Newton nu a descoperit gravitaţia fiind lovit de un măr în capAutor: Redactia | 3320 vizualizări

Toată lumea ştie că Newton a descoperită gravitaţia datorită unei întâmplări amuzante, asemănătoare cu cea prin care Arhimede a descoperit volumul obiectelor. Însă lucrurile deşi par logice, sunt oarecum discutabile. Faimoasa istorioară se pare a fi doar o minciună de familie.

În această legendă se spune că într-o zi, când Isaac Newton stătea liniştit sub un copac, un măr ar fi căzut din pom, lovindu-l. Şi atunci se pare că i-ar fi venit ideea care a dus la legea gravitaţiei.

Acum însă se crede că toata aceasta poveste nu a fost decât invenţia nepoatei lui Newton, Catherine Conduitt, care este singura persoană care a povestit vreodată această întâmplare. Şi asta după mulţi ani de la moartea lui Newton, iar istorioara a fost publicată pentru prima dată într-un eseu de-al lui Voltaire. Se crede astfel că fie Voltaire, fie nepoata, au inventat această poveste, care a prins însă la public şi a rămas în istorie.

Celebrul diamant Hope poartă un blestem sumbruAutor: Ciprian Plăiaşu | 5680 vizualizări

Celebrul  diamant datează din 1642 şi este cunoscut pentru culoarea remarcabilă, mărimea, frumuseţea şi istoria lui. Diamantul Hope are o culoare de un albastru profund şi are 45,52 karate. Este prins de un colier, înconjurat de 16 diamante albe.

Însă bijuteria este celebră şi pentru ghinionul pe care-l aduce. După cum spune legenda, un anume Tavernier a făcut o călătorie în India şi, dacă tot era acolo, a furat diamantul din fruntea (sau ochiul) statuii zeiţei hinduse

1

Sita. Ca pedeapsă, Tavernier a fost sfâşiat de viu de către nişte câini turbaţi într-o călătorie în Rusia, la scurt timp după ce vânduse diamantul.

Regele Louis XVI este probabil cel mai celebru deţinător al preţioasei podoabe, blestemul ajungându-l şi pe el, fiind decapitat împreună cu soţia sa, regina Maria Antoaneta. În cele din urmă diamantul a fost donat Institutului Smithsonian. Acum diamantul Hope este expus la National Gem and Mineral Collection din cadrul National Museum of Natural History.

10 lucruri de ştiut despre... Magie şi VrăjitorieAutor: Simona Deleanu | 3417 vizualizări

Vrăjitoare

Magia şi vrăjitoria, pe cât de fascinante au fost privite cu scepticism, dar şi cu curiozitate. Iată zece lucruri despre evoluţia vrăjitoriei, istoria sa, dar şi istoria condamnării de către Biserică.

Vrăjitoria a fost definită ca acel complex de credinţe superstiţioase având drept scop obţinerea intervenţiei unor genii malefice sau a diavolului pentru a comite sacrilegii.

Vrăjitoria reprezintă un fenomen tipic în Europa creştină, deşi există antecedente şi mărturii în culturi necreştine sau precreştine.

Prezenţa practicilor magice este documentată din Paleoliticul superior, la toate civilizaţiile. În culturile orientale era răspândită prezicerea viitorului, dar şi curentele şamanice.

În timpul perioadei elenistice au cuprins spaţiul mediteranean ritualuri magice, astrologice şi alchimiste, care împreună cu elementele filosofice de origine gnostică, într-o sinteză care a funcţionat în mediul arab şi ebraic, au influentat magia medievală şi renascentistă europeană.

În majoritatea secolelor ce au cuprins Evul Mediu, activitatea vrăjitoarelor şi a vrăjitorilor, chiar dacă, oficial, era condamnată, nu a dus, practic la persecuţii.

Începând cu secolele XIV-XV, cei acuzaţi de vrăjitorie au început să fie judecaţi şi condamnaţi la arderea pe rug în cadrul unei persecuţii veritabile, caracterizată prin violenţă, în Germania, Spania, Anglia, avându-i ca autori nu numai pe catolici, dar şi pe protestanţi.

Magia a găsit o puternică opoziţie în Biserică, astfel că magii şi vrăjitoarele, împreună cu ereticii, au reprezentat principala ţintă a tribunalelor Inchiziţiei.

Alături de un aspect rural al vrăjitoriei care a evoluat datorită unui amestec de credinţe păgâne sau precreştine, ca licantropia sau transformarea omului în lup, şi credinţe creştine, dând naştere unor ritualuri ca sabatul şi orgiile demonice, a existat şi un aspect orăşenesc, legat mai mult de fenomenele de posedare de către demoni, la care se reacţiona prin exorcisme.

Începând din secolul al XVIII-lea, asprimea persecuţiilor s-a temperat treptat. O dată cu afirmarea ştiintei în secolul al XVII-lea, magia a fost considerată ca ţinând de domeniul superstiţiilor, Cultura

2

iluministă condamnând nu numai superstiţiile şi ritualurile magice, dar şi persecuţiile împotriva acestora.

10 lucruri de ştiut despre... Ku Klux KlanAutor: Simona Deleanu | 2499 vizualizări

Ku Klux Klan

Ku Klux Klan-ul a stârnit furia unora şi simpatia altora. Acţiunile lor violente au fost condamnate chiar de către proprii membri. Iată zece lucruri despre formarea şi activităţile celor două Ku Klux Klan-uri.

Ku Klux Klan este denumirea a două societăţi secrete americane. Prima societate a luat fiinţă în 1865 la Pulaski, în Tennessee, fiind fondată de către foşti soldaţi sudişti pentru a se opune politicii de reconstrucţie impusă de nordişti şi pentru a împiedica populaţia de culoare să beneficieze de drepturi civile.

Întemeierea acestei societăţi este strâns legată de primul Război civil american, susţinându-se nevoia înfiinţării unei societăţi care să apare şi să ducă la afirmarea superiorităţii rasei albe.

Două elemente au fost încă de la început contradictorii: organizaţia se autointitula "Statul Invizibil", Klanul îi considera pe albi superiori populaţiei de culoare. Din cauza acestei adversităţi faţă de negri, organizaţia nu s-a putut împăca cu faptul că, după Războiul de Secesiune, foştii sclavi obţinuseră drepturi egale cu populaţia albă. Prin urmare membrii Ku Klux Klan-ului au trecut la invadarea satelor şi oraşelor, torturând şi ucigând fără a suferi vreo pedeapsă.

Când extremiştii locali au început să apeleze la mijloace violente, inclusiv linşajul, primul preşedinte al KKK, generalul N. B. Forrest, a desfiinţat asociaţia (în 1869), dar diferite grupări locale au continuat să terorizeze populaţia de culoare.

Al doilea KKK a fost înfiinţat în împrejurimile oraşului Atlanta în 1915, de către un fost ofiţer devenit misionar protestant, W. J. Simmons.

Simmons era un adversar al negrilor, dar şi al evreilor, al catolicilor, al emigranţilor, manifestându-şi tendinţele xenofobe şi răspândind ideile sale în mai multe state ca: Texas, Indiana, Oklahoma, Oregon, Maine.

În anii ’20, KKK număra aproximativ 5 milioane de aderenţi, dar folosirea violenţei a sfârşit prin a-i îndepărta pe mulţi dintre ei.

După o nouă perioadă de consens în anii ’60, societatea şi-a început declinul în mod rapid. Deşi în SUA populaţia începuse să uite de Klan, la mijlocul anilor ’90 organizaţia s-a reactivat,

incendiind bisericile populaţiei de culoare, dar acţiunile sale au avut doar un caracter local şi au fost reprimate de autorităţi.

Celebrul diamant Hope poartă un blestem sumbruAutor: Ciprian Plăiaşu | 5680 vizualizări

3

Celebrul  diamant datează din 1642 şi este cunoscut pentru culoarea remarcabilă, mărimea, frumuseţea şi istoria lui. Diamantul Hope are o culoare de un albastru profund şi are 45,52 karate. Este prins de un colier, înconjurat de 16 diamante albe.

Însă bijuteria este celebră şi pentru ghinionul pe care-l aduce. După cum spune legenda, un anume Tavernier a făcut o călătorie în India şi, dacă tot era acolo, a furat diamantul din fruntea (sau ochiul) statuii zeiţei hinduse Sita. Ca pedeapsă, Tavernier a fost sfâşiat de viu de către nişte câini turbaţi într-o călătorie în Rusia, la scurt timp după ce vânduse diamantul.

Regele Louis XVI este probabil cel mai celebru deţinător al preţioasei podoabe, blestemul ajungându-l şi pe el, fiind decapitat împreună cu soţia sa, regina Maria Antoaneta. În cele din urmă diamantul a fost donat Institutului Smithsonian. Acum diamantul Hope este expus la National Gem and Mineral Collection din cadrul National Museum of Natural History.

Vlad Ţepeş a aruncat un blestem aprig asupra BucureştiuluiAutor: Redactia | 5036 vizualizări

Un studiu psihologic recent arată că Bucureştiul nu doar că este un oraş depresiv şi sumbru, ci şi blestemat. Fostul domnitor al Ţării Româneşti, Vlad Ţepeş, a aruncat acte de magie verbală asupra lui atunci când l-a făcut oraş.

Bucureştenii au o predispoziţie spre gândiriea sumbră spun psihologii. Istoricii merg şi mai departe: capitala României pare chiar un oraş blestemat, dacă se iau în considerare toate incendiile, cutremurele, epidemiile şi inundaţiile prin care a trecut. “Dacă ne uităm doar în secolul al XIX-lea, istoria oraşului a înregistrat câte o luptă, sau macar o ocupaţie de trupe militare, din 15 în 15 ani. Ceea ce este foarte mult”, spune istoricul Dan Falcan, muzeograf la Muzeu de Istorie şi Artă al Municipiului Bucureşti.

4

„(...) Pe acela Domnul Dumnezeu să-l nimicească şi să-l ucidă aici cu trupul, iar în veacul viitor sufletul lui, să fie părtaş lui Iuda şi lui Arie şi cu ceilalti care au spus: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi in veci, amin(...)"

Acest blestem este finalul unui document emis de Vlad Ţepeş la 20 septembrie 1459 şi reprezintă prima atestare a oraşului Bucuresti. Cu alte cuvinte, această localitate intră în istorie oarecum ciudat...

S-ar părea că este vorba de ghinion. Studiile recente pun în evidenţă o altă posibilitate, oarecum ciudată - ghinionul ar putea fi alimentat de un obicei nenorocit al înaintaşilor, practicat timp de 600 de ani: comerţul cu blesteme. “A existat un adevărat du-te-vino al blestremelor cumpărate şi vândute pe teritoriul actualei Românii, în special în actuala capitală – acest lucru este dovedit ştiinţific. Este prea mare coincidenţa între istoria grea a oraşului, starea depresivă dovedită a bucureştenilor şi “cărţile de afurisanie” care au intrat pe acest teritoriu”, explică Dan Falcan.

Stiati că termenul de diaspora a vizat iniţial strict poporul evreuAutor: Simona Deleanu | 719 vizualizări

Menorah, lampa sfanta a evreilor

Termenul de diaspora a reprezentat iniţial dispersarea poporului evreu în afara Palestinei, impusă de romani după revoltele iudeilor şi după distrugerea Templului şi a Ierusalimului.

Termenul a fost ulterior aplicat şi pentru dispersarea armenilor după genocidul săvârşit de turci, între 1894-1918. Astăzi diaspora este folosit pentru a vorbi despre orice popor care se află în afara graniţelor statului său.

10 lucruri de ştiut despre istoria ... Telefonului mobilAutor: Simona Deleanu | 1869 vizualizări

5

Martin Cooper şi invenţia sa

Telefonul mobil este astăzi un obiect absolut indispensabil pentru foarte mulţi oameni. Câţiva dintre ei au chiar mai mult de 1 telefon. Cu toate acestea, se pare ca acest obiect a avut o istorie şi o naştere destul de grele, iar trecerea de la telefonul fix la mobil a presupus schimbarea mentalităţilor. Dar de-a lungul secolului al XX-lea, această modernizare a parcurs mai multe trepte. Iată zece lucruri despre crearea şi istoria telefonului mobil.

În 1910, inventatorul şi omul de afaceri suedez Lars Magnus Ericsson pune în practică conceptul de telefonie mobilă instalându-şi un astfel de dispozitiv în maşina sa. Prin intermediul unei antene bifilare, reuşeşte să se conecteze cu reţeaua de telefonie naţională în timp ce se deplasa prin ţară.

În 1946, inginerii sovietici G. Saphiro şi I. Zaharcenko testează cu succes un telefon montat într-un autovehicul care, pe o rază de 20 de kilometri, se putea conecta la reţeaua locală.

Conceptul de bază de telefonie celulară se naşte în 1947, când cercetătorii îşi dau seama că, prin introducerea unor zone celulare pot îmbunătăţi substanţial eficacitatea convorbirilor. Astfel, în decembrie 1947, Douglas H. şi W. Rae Young, ingineri la firma americană de cercetare Bell Laboratories, propun construcţia unor celule hexagonale ca relee pentru telefoanele mobile.

În 1957, radio-inginerul sovietic Leonid Kuprianovici din Moscova a creat un telefon portabil numit după iniţialele sale LK-1 sau „radiofon”. Acesta era prevăzut cu antenă, rotiţă pentru formarea numerelor şi putea comunica cu o staţie-bază. Avea o greutate de 3 kg, raza de acţiune 20-30 km, iar timpul de funcţionare al acumulatorilor ajungea până la 20-30 de ore. Kuprianovici şi-a patentat invenţia în acelaşi an.

Telefonul mobil a fost inventat în 1973 în Statele Unite ale Americii, deşi diverse concepte, planuri şi prototipuri au existat încă de la începutul secolului XX.

Inventatorul telefonului a fost Motorola. Pe 3 aprilie 1973, Martin Cooper, unul dintre managerii Motorola a iniţiat pentru prima oară un apel de

pe telefonul mobil. La capătul firului fictiv s-a aflat nimeni altul decât Joel Engel, rivalul său de la Bell Labs (actualii

Alcatel-Lucent), o altă companie în căutarea revoluţionării tehnologiei. În 1983 a apărut primul telefon mobil destinat utilizatorului final (eu, tu şi restul lumii), aprobat de către

FCC pentru comercializare. Acesta a fost Motorola DynaTAC. Acesta cântărea aproape 1 kg. În perioada 1983 – 1989 au apărut cinci modele DynaTAC, iar la sfârşitul anului 1989 au fost înlocuite

de către un terminal mult mai performant, Motorola MicroTAC.

A existat un blestem al preşedinţilor americaniAutor: Redactia | 1911 vizualizări

6

Preşedintele William Henry Harrison Foto: Guliver/Getty Images

Un  şir de întâmplări nefericite petrecute în viata unor preşedinţi americani a ridicat întrebarea dacă vreme de 140 de ani asupra “locatarului” de la Casa Albă a planat un blestem ce îşi făcea simţit efectul din 20 în 20 de ani.

Totul a început în 1840, atunci când William Henry Harrison a câştigat preşedinţia cu sloganul „Tippecanoe and Tyler Too”, făcând referire la participarea lui în lupta contra indienilor de la Tippecanoe din 1811. Se pare că acolo fratele şefului indienilor Shawnee ar fi rostit blestemul cu un continut bizar, deoarece a prevăzut că Harrison va ajunge preşedinte: „Toţi preşedinţii vor muri din 20 în 20 de ani, începând cu Harrison, în timpul mandatului lor!”.

De atunci şi până la alegerea lui Ronald Reagan în 1980, toţi preşedinţi  SUA au murit în timpul mandatului, din 20 în 20 de ani. Harrison moare la doar o lună după ce devine preşedinte, Abraham Lincoln este împuşcat în 1860, James Garfield, ales preşedinte în 1880, moare asasinat în 1881, William McKinley care obţine al doilea mandat în 1900 va muri împuşcat în 1901. Warren G. Harding preşedinte din 1920, face infarct şi moare în 1923, F. Roosevelt moare în 1945, în timpul celui de-al patrulea mandat, Kennedy ales în 1960 moare împuşcat în ’63. 

Ronald Reagan a rupt blestemul supravieţuind atentatului din 1981.

Amanta lui Cuza a fost bănuită că era spion?Autor: Redactia | 4230 vizualizări

Maria Obrenovici

7

Alexandru Ioan Cuza si Maria Obrenovici

Relaţia  pe care a avut-o Alexandru Ioan Cuza cu Maria Obrenovici a stârnit numeroase controverse în epocă, oferind adversarilor politici ai domnitorului numeroase motive de a-l ataca.  

Maria Obrenovici, fiica lui Costin Catargi, s-a născut în anul 1832, s-a măritat de două ori, întâi cu un general sârb, apoi cu prinţul regal Miloş cu care a avut în 1854 un fiu, pe nume Milan, viitorul rege al Serbiei. În 1855,  se desparte de soţul ei şi revine la Iaşi unde devine un personaj central la balurile şi întâlnirile mondene, atrăgând toate privirile şi comentariile atât prin frumuseţea sa, dar şi prin trecutul ei. După ce reuşeşte să îl farmece pe Cuza, care era căsătorit, Maria intră în colimatorul duşmanilor domnitorului.

Unii au afirmat că este agent al Rusiei, care culege informaţii din zona Balcanilor (Serbia, România), alţii o considerau unealta antiunioniştilor care continuau încă să activeze. Pe de altă parte, Maria a reuşit să-i câştige încrederea domnitorului, fiind nu o dată utilizată de către acesta, în folosul unor activităţi informative. Astfel, prin intermediul ei, Cuza a trimis la Paris o scrisoare confidenţială împăratului Franţei, Napoleon al III-ea. Datorită  relaţiilor sale cu diferite cercuri antiunioniste, domnitorul a reuşit permanent să aibă informaţii deosebit de preţioase  despre activitatea acestora.

Totuşi, pentru a-l compromite, atunci când organizatorii loviturii de palat din februarie 1866 au intrat în dormitorul lui Cuza pentru a-i cere abdicarea, s-au asigurat că în patul acestuia se află Maria.

Pictura «Venus şi Marte» este reclamă la consumul de droguri?Autor: Redactia | 960 vizualizări

8

Celebra pictură "Venus şi Marte", semnată de renascentistul italian Sandro Botticelli, ar avea se pare un mesaj legat de efectele consumul de droguri, după ce sute de ani s-a crezut că tabloul este un tribut adus puterii dragostei.

Descoperirea aparţine unui specialist de la Sotheby's Institute of Art, care a observat în partea din dreapta jos a tabloului o plantă halucinogenă recunoscută ulterior de un horticulor ca fiind datura stramonium. Aceasta ar putea provoca nebunia, făcându-l practic pe consumator să-şi smulgă hainele de pe el.

Despre tabloul "Venus si Marte", datat între anii 1485 şi 1486, se scrie în albumele de artă că o surprinde pe zeiţa dragostei şi a frumusetii, Venus, alături de Marte, zeul războiului, într-o stare de relaxare.

Criticii de arta spun ca mesajul picturii ar fi acela ca iubirea poate supune până şi puterea unui războinic.

Primul “party” din istorie a fost la înmormântarea unei femeiAutor: Ciprian Plăiaşu | 2734 vizualizări

9

În nordul staului Israel au fost descoperite resturi a ceea ce s-ar putea numi cel mai vechi banchet din istorie, care a avut loc în urmă cu 12.000 de ani, şi la care au participat circa 40 de persoane. Se pare că a fost organizat cu ocazia înmormântării unei femei, probabil un lider al comunităţii, relatează ziarul La Repubblica.

Meniul banchetelor din acea perioada era şi atunci destul de costisitor. Oamenii primitivi petreceau cu carne de bou şi brosca testoasa, pentru care erau nevoiţi să vâneze pe parcursul zilei, sau chiar mai multezile. Banchetul a avut cel mai probabil seara, când membrii comunităţii se retrăgeau în jurul focului. Din resturile a peste 300 kg de carne descoperite în grota din nordul Israelului, arheologii au dedus că invitaţi la cea mai veche petrecere din istoria omenirii au fost în număr de 35-40 de persoane, toţi evident foarte infometaţi.

Party-ul primitiv, reconstruit de arheologii Natalie Munro de la Universitatea Connecticut şi Leore Grosman de la Universitatea din Ierusalim, a avut loc în urmă cu peste 11.500 ani. Potrivit articolului apărut în revista PNAS, descoperirea este încununarea unei campanii de săpături de un deceniu în grota Hilazon Tachtit, care face lumina asupra unei perioade de cotitură din istoria umană, când viaţa nomadă începea să fie treptat înlocuită de cea sedentara, vânătoarea să fie susţinută de agricultură şi pe lângă lupta brutală pentru supravieţuire să apara în viaţa oamenilor primitivi şi primele forme artistice.

Potrivit celor două cercetatoare, banchetul a fost organizat în realitate cu o ocazie nefericită: îngroparea unei femei. Schioapă având diverse malformaţii, cu o înălţime de 1.50 m, şi foarte bătrână pentru standardul epocii, ea trebuie să fi fost cel mai probabil înţeleapta satului, de unde şi "evenimentul".

În grota Hilazon Tachtit, situată la 200 metri deasupra nivelului mării si cu o vedere bună asupra Mediteranei, aflată la 14 km mai la vest, Munro si Grosman au găsit resturile a trei exemplare de "urus" (strămoş al boului), o specie astăzi disparută, şi a peste 71 broaste ţestoase. Aceste reptile, solitare şi nu foarte numeroase în acele vremuri, au fost evident capturate după multe zile de căutări. Câteva din carapacele lor au fost în mod ordonat îngropate în mormântul femeii, alături de un picior de bărbat (prea mare pentru a proveni de la o femeie), două cranii de zibelina, vârful aripii unui vultur, o coadă de bou, oasele de la bazinul unui leopard, un picior de porc mistreţ şi un corn de gazelă.

"Avem aici o societate care devine tot mai complexă şi se îndreapta către acea revoluţie a agriculturii care va surveni o mie de ani mai târziu, în epoca neolitică", au explicat în articolul lor Munro şi Grosman, precizând că petrecerile deja din acele vremuri serveau la consolidarea relaţiilor dintre indivizi, integrarea diverselor comunităţi de oameni şi combaterea stresului, într-o societate care trecea prin schimbări profunde. 

Hitler se trage dintr-o familie de evrei!Autor: Redactia | 4148 vizualizări

10

Adolf Hitler a avut, probabil, atât strămoşi de culoare, cât şi evrei - exact acele grupuri etnice pe care voia să le extermine -, potrivit unor teste ADN efectuate recent în Statele Unite, informează express.co.uk.

Probele prelevate de la rudele liderului nazist l-au asociat pe acesta, din punct de vedere biologic, atât cu comunitatea evreiască, dar şi cu grupurile etnice din nordul Africii, precum triburile de berberi din Maroc.

Jurnalistul specializat în investigaţii Jean-Paul Mulders a intrat în posesia unui şerveţel aruncat de nepotul dictatorului, Alexander Stuart-Houston, în vârstă de 61 de ani, care locuieşte în Long Island (New York).

Jean-Paul Mulders a luat o mostră de ADN şi de la un văr austriac al lui Hitler, fermierul Norbert H.

Testele au relevat prezenţa unei verietăţi a cromozomului Y foarte rară în Germania şi în restul Europei Occidentale, însă comună în cadrul grupurilor etnice evreieşti şi nord-africane.

Această descoperire i-a determinat pe experţi să afirme că Adolf Hitler, adeptul teoriei "rasei superioare" ariene, provine din strămoşi migratori care s-au stabilit pe teritoriul Austriei. Jean-Paul Mulders a declarat că ambele teste ADN au prezentat o varietate genetică specifică, intitulată "Haplopgroup E1b1b", dovedind astfel "o asociere de necombătut" cu liderul nazist.

Jurnalistul a declarat: "Gena se găseşte în mod frecvent la berberii din Maroc, Algeria, Libia şi Tunisia, dar şi în cadrul comunităţilor de evrei Aşkenazi şi Sefarzi. De aceea, putem să presupunem că Hitler a fost înrudit cu rasele pe care le detesta".

Ronny Decorte, un specialist în genetică la Universitatea Catolică din Leuven din Belgia, a spus: "Hitler nu s-ar fi bucurat deloc să afle aceste lucruri. Rasele şi etnia reprezentau chestiuni centrale în filosofia nazistă. Îngrijorările lui Hitler referitoare la strămoşii lui nu erau nejustificate. Se pare că nu era «pur» şi nici «arian»".

Legătura genetică dintre Hitler şi "strămoşii săi migratori" ar putea data dintr-o perioadă cuprinsă între trei şi 20 de generaţii.

Eva, mama tuturor oamenilor a trăit acum 200.000 de aniAutor: Redactie | 1179 vizualizări

11

Mama tuturor oamenilor sau Eva biblică a trăit acum 200.000 de ani, confirmă un amplu studiu statistic, în cadrul căruia au fost confruntate cercetări genetice ale populaţiilor bazate pe analiza ADN-ului mitocondrial, materialul genetic moştenit exclusiv pe cale maternă, informază agenţia de ştiri ANSA.

Studiul, coordonat de cercetătorii de la Rice University din Houston (Texas) şi publicat în revista "Theoretical Population Biology", precizează pentru prima oară data la care a trăit celebra "Eva Africană", a cărei existenţă a fost teoretizată încă din 1987, într-un studiu apărut la vremea respectivă în revista "Nature".

Teoria se baza pe date genetice ale tuturor populaţiilor, adunate din întreaga lume, şi demonstra că ADN-ul mitocondrial al omului modern provine de la o femeie care a trăit cu circa 150.000-200.000 de ani în urmă, în Africa. De această data, studiul cercetatorilor de la Rice University a reuşit să atingă o mai mare precizie a datării, în baza unor noi modele care iau în considerare factorii cazuali corelaţi creşterii şi extincţiei populaţiilor.

e va reface traseul Titanicului, la o sută de ani de la naufragiuAutor: Reactia | 1288 vizualizări

Titanic

12

traseul parcurs de vasul Titanic

Un vas de croazieră va reface peste doi ani călătoria Titanicului. La bord vor fi membri ai familiilor victimelor şi supravieţuitorilor, care vor ajunge deasupra epavei pachebotului pe 14 aprilie 2012, ziua comemorării centenarului naufragiului, informează publicaţia Le Point.

Refăcând exact traseul pachebotului despre care se spunea că 'nu se poate scufunda', vasul de croazieră 'Balmoral' va ridica ancora pe 8 aprilie 2012 din Southampton, va face escale la Cherbourg (nordul Franţei) şi Cobh (sudul Irlandei), a precizat un purtător de cuvânt al 'Miles Morgan Travel', care organizează expediţia.

'Balmoral' va traversa Atlanticul de Nord şi va ajunge în noaptea de 14-15 aprilie 2012 în locul în care Titanicul s-a lovit de un aisberg şi în care au pierit 1 500 de persoane. Va avea loc o ceremonie specială în memoria victimelor, chiar deasupra locului în care zace nava, la 8 km adâncime. Vasul îşi va relua apoi călătoria spre New York.

Printre pasageri se vor afla membri ai familiilor victimelor şi supravieţuitorilor. 'Am rezervat un loc pe vas ca să aduc un omagiu tatălui meu, Thomas Pears, mort pe Titanic. Soţia lui a supravieţuit', spune Jane Allen.

Philip Littlejohn, nepotul lui Alexander James Littlejohn, care a scăpat din naufragiu, se va afla şi el la bordul navei 'Balmoral'.

'Va fi foarte emoţionant să ne aflăm chiar deasupra epavei. Bunicul meu a plecat de la vas pe barca de salvare nr 13', spune el pe site-ul organizatorului călătoriei.

Neil Armstrong a rostit greşit primele cuvinte pe Lună!Autor: Redactie | 4651 vizualizări

13

Echipajul Apollo 11

Fraza rostită de Neil Armstrong când a păşit pe Lună, în 1969, - “un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire” – îşi datorează celebritatea unei erori gramaticale de moment făcută de astronaut, el uitând sub presiunea momentului, să folosească un articol nehotărât. Potrivit unei analize lingvistice, Neil Armstrong ar fi vrut să spună “un pas mic pentru un om”, şi nu “pentru om”, când a păşit prima oară pe Lună, dar a “pierdut” articolul nehotărât din cauza presiunii psihice a momentului.

Citeşte şi:

Astronautul Iuri Gagarin, asasinat de Brejnev?

Chiar dacă fraza rezultată nu a fost tocmai corectă din punct de vedere gramatical, ea s-a impus în istorie prin ritmul şi simetria care au reflectat atmosfera unui moment semnificativ în istoria omenirii. Analiza a arătat că celebrele cuvinte ale primului om care a păşit pe Lună au format o construcţie spontană inspirată, intonaţia şi pronunţia indicând că nu au fost pregătite anterior, ca parte a unui discurs pregătit de NASA sau Casa Albă.

“Pentru mine această frază are o mare importanţă. Reprezintă o parte importantă a vieţii mele, pentru că aceste vocabule adună în ele atitudinea optimistă a sfârşitului de secol XX”, a spus profesorul Chris Riley, care a făcut analiza fonetică a primelor cuvinte rostite de primul om care a păşit pe Lună.

Neil Armstrong, a fost astronaut, pilot de teste şi pilot naval, dar este mai cunoscut drept primul om care a călcat pe Lună. Primul său zbor spaţial a fost ca pilot comandant al misiunii Gemini 8, în 1966. În timpul acestei misiuni a executat prima conectare între două nave spaţiale. Cea de-a doua şi ultima misiune în spaţiu a lui Armstrong a fost cea de comandant al misiunii de aselenizare Apollo 11, din iulie 1969. În timpul acestei misiuni, astronauţii Neil Armstrong şi Buzz Aldrin au coborât pe suprafaţa Lunii, petrecând circa 2 ore şi jumătate pentru explorarea satelitului natural al Pământului, în timp ce colegul lor Michael Collins se afla pe orbita Lunii.

Astronautul Iuri Gagarin, asasinat de Brejnev?Autor: Redactie | 9050 vizualizări

Iuri Gagarin, care a efectuat primul zbor în spaţiul cosmic pe 12 aprilie 1961 , a murit şapte ani mai târziu, în timp ce pilota un avion de antrenament MiG-15, care s-a prăbuşit în regiunea Vladimir (190 km la est de Moscova). Anunţul morţii sale a bulversat populaţia din URSS. Conducerea Partidului Comunist a decis atunci să nu publice rezultatele anchetei pentru a evita punerea în discuţie a calităţilor profesionale ale celui devenit erou naţional.

Accidentul avionului pilotat de Iuri Gagarin , alături de copilotul Vladimir Sereghin, a alimentat mulţi ani speculaţiile cele mai bizare, de la asasinarea comandată de Leonid Brejnev, care ar fi fost invidios pe

14

popularitatea primului om în spaţiu, la o răzbunare extraterestră, sau chiar la o descoperire epocală despre care Gagarin ar fi văzut-o din spaţiu.

“Toate documentele (legate de acest accident) au fost clasate drept secrete, iar raportul anchetei este depus la arhivă cu menţiunea «top secret»”, scria cotidianul Komsomolskaïa Pravda citat de Telegraph

Bucăţile de avion, sigilate în containere, au fost depozitate la Institutul de cercetări nr. 13 al Ministerului Apărării şi “aşteaptă” o nouă anchetă, adaugă cotidianul. “Nu este necesar să se facă o anchetă suplimentară. Nu se pune în discuţie deschiderea containerelor”, a spus un oficial al acestui institut, colonelul Alexander Kuruskin, citat de agenţia Interfax, lăsând să se înţeleagă că acest caz a fost clasat.

Mai mulţi ingineri şi jurnalişti i-au cerut, în 2005, preşedintelui Vladimir Putin să comande o nouă anchetă, însă administraţia de la Kremlin a răspuns că “nu există motive pentru ca rezultatele comisiei de anchetă guvernamentale să fie puse sub semnul întrebării”. Până în prezent nu a fost publicată nicio concluzie oficială.

Mai mulţi membri ai comisiei de anchetă au rupt tăcerea în 1989, la puţin timp după căderea URSS, susţinând că avionul a intrat în vrie, însă n-au reuşit să se pună de acord asupra cauzelor acestei drame. Ipoteza cea mai plauzibilă, spun anchetatorii, este că avionul s-a lovit de un balon meteorologic, însă nu s-a putut trage o concluzie definitivă.

Potrivit colonelului Igor Kuzneţov, fost inginer de aviaţie care a participat la anchetă, “avionul a decolat, deşi cabina nu era ermetic închisă” şi, în timpul unei manevre, piloţii au leşinat. Alt expert militar, Iuri Kulikov, este de părere că accidentul s-a produs din cauza “unei erori făcute de echipaj, care nu a reuşit să stăpânească avionul în condiţii meteorologice dificile”.

10 lucruri de ştiut despre imaginarul asupra moarţiiAutor: Redactia | 2161 vizualizări

Moartea este un moment de trecere cu un puternic impact asupra întregii comunităţi. Iată 10 lucruri de ştiut despre moarte ca ritual.

Ritualurile legate de moarte: doliul, parastasele, înmormântarea, îmbălsămarea, incinerarea, sacrificiile umane ş.cl. au format obiectul studiului etnologiei şi al istoriei culturilor, dar şi a istoriei sociale  şi a studiului demografiei.

Studiul scheletelor fosilizate din Antichitate a condus la presupunerea că aproximativ 40-50% dintre indivizi mureau înainte de vârsta de 20 de ani şi doar 5-15% atingeau vârsta de 40-50 de ani.

Începând cu secolul al III-lea şi de-a lungul Evului Mediu, moartea la 40 de ani era normală, iar atingerea vârstei de 60-70 de ani era un lucru rar şi considerat excepţional. Epidemiile care au atins

15

Europa începând cu primele secole ale Evului Mediu şi până la eradicarea ciumei şi a celorlalţi factori, începând cu secolul al XVIII-lea, au dus la cele mai mari cifre de morţi.

Cele două războaie mondiale ale secolului al XX-lea au dus la cifre spectaculoase variind între 40 şi 50 de milioane de morţi.

În Evul Mediu a predominat o reprezentare macabră a morţii, cu un gust al oribilului şi descompunerii care într-un oarecare mod se lega de frcvenţa evenimentelor cotidiene. În secolele XIV-XV speranţa de viaţă nu depăşea 30 de ani.

Începând cu Umanismul şi cu Renaşterea – epoca în care a trăi bine şi gustul pentru frumuseţea pământeană a căpătat altă consideraţie – s-a impus o imagine abstractă a morţii, mai puţin legată de „corupţia cărnii”.

În perioada Contrareformei şi barocului – în care era puternic sentimentul prezenţei morţii iminente – s-a afirmat procesul de creştinare a morţii, în care ideea de „moarte bună” era legată de cea de „viaţă bună.

În perioada barocă s-a consolidat conceptul de moarte „publică”: conştientă, decorativă, asistată de confesor, „garantată” de operele de bunătate îndeplinite şi de testamentul scris în favoarea săracilor, devenită mai puţin dramatică prin posibilitatea de a-ţi lua rămas bun de la cei apropiaţi.

O întoarcere culturală fundamentală a apărut o dată cu schimbările aduse de revoluţia demografică începută în secolul al XVIII-lea, dar şi de evoluţia ştiinţei şi medicinii. Sfârşitul marilor epidemii şi scăderea indicelui de mortalitate au făcut ca moartea să nu mai fie un eveniment atât de arpopiat, iar răspândirea spitalelor în secolul al XIX-lea a contribuit la creşterea încrederii că împotriva morţii se poate lupta, moartea putând fi învinsă.

În secolele XIX-XX, în timp ce progresul medicinei a permis o prelungire a duratei medii de viaţă, ritmurile vieţii, mai ales în marile metropole, au favorizat o „cenzură” tot mai mare asupra morţii. Manifestaţiile publice legate de moarte, care erau atât de prezente în societatea rurală, ca suntele de clopote, participarea întregii comunităţi la funeralii ş. cl., s-au redus drastic, iar manifestaţiile excesive şi semnele exterioare ale doliului apar ca fiind aproape „indecente” sau demodate.

Top 10 rivalităţi care au intrat în istorieAutor: Redactia | 8576 vizualizări

1. Atena Si Sparta. Cele mai importante cetati ale Greciei Antice. Pe cât de celebre, pe atât de diferite. Sicanându-se în permanenta una pe cealalta. Ele nu s-au putut întelege nici macar în momente de mare primejdie, spartanii lasându-i  pe atenieni cu ochii în soare în fata sutelor de mii de persi ai lui Darius, pretextând nu stiu ce interdictie de la zei. Rivalitatea mocnita dintre bogata Atena si militarizata Sparta a erupt în timpul razboiului peloponesiac, care a aruncat întreaga Grecie în haos. O rivalitate de pe urma careia nimeni nu a avut de câstigat.

2. Romulus Si Remus. Doi frati gemeni care au întemeiat un oras spre care se spunea ca duc toate drumurile. Fratii ca fratii se mai si cearta; numai ca acestia doi, dupa ce s-au alaptat amândoi de la aceeasi... lupoaica, au

16

îndurat împreuna viata grea de pastor si au luptat umar la umar ca sa-si repuna bunicul în drepturi, au ajuns rivali de moarte din cauza unui... nume. Si pentru ca Romulus avea avantajul binecuvântarii divine, nimeni n-a avut nimic de zis când i-a crapat capul lui Remus, pentru a da numele sau cetatii si a deveni primul rege al Romei.

3. Diadohii. Alexandru cel Mare a pus bazele unei imense împaratii. Pe care a lasat-o cu limba de moarte "celui mai bun". Si cum toti generalii lui aveau pretentia ca îndeplinesc cerinta marelui Macedon, au început sa se omoare între ei, pentru a pune mâna pe mostenire. În vreo douazeci de ani, s-a ales praful de Imperiul Macedonean, pentru ca dupa înca atâtia ani (281 î.H.), sa-si dea obstescul sfârsit, dar în ton cu ceilalti, asasinat, ultimul diadoh, Seleucos. Cei mai câstigati au fost Ptolemeu, care s-a ales cu Egiptul si Seleucos, care a pus bazele unui puternic stat în Orientul Apropiat si Mijlociu.

4. York Si Lancaster. Rivalitatea dintre cele doua familii engleze, care doreau sa ocupe tronul, a degenerat într-un razboi civil de toata frumusetea, la scurt timp dupa terminarea ostilitatilor cu Franta. "Razboiul celor doua roze" (trandafir rosu - Lancaster, trandafir alb - York), reprezinta reflectarea fidela a zicalei "când doi se cearta, al treilea câstiga", pentru ca de pe urma conflictului a profitat Henric de Richmond, care avea sa devina rege în 1485, sub numele de Henric al VII-lea, punând astfel bazele dinastiei Tudorilor.

5. Creştinii. Lumea crestina a fost dominata de certuri si rivalitati. La început, s-a dat "lupta" pentru stabilirea "naturii" lui Hristos, fiind necesare patru consilii ecumenice si mai multe campanii de condamnare a "ereticilor" ariani, monofiziti si nestorieni, pentru a impune varianta oficila. Dupa împartirea Imperiului Roman, rivalitatea s-a dezvoltat între papa de la Roma si patriarhul de la Constantinopol. Pentru ca nici unul nu recunostea superioritatea celuilalt, situatia s-a "rezolvat" în anul 1054, când, dupa ce cei doi prelati s-au afurisit si excomunicat reciproc, fapt ce avea sa consemneze împartirea oficiala a lumii crestine.

6. Englezi Si francezi. În anul 1066, Wilhelm de Normandia cucerea Anglia. Fiind nobil francez, stapânind (el si urmasii lui) teritorii în Hexagon, era prin urmare vasal al regelui Frantei. Adica, ditamai regele, care avea posesiuni în Franta, mai însemnate chiar decât regele, sa fie vasal! De necrezut si, mai ales, de neacceptat! Dar nici suveranul de la Paris nu putea tolera ca un supus al sau sa-i dea cu tifla. Asa ca razboaiele franco-engleze au devenit ceva obisnuit în Evul Mediu. Unul dintre ele l-au întins pe durata a  116 ani, ca la sfârsit nici nu mai stiau de ce au început. Învingatori la "puncte" într-un final au fost francezii, dar o victorie foarte chinuita si foarte costisitoare. Si pentru ca erau experti în conflicte lungi, natiunile despartite de Canalul Mânecii s-au mai angrenat într-un "razboi de sapte ani", prin secolul XVIII, care avea ca substrat o alta rivalitate, cea pentru colonii si în urma caruia Franta a ramas fara Canada. Desigur, nu trebuie sa uitam razboaiele napoleoniene, cu "blocada continentala", cu Bonaparte, cu Nelson, cu Wellington, cu Waterloo sau cu Sfânta Elena. În fiecare vom regasi un sâmbure al rivalitatii celor doua popoare. Rivalitate care, cel putin la nivel politic, avea sa se transformela începutul secolului XX într-o alianta trainica.

7. Matei Basarab Si Vasile Lupu. Doi domnitori ramasi în istorie mai ales pentru realizarile de ordin cultural înregistrate în Tara Româneasca si Moldova în timpul lor. Dar si doi mari rivali. Pentru ca în buna traditie româneasca au încercat (mai ales Vasile Lupu) sa-si vina de hac unul altuia. Domnitorul moldav a cautat sa-l înlature pe Matei Basarab, pe mai multe cai, fie pârându-l la Stanbul si chiar obtinând domnia Tarii Românesti pentru sine, fie atacând Valahia, dar fiind învins la Ojogeni, Nenisori si Finta. La un moment dat, se parea ca s-au împacat, dovada fiind lacasurile de cult ridicate de fiecare în tara celuilalt. O împacare mincinoasa, facuta probabil cu scopul de a-si umili rivalul prin frumusetea si maretia bisericii ctitorite.

8. Sovietici Si americani. O rivalitate de data mai recenta, consumata sub auspiciile "Razboiului Rece". Derulata pe plan politic, militar, dar si tehnologic sau cultural. Blocheza sovieticii Berlinul, americanii fac pod aerian pâna la deblocare; trimit sovieticii pe Laika în spatiu, trimit si yankeii pe Armstrong pe Luna; instaleaza unii baze militare în Occident, ceilalti construiesc zidul Berlinului; unii fac NATO, altii Pactul de la Varsovia; este razboi în Coreea, Vietnam, Afganistan - hop si americanii cu sovieticii; vin baietii "Unchiului Sam" în Europa, se duc si cei ai "tovarasului Ivan" în Cuba; fac unii o bomba nucleara, ceilalti fac doua... Din fericire, toate acestea sunt acum de domeniul trecutului.

17

9. Papii Si împaratii germani. Cel care a dezgropat securea acestui conflict a fost papa Nicolae al II-lea (858 - 867), care profitând de slabiciunea puterii imperiale, a proclamat suprematia autoritatii ecleziastice asupra celei laice. Numai ca împaratii germani nu se împaca cu situatia si intervin în forta, chiar destituind, cum este cazul lui Henric al III-lea, mai multi papi (Grigore VI, Silvestru III si Benedict IX). Apogeul este atins în timpul asa-numitei "lupta pentru investitura". Henric al IV-lea si papa Grigore al VII-lea, se "dueleaza" în depuneri, excomunicari si anatemizari, câstig de cauza având în cele din urma suveranul pontif, care îl obliga pe împarat sa-si cerseasca iertarea, pe care i-o acorda, dupa ce-l tine în zapada vreo doua zile în fata palatului de la Canossa (1077). O asemenea umilinta nu poate fi însa uitata, Henric revenind cu forte proaspete în Italia si alungându-l pe papa Grigore.  Rivalitatea papa-împarat va continua pâna la mijlocul secolului XIV (alte "perechi" împarat - papa fiind formate din Henric V - Pascal II, Frederic Barbarossa - Alexandru III, Otto IV - Inocentiu III, Frederic II - Grigore IX), când principii germani declara la Dieta de la Rhens ca suveranul german poate fi ales fara aprobarea papei.

10 Brâncoveanu Si Cantemir. O alta nefericita rivalitate pe plaiurile mioritice. A început Brâncoveanu, care nemultumit de atitudinea filo-austriaca a lui Constantin Cantemir se hotaraste sa-l "curete" pe acesta. Mai întâi prin metoda traditionala a pârâtului la Poarta, plus niste pungi cu galbeni. Apoi prin organizarea unui complot, în care au fost angrenati fratii Costin, Velicico si mult mai celebrul Miron. Complot esuat, complotistii scurtati de cap. Constantin Cantemir nu ramâne dator, si organizeaza la rândul lui conspiratie anti-Brâcoveanu, din care fac parte multi demnitari ai domnului de la Bucuresti, care scapa numai dupa ce îi baga marelui vizir în buzunar 1.000 de pungi de galbeni! Dar si conjuratii, decoperiti, au luat-o pe coaja rau de tot! Dar lucrurile nu s-au oprit aici. La moartea lui Constantin Cantemir, Brâncoveanu actiona pentru a împiedica venirea la tron a lui Dimitrie, fiul defunctului, sustinându-l pe Constantin Duca, care de altfel si obtine domnia, dar si mâna fetei domnului muntean. Nu este deci de mirare, ca în "Istoria Ieroglifica", Brâncoveanu este facut "cu ou si cu otet", de cel a carui ascensiune o stopase, domnitorul Dimitrie Cantemir.

Împăratul Norton - primul şi singurul împărat al SUAAutor: Redactia | 5118 vizualizări

Joshua Abraham Norton s-a nascut in anul 1819, in Anglia, in familia unui negustor bogat. La varsta de doi ani s-a mutat cu parintii in Africa de Sud, iar in 1849, primind o frumoasa mostenire de la tatal sau, s-a stabilit la San Francisco. Dupa o perioada de prosperitate, afacerile au inceput sa mearga prost, Norton ajungand la faliment. Zdruncinat de acest lucru, in 1858 a disparut fara urma din oras; s-a intors dupa un an de zile, dar cu un comportament total schimbat.

Pe 17 septembrie 1859, a impartit ziarelor din San Francisco scrisori, in care se intitula "Norton I, imparat al acestor State Unite" si "Protector al Mexicului". Desigur ca nimeni nu l-a bagat in seama; el insa isi lua rolul

18

foarte in serios. in 1862 a dat o proclamatie prin care cerea bisericilor catolica si protestanta sa-l recunoasca drept suveran; apoi a dizolvat Congresul Statelor Unite si a interzis partidele Democratic si Republican. Inutil de spus ca nu a avut nici un succes!

Însa, in alte privinte, Norton s-a dovedit a fi un adevarat vizionar: a preconizat formarea unei Ligi a Natiunilor si a dat un decret de construire a unui tunel sau a unui pod peste golful San Francisco - toate acestea realizate in diferite perioade ale secolului XX.

Treptat, Norton s-a transformat dintr-un personaj ciudat, intr-unul foarte popular in San Francisco. Acest lucru i-a permis, spre exemplu, sa medieze cu succes, diferite conflicte sociale care au avut loc in oras si in fata carora autoritatile se dovedisera neputincioase. Ajunsese sa fie invitat la cele mai bune restaurante (cele care erau onorate de prezenta sa, aveau la intrare o placuta, pe care scria ca stabilimentul functioneaza "cu acordul Majestatii Sale Imperiale, Norton I al Statelor Unite) si avea o loja rezervata la teatru si la opera. Chiar i s-a permis sa emita moneda proprie, care era acceptata de catre comerciantii din San Francisco.

Norton a incetat din viata pe 3 ianuarie 1880. La funeraliile lui au luat parte peste 30.000 de oameni, cheltuielile de inmormantare fiind suportate de primaria din San Francisco. in ianuarie 1980 au avut loc numeroase manifestatii, in memoria celui considerat - mai in gluma, mai in serios - "primul si ultimul imparat al Statelor Unite".

Britanicii din antichitate beau vin din craniile cadavrelorAutor: Redactia | 2100 vizualizări

19

O nouă descoperire a cercetătorilor de Muzeul de Istorie Naturală din Londra arată că britanicii din antichitate beau vin din craniile cadavrelor îşi mâncau morţii, iar craniile acestora le foloseau pe post de cupe din care beau diferite lichide, relatează Reuters

Specialiştii londonezi au descoperit oase umane vechi de peste 15.000 de ani în sudul Angliei, iar dintr-o analiză mai amănunţită a reieşit că britanicii antici prezentau anumite forme de canibalism, iar craniile erau transformate în cupe pentru băuturi.

Cercetătorii au ajuns la concluzia că craniile erau curăţate meticulos de orice urmă de ţesut pentru a se putea bea din ele.

”Este imposibil să ne dăm seama exact la ce erau folosite craniile, dar din descoperirile recente reiese că puneau în ele sânge, vin sau alte băuturi foloiste în anumite ritualuri”, a declarat Chris Stringer, unul dintre cei care au descoperit fragmentele de oase.

Armenii făceau vin înainte să descopere fierulAutor: Redactia | 1408 vizualizări

O unitate de producţie a vinului, datând din urmă cu 6.100 de ani, a fost descoperită într-o peşteră din Armenia, au anunţat arheologii, care afirmă că acest utilaj era folosit în preistorie, în epoca cuprului, informează AFP.

20

În iunie 2010, în acelaşi sit arheologic a fost descoperit un mocasin din piele, perfect conservat, datând din urmă cu 5.500 de ani, considerat cel mai vechi articol de încălţăminte din lume descoperit până în zilele noastre. Situl se află într-o peşteră din provincia armeană Vayotz Dzor, aflată în apropiere de graniţele cu Iranul şi cu Turcia.

Înainte de această descoperire, cea mai veche unitate de producere a vinului descoperită de arheologi avea o vechime de 5.150 de ani şi a fost găsită, la sfârşitul anilor 1980, în mormântul faraonului egiptean Scorpion I.

Unitatea de vinificaţie din Armenia a fost descoperită în acel sit arheologic ce are o suprafaţă de peste 700 de metri pătraţi, la mică distanţă de câteva zeci de morminte. Acest detaliu i-a determinat pe specialişti să afirmă că vinul avea în trecut un rol ceremonial. Printre celelalte obiecte descoperite se numără seminţe de struguri, resturi de struguri presaţi, coarde de viţă de vie şi o cuvă din argilă utilizată pentru fermentare. Această cuvă are o adâncime de 60 de centimetri şi un volum de 54 de litri.

Arheologii au descoperit şi o presă rudimentară, ce are forma unui bazin din argilă, cu dimensiunile de un metru pe un metru şi o adâncime de 15 centimetri, înconjurată de un şanţ de evacuare, în care se vărsa sucul obţinut prin presarea strugurilor.

Unităţi similare de presare a strugurilor au fost folosite până în secolul al XIX-lea în întregul bazin mediteranean şi în Caucaz. Potrivit specialiştilor, strugurii erau striviţi cu picioarele goale, aşa cum se procedează din timpuri străvechi în toate regiunile viticole.

Arheologii au scos la lumină şi resturi de vase din lut în care se păstra vinul, o ceaşcă cilindrică confecţionată dintr-un corn de animal, dar şi un bol din argilă şi numeroase fragmente ce provin din recipiente asemănătoare. Savanţii specializaţi în paleobotanică au analizat seminţele de struguri descoperite în peşteră şi au ajuns la concluzia că acestea aparţin speciei Vitus vinifera, o varietate de viţă de vie domestică, cultivată şi în zilele noastre.

Analiza cu carbon 14 folosită de savanţi a permis determinarea fără niciun dubiu a vârstei reale a acestor vestigii.

Peştera Areni-1, unde a fost descoperită această unitate de producere a vinului, se află în apropiere de un mic sat armenian, renumit pentru producţia lui viticolă.

Autorii descoperirii încearcă să determine cu precizie identitatea grupurilor de oameni care fabricau vin şi purtau acel gen de mocasin din piele. Se pare că acei oameni sunt strămoşii populaţiei Kura-Araxes, o străveche populaţie transcaucaziană.

S-a aflat cine este Mona LisaAutor: Redactia | 6058 vizualizări

21

Un istoric al artei din Italia susţine că a rezolvat misterul Mona Lisei după ce a identificat un pod în fundalul celebrei picturi a lui Da Vinci.

Secole întregi, zâmbetul enigmatic al Mona Lisei i-a făcut pe experţi să vină cu o mulţime de teorii şi de sugestii legate de persoana care a fost modelul lui Leonardo Da vinci pentru tablou.

Luna trecută, o serie de numere şi de litere ar fi fost descoperite în ochii Mona Lisei, precum şi pe podul din spatele umărului ei stâng. Istoricul de artă Carla Glori spune acum că podul se află pe râul Trebbia, în Bobbio, în apropiere de Piacenza.

Glori spune că ea crede că femeia din pictură este de fapt Bianca Giovanna Sforza. Ea a fost fiica lui Ludovic Maurul, nobilul care controla Bobbio şi care a trăit acum 500 de ani. Literele găsite în ochii Mona Lisei sunt S şi G, două dintre iniţialele Biancăi, arată istoricul.

"Acum 500 de ani, Bobbio era un important centru cultural, faimos pentru biblioteca sa (...) Este foarte probabil ca Da Vinci să fi vizitat Bobbio, pentru biblioteca sa şi probabil a pictat Gioconda după câţiva ani, din memorie, poate când a trăit în Franţa", explică Glori.

"Peisajul s-a schimbat după atâtea secole, însă drumul şerpuitor din tablou se poate încă vedea la Bobbio", a spus istoricul.

Valea în care se află Bobbio a fost descrisă de Ernest Hemingway drept cea mai frumoasă din lume, iar podul oraşului este cunoscut şi sub numele de Podul Diavolului.

Profesorul Martin Kemp, care a predat la Oxford, nu este prea convins însă de teoria lui Glori. "Portretul aparţine, aproape sigur, unei nobile italience Lisa del Giocondo, oricât de ne-misterioasă ar fi idea (...) Nu găsesc nicio asemănare cu podul din Bobbio", a spus el.

Top 10 lucruri de ştiut despre ...Experimentul PhiladelphiaAutor: Redactia | 12588 vizualizări

22

USS Eldridge

Sute de lucrări apărute în întreagă lume au abordat unul dintre cele mai controversate experimente efectuate de către armată americană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Se spune că o navă a armatei americane a fost teleportată în 1943 pe o distanţă de 600 de kilometri ca urmare a unui experiment ultrasecret numit Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut publicului sub numele de Experimentul Philadelphia.

Sute de lucrări apărute în întreagă lume au abordat unul dintre cele mai controversate experimente efectuate de către armată americană în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Se spune că o navă a armatei americane a fost teleportată în 1943 pe o distanţă de 600 de kilometri ca urmare a unui experiment ultrasecret numit Proiectul Rainbow (Curcubeul), cunoscut publicului sub numele de Experimentul Philadelphia.

Din punct de vedere istoric lucrările la acest proiect au demarat la începutul anului 1930. Sub coordonarea fizicianul Nikola Tesla, un grup de cercetători s-a ocupat de mişcarea în continuumul timp-spaţiu. La aceeaşi Universitatea se cerceta şi posibilitatea realizării invizibilităţii obiectelor utilizând efectele câmpurilor electrice şi magnetice.

Proiectul a fost mutat ulterior în 1939 la Institutul de Studii Aprofundate din Princeton, care se află în apropiere de Philadelphia. La bază acestui experiment au stat lucrările savanţilor Albert Einstein şi Nicola Tesla, ce tratau complexul „continuu spaţiu-timp”.

Pornindu-se de la realizarea invizibilităţii şi teleportarea unor obiecte şi animale mici s-a ajuns în final la experimentul în care a fost folosit distrugătorul de escortă USS Eldridge.

Pe 28 octombrie 1943, USS Eldridge, având la bord electromagneţi uriaşi, fost învăluită într-o ceată verzuie şi apoi s-a făcut nevăzută.

După 10 minute, celelalte crucişătoare din convoi au observat că USS Eldridge nu dispăruse numai de pe radare şi din câmpul vizual, ci dispăruse fizic, cu totul, din locul în care staţionase.

Imediat după dispariţia navei, autorităţile din portul Norfolk, situat la 600 km, au anunţat speriaţi că vasul USS Eldridge se află la intrarea în portul lor. După care au revenit afirmând ca vasul a dispărut.

Patru ore mai târziu s-a întors la locul original. Pe punte era o ceaţă verzuie. Unii dintre marinari luaseră foc. Unii păreau nebuni. Unii făcuseră infarct. Alţii erau integraţi în structură navei, îngropaţi în puntea sau în pereţii navei. Au existat şi marinari care au dispărut şi nu au mai fost văzuţi niciodată.

Rezultatele acestui experiment sunt foarte controversate, că şi experimentul în sine, ce este negat în totalitate de către Pentagon.

Întreg experimentul a fost dezvăluit de Morris K. Jessup care a primit o scrisoare din partea unui oarecare Carlos Allende care a descris experimentul pe care îl văzuse.

Creierul uman, din ce în ce mai micAutor: Sandra Scarlat | 929 vizualizări

23

Un nou studiu arată că dimensiunea creierului uman a scăzut constant în ultimii 20.000 de ani. Ne-a scăzut şi inteligenţa? Cercetătorii au păreri împărţite despre efectele şi cauzele micşorării creierului. Unii spun că ne-am prostit, alţii, dimpotrivă, că am evoluat.

Scăderea dimensiunilor creierului vine după ce, timp de două milioane de ani, craniul uman a crescut constant, peste tot în lume, indiferent de rasă sau de sex.

„În ultimii 20.000 de ani, volumul mediu al creierului masculin a scăzut de la 1.500 de centimetri cubi la 1.350 de centimetri cubi, pierzând o bucată de dimensiunea unei mingi de tenis", potrivit revistei „Discover".

„Creierul feminin s-a micşorat în aceeaşi măsură".Un antropolog de la Universitatea din Wisconsin, John Hawks, susţine că o dimensiune mai mică a creierului nu înseamnă şi o scădere a inteligenţei umane, scrie „The Daily Mail".

Unii paleontologi sunt de acord cu faptul că avem creiere mai mici, dar mai eficiente. Alţii susţin însă că ne-am prostit treptat, pe măsură ce am evoluat.

Cercetătorii au formulat tot felul de teorii pentru a explica misterul micşorării creierului. Una spune că strămoşii noştri aveau nevoie de cranii mai voluminoase pentru a supravieţui în Paleoliticul superior, când temperaturile erau foarte scăzute şi activităţile umane aveau loc în aer liber.

Teorii contradictorii

O altă teorie susţine că dezvoltarea creierului este legată de dieta oamenilor. Dacă pe vremuri mâncau iepuri, reni, vulpi şi cai, pe măsură ce alimentele au devenit mai uşor de consumat, creierul s-a oprit din creştere.

Alţi experţi spun că, în vremea în care mortalitatea infantilă era foarte ridicată, supravieţuiau doar cei mai puternici, adică cei care aveau cranii voluminoase. Prin urmare, dimensiunea creierului a scăzut proporţional cu rata mortalităţii infantile. O altă explicaţie ţine de modificarea condiţiilor de viaţă.

Un studiu recent realizat de David Geary şi Drew Bailey, cercetători de la Universitatea din Missouri, SUA, a analizat transformarea craniului pe măsură ce oamenii s-au adaptat la mediul social tot mai complex, în perioada cuprinsă între 1,9 milioane şi 10.000 de ani în urmă. Aceştia au descoperit că, atunci când densitatea populaţiei era scăzută, dimensiunea craniului a crescut.

Dar, pe măsură ce anumite zone ale globului au devenit tot mai aglomerate, craniul uman a început să se micşoreze. Concluzia cercetătorilor a fost că, pe măsură ce societatea a devenit tot mai complexă, creierul uman s-a mişcorat pentru că oamenii nu mai aveau nevoie să fie atât de inteligenţi pentru a supravieţui.

Erau strămoşii mai inteligenţi?

24

Totuşi, Geary spune că asta nu înseamnă neapărat că strămoşii noştri erau mai deştepţi decât noi, ci doar că erau nevoiţi să facă eforturi mult mai mari pentru a supravieţui. Iar antropologul John Hawks spune că această micşorare a creierului poate însemna chiar că devenim mai inteligenţi.

Creierul foloseşte până la 20% din „combustibilul" de care are nevoie corpul uman. Ca urmare, un creier mai mic înseamnă o economie de energie. Este posibil ca, datorită creşterii populaţiei, creierul uman să fi devenit mai eficient prin simplificare.

Desecretizarea arhivelor FBI: cum arătau extratereştrii Autor: Mihaela Stoica | 1431 vizualizări

 

FBI a dat publicităţii un memo care atestă că extratereştrii au aterizat pe un câmp din New Mexico înainte de anul 1950.

Biroul Federal de Investigaţii a făcut publice pe site-ul "Vault" mii de documente digitale. Printre acestea se află şi un memo al agentului special Guy Hottel, trimis şefului Biroului de la Washington în martie 1950. În document, agentul vorbeşte de existenţa "farfuriilor zburătoare"."Un informator al Air Force a declarat că a recuperat trei farfurii zburătoare în New Mexico... de formă circulară şi cu un diametru de aproximativ 15 metri fiecare", scria Guy Hottel. Vezi aici documentul.În cele trei OZN-uri se aflau "trei corpuri cu forme umane, de numai 90 cm" îmbrăcate în haine metalice, "dintr-o textură foarte fină", se mai arată în documentul citat de Daily Mail.

Cele trei corpuri erau îmbrăcate cu costume asemănătoare celor purtate de către piloţii de aviaţie.

Guy Hottel a mai spus că informatorul, a cărui identitate a fost cenzurată de către FBI, a susţinut că farfuriile zburătoare au fost descoperite în New Mexico "datorită faptului că Guvernul avea în zonă un radar cu o putere foarte mare, existând posibilitatea ca undele lui să fi interferat cu mecanismul de control " al OZN-urilor.

El a mai spus că nu a încercat să investigheze în continuare situaţia.

Publicarea acestui memo secret pare să întărâte teoriile conspiraţioniste care susţin că Guvernul american încercă să acopere urmele OZN-urilor.

Orăşelul Roswell din New Mexico a intrat în centrul atenţiei după 2 iulie 1947, când o farfurie zburătoare s-ar fi prăbuşit acolo.

25

Din aparatul respectiv s-ar fi recuperat corpurile unor extratereştri, cărora li s-a făcut şi autopsie de către militarii americani, dar autorităţile din SUA au acoperit incidentul.

Într-un comunicat de presă de atunci, autorităţile americane au recunoscut prăbuşirea unui "disc metalic" extraterestru, dar după 24 de ore au afirmat că a fost vorba doar de un "balon meteorologic" care s-a prăbuşit în zonă.

Rusia dezvăluie motivul morţii lui Iuri Gagarin1091 vizualizări

Victimă a KGB-ului sau a altor servicii secrete, probleme tehnice ale aparatului MIG-15 pe care îl pilota, manevrele unui al doilea avion sau faptul că statutul lui de erou al URSS nu i-a mai permis să se menţină la nivelul de calificare necesar pentru a zbura cu un MIG, acestea sunt doar câteva din ipotezele care au circulat despre moartea lui Iuri Gagarin, primul cosmonaut al lumii. La 50 de ani de la zborul său în spaţiul cosmic, Rusia dezvăluie motivul morţii lui Gagarin, rămas "secret de stat" până astăzi, o eroare de pilotaj, comisă de acest erou naţional pentru a evita o sondă atmosferică.

În 27 martie 1968, la manşa unui avion MIG-15 de antrenament cu două locuri, Iuri Gagarin s-a prăbuşit alături de copilotul său, în regiunea Vladimir la nord-est de Moscova, transmite AFP.  

Ancheta realizată sovietici a fost clasată drept "secret de stat". Lui Gagarin i s-a interzis să piloteze vreme de mai mulţi ani, deoarece era considerat prea valoros pentru a fi astfel expus. Accidentul a avut loc la 7 ani de la ieşirea în cosmos a primului cosmonaut, din 12 aprilie 1961. 

"Concluziile comisiei: în virtutea analizei circumstanţelor în care s-a produs accidentul aerian şi a elementelor de anchetă, cauza cea mai probabilă a catastrofei este o manevră bruscă (a pilotului) pentru a evita o sondă atmosferică", a declarat un reprezentant al departamentului arhivelor de la Kremlin, Alexandr Stepanov, în cadrul unei conferinţe de presă. 

Potrivit oficialului, o altă cauză, consemnată în dosarul de anchetă, ar fi faptul că lui Gagarin a vrut "să evite să intre în stratul de nori", dar aceasta e "mai puţin probabilă". 

Cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a zborului istoric reuşit de Gagarin, "peste 200 de documente şi dosare au fost declasificate", a precizat directoarea adjunctă a Arhivelor statului din domeniul ştiinţific, Larisa Uspenskaya.

26

Toate documentele disponibile legate de acest subiect au fost declasificate, a subliniat directorul adjunct al Agenţiei spaţiale ruse Roskosmos, Vitali Davydov. El a admis totuşi, că n-a fost găsit "un anumit număr de documente". 

Top 5 cele mai ingenioase farse din istorieAutor: Iulian Ioncea | 10875 vizualizări

Farsele au făcut tot timpul parte de istorie, indiferent dacă vorbim despre Grecia Antică sau despre zilele noastre. Iar, din moment ce tocmai a fost 1 aprilie, Discovery a întocmit un top al celor mai interesante farse din istoria omenirii.

Calul Troian

Legenda spune că grecii, într-un război de lungă durată împotriva locuitorilor din Troia, au construit un cal gigant şi l-au oferit troienilor în semn de pace. După ce aceştia au introdus calul în cetate, din acesta a ieşit o armată de greci care a cucerit Troia. Expresia „calul troian" este folosită, în continuare, de foarte multe ori, la modul figurativ, dar atacul grecilor rămâne în istorie ca una dintre cele mai mari farse.

Difuzarea la radio a romanului „Războiul lumilor"

Romanul SF al lui H. G. Wells prezintă încercarea marţienilor de a coloniza pământul şia fost citit în direct în noaptea de Halloween, în anul 1938, la radio. Moderatorul Orson Welles a difuzat un „jurnal de urgenţă" în care a citit cartea prezentând evenimentele ca pe nişte fapte reale, iar oamenii care ascultau adaptarea radiofonică a textului au crezut că Pământul este invadat de către extratereştri.

Welles a spus apoi că nu s-a gândit niciun moment că acea ştire va crea atât de mare isterie în rândul lumii.

Omul din Piltdown

Charles Dawson şi Arthur Smith Woodward au pretins că au descoperit, în anul 1912, rămăşiţlele fosilizate ale celei mai timpurii fiinţe humanoide. Cei doi au anunţat că fragmentele au fost găsite în Anglia şi au încercat să reconstruiască craniul fiinţei, denumit „Omul din Piltdown". A fost nevoie de peste 40 de ani pentru ca oamenii de ştiinţă să-şi dea seama că au fost păcăliţi, deoarece Dawson şi Woodward au combinat, de fapt, un craniu de om şi un maxilar de urangutan.

27

Submarinul U-505

În mijlocul Celui de-al Doilea Război Mondial, mai exact la 4 iunie 1944, armata Statelor Unite a reuşit să captureze un submarin german, denumit U-505. În încercarea lor de a-i învingepe nemţi, americanii au decis să păstreze submarinul şi echipajul, pentru a se putea folosi de tehnica nemţească. Submarinul a fost remorcat la Bermuda, iar cei 58 de soldaţi nazişti au fost izolaţi.

Oficialii germani i-au considerat morţi pe membrii echipajului, dar aceştia au fost eliberaţi la sfârşitul războiului.

Povestea băiatului pierdut în balon

Un balon gigant a fost lansat deasupra Statelor Unite, zburând la o altitudine de 2.300 de metri, iar o familie îngrijorată a explicat că băieţelul lor este în balon. La trei zile după această întâmplare, postul CNN a anunţat că totul a fost o farsă, pusă la cale de către un cuplu de actori. Băiatul se afla de fapt în casa părinţilor, aceştia precizând că întâmplarea a fost doar o farsă.

Banalul lipici „Super Glue” a fost inventat printr-un accidentAutor: Corina Gavriş | 1377 vizualizări

Lipiciul „Super Glue” este cea mai populară invenţie pe care Dr. Harry Coover a lăsat-o moştenire omenirii. Cercetătorul american s-a stins din viaţă, la venerabila vârstă de 94 de ani, în data de 26 martie anul curent.

Astăzi, acest produs este o necesitate în orice casă, fiind folosit şi ca liant industrial. Lipiciul este utilizat chiar şi în medicină.

28

În al Doilea Război Mondial, oamenii de ştiinţă de la Eastman Kodak, experimentează diferite substanțe chimice cunoscute drept cianoacrilaţi. Cercetătorii încercau să găsească o modalitate prin care să realizeze cătări din plastic transparent pentru mitraliere. În scurt timp, cercetătorii abandonează proiectul, deoarece compus chimic se lipea de orice, potrivit site-ului Super Glue Corporation.

În 1951, Dr. Harry Coover, unul dintre oamenii de ştiinţă, se gândeşte că aceşti cianoacrilaţi super-lipicioşi, ar putea fi folosiţi pentru a face un adeziv extrem de puternic. Coover împreună cu alţi cercetători folosesc aceste substanţe, recunoscându-le potenţialul comercial, pentru a crea un produs pentru lipit, pe care îl numesc „Super Glue”. Lipiciul este vândut ca produs comercial în anul 1958.

Harry Coover devine vicepreşedintele diviziei de cercetare a companiei Eastman Kodak, iar echipa de cercetători pe care a coordonat-o a reuşit să patenteze peste 460 de invenţii. Harry Coover a fost inclus, în anul 2004, în National Inventors Hall of Fame din Ohio.

Super Glue şi Războiul din Vietnam

În timpul Războiul din Vietnam cianoacrilaţii erau utilizaţi de către medicii de teren americani pentru tratarea rănilor survenite în timpul război. Această substanţă era pulverizată pe rănile deschise, oprind instantaneu sângerarea. Astfel soldaţii puteau fi transportaţi către unităţile medicale în care urmau să primească tratamentul convenţional. Multe vieţi au fost salvate prin acest mijloc.

Inventatorul

Harry Wesley Coover jr.s-a născut în anul 1917, în Newark, Delaware, şi era licenţiat în chimie la Hobart College în New York, obţinând diploma de master la Cornell. Harry Coover le este foarte cunoscut americanilor şi pentru faptul că a jucat un rol important în istoria televiziunii din Statele Unite, apărând alături de Gary Moore în emisiunea "I've Got a Secret". A apărut, de asemenea, şi în numeroase spoturi publicitare TV pentru renumitul lipici.

Preşedintele american Barack Obama l-a premiat pe Coover în 2010 cu Medalia Naţională pentru Tehnologie şi Inovaţie.

De ce îi obsedează Shakespeare pe americani?Autor: Corina Gavriş | 2181 vizualizări

29

William Shakespeare şi piesele sale sunt prezente în foarte multe aspecte ale vieţii în America. Cea mai bună modalitate de a vedea rolul durabil al lui Shakespeare în cultura americană este aceea de a te uita la obiectele din viaţa de zi cu zi a americanilor. Reclamele şi desenele animate, calendarele, albumele de amintiri sunt doar câteva din materialele prin care William Shakespeare şi-a făcut apariţia de-a lungul anilor.

Se pare că scriitorul englez şi piesele sale au însemnat dintotdeauna pentru americani ceva mai mult decât o seară reuşită la teatru. În anii de după Războiul de Independenţă, acesta a devenit pentru unii scriitori americani un simbol al trecutului englez şi un fondator al literaturii americane pentru alţii. Lucrările lui Shakespeare au inspirat printre multe altele, fondarea unor cluburi, spectacole comunitare, festivaluri, înfiinţarea unor librării.

În perioada de dinaintea apariţiei mass mediei, printre modalităţile de petrecere a timpului liber de către americani, se numărau şi hobbyurile, cluburile. Acestea erau văzute ca mijloace de îmbunătăţire a sinelui, dar şi de socializare. Spre mijlocul secolului al XIX-lea au început să apară societăţi shakespeariene, formate din oameni cu interese mutuale în piesele de teatru ale lui Shakespeare. Unele dintre acestea aveau ca membri doar femei, funcţionând ca un club literar, altele erau limitate doar la bărbaţi. Majoritatea acestor societăţi citeau şi discutau piesele ca într-un club modern de lectură. Un număr de astfel de societăţi le găsim şi astăzi, multe datorându-şi existenţa unor oameni care vor să „împartă” Shakespeare şi cu alţi prieteni cu convingeri asemănătoare. „Philadelphia Shakespere Society” fondată în 1861, exclusiv formată din bărbaţi, şi „Wellesley College Shakespeare Society” înfiinţat în 1877, sunt două exemple.

O nouă abordare

O dată cu anii 1970, mulţi dintre cărturarii americani au început să acorde o mai mare atenţie contextului istoric şi cultural în care operele literare au fost scrise. În loc ca piesele să fie tratate ca opere izolate, prin noua abordare se iau în considerare conflictele sociale, aspecte ale politicului, filozofiei, credinţele religioase sau alte idei, de exemplu piesele lui Shakespeare ar fi putut să fie înţelese de audienţa contemporană acestuia, fără nicio explicaţie. Acest model de analiză a lucrărilor literare se mai numeşte şi „the new historicism”. Atunci când te întâlneşti cu o operă literară, pe lângă faptul că te poate fascina, în unele cazuri te ajută să înţelegi o întreagă lume culturală din care aceste creaţii vin.

Shakespeare şi învăţământul american

În clasele şcoalare multiculturale din America de astăzi, o înţelegere nuanţată a conceptelor europene de naţiune, rasă şi destin imperial trebuie să se adreseze problemelor sensibile cultural, care apar în multe din piesele lui Shakespeare. În timp ce piesele reflectau iniţial îngrijorările lumii moderne care se extindea, Bardul a apărut ca o voce şi ca un simbol al imperiului şi al „Englishness-ului”(faptul de a fi englez). Acum el este cel mai important reprezentat al culturii literare globalizate şi cel mai popular autor de piese al lumii nevorbitoare de limbă engleză.

30

Shakespeare a „sosit” pentru prima dată în şcolile din America nu ca un dramaturg, ci ca o sumă de pasaje izolate pe care elevii le memorau şi recitau, ca pe un pasaj din Biblie sau un discurs de George Washington.

La începtul secolului XX s-a afirmat o tendinţă - mai întâi în Anglia, ajungând apoi în America - aceea de a realiza spectacole în aer liber, în care toţi locuitorii orăşelului, se presupunea, trebuiau să participe într-un fel sau altul la realizarea specatacolului. Astfel, chiar dacă erai imigrant sau locuiai acolo de generaţii, făceai parte din oraşul sau orăşelul respectiv, tocmai pentru că participarea la punerea în scenă a piesei, îţi dădea sentimentul că te afli într-un loc cu o istorie frumoasă, şi că faci parte din ea.

În jurul anului 1916, datorită aniversării a 300 de ani de la moartea lui Shakespeare, multe astfel de reprezentări în aer liber erau despre Shakespeare şi perioada elisabethană. Rar se juca întreaga piesă. În această perioadă, chiar şi în şcoli, cea mai populară piesă de învăţat, era Iulius Caesar. Parţial, pentru că studenţii învăţau latina şi erau familiarizaţi cu propria descriere a lui Ceasar cu privire la Războaiele Gallice, dar şi pentru că din anumite perspective era una dintre cele mai „curate” piese ale lui Shakespeare.

Americanii căutau în dramaturgul englez valorile, problemele şi ideile de care erau interesaţi. Normal că asta însemna că ei trebuiau să ignore părţile care nu erau conforme cu ideile lor. Din piese precum Henric al VI-lea, americanii au împrumutat lucruri care sugerau că Shakespeare ar fi crezut în democraţie sau republică, că ar fi fost interesat de Lumea Nouă, pentru că era nouă şi că el ar fi văzut în încrederea de sine americană, în americanul „how-to” şi în calităţile care erau importante pentru americanii de atunci, calităţi pe care el le considera importante.

 

Se pare că ziare particulare din 1916, care erau pentru intrarea S.U.A. în război, s-au folosit de piesa Henric al V-lea, care este o piesă despre război, pentru a argumenta că americanii trebuie să se pregătească de război.

Shakespeare: cultură de masă sau cultură a elitelor?

În secolul al XIX-lea, dacă mergeai la o piesă de Shakespeare, ai fi văzut în sală tot felul de oameni, de la clasa muncitoare, până la aristocraţie. Nu era o separare; linia dintre cultura elitelor şi cultura de masă nu era atât de groasă, şi oamenii puteau pătrunde mai uşor dintr-o parte în alta.

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, clasa muncitoare din America savura piesele lui Shakespeare ca şi elitele, cunoscând piesele la fel de bine ca aceştia. În acea perioadă erau frecvente piesele muzicale şi alte

31

spectacole populare în care erau parodiate discursuri şi personaje din dramaturgul englez. Pentru ca acele reprezentaţii să fie amuzante, audienţa ar fi trebuit să cunoască piesele originale. Numai către sfârşitul secolului al XIX-lea Shakespeare a devenit un indicator cultural al elitelor.

În secolul al XX-lea, natura relaţiei dintre publicul american şi Shakespeare s-a schimbat. Era în continuare cel mai cunoscut, respectat şi citat dramaturg, însă opera sa a ajuns treptat să fie văzută ca facând parte mai mult din cultura elitelor, decât din cultura populară. Piesele sale au devenit mai mult o modalitate de educaţie, decât de distracţie, o posesiune a unei audienţe elitiste, decât proprietatea tuturor americanilor.

Până spre sfârşitul secolului al XIX-lea, clasa muncitoare din America savura piesele lui Shakespeare ca şi elitele, cunoscând piesele la fel de bine ca aceştia. În acea perioadă erau frecvente piesele muzicale şi alte spectacole populare în care erau parodiate discursuri şi personaje din dramaturgul englez. Pentru ca acele reprezentaţii să fie amuzante, audienţa ar fi trebuit să cunoască piesele originale. Numai către sfârşitul secolului al XIX-lea Shakespeare a devenit un indicator cultural al elitelor.

În secolul al XX-lea, natura relaţiei dintre publicul american şi Shakespeare s-a schimbat. Era în continuare cel mai cunoscut, respectat şi citat dramaturg, însă opera sa a ajuns treptat să fie văzută ca facând parte mai mult din cultura elitelor, decât din cultura populară. Piesele sale au devenit mai mult o modalitate de educaţie, decât de distracţie, o posesiune a unei audienţe elitiste, decât proprietatea tuturor americanilor.

Shakespeare şi problemele sociale americane

O altă dimensiune a influenţei shakespeariene în societatea americană se răsfrânge şi asupra problemei rasiale. Aceasta problemă presupune şi o relaţie complicată între afro-americani şi Shakespeare, pentru că acesta din urmă, fiind un simbol al culturii elitelor albe, a devenit o metodă de a stabili bariere în şcoli şi în societate. Astăzi, unii actori, auditori, şcolari sau studenţi afro americani îl revendică pe Shakespeare ca fiind al lor, interpretându-i lucrările din perspectiva propriilor experienţe.

Un fenomen interesant de la începutul secolului XX, este acela că, prin Shakespeare, foarte mulţi imigranţi şi-au însuşit sentimentul american. Pentru oamenii ce se mutau în oraşe şi în mod special pentru emigranţii care veneau în S.U.A. şi se mutau în ghetouri, începeau să creeze modalităţi care să-i ajute să devină americani, să se aculturalizeze. În căminele culturale se jucau şi piese de Shakespeare, dar totodată se încuraja, ca mai ales tinerii, să înveţe dansuri populare din perioada elisabethană.

Relaţia dintre Shakespeare şi cinamatografia americană

Relaţia dintre Shakespeare şi cinamatografia americană este un alt aspect interesant ce nu trebuie ocolit. Însă şi teatrul muzical american a fost foarte interesat de preluarea de subiecte shakespeariene. Piesele lui Shakeapeare furnizau intrigi, personaje sau inspiraţii pentru multe musical-uri.

Poate părea surprinzător, dar piesele lui Shakespeare vechi de 400 de ani au fost o parte a filmelor americane încă de la începutul cinematografiei. În perioada de început a filmului mut, piesele sale erau un bun subiect pentru filmele scurte. Chiar şi atunci erau două feluri de filme cu Shakeaspeare: preluările şi adaptările după piesele sale.

Legătura dintre Shakespeare şi Hollywood nu numai că a durat, dar a prosperat de atunci de la proiectele mari din anii ’20, ’30 şi ’50, până la producţiile televizate, filmele experimentale şi independente, şi filmele pentru adolescenţi.

Shakespeare este cunoscut de mare public. El este o celebritate în S.U.A., un adevărat brand. Este util, este recunoscut, piesele lui sunt recunoscute. În America, dacă ai un produs pentru care încerci să faci publicitate, dacă într-adevăr vrei ca un mesaj al tău să ajungă la public, şi foloseşti limbajul lui Shakespeare sau imaginea lui, atunci vei avea parte de o plajă mai largă de public care va recunoaşte referinţele. Shakespeare apare ca subiect, ca muză, ca mod de a vinde produsul.

32

Astăzi, William Shakespeare rămâne cel mai pus în scenă dramaturg – prezentat în spectacole de teatru, filme, şcoli, la festivaluri şi citit în milioane de case. Influenţa lui asupra societăţii americane şi nu numai, este covârşitoare.

O stewardesa româncă a fentat moartea în două accidente aviatice Autor: Emilia Sava | 1077 vizualizări

În cei 30 de ani pe care i-a petrecut la bordul aeronavelor TAROM, bucureşteanca Laura Aurelia Grigore a simţit pe propria piele ce înseamnă o alertă cu bombă, un motor blocat de o pasăre, un trăznet, dar mai ales o aterizare forţată în ocean.

S-a îndrăgostit de meseria de stewardesă de când era adolescentă, iar acum, după 30 de ani petrecuţi la bordul avioanelor, povesteşte pe nerăsuflate peripeţiile prin care a trecut de-a lungul timpului.

Povestea lui Paul Mitu, pilotul cursei de la 7 august 1980

A supravieţuit la două accidente de avion, dar a trecut cu bine şi cu multă stăpânire de sine peste multe alte incidente, fiind cel mai probabil singura stewardesă din istoria aviaţiei, care a trecut prin atât de numeroase încercări.

„La vârsta de 17 ani, am stat o zi întreagă pe Otopeni alături de nişte prieteni care plecau la Tel Aviv, iar avionul întârzia să plece din cauza vremii rele. Atunci le-am văzut şi le-am admirat pe stewardesele în uniformă care aveau o anumită prestanţă“, a povestit Laura Grigore pentru „Adevărul de Seară”.

Imediat ce a terminat liceul, s-a angajat la Romtrans, o firmă de lângă aeroport. În 1975, i s-a ivit ocazia de a participa la un concurs de stewardese, şansă pe care a primit-o cu emoţie, dar care i-a deschis un nou drum în viaţă despre care nu avea nici cea mai mică bănuială că va fi atât de palpitant.

Aeronava s-a rupt în două, în ocean

33

În august 1980, Laura Aurelia Grigore se afla la bordul unui avion Tupolev 154 al TAROM care plecase de pe Otopeni cu destinaţia Nouadhibou (Mauritania).

„Din cauza unei defecţiuni, avionul care era plin cu marinari ce urmau să schimbe echipajele româneşti din Mauritania, a plecat cu o întârziere de vreo şapte ore. După un timp, am văzut oceanul şi navele care păreau împodobite cu luminiţe ca nişte pomi de Crăciun. Era întuneric afară, iar eu îi povesteam unei colege un film de groază cu un avion care se prăbuşea în apă“, ne-a povestit stewardesa, aflată acum la pensie.

Nu au simţit un impact foarte puternic, dar la un moment dat au realizat că avionul era pe apă şi se lovise de un banc de nisip, aeronava s-a rupt în două, dar a rămas agăţată de acesta. Au urmat moment de groază, pentru care Laura Grigore a avut o tărie fantastică.

„Am simţit picături de apă pe faţă şi am crezut că plouă, dar apa era sărată. O colegă se rostogolise, iar eu care stăteam pe un scaun, am fost aruncată în altă parte. Când am realizat că avionul era rupt în două, le-am spus pasagerilor să-şi pună vestele de salvare şi le-am spus să scoată bărcile despre care știam că trebuie să fie în aripi“, a mai spus Laura Grigore.

Fotografii: arhiva personală a Laurei Aurelia Grigore

A aflat însă că aeronava nu fusese dotată cu ambarcaţiuni de salvare pentru că traseul aerian nu era programat peste ocean. De fiecare dată când povesteşte, stewardesa retrăieşte acele momente ca şi cum s-ar întâmpla în prezent. Fiecare detaliu desprins parcă dintr-un film este descris clar. „Atraşi de sânge, rechinii roiau în jurul epavei“

„Era un zgomot infernal din cauza unui motor care încă mai mergea şi abia ne auzeam unul cu celălalt. Avionul risca să explodeze, iar până la ţărm erau vreo 600 de metri“, a mai istorisit ea. În urma prăbuşirii avionului, un pasager murise din cei 187 şi mai mulţi au fost răniţi, dar cei aflaţi în jumătatea de avion alături de Laura Grigore erau teferi.

34

Unii dintre călători au reuşit să plece înot spre mal, dar ea şi alţi marinari au fost readuşi de reflux la epavă.

„M-am aruncat în apă, însă curenţii mă trăgeau spre larg. Am văzut moartea cu ochii şi riscam să fiu sfâşiată de rechini care colcăiau în jurul avionului, dar nu se apropiau din cauza zgomotului. Puteam să plutesc în neştire în ocean sau să mă întorc la avionul care risca să explodeze”.

Stewardesa a revenit la aeronavă unde a găsit-o pe una dintre colegele sale, Geta Negru care  pierduse mult sânge. Era acoperită de haine pentru că se credea că este moartă. “I se vedeau doar picioarele, eu i-am dat hainele la o parte de pe faţă şi atunci a mişcat puţin din gură. Am stat apoi cu ea până au venit şi ne-au salvat”.

După cinci ore, au venit şi şalupele de salvare care au fost alertate cu ajutorul unei portavoce, dar a mai fost loc de un miracol. „Am văzut ceva plutind pe apă şi am crezut că e un om mort. Era însă un pasager viu şi care făcea pluta pentru că nu prea ştia să înoate”, a mărturisit Laura Grigore.

Păţania a fost cu atât mai puternică ţinută în memorie cu cât stewardesa era însărcinată în prima lună. Pasagerii care au supravieţuit atunci i-au făcut şi o surpriză atunci când a născut, marinarii i-au transmis o radiogramă cu felicitări.

A supravieţuit şi celui de-al doilea accident aviatic

Aurelia Laura Grigore a păcălit moartea şi în septembrie 1986 când se afla la bordul unei curse interne Băneasa-Cluj. Cerul senin nu prevestea ce avea să se întâmple.

„Eram cu un avion AN24 cu 52 de pasageri la bord care a aterizat forţat, pe un câmp, în apropierea unor case“, a povestit stewardesa. Printre pasageri se afla şi actorul Emil Hossu, care a supravieţuit și el.

Atunci şi-au pierdut viaţa însă toţi cei trei piloţi care au ars de vii în cabina aeronavei. „Ieşea fum din cabină şi când au venit pompierii au spus că nu au apă ca să stingă incendiul. Avionul a ars complet, iar piloţii au murit”.

35

Tărie de caracter în alte incidente aviatice

Laura Aurelia Grigore spune că este singura stewardesă care a continuat să zboare după două accidente aviatice, dar până la finalul carierei sale a mai avut parte şi de alte păţanii care i-au adus numele de „pisica neagră“ şi „femeia cu şapte vieţi“.

„Unde eram eu se întâmpla ceva rău, dar totul se termina cu bine. Piloţii se temeau de mine. La un zbor spre Moscova, profesorul de fotbal, Mircea Rădulescu a rămas la sol din cauză că eram eu la bord”, a mărturisit ea.

Aurelia Laura Grigore nu s-a temut însă nicio clipă şi a sărit în ajutorul oricui avea o problemă în avion. De-a lungul carierei sale aviatice, a avut parte de decesul unui turist Nordic, bătrân şi bolnav la bord, de scurgeri de lichid hidraulic semnalate de un pasager pe aripa avionului sau de probleme cauzate de intrarea unei păsări la motorul aeronavei. A trecut cu bine peste emoţiile unei depresurizări deasupra Iugoslaviei, de un fulger care a străbătut avionul, de un trăznet la bordul unui Boeing 777şi de o aterizare de urgenţă din cauza unei aripi rupte a avionului pe drumul spre Chicago.

„La un alt zbor s-a dat alertă alertă cu bombă la bord şi i-am anunțat pe pasageri că întârziem puţin. Eu mi-am spus doar că după ce am trecut prin atâtea ce mai conta o alarmă cu bombă?“, a mai spus Laura. Totul s-a terminat cu bine.

În anul 1997 a fost desemnată „stewardesa anului“, moment care a coincis cu decizia companiei aeriene ca fiica sa să fie disponibilizată.

36

Acum, Laura Aurelia Grigore locuieşte într-un apartament cu numărul 13 din Bucureşti, este măritată cu un fost fotbalist și are doi copii. Nu ştie dacă poate vorbi de multe ghinioane sau de prea mult noroc în urma celor pățite, dar are ce povesti în urma carierei sale petrecute în cer.

Secretele singurului submarin românescAutor: Dorin Udrea | 1571 vizualizări

 

Maistru Militar (r), brăileanul Marian Chiţoiu a avut ocazia să facă parte din echipajul submarinului Delfinul. Noul submarin Delfinul, deşi tras pe linie moartă, este încă obiectul cu cea mai mare valoare de inventar a oştirii, costând la data achizţionării nu mai puţin de 61,5 milioane de dolari.

Mai citiţi:

HISTORIA: 10 lucuri de ştiut despre submarinele româneştiSubmarinul – arma nazistă subestimată de engleziDupă cel de-Al Doilea Război Mondial, Submarinul „Delfinul", construit în 1936, la Fiume (astăzi Rijeka) a fost luat drept pradă de război de către ruşi. 

37

Retrocedat în 1957, sub formă de epavă, a fost reparat şi folosit ca navă de cercetări până în anii '70 când a fost casat.

„După ce am fost selectat pentru echipajul submarinului am fost trimis în Uniunea Sovietică, la Poti, unde am urmat un curs intensiv pentru lupta subacvatică. Am luat atunci contact cu torpilele de ultimă generaţie sovietice, între care şi torpilele cu oxigen, capabile să atingă 120 de noduri, dar al căror siaj poate deconspira poziţia navei", ne-a povestit Marian Chiţoiu, fostul maistru torpilor.A participat la punerea submarinului în funcţiune de la Groki, unde echipajul s-a urcat pe nava nou-nouţă. Aşa că din perioada probelor are câteva poveşti pe care nimeni nu le-a spus.

„La Gorki erau echipaje din Polonia şi din India, care ridicau navele. Submarinul nostru, din clasa Kilo, era ultimul din serie, şi avea câteva perfecţionări care nu se regăseau la cele 10 bucăţi indiene sau la cel polonez", ne-a explicat Marian Chiţoiu.

38

„Hai noroc, haraşo!"

Primele probleme ale submarinului Delfinul au apărut chiar de la probele de adâncime. La bordul submarinului erau trei ingineri, ruşi care au calibrat aparatura.„Ne-am lăsat tot mai adânc şi ruşii cam bătrâiori se tot uitau pe aparate. Submarinul trosnea sinistru câteodată. La un moment dat, ruşii s-au uitat la aparate şi au izbucnit în râs. Acestea indicau 278 de metri adâncime. Au ridicat păhărelele cu coniac „Murfatlar" de cinci stele, pe care comandantul îl oferise, le-au dat peste cap şi ne-au anunţat de fapt adâncimea: 302,5 metri, record al Marinei Române până în ziua de astăzi. Ulterior am mai coborât de două ori la adâncimea de 300 metri cu aparatele calibrate de inginerii care râdeau şi ne spunea într-una «Hai noroc, haraşo»", ne-a mai povestit maistrul torpilor. În timpul probelor de submersie, alt necaz pe capul ruşilor.

Au dat drumul la sonare şi au constatat cu stupoare că nici aparatele lor nu îl auzeau. Era din cauza elicei noi. Fusese montată în premieră pe submarinul nostru. La suprafaţă, în Odessa, au manevrat în aşa fel un remocher nu prea mare, ca să atingă uşor elicea.

„În urma loviturii semnătura acustică s-a modificat puţin şi ruşii au putut cât de cât să „vadă" după aceea submarinul. Cert este că noul tip de elice nu a mai fost după aceea montat decât pe submarinele lor, nu pe cele de export", mai povesteşte Chiţoiu.

Un Ferrari al adâncurilor, dar foarte tăcut

După ce a fost adus în ţară inginerii navalişti au reechilibrat elicea. Din nou submarinul Delfinul se poate deplasa perfect tăcut nedetectabil. Acest lucru s-a văzut la singura aplicaţie desfăşurată cu aliaţii în Marea Neagră.

„Atunci americanii care au deplasat avioane de cercetare antisubmarină şi corvete pentru vânătoarea de submarine au avut neplăcuta surpriză de a nu vedea unde este submarinul. Nu a putut fi detectat. Aceasta şi din cauză că este acoperit cu un cauciuc special gros de şapte centimetri care dispersează ecoul sonarului". Submarinul se poate deplasa sub apă cu peste 40 de kilometri pe oră şi este unul de atac, putând lansa cele 18 torpile de la bord în mai puţin de 7 minute.

39

„Nu numai torpilele pot fi lansate ci şi oamenii, scafandri de luptă şi echipele forţelor speciale. La un astfel de exerciţiu după ce s-a inundat tubul de lansare pentru o misiune de evacuare-salvare, s-a constat că echipamentul scafandru se defectase. S-au închis imediat trapele şi omul a putut fi salvat. Apa care a intrat în navă, eram la adâncime Snorchell de 15 metri, a fost evacută prin valvele de securitate fără probleme", ne-a explicat fostul maistru torpilor.

S-au descoperit secretele sacrificiilor umane din PeruAutor: Andreea Lupşor | 1398 vizualizări

Arheologii peruani au descoperit recent noi fresce într-un centru de sacrificii umane ce datează încă de pe vremea culturii Lambayeque. Această cultură, cunoscută mai mult sub numele de cultura Sican, s-a dezvoltat pe coasta nordică a Peru-ului de astăzi între anii 700-1300, cunoscând apogeul în secolul al X-lea.

„Vorbim de o zonă de peste 600 de metri pătraţi, unde aveau loc ritualurile de sacrificii umane atât de importante în societatea Lambayeque” a declarat Carlos Wester, directorul muzeului Brűning, unul din cele mai importante muzee din Peru.

Într-un alt sit din apropiere au fost descoperite recent cadavrele a peste 30 de femei sacrificate, iar acelaşi Wester explică faptul că aceste ceremonii „erau foarte importante pentru societăţile din trecut, iar acest loc pare a fi centrul de organizare a acestor rituali.”

40

Top 5 cele mai celebre femei spionAutor: Mihaela Adriana Patrascu | 9453 vizualizări

Profitând de toate atu-urile şi calităţile pe care le posedau, femeile-spion şi-au adus aportul în interceptarea de informaţii. Iată o listă a spioanelor faimoase şi a poveştilor lor.

Josehine Baker

41

42

Fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente musicale şi a unei spălătorese de culoare, Freda Josephine Mcdonald a crescut în cartierele sărace din St Louis. De a 16 ani va juca la teatrele din Philadelphia şi New York, fiind angajată de trupe de vodeviluri. A părăsit America în urma acţiunilor rasiste, stabilindu-se în Franţa. Acolo va deveni cap de afiş al spectacolelor ţinute de vestitul Folies Bergere. 

Declanşarea războiului o găseşte tot pe scenă, adunând informaţii importante pentru rezistenţa franceză despre clienţii germani, japonezi sau italieni care intrau în acel bar. Uterior, se va infiltra în rândul ocupanţilor, reuşind chiar să fie invitată la petrecerile ambasadei italiene din Franţa. Mai mult decât atât, a reuşit să creeze o reţea de sprijin a rezistenţei franceze conduse de Charles de Gaulle. A fos prima Americană decorate cu Croix de Guerre, cea mai înaltă distincţie franceză.

 

 

Belle Boyd

43

44

Maria Isabelle Boyd s-a născut în Martinsburg, Virginia, începându-şi “cariera ” de spion din întâmplare: un grup de soldaţi ai Uniunii a văzut steagul Confederaţiei arborat de către părinţii ei, pătrunzând în casă pentru a-l da jos. Belle a împuşcat pe unul dintre ei. Tribunalul a achitat-o ţinând-o însă sub supraveghere. Va obţine informaţii importante despre Uniune de la paznicul ei, transmiţându-le, prin intermediul servitoarei sale, generalilor Confederaţiei. 

Una dintre cele mai importante informaţii livrate de către Belle Boyd a fost cea conform căreia Uniunea ar plănui mutarea temporară a unor trupe, fapt ce slăbea apărarea în Front Royale. Confederaţia a profitat de acest luru, reuşind să cucerească oraşul. 

Va fi trădată de iubitul ei în 1862, fiind arestată şi ţinută timp de o lună într-o închisoare din Washington, după care a fost eliberată. Va pleca în Anglia, însă se va întoarce în SUA, povestindu-şi amintirile. Va muri la vârsta de 56 de ani de febră tifoidă.

 

Amy Elizabeth Thorpe

Născută în noiembrie 1910 în Minneapolis, Amy Elizabeth Thorpe va fi supranumită Mata Hari a celui de-al doilea război mondial. Racolată de SOE, va acţiona sub numele de Cynthia şi, ulterior, de Betty Pack, operând în Polonia. Va furniza informaţii vitale privind intenţia lui Hitler de a dezmembra Cehoslovacia, ajutând totodată la decodarea mesajelor radio ale armatei germane.

45

Una dintre cele mai importante misiuni ale sale a fost obţinerea codurilor navale franceze a guvernului pro-nazist instaurat la Vichy. Ea va seduce un angajat al ambasadei, convingându-l să-i ofere informaţiile necesare, achitându-se astfel de datorie. Va muri de cancer în decembrie 1963.

 

 

 

 

Virginia Hall

Născută în 1906 în Baltimore, Virginia Hall a operat sub numeroase nume: Marie Monin, Germaine, Diane, Camille, iar germanii au poreclit-o Artemis, considerând-o printre cei mai periculoşi spioni duşmani. A rămas şchioapă în urma unui accident de vânătoare în Turcia, ratând astfel o posibilă carieră diplomatică. A plecat la Paris, angajându-se în serviciul de ambulanţă, mutându-se apoi în Londra, unde a fost racolata de SOE. S-a reinters în Franţa, coordonând operaţiunile rezistenţei franceze. Va scaa cu greu din Franţa, în urma ocupării de către germani.

În martie 1944 a intrat şi în serviciile secrete americane, fiind nevoită să se întoarcă în Franţa. Sub numele de cod Diane, a reuşit să evite Gestapo-ul, reusind să ia legătura cu resistenţa franceză. Va reuşi să stabilească zone sigure pentru lansarea de ajutoare pentru rezistenţa franceză, a pregătit batalioane de voluntari, învăţându-i să ducă un război de guerilla contra nemţilor, etc. În 1945, ca recompensă pentru eforturile sale, i-a fost acordată distincţia de Distinguished Service Cross, devenind singura femeie din rândurile civile ce s-a bucurat de această onoare în cel de al doilea război mondial. Din 1950 a lucrat pentru CIA, retrăgându-se în 1966.

Mata Hari                            

46

Cea mai cunoscută femeie spion, subiect de cărţi şi filme cu actori celebri, Margaretha Geertruida Zelle s-a născut în Leeuwarden, făcându-se cunoscută în Europa drept dansatoare, curtezană şi spioană. După declanşarea primului război mondial, Mata Hari va călători, profitând de originea sa olandeză (Olanda s-a declarat neutră). Prezenţa să în cercurile înalte ale acelei vremi a trezit suspiciunea serviciilor franceze care au bănuit-o ca fiind agent german. 

În momentul în care guvernul francez a interceptat un mesaj radio transmis către Berlin de ataşatul militar german de la Madrid în care erau descrise operaţiunile unui agent care opera sub numele de cod H-12, au început investigatile mai atente. În final, H-12 a fost identificat cu Mata Hari, fiind acuzată imediat de trădare. A fost executată pe 15 octombrie 1917. Viaţa ei a rămas învăluită în mister, fascinând generaţii întregi. 

Fotografii inedite cu Eva Braun şi Hitler, date publicităţiiAutor: Redactia | 2553 vizualizări

Eva Braun

Revista LIFE publică astăzi imagini nevăzute încă din albumele de fotografii ale Evei Braun. Confiscate de armata americană în 1945, imaginile au fost furnizate presei de un colecţionar. Eva Braun apare la plajă singură sau împreună cu familia şi prietenii ori alături de Adolf Hitler în ipostaze nemaivăzute până acum.

Braun l-a întâlnit pe Hitler la sfârşitul anilor 1920 pe când avea doar 17 ani şi s-a căsătorit cu el cu câteva ore înainte să se sinucidă în după-amiaza zilei de 30 aprilie 1945. 

47

Top 5 cei mai faimoşi spioniAutor: Mihaela Adriana Patrascu | 7062 vizualizări

Carismatici, inventivi, descurcăreţi, cu o meserie care a fascinat şi a intrigat deopotrivă, spionii joacă un rol deosebit de important, informaţiile strânse putând fi vitale, atât pe tip de pace, cât şi pe timp de război. Deşi numărul lor este impresionant, vom  prezenta doar o lista a cinci spioni  faimoşi.

 

 

 

 

 

 

 

48

Giacomo Casanova (1725-1798)

Originar din Veneţia, Casanova este cunoscut în special prin intermediul numeroaselor sale legături amoroase. Pe lângă aventurile sale, a colaborat şi cu Inchiziţia Veneţiană între anii 1774 şi 1782. Va fi exilat din Veneţia, în urma acuzaţiei de defăimare a unui magistrat important, murind în 1798 la castelul său din Dux.

 

 

 

 

 

Richard Sorge (1895-1944 )

49

Născut în Azerbaidjan (parte a Imperiului Rus), s-a mutat în Germania împreună cu familia atunci când avea trei ani.  Rănit grav pe front în timpul primului război monial, acesta va rămâne şchiop pentru tot restul vieţii Iin timpul convalescenţei va citi operele lui Marx, adoptând ideologia comunistă şi devenind membru al Partidului Comunist german. Se va întoarce în Uniunea Sovietică în anul 1924 unde va fi racolat de către securitate. În calitate de jurnalist, va călători în străinătate, unde va ajuta la răspândirea ideologiei comuniste.

Ulterior, Sorge va fi trimis în Japonia, pentru a contribui la crearea unei reţele de informaţii a Uniunii Sovietice. Rusia îşi simţea vizată poziţia sa în Estul Îndepărtat odată cu cucerirea Maniciuriei de către Japonia. Va oferi infomatii vitale Uniunii Sovietice, precum cea prinvind apărarea Stalingradului, conform căreia japonezii vor ataca URSS de îndată ce germanii vor cuceri un oraş important de pe Volga. Va fi prins însă în octombrie 1941 în Tokyo, va fi torturat însă nu va recunoaşte legăturile sale cu spionajul sovietic. Va fi spânzurat pe 7 noiembrie 1944, Uniunea Sovietică negând, până în 1964, orice legătură cu Sorge.

Klaus Fuchs (1911-1988)

50

Fizician german, Klaus Fuchs a lucrat pentru Anglia la proiectul fabricării bombei atomice, pasând informaţiile importante Uniunii Sovietice. Ulterior, va fi trimis în SUA în calitate de cercetător de prim rang în cadru proiectului Manhattan.

Din 1944 va lucra în Mexic la proiectul fabricării bombei cu hidrogen, transmiţând Uniunii Sovietice date importante privind producţia de uranium a SUA precum şi numărul de bombe aflate în posesia americanilor. Va fi interogat de englezi în urma întoarcerii sale în Marea Britanie, fiind găsit vinovat de transmiterea de informaţii secrete unei naţiuni-prietene şi condamnat la 14 ani de închisoare. Cu toate acestea, nu a executat decât nouă ani din pedeapsă, mutându-se în Germania, unde va trăi până la sfârşitul vieţii sale.

 

 

51

Nathan Hale (1755-1776)

Născut în Coventry, Connecticut, urmând cursurile Universităţii Yale. Profesor până la Războiul pentru Independenţă, s-a înrolat din 1775, fiind ulterior numit căpitan în Armata Continentală. În timpul bătăliei de la Long Island, care area să se soldeze cu Victoria britanicilor, Hale s-a oferit voluntar pentru a strânge informaţii privind următoarele mişcări ale englezilor.

  Prins într-o cârciumă, va fi interogat, fiind găsit vinovat şi condamnat la moarte. Va fi spânzurat în locul în care în prezent se află intersecţia dintre 66th Street şi Thrird Avenue din Queens, New York. Se pare că ultimile sale cuvinte au fost: I only regret that I have but one life to give for my country (Regret că nu am decât o viaţă pe care s-o jertfesc pentru patria mea). 

 

52

Aldrich Ames (1941)

Aldrich Hazen Ames s-a născut în River Falls, Wisconsin, devenind ofiţer al CIA.  A fost trimis într-o misiune în Turcia pentru a supraveghea ofiţerii de securitate sovietici care se ocupau de recrutări. Va reuşi să se infiltreze în organizaţia comunistă DEV-GENÇ, însă  prestaţia sa a fost catalogată drept “satisfăcătoare” de către serviciul de informaţii american. A parcurs o lungă carieră în CIA, având o vechime de 31 de ani.

Din 1985, îşi oferă serviciile de spion Uniunii Sovietice. Informaţiile transmise ruşilor au avut ca efect compromiterea a 100 de agenţi CIA, Ames vânzând sovieticilor numele tuturor agenţilor americani pentru suma de 4,6 milioane de dolari. Va fi prins după ce CIA va apela la FBI, arestat şi închis până în prezent în penitenciarul din Allenwood, Pennsylvania.

Top 10 scandaluri privind experimentele medicale făcute pe soldaţiAutor: Redactia | 6673 vizualizări

Fiecare dintre noi ne imaginam că suntem super eroii desenelor animate pe care le urmărea în copilărie. Ulterior când am trecut de acea parte a copilăriei, aceşti super eroi au rămas acolo în spatele micului

53

ecran sau pe benzile desenate. Totuşi ideea de a avea un supererou în armata pe care o conduci nu a părut o idée absurd multora dintre liderii marilor puteri ale lumii. Aşa au apărut experimentele militare top secret. Însă cum secretele se mai şi află vă prezentăm zece scandaluri privind aceste experimente ale armatei americane.

1. Vedere în infraroşu. Marina Americană a vrut să dea superioritate soldaţilor săi în cel de-al doilea Război Mondial asupra adversarilor. Aşa că au urmărit mărirea spectrului vizual al propriilor soldaţi în infraroşu. Cercetătorii ştiau că vitamina A conţine o moleculă senzitivă la lumina. Aşa că au hrănit voluntari cu suplimente făcute din ficat iar vederea acestora a început să se schimbe în câteva luni, extinzându-se în zonă infraroşie. Desigur, succesul a fost trecător, alţi oameni de ştiinţă reuşind să dezvolte un telescop electronic pentru a vedea în respectivul spectru, aşa că cercetările pe oameni au fost abandonate. Alte naţiuni s-au jucat şi ele cu vitamină A în timpul aceluiaşi război. Piloţii japonezii au primit atâta vitamină pentru a le fi îmbunătăţită vederea nocturnă astfel încât în anumite cazuri vederea lor s-a îmbunătăţit cu 100%.

2. Injecţia de plutoniu. În timp ce SUA se aflau în cursă realizării primei bombe atomice aproape de finele celui de Al Doilea Război Mondial, cercetătorii au vrut să ştie mai mult despre ce plutoniu şi efectele sale. Aşa că testele au început pe 10 aprilie 1945, prin injectarea de plutoniu în două victime ale unui accident de maşină de la Oak Ridge, Tennesse. Voiau să vadă cât de rapid scăpa corpul uman de radiaţie. Acela a fost primul din peste 400 de experimente. Studiile au variat de la efectele unor doze variate de radiaţii până la tratamente experimentale pentru cancer. Dovezile despre ele au devenit publice în 1995, când Departamentul de Energie le-a făcut publice.

3. Omul- rachetă. Înainte ca omul să ajungă în spaţiu şi pe Luna, drumul spaţial a avut un erou necunoscut. Cercetătorii NASA au dezvoltat motoare cu viteze de peste 640 de kilometri pe oră. Primele experimente cu cimpanzei n-au dat niciun rezultat pentru că aceştia mureau din cauza leziunilor de pe creier. Din 1954 colonelul John Stapp de la Aviaţia SUA a fost supus la 35 de astfel de experimente, inclusiv o viteză-record de 1.017 kilometri la oră. În timpul experimentelor Stapp a suferit numeroase contuzii, a avut coaste rupte, două încheieturi fracturate, şi-a pierdut dinţii şi şi-a spart vasele de sânge din ambii ochi.

4. Porcuşorii pacifişti de Guinea. Cei mai mulţi soldaţi nu se aruncă în lupta contra viruşilor ucigaşi şi a bacteriilor. Dar exact acest lucru l-au făcut peste 2.300 de adventişti de ziua a saptea în armata americană. Cum ei interpretau porunca biblica “Să nu ucizi!” literal, n-au vrut sa lupte pe front. S-au oferit voluntari, însă, pentru a fi cobai pentru testarea de vaccinuri împotriva armelor biologice. Au avut febra timp de câteva zile, răceli, alergii, dureri adânci de oase de la boli cum ar fi febra Q. Totuşi niciunul nu a murit în timpul “Operaţiunii Haina Albă”, care a avut loc la Fort Detrick, Maryland, intre 1954 pana in 1973.

5. Să cazi cu viteza sunetului Când US Air Force a vrut să vadă cât de bine pot supravieţui piloţii la salturi de la mare altitudine, au apelat la Căpitanul Joseph Kittinger Jr. Pilotul de teste a făcut câteva sărituri în cadrul “Proiectului Excelsior” din anii 1950. De fiecare dată urca la mare înălţime cu baloane înainte de a se arunca şi apoi deschide paraşuta deasupra New Mexico. Recordul său îl constituie zborul din 16 august 1960, când a sărit de la 102.800 picioare, adică 31,33 kilometri înălţime. De aici el a prins 988,13 kilometri pe oră, nu departe de viteza sunetului. A îndurat temperaturi de -70 de grade Celsius.

6. Război cu marijuana. Drogurile psiho-active precum marijuana, LSD şi PCP, nu sunt valoroase doar pentru cartelurile columbiene. Odată cercetătorii credeau că pot scoate din uz soldaţii inamici drogându-i. Voluntari ai Armatei SUA au inhalat marijauna, acid şi praf de îngeri într-o locaţie de la Edgewood, din 1955 până în 1972. US Army eventual a dezvoltat o artilerie halucinogenă care lasă subiecţii căzuţi laţi timp de câteva zile. Academia Naţională de Ştiinţe a realizat un studiu în 1981 care a arătat că nu au avut efecte secundare de boală de la teste. Dr. James Ketchum a publicat din interior prima relatare a cercetării în 2007, în cartea “Razboi Chimic: Secrete Aproape Uitate”. Aici cea mai periculoasă pare o armată de jamaicani …

7. Gaz sarin pulverizat pe marinari. Ameninţările războaielor chimice şi biologice au determinat US Department of Defense, Departamentul de Apărare al SUA, să pornească “Proiectul 112” din 1963 până la începutul anilor ‘70. O parte a experimentelor au constat în pulverizarea navelor şi a sute de marinari cu difersi agenţi precum gaz sarin sau VX. Prin acestea se dorea testarea procedurilor de decontaminare. Pentagonul a făcut publice detaliile asupra proiectului în 2002 iar Administraţia Veteranilor a început

54

studierea posibilelor efecte printre marinari. Acesta a fost doar unul dintre multele experimente chimice realizate de SUA, care au început cu testele de gaz de muştar în al Doilea Război Mondial.

8. Clarviziune parapsihologică. Că şi în cazul "flăcării violete” şi SUA au fost atente cu personajele lor parapsihice. Pentagonul a cheltuit cam 20 de milioane de dolari testând puterile extrasenzoriale precum vederea la distanţă, între 1972 şi 1996. Vizionării ar fi trebuit să descopere detalii geografice, locaţii pe care nu le-au văzut niciodată, cum ar fi rachetele nucleare sau buncărele altor state. Versiunile americane ale lui Aliodor au dat rezultate diferite agenţiilor de spionaj care se luptau pentru serviciile lor. Proiectele au fost denumite "Flacăra Gratarului” sau "Star Gate” (Poartă Stelară). CIA a declasificat informaţiile în 2002, ceea ce a permis lumii să vadă că şi americanii au flăcările lor, dar nu violete"

9. Soldatul universal Somnul poate fi cel mai mare inamic al unui soldat, fie în lungile bătălii de mai multe zile, fie pe durată unor misiuni mai mari în jurul lumii. Militarii au încercat să depăşească obstacolul dând soldaţilor "go pills” care conţineau stimulenti precum amfetamine. Recent, militarii au testat cu succes un medicament numit Modafinil sau Provigil. Acesta face soldaţii în stare să lupte 40 de ore în continuu fără efecte de boală sau oboseală. Iar US Defense Advanced Research Projects Agency (DARPA) "Agenţia SUA de Proiecte şi Cercetări Defensive Avansate "finanţează acum şi alte tehnici anti-somn, cum ar fi stimularea transcraniala magnetică, care închide creditul în electromagnetism.

10. Armura internă. Poate că soldaţii universali nu sunt aşa de departe până la urmă, dacă proiectul "Armura interioara” al DARPA va avea succes. Prin acesta se încearcă transferul către oameni a unor abilităţi extreme ale anumitor animale , cum ar fi gâştele care zboară la altitudini de 11.000 de metri. Sunt vizaţi şi leul de mare, care îşi redirecţionează fluxul de sânge din organele non-critice când se scufundă, ceea ce reduce cererea de oxigen. Proiectul încearcă să facă soldaţii imuni la o serie de infecţii, arme chimice, biologice sau radiologice. În acelaşi timp, se doreşte ca soldaţii să fie adaptaţi la tot felul de condiţii extreme de temperatură, altitudine şi medii naturale dure.

O istorie a Apocalipselor ratateAutor: Ciprian Plăiaşu | 4831 vizualizări

Pe 21 mai 2011, ora 18 (22 mai ora 4, ora României) ar fi trebuit să aibă loc sfârşitul lumii. Cu toţii am văzut unele afişe apărând şi în Bucureşti cu acest mesaj. Însă surpriză! Nu s-a petrecut nimic. Pastrorul american Harold Camping, cel care a prezis că sfârşitul lumii va avea loc la 21 mai, este de negăsit, iar postul său de radio difuzează muzică religioasă şi sfaturi, toate înregistrare înainte de 21 mai. Se pare că a dispărut cu vreo 72 de milioane de dolari. Scamatoria cu sfârşitul lumii, e veche de când lumea. De la apariţia creştinismului, religie care vorbeşte expres despre acest moment, până în ziua de azi Apocalispsa a fost prevestită de mulţi sub diferite forme. Dincolo de religie Armaghedon, Apocalipsa sau sfârşitul vremurilor a început să mai îmbrace şi alte haine: ştiinţifică şi chiar politică

55

circa 400 Apocalipsa lui Montanus

Montanus a fost un “eretic” timpuriu în creştinism care a prezis că sfârşitul lumii este aproape. Acesta a pretins a fi întruchiparea Duhului Sfânt şi au început să predice un al treilea testament. Credinţele lui Montanus s-au răspândit cu repeziciune provocând o mare confuzie în cadrul bisericii creştine timpurii. Montanus a fost în cele din urma condamnat la Sinodul Ecumenic de la Efes din anul 431.

3 Octombrie 1533 Apocalipsa lui Michael Stifel

La scurtă vreme după rupture produsă de Martin Luther, un alt german, Michael Stifel, şi-a îndemnat adepţii să-şi vinde toate proprietatile lor deoarece potrivit calculelor sale făcute după Biblie sfârşitul lumii va avea loc la data 3 Octombrie 1533. Astfel, el şi-a condus adepţii pe un deal, de unde potrivit acestuia trebuiau să fie ridicaţi la cer. Câteva ore mai târziu, profetul a trebuit să fugă de pe deal, având în vedere că previziunea sa nu s-a adeverit.

1794 Apocalipsa lui Charles Wesley

Charles Wesley a fost unul dintre fondatorii Bisericii Metodiste şi credea că lumea avea să îşi afle sfârşitul în 1794. În ciuda faptului că anul a trecut ca oricare altul, fratele lui Charles, John, a făcut şi el o “profeţie” despre sfârşitul vremurilor. Acesta a prezis că 1836 va fi anul în care Bestia Mare va veni pe pământ, marcând începutul sfârşitului.

19 octombrie 1814Apocalipsa Joannei Southcott

Joanna Southcott, iniţial practicantă a cultului metodist, a devenit convinsă de faptul că are puteri supranaturale şi s-a declarat femeia despre care se vorbeşte în Apocalipsa – în versiunea King James, Apocalipsa 12:1-6: “Şi s-a arătat un semn mare în ceruri; o femeie învăluită în soare, şi luna sub picioarele ei, şi pe cap o coroana de douăsprezece stele “. Joanna a prezis că ea va da naştere lui Mesia – aclamând sfârşitul lumii, la 19 octombrie 1814. Lumea nu s-a sfârşit la aceasta data, dar la scurt timp Joanna a murit. Adepţii ei i-au păstrat trupul ceva timp în speranţa că ea se va ridica din morţi. În cele din urma l-au predat autorităţilor atunci când cadavrul a început sa se deterioreze.

22 Octombrie 1844 Apocalipsa şi Biserica lui William Miller

Între anii 1831 şi 1841, William Miller (un pastor baptist), a prezis revenirea lui Isus şi sfârşitul lumii bazându-se pe profeţii din Cartea lui Daniel (Daniel 8:14). El considera că în perioada 21 martie 1843 şi 21 martie 1844. După câteva date greşite în care acesta şi adepţii săi au aşteptat venirea lui Isus au stability că pe 22 octombrie 1844 este ultima dată când sigur sfârşitul se va arăta. Însă nimic nu s-a petrecut concret, însă Miller a continuat să aştepte sfârşitul până la moartea sa în 1849. Un lucru interesant este că mişcarea religioasă a lui Miller a devenit în cele din urma Biserica Adventistă Ziua a Şaptea. Ei cred ca previziunea a fost corectă, dar ca se refera la un eveniment în cer, nu pe pamânt.

18 mai 1910 Cometa Halley şi Apocalisa

Poate pentru prima oară când media a jucat un rol esenţial în popularizarea unui eveniment de acest gen a fost la trecerea cometei Harley în 1910. Chiar dacă cometa fusese de multe ori vizibilă înainte fără nici un deces raportat, pe 18 mai 1910 a fost considerat a fi o ameninţare mortală pentru oameni din cauza gazelor otrăvitoare provenite din coada. Acesta nu mai este un scenariu apocaliptic religios, ci ar putea fi prima dată când ştiinţa a fost responsabilă pentru panica ce s-a instalat datorita unui scenariu apocaliptic.

1914 Sfârşitul lumii după Martorilor lui Iehova

56

Martorii lui Iehova au estimat şi ei data sfârşitului lumii. Charles Taze Russell, care a pus bazele revistei Watch Tower, a calculat ca Isus Hristos va ajunge pe pământ în 1914. Aceasta data a coincis cu data izbucnirii primului război mondial, care părea a oferi sprijin pentru predicţiile sale. Predicţia lor se baza ca şi ale altora pe profeţii din Cartea lui Daniel. După ce sfârşitul s-a lăsat aşteptat, aceştia au schimbat sensul predicţiei şi au declarat că a fost data la care Isus a început să se pronunţe invizibil (da – invizibil). Alţi ani în care aceasta sectă a prezis sfârşitul lumii sunt: 1914, 1915, 1918, 1920, 1925, 1941, 1975, 1994, etc.

17 decembrie 1919 O nouă Apocalipsă ştiinţifică

Respectatul meteorolog Albert Porta a prezis că la 17 decembrie 1919 o conjuncţie de şase planete ar putea “provoca un curent magnetic, care va străpunge soarele, iar din cauza explozii mare de flacări şi de gaze în cele din urma va înghiţi Pamântul.” Aceasta previziune a condus la unele acte de violenţă şi câteva sinucideri. A cauzat, de asemenea, pierderea slujbei pentru Albert care a ajuns sa lucreze pentru un ziar local unde scria coloana meteo.

1969 Apocalisa criminalului Manson

Charles Manson a crezut că tensiunile rasiale din SUA ar conduce la o confruntare apocaliptică, după care trupa lui de criminali “Manson Family“ va conduce lumea. Când nu s-a întâmplat nimic, acesta a început să ucidă oameni. Manson este închis pe viaţă pentru crime.

1980 Apocalipsa Politică

Hal Lindsey, un evanghelist din SUA , a crezut că Uniunea Eupropeană, pe care el a numit-o Statele Unite ale Europei conduse de Anticrist, va deveni oponetul SUA şi a celorlate state şi de aici va pleca războiul final. El a reuşit să stabilească şi o dată pentru sfârşitul lumii şi a crezut că o luptă finală dintre bine şi rău este iminentă. Acesta are o serie de emisiuni pe tema venirii Apocalipsei în SUA.

10 martie 1982. Apocalisa ştiinţifică revine

Termenul de “Efectul Jupiter” a apărut în 1974, scris de doi astrofizicieni, John Gribben si Stephen Plagemann. Aceştia spuneau că efectul este vorba despre alinierea tuturor cele nouă planete pe 10 martie 1982. În acel moment se va crea o atractie gravitaţională care ar provoca o creştere uriaşă a petelor solare, a razelor soarelui şi / sau a cutremurelor. Deşi autorul Gribben chiar a ieşit şi a spus că această ipoteza a fost un festival teoretic de genul “ce ar fi dacă” fără prea multă substanţă reală în spatele ei, oamenii au crezut că acest lucru avea să se întâmple, iar lumea o să îşi afle sfârşitul. Singurul efect al acestui eveniment a fost o creştere a mareei cu 0.04 milimetri peste limitele normale.

11-13 Septembrie 1988 Apocalipsa, vândută ca pâinea caldă

Un fost inginer N.A.S.A., Edgar Whisenant a vândut 4,5 milioane de exemplare din cartea lui “88 motive pentru care ar putea fi Apocalipsa în 1988″. Aceasta a fost cumpărată de către cea mai mare parte a creştinilor evanghelici din SUA. După ce a revăzut datele predicţiilor sale, pentru anii 1990, nu a mai reuşit să îşi vânda ideile.

1993 Apocalipsa asediată de FBI

David Koresh şi mai mult de 100 de adepţi s-au baricadat la sediul Adventiştilor Davidieni “ o ferma în Waco, Texas, în asteptarea sfârşitului lumii. Ferma a fost înconjurată de FBI, iar după a 51-a zi de asediu, 76 din cei aflaţi în interior, inclusiv Koresh au murit într-un incendiu.

Martie 1997 Cum scapi de Apocalipsă … prin suicid

57

În 1997 s-a înregistrat un record: Cometa Hale-Bopp a fost vizibilă cu ochiul liber pentru un record de 18 luni. Pentru mulţi semnul a fost o curiozitate astronomică pentru alţii o previziune a sfârşitului lumii. Astronomul amator, Chuck Shramek a “observat” un obiect companion ce urmărea cometa. El a chemat apoi show-ul de radio Art Bell pentru un raport al constatarilor. Totuşi membrii cultului Heaven’s Gate au crezut ca apariţia cometei Hale-Bopp a fost un semn că Pământul va fi distrus, iar acest obiect companion ar fi o nava spaţială care vine să îi ridice. Singura modalitate de a supravieţui sfârşitului lumii a fost în viziunea lor, sinuciderea în masă, pentru ca sufletele lor să călătorească în spatele cometei în nava spaţială. Cadavrele celor 38 de adepţii s-au găsit într-o casa în California pe 26 martie.

Anul 2000, anul sfârşitului

Zeci de culte creştine au anticipat că trecerea în noul mileniu ar coincide cu cea de a doua venire a lui Hristos şi sfârşitul lumii. În plus şi previziunile lui Nostradamus indicau că sfârsitul timpului începe undeva în 1999 în iulie. Un “mare rege al terorii” trebuia să coboare din cer. Când nu a venit cu adevarat profeţiile apocaliptice au început răspândirea de zvonuri cu adevarat apocaliptice – şi anume că sonda spaţială Cassini urmează să se prăbuşească pe Pământ. Sonda Cassini era umplută cu combustibil radioactiv.

Mai 2008 Apocalipsa din peşteră

Un număr de 35 de membri ai unui cult auto-intitulat Adevarata Biserică Ortodoxă Rusă au petrecut şase luni într-o peştera, în anticiparea Apocalipsei, prezise de către liderul lor de Piotr Kuznetsov. Kuznetsov, care niciodată nu a însoţit adepţii în peştera, a fost obligat să se supună unui tratament psihiatric de către o instanţă rusă.

Apocalipsa găurii negre de la Geneva

10 septembrie 2008 - Pornirea acceleratorului gravitaţional de la Geneva a generat temeri că va sfârşitul lumii va fi declanşat de o gaura neagra care va înghiţi pământul. Această gaură neagra ar fi urmat să apară în urma cercetărilor de aici. Dar lucrurile s-au amânat pentru că au apărut niste defecţiuni.

10 Mari dezastre ecologiceAutor: Redactia | 4199 vizualizări

Până la dezastrul nuclear de la Fukushima, pe care nu îl vom introduce în acest top 10 al dezastrelor ecologice întrucât nu s-au terminat studiile care arată cu exactitate cat de sus poate fi pus aceasta calamitate (cel mai probabil pe locul 2), omul prin actiunile sale a ameninţat echilibrul planetelei în dese rânduri. Iată aici topul 10 celor mai mari dezastre ecologice.

1. Cel mai înfiorător dezastru nuclear din istorie, cauzat de o centrală. Pe 26 aprilie 1986 unul dintre reactoarele centralei de la Cernobîl din Ucraina a explodat. O cantitate enormă de radiaţii a fost trimisă

58

în atmosferă, mai mare decât cea emisă de bombele de la Hiroshima şi de la Nagasaki. Radiaţiile au mers către întreaga Europă. De atunci, mii de copii au fost diagnosticaţi cu cancer de tiroidă şi peste 30 de km din jurul centralei sunt încă închişi. Reactorul nr.4 a fost sigilat într-un sarcofag enorm, care a început însă să se fisureze. Centrala a fost complet închisă în 2000, dar peste 4.000 de oameni încă mai lucrează la ea, pentru întreţinere.

2. Pe 2 decembrie 1984, la miezul nopţii, un accident la uzina de pesticide Union Carbide din Bhopal, India, a dus la eliminarea în aer a 45 de tone de izocianat de metil otrăvitor. Mii de oameni au murit în câteva ore. Alte mii au murit în următoarele luni, fiind înregistrate 15.000 de victime. În total, jumătate de milion de oameni au fost afectaţi într-un fel sau altul. Cei care au supravieţuit au orbit, au avut probleme la organe şi alte boli îngrozitoare. Un număr mare, şocant, de copii s-au născut cu malformaţii. În 1989, Union Carbide a plătit 500 de milioane de dolari victimelor, o sumă insuficientă pentru consecinţele dezastrului. Bhopal este cea mai mare catastrofă industrială care a avut loc vreodată.

3. Saddam Hussein ştia că războiul s-a terminat. Nu putea să aibă Kuweitul şi nici nu vroia să beneficieze alţii de pe urma bogăţiilor sale. Aşa că, în timp ce Războiul din Golful Persic din 1991 se încheia, Saddam a incediat peste 600 de puţuri de petrol. Flăcările au ars timp de câteva luni. Golful era învelit într-un fum toxic. Au început să cadă ploi negre. S-au creat lacuri de petrol. Vitele şi animalele au murit din cauza aerului combinat cu petrol.

4. În 1978, Canalul Love, situat lângă Cascada Niagara, în nordul statului New York, avea câteva sute de case liniştite şi o şcoală. Se întâmpla ca acestea să stea deasupra a 21.000 de tone de deşeuri toxice industriale care fuseseră îngropate în anii ' 40 şi '50 de o companie locală. Pe parcursul anilor, deşeurile au început să iasă la suprafaţă în curţile oamenilor şi în pivniţe. În 1978, Canalul Love a devenit un oraş-fantomă după ce toţi locuitorii au fost evacuaţi din cauza dezastrului ecologic.

5. În noaptea din 24 martie 1989, vasul petrolier Exxon Valdez s-a scufundat în reciful Bligh, aflat în apele imaculate ale strâmtorii Prince William din Alaska. 40 de milioane de litri de petrol s-au scurs în ocean şi s-au întins peste 800 de km. Sute de mii de păsări, peşti, foci, vidre şi alte animale au murit, în ciuda mobilizării a peste 11.000 de oameni şi 1.000 de bărci. Exxon Valdez este considerat cel mai mare dezastru ecologic produs de oameni, în SUA, însă deversările actuale de petrol din golful Mexic ar putea fi mai grave.

6. Pe 30 septembrie 1999, cel mai grav accident nuclear al Japoniei a avut loc într-o centrală din nord-estul Tokyo. Trei lucrători al centralei din Tokaimura au amestecat greşit o soluţie de uraniu. O flacără albastră a pornit dezastrul. Doi muncitori au murit şi sute de oameni au fost expuşi radiaţiilor.

7. În aprilie 2010, secretarul ONU Ban Ki-Moon a călătorit în Asia Centrală, unde a găsit un "cimitir" de nave ruginite în mijlocul unui deşert care se întindea pe zeci de kilometri, în toate direcţiile. Acolo a fost Marea Aral, odată al patrulea lac de pe Pământ. Situat între Uzbekistan şi Kazakhstan, Aral era mare cât Irlanda. Din anii '60 însă, când Uniunea Sovietică a început irigaţii masive şi a redirecţionat sursa lui de apă în alte zone, Aral s-a micşorat cu 90%. Ceea ce era odată un lac plin de viaţă, a ajuns acum un deşert care produce furtuni de nisip şi de sare care omoară toate plantele şi are efecte negative asupra sănătăţii oamenilor şi animalelor.

8. Pe 10 iulie 1976, o explozie la o uzină chimică din nordul Italiei a împrăştiat un nor gros de dioxină care s-a aşezat pe oraşul Seveso. Time povesteşte cum un fermier a văzut coada pisicii căzând, iar după două zile rămăsese doar scheletul din ea. După patru zile au început să se îmbolnăvească oamenii, mai ales de o boală oribilă de piele. Oraşul a fost evacuat. Acum este însă din nou locuit, iar un parc imens stă pe două tancuri gigantice pline de rămăşiţele animalelor măcelărite, fabricii şi solului contaminat atunci.

9. Ani de zile locuitorii oraşului Minamata din Japonia au observat un comportament ciudat la animale, mai ales la pisicile de casă. Felinele aveau convulsii bruşte şi câteodată se aruncau în mare. Oamenii vorbeau despre boala "pisicii dansatoare". În 1956, primul om bolnav de ceea ce a devenit boala Minamata a fost identificat. Simptomele includeau convulsii, vorbire îngreunată, pierderea funcţiilor motorii şi mişcări incontrolabile ale membrelor. După trei ani, o investigaţie a conchis că boala era rezultatul unei otrăviri industriale ale Golfului Minamata de către compania Chisso. Producătorul de plastic arunca deşeurile în apă, contaminând-o cu cantităţi importante de mercur şi de metale grele, care au intrat în peştii consumaţi de oameni. Mii de locuitori au fost afectaţi de această boală şi au murit.

10. Pe 28 martie 1979, reactorul nuclear de la centrala Three Mile Island din apropiere de Harrisburg, SUA, s-a topit parţial. Acesta a fost cel mai mare accident nuclear al Americii, însă fără urmări grave. Nimeni nu a murit, iar centrala încă funcţionează. Nu a mai fost de atunci construită nicio centrală nucleară în SUA.

59

60