ION

L. Rebreanu se înscrie în linia lui Slavici. A scris romane sociale (“Crăişorul”, “Ion”,„Răscoala”) şi psihologice (“Pădurea spânzuraţilor”, „Adam şi Eva”, „Ciuleandra”, „Jar”).Temele abordate: lumea satului, războiul, căsătoria în funcţie de zestre. Compoziţia şi structura romanelor:

-simetrică: „Ion”-2 părţi, „Pădurea spânzuraţilor”-4;- 2 fire ale acţiunii;- nr.simetric de capitole;- în „Pădurea spânzuraţilor 2 planuri: prezent şi retrospectiv.

-rotundă/sferică: încep şi se sfârşesc în acelaşi loc.Tehnica foarte modernă după care sunt aduse, pe rând, în prim-plan cele două fire ale acţiunii în

romane, este tehnica contrapunctului.Curentul literar în care se încadrează este realismul, caracterizat prin:obiectivitate; relatarea la

persoana a III-a; personaj martor; în centru se află conştiinţa; localizare geografică exactă; structură epopeică; ample fresce sociale; caracter critic-acuzator; stil sobru; maniera obiectivă de a zugrăvi lumea.

Rebreanu este un scriitor obiectiv, pentru el lumea ficţiunii este o altă lume reală. Este considerat întemeietorul romanului realist obiectiv în literatura română, ctitor al romanului românesc modern prin: legătura strânsă între conţinut şi formă, obiectivare, analiza psihologică, presonaj reflector, individualizarea personajului, tehnica contrapunctului, titluri metaforice, simbolice. Rebreanu spulberă imaginea idilică a satului, scriind despre ţărani din perspectiva adevărului ca şi Balzac, Stendhal, Zolla, Maupassant. Romanele relatază eşecuri. Personajele, aproape toate, devin victime.

„Ion”este roman naturalist prin viziunea autorului: drama colectivă şi drama individuală se echilibrează perfect, iar autorul prezintă această dramă ca pe o tragedie epică. Este şi un roman impersonal; autorul se confundă cu naratorul omniscient. Simultaneitatea e una din convenţiile naraţiunii omnisciente: locurile şi oamenii există din prima clipă.

Lovinescu consideră formula romanului „Ion”, formula marilor construcţii epice, romanului naturalist, epicii tolstoiene, comediei umane a lui Balzac. Ion este asemănat cu Julien Sorel care face parte din categoria parvenitului. Lovinescu afirma: „Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă?”

Pe de altă parte, G.Călinescu spunea: „Ion nu e inteligent şi prin urmare nici ambiţios. Ar fi putut să se smulgă din locul naşterii sale, să facă o carieră orăşenească. El vrea însă pământ. Dorinţa lui nu e un ideal, ci o lăcomie obscură. (…) În planul creaţiei, Ion este o brută”.

SEMNIFICAŢIA DRUMULUI:-deschide şi închide romanul;-cale de acces spre o lume necunoscută;-drum iniţiatic;-viaţa ca o călătorie;-drum de viaţă şi de moarte;-descrierea exactă a locului unde se va petrece acţiunea;-construcţie sferică.SEMNIFICAŢIA HOREI:-o horă a sorţii;-pretext pentru prezentarea la început a personajelor;-pretext pentru reprezentarea stratificărilor sociale din lumea satului patriarhal;-ocazie prin care este relevată vitalitatea oamenilor din lumea satului.

RELAŢIA REALITATE-FICŢIUNEFicţiunea este rezultatul unui proces imaginativ care presupune utilizarea unor elemente de

realitate pentru crearea unei întregi lumi. Nu se suprapune, nu se confundă cu realitatea, ci o consemnează. Ficţiunea este o creaţie care prezintă fapte, personaje imaginare. În literatură ea absoarbe, într-un grad mai mare sau mai mic, elemente din realitate (o plăsmuire complet desprinsă de lumea cunoscută ar deveni de neînţeles). Scopul literaturii nu este reflectarea realului, ci comunicarea unei anumite viziuni despre lume, viziune ce poartă pecetea originalităţii autorului şi provoacă emoţii estetice cititorului. Scriitorul recurge la diverse modalităţi ori forme de reprezentare a realităţii, depozitate în conştiinţa sa. Unii scriitori par mai obiectivi, mai apropiaţi de realitate (tradiţionali), alţii (cei moderni) refuză perspectiva generală, îşi transcriu experienţa limitată, adoptă formule literare personalizate, mai apropiate de adevărul şi spontaneitatea fiinţei umane.

Scriitorul tradiţional înţelege fiinţa umană ca pe un univers coerent, unitar închegat, armonios, lipsit de convulsii. Şi aceasta pentru că omul se simte protejat de o instanţă superioară: zei, regi, Dumnezeu. Scriitorul modern concepe fiinţa umană aflată în stare de nelinişte, de criză. Nemaiexistând o instanţă transcendentă, omul îşi descoperă singurătatea, nefericirea dar, uneori, şi măreţia spiritului său.

Opera literară instituie o relaţie de comunicare specifică între autor şi cititor. Astfel, cititorului i se permite a se situa atât în lumea operei, înţelese ca univers „real” cât şi în afara ei, facilitându-i astfel descifrarea elementelor din care este construită. Personajul este călăuza ideală pe drumul de acces spre universul operei literare, iar relaţia specială dintre autor şi personaj este una dintre cheile înţelegerii textului ficţional şi a graniţei nu totdeauna clare care desparte ficţiunea de realitate.

Pentru Rebreanu lumea ficţiunii este o altă lume reală. Câteva din principiile romancierului sunt enunţate în articolul „Cred” din 1926. Astfel, pentru el creaţia nu înseamnă imitarea realităţii, ci sinteza originală, preocupată de unicitatea etern valabilă a personajului, observabilă în realitatea sufletului acestuia.

După cum afirmă Rebreanu în articolul „Mărturisiri”, geneza romanului „Ion” este legată de câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a văzut-o, când un ţăran „deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică”; un eveniment din satul său , cu un ţăran văduv, bogat, care şi-a bătut crunt fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac, ceea ce l-a determinat pe prozator să scrie imediat o nuvelă intitulată „Ruşinea”; o discuţie cu un flăcău foarte sărac din vecini, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”. Din legătura dintre cele trei momente a încolţit ideea unui roman.

Autorul inventează conflicte dintre cele mai diverse, atât în lumea ţăranilor, cât şi în lumea intelectualilor, conflicte care dezvăluie o filosofie a vieţii, nu dintre cele mai încurajatoare.

În acelaşi articol, Rebreanu mărturisea că a ajuns să găsească o complicaţie care să dea un dinamism mai deosebit subiectului. Rodovica era în realitate o fată drăguţă, pe care în roman a făcut-o urâtă. Ion iubeşte o altă fată drăguţă. Ca să scape de sărăcie şi mai ales să-şi astâmpere patima lui cea mare pentru pământ, autorul îl face să o părăsească pe iubita inimii lui şi să se ţină după Rodovica urâtă, dar cu pământuri. Mai târziu, când va fi dobândit, cu aprigi lupte, pământul râvnit, i se va redeştepta în inimă dragostea adevărată, care, totuşi, e mai puternică în sufletul omului decât toate celelalte pasiuni. Între timp însă, iubita lui s-a măritat. Bărbatul ei îl va surprinde dând târcoale nevestei şi-l va ucide. Astfel, Ion va ispăşi toate păcatele.

Scriitorul mai povesteşte că numaidecât şi-a notat subiectul pe câteva pagini într-un caiet anume destinat, pe coperta căruia indicase titlul provizoriu: „Zestrea”. Şi-a notat apoi scene, gesturi, convorbiri, nume de oameni şi locuri.

La datele acestea se adaugă amintirile din satul primei copilării: petrecerea de la horă, scandalul, cheful de la cârciumă, bătaia dintre flăcăi, bojotaia (tăierea porcului de Crăciun), balul de sfârşit de an, la liceul din Armadia, încălcarea răzoarelor, probozirea în biserică, nunta, botezul, slujba

religioasă duminicală şi toate celelalte amănunte. Se gândeşte apoi să completeze imaginea satului transilvănean cu destinul unei familii de intelectuali, pornind tot de la o întâmplare din familia sa.

De asemenea, numele personajului este real: Ion Pop al Glanetaşului.

În concepţia lui Rebreanu, primele fraze ale romanului au o semnificaţie deosebită, pentru că în ele trebuie să se afle întreaga tonalitate a cărţii. Odată găsit incipitul, romanul începe să se ordoneze şi scrisul îşi urmează cursul firesc.

Romanul se deschide cu imaginea unui drum, care şerpuieşte printre coline şi ajunge în satul Pripas- Prislop în realitate, astăzi suburbie a oraşului Năsăud. Prin intermediul drumului-metafora drumului-, scriitorul face legătura între lumea reală şi lumea romanului, lumea ficţiunii. Drumul e o cale de acces şi prin el, cititorul intră în roman, se acomodează cu geografia locului ce urmează a fi scena întâmplărilor, se încorporează în universul romanesc ca martor al unei vieţi imaginare. Aproape imperceptibil se trece din timpul real în timpul fictiv al romanului.

Astfel, este construit un amplu tablou epic care surprinde pulsul vieţii unui sat din Ardeal, la începutul veacului XX, în împrejurări istorice specifice. Numeroasele personaje şi evenimente reuşesc să surprindă clocotul unei comunităţi definite prin interese, comportamente multiple, dar şi prin impulsuri ori finalităţi care o individualizează.

După ce a asistat la bucuriile şi, mai ales, la dramele satului, după ce personajul central, Ion, a găsit o ieşire din dilema în care a trăit, iar ieşirea e una tragică-moartea, cititorul va părăsi Pripasul pe acelaşi drum pe care a venit în incipitul romanului. Purtat în sens invers, el se depărtează de locul unde viaţa clocotise cu toate suferinţele, patimile şi năzuinţele ei. De la distanţă urmele se şterg, iar timpul devine nepăsător: „satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat(...) Drumul trece prin Jidoviţa(…) şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început”. Lumea ficţiunii a rămas între paginile cărţii, iar noi ne-am întors în marea aventură cotidiană a propriei noastre vieţi.

CONDIŢIA FEMEIIDintre eroinele propuse de romanul interbelic, fiecare reprezentând o ipostază a misterului

feminin, unele de o feminitate tulburătoare (Otilia, Doamna T.), altele acre şi frustrate (Aglae, Aurica), Ana, fata înstăritului Vasile Baciu, pare născută sub semnul nefericirii, fiind predestinată unei existenţe tragice.

Tipologic, Ana întruchipează destinul femeii din mediul rural, adânc stratificat şi stăpânit de o mentalitate pe măsură, în condiţiile în care, după opinia lui George Călinescu, „femeia reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii”.

Ana se detaşează încă din primele pagini ale romanului, în momentul horei, alături de Florica şi în contrast cu ea. Prin cele două apariţii feminine autorul prefigurează, de fapt, cele două glasuri între care va pendula Ion: „glasul pământului” şi „glasul iubirii”. Încă de acum se descifrează în profilul Anei caracterul predestinat. Ea are faţa „lunguiaţă, arsă de soare, cu o întipărire de suferinţe”.

Factorii care determină tragismul vieţii acestei fete sunt mulţi. Ana este orfană de mamă, tatăl ei, stăpân al unor mari întinderi de pământ, ursuz, căzut treptat în patima băuturii, vede în Ana un vrăjmaş care i-ar ştirbi proprietatea prin căsătorie. Consecinţa acestui statut al Anei este sentimentul sufocării într-un spaţiu limitat din care ea manifestă firsc tendinţa de evadare. Calea prin care încearcă să o facă este pe cât de frumoasă pe atât de tragică: iubirea. Aceasta este ţinta către care se îndreaptă Ana cu toată fiinţa ei. Nu punem în discuţie urâţenia ei fizică, aceasta poate că nici nu există decât pentru Ion, ci, dimpotrivă, frumuseţea ei morală dovedită de puterea cu care, nesocotind barierele sociale-Ana fată bogată, Ion sărăntocul din Pripas-înfruntând jignirile şi brutalităţile întâi ale tatălui, mai apoi ale bărbatului, trăind permanent în iluzie, nutreşte o dragoste profundă pentru Ion, despre care crede că-i oferă tot ce-şi dorea: salvarea prin iubire. De aceea, la horă, când Ion o „strânge la piept pe

Ana cu mai multă gingăşie dar şi mai prelung”, privirea ei „luceşte de bucurie” şi şopteşte cu dulce reproş: „Dă-mi drumul, Ionică,...zău, dă-mi drumul!...”

Autorul o surprinde în trei ipostaze succesive care îi conturează treptat profilul moral şi configuraţia sufletului ei chinuit: cea de tânără femeie, îndrăgostită profund de Ion, căruia îi încredinţează cu generozitate viaţa, aceea de soţie, îndurând cu umilinţă vorbele grele şi loviturile bărbatului, şi aceea de mamă, ipostază care în circumstanţe normale ar fi putut deveni o supapă salvatoare pentru femeia nefericită.

Întreaga existenţă a Anei este guvernată de iubire şi blândeţe, virtuţi care întregesc un contur moral superior. Ea este harnică, supusă, ruşinoasă, într-un fel prototipul femeii de la ţară. Raportarea se face, fireşte, la epoca istorică descrisă în roman. Din punct de vedere fizic, Ana este insignifiantă; pentru Ion ea e o fată „slăbuţă” şi „urâţică”, mai ales în comparaţie cu Florica, ai cărei „obraji fragezi ca piersica” şi „ochi albaştri ca cerul de primăvară” îi tulburaseră sufletul flăcăului. Lui George Bulbuc, flăcăul bogat pe care Baciu îl voia ginere, „Ana îi plăcea”, lui nu i se părea urâtă, însă nici nu zicea că-i „cine ştie ce frumoasă”.

Firavă şi fără personalitate, aşa cum pare la început, covârşită de voinţa lui Ion, îmbătată de cuvintele şi gesturile lui drăgăstoase, Ana va deveni o victimă uşoară a flăcăului interesat numai de zestrea ei. În ciuda acestei firi slabe care se anunţă din primul capitol, Ana va dovedi pe parcursul acţiunii o voinţă şi o putere de a răbda uluitoare. Nu numai Ion este un revoltat, încălcând normele colectivităţii; Ana îsăşi trăieşte aceeaşi condiţie, întrucât nesocoteşte obiceiul tipic lumii rurale din acea vreme de a accepta căsătoria plănuită de părinţi, în care latura sentimentală nu are importanţă. Naratorul comentează: „Ana lui Vasile Baciu îi era făgăduită lui (George Bulbuc) de nevastă. Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau”.

Din dragoste pentru Ion, Ana acceptă relaţia cu acesta şi, chiar atunci când, însărcinată, ajunge de râsul satului şi e crunt bătută de tatăl ei, nu-i reproşează nimic lui „Ionică”.

Pentru că „a crescut singură, lipsită de o dragoste părintească, mângâietoare...sufletul ei trist căuta o dragoste sfioasă şi adâncă” Din dragoste îşi înfruntă tatăl, acceptând orice umilinţă din partea lui şi a colectivităţii. Ceea ce o distruge însă este totala lipsă de afecţiune a lui Ion, pentru care sacrificase totul şi fără de care viaţa ei nu-şi afla rostul: „îşi zicea mereu că fără el ar trebui să moară”.

Frământările fetei, nesigură de dragostea lui Ion, complexată de frumuseţea Floricăi, sunt surprinse cu fină intuiţie psihologică, insistându-se mai ales pe deznădejdea ei care îi dă adesea „gânduri de moarte”.

Întâlnirile celor doi, bine calculate de către Ion, o transfigurează total: „Faţa i se îmbujora de o încredere senină. Umbla mai sprintenă, muncea mai cu drag...”Cu atât mai izbitor este contrastul cu starea ei după căsătorie. Încă de la nuntă, când surprinde privirea înfocată pe care Ion o aruncă Floricăi, ea „simţi că nădejdile de fericire se risipesc”. Ana îşi rosteşte acum parcă propriul bocet: „Norocul meu, norocul meu...”

Liviu Rebreanu se dovedeşte un bun cunoscător al psihologiei feminine. El îi surprinde zvârcolirile Anei în setea de dragoste, profunzimea sentimentului nutrit pentru Ion, dăruindu-şi fecioria celui pe care-l numea „norocul” ei. Dezvăluindu-i treptat universul interior, observându-i gesturile, reacţiile, înfăţişarea fizică în diferite împrejurări, limbajul mai ales- plat, estompat, sugerând cenuşiul existenţei ei- Rebreanu clădeşte treptat un profil uman tragic, tulburător prin profunzime şi autenticitate.

La individualizarea puternică a Anei contribuie şi reacţiile pe care le provoacă în comportamentul lui Ion ca şi ipostazele contrastante în care apare. Este cunoscut faptul că autorul romanului „Ion” este un maestru al contrastelor. Din scena horei chiar, prin comentariul naratorului aflăm că lui Ion „nu-i fusese dragă Ana...dar avea locuri şi case şi vite multe”. Iar în timp ce pentru George, căruia Ana îi fusese mai demult făgăduită, aceasta nu era „cine ştie ce frumoasă”, pentru Ion, privind-o pe delniţă, ea e „slăbuţă” şi „urâţică” şi se întreabă „Cum să-ţi fie dragă?” Opusă Anei,

Florica prin frumuseţea şi spontaneitatea ei, smulge flăcăului mărturisirea: „În inima mea...tot tu ai rămas crăiasă.”

Ce va deveni Ana în competiţia lui Ion pentru pământ, este cunoscut. „Odată criza erotică trecută, arată Geoge Călinescu, ea încetează de a mai însemna ceva pentru feminitate. Soarta Anei e mai rea, dar deosebită cu mult de a oricărei femei de la ţară, nu. Drama Ion-Ana este doar drama căsniciei ţărăneşti”.

În numele dragostei, Ana devine victima tragică a violenţelor când ale tatălui, când ale soţului. Autorul pune în lumină, cu mult realism, condiţia de inferioritate a femeii, date fiind prejudecăţile de care era stăpânită societatea vremii. Acestora li se adaugă împrejurarea în care Ion, dominat de „glasul pământului”, abia în ziua nunţii avea să înţeleagă că „împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana”, adaos tragic la bunurile materiale în posesia cărora a intrat, fata devenind din roaba tatălui, sluga soţului.

În acelaşi moment, al nunţii, relevându-i-se tragismul, după ce crezuse cu atâta putere în iubirea pentru Ion, Ana va murmura îndurerată: „Norocul meu, norocul meu!”, lamentare răscolitoare aducând-o din când în când pe Ana în prim planul acţiunii.

Privirile umile, care exprimă „o dragoste de câine huiduit”, trezesc mânia lui Ion, obsedat că Baciu tergiversează actele pentru cedarea pământului.

Nunta Floricăi cu George e un moment de cumpănă în existenţa Anei, care întrevede acum moartea ca pe unica scăpare din acest univers cuprins parcă de „nişte ape tulburi”. Femeia simte acum „o silă grea pentru tot ceea ce o înconjura”, iar copilul i se părea o povară. Obsesiv îi apare în minte imaginea lui Avrum care se spânzurase. „Ana îşi poartă pruncul la piept în rătăcirile ei”, iar în final se spânzură.

Din desfăşurarea evenimentelor se desprinde faptul că raţiunea de a fi a Anei prin iubire încetase. Gestul disperat al eroinei este consecinţa pustiului ei sufletesc, după prăbuşirea suportului moral care i-a fost iubirea. Se poate înţelege, în concluzie, că, în absenţa sentimentului de iubire nimic nu există. De aici perspectiva abisului în care Ana se scufundă cu „o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare”.

Este în moartea Anei un mod de a pedepsi o lume încremenită sufleteşte în dorinţele meschine de „a avea”, indiferent pe ce cale. Aici femeia devine obiect de negociere, iar Ana nu poate suporta povara unei asemenea înjosiri şi se sinucide.

Întruchipare a durerii nesfârşite, izvorând din vina de a fi iubit cu toată năvala tinereţii ei, Ana este reprezentativă pentru condiţia femeii din satul românesc, într-un moment social-istoric bine determinat.

ION- DEMONSTRAŢIE

După ce, la începutul secolului XX, literatura română fusese orientată spre idealizarea lumii satului, perioada interbelică a însemnat o reaşezare a discursului literar în faţa exigenţelor valorii estetice, permiţând scriitorilor o mare varietate de mijloace de reprezentare a realităţii.

Liviu Rebreanu este cel care prin „Ion”-1920-, deschide larg calea romanului românesc modern, dând o capodoperă în maniera realismului dur, afirmat în literatura universală prin romanele lui Balzac, Stendhal sau Zola.

„Ion” apare după o perioadă de criză a romanului românesc. Cartea respectă o tradiţie de factură realistă care coboară până la „Ciocoii vechi şi noi” de Nicolae Filimon, trecând apoi prin ciclul Comăneştenilor al lui Duiliu Zamfirescu şi „Mara” lui Slavici.

Romanul este specia epică de mare întindere, cu o intrigă în general complicată şi cu o acţiune care se poate desfăşura pe mai multe planuri grupate în jurul unui nucleu, punând în mişcare un număr mare de personaje.

Rebreanu aduce pentru prima dată în literatura noastră o naraţiune obiectivă, lipsită de discurs retoric. Pentru el lumea ficţiunii este o altă lume reală. Autorul manipulează personajele, lipsite de dreptul la apel. Naratorul este impersonal şi intangibil, sugrumă iniţiativele personajelor. Ceea ce gândesc le este dinainte prescris. Naratorul este omniscient, omniprezent şi omnipotent. Simultaneitatea este una din convenţiile naraţiunii omnisciente,locurile şi oamenii existând din prima clipă. Eroii sunt predestinaţi, semnele acestei predestinări fiind pretutineni: în biografia, în faptele şi trăsăturile acestora.

Naraţiunea este la persoana a III-a, naratorul auctorial, viziunea „din spate”, focalizare zero.Romanul apare în 1920, prima sa variantă însă datează din 1913 şi fusese intitulată „Zestrea”,

constituind un proiect abandonat, dar reluat ulterior, în urma unei atente documentări. Imediat după publicarea lui, romanul se bucură de aprecierea criticii literare, în special pentru faptul că reprezintă prima creaţie obiectivă din literatura română, respectând principiul sincronismului, enunţat de Eugen Lovinescu.

GENEZA: După cum afirmă Rebreanu în articolul „Mărturisiri”din volumul „Amalgam”, geneza romanului este legată de câteva elemente autobiografice: o scenă pe care a văzut-o, când un ţăran „deodată s-a aplecat şi a sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică”; un eveniment din satul său, cu un ţăran văduv, bogat, care şi-a bătut crunt fata pentru că rămăsese însărcinată cu un tânăr sărac, ceea ce l-a determinat pe prozator să scrie o nuvelă intitulată „Ruşinea”; o discuţie cu un flăcău foarte sărac din vecini, Ion Pop al Glanetaşului, din cuvintele căruia „se simţea o dragoste pentru pământ aproape bolnăvicioasă”.

Din legătura dintre cele trei momente a încolţit ideea unui roman, scriitorul făcându-şi diverse notiţe şi însemnând scrierea cu titlul „Zestrea”. Sezizând că problema pământului este „însăşi problema vieţii româneşti, a existenţei poporului românesc”, Rebreanu a dezvoltat un plan de roman de cu totul alte proporţii şi dimensiuni, urmărind o trilogie care să trateze aceiaşi temă, în moduri diferite, pentru Ardeal, vechiul Regat şi Basarabia. Mai apoi s-a gândit să completeze imaginea satului transilvănean cu destinul unei familii de intelectuali, ideea venindu-i de la o întâmplare din propria sa familie. Cu această adăugire, fiul învăţătorului Herdelea, Titu, va dobândi un rol mai important, urmând a fi personajul care să circule în toate cele trei romane.

Prin martie 1913 prozatorul se aşază pentru prima dată serios la masa de scris, rămânând la titlul „Zestrea”, dar îşi dă seama că „ieşise ceva cu desăvârşire neorganic”. După aproape trei ani de limpeziri, mersul romanului, mărturiseşte Rebreanu, „începuse a mi se sintetiza în minte ca o figură grafică:o tulpină se desparte în două ramuri viguroase care, la rândul lor, îşi încolăcesc braţele, din ce în ce mai fine, în toate părţile; cele două ramuri se împreună apoi iarăşi, închegând aceeaşi tulpină regenerată cu sevă nouă”. În august 1916 porneşte să scrie din nou şi într-o noapte realizează întreg capitolul întâi; „ritmul şi tonul întregului roman, în noaptea aceea s-au creat”.

La datele de mai sus, se adaugă amintirile din satul primei copilării: petrecerea de la horă, scandalul, cheful de la cârciumă, bătaia dintre flăcăi şi toate celelalte amănunte.

Romanul este terminat după doi ani. Rebreanu îi găseşte „un titlu nou, care deşi anodin, mi s-a părut expresiv: <<Ion>>”.

Rebreanu preia din literatura universală formule literare consacrate: de la Zola, se inspiră în ceea ce priveşte notele naturaliste ale zugrăvirii personajului(exagerarea trăsăturilor realiste ale acestuia, bătăile, încăierarea de la cârciumă, sinuciderile/morţile nenaturale, gestul sărutării pământului); formula realist-obiectivă în descrierea umanităţii este de inspiraţie balzaciană; iar creaţia lui Tolstoi reprezintă un model pentru zugrăvirea ciclică a vieţii şi pentru tehnica narativă a planurilor paralele.

SPECIE LITERARĂ: „ION” este un roman tradiţional (cu elemente de modernitate), obiectiv, social, monografic, realist. Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu personaje numeroase, cu o acţiune complexă, desfăşurată pe mai multe planuri narative, cu un conflict puternic.

Romanul „Ion” este tradiţional prin următoarele trăsături: complexitatea acţiunii şi numărul mare de personaje, prin tematică, viziune, aspectul monografic, aspectul de frescă a lumii de la ţară

(socială), conflicte sociale şi naţionale, raportul dintre individ şi comunitate, mesajul etic (dorinţa de pământ duce la dezintegrarea morală a individului; protagonistul-călău şi victimă concomitent-este pedepsit de scriitor); caracterul presupus constant (evoluţia, reacţiile personajului sunt previzibile); romancierul tradiţional se situează în centrul operei, este atotştiutor, cunoaşte, stăpâneşte gândurile, faptele personajelor, le prevede evoluţia/anticipează, pedepseşte, se comportă ca un demiurg; obiectivitatea(naratorul se limitează la prezentarea imparţială a evenimentelor, fără a se implica în acţiune); omniscienţa (perspectivă narativă de tip demiurgic, realizată prin utilizarea persoanei a III-a); ubicuitatea(perspectivă narativă prin care se descriu realităţi simultane); unicitatea perspectivei(în “Ion” apare ca element de modernitate perspectiva poliedrică/pluriperspectivismul); preferinţa pentru crearea de tipuri, caractere; previzibilitatea; istorismul (autorul oferă date exacte despre ansamblul existenţei personajelor); respectarea cronologiei.

Romanul conţine şi elemente de modernitate : analizarea în detaliu a psihologiei personajului principal, preocuparea pentru social, conflict interior puternic, obsesia pentru pământ, iubirea devoratoare, pluralitatea perspectivelor, monologul interior, tehnica contrapunctului.

Trăsăturile care încadrează romanul printre creaţiile realiste sunt: inspiraţia din realitate; prezentarea veridică a evenimentelor, obiectivitatea; înfăţişarea individului ca produs al societăţii din care face parte; descrierea minuţioasă; stilul imparţial, caracterizat prin simplitate, siguranţă, acurateţe, acesta fiind stilul romancierului omniscient şi detaşat; preferinţa pentru personaje tipice, dominate de o trăsătură pregnantă de caracter; personajul central este simbolic, reprezentând dragostea pentru pământ a tuturor ţăranilor (originale sunt dimensiunile acestei iubiri, analiza instinctelor primare, psihologia obscură a unei fiinţe reduse la cele două “glasuri”care o domină); studiul realităţilor sociale, economice şi politice (împărţirea ţăranilor în bogaţi şi săraci, momente din viaţa satului, atitudinea autorităţilor). Adoptând maniera realistă de a scrie, Rebreanu se ghidează după definiţia dată de Stendhal romanului: „Romanul este o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altă dată noroiul din băltoacele de la picioarele dumneavoastră”.

Există, de asemenea, elemente naturaliste. Naturalismul este un curent literar, apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea ca o prelungire a realismului. Influenţat de ştiinţele naturii, de gândirea pozitivistă, ştiinţifică, naturalismul, manifestat în proză şi dramaturgie, surprinde faptul de viaţă brut, aspectele fiziologice şi chiar patologice.

TEMA: Deşi tratează o temă deja abordată în literatura română, anume zugrăvirea universului satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea, în centrul căruia stă imaginea ţăranului român care luptă pentru pământ, într-o societate dominată de supremaţia bunurilor materiale, romanul se remarcă prin originalitate, depăşind maniera sămănătoristă a prezentării vieţii rurale sub aspect idilic.

COMPOZIŢIE: Din punct de vedere compoziţional, din raţiuni în primul rând editoriale, aşa cum relatează autorul, romanul a fost împărţit în două volume: Glasul pământului şi Glasul iubirii, primul având şase capitole, iar al doilea, şapte, titlurile acestora sintetizând conţinutul. La rândul lor, capitolele au fost structurate în 69 de secvenţe epice, întreaga arhitectură a romanului corespunzând figurii grafice pe care prozatorul şi-o construise. De aceiaşi figură, după care romanul trebuia să reprezinte „un corp sferoid”, ţine şi imaginea de la începutul şi sfârşitul cărţii. Este vorba despre metafora drumului, pe care cititorul este purtat în primele pagini, trecând Someşul, traversând satul Jidoviţa ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline. Se întâmplă astfel intrarea în ficţiune, acomodarea cititorului cu geografia locului ce urmează a fi scena întâmplărilor, încorporarea lui în universul romanesc, ca personaj martor al unei vieţi imaginare. În final satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat(...). Drumul trece prin Jidoviţa (...) şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără de început, semn că am părăsit lumea fictivă şi ne-am întors în marea aventură cotidiană a propriei noastre vieţi.

Structura simetrică a romanului („un corp sferoid”) este susţinută de elementele de compoziţie. Astfel, fiecare din titlurile celor două părţi numeşte o dominantă sufletească a personajului central, o poruncă mai puternică decât el însuşi. În scurta existenţă a lui Ion, cele două „glasuri” se împletesc, cel

dintâi fiind mereu prezent. Aparena lui „tăcere”în ultima parte a romanului îşi vădeşte inconsistenţa în scena morţii personajului când „...îi păru rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămână ale nimănui”.

Titlurile de capitol, primul „Începutul”, iar ultimul „Sfârşitul”, contribuie şi ele la impresia de sfericitate, ca de fapt şi imaginile iniţiale şi finale.

Hora este un alt element de compoziţie care deschide şi încheie romanul având de fiecare dată altă semnificaţie. În primul capitol, la acest moment din viaţa satului iau parte mai toate personajele antrenate în acţiune; în final ni se sugerează că dacă unii s-au stins, alţii le-au luat locul, iar timpul nepăsător acoperă totul, şterge urmele. Hora mai poate reprezenta, în afară de un pretext pentru prezentarea personajelor, a stratificărilor sociale din lumea satului, şi o ocazie prin care e relevată vitalitatea oamenilor din sat.

Ca şi Lev Tolstoi în romanul „Război şi pace”, scriitorul şi-a organizat acţiunea pe două planuri narative. Primul prezintă momente din existenţa ţărănească şi are drept temă problema pământului. În interiorul lui se consumă destinele lineare sau dramatice ale personajelor: Ion al Glanetaşului, Vasile Baciu, Ana, Florica, George Bulbuc, Savista, Zenobia etc. Cel de-al doilea plan al acţiunii prezintă aspecte din viaţa intelectualilor satului, reprezentaţi prin învăţătorul Herdelea şi prin preotul Belciug şi are ca temă problema naţională a românilor transilvăneni.

Viziunea autorului este una cinematografică. Obiectivul cinematografic înregistrează totul aşa cum este. „Camera de filmat” prinde selectiv detalii ale unui sat ce pare adormit de căldura zilei şi aproape pustiu. Suspendarea pentru un moment a cursului vieţii este un element de discontinuitate prin care lumea reală este înlocuită cu lumea ficţiunii.

TEHNICI NARATIVE: Principala tehnică narativă pe care se bazează romanul este simetria compoziţională. Creaţia are două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii, fiecare dintre ele având şase capitole, la final adăugându-se capitolul-concluzie. Întreaga acţiune se desfăşoară între două coordonate precizate în titlurile capitolelor: Începutul şi Sfârşitul. În debutul romanului se prezintă drumul care, din şoseaua centrală, merge către satul Pripas, pentru ca, la final, acesta să iasă din sat pentru a se reuni cu drumul principal.

Oaltă tehnică narativă utilizată este cea a planurilor paralele sau intersectate; principalele planuri prezintă viaţa ţăranului român de la începutul secolului al XX-lea (destinul lui Ion) şi existenţa intelectualităţii rurale (reprezentată de familia învăţătorului Herdelea)

Prin intermediul tehnicii narative cinematografice, naratorul descrie minuţios drumul, satul, hora; imaginile ample de perspectivă sunt ulterior particularizate, surprinzând, în detaliu, amănunte semnificative. Astfel, cititorul, introdus treptat în lumea ficţiunii, ia cunoştinţă asupra datelor esenţiale ale noului univers.

Tehnica anticipaţiei conferă un caracter previzibil acţiunii. Astfel, toponimele rău-prevestitoare de la începutul romanului (Râpele Dracului, Cişmeaua mortului); crucea strâmbă pe care e răstignit Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare , ca şi conflictul de la horă între Ion şi George, anticipează răfuiala finală şi sfârşitul dramatic al personajului.

CONSTRUCŢIA SUBIECTULUINucleul epic al romanului se regăseşte în nuvela rebreniană „Răfuiala”, în care Tănase Ursu, un

ţăran foarte sărac, este omorât de către flăcăul voinic şi bogat, pe nume Toma Lotru, pentru că Rafila, deşi s-a măritat cu acesta din urmă, îl iubeşte în continuare pe Tănase. Nuvela schematizează conflictul erotic din romanul „Ion”.

Subiectul are o construcţie sferică, bazată pe simetria început-final. Cele două părţi conţin în titlu două laturi complementare ale personalităţii eroului central (obsesia de a poseda cât mai mult pământ şi iubirea, căreia nu i se poate împotrivi decât aparent).

Acţiunea romanului este dispusă pe două planuri, care se derulează paralel şi se intersectează, constituind, de fapt, imagini ale aceleiaşi lumi, asamblându-se într-o realitate complexă care dă senzaţia viziunii totale, de unde şi impresia de monografie a satului transilvănean. Cele două planuri: al ţăranilor

cu Ion în centru, şi al intelectualităţii rurale, cu insistenţă asupra familiei învăţătorului Herdelea, sunt adunate la un loc de către prozator în prima secvenţă, care înfăţişează viaţa satului-hora.

Subiectul romanului ne transpune în lumea satului transilvănean de la începutul secolului XX, sat în care existenţa decurge între semănat şi seceriş, pe o triectorie presărată cu întâmplări, pasiuni şi ritualuri, în care fiecare individ trăieşte în virtutea unei mentalităţi tipic ţărăneşti. Din acest punct de vedere, romanul are un caracter monografic. Acţiunea se petrece în satul Pripas-în realitate Prislop- şi ar putea fi rezumată astfel:

Ion al Glanetaşului-flăcău harnic, dar sărac, iubind mai presus decât orice pământul, o amăgeşte pe Ana, urâţica fiică a lui Vasile Baciu, sacrificând pentru aceasta iubirea Floricăi. După îndelungi tocmeli, se face nunta, prilej pentru narator de a crea o admirabilă pagină monografică. Abia după nuntă, Ion îşi dă seama că, împreună cu pământurile o va primi şi pe Ana şi începe să o urască. Astfel, el trăieşte o scurtă perioadă de bucurie năvalnică, făcându-şi planuri şi privind adesea pământurile lui Vasile Baciu pe care le consideră ale lui. Iluziile i se spulberă însă, atunci când socrul său îşi calcă promisiunea, admiţând totuşi să-i scrie pe numele lui cinci loturi. În timpul acestor tratative, Ana, bătută de Vasile Baciu care o credea înţeleasă cu Ion ca să-l jefuiască, lovită crunt şi de acesta din urmă şi batjocorită de Zenobia, stârneşte compătimirea întregului sat. Nici hărnicia umilă a nevestei, nici naşterea în vară a lui Petrişor, nu înmoaie inima bărbatului ale cărui gânduri sunt numai la avere. În curând Florica se mărită cu George- flăcău care i-a fost hărăzit Anei. Încă de la nuntă, acesta din urmă înţelege că Ion tot o mai iubeşte pe Florica, bănuială confirmată în curând de Savista-oloaga satului. Derutată, Ana se spânzură. Ion, surprins într-o noapte de către George în curtea lui, este omorât, simbolic, cu sapa. Înainte de moarte i se derulează în minte întreaga existenţă.

Nici viaţa intelectualităţii nu este ferită de tulburări şi privaţiuni, determinând umiliri şi compromisuri. Laura, fiica cea mare a soţilor Herdelea, se căsătoreşte cu George Pintea, deşi iubeşte pe altcineva. Învăţătorul face faţă cu greu dificultăţilor materiale şi, intrând în conflict cu autorităţile, votează împotriva convingerilor sale, pentru deputatul ungur. Pe fiul învăţătorului, Titu, un tânăr cu veleităţi de poet, scriitorul îl pregăteşte ca personaj de legătură între romanele proiectate. Un rol important în viaţa satului îl are preotul Belciug, bun român, sfetnic şi conciliator între Ion şi Vasile Baciu, dar şi ins ranchiunos, ceea ce provoacă animozităţi cu familia învăţătorului. Cea dintâi preocupare şi mândrie a sa este construirea unei noi biserici şi sporirea averilor bisericeşti. În final, între el şi familia Herdelea se produce împăcarea şi buna înţelegere.

SUBIECTUL (pe momentele subiectului)ÎNCEPUTUL (incipitul, expoziţiunea) romanului are în centru metafora drumului. Drumul face

legătura între realitate şi universul ficţional. El este tânăr, sprinten în căutarea destinaţiei, reprezentând primul „personaj” cu care cititorul ia contact: „drumul alb [...] urcă întâi anevoie până ce-şi face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted [...], coteşte brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. La finalul romanului, acelaşi drum este surprins la o altă vârstă, în momentul ieşirii din sat, „ca o panglică cenuşie în amurgul răcoros”.

Odată introdus în lumea ficţiunii, cititorul este familiarizat cu cadrul desfăşurării acţiunii prin descrierea detaliată a satului (cu uliţe şi case), dar fără personaje. Ca şi marii romancieri ai literaturii universale, Rebreanu concentrează întreaga colectivitate rurală într-un singur loc: curtea casei văduvei lui Maxim Oprea, unde se desfăşoară hora duminicală. Surprinderea cinematografică a lumii rurale conţine observaţii asupra conflictelor sociale din cadrul ei. Astfel, în timp ce tinerii joacă pe ritmul unei Someşane cântată de mai bine de un ceas, iar femeile şi copiii privesc admirativ, bărbaţii înstăriţi s-au retras într-un loc mai ferit pentru a discuta despre treburile obştei. Naratorul comentează impulsul lui Alexandru Glanetaşu, un ţăran sărac şi marginalizat de colectivitatea sătească, de a discuta şi el cu bogătanii: Pe de lături, ca un câine la uşa bucătăriei, trage cu urechea Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă, sfiindu-se să se vâre între bogătaşi. Fiul său însă, Ion, personajul central al cărţii, va învinge temerile tatălui, provocând o dramă de proporţii epopeice.

INTRIGA romanului este anticipată de conflictul de la horă ântre Ion şi George; cei doi tineri fac parte din clase sociale diferite: Ion este foarte sărac, dar harnic şi priceput. George este cel mai înstărit flăcău din sat. Identificând sărăcia cu lipsa de demnitate şi cu privarea de un statut social pe care este sigur că îl merită, Ion şi-o doreşte de soţie pe Ana, fata lui Vasile Baciu, promisă lui George. Disputa dintre cei doi este o înfruntare între două orgolii puternice.

La sugestia lui Titu Herdelea, Ion găseşte modalitatea de a-l „sili” pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana de soţie, fapt care constituie intriga romanului şi conturează principalul conflict desfăşurat pe două coordonate: exterior (dintre Ion şi viitorul socru, Ion şi Ana, Ion şi satul) şi interior(între glasul pământului şi glasul iubirii).

Ion este un tânăr isteţ şi harnic, dar care suferă din pricina sărăciei. Singura avere a familiei, câteva loturi de pământ care fuseseră zestrea Zenobiei, au fost înstrăinate de tatăl său, un mare amator de rachiu. Ion muncea de dimineaţă până seara pământul rămas. Încă de copil, el părăseşte şcoala, chiar dacă învăţătorul Herdelea remarcă isteţimea lui, tocmai pentru că dorea să fie veşnic înfrăţit cu pământul. Lucrând cu râvnă, reuşeşte să păstreze ceea ce le rămăsese, fără a mai înstrăina mica lor avere, căci, comentează naratorul, unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila, iar pământul îi era drag, ca ochii din cap. Singura soluţie de a ieşi din impasul sărăciei şi de a-şi câştiga locul privilegiat în cadrul colectivităţii este dobândirea pământului prin căsătorie. Deşi o iubeşte pe Florica, cea mai frumoasă, dar şi cea mai săracă fată din sat, o părăseşte pentru Ana, cea care avea locuri şi case şi vite multe. Flăcăul constată că fericirea conjugală nu se poate clădi doar pe sentimentul iubirii. Dragostea nu ajunge în viaţă...Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia. Şi îndată ce zicea aşa, se pomenea cu gândurile după Ana.

La dorinţa de a se remarca din punct de vedere social se adaugă şi trăsăturile sale de caracter: ambiţia, orgoliul, instinctul de a poseda cât mai mult pământ, dorinţa de răzbunare împotriva unei sorţi nedrepte, naratorul menţionând toate aceste mobiluri psihologice: Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat într-ohotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ, trebuie. De atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.

La horă se înfiripă gândul lui Ion de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu, prin căsătorie cu fiica acestuia, Ana, râvnită de un flăcău bogat, pe nume George Bulbuc. Se conturează astfel conflictul principal al romanului, între Ion şi Vasile Baciu şi unul dintre conflictele secundare, între Ion şi George, căci dorinţa flăcăului urmărită atent, într-o gradaţie ascendentă, devine obsesie şi se împlineşte cu ajutorul uneia dintre cele mai importante calităţi ale personalităţii sale, anume perseverenţa. Glasul iubirii este astfel umbrit de glasul pământului, pentru că Ion confundă nevoia de dragoste pentru o femeie cu patima mistuitoare a posesiunii.

Dorinţa lui pătimaşă, dusă până la extremă, îl dezumanizează, trăsăturile sale îşi pierd treptat umanitatea şi calităţile (isteţimea, perseverenţa, tăria de caracter, hărnicia) degenerează în defecte.

Astfel, el poate fi încadrat în tipologia arivistului (ca şi Dinu Păturică sau Julien Sorel). Ştiind foarte bine ce îşi doreşte şi primind sugestia lui Titu Herdelea asupra modalităţii de a-l „sili” pe Baciu să i-o dea pe Ana de soţie, el obţine doar parţial ceea ce râvnea de atâta timp, căci viitorul socru e precaut şi nu-i oferă toate pământurile drept zestre pentru fată. Întrucât Ion nu se mulţumeşte cu puţin, se răzbună pe Ana, cea care, de la început joacă rolul victimei.

Nunta lui Ion cu Ana reprezintă momentul în care cele două „glasuri” se întâlnesc; în sufletul flăcăului se naşte îndoiala izvorâtă dintr-un moment de slăbiciune, realizând că împreună cu pământurile, trebuie să o ia şi pe fata urâtă de lângă el, în timp ce Florica, „druşca întâi”, e mai frumoasă ca oricând. Gândul de a fugi cu aceasta din urmă este dictat de sentimentele sale pentru ea, totuşi raţiunea îl cenzurează imediat: Şi să rămân tot calic...pentru o muiere!...Apoi să nu mă trăznească dumnezeu din senin?

Ajuns în posesia pământurilor, atitudinea sa faţă de cei din jur se schimbă, devenind ostentativă: De altfel şi faţă de săteni caută să-şi arate greutatea pe care i-o dădea simţământul bogăţiei. Pe uliţă umbla cu paşii mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de

pământ şi de avere. Ca o compensaţie pentru suferinţa acută cauzată de sărăcie, el afişează cu mândrie noul statut social pe care crede că-l merita cu prisosinţă. Faptul că a primit ceea ce considera că i se cuvine este, pentru el, împlinirea unui act justiţiar prin îndreptarea unui destin care l-a nedreptăţit.

PUNCTUL CULMINANT al romanului şi momentul în care cele două „glasuri” se confundă este scena sărutării pământului. În construcţia subiectului, ea reprezintă totodată o anticipare a finalului său tragic, a contopirii cu pământul care îi este atât de drag. El confundă glia, aflată în întregime în posesia lui, cu o persoană, cu femeia iubită, care trebuia să-i aparţină în întregime: Dorea să simtă lutul sub picioare, să i se agaţe de opinci, să-i soarbă mirosul, să-şi umple ochii de culoarea lui îmbătătoare. Imposbilitatea împlinirii erotice alături de Florica generează o pasiune imensă şi nefirească pentru ceea ce şi-a dorit de mic; obsesia pământului substituie nevoia de afecţiune: Mirosul acru, proaspăt şi roditor îi aprindea sângele [...], luă în mână un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată.

Glasul pământului se infiltrează ca o chemare obscură, copleşitoare, de parcă sufletul lui ar fi adunat toate „glasurile” gliei din subconştientul colectiv, transformând pământul într-un uriaş mitologic. Reprezentativă este scena în care Ion, mergând într-o dimineaţă la coasă, admiră un lot cosit de curând, pământul „negru-gălbui” care „părea un obaz mare, ras de curând”. Din acest sentiment se naşte gestul prin care Ion se apleacă şi sărută pământul, într-o adoraţie aproape sacră.

Gestul de a săruta pământul este o manifestare anormală, personalitatea sa depăşind sfera realismului, fiind încadrată naturalismului: Apoi încet, cucernic fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor. Înfrăţirea cu lutul îi conferă statutul mult râvnit de stăpân absolut, prin împlinirea unei obsesii mistuitoare; personajul capătă astfel dimensiuni epopeice: Se vedea acum mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori[...]. Şi pământul parcă se clătina, se închina în faţa lui.

Epuizând energia erotică în împlinirea patimei pentru pământ, Ion o trateză pe Ana ca pe un obiect, un mijloc de a obţine ceea ce şi-a dorit dintotdeauna. Destinul ei nefericit devine tragic după căsătorie. De mică, a rămas orfană de mamă, fiind singurul copil al lui Vasile Baciu care a supravieţuit. Deşi tatăl se îngrijeşte de ea, nu este capabil să-i ofere afecţiunea de care are nevoie. Ion i se pare a fi o compensaţie pentru ceea ce i-a lipsit, simţindu-se măgulită de atenţia acestuia, dar nebănuind adevărata lui natură. Căsătoria care, la început, i se pare a fi o binecuvântare, devine cu timpul un prilej de dezamăgire. Nici atunci când naşte un copil nu obţine de la Ion afecţiunea dorită, pentru că acesta nu simte decât milă şi repulsie pentru ea.

Romanul este şi din acest punct de vedere naturalist, prezentând semne de violenţă conjugală, dar şi supradimensionând destine fără salvare. Sinuciderea Anei este anticipată de observaţii minuţioase asupra morţii cârciumarului Avrum şi a celei a lui Dumitru Moarcăş, la cre femeia este martoră. Ea găseşte în sinucidere o salvare din cercul vicios al propriului destin.

După moartea soţiei, Ion este preocupat doar de păstrarea averii pe care o obţinuse cu greu de la socrul său, care, la rândul lui, devenise bogat tot datorită zestrei obţinută prin căsătorie. Spre deosebire de ginerele său însă, el îşi iubeşte consoarta care întruchipa averea, fiind un parvenit care nu depăşeşte sfera umanului. Ion îşi dă seama că singurul mijloc de a păstra averea este copilul Petrişor, dar acesta moare şi, după îndelungi dispute, pământul rămâne totuşi în administrarea tatălui, dar, în caz de deces, va rămâne Bisericii.

Imediat după ce îşi satisface dorinţa pătimaşă de posesie, Ion realizează că ea nu poate substitui iubirea adevărată, ajungând, prea târziu, la o remarcă plină de înţelepciune: Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e drag pe lume nu-i al tău!. Florica, fata pe care o iubeşte în continuare, se căsătorise cu George Bulbuc, al cărui orgoliu de a-l face pe Ion să sufere este pe deplin satisfăcut. Dar tocmai pentru că şi din punct de vedere erotic Ion manifestă aceeaşi voinţă puternică se întâlneşte pe ascuns cu aceasta. Pedeapsa pentru tot răul produs celor din jur nu poate fi decât una capitală: George îl răpune cu câteva lovituri de sapă sub ferestrele Floricăi.

Drama morţii sale premature este sporită de afirmaţia medicului care constată decesul: A fost un om ca oţelul!...Putea să trăiască o sută de ani! ; apoi Ion fu coborât în pământul care i- fost pre drag (anormal de drag).

În paralel cu planul care urmăreşte destinul tragic al lui Ion, naratorul prezintă viaţa intelectualităţii rurale, reprezentată de preotul Ioan Belciug şi de familia învăţătorului Zaharia Herdelea. Cei doi sunt exponenţii a două instituţii foarte respectate în cadrul colectivităţii, dar nu ezită să-şi dispute supremaţia, prestigiul, influenţa asupra ţăranilor. Deşi sunt vechi prieteni, preotul şi învăţătorul ajung duşmani de moarte, îşi fac reproşuri şi se ameninţă, pentru ca, spre finalul romanului, să se împace din nou.

Şi în cazul intelectualilor de la sate, căsătoria este privită ca fiind o afacere în care primează zestrea. Fata cea mare a lui Herdelea, Laura, deşi este îndrăgostită de Aurel Ungureanu, se mărită cu George Pintea pentru că acesta nu pretindea părinţilor zestre. Protestul ei iniţial se transformă în resemnare alături de viitorul preot; ea reface astfel destinul mamei sale într-un alt timp, ca şi Ghighi, sora mai mică, cea care se mărită cu Zăgreanu, noul învăţător din Pripas.

Criticul literar Alexandru Piru afirmă că Titu Herdelea întruchipează propriul roman al tinereţii lui Rebreanu. El este un tânăr cu înclinaţii artistice şi fire boemă, aflat într-o permanentă căutare a sinelui. Îl admiră pe Ion pentru perseverenţa sa şi şi-ar dori el însuşi să fie perseverent. Neputând găsi împlinirea nici pe plan afectiv, nici social, el hotărăşte să treacă Munţii Carpaţi, părăsind Transilvania. În romanul „Ion”, el face legătura între cele două planuri principale, pentru ca, în „Răscoala”, tot el să joace rolul martorului la revolta colectivă generată de dorinţa ţăranilor de a avea pământ.

Ampla creaţie romanescă prezintă un întreg univers, dominat de iubire şi patimă, dezvoltând energii umane surprinse în diferite ipostaze, conturând o frescă socială a începutului de secol al XX-lea. Finalul lui sintetizează meditativ dramele individuale prezentate de-a lungul subiectului: Satul a rămas înapoi acelaşi, parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş. Cazul particular, reliefat prin prezentarea destinelor individuale, se contopeşte cu generalul, întocmai cum drumul iese din sat şi se pierde în şoseaua mare şi fără început...

ION-CARACTERIZARE

Ion Pop al Glanetaşului, personajul central, principal, dinamic, multidimensional, realist, exponenţial şi eponim al romanului, îtruchipează tipul arivistului, care îşi pierde treptat latura umană astfel încât calităţile sale se transformă în defecte. Prin personajul Ion, Rebreanu pune pentru prima dată în literatura noastră problema ţărănească dintr-o altă perspectivă, renunţând la viziunea idilizantă asupra satului şi asupra ţăranului, pe care îl prezintă în simplitatea sa complexă, fără a-i aşeza în penumbră latura brutală, primitivă. În construirea personajului, autorul porneşte de la obsesia statornică a ţăranului român, pământul.

Modalităţile de caracterizare sunt diverse, atât directe (portretul făcut de către narator şi de alte personaje, autocaracterizarea), cât şi indirecte (prin acţiuni, simţiri şi gânduri; prin mediul în care trăieşte; prin nume etc.).

Complexitatea acestui personaj a dat naştere unor viziuni critice atât de diferite, încât din însumarea lor se constituie o figură plurivalentă, alcătuită din puţine lumini şi multe umbre, dar impresionantă prin iubirea uriaşă, mitologică pentru pământ. Astfel, pentru George Călinescu, Ion nu este decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o spre spânzurătoare, şi a rămas în cele din urmă cu pământ. În termenii aceleiaşi reci obiectivităţi, marele critic subliniază reducţia intelectuală a personajului, în alcătuirea căruia predomină instinctele: Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei

fiinţe reduse. Tudor Vianu îl priveşte pe Ion categorial, vorbind despre resorturile statornice ale sufletului ţărănesc: lăcomia de pământ şi senzualitatea robustă, afirmată prin şiretenie, lipsă de scrupule, cruzime. Eugen Lovinescu vede şi partea frumoasă a acestui personaj complex, în care autorul a dorit să creeze o figură simbolică, mai mare decât natura. Tot el afirmă că Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită.

Ion Pop al Glanetaşului, eroul însuşi, a existat aievea şi se numea aproape aşa, mărturiseşte Rebreanu despre personajul central al operei sale. Ca în atâtea alte cazuri, însă, prototipul real al unui erou ficţional rămâne undeva în umbră, creaţia covârşind realitatea, trecând-o uşor în uitare după ce i-a preluat seva autenticităţii.

Construcţia personajului este complexă, realizată din perspectiva cât mai multor instanţe narative. Este vorba de un portret proiectat în viziunea celorlalte personaje, care apoi este motivat auctorial, printr-o prezentare biografică (caracterizare directă) şi reflectat în atitudinea eroului (caracterizare indirectă). Iute şi harnic ca mă-sa, chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre sine şi bocotanii satului de felul lui Vasile Baciu, iar cuvintele jignitoare cu care acesta i se adresează: fleandură, sărăntoc, hoţ, tâlhar, au efectul plesnetului de bici, iar el acţionează violent.

Scriitorul insistă pe anumite aspecte care subliniază o trăsătură dominantă, fără s-o numească: dorinţa lui Ion de a-şi schimba condiţia. Sugerează ardoarea personajului la nivel denotativ prin multitudinea secvenţelor care aduc în prim-plan tensiunea existenţială a eroului. Rebreanu sugerează că iubirea lui Ion pentru pământ este un datum, personajul evoluând sub semnele unei fatalităţi. Fiinţa lui este mistuită de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult, şi naratorul, potrivit înţelegerii proprii a relaţiei dintre Ion şi pământ, arată că Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil...de pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o mamă.

Constrâns de realitate, tenace, hotărât, cu o voinţă năvalnică, temperament stăpânit de instincte primare, perseverent în atingerea scopului, viclean, Ion îşi urzeşte cu perspicacitate un plan, pentru aplicarea căruia are însă nevoie de o verificare. Titu Herdelea îi oferă spontan soluţia, fără să gândească la consecinţe, soluţie pe care Ion o întrezărise de mult. Planul odată pus în aplicare, desfăşurarea acţiunii va dezvălui în continuare noi laturi ale profilului acestui personaj, care se distinge (ca şi eroii lui Balzac şi Moliere), în manieră clasică, prin unitatea caracterologică, pusă în evidenţă mai ales prin fapte, gesturi revelatorii, monolog interior şi limbaj.

Creator de mari contraste, Rebreanu îşi urmăreşte personajul în diverse ipostaze, între care se detaşează două: dinaintea şi după intrarea lui Ion în posesia pământurilor mult visate. Pentru prima ipostază este sugestiv pasajul următor: Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare, sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place.

Scriitorul grefează pe firul epic o secvenţă descriptivă, făcând ca trăirile naturii să potenţeze zvârcolirile sufleteşti ale lui Ion. Sobru în exprimare, respingând „floricelele de stil”, ca prozator anticalofil, când apelează totuşi –în textul citat- la unele procedee artistice: personificări, comparaţii, Rebreanu o face cu simţul măsurii şi cu intenţia de plasticizare. Copleşindu-l, „glasul pământului” îi smulge lui Ion suspinul înfricoşat: -Cât pământ, Doamne!

Adoua ipostază este aceea în care Ion se vede acum mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit, în lupte grele, o ceată de balauri îngrozitori. Într-un gest de ardoare, el sărută pământul, pe când faţa îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită.

Pământul înseamnă pentru Ion demnitate, obiect al muncii asupra căruia, în sfârşit, energia, vigoarea, priceperea şi hărnicia lui se putea exercita. Cât de mistuitoare este această dorinţă de a fi considerat om, se desprinde din scena în care Ana, venită pentru ca să se învoiască cu Ion, este întâmpinată de acesta cu un aer distant, glacial, cu cinism, refuzând să trateze cu femeia căreia îi cântări burta cu o privire triumfătoare şi-i porunci să-şi trimită tatăl pentru tocmeală ( caracterizare indirectă prin comportament şi relaţia cu Ana )

Accentul cade în majoritatea situaţiilor pe detaliu ca mijloc de individualizare a personajului. Pe când Ana se zbuciumă în faţa lui Ion, cu mintea stoarsă ca un burete uscat, în tăcerea din casă se aude doar molfăitul flăcăului, dinţii lui muşcând vârtos din ceapă.

În capitolul „Nunta”, naratorul îl surprinde din nou pe Ion între cele două „glasuri”, devenite voci interioare care-l ademenesc succesiv. În momentul cununiei, cântărindu-le mental pe Florica şi Ana, îl străfulgeră gândul: Adică ce ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să scap de urâţenia asta? (monolog interior)

În clipa imediat următoare îi vin în minte pământurile şi adaugă în sine cu dispreţ: Şi să rămân tot calic...pentru o muiere! Apoi să nu mă trăsnească Dumnezeu din senin?

Devenind stăpânul pământului socrului său, Vasile Baciu, Ion îşi schimbă comportamentul. Se poartă brutal cu părinţii, cu socrul, cu Ana. Metamorfoza personajului în a doua etapă a evoluţiei este evidentă, şi naratorul notează gesturi sugestive care arată siguranţa eroului, mândria de sine: Pe uliţă umbla cu paşi mai mari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământuri şi de avere. Ion îşi sfidează destinul, pare convins că nimic nu-i mai poate distruge statutul dobândit. Nici naşterea copilului nu-i schimbă sentimentele faţă de Ana, care va găsi în sinucidere eliberarea din nefericita căsnicie. Nu durerea pierderii soţiei îl copleşeşte pe Ion, ci o cumplită teamă că legătura sa cu pământul s-ar putea rupe acum prin moartea plăpândului său fiu. Scena în care Vasile Baciu şi Ion, răspunzători de moartea Anei, se privesc stând de o parte şi de alta a coşciugului este memorabilă şi are caracter anticipativ: Privirea socrului său era ca a unui şarpe uriaş ce-şi ameţeşte prada înainte de a o înghiţi. În ochii lui însă, Ion citi mai ales o întrebare, întâi întunecoasă, apoi limpede ca lumina zilei: „Unde-s pământurile?...În pământ se duc toate pământurile...”

Critica consideră că Ion este vinovat în parte pentru propriul lui destin ca şi pentru acela al Anei. Vinovată este însă şi societatea pentru natura relaţiilor dintre oameni, determinată de opoziţia dintre săraci şi bogaţi. Însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, tulburând liniştea unui cămin în numele „glasului iubirii”, Ion nu putea să supravieţuiască. Sfârşitul lui, perfect motivat moral şi estetic, nu putea fi altul decât cel imaginat de autor. Agonia lui e descrisă detaliat, insistându-se pe elementele ce amintesc de naturalism: Se gândea însă numai la băltoaca în care se bălăcea, care-l scârbea şi din care vroia să scape cu orice preţ. Mor ca un câine! E ultimul gând al aceluia care sfidase parcă legile omeneşti şi pe cele ale destinului.

Ca personaj, Ion e complex şi pentru că fiecare dintre celelalte personaje îl vede în câte un mod, în realitate niciunul nu reuşise să-l surprindă în esenţa lui (caracterizare directă, dar şi pluriperspectivistă). Pentru George Bulbuc, rivalul principal, Ion e arţăgos ca un lup nemâncat şi conflictul dintre ei ia forme violente, ajungând la bătaie. Prin prisma lui Vasile Baciu, Ion apare drept fleandură şi sărăntoc. Pentru familia Herdelea, feciorul Glanetaşului este mai deştept decât toţi flăcăii din Pripas. Lui Titu, Ion îi zâmbeşte şi i se confesează; faţă de mama sa şi de tatăl său izbucneşte deplângându-şi soarta: Mai bine să nu mă fi făcut, decât să fiu batjocura oamenilor!

Prezentat într-o permanentă transformare (caracterizat indirect prin fapte, atitudini, gesturi reieşite pe parcursul tratării subiectului), supus unor atente observaţii în raport cu sine şi cu societatea, Ion este un personaj literar unitar conceput, concentrat pe o dominantă de caracter, căreia îi sunt subordonate atâtea alte trăsături, făcând din el o figură impunătoare. Modalitatea definitorie de construcţie a personajului este apropierea de el prin încercuire. La început diversitatea satului ardelean copleşeşte. Privirea trece, la horă, rând pe rând de la un grup la altul. Încetul cu încetul, Ion se desprinde de grup, de colectivitate şi vieţuieşte singur într-o întreagă perindare de stări şi de evenimente.

Alături de mijloacele tradiţionale de caracterizare a personajului, L.Rebreanu aduce şi mărci, elemente ale modernităţii prin analiza psihologică (investigarea de către autor a trăirilor afective ale personajelor, a reacţiilor subconştientului, a obsesiei), analiza urmărilor unei eredităţi încărcate, cercetarea instinctelor primare, a psihologiei obscure a fiinţelor reduse ori a reacţiilor omului aflat în pragul morţii - elemente naturaliste.

În „Credo”, L.Rebreanu îşi prezintă viziunea estetică asupra personajului: A crea oameni nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi.[...] Omul pe care îl zugrăvesc eu o fi având şi trebuie să aibă asemănări cu unii din oameni, cum au şi în viaţă toţi oamenii, dar trăieşte numai prin ceea ce are unic şi deosebit de toţi oamenii din toate vremurile.

Ceea ce are unic şi deosebit Ion este destinul pe care şi l-a asumat orbeşte sub impulsul setei de pământ. Orbit de puterea zeului-pământ, nu-şi vede altfel destinul/perspectiva decât ca stăpân al „delniţelor” şi al sufletului Floricăi.