Miercuri: 20.00-21.00 Rugăciune

Joi: 20.00-22.00 Serviciu divin

Duminică: 09.00-12.00 Serviciu divin

18.00-20.00 Serviciu divin

FOAIA BISERICII PENTICOSTALE NĂDLAC 18 IULIE 2010

Am un obicei foarte ciudat pentru mulţi. Îmi place să stau într-un loc aglomerat şi să observ oamenii. Îmi place să îmi imaginez ce fel de persoane sunt, de unde vin şi încotro merg, caut fericirea pe feţele lor, dar parcă în zadar. E tragic când vezi atâta tristeţe pe feţele multora şi acea grabă de a îmbrăţişa viitorul le acaparează întreaga fiinţă. De ce nu putem trăi prezentul aşa cum este el? De ce ne hrănim numai cu recunoştiinţele trecutului şi cu ambiţiile viitorului? Vrem atât de mult să se scurgă timpul şi în acelaşi timp să trăim prezentul cu bine şi rău dar cădem testul. Vrem atât de mult să experimentăm o clipă de neuitat, dar trece aşa de repede parcă nici nu s-a petrecut. Parcă a fost doar un vis. Şi trăim cu imaginea trecutului. Se întâmplă des şi nu e o experienţă prea plăcută. Vrei să dai timpul înapoi . . .Vreau să mă concentrez pe prezent, dar gândul îmi zboară spre viitor. Planurile, ambiţiile, dorinţele şi visele toate se află acolo. Mă cuprinde frica. E şi ea acolo pentru că nu ştiu ce mă aşteaptă.

Dumnezeu este ACUM cu mine, nu am de ce să mă plâng de trecut sau să-l plâng, nu trebuie să mă îngrijorez de viitor sau să mă gândesc la el, pentru că atunci când eu mă concentrez asupra lui, ACUM şi AZI, Dumnezeu îmi dă libertate. Prezentul este punctul în care Dumnezeu îmbrăţişează realitatea. Iubirea priveşte în prezent.

Dumnezeu vrea ca noi să ne gândim la viitor, însă doar atât cât e nevoie, planifică ACUM actele de binefacere şi lucrurile bune. Trecutul a îngheţat şi nu mai poate curge, viitorul nu-mi ajută prea mult ACUM, aşa ca voi lua prezentul şi-l voi preţui, voi lăsa Libertatea şi Iubirea să îmi conducă viaţa şi poate va fi mai bine … poate.

Cauze de rugăciune:

� Adevărata închinare a bisericii: în Duh şi Adevăr (Ioan 4:23-24 Efeseni 6:18)

� Tărie spirituală în vremuri grele. (2 Timotei 3:1-5, Luca 21:36)

Pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, să ne păzească inimile şi gândurile în Hristos Isus şi fie îndurarea Domnului peste noi, după cum o nădăjduim noi de la El! Mă numesc Anda şi am prilejul să am 22 de ani binecuvântaţi de la adoratul nostru Împărat. Am bucuria să trec prin una din feluritele încercări care sunt lăsate omului care îşi doreşte cu adevărat o viaţă neprihănită . De mic copil, de la vârsta de 6 ani, mi s-a pus un diagnostic care ne-a înfiorat pe toţi. Această încercare avea să se numească Distrofie musculară progresivă de tip Duchenn (cu alte cuvinte o atrofiere a muşchilor începând din partea inferioară a membrelor până la cea superioară, care are

ca final afectarea muşchiului miocardic şi evident survenirea morţii). Am înţeles că urma să trăiesc o viaţă care pe zi ce trecea devenea tot mai limitată, aşa încât la vârsta de 10 ani am ajuns să fiu dependentă de un fotoliu rulant. Atunci am realizat că eu nu trebuie să fiu o persoană care să dau înapoi, rezumându-mă la a mă plafona. Aşa că am încercat să am o viaţă cât mai activă, să interrelaţionez cu societatea care mă înconjura. Aveam prieteni, colegi de clasă dar în mod special

aveam familia aproape. Mai am doi fraţi şi o soră, toţi mai mari decât mine, care încă de la debutul acestei încercări au fost alături de mine, susţinându-mă moral, iar părinţii au fost pilonii de neclintit pe care Domnul i-a aşezat lângă mine. Din partea lor am primit cel mai minunat sprijin. Îmi vedeam de viaţă cu pace în inimă în general, dar existau momente în care uram condiţia în care mă aflam pentru simplu motiv că nu pot face mai multe. Dar şi aşa, în general, îmi plăcea să mă plimb şi să acostez oamenii de vârsta a treia care stăteau pe afară obosiţi şi trudiţi de a lor viaţă, îmi plăcea să-i ascult şi să excelăm pe teme universale precum viaţa, credinţa,

Penticostale Nădlac

>>>

NR.35 18.07.2010

FOAIA BISERICII PENTICOSTALE NĂDLAC 18 IULIE 2010

sursa: www.flacarainchinarii.ro

Dar când venea vorba de credinţă, eram cea care mai mult ascultam pentru că nu ajunsesem să îl cunosc pe Dumnezeu cu adevărat, nu mă rugam, nu ştiam că există Adevărul Scripturii şi că pot avea acces la El. Toate acestea până pe la vârsta pubertăţii, când părinţii mei au înţeles chemarea pe care Domnul le-a făcut-o şi am început să frecventez biserica, împreună cu ei. Dar aceasta începuse să devină o rutină, mergeam cu ei la biserică, în mod special duminica, pentru că programele erau frumoase şi încântau urechea însă nu şi inima mea. Citeam Cuvântul ca pe o poveste uneori interesantă alteori plictisitoare, însă fără să-mi dau seama că Dumnezeu încet încet sădea în mine o dragoste infinită faţă de El, dragoste care m-a ajutat să înţeleg ce înseamnă să ai pace în mijlocul furtunii. Mă frământa foarte mult ideea că sunt creată după chipul Lui şi mă întrebam dacă sunt după chipul Domnului înseamnă că şi El are o anumită problemă, dizabilitatea? Am ajuns să închei legământul în apă în urma unei faze a bolii când progresase aşa de mult încât nu mai puteam să-mi mişc mâna, iar ulterior ajunsesem pe pat nealimentându-mă vreo două săptămâni. În acest timp părinţii se pregăteau pentru ce e mai rău, adică la decesul meu... Însă, în acele momente critice, Dumnezeu, prin dragostea Lui, a ales să-mi vorbească şi să mă trezească la realitate, punându-mă în faţa gândului că dacă voi muri sunt pe veci pierdută, deoarece în viaţă sufletul conta, nu trupul. Aşa am ajuns să mă rog Domnului sincer, cum poate nu mă mai rugasem, să îngăduie timp să mă fac bine şi să închei legământul cu El. Eram la vârsta de 18 ani, prin ianuarie, când mă rugasem, iar până în vară mi-am revenit formidabil de bine că reuşisem să dau bacalaureatul, folosindu-mi din nou mâna pentru scris, dar mai mult, în octombrie 2oo6 încheiam legământul în apă cu Domnul. Din momentul acelei încercări pot

spune că am început adevărata mea viaţă spirituală: respiram prin rugăciune şi trăiam prin Cuvânt. Astfel am luat seama ca să nu mi se îngreuneze inima de îngrijorările acestei lumi vremelnice, ci să mă pregătesc ca ziua Domnului să nu vină pentru mine ca un hoţ. Am aruncat toată povara mea în braţul Lui liniştită fiind că El însuşi se îngrijeşte de ea. Citeam Biblia conştientă fiind că Biblia este singura carte al cărei Autor este prezent când o citesc. Timpul trecea iar eu am încercat să rămân vegheatoare asupra căii mele, să mă umplu cu credinţă vie, să fiu om, să mă întăresc cu puterea Celui care prin rugăciune mă învăţa să veghez în ea cu mulţumire. Deci, ajunsă la lumină, mă străduiam să trăiesc precum o fiică al luminii, radiind celor din jurul meu bunătate, neprihănire şi adevăr. Îmi place să-l numesc pe Dumnezeu un Tată finuţ deoarece de atâtea ori îmi întărea încrederea în El prin lucruri mărunte care aveau apoi să îmi fie o solidă temelie în cuptoarele prin care avea să îngăduie Domnul să trec. Spun cuptoare deoarece viaţa nu avea să îmi fie de acum înainte presărată cu petale luând-L pe Dumnezeu ca şi garant al scutirii de încercări. Astfel, în iarna anului 2oo9 ajunsesem să fiu internată în spital suspectă de gripă Ah1N1. Am făcut testul, care a fost trimis la Bucureşti unde a ieşit că nu sunt bolnavă de acel virus. Dar, făceam febră de până la 4o,4 grade. Începusem să fac septicemie în urma unei răni din zonă inghinală ce o aveam de vreo patru ani deschisă, iar acum se infectase. După lungi investigări şi tratamente pentru septicemie, medici au ajuns la concluzia că osul piciorului drept era tot negru şi că trebuia îndepărtat prin amputarea piciorului. Pentru moment am fost descurajată; realizam că visul meu de a merge era năruit complet. Dar, în final, m-am decis să fac operaţia pentru că dacă nu aş fi făcut-o aveam riscul ca în 4 zile să fac din nou septicemie.

FOAIA BISERICII PENTICOSTALE NĂDLAC 18 IULIE 2010

Cineva spunea: „Omul care poate fi mulţumit şi fără să privească la gloria lui Hristos sau care rămâne nemulţumit şi după ce vede gloria lui Hristos, nu este omul pentru care S-a rugat Hristos!” Aşa că, ştiam că Dumnezeu a pregătit mai dinainte din veşnicie toate aceste lucruri pentru mine. Am mers la operaţie cu o pace în inimă, pace neînţeleasă de colegele din salon, care ulterior i-au mărturisit mamei mele că sunt uimite de starea liniştită pe care o aveam când m-am dus la operaţie, operaţie destul de grea cu pierderi mari de sânge şi înaintea căreia medicii m-au lăsat să înţeleg că am şanse slabe să trăiesc. Operaţia a durat 4-5 ore după care am fost dusă la secţia de terapie intensivă. După-masă am stat acolo şi seara m-am cerut la salon. Ajunsă acolo mi s-a dat un salon gol pentru a avea linişte şi a-mi reveni credeam noi , însă eram de fapt pusă la izolare deoarece în timpul operaţiei sau la A.T.I. am luat o bacterie intraspitalicească denumită Acinetobacter baumanni. Din această pricină nu mi se vindecau rănile, asta ştiam noi de la medici, fără să ne spună că dacă ea se trage la organele cu ţesut moale eu voi muri, asta aflasem de pe internet când am început cu mama să căutăm să aflăm mai multe despre bacteria aceasta , pentru că din spital nu ni se furnizau prea multe date. Am stat aproximativ şase luni în spital, timp în care am încercat şi acolo, atât pentru cadrele medicale cu care intram în contact cât şi pentru oamenii simpli - să fiu o lumină, să arăt speranţă, încredere în Dumnezeu. Uneori foloseam cuvinte, dar am în tâ ln i t s i tuaţ i i în care doar comportamentul era suficient ca Dumnezeu să vorbească în cugetul omului. Atunci am învăţat că Dumnezeu nu este un Dumnezeu mărginit, aşa cum noi încercăm să-L percepem în mintea noastră limitată, ci Dumnezeu îngăduie întristări uşoare, de o clipă, pentru că El vrea să lucreze o altă greutate veşnică, de slavă în noi. Domnul încearcă pe cel neprihănit şi încercarea prin care mă trece pentru mine e scumpă deoarece ştiu că Dumnezeu pe cine

îl încearcă pe acela îl iubeşte. Mă tem de El şi nădăjduiesc în bunătatea Lui. Acum, de curând, am terminat sesiunea de examene de vară, deoarece sunt studentă în anul 3 în cadrul facultăţii de ştiinţe juridice, facultate ce o urmez, ea fiind un dar din partea Împăratului meu, prin care îmi arată încă o dată că pot totul în El. El mă întăreşte (fapt continuu, nu unul înfăptuit o dată şi atât). De acum las în mâna Sa atotputernică viaţa mea, ştiind că El mă va ajuta pe calea aceasta frumoasă, să umblu prin credinţă. Am încredinţarea că El se va îngriji de tot ce va urma în continuare, iar când voi străbate Valea Plângerii, El o va preface într-un loc plin de izvoare şi ploaia timpurie, o va acoperi cu binecuvântări. Ştiu că cea mai frumoasă binecuvântare pe care mi-aş dori-o în viitorul apropiat ar fi căsătoria, un capitol puţin delicat pentru mine, însă foarte frumos pentru Dumnezeu, ca o voie a Sa bună plăcută şi desăvârşită pentru mine. Doamne ajută-mi! Ca ultim gând, acum înainte de a încheia acest minirezumat al vieţii mele, aş vrea să spun că lacrimile vărsate pentru tine sunt un semn de slăbiciune, dar lacrimile vărsate pentru alţii sunt un semn de putere, dragostea din inima ta nu este pusă acolo pentru a rămâne, dragostea nu e dragoste până nu o dăruieşti. Dacă ţi s-a dăruit o nouă zi să trăieşti pentru Regele Regilor, atunci fii mulţumit să mergi pe Calea care duce spre El . Trei versete din Cuvânt aş vrea să le mai menţionez care îmi sunt foarte, foarte dragi şi acelea sunt: Psalmi 73:28 “Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale.” Psalmi 118:17 “Nu voi muri, ci voi trăi, şi voi povesti lucrările Domnului.” Filipeni 4:13 “Pot TOTUL în Hristos, care mă întăreşte.”

FOAIA BISERICII PENTICOSTALE NĂDLAC 18 IULIE 2010