[Deportarea la Kõrösmező din 1941]. A Ráday Gyűjtemény Évkönyve, IV-V, 1984-1985,

59-86; Majsai Tamás, A magyar Holocaust első felvonása, 1941 [Primul act al Holoca-

ustului ungar,1941], în Holocaust emlékkönyv a vidéki zsidóság deportálásának 50. évfor-

dulóján [Carte memorială a Holocaustului, la 50 de ani de la deportarea evreilor din

provincie]. Teljes Evangéliumi Diák- és Ifjúsági Szövetség – TEDISZ, Budapest, 1994,

303-309. Braham, Randolph L., The Politics of Genocide. The Holocaust in Hungary.

Columbia University Press, New York, 1994; Ormos 2000, 753-767; Karsai 2001, 228-

232; Christian Gerlach-Götz Aly, Az utolsó fejezet [Ultimul capitol]. Noran-Kiadó 2004,


Unul dintre primele grupuri adunate şi deportate în 1941 a fost al-

cătuit dintr-o parte semnificativă a comunităţii din Borşa, Maramureş.

În data de 30 aprilie i-au constrâns să treacă munţii şi să se refugieze

în România. Mulţi dintre ei au căzut victimă gerului, foamei, epuiză-

rii sau au fost sfârtecaţi de animalele sălbatice, 24 dintre ei aflându-şi

moartea în Carpaţi.31

În vara lui 1941, 400 de evrei din Crăciuneşti32 au fost urcaţi în va-

goane şi expulzaţi în localitatea Mezőhát (Lazecinia) din Galiţia (azi

în Ucraina). Majoritatea lor a pierit în masacrele din zilele de 27-28

august comise în mai multe locuri din împrejurimile Cameneţ-Po-

dolskului. Cei care supravieţuiseră acestor masacre au fost ucişi în

toamna anului 1941 în ghetourile din Stanislav33 şi Horodenca. Potrivit

unor surse, doar şase persoane au supravieţuit acestor grozăvii,34 în

timp ce o altă sursă vorbeşte de membrii a opt familii supravieţui-

toare35. În 1941 au fost deportaţi 450 de evrei din Sighetul Marmaţiei.

În 15 iulie 1941, pe parcursul unei singure zile, au fost deportaţi 300

de evrei din comitatul Satu Mare.36 De altfel, în vara lui 1941, doar din

Budapest, 2005, 71-77. Frojimovics 2007, 57-102; Randolph L. Braham-Tibori Szabó

Zoltán (ed.), Az észak-erdélyi holokauszt földrajzi enciklopédiája [Enciclopedia geogra-

fi că a Holocaustului din Transilvania de Nord]. Park Könyvkiadó-Koinónia, Budapest-

Kolozsvár, 2008 (în cele ce urmează: Braham-Tibori Szabó 2008); Komoróczy Géza,

A zsidók története Magyarországon [Istoria evreilor din Ungaria] Kalligram, Bratislava,

2012, 619-629; Braham 2013, XXIII-XXVIII.31 Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Comitatean Cluj, Fond Parchetul Gene-

ral al Curţii de Apel, Dosar nr. 3/1946, 180.32 În ucraineană: Кричунів [Criciniv]; în idiş: Crecinef.33 În germană: Stanislau; în ucraineană: Станісла́в/Станісла́вів [Stanislav/Stanisliv];

în poloneză: Stanisławów – azi Іва́но-Франкі́вськ [Ivano-Frankivsk], în Ukraina.34 Kallós, Miklós, Már 1941-ben deportáltak és kiirtottak 400 máramarosi zsidót [400

de evrei maramureşeni au fost deportaţi şi exterminaţi încă din 1941]. Egység [Kolo-

zsvár/Cluj], anul III, nr. 108, 11 iunie 1948, 5.35 Frojmovics spune că din Crăciuneşti au fost deportate 496 de persoane şi doar ră-

măşiţele a opt familii au supravieţuit masacrelor. Vezi detalii în Frojimovics Kinga,

Máramaros vármegye [Comitatul Maramureş], în Braham-Tibori Szabó 2008, 254-255.36 Hegyi, Ágnes; Lőwy, Dániel, Szatmár vármegye [Comitatul Satu Mare], in Braham-

Tibori Szabó 2008, 305.


Satu Mare au fost deportaţi circa o mie de evrei,37 dar s-au găsit date şi

despre deportările din Dej, Gherla, Zalău, Cluj, Târgu Mureş şi multe

alte oraşe ardelene. Potrivit uneia dintre sursele româneşti, aceştia

constituiau o parte din cei 2000 de evrei din Transilvania de Nord,

deportaţi în Galiţia, în anul 194138 de autorităţile ungare.

Soarta comunităţii din Apşa de Sus39, care pe atunci număra 1289

de suflete, constituie un exemplu edificator pentru ceea ce s-a întâm-

plat cu evreii din comitatul Maramureş în anul 1941. În iulie 1941, jan-

darmii i-au adunat pe evreii din localitate în clădirea şcolii locale unde

le-au verificat actele timp de trei zile. În urma controlului două treimi

dintre ei au fost declaraţi apatrizi şi duşi în gara localităţii învecinate,

Bocicoiel, unde i-au îmbarcat în vagoane şi i-au deportat dincolo de

frontieră, în localitatea Horodenca, aflată sub ocupaţie germană. De

acolo şi-au continuat drumul către răsărit, dincolo de Nistru, pe jos,

fără hrană şi apă, până când au ajuns în oraşul Tłuste. Mulţi dintre

ei au murit pe drum, în parte din cauza marşului forţat, în parte din

cauza maltratărilor comise de membrii miliţiilor ucrainene care-i es-

cortau. Peste câteva zile i-au trimis la Jazłowiec, unde i-au divizat în

două grupuri. Membrii unuia au ajuns la Cameneţ-Podolsk, unde în

zilele de 27-28 august au căzut victime crimelor în masă prin împuş-

care, organizate de SS şi executate de miliţiile ucrainene.

O parte însemnată din cel de al doilea grup a ajuns în ghetourile

din Ucraina (Stanislav, Colomeea etc.), împărtășind soarta acestora,

în timp ce restul deportaților au reuşit să se întoarcă la Apşa de Sus.

Peste un an, în toamna lui 1942, exact în ziua de Roş Haşana, jandar-

mii au dat buzna în sinagogă şi au controlat din nou documentele

oamenilor. Cei declaraţi apatrizi au fost deportaţi din nou în Galiţia, de

unde nici unul nu a mai revenit. Într-un raport datat aprilie 1944, s-a

37 Hegyi, Ágnes; Lőwy, Dániel, Szatmár vármegye [Comitatul Satu Mare], in Braham-

Tibori Szabó 2008, 350.38 Bodea 2001, 67; vezi şi: Arhivele Naţionale ale României, Serviciul Comitatean Cluj,

Fond Parchetul General al Curţii de Apel, Dosar nr. 3/1946, 173-180; potrivit celor mai

recente cercetări numărul evreilor deportaţi din Transilvania de Nord a fost mult mai

mare.39 În ucraineană: Верхнє Водяне [Verhnie Vodiane]; în idiş: Ober-Apsa.


consemnat desfiinţarea comunităţii evreieşti din Apşa de Sus, întrucât

optzeci la sută dintre evreii localnici muriseră în Galiţia împreună cu

rabinul lor, hahamul fiind singurul fruntaş religios care mai rămăsese

în localitate.40

217 evrei din Apşa de Jos41 au fost deportaţi în Galiţia; majorita-

tea au fost ucişi la Cameneţ-Podolsk, alţii au fost duşi în ghetoul din

Stanislav şi executaţi în toamna lui 1941.42 Aceeaşi soartă au avut-o şi

două treimi din evreimea locuitoare la Bustea,43 precum şi mulţi alţi

evrei din comitatele din nordul şi nord-estul Transilvaniei de Nord.

Un soldat maghiar a fost martor ocular la uciderea unui număr de 120

de evrei din Dâmbu,44 el fiind şi cel care avea să anunţe comunitatea

evreiască locală despre acest masacru.

Între 15 iulie şi 9 august 1941 au fost deportaţi la Kőrösmező 17.306

evrei dintre care 15.567 au fost duşi în Galiţia. După 1 august, teritoriile

din Galiţia, aflate la est de Kőrösmező, au intrat sub jurisdicţia armatei

germane. La 8 august, dând curs cererii germanilor,45 ministrul de

interne Keresztes-Fischer a ordonat sistarea expulzărilor, însă armata

maghiară a continuat deportarea evreilor în Galiţia. Până la finele lunii

august circa 3000 de evrei au fost predaţi trupelor SS din Galiţia.

40 Frojimovics Kinga, Máramaros vármegye [Comitatul Maramureş], in Braham-Tibori

Szabó 2008, 195-196; Frojimovics 2007, 114, 117.41 În ucraineană: Нижня Апша [Nijnia Apşa] sau Дiброва [Dibrova]; în idiş: Unter-

Apsa.42 Baza de date DEGOB, mărturia nr. 129, iunie 1945, vezi detalii pe: http://www.

degob.hu/index.php?showjk=129; descărcat în 21 ianuarie 2014. 43 În ucraineană: Буштинo [Buştino].44 În ucraineană: Дубове [Dubove].45 În acea vreme forţele armate germane nu erau pregătite pentru deportarea în masă

a evreilor din Ungaria, Transilvania de Nord şi Transcarpatia şi au protestat şi faţă de

uciderea în masă „dezorganizată” a evreilor din România, deportaţi de armata română

în Basarabia şi Transnistria. Ungaria nu a vrut să-i preia pe evreii care supravieţuiseră

masacrelor şi a pus în aplicare măsuri stricte pentru a împiedica revenirea lor în Un-

garia. Vezi detalii în Gellért Ádám-Gellért János, Menekülés a népirtás elől. Az 1941-es

deportáltak hazatérési kísérletei és a magyar állam ellenintézkedései [Fuga de geno-

cid. Tentativele de întoarcere în patrie a deportaţilor din 1941 şi măsurile de contraca-

rare luate de statul ungar]. Betekintő [Budapest], nr. 3, 2013; vezi: http://www.bete-

kinto.hu/2013_3_gellert_gellert; descărcat: 3 ianuarie 2014.


La sfârşitul lui august 1941 acţiunea a fost suspendată temporar, dar

continuată nestingherit în luna următoare. Deportările au fost sistate

abia la sfârşitul anului 1942, dar până atunci, pe parcursul anilor 1941

şi 1942, numărul victimelor din Galiţia depăşise 20.000.46

Armata maghiară i-a transportat pe deportaţi pe teritoriile aflate din-

colo de Nistru şi i-a predat armatei germane. În 27-28 august 1941, un

număr de 23.600 de evrei au fost măcelăriţi de batalionul de poliţie SS

nr. 320 aparținând Einsatzgruppe-C, aflată sub comanda Obergrup-

penführerului SS Friedrich August Jeckeln, ajutată de miliţiile ucrai-

nene. Majoritatea covârşitoare a victimelor (10-15.000 de persoane) fu-

seseră deportate din Ungaria, dar printre ele se numărau şi mulţi evrei

localnici, adunaţi din Colomeea, Cameneţ-Podolsk şi împrejurimi.47

Mulţi au fost îngropaţi de vii. Generalul Jeckeln a confirmat în ra-

portul său că la Cameneţ-Podolsk au fost împuşcaţi 23.600 de evrei.

Acesta a fost primul masacru din timpul Holocaustului în care nu-

mărul morţilor avea un ordin de mărime cu cinci cifre. Potrivit lui

Braham, doar 2000 din cei 18.000 de evrei deportaţi din Ungaria au

supravieţuit Holocaustului prin gloanţe.48

În urma anchetei demarată la iniţiativa lui Zoltán Szirtes în 1998,

departamentul de criminalistică al comandamentului naţional de poli-

ţie din Ungaria a ajuns la concluzia că deportările şi masacrele din Ca-

meneţ-Podolsk au fost organizate în comun de ministerul de interne

şi ministerul apărării, constituind „prima etapă a Holocaustului din

Ungaria”. Pe baza acestei concluzii au fost identificate 91 de persoane

care, prin deciziile şi măsurile luate, s-au făcut responsabile pentru

această tragedie; 90 dintre ele deja decedaseră, iar una a murit în pe-

rioada anchetei. În consecinţă pentru aceste crime nici o persoană nu

a fost deferită justiţiei.49

46 Frojimovics Kinga, A galíciai deportálások [Deportările în Galiţia]. Népszabadság

[Budapest], 1 februarie 2014. Pentru detalii vezi: http://nol.hu/lap/hetvege/20140201-

a_galiciai_deportalasok; descărcat în 8 februarie 2014. 47 Frojimovics 2007, 129.48 Braham 2013, XXVIII.49 Korn Horváth Zsuzsa, Adalék a magyar holokauszt első szakaszának történetéhez

és a Bárdossy-kormány felelősségéhez [Contribuţii la istoria primei etape a Holocaus-


Deportările au continuat în 1942 prin adunarea repetată a „evreilor

apatrizi” din diferitele părţi ale Transilvaniei de Nord şi deportarea lor

în Galiţia. Până la sfârşitul anului 1942, 16.000 de evrei, din cei peste

20.000 deportaţi din Ungaria, au fost împuşcaţi în cap, mitraliaţi şi

aruncaţi în gropi comune, schilodiţi, azvârliţi în apele Nistrului sau

ucişi în alte feluri. Aceste deportări ordonate de Budapesta, soldate cu

4-5000 de victime din Transilvania de Nord, s-au încheiat cu primul

masacru de amploare din timpul Shoah-ului.

3. Exterminarea prin muncă forţată, înfometare şi boli – cea de a treia

etapă a genocidului

În Ungaria existase munca forţată şi înainte de realipirea Transil-

vaniei de Nord în august 1940, însă după această extindere teritorială,

respectiv mai ales după ce Ungaria a intrat, alături de germani, în

războiul contra Iugoslaviei, condiţiile din detaşamentele de muncă au

devenit tot mai precare.

Decretul ministerului de interne nr. 2670/1971-ME, semnat de pri-

mul ministru László Bárdossy la 16 aprilie 1941, obliga toţi evreii apţi

pentru serviciul militar să efectueze doi ani de „serviciu auxiliar de

muncă” în armată.

Armata a Doua Maghiară, cu un efectiv de 250.000 de militari,

aflată sub comanda generalului Gusztáv Jányi, a părăsit Ungaria în

aprilie 1942 fiind însoţită de detaşamente de muncă forţată, având în

componenţă 50.000 de persoane. Aceştia din urmă au fost puşi să

efectueze, în Ucraina, nenumărate lucrări pentru armata germană în-

cepând de la construcţia, întreţinerea şi curăţarea căilor ferate şi dru-

murilor şi până la deminarea teritoriilor minate.50 Condiţiile de trai

şi de muncă ale celor din detaşamentele de muncă erau deosebit de

proaste, ca urmare, în primul rând, a atitudinii virulent antisemite

tului din Ungaria şi la responsabilitatea guvernului Bárdossy ]. Élet és Irodalom [Buda-

pest], an XLIV, nr. 1, 7 ianuarie 2000.50 Braham 2013, XXXIV.


manifestată de comandanţi şi gardieni, dar şi din cauza lipsei unei

alimentaţii consistente şi a asistenţei medicale corespunzătoare.51

Încorporarea în detaşamentele de serviciu auxiliar de muncă a băr-

baţilor evrei din Transilvania de Nord a început în vara anului 1942.

Efectivele de aproape 15.000 de persoane din Transilvania de Nord

înrolate în aceste detaşamente au fost trimise mai întâi în lagăre de

muncă din Ungaria, iar apoi pe linia frontului din Ucraina. Din lite-

ratura Yizkor cunoaştem exact că o mare parte dintre aceştia au pierit

în urma înfometării, a bolilor, a crimelor în masă şi a rănilor suferite.

De pildă, evrei din Transilvania de Nord, aflaţi în detaşamentele de

muncă au murit, în zorii zilei de 29 aprilie 1943, la Doroşici, când

honvezii maghiari au dat foc spitalului de campanie în care zăceau

bolnavii de tifos.52 Drept urmare 478 din cei 670 de bolnavi au ars de

vii, 56 dintre cei care au încercat să se salveze fiind mitraliaţi de sol-

daţii maghiari. 80 din cei 136 de răniţi au murit în spitalul militar din

Korosteni.53 Din relatări ştim cu siguranţă că printre victimele acestui

măcel s-au numărat şi evrei din Transilvania de Nord, proveniţi din

comitatele Cluj, Bihor şi Odorhei.

Una dintre cele mai cumplite crime în masă care au vizat mem-

bri detaşamentelor de muncă forţată s-a petrecut în septembrie 1944

în localitatea Leordina54 din comitatul Maramureş. După deportarea

evreilor localnici la Auschwitz-Birkenau, în împrejurimile Leordinei, a

51 Pentru o imagine generală asupra sistemului detaşamentelor de muncă din armata

ungară vezi: Braham, Randolph L., The Politics of Genocide. The Holocaust in Hungary.

Columbia University Press, New York, 1994; versiunea maghiară: Braham 1997, 287-

370; mai vezi: Braham, Randolph L. (ed.), The Wartime System of Labor Service in Hun-

gary. Columbia University Press, New York, 1995.52 După alte surse masacrul a avut loc în 30 aprilie 1943 şi stabilimentul de carantină

număra 800 de persoane; vezi Braham 2013, XXXVI.53 Pentru detalii vezi: Katona, Béla, Várad a viharban [Oradea în furtună]. TEALA

Kórháztámogató Egyesület, Nagyvárad, [1946], 75; Vezi şi: Lőwy, Dániel, Valójában mi

is történt Dorosicsban? A hetven évvel ezelőtti vizsgálat megbízhatósága [Ce s-a petre-

cut, de fapt la Dorosics? Cât de credibilă este o anchetă efectuată în urma cu 70 de ani].

Kritika [Budapest], anul XLIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie 2014, 2-6.; vezi de asemenea:

http://nol.hu/kritika/20140226-valojaban_mi_is_tortent_dorosicsban; descărcat: 27

februarie 2014. 54 În idiş: Lerdina.


sosit un detaşament de muncă format din evrei şi români. Comandan-

tul lor, Antal Keren, plănuia să-i lichideze pe toţi cei din acest detaşa-

ment prin minarea drumului pe care lucrau. Planul a ajuns la urechile

membrilor detaşamentului care s-au refugiat în localităţile învecinate,

mulţi dintre ei adunându-se la Leordina. Atunci locotenent-colonelul

Keren şi soldaţii din armata maghiară au încercuit şi incendiat satul

care a ars din temelii. Au fost ucişi în jur de 100 de evrei şi 300 de

români din detaşamentul de muncă.55

Până la sfârşitul războiului, mulţi dintre cei înrolaţi în detaşamen-

tele de muncă au fost luaţi prizonieri de sovietici56 şi o mare parte

dintre ei au murit în prizonierat, mai ales în lagărele de muncă forţată.

Din păcate, nu cunoaştem numărul total evreilor care şi-au pierdut

viaţa în sistemul de muncă obligatorie al armatei maghiare.57 Acest

lucru e valabil, de altfel, şi pentru evreii pieriţi în lagărele de muncă

forţată din Uniunea Sovietică.

4. Camere de gazare, crematorii şi muncă de sclavi – etapa nimicirii

totale

În 1943, guvernului budapestan condus de Miklós Kállay i-a fost

limpede că Germania a pierdut războiul, de aceea a încercat să creeze,

treptat, legături cu forţele aliate occidentale. Dar aceste eforturi nu au

trecut neobservate de germani.

55 Frojimovics, Kinga, Máramaros County and Máramaros Administrative District, în

Braham 2013, 597.56 Unul dintre aceştia, Sándor Mihály, a petrecut şase ani şi jumătate în prizonieratul

sovietic. A fost luat prizonier în 1941 şi eliberat în 1947. Mihály, născut în 1919, în să-

tucul Zăuani din Sălaj, a relatat despre aceste încercări în cartea sa de memorii: Mi-

hály Sándor, Az ellopott fi atalság [Tinereţea furată]. Editura Incitato, Cluj, 2008. Un

coleg de suferinţă, supravieţuitor al Holocaustului şi Gulagului, este Mihai Eisikovits,

care a servit trei ani în detaşamentele maghiare de muncă obligatorie, apoi patru ani

în taberele sovietice de muncă forţată, reîntorcându-se în oraşul său natal, Gherla,

abia în august 1948. Pentru detalii vezi: Ghiţă, Andrea, Mihai Eisikovits: o victimă a

Holocaustului şi, apoi, a Gulagului; http://www.acum.tv/articol/21957; descărcat: 7 fe-

bruarie 2011. Vezi şi: Eisikovits Mihály, Románia; http://www.centropa.org/hu/biogra-

phy/eisikovits-mihaly; descărcat: 23 ianuarie 2014.57 Vezi: http://www.yadvashem.org/yv/en/exhibitions/wiesel/holocaust_in_northern_

transylvania.pdf; descărcat: 2 februarie 2014.


Adolf Hitler a decis să împiedece, cu orice preţ, ieşirea Ungariei din

alianţa puterilor Axei şi, pentru a evita repetarea cazului Italiei, a decis

să ocupe Ungaria. Din acest motiv, la jumătatea lunii martie 1944,

guvernatorul Horthy a fost invitat la Schloss Klesheim, în apropiere

de Salzburg, să se întâlnească cu Führerul.

În timpul convorbirilor germano-ungare de la Schloss Klesheim,

desfăşurate în zilele de 17-18 martie, forţele militare germane au por-

nit acţiunea Margharete 1 îndreptată împotriva Ungariei. La Schloss

Klesheim, Horthy a discutat şi personal cu Hitler, dar a trebuit să ce-

deze la argumentele Führerului şi, în final, a acceptat să predea celui

de-al III-lea Reich chiar şi 300.000 de evrei maghiari, pentru „a lucra

în producţia de război”.58

Forţele germane (Wehrmacht, Gestapo, SS, SD, SIPO) au ocupat

Ungaria la 19 martie 1944. La 22 martie, după ce s-a întors la Buda-

pesta, Horthy a numit un nou guvern filonazist. Noul prim-ministru,

Döme Sztójay, fost ambasador la Berlin, a subordonat germanilor şi

intereselor lor principalele instrumente ale puterii de stat (poliţia, jan-

darmeria şi funcţionarii publici).

În acelaşi timp, înţelegerea de la Schloss Klesheim a reprezentat

fundamentul punerii în aplicare în Ungaria a proiectelor naziste ger-

mane vizând soluţia finală (Endlösung). Obersturmbannführerul SS

Adolf Eichmann a sosit imediat la Budapesta în fruntea comandou-

lui său special (Sonderkommando) de circa 100 de persoane. Scopul

urmărit de el era punerea în aplicare cât mai grabnică a proiectului

soluţiei finale elaborate în Germania.

Două personaje-cheie – László Baky (secretar de stat cu probleme

politice) şi Endre László (secretar de stat cu probleme ale administra-

ţiei publice) – au fost numite în fruntea secretariatelor de stat din ca-

drul ministerului de interne. Amândoi erau oameni politici filonazişti

care, împreună cu locotenent-colonelul de jandarmi László Ferenczy,

însărcinat cu punerea în aplicare a măsurilor antievreieşti, s-au dove-

dit sprijinitori extrem de entuziaşti ai deportărilor.

58 Braham 2013, XLIV.


La 7 aprilie 1944 măsurile antievreieşti au început în forţă. Ca un

prim pas, Baky a semnat Decretul nr. 6163/1944.res., dispoziţia legală

care detalia procedeele de adunare, concentrare, ghetoizare şi depor-

tare a evreilor. Această dispoziţie a fost baza juridică a consultărilor

ungaro-germane din 4 aprilie de la ministerul de interne, în cadrul

căreia au fost elaborate amănunţit procesele de expropriere, ghetoi-

zare şi deportare. Detaliile întregii acţiuni au fost precizate printr-o

serie de decrete şi ordine strict secrete şi de dispoziţii de aplicare ale

acestora într-o etapă ulterioară. Însuşi Eichmann a rămas surprins de

sprijinul primit din partea proaspăt numitului guvern marionetă şi de

membrii lui filonazişti care, din primul moment, au dovedit că sunt

susţinători entuziaşti ai începerii cât mai grabnice şi finalizări rapide

a programului de deportare.

Din motive tactice şi tehnice, teritoriul ţării a fost împărţit în 10

circumscripţii de jandarmi care formau şase zone de operaţiune. Cea

mai mare parte a teritoriului Transilvaniei de Nord aparţinea zonei

II de operaţiune şi cuprindea circumscripţia IX de jandarmi (comita-

tele Bistriţa-Năsăud, Cluj, Satu Mare, Sălaj, Solnoc-Dăbâca, precum şi

partea de est a comitatului Bihor), apoi circumscripţia X de jandarmi

(comitatele Ciuc, Trei Scaune, Mureş-Turda şi Odorhei), respectiv Ţi-

nutul Secuiesc. Comitatele Maramureş şi Ugocea aparţineau zonei

I de operaţiune care includea circumscripţia VIII de jandarmi. Co-

lonelul Tibor Paksy-Kiss a fost însărcinat cu conducerea campaniei

antievreieşti în zona II de operaţiune, iar colonelul Győző Tölgyessy a

îndeplinit funcţia de comandant al zonei I de operaţiune.

Pentru a oferi o explicaţie acceptabilă evacuării masive a evreilor,

Transilvania de Nord şi Transcarpatia au fost declarate teatre de răz-

boi.59 Béla Ricsóy-Uhlarik a fost numit comisar guvernamental al

teritoriului declarat teatru de război din Transilvania de Nord. Între

timp, autorităţile au răspândit informaţia potrivit căreia „muncitorilor

evrei” care vor fi trimişi în Germania li se va permite să fie însoţiţi

de familie. Au făcut acest lucru pentru a spori sentimentul de securi-

59 Decretul 1440/1944. ME. din 12 aprilie 1944 a fost aplicat retroactiv de la 1 aprilie.

(ME – decret al primului ministru)


tate în rândurile evreilor şi pentru a maximiza viitorul lor randament

în întreprinderile germane de război. În declaraţii deosebit de cinice,

aceste informaţii au fost întărite şi de Sztójay şi Horthy.60

Nemţii au sosit în comitatele din Transilvania de Nord la sfârşitul

lui martie, unde – aşa cum procedaseră de-acum şi la Budapesta şi în

alte oraşe ungureşti – i-au arestat de îndată pe evreii cei mai influenţi

şi cei mai bogaţi, precum şi persoanele cunoscute ca având vederi de

stânga. La Cluj au fost arestate cel puţin 150 de persoane, la Baia Mare

50 şi alte sute la Oradea, Târgu Mureş, Satu Mare, Bistriţa şi alte oraşe.

Acestea au fost internate în lagăre de concentrare maghiare.

Exproprierea valorilor evreieşti şi deportarea evreilor au fost orga-

nizate „mult mai eficient şi mai profesionist” decât în prima şi a doua

etapă a Holocaustului din Transilvania de Nord. Din aprilie 1944 şi în

Transilvania de Nord au fost puse în aplicare dispoziţii ale guvernului

ungar vizând jefuirea şi exproprierea totală a evreimii. La 6 aprilie

ministerul de interne a emis Decretul secret nr. 6138/1944.VI.res. BM,

care cerea tuturor circumscripţiilor de jandarmi din ţară să ia măsuri

imediate şi eficiente pentru a împiedica ascunderea, valorificarea par-

ticulară sau predarea (pentru păstrare) la prieteni creştini ale bijuterii-

lor şi altor obiecte de valoare evreieşti.61 Locuitorii care, potrivit legilor

rasiale în vigoare, erau consideraţi evrei au fost excluşi62 din organi-

zaţiile profesionale, concediaţi din instituţii publice63 şi particulare,64

li s-a interzis să deţină farmacii65 şi treptat au fost lipsiţi de cele mai

valoroase obiecte. O serie de dispoziţii legale precizau că evreilor le

era interzis să folosească telefonul, să aibă aparate de radio şi nu li se

permitea să asculte posturi de radio străine,66 să posede arme de foc,67

60 Pentru alte detalii, vezi: Braham 1997, 388-389, 393.61 Braham 2013, LV.62 Decretul nr. 1220/1944. ME., 29 martie 1944.63 Decretul nr. 1120/1944. ME., 29 martie 1944.64 Decretul nr. 1540/1944. ME., 21 aprilie 194465 Decretul nr. 1370/1944. ME., 12 aprilie 1944.66 Decretul nr. 1490/1944. ME., 18 aprilie 1944; Ordinul nr. 217.300/1944. KKM. al

ministrului Comerţului şi Transporturilor, 19 aprilie 1944; Ordinul nr. 33.000. el.

18/1944. al ministrului Apărării naţionale, 20 aprilie 1944.67 Decretul nr. 1630/1944. ME., 26 aprilie 1944.


autoturisme,68 nu li se permitea să angajeze neevrei în gospodăriile

lor,69 şi nici să deţină edituri 70 sau instituţii de învăţământ,71 etc.

Mai mult, li s-a interzis să călătorească,72 să intre în magazine, să

aibă legături cu neevreii şi, începând din 5 aprilie, fiecare evreu în

vârstă de peste şase ani trebuia să poarte în partea stângă a pieptului,

într-un loc vizibil, o stea a lui David de 10x10 cm, de nuanţă „galben

canar”.73 S-a pus sechestru pe proprietatea privată evreiască, pe sto-

curile comerciale, pe maşini şi utilaje,74 s-a redus aprovizionarea cu

alimente a evreilor (raţia),75 iar elevilor evrei li s-a interzis să poarte

uniformă.76

Administraţiilor locale li s-a cerut să colaboreze cu organizaţiile

evreieşti şi să întocmească o evidenţă atotcuprinzătoare a evreilor. La

27 aprilie, ministrul Aprovizionării publice a dispus77 ca, până la 1 mai,

fiecare evreu să comunice la primăria localităţii de rezidenţă datele

personale ca să i se elibereze noua cartelă de alimente. Mai târziu, pe

baza acestor liste avea să fie adunată şi internată în ghetou întreaga

populaţie evreiască din Transilvania de Nord. Bineînţeles, evreii nu au

aflat nimic despre motivul real al acestei dispoziţii.

68 Decretul nr. 1230/1944. ME., 29 martie 1944.69 Decretul nr. 1200/1944. ME., 29 martie 1944. 70 Decretul nr. 10740/1944. ME., 27 aprilie 1944.71 Ordinul nr. 8.960/1944. VKM. al ministrului Cultelor şi Învăţământului public, 11

mai 1944.72 Decretul nr. 1270/1944. ME., 5 aprilie 1944.73 Decretul nr. 1240/1944. ME., 20 martie 1944. (Ţinând cont de numărul său, probabil

că decretul a fost emis la 30 martie 1944, dar în varianta ofi cială fi gurează 20 martie.)74 Decretul nr. 1600/1944. ME., 14 aprilie 1944; Ordinul nr. 50.500/1944. KKM. al

ministrului Comerţului şi Transporturilor, 20 aprilie 1944; Ordinul nr. 1077/1944.

PM. al ministrului de Finanţe, 28 aprilie 1944.75 Ordinul nr. 108.500/1944. KM. al ministrului Aprovizionării publice, 22 aprilie

1944; Ordinul nr. 109.000/1944. KM. al ministrului Aprovizionării publice, 25 aprilie

1944.76 Ordinul nr. 8.830/1944. VKM. al ministrului Cultelor şi Învăţământului, 2 mai

1944; Ordinul nr. 8700/1944. VKM. al ministrului Cultelor şi Învăţământului, 4 mai

1944.77 Ordinul nr. 108.510/1944 al ministrului Aprovizionării publice, 27 aprilie 1944.


La 26 aprilie, premierul Sztójay a emis un decret care urma să re-

glementeze „unele chestiuni legate de locuinţele evreilor şi desem-

narea domiciliilor lor”.78 De fapt a fost o dispoziţie legală care a făcut

posibilă ghetoizarea populaţiei evreieşti. Toţi evreii care respectau de-

cretele şi ordinele enumerate anterior au fost obligaţi să predea ulti-

mele bijuterii, obiecte de valoare şi ultimii bani. Imediat ce evreii au

fost adunaţi şi nevoiţi, împotriva voinţei lor, să-şi părăsească casele şi

locuinţele, a început jefuirea bunurilor lor. Funcţionari; care urmau să

preia locuinţele evreieşti şi să întocmească inventarul şi-au însuşit cele

mai valoroase obiecte. Mai târziu, locuinţele evreilor au fost jefuite

de militarii unguri şi germani, precum şi de civili lacomi aparţinând

tuturor naţionalităţilor creştine.

Detaliile despre ghetoizarea evreilor din Transilvania de Nord au

fost prezentate la trei conferinţe la care au participat autorităţile locale

şi organele de ordine publică din cele două zone de operaţiuni.

Prima a avut loc la 12 aprilie 1944 la Muncaci,79 cu toate că dispoziţia

privind crearea ghetourilor a intrat în vigoare abia la 28 aprilie 1944.

Această reuniune a detaliat măsurile care trebuiau să se aplice în toate

comitatele ce alcătuiau zona de operaţiuni, inclusiv comitatul Mara-

mureş şi a decis ca procesul de ghetoizare să înceapă duminică, 16

aprilie, ultima zi de Pesah. Cea de a doua conferinţă a fost organizată

la Satu Mare, la 26 aprilie. Aici au fost clarificate detaliile procesului

de ghetoizare din unităţile administrative aparţinând circumscripţiei

IX de jandarmi (comitatele Bistriţa-Năsăud, Bihor, Cluj, Satu Mare,

Sălaj şi Solnoc-Dăbâca). Locul ales pentru cea de a treia conferinţă,

din 28 aprilie 1944, a fost oraşul Târgu Mureş, unde s-a dezbătut pune-

rea în aplicare a adunării şi ghetoizării evreilor din Ţinutul Secuiesc,

din comitatele Ciuc, Trei Scaune, Mureş-Turda şi Odorhei, aparţinând

celei de a X-a circumscripţii de jandarmi.

78 Decretul nr. 1610/1944. ME., 26 aprilie 1944.79 În maghiară: Munkács; în ucraineană: Мукачеве [Mukaceve] sau Мукачів [Mukaciv];

în rusină: Мукачово [Mukaciovo]; în rusă: Мукачево [Mukacevo]; în slovacă: Mukačevo;

în germană: Munkatsch vagy Munkatz; în poloneză: Mukaczewo; în idiş: Minkacs;

denumire alternativă în limba română: Munceag – azi se găseşte în Ucraina.


Conducerea conferinţelor amintite i-a revenit secretarului de stat

László Endre care a stat de vorbă personal cu funcţionarii locali (pre-

fecţi, subprefecţi, primari, ofiţeri superiori din jandarmerie şi poliţie

şi alţi funcţionari), dându-le dispoziţii verbale cu privire la metodele şi

mijloacele pe care trebuie să le aplice în procesul de strângere, concen-

trare şi ghetoizare. Pe baza dispoziţiilor scrise ale secretarului de stat

László Baky, participanţii au desemnat locurile de adunare a evreilor,

aşezarea ghetourilor în fiecare zonă şi au înfiinţat echipele, brigăzile şi

comisiile care urmau să pună în aplicare strângerea evreilor, precum

şi identificarea şi confiscarea averilor şi valorilor evreieşti. Endre a or-

donat participanţilor şi ca evreii să fie concentraţi în cartierele evreieşti

din diferite localităţi, în uzine dezafectate, cărămidării, depozite goale

sau şcoli evreieşti, clădiri comunitare, sinagogi sau în tabere organi-

zate sub cerul liber. Au fost confiscate averile evreieşti, stocurile co-

merciale, maşinile şi instalaţiile şi în final, evreii au fost obligaţi să-şi

predea ultimele obiecte de valoare şi lichidităţile.

Aşa cum am menţionat, în prima zonă de operaţiuni, ghetoizarea

a început la 16 aprilie, iar în cea de a doua zonă la 3 mai 1944. Ca

urmare, la 16 aprilie au fost adunaţi şi izolaţi evreii din comitatele Ma-

ramureş şi Ugocea, ca apoi, la 3 mai, să înceapă strângerea evreilor în

toate celelalte comitate din Transilvania de Nord. Măsurile de adunare,

izolare şi ghetoizare au fost efectuate de jandarmeria şi poliţia ungară

împreună cu funcţionari locali şi membri ai organizaţiilor extremiste

maghiare.

Condiţiile din spaţiile de concentrare şi în ghetouri erau extrem de

dure şi inumane. Supraaglomerarea, foametea, lipsa apei, a condiţiilor

igienico-sanitare, precum şi torturile zilnice au dat naştere la multe

tensiuni şi incidente. Jandarmi şi detectivi i-au schingiuit nemilos

– de obicei în faţa membrilor de familie – pe mulţi dintre deţinuţii

pe care voiau să-i oblige să mărturisească unde şi-au ascuns valorile.

Mulţi s-au sinucis încercând să scape astfel de torturile barbare sau au

murit din cauza unor boli netratate.

Exproprierea bunurilor evreieşti din Transilvania de Nord, concen-

trarea, ghetoizarea şi deportarea întregii comunităţii au necesitat mai

puţin de două luni. După săptămâni de zile în care au îndurat lipsurile

crunte şi atrocităţile din ghetou, evreii au fost înghesuiţi în condiţii


inumane în vagoane de vite şi deportaţi la Auschwitz-Birkenau. De la

începutul lunii mai şi până la începutul lui iunie au fost deportaţi cel

puţin 135.000 de evrei. La 10 iunie, după terminologia nazistă, Transil-

vania de Nord a devenit „judenrein”, adică fără evrei.

Nu este nici azi pe deplin clarificat când au trimis autorităţile un-

gare la Auschwitz-Birkenau primul transport de evrei din Transilvania

de Nord, respectiv din Transcarpatia,80 dar se ştie cu exactitate că de-

portarea masivă a început la 14 mai 1944.81 Potrivit altor surse, primul

tren a plecat pe drumul său tragic din Sighetul Marmaţiei şi a părăsit

Ungaria la Caşovia82 la 16 mai. Acesta a transportat în condiţii cum-

plite în lagărul morţii de la Auschwitz-Birkenau 3007 persoane. Ulti-

mul transport din Transilvania de Nord a părăsit Oradea la 26 iunie şi

a dus la Auschwitz-Birkenau 2819 persoane. Este adevărat, majorita-

tea acestui din urmă transport provenea din acea parte a comitatului

Bihor care aparţinea de Ungaria trianonică.

Vom enumera în continuare oraşele din Transilvania de Nord pe

teritoriul cărora au fost organizate cele mai mari ghetouri şi centre

de îmbarcare:83 în comitatul Bistriţa–Năsăud, la Bistriţa; în comitatul

Bihor, la Oradea; în comitatul Cluj, la Cluj; în comitatul Mureş-Turda,

la Târgu Mureş şi Reghin; în comitatul Maramureş la Ocna Slatina,

Vişeul de Sus, Sighetu Marmaţiei şi Teceul Mare; în comitatul Satu

Mare, la Baia Mare şi Satu Mare; în comitatul Sălaj la Cehu Silvaniei;

în comitatul Solnoc-Dăbâca la Dej, iar în comitatul Ugocea, la Seleuşu

Mare. Lagăre de concentrare temporare şi ghetouri au mai funcţionat

la Miercurea Ciuc şi Gheorgheni în comitatul Ciuc; la Sfântu Gheor-

80 Potrivit unor martori, din comitatele Maramureş şi Ugocea ar fi plecat transporturi

încă de la începutul lui mai. De exemplu Eugene Hollander susţine că a fost deportat,

împreună cu familia, din ghetoul de la Teceu la 27 aprilie 1944, iar transportul lor a

ajuns la Auschwitz trei zile mai târziu, duminică 30 aprilie. Vezi detalii în Hollander,

Eugene, From the Hell of the Holocaust. A Survivor’s Story. Ktav Publishing House Inc.,

Hoboken, NJ, 2000, 33-36. Astfel de declaraţii nu au putut fi probate până acum cu

documente sau, cel puţin prin mărturii asemănătoare de la mai mulţi martori. 81 Bauer, Yehuda, Jews for Sale? Nazi-Jewish Negotiations, 1933-1945. Yale University

Press, New Haven-London, 1994, 156. 82 În slovacă: Košice – azi în Slovacia.83 Este vorba de centre din care trenurile au plecat direct la Auschwitz-Birkenau.


ghe în comitatul Trei Scaune; la Huedin în comitatul Cluj; la Berbeşti

şi la Dragomireşti în comitatul Maramareş; la Carei în comitatul Satu

Mare; la Şimleul Silvaniei în comitatul Sălaj; la Gherla în comitatul

Solnoc-Dăbâca; la Bezidu Nou, la Praid, la Odorheiu Secuiesc şi la

Cristuru Secuiesc în comitatul Odorhei. Evreii de aici au fost transpor-

taţi în ghetourile mari ale centrelor de învagonare fie cu vagoane de

vite, camioane fie, în unele cazuri, pe jos.

După ce trenurile cu deportaţi au ajuns la Auschwitz-Birkenau, cei

sosiţi au fost selectaţi de SS-işti, procedeu urmat de asasinarea în masă

în camerele de gazare a femeilor, copiilor şi bătrânilor. Cadavrele au

fost apoi incinerate fie în crematoriu, fie în aer liber. Deportaţii găsiţi

apţi de muncă au fost trimişi mai târziu în alte lagăre de exterminare

sau de muncă în Polonia, Letonia şi Austria ocupate de germani sau în

Germania, unde i-au înfometat până la moarte şi i-au obligat să mun-

cească – în special în lagăre de muncă forţată şi în fabrici implicate

în producţia de război. Din populaţia evreiască numărând 165.000 de

suflete a Transilvaniei de Nord, au supravieţuit lagărelor de extermi-

nare şi de muncă cel mult 35.000-40.000. Se poate aprecia deci, fără

pericolul de a greşi, că numărul celor ucişi se situează între 125.000

şi 130.000.

În perioada Holocaustului, relativ puţini evrei din Transilvania de

Nord s-au refugiat în România, loc care de-acum părea mai sigur.

Principalele puncte de trecere ilegală a frontierei ungaro-române se

aflau în zonele apropiate de Oradea şi Cluj. Numărul evreilor care au

reuşit să treacă în România nu este mai mare de 6-7000, dintre care

cel mult 3-4000 proveneau din Transilvania de Nord. Un grup de 388

de persoane din Transilvania de Nord a reuşit să fie inclus în aşa nu-

mitul „Tren Kasztner”, care a transportat 1684 de evrei maghiari de la

Budapesta, într-un lagăr special de la Bergen-Belsen. Pentru a-şi salva

viaţa, cei mai mulţi au fost obligaţi să plătească germanilor. De la Ber-

gen-Belsen o parte dintre ei a ajuns în Elveţia în august 1944, iar un

alt grup, în decembrie 1944.

După eliberare, majoritatea supravieţuitorilor din Transilvania de

Nord ai lagărelor de exterminare germane nu s-a întors în patria-

mamă, ci a încercat să se stabilească în Occident sau în Palestina; înce-

pând de la sfârşitul anilor 1940, evreii care reveniseră acasă au părăsit


masiv Transilvania de Nord. Aceasta a fost, oficial, realipită României

în 1947.

II. Holocaustul în Transilvania de Sud

În temeiul celui de al II-lea Arbitraj de la Viena, pronunţat în 30

august 1940, Transilvania de Sud,84 unde trăiau 42.000 de evrei,85 a

rămas sub stăpânire românească. Populaţia evreiască din România

fusese nevoită să se confrunte cu legile antisemite şi efectele acestora

începând din 1936. Cu doar trei săptămâni înainte de pronunţarea re-

zultatului Arbitrajului de la Viena, în 8 august 1940, regele Carol al II-

lea promulgase Decretul-lege nr. 2650 cunoscut drept „statutul juridic

al evreilor”. Acest act normativ, bazat pe rasismul de tip nazist, îi exclu-

dea pe evrei din societatea românească, calificându-i drept cetăţeni de

rangul doi. Evreii creştinaţi erau consideraţi evrei din punct de vedere

juridic, iar evreii nereligioşi erau definiţi drept „evrei de sânge atei”.

După ce, în România, s-a proclamat Statul Naţional Legionar, în 6

septembrie 1940, guvernul român a emis o serie de acte normative

antievreieşti. Evreii au fost deposedaţi de întreprinderi şi alte proprie-

tăţi, au fost scoşi din armată şi, începând din decembrie 1940, au fost

convocaţi în detaşamente de muncă, fiind puşi să presteze „muncă

obligatorie de interes public” reglementată de Marele Stat Major. Con-

diţiile din lagărele de muncă erau dure, iar comandanţii români ne-

cruţători. De pildă, în lagărul de muncă de la Pâncota, aflat la 40 de

kilometri de Arad, condiţiile erau extrem de vitrege, bătăile şi torturile

fiind la ordinea zilei. Majoritatea evreilor din Transilvania de Sud au

fost convocaţi în lagărele de muncă din Oltenia, de la Filiaşi şi Piatra

Olt; alţii, în schimb, au ajuns la Focşani, în sudul Moldovei, în loca-

litatea Ghioroc din judeţul Arad sau la nord-est de Lugoj, în comuna

84 Transilvania de Sud cuprindea partea sudică a Transilvaniei istorice, teritoriul Bana-

tului afl at sub jurisdicţie românească, respectiv oraşul Arad şi împrejurimile sale, in-

clusiv teritorii din sudul judeţului Bihor.85 Marea majoritate a evreimii din Transilvania de Sud era tot de limbă maternă şi

cultură maghiară, dar existau şi evrei cu limbă maternă germană, mai ales cei din

Banat şi Ţinutul Săsesc.


Chizătău-Şanoviţa. Alţii au fost trimişi la Predeal, la Făgăraş, la Boju şi

Cânepişti, două localităţi aflate în apropierea frontierei cu Transilvania

de Nord.

În august 1942, evreii comunişti sau cu vederi de stânga din Tran-

silvania de Sud, împreună cu cei care depuseseră cerere de viză pentru

Uniunea Sovietică (în scopul emigrării în Statele Unite via Uniunea

Sovietică – singura rută posibilă în condiţiile date) au fost deportaţi în

lagărul de concentrare de la Vapniarca, din Transnistria. În 17 septem-

brie 1942 numărul internaţilor în acest lagăr se ridica la 1200, dintre

care peste 100 sosiseră din Transilvania de Sud.86 Mulţi dintre ei şi-au

aflat sfârşitul acolo sau în alte lagăre. De pildă cei deportaţi de la Arad

sau din Banat au fost duşi la Tiraspol, unde i-au supus unei selecţii şi

i-au împărţit în două grupuri. Cei din primul grup au fost măcelăriţi

de armata română, devenind victime ale „Holocaustului prin gloanţe”,

iar cei din al doilea grup au pierit din cauza condiţiilor inumane din

lagărele de muncă sau de concentrare din Transnistria (precum Olgo-

pol, Groşolovo sau Râbniţa).

Începând din 1942, autorităţile româneşti au internat în lagărul de

la Mostovo evreii arădeni şi bănăţeni care se convertiseră la creşti-

nism, dar nu optaseră pentru biserica ortodoxă română, ci pentru una

dintre bisericile istorice maghiare sau germane.87

86 Marin, William-Oancea; Gheorghe, I., Mişcarea antifascistă şi revoluţia populară în

Banat. Secţia de propagandă a Comitetului Judeţean Timiş al PCR, Timişoara, 1971,

202-203.; vezi detalii în: Neumann, Victor, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi

şi interculturalităţii Europei central-orientale. Editura Atlas, Bucureşti, 1999; Vultur,

Smaranda (ed.), Memoria salvată. Evreii din Banat ieri şi azi. Editura Polirom, Iaşi,

2002, 297-323.87 Scrisorile lui László Marmorstein, din lagărul de la Mostovo, către soţia sa care trăia

la Arad, din 4 octombrie 1942, 4 decembrie 1942, 10-24 ianuarie 1943 (copii obţinute

de la familia Marmorstein în arhiva autorului). Vezi şi: A) és B) csoport a tiraszpoli

szétosztásnál … Aradiak, akik csodával határos módon menekültek meg Iliescu ezre-

des transznisztriai tömeghóhér kezéből. A Népbíróság az aradi vizsgálóbíró útján

hallgatott ki szemtanúkat – Mostovoi: Ahol Köves és Mekler halálukat lelték [Grupele

A) şi B) la selecţia din Tiraspol… Arădeni care au scăpat în mod miraculos din ghea-

rele colonelului Iliescu, călăul din Transnistria. Tribunalul Poporului a audiat martorii

oculari prin intermediul judecătorului de instrucţie din Arad – Mostovo: Locul unde

şi-au afl at moartea Köves şi Mekler]. Szabadság [Arad], anul I, nr. 142, 19 octombrie


Autorităţile române erau convinse că evreii din Transilvania de Sud,

vorbitori de maghiară şi germană, erau predispuşi să-şi trădeze ţara şi

să se pună în slujba agenţiilor străine de spionaj. Din acest motiv, în

anul 1941, au decis să pună în aplicare un „plan parţial” care viza de-

portarea evreilor din Transilvania de Sud şi Banat în Polonia ocupată

de germani. În urma unei serii de tratative purtate cu germanii între

noiembrie 1941 şi vara lui 1942, Ion şi Mihai Antonescu au semnat, în

numele statului român, acordul privitor la deportarea evreilor.

Apoi au început preparative la Arad, Timişoara şi Turda, în oraşele

româneşti de la frontiera cu Ungaria unde, anterior, fusese concentrat

un număr însemnat de evrei. Conducătorilor comunităţilor evreieşti

din aceste localităţi li s-a ordonat să pregătească liste cu populaţia evre-

iască, împărţită pe sexe, vârstă şi ocupaţie. În final însă, graţie efortu-

rilor concertate ale baronului arădean Franz von Neumann, acţionarul

principal al celei mai importante întreprinderi textile din România, ale

lui Alexandru Şafran, şef rabinul României, şi ale mitropolitului Ni-

colae Bălan, conducătorul Bisericii Ortodoxe din Transilvania de Sud,

autorităţile româneşti au scos chestiunea deportărilor de pe ordinea

de zi.88

Evreimea din Transilvania de Sud a suferit alte pierderi în mai 1944,

când evreii din Sighişoara, din partea românească a frontierei cu Un-

garia, au fost adunaţi şi predaţi jandarmilor unguri în zona localităţii

Cristuru Secuiesc. Cu toţii au ajuns în ghetoul de la Târgu Mureş de

unde au fost deportaţi la Auschwitz-Birkenau împreună cu evreii lo-

calnici.89

1945, 3.; S. K., Mosztovoj halálkastély. 250 ezer zsidót öltek meg a németek Mosztovoj

vidéken, közöttük huszonöt timişoarai-temesvárit. Timişoarai-temesvári munkás ri-

portja [Castelul morţii de la Mostovo. Nemţii au ucis 250 de mii de evrei în regiunea

Mostovoi, printre ei şi douăzeci şi cinci de timişoreni. Reportajul unui muncitor timi-

şorean]. Szabad Szó [Temesvár/Timişoara], 16 noiembrie 1944, 3.88 Neumann, Victor, Between Hungary and Romania: The Case of the Southern

Transylvania’s Jews During the Holocaust. http://www.wilsoncenter.org/publication/

236-between-hungary-and-romania-the-case-the-southern-transylvanias-jews-during-

the; descărcat: 11 februarie 2014.89 Braham-Tibori Szabó 2008, 439.


Numărul victimelor evreieşti din Transilvania de Sud a crescut în

septembrie 1944, după atacarea României de către armata maghiară

care a dispus de îndată măsuri împotriva evreilor din localităţile ocu-

pate din Transilvania de Sud. Astfel în răstimpul de o lună al ocupaţiei

militare maghiare evreii, din anumite zone au fost obligaţi să poarte

steaua galbenă. Acţiunea, în ansamblul ei, era imposibil de controlat

de la nivel central. În timp ce în unele localităţi – precum Arad, Turda

şi altele – armata maghiară plănuia ghetoizarea şi deportarea grabnică

a evreimii, în alte locuri s-a trecut la exterminarea neîntârziată a evre-

ilor.

De pildă, în noaptea de 16 spre 17 septembrie 1944, la comanda ofi-

ţerilor maghiari de extremă dreapta, jandarmii maghiari au împuşcat

în cap cei 126 de locuitori evrei din Sărmaş (52 de femei, 43 de copii

şi 31 de bărbaţi). Victimele – unele încă în viaţă – au fost aruncate în

gropi comune. În aceeaşi perioadă armatele maghiare au ucis 17 evrei

la Luduş şi alţi şase la Arad.90

Nici numărul victimelor din Transilvania de Sud nu s-a putut stabili

până acum cu exactitate. Totuşi, din datele cunoscute din diferite iz-

voare arhivistice şi din literatura memorialistică reiese că acest număr

e mai mare de 1000, dar nu depăşeşte 2000. Deci putem conchide că

40.000 de evrei din Transilvania de Sud au supravieţuit Holocaustu-

lui.

Concluzii

Însumând cei 35.000 – 40.000 de supravieţuitori evrei din Transil-

vania de Nord cu cei 40.000 din Transilvania de Sud, putem afirma că

din cei peste 200.000 de evrei trăitori în Transilvania înainte de răz-

boi au supravieţuit 75.000 – 80.000, adică circa o treime. Proporţia

este mai tragică în Transilvania de Nord, unde au fost nimicite peste

trei pătrimi, aproape patru cincimi din populaţia evreiască. La sfârşitul

anilor 1940 şi după 1956 marea majoritate a supravieţuitorilor, reîn-

torşi după Holocaust pe pământurile natale, au părăsit Transilvania.

90 Braham-Tibori Szabó 2008, 33; Caloianu 2006, 150.


Potrivit recensământului din 2011, 1103 persoane din Transilvania

s-au declarat de naţionalitate evreiască, iar 1178 de religie mozaică.91

Mulţi dintre ei se stabiliseră în Transilvania în perioada postbelică,

venind din alte zone ale României sau din Basarabia şi din nordul

Bucovinei, intrate în componenţa URSS după Al Doilea Război Mon-

dial. Reiese în consecinţă că numărul transilvănenilor de odinioară,

supravieţuitori ai Holocaustului, este mult mai redus.

91 Circa o jumătate a acestei comunităţi trăieşte în regiunea fostei Transilvanii de

Nord; dintre aceştia 564 s-au declarat de naţionalitate evreiască şi 601 de religie

mozaică.

2. Marturii

Relatările prezentate la secţiunea Mărturii reflectă aspecte diferite în

care Holocaustul a afectat viaţa celor care se destăinuiesc: deportarea la

Auschwitz, detaşamentul de muncă, traiul în ilegalitate şi închisoarea,

ghetoul din Budapesta şi marşul morţii, salvarea cu Grupul Kasztner. Din-

colo de suferinţele îndurate se întrevede şi raza de speranţă a unor întâlniri

providenţiale cu oameni de omenie care au contribuit la supravieţuire. La

aceasta se adaugă expunerea unui reprezentant al generaţiei a doua care a

prezentat jurnalul de lagăr al tatălui său.

Andrea-Julika GHIŢĂ

CAPTURAT ÎN SEPTEMBRIE 1944 ŞI DUS LA BUDAPESTA, LA ÎNCHISOARE

Egon BALAȘ

Înainte de a vorbi de soarta mea proprie – care a fost, oarecum,

excepţională – aş vrea să spun două-trei cuvinte despre Ausch-

witz. Multe s-au spus, dar sunt câteva lucruri frapante legate

de exterminarea evreilor din Ungaria, din provinciile Ungariei în vara

anului 1944, când se ştia că războiul este pierdut pentru Germania,

pentru Ungaria… Şi, totuşi, s-a concentrat un efort extraordinar de a

colecta toţi evreii din provinciile maghiare: 450.000. La Auschwitz au

fost gazaţi, exterminaţi, arşi în crematorii un milion şi jumătate de

oameni. O treime au fost evrei unguri. Şi asta s-a întâmplat aproape

de sfârşitul războiului. Eu trăiesc în America. La 6 iunie 1944 trupele

americane şi englezeşti au debarcat în nordul Franţei pe un litoral care

a fost botezat Omaha Beach. A fost una dintre cele mai mari operaţi-

uni militare din istorie. Peste 150.000 de militari americani şi englezi

au debarcat la Omaha Beach în acea zi şi au suferit pierderi enorme.

Au murit mii de oameni. Americanii când se duc în Europa ca turişti

sunt îndemnaţi să viziteze cimitirul militar de la Omaha Beach. Ei

bine, în ziua aia de 6 iunie 1944, la Auschwitz au fost gazaţi mai mulţi

evrei decât toţi soldaţii – americani şi englezi – căzuţi la Omaha Beach.

Atât am vrut să spun.

În ceea ce mă priveşte, la 7 iunie (2014) se vor împlini 92 de ani

de când m-am născut aici, pe strada Eminescu, sub numele de Egon

Blatt. Cum anume mi s-a schimbat numele şi multe altele am de-

scris într-o carte pe care unii dintre dumneavoastră o cunosc. A fost

166 EG O N BA L AȘ

publicată în anul 2000 în limba engleză cu titlul „Will To Freedom”

şi apoi tradusă în şase limbi: română, maghiară, franceză, italiană şi

germană. Evident, nu voi putea reda conţinutul acestei autobiografii

care merge de la naştere până la emigrare. Vreau să vă relatez câteva

episoade din viaţa mea care, într-o anumită măsură încearcă să con-

trabalanseze imaginea evreului ca victimă înconjurată de duşmani. Au

fost şi episoade când evreii au primit ceva sprijin.

Am urmat cursurile Şcolii Primare (Elementare) Nr. 7 la Cluj, iar

apoi am frecventat Liceul Gheorghe Bariţiu. În 1940, când Transilva-

nia de Nord a fost alipită Ungariei, aveam 18 ani. Ungaria era o ţară

bazată pe o ordine legală. În general, antisemitismul nu se manifesta

prin acte de violenţă – cu unele excepţii – ci prin legi. La licee, se ad-

miteau elevi evrei într-o proporţie de 6%. Sase la suta într-o clasă de

30 înseamnă 1,8. Evident, numerele trebuiau rotunjite iar aceasta se

făcea în jos, rezultând un elev evreu într-o clasă. În plus, criteriul de

admitere nu era meritul ci, dacă eşti botezat, dacă ai relaţii şi aşa mai

departe. Pe de altă parte, autorităţile au permis profesorilor locali să

înfiinţeze un liceu evreiesc. Acesta a fost faimosul Zsidlic de care s-a

vorbit şi care a fost o experienţă extraordinară. A fost o şcoală de un

nivel nemaipomenit. Asta se explică uşor. La Budapesta erau nume-

roşi profesori evrei (tineri, bătrâni) neadmişi la universitate (sau daţi

afara) pentru că erau evrei. Dintre ei s-a recrutat corpul profesoral al

acestei şcoli, motiv pentru care această şcoală a fost foarte bună.

La 18 ani trăiam într-o lume unde se întâmplau lucruri teribile; lu-

cruri pentru care nimeni nu avea explicaţii convingătoare. Prin felul

meu de a fi eram activ. Căutam soluţii. Democraţia! În Europa anilor

1940-1941, ideea democraţiei era compromisă în foarte mare măsură.

Trupele lui Hitler au zdrobit uşor armata franceză – mai numeroasă

şi mai bine înarmată; cea belgiană, olandeză, norvegiană şi aşa mai

departe. Se părea că democraţiile europene sunt ceea ce spunea Hitler:

putrede! Voind să fac ceva – nu să discut, ci să fac ceva – împotriva a

ceea ce se petrecea, m-am alăturat Partidului Comunist. În 2014, cu

informaţiile pe care le posedaţi astăzi, ţinând cont de ororile comunis-

mului – în special ale stalinismului – poate nu veţi înţelege cum am

devenit comunist. Cartea mea explică pe scurt acest proces. Teoria,

materialismul istoric, mi se păreau convingătoare. Dar afară de asta,

167Capturat în septembrie 1944 şi dus la Budapesta, la închisoare

comuniştii preconizau şi organizau acţiuni concrete împotriva războ-

iului. În Ardealul de Nord, partidul comunist fusese distrus complet

în 1941 de către jandarmeria maghiară. Am devenit membru după

aceea, adică în 1942. Sarcina era de a reconstitui o organizaţie de luptă

împotriva nazismului. Foarte pe scurt, activitatea mea a constat din

urmatoarele: am recrutat 11 activişti, am organizat o grevă parţială într-

o uzină metalurgică care lucra pentru armata germană, şi – cel mai

important element – în vara lui 1943 am organizat distribuţia manifes-

tului contra războiului a Partidului Păcii la Cluj, pe atunci Kolozsvár:

1000 de manifeste! Concret: În vara lui 1943 Partidul Comunist, sim-

ţindu-se izolat, s-a autodizolvat şi a făcut apel la toţi membrii şi sim-

patizanţii săi să se alăture la noul Partid al Păcii, care se constituia din

comunişti, social-democraţi, mici agrarieni şi câteva partide democra-

tice maghiare. Am făcut aceasta şi am fost însărcinat cu organizarea

distribuirii celor 1000 de manifeste. Am organizat 5 echipe de câte 2

şi am împărţit Clujul în 5 districte. Manifestul trebuia distribuit în aşa

fel încât să nu fie găsit de poliţie: fie băgat în cutia poştală, fie introdus

pe sub uşă. Echipele au făcut aceasta într-o singură seară. Acţiunea

a reuşit parţial. Din cele 5 districte, numai 3 au primit manifestele.

După distribuirea a 600 manifeste în aceste 3 districte – două cartiere

muncitoreşti şi centrul oraşului – femeia care înmâna pachetele de

manifeste echipelor care urmau să le ducă din casă în casă, s-a spe-

riat de un incident şi nu a mai dus la capăt acţiunea. Totuşi, 600 de

manifeste au ajuns în mâna „cititorilor”. A doua zi muncitorii le-au

luat la fabrică şi le-au împrăştiat. Bineînţeles că au fost confiscate; to-

tuşi, acţiunea asta a dus la declanşarea unei anchete de către centrala

anticomunistă de la Budapesta a jandarmeriei ungare – aşa-numitul

DEF. Agenţii DEF s-au stabilit la Someşeni şi au arestat majoritatea

activiştilor. Nu m-au arestat pe mine deoarece, la acea dată eram deja

în ilegalitate. Plecasem de-acasă, mi-am făcut acte false şi mi-am găsit

un ascunziş la un muncitor ungur, zidar de meserie: Iszlai Gyula. De

asemenea, nu i-au arestat pe cei pe care i-am recrutat eu. Neavând

legătură de partid cu alţii în afara mea, aceştia au rămas liberi.

Cât mă priveşte pe mine, am trecut prin diferite aventuri în ilegali-

tate din octombrie 1943 până în august 1944 când am fost arestat. Am

fost dus la Budapesta şi am fost torturat. Mi se cerea numele celor 11

168 EG O N BA L AȘ

recrutaţi despre care agentii DEF-ului ştiau de-acum de la cei ares-

taţi anterior. Probabil că nu v-aş vorbi acum, nu aş fi aici – aş fi fost

omorât, ca şi alţii – dacă nu s-ar fi întâmplat ca la trei săptămâni după

arestarea mea ruşii să fi intrat în Cluj. Deci, DEF-ul şi-a pierdut inte-

resul faţă de mine fiindcă cei pe care îi căuta erau dincolo… Am fost

deci trimis la proces, am primit o sentinţă de 14 ani puşcărie şi am fost

deţinut câteva luni la Margit Körúti Fegyház – la Budapesta – iar apoi

la Komárom. Mai târziu am fost transportat spre Germania într-un

convoi pedestru şi am evadat. Am evadat împreună cu un coleg – tova-

răş – de-al meu, Károly Fekete. Împreună am petrecut trei luni în ves-

tul Ungariei – încă sub ocupaţie nazistă – într-un mod de nedescris,

aventuros, fantastic. Un lanţ lung de întâmplări neaşteptate, în ultimă

instanţă, norocoase, ne-a salvat şi a făcut posibil ca eu să vorbesc astăzi

aici.

Vreau să vă relatez în detaliu un amănunt al aventurilor mele care

arată că, pe lângă nenumărate trădări şi manifestări de laşitate, există

şi atitudini pozitive si manifestări de solidaritate. Şi anume, povestea

începe la Budapesta, la închisoarea din Margit Körut, unde noi aveam

un tovarăş la administraţie: un fost deţinut care fusese arestat şi con-

damnat cu doi ani în urmă şi care lucra la birou. El ne informa de

multe lucruri şi a plasat pe câţiva dintre noi – dintre deţinuţi – la ma-

gazie și în diferite locuri unde să lucrăm. Noi ştiam că închisoarea va

fi evacuată când se apropie Armata Roşie şi ne pregăteam să evadăm

din tren. Pentru asta făceam rost de unelte: fierăstraie, ciocane şi aşa

mai departe. Am furat de la depozitul în care lucram câteva unelte,

le-am dat grupului conducător. Numărul nostru, al comuniştilor con-

damnaţi, era undeva între 25 şi 30. În aceeaşi închisoare era un număr

mai mare de condamnaţi de drept comun. Când închisoarea a fost

evacuată cu trenul, în ultimele două zile ale lunii noiembrie a anului

1944, am fost duşi la gară şi acolo am fost îmbarcaţi în 3 vagoane. Eu,

ca „Blatt”, având numele începând cu „B”, am ajuns în vagonul întâi.

Grupul conducător a ajuns în vagonul al doilea; ei aveau uneltele. Tre-

nul a pornit. După un ceas, cei din grup au tăiat o gaură în podeaua

vagonului, într-un colţ, în mod foarte ingenios. Deşi în vagon erau şi

deţinuţi de drept comun care ameninţau să denunţe orice încercare

169Capturat în septembrie 1944 şi dus la Budapesta, la închisoare

de evadare, ei au reuşit să-i izoleze pe aceştia şi 12 inşi au reuşit să

evadeze.

Înainte de plecare, omul nostru de la administraţie a reuşit să ne re-

stituie actele personale. Însă în cazul meu şi al celor ca mine, acestea

nu aveau nicio valoare; în primul rând eram evreu, în al doilea rând,

comunist condamnat la 14 ani. Deci grupul conducător a hotărât ca,

pentru cei ca mine, să dea unele din actele de prisos ale celor cu situ-

aţie mai bună; fie creştini, fie cu o condamnare uşoară. În felul acesta

eu am primit certificatul de naştere al lui András Hegedüs; creştin, de

vârsta mea, student la politehnică şi condamnat la un an pentru activi-

tate comunistă. (Ulterior, András Hegedüs a devenit Prim Ministru al

Ungariei – pentru o perioadă scurtă de timp – la începutul anilor ’60.

Bineînţeles, la acea vreme nici el, nici eu nu bănuiam aşa ceva). Aveam

deci acest act. El şi-a păstrat, bineînţeles, alte acte. Când am sosit cu

trenul de la Margit Körut la Komárom (care e pe malul Dunării; în

prezent, o parte a acesteia face parte din Slovacia), am fost escortaţi

la fortăreaţa Csillag din Komárom. În paranteză fiind zis, o fortăreaţă

formidabilă. Bineînţeles, paznicii erau furioşi pentru cei 12 prizonieri

care au evadat. Ne-au aliniat în curtea fortăreţei şi comandantul – plu-

tonierul major Csonka – a început să citească lista deţinuţilor pentru

a stabili cine a fugit. Eu fiind Blatt, eram la început. Repede am luat o

hotărâre şi când a strigat „Blatt Egon”, n-am răspuns. A repetat: „Blatt

Egon!”. N-am răspuns. Nimeni nu a zis nimic. A citit numele urmă-

toare şi, când a ajuns la „Hegedüs András” am răspuns „Prezent”. De

asemenea, nimeni nu a zis nimic. S-a uitat la mine şi a citit numele

următor. V-am povestit acest episod deoarece e de remarcat că în acel

grup de deţinuţi erau între 25 şi 30 de inşi care ştiau că eu sunt Egon

Blatt şi nu András Hegedüs. Niciunul nu a încercat să obţină merite

denunţându-mă. Se temeau de răzbunarea mea? Nu! N-aveam cum să

mă răzbun. Ar fi putut să mă denunţe ulterior, în secret, fără ca să se

ştie. Nimeni n-a făcut-o. Deci, un episod de solidaritate umană (pozi-

tivă). Atât am vrut să vă relatez.

AMINTIRI DESPRE GHETOUL DE LA CLUJ ŞI DESPRE TRENUL KASZTNER

George BISHOP

Expunere prezentată la simpozionul File din istoria evreimii clujene,

Cluj, 27 mai 2014, la secţiunea dedicată mărturiilor supravieţuitorilor.

Cum era înainte de tragedie

Mă numesc George Bishop, născut Gheorghe Bischitz, la Cluj, în

1927.

Am venit la această comemorare împreună cu soţia mea Ditta, patru

nepoţi Michael, Steven, Billy, Katie şi doi verişori Agi şi Jenny.

Am avut o copilărie fericită cu părinţi iubitori, bunici şi o familie

mare extinsă. Tatăl meu era un om de afaceri de succes. Am studiat la

Seminarul Pedagogic Universitar din oraş.

Totul s-a terminat când trupele maghiare au intrat în Cluj. S-a apli-

cat numerus clausus, iar elevii şi profesorii evrei au fost daţi afară din

toate şcolile. Comunitatea noastră a reuşit să deschidă un liceu evre-

iesc numit ZSIDLIC, într-o clădire provizorie, şi trebuia să trecem

prin alte clase ca să ajungem la a noastră. La început ne-am adus până

şi scaunele de acasă.

Şcoala s-a dovedit excelentă, cu profesori de cea mai înaltă calitate şi

cu toţii trăgeam din greu. Săptămânal mergeam la operă şi în excursii.

Înotam, jucam fotbal şi mergeam la şcoala de dans unde dansam cu

Lili Herskovitz, Csilu Leb, Edith Lőwy, Mimi Nobel şi Rita. M-am dus

deseori la grădina botanică cu Jucika Kertész/Mureşan jucându-mă cu

171Amintiri despre ghetoul de la Cluj şi despre trenul Kasztner

codiţele ei blonde şi mă simţeam foarte romantic. Pe străzi bântuiau

bande care încercau să ne bată, dar ne-am format şi noi banda noastră

cu Norbi Steinberger şi am ripostat prin luptă.

Şcoala a funcţionat din 1940 până în martie 1944, când armata ger-

mană a intrat în Cluj. Era ziua mea de naştere, împlineam 17 ani. Au-

torităţile au arestat imediat sute de evrei, printre ei şi pe tatăl meu. În

5 aprilie am fost obligaţi să purtăm o stea galbenă de 10 cm, cusută pe

haine. Noi reglementări au fost implementate, cum ar fi restricţii în

deţinerea de telefoane şi radiouri. S-a format un Judenrat, Consiliu

Evreiesc şi eu am devenit un mesager pe bicicletă.

În ghetoul de la Cărămidărie

În 2 mai 1944 ziarele au anunţat ca evreii să fie pregătiţi de a fi duşi

în ghetoul din fabrica de cărămidă, de la marginea oraşului, luând cu

ei doar două geamantane. Eu am fost repartizat la echiparea ghetoului

şi am lucrat cu un poliţist, două ajutoare şi un camion. Ne-am dus din

casă în casă să luăm căzi de baie care urmau să fie aşezate pe cărămizi

şi să fie folosite ca şi cazane pentru gătitul mâncării pe foc pentru

peste 17.000 de oameni. Reacţia oamenilor a fost „de ce ne luaţi căzile,

ce vom face când revenim din ghetou?” Excepţia a făcut-o bătrânul

domn Leöb care a luat un inel de pe deget şi a spus: „dă-l poliţistului,

va închide un ochi când vei face contrabandă cu provizii pentru ghe-

tou”. A AVUT DREPTATE, A MERS. Mergeam în fiecare zi la gheto

ducând provizii. Am văzut debandada primelor zile când mii de oa-

meni erau la coadă la câteva toalete; latrinele încă nu fuseseră săpate.

Familia mea a fost printre ultimele care au fost duse în gheto şi noi

am fost puşi în ultimele barăci.

Öcsi Kaufman şi cu mine am fost repartizaţi ca ajutoare la Crucea

Roşie. Dormeam într-un cort şi alergam în jurul ghetoului zi şi noapte

cu o targă cărând oameni foarte bolnavi şi pe cei care muriseră ori s-au

sinucis. Pe urmă a venit vestea că PENTRU SIGURANŢA NOASTRĂ

vom fi mutaţi la Kenyérmező, în vestul Ungariei, departe de trupele

ruseşti care se apropiau.

172 GE O R G E BI S H O P

În timp ce plecau din ghetou, unul după altul, trenurile care trans-

portau oamenii, aparent înspre Kenyérmező, am auzit un zvon că un

grup ar putea merge la Budapesta şi se vorbea despre o listă cu oame-

nii care vor fi pe acel tren. Familia mea era pe acea listă.

Transportul nostru a plecat la Budapesta

A venit şi ziua când ni s-a spus să ne înşiruim, am făcut un marş

până la gară şi am fost puşi în vagoane de vite. În Oradea tatăl meu şi

Paul Steiner au coborât cu sticle să ia apă. Uşile s-au închis iar trenul

a plecat fără ei.

Când am ajuns la Budapesta am fost duşi la o tabără provizorie pe

strada Columbus, păzită de SS germani. Erau zvonuri că vom merge

în Portugalia? Ori, poate, în Israel? Am auzit că organizatorul ar fi fost

Rezső Kasztner, un ziarist şi conducător sionist, pe care îl cunoscusem

cu mulţi ani în urmă ca un prieten al părinţilor mei. Kasztner a venit

să vorbească grupului. Mama i-a spus de Tata.

După câteva zile el şi Paul au fost găsiţi într-o închisoare şi au fost

aduşi în lagăr. Ştefan Bergner, care nu fusese în ghetou, a ajuns şi el la

noi. Reuşise să nu fie internat în ghetou, lucrând intr-un detaşament

de muncă din afara oraşului, organizat de Norbi Steinberger. Ştefan

s-a întors la Cluj, a găsit un mesaj care spunea că familia sa a fost dusă

la Budapesta, s-a urcat pe tren şi ni s-a alăturat.

Ştefan cu mine am fost puşi la muncă să descărcăm cherestea la o

gară din Budapesta. Au început bombardamentele, iar gărzile SS au

fugit la adăpost. Noi am mers după ei şi nu ne-am gândit să evadăm.

În drum spre Germania, SS Fritz m-a îndemnat să evadez

Printre paznici, era un SS tânăr numit Fritz. Avea o motocicletă şi

o conducea prin lagăr încercând să stea pe roţile din spate. Într-o zi a

căzut sub motocicletă, benzina s-a revărsat şi s-a aprins. Eu lopătam

nisip lângă el şi am reuşit să arunc ceva nisip pe el şi am stins focul.


Ni s-a spus să ne pregătim de plecare, am fost duşi la o gară şi puşi

în vagoane de vite. La prima oprire, Fritz a venit şi m-a luat pe mine

şi pe Ştefan la vagoanele SS şi ni s-a dat muncă să curăţăm bocanci.

După câteva zile, trenul s-a oprit în Linz, Austria, ne-au trimis în

marş la un duş ca să fim dezinfectaţi, iar cele circa 50 de femei care

erau în grup au fost rase în cap.

Mai târziu, la o altă oprire, undeva în Germania, SS Fritz şi-a scos

motocicleta de pe tren, mi-a zis să-mi scot steaua galbenă şi să sar pe

motocicletă. A condus până la un bar într-un sat şi a comandat două

halbe de bere. Am stat în linişte până când, dintr-o dată mi-a spus: Ver-

schiwinde! Dispari! M-am uitat surprins la el şi l-am întrebat „DE CE?”

El mi-a spus doar „Mach dass du wegkommst! Pleacă de aici!” Tot nu

am înţeles şi am întrebat „De ce? De ce să evadez când familia mea

şi prietenii sunt pe tren? Nu mi-a răspuns şi am mers înapoi la tren.

Mult mai târziu am înţeles că în acest fel a încercat să mă recom-

penseze pentru că i-am salvat viaţa şi că a riscat mult spunându-mi să

evadez, dar i-a fost frică să-mi explice situaţia. La vremea respectivă nu

înţelegeam ce se întâmpla.

La Bergen Belsen

După câteva zile am ajuns la Celle şi am fost mărşăluiţi la un lagăr

numit Bergen Belsen.

În lagăr, serviciul meu era să aduc mâncare la barăci. Dimineaţa, su-

rogat de cafea, seara o supă albăstruie, apoasă, făcută din câteva bucăţi

de napi. Treceam pe lângă un grup de femei, prizoniere din Olanda,

care curăţau zarzavaturi pentru bucătăria SS, una din ele mi-a făcut

semn şi mi-a şoptit că nu puteam fi văzuţi din turnul de supraveghere

şi mi-a dat câţiva morcovi pe care i-am înfundat în cămaşă. Acesta a

devenit un eveniment zilnic.

Bun venit în Elveţia!

Într-o zi, Obersturmbannfuehrer Krumey a ajuns la Bergen Bel-

sen şi ne-a informat că un grup va pleca. A ales litere de alfabet la


întâmplare şi pentru că se oprise asupra literei B, familia mea a fost

printre cei 133 aleşi. Ne-au mărşăluit la gară, ne-am urcat în vagoanele

de vite, uşile au fost închise şi trenul a pornit. Prin crăpăturile vago-

nului vedeam oraşe arzând. După câteva zile, trenul s-a oprit şi uşile

s-au deschis, un soldat ne-a spus „Bun Venit în Elveţia”. Am fost duşi

la Sala de Expoziţii unde ni s-a dat o cină uriaşă şi ni s-a făcut rău de-

oarece stomacul nostru se dezobişnuise de mâncare. Am dormit pe

saltele de paie pe duşumea.

Am fost transferaţi de câteva ori, lucrând diferite munci. Mai târziu

Ştefan Bergner şi cu mine am fost transferaţi la o şcoală lângă Territet

să învăţăm franceză şi engleză. Pe urmă am fost admişi la Universita-

tea din Geneva, dar din lipsă de fonduri, am fost transferaţi la o scoală

profesională de mecanici şi mai târziu am fost trimişi la o tabără de

muncă în Andelfingen.

Sora mea, Vera, a stat cu îndepărtata noastră familie elveţiană

Csukás, şi pe urmă a absolvit École des Beaux Arts în Geneva.

Elveţienii ne-au cerut să facem cerere pentru vize în alte ţări şi să

plecăm. Eu am optat pentru Statele Unite, Ştefan s-a dus în Argentina,

alţii s-au dus în Ungaria, România şi Israel.

Am absolvit şcoala de Hoteluri şi administrarea afacerilor din Lu-

cerna, muncind noaptea ca ospătar ca să-mi plătesc şcolarizarea.

M-am decis să emigrez în Israel

După înfiinţarea Israelului m-am hotărât să emigrez. M-am alăturat

noii brigăzi de paraşutişti Israelieni. După pregătirea de comando, am

devenit instructor şi maestru paraşutist. Sunt foarte mândru de cele

60 de sărituri pe care le-am efectuat.

O viaţă nouă în Statele Unite

În 1955 viza de Statele Unite a fost aprobată şi am emigrat în Ame-

rica. Prima dată am lucrat pentru firma de hoteluri Hilton, dar după

un an o companie de cauciuc mi-a oferit o poziţie de director general

şi am dezvoltat compania într-un conglomerat mondial cu fabrici în

Los Angeles, Mexico, Ungaria şi India.


În trenul Kasztner au fost 388 de evrei clujeni, printre care 52 de elevi

Cei mai mulţi dintre noi nu au înţeles ce se întâmpla cu noi. Nu

ştiam de lagăre de concentrare, programul de exterminare sau „soluţia

finală” a naziştilor. În 1944 conducerea evreiască credea că avansarea

Armatei Ruse şi succesul Aliaţilor va termina războiul în câteva săp-

tămâni. Nimeni nu credea, sau NU VOIA să creadă că evreii vor avea

de suferit şi altceva decât restricţii şi greutăţi, mai ales că germanii în

mod clar pierdeau războiul.

Cine şi-ar fi închipuit că în mai/iunie 1944, peste 437.000 de evrei

din Ungaria vor fi deportaţi? Mi-am pierdut majoritatea rudelor în Ho-

locaust, dar familia mea restrânsă a supravieţuit. Noi am fost parte

dintr-un grup pe care Rezső Kasztner a reuşit să-l salveze.

Kasztner a fost o figură controversată care a încercat să salveze

TOŢI evreii din Ungaria. El a îndrăznit să negocieze cu Eichmann

când conducerea evreilor nu vroia să facă prea multe valuri.

Kasztner le-a spus germanilor că evreii din America şi Elveţia sunt

de acord cu schimbul de „camioane pentru vieţi evreieşti”. Chiar şi

atunci când a devenit evident că acest Kasztner nu putea să oprească

deportările, el a continuat să încerce să-i salveze pe toţi cei care au

rămas. Kasztner a avut un rol major în salvarea celor 20.000 de evrei

din Budapesta care erau deţinuţi într-un lagăr la Strasshof, Austria. De

asemenea el l-a convins pe Eichmann să arate bunăvoinţă şi să-i facă

pe americani şi elveţieni să creadă că alte trenuri vor urma.

În trenul Kasztner au fost 1.684 de evrei din care 388 din Cluj, in-

cluzând 52 de elevi de la liceul Zsidlic.

Noi cei care am fost salvaţi datorită lui Kasztner îi vom fi pe veci

îndatoraţi. Este de necrezut că în ciuda faptului că auzisem de cele

întâmplate în Polonia, noi nu am crezut, sau nu am vrut să credem că

aşa ceva se poate întâmpla.

După război, elevii de la Zsidlic au început să se caute. Am găsit

300 de supravieţuitori în 17 ţări pe cinci continente. 1.000 dintre colegi

au murit în lagăre.

Din 1980 încoace am avut 10 întâlniri, 4 la Cluj şi 6 în Israel.


Întâlnirea următoare va avea loc mâine şi joi aici în Cluj şi mulţi

dintre noi au venit cu copiii şi nepoţii.

Vă mulţumesc că mi-aţi permis să-mi împărtăşesc povestea.

SUPRAVIEŢUITOR ÎN DETAŞAMENTUL DE MUNCĂ FORŢATĂ

Tiberiu LUSTIG

În timpul celui de-al II-lea război mondial, în Ungaria funcţi-

ona, ca o completare a serviciului militar, munca forţată, care

viza mii de cetăţeni de vârsta obligativităţii militare, dar cărora,

nefi ind consideraţi „de încredere”, le era interzis să li se încredinţeze

arme.

La ordinul viitorului guvernator Horthy Miklós, până la 6 decem-

brie 1918, s-au creat 40 de detaşamente în care au fost repartizaţi 6000

aşa numiţi „prizonieri politici”. Aceştia, sub comanda unor ofiţeri mi-

litari capabili şi energici, asigurau efectuarea în mod ordonat şi com-

petent a muncilor de interes obştesc, ce nu sufereau amânare.

Iniţial, au fost înrolaţi numeroşi cetăţeni din etnia română, sârbă,

slovacă, chiar şi maghiari cu orientare politica comunistă. Dar, cu tim-

pul, majoritatea celor ajunşi la munca forţată, erau evrei.

La scurt timp după cedarea Ardealului de Nord în urma Dictatului

de la Viena şi după intrarea trupelor lui Horthy în Baia Mare, a început

trimiterea masivă a ordinelor de chemare la detaşamentele de muncă.

Odată cu creşterea numărului evreilor la detaşamentele de muncă,

creştea şi numărul celor trimişi în ţările beligerante. Erau folosiţi la

construcţia şi întreţinerea drumurilor, la munci legate de necesităţile

războiului (construcţii de obstacole din sârmă, curse pentru tancuri,

buncăre, precum şi la deminare). Deminarea se făcea de obicei prin

trimiterea oamenilor în grupuri pe câmpurile minate de către partea

adversă în retragere.

178 TI B E R I U LU S T I G

Detaşamentele de lucru din Ucraina şi Iugoslavia lucrau în condiţii

deosebit de grele. A contribuit la aceasta numărul mare al comandan-

ţilor care le chinuiau şi le umileau, întreţinând o atmosferă de teroare

permanentă. Este cunoscut comportamentul inuman al comandanţi-

lor şi subalternilor din Dorosici (situat la vest de Kiev), care au dat foc

unui aşa zis spital improvizat din grajdurile fostului colhoz, arzând

de vii 800 de bolnavi de tifos exantematic, cât şi masacrele comise, la

retragerea lor din minele de aramă, la Bor, în Iugoslavia. Puţinii care

au rămas în viaţă au fost deportaţi la Buchenwald şi Flossenbürg.

După 19 martie 1944, când Germania a ocupat Ungaria şi s-a format

guvernul condus de Sztójay Döme, în mod curios, instituţia obligati-

vităţii muncii de interes obştesc oferea, unui mare număr de evrei o

posibilitate de scăpare, de salvare, faţă de ameninţarea deportării.

Spre deosebire de încadraţii la detaşamentele de muncă în Ucraina

şi Iugoslavia, cei rămaşi în interiorul graniţelor au avut parte de o si-

tuaţie mai bună, cel puţin până la preluarea puterii de către fasciştii

lui Szálasi.

Această schimbare se datorează unor oameni din categoria celor

mai puţini la număr, dar care au existat, totuşi, şi care, în perioada

fascistă, au dat dovadă nu numai de umanism dar şi de încredere într-

un activism democratic. Din rândul acestora a făcut parte şi fostul co-

mandant al batalionului numărul 10 al muncitorilor la muncă forţată

din Baia Mare, cunoscutul Locotenent-colonel Reviczky Imre. Acestui

OM i s-a acordat, de către Yad va-Shem din Ierusalim, titlul de „drept

al popoarelor”, pentru salvarea vieţii a sute şi mii de oameni.

Nici românii, nici evreii din Ardealul de Nord, nu au uitat şi nu vor

putea uita omul a cărui activitate şi ale cărui ordine emise emanau

dorinţa de ajutorare şi salvare de vieţi, într-o perioadă dominată de

teroare. Locotenent-colonelul Reviczky a reuşit să convingă forurile

competente ca noi, cei născuţi în 1923, care urmam să fim chemaţi

la munca obligatorie abia în toamna 1944, să primim ordinul de che-

mare mai devreme, în aprilie 1944. Astfel, în loc să fim duşi în ghetou

şi, de acolo, în lagărele de exterminare, am ajuns la detaşamente de

lucru în interiorul ţării.

Un merit personal al Locotenent-colonelului Reviczky îl constituie

şi faptul că a convins forurile competente de necesitatea înfiinţării

179Supravieţuitor în detaşamentul de muncă forţată

detaşamentelor de apărare anti-aeriană. Astfel s-au format detaşamen-

tele de apărare anti-aeriană din Satu Mare, Reghin (mutat, apoi, la

Cluj) şi cel din Oradea Mare.

În aprilie 1944, cu 10 zile înainte de ghetoizare, mi s-a trimis şi mie

ordinul de chemare la Baia Mare, unde am fost repartizat la nou-for-

matul detaşament de apărare anti-aeriană din Oradea.

Faptul că am ajuns la Oradea şi nu la detaşamentul de muncă din

Baja în Ungaria de sud, unde au fost repartizaţi toţi foştii mei colegi de

clasă de la Liceul Evreiesc din Cluj, născuţi în 1923 (nu şi cei din 1924),

se datorează unei întâmplări. Ordinul meu de chemare a fost trimis

din greşeală unui brutar din Cluj care avea tot numele meu, Lusztig

Tibor. Din această cauză eu am sosit la Baia Mare cu o întârziere de

trei zile şi nu am mai putut fi repartizat la un loc cu ceilalţi clujeni.

De fapt, acesta a fost norocul meu! Cei din Cluj au avut de suportat

în lunile care au urmat asediul Budapestei, iar cei care nu au putut

evada au fost deportaţi în Austria de unde s-au înapoiat mai puţin de

jumătate.

Eu am sosit cu detaşamentul meu la Oradea la 1 iunie. A doua zi,

deodată cu Clujul, a fost bombardată şi Oradea.

În ziua de 6 iunie 1944 lucram la gara din Oradea unde reparam

şinele avariate în urma bombardamentului. Pe la orele 9 se oprise în

gară trenul cu cel de-al cincilea transport de deportaţi din Cluj. Peste

câteva minute s-a răspândit vestea că familia mea se află în tren. Am

cerut, de la plutonierul care ne supraveghea, permisiunea să mă apro-

pii de tren pentru a-mi vedea părinţii. Nu mi-a răspuns, dar şi-a căutat

de lucru în altă parte. Am început să alerg de-a lungul şanţului ce

însoţea calea ferată, dirijat de camarazii mei. Am sărit şanţul, şi între

două vagoane ale unui alt tren oprit paralel cu al lor, i-am văzut prin

fereastra cu gratii a vagonului de marfă.

Erau părinţii şi cei trei fraţi mai mari. Mi-am adunat puterile şi i-am

întrebat unde sunt gemenii şi fratele cel mic. Tata mi i-a arătat ridi-

cându-i pe rând. Între timp încerca să mă liniştească, încurajându-mă

că vor fi duşi numai la Kenyérmező. Mama nu putea vorbi, plângea

ca şi celelalte mame din vagon, ca şi camarazii de lângă mine. Am

apucat să le spun că s-a deschis al doilea front în Franţa, chiar în zorii

acelei zile. Pe mama am încercat să o liniştesc, asigurând-o că, până

180 TI B E R I U LU S T I G

la toamnă, totul se va termina şi eu mă voi înscrie la Medicină. Acesta

era visul ei. Trenul s-a pus în mişcare iar eu încercam să-i fac să audă

adresa mea, rugându-i să-mi scrie cu orice preţ.

Aş dori să relatez pe scurt o altă amintire în legătură cu evenimen-

tele de la sfârşitul lunii septembrie. Două detaşamente de lucru din

Oradea au fost urcate în vagoane şi dirijate spre vest. Detaşamentul

nostru a fost dirijat spre satul Cordou pentru a săpa tranşee pe coasta

unui deal, în apropierea frontului româno-rusesc care se apropia din-

spre sud. Pământul era argilos, iar ploaia ne pătrundea până la oase.

Supraveghetorii erau furioşi.

Spre miezul nopţii a sosit ordinul să ne retragem în oraş. A doua zi

am sosit la Oradea. În oraş era agitaţie mare, autorităţile erau în pa-

nică. Se vorbea că după-masa, la orele 16, oraşul va fi predat fără lupte.

Detaşamentul nostru s-a destrămat. Eu, împreună cu camaradul meu

mai în vârstă, Bihary Miklos, am fost adăpostiţi la familia maghiară

Anderka din Strada Aradului, rude a soţiei camaradului meu.

La orele 16 nu s-a predat oraşul. Rezistenţa era tot mai îndârjită.

Nu s-a predat nici a doua zi. Iar a treia zi, când am auzit tancurile pe

stradă şi am ieşit să văd armata eliberatoare, în faţa mea, treceau tan-

curi germane! După câteva ore megafoanele anunţau: Toţi fugarii să

se prezinte la unităţi, cei găsiţi ascunşi vor fi împuşcaţi pe loc. Vor fi

pedepsiţi cu moartea şi cei care adăpostesc fugarii.

Când s-a înnoptat, am părăsit adăpostul în dorinţa să ne furişăm

într-un alt cartier. După câţiva paşi am fost prinşi de o patrulă care ne-a

condus la comandament de unde un soldat ne-a dus în beciul clădirii

în care era cinematograful Urania. Coborând în subsolul clădirii, am

trecut printr-un coridor plin cu prizonieri răniţi, români şi sovietici.

Am ajuns într-o încăpere unde se vedeau înghesuiţi oameni de toate

vârstele, militari şi civili.

Pe la orele 2 am fost dus la interogatoriu. La masă stătea un sub-

locotenent. Mi-a cerut câteva date biografice şi aflând ca sunt student

şi ştiu franceză, să-i spun cine a scris poezia „Le Vase Brise”. I-am

răspuns că o pot recita, dar numele autorului nu mi-l amintesc. Mi-a

sugerat ca în timpul nopţii să încerc să îmi amintesc. Şi m-a informat

că a doua zi vom fi duşi în comuna Borş şi executaţi pentru dezertare.

Dar să nu mă tem, vom fi împuşcaţi în ceafă.

181Supravieţuitor în detaşamentul de muncă forţată

A doua zi am fost încolonaţi şi duşi la Borş unde am fost daţi în pri-

mirea unui căpitan. Am fost din nou interogaţi şi trataţi pe categorii.

Toţi cei din detaşamentul de muncă am fost graţiaţi. Se pare că mai

aveau nevoie de forţa noastră de muncă şi ne-au trimis înapoi la deta-

şament, la săpatul tranşeelor.

În data de 12 octombrie 1944 am fost eliberaţi de armata sovietică

şi română, în detaşamentul de apărare anti-aeriană 110/66 la Oradea,

fără să fi trecut graniţele ţării.

RIDICAŢI CU ÎNTÂRZIERE DE JANDARMI, AU URMAT O CALE NEOBIŞNUITĂ SPRE EXTERMINARE

Judit MUREȘAN (KERTÉSZ)

În timp ce îl ascultam pe antevorbitorul meu, m-am uitat prin

jur. Mi-am dat seama că nu numai raportorii din prezidiu, dar

şi mulţi din sală erau cândva elevi ai Liceului Evreiesc din Cluj,

denumit „Zsidlic”. Acesta a trăit doar 4 ani. S-a născut în 1940, când

în Ardealul de Nord, toţi copiii şi profesorii evrei au fost daţi afară din

şcolile de stat şi a murit în 1944, când toţi elevii şi profesorii acestuia

au fost ridicaţi pentru a fi exterminaţi. Am văzut peste tot în jur, nişte

oameni bătrâni, pe faţa cărora se puteau, cu greu, descoperi trăsăturile

binecunoscute ale copiilor cu care, cândva, am împărtăşit aceeaşi viaţă

de elev.

Mi-au trecut prin cap două întrebări: Prima se referă la coeziunea

neobişnuită care exista între noi, elevii liceului „Zsidlic”. Cum poate fi

ea atât de puternică, încât să fie în stare acum – la 70 ani de la despăr-

ţire – să ne adune, din diferitele colţuri ale lumii, din doi în doi ani?

Mai ales, că după 1944, timp de multe decenii nu ne-am văzut de loc.

După primele două întâlniri întârziate – în 1980 şi 1990 – frecvenţa

lor a crescut treptat.

Întâlnirea actuală, cea de a 11-a, coincide cu aniversarea a 70 ani

de la deportarea evreilor clujeni, aniversare marcată şi de prezentul

simpozion. Participanţii ei – foşti elevi ai liceului, însoţiţi de copiii si

nepoţii lor – sunt prezenţi aici în sală. Mulţi dintre aceşti urmaşi au

183Ridicaţi cu întârziere de jandarmi, au urmat o cale neobişnuită spre exterminare

mai participat şi la întâlniri anterioare şi sunt decişi să păstreze şirul

de reuniuni şi după dispariţia noastră, a alumnilor.

Această coeziune ieşită din comun, neîndoielnic, se explică prin

mai mulţi factori. Cred că, pe de o parte, prin calitatea excepţională a

liceului. Pe de alta, prin faptul că, în lumea înconjurătoare antisemită,

ne-a oferit un adăpost în care ne-am simţit în siguranţă. Dar poate cea

mai puternică legătura consta în faptul că am trăit împreună tragedia

din 1944. Holocaustul a ucis 2/3 dintre elevi şi a schimbat radical viaţa

treimii supravieţuitoare, rămasă, de regulă, singură, fără familie. Să

nu uităm că media globală a supravieţuirii elevilor de 1/3 este sensi-

bil superioară celei globale deoarece copiii mici şi bătrânii au pierit

aproape în întregime.

Cea de a doua întrebare care mi-a trecut prin cap era de ce (timp de

decenii) nici unul dintre noi nu a putut vorbi despre lucrurile dure-

roase şi umilitoare prin care a trecut? Cum se explică faptul că, după

o tăcere lungă, la toţi apar aceleaşi forme ale destăinuirilor? La această

întrebare nici acum nu cunosc răspunsul.

De abia peste câteva decenii supravieţuitorii au început, treptat, să

povestească despre ororile trăite. Interesant e – şi asta este ceea ce

m-a frapat în vorbele antevorbitorilor mei – că şi acum, toată lumea

vorbeşte cu mai multă uşurinţa despre sprijinul venit de unde nu te

aşteptai decât despre propriile chinuri sau umilinţe. M-a frapat pentru

că mi-am dat seama că e un fenomen general. Eu însămi aşa aveam

de gând să fac.

Simt obligaţia lăuntrică de a povesti despre evenimente legate de

oamenii pe care îi consider eroii mei. Ei nu au nume. Nu ştiu nimic

despre ei, cu toate că mi-au schimbat viaţa sau chiar mi-au salvat-o.

Aceşti eroi ai mei stau dovadă că există oameni care nici prin tehnicile

de îndoctrinare cele mai elaborate nu pot fi manipulaţi. Alături de per-

sonalităţi cunoscute (cum e, de exemplu, Episcopul Márton Áron) s-au

găsit şi între oameni simpli, unii – chiar dacă puţini – care nu numai

că nu s-au lăsat aţâţaţi, dar au avut curajul să-şi asume şi riscuri.

Despre propria mea soartă, propria cale de supravieţuire, am să po-

vestesc atât cât e necesar pentru a putea pune în context şi a înţelege

evenimentele amintite.

184 JU D I T MU R EȘA N (KE R T É S Z)

În 1944, când au fost ridicaţi evreii din Cluj pentru a fi duşi în ghe-

tou, după noi nu au venit. Se poate presupune că neexistând alţi evrei

pe strada noastră, au uitat de noi. La un moment dat însă – poate în

urma unui denunţ – a apărut un poliţist bătrân pe bicicletă şi – cerând

să ne luăm doar catrafuse, cât putem duce în mână, mergând pe jos –

ne-a dus la poliţie. Asta s-a întâmplat când ghetoul din Cluj era, deja,

golit. Nu mai plecau trenuri către Auschwitz. La poliţie ne-au ţinut

mai bine de o săptămână. Ne-au bătut repetat pentru a afla ce evrei au

mai fost „uitaţi” în Cluj. Cel mai greu de suportat erau nu bătăile, ci

nenumăratele ploşniţe din scândura pe care dormeam în celulă.

De la poliţie am fost duşi la Kistarcsa, unde funcţiona un lagăr de

colectare. De la Kistarcsa se trimiteau tot timpul transporturi către

Auschwitz. Am avut norocul să fi ajuns acolo după ce ultimul trans-

port a plecat.

În acest lagăr ne era bine. Aveam unde dormi şi primeam şi ceva

de mâncare.

Asta a ţinut până ce guvernul de compromis Lakatos aflat la putere

– dându-și seama că războiul a fost pierdut – a încercat să reducă vi-

novăţia statului în exterminarea evreilor. Ca urmare, au fost eliberaţi

deţinuţii de la Kistarcsa cu şedere obligatorie la Budapesta. Mie, ca

minoră – aveam 15 ani – mi-au dat drumul mai repede. Cum, la Buda-

pesta, nu aveam pe nimeni, am ajuns să dorm cu bolnavii la Spitalul

Evreiesc. Până la urmă, o familie m-a luat acasă. Cei 6 membri stăteau

destul de înghesuiţi – şi fără mine – în două cămăruţe mici dintr-o

casă cu stea galbenă (Str. Szív 14). Simt şi faţă de ei o mare recunoş-

tinţă, dar nu-i pot include în „eroii mei”, pentru că erau tovarăşi de

suferinţă, nu membrii taberei duşmane.

După eliberarea părinţilor, am găsit o cameră într-o altă casă cu

stea galbenă (Str. Nagymező 66). Aici am trăit modest. Fiind copil nu

ştiam – nici azi nu ştiu – din ce bani. Ştiu că nu dispuneam de econo-

mii. Plăteam (de 8 ani) Fabricii de Încălţăminte Dermata – unde era

angajat tata – ratele împrumutului primit pentru cumpărarea casei.

Când – în mai 1944 – plătind ultima rată, tata trebuia să devină, în

sfârşit, proprietarul casei, el a fost pus să o părăsească pentru a fi dus

la moarte…


În 15 octombrie puciul – adică preluarea puterii de stat de către par-

tidul ultraextremist al „nyilas”-ilor condus de Szálasi – a pus capăt si-

tuaţiei relativ liniştite în care ne aflam. Drept urmare, ziua următoare,

au venit şi i-au ridicat pe bărbaţii între 16 şi 60 de ani din casă. Am

impresia că acest lucru nu s-a întâmplat deodată la toate casele cu stea

galbenă, deoarece nici până la urmă acestea nu au fost toate evacuate.

Cred că locuitorii unora au fost strămutaţi mai târziu direct în ghetou.

Când l-au luat de lângă noi, atunci l-am văzut pe tata pentru ultima

oară. L-au dus, împreună cu mulţi alţii, într-un convoi de mizerie –

numit şi „Marşul Morţii” – pe jos, către Auschwitz. Peste o săptămână

am fost duse şi noi – femeile din casă – într-un convoi identic. Astfel,

am ajuns să cunoaştem (prin proprie experienţă) condiţiile neome-

neşti ale drumului tatei către Auschwitz.

Primul meu erou a apărut în săptămâna dintre ridicarea bărbaţilor

şi a femeilor din casă. A apărut un necunoscut la uşă. Ne căuta. Cu

teamă l-am întâmpinat. Atunci ne-a înmânat ceasul şi verigheta lui

tata! S-au întâlnit pe şosea şi tata i-a încredinţat toata averea lui, ru-

gându-l să ne-o aducă pentru a o schimba pe mâncare. Probabil necu-

noscutul venea în sens contrar puhoiului târât de jandarmii înarmaţi

şi a intrat în vorbă cu oamenii, neînţelegând ce se întâmplă. Tata, pe-

semne, şi-a dat seama de lipsa de perspectivă a situaţiei lui si – neşti-

ind că-l vom urma – a făcut tot ce-şi putea imagina pentru a o uşura

pe a noastră. Desigur nu putea avea nici o garanţie ca averea lui pusă

în joc va ajunge la noi. Dar a ajuns! Şi asta mă emoţionează până la la-

crimi şi azi. Atât din partea lui tata pentru care nimic nu conta decât să

ne ajute, cât şi din partea necunoscutului. Eu îl simt un erou pe omul

care a întâlnit pe şosea o turmă de nenorociţi, a făcut cunoştinţă cu

unul dintre ei (tata) şi nu l-a jefuit – deşi ocazia i s-a oferit pe tavă – ci

dimpotrivă şi-a luat osteneala să ne caute îndeplinindu-i rugămintea.

Acelaşi drum l-am urmat şi noi cu mama peste exact o săptămână.

În frig, ploaie, păduchi, dizenterie, fără mâncare, am mers timp de

doua săptămâni pe jos. Nu era voie sa te îndepărtezi de convoi; toate

necesităţile fiziologice trebuia să le faci în văzul tuturor, la marginea

drumului. Nici odihna peste noapte nu era asigurată. De exemplu, la

Gönyű, am petrecut noaptea şezând intr-un şlep (vas de marfă), unde

toată noaptea ne picura pe cap apa de condens. Sau la Sopron într-un


târg de vite, seara ne-am aşezat în noroi, dimineaţa ne-am ridicat din

gheata. Ţin minte că un gardian m-a întrebat pe drum de ce îmi trag

aşa picioarele, căci nu par mai bătrână de 40 de ani!

Vă povestesc toate acestea ca să înţelegeţi de ce, după 150 km, la

Hegyeshalom –localitatea graniţă cu Austria – mi s-a părut că am fost

cazaţi în condiţii de lux extraordinar. Am ajuns într-un şopron cu boxe

pentru porci care aveau şi paie! Aici nu ne era frig, totul era uscat şi

(în sfârşit) m-am putut descheia la ghete! La un moment dat mama

le-a spus celor din jurul ei să-şi ia catrafusele şi să meargă spre uşa

şopronului. Eu am refuzat. Foarte greu m-am lăsat – până la urmă –

convinsă să renunţ la lux şi să mă reînchei la ghete. Ne-am dus la uşă.

Acolo lângă jandarmul care păzea şopronul, era un civil, care citea cu

voce tare nişte nume. Ulterior am aflat că era de la ambasada elveţiană

(sau suedeză?) şi ceea ce citea, era o listă cu numele persoanelor care

se bucurau de protecţia statului neutru respectiv (aveau Schutzpass).

Când ajungem la el, civilul ne întreba cum ne cheamă. După ce mama

îi spune numele, el răspunde: „mergeţi înapoi pentru că nu v-am

citit”. Şi atunci, cel care ne păzea – un jandarm cu pană de cocoş – îi

spune civilului de la ambasadă: „Dumitale nu ţi-e totuna dacă duci

câteva persoane în plus?”. La care civilul a acceptat sa mergem cu cei

a căror nume le citise. Atât a făcut jandarmul, dar ne-a salvat viaţa. Nu

am mai ajuns în Auschwitz. E altă mâncare de peşte că, după ce am

ieşit de-acolo, tot grupul – adică şi cei care, iniţial, figurau pe listă – a

fost învagonat la gara din Hegyeshalom. Vagonul a fost „plombat”,

însemnând că i s-a pus lăcat din exterior. Esenţialul era, însă că trenul

a fost direcţionat către Budapesta, nu către Auschwitz.

Jandarmul cu pană de cocoş este al doilea erou de-al meu care, cu

siguranţă, ne-a salvat viaţa (a mea şi a mamei mele). Nu-i ştiu numele,

nu ştiu dacă a supravieţuit războiului. Nu ştiu nimic. Nu-i pot mul-

ţumi decât pomenindu-l.

În vagon – deşi nu eram aşa de mulţi ca în cele folosite pentru trans-

portul la Auschwitz a evreilor din ghetoul de la Cluj – eram prea în-

ghesuiţi ca să ne putem aşeza. Asta pentru că toţi eram după „marşul

morţii”. Pe lângă râie, păduchi de diferite feluri, mulţi dintre noi aveau

dizenterie. Bolnavii, vlăguiţi de boală, nu aveau putere să stea şezând.

Au trebuit sa se culce. Cei sănătoşi s-au adunat grămadă, ocupând


un minim de spaţiu, încercând să se ferească. Astfel s-a întâmplat

ca – deşi înfometaţi – nu am putut consuma cartoful fiert şi bucata

de grăsime primite într-o gară din bunăvoinţa Vaticanului, din cauza

infectării lor de către bolnavi. Sacrificiul era uriaş deoarece cartoful

părea o feerie.

Am sosit la Kelenföld – o gară de marfă a Budapestei – şi nimeni

nu a venit să ne întâmpine de la ambasada cu pricina. Au trecut ore în

şir, dar degeaba, am rămas tot închişi. Aceasta însemna că ambasada

respectivă avea misiunea terminată. S-a mărginit la scoaterea grupului

din marşul morţii, fără să-i ofere ajutor după reîntoarcerea la Buda-

pesta. Şi după ore interminabile de aşteptare deşartă, a apărut cel de

al treilea erou al meu. La un moment dat, auzim un „bum” pe care

la început nu-l înţelegeam. Apoi ne-am dat seama că era zgomotul

spargerii lacătului, care ne închidea vagonul. Dar nimeni nu a apărut

la uşă. Atunci cineva a deschis-o din interior. În fata vagonului tot nu

stătea nimeni. Am ieşit cu toţii din vagon, dar nu am văzut pe nimeni

pe care să-l putem bănui ca ne-a eliberat. În sfârşit am zărit un soldat

german – Wermacht, nu SS – care mergea de-a lungul trenului şi nu

se uita nici în spate, nici în stânga, nici în dreapta. Ne-am uitat noi

după el pentru că era unicul care putea fi eliberatorul nostru. Şi am

văzut cum loveşte cu patul puştii şi un alt lacăt de la un alt vagon. S-a

deschis şi acolo uşa şi au început să curgă mere pe peron. Surpriza

noastră era mare. Mai degrabă ne-am fi aşteptat sa ne denunţe decât

sa ne elibereze şi să ne şi alimenteze riscându-și soarta! Sa facă toate

acestea, în uniformă germană, într-o gară lângă Budapesta, în toamna

anului 1944 nu era fără risc! Soldatul german este al treilea dintre eroii

mei necunoscuţi.

După eliberarea noastră din vagon, careva dintre cei cu Schutzpass

a dat telefon la ambasada respectivă. Dar, în loc să apară reprezentanţii

ei, au venit nyilasiştii şi ne-au dus la Statul Major al nyilasilor de pe

str. Andrássy. Şi acolo apare următorul , al patrulea erou. Îl numesc tot

aşa, deşi, de asta data, nu am primit de la el nici un ajutor.

Am intrat într-o cameră. Un tânăr nyilasist de 16 ani trebuia să ne

păzească (cca 10-12 persoane) pe timpul nopţii. Când se uită la mine,

mă întreabă câţi ani am. Auzind că am 15, îşi arunca arma în colţ, se

pune în genunchi în faţa mea, cu capul în poalele mele şi începe să


plângă. Eu ii mângâi părul. El plânge cu hohote pentru că sora lui

are aceeaşi vârstă. Când a fost recrutat ca nyilas, în Szolnok, s-a uitat

înapoi şi a văzut că cerul era roşu în direcţia casei. Poate era foc şi cine

ştie ce s-a întâmplat cu surioara lui? Era o situaţie paradoxală, una în

care un deţinut îl mângâie şi îl consolează pe gardianul sau. Deci, deşi

nu ne-a fost de nici un ajutor, a dovedit că sentimentele lui de copil ne-

ajutorat au rămas umane, nealterate de îndoctrinare. A avut şi curajul

să înfrunte neplăceri pentru neglijenţa în utilizarea armei. Iată de ce

l-am trecut printre eroii mei.

Cred că, cu aceasta am terminat înşirarea principalilor mei eroi. Aş

dori să vă mai povestesc un eveniment – legat de astă data de mai

mulţi eroi – dar care mi s-a părut şi el frapant, tot pentru că era un

ajutor primit de unde nu ne aşteptam. Pentru a ajunge la el trebuie sa

mai continui puţin povestea.

Nyilasii nu ne-au putut reexpedia într-un nou „marş al morţii”, de-

oarece în acest moment Budapesta era, deja, încercuită. Probabil că

acesta este şi motivul pentru care nu s-a continuat deportarea pe jos a

evreilor din Budapesta. Din Casa Nyilasilor ne-au dus, ziua următoare,

în ghetou. Pe mama şi pe mine ne-au cazat – cu alte 8 femei şi un

băiat tot de 15 ani – într-o garsonieră aflată la parterul casei din str. Na-

gydiofa nr. 6. În cămara garsonierei s-a găsit un singur aliment: cafea

de năut. Cum în ghetou noi am ajuns, deja, înfometaţi şi fără rezerve

alimentare, nici azi nu-mi pot explica cum am supravieţuit foametei

totale ce ne-a aşteptat aici. Cred că ea poate fi explicată doar prin faptul

că eram împreună cu mama şi trebuia sa trăim una pentru alta.

Şi cu asta am ajuns la ultimul eveniment despre care am vrut să vă

povestesc. Eroul lui a fost unitatea Armatei Roşii, care ne-a eliberat. În

general, membri acesteia s-au purtat infernal pe front. Se ştie foarte

bine că violau, furau, batjocoreau şi, uneori, chiar ucideau. Cei care

ne-au eliberat pe noi venind unul câte unul, din adăpost în adăpost, au

înţeles însă situaţia noastră şi au fost şocaţi. Cu unul dintre ei, ne-am

putut – cât de cât – înţelege în limba română. Pe de altă parte, au putut

să vadă şi singuri realitatea: gardul din strada care separa acest cartier

de restul oraşului; locuitorii, care erau toţi „musulmani” (termenul fo-

losit pe atunci pentru cei foarte slabi, alcătuiţi numai din oase si piele);


ca şi „dealul”, din curtea băii rituale de alături, format din cadavrele

celor morţi de inaniţie.

În seara zilei când au venit eliberatorii prin adăpost, noi – locuitorii

camerei – am coborât să înnoptăm în subsol. Pe deoparte, pentru că

acolo ne simţeam mai în siguranţă, pe de alta pentru că, în acea zi,

camera ne-a fost puternic deteriorată de cel de-al 56-lea obuz care a

nimerit casa. Mare ne era surpriza când, în dimineaţa următoare am

urcat în locuinţa noastră distrusă parţial. Am găsit acolo întregul mic

dejun al unităţii: vreo 4 sau 5 căldări de gulaş şi câteva zeci de pâini

negre. În urma ospăţului, toţi din casă s-au îmbolnăvit. Ei desigur nu

asta au vrut. Pur şi simplu văzând atâta mizerie, au renunţat la micul

lor dejun, deşi luptau pe front.

Pentru mine cazurile povestite şi eroii lor au o mare însemnătate.

În ultima vreme, se constată în foarte multe ţări, o intensificare în-

grijorătoare a manifestărilor ultranaţionaliste şi antisemite. Existenţa

unor asemenea oameni care-şi păstrează umanitatea, îşi păstrează

propriul cap şi propria inimă, în pofida tuturor încercărilor de îndoc-

trinare şi aţâţare, îmi dau un licăr de speranţă că în istoria viitorului,

nu se vor repeta fenomene de holocaust, nici față de evrei, nici față de

alte minorităţi.

Mulţumesc că m-aţi ascultat!

DEPORTAT LA AUSCHWITZ, ELIBERAT LA BUCHENWALD

Vasile NUSZBAUM

Mă numesc Laci Nuszbaum. Am 85 ani, ceea ce înseamnă

că aveam 15 ani în momentul deportărilor. Fac parte din

cea mai tânără generaţie de supravieţuitori. Copiii mai

mici – cum era şi frăţiorul meu de 13 ani – au fost gazaţi. Sunt singurul

supravieţuitor din familia mea. Atât în ceea ce priveşte prezentarea

mea.

Cu această ocazie nu am să vorbesc de tragedia mea personală, de

chinurile suferite în Auschwitz şi în alte lagăre de concentrare naziste,

ci, dimpotrivă, de unele aspecte, manifestări de omenie, de salvare

a oamenilor. Noţiunea de lagăr de concentrare nazist e sinonimă cu

crimă, moarte, în caz mai fericit munca de sclav, suferinţe, dezumani-

zare. Adesea aceste acte înfiorătoare de sadism au fost comise nu de

SS-işti, ci de „camarazi”, deţinuţi având diferite funcţii ca: şefii de ba-

racă, dar mai ales de către supraveghetorii de muncă, denumiţi Kapo.

Astfel funcţia de „Kapo” a devenit sinonim cu torţionar, cu neomul

care te chinuie, te bate. În majoritatea cazurilor Kapo e acel deţinut

care îşi vinde omenia pentru o bucăţică de pâine în plus – bineînţeles,

foarte importantă pentru supravieţuire – acceptând sarcina să bată pe

semenii săi, pe ceilalţi deţinuţi.

Iată că, acum, vreau să vorbesc de un altfel de „Kapo” la un co-

mando de muncă din raza lagărului de concentrare Buchenwald. În

toamna anului 1944 am fost transferat din Auschwitz la un comando

de muncă, zis Niederorschel (după localitatea în care se afla). Imediat

191Deportat la Auschwitz, eliberat la Buchenwald

după sosire ne-am încolonat pe Appellplatz în aşteptarea ordinelor.

După puţină vreme au apărut câţiva deţinuţi mai vechi, care – fără să

se oprească – au îndrugat câteva cuvinte la fiecare tânăr pe lângă care

au trecut. Cel care a trecut pe lângă mine într-o răsuflare mi-a şoptit în

ureche: „ai şapteşpe´ani şi eşti strungar!”

M-am mirat! 17 ani? Ce-i drept eram înăltuţ, puteam să spun că

am 17 ani. Dar n-am văzut în viaţa mea un strung. Cum să spun că

sunt strungar? A mai trecut încă odată pe lângă mine şi, din nou, m-a

avertizat: „ai şapteşpe´ ani şi eşti strungar!” Desigur şi ceilalţi tineri au

primit nişte indicaţii asemănătoare în ce priveşte vârsta şi de mese-

rii legate de prelucrarea metalelor. Desigur n-am înţeles rostul aces-

tor avertismente, dar ni s-au părut binevoitoare. Până la urmă ne-au

înşirat într-o singură coloană şi înainte de intrare la locul de cazare,

fiecare nou venit trebuia să spună vârsta şi meseria unui deţinut de

la serviciul de documentare. Când am ajuns în faţa lui, după multă

cumpătare, am zis: şaptesprezece ani, ucenic strungar. Ulterior mi-am

dat seama că nici nu s-a pus problema să mă pună să lucrez la strung,

ci să fiu alături de un strungar de meserie, mişcând piesele la nevoie,

în aşa fel ca el să poată lucra în continuu.

Puţin mai încolo, după ce ne-am familiarizat, oarecum, cu viaţa

în acest comando, am înţeles motivul acestor recomandări. Locul de

muncă a fost o filială a fabricii de avioane de vânătoare Junkers. Activi-

tatea s-a desfăşurat în două hale imense, separate una de alta. Numai

una din hale – cea în care a fost metalurgia – prin natura producţiei, a

fost binişor încălzită. „Cineva acolo sus” – cum s-ar spune – s-a gândit

că ar fi bine ca aceşti tineri să ajungă aici. Era un ajutor nepreţuit de

mare pentru supravieţuire să lucrezi într-o hală călduţă, în jur de 10-12

grade, faţă de o hală unde temperatura era de -10 grade, uneori şi mai

frig.

În toate lagărele de concentrare, una dintre cele mai serioase me-

tode de chinuire au fost apelurile. Fie că era frig, fie că bătea soarele şi

era nespus de cald, se stătea în coloană, în poziţie de drepţi ore întregi.

Cu această experienţă, dobândită în Auschwitz am sosit în Niederor-

schel. Iată o scenă legată de „Appell” de care îmi aduc aminte. S-a

întâmplat la sfârşitul lunii octombrie. A început să fulguie; bătea un

vânt năprasnic. Uzanţa era că atunci când la distanţă a apărut ofiţerul

192 VA S I L E NU S Z B AU M

SS care făcea numărătoarea, comandantul deţinut, adică cu cel mai

înalt grad, striga „Mützen ab”, adică „Şepcile jos” în semn de înalt

respect. De data asta, comandantul deţinut a rămas mut. N-am înţe-

les ce se întâmplă, dar şi mai puţin ofiţerul SS, care, îndreptându-se

către comandantul deţinut, a început să urle: „Ai uitat comanda să se

dea jos şepcile?” „Nu, acuma e foarte frig şi nu ar fi bine ca oamenii

să se îmbolnăvească şi prin asta să provocăm goluri în producţie. Cu

voia d-voastră de acum înainte, toată iarna, apelurile se vor desfăşura

fără scoaterea şepcilor.” Doar cei care au fost deţinuţi în vreun lagăr

nazist de concentrare, pot să-şi dea seama ce enorm risc comporta o

asemenea îndrăzneală. De remarcat că până la urmă a reuşit să reducă

durata apelurilor la nu mai mult de 15-20 minute.

Şi, acum, urmează ceva legat absolut de mine personal. Se pare că,

cu o ocazie oarecare la apel, nu m-am aliniat întocmai. Un gardian

SS, care era aproape de mine, a luat arma şi cu patul puştii m-a lovit

la repezeală pe femurul piciorului meu drept. M-am clătinat, dar nu

am căzut. Se pare că nu era mulţumit de tăria loviturii, şi-a ridicat

arma peste umăr, ţinând-o de ţeavă, să reuşească o lovitură zdrobi-

toare. În aceea clipă, Lagerkapo a sărit pe mine. M-a bătut crunt, eram

plin de sânge pe braţe, faţă, chiar şi pe scalp. Deşi mă durea cumplit,

m-am înrolat în coloană şi m-am îndreptat la locul meu de muncă.

Am lucrat toată ziua. După apelul de seară, obosit după cele 12 ore de

muncă, m-am spălat la repezeală, am consumat aşa zisă cină şi m-am

pregătit la culcare. Nici n-am apucat să-mi scot haina, s-a oprit lângă

mine un curier: „Lagerkapo te solicită!” Oare ce mai vrea de la mine?

Am fost foarte îngrijorat, tremuram tot. Aşa cum mă apropiasem de

cămăruţa lui, am auzit bătăile inimii mele. Uşor, cu teamă am bătut

în uşă după care am auzit nişte cuvinte care nici-cum nu se potrivesc

cu limbajul de lagăr: „Herein mein Kind” (intră fiule). N-am îndrăznit

să intru, asemenea cuvinte nu pot fi adresate mie. Bat din nou în uşă,

niţel mai accentuat. Aud din nou aceleaşi cuvinte rostite cu vocea lui

bărbătească de bas-bariton, totuşi, oarecum catifelată, mângâietoare.

Am luat inima în dinţi şi am întrat. Aşează-te băiete, zicea, arătând

cu mâna la un scăunel. El, în picioare, s-a apropiat de mine, s-a uitat

în ochii mei şi cu o voce caldă, părintească mi-a spus: „Îţi cer iertare,

fiule, fiindcă te-am bătut. Trebuia să fac asta, nu puteam să-l las să te


mai lovească încă o dată cu patul puştii. Ţi-ar fi spart oasele şi, atunci,

nu mai erai om. Eu n-am vrut altceva decât să te zgârii atât de tare încât

să vadă sânge. Ştiam că asta îl va potoli. N-ai nicio grijă, aceste răni în

scurt timp se vindecă. Am şi vorbit cu medicul de la revier care te va

reţine acolo câteva zile să te odihneşti. Lagerkapo mi-a salvat viaţa.

Relatez acuma ceva deosebit, totalmente ieşit din comun în univer-

sul concentraţionar nazist. În a doua hală de lucru, cea neîncălzită, au

lucrat electricienii care au executat instalaţia electrică în aripile avio-

nului.

La un moment dat s-a constatat că la unul din avioane contactele

electrice nu au funcţionat. Făcând o investigaţie, s-a constatat că aces-

tea au fost defecte la toate avioanele din acel lot. Clar că a fost vorba de

un act de sabotaj (comis în special de câţiva prizonieri de război ruşi).

În asemenea situaţie, conform obiceiului înrădăcinat în lagăr, sabo-

torii sunt spânzuraţi în faţa tuturor deţinuţilor, ca lecţie, să se înveţe

minte.

Cu înfrigurare am aşteptat ce se va întâmpla. Şi nu s-a întâmplat

nimic. Din vorbă în vorbă s-a aflat că Lagerkapo a vorbit cu coman-

dantul SS avertizându-l că în situaţia în care acest caz (de altfel uşor

remediabil) va fi adus la cunoştinţa comandamentului lagărului Bu-

chenwald, atunci va fi trimisă o echipă a Gestapo-ului pentru inves-

tigare. Aceasta va lua măsuri şi împotriva d-voastră pentru că nu aţi

luat măsuri severe de supraveghere a procesului de producţie. Pe de

altă parte – a continuat el – dacă vor fi spânzuraţi aceşti electricieni de

înaltă clasă, nu am cu cine-i înlocui şi producţia va stagna o bucată de

vreme. Prin dibăcie, iscusinţă şi curaj, Lagerkapo a reuşit să muşama-

lizeze acest act de sabotaj.

În noaptea zilei de 1 aprilie 1945 am fost treziţi cu toţii. Soldaţii cu

câini traversau dormitoarele urlând: „Toată lumea în picioare, în zece

minute încolonarea pe Appellplatz!” Am fost obosiţi, ca întotdeauna

şi eram convins că e un banc de 1 aprilie din partea SS-iştilor. În scurt

timp însă am constatat că nu e vorba de glumă: ni s-a împărţit câte o

pâine, ceva mâncare. Asemenea glume nu e în obiceiul administraţiei

lagărului. Ni s-a comunicat că imediat trebuie să părăsim Niederors-

chel. Am înţeles motivul, deoarece de o vreme încoace, auzind bubu-

iturile de tun, ne-am dat seama că din ce în ce mai mult se apropie

194 VA S I L E NU S Z B AU M

frontul. Trebuia să parcurgem peste 100 km până la Lagărul-mamă,

Buchenwald. Acest marş, ca şi altele asemănătoare din alte lagăre, a

fost caracterizat cu termenul generic de „marşul morţii”. Acei deţinuţi

care la un moment dat n-au mai rezistat, n-au reuşit să ţină pasul

şi s-au aşezat la marginea drumului, gâfâind, sleiţi de puteri, au fost

împuşcaţi pe loc. Coloana nu se oprea deloc în astfel de situaţii. Din

cauza bombardamentelor repetate, zi şi noapte, în ciuda marşului for-

ţat, n-am reuşit să parcurgem zilnic mai mult de 10-15 km.

Pentru mine e o enigmă şi azi cum au circulat ştirile, chiar şi la

mari distanţe, din Buchenwald în comando-uri şi invers, date fiind

condiţiile; probabil, chiar prin intermediul SS-iştilor. Cert este că La-

gerkapo era, tot timpul, la curent cu situaţia politică, cu frontul, dar şi

ce se întâmplă la Buchenwald. După o săptămână de marş am ajuns

la un sătuc, la o distanţă mai mică de o zi de marş până la destina-

ţie. La un moment dat, în una din zilele premergătoare, Lagerkapo

a aflat – se pare chiar de la conducătorul SS al convoiului – că şi din

Buchenwald se fac, zilnic, evacuări. Mii de deţinuţi, majoritatea evrei,

sunt încolonaţi în alte aşa-zise „marşuri ale morţii” (după eliberarea

lagărului, din documente a reieşit că în ultimele zile înainte de elibe-

rare, 27000 oameni au fost, astfel, nimiciţi). În această situaţie, pen-

tru a salva convoiul (în care majoritatea au fost evrei din Ungaria şi

Slovacia), Lagerkapo a căutat o soluţie, cum am putea să ne oprim ca

să nu mai parcurgem ultima etapă de drum. Mai întâi a vorbit între

patru ochi cu comandantul SS al convoiului şi i-a oferit o înţelegere:

dumneata dai ordin că, din cauza bombardamentelor, vom zăbovi aici

câteva zile, iar eu, după terminarea războiului, care nu mai poate dura

decât puţin timp, voi fi martor în faţa aliaţilor că mi-ai oferit ajutor.

„Imposibil să fac asta – a răspuns. Soldaţii şi subofiţerii SS din gardă

m-ar socoti trădător şi m-ar împuşca pe loc, unul ar prelua comanda şi

chiar azi v-ar duce în lagăr.” Lagerkapo i-a dat dreptate, dar nu a renun-

ţat la planul lui. A avut o ingeniozitate (şi nici de data asta nu putem

omite: curaj) ieşită din comun. A născocit (bineînţeles, în prealabil,

consultându-se cu medicii printre deţinuţi) că din cauza murdăriei,

lipsei totale de măsuri igienice, s-a creat o epidemie devastatoare care

– dacă întrăm în lagăr – ar contamina tot lagărul, deţinuţii şi corpul

de gardă deopotrivă. Peste puţină vreme a solicitat o nouă întrevedere


cu ofiţerul convoiului, oferindu-i o nouă înţelegere: „Mergi cu această

ştire în Buchenwald şi prezinţi situaţia superiorilor tăi. Poate reuşeşti

o amânare de câteva zile până ce «rezolvăm epidemia». În ce mă pri-

veşte, rămâne valabilă mărturia mea promisă mai înainte.” Fapt este

că am rămas pe loc încă trei zile. A patra zi, mai precis în seara zilei

de 10 aprilie, am întrat pe poarta lagărului. În ziua următoare, zi în-

sorită la propriu şi la figurat, la 11 aprilie 1945, lagărul de concentrare

Buchenwald a fost eliberat.

Cine a fost acest om, Lagerkapo, care numai cu ocazia „marşului

morţii” a salvat aproape 500 de evrei (majoritatea din Ungaria şi Slo-

vacia)? Otto Herrmann, un muncitor comunist, antifascist, german

din Halle, arestat de către Gestapo în 1939 şi deţinut în lagărul Bu-

chenwald. A fost unul dintre, ce-i drept nu prea mulţi la număr, care

cu dibăcie, iscusinţă, renunţare şi mult curaj au căutat să ajute, să sal-

veze oameni. Meritele lui – din păcate post mortem – au fost recunos-

cute şi de Yad Vashem, acordându-i titlul de Drept între popoare. Am

avut ocazia să particip la festivitatea decernării acestui titlu care a fost

înmânat fiicei lui. Cu această ocazie am înţeles mai bine caracterul

acestui om. În cuvântul fiicei sale am aflat, printre altele, că după eli-

berare, locuind în DDR, a primit funcţii înalte în administraţia locală

şi de stat. Nu peste multă vreme, în 1948 a renunţat la toate funcţiile

avute cu dorinţa de a lucra în meserie, fiind electrician. Motivând ati-

tudinea părintelui, a citat cuvintele lui spuse în familie: „Nu pentru un

astfel de comunism am stat aproape 6 ani în lagăr!”

Am evocat un exemplu de ajutor tovărăşesc, de omenie. Acest

exemplu grăieşte de la sine că dorinţa de a ajuta pe semeni, se poate

manifesta şi realiza oriunde, oricând şi în orice condiţii.

JURNALUL DE LAGĂR AL TATĂLUI MEU, DR. ZOLTÁN VASS

Iohanan VASS

Când eram copil mic la Cluj, pe la mijlocul anilor ’50, am

intrat, într-o după amiază, în biroul tatălui meu şi, în mod

instinctiv, am început să caut printre hârtiile vechi din ser-

tar. Între poze vechi şi îngălbenite, între hârtii vechi, am găsit fotogra-

fi a a doi copii mici: Péter şi István (în paranteză: aceste documente

s-au păstrat datorită baronului Kemény János – fi losemit şi apărător al

evreilor care după război a restituit aceste documente familiei).

Am fugit cu cele două poze la tatăl meu care, după ce m-a apostrofat

că am scotocit printre hârtii, mi-a povestit că înainte de război a avut o

altă familie şi că, din această familie, a rămas doar el în viaţă.

Cine este autorul jurnalului despre care vreau să vă vorbesc? Jurnal

pe care l-am găsit mai târziu şi despre care tatăl meu mi-a povestit că

l-a scris cu creionul la Auschwitz la puţin timp după eliberarea din

lagăr?

Dr. Vass Zoltán a studiat medicina la Budapesta şi la Cluj, specia-

lizându-se în stomatologie la Cluj, Budapesta, Viena şi Zürich. A fost

asistentul profesorului Bilaşcu – întemeietorul stomatologiei în Ro-

mânia după 1 decembrie 1918. A fost şeful secţiei de stomatologie a

Spitalului Evreiesc din Cluj între 1931-1944. A fost primul redactor al

primei reviste de stomatologie din România: Revista Stomatologică –

Fogorvosi Szemle (împreună cu profesorul Ion Aleman) în 1924.

A fost activ în organizaţia medicilor evrei din Clujul interbe-

lic (organizaţia „Paul Erlich”) şi a înfiinţat un trio muzical în cadrul

197Jurnalul de lagăr al tatălui meu, dr. Zoltán Vass

filarmonicii Goldmark. A scris o operetă şi… în sfârşit… şi un jurnal:

Jurnalul de la Auschwitz.

Un fapt poate mai puţin cunoscut: după intrarea trupelor germane

în Cluj la 19 martie 1944, câţiva medici cunoscuţi din Cluj, şefi de

secţii la Spitalul Evreiesc (şi nu numai), au fost „scutiţi” de a fi băgaţi

în ghetoul de la Fabrica de cărămidă spunându-li-se că vor continua

să trateze bolnavii, ştiut fiind că la Spitalul Evreiesc erau trataţi paci-

enţi de toate naţionalităţile, spitalul fiind unul dintre cele mai dotate

din oraş. Dar, în mod neaşteptat Gestapoul a anulat această decizie şi,

la 22 mai 1944, instituţia respectivă şi jandarmeria maghiară (Csen-

dőrök) au năvălit cu brutalitate în cabinetul Dr. Vass din str. Univer-

sităţii nr. 3, l-au arestat şi, împreună cu alţi medici cunoscuţi, au fost

adunaţi în curtea Poliţiei din Cluj ordonându-li-se să meargă acasă şi

să pregătească familia pentru deportare. A doua zi, de dimineaţă (23

mai 1944), camionul era în faţa casei ducându-i apoi să fie îmbarcaţi în

vagoanele morţii. După patru zile îngrozitoare au ajuns la Auschwitz,

aceasta întâmplându-se exact acum 70 de ani, la 27 mai 1944, la orele

dimineţii. Exact acum 70 de ani, la ora la care vă vorbesc.

Călătoria la Auschwitz este descrisă de Olga Lengyel în cartea Cup-

toarele de la Auschwitz, apărută la New York şi tradusă şi în limba ro-

mână. Prima soţie a tatălui meu, Oly – originară din Viena – era, pro-

babil, conştientă de ce o aşteaptă pe ea şi pe familia ei şi a încercat

să se sinucidă. Dr. Miklós Lengyel – cunoscut chirurg şi proprietarul

sanatoriului care-i poartă numele – a reuşit să o salveze cu mijloacele

ce i-au stat la îndemână în vagon: căldarea cu apă şi un tub de cauciuc.

Însă la 27 mai 1944, odată ajunşi la Auschwitz, toată familia a pierit

în camerele de gazare: soţia tatălui meu, cei doi copii, mama sa (care

venise de la Aradul Nou la Cluj crezând că va fi mai în siguranţă) şi

socrii Spiegel care veniseră la fata lor la Cluj după Anschluss.

Înainte de a povesti ce s-a întâmplat cu singurul supravieţuitor al

familiei vreau să fac o paranteză:

După dictatul de la Viena, director al Clinicii de Stomatologie din

Cluj era Dr. Kopár Gerő – simpatizant al mişcării fasciste. În Clujul

rămas fără evrei, Dr. Kopár s-a adresat autorităţilor maghiare scriindu-

le că Dr. Vass a fost deportat ca evreu şi nu se va mai întoarce şi a

cerut să i se transfere toată instalaţia şi cabinetul stomatologic cu tot

198 IO H A N A N VA S S

instrumentarul din cabinetul particular al tatălui meu. Dr. Kopár Gerő

a fost condamnat după 1945 în Ungaria.

Dar să continuăm cu soarta acelui deţinut care a avut „noroc”, deţi-

nutul nr. A8661 selecţionat la muncă de dr. Mengele:

Ajungând la începutul lui iunie la Auschwitz-Buna a lucrat ca deţi-

nut (häftling) la fabrica de anvelope.

La 20 august 1944 trupele aliate au bombardat Auschwitz-Buna şi

tatăl meu a fost atunci rănit la picior. Deşi rănit, a continuat să lu-

creze, în speranţa că asta îi va salva viaţa. Când, la 18 ianuarie 1945,

germanii au părăsit lagărul Buna tatăl meu bolnav, înfometat şi cântă-

rind numai 40 kg zăcea într-un colţ al lagărului. Germanii, crezându-l

mort (sau aproape), nu l-au luat la Marşul Morţii, iar în ianuarie 1945

lagărul a fost eliberat de trupele sovietice.

După ce a străbătut Europa, parte din drum pe acoperişul unui tren

care transporta cărbuni, a ajuns la Cluj la începutul lunii mai 1945.

Aici a început a-şi reface încet viaţa, cu ajutorul unor oameni inimoşi

– evrei şi neevrei – care l-au hrănit şi găzduit.

În 1946 era ultimul director al Spitalului Evreiesc şi, pentru scurt

timp, profesor de patologie bucală la Facultatea de Medicină din Cluj,

iar spre sfârşitul vieţii a condus secţia de Stomatologie a Policlinicii I

din Cluj. După întoarcerea din lagăr s-a căsătorit cu mama mea care a

scăpat de Shoah fiind parte din pasagerii discutatului şi controversatu-

lui „tren Kasztner”. Din această căsătorie m-am născut eu – singurul

(sau printre singurii) din generaţia a doua care este legat pe deoparte

de supravieţuitorii Auschwitzului, iar pe de altă parte de controversa-

tul „tren Kasztner”.

Jurnalul deţinutului A8661 nu este un jurnal în adevăratul sens al

cuvântului. Este scris de mână cu creionul în limba maghiară cu adău-

giri în limba germană. Vechi fiind de 70 de ani, multe litere nu se mai

văd. A fost scris în condiţii deosebit de grele, fiind descifrat în zilele

noastre de cercetătorii de la Yad Vashem. Nu este un jurnal care poves-

teşte întâmplările de zi cu zi în Auschwitz, ci redă impresii, relatări ale

altora, impresiile acestora şi ale sale personale. Din această cauză nu

este considerat un jurnal „clasic”. Documentul nu este legat numai de

soarta părintelui meu, ci şi de cea a altor deţinuţi cu care a convieţuit

– parte evrei polonezi care erau în lagăr de câţiva ani.

199Jurnalul de lagăr al tatălui meu, dr. Zoltán Vass

Vă prezint aici o copie a jurnalului, originalul fiind păstrat la Ieru-

salim.

Aş vrea să vă citez câteva fragmente din acest jurnal – de pildă de-

scrierea aşa numitului „Kanal des Todes” (canalul morţilor): deţinuţii

erau obligaţi să sape canale pentru ape reziduale iar cei care, extenuaţi

la extrem fiind, cereau să se odihnească erau obligaţi să se culce în apa

de canal înecându-se. Alţii erau fugăriţi spre zone interzise unde erau

împuşcaţi sub pretextul că ar fi încercat să evadeze. Un aspect care

m-a zguduit e legat de copiii care erau trecuţi pe sub poarta de fotbal –

sub aceasta a fost adăugată o placă de lemn la o anumită înălţime – cei

care nu ajungeau la ea, fiind mici, erau trimişi la gazare. La început

existau buzunare la pantaloni, nu şi la haina de deţinut; în vara lui

1944 s-a dat ordinul de a coase toate buzunarele pentru a împiedica

deţinuţii să-şi pună mâinile în buzunare din cauza frigului la apelul

de la ora 4 dimineaţa. În consecinţă deţinuţii şi-au cusut din bucăţi de

pânză buzunare în partea interioară a hainei. Lingura personală care o

avea fiecare era purtată (introdusă) în butoniera nasturelui.

La retragerea nemţilor din lagăr, în ianuarie 1945, deţinuţii au fost

întrebaţi de SS-işti: „cine nu poate mărşălui 1000 km?” Cei care s-au

prezentat au fost împuşcaţi (cazul dr. Partos şi dr. Kepes). Prietenul şi

vecinul dr. Lengyel a murit de tifos puţin înainte de eliberare. După

intrarea ruşilor în lagăr s-au făcut filme de reconstituire a vieţii din

lagăr. Ei i-au pus pe deţinuţi să defileze ca şi cum ar fi mers la muncă.

După eliberare femeile şi bărbaţii erau liberi să fie împreună şi, astfel,

s-au născut multe poveşti de dragoste.

Consider că existenţa unui asemenea document este important să

fie cunoscută, fiind printre ultimele jurnale din acea perioadă care au

mai fost găsite.

Personal, am făcut multe copii ale acestui jurnal pe care le-am dis-

tribuit instructorilor care pleacă anual cu elevii din Israel la Auschwitz

– călătorii educative – ce fac parte din programul de studii pe tema

Holocaustului.

În încheiere ţin să mulţumesc lui Julika-Andreea Ghiţă, prietenă

din copilărie, cu care am locuit pe aceeaşi stradă şi care m-a încurajat

să vin la Cluj – oraşul meu natal – şi să prezint acest document.

Vă mulţumesc pentru atenţie!

3. Abstracts

203

The year of 2014, the Jewish year of 5774 was marked as a Holo-

caust remembrance from the perspective of 70 years since the peak

of this tragedy. It is possible that this commemoration was the last

one with witnesses, survivors of the Holocaust among us. Therefore,

it was understood that the topic of the third edition of the symposium

entitled Excerpts from the history of Jewry from Cluj to be the Holocaust

in Northern Transylvania.

In the last 10-15 years – because the study of archives, especially

those in Eastern Europe and therefore Romania were facilitated – Ho-

locaust research was enriched with new approaches, with the ability to

develop comparative studies and to have access to more comprehen-

sive data. This volume, thanks to important authors who signs on its

pages, reveals new aspects of Holocaust research.

Through proper coordination and correlation we managed that

commemorative events and the symposium take place simultaneously

with the eleventh meeting of alumni of the coeducational Hebrew

High School from Cluj (in Hungarian abbreviation Zsidlic), the edu-

cational institution which assured for Jewish students relatively safe

shelter and spiritual food since 1940 until the deportations to Aus-

chwitz in the summer of 1944. Two thirds of them perished in the gas

chambers or in the Nazi concentration camps.

The participation at the commemorative symposium of ex-students,

survivors, who came from all over the world enriched the material of

this volume with some priceless recollections brought together in the

chapter Testimonies. We thank them for they have confided.

Robert SCHWARTZ

President of Jewish Community of Cluj

204

Adina BABEŞ – Alexandru FLORIAN

THE BEGINNING OF WAR IN THE EAST AND HASTENING

THE APPROACHES AGAINST THE JEWISH POPULATION

This paper examines the anti-Semitic actions decided or applied

by the Romanian public authorities immediately after the Barbarossa

operation. For our analysis, we chose the three-month period from

the summer of 1941, June, August and September, before the massive

deportation of Jews in Transnistria. That time can be characterized as

tragic in the evolution of Jews in Romania and its administered terri-

tories. During that period, the life of Jews from the Old Kingdom was

neither easy nor immune to death when compared to the situation of

Jews in Bessarabia and Bukovina.

Lya BENJAMIN

FROM ACTIONS OF SALVATION TO ACTIONS OF COLLABO-

RATION

The Dissertation entitled “From actions of salvation to actions of

collaboration” refers to the controversial role of Kasztner Rezső in sav-

ing some of the Jews from Hungary namely from Northern Transyl-

vania during the period of occupation by the Nazi Germany when the

deportation of Jews to the Auschwitz Concentration Camp was im-

posed. R. Kasztner chose the path of personally negotiating with the

SS., namely with Eichmann granting important amounts of money to

SS officers who were in charge of practically imposing the final solu-

tion task as well. For this venture Kasztner was accused, after the war

that he succumbed to the Nazi requests and did not inform the mass

of Jews awaiting their extermination therefore inhibiting any attempt

of salvation whatsoever.

In accordance with Judge Benjamin Halevy’s statement, during the

trial filed in Israel against Kasztner, “he sold his soul to the devil”. How-

ever, Yehuda Bauer, the Israeli historian, considered Kasztner as being

one of the persons who attempted to help, fact that was considerably

205

more than what his denigrators did after the war. Kasztner remains a

tragic figure of the Holocaust.

Ioana COSMAN

REMEMBERING OR FORGETTING THE HOLOCAUST. NEW

MEANINGS OF LOSS

When talking about the Holocaust implicitly we talk about loss – be

it loss of lives, economical loss or the loss of humanity. In 1945 when

the few Jews from Northern Transylvania returned home from the

Nazi concentration camps they had to face an unimaginable suffering.

As Holocaust survivors they have only two choices: to bear witness or

to try forgetting. If they choose to forget they will forever feel remorse

at the thought of killing the dead a second time. But if they choose to

bear witness they will have to deal with the ongoing pain of remem-

brance. So, no matter the choice he makes the survivor is condemned

to an eternal LOSS!

Carol IANCU

SOME ECHOES ABOUT THE SITUATION OF THE JEWS OF

CLUJ AND NORTHERN TRANSYLVANIA IN THE FRENCH DIP-

LOMATIC CORRESPONDENCE

Several dozen letters sent from Budapest by the French diplomats to

the Vichy government speak about the condition of the Jews of Hun-

gary, which following the Vienna Dictate of August 30, 1940 and the

arbitrage of the Axis also included Northern Transylvania. The paper

presents in a chronological order the main issues tackled by these

French diplomats – the anti-Semitic legislation: law XV of 1941; the

arrest and deportation of the “foreign” Jews, including the Northern

Transylvanian ones, in 1941; the anti-Jewish “popular” manifestation

of Cluj (November 1941); the decrees for the expropriation of the Jews;

206

the Jewish forced labour battalions organized in the army; the anti-

Jewish persecutions after March 19, 1944; the ghettoization and depor-

tations. The annex features a previously unpublished report of July 25,

1944 of Christian de Charmasse, the French charge d’affairs in Hun-

gary, in regard to two women, French citizens of Jewish descent, who

were arrested and imprisoned in the ghetto of Szeged and respectively

Cluj, from where they were deported to an unknown destination.

Zoltán KÁSA

FAMILY OF THE MATHEMATICIAN ABRAHAM WALD

This paper commemorates the family lost in the Holocaust of the

internationally recognized mathematician Abraham Wald (1902-

1950), born in Cluj and became famous in America. Both parents and

four siblings have not returned home from the Nazi camp. The only

sibling who escaped, moved to America after the second world war.

In the archives of Cluj I found evidence that Abraham Wald has

completed his studies at the University of Cluj in 1927/1928, what was

not known until now. I managed to find the place (house demolished

in the meantime) where he was born in Cluj. However I managed to

get new information about his family, but there are still many uncer-

tainties.

Dániel LŐWY

THE TRAGEDY OF EMIL VAISZLOVICH – THE HUNGARIAN

WITH CAFTAN

Emil Vaiszlovich’s personal fate illustrates an entire historical epoch,

which started with the so-called Golden Era of Jews in the Austrian-

Hungarian Monarchy and spanned over the status of double minority

of Jews in the Romanian Kingdom. Over the interwar years, Vaiszlov-

ich, the owner of a famous luxury hotel in Oradea/Nagyvárad, had

207

suffered discrimination as a consequence of his loyalty manifested to-

ward the Hungarians. This loyalty had proven stronger than his devo-

tion to the Jewish faith. In December 1927, he was severely wounded

by extreme right wing Romanian students, who held their congress in

Oradea. It does not come as a surprise that his case was widely publi-

cized in both Hungary and Romania. Given that Vaiszlovich defended

himself against the aggression of Romanian students, the Hungarian

press celebrated him as a national hero. On the flipside, the Romanian

newspapers in Transylvania accused him of being a “Hungarian with

caftan”. In his capacity of enthusiastic Hungarian Jew, he had been

persecuted for two decades by the Romanian authorities. Neverthe-

less, after the Second Vienna Award, the Hungarian administration

placed him under the severely discriminatory anti-Jewish legislation

(zsidótörvények). Emil Vaiszlovich had a tragic destiny due to his in-

transigent character and for remaining a faithful Hungarian, despite

the intolerant laws and events in Hungary.

Lucian NASTASĂ-KOVÁCS

POST-HOLOCAUST MEMORY AND INGRATITUDE.

MARIANNE KARDOS CASE

The present study follows the tragic destiny of a distinguished Jew

from Cluj, Marianne Kardos, destiny marked in the same way by the

traumas she suffered in Nazi camps and hostile treatment to which

she was undergone after her return to Cluj. Born in April 10th 1914, in a

family of Orthodox Jews, daughter of Alexandru Pollak studied medi-

cine and became a dentist, like her future husband, Alexandru Kar-

dos. Like all members of her congregation from Cluj, after less than

a month from reaching 30 years she was interned in the ghetto estab-

lished in the perimeter of the brick factory in Iris neighborhood, in the

same place where her parents were brought in a few days before. In

order to be in the same place like her parents, Marianne made lobby

at the ghetto leadership to send her to Auschwitz in the first ship-

ments, reaching there in 27th May 1944. She remained there only two

208

weeks, after which began a long pilgrimage throughout various forced

labor camps during the next eight months of detention. All these

were brought with long and exhausting marches from south western

Poland near to Riga, to be returned to the old “Polish corridor” near

Gdansk, road that were made almost always by foot in the context of

a counter-offensive of Soviet troops and a harsh winter. Though, as

this chapter of Marianne Kardos`s life ended, it didn`t mark the end

of her sufferings. Returned to Cluj, she is happy to find her husband

and her home, but also she has the misfortune of being “denounced”

to the authorities by several former colleagues from Nazi`s camps for

her “attitude” during the detention, that of not being granted request-

ing medical assistance, while her “friends” were favored and extra care

within the medical places. The investigation that followed denuncia-

tion began in the summer of 1945 and ended without any criminal

charges due to the lack of evidence. The case was reopened in Bucha-

rest after four years, Marianne Kardos being sentenced, for political

reasons this time, to three years in prison for “crimes against human-

ity” and total confiscation of property. Only in 1997 the sentence, fully

executed, was annulled on appeal. The presented case focuses on the

need of deepen at least two directions related to the historiography

of the Holocaust, one regarding to the presence of detained MDs in

Nazi`s concentration camps, and the other on the post-Holocaust fate

of the prisoners doctors, with a special regard in terms of handling

of the “biography” of those doctors by the communist regimes from

Central and Eastern Europe.

Liviu ROTMAN

HOLOCAUST IN VARIOUS POLITICAL AREA. COMPARATIVE

PERSPECTIVE

My study analyzes the development of the Holocaust in two dif-

ferent areas: Romania and Hungary. I tried to reveal both common

and different elements in the appearance and implementation of spe-

cific genocidal policies. I started from Raul Hilberg’s formula, which

209

describes the stages that formed the Holocaust, in general: definition

of the victims, their expropriation, their isolation – in various forms

– their deportation and extermination. At the same time, the present

study aims to identify the causes of the elements that make the Holo-

caust specific in each area of political culture, as well as the implicit

differences:

a. the political culture traditions of various countries. Here, we

must primarily refer to the importance of anti-Semitism and its place

in the political culture of the respective area. Directly connected to this

is the access – or lack of access – of the Jews to the social movement.

b. the level of ideological and political connection of a certain coun-

try to Hitler’s Germany, more precisely its status: ally, occupied terri-

tory, area under political influence.

c. characteristics of the political regime in the respective country.

d. character traits of the no. 1 personality (the dictator)

e. possibility of action – or, more often, the impossibility to act – of

a certain civil society, usually a frail one.

f. various issues stemming from the general domestic and foreign

policy of the respective state.

Depending on these parameters, my study makes a comparative

analysis of the various moments of the Holocaust in the two countries.

I tried to do this by analyzing the facts, by separating myself from the

historical narrative and by revealing my concepts on the events.

Keywords: Holocaust, anti-Semitism, ghettoization, deportation,

Romanianization, cleansing

Zoltán TIBORI SZABÓ

THE HOLOCAUST IN TRANSYLVANIA

The study deals with the situation of the Jewish community of Tran-

sylvania after the Second Viena Award of August 30th, 1940, which gave

back the Northern part of the province to Hungary, while its Southern

part remained under the authority of Romania. During the following

four years the Jewish community of Northern Transylvania faced the

210

fate of the Hungarian Jewry; the men were enrolled to forced labor

units, and all other members of the community have been deported in

May 1944 to the death camp of Auschwitz-Birkenau. Out of the total

of 165,000 Jews of Northern Transylvania more than three quarters

perished during the Holocaust. The first casualties were recorded dur-

ing the deportations organized by the Hungarian military authorities

of Northern Transylvania between October and December 1940, while

other victims had to face deportation during 1941 and 1942. Between

4,000 and 5,000 of them died during the bloody mass executions of

Kamenec-Podolski in August 1941, many others lost their lives in the

ghettos of Galicia. The Southern Transylvanian Jews were eventually

not subjected to mass deportation to the Nazi death camps. Out of the

approximately 42,000 Jews of Southern Transylvania between 1,000

and 2,000 persons died in the Holocaust. A part of them lost their

lives in the Romanian forced labor camps; others were deported as

communists or as a punishment for converting to Christianity, but not

choose the Romanian Orthodox Church as their new religion. They

perished in the death camps of Bessarabia and Transnistria.

REMEMBRANCE

The reminescences come from the pen of persons who are con-

nected to the Holocaust in various ways, directly or indirectly. Their

reminiscences highlight different aspects of the Holocaust: depor-

tation to Auschwitz, forced labor, living in illegality and prison, the

ghetto of Budapest, death marches and the Kasztner train. Beyond

the sufferings could be seen the ray of hope, of providential meetings

with good people who contributes to survival. In addition, there is an

exposure of a representative of the second generation which presents

the camp diary of his father.

AUTORI

• dr. Adina BABEŞ, cercetător la Institutul Naţional de Studiere a

Holocaustului din România „Elie Wiesel”

• dr. Lya BENJAMIN, istoric

• dr. Ioana COSMAN, istoric

• dr. Alexandru FLORIAN, director, Institutul Naţional de Studiere

a Holocaustului din România „Elie Wiesel”

• dr. Attila GIDÓ, cercetător, Institutul pentru Studierea Minorităţi-

lor Naţionale din România

• dr. Carol IANCU, profesor, Universitatea Montpellier, Franţa

• dr. Zoltán KÁSA, profesor, Universitatea Sapientia, Cluj-Napoca

• dr. Dániel LŐWY, Nova University, Alexandria, Virginia, USA

• dr. Lucian NASTASĂ-KOVÁCS, cercetător, Academia Română, In-

stitutul de Istorie „George Bariţiu” din Cluj-Napoca

• dr. Liviu ROTMAN, profesor, Şcoala Naţională de Studii Politice şi

Administrative, Bucureşti

• dr. Zoltán TIBORI SZABÓ, conferenţiar, Universitatea Babeș-

Bolyai, Cluj-Napoca, Facultatea de Științe Politice, Administrative și

ale Comunicării

Mărturii

• dr. Egon BALAȘ, Pittsburg, Pennsylvania, SUA

• George BISHOP, SUA

• dr. Tiberiu LUSTIG, Ierusalim, Israel

• dr. Judit MUREŞAN (KERTÉSZ), Cluj

• Vasile NUSZBAUM, Cluj

• Iohanan VASS, Ierusalim, Israel

Date post:	18-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	39 times
Download:	1 times