INTRODUCERE -...

INTRODUCERE

În ultimele două-trei decenii, schimbările produse încet, dar ferm şi direcţionat, au creat o realitate în care vechiul stil de viaţă şi mod tehnic de producţie industrial nu îşi mai găsesc locul. O parte tot mai însemnată a civilizaţiei umane, şi nu doar din ţările dezvoltate economic, începe să nu se mai simtă „acasă” sau să perceapă ca fiind „acasă” acel loc unde, chiar şi pe termen scurt, găseşte condiţiile care întrunesc nivelul de trai dorit. Sunt contestate atât modalităţile de organizare a sistemelor productive sau pattern-urile sociale, cât şi denumirea societăţii cu care ne-am familiarizat. Primele întrebări clare şi pertinente, legate de valabilitatea şi consistenţa conceptului de societate industrială, le aparţin lui Daniel Bell, Herman Kahn, Collin Clark şi Jean Fourastié, care, încă de la începutul anilor ‘60, semnalau o nouă etapă în economia mondială „post-industrialismul”.

Tranziţia de la societatea industrială la următoarea fază a dezvoltării economice nu înseamnă câtuşi de puţin că, după epoca industriei, nu va mai exista „industrie”.1 „Noua industrie” va fi însă una automatizată şi robotizată, o industrie cibernetizată, o industrie informatizată care va impune populaţiei ocupate un set de competenţe şi aptitudini specifice. Diferenţa dintre acest nou tip în raport de muncă şi cel „clasic”, al „coşului-de-fum”, în formularea lui Alvin Toffler, este imensă, fiind mult mai profundă decât deosebirea dintre industria manufacturieră a secolelor XVII - XVIII-lea şi industria maşinistă care i-a urmat. Noul fenomen istorico-economic nu are o singură denumire, ci o multitudine, fiecare având o justificare, evidenţiind o trăsătură specifică a noilor forţe economice şi tehnologice care prind contur. Iată câteva dintre acestea: societate postindustrială, societate informaţională, civilizaţie tehnologică, societate postcapitalistă, economie bazată pe cunoaştere şi informaţie etc. Fiecare dintre aceste denumiri este, în acelaşi timp, o metaforă.

Multitudinea de termeni prin care se încearcă definirea acestui fenomen mai indică şi faptul că ceea ce încă nu s-a conturat şi aşezat în forme stabile nu poate fi etichetat clar şi univoc;2 prin urmare vom utiliza în continuare termenul generic de Noua Economie.

Ritmul de creştere economic, inovaţia, educaţia şi infrastructura sistemului informatic sunt parametrii luaţi în calcul la analiza nivelului de implementare al Noii Economii la nivel mondial.

O serie de specialişti3 apreciază că indicatorii Noii Economii ar putea fi grupaţi în cinci mari categorii:

1. Ocupaţii în domeniul informaţiei şi cunoaşterii. Indicatorii măsoară ocupaţiile în oficii şi birouri deţinute de manageri, specialişti şi tehnicieni, pe de-o parte, şi dobândirea de educaţie pentru forţa de muncă, pe de altă parte, aceştia sunt: procentul de forţă de muncă ocupată în birouri sau oficii; ponderea forţei de muncă angajată pe poziţii manageriale, profesionale specializate şi tehnice; nivelul de educaţie al forţei de muncă.

2. Globalizare. Indicatorii măsoară orientarea spre export a producţiei şi investiţiile străine directe. Dintre indicatorii globalizării amintesc: ponderea în total a forţei de muncă angajată în producerea de bunuri şi servicii pentru export; greutatea specifică a forţei de muncă angajată în companiile deţinute de proprietarii străini.

3. Dinamism economic şi competiţie. Indicatorii măsoară numărul de locuri de muncă în companiile cele mai dinamice, aşa-numitele firme-gazelă (firme cu creştere a vânzărilor de 20% şi peste în ultimii patru ani), rata ”agitaţiei” economice, ca rezultat al apariţiei de noi afaceri înfloritoare şi falimentul unora dintre afacerile tradiţionale, şi, valoarea stocului de ofertă publică al companiilor.

1 Niculescu N. (2006), “Economia bazată pe cunoaştere – NOUA ECONOMIE?”, Revista Economie teoretică şi aplicată, 1 (496)/2006, p. 48 2 idem 3 Anitesh B., Pennell J, Shutter J., Whinston A. B. (1999); Staiger D., Stock J. H., Watson M. W. (1997), „Measuring the Internet Economy: An Exploratory Study”, Working paper, June 10, http://crec.bus.utexas.edu, pp. 33-49

9

Indicatorii dinamismului şi competiţiei vizează, în special: ponderea locurilor de muncă în firmele cu dinamica cea mai înaltă; gradul de turbulenţă din domeniul ocupării (ca rezultat al apariţiei şi creşterii noilor afaceri, concomitent cu falimentul sau decăderea celor deja existente); valoarea ofertelor publice lansate de către companii.

4. Tranziţie spre o economie digitală. Indicatorii măsoară procentul de adulţi conectaţi la reţelele Internet, numărul de nume de domenii ”.com” înregistrate, tehnologii ale comunicaţiei existente în şcoli şi gradul în care guvernul central şi autorităţile locale utilizează tehnologiile informaţiei pentru livrarea serviciilor lor. Indicatorii economiei digitale sunt axaţi pe:

- proporţia persoanelor adulte conectate ”online” la diversele reţele; - numărul mediu de nume de domenii comerciale Internet ce revin pe o firmă; - dotarea şi utilizarea tehnologiei informaţiei în şcolile publice; - utilizarea tehnologiilor digitale pentru distribuirea serviciilor guvernamentale, atât la

nivel central, cât şi local. 5. Capacitate de inovare tehnologică. Indicatorii măsoară numărul de locuri de muncă în

tehnologia avansată (”high-tech jobs”), numărul oamenilor de ştiinţă şi al inginerilor în cadrul forţei de muncă, numărul de patente puse în circulaţie, investiţiile în cercetare-dezvoltare şi activitatea în domeniul capitalului de risc (”venture capital”). Indicatorii capacităţii de inovare includ: ponderea locurilor de muncă în industriile avansate (aşa-numitele high-tech); proporţia cercetătorilor, a oamenilor de ştiinţă şi a inginerilor în totalul forţei de muncă; numărul de patente sau brevete raportat la mărimea forţei de muncă; activitatea de cercetare-dezvoltare ca pondere în producţia totală a statului sau regiunii respective; ponderea aşa-numitului venture capital (capitalul societăţilor pe acţiuni) în producţia totală.

Obiectivele cursului

Obiectivul general avut în vedere prin cuprinderea în planul de învăţământ a disciplinei Macroeconomie predată studenţilor din primul an de studiu în semestrul al II-lea, înţelegerea conceptelor, proceselor, fenomenelor, regularităţilor şi limitărilor pe care se sprijină activitatea economică prin prisma conexiunilor care apar între diferitele categorii de agenţi economici agregaţi; fundamentarea politicilor macroeconomice elaborate; studierea aspectelor specifice macroeconomiei deschise; înţelegerea proceselor şi fenomenelor legate de integrarea economică internaţională şi globalizare ş.a.

Principalele obiective specifice au în vedere însuşirea de către studenţi, într-o manieră riguroasă, a conceptelor şi categoriilor acestei ştiinţe; explicarea aspectelor de bază ale vieţii economice a societăţii; acumularea de către studenţi a unui set de cunoştinţe care să le permită înţelegerea şi descifrarea mecanismelor economiei ca sistem real; înţelegerea metodelor de cunoaştere şi analiză utilizate în teoria şi practica economică care stau la baza înţelegerii proceselor economice reale, a mecanismelor de funcţionare a economiei la nivel macroeconomic; cunoaşterea problematicii analizei macroeconomice; formarea unei culturi economice solide, atât de necesară viitorilor specialişti.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili: – să cunoască din punct de vedere ştiinţific viaţa economică; – să înţeleagă modul de gândire economic; – să cunoască indicatorii macroeconomici agregaţi precum şi corelaţiile existente între aceştia; – să folosească corect în context vocabularul economic studiat; – să înţeleagă şi să utilizeze noţiunilor economice fundamentale; – să explice şi să interpreteze idei, proiecte, procese structuri şi modele economice; – să identifice noi aplicabilităţi ale teoriilor şi modelelor macroeconomice; – să utilizeze în mod adecvat conceptele şi metodele economice pentru înţelegerea proceselor

economice generale care au loc la nivel macroeconomic.

10

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris disponibil la biblioteca universităţii sau accesibil on-line pe Biblioteca virtuală, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de material disponibil pe platforma Blackboard sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea lecţiilor sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor tratate. Activităţile tutoriale se pot desfăşura fie la sediul facultăţii, fie prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online la întrebările studenţilor în timpul e-consultaţiilor, conform programului fiecărui tutore (pe grupe şi discipline) după următorul plan tematic:

1. Macroindicatorii şi venitul, consumul, economiile şi investiţiile. (2 ore) 2. Tipologia ciclurilor economice. (2 ore)

Structura cursului

Cursul este compus din 9 unităţi de învăţare: Unitatea de învăţare 1. TEORIA COMPORTAMENTELOR ECONOMICE

AGREGATE (4 ore) Unitatea de învăţare 2. CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ (2 ore) Unitatea de învăţare 3. VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE (4

ore) Unitatea de învăţare 4. FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE (4 ore) Unitatea de învăţare 5. OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL (4 ore) Unitatea de învăţare 6. INFLAŢIA (2 ore) Unitatea de învăţare 7. STATUL ŞI ECONOMIA (4 ore) Unitatea de învăţare 8. BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA (2 ore) Unitatea de învăţare 9. ECONOMIA MONDIALĂ (2 ore) Bibliografie obligatorie:

1. Enache C., Mecu C., (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.

2. Enache C., Mecu C., (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.

3. Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Editura Economică, București, 2010

Metoda de evaluare:

Activitatea Criterii de evaluare Metode de evaluare Pondere în nota finală

V- Verificare pe parcurs 1 Teste întrebări tip grilă Se evaluează răspunsurile 10% V - Verificare pe parcurs 2 Teste întrebări tip grilă Se evaluează răspunsurile 10%

Evaluare finală Teste întrebări tip grilă Se evaluează răspunsurile 80%

Modalitatea de notare Note întregi de la 1-10

Standard minim de performanță

Însuşirea corectă a noţiunilor teoretice de bază şi aplicarea acestora în rezolvarea unor aplicaţii simple.

11

Unitatea de învăţare 1

TEORIA COMPORTAMENTELOR ECONOMICE AGREGATE

Cuprins

1.1. Introducere 1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat 1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Cererea şi oferta în expresii agregate 1.3.2. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată 1.3.3. Sistemul Conturilor Naţionale 1.3.4. Indicatori agregaţi în sistemul contabilităţii naţionale

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoevaluare

1.1. Introducere Economia comportamentelor agregate exprimă viaţa agenţilor

economici privită în cadrul instituţional al macroeconomiei deschise. Primele încercări de abordare sistematică a evoluţiei vieţii

economice de ansamblu datează din secolul al VIII-lea. Reprezentanţii economiei politice clasice, Smith şi Ricardo au continuat studiul unor probleme macroeconomice, elaborând concepţia privind diviziunea muncii la scara societăţii, înzestrarea economiei cu factori de producţie, schimburile economice internaţionale. Primul economist care a cercetat cu prioritate fenomenul macroeconomic a fost John M. Keynes care a elaborat cunoscuta teorie cu privire la egalitatea dintre venitul naţional (Y) şi suma consumului (C) şi a investiţiilor (I), precum şi modelul agregat corespunzător: Y= C + I.

Însă, atât modelul agregat cât şi teoria keynesistă s-au fundamentat pe o concepţie statică. Mutaţiile intervenite în următoarele decenii au determinat abordarea proceselor în dinamica lor, generând astfel, teoria şi modelul creşterii economice.

În gândirea economică actuală sunt exprimate diferite puncte de vedere în legătură cu creşterea şi dezvoltarea economică. Ţinând seama de diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul creşterii economice, aceasta poate fi definită ca reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de producţie şi reliefate prin indicatorii macroeconomici, precum produsul intern brut, produsul naţional brut şi venitul naţional în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.

În afara perspectivei de analiză şi înţelegere a comportamentelor individuale ale consumatorului şi producătorului, o importanţă deosebită o are cunoaşterea modului de funcţionare a economiei

12

naţionale ca şi întreg. Astfel, studiul comportamentului de orientare spre profit a firmelor ne ajută să înţelegem viaţa economică la baza ei, în timp ce analiza investiţiei agregate, obţinută în urma deciziilor individuale ale agenţilor economici, ne permite să cunoaştem activitatea economică în ansamblul interdependenţelor pe care le generează evoluţia economiei deschise.

În ultimii ani, forurile internaţionale atunci când analizează situaţia de ansamblu a ţărilor lumii au regândit maniera de abordare a componentei economice, produsul intern brut şi în general indicatorii agregaţi interni au fost detronaţi de componenta naţională, în speţă venitul naţional (produs naţional net). Astfel, este evidenţiat faptul că marea majoritate a specialiştilor au conştientizat că un mediu economic construit pe eforturi interne, naţionale, este mai puţin vulnerabil în faţă investitorilor străini dornici să exploateze anumite avantaje locale pentru a-şi maximiza profiturile.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili:

• să explice corelaţia dintre cererea şi oferta agregată; • să analizeze unele probleme la nivel macroeconomic legate

sistemul de măsurare a rezultatelor obţinute; • să înţeleagă şi să interpreteze rezultatelor macroeconomice şi

cuantificarea acestor rezultate cu ajutorul indicatorilor macroeconomici • să cunoască obiectul de studiu al macroeconomiei, a

metodelor de investigare şi analiză economică

Timpul alocat unităţii: 4 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.1. Cererea şi oferta în expresii agregate

Prin cerere agregată (globală) se înţelege cererea totală a gospodăriilor (menajelor), firmelor, guvernului şi străinilor (care importă) de bunuri materiale şi de servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora.

Această cerere globală apare ca reprezentând totalitatea cheltuielilor reale care se fac într-o economie pentru achiziţionarea de

13

bunuri economice într-o perioadă determinată de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor. În mărimea cererii agregate sunt cuprinse bunurile dorite şi care pot fi cumpărate de agenţii economici agregaţi, într-o perioadă determinată şi la un nivel mediu general dat al preţurilor.

În cadrul cererii agregate, se includ următoarele elemente: a) cheltuieli pentru achiziţionarea de bunuri de către populaţie

(menaje) – CM; b) cheltuieli efectuare de către firme, sub formă de investiţii

pentru formarea brută a capitalului tehnic – FBK; c) cheltuieli guvernamentale pentru achiziţionarea de bunuri

investiţionale, pe seama veniturilor bugetare – CG; d) cheltuielile agenţilor economici străini pentru a importa

dintr-o anumită ţară, respectiv pentru a plăti exporturile acelei ţări – exportul net – EN (diferenţa dintre valoarea bunurilor exportate şi importate).

Pe baza acestor elemente, cererea agregată (CA) se poate calcula:

CA = CM + FBK + CG + EN

Ţinând cont de elementele menţionate, cererea agregată se

poate exprima fie cu ajutorul produsului naţional brut sau net, în termeni reali (PNB sau PNN), fie cu ajutorul venitului naţional, în termeni reali (VN).

Analiza cererii agregate se face în funcţie de indicele general al preţurilor, care este o medie ponderată a preţurilor tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse în economie.

Dacă nivelul general al preţurilor creşte (ceilalţi factori nu se modifică), valoarea reală a banilor scade, se reduce puterea lor de cumpărare, şi altor active financiare, fapt pentru care se vor putea cumpăra mai puţine bunuri şi servicii, cu un venit normal dat. Aceasta înseamnă că sporirea nivelului general al preţurilor ar însemna reducerea cererii agregate, în termeni reali.

Totodată, creşterea nivelului general al preţurilor din ţară va face ca bunurile şi serviciile produse pe plan intern să fie mai scumpe decât cele străine. Prin urmare, consumatorii interni vor fi tentaţi să cumpere mai puţine bunuri produse în ţară. În aceste condiţii, importurile vor creşte, producătorii interni vor vinde mai puţin din bunurile lor în interior, dar şi exporturile vor scădea, preţul făcându-le mai puţin competitive. Astfel, o creştere a indicelui general al preţurilor pe piaţa internă va reduce, din acest punct de vedere, cererea agregată pentru bunurile interne. Cu cât dependenţa de comerţul internaţional, a unei ţări este mai mare, cu atât sporirea nivelului general al preţurilor pe piaţa internă va genera scăderea cererii agregate pentru produsele interne.

Sintetizând, prin creşterea nivelului general al preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor, prin sporirea importurilor şi scăderea exporturilor, cererea agregată pentru bunurile materiale şi serviciile produse pe plan intern scade.

Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor. Astfel, dacă presupunem că investiţiile se fac din împrumuturi, creşterea nivelului general al preţurilor va mări rata

14

dobânzii, scumpindu-se creditul, cu efecte asupra descurajării investiţiilor.

Creşterea nivelului general al preţurilor are ca rezultat şi reducerea cheltuielilor reale ale guvernului.

În timp ce creşterea nivelului general al preţurilor are ca rezultat contracţia cererii globale, prin reducerea tuturor componentelor acesteia, reducerea nivelului general al preţurilor va genera o extindere a cererii agregate.

Dacă însă considerăm dat nivelul general al preţurilor, atunci cererea agregată creşte sau scade în raport de modificarea acţiunilor unor factori numiţi condiţiile cererii agregate. În cadrul acestora, cele mai importante sunt:

a) anticipările consumatorilor şi investitorilor cu privire la evoluţia vieţii economice în ansamblul ei, care pot fi optimiste sau pesimiste. În primul caz, populaţia va cumpăra o cantitate mare de bunuri, mai ales de folosinţă îndelungată, întreprinzătorii vor spori investiţiile, deoarece se micşorează gradul de certitudine în obţinerea unor profituri mai mari etc., ceea ce va însemna o cerere agregată din ce în ce mai mare. În al doilea caz, creşterea incertitudinilor consumatorilor finali cu privire la viitor va determina reducerea cererii agregate, adică a cheltuielilor pentru investiţii, pentru bunurile de capital tehnic etc.;

b) natura politicilor guvernamentale care, dacă susţin creşterea cheltuielilor pentru investiţii, reducerea fiscalităţii sau sporirea masei monetare, au ca efect mărirea cererii agregate sau, dacă stimulează creşterea ratei dobânzii, a fiscalităţii etc., au ca efect reducerea cererii agregate;

c) starea generală a economiei mondiale care, dacă se află în perioada de boom economic (mai ales economiile cu care economia naţională are relaţii economice), atunci vor creşte importurile lor, adică se vor mări exporturile naţionale, crescând cererea agregată şi dacă se află într-o perioadă de criză, atunci partenerii noştri de afaceri vor cumpăra mai puţin, exporturile noastre se vor reduce, scăzând cererea agregată.

Evoluţia cererii agregate sub influenţa modificării nivelului general al preţurilor (în condiţii de ceteris paribus) sau ca urmare a influenţei condiţiilor cererii (la un nivel general al preţurilor dat) este prezentată în figura 1.

Dacă nivelul general al preţurilor scade de la p1 la p2, iar celelalte condiţii nu se modifică, cererea agregată reală se extinde de la A la B, în cadrul CA0. La un nivel general al preţurilor egal cu p2, modificarea condiţiilor cererii determină translatarea curbei cererii agregate de la CA0 la CA1, sau de la CA0 la CA2, cantitatea cerută crescând de la B la C sau scăzând, de la B la A.

15

Fig. 1 Evoluţia curbei cererii agregate

unde: CA0 = curba cererii agregate iniţiale

CA1 = curba cererii agregate crescute, ca urmare a acţiunii favorabile a condiţiilor cererii

CA2 = curba cererii agregate scăzute, ca urmare a acţiunii nefavorabile a condiţiilor cererii

Prin oferta agregată (globală), ştiinţa economică înţelege oferta de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse, într-o perioadă determinată de timp, de către o economie naţională.

Relaţiile dintre oferta agregată şi cererea agregată sunt complexe şi dinamice. Sinoptic, ele se pot prezenta ca în figura 2.

Exprimând producţia totală reală de bunuri mărfare dintr-o perioadă determinată de timp, oferta agregată este egală cu produsul naţional brut în termeni reali. În mărimea fizică, cantitatea totală de bunuri materiale şi servicii pe care firmele doresc să le producă depinde de nivelul general al preţurilor şi salariilor din economie. Analiza evoluţiei ofertei agregate se face în funcţie de modificarea nivelului general al preţurilor, în condiţiile când ceilalţi factori sunt consideraţi daţi şi la un nivel general al preţurilor dat, în raport de influenţa care condiţionează producerea bunurilor şi serviciilor.

Considerând dată mărimea eficienţei factorilor de producţie, modificarea nivelului general al preţurilor se reflectă în oferta agregată, prin intermediul costurilor cu factorii de producţie achiziţionaţi. Această reflectare se face în mod diferit, în funcţie de gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, care determină un anumit raport între cererea şi oferta de factori de producţie, şi implicit, un anumit nivel al preţurilor acestora.

16

Fig. 2 Oferta şi cererea agregate

Dacă, spre exemplu, majoritatea firmelor ce produc oferta totală

lucrează cu mult sub nivelul capacităţilor de producţie de care dispun, atunci cererea de resurse economice este redusă şi, la oferta dată a acestora, preţul factorilor de producţie la care se aprovizionează agenţii economici este în scădere. În aceste condiţii, costul producţiei de ofertă este mai redus.

Dacă firmele care produc cea mai mare parte a ofertei totale îşi sporesc gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, spre potenţialul lor real, atunci cererea de factori de producţie va creşte, antrenând sporirea preţului acestora. În aceste condiţii, costul producţiei de ofertă va spori.

În condiţiile când acelaşi bun economic poate face parte din consumul intermediar – în calitate de resursă productivă – sau poate fi destinat consumului final – în calitate de bun final, – preţul trebuie să fie acelaşi.

Ţinând cont că oferta agregată se exprimă prin intermediul produsului intern brut real, sau produsul naţional net real ceea ce înseamnă folosirea preţurilor comparabile (a preţurilor constante, ale unei perioade de referinţe), pentru a putea sesiza modificările intervenite în volumul şi structura producţiei fizice totale este necesar ca din valoarea PIB în preţuri curente să se elimine influenţa modificărilor preţurilor. Acest lucru se realizează fie prin raportarea PIB în preţuri curente la indicele general de preţuri (numit şi deflatorul PIB), fie prin raportarea fiecărui element al PIB în preţuri curente la indici de preţuri corespunzători sferei de cuprindere a fiecărei componente (pe ramuri, pe elemente de producţie şi consum intermediar sau pe elemente de utilizare finală a PIB).

În raport cu gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, oferta agregată este influenţată şi de modul cum se modifică cererea agregată. Astfel, la firmele cu grad redus de utilizare a potenţialului de producţie, o sporire a cererii agregate antrenează o creştere mai mare a ofertei de piaţă a acestora, faţă de firmele unde gradul de utilizare a capacităţilor de producţie este mai ridicat. În condiţiile

17

reducerii cererii agregate, firmele cu grad mai redus de utilizare a capacităţilor de producţie îşi vor diminua oferta de piaţă într-o proporţie mai mică decât firmele cu un grad mai ridicat de utilizare a potenţialului de producţie. Iată deci că volumul şi structura ofertei agregate sunt influenţate prin oferta de piaţă a firmelor în mod diferit, în funcţie de raportul care se creează între modificarea cererii agregate şi gradul de utilizare a capacităţilor de producţie.

Influenţa modificării preţurilor factorilor de producţie asupra costului ofertei agregate trebuie analizată pe termen scurt şi pe termen lung. Pe termen scurt, în condiţiile existenţei unor contracte între cumpărătorii şi vânzătorii de factori de producţie, chiar dacă preţurile acestora pe piaţa liberă cresc, costurile medii ale firmelor rămân relativ constante, ceea ce înseamnă că sporirea ofertei agregate se poate realiza în condiţiile unui cost mediu relativ neschimbat al acestora. Aceasta înseamnă că, pe termen scurt, o creştere a nivelului general al preţurilor factorilor de producţie să nu se reflecte imediat în costurile producţiei totale, sporirea ofertei agregate fiind însoţită de creşterea profitului marginal al firmelor.

Pe termen lung, costul mediu al ofertei agregate poate să integreze influenţa creşterii nivelului general al preţurilor sub cel puţin două modalităţi: o sporire a costului mediu într-o proporţie mai mică decât nivelul general al preţurilor, cu obţinerea unui profit marginal în scădere pe măsură ce oferta agregată creşte; o creştere a costului mediu direct proporţională cu nivelul general al preţurilor, când sporirea preţurilor nu mai determină creşterea ofertei agregate, deoarece profitul marginal devine zero.

Considerând dat nivelul general al preţurilor, modificarea ofertei agregate se află sub influenţa unor factori, numite condiţiile ofertei.

În cadrul acestor condiţii, se detaşează, ca importanţă, următoarele:

a) productivitatea factorilor de producţie care, prin sporire, va antrena o reducere a costului mediu, creşterea producţiei şi deci a ofertei agregate, iar, prin reducere va spori costul mediu, diminuând producţia la unitatea de factor consumator şi, în consecinţă, şi oferta agregată;

b) volumul factorilor de producţie poate spori oferta agregată atunci când oferta lor creşte şi poate reduce oferta agregată, atunci când oferta lor pe piaţă se micşorează;

c) preţul factorilor de producţie poate spori oferta agregată când munca, materiile prime, energia, combustibilul etc., sunt mai ieftine faţă de perioada anterioară, sau poate micşora oferta agregată, atunci când costurile cu aprovizionarea cresc.

Evoluţia ofertei agregate sub influenţa modificării nivelului general al preţurilor (în condiţii de ceteris paribus) sau ca urmare a influenţei condiţiilor ofertei (la un nivel general al preţurilor dat), evidenţiată pe termen scurt şi pe termen lung, este prezentată în figura 3.

18

Fig. 3 Evoluţia curbei ofertei agregate

Dacă nivelul general al preţurilor creşte de la P1 la P2, oferta

agregată, pe termen scurt, creşte de la A la B în cadrul lui OA0. La un nivel general al preţurilor egal cu P2, modificarea condiţiilor va determina translatarea curbei ofertei de la OA0 la OA1 sau de la OA0

la OA2, cantitatea reală oferită crescând de la B la C sau scăzând de la B la A. Pe termen scurt, la un nivel al preţurilor mai mare decât P2, coeficientul de elasticitate a ofertei agregate în funcţie de preţ este egal cu zero, iar profitul marginal este în creştere. Când nivelul general al preţurilor este egal cu P2, profitul marginal poate să tindă spre zero.

1.3.2. Corelaţia dintre cererea agregată şi oferta agregată

Sistemul economic se consideră în echilibru când cererea agregată este egală cu oferta agregată, neexistând nici o tendinţă pentru ca economia să se deplaseze din punctul E (vezi figura 4).

La nivelul de echilibru, se realizează acel volum de producţie pe care economia este în măsură să îl producă, dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei. Aceasta înseamnă că rata de creştere a producţiei totale este egală cu rata de creştere a cheltuielilor totale, neexistând nici supraproducţie şi nici subproducţie.

Firmele nu au nici un interes să se deplaseze din punctul de echilibru E, deoarece ele angajează câţi salariaţi doresc, costul real al muncii fiind stabilit în funcţie de salariul curent şi de nivelul general al preţurilor.

În calitate de consumatori de bunuri materiale şi de servicii, lucrătorii sunt mulţumiţi de starea de echilibru E, deoarece pot să cumpere maximum la nivelul preţurilor existente.

Acest punct de egalitate între cererea agregată şi oferta agregată determină nivelul general al preţurilor şi produsul naţional brut real.

Să presupunem că economia este în echilibru în punctul A şi nu în punctul E. Observăm că punctul A se află pe curba ofertei totale, ceea ce înseamnă că firmele produc cât doresc la preţurile ce corespund acestui punct.

Întrucât, însă, pentru punctul A preţurile sunt mai mici decât

19

pentru punctul E, firmele vor produce mai puţin decât în situaţia de echilibru E. În aceste condiţii, numărul locurilor de muncă va fi mai mic, iar cel al şomerilor mai mare. Punctul A aflându-se sub curba cererii agregate, înseamnă că firmele, gospodăriile, guvernul şi străinii vor cumpăra mai puţine bunuri decât ar dori. La acest nivel de preţuri, cumpărătorii ar dori să se afle în punctul B, unde, de fapt, cererea agregată depăşeşte oferta agregată cu distanţa AB.

Fig. 4 Echilibrul dintre cererea şi oferta agregate

La acest exces de cerere agregată, producătorii observă că pot

spori preţurile, fără să piardă clienţii, deoarece constată că există cerere pentru o producţie mai mare decât sunt ei dispuşi să producă în punctul A. Deoarece nivelul general al preţurilor creşte, excesul cererii agregate faţă de oferta agregată va dispărea treptat, ca urmare a creşterii ofertei şi scăderii cererii. Presiunea asupra creşterii nivelului general al preţurilor există atât timp cât cererea agregată este mai mare decât oferta agregată.

Când această presiune dispare, nivelul general al preţurilor încetează să mai crească, realizându-se echilibrul. Acelaşi lucru se întâmplă şi când economia se află deasupra punctului de echilibru E, forţele libere ale economiei tind să o aducă la punctul unde cererea agregată este egală cu oferta agregată.

Corelaţia dintre cererea şi oferta agregată se poate analiza în următoarele situaţii:

1) La o ofertă agregată dată, dacă cererea agregată creşte faţă de nivelul de echilibru, atunci nivelul general al preţurilor se deplasează din punctul PE0 în PE1, iar producţia reală de bunuri se va mări din punctul A în punctul B (vezi figura 5).

Dacă nivelul iniţial de echilibru E0 se realizează la o producţie totală care este sub potenţialul real al economiei naţionale, atunci creşterea cererii agregate de la CA0 la CA1 va antrena cu deosebire o sporire a ofertei agregate de la A la B, creşterea nivelului general al preţurilor va fi nesemnificativă. O asemenea situaţie va impune politici macroeconomice de stimulare a cererii agregate, întrucât potenţialul de producţie există, cu consecinţe asupra creşterii gradului de ocupare a forţei de muncă şi reducerii şomajului. Dacă excesul de cerere agregată are loc în condiţiile unui potenţial de producţie deja utilizat, atunci o asemenea situaţie produce inflaţie.

20

Fig. 5 Dinamica stării de echilibru din perspectiva creşterii cererii

agregate 2) Dacă oferta agregată nu se modifică, iar cererea agregată

se reduce, atunci nivelul general al preţurilor şi nivelul producţiei totale scad faţă de situaţia iniţială (vezi figura 6).

Fig. 6 Dinamica stării de echilibru din perspectiva reducerii cererii

agregate

Ca urmare a reducerii cererii agregate de la CA1 la CA0, preţul de echilibru se reduce de la PE0 la PE1, iar oferta totală scade de la B la A. Corelaţia dintre reducerea nivelului general al preţurilor şi reducerea producţiei totale este în funcţie de situaţia raportului dintre cererea agregată şi oferta agregată în situaţia de echilibru iniţial E0.

Dacă în E0 economia naţională utilizează potenţialul productiv aproape de capacitatea sa reală, atunci reducerea nivelului general al preţurilor va fi mai mare decât reducerea producţiei reale (oferta agregată fiind perfect inelastică). Iată de ce, într-o perioadă de avânt economic, cu o rată ridicată a inflaţiei, este necesar, pentru a reduce inflaţia, să se promoveze o politică de reducere a cererii agregate, fără ca să se realizeze o creştere a ratei şomajului.

3) În situaţia când cererea agregată nu se modifică, iar oferta

21

agregată creşte, se înregistrează o reducere a nivelului general al preţurilor de la PE0 la PE1 şi o sporire a producţiei totale reale faţă de poziţia iniţială de echilibru de la A la B (vezi figura 7).

Şi în acest caz, proporţia reducerii nivelului general al preţurilor şi sporirii producţiei totale sunt diferite, în raport de caracteristicile poziţiei iniţiale de echilibru. Indiferent însă de acest lucru, atât reducerea nivelului general al preţurilor, cât şi creşterea producţiei totale reale produc efecte pozitive pentru economia naţională a unei ţări. La o cerere agregată dată, politica guvernamentală de sporire a ofertei agregate reprezintă o cerinţă de prim ordin, date fiind efectele pozitive de antrenare pe care le generează în viaţa economică.

Fig. 7 Creşterea ofertei agregate şi starea de echilibru

4) Spre deosebire de cazul anterior, la o cerere agregată dată,

o reducere a ofertei totale determină creşterea nivelului general al preţurilor de la PE0 la PE1 şi scăderea producţiei totale reale de la A la B, ceea ce echivalează cu situaţia de recesiune şi inflaţie (figura 8).

Şi în acest caz, proporţia în care creşte nivelul general al preţurilor şi scade producţia totală reală este în funcţie de caracteristicile poziţiei de echilibru iniţial între cererea agregată şi oferta agregată. Indiferent, însă, de acest lucru, ambele efecte care se obţin sunt negative, ceea ce înseamnă că, în această situaţie, avem nevoie de politici care să stimuleze creşterea producţiei totale reale, care să antreneze reducerea nivelului general al preţurilor, creşterea ocupării şi, implicit, a cererii totale reale.

Fig. 8 Dinamica echilibrului inflaţionist

22

În concluzie, politicile macroeconomice cu caracter

antiinflaţionist pot acţiona fie în direcţia reducerii cererii agregate, fie în direcţia sporirii ofertei agregate.

Eficienţa politicii antiinflaţioniste, prin reducerea cererii agregate, asupra ratei inflaţiei este ridicată numai dacă inflaţia este moderată, iar creşterea economică are o rată pozitivă. Politica de reducere a ratei inflaţiei prin reducerea cererii agregate, pentru a nu avea ca efect sporirea ratei şomajului, este necesar să fie însoţită de măsuri concrete coerente de politică monetară şi fiscală care să stimuleze sporirea producţiei prin reducerea fiscalităţii, a ratei dobânzilor etc.

În cazul politicii de stimulare a ofertei agregate, ca modalitate de reducere a inflaţiei, rezultatele sunt pozitive, cu condiţia ca măsurile preconizate, în strânsă legătură cu sporirea gradului de utilizare a factorilor de producţie şi, în primul rând, a forţei de muncă, să fie concepute în cadrul unui orizont de timp îndelungat.

1.3.3. Sistemul Conturilor Naţionale

Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia, precum şi a modului în care o ţară dispune de resursele utilizate, necesită evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate de agenţii economici în toate ramurile. În acest scop se folosesc indicatorii macroeconomici, determinaţi în condiţiile ţărilor cu economie de piaţă cu ajutorul sistemului conturilor naţionale (SCN).

SCN asigură atât descrierea şi analiza structurilor economice, cât şi norme internaţionale cu caracter unitar pentru calcularea celor mai importanţi indicatori macroeconomici.

Pentru înţelegerea Sistemului Contabilităţii Naţionale (SCN), ca metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică, considerăm utilă prezentarea conţinutului principalelor concepte.

Administraţia privată cuprinde unităţile instituţionale rezidente care produc, în special, servicii pentru gospodării nedestinate pieţei şi ale căror resurse provin, în cea mai mare parte, din contribuţiile voluntare efectuate de gospodării şi din veniturile de proprietate, în acest sector se includ: organizaţii religioase (de cult), sindicate, partide politice, uniuni, fundaţii, asociaţii culturale şi sportive, Crucea Roşie etc.

Administraţia publică este un sector instituţional care cuprinde acele unităţi a căror funcţie principală este de a produce servicii nedestinate pieţei, pentru colectivitate, şi de a redistribui veniturile statului, ale căror resurse provin din prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de unităţi ce aparţin altor sectoare. Structurată pe trei sub-sectoare: administraţia centrală, locală şi securitatea socială, administraţia publică include organele administraţiei centrale şi locale, procuraturii şi judecătoreşti, unităţile de învăţământ, sănătate, cultură, artă, apărare etc.

Consumul intermediar reprezintă valoarea bunurilor, altele decât cele de capital fix, şi a serviciilor destinate pieţei pentru a fi consumate, în perioada dată, în vederea producerii altor bunuri economice.

Consumul final individual efectiv al gospodăriilor populaţiei

23

cuprinde: cheltuielile gospodăriilor populaţiei pentru cumpărarea de bunuri şi servicii în scopul satisfacerii nevoilor membrilor lor, cheltuieli pentru consumul individual al administraţiilor publice şi cheltuieli de consum individual al instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor.

Consumul final colectiv efectiv al administraţiilor publice cuprinde cheltuieli pentru consum colectiv a administraţiilor publice (servicii publice generale, apărare naţională şi securitate teritoriului, menţinerea ordinii şi securităţii publice, activităţi legislative şi de reglementare, cercetare şi dezvoltare etc.).

Consumul final total efectiv se formează prin însumarea consumului final al gospodăriilor populaţiei, al administraţiei publice şi al administraţiei private.

Cotizaţiile sociale efective însumează toate vărsămintele către organismele asigurătoare pentru acoperirea riscurilor de boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, şomaj, accidente profesionale etc. Cele fictive reprezintă contravaloarea prestaţiilor sociale furnizate direct salariaţilor, în afara unui sistem de asigurări sociale.

Economia brută reprezintă partea din venitul disponibil brut ce nu a fost folosită pentru consumul final, fiind destinată acumulării de active fizice sau financiare.

Excedentul brut de exploatare reprezintă ceea ce rămâne din valoarea adăugată creată în procesul de producţie după remunerarea salariaţilor şi plata impozitelor legate de activitatea de producţie.

Formarea brută de capital fix reprezintă valoarea bunurilor durabile cumpărate de unităţile producătoare rezidente, ce sunt utilizate cel puţin un an, inclusiv valoarea serviciilor încorporate în bunurile de capital fix.

Gospodăriile populaţiei (menajele private) cuprind unităţile rezidente a căror funcţie principală o constituie consumul sau eventual producţia, dacă aceasta se realizează de către întreprinzătorii individuali sau asociaţiile familiale. Resursele lor provin din remunerarea muncii, venituri din proprietăţi, transferuri de la alte sectoare, venituri din vânzarea producţiei de bunuri şi servicii.

Impozitele sunt vărsăminte obligatorii către administraţiile publice, centrale şi locale, acestea pot fi impozite legate de producţie şi de import: impozite pe salarii, T.V.A., accize, taxe vamale, taxe asupra mijloacelor de transport, impozite pe clădiri etc., ca şi impozite pe venit şi patrimoniu: vărsăminte din profit, impozitul pe profit, impozitul pe veniturile liber profesioniştilor, taxe asupra autoturismelor, impozitul pe dividende etc.

Instituţiile financiare sunt un sector instituţional care grupează unităţile a căror funcţie principală constă în a finanţa, respectiv a colecta, transforma şi repartiza disponibilităţi financiare.

Societăţile de asigurări sunt un sector instituţional ce include toate unităţile care au funcţia de a transforma riscurile individuale în riscuri colective.

Prestaţiile sociale cuprind toate transferurile în natură sau în numerar ce se atribuie unor peroane pentru acoperirea unor riscuri sau nevoi ca: boală, bătrâneţe, deces, invaliditate, şomaj, accidente de muncă, boli profesionale.

Producţia este considerată orice activitate socialmente organizată pentru a obţine bunuri materiale şi servicii într-o anumită

24

perioadă de timp. Deosebim o producţie de bunuri materiale şi servicii destinate pieţei şi o producţie de bunuri şi servicii nedestinate pieţei.

Producţia imputată de servicii bancare exprimă, în mod convenţional, diferenţa dintre dobânzile încasate şi dobânzile plătite de instituţiile financiare.

Activitatea reprezintă o grupare de unităţi cu producţie omogenă.

Restul lumii reflectă ansamblul operaţiunilor ce se desfăşoară între unităţile rezidente şi unităţile nerezidente.

Salariile nete primite reprezintă sumele primite de angajaţi pentru munca depusă (inclusiv prime, sporuri, avantaje în natură), din care se scad cotizaţiile sociale şi impozitul pe salariu.

Sectorul instituţional cuprinde ansamblul unităţilor instituţionale ce au un comportament economic analog, în raport de funcţia economică principală şi sursa de provenienţă a veniturilor.

Societăţile şi cvasi-societăţile nefinanciare reprezintă un sector instituţional a cărui funcţie principală este producerea de bunuri materiale şi servicii nefinanciare destinate vânzării pe piaţă (regiile autonome şi societăţile comerciale nefinanciare).

Subvenţiile reprezintă un sistem de transferuri curente fără contrapartidă ale administraţiei publice sau instituţiilor U.E. către unităţile rezidente producătoare de bunuri materiale şi servicii, cu scopul da influenţa nivelurile de producţie, preţurile acestora, remunerarea factorilor de producţie.

Sistemul Conturilor Naţionale (SCN) sau Contabilitatea Naţională (C.N.) reprezintă o metodă de evidenţă şi analiză macroeconomică utilizată în statistica majorităţii ţărilor lumii, cu deosebire a celor cu economie de piaţă, precum şi în calculele şi analizele efectuate de organismele internaţionale (ONU, OCDE). SCN oferă o reprezentare cantitativă, agregată, coerentă şi completă a realităţii economice, în timpul unei perioade de timp, sau la un moment dat, în vederea reprezentării cantitative, sintetice, agregate şi clare a realităţii economice. SCN ordonează, sistematizează şi sintetizează fluxurile în economie după criterii riguroase, în cadrul unor tabele ce formează un sistem de conturi ale economiei naţionale. În cadrul SCN se evidenţiază şi se analizează activitatea care produce bunuri economice (materiale şi servicii) ce fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă, precum şi cea prestatoare de servicii non-marfare, inclusiv acelea legate de asigurarea ordinii şi securităţii sociale.

Din punctul de vedere al spaţiului, conturile naţionale se elaborează în profil naţional, plurinaţional (pentru U.E.) şi regional (pentru ţări cu dimensiuni mari, cu economie complexă). În ceea ce priveşte caracteristica timp, conturile sunt elaborate trimestrial, anual, pe mai mulţi ani sau la un moment dat.

SCN permite urmărirea proceselor legate de producţia de bunuri economice, formarea şi repartiţia veniturilor în societate, consumul (utilizarea veniturilor pentru consum) şi acumularea de bunuri economice (utilizarea economiilor pentru creşterea patrimoniului tehnico-material) ce au loc în cadrul şi între subiectele economice (întreprinderi private şi publice, instituţii publice, gospodării ale populaţiei). Pentru exprimarea activităţii desfăşurate de agenţii economici pe ansamblul economiei naţionale, SCN

25

foloseşte principiul contabil al dublei înregistrări, conturile înregistrând, pe de o parte resursele, în mod convenţional în dreapta, iar pe de altă parte, utilizarea acestora, în stânga.

În cadrul SCN agenţii economici (subiectele economice) se grupează după criterii riguroase, pe categorii instituţionale, iar operaţiunile desfăşurate de aceştia pe tipuri de operaţiuni, cu obiecte materiale, servicii şi valori financiare.

Activităţile economice în cadrul SCN se împart în patru grupe fundamentale:

� cele care creează venituri prin producerea de bunuri economice care satisfac direct sau indirect trebuinţele economice;

� cele care folosesc veniturile pentru consum; � cele care folosesc veniturile pentru creşterea patrimoniului

(acumulare) şi � cele care sunt legate de acordarea, respectiv, angajarea de

credite. Agenţii economici se agregă pe ramuri, în vederea analizei

relaţiilor tehnico-economice şi alcătuirii tabelului intrări-ieşiri şi pe sectoare (cu scopul analizei fluxurilor de venituri şi cheltuieli), sectorul firmei, sectorul gospodării, sectorul public şi sectorul străinătate.

Datele oferite de SCN permit cunoaşterea şi caracterizarea unor variabile economice importante cum sunt: produsul intern, produsul naţional, venitul naţional, consumul final, formarea capitalului, veniturile personale şi disponibile ale populaţiei, exportul, importul, investiţii etc.

Evidenţierea circuitului fluxurilor în SCN presupune definirea şi delimitarea activităţilor economice, subiectelor economice, a obiectelor activităţii economice, tranzacţiilor, evaluării, datării şi localizării acestora.

În SCN, circuitul economic este prezentat prin intermediul conturilor pentru activitatea subiectelor economice, sectoarelor instituţionalizate şi a ramurilor şi pentru ansamblul economiei naţionale, astfel:

Conturile de activitate ale subiectelor economice se împart în: contul de producţie, contul de venituri şi cheltuieli, contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare.

Informaţiile din conturile alcătuite de subiectele economice pot fi agregate pe sectoare economice – conturi ale sectorului firme, ale sectorului public (guvernamental) şi ale gospodăriilor private – şi pe ramuri de activitate. La agregarea informaţiilor din conturile alcătuite de subiectele economice, pe sectoare sau genuri de activitate, se ţine seama de necesitatea de a elimina consumul intermediar, adică livrările de bunuri între subiectele economice care sunt încadrate în acelaşi sector.

În vederea calculării indicatorilor sintetici, analizei formării mişcării, repartiţiei şi utilizării veniturilor, interdependenţelor din economia naţională, cunoaşterii stării economiei, a stabilităţii preţurilor, gradului de ocupare a forţei de muncă etc., C.N. alcătuieşte conturile macroeconomice. Pentru aceasta, SCN foloseşte un sistem propriu de principii, concepte fundamentale legate de activitatea de producţie, producţia intermediară şi finală, consumul final, investiţii şi amortizări, „intern” şi „naţional”, evaluarea tranzacţiilor.

26

Conturile macroeconomice se obţin pe baza unor multiple agregări şi sintetizări ale informaţiilor din conturile pe subiecte economice, sectoare economice şi ramuri de activitate, cu respectarea principiilor şi conceptelor fundamentale ale SCN.

În categoria conturilor macroeconomice, în raport de folosirea informaţiilor, deosebim:

a) conturi naţionale care stau la baza calculării unor indicatori sintetici ai producţiei de bunuri, şi anume: contul sintetic de bunuri şi contul de producţie;

b) conturi naţionale care stau la baza calculării indicatorilor ce permit analiza formării veniturilor, repartiţiei şi utilizării acestora, şi anume: contul de creare a veniturilor, contul de repartiţie a veniturilor, contul de redistribuire a veniturilor şi contul de utilizare a veniturilor;

c) conturi naţionale care stau la baza indicatorilor şi analizei patrimoniului, şi anume: contul de modificare a patrimoniului şi contul de finanţare a modificării patrimoniului;

d) conturi care stau la baza analizei tranzacţiilor cu străinătatea, sub forma unui cont de bază numit contul restul lumii sau străinătate.

1.3.4. Indicatori agregaţi în sistemul contabilităţii naţionale

În vederea analizelor macroeconomice este nevoie să se cunoască nivelul şi evoluţia principalilor indicatori sintetici (agregaţi) ce reflectă activitatea economică desfăşurată de agenţii economici la nivelul economiei naţionale.

Aşa după cum am prezentat, pe baza sistemului conturilor macroeconomice se pot calcula indicatori globali, sintetici cu privire la: volumul şi structura producţiei de bunuri economice, venituri create în activităţile de producţie desfăşurate de agenţii economici pe ansamblu şi pe subiecte economice, repartiţia veniturilor între participanţii la activităţi economice şi redistribuirea acestora prin mijloace financiare specifice; folosirea veniturilor pentru consum şi economii (acumulare).

Principalii indicatori macroeconomici sunt: produs intern, produs naţional, venit naţional, venit disponibil, venit personal al populaţiei.

Indicatorul macroeconomic de rezultate, produsul intern, exprimă producţia finală de bunuri economice, ţinând seama de criteriul „intern”, în expresie „brută” şi „netă”.

Produsul intern brut (PIB), principalul agregat macroeconomic, exprimă valoarea adăugată brută a producţiei finale produsă în decursul perioadei de calcul de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.

SCN se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, conform căreia participanţii la activitatea economică sunt recompensaţi în raport de contribuţia adusă la obţinerea rezultatelor, muncă prin salarii, natura prin rentă, capitalul prin profit şi/sau dobândă. Prin SCN se măsoară fluxurile de bunuri şi servicii, de venituri, într-o anumită perioadă, tot aşa cum se măsoară stocurile de bunuri şi valori financiare, la un moment dat, la nivel macroeconomic, prin indicatori valorici.

În calculul indicatorilor se utilizează atributele „intern” şi

27

„naţional”; atributul „intern” cuprinde produsul sau venitul creat şi consumat de către agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării respective, iar „naţional” are în vedere apartenenţa statală a agenţilor economici indiferent dacă ei îşi desfăşoară activitatea în propria ţară sau în alte ţări.

În funcţie de sistemul de evidenţă şi măsurare utilizat, rezultatele macroeconomice se exprimă prin indicatori economici specifici în formă „brută” sau „netă”. Atributul „brut” are în vedere includerea consumului de capital fix în calculul producţiei finale, iar atributul „net” se utilizează când se elimină consumul de capital fix din calculul producţiei finale (amortizare).

Principalii indicatori agregaţi ai rezultatelor macroeconomice sunt: produsul global brut (PGB), produsul intern brut (PIB), produsul naţional brut (PNB), produsul intern net (PIN), produsul naţional net (PNN), venitul naţional (VN).

Produsul global brut (PGB) exprimă, în formă monetară, producţia de bunuri şi servicii, dintr-o perioadă de timp, a agenţilor economici dintr-o ţară fără a fi dedus consumul intermediar şi soldul veniturilor din muncă şi proprietate cu restul lumii sau exteriorul.

Produsul intern brut (PIB) exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an. Mărimea PIB se stabileşte ca diferenţă între produsul global brut şi consumul intermediar: PIB = PGB – CI.

Produsul intern net (PIN) reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei economii, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un anumit interval de timp. De regulă se calculează prin scăderea din PIB a consumului de capital fix (amortizarea): PIN = PIB – Am.

Produsul naţional brut (PNB) exprimă valoarea producţiei finale brute de bunuri şi servicii şi obţinute de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării respective cât şi din activitatea desfăşurată în alte ţări. PNB poate fi mai mare, mai mic sau egal cu PIB, în funcţie de soldul rezultatelor activităţii agenţilor autohtoni în exterior şi ale celor străini în interiorul ţării de referinţă.

Pentru a determina gradul de atragere şi eficienţă a diferiţilor factori de producţie se poate determina şi PNB potenţial, care arată cantitatea potenţială de bunuri şi servicii ce s-ar putea produce cu resursele de muncă, pământ şi capital disponibile.

Produsul naţional net (PNN) exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia, obţinută în cursul unei perioade de timp, exprimată în preţurile pieţei. Se determină prin scăderea din produsul naţional brut a mărimii amortizării capitalului fix : PNN = PNB – Am. Evaluat la preţurile factorilor de producţie, PNN este denumit venit naţional (VN).

După metoda de producţie (sau metoda valorii adăugate), produsul intern brut se calculează prin însumarea valorii adăugate brute (V.A.B.) create de factorii de producţie în toate unităţile din

28

interiorul ţării, producătoare de bunuri materiale şi servicii şi agregarea valorii pe sectoare, ramuri şi pe ansamblul economiei naţionale.

PIB = ΣVABi, unde „i” reprezintă sectoarele sau ramurile economiei naţionale.

Prin scăderea din valoarea brută (PBi) a bunurilor produse de un sector sau ramură ale economiei a consumului intermediar (CIi), valoarea bunurilor materiale şi a serviciilor produse în perioada de calcul şi folosite pentru a produce noi bunuri economice – se obţine valoarea adăugată brută a sectorului sau ramurii economiei naţionale (VABi):

VABi = PBi – CIi, de unde produsul intern brut, exprimat în preţurile factorilor, se calculează cu relaţia:

PIBi = ΣPBi – ΣCIi Dacă la PIB, exprimat în preţurile factorilor, adăugăm

impozitele indirecte nete (IIN), obţinem produsul intern brut în preţurile pieţei (PIBpp):

PIBpp = PIBpf + IIN Produsul intern net în preţurile factorilor (PINpf), exprimă

valoarea adăugată netă (VAN) a agenţilor economici, sectoarelor sau ramurilor economiei naţionale şi se calculează scăzând din valoarea adăugată brută a consumului de capital fix sau amortizarea (A):

PINpf = ΣVABpf – ΣA = ΣVANpf – PIBpf – A Trecerea de la PIN în preţurile factorilor, la PIN în preţurile

pieţei se realizează adăugând la valoarea adăugată netă, în preţurile factorilor (VANpf), impozitele indirecte nete (IIN):

PINpp = ΣVANpf + IIN Pe baza indicatorilor PIB şi PIN se pot obţine informaţii cu

privire la contribuţia ramurilor, la obţinerea acestor indicatori macroeconomici şi la satisfacerea cerinţelor sociale, de import şi pentru export.

După metoda utilizării finale (sau metoda cheltuielilor), produsul intern brut, în preţurile pieţei se calculează prin însumarea următoarelor elemente: consumul privat (CPV), consumul public (CP), investiţiile brute (sau formarea brută a capitalului) – Ib, exportul net, diferenţa dintre valoarea bunurilor exportate şi importate (EN):

PIBpp = CPV + CP + Ib + EN Un asemenea indicator macroeconomic, după această metodă,

însumează elementele ce ţin de utilizarea finală a bunurilor economice, mai puţin valoarea bunurilor importate.

După metoda repartiţiei (sau a însumării veniturilor), produsul intern brut în preţurile factorilor se obţin ca sumă a veniturilor factorilor de producţie (VF) la care se adaugă amortizarea capitalului fix (A).

PIBpf = ΣVF + A, iar produsul intern net, în preţurile factorilor (PINpf), se calculează ca o sumă a veniturilor factorilor de producţie:

PINpf = PIBpf – A sau PINpf = ΣVF

Prin folosirea metodei însumării veniturilor factorilor de producţie la calculul PIN se creează condiţiile de trecere de la calculul macroeconomic, în viziune „intern”, la calculul macroeconomic, după criteriul „naţional”, pentru determinarea

29

venitului naţional (VN) şi a venitului disponibil (VD). Produsul naţional brut PNB, se calculează adăugând la

mărimea produsului intern brut veniturile factorilor de producţie obţinute de agenţii economici naţionali din activitatea de producţie desfăşurată în alte ţări şi scăzând veniturile factorilor de producţie realizate de agenţii economici străini din ţară, ceea ce înseamnă că la PIB se adaugă soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea (SVFSVAB) la valoarea adăugată brută:

PNB = PIB + SVFSVAB Produsul naţional net PNN, este egal cu produsul intern net la

care se adaugă soldul veniturilor factorilor de producţie în raport cu străinătatea, ca valoare adăugată netă (SVFSVAN):

PNN = PIN + SVFSVAN În preţurile pieţei, PNB şi PNN includ şi impozitele indirecte

nete, ce nu sunt incluse în preţurile factorilor. PNN, în preţurile factorilor, exprimă venitul naţional al

societăţii (VN): PNNpf = VN

Analiza evoluţiei unei economii cu ajutorul indicatorilor macroeconomici de rezultate presupune exprimarea acestora în preţuri comparabile.

Prin raportarea PIB sau a PNB, în preţuri curente, la un indice ce reflectă modificarea preţurilor bunurilor care fac parte din metodologia de calcul a acestor indicatori, se obţine mărimea lor în preţuri comparabile. Dacă raportăm, spre exemplu, produsul intern brut în preţuri curente (mărime nominală) PIBn, la produsul intern brut în preţuri comparabile (mărime reală) (PIBr) obţinem deflatorul produsului intern brut. Se numeşte deflator deoarece poate fi utilizat pentru ajustarea deflaţiei (sau inflaţiei) a calculaţiilor indicatorilor macroeconomici în preţuri curente, cu scopul de a ajunge la măsurarea modificărilor reale ale producţiei. Deflatorul se prezintă ca un indice general al preţurilor. Spre deosebire de indicele preţurilor de consum, deflatorul PIB sau PNB este mai cuprinzător.

Spre exemplu, dacă presupunem că PIB în preţuri curente al unui an este de 20.000 mil. u.m., iar deflatorul PIB în perioada curentă faţă de o perioadă de bază este de 500%, atunci:

PIBr1 = 20.000 /5 = 4.000 mil. u.m. Dacă presupunem că în perioada considerată de bază PIB era de

10.000 mil. u.m., atunci indicele de creştere a produsului intern brut în preţuri comparabile este de:

PIBr1/0 = (PIBr1x100)/ PIBn0= (4.000x100)/10.000 = 40% Aceasta înseamnă că produsul intern brut real, în preţuri

comparabile (constante) a scăzut cu 60% sau la 40% în perioada curentă faţă de perioada de bază. Aceasta este dinamica reală a PIB.

Prin raportarea PIB nominal, în preţuri curente (20.000 mil. u.m.) la PIB în preţurile curente ale perioadei de bază (10.000 mil. u.m.) obţinem dinamica nominală a PIB. În cazul nostru:

PIBn1/0= (20.000x100)/10.000 = 200%

Aceasta înseamnă că indicele de creştere a PIB în preţurile curente ale fiecărei perioade include atât influenţa modificării producţiei fizice, cât şi influenţa modificării preţurilor.

Mărimea reală a PIB în perioada curentă, care să elimine influenţa preţurilor, este egală cu 4.000 mil. u.m.

30

1.4. Îndrumar pentru autoverificare Sinteza unităţii de învăţare 1

Cererea agregată reprezintă cererea totală a gospodăriilor (menajelor), firmelor, guvernului şi străinilor (care importă) de bunuri materiale şi de servicii produse într-o economie, într-o perioadă de timp şi la un nivel mediu general al preţurilor acestora.

Cererea agregată pentru bunurile materiale şi serviciile produse pe plan intern scade, atunci când are loc creşterea nivelului general al preţurilor şi scăderea puterii de cumpărare a banilor, prin sporirea importurilor şi scăderea exporturilor.

Creşterea nivelului general al preţurilor afectează şi volumul investiţiilor. Sporirea nivelului general al preţurilor are ca rezultat şi reducerea cheltuielilor reale ale

guvernului, ceea ce înseamnă şi scăderea acestei componente a cererii agregate din economie. Dacă considerăm dat nivelul general al preţurilor, cererea agregată creşte sau scade în raport de

modificarea acţiunilor unor factori numiţi condiţiile cererii agregate şi anume: anticipările consumatorilor şi investitorilor; natura politicilor guvernamentale; starea generală a economiei mondiale.

Oferta agregată reprezintă oferta de piaţă a tuturor bunurilor materiale şi serviciilor produse, într-o perioadă determinată de timp, de către o economie naţională.

În raport cu gradul de utilizare a capacităţilor de producţie, oferta agregată este influenţată şi de modul cum se modifică cererea agregată.

Considerând dat nivelul general al preţurilor, modificarea ofertei agregate se află sub influenţa unor factori, numite condiţiile ofertei şi anume: productivitatea factorilor de producţie; volumul factorilor de producţie; preţul factorilor de producţie.

La nivelul de echilibru, se realizează acel volum de producţie pe care economia este în măsură să îl producă, dispunând de capacităţile de producţie necesare şi existând cererea agregată pentru realizarea ei.

Evidenţierea nivelului de dezvoltare economică, a tendinţelor acesteia, precum şi a modului în care o ţară dispune de resursele utilizate, necesită evaluarea rezultatelor activităţii desfăşurate de agenţii economici în toate ramurile, folosindu-se în acest sens indicatorii macroeconomici, determinaţi în condiţiile ţărilor cu economie de piaţă cu ajutorul sistemului conturilor naţionale (SCN), care asigură atât descrierea şi analiza structurilor economice, cât şi norme internaţionale cu caracter unitar pentru calcularea celor mai importanţi indicatori macroeconomici.

Principalii indicatori macroeconomici sunt: produs intern, produs naţional, venit naţional, venit disponibil, venit personal al populaţiei.

Produsul intern brut, principalul agregat macroeconomic, exprimă valoarea adăugată brută a producţiei finale produsă în decursul perioadei de calcul de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării.

Produsul global brut exprimă, în formă monetară, producţia de bunuri şi servicii, dintr-o perioadă de timp, a agenţilor economici dintr-o ţară fără a fi dedus consumul intermediar şi soldul veniturilor din muncă şi proprietate cu restul lumii sau exteriorul.

Produsul intern brut exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-o anumită perioadă de timp, de regulă, un an.

31

Produsul intern net reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei economii, de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un anumit interval de timp.

Produsul naţional brut exprimă valoarea producţiei finale brute de bunuri şi servicii şi obţinute de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării respective cât şi din activitatea desfăşurată în alte ţări.

Produsul naţional net exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia, obţinută în cursul unei perioade de timp, exprimată în preţurile pieţei.

Concepte şi termeni de reţinut

• indicatori • sistemul de conturi naţionale • produsul intern brut • produsul intern net • produsul naţional brut • produsul naţional net • venitul naţional • valoarea adăugată brută Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt factorii care influenţează cererea agregată? • De către cine este influenţată oferta agregată? • Ce cuprinde Sistemul conturilor naţionale? • Ce evidenţiază produsul intern brut? • Ce exprimă produsul naţional brut?

32

Teste de evaluare/autoevaluare

Completaţi spaţiile punctate!

1. .................... exprimă valoarea adăugată brută a producţiei finale produsă în decursul perioadei de calcul de agenţii economici care îşi desfăşoară activitatea în interiorul ţării. 2. .................... reprezintă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor şi serviciilor finale obţinute de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia, obţinută în cursul unei perioade de timp, exprimată în preţurile pieţei. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Produsul global brut exprimă: a) producţia de bunuri şi servicii, dintr-o perioadă de timp, a agenţilor economici dintr-o ţară fără a fi deduse consumul intermediar şi soldul veniturilor din muncă b) valoarea adăugată brută a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei economii de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un anumit interval de timp c) valoarea adăugată brută a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei economii de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un anumit interval de timp d) valoarea adăugată brută a bunurilor şi serviciilor finale, obţinute de agenţii economici autohtoni, care acţionează în interiorul ţării şi în afara acesteia, într-un anumit interval de timp. 4. Valoarea adăugată netă a bunurilor economice destinate consumului final, care au fost produse în interiorul unei economii de către agenţii economici autohtoni şi străini, într-un anumit interval de timp, reflectă: a) produsul intern net b) produsul naţional net c) valoarea adăugată netă d) produsul intern net

Bibliografie obligatorie

• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009.

33


CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Cuprins


2.3.1. Creşterea economică 2.3.2. Dezvoltarea economică durabilă 2.3.3. Factorii şi tipurile creşterii economice 2.3.4. Modelarea creşterii economice 2.3.5. Subdezvoltarea


2.1. Introducere Problemele dezvoltării economico-sociale se interacţionează tot

mai puternic în timp şi spaţiu, în contextul creşterii rolului ansamblului asupra părţilor sale componente. Intensificarea efectului de antrenare a progresului ştiinţifico-tehnic în plan naţional relevă diminuarea importanţei relative a pieţelor concurenţiale locale, crescând rolul pieţelor naţionale, regional-internaţionale şi mondiale. O asemenea mutaţie reflectă şi globalizarea unor fenomene grave cum sunt: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător; pierderea încrederii în instituţii; extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării unui loc de muncă; alienarea tineretului şi a unor valori tradiţionale; inflaţia; şomajul etc. Ştiinţa economică este solicitată să includă tot mai mult în domeniul său de studiu fenomenele şi procesele economice la scara macroeconomiei deschise interdependenţilor pe care le generează globalizarea. Astfel se pun bazele unei noi teorii economice a dezvoltării din perspectiva raţionalităţii, în condiţiile unor resurse limitate şi a speranţei, bazată pe etica egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă.


• să explice tipurile de creştere economică

34

• să înţeleagă coordonatele definitorii ale dezvoltării economice durabile

• să prezinte teoriile şi modelele de creştere economică • să analizeze fenomenul subdezvoltării economice, având în

vedere cauzele şi consecinţele acestuia



2.3.1. Creşterea economică

Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamica sa, prezentând o evoluţie ascendentă pozitivă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare.

În legătură nemijlocită cu evoluţia economică se află conceptele de creştere economică zero şi creşterea economică negativă, ce răspund unor raţiuni de politică economică.

Creşterea economică zero, menţionată pentru prima oară într-un raport către Clubul de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, reflectă situaţia în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant. În planul politicii economice, creşterea economică zero este prezentată ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai restrictiv al resurselor şi de determinarea echilibrului ecologic.

Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţionându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. Ea reprezintă, pe planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei perspective nefavorabile.

Majoritatea economiştilor consideră că noţiunile de creştere economică şi dezvoltare economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun. Cele două noţiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la bază conlucrarea şi utilizarea aceloraşi factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor, chiar dacă conţin şi elemente care le delimitează astfel: au o sferă de cuprindere diferită, cea a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a dimensiunilor economiei naţionale ce se exprimă prin ritmul sporului PNB, PIB sau VN pe locuitor, iar în cea a dezvoltării economice se includ şi modificările calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale

35

(tehnologică, inter-ramuri, economico-socială, organizaţională, teritorială) precum şi în nivelul de trai al oamenilor.

Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi dezvoltarea economică.

Creşterea economică şi dezvoltarea economică constituie procese deosebit de complexe influenţate de noi factori, care au generat noi modele aplicative ale proceselor dinamicii macroeconomice, care sunt: creşterea economică cu progres tehnic; creşterea economică cu sector militar puternic; creşterea economică deschisă la economia internaţională; dezvoltare economică cu reflectare specifică a mediului natural; creşterea economică în ţările cu un puternic sector prestator de servicii.

Factorul timp, variabilă a dezvoltării economice, implică relevarea a cel puţin două aspecte referitoare la creşterea economică, prin care analiza acesteia se adânceşte, şi anume: cât de lungă este perioada în care se realizează creşterea economică şi cum evoluează indicatorii macroeconomici şi populaţia totală în cadrul orizontului de timp luat în consideraţie.

Factorul de timp devine semnificativ atât din perspectiva luptei cu raritatea resurselor, prin raţionalitatea alegerilor, cât şi al egalităţii şansei generaţiilor, motivată de valoarea social-umană a speranţei.

Dacă variaţia sporului de produse şi servicii pe total şi/sau pe locuitor se obţine pe termen scurt, atunci avem de a face fie cu o expansiune economică, fie cu o recesiune economică. Abia când rezultatele macroeconomice pozitive se obţin pe termen mediu-lung, ele se constituie într-un proces de creştere economică4.

Evoluţia pe termen lung a rezultatelor macroeconomice, sub influenţa numeroşilor factori economici, politici, sociali, culturali, psihologici, naturali-ecologici etc., imprimă economiei o mişcare ondulatorie, ciclică, în cadrul căreia, succesiv, se manifestă perioade de avânt, criză, depresiune, înviorare, stagnare.

Sintetizând, putem aprecia creşterea economică drept un proces ce desemnează evoluţia pozitivă (ascendentă) realizată în medie pe termen lung, a economiei, tendinţa generală de sporire (în termeni reali) a produsului naţional brut şi venitului naţional pe total şi pe locuitor, care nu exclude însă, pe termen scurt, oscilaţii negative şi stagnări ale acestora.

2.3.2. Dezvoltarea economică durabilă

Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor.

În acest context, apare conceptul de dezvoltare economică durabilă care reprezintă acea formă de dezvoltare economică în

4 Din perspectiva egalităţii şanselor generaţiilor, orizontul de timp de apreciere a rezultatelor macroeconomiei se suprapune pe perioada activă din speranţa medie de viaţă unde se manifestă contribuţia la creştere şi se pun bazele economisirii şi acumulării pentru viitor.

36

cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiei viitoare.

Dezvoltarea economică durabilă, aşează omul în centrul acţiunii destinate dezvoltării şi presupune existenţa unor condiţii economice, sociale, culturale şi de mediu favorabile.

Conform lui Mahbub ul Haq, un pionier în ceea ce priveşte găsirea metodelor de măsurare a dezvoltării umane, încă din anul 1990, diferenţa dintre creşterea economică şi dezvoltarea umană constă în aceea că prima se focalizează exclusiv pe expansiunea venitului/ câştigului, în timp ce cea de-a doua vizează lărgirea posibilităţilor de alegere ale oamenilor, fie ele economice, sociale, culturale sau politice.

Raportul Mondial al Dezvoltării Umane elaborat în 1996 sub egida Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), sintetizează patru componente esenţiale ale paradigmei „dezvoltare durabilă”:

1) productivitatea – populaţia trebuie să-şi sporească productivitatea şi să participe deplin la procesul de generare a veniturilor, creşterea economică reprezentând un subsistem al modelelor de dezvoltare umană;

2) echitatea – populaţia trebuie să aibă acces echitabil la opţiuni;

3) durabilitatea – accesul la opţiuni trebuie asigurat nu numai pentru generaţiile prezente, ci şi pentru generaţiile viitoare;

4) participarea – omul trebuie să participe deplin la deciziile şi la procesele care îi modifică viaţa.

Pentru realizarea condiţiilor de compatibilitate a celor patru cerinţe, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esenţial simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.

Elementul central al conceptului de dezvoltare durabilă este prezentat de interacţiunea dintre populaţie, progres economic şi potenţialul de resurse naturale, evidenţiindu-se ca probleme esenţiale: optimizarea raportului nevoi-resurse, obiective de atins, mijloace necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce în timp şi spaţiu.

Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim de interacţiune şi compatibilitate a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces dinamic şi flexibil de funcţionare.

Cerinţele minime pentru realizarea dezvoltării durabile includ: - redimensionarea creşterii economice, având în vedere

accentuarea laturilor calitative ale producţiei; - eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor

esenţiale – un loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă, sănătate; - asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil -

reducerea creşterii demografice necontrolate; - conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea

diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;

- reorientarea tehnologică şi punerea sub control a riscurilor acesteia;

- descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor privind mediul şi economia.

37

Longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă stau la baza indicelui de dezvoltare umană (IDU) care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi complexe. Indicatorii cuantificaţi ca medie geometrică utilizaţi la calcularea IDU – în prezent - sunt: speranţa de viaţă, numărul mediu de ani de şcolarizare şi numărul mediu estimat de ani de şcolarizare, ce reflectă nivelul de educaţie, venitul naţional brut pe locuitor exprimat la paritatea puterii de cumpărare, ca măsură a standardului de viaţă. Strategia dezvoltării durabile devine operaţională prin politici naţionale adecvate, prin colaborarea şi cooperarea cu caracter regional, internaţional şi mondial.

Dezvoltarea durabilă nu este un scop în sine, ci un mijloc pentru a stimula progresul tehnic şi economic, prin distribuirea mai echitabilă a efectelor sale asupra generaţiilor prezente şi viitoare.

Recunoaşterea dependenţei dezvoltării economice de resursele naturale şi starea lor fizică şi formularea conceptului de dezvoltare are loc în cadrul unei confruntări între diferite concepţii privind protecţia mediului din care menţionăm concepţia geocentrică, biocentrică şi cea antropocentrică.

Concepţia geo-concentrică face din protecţia factorilor naturali un scop în sine, pământul urmând a fi apărat fără rezerve. O asemenea concepţie a dus la ideea de creştere economică zero.

Concepţia biocentrică aşează în centrul preocupărilor ecologice organismele vii, îndeosebi formele de viaţă non-umane.

Concepţia antropocentrică consideră că totul trebuie subsumat trebuinţelor crescânde şi tot mai diverse ale oamenilor. A considera că omul are dreptul să facă orice constituie o gravă eroare. Reţinând elementele comune, raţionale şi utile ale acestor trei concepţii privind protecţia mediului natural, se poate ajunge la una generalizatoare – concepţia reconcilierii omului cu natura şi cu sine însuşi. O asemenea concepţie conduce la prevenirea deteriorării condiţiilor de mediu, care este pe deplin posibilă, în condiţiile compatibilităţii dintre dezvoltarea producţiei şi mediul înconjurător.

În acest context a apărut şi noţiunea de eco-dezvoltare sau dezvoltare ecologică, care reprezintă creşterea economică în strânsă corelaţie şi intercondiţionare cu legile mediului ambiant, ale echilibrului ecologic. Ea este orientată spre satisfacerea unor cerinţe practice concrete, dar şi de lungă durată, presupunând o structură complexă şi se caracterizează printr-o mai mare capacitate de adaptabilitate la cerinţele unei etape şi ale unor obiective majore.

2.3.3. Factorii şi tipurile creşterii economice

Factorii care intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care se manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt implicaţi direct sau indirect în procesul creşterii economice.

Factorii cu acţiune directă ce determină creşterea economică, sunt:

- factorul uman, ce se concretizează în volumul de muncă prestată de populaţia ocupată în timpul efectiv de muncă. Latura calitativă, determină sporirea productivităţii muncii, depinde de nivelul de calificare a lucrătorilor, de motivaţia în muncă, de adaptarea la noile structuri în dinamică ale activităţii economice şi de organizarea acesteia. Specificitatea dimensiunii calitative a

38

factorului uman al creşterii economice este relevată de conceptul de „capital uman” (natural-spiritual) ce sintetizează la nivelul individului uman zestrea naturală primită, cei „şapte ani de acasă” (zestrea familială), educaţia pe sensul vieţii primită instituţional şi experienţa de viaţă (practică) dobândită ca adult, elemente ce se conjugă aplicat în desfăşurarea unei activităţi sociale;

- factorul material este reprezentat de resursele naturale atrase în producţie şi de echipamentul tehnic de producţie, care, prin combinarea şi funcţionarea lor, devin capital real. Latura cantitativă a acestui factor o reprezintă volumul de capital real în exploatare şi de resurse naturale folosite, într-o perioadă dată. Latura calitativă o constituie productivitatea capitalului real, eficienţa economică a utilizării resurselor naturale. Prin structura şi nivelul calitativ adecvate cerinţelor producţiei, acest factor determină randamente superioare;

- factorul progres tehnic sau tehnologic. Cantitativ acest factor se concretizează în proporţia investiţiilor pentru cercetare-dezvoltare în PNB, calitativ, în eficienţa directă, în rentabilitatea sistemului cercetării. Progresul tehnic indus prin inovare determină efecte multiple: creşterea randamentului sistemului de producţie, a productivităţii muncii şi a capitalului, realizarea de economii de scară prin reducerea costurilor medii totale, sporirea profitului şi a resurselor destinate investiţiilor ce susţin creşterea economică, limitarea şi reducerea costurilor ecologice şi sociale ale creşterii, restructurări ale economiei naţionale, pe sectoare şi ramuri. Progresul tehnic este o componentă a progresului social, semnificând, de fapt, „progresul în om” şi ameliorarea mediului economic creat de acesta, aflat sub dictatul limitării mijloacelor şi sub riscurile incertitudinilor;

- factorul informaţional - tehnologiile informaţionale cunosc o rată de inovare înaltă şi virtual fără limite. Avansul tehnologiilor informaţionale duce la dezvoltarea potenţialului de inovare existent în cadrul economiei naţionale.

Există şi factori cu acţiune indirectă cum sunt: cererea agregată, respectiv capacitatea de absorbţie a pieţei interne, rata investiţiilor, cheltuieli de cercetare-dezvoltare, politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală a statului, schimbările internaţionale, politica ecologică, migraţia forţei de muncă şi a capitalului. Atât factorii direcţi cât şi cei indirecţi sunt abordaţi tridimensional: cantitativ, calitativ şi structural.

Latura cantitativă vizează modificarea dimensiunilor factorilor de producţie (creşterea capitalului folosit, a resurselor de muncă atrase, sporirea volumului investiţiilor, a exportului, etc.).

Dimensiunea calitativă se referă la sporirea eficienţei, a randamentului economic în folosirea fiecărui factor de creştere economică.

Dimensiunea structurală se concretizează în modificările şi înnoirile în structura factorilor, în proporţiile în care se asigură combinarea lor.

Acţiunea factorilor de creştere economică pune în evidenţă anumite tipuri de creştere economică. Conceptul de tip de creştere economică exprimă caracteristica dominantă a procesului de creştere economică determinată de contribuţia factorilor la realizarea creşterii economice, ritmul de creştere a indicatorilor agregaţi pe locuitor,

39

compatibilitatea efectelor economice cu cele sociale şi ecologice. Potrivit acestor criterii, creşterea economică poate fi extensivă sau intensivă.

Tipul extensiv se caracterizează prin contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB. Acest tip caracterizează ţările ce au un nivel economic scăzut şi presupune acumulări susţinute, un amplu efort investiţional.

Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor.

Tipul de creştere intensivă succede, în principiu, celei de creştere extensivă. În teoria şi practica economică se întâlneşte şi tipul intermediar de creştere economică ce caracterizează situaţia în care latura cantitativă şi calitativă au contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice.

Creşterea economică este rezultatul unor factori multipli care acţionează în interferenţă, constituind un sistem de factori. Expresia schematică a sistemului de factori, care surprinde legăturile funcţionale dintre ei şi sporirea dimensiunilor venitului naţional sau ale PIB pe locuitor, sau PNB pe locuitor, o constituie modelul creşterii economice. În limitele sale cele mai generale, modelul creşterii economice reprezintă o construcţie logico-matematică ce evidenţiază dependenţa funcţională dintre ansamblul factorilor creşterii economice şi sporirea indicatorilor macroeconomici utilizaţi, prin intermediul unui sistem de ecuaţii.

2.3.4. Modelarea creşterii economice

Datorită complexităţii sale deosebite, procesul de creştere economică este dificil de reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. Orice asemenea model cunoscut până în prezent, fiind rezultatul unei abordări simplificatoare şi confruntându-se totodată cu limitele inerente ale gradului de formalizare, face abstracţie de o serie de factori şi corelaţii, uneori chiar esenţiale.

Modelarea proceselor economice se bazează pe un sistem de ecuaţii care stabilesc legăturile între variabilele dependente şi cele independente.

În majoritatea modelelor creşterii economice, se caută legătura între variabila demografică şi principalele funcţii economice, pentru a se stabili dacă modelul respectiv are ca rezultat stimularea sau frânarea tendinţei generale a creşterii economice.

Teoriile şi modelele de creştere economică din perioada postbelică sunt:

- agregate, care privesc relaţia producţie – consum la nivelul economiei naţionale, diferenţiată pe ramuri, denumite modele inter-ramuri;

- dezagregate care se referă la evoluţia raportului producţie – consum la nivelul ramurilor economice denumite modele sectoriale.

Unul dintre cele mai cunoscute modele de creştere economică este cel al lui R. F. Harrod, care consideră că, în condiţiile deciziilor individuale, ar exista trei ritmuri posibile de creştere a venitului

40

naţional: unul, numit rata garantată, e determinat de deciziile individuale agregate şi dă satisfacţie întreprinzătorilor; altul, numit rata naturală e determinat de condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei, inclusiv a forţei de muncă, a progresului tehnic şi a productivităţii muncii); cel de-al treilea, care există în fapt şi pe care el îl numeşte rata turism sau rata de facto, poate fi egal cu oricare dintre celelalte două sau să nu coincidă cu nici unul dintre ele.

Fiecare dintre cele trei rate de creştere este exprimată cu ajutorul unei anumite ecuaţii.

Rata garantată se exprimă prin relaţia:

GW x Cr = s

în care: Gw = rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor satisfacţie şi care-i fac să menţină investiţiile

Cr = coeficientul necesar al capitalului care concordă cu necesităţile întreprinzătorilor

s = rata acumulării, adică = raportul dintre investiţii (I) şi venitul net (∆y)

Rata naturală este oglindită de relaţia:

Gn · Cr =s sau Cn · Cr ≠ s

în care, Gn reprezintă rata de creştere naturală, pe care o îngăduie condiţiile fundamentale.

Rata turism sau rata de facto se exprimă prin ecuaţia:

G x C = s

în care: G = rata de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre creşterea venitului naţional (∆Y) şi venitul naţional al perioadei precedente (Y0)

C = coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I) şi creşterea venitul (∆Y)

s = rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I) şi venitul naţional (∆Y)

Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere, folosite de către R.F.

Harrod, constituie ecuaţiile modelului său de creştere. Cu ajutorul acestora, el încearcă să explice evoluţia ciclului afacerilor. Astfel, după opinia lui, pentru a avea o situaţie stabilă şi prosperitate, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată (Gw), iar aceasta, la rândul ei, cu rata naturală (Gn), adică:

G = Gw = Gn

În realitate, rata de facto este diferită de rata garantată, iar

aceasta, de cea naturală, adică: G ≠Gw≠Gn. În funcţie de aceste diferenţe, poate exista o stare de boom sau o stare de recesiune. Dacă rata de facto este mai mare decât rata garantată, adică G > Gw, avem de-a face cu tendinţa de boom. Dimpotrivă, dacă rata de

41

facto este mai mică decât rata garantată, adică G < Gw, are loc o tendinţă de recesiune. Această situaţie se întâmplă în condiţiile în care rata garantată este mai mică decât rata naturală, adică Gw > Gn, întrucât, pe o perioadă mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata naturală, adică G = Gn.

Starea de boom, în condiţiile în care G > Gw, sau de recesiune, în condiţiile în care G < Gw, se explică prin faptul că, în situaţia în care rata acumulării (s) este dată, unei creşteri a lui G sau Gw îi corespunde o reducere a luiC sau Cr. Or, dacă G > Gw, atunci implicit, C < Cr, iar pe piaţă oferta de bunuri de investiţii va fi mai mică decât cererea, ceea ce va impulsiona investiţiile. Dimpotrivă, dacă G > Gw, atunci C < Cr, iar pe piaţă va exista un surplus de bunuri de investiţii care va atrage o reducere a boom-ului.

Rata acumulării (s), care se presupune a fi dată, depinde, la rândul său, de autonomia dintre cererea de capital şi oferta de capital. În timp ce prima (cererea de capital) este determinată de rata creşterii populaţiei şi de coeficientul capitalului, cea de a doua (oferta de capital) este dată de înclinaţia spre economii a indivizilor.

Analizând modelul creşterii economice elaborat de R.F. Harrod, se observă că aceasta reflectă anumite legături funcţionale reale, cum ar fi cea dintre rata acumulării şi ritmul de creştere a venitului naţional, mijlocită de coeficientul capitalului, sau cea dintre creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o parte, şi necesarul de capital, pe de altă parte.

După intervalul de timp la care se referă, modelele creşterii economice pot fi:

- modele statice pentru un interval de timp scurt, în care structura rămâne neschimbată;

- modele dinamice ce vizează un interval de timp mai mare în care timpul este considerat variabilă economică ce implică modificări structurale.

După scopul utilizării lor, modelele creşterii economice se împart în:

- modele de structură care reflectă elementele interne ale economiei naţionale la un moment dat;

- modele de previzionare care cuprind parametrii dezvoltării ulterioare a economie;

- modele de decizie utilizate în luarea unor decizii. În funcţie de nivelul la care se desfăşoară procesele economice

avem modele: - microeconomice, elaborate la nivelul întreprinderilor; - macroeconomice la nivelul economiei naţionale; - mondoeconomice la nivelul economiei mondiale. După metodologia folosită pentru constituirea şi interpretarea

lor există: - modele neokeynes-iste care pornind de la teoria keynes-istă

a cererii efective, pun accentul pe rolul acumulării de capital şi al investiţiilor în stimularea creşterii economice;

- modele neoclasice care pornesc de la premiza substituirii factorilor de producţie (munca şi capitalul) şi cercetează creşterea economică folosind funcţiile de producţie de tip Cobb- Douglas;

- modele de origine mai complexe din care cel mai cunoscut este modelul Leontief.

42

2.3.5. Subdezvoltarea

Subdezvoltarea economică este un fenomen complex, care sintetizează caracteristici economice, politice, ideologice de o mare diversitate.

În literatura de specialitate se întâlnesc termeni ca: ţări rămase în urmă economic, ţări subdezvoltate, ţări sărace, ţări în curs de dezvoltare, ţări neindustrializate etc. Atât starea de subdezvoltare, cât şi încadrarea diferitelor ţări în aceasta stare se fac, de regulă, prin comparaţie cu nivelul economic atins de ţările avansate. Pentru a nu ofensa popoarele acestor ţări ONU foloseşte termenul de ţări în curs de dezvoltare. Dar tot mai mulţi autori adoptă expresia de naţiune subdezvoltată.

Optimist privind lucrurile, subdezvoltarea apare ca o etapă pe calea progresului, orice naţiune aflându-se într-o perioadă a istoriei sale, pe o asemenea treaptă. În general, subdezvoltarea este definită ca un ansamblu de fenomene complexe şi interdependente, care se traduc prin inegalităţi flagrante de bogăţie şi mizerie, prin stagnare, printr-o întârziere relativă faţă de alte ţări, prin potenţialul de producţie care nu progresează atât cât ar fi posibil, printr-o dependenţă economică, culturală şi tehnologică.

Nivelul dezvoltării umane este expresia gradului de dezvoltare şi utilizare a potenţialului material şi umane a unei economii naţionale, a măsurii în care naţiunea respectivă foloseşte factorii de producţie, îi combină şi structurează pentru a obţine maximul de eficienţă. În literatura economică şi în statistica internaţională se utilizează un număr mare de indicatori pentru a determina poziţia unei ţări în ierarhia mondială, dintre care cel mai folosit este PIB/loc.

Clasificarea ţărilor în funcţie de nivelul de dezvoltare, în diferite grupe, şi îndeosebi încadrarea celor mai slab dezvoltate în stadiul de subdezvoltare economică are la bază trei criterii: demografic, economic şi sociologic. Sintetizând aceste criterii subdezvoltarea este caracterizată prin trei trăsături:

- condiţii mizere de trai ale oamenilor (25% din populaţie suferă de foame endemică, 50% nu dispun de caloriile necesare vieţii active, mortalitatea infantilă ridicată);

- economie săracă (ţări preponderent agricole dotate cu mijloace învechite, slab industrializate, venit scăzut şi nesigur pe locuitor);

- arhaismul structurilor sociale şi economice (preponderenţa economiei închise, izolarea economiei săteşti, conservatorismul notabilităţilor, uzura ridicată a capitalului fix).

Chiar dacă aceste trăsături definesc majoritatea economiilor subdezvoltate, totuşi fiecare dintre ţări cunoaşte o mare varietate de condiţii şi factori. Cunoscând această diversitate, literatura economică reţine unele trăsături comune ale stării şi evoluţiei acestor ţări, care pot fi evidenţiate prin reportare în structurile lor.

A. În primul rând, este vorba de nivelul scăzut al veniturilor, care nu permite satisfacerea necesităţilor elementare ale oamenilor O asemenea situaţie se datorează gradului redus de dezvoltare a producţiei de bunuri materiale şi servicii, atât cantitativ cât şi calitativ. Nivelul scăzut al producţiei şi al

43

economiei, se materializează şi în insuficienţa infrastructurii de producţie şi socială, ceea ce face, ca în unele ţări slab dezvoltate, să nu se fi constituit încă economii naţionale închegate. În ceea ce priveşte factorul muncă, aceste ţări sunt mult rămase în urmă faţă de cele dezvoltate, datorită creşterii rapide, necontrolate a populaţiei, analfabetismului şi migraţiei de la sat la oraş.

Diferenţele calitative în dezvoltarea economică între ţări în curs de dezvoltare şi cele mai slab dezvoltate pe de o parte, şi ţările dezvoltate pe de altă parte, se numesc decalaje economice.

Ceea ce caracterizează prima grupă de ţări faţă de ţările dezvoltate nu sunt simple diferenţe cantitative, ci adânci decalaje economice, tehnice, ştiinţifice culturale, care sunt absolute şi relative.

Decalajele absolute exprimă diferenţa, măsurată în cifre absolute, între nivelurile de dezvoltare economică a celor două grupe de ţări. În 2005 decalajul absolut între ţările cel mai slab dezvoltate şi cele dezvoltate era de 13.725 dolari.

Decalajele relative reprezintă diferenţa calitativ-relativă, în procente, între partea deţinută de ţările dezvoltate şi partea deţinută de ţările în curs de dezvoltare în diferiţi indicatori sintetici mondiali. Calculat pe locuitor, VNB al ţărilor cel mai slab dezvoltate se afla în 2005 într-un raport de circa 1:17 faţă de cel al ţărilor avansate. Capacitatea ştiinţifică şi tehnologică a lumii este şi mai inegal repartizată, ţările dezvoltate concentrează peste 90% din numărul savanţilor şi cercetătorilor ştiinţifici, 95% din parcul de aparatură electronică pentru prelucrarea datelor ş.a.m.d.

B. Cea de a doua trăsătură a economiilor ţărilor în curs de dezvoltare constă în deformarea lor structurală, exprimată într-o specializare de ramură îngustă, în existenţa unor disproporţii între sectoarele primar, secundar, terţiar şi cuaternar, în dezechilibrul dintre industrie, agricultura şi alte ramuri ale producţiei materiale.

C. Cea de a treia trăsătură a economiilor majorităţii ţărilor în curs de dezvoltare o constituie coexistenţa mai multor tipuri de economie: de subzistenţă, în sectorul economiei naturale, semnificând adesea reluarea pe scară îngustă a producţiei. Dependenţa economică a ţărilor slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare faţă de mecanismele pieţei mondiale a fost amplificată, în ultimele decenii, prin agravarea problemei datoriei externe.

D. A patra trăsătura a subdezvoltări economice constă în existenţa unor sisteme economice şi a unor structuri instituţionale eterogene, aflate într-un proces permanent de ajustare, consolidare, de întrepătrundere şi tranziţie. Rezultat al creşterii rolului statului în economie al creării şi dezvoltării sectorului de stat în aproape toate ţările în curs de dezvoltare, a apărut şi s-a extins sistemul economiei mixte.

Au fost formulate mai multe puncte de vedere cu privire la cauzele subdezvoltării. Dintre acestea menţionam două concepţii: una consideră că starea de subdezvoltare reprezintă doar o întârziere a dezvoltării ţărilor în curs de dezvoltare, a doua este cea după care subdezvoltarea este un produs sau rezultat al dezvoltării, în sensul că anumite ţări au ajuns într-un stadiu de dezvoltare foarte avansat şi pe seama rămânerii în urmă a altora.

Pe baza celei de a doua concepţii s-au constituit două modalităţi

44

de exprimare a cauzelor subdezvoltării: după prima, subdezvoltarea ar fi rezultatul dominaţiei şi exploatării coloniale, a jafului, căruia i-au fost supuse, de-a lungul timpului, fostele colonii de către marile metropole. După a doua modalitate, cauzele subdezvoltării decurg din efectele de dependenţă care au rezultat dintr-un complex de factori şi condiţii efective ce au condus la o astfel de evoluţie a economiei mondiale, şi nu dintr-un sistem organizat de exploatare.

Analiza evoluţiei economice a deferitelor ţării evidenţiază că multiplele cauze ale subdezvoltării pot fi grupate în cauze interne şi cauze externe.

Cauzele interne se referă în principiu la resursele naturale şi în mare, la factorii economici şi politici. În ce priveşte sursele naturale, ţările cele mai slab dezvoltate au fost vitregite de natura, iar puţinele lor resurse minerale şi agricole sunt repartizate inechitabil între oameni.

Resursele umane au fost şi rămân unul din factorii cei mai abundenţi ai acestor ţări, numai că creşterea numerică a populaţiei nu este sinonimă cu dezvoltarea. Factorii economici se referă la structura diversificată a economiei, la dimensiunea redusă a economiei şi investiţiilor interne, la eficienţa scăzută a acumulării, la dimensiunile insuficiente ale pieţei interne, la insuficienţa sau absenţa mediului economic necesar pentru funcţionarea normală a mecanismelor economice.

Cauzele externe ale subdezvoltării se referă la o multitudine de condiţii, factori, mecanisme economice care au obstrucţionat dezvoltarea ţărilor respective pe măsura posibilităţilor. Dintre aceşti factori menţionăm: asuprirea colonială, deposedarea de bogăţii naturale, războaiele de cotropire, practicarea de schimburi inechitabile pe piaţa mondială, politica financiar-monetară defavorabilă pentru ţările slab dezvoltate.

Elaborarea strategiilor de dezvoltare pe termen scurt, mediu sau lung şi adoptarea, pe baza lor, a măsurilor de politică economică necesare transpunerii acestora în practică reprezintă un atribut al independenţei şi suveranităţii naţionale a fiecărei ţări în parte. Date fiind importanţa şi implicaţiile majore ale subdezvoltări asupra economiei mondiale ţările dezvoltate şi comunitatea internaţională sprijină ţările slab dezvoltate în elaborarea strategiilor lor, printr-o serie de instituţii cu caracter mondial sau regional.

Dintre numeroasele şi extrem de diversificatele tipuri şi modele de strategii ale dezvoltării economice, s-au detaşat, de-a lungul timpului, următoarele, care au sfere mai cuprinzătoare: dezvoltarea spre interior, dezvoltarea spre exterior, dezvoltarea endogenă.

Strategia "dezvoltarea spre interior" pune în centrul procesului dezvoltării accelerarea creşterii economice, sporirea venitului naţional, pe care le identifică cu progresul economic şi social general. Instrumentul esenţial al promovării acestei strategi îl constituie industrializarea economiilor naţionale prin substituirea importurilor cu produse proprii şi promovarea exporturilor. Acestui tip i se subordonează şi activităţile economice ale statului, ca şi toate instrumentele politicilor vamale, fiscale monetare şi comerciale.

Strategia "dezvoltarea spre exterior" urmăreşte accelerarea procesului dezvoltării prin participarea cât mai intensă şi eficientă a

45

economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale, în vederea obţinerii de cât mai multe lichidităţi. Transformate în bunuri de investiţii şi mijloace de consum, acestea pot determina atingerea obiectivelor programate ale dezvoltării economice şi sociale.

Strategia "dezvoltare endogenă" defineşte dezvoltarea ca un proces complex, care integrează toate sferele producţiei sociale, toate ramurile de bază ale economiei. Îmbinarea şi corelarea optimă a producţiei de bunuri cu sistemul structurilor sale economice, sociale, politice, culturale şi educaţionale cad în sarcina strategiei acestui tip de dezvoltare.

Ultimele decenii au fost marcate de eforturile de elaborare şi aplicare a unor strategii la nivel regional şi internaţional. Toate aceste strategi au în vedere faptul că depăşirea subdezvoltării este, înainte de toate, o problemă a ţărilor respective, că efortul propriu al fiecărui popor nu poate fi înlocuit cu nici un fel de ajutor din afară. Ţinând seama de complexitatea subdezvoltării pot fi sintetizate câteva direcţii principale de acţiune pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei din aceste ţări:

- dat fiind caracterul predominant agrar al ţărilor subdezvoltate, ca şi insuficienţa produselor agroalimentare prima mare direcţie de acţiune o constituie dezvoltarea agriculturi în corelaţie cu promovarea unor politici de industrializare a produselor agricole;

- o altă direcţie principală o constituie promovarea în întreaga economie naţională a progresului tehnico-ştiinţific, a investiţiilor şi inovaţiilor;

- o altă direcţie majoră de acţiune o reprezintă formarea cadrelor calificate şi înalt specializate, naţionale în concordanţă cu nevoile stringente ale economiei şi cu tendinţele de perspectivă din ştiinţă şi tehnică; evident este necesară crearea de condiţii care să diminueze exodul de forţă de muncă, generator de pierderi notabile pentru ţările sărace;

- efortul propriu al fiecărei ţări se materializează, înainte de toate, în formarea capitalului şi realizarea de investiţii. Pentru ţările slab dezvoltate, unde consumul este foarte scăzut, posibilităţile de economisire şi de investiţii sunt aproape inexistente, situaţie denumită "cercul vicios al sărăciei" şi care se referă la relaţia cerere-ofertă.

Pornind de la redusa capacitate a pieţei interne, unii specialişti propun o strategie bazată pe investiţii coordonate în toate sectoarele economiei, care ar putea pune în mişcare un mecanism corelat şi durabil de depăşire a subdezvoltării pe baza unei dezvoltări echilibrate. Alţi autori susţin o creştere polarizată sau dezechilibrată a economiei, considerând că pentru aceste ţări este necesară o concentrare a investiţiilor în câteva domenii care să antreneze prin efectele sporirii lor celelalte sectoare economice.

Subdezvoltarea este, în primul rând, o problemă a popoarelor din ţările în cauză. Dar, în condiţiile interdependenţelor economice actuale, ea nu poate fi nici judecată şi nici abordată numai prin prisma efortului propriu al acestora. Pentru înlăturarea ei este necesar şi justificat sprijinul întregii comunităţi internaţionale, îndeosebi al ţărilor dezvoltate economic.

46


Creşterea economică este un proces complex care vizează sistemul economic în ansamblul său şi în dinamica sa, prezentând o evoluţie ascendentă pozitivă a economiei naţionale, dar care nu exclude oscilaţiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare.

Creşterea economică zero, reflectă situaţia în care rezultatele economice şi populaţia totală sporesc în acelaşi ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.

Creşterea economică negativă reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţionându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai.

Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi structurile organizatorice de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi comportamentul oamenilor.

Dezvoltarea economică durabilă care reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiei viitoare. Dezvoltarea economică durabilă, aşează omul în centrul acţiunii destinate dezvoltării şi presupune existenţa unor condiţii economice, sociale, culturale şi de mediu favorabile.

Longevitatea, educaţia şi standardul de viaţă stau la baza indicelui de dezvoltare umană (IDU) care oferă o măsură simplificată, dar utilă, a unei realităţi complexe. Indicatorii cuantificaţi ca medie geometrică utilizaţi la calcularea IDU – în prezent - sunt: speranţa de viaţă, numărul mediu de ani de şcolarizare şi numărul mediu estimat de ani de şcolarizare, ce reflectă nivelul de educaţie, venitul naţional brut pe locuitor exprimat la paritatea puterii de cumpărare, ca măsură a standardului de viaţă.

Recunoaşterea dependenţei dezvoltării economice de resursele naturale şi starea lor fizică şi formularea conceptului de dezvoltare are loc în cadrul unei confruntări între diferite concepţii privind protecţia mediului din care menţionăm concepţia geocentrică, biocentrică şi cea antropocentrică.

Tipul extensiv se caracterizează prin contribuţia preponderentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB. Acest tip caracterizează ţările ce au un nivel economic scăzut şi presupune acumulări susţinute, un amplu efort investiţional.

Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor.

Teoriile şi modelele de creştere economică din perioada postbelică sunt teoriile agregate, care privesc relaţia producţie – consum la nivelul economiei naţionale, diferenţiată pe ramuri, denumite modele inter-ramuri şi teoriile dezagregate care se referă la evoluţia raportului producţie – consum la nivelul ramurilor economice denumite modele sectoriale.

Subdezvoltarea economică este un fenomen complex, care sintetizează caracteristici economice, politice, ideologice de o mare diversitate.

47


• creştere economică • dezvoltare economică • subdezvoltare economică • indicele dezvoltării umane • decalaj economic • dezvoltare endogenă Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt indicatorii utilizaţi la calcularea indicelui dezvoltării umane? • În ce constă deformarea structurală a ţărilor în curs de dezvoltare? • Ce sunt polii de creştere în alocarea investiţiilor? • Care sunt cauzele interne şi cele externe ale subdezvoltării?



1. …................. reflectă situaţia în care rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendinţă de scădere, menţionându-se sub control o serie de corelaţii fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienţei economice şi al nivelului de trai. 2. .................... reprezintă acea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmăreşte ca satisfacerea cerinţelor prezente de consum să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generaţiei viitoare. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea şi folosirea factorilor de producţie şi reliefate prin indicatori macroeconomici precum produsul intern brut, produsul naţional brut, venitul naţional în termeni reali, atât pe total cât şi pe locuitor, reprezintă conţinutul a) dezvoltării economice b) creşterii economice

48

c) progresului economic d) dezvoltării durabile 4. Indicatorii utilizaţi la calcularea indicelui dezvoltării umane sunt: a) gradul de alfabetizare, gradul de cuprindere în învăţământ, PIB pe locuitor b) standardul de viaţă, PIB pe locuitor, nivelul de ocupare c) gradul de ocupare, speranţa de viaţă, PIB pe locuitor d) speranţa de viaţă, gradul de alfabetizare, PIB pe locuitor


• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Iacob Laura, Finanţele locale şi dezvoltarea economică regională, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2005

• Patache Laura, Human Development in Dobrogea Area – from Crisis to Crises, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, Vol. XI, nr. 1, Ovidius University Press, pp.1608-1613, 2011 • Popescu Constantin, Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Gheorghe, Teorie economică generală:Macroeconomie, vol. 2, Editura ASE, 2009

49


VENITUL, CONSUMUL, ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Cuprins


3.3.1. Formele venitului 3.3.2. Consumul şi economiile 3.3.3. Investiţiile în economie 3.3.4. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor


3.1. Introducere Pentru menaje, circuitul fluxurilor reale şi monetare pe care le

presupune funcţionarea normală a unei economii cu piaţă concurenţială se finalizează prin dobândirea veniturilor, ca suport pentru manifestarea înclinaţiei spre consum. Raportul dintre consumul prezent sau viitor care se manifestă la nivelul gospodăriilor private, se află sub influenţa conjugată a interdependenţei dintre înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economisire, dintre înclinaţia spre economisire şi înclinaţia spre investire. Acest raport exprimă influenţa conjugată a unui ansamblu de factori ce provin din trecutul comportamentelor, din prezentul lor, ca şi din anticipările care se fac cu privire la viitor.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili: • să prezinte conceptele referitoare la venit, economii, consum şi investiţii • să evidenţieze tipurile de investiţii şi efectele acestora • să prezinte dependenţa funcţională a consumului şi

economiilor privite atât în mărime absolută, cât şi procentuală, de mărimea venitului

50



3.3.1. Formele venitului

Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în preţurile pieţei, creată în decurs de un an de către agenţii economici ai unei ţări în interiorul ţării şi în străinătate. El exclude din aria lui de cuprindere amortizarea capitalului fix şi consumurile intermediare. Această metodă de calculare este numită metoda de producţie sau metoda valorii adăugate.

Abordări mai recente consideră că venitul naţional are o sferă mai restrânsă, al reprezentând acea parte a valorii producţiei anuale a unei ţări care se poate consuma fără să fie diminuat capitalul artificial, creat de muncă, şi capitalul biologic, natural. Această definiţie este mai riguroasă având în câmpul vizual şi premisele materiale ale producţiei create de muncă şi cele care sunt opera naturii.

Venitul naţional are tendinţa de creştere. În acest sens acţionează sporirea numărului de persoane angajate în activitatea economică, creşterea eficienţei, dotarea tehnică a întreprinderilor, structura de ramură a economiei, etc.

Datorită unui mare număr de cauze de ordin intern şi internaţional, venitul naţional al diferitelor ţări a crescut şi creşte în ritmuri inegale. De aceea, nivelul de dezvoltare economică al ţărilor lumii, măsurat prin venitul naţional pe locuitor este extrem de diferit. Decalajele între nivelurile de dezvoltare economică ale diferitelor ţări sunt dublate şi de decalajele privind puterea economică măsurată prin venitul naţional total creat anual sau PNB total.

Producerea venitului naţional nu este un scop în sine, ea urmăreşte satisfacerea trebuinţelor prezente şi viitoare ale oamenilor. Atingerea acestui obiectiv impune repartizarea venitului naţional.

În procesul repartiţiei primare se formează cunoscutele forme fundamentale de venituri primare: salariul, profitul, dobânda şi renta. Aceste venituri intră în posesia proprietarilor de factori de producţie, în măsura în care ei sun antrenaţi în circuitul economic, constituind obiect al cererii şi ofertei şi al actelor de schimb.

Repartiţia secundară (redistribuirea) vizează doar o parte a venitului naţional. Ea se realizează printr-o gamă de pârghii, în cadrul cărora un rol major îl au impozitele şi taxele, alocaţiile acordate producătorilor şi familiilor, sistemul preţurilor. În procesul redistribuirii, o parte din venitul naţional (variabilă în timp) intră în bugetul statului şi serveşte pentru acoperirea cheltuielilor legate de învăţământ şi educaţie, ocrotirea sănătăţii, apărare, administraţie

51

etc. Veniturile formate în procesul redistribuirii se numesc de transfer sau secundare.

Metoda de calcul al venitului naţional prin însumarea veniturilor realizate de posesorii factorilor de producţie participanţi la activitatea de producţie se numeşte metoda repartiţiei sau a însumării veniturilor.

Potrivit acestei metode, venitul naţional va cuprinde: salarii + rente + dobânda netă5 + profiturile. Toate aceste venituri obţinute de participanţii naţionali la crearea producţiei sunt supuse impozitelor directe.

Dacă avem în vedere că orice ţară efectuează o serie de plăţi către alte ţări, ce nu sunt legate de activitatea de producţie, ca, de exemplu, cotizaţii la organisme internaţionale la care este afiliată şi, totodată, poate să încaseze plăţi de la alte ţări, atunci, prin corectarea venitului naţional creat, cu soldul încasărilor şi plăţilor în raport cu străinătatea, numit şi soldul transferurilor curente în raport cu străinătatea (STCS), se obţine venitul naţional disponibil (VND):

VND = VN ± STCS

În funcţie de soldul transferurilor curente cu străinătatea,

venitul naţional disponibil poate fi mai mare, egal sau mai mic decât venitul naţional.

Venitul naţional disponibil se foloseşte la calculele şi analizele privind veniturile populaţiei, consumul membrilor societăţii şi investiţiile (eforturile pentru dezvoltare).

Dacă din venitul naţional disponibil scădem elementele din venitul naţional care nu revin populaţiei (contribuţia pentru asigurări sociale, profitul nedistribuit, impozitul pe profit) şi adăugăm veniturile populaţiei care provin din transferuri (pensii, ajutoare, burse, alocaţii etc.), obţinem indicatorul venitului personal al populaţiei (al menajelor) VPM. Prin eliminarea din veniturile personale ale populaţiei a impozitelor şi taxelor plătite de populaţie, se obţine venitul disponibil al menajelor (VDM), indicator ce exprimă posibilităţile populaţiei pentru consum şi economii.

Venitul naţional disponibil este un venit net. Dacă la acesta se adaugă amortizarea, se obţine venitul disponibil brut (VDB).

Acest calcul se realizează cu ajutorul contului naţional de redistribuire a veniturilor, al cărui sold este tocmai venitul naţional disponibil.

După înfăptuirea proceselor de repartiţie primară şi redistribuire a veniturilor urmează utilizarea veniturilor nete disponibile în interiorul ţării, de către membrii societăţii pentru consumul privat şi de către instituţii, pentru consumul public.

În concluzie, putem aprecia că venitul naţional exprimă veniturile factorilor de producţie pentru serviciile aduse în economie, adică veniturile provenite din munca angajaţilor, cele provenite din activitatea de întreprinzător şi cele din patrimoniu, ceea ce reprezintă suma valorii adăugate nete create de factorii de producţie naţionali în interiorul ţării şi în alte ţări.

3.3.2. Consumul şi economiile

5 Calculată ca diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită.

52

În procesul folosirii, venitul obţinut de către posesorii factorilor de producţie se împarte în două părţi: consum (C) şi economii (E), V = C + E.

Consumul (C) este acea parte a venitului care se utilizează pentru procurarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor curente. Economiile (E) reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului, E = V – C.

Consumul poate fi privat sau guvernamental. Primul are ca obiect soluţionarea trebuinţelor oamenilor, iar al doilea, soluţionarea trebuinţelor unor instituţii guvernamentale; el este consum public.

Economiile se pot grupa şi ele în cele două categorii. Folosirea pentru consum doar a unei părţi din venit reprezintă o necesitate a continuării producţiei pe scară lărgită, a progresului economic şi social-cultural al popoarelor.

Cu alte cuvinte economisirea nu este un scop în sine ci are o anumită motivaţie din partea subiectului economic. Se are în vedere folosirea activă a economiilor sub formă de investiţii, depuneri în bănci, etc.

Consumul şi economiile pot fi abordate şi ca raporturi faţă de venit, sau ca înclinaţii.

Înclinaţia medie spre consum (c) reprezintă relaţia dintre cheltuielile pentru consum şi suma totală a venitului, dorind să arate cât cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetară de venit.

c ¯ = C/V

Din relaţia înclinaţiei medii spre consum rezultă funcţia

consumului:

C= c¯ x V

Fig.9 Interdependenţa dintre creşterea veniturilor disponibile şi rata medie

a consumului

Înclinaţia medie spre economii (e) reprezintă relaţia dintre suma absolută a economiilor şi venitul total.

e¯ = E/V; e¯ = 1 – c ¯

Înclinaţia marginală spre consum (c’) este relaţia dintre suma

53

de bani cheltuită pentru consum din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă.

c’ = ∆C/∆V

Înclinaţia marginală spre economii (e’) este raportul dintre

economiile făcute din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă.

e’ = ∆E/∆V; e’ = 1 – c’.

Înclinaţia marginală spre economie, de regulă, este o mărime

pozitivă şi subunitară, mai mică decât înclinaţia marginală spre consum.

Înclinaţia medie spre economii fiind variabilă în funcţie de nivelul venitului, înseamnă că nu se poate economisi decât de la un anumit nivel venitului. Pentru un venit nul (V = 0), dacă mărimea consumului de bază (Ca) este pozitivă, înseamnă că economisirea este negativă, având loc un proces de dezeconomisire. În acest caz, consumul de bază a putut fi finanţat din fondurile constituite anterior.

Pentru un venit egal cu consumul (V = C), economisirea nu poate avea loc. Întrucât V = C şi E = V - C, rezultă că E = 0. Acest nivel al venitului egal cu consumul, pentru care economiile sunt zero, se numeşte „prag de ruptură”. Economiile sunt nule atunci când:

(l-c') x V - Ca = 0

Nivelul de ruptură al venitului este dat de relaţia Vr = Ca/(1-c’) Dincolo de nivelul de ruptură al venitului, economisirea devine

pozitivă, dispărând fenomenul de dezeconomisire. Factorii care influenţează cheltuielile pentru consum sunt atât

de natură obiectivă, cât şi subiectivă. Factorii care influenţează consumul sunt acele elemente ale

vieţii biologice, economice şi social-umane, cu caracter obiectiv şi subiectiv, care determină creşterea sau descreşterea cheltuielilor pentru consum la un moment dat sau pe o anumită perioadă de timp şi într-un anumit spaţiu geo-socio-economic6.

Factorii obiectivi sunt rezultatul condiţiilor pe care le generează viaţa economică şi, în principal, se referă la:

� Nivelul şi dinamica salariului, ale veniturilor, în general consumul personal depinde de mărimea veniturilor nominale şi, în mod deosebit, de mărimea venitului net personal;

� Modificarea aşteptărilor, în ceea ce priveşte raportul dintre cheltuielile de consum prezent şi viitor, determinată de schimbările în puterea de cumpărare a banilor sau de apariţia unor riscuri.

Astfel, în condiţiile scăderii neaşteptate a puterii de cumpărare a banilor, deşi cheltuielile pentru consumul prezent cresc, consumul real se reduce. De asemenea, în condiţiile creşterii neaşteptate a puterii de cumpărare a banilor, ca urmare a reducerii preţurilor de consum, consumul real prezent creşte, deoarece se poate cumpăra o cantitate mai mare de bunuri cu aceeaşi cheltuială bănească sau chiar

6 Studiile interdisciplinare ce formează obiectul Neuroeconomiei, prefigurează apariţia unor explicaţii, cu originea în creierul uman, pentru comportamentele în consum, economisire şi investire.

54

mai mică. Riscurile se referă la incertitudinea duratei de viaţă - care influenţează asupra posibilităţilor de a beneficia de bunurile viitoare, incertitudini externe privind viitorul, plata unor impozite exagerat de mari, cu caracter confiscător etc.

� Modificarea politicii fiscale care, când este utilizată ca instrument pentru o repartiţie mai echilibrată a veniturilor, accentuează înclinaţia spre consum, iar când este folosită pentru achitarea datoriei publice, prin sporirea impozitelor, diminuează înclinaţia spre consum;

� Modificările neprevăzute ale preţurilor diferitelor elemente de capital tehnic, fix sau circulant, pe termen scurt, pot să influenţeze reducerea înclinaţiei spre consum, când preţurile sunt mai mari decât cele anticipate;

� Creditul de consum influenţează cheltuielile pentru consum prin intermediul ratei dobânzii. Între consum şi rata dobânzii, pentru creditul destinat cumpărării de bunuri de consum, există o relaţie negativă. Pe de altă parte, o rată scăzută a dobânzii pentru consum va determina un nivel ridicat al creditelor prezente de consum, cu consecinţe asupra reducerii consumului viitor.

� Anticipările consumatorilor cu privire la evoluţia raporturilor dintre veniturile prezente şi cele viitoare, dintre preţurile curente şi cele viitoare, dintre oferta actuală de bunuri de consum şi cea viitoare. Astfel, dacă se anticipează că în viitor veniturile vor creşte, consumul prezent va creşte, săpând înclinaţia spre economii, iar dacă se anticipează că veniturile se vor reduce, consumul prezent se va micşora, crescând înclinaţia spre economii.

Dacă se anticipează că, în viitor, preţurile de consum vor creşte, consumul prezent va spori, iar dacă se anticipează că preţurile se vor reduce, consumul prezent se va manifesta normal. La fel se întâmplă şi cu anticipările privind cantitatea de bunuri de consum de pe o piaţă; dacă aceasta se anticipează că o să scadă, creşte consumul prezent şi invers.7

Pe o perioadă scurtă, creşterea consumului la sporirea veniturilor viitoare este mai redusă în raport cu o perioadă îndelungată de timp, după cum, la persoanele în vârstă, consumul va spori mai încet faţă de cele tinere, ca urmare a anticipării creşterii veniturilor.

Factorii subiectivi sunt rezultatul înclinaţiei psihologice, obiceiurilor, credinţelor religioase şi tradiţiilor oamenilor şi se referă la:

� dorinţa oamenilor de a crea o rezervă bănească pentru situaţii neprevăzute determină diminuarea cheltuielilor pentru consumul curent în favoarea unui consum viitor;

� constituirea de rezerve băneşti pentru asigurarea bătrâneţii sau protejarea anumitor persoane;

� dorinţa de a obţine dobânzi sau alte avantaje prin participarea la unele acţiuni pe baza cărora urmează să se realizeze în viitor proiecte de afaceri;

� instinctul oamenilor de ridicare a standardului de viaţă, prin

7 Anticipările menajelor cu privire la lipsa acută de bunuri de consum, din motive de sistem (vezi socialismul marxist) sau din iminenţa unor fenomene sociale sau naturale grave (războaie, catastrofe naturale etc.), generează o creştere a preţurilor şi deci a cheltuielilor pentru consum, în termeni reali sau mascaţi, cu consecinţe destabilizatorii asupra răspunsului dat de consum asupra ofertei.

55

majorarea treptată a cheltuielilor de consum, pe baza unor rezerve băneşti formate în timp;

� senzaţia de independenţă şi de libertate de mişcare a indivizilor pe seama existenţei unei sume băneşti mari economisite;

� dorinţa de a lăsa avere moştenitorilor; � manifestarea, la unele persoane, a zgârceniei, concretizată

în diminuarea cheltuielilor pentru consum. Sintetic, aceste mobiluri multifactoriale care acţionează în

sensul micşorării cheltuielilor de consum privesc prudenţa, prevederea, dorinţa de propăşire, independenţa, spiritul de afaceri, mândria şi avariţia.

Mobilurile subiective care incită indivizii şi puterea publică centrală şi locală să nu consume o parte din venit generează economiile pozitive.

În acelaşi timp, apar şi economiile negative, sub forma economiilor pentru asigurarea bătrâneţii, ajutoarelor de şomaj, finanţate prin împrumuturi etc.

În ansamblul factorilor obiectivi şi subiectivi care influenţează înclinaţia spre consum, cel mai puternic este modificarea venitului.

Pe termen scurt, un venit în creştere este însoţit de creşterea consumului, dar, într-o proporţie mai mică, şi de sporirea mai accentuată a economiilor. În acelaşi timp, un venit în descreştere este însoţit de economii micşorate, la început în proporţie mai mare. Cu cât venitul este mai ridicat, cu atât decalajul dintre venituri şi consum este mai mare, din momentul în care indivizii au atins un anumit nivel de bunăstare.

Analizând influenţa conjugată a factorilor obiectivi şi subiectivi asupra consumului, J. M. Keynes a afirmat că „legea psihologică fundamentală pe care ne putem baza cu toată certitudinea, a priori, datorită cunoştinţelor pe care le avem despre natura umană, şi, în acelaşi timp, a posteriori, datorită informaţiilor detaliate furnizate de experienţă, este că, în medie şi în cea mai mare parte a timpului, oamenii tind să-şi sporească nivelul de consum pe măsură ce venitul lor creşte, dar nu cu o cantitate egală cu creşterea venitului”8.

Fiind în posesia unui anumit venit, fiecare consumator este preocupat să-şi procure bunurile de consum care să-i permită satisfacerea maximului de plăceri.

Întrucât şi la nivelul consumatorului trebuinţele care urmează să fie satisfăcute sunt nelimitate, iar posibilităţile de care dispune sunt limitate, alegerea unor bunuri pentru a fi consumate presupun renunţarea la alte bunuri.

În aceste condiţii, alegerea presupune să se compare utilitatea în consum a bunului cumpărat cu utilitatea bunului la care se renunţă.

Potrivit legii distribuirii cheltuielilor de consum, descoperită de şcoala psihologică austriacă, atingerea maximului de satisfacţie se poate realiza numai în condiţiile în care utilităţile finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare categorie sunt egale.

În conformitate cu cerinţele acestei legi, formulate de economistul-statistician E. Engel, în ultima treime a secolului al XlX-lea, partea cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atât mai mare,

8 Gilbert Abraham Frois, Economia politică, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 353

56

cu cât venitul este mai mic şi invers; ponderea cheltuielilor cu îmbrăcămintea rămâne relativ constantă, oricare ar fi nivelul veniturilor; ponderea cheltuielilor pentru confort şi recreere creşte mai rapid decât sporirea veniturilor, ea tinzând către zero la persoanele cu venituri foarte mici şi fiind ridicată la persoanele cu venituri mari.

3.3.3. Investiţiile în economie

Economiile reprezintă sursa din care se efectuează investiţiile nete. Acestea reprezintă partea de venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital.

Cumpărarea unor bunuri de consum de folosinţă îndelungată, de acţiuni şi obligaţiuni, unor suprafeţe de pământ nu reprezintă investiţii în sens economic deoarece folosirea lor nu contribuie la creşterea capitalului şi avuţiei naţionale, ci doar schimbă proprietarul lor.

În economia reală, investiţiile nete nu sunt niciodată matematic egale cu economiile. Teoretic, se presupune, însă, că ele coincid cantitativ.

De aceea, formula V = C + E se transformă în V = C + I. Investiţii crescânde se fac însă şi din fondul de amortizare,

acestea având menirea să înlocuiască în natură capitalul fix uzat fizic şi moral. Ca urmare, ele se pot numi investiţii de înlocuire. Dacă la investiţiile nete adăugăm investiţiile de înlocuire, obţinem mărimea totală a investiţiilor, adică investiţiile brute.

Investiţiile brute sunt diferite de la o ţară la alta. Ele depind de puterea economică a ţărilor (PNB total) şi de rata investiţiilor.

Prin rata investiţiilor se înţelege raportul procentual dintre investiţiile brute şi PNB total. În cadrul unei ţări anume, pe perioade scurte, investiţiile brute oscilează, cresc sau scad în funcţie de mersul activităţilor economice. Pe perioade lungi de timp însă, se impune tendinţa de creştere a acestor investiţii.

Din punctul de vedere al proprietarului, avem: � investiţii private - efectuate de sectorul privat; � investiţii publice – efectuate de către stat. Din punctul de vedere al ţărilor (unde se efectuează), avem: � investiţii interne – ce se efectuează în cadrul graniţelor

naţionale ale unui stat; � investiţii externe care se efectuează în alte sau către alte

ţări. Investiţiile străine care se efectuează în alte ţări sunt investiţii

străine directe (ISD) şi investiţii străine de portofoliu (ISP). După domeniul în care se realizează, avem: investiţii

industriale, agricole etc. Mai sunt şi alte criterii de clasificare a investiţiilor.

Venitul unei perioade corespunde, pe de o parte, unei cereri de bunuri de consum (C) şi de bunuri de capital (de investiţii) (K), adică venitul disponibil cheltuit este egal cu:

VD = C + K,

57

iar pe de altă parte, unei valori egale de venit destinate consumului şi economiilor, adică venitul disponibil obţinut (realizat) este egal cu

VD = C + E

În această situaţie, economiile şi investiţiile, la nivelul unei

economii naţionale, considerată ca sistem închis, nu pot fi decât egale, ele reprezentând un excedent de venit peste cheltuielile de consum:

I = E.

Egalitatea celor două mărimi decurge din faptul că ele

reprezintă, pentru economia colectivităţii, două faţete ale aceluiaşi proces.

Astfel, în timp ce economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual, investiţiile reflectă comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual.

Atunci când E > I, economiile reprezintă o pierdere de venit, înregistrându-se un declin economic. În acelaşi timp, creşterea economiilor face ca, în timp, rata de creştere a consumului să se reducă, influenţând negativ evoluţia profitului. Acţionând însă prin pârghii de stimulare a investiţiilor, se creează egalitatea dintre E şi I, însă, la un venit disponibil mai mare, ca urmare a efectului multiplicator ce se produce în economie.

Decizia de a investi se bazează pe analiza comparată a o serie de indicatori economici, cum ar fi:

a) raportul dintre valoarea prezentă a venitului ce urmează să fie obţinut din investiţie şi costul investiţiei;

b) raportul dintre rata venitului net actualizat şi rata reală a dobânzii (sau costul de oportunitate al investiţiei).

Potrivit primului criteriu economic, decizia de a investi este favorabilă dacă valoarea prezentă a venitului este mai mare sau cel mult egală cu mărimea costului investiţiei. În situaţia în care costul investiţiei este mai mare decât valoarea prezentă, investiţia nu trebuie realizată.

Întrucât venitul realizat de o investiţie este un venit viitor, el trebuie actualizat, adus în prezent ca mărime.

Relaţia de calcul pentru valoarea prezentă (Vp) a unui venit ce se va obţine peste n ani (Vn) este:

Vp= Vn/(1+d)n

în care: d reprezintă rata medie nominală anuală a dobânzii. Această valoare actualizată constituie o coincidenţă cu mărimea

unui depozit monetar creat în prezent, care asigură, peste n ani, un venit care cuprinde şi dobânda cumulată la venitul iniţial.

Pentru determinarea costului investiţiei se ţine seama şi de perioada de dare în funcţiune a investiţiei; dacă perioada este de câţiva ani, atunci costurile se actualizează după aceleaşi reguli ca şi veniturile.

Sporirea investiţiilor este vitală, inclusiv pentru ţările a căror

58

economie funcţionează normal. Acestea au un rol hotărâtor în modernizarea aparatului tehnic de producţie, în schimbarea structurii de ramură a economiilor naţionale, în viteza cu care ele înaintează, în creşterea numărului de persoane angajate în diverse sfere de activitate.

Efectele investiţiilor depind atât de volumul, cât şi de eficacitatea cu care sunt realizate. Aceasta din urmă este influenţată de orientarea investiţiilor pe ramuri, de gospodărirea lor judicioasă, de durata de punere în funcţiune a noilor obiective industriale, agricole etc., de calificarea oamenilor, de aria de cuprindere şi calitatea cercetării ştiinţifice.

Pentru ca înclinaţia spre economii să devină un factor de progres este necesar ca economiile să se transforme în investiţii.

Imboldul de a investi este rezultatul acţiunii conjugate a unui ansamblu de factori. În esenţă, când un individ se hotărăşte să investească, el dobândeşte dreptul la un şir de venituri viitoare pe care contează să le obţină de pe urma vânzării rezultatelor obţinute, după scăderea cheltuielilor curente ocazionate de obţinerea producţiei respective.

Unul dintre factorii care determina imboldul de investiţii îl reprezintă cererea de investiţii. Cererea de investiţii este în funcţie de eficienţa marginală a capitalului şi de rata dobânzii. Mărimea efectivă a investiţiilor curente creşte până la acel punct când nu mai există nici o categorie de bunuri de capital a căror eficienţă marginală depăşeşte rata curentă a dobânzii. Este vorba de acel punct de pe curba cererii de investiţii în care eficienţa marginală a capitalului este aproximativ egală cu rata de piaţă a dobânzii.

Fără să folosească termenul de eficienţă marginală a capitalului, aşa cum face J. Keynes, I. Fischer exprimă acelaşi punct de vedere atunci când afirmă că mărimea investiţiilor în orice domeniu va depinde de comparaţia care trebuie făcută între rata venitului net faţă de cost şi rata dobânzii. Când rata venitului net faţă de cost depăşeşte rata dobânzii, apare imboldul de a investi.

Totodată, imboldul de a investi depinde de modul în care sunt asumate riscurile ce le implică activitatea investiţională. Astfel, riscul întreprinzătorului, al celui ce ia banii cu împrumut, izvorăşte din propriile sale îndoieli cu privire la obţinerea venitului viitor scontat. Acest tip de risc este susceptibil a fi micşorat prin egalizarea riscurilor şi printr-o mai bună anticipare a previziunilor.

Există şi un al doilea tip de risc, al celui ce dă bani cu împrumut. Acesta este determinat de o nesiguranţă de ordin moral, legată de insolvabilitatea deliberată sau de una involuntară, provocată de nerealizarea aşteptărilor.

În timp ce primul risc reprezintă, într-un anumit sens, un fond social real, cel de-al doilea este un adaos net la costul investiţiilor care nu ar exista dacă debitorul şi creditorul ar fi aceeaşi persoană. Riscul creditorului implică, parţial, o dublare a mărimii riscului întreprinzătorului, care trebuie să fie adăugat de două ori la rata pură a dobânzii, pentru a se obţine minimul necesar de randament viitor care va determina efectuarea investiţiilor.

Cu cât o afacere este mai riscantă, cu atât este nevoie de o diferenţă mai mare între randamentul scontat de cei ce iau bani cu împrumut şi rata dobânzii la care consideră că merită să ia bani cu

59

împrumut. În acelaşi timp, din aceleaşi motive, este nevoie de o diferenţă mai mare între dobânda percepută de creditor şi rata pură a dobânzii, pentru a-1 determina să acorde bani cu împrumut.

Mai poate exista şi o a treia sursă de riscuri, determinată de o posibilă modificare nefavorabilă a valorii etalonului monetar, al cărui efect este creşterea nesiguranţei împrumutului bănesc, care poate depăşi pe cea a unui bun imobiliar.

Dacă prin firea sa – arată J.M. Keynes – omul nu ar fi tentat să rişte, dacă nu ar încerca nici o satisfacţie (lăsând la o parte profitul) de pe urma unei acţiuni economice, s-ar putea ca investiţiile făcute numai pe baza unui calcul economic „rece” să nu fie aşa de mari.

Un alt factor care determină imboldul la investiţii îl constituie randamentul, în perspectivă, al unui bun capital.

În timp ce mărimea investiţiilor depinde de raportul dintre rata dobânzii şi eficienţa marginală a capitalului, aceasta din urmă, la rândul său, este în funcţie de raportul dintre preţul de ofertă al unui bun capital şi randamentul său în perspectivă9. În acest context, cunoaşterea randamentului în perspectivă a unui bun capital pune problema anticipării pe termen lung a acestuia.

Starea de anticipare pe termen lung a randamentului viitor al bunului economic este o stare psihologică, care depinde nu numai de calitatea prognozei care se face, ci şi de auto-încrederea cu care aceasta se face.

Starea încrederii are o influenţă puternică asupra curbei eficienţei marginale a capitalului. Astfel că între curba eficienţei marginale a capitalului şi starea încrederii se creează interacţiuni cu efecte asupra volumului investiţiilor.

Dacă, la început, investiţiile depindeau de existenţa unui număr suficient de indivizi optimişti din fire şi cu înclinaţii constructive, în prezent, dar mai ales în perspectivă, capătă o importanţă deosebită calculul cât mai precis al profitului.

În prezent, odată cu separarea proprietăţii de conducerea întreprinderilor − ca fenomen preponderent − şi cu dezvoltarea pieţelor financiare organizate, apare un factor nou care, uneori, facilitează investiţiile, dar alteori accentuează în măsură însemnată instabilitatea sistemului.

Atunci când nu există o piaţă a hârtiilor de valoare, este un nonsens să reevaluăm investiţiile. Reevaluările zilnice de la bursa de valori deşi au ca scop, înainte de toate, facilitarea transferurilor de investiţii între agenţii economici, au totuşi şi o influenţă hotărâtoare asupra măririi investiţiilor curente.

Acest lucru înseamnă că nu are nici un sens să se construiască o întreprindere nouă la un cost mai ridicat decât preţul cu care se poate cumpăra o întreprindere similară existentă şi, totodată, există imboldul de a cheltui o sumă masivă, la prima vedere, pentru o nouă construcţie, deoarece titlurile respective pot fi plasate la burse de valori cu un profit imediat. Cei mai mulţi dintre investitori sunt interesaţi în mare măsură nu în a face prognoze cât mai precise pe termen lung cu privire la randamentul posibil al investiţiilor, ci în a prevedea modificările pe care piaţa le va da valorii investiţiilor peste

9 Preţul de ofertă al bunurilor de capital nu este preţul de piaţa la care acestea pot fi cumpărate efectiv, ci un anumit nivel, suficient pentru a determina pe un producător să producă o nouă unitate suplimentară din acel bun capital. Preţul de ofertă se mai numeşte şi costul de înlocuire.

60

o perioadă de timp. În cazul funcţionării unei pieţe organizate, nu este rezonabil de a plăti 100 pentru o investiţie a cărei valoare, în lumina randamentului viitor, va fi de 150, dacă se precizează că peste o perioadă de timp pe piaţă valoarea acesteia va fi de 50.

Folosind termenul de speculaţie pentru acţiunea de prognosticare a psihologiei pieţei şi pe cel de spirit de întreprindere pentru acţiunea de prognosticare a randamentului viitor al bunurilor capital pentru întreaga perioadă de funcţionare, nu se poate spune cu certitudine că speculaţia predomină întotdeauna asupra spiritului de întreprindere.

Raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului instalat şi costul de înlocuire a capitalului instalat este cunoscut sub denumirea de factorul q al lui Tobin10. În esenţă, acest raport reprezintă o aproximare a relaţiei dintre valoarea actualizată a randamentului marginal al investiţiei şi costul marginal al capitalului.

Numărătorul din factorul q al lui Tobin, valoarea de piaţă a capitalului instalat, se exprimă prin preţul pe piaţa de acţiuni. În acest fel, pieţele de acţiuni anticipează viitorul unei afaceri.

Atunci când factorul q al lui Tobin este un număr supraunitar, firmele sunt stimulate să investească, stocul de capital fiind sub nivelul său optim. Dacă este mai mic decât 1, nu există motive de a investi, ci mai degrabă de a dez-investi.

Existenţa costurilor de instalare determină firmele să distribuie investiţia în timp, apropiindu-se treptat de nivelul optim. Compensarea costurilor de instalare se face prin devansarea costului marginal al capitalului de către randamentul actualizat al investiţiei.

Din analiza funcţiei investiţiei rezultă că investiţia agregată este în relaţie negativă cu rata reală a dobânzii şi în relaţie pozitivă cu factorul q al lui Tobin şi cu creşterea PIB-ului.

Fluctuaţiile cotidiene ale profiturilor la investiţiile existente constituie un alt factor care influenţează imboldul investiţiei.

Spre exemplu, acţiunile societăţilor care produc gheaţă au un curs mult mai ridicat vara în timpul sărbătorilor, faţă de alte perioade ale anului când valoarea lor de piaţă este mult mai scăzută.

Răspunderea statului pentru organizarea directă a investiţiilor în sectorul public reprezintă un alt factor. Manifestarea reală a acestei răspunderi antrenează un consum sporit de bunuri şi investiţii, cu consecinţe asupra creşterii cererii de investiţii, în timp ce lipsa acestei răspunderi sau diminuarea ei pot avea efecte contrare.

Alături de aceşti factori, imboldul la investiţii depinde şi de starea generală a economiei naţionale. Aceasta se poate concretiza în stabilitatea şi instabilitatea factorilor economici şi social-politici. O economie aflată în declin economic are nevoie, mai întâi, să oprească această tendinţă negativă, pentru ca apoi să înceapă acţiunea factorilor care stimulează imboldul la investiţii. În strânsă legătură cu acest ultim factor, imboldul la investiţii depinde şi de conjunctura economiei mondiale, concretizată în variaţia fazelor de expansiune sau de criză, ascendente şi descendente ale ciclurilor economice. Determinată de factorii normali ai vieţii, dar şi de factori anormali, variaţia fazelor ciclului economic acţionează favorabil sau nefavorabil, direct sau indirect asupra celorlalţi factori interni, influenţează imboldul de a investi, cu consecinţe pozitive sau

10 James Tobin, economist american, laureat al premiului Nobel, care a demonstrat semnificaţia acestui raport în 1969.

61

negative. 3.3.4. Multiplicatorul şi acceleratorul investiţiilor

Generatoare de utilităţi de consum şi de capital de producţie, cererea globală efectivă este cea care determină agenţii economici să producă bunuri materiale şi servicii în raport de anticipările pe care le fac cu privire la vânzarea acestora.

Generatoare de venituri pentru consum, economii şi investiţii, oferta globală efectivă susţine cererea globală efectivă, asigurându-i atât unităţile necesare, cât şi mijloacele băneşti pentru realizarea lor reală, în cadrul tranzacţiilor economice.

Corelaţia care se formează în timpul şi spaţiul economiei între consum, economii, investiţii, producţie, venit, ş.a.m.d. se află sub exigenţele principiilor multiplicatorului şi acceleratorului.

Investiţiile nete au ca efect sporirea capitalului, iar acesta, la rându-i, o creştere a producţiei, a utilizării forţei de muncă şi a veniturilor. Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţiei, care se poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (k).

k = ∆V/∆I

Multiplicatorul este o mărime pozitivă şi mai mare decât 1,

ceea ce înseamnă că sporul venitului este mai însemnat decât sporul investiţiilor.

Multiplicatorul investiţiilor are câmp de manifestare, când investiţiile sporesc. Sunt însă intervale de timp, în care au loc reduceri de investiţii (dezinvestiţii), generatoare de scăderi ale ocupării muncii, producţiei şi veniturilor; Se admite că există şi un multiplicator al dezinvestiţiilor ca raport între sporul negativ de venituri (pierderile) şi sporul negativ al investiţiilor survenit în sectorul bunurilor - capital.

Gradul de transformare a economiilor în investiţii depinde de un şir de variabile, între care stimulentul şi dorinţa agenţilor economici au un rol important.

Pe termen lung, odată cu creşterea veniturilor şi a patrimoniului familiilor, cu apropierea cererii solvabile de nevoia reală, dublate de reducerea ratei profitului, stimulentul şi dorinţa agenţilor economici particulari de a investi în bunuri de capital au tendinţa să se diminueze. Se recurge la plasamente ale banilor în operaţiuni speculative şi în sfere aşezate dincolo de producţia de bunuri materiale, care aduc profituri mai consistente şi în intervale de timp mai mici.

Pe termen scurt, înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura economică, în perioade de boom ea este pronunţată, iar în perioade de recesiune se reduce sensibil şi se prelungeşte adesea mai mult decât este necesar.

Depăşirea măsurii în privinţa economisirii este, în concepţia lui Keynes, nocivă dezvoltării, ea putând provoca, odată cu declinul producţiei, reducerea gradului de folosire a muncii şi a capacităţilor de producţie pe intervale mari de timp. În asemenea perioade, se impun, pentru stoparea declinului, o reducere a ratei dobânzii şi investiţii făcute de stat.

62

Deoarece multiplicatorul exprimă influenţa investiţiilor asupra gradului de ocupare a mâinii de lucru, producţiei şi venitului, variabila determinantă care îşi pune amprenta asupra stării economiei este investiţia. Influenţa inversă, a consumului şi a pieţei de desfacere asupra investiţiilor şi mersului economiei este scoasă în evidenţă de accelerator (a). Variabila dependentă este, în acest caz, investiţia, iar consumul cauza care o înrăutăţeşte.

Acceleratorul ne atrage atenţia că volumul producţiei şi al celorlalte activităţi economice nu depinde numai de masa şi calitatea factorilor de producţie, ci şi de volumul consumului.

a = ∆I/∆C .

În principiul acceleratorului se află unul dintre determinanţii

investiţiei. Capitalul necesar unei societăţi depinde, în esenţă, de nivelul producţiei bunurilor de capital tehnic. Punând în relaţie nivelul investiţiei şi ritmul de creştere al venitului, principiul acceleratorului, afirmă P.A. Samuelson, este un puternic factor de instabilitate economică. Dacă cererea de bunuri creşte şi, în mod corespunzător, sporesc vânzările firmelor, după care acestea scad, atunci acţiunea principiului acceleratorului poate amplifica fluctuaţiile ciclului afacerilor.

În virtutea principiului acceleratorului, în fazele de avânt ale ciclului afacerilor, investiţiile nete cresc, iar în perioadele de criză pot să apară dezinvestiţii nete. Aceasta înseamnă că o perioadă de dezvoltare şi prosperitate poate să se încheie nu numai când scad vânzările, ci şi atunci când producţia şi vânzările se stabilizează la un nivel ridicat.

Realitatea ciclului afacerilor se află în permanenţă sub influenţa conjugată a principiilor multiplicatorului şi acceleratorului.

Se cunoaşte că în fazele de boom ale ciclului afacerilor sporirea consumului este atât un rezultat al creşterii veniturilor, cât şi o condiţie a dezvoltării şi diversificării producţiei de bunuri economice prin intermediul efectului de multiplicare.

Ca urmare a efectelor multiplicatorului, sporirea cheltuielilor pentru investiţii devine, alături de creşterea cheltuielilor pentru consum, un factor de amplificare a activităţii economice. Legătura trebuie interpretată nu numai direct, de la cele două componente ale cererii agregate la activitatea economică ci şi indirect, prin interrelaţiile care se creează între consum şi investiţii, pe de o parte, şi producţia de bunuri economice, pe de altă parte.

La început, creşterea autonomă a investiţiilor este cea care dezvoltă producţia şi sporeşte consumul, pentru ca, treptat, aceste creşteri, împreună cu anticipările pe care le generează, să contribuie la încurajarea investiţiilor.

În acelaşi timp, în virtutea acceleratorului, sporurile de venituri antrenează o nouă cerere de bunuri de consum care, la rândul său, determină întreprinderile implicate să-şi restructureze şi modernizeze capacităţile de producţie, prin noi investiţii.

Explicaţia acţiunii principiului acceleratorului se poate realiza, succint, prin următoarele teze:

- când cererea de consum creşte, firmele sunt incitate să-şi

63

mărească producţia; - pentru a mări producţia, este necesar să sporească investiţiile; - sporul investiţiilor, numite induse, depinde de modificarea

venitului naţional şi de un coeficient care arată dependenţa investiţiei de modificarea venitului;

- întrucât la o cerere relativ mică a consumului şi a venitului se înregistrează o sporire procentuală mai mare a investiţiilor, se foloseşte denumirea de accelerator al consumului şi al venitului asupra investiţiilor;

- o sporire iniţială a cererii de consum va avea ca rezultat o creştere superioară a cererii de investiţii. Pe măsură ce sporul cererii de consum începe să se reducă, nivelul cererii de investiţii va scădea, putând ajunge chiar la zero;

- când venitul naţional creşte, nu se modifică, sau se reduce faţă de perioada anterioară, investiţiile pot spori, se pot menţine la acelaşi nivel, se pot reduce, chiar sub nivelul celor de înlocuire.

Mărimea acceleratorului în economie este greu de anticipat şi, cu atât mai mult, de cuantificat dacă avem în vedere că apar o serie de factori, ca:

a) dat fiind că o serie de firme au capacităţi neutilizate sau nu mai dispun de stocuri, există posibilitatea de a răspunde cererii suplimentare pe piaţă, chiar fără investiţii;

b) decizia de a investi, la nivelul firmelor depinde şi de anticipările lor cu privire la creşterea viitoare a cererii suplimentare pe piaţă, chiar fără investiţii;

c) chiar dacă maşinile au fost amortizate, faptul că ele sunt încă bune pentru a produce şi după expirarea perioadei normale de funcţionare, producţia poate să crească fără investiţii;

d) producătorii de venituri investiţionale, pe termen scurt, nu se pot adapta, în toate cazurile, la cererea suplimentară de investiţii, fapt pentru care producţia nu poate să crească;

e) programarea anticipată a investiţiilor de către firme face ca uneori şi acestea să nu poată să se adapteze, pe termen scurt, la ajustările impuse de mişcarea cererii de consum.

Pe baza acestor elemente putem aprecia că intensitatea şi sensul efectului accelerator al venitului şi consumului asupra investiţiilor sunt în permanenţă sub influenţa conjugată şi contradictorie a unui ansamblu de factori.

3.4. Îndrumar pentru autoverificare

64

Sinteza unităţii de învăţare 3

Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în preţurile pieţei, creată în decurs de un an de către agenţii economici ai unei ţări în interiorul ţării şi în străinătate.

Consumul este acea parte a venitului care se utilizează pentru procurarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor curente.

Economiile reprezintă partea din venit rămasă după scăderea consumului. Înclinaţia medie spre consum reprezintă relaţia dintre cheltuielile pentru consum şi suma totală a

venitului, dorind să arate cât cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetară de venit. Înclinaţia medie spre economii reprezintă relaţia dintre suma absolută a economiilor şi venitul

total. Înclinaţia marginală spre consum este relaţia dintre suma de bani cheltuită pentru consum din

venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din urmă. Înclinaţia marginală spre economii este raportul dintre economiile făcute din venitul suplimentar

obţinut şi mărimea acestuia din urmă. Investiţiile nete reprezintă partea de venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor

de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital. Investiţiile de înlocuire au menirea să înlocuiască în natură capitalul fix uzat fizic şi moral. Investiţiile brute reprezintă suma dintre investiţiile nete şi investiţiile de înlocuire. Prin rata investiţiilor se înţelege raportul procentual dintre investiţiile brute şi PNB total. Economiile exprimă comportamentul colectiv al consumatorului individual, investiţiile reflectă

comportamentul colectiv al întreprinzătorului individual. Multiplicatorul este o mărime pozitivă şi mai mare decât 1, ceea ce înseamnă că sporul

venitului este mai însemnat decât sporul investiţiilor. Concepte şi termeni de reţinut

• venit • consum • economii • investiţii • înclinaţie medie • înclinaţie marginală • multiplicator • accelerator Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt factorii care influenţează înclinaţia spre consum? • Ce efecte are creşterea înclinaţiei spre economii? • Ce semnificaţie are multiplicatorul investiţiilor? • Care sunt factorii care influenţează înclinaţia spre consum şi spre economii, pe perioade lungi

şi scurte de timp?

65



1. .................... reprezintă partea de venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital. 2. .................... este acea parte a venitului care se utilizează pentru procurarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor curente. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Investiţiile realizate din fondul de amortizare se numesc investiţii: a) brute b) nete c) de înlocuire d) de portofoliu 4. Între multiplicatorul investiţiilor şi înclinaţia marginală spre consum este o relaţie: a) direct proporţională b) invers proporţională c) de egalitate d) nu există nici o relaţie


• Cojanu Valentin, Logica raţionamentului economic, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Popescu Constantin, Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Gheorghe, Teorie economică generală:Macroeconomie, vol. 2, Editura ASE, 2009

66


FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Cuprins

4.1. Introducere 4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat

67

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare 4.3.1. Ciclicitatea activităţii economice 4.3.2. Ciclurile lungi 4.3.3. Mecanismul ciclului economic 4.3.4. Politici anticriză


4.1. Introducere Evoluţia principalelor laturi şi indicatori ai activităţii economice

la nivel micro, mezo şi macroeconomic permite constatarea că, în unele perioade, se înregistrează creşteri, în altele stagnări sau chiar reduceri; periodic, activitatea economică de ansamblu sau de ramură poate cunoaşte chiar situaţii dificile, având forma unor crize.


• să realizeze o analiză referitoare la ciclicitatea procesului economic

• să prezinte tipologia şi mecanismul ciclului economic • să explice cauzele evoluţiei ciclice • să evidenţieze politicile anticiclice (anticriză)



4.3.1. Ciclicitatea activităţii economice

Evoluţia activităţii economice este un proces neliniar, ondulatoriu, care se desfăşoară în timp, în ritmuri diferite. Fluctuaţiile activităţii economice pot fi:

- fluctuaţii sezoniere determinate de factori naturali şi

68

sociali. În funcţie de sezon: activitatea din agricultură, construcţii, turism; fluctuaţiile sezoniere au loc şi datorită intensităţii diferite a nevoilor oamenilor legate de anumite obiceiuri, tradiţii, sărbători. Fluctuaţiile sezoniere au loc cu o anumită regularitate, de la un an la altul, fiind previzibile.

- fluctuaţiile economice întâmplătoare sau accidentale sunt determinate de factori sau evenimente neaşteptate, ca inundaţii, secetă, fenomene seismice, războaie, etc.

- fluctuaţii ciclice legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei, de structuri interne şi interdependente ale acesteia şi se reproduce cu o anumită regularitate, în timp.

Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul căreia alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar de declin economic. Principalele determinări calitative ale ciclicităţii sunt:

- alternanţa: procesul economic supus ciclicităţii suportă în mod alternativ fenomene de creştere sau descreştere economică;

- periodicitatea: procesul economic supus ciclicităţii are reveniri, aproximative, sub raport calitativ, la valori anterioare după o anumită perioadă care poate fi estimată;

- inerenţa: procesul economic se supune întotdeauna ciclicităţii, el neputând să de desfăşoare în afara acesteia;

- cumulativitatea: alternanţa în cadrul ciclicităţii se produce pe baza unui proces cumulativ în care anumite funcţionalităţi/disfuncţionalităţi îşi ating, în timp, limitele specifice;

- autoreglarea: ciclicitatea este un fenomen economic de tip cibernetic caracterizându-se prin autoreglare.

Alternarea fazelor ciclului economic se datorează tocmai faptului că, odată procesul economic intrat într-o anumită fază, toţi factorii de influenţă încep să acţioneze pentru ieşirea din această fază.

Ciclicitatea reprezintă, aşadar, o trăsătură a procesului economic, constituind, de fapt, de fapt semnifică modul de a fi al acestui proces. Măsura cantitativă a ciclicităţii economice se realizează cu ajutorul conceptului de ciclu economic. În general, prin ciclu economic se înţelege o durată de timp determinată, în cadrul căreia activitatea economică parcurge, în evoluţia sa, anumite faze ce au caracter repetabil şi într-o anumită succesiune.

Ciclicitatea economică este rezultatul acţiunii a două categorii de factori:

- factori cauzali: factorii de infrastructură, factorii de structură, factorii de reglementare şi factorii de anticipare;

- factori perturbatori: perturbaţii naturale, sociale, electorale, intra-ciclice.

Un ciclu economic este format din două faze: expansiunea şi recesiunea şi conţine două puncte/ momente nodale: un punct de relansare prin care se trece de la recesiune la expansiune şi un punct de contracţie prin care se trece de la expansiune la recesiune.

Elementele de măsură ale ciclului economic sunt: a) Amplitudinea ciclului economic se referă la mărimea

variabilelor specifice activităţii economice în punctul de relansare, comparativ cu punctul de contracţie (de exemplu diferenţa dintre valoarea PIB în momentul contracţiei şi valoarea PIB din momentul

69

relansării economice). b) Abaterea de trend a ciclului economic care exprimă

diferenţa dintre două puncte succesive de contracţie/ relansare. c) Durata de conformare a ciclului economic, reprezentând

intervalul de timp după care curba ce descrie ciclul economic intersectează curba ce descrie trendul activităţii economice analizate.

d) Perioada ciclului economic reprezintă intervalul de timp pe care se întinde ciclul economic analizat. El se măsoară fie între două puncte de contracţie (perioada închisă a ciclului), fie între două puncte de relansare (perioada deschisă a ciclului).

Există două feluri de teorii care încearcă să explice, într-o modalitate unitară şi sistematică fenomenul ciclului economic:

- teorii exogene care explică formarea ciclului economic prin factori exteriori procesului economic propriu-zis, cum sunt: factorii naturali (calamităţi naturale de orice fel), factori sociali (războaie, revoluţii, schimbări instituţionale radicale), factori ştiinţifici şi tehnologici (teorii sau invenţii revoluţionare, descoperiri de noi resurse economice);

- teorii endogene care explică formarea ciclului economic prin factori intrinseci procesului economic propriu-zis, cum sunt: teorii monetare - pun accentul pe comportamentul relativ al utilizării monedei şi al deţinerii de lichidităţi; teorii psihologice – pun accentul pe alternanţa valurilor optimism-pesimism: teorii ale sub-consumului – pun accentul pe dezechilibrul care se formează, în diferite momente de timp, între excesul de economisire la unii subiecţi economici şi insuficienţa consumului la alţii; teorii ale investiţiei – pun accentul pe alternanţa dintre excesul de investiţii, rezultat al fazei de expansiune şi deficitul de investiţii, rezultat al fazei de recesiune.

În literatura de specialitate există mai multe criterii de clasificare a ciclurilor economice, dar cel mai semnificativ este criteriul duratei. În acest sens, ciclurile sunt de două categorii: cicluri economice pe termen scurt (sub un an) şi ciclurile economice pe termen lung (peste un an).

Ciclurile economice pe termen scurt sunt, de fapt, oscilaţii sub-anuale şi anuale ale activităţii economice şi pot fi:

- oscilaţii săptămânale care se datorează alternanţei săptămânale a unor variabile economice de comandă (cheltuieli sporite sau cu o structură modificată în week-end, plata săptămânală a salariilor);

- oscilaţiile lunare care se datorează alternanţei lunare a unor variabile economice de comandă în economie (circulaţia biletelor de bancă, diferite consumuri);

- oscilaţii sezoniere care se datorează alternanţei sezoniere, în interiorul anului, a unor variabile de comandă ale activităţi economice (diferenţe de consumuri în funcţie de anotimp, comportamente de consum specifice în vacanţă şi în perioada unor sărbători):

- oscilaţii anuale care se datorează alternanţei anuale a unor variabile economice de comandă în economie şi au la bază faptul că majoritatea activităţilor economice sunt programate şi evaluate anual. Aceste oscilaţii se mai numesc şi cicluri comerciale.

70

4.3.2. Ciclurile lungi

Analiza modernă a evoluţiei ciclice a activităţii economice este realizată în mod sintetic de către Joseph Schumpeter în lucrarea Business Cycles (1939) prin valorificarea şi aprofundarea lucrărilor şi tezelor unor economişti precum K. Marx, C. Juglar, J. Kitchin, N. Kondratiev ş.a.

Ciclurile economice care depăşesc durata unui an sunt de mai multe tipuri:

- Ciclurile Kitchin, care au o durată de circa 40 de luni şi se mai numesc şi cicluri ale stocurilor datorită faptului că principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor de orice fel.

În faza de expansiune, optimismul agenţilor economici, creşterea producţiei, neînsoţită de creşterea corespunzătoare a cererii efective, generează acumularea stocurilor (uneori chiar cu obiective speculative). Când stocurile la producători, la comercianţi şi consumatori ating un nivel considerat periculos, îngreunând desfăşurarea normală a activităţii economice, începe operaţiunea de destocare, în care vânzările şi consumul se efectuează într-o mare măsură pe seama stocurilor existente, ceea ce reduce producţia curentă (sau îi încetineşte ritmul).

Fig. 10 Fazele ciclului Kitchin

O formă particulară a ciclului scurt este ciclul Hanau, specific

pieţei produselor agricole în general, a celor zootehnice în special. Aici oferta se concretizează, în funcţie de ciclul (durata) procesului de producţie, iar decizia de producţie (deci oferta ulterioară) depinde de preţul (avantajos sau nu) al perioadei precedente (şi în mică măsură de anticipările privind preţul şi cererea viitoare).

Ciclul Hanau se derulează de regulă pe trei faze: faza I, când investiţiile în domeniu sunt insuficiente, cererea este mai mare decât oferta, preţurile şi profiturile sunt ridicate; faza a II-a presupune o creştere a investiţiilor în domeniu, creşterea treptată, dar fermă, a ofertei, care devansează cererea, generând reducerea ratei profitului şi a preţurilor relative (uneori şi a celor absolute); faza a III-a, când apare un surplus de ofertă, ca urmare a stocurilor şi a producţiei curente ajunse la maturitate, generând prăbuşirea preţurilor relative şi reducerea drastică a investiţiilor noi. După o perioadă, preţurile revin la niveluri remuneratorii pentru producători, marcând începerea unui nou ciclu, care are la bază un nivel superior al producţiei faţă de

71

ciclul anterior. - Cicluri Juglar11 care au o durată de circa 10 ani şi se mai

numesc cicluri decenale sau cicluri de afaceri. Ele sunt determinate de evoluţiile profunde ale marilor procese industriale care se petrec în sistemul economic respectiv, precum şi de politicile bancare pe termen lung. În tratarea ciclului economic decenal, deşi se recunoaşte, în principiu, existenţa aceloraşi faze, autorii folosesc termeni diferiţi. Uneori vorbesc de criză, depresiune şi, respectiv, înviorare şi avânt: P. Samuelson foloseşte termenii: restrângere (contracţie), înviorare, expansiune şi apogeu. După Grand Larousse Encyclopédique, fazele ciclului economic sunt: criza propriu-zisă, depresiunea, palierul de refacere incompletă, expansiunea; Francesco Forte subliniază că ciclul economic tipic constă în patru faze: o fază ascendentă în care cresc susţinut producţia, gradul de folosire a forţei de muncă, volumul afacerilor, preţurile şi speculaţiile; faza de maxim absolut sau relativ; o perioadă de scădere (absolută sau relativă); un punct de minim de la care începe refacerea. Franco Poma consideră că cele patru faze ale ciclului decenal sunt: expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), depresiunea şi punctul de cotitură inferior (de reluare, începere a refacerii, respectiv a expansiunii).

- Cicluri Kondratieff12, denumite şi cicluri lungi, au o durată de circa 50 de ani. Acest ciclu se constituie într-o înfăşurătoare, pe termen lung, a ciclurilor economice cu o durată mai mică.

Cuprinde în structura sa două faze: ascendentă (caracterizată prin preponderenţa anilor de prosperitate economică) şi descendentă (caracterizată prin preponderenţa anilor de recesiune economică, de accentuarea inflaţiei, şomajului, etc.).

Exceptând unele deosebiri de opinii în evoluţia economiei mondiale, de-a lungul ultimelor două secole, au fost puse în evidenţă patru cicluri Kondratiev (lungi). (figura 11)

Fig. 11 Evoluţia economică în ultimele două secole din perspectiva

ciclului Kondratiev

Faza ascendentă A se caracterizează prin preponderenţa anilor de prosperitate economică şi ritmuri relativ înalte de creştere a venitului naţional, investiţiilor, producţiei, desfacerilor, inclusiv ridicarea susţinută a nivelului de trai.

11 C. Juglar, Des crises commerciales et leur retour périodique en France, en Angleterre et aux Etats-Unis, Paris, 1860 12 N. D. Kondratiev, The Long Wager in Economic Live, în Review of Economics Statistics, 1935

72

În faza descendentă B are loc încetinirea ritmurilor de creştere a producţiei, investiţiilor, a veniturilor, iar gradul de ocupare se înrăutăţeşte etc.; anii de recesiune economică sunt mai numeroşi, iar persistenţa unor fenomene negative în economie (inflaţie, şomaj etc.) se accentuează.

În prezent, capătă o tot mai largă recunoaştere teze după care cauza principală a ciclului secular o formează evoluţia ciclică a cercetării ştiinţifice şi inovaţiei tehnologice, în legătură organică cu ciclul schimbărilor structurale din economie.

Sub influenţa acestora are loc schimbarea din temelii la fiecare 40-60 de ani a structurii, calităţii şi modului de combinare a factorilor de producţie. Astfel, în faza ascendentă a ciclului lung, inovaţiile se generalizează în economie prin investiţii susţinute, conferind o dinamică înaltă producţiei, venitului naţional şi eficienţei economice. Există tendinţa durabilă de îmbunătăţire a gradului de folosire a factorilor de producţie disponibili. După o anumită perioadă, apar semne de epuizare a potenţialului de eficienţă al respectivelor inovaţii (dificultăţi şi disfuncţionalităţi în economie), ceea ce marchează începutul fazei descendente a ciclului lung. În faţa dificultăţilor economice se intensifică cercetarea ştiinţifică şi inovarea tehnologică, generând un puternic avânt inovaţional. Datele statistice disponibile par să ateste că vârfurile descoperirilor ştiinţifice şi inovaţiilor tehnologice s-au plasat în fazele descendente ale ciclurilor lungi. În aceste intervale sunt concentrate majoritatea descoperirilor fundamentale pe baza cărora s-au declanşat invenţii şi inovaţii ample şi care, prin mecanismul investiţiilor, scot economia din faza de stagnare şi îi imprimă un curs ascendent pe o perioadă lungă de timp.

După cum sublinia J. Schumpeter, acest stoc se grupează în buchetele de inovaţii conexe, concretizate într-un mod specific de combinare a factorilor de producţie, a structurii producţiei şi consumului şi care sunt baza unor salturi revoluţionare, periodice, din economie. Fiecărui ciclu Kondratiev îi corespunde o mare familie de inovaţii; pentru primul ciclu Kondratiev – inovaţiile din industria textilă şi metalurgie; inovaţiile din domeniul căilor ferate şi siderurgiei au stat la baza celui de-al doilea ciclu Kondratiev. La baza celui de-al treilea ciclu Kondratiev s-au aflat inovaţiile profunde aplicabile în industria automobilului, electricitate şi chimie. Inovaţiile din electronică, robotică, telematică, biotehnologie, dar mai ales celui din tehnologia informaţională şi de comunicare, stau la baza actualului ciclu Kondratiev. Prin speranţele de profit pe care le generează aceste inovaţii stimulează investiţiile, punerea în funcţiune a unor noi structuri de producţie, de calificare profesională, de management etc., concomitent cu devalorizarea celor vechi după un scenariu implacabil de „distrugere creatoare”.

4.3.3. Mecanismul ciclului economic

Mecanismul ciclului economic reprezintă ansamblul proceselor care au loc în cadrul activităţii economice şi care conferă acesteia un caracter ondulatoriu specific ciclicităţii economice.

În faza de expansiune creşterea cererii agregate va determina o creştere relativă a preţurilor, producătorii îşi sporesc oferta, vor spori investiţiile ceea ce duce la creşterea cererii de credite bancare, care conduce la creşterea relativă a ratei dobânzii

73

bancare. Aceasta va duce la creşterea depozitelor bancare şi va începe să descurajeze cererea de credite care devin mai scumpe.

Concomitent, creşterea depozitelor bancare va conduce la reducerea consumului prin creşterea corespunzătoare a economisirii, ceea ce va exercita o presiune în sensul reducerii cererii agregate.

Se observă că factorii care concură la producerea expansiunii economice au o influenţă contradictorie. Din examinarea mecanismului fazei de expansiune se pot desprinde următoarele concluzii:

- faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere din însuşi conţinutul ei: creşterea cererii agregate, prin creşterea preţurilor, măreşte marja de profit, ceea ce încurajează creşterea producţiei, care încurajează creşterea investiţiilor, care conduce la reducerea preţurilor, care încurajează consumul, deci cererea agregată;

- faza de expansiune conţine şi principiile de auto-negare – creşterea preţurilor conduce la reducerea puterii de cumpărare, creşterea ratei dobânzii bancare conduce la creşterea economisirii, deci la reducerea consumului, adică a cererii agregate, creşterea preţurilor conduce şi la creşterea costurilor, ceea ce determină reducerea profitului.

Recesiunea reprezintă încetiniri neintenţionate şi deci abrupte ale ritmului creşterii economice.

Aceste concluzii indică, de fapt, caracterul cibernetic al fazei de expansiune care, chiar prin mecanismul său de funcţionare, conduce sistemul spre atingerea limitelor sale de expansiune şi, deci, spre faza următoare a ciclului economic.

Dincolo de aceste limite, care ţin de mecanism, în calea extinderii fazei de expansiune, literatura de specialitate indică şi limitele de natură obiectivă care sunt: limite fizice – se referă la raritatea fizică a resurselor antrenate de necesitatea creşterii ofertei; limitele organizatorice – atât procesul tehnologic cât şi managementul ofertei sunt limitate la un moment dat; limite economice – oferta reală nu poate creşte peste nivelul ocupării depline. Din aceste cauze procesul economic aflat în faza de expansiune îşi atinge punctul de contracţie şi intră în faza de recesiune.

În virtutea paradigmei Keynesiene, faza de recesiune începe în punctul de contracţie a activităţii economice, adică în momentul în care cererea agregată are tendinţa de scădere, iar profiturile au aceeaşi tendinţă. Faza de recesiune economică este amorsată chiar de factorii care acţionează în faza de expansiune. Se poate spune că ciclul economic reprezintă un proces autoreglator. Tot ceea ce condusese la avântul activităţii economice, peste un anumit prag, va avea ca efect o reducere a acestei activităţi.

În momentul în care rata nominală a dobânzii bancare va fi depăşită de rata inflaţiei, capacitatea de finanţare a economiei naţionale se va bloca, sistemul bancar având tendinţa de decapitalizare. În momentul în care rata salariilor nominale va depăşi rata productivităţii fizice a muncii, rata profitului va avea tendinţa de scădere, descurajând producătorii. Atât în faza de expansiune, cât şi în faza de recesiune, factorii care acţionează

74

în sens contrar sunt amorsaţi de însăşi faza în care iau naştere. În ceea ce priveşte faza de recesiune, aceşti factori sunt:

- efectul de clichet – structura de consum din perioada anterioară rămâne aproximativ nemodificată, exercitând presiune asupra sistemului economic în sensul reluării creşterii economice;

- activizarea concurenţei economice ca urmare a dificultăţilor existente în această fază, activizare care va conduce sistemul spre punctul de relansare;

- continuarea creşterii forţelor productive deşi ele îşi păstrează un caracter pasiv, în contrast cu caracterul lor activ din perioada de expansiune;

- necesitatea refacerii stocurilor epuizate în perioada de recesiune conduce, la presiuni asupra sistemului economic în sensul relansării sale.

4.3.4. Politici anticriză

Politica anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea. Politica anticriză se aplică diferenţiat în cadrul unui ciclu economic. În condiţii de boom economic se aplică politica anticriză de stabilizare iar în faza de recesiune se aplică politica anticriză de relansare.

Politica de relansare reprezintă ansamblul măsurilor ce se aplică în fazele de încetinire sau recesiune economică şi are drept scop susţinerea activităţii economice stimulând investiţiile, consumul, creditul, etc. În funcţie de modul de acţiune se disting mai multe forme ale politicii de relansare: relansarea prin credit, relansare prin ofertă, politica anticriză de rigoare, relansarea prin cerere.

Politica de relansare prin credit. Aceasta porneşte de la principiul că există un multiplicator bugetar şi monetar, după care fiecare venit nou şi fiecare credit distribuite în economie creează o nouă cheltuială, care generează cerere şi o alimentează în continuare. În acest mod acţionează şi asupra creşterii masei monetare puse la dispoziţia economiei, prin reducerea ratei dobânzii, atenuarea restricţiilor în acordarea creditelor, reducerea rezervelor bancare obligatorii.

Politica de relansare prin ofertă. Acest tip de politică stimulează economia prin crearea unui mediu favorabil acţiunii firmelor, liberei iniţiative şi concurenţei, reducând obligaţiile fiscale şi salariale, stimulează prioritar producţia şi nu cererea efectivă. Asemenea măsuri vizează: reducerea obligaţiilor fiscale impuse firmelor, scăderea ratei dobânzii şi a restricţiilor în acordarea creditelor pentru ameliorarea randamentului investiţiilor, fiscalitate avantajoasă pentru plasarea economiilor pe piaţa monetară şi financiară.

Politica anticriză de rigoare. Aceasta este aplicată mai ales în fazele de supraîncălzire a economiei, când tensiunile din sistemul economic ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca statul să înceteze politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului.

Politica de relansare prin cerere este caracterizată prin următoarele măsuri:

75

- politica cheltuielilor publice – se majorează cheltuielile bugetului administraţiei centrale în faza de recesiune chiar cu preţul unui deficit bugetar, cu scopul de a impulsiona cererea agregată pentru a stimula producţia în vederea trecerii la faza de expansiune;

- politica monetară şi de credit ale cărei principale instrumente sunt: rata dobânzii, creditul şi masa monetară. În faza de recesiune se reduce rata dobânzii; se creează facilităţi pentru sporirea volumului creditului şi a masei monetare, se reduce nivelul rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale, se achiziţionează titluri de stat de către autorităţile monetare, se prelungeşte scadenţa unor credite. Prin aceste măsuri se stimulează consumul şi investiţiile, ceea ce duce a creşterea producţiei şi a gradului de ocupare a forţei de muncă;

- politica fiscală în condiţii de recesiune se reduce fiscalitatea, lăsându-se o cotă procentuală mai mare de venit asupra agenţilor economici, ceea ce încurajează cererea pentru bunuri de consum şi de investiţii.


Evoluţia activităţii economice este un proces neliniar, ondulatoriu, care se desfăşoară în timp, în ritmuri diferite, ceea ce face să determine apariţia fluctuaţiilor activităţii economice.

Fluctuaţii sezoniere sunt determinate de factori naturali şi sociali. Fluctuaţiile economice întâmplătoare sau accidentale sunt determinate de factori sau

evenimente neaşteptate. Fluctuaţii ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei, de structuri

interne şi interdependente ale acesteia şi se reproduce cu o anumită regularitate, în timp. Principalele determinări calitative ale ciclicităţii sunt: alternanţa, periodicitatea, inerenţa,

cumulativitatea, autoreglarea. Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul căreia

alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar de declin economic.

Ciclurile economice pe termen scurt sunt, reprezintă oscilaţii sub-anuale şi anuale ale activităţii economice şi pot fi: oscilaţii săptămânale, oscilaţiile lunare, oscilaţii sezoniere, oscilaţii anuale.

Ciclul Kitchin are o durată de circa 40 de luni şi se mai numeşte şi ciclul de stocuri, datorită faptului că principala cauză a producerii acestui ciclu o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor de orice fel.

Ciclul Hanau, este specific pieţei produselor agricole în general, a celor zootehnice în special. Ciclul Juglar, are o durată de circa 10 ani, numindu-se şi ciclu decenal sau ciclu de afaceri, fiind

determinat de evoluţiile profunde ale marilor procese industriale care se petrec în sistemul economic respectiv, precum şi de politicile bancare pe termen lung.

76

Ciclul Kondratieff, denumit şi ciclul lung, are o durată de circa 50 de ani. Acest ciclu se constituie într-o înfăşurătoare, pe termen lung, a ciclurilor economice cu o durată mai mică.

Mecanismul ciclului economic reprezintă ansamblul proceselor care au loc în cadrul activităţii economice şi care conferă acesteia un caracter ondulatoriu specific ciclicităţii economice.

Politica anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea.


• ciclu economic • ciclicitate • expansiune • recesiune • punct de contracţie • punct de relansare • amplitudine Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Cum este explicaţi mecanismul ciclului economic? • Care sunt factorii cauzali ai ciclicităţii? • Cum se clasifică ciclurile economice? • Care sunt politicile de relansare şi în ce constau acestea?



1. .................... constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul căreia alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de stagnare sau chiar de declin economic. 2. .................... reprezintă ansamblul măsurilor ce se aplică în fazele de încetinire sau recesiune economică şi are drept scop susţinerea activităţii economice stimulând investiţiile, consumul, creditul, etc. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Faza de .......... se propagă întotdeauna de la nivelul microeconomic spre nivelul macroeconomic a) expansiune b) contracţie c) alternanţă d) recesiune

77

4. Ciclul Juglar: a) are o durată de 5 ani b) are o durată de 10 ani c) se particularizează prin fluctuaţii sezoniere d) este un ciclu subanual


• De Soto Jesus Huerta, Moneda, creditul bancar şi ciclurile economice, Editura Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 2010. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Popescu Constantin, Ciucur Dumitru, Gavrilă Ilie, Popescu Gheorghe, Teorie economică generală:Macroeconomie, vol. 2, Editura ASE, 2009


OCUPAREA ŞI ŞOMAJUL

Cuprins


5.3.1. Ocuparea 5.3.2. Şomajul – concept şi tipologie 5.3.3. Indicatorii şomajului 5.3.4. Politici de ameliorare a ocupării 5.3.5. Politici active şi pasive vizând şomajul


78

5.1. Introducere Piaţa muncii, ocuparea şi şomajul au făcut subiectul a numeroase

lucrări de specialitate, obiectul pieţei muncii fiind subiect de dispută, iar ocuparea şi şomajul descompuse şi analizate pe componente (ocupare deplină, ocupare eficientă, ocupare atipică, ocupare precară etc. şi, respectiv, şomaj total, parţial sau mascat, tehnic şi structural ş.a.m.d.).

De asemenea, perspectiva de abordare a pieţei muncii impusă de realităţile contemporane s-a modificat ea nu mai este doar o piaţă derivată ci are un triplu rol: de emiţător, receptor şi rezonant al schimbării. Ocuparea se impune ca obiectiv strategic astfel că firmele publice şi/sau private vor fi constrânse să urmărească gradul dezirabil de ocupare pentru atingerea bunăstării şi nu doar creşterea profiturilor.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare După parcurgerea acestui curs, studenţii vor fi capabili: • să explice conceptul de şomaj şi cauzele obiective şi subiective

de apariţie • să cunoască formele şomajului şi indicatorii de măsurare şi

estimare a sa • să evidenţieze rolul politicilor de ocupare, ca suport real de

diminuare a acestui dezechilibru • să surprindă consecinţele şomajului la nivel macroeconomic



5.3.1. Ocuparea

Ocuparea resurselor de muncă reprezintă o acţiune raţională

79

complexă, specifică managementului resurselor umane, prin care se stabilesc şi se realizează proporţii optime privind structura, repartizarea, distribuirea şi încadrarea la diferite locuri de muncă a oamenilor, în funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de muncă respective, de retribuire, de scopul final al angajatorului, ţinându-se seama de legile pieţei muncii concurenţiale, de normele juridice, etnice şi cele ale echităţii sau justiţiei sociale statuate pe plan intern şi internaţional13.

Ocuparea ţine de mecanismul de funcţionare a pieţei muncii care poate fi caracterizată prin starea de echilibru, care reflectă subocupare sau chiar supraocupare.

Ocuparea este un proces multidimensional, adică presupune îmbinarea organică a unor elemente de natură economică, demografică, educativ-formativă, social-comportamentală şi juridic-instituţională. În acelaşi timp, ocuparea este mai cuprinzătoare decât aria muncii salariale propriu-zise, deoarece include toate genurile de activităţi şi structuri ocupaţionale care definesc un loc de muncă, un venit retribuit, stimulativ pentru om şi pentru evoluţia mediului de afaceri în care el acţionează. De asemenea, în procesul globalizării economiei se poate ajunge la „externalizarea” sau „internaţionalizarea” ocupării, cu efecte favorabile pentru unele persoane şi mai puţin favorabile pentru altele. În funcţie de sensul fluxului ocupării, în contextul globalizării, ocuparea devine purtătoare de dumping social.

Toate acestea se reflectă în funcţiile pe care trebuie să le îndeplinească ocuparea, cum ar fi: funcţia economică, de finalitate eficientă precisă; funcţia de prevenire a formării unor grupuri de angajaţi săraci; funcţia educativ-formativă permanentă; funcţia social-politică, de combatere a sărăciei, a inegalităţilor sociale, a şomajului, de realizare a dreptului de muncă, la obţinerea unui venit decent etc.

Ocuparea constituie nucleul dur al pieţei muncii, cea mai importantă componentă a acestei pieţe. Cauzele principale care au afectat în ultimele decenii ocuparea pot fi grupate în mai multe categorii, cum ar fi: cauze privind gestionarea pieţei muncii (crearea de noi locuri de muncă, tipologia măsurilor anti-şomaj etc.); cauze de natură instituţională (legislaţia muncii, instituţiile pieţei muncii etc.); cauze de natură socială (insecuritatea locului de muncă; instabilitatea salarială etc.); cauze privind procesul formativ-educativ (calitatea calificării oamenilor, gradul de adaptare a muncii la noile exigenţe ale dezvoltării economico-sociale etc.); cauze de natură economică (declinul economiei, restructurarea economică etc.). Aceste multiple cauze trebuie bine înţelese pentru ameliorarea ocupării.

Tot mai mulţi specialişti în domeniu14 au sesizat modificarea de statut a ocupării forţei de muncă din rezultantă a funcţionării celorlalte pieţe, de absorbant al dezechilibrelor acestora, în finalitate economică şi socială cu infiltraţii multiple la scară societală, comunitară şi individuală, în obiectiv primordial al articulării întregului set de politici economice, educativ-formative, sociale etc. În ţările dezvoltate, ocuparea forţei de muncă devine mijlocul principal şi

13 În teoria şi practica economică se foloseşte de regulă termenul de ocupare, înţelegându-se că este vorba de un proces specific, însufleţit, personificat care se referă numai la om şi poate fi atribuit doar factorului de muncă. De aceea, nu este însoţit întotdeauna termenul „ocupare” şi de atributul său uman. 14 Vezi Steliana Perţ, Probleme ale ocupării forţei de muncă din perspectiva strategiei europene pentru ocupare (SEO), publicată în vol. Convergenţe economice în Uniunea Europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 387-392

80

condiţie pentru a asigura un nivel dezirabil al bunăstării sociale, salariul - chiar şi cel minim pe economie - asigurând o existenţă decentă.

S-a produs o reformulare a relaţiei economice în general de la:

la

CREŞTERE OCUPARE COMPETITIVITATE

CREŞTERE

COMPETITIVITATE

OCUPARE

DEZVOLTARE UMANĂ

DURABILĂ

ca urmare a apariţiei, amplificării şi conştientizării unor fenomene

în plan naţional şi internaţional. În ultimele două-trei decenii, schimbările produse încet, dar ferm

şi direcţionat, au creat o realitate în care vechiul stil de viaţă şi mod tehnic de producţie industrial nu îşi mai găsesc locul. O parte tot mai însemnată a civilizaţiei umane, şi nu doar din ţările dezvoltate economic, începe să nu se mai simtă „acasă” sau să perceapă ca fiind „acasă” acel loc unde, chiar şi pe termen scurt, găseşte condiţiile care întrunesc nivelul de trai dorit. Sunt contestate atât modalităţile de organizare a sistemelor productive sau pattern-urile sociale, cât şi denumirea societăţii cu care ne-am familiarizat. Primele întrebări clare şi pertinente, legate de valabilitatea şi consistenţa conceptului de societate industrială, le aparţin lui Daniel Bell, Herman Kahn, Collin Clark şi Jean Fourastié, care, încă de la începutul anilor ‘60, semnalau o nouă etapă în economia mondială „post-industrialismul”.

Tranziţia de la societatea industrială la următoarea fază a dezvoltării economice nu înseamnă câtuşi de puţin că, după epoca industriei, nu va mai exista „industrie”.15 „Noua industrie” va fi însă una automatizată şi robotizată, o industrie cibernetizată, o industrie informatizată care va impune populaţiei ocupate un set de competenţe şi aptitudini specifice. Diferenţa dintre acest nou tip în raport de muncă şi cel „clasic”, al „coşului-de-fum”, în formularea lui Alvin Toffler, este imensă, fiind mult mai profundă decât deosebirea dintre industria manufacturieră a secolelor XVII - XVIII-lea şi industria maşinistă care i-a urmat. Noul fenomen istorico-economic nu are o singură denumire, ci o multitudine, fiecare având o justificare, evidenţiind o trăsătură specifică a noilor forţe economice şi tehnologice care prind contur. Iată câteva dintre acestea: societate postindustrială, societate informaţională, civilizaţie tehnologică, societate postcapitalistă, economie bazată pe cunoaştere şi informaţie etc. Fiecare dintre aceste denumiri este, în acelaşi timp, o metaforă.

Schimbările de pe piaţa muncii şi evoluţia ocupării sunt direct relaţionate cu procesul de globalizare, astfel schimbările tehnologice, schimbarea profilului de vârstă al populaţiei (îmbătrânirea demografică generatoare de dezechilibre majore în balanţele economico-sociale:

15 Niculescu N. (2006), “Economia bazată pe cunoaştere – NOUA ECONOMIE?”, Revista Economie teoretică şi aplicată, 1 (496)/2006, p. 48

81

sistem de pensii, protecţie socială, asistenţă socială, dotare cu creşe, grădiniţe versus azile de bătrâni etc.) coroborată cu accentuarea scăderii numărului populaţiei ocupate, divorţialitate în creştere, scăderea ratei căsătoriilor şi răspândirea „familiei neconvenţionale” – monoparentală sau homosexuală - sunt tot atâţia factori de potenţare a sărăciei şi excluziunii sociale.

Îngrijorările provocate de globalizarea economică tind să fuzioneze cu preocupările largi privind forţa capitalului global. „Dumpingul social” a apărut ca subiect major în toată Europa, imediat după aderarea noilor state membre în 2004. Potrivit lui Antony Giddens, este esenţial a se delimita anxietăţile bine fundamentate de cele false, dumpingul social fiind un termen emoţional, cu înţelesuri diferite, de la ideea că disponibilitatea forţei de muncă ieftine din Europa de Est creează presiuni de scădere a salariilor din ţările bogate, la aceea că impozitele scăzute din noile state membre, oferă acestora un avantaj competitiv nedrept faţă de cele cu niveluri ridicate de impozitare. Temerile privind ameninţarea standardelor de viaţă din ţările bogate de aderarea celor sărace nu sunt fundamentate, studiile asupra impactului economic al aderării Portugaliei, Spaniei şi Greciei au arătat mai degrabă efecte pozitive decât negative asupra statelor deja membre ale UE. În plus, efectul extinderii asupra ansamblului UE este considerat destul de redus, PIB-ul noilor state membre reprezentând doar 5% din totalul UE, fiind în interesul întregii Uniuni ca acestea să prospere.

Pe de altă parte, dezvoltarea rapidă a Chinei, ca centru mondial în producţia de bunuri, sau Indiei, ca nucleu al externalizării serviciilor, le aruncă în vâltoarea competiţie nu prin prisma nivelului redus al salariilor, ci prin nivelul înalt al calităţii şi al tehnologiei. Un mare parc ştiinţific din Beijing include 56 de universităţi şi 232 de institute de cercetare. Aglomerările „high-tech” apar nu doar în jurul zonelor metropolitane din India, ci şi în jurul celor secundare. Sunt două exemple de ţări care au dat dovadă de adaptabilitate la contextul şi cerinţele pieţei şi flexibilitate pe piaţa muncii, care, conjugate cu un management creativ, au generat succesul. Identificarea de soluţii inovatoare este esenţială, mai ales că, dacă până acum principalele victime ale transferului producţiei în străinătate erau lucrătorii manuali, noile forme de transfer dominate de India şi China afectează grupuri diferite (medici, programatori IT, contabili, jurnalişti etc.) din sfera largă a serviciilor, sectorul cu cea mai mare importanţă în economiile contemporane.

Schimbările sociale şi tehnologice asociate economiei bazate pe cunoaştere au determinat apariţia a noi diviziuni ocupaţionale: cel puţin 50% din locurile de muncă din economia bazată pe cunoaştere sunt ocupate de „muncitorii conectaţi”, cei care folosesc computerul în cea mai mare parte a zilei fără a fi specialişti IT.

Specialistul pe Dezvoltare economică regională, Richard Florida, a introdus termenul de „clasă creativă”, alcătuită din persoane care provin din medii diverse, de toate vârstele, de diferite orientări sexuale, din grupuri etnice diferite, şi care fac parte în principal din categoria profesională a managerilor şi profesioniştilor înalt calificaţi şi a specialiştilor IT/high-tech. Cheia creşterii economice nu se află doar în capacitatea de a atrage „clasa creativă”, ci în a transforma acest avantaj bazat pe rezultate economice creative în idei noi, în noi întreprinderi

82

producătoare de înaltă tehnologie şi creştere economică regională. Florida a conceput şi un indice de măsurare a distribuţiei acestei noi clase sociale – indicele de creativitate, bazat pe patru factori: procentul clasei creative din totalul forţei de muncă, procentul reprezentat de industria high-tech, inovaţia (măsurată prin numărul de brevete per capita) şi diversitatea aşa cum este evaluată prin „indicele Gay” (procentul de homosexuali ce îşi declară deschis orientarea). Astfel, s-a observat că economiile locale cele mai cosmopolite şi pline de viaţă se caracterizează prin „cei trei T”: talent, tehnologie şi toleranţă.16

În prezent, vieţile majorităţii oamenilor sunt afectate în mod esenţial de propriile perspective de muncă. Relaţia dintre muncă şi nemuncă a devenit tot mai complexă. Politicile de pe piaţa muncii trebuie să se centreze pe creşterea angajabilităţii şi pe minimizarea angajării precare. Date fiind presiunile pe care globalizarea le exercită, pieţele muncii suferă transformări ce conduc la situaţii discontinue de viaţă cu efecte negative, dar şi pozitive, de la probleme de sănătate sau schimbarea relaţiilor sociale, la joburi mai bine plătite sau aducătoare de noi satisfacţii. Pentru gestionarea acestor situaţii, politica celei de-a doua şanse are un rol cheie, furnizarea oportunităţilor de a o lua de la capăt după momente de cumpănă în muncă, în familie sau în alte domenii. Dacă vechiul stat al bunăstării definea beneficiile în termeni de drepturi (dreptul la muncă, la educaţie, la beneficii sociale), Giddens consideră că Europa se află în punctul în care trebuie să redefinească bunăstarea în termeni de autonomie personală şi de respect faţă de sine. O societate bună poate fi definită prin echilibrul între o piaţă competitivă, o societate civilă robustă şi un stat democratic.

Ocuparea deplină17 este doar un deziderat teoretic, economic, vizăm o ocupare eficientă care să concorde cu o ocupare preponderentă în sectoarele de activitate cu o productivitate a muncii ridicată, coroborat cu latura de satisfacţie socială a angajatului care are cultul muncii şi îşi clădeşte o carieră profesională.

Odată cu integrarea României în structurile europene vom adopta ideea de ocupare cât mai înaltă18, obiectivul central declarat al Agendei Lisabona 2000.19

Profilul angajatului în Noua Economie Fără a încerca o prezentare exhaustivă a trăsăturilor definitorii ale

unei persoane ocupate în condiţiile Noii Economii vom încerca să accentuăm câteva tendinţe deja apărute pe piaţa muncii:

� prestator de muncă care valorifică un grad înalt de investiţie în capital uman;

� adaptabil şi flexibil la cerinţele mediului intern şi extern; � dependent de IT; � mobil şi uşor integrabil în firmă sau… mai mult,

companiile/firmele Noii Economii sunt cele care fac eforturi să se „ajusteze” pentru a atrage „angajatul creativ”.

16 Florida R. (2002), The Rise of the Creative Class. Why cities without gays and rock bands are losing the economic development race, Washington Monthly, Mai. 17 Înţelegând prin aceasta, ocuparea unui segment de 97-98% din populaţie, adică existenţa doar a unui şomaj natural de 2-3% 18 vizează realizare a unei rate de participare de 70% pentru populaţia cuprinsă între 15 şi 64 de ani, 60% pentru femei şi 50% pentru lucrătorii în vârstă, până în anul 2010 19 Vezi Izabella Gilda Grama, Laura Iacob, The Occupation in Dobrogea County – Connexions and Interferences with European Territory, susţinută în cadrul celui de-al VI-lea Simpozion Internaţional al Asociaţiei Române de Ştiinţe Regionale, Alba Iulia, 8-9 iunie, 2007

83

5.3.2. Şomajul – concept şi tipologie

Reducerea volumului ocupării forţei de muncă este acompaniată în mod normal de apariţia şi extinderea şomajului. Şomajul este evaluat pornind de la recomandările Biroului Internaţional al Muncii (BIM) (acceptate de comun acord, au menirea de a reglementa problema şomajului) care sunt interpretate şi reexaminate periodic de instituţiile specializate pentru a le adapta la noile schimbări de pe piaţa muncii. Spre exemplu, primul criteriu "fără loc de muncă/slujbă" se referă la conceptul de slujbă în sens BIM şi se aplică, deci, într-o manieră restrictivă, fiind excluse din "şomaj" toate persoanele care exercită, chiar şi pentru o oră, o activitate remunerată sau chiar neremunerată (dacă această activitate este declarată anchetatorului) - o oră în care a ajutat un membru al familiei sau rudă în magazinul propriu, în perioada de referinţă, este suficient motiv pentru a nu fi clasat în categoria de şomer BIM. Aplicarea ultimului criteriu de căutare activă a unei slujbe ridică numeroase probleme astfel: sunt situaţii în care recomandările internaţionale iau în considerare cazuri în care acest criteriu poate fi aplicat într-un mod mai puţin verificabil (spre exemplu, când o persoană are intenţia de a-şi realiza o afacere pe cont propriu nu este necesar de a întreprinde demersuri concrete şi nici de a fi imediat disponibil pentru a-şi exersa activitatea, deoarece, respectarea acestor criterii este dificil de verificat).

Un alt mod de observare a şomerilor, exprimat de EUROSTAT este gruparea şomerilor după cauza intrării în şomaj, realizându-se, astfel, patru grupe omogene:

1. şomeri involuntari - adică persoane care şi-au pierdut locul de muncă din raţiuni independente de voinţa lor şi care încep imediat să caute un nou loc de muncă;

2. şomeri voluntari - persoane care şi-au părăsit slujba din voinţa lor şi au început imediat să caute de lucru;

3. persoane reintegrate pe piaţa muncii - adică persoane care au mai lucrat dar care, chiar înainte de a căuta de lucru au fost inactivi sau şi-au satisfăcut serviciul militar obligatoriu;

4. persoane în căutarea primului loc de muncă - adică persoane care nu au mai avut un loc de muncă.

Prin efectele economico-sociale pe care le generează, şomajul a devenit o problemă preocupantă în ultimele decenii pentru toate statele lumii.

Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă, adică un surplus de populaţie activă care nu-şi găseşte loc de muncă.

Şomajul este o stare negativă a populaţiei active disponibile, care nu găseşte locuri de muncă, din cauza dereglării relaţiei dintre dezvoltarea economiei, ca sursă a cererii de muncă şi evoluţia populaţiei, ca sursă a ofertei de muncă. În condiţiile contemporane, şomajul este considerat ca un dezechilibru al pieţei muncii naţionale, adică dezechilibru între cerere globală de muncă şi oferta globală de muncă.

BIM (organizaţie din cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite) defineşte şomerul ca fiind persoana care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:

84

� are o vârsta de peste 15 ani, � este apt de muncă, � nu are loc de muncă şi � este disponibil pentru o muncă salarială sau nesalarială. Şomajul raportat la piaţa muncii, este un fenomen

macroeconomic opus ocupării. Este posibil însă, ca pe un segment al pieţii muncii să fie excedent

de cerere de muncă adică un deficit de forţă de muncă. Trecerea rapidă de pe un segment al pieţii muncii pe altul este dificilă datorită rigidităţii ofertei de muncă, gradului redus de substituire. Această situaţie impune o formare şi recalificare a forţei de muncă în concordanţă cu noua situaţie.

Apariţia şi accentuarea şomajului au o multitudine de cauze obiective şi subiective. Dintre acestea enumerăm:

- productivitatea ridicată a muncii. Pe piaţa muncii, decalajul între cererea de muncă şi oferta de muncă este în defavoarea ultimei. Dezechilibrul de amploare se manifestă pe segmentul de piaţă al forţei de muncă tinere care au drept cauza lipsa nu numai de locuri de muncă, ci şi a unei pregătiri profesionale, în discordanţă cu structura cererii pieţei muncii. Există şi cauze de ordin subiectiv, ce ţin de comportamentul reţinut al agenţilor economici de a angaja tineri fie din cauza lipsei lor de experienţă, fie că aceştia nu se încadrează în disciplina muncii. În rândul tinerilor, şomajul apare şi ca urmare a tendinţei de a căuta locuri de munca plătite cu un salariu mai mare, fapt ce întârzie integrarea lor activă.

- progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj într-o proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de capacitatea financiară a fiecărei ţări de a asimila noutăţile cercetări ştiinţifice. Pe termen lung, progresul tehnic generează noi nevoi care sunt acoperite prin produse rezultate din activităţi noi generatoare de locuri de muncă.

- criza economică caracterizată prin scăderi sau stagnări ale activităţii economice produce şomeri iar integrarea lor, în perioada de boom, poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât mai mare de şomeri depinde de posibilităţile reale ale fiecărei ţări de a stimula agenţii economici în creşterea investiţiilor de capital, de capacitatea de utilizare eficientă a pârghiilor economice în condiţii de criză.

- modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice, sub impactul diversificării cererii de bunuri, al crizei energetice, conduc inevitabil pentru o perioadă îndelungată la reducerea cererii de muncă.

- imigrarea-emigrarea influenţează asupra stării pieţii muncii. Imigrarea unei părţi a populaţiei active în vederea angajării în diferite ţări va spori oferta de forţă de muncă în cadrul acestora .Emigrarea are un efect invers, de scădere a forţei de muncă în zona de origine.

- conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă datorită oscilaţiilor ritmului creşterii economice, conflictelor armate, deteriorează activităţile economice în ţările din zonă şi contribuie la creşterea şomajului.

În concluzie, şomajul este generat de o multitudine de cauze, unele dintre ele fiind preponderente în anumite perioade şi ţări.

Şomajul, ca şi creşterea economică, tinde să urmeze un model ciclic.

85

Pe plan economic se disting consecinţe negative ale şomajului la nivel naţional şi la nivel de familie. Pe plan naţional excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează dinamica mărimi PIB. Societatea suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj, din partea agenţilor economici şi salariaţilor. Existenta unui şomaj de lungă durată, mai ales în rândul tinerilor, poate genera acte de violenţă, infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu impact asupra întregii societăţi.

La nivel de individ-familie, şomajul se repercutează negativ asupra venitului. Indemnizaţia de şomaj este mai mică decât salariul. Prelungirea duratei şomajului erodează şi economiile, erodează calitatea forţei de muncă şi este mai greu de găsit un loc de muncă. Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul devenit şomer mai mult decât latura economică. Apar complexe de inutilitate pentru societate şi familie, este afectată coeziunea şi armonia din unele familii. Totodată, şomajul cronic şi de lungă durată, care generează sărăcia unui grup important din populaţia activă, poate antrena conflicte sociale profunde.

Şomajul involuntar se manifestă în diferite forme, după cauzele care îl generează:

- şomajul ciclic este generat de evoluţia ciclului economic. În multe ţări dezvoltate s-a menţinut la cote ridicate chiar şi în perioada de boom (10%);

- şomajul conjunctural este efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri, sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali economici, politici, sociali, interni şi internaţionali;

- şomajul structural derivă din conversiunea unor activităţi economice, din restructurările de ramură şi subramură impuse de progresul tehnic;

- şomajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii care impun un nou mod de organizare a producţiei şi a muncii şi în consecinţă o reducere a locurilor de muncă.

- şomajul sezonier este legat de restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului datorită condiţiilor naturale. El are caracter ciclic;

- şomajul total presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii (falimente, restructurarea profilului întreprinderii, închiderea unor unităţi nerentabile);

- şomajul parţial constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul stabilit legal cu diminuarea corespunzătoare a salariului;

- şomajul deghizat cuprinde persoanele declarate şi înregistrate în categoria şomeri dar care, în realitate, sunt pe piaţa gri a muncii. Ele lucrează fără contract de muncă dar beneficiază de toate drepturile prevăzute în legi privind şomerii.

Există şi şomajul voluntar reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale. El pune în evidenţă comportamentele indivizilor făcându-i să devină mai rigizi fie faţă de nivelul salariului, fie faţă de condiţiile de muncă. Şomajul voluntar are, în esenţa sa, rigiditatea salariului la scădere.

Sindicatele militând pentru salarii mai mari, agenţii economici, care se raportează la fondul de salarii, renunţă să

86

angajeze, astfel ca o parte din forţa de muncă rămâne neocupată. Acesteia îi corespunde şomajul fricţional.

Estimarea sau măsurarea şomajului presupune luarea în considerare a dimensiunii, structurii, intensităţii şi durata acesteia, într-o perioadă sau alta. În acest sens se apelează la indicatori cantitativi şi structural-calitativi.

5.3.3. Indicatorii şomajului

Indicatorii cantitativi exprimă mărimea absolută a şomajului, adică numărul total al şomerilor existent la un moment dat în economia naţională într-o zonă geografică, în anumite ramuri, profesii etc. Rata şomajului exprimă procentual mărimea şomajului. Se calculează ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia activă. Indicatori de ordin structural-calitativ se referă la componenţa structurală a şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex, vârstă etc.

Măsurarea şomajului necesită luarea în calcul şi a altor elemente cum sunt: intensitatea şomajului adică evidenţierea situaţiei în care este vorba de reducerea perioadei de lucru, a numărului de ore de muncă săptămânale şi diminuarea corespunzătoare a salariului sau de pierderea totală a locului de muncă; durata şomajului, ce reprezintă intervalul de timp din momentul încetării parţiale sau totale a activităţii până la reîncadrarea sau reluarea muncii într-un domeniu sau altul.

Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului constituie un indicator statistic ce reflectă numărul persoanelor care nu lucrează, în raport cu numărul total al persoanelor care sunt apte şi doresc să lucreze.

Măsurarea nivelului se realizează prin calcularea unor indicatori specifici, pe baza unei metodologii proprii fiecărei ţări. În România, măsurarea şomajului se asigură cu ajutorul Balanţei forţei de muncă sau al Anchetelor asupra forţei de muncă. Se urmăreşte nivelul şomajului în corelaţie cu populaţia totală, cu populaţia ocupată şi cu forţa de muncă. în toate cazurile se acordă o atenţie deosebită calculării indicatorului „Populaţia ocupată”.

Nivelul, mărimea sau proporţia şomajului se măsoară fie în expresie absolută, fie în expresie relativă.

În expresie absolută, şomajul reprezintă numărul persoanelor neocupate din populaţia activă civilă.

În expresie relativă, şomajul se determină cu ajutorul ratei şomajului. Rata şomajului (Rs) se calculează ca raport procentual între numărul mediu al şomajului BIM (Ns) şi populaţia activă (Pa), adică Rs = Ns/Pa × 100 sau numărul şomerilor BIM şi populaţia ocupată (Po), adică Rs = Ns/Po × 100.

În funcţie de scopul analizei şomajului, la un moment dat sau pe o perioadă anumită se poate folosi la numitor fie populaţia activă, fie populaţia ocupată.

Măsurarea şomajului trebuie să ţină seama şi de faptul că problematica forţei de muncă este atât de natură economică, cât şi socială, astfel că evaluarea are o notă de subiectivitate, din care rezultă o anumită aproximaţie fie de subevaluare, fie de supraevaluare a fenomenului. Factorii de decizie social-politică manifestă uneori o tendinţă sau alta.

Subevaluarea şomajului presupune înregistrarea doar a

87

persoanelor care primesc indemnizaţie de şomaj, excluzând alte categorii ca: tineri care încheie un ciclu de învăţământ şi nu găsesc loc de muncă pentru a se angaja; persoane care temporar nu au de lucru; persoane aflate în şomaj deghizat, adică sunt subocupate, în sensul că, de exemplu, pentru o activitate ce poate fi realizată de patru persoane sunt angajate cinci persoane etc.

Supraevaluarea şomajului presupune înregistrarea ca şomeri şi a altor categorii neîndreptăţite ca: persoane care, deşi încasează ajutor de şomaj, totuşi au intenţia de a se încadra în muncă, aşa cum ar fi, de exemplu, persoanele care îngrijesc copii; persoane care au un loc de muncă, însă pretind că sunt şomeri, întrucât lucrează „la negru”; persoane care au mai multe locuri de muncă, determinând supraevaluarea locurilor de muncă prin socotirea locurilor de muncă neocupate din lipsă de oameni calificaţi; persoane care nu doresc să lucreze din motive strict personale etc.

5.3.4. Politici de ameliorare a ocupării

Înfăptuirea proceselor de ocupare raţională a forţei de muncă presupune stăpânirea lor atât la nivelul microeconomiei, cât şi la cel al economiei naţionale, printr-un management al resurselor umane eficient sub aspect economic şi social-cultural. Aceasta implică îmbunătăţirea deciziilor privind resursele umane la nivelurile respective. Totodată, este utilă şi o anumită supraveghere guvernamentală, însă nu ca o intervenţie în deciziile vânzătorilor şi cumpărătorilor de forţă de muncă.

Rolul statului în gestionarea pieţei muncii derivă din funcţiile lui economice şi constă în diverse acţiuni directe şi indirecte, prin care stimulează crearea de noi locuri de muncă, în cadrul economiei moderne. Aceasta decurge din faptul că în economie majoritatea activităţilor se află în proprietatea privată, nivelul şi structura acestora sunt determinate de antreprenori în mod liber, iar guvernul participă într-o anumită măsură la aceste activităţi, întreprinderile publice fiind conduse în acelaşi mod ca cele private, pe baza aceloraşi principii ale pieţei libere.

În acest fel, economiile dezvoltate dispun de o tradiţie antreprenorială bine stabilită, de o diversitate de calificări, de o structură economică, instituţională şi financiară coerentă şi de o capacitate de adaptare dinamică, ce permit soluţionarea problemelor ocupării în acord cu exigenţele eficienţei economice, sociale, ecologice şi demografice. Într-un asemenea context, politicile de ocupare a forţei de muncă au un rol important şi îi preocupă atât pe teoreticieni, cât şi pe practicieni.

Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.

Politicile de ocupare sunt: politici pasive şi politici active. Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul

ocupării considerat dat şi urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de muncă.

Aceste politici ţin seama de faptul că nivelul ocupării este determinat de condiţiile generale din economie, reglate de piaţă, şi pun

88

accentul pe protecţia şomerilor, îndeosebi prin indemnizaţia (ajutorul) de şomaj şi pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piaţa muncii. Măsurile ce compun aceste politici au caracter defensiv şi vizează o nouă segmentare a pieţei muncii şi o diminuare relativă, pe mai departe, a persoanelor ocupate. Totodată, astfel de măsuri se corelează cu mărirea generală a productivităţii, ale cărei efecte permit acoperirea, de către unităţile economice, a costurilor privind ajutorul de şomaj. Dar trebuie avut în vedere că ridicarea productivităţii riscă să anuleze efectul creării de noi locuri de muncă, ca urmare a reducerii duratei săptămânii de lucru, în cadrul unor unităţi economice.

Dintre măsurile de politică pasivă de ocupare relevăm pe cele mai semnificative, cum sunt: reducerea duratei muncii; diminuarea vârstei de pensionare; creşterea perioadei de şcolarizare obligatorie; sporirea numărului locurilor de muncă cu program zilnic redus şi atipic; descurajarea activităţilor salariale feminine; restricţionarea sau interzicerea imigrărilor etc.

Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.

Acest ansamblu cuprinde măsuri menite să favorizeze accentuarea mobilităţii populaţiei active, precum şi crearea de noi locuri de muncă pe bază de investiţii. Asemenea măsuri au caracter ofensiv şi favorizează adaptarea locurilor de muncă la populaţia activă disponibilă.

Dintre măsurile de politică activă de ocupare cele mai relevante sunt: ameliorarea conţinutului învăţământului de toate gradele; îmbunătăţirea orientării şcolare şi profesionale a tinerilor, aceasta corelându-se şi cu cerinţele reconversiei forţei de muncă; stimularea mobilităţii persoanelor active spre noile locuri de muncă; încurajarea cercetării ştiinţifice pentru extinderea activităţilor economico-sociale; extinderea măsurilor ecologice; amplificarea investiţiilor ca act economic fundamental, cu cea mai mare capacitate de a crea locuri de muncă etc.

Principalele politici de ocupare, înţelese ca politici de gestiune a cererii globale de forţă de muncă, pentru a face faţă disfuncţionalităţilor interne ale pieţei, dovedesc că asemenea politici sunt: politica monetară; politica bugetară; politica fiscală; politica de venituri ş.a.

În genere, politicile de ocupare trebuie să fie coroborate cu politicile structurale adecvate, vizând relansarea economică. În acord cu schimbările structurale economice se impun a fi înfăptuite formarea profesională şi flexibilitatea forţei de muncă, prin promovarea unor programe anticipativ-prospective pe termen mediu şi lung.

Pentru prevenirea şocurilor de pe piaţa muncii şi atenuarea dezechilibrului dintre cererea şi oferta de forţă de muncă se impune adoptarea unor politici proactive de ocupare. Aceste politici urmăresc susţinerea apariţiei de întreprinderi mici şi mijlocii, acordarea de sprijin monetar-financiar şomerilor pentru a-şi crea propriile locuri de muncă, stimularea flexibilizării şi reglării pieţei muncii în condiţii economice noi, tehnologico-ştiinţifice, ecologice, manageriale, educaţionale etc.

Modelele economice ce se pot folosi trebuie să fie fundamentate pe o cunoaştere detaliată a realităţilor economiei şi să aibă obiective

89

macroeconomice, cum ar fi: o societate echilibrată liberă, în care ocuparea deplină20, cuplată cu preţuri stabile şi cu o relaţie satisfăcătoare între importuri şi exporturi, să fie aptă să ducă la o rată de creştere economică rezonabilă, ca bază pentru asigurarea celei mai ample prosperităţi posibile, într-un anumit orizont de timp.

Totodată, se va urmări asigurarea unei distribuiri echitabile a veniturilor, în cadrul unei economii echilibrate prin politici fiscale, de salarii şi de preţuri. Astfel, rolul guvernului se poate manifesta prin măsuri pentru creşterea ponderii resurselor alocate investiţiilor, pentru ameliorarea calificării prin educaţie, formare şi cercetare, pentru popularizarea tehnologiilor celor mai practice şi pentru a oferi agenţilor economici previziuni economice pe termen lung.

Un aspect important al politicilor de ocupare constă în felul în care acestea urmăresc rezolvarea dilemei salarii-ocupare. Pe de o parte, o politică monetară şi fiscală, menită să strunească mărirea preţurilor, poate să conducă la o rată a şomajului inacceptabilă. Pe de altă parte, o politică monetară şi fiscală, menită să satisfacă expansiunea economică, pentru a asigura un nivel redus al şomajului, poate conduce la o creştere inacceptabilă a nivelului preţurilor.

Pentru a soluţiona această dilemă s-a renunţat la realizarea unui schimb între un şomaj redus şi un minim de inflaţie, agreându-se ideea unui schimb între aceste două fenomene şi libertatea sindicatelor şi managementului de a fixa salariile şi libertatea firmelor de a fixa preţurile. În acest context s-a trecut treptat, în ţările dezvoltate, la o politică de venituri.

Politica veniturilor are ca scop îmbunătăţirea relaţiei dintre şomaj şi inflaţie, astfel că, dacă sporirea salariilor este redusă, guvernul poate să înfăptuiască o politică fiscală şi monetară de stimulare a expansiunii economice pentru a reduce şomajul.

Politica monetară şi fiscală este utilizată pentru reglementarea ciclurilor economice,în timp ce politica forţei de muncă este utilizată pentru a soluţiona aspectele structurale ale şomajului, iar asigurările sociale au ca scop transferul de venituri la lucrătorii aflaţi în imposibilitatea de a obţine venituri.

În timp, în aproape toate ţările dezvoltate au fost aplicate diferite forme ale politicii veniturilor, obţinându-se unele succese, dar s-a ajuns şi la concluzia potrivit căreia politica de venituri trebuie să fie mai mult un supliment decât un înlocuitor pentru alte reforme, menite să restrângă rata de creştere a preţurilor. Există temerea că politica publică orientată spre diminuarea inflaţiei, concomitent cu asigurarea unei ocupări mai mari, va duce la o mai accentuată concentrare a problemelor economice.

Unii specialişti susţin că salariile minime trebuie să fie mărite, întrucât, sporind salariile minime, se va reduce nivelul sărăciei. Atunci când lucrătorii sunt plătiţi foarte prost, practicarea unui salariu minim mai înalt poate ameliora standardul lor de viaţă la punctul unde ei pot să-şi mărească productivitatea muncii şi deci valoarea produsului marginal la nivelul salariului minim. Atât timp cât salariul minim oficial reface egalitatea dintre valoarea produsului marginal al muncii şi salariu, nu se va produce nici o diminuare a ocupării.

Un aspect important al politicii de ocupare îl reprezintă promovarea ocupării în sectorul de servicii (terţiar) şi 20 În accepţiunea Agendei Lisabona 2000

90

informaţional (cuaternar) precum şi reducerea duratei muncii. În acest sens trebuie să se stabilească ştiinţific relaţiile între productivitatea muncii şi ocupare în fiecare domeniu.

În ansamblu, se poate aprecia că un element determinant pentru înfăptuirea unei creşteri economice, însoţite de mărirea nivelului ocupării, este rata investiţiilor, îndeosebi a investiţiilor în capital fix. Aceasta depinde, la rândul ei, de asigurarea unui climat adecvat prin legislaţia referitoare la dreptul de proprietate, la funcţionarea pieţei de capital, la înfăptuirea reformelor etc.

De asemenea, evoluţia ocupării reflectă specificitatea recrutării, formării şi integrării forţei de muncă, în contextul în care sindicatele s-au organizat pe întreprinderi, fără deosebire de calificări şi în funcţie de specificul industriilor.

Înţelegerea profundă a importanţei politicilor de ameliorare a ocupării este impusă şi de mutaţiile ce se petrec pe piaţa muncii sub incidenţa integrării internaţionale şi globalizării. Salariaţii sunt primii care iau contact cu acele mutaţii, care se concretizează în două aspecte majore: unul ţinteşte volumul şi diversitatea exigenţelor specifice muncii referitoare la ritmicitate, termene, calitate, complexitate etc.; al doilea priveşte aspiraţiile unor salariaţi de a li se acorda o mai mare autonomie, în timp ce alţii vor mai puţină. Combinările posibile între aceste două aspecte complexe permit înţelegerea corectă a complicării raporturilor de muncă.

Mai mult, se impune luarea în calcul, în cazul diferitelor decizii de politici de ocupare, a grupării salariaţilor în mai multe categorii după specificul relaţiilor de muncă actuale pe plan mondial, astfel:

� o categorie cuprinde salariaţii satisfăcuţi de activitatea pe care o realizează;

� a doua categorie include salariaţii sub stres pentru că firma aşteaptă mai mult de la ei, dar nu le acordă autonomia necesară şi nici resurse suficiente;

� a treia categorie cuprinde salariaţii care nu permit firmei să aştepte mai mult de la ei, dar cărora li se poate cere rutină, oferindu-le resursele corespunzătoare şi, prin urmare, locuri de muncă;

� a patra categorie cuprinde salariaţii care reclamă condiţiile de muncă precare, investiţiile insuficiente şi, în consecinţă, nu se cere mare lucru de la ei.

Asemenea aspecte se corelează cu trebuinţele tot mai accentuate de delocalizări, relocalizări şi multinaţionalizări, care complică mult regulile jocului pe piaţa muncii.

5.3.5. Politici active şi pasive vizând şomajul

Şomajul prin dimensiuni, durata prelungită şi consecinţe, ridică în faţa guvernelor şi forţelor sociale responsabilitatea de a elabora politici a căror obiectiv este reducerea proporţiilor acestuia.

Politicile active constau din măsuri care să contribuie la integrarea şomerilor în diferite activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor ocupaţi. Principalele măsuri de promovare a politicilor active sunt:

- organizarea de cursuri de calificare pentru cei care vin pe piaţa munci fără o calificare corespunzătoare şi recalificarea şomerilor în concordanţă cu structura profesională a locurilor de muncă;

- stimularea agenţilor economici prin pârghii economico-

91

financiare în extinderea activităţii economice; - încurajarea investiţiilor, prin acordarea de facilităţi în vederea

relansări şi creşterii economice a cererii de noi locuri de muncă; - acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de

lungă durată precum şi tineri; - încurajarea efectuări unor lucrări de utilitate publică,pe plan

local şi naţional; - dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale, a serviciilor

industriale, etc; - extinderea ocupării atipice: ocuparea pe timp de muncă

parţial, ocuparea temporală, munca la domiciliu, munca independentă şi alte forme de ocupare.

În vederea atenuării şomajului şi a consecinţelor lui sunt importante şi alte măsuri ca acordarea de facilităţi care să stimuleze mobilitatea forţei de muncă de la o zona la alta, de la un sector de activitate la altul (indemnizaţii de transfer, locuinţe etc.); încurajarea şomerilor de a se lansa în activităţi pe cont propriu; dezvoltarea cercetării ştiinţifice, a sectoarelor de concepţie; racordarea învăţământului la tendinţele ce se conturează în diviziunea muncii interne şi internaţionale, formarea şi specializarea tineretului în domenii de perspectivă îndelungată, care să le ofere o mobilitate profesională ridicată; dezvoltarea sau crearea de unităţi în sectoare ce ţin de producerea de instalaţii, utilaje de depoluare, reciclare a materialelor şi materiilor utile, protecţia resurselor, gestionarea pădurilor, a deşeurilor, depoluarea râurilor, introducerea de restricţii privind imigrarea şi trimiterea forţată a imigranţilor în ţara de origine.

Atenuarea tensiunii şomajului şi creşterea gradului de ocupare se pot realiza numai prin sporirea volumului şi eficienţei investiţiilor, care prin efectul lor de antrenare, creează condiţii de sporire a producţiei, a venitului naţional şi a cereri globale de bunuri economice, influenţând pozitiv ocuparea şi nivelul de trai.

Tot în sfera măsurilor active de combatere a şomajului se încadrează şi măsurile vizând populaţia ocupată: recalificarea/ calificarea, reciclarea forţei de muncă ocupate etc.

Politicile pasive se concretizează în măsuri şi acţiuni care să asigure şomerilor involuntari un anumit venit pentru un trai decent sau de subzistentă. Această politică trebuie să aibă, prin fundamentarea sa, un caracter limitativ care trebuie să descurajeze în a se complăcea în situaţia de şomer. Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj sau în cazul ţării noastre ajutor de şomaj. El se acorda pe o perioada determinată de timp. În cazul depăşirii perioadei de acordare a indemnizaţiei de şomaj, din imposibilitatea găsiri unui loc de muncă, în multe ţări se mai acordă, pentru un interval de timp, ajutor social sau alocaţie de sprijin. Acestea sunt sume fixe, lunare, cu mult mai mici decât indemnizaţia de şomaj.

92


Ocuparea resurselor de muncă reprezintă o acţiune raţională complexă, specifică managementului resurselor umane, prin care se stabilesc şi se realizează proporţii optime privind structura, repartizarea, distribuirea şi încadrarea la diferite locuri de muncă a oamenilor, în funcţie de calificare, de cerinţele locurilor de muncă respective, de retribuire, de scopul final al angajatorului, ţinându-se seama de legile pieţei muncii concurenţiale, de normele juridice, etnice şi cele ale echităţii sau justiţiei sociale statuate pe plan intern şi internaţional.

Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă, adică un surplus de populaţie activă care nu-şi găseşte loc de muncă.

Şomajul ciclic este generat de evoluţia ciclului economic. Şomajul conjunctural este efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri,

sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali economici, politici, sociali, interni şi internaţionali.

Şomajul structural derivă din conversiunea unor activităţi economice, din restructurările de ramură şi subramură impuse de progresul tehnic.

Şomajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii care impun un nou mod de organizare a producţiei şi a muncii şi în consecinţă o reducere a locurilor de muncă.

Şomajul sezonier este legat de restrângerea activităţii economice în anumite anotimpuri ale anului datorită condiţiilor naturale, având un caracter ciclic.

Şomajul total presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a activităţii (falimente, restructurarea profilului întreprinderii, închiderea unor unităţi nerentabile).

Şomajul parţial constă în reducerea duratei de muncă sub nivelul stabilit legal cu diminuarea corespunzătoare a salariului.

Şomajul deghizat cuprinde persoanele declarate şi înregistrate în categoria şomeri dar care, în realitate, sunt pe piaţa gri a muncii. Ele lucrează fără contract de muncă dar beneficiază de toate drepturile prevăzute în legi privind şomerii.

Mărimea absolută a şomajului, reflectă numărul total al şomerilor existent la un moment dat în economia naţională într-o zonă geografică, în anumite ramuri, profesii etc.

Rata şomajului exprimă procentual mărimea şomajului şi se calculează ca raport procentual între numărul şomerilor şi populaţia activă.

Intensitatea şomajului adică evidenţierea situaţiei în care este vorba de reducerea perioadei de lucru, a numărului de ore de muncă săptămânale şi diminuarea corespunzătoare a salariului sau de pierderea totală a locului de muncă.

Durata şomajului, reprezintă intervalul de timp din momentul încetării parţiale sau totale a activităţii până la reîncadrarea sau reluarea muncii într-un domeniu sau altul.

Politicile de ocupare reprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat pentru a interveni pe piaţa muncii, în scopul stimulării creării de noi locuri de muncă, al ameliorării adaptării resurselor de muncă la nevoile economiei, al asigurării unei fluidităţi şi flexibilităţi eficiente pe piaţa muncii, diminuându-se astfel dezechilibrele, disfuncţionalităţile de pe piaţa muncii.

Politicile pasive de ocupare sunt acelea care pornesc de la nivelul ocupării considerat dat şi urmăresc găsirea de soluţii pentru angajarea excedentului de resurse de muncă, concretizându-se în

93

măsuri şi acţiuni care să asigure şomerilor involuntari un anumit venit pentru un trai decent sau de subzistentă.

Politicile active de ocupare sunt acelea ce presupun un ansamblu de măsuri, metode, procedee şi instrumente cu ajutorul cărora se urmăreşte sporirea nivelului ocupării.


• şomaj • populaţie ocupată • populaţie activă • ocupare deplină • şomaj voluntar • şomaj involuntar • politici pasive • politici active Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt cauzele care stau la baza formării şomajului? • Care sunt principalele forme ale şomajul? • Ce prevede ocuparea cât mai deplină a forţei de muncă? • În ce constau măsurile active de stimulare a ocupării?



1. …................. semnifică este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă, adică un surplus de populaţie activă care nu-şi găseşte loc de muncă. 2. .................... reprezintă efectul restrângerii activităţii economice în unele ramuri, sectoare economice, sub impactul unor factori conjuncturali economici, politici, sociali, interni şi internaţionali. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Şomajul este: a) caracteristic numai ţărilor slab dezvoltate b) prezent numai în ţările dezvoltate c) dezechilibru al pieţei muncii, cererea de muncă fiind mai mare decât oferta de muncă d) este întâlnit doar în anumite perioade şi în anumite ţări 4. Şomeri pot fi:

94

a) persoanele efectiv active b) persoanele active disponibile în căutarea unui loc de muncă c) toate persoanele ce au peste 16 ani d) persoanele casnice


• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Editura Economică, București, 2010. • Patache Laura, Unemployment and the Romanian government decisions in crisis period, Revista economică. Revista de teorie şi practică economico-financiară, nr.4 (51), pp.224-228, 2010. • Patache Laura, Izabella Gilda Grama, Economic Crisis and Labour Market Policy: Romania Case study, Economics, Management, and Financial Markets, vol.6, nr.1 pag.754-764, 2011. • Patache Laura, The present phase of labor market’s conventionalism pushes Romania to the limit of survival, Journal of Academic Research in Economics, vol.3, nr.3 pag.495-502, 2011.


INFLAŢIA

Cuprins


6.3.1. Inflaţia – concept şi forme 6.3.2 Politici antiinflaţioniste


95

6.1. Introducere La nivelul percepţiei, ca fenomen economic, inflaţia este

receptată ca o creştere generalizată (şi de durată) a preţurilor şi de reducere a puterii de cumpărare a unităţii monetare. Nu orice sporire a preţului înseamnă inflaţie. Inflaţie este atunci când sporirea preţurilor are caracter general. Inflaţia este înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legată de excedentul de masă monetară peste nevoile reale ale economiei, determinate de oferta de bunuri şi servicii scăzută. Dar nu numai atât, inflaţia este un fenomen monetaro-material, deoarece creşterea generalizată a preţului şi diminuarea puterii de cumpărare a banilor, exteriorizează sau scot la iveală dezechilibre de profunzime care fac ca oferta să nu ţină pasul cu cererea. Inflaţia caracterizează situaţia în care, pe termen lung, cererea de bunuri şi servicii este mai mare decât oferta, fapt ce antrenează, după sine, deplasarea în sus a ansamblului preţurilor. De aici, denumirea de presiune inflaţionistă.


• să explice conţinutul teoretic al inflaţiei, ca dezechilibru economic

• să evidenţieze formele inflaţiei • să reliefeze cauzele care generează procesul inflaţionist • să sublinieze rolul politicii economice în prevenirea şi

combaterea inflaţiei



6.3.1. Inflaţia – concept şi forme

Inflaţia reprezintă aceea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de

96

monedă, ducând la creşterea generalizată a preţului şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Deflaţia este opusul inflaţiei, reflectând situaţia, existentă în economie, în care, pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor. De aici, denumirea de presiune deflaţionistă.

Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca masa monetară să se micşoreze, accentuându-se, astfel dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţiei.

Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Întrucât inflaţia constituie o stare de dezechilibru economic, într-o primă abordare, ea poate fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de masă monetară peste oferta reală de mărfuri, care dă naştere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale preţurilor efective.

Inflaţia se măsoară şi în expresie relativă (în procente) ca raport între excedentul de monedă (respectiv, de cerere) şi oferta de bunuri şi servicii, în economie, căruia îi corespunde o anumită majorare a preţurilor.

Inflaţia cunoaşte diferite forme: - inflaţie târâtoare (sau liniştită) care presupune un ritm mediu

anual de creştere a preţurilor de până la 3%; - inflaţie moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor

de până la 6%; - inflaţie rapidă atunci când ritmul de creştere anuală a

preţurilor se apropie de 10%; - inflaţie galopantă (denumită şi cu două cifre) când creşterea

preţurilor este mai mare de 10% anual; - hiperinflaţie, este forma cea mai acută şi presupune o

rată medie anuală de 1000% şi peste acest nivel. De regulă, hiperinflaţiile au loc în urma războaielor. Evaluarea

inflaţiei ţine seama şi de evoluţia rezultatelor macroeconomice, de tendinţele care au loc în dinamica economică de ansamblu. În această direcţie, poate fi prezentă una sau alta dintre următoarele situaţii:

- creşterea economică neinflaţionistă are loc atunci când procesul inflaţionist este menţinut sub control de către factorii guvernamentali, realizându-se o rată de creştere economică mai mare decât rata inflaţiei;

- creşterea economică inflaţionistă corespunde situaţiei în care rata inflaţiei este mai mare decât ritmul mediu anual de creştere economică;

- stagflaţia caracterizează acea stare economică, cunoscută sub denumirea de creştere economică zero, când rezultatele macroeconomice stagnează;

- slumpflaţia reflectă situaţia în care economia este în declin, iar inflaţia este galopantă.

Pe termen scurt, inflaţia poate să aibă unele efecte pozitive, ca spre exemplu, încurajarea investiţiilor, a creşterii activităţii economice, o anumită atenuare a şomajului, etc.

Inflaţia ca stare a dezechilibrului economic este preponderent negativă, având numeroase consecinţe, asupra

97

populaţiei, agenţilor economici şi asupra modului de ansamblu al economiei.

Inflaţia atrage după sine scăderea puterii de cumpărare a populaţiei. Creşterea generală a preţurilor este privită drept cauza unor reduceri nedorite ale salariului real.

O altă consecinţă a inflaţiei o reprezintă redistribuirea de venituri şi de avuţie. Prin intermediul preţurilor ridicate, o parte a veniturilor cumpărătorilor de mărfuri este preluată de către vânzători. Este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată înclinaţia spre economisire.

Deprecierea banilor generează fuga de lichidităţi şi preferinţa pentru plasarea disponibilităţilor băneşti în bunuri durabile neproductive.

Creşterea inflaţionistă a preţurilor determină necesitatea măririi salariilor iar scumpirea forţei de muncă atrage după sine reducerea angajărilor şi accentuarea şomajului. În cazul creditelor contractate anterior, inflaţia avantajează pe debitori şi dezavantajează pe creditori. Poziţia de creditor este erodată din cauza inflaţiei. În dinamica ei, rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei, pe care o poate ajunge din urmă sau chiar depăşi ceea ce estompează efectul pozitiv al inflaţiei asupra costului datoriei.

Inflaţia exercită o mare influenţă asupra capacităţii întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţin profit. Moneda naţională devalorizată datorită inflaţiei are consecinţe şi asupra comerţului exterior al ţării respective, în sensul frânării exportului din cauza preţurilor de export prea înalte.

Consecinţele inflaţiei, în toată întinderea şi complexitatea lor, pe care le suportă populaţia, economia, viaţa social-economică în ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei. Ţinând seama de manifestarea simultană a inflaţiei şi şomajului, şi de consecinţele lor, în literatura economică se foloseşte noţiunea de indici ai sărăciei, ce reprezintă suma ratei şomajului şi ratei inflaţiei. Atunci când şomajul şi/sau inflaţia au un nivel ridicat, ele devin probleme naţionale prioritare. De asemenea, în legătură cu costul inflaţiei se foloseşte termenul de rată a sacrificiului, care se calculează ca raport între reducerea procentuală cumulativă a PNB, determinată de politica antiinflaţionistă şi reducerea efectiv obţinută a inflaţiei. În ansamblul problemelor pe care le ridică inflaţia se înscrie şi cercul vicios inflaţionist. Acesta exprimă relaţia de intercondiţionare dintre creşterea preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum, de pe o parte, şi indexarea salariilor nominale, pe de altă parte, relaţie care accentuează inflaţia. Astfel, mărirea preţurilor de consum atrage după sine necesitatea unor majorări a salariilor prin care să se atenueze consecinţele inflaţiei asupra puterii de cumpărare a populaţiei. La rândul ei, mărirea salariilor duce la creşterea cererii de bunuri şi servicii şi, deci, a preţurilor, care din nou, impune indexări ale salariilor, stimulându-se în continuare, dinamica inflaţionistă. Este vorba, de fapt de spirala inflaţionistă. De aici, însă, nu trebuie să se tragă concluzia că n-ar mai trebui să se mărească salariile.

6.3.2. Politici antiinflaţioniste

Combaterea inflaţiei necesită o politică anti-inflaţionistă la

98

nivel macroeconomic, îndreptată simultan atât împotriva consecinţelor, cât şi împotriva cauzelor inflaţiei. Politica antiinflaţionistă se concretizează, în principal, în două măsuri prin care se luptă împotriva creşterii preţurilor.

1. Măsuri de reducere a cererii agregate care se manifestă prin:

- politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;

- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micşorare artificială a ratei dobânzii, şi deci la ieftinirea creditului;

- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menţinerea la un anumit nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor şi taxelor, care să frâneze creşterea cererii, şi implicit a preţurilor.

Măsurile menţionate fac parte din ceea ce poartă denumirea de politică deflaţionistă. Frânarea excedentului de cerere se poate realiza şi prin alte măsuri, concomitent, moderarea revendicărilor de cerere a salariilor, îngheţarea salariilor, restrângerea creditului de consum, lansarea unor împrumuturi de stat, etc.

2. Măsuri de stimulare a creşterii ofertei, de lichidare a rămânerii ei în urmă faţă de cerere, cum sunt:

- creşterea capacităţii de adaptare a aparatului de producţie la cerinţelor pieţei;

- stimularea extinderii potenţialului de producţie, prin investiţii de capital în mijloace de producţie permanente, prin forţă de muncă într-o structură de calificare nouă, inovaţii, prin creşterea productivităţii factorilor de producţie;

- o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă, prin care să se evite mărirea costurilor medii.

Unele elemente ale politicilor de credit şi bugetară, ca spre exemplu, rata dobânzii, a impozitelor şi taxelor, pot fi folosite prin scăderea lor (nu prin creşterea lor) pentru stimularea activităţii economice şi sporirea ofertei, în dependenţă de condiţiile concrete existente.

Curentul de gândire economică, denumit al ofertei, preconizează o politică economică prin care se reduc impozitele şi se diminuează reglementările şi constrângerile ce împiedică oferta.


99

Inflaţia reprezintă aceea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşesc necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţului şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Deflaţia este opusul inflaţiei, reflectă situaţia existentă în economie, în care, pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor. De aici, denumirea de presiune deflaţionistă.

Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca masa monetară să se micşoreze, accentuându-se, astfel dezechilibrul dintre cerere şi ofertă şi fenomenul inflaţiei.

Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Inflaţia târâtoare, sau liniştită presupune un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de până la 3%.

Inflaţia moderată prezintă o creştere a preţurilor de până la 6%. Inflaţia rapidă se manifestă atunci când ritmul de creştere anuală a preţurilor se apropie de 10%. Inflaţia galopantă denumită şi cu două cifre se manifestă atunci când creşterea preţurilor este mai

mare de 10% anual. Hiperinflaţia este forma cea mai acută şi presupune o rată medie anuală de 1000% şi

peste acest nivel. Politica antiinflaţionistă se concretizează, în principal, în două măsuri prin care se luptă

împotriva creşterii preţurilor şi anume: măsuri de reducere a cererii agregate şi măsuri de stimulare a creşterii ofertei, de lichidare a rămânerii ei în urmă faţă de cerere.


• inflaţie • deflaţie • stagflaţie • slumpflaţie Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt cauzele inflaţiei? • Cum se măsoară şi care sunt formele inflaţiei? • Ce este presiunea inflaţionistă? • Ce este presiunea deflaţionistă? • Care este rolul politicii monetare în combaterea inflaţiei?



100

1. …................. pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată. 2. .................... este forma cea mai acută şi presupune o rată medie anuală de 1000% şi peste acest nivel. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Care din următoarele aprecieri reflectă inflaţia? a) Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care masa monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor b) Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care producţia stagnează, fără ca masa monetară să se micşoreze c) Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care este evidenţiată starea de declin sau de regres a economiei, în care producţia naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată d) Inflaţia reprezintă acea stare de dezechilibru economic în care pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor. 4. Un ritm mediu anual de creştere a preţurilor de până la 6%, corespunde inflaţiei a) rapide b) târâtoare c) moderate d) galopante


• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Minsky Hzman, Cum să stabilizăm o economie instabilă, Editura Publică, Bucureşti, 2011. • Popescu C., Ciucur D., Gavrilă I., Popescu Gh., Teorie economică generală:Macroeconomie, vol. 2, Editura ASE, 2009

101


STATUL ŞI ECONOMIA

Cuprins


7.3.1. Istoric şi forme de manifestare 7.3.2. Politica bugetară 7.3.3. Politica fiscală


102

7.1. Introducere Guvernarea economică este un mecanism complex prin care

puterea executivă a ţării îşi îndeplineşte funcţiile economice în societate, prin centre de decizie macroeconomică proprii, aflate în structuri ierarhizate, descentralizate şi interdependente.

Administraţia publică îndeplineşte un rol economic pronunţat în toate ţările, în proporţii diferite şi în condiţii concret-istorice. Dincolo de exagerările ideologice şi politice care trebuie eludate, în epoca modernă statul democrat deschis constituie un mecanism important de influenţare a economiei, îndeosebi la nivelul superior al acesteia – macroeconomia, ca şi în relaţiile ei de interdependenţă cu alte economii naţionale, în cadrul proceselor de globalizare a vieţii economice, de universalizare a dezvoltării şi de control al marilor riscuri pe care le aduce evoluţia vieţii natural-umane şi sociale.

Cauzele implicării statului în viaţa economică sunt multiple, aflându-se în legătură nemijlocită cu evoluţia factorilor de producţie, cu progresul tehnico-ştiinţific, cu accentuarea complexităţii economiei şi a externalităţilor acesteia, ca şi cu aspecte de ordin social, cultural, politic, militar, ecologic cu riscurile pe care le generează sărăcia şi poluarea la scară naţională, internaţională şi globală.

Îndeplinirea rolului statului democratic se asigură printr-un sistem de norme, principii, instrumente şi pârghii economice, monetare, fiscale, valutare etc., ca şi prin intermediul societăţii civile. În acest context se înscrie politica economică.


• să cunoască conţinutul şi formele implicării statului în economie

• să explice şi să analizeze politicile macroeconomice şi mijloacele de implicare a statului în funcţionarea de ansamblu a economiei naţionale

• să înţeleagă rolul politicii bugetare şi a politicii fiscale


103


7.3.1. Istoric şi forme de manifestare

În concepţia liberalismului economic, jocul libertăţii economice este mai eficace decât intervenţia statului, care trebuie să se limiteze la crearea şi menţinerea condiţiilor ce permit dezvoltarea pieţei, la elaborarea şi aplicarea unei legislaţii favorabile proprietăţii şi concurenţei.

Keynes, considerat teoreticianul unui capitalism de tip nou, denunţă imperfecţiunile pieţei şi preconizează relansarea economiei printr-o politică de investiţii activă a statului, prin care aceasta să intervină în economie, să orienteze decizia într-un sens strategic.

În perioada postbelică, numeroşi economişti abordaseră problematica dirijării economice, a creşterii economice şi a echilibrului macroeconomic de pe poziţii diferite.

În concepţia lui Samuelson, considerată centristă, statul trebuie să intervină, prin diferite mijloace spre a face faţă cazurilor în care eşecul pieţei tinde să diminueze bunăstarea socială. În economia de piaţă actuală, intervenţia statului este o realitate, ea având loc în forme şi proporţii diferite.

Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, conjuncturale sau structurale, precum şi a celor globale, pe perioade scurte şi pe termen lung, cu ajutorul unor anumite instrumente sau mijloace, prin măsuri şi acţiuni concrete.

Obiectivul intervenţiei statului în economie îl constituie asigurarea stabilităţii în funcţionarea economiei, relansarea şi creşterea economică, înlăturarea stărilor de depresiune, diminuarea şomajului şi inflaţiei, mărirea puterii de cumpărare, etc.

În contextul contemporan, rolul statului în economie este strâns legat de importanţa deosebit de mare pe care o au problemele macroeconomice, şi, implicit macro-decizia. Astfel, politicile economice trebuie să ia în calcul şi interdependenţele dintre ramuri, dintre sectoare, jocul interdependenţelor dintre pieţe.

În asemenea condiţii, echilibrul macroeconomic presupune realizarea echilibrului pe diferitele compartimente ale economiei – piaţa muncii, a capitalului, a bunurilor materiale şi serviciilor, a echilibrului monetar, financiar, bugetar, valutar, etc.

Sistemul concurenţial al economiei de piaţă moderne trebuie să fie conceput ca un mecanism care bazându-se pe piaţă este capabil să-şi coordoneze mişcarea sa de ansamblu, să funcţioneze şi să se dezvolte.

Se cunosc următoarele forme de manifestare a rolului statului în economie:

- Afirmarea statului ca producător şi consumator. Alături

104

de firme private, care au o pondere dominantă în economia de piaţă, există într-o proporţie sau alta şi un sector public, care cuprinde: servicii publice (poştă, telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie maritimă, fluvială şi aeriană, unităţi de distribuire a apei, energiei electrice şi gazelor, întreprinderi din industria extractivă de cărbune şi minereuri, din industria siderurgică, de construcţii de maşini, utilaje şi instalaţii, de automobile, avioane, centrale termoelectrice, hidroelectrice şi atomoelectrice, uzine chimice, producţia în domeniul apărării, bănci şi societăţi de asigurare, comerţ, unităţi din domeniul educaţiei şi culturii, sănătăţii, cercetării ştiinţifice, etc.). Statul a devenit astfel, în multe ţări, un agent economic.

- Rolul statului se manifestă şi prin alte instrumente de politică economică, cum sunt politicile: monetară, de credit, bugetară, fiscală, prin investiţii publice. Statul este titularul unic de emisiune de monedă. Ţările dezvoltate tind să consacre cheltuielilor publice o pondere mai mare din PNB, în comparaţie cu celelalte ţări. Rolul statului sporeşte dacă se ia în calcul şi tendinţa actuală de mărire a consumului colectiv de bunuri publice, cum sunt: reţeaua rutieră, şcoli, spitale, comunicaţii şi telecomunicaţii care necesită cheltuieli din partea statului pentru echipamente adecvate, personal calificat, etc.

- Politica de control direct sau/şi indirect asupra preţurilor şi veniturilor. Prin măsuri de limitare a creşterii preţurilor şi a abuzurilor din partea unor agenţi economici, statul protejează consumatorii de bunuri şi servicii. Prin politica veniturilor, factorii guvernamentali caută să stăpânească, să menţină sub control, creşterea şi repartizarea veniturilor.

- Statul îşi manifestă rolul său şi în domeniul protecţiei sociale care a devenit unul din principalii factori de bunăstare. Este vorba de o anumită politică socială, prin care statul introduce reglementări privind dreptul la locuinţe, apărarea sănătăţii publice, aplicarea unor norme de securitate la locul de muncă, lupta contra delicvenţei, etc. Statul intervine direct, prin subvenţionarea de la buget, a cheltuielilor respective.

- Politica de protejare a concurenţei. Statul elaborează reguli şi reglementări, prin care se stabileşte cadrul în care operează forţele pieţei, ca de exemplu: reguli împotriva reclamelor frauduloase, a practicilor neloiale, standarde privind calitatea alimentelor supuse vânzării, interzicerea, în unele ţări, a realizării de acorduri între monopoluri, etc.

- Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică. În perioada postbelică, într-o serie de ţări cu economie de piaţă, se manifestă preocupări pentru coordonarea şi orientarea activităţii pe ansamblul economiei naţionale, în condiţiile în care există şi un sector public în economie.

- Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe. Ţările lumii sunt angrenate, pe piaţa mondială, în activităţi de vânzare şi cumpărare de mărfuri, în operaţiuni de plăţi, în fluxuri de capitaluri, de forţă de muncă şi tehnico-ştiinţifice, etc. Fiecare stat trebuie să-şi asigure forţa de competiţie pe piaţa externă, echilibrul schimburilor, eficienţa economică, promovând anumite politici, care să împiedice epuizarea resurselor neregenerabile, poluarea

105

mediului natural şi deteriorarea echilibrului ecologic, probleme globale care implică participarea fiecărui stat.

În procesul de tranziţie la economia de piaţă, statului îi revine un rol deosebit de important, atât la nivel central, cât şi în plan local. Crearea economiei de piaţă prin restructurarea proprietăţii, al organizării şi conducerii economiei în ansamblu, ghidate de criteriul de raţionalitate şi eficienţă, de promovarea interesului naţional, realizarea unui consens social care să asigure o largă cooperare în reconstrucţia economico-socială, lupta pentru pregătirea de specialişti, pentru formarea unui nou mod economic de gândire şi comportament al oamenilor, protecţia socială, combaterea corupţiei şi a altor fenomene negative, în contextul colaborării internaţionale, impun afirmarea statului prin strategii, obiective, măsuri şi acţiuni ştiinţific fundamentate pe termen scurt, mediu şi lung. Se impun trei precizări. În primul rând, intervenţia statului în economie, într-o anumită proporţie, într-o formă sau alta, nu trebuie să afecteze libertatea agenţilor economici, ci dimpotrivă, ea trebuie să creeze şi să menţină ambianţa de libertate economică prin care să stimuleze inovaţia şi progresul.

În al doilea rând, în economia de piaţă modernă, chiar în condiţiile intervenţiei statului continuă să se manifeste crize, şomaj şi alte fenomene de instabilitate. De aceea, o problemă deosebit de actuală este creşterea eficienţei intervenţiei statului în economie, astfel încât, prin politicile, măsurile şi acţiunile ce se întreprind, să aibă loc diminuarea instabilităţii, mărirea efectelor de relansare şi creştere economică.

Analiza implicării statului prin măsuri de reglementare necesită cunoaşterea un numai a rezultatelor obţinute, ci şi a costurilor intervenţiei guvernamentale.

În al treilea rând, există permanente preocupări teoretice şi practice în direcţia găsirii formelor adecvate de funcţionare şi dezvoltare a economiei naţionale a fiecărei ţări. Statul trebuie să depună eforturi pentru a face ca piaţa să funcţioneze mai bine, şi nu să i se substituite.

7.3.2. Politica bugetară

În ansamblul politicilor macroeconomice ale statului, un loc deosebit de important ocupă politica bugetară.

Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice. Realizarea ei în practică, presupune legi financiare, prin care se stabileşte ansamblul resurselor şi cheltuielilor, se autorizează folosirea venitului numai pentru obiectivele prevăzute, au loc reglementări ale exerciţiului financiar.

Politica bugetară se concretizează în bugetul de stat sau bugetul administraţiei centrale de stat, care, în ţara noastră, constituie principala componentă a bugetului public naţional, alături de bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat. El este mijlocul principal prin care se formează veniturile publice şi se efectuează cheltuielile publice.

Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autorizate veniturile (sau

106

încasările) şi cheltuielile statului. El este un document de sinteză, elaborat şi administrat de către Guvern şi autorizat prin vot de către Parlament. În, ţara noastră veniturile bugetare au două resurse principale: fiscale (încasările din impozite pe profit şi salarii, asupra patrimoniului, pe venitul gospodăriilor şi avere, impozite asupra consumului cum sunt taxa pe valoarea adăugată, accize, taxe anuale) şi nefiscale reprezentate de vărsăminte din beneficiul întreprinderilor de stat, venituri din activitatea instituţiilor publice şi din domeniul culturii, educaţiei, etc.

Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice (legislative, judecătoreşti, executive), cheltuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, pentru apărarea ţării, pentru ordine publică, finanţarea unor obiective de investiţii care decurg din politica statului de dezvoltare economică (centrale nuclearo-electrice, deschideri de câmpuri miniere, irigaţii, combaterea eroziunii solului şi poluării mediului, construcţii de locuinţe, drumuri, căi ferate, etc.).

Execuţia bugetară, într-o perioadă sau alta, poate fi: echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu veniturile prevăzute, excedentară când veniturile realizate în perioada respectivă sunt mai mari decât cheltuielile şi deficitară în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate. Se consideră că echilibrul bugetar corespunde funcţionării echilibrate a economiei naţionale. În perioada interbelică a fost formulată teoria bugetelor ciclice conform căreia se accepta deficit bugetar în perioadele de recesiune economică, dar se preconiza excedent bugetar în perioade de expansiune economică. Astfel în decursul unui ciclu economic, deficitele şi excedentele bugetelor anuale trebuie să se echilibreze.

Concepţia Keynesistă susţine că este posibilă restabilirea echilibrului economic de ansamblu, dezechilibrând bugetul statului, astfel deficitul bugetar trebuie să servească luptei contra recesiunii economice. În această viziune, deficitul bugetar ar avea un efect de relansare asupra activităţii economice deoarece trecerea de la starea de echilibru la cea de dezechilibru este însoţită de distribuirea de putere de cumpărare suplimentară, care la rându-i antrenează un consum suplimentar, ducând la mărirea ritmului de dezvoltare. Se afirmă că deficitele bugetare nu sunt imorale, de îndată ce ele reprezintă instrumente de politică prin care se poate promova prosperitatea.

Concepţiile neoliberale, critică deficitele bugetare persistente. Departe de a regulariza activitatea economică, aşa cum prevedeau concepţiile keynes-iste, ele au, de fapt, tendinţa de a perturba mersul economiei, constituind surse de inflaţie, de îndatorare publică, în toate ţările. De aceea, atitudinea faţă de deficitele bugetare este că acestea sunt nocive, cu excepţia situaţiei în care există decalaje recesioniste majore prelungite.

Politica bugetară pozitivă reprezintă acea concepţie şi acele măsuri şi acţiuni ale statului prin care încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, realizării unui nivel de ocupare ridicat, diminuării inflaţiei şi a altor factori de dezechilibru şi se mai numeşte politică de relansare bugetară. Ea se concretizează în efecte multiple ale cheltuielilor

107

publice şi impozitelor, cunoscute cumulativ, sub denumirea de multiplicator, asupra cererii globale, producţiei, venitului şi consumului.

Se disting trei de tipuri de multiplicator: de cheltuială publică, fiscal şi al bugetului echilibrat.

Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice.

Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin diminuarea impozitelor, fără ca totul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Şi în acest caz, deficitul bugetar se finanţează prin împrumuturi.

Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului.

În legătură cu politica bugetară se află şi datoria publică. Aceasta înseamnă împrumuturi interne sau externe contractate de către stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice. Datoria publică este, în mare parte, rezultatul deficitului bugetului de stat pe termen lung. Ea tinde să se micşoreze atunci când excedentele bugetare sunt dese şi suficient de mari pentru a depăşi deficitele şi tinde să devină cronică în cazul în care excedentele bugetare sunt rare şi insuficiente.

Serviciul datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente. Măsura în care prin datoria publică de astăzi se transmit generaţiilor viitoare bunuri de echipamente sau posibilităţi de producţie şi de consum se exprimă prin aşa numitul efect de transfer intern.

Deficitele şi datoriile au tendinţa de a acumula ele însele. Spre exemplu, plata dobânzii la datoriile externe are o reacţie inversă asupra deficitului bugetar, în sensul că necesită împrumuturi viitoare. Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie externă, ce răspund diferitelor necesităţi şi, respectiv îndatorare internă şi îndatorare externă. Îndatorarea externă, spre deosebire de cea internă, poate să nu fie rezultatul deficitului bugetar, ci rezultatul deficitului comercial.

7.3.3. Renta - conţinut şi tipologie

Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea şi modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a creşterii economice, felul în care este gândită eficacitatea fiscală în ţara respectivă.

Evidenţierea conţinutului politicii fiscale presupune luarea în considerare a unor elemente teoretice şi practice de o mare importanţă. Elementele ce caracterizează politica fiscală sunt următoarele.

În primul rând, elaborarea politicii fiscale este un act de decizie deosebit de complex, ghidat ce criteriul eficienţă. Impozitele, ca şi alte forme de prelevări, modifică distribuirea iniţială a veniturilor influenţând activitatea economică, investiţiile şi consumul.

108

În al doilea rând, veniturile bugetare din impozite sunt în dependenţă de performanţele economice. La o rată de impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când venitul naţional creşte şi invers.

În al treilea rând, este importantă luarea în calcul a efectelor probabile atât ale reducerii cât şi ale majorării impunerii fiscale, nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen lung. În cazul care se recurge la finanţarea creşterii cheltuielilor publice prin mărirea impozitelor, se diminuează veniturile agenţilor economici, dar se atenuează şi inflaţia. Atunci când se acţionează în sensul reducerii impozitelor, deci al micşorării presiunii fiscale, se poate ajunge la un deficit bugetar sau la accentuarea acestuia care are o serie de consecinţe. Luarea în considerare a efectelor pe termen lung conduce la concluzia că reducerea impozitelor la un anumit nivel are ca efect mărirea veniturilor bugetare, deoarece în măsura în care stimulează investiţiile, ea duce la lărgirea bazei asupra căreia se aplică rata de impunere respectivă.

În al patrulea rând, perceperea impozitelor se realizează sub două forme:

- impozite directe care se suportă nemijlocit de către cei care le plătesc (impozitul pe profit, impozitul pe salarii, impozitul pe sumele deţin vânzarea activelor societăţilor comerciale cu capital de stat, impozitul pe dividende la societăţile comerciale, etc.);

- impozite indirecte adică acelea care sunt cuprinse în preţuri ale mărfurilor, încasate odată cu vânzarea acestora, însă suportate de către consumatorii finali (taxa pe valoarea adăugată, accize şi impozitul pe circulaţia mărfurilor, taxe vamale).

În al cincilea rând politica fiscală se caracterizează prin progresivitatea impozitelor.

Programarea sau planificarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a statului în economia de piaţă modernă. Ea se concretizează în decizii macroeconomice, în programe sau planuri de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind obiective economice, niveluri orientative, măsuri şi fenomene de îndeplinire privind evoluţia diferitelor sectoare şi ramuri ale economiei, mecanismul preţurilor, în corelare cu piaţa economică externă.

Programarea macroeconomică se realizează de către organisme statale de planificare la nivelul economiei respective (Franţa – Comisariatul General al Planului, Olanda – Biroul Central de Planificare, Marea Britanie – Consiliul Naţional pentru Dezvoltare Economică, Japonia – Agenţia de Planificare Economică). În condiţiile actuale, planificarea macroeconomică are o determinare obiectivă, izvorând din importanţa tot mai mare pe care o are macro-decizia economică. Programarea macroeconomică nu contravine pieţei. O anumită ordine, o anumită regularitate sunt inerente sistemului de piaţă însuşi, însă ea are caracter orientativ, nivelurile de producţie, ritmurile de dezvoltare, termenele de îndeplinire prevăzute nu sunt obligatorii pentru agenţii economici.

Se întâlnesc drept forme de planificare următoarele: planificarea indicativă se caracterizează prin aceea că organele specializate ale statului explică agenţilor economici conţinutul

109

obiectivelor cuprinse în planul macroeconomic, în scopul convingerii acestora de necesitatea de a acţiona în conformitate cu prevederile; planificarea incitativă care se bazează pe folosirea de către stat a diferitelor pârghii economico-financiare (preţ, credit, dobândă, impozite, subvenţii, etc.) pentru stimularea agenţilor economici în direcţia îndeplinirii obiectivelor cuprinse în planul macroeconomic.

Există în unele ţări, un tip de coordonare denumit planificare informală, care nu presupune elaborarea de planuri la nivel naţional, ci se concretizează în activităţi de coordonare a deciziilor adoptate separat de către administraţiile publice cu cele ale firmelor private, publice sau mixte.


Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi naţionale, conjuncturale sau structurale, precum şi a celor globale, pe perioade scurte şi pe termen lung, cu ajutorul unor anumite instrumente sau mijloace, prin măsuri şi acţiuni concrete.

Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice.

Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute şi autorizate veniturile (sau încasările) şi cheltuielile statului.

Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice.

Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin diminuarea impozitelor, fără ca totul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Şi în acest caz, deficitul bugetar se finanţează prin împrumuturi.

Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului.

Datoria publică se concretizează în împrumuturile interne sau externe contractate de către stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice.

Serviciul datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente.

Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea şi modul de folosire a lor ca instrument de stimulare a creşterii economice, felul în care este gândită eficacitatea fiscală în ţara respectivă.

Programarea sau planificarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a statului în economia de piaţă modernă. Ea se concretizează în decizii macroeconomice, în

110

programe sau planuri de dezvoltare pe un anumit orizont de timp, ce cuprind obiective economice, niveluri orientative, măsuri şi fenomene de îndeplinire privind evoluţia diferitelor sectoare şi ramuri ale economiei, mecanismul preţurilor, în corelare cu piaţa economică externă.


• statul, agent economic • politica bugetară • politica fiscală • impozite directe • impozite indirecte • planificare indicativă • planificare incitativă Întrebări de control şi teme de dezbatere

• Care sunt formele de manifestare a statului în economie? • Cum explicaţi politica de protejare a concurenţei? • Ce exprimă politica bugetară? • Prin ce se caracterizează planificarea indicativă? • Care este structura datoriei publice?



1. …................. exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile bugetare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii, care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice. 2. .................... reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin diminuarea impozitelor, fără ca totul cheltuielilor bugetare să fie modificat. Şi în acest caz, deficitul bugetar se finanţează prin împrumuturi. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Împrumuturile făcute de stat pentru acoperirea deficitului bugetar reprezintă: a) serviciul datoriei publice b) serviciul datoriei interne c) datoria internă d) datoria publică 4. Intervenţia statului în economie trebuie să urmărească: a) creşterea salariilor b) planificarea imperativă c) funcţionarea eficientă a ansamblului economic

111

d) asigurarea unor venituri cât mai mari la bugetul de stat


• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Laura (Iacob) Patache, Finanţe publice – Sinteze teoretice. Grile de întrebări. Aplicaţii practice, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2010


BUNĂSTAREA ŞI SĂRĂCIA

Cuprins


8.3.1. Distribuirea inegală a veniturilor 8.3.2. Politici de protecţie socială


8.1. Introducere

112

Responsabilitatea în ceea ce priveşte finalitatea socială a

creşterii economice revine în întregime statului. Deşi, în principiu, creşterea economică ar trebui să conducă la satisfacerea cât mai multor nevoi umane (individuale şi colective, materiale şi spirituale), există o cauză fundamentală pentru care acest lucru nu se întâmplă. Această cauză este inegalitatea veniturilor în societate.


• să explice conceptele de inegalitate economică şi inegalitate a veniturilor, precum şi soluţiile de eradicare a sărăciei

• să evidenţieze principalele direcţii de acţiune ale statului pentru realizarea unei protecţii sociale reale

• să prezinte conceptele referitoare la nivelul de trai, calitatea vieţii, modul de viaţă, stilul de viaţă



8.3.1. Distribuirea inegală a veniturilor

Inegalitatea veniturilor este o consecinţă naturală a funcţionării pieţei, în sensul că acordă prime celor ce reuşesc şi aplică sancţiuni celor ce nu reuşesc. Rezultă că într-o măsură importantă, inegalitatea veniturilor nu numai că este indispensabilă funcţionării pieţei, dar este chiar necesară. Nivelarea veniturilor este la fel de dăunătoare ca şi polarizarea exagerată în bogăţie şi sărăcie.

Cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor sunt: diferenţele de abilitate (unii indivizi sunt înzestraţi cu o abilitate mai mare decât alţii fie în mod natural fie prin calificarea profesională), diferenţe de performanţe în muncă (unii indivizi preferă un risc mai mare, care aduce şi un câştig mai mare, alţii preferă un câştig mai mic cu un risc mai mic), diferenţele de salarizare (ca urmare a desfăşurării activităţii economice în condiţii de muncă specială – toxicitate, noapte, şantier, muncă grea, diferenţele în educaţie şi industrie (unii indivizi aleg câştiguri mai mari pentru viitor, şi se instruiesc mai mulţi ani în şcoli,

113

alţii preferă venituri mai mici dar actuale şi intră direct în activitatea economică), diferenţele de experienţă în profesie (care conduce la diferenţe de venituri, prin plata unui spor de vechime), diferenţele în averea moştenită (unii indivizi moştenesc o avere mai mare decât alţii, ceea ce le conferă un statut social, sub aspectul veniturilor, mai avantajos în comparaţie cu cei care moştenesc mai puţin sau deloc), diferenţe de şansă (în acelaşi condiţii economice sau sociale, unii indivizi se pot bucura de şansa unui câştig, în timp ce alţii nu au această şansă, ex. la sistemele legate de loterie). Toate acestea sunt cauze obiective ale inegalităţii veniturilor şi ele nu pot fi încriminate pentru inegalitatea respectivă.

Pe lângă cauzele obiective, există şi cauze subiective, cauze care conduc la discriminare în distribuirea veniturilor. Prin discriminarea economică se înţelege situaţia în care factorii de producţie echivalenţi primesc o remuneraţie diferită pentru contribuţii egale la produsul social.

Există mai multe surse ale discriminării economice: - discriminarea de către patroni; unii patroni angajează femei

sau tineri sau lucrători de culoare. - discriminarea între salariaţi este o discriminare pe care o

aplică înşişi salariaţii, atunci când decizia economică depinde de ei (ex.: nu se acceptă ca şef o persoană de sex feminin sau tineri sub o anumită vârstă);

- discriminarea statistică se referă la modul în care sunt stabilite, de către guvern, diferitele compensaţii sau niveluri de taxe şi impozite (se determină o medie a veniturilor care funcţionează drept criterii de departajare, cei sub medie sunt dezavantajaţi, cei peste medie sunt avantajaţi).

Se pare totuşi, că nu discriminarea economică este responsabilă pentru cea mai mare parte a inegalităţii veniturilor, ci diferenţele existente în ceea ce priveşte capitalul uman. Prin capital uman se înţelege ansamblul investiţiilor (de timp, de bani, de instrucţie, de calificare, etc.) care formează personalitatea integrală a individului şi pe baza căruia acesta participă la distribuirea dividendului social.

Puterea de cumpărare se regăseşte, din punct de vedere al conceptelor macroeconomice, în noţiunile de nivel de trai şi calitatea vieţii. Nivelul de trai este un indicator preponderent economic. El poate fi definit ca reprezentând aspectul cantitativ al satisfacerii nevoilor economice ale unui individ sau ale unei colectivităţi.

Nivelul de trai comportă următoarele calificative: se referă exclusiv la nevoile economice ale individului sau ale colectivităţii analizate (grup, naţiune), se referă exclusiv la dimensiunea cantitativă a gradului de satisfacere a acestor nevoi economice, este complet cuantificabil, adică exprimabil în monedă şi reprezintă o relaţie între nevoile economice şi capacitatea individului sau a societăţii de a le satisface.

Nivelul de trai poate fi atât nivel stabilit prin standarde juridice sau politice, şi atunci vorbim despre un nivel de trai normat, fie un nivel care este efectiv atins de un anumit individ sau colectivitate, şi atunci vorbim despre un nivel de trai actual, fie un nivel aşteptat, anticipat, şi atunci vorbim despre un nivel de trai dezirabil.

Măsurarea nivelului de trai se face prin intermediul

114

indicatorilor economici de consum (bunuri şi/sau servicii) prin determinarea, ca medie a consumului de bunuri şi servicii pe locuitor.

Nivelul de trai poate fi determinat şi prin comparaţii internaţionale, însă cu anumite precauţii, deoarece are importante conotaţii axiologice care ţin de mentalitatea individului sau a populaţiei menţionate, de gradul de cultură, de cutume, de tradiţii, de zona geografică etc.

Nivelul de trai este o rezultantă imediată a finalităţii sociale a creşterii economice. Prin finalitate socială a creşterii economice se înţelege transformarea rezultatelor economice abstracte ale creşterii economice în efecte asupra împlinirii plenare a personalităţii individului şi societăţii. Deşi este posibil de determinant şi nivelul de trai la nivelul colectivităţilor, având în vedere sfera de referinţă a acestui concept, el are cea mai mare relevanţă cu privire la individ.

Calitatea vieţii este un concept mai larg decât cel de nivel de trai cuprinzând pe lângă aspectele cantitative şi dimensiuni calitative. Dacă nivelul de trai se referă cu precădere la individ, calitatea vieţii priveşte, în egală măsură, şi societatea în ansamblu.

Calitatea vieţii poate fi definită ca fiind ansamblul condiţiilor şi sferelor din care se compune viaţa integrală a omului.

În acest sens, calitatea vieţii cuprinde: - resursele vieţii (indicatorii factoriali ai calităţii vieţii) care

sunt: resursele economice, resursele naturale, resursele socio-culturale, resursele personale;

- cadrele vieţii (indicatorii rezultativi ai calităţii vieţii) care sunt: cadrul natural, cadrul macro-social, cadrul cultural, cadrul uman-colectiv şi cadrul uman-individual.

O problemă esenţială a calităţii vieţii este problema timpului liber. Timpul liber este consecinţa creşterii productivităţii muncii şi, totodată este o cauză a performanţelor economice, ca urmare a serviciilor consumate în timpul liber de către individ.

Modul de viaţă reprezintă forma colectivă (de regulă, la nivelul societăţii) în care sunt valorificate condiţiile privind calitatea vieţii. Modul de viaţă poate fi consumerist – respectă principiul cumpără – consumă – aruncă; echilibrat – abundenţa este controlată prin valori de cultură superioare; ascetic – bazat pe o filozofie a insuficienţei, fie reală, fie culturală.

Stilul de viaţă reprezintă aspectul personalizat, individualizat al modului de viaţă. Conceptele prezentate mai sus, sunt cuantificate cu ajutorul puterii de cumpărare, care se raportează, în modul cel mai uzual, la monedă. Aceasta presupune şi influenţa decisivă a preţului în actul de schimb economic. De aceea, puterea de cumpărare se defineşte prin două mărimi:

- cantitatea nominală de active monetare deţinute; - preţul bunurilor şi serviciilor la care se raportează activele

monetare respective. În acest context, puterea de cumpărare se poate defini ca

fiind cantitatea de active reale (bunuri şi/sau servicii) care poate fi obţinută în schimbul activelor monetare deţinute. Aşadar, cu cât cantitatea de active monetare deţinute de agentul economic este mai mare, cu atât el va putea dobândi (la preţ constant al activelor reale) o cantitate mai mare de asemenea active reale

115

şi, de asemenea, cu cât preţul activelor reale este mai mare, el va putea dobândi (la o cantitate dată de active monetare) o cantitate mai mică de asemenea active reale.

În general, statul poate acţiona în două direcţii pentru a încerca atenuarea disparităţilor economice, care conduc, în mod inevitabil, la disparităţi sociale şi de şansă.

8.3.2. Politici de protecţie socială

Formele şi modalităţile de asigurare a protecţiei sociale diferă de la un stat la altul, în funcţie de nivelul său de dezvoltare economică, de tradiţii, de nivelul de dezvoltare al conştiinţei publice sau a societăţii civile, de gradul de integrare a statului respectiv în structurile politice sau economice internaţionale, de orientarea politică a guvernului şi a puterii legislative.

Statul poate acţiona în două direcţii: asupra cauzelor inegalităţii economice şi asupra simptomelor inegalităţii economice.

Acţiunea asupra cauzelor inegalităţii economice vizează prevenirea apariţiei inegalităţii economice şi se referă la două situaţii distincte: subvenţionarea investiţiei în capital uman şi aplicarea de politici antidiscriminatorii.

Subvenţionarea investiţiei în capital uman are în vedere sprijinul pe care îl poate acorda statul sub formă bănească, materială, organizatorică sau în materie de asistenţă şi consultanţă în ceea ce priveşte calificarea, recalificarea sau policalificarea forţei de muncă.

Aplicarea de politici antidiscriminatorii constă într-un ansamblu de măsuri legislative corelate cu realizarea unui control riguros al aplicării acestora.

Acţiunea asupra simptomelor inegalităţii economice care vizează combaterea consecinţelor producerii inegalităţii economice se realizează prin programe de asigurări sociale şi acţiuni de aplicare a unor programe de combatere a sărăciei.

Programele de asigurări sociale. Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social-economice băneşti cu ajutorul cărora în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor, a membrilor cooperaţiei meşteşugăreşti şi asociaţiilor agricole, a avocaţilor, a agricultorilor, a meşteşugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic care lucrează la persoane fizice, a persoanelor ce deservesc blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă, în caz de bătrâneţe şi în alte cazuri prevăzute de lege. De asemenea, asigurările sociale ocrotesc şi membrii familiilor persoanelor de mai sus.

Există patru tipuri principale de programe de asigurare socială: - programe de asigurare a indemnizaţiei de şomaj, - programe de securitate socială (pensii de toate felurile), - programe de asigurare medicală, - programe de asistenţă socială. Programele de combatere a sărăciei vizează acţiuni de

ajutorare a persoanelor aflate sub pragul oficial de sărăcie, sub diverse forme: cantine pentru asigurarea hranei, cămine pentru asigurarea locuinţei, programe de socializare etc.

116

Aplicarea acestor programe necesită utilizarea unor pârghii şi instrumente specifice. Principalele instrumente fiind: garantarea venitului minim pe economie, mecanismul taxei negative, redistribuirea venitului, asigurarea menţinerii puterii de cumpărare21, asigurarea unui mediu înconjurător corespunzător.

Garantarea venitului minim pe economie se referă la stabilirea unui nivel minim al salariului, sub care nici o firmă, indiferent de forma de proprietate nu poate negocia sau acorda efectiv salariul, precum şi a unui venit minim garantat de către autorităţile publice locale (primării) în schimbul unor contraprestaţii de natură socială (muncă în folosul comunităţii).

Mecanismul taxei negative vizează obţinerea unui venit minim pe economie care nu mai este constant ci creşte pe măsură ce creşte venitul realizat de indivizi prin forţe proprii. Cei ce câştigă până la nivelul venitului minim garantat nu obţin subsidii dar nu plătesc nici impozit cei ce obţin un venit mai mare vor plăti către guvern impozite de mărime egală cu diferenţa dintre venitul realizat şi câştigul minim garantat.

Redistribuirea venitului se referă la acţiunile statului de prelevare a unei părţi din veniturile celor care obţin venituri suficiente sau în exces şi le repartizează celor care nu obţin venituri suficiente.

Asigurarea menţinerii puterii de cumpărare se realizează prin sistemul de indexare a veniturilor sau prin compensarea creşterii preţurilor.

Asigurarea unui mediu înconjurător corespunzător reprezintă o protecţie socială pe care statul o realizează în mod nediferenţiat pentru întreaga populaţie, fie prin cheltuieli de la bugetul de stat, fie prin impunerea unor taxe de internalizare a externalităţilor negative pe care să le achite agenţii economici ce depăşesc un anumit nivel de poluare a mediului.

Protecţia socială pe care o realizează statul are ca scop reducerea discrepanţelor de venituri şi, în general de avere, care se formează între indivizi în cursul activităţii economice. Teoria economică arată că veniturile din societate trebuie distribuite conform funcţiei de utilitate marginală: fiecare membru al societăţii trebuie să primească acea mărime din venit care să asigure, pe ansamblul societăţii, aceeaşi utilitate marginală pentru fiecare individ. Astfel, dacă există două persoane, cu aceeaşi funcţie a utilităţii marginale, atunci venitul trebuie distribuit în mod egal. Aceasta este, în fond, noţiunea pe care a aplicat-o comunismul atunci când a decretat egalitarismul social.

Dar însă, aşa cum rezultă din lista cauzelor inegalităţii veniturilor, indivizii au funcţii de utilitate marginală diferite, inegalitatea veniturilor este inerentă oricărui sistem social. Această situaţie pune problema compromisului între eficienţă şi echitate. Semantic, egalitate şi echitate nu semnifică acelaşi lucru. Echitabil înseamnă corect, just ceea ce presupune, în principiu şi inegalitatea. Din acest motiv trebuie găsit un compromis (un optim) între eficienţa necesară funcţionării pieţei şi egalitatea specifică moralei creştine.

21 Puterea de cumpărare a banilor este cantitatea de bunuri şi servicii care se poate cumpăra la un moment dat cu o unitate monetară sau cu o sumă de bani.

117


Puterea de cumpărare poate fi definită ca reprezentând aspectul cantitativ al satisfacerii nevoilor economice ale unui individ sau ale unei colectivităţi.

Nivelul de trai se referă exclusiv la dimensiunea cantitativă a gradului de satisfacere a acestor nevoi economice, este complet cuantificabil, adică exprimabil în monedă şi reprezintă o relaţie între nevoile economice şi capacitatea individului sau a societăţii de a le satisface.

Măsurarea nivelului de trai se face prin intermediul indicatorilor economici de consum prin determinarea, ca medie a consumului de bunuri şi servicii pe locuitor.

Calitatea vieţii poate fi definită ca fiind ansamblul condiţiilor şi sferelor din care se compune viaţa integrală a omului.

Calitatea vieţii cuprinde resursele vieţii şi cadrele vieţii. Modul de viaţă reprezintă forma colectivă în care sunt valorificate condiţiile privind

calitatea vieţii. Stilul de viaţă reprezintă aspectul personalizat, individualizat al modului de viaţă. Asigurările sociale constituie acea parte a relaţiilor social-economice băneşti cu ajutorul cărora

în procesul repartiţiei produsului intern brut se formează, se repartizează, se gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii obligatorii a salariaţilor şi pensionarilor, a membrilor cooperaţiei meşteşugăreşti şi asociaţiilor agricole, a avocaţilor, a agricultorilor, a meşteşugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic care lucrează la persoane fizice, a persoanelor ce deservesc blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă, în caz de bătrâneţe şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Programele de combatere a sărăciei vizează acţiuni de ajutorare a persoanelor aflate sub pragul oficial de sărăcie, sub diverse forme: cantine pentru asigurarea hranei, cămine pentru asigurarea locuinţei, programe de socializare etc.

Garantarea venitului minim pe economie se referă la stabilirea unui nivel minim al salariului, sub care nici o firmă, indiferent de forma de proprietate nu poate negocia sau acorda efectiv salariul, precum şi a unui venit minim garantat de către autorităţile publice locale (primării) în schimbul unor contraprestaţii de natură socială (muncă în folosul comunităţii).

Protecţia socială pe care o realizează statul are ca scop reducerea discrepanţelor de venituri şi, în general de avere, care se formează între indivizi în cursul activităţii economice.


• inegalitatea veniturilor • discriminare economică • nivel de trai • calitatea vieţii • mod de viaţă • stil de viaţă Întrebări de control şi teme de dezbatere

118

• Care sunt cauzele care conduc la inegalitatea veniturilor? • Care sunt sursele discriminării economice? • Explicaţi conceptele referitoare la nivelul de trai şi calitatea vieţii • Care sunt principalii indicatori de măsură şi analiză a puterii de cumpărare?



1. …................. se referă exclusiv la dimensiunea cantitativă a gradului de satisfacere a acestor nevoi economice. 2. .................... poate fi definită ca fiind ansamblul condiţiilor şi sferelor din care se compune viaţa integrală a omului. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Protecţia socială a) este asigurată numai de către stat b) este specifică perioadei de tranziţie c) se adresează întregii populaţii d) este asigurată atât de stat cât şi de către agenţii economici privaţi

4. Este interzisă discriminarea pe motive. a) religioase b) de vârstă c) de sex d) toate variantele sunt corecte

119


• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Krugman Paul, Întoarcerea economiei declinului şi criza din 2008, Editura Publică, Bucureşti, 2009. • Patache Laura, Patache Cristian, Bădrăgan Dumitru, Face statul prea mult sau prea puţin pentru creşterea bunăstării colective?, vol. „Incertitudinile şi vulnerabilităţile economiei româneşti în anul 2012”, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2012


ECONOMIA MONDIALĂ

Cuprins


9.3.1. Evoluţie şi definirea conceptului 9.3.2. Regionalism şi globalizare în economia mondială


120

9.1. Introducere În ultimii ani ai secolului XX, au fost puse bazele unei noi

etape a economiei de piaţă, numită tot mai frecvent economie deschisă, care reprezintă un stadiu superior al dezvoltării în profunzime şi în amplitudine a economiei de piaţă. Economia deschisă de piaţă realizează o unificare economică progresivă a condiţiilor producţiei şi schimburilor la nivel subregional, regional, mondial. Înţelegerea esenţei economiei de piaţă deschise necesită cunoaşterea procesului de amplificare şi aprofundare a relaţiilor economice dintre comunităţile umane, de formare şi consolidare a economiei mondiale, procese care în bună măsură se suprapun, tinzând spre crearea unei economii şi pieţe unice la nivel mondial.


• să cunoască fenomenele şi procesele studiate până în prezent în aplicarea lor pe plan mondial

• să prezinte o caracterizare de bază a economiei mondiale, a economiilor naţionale, a diviziunii internaţionale a muncii şi a circuitului economic mondial

• să examineze conţinutul şi evoluţia teoriilor economice privind economia mondială şi relaţiile economice internaţionale



9.3.1. Evoluţie şi definirea conceptului

Premisele constituirii economiei mondiale s-au acumulat treptat, în decursul unei perioade istorice îndelungate şi cuprind următoarele etape:

- marile descoperiri geografice de la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea au făcut evidentă unicitatea

121

lumii terestre. Fărâmiţarea feudală a teritoriilor europene şi fărâmiţarea tribală în noile ţinuturi intrate în orbita schimbului de mărfuri continuu însă să fie obstacole puternice în fluidizarea legăturilor dintre diverse regiuni şi popoare;

- formarea economiilor naţionale bazate pe pieţe integrate şi dezvoltarea producţiei de mărfuri care să ofere substanţă materială intensificării şi diversificării legăturilor economice dintre popoare. Se înfăptuiesc revoluţii burgheze, antifeudale, întâi în Olanda şi Anglia, apoi Spania, Italia, Germania, punând astfel capăt fărâmiţării feudale, desăvârşind formarea naţiunii şi realizând unificarea economiilor şi teritoriilor naţionale, promovarea de politici economice unitare;

- revoluţia industrială a generat producţia maşinistă, de masă, capabilă să aprovizioneze cu mărfuri, mai ieftine decât cele furnizate de meşteşugari, pieţele din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, reprezentând premiza tehnologică a formării economiei mondiale;

- revoluţia industrială a impulsionat dezvoltarea sistemului modern de transporturi – maritime, terestre şi din secolul XX aeriene care au micşorat distanţele dintre localităţi, regiuni şi continente, facilitând astfel circulaţia oamenilor, mărfurilor şi capitalurilor;

- pe o anumită treaptă de dezvoltare, diviziunea socială a muncii a spart graniţele naţionale, conturându-se treptat o specializare a diferitelor economii naţionale în producerea diferitelor clase, categorii, sortimente, tipodimensiuni de produse şi servicii. A apărut astfel diviziunea mondială a muncii, bază obiectivă a unor legături durabile şi tot mai complexe dintre agenţii economici din diferitele ţări ale lumii, a unei pieţe mondiale, care reprezintă altă premisă esenţială a formării economiei mondiale.

Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai vieţii economice (economii naţionale, uniuni economice zonale, regionale, transcontinentale, companii private şi publice, persoane fizice rezidente în diferitele ţări ale lumii)între care se dezvoltă ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiar-monetare etc., pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.

Economia naţională reprezintă un sistem de ramuri, subramuri, agenţi economici din domeniile producţiei bunurilor materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale activităţii economice legate reciproc prin diviziunea socială a muncii şi prin piaţa naţională, care funcţionează în cadrul teritoriului dat al unui stat.

Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi şi agenţi economici având o organizare specifică şi furnizând produse şi servicii relativ similare.

Prin sferă a economiei naţionale se înţelege partea constitutivă a activităţii economice. Sferele economice sunt: producţie şi prestaţiile de servicii, schimbul (circulaţia), repartiţia, consumul. Sectoarele economiei naţionale sunt grupări tipologice unitare ale ramurilor economiei. Există următoarele sectoare: Sectorul primar reuneşte agricultura, silvicultura,

122

industria extractivă. Sectorul secundar este alcătuit din industriile prelucrătoare, construcţiile. Sectorul terţiar cuprinde serviciile de producţie şi pe cele sociale. Sectorul cuaternar, desprins în perioada contemporană din acel terţiar reuneşte cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică.

Consolidarea şi dezvoltarea economiei naţionale determină formarea complexului economic naţional-statal unitar, sistem având drept baza tehnică industria maşinistă, favorizând realizarea unei concordanţe optime între sectoare, ramuri şi firme, între structurile economice şi suprastructurile sociale şi instituţionale, sistem caracterizat prin dinamism şi capacitate de autoreglare şi armonizare cu mediile coexistente.

Economiile naţionale prezintă o diversitate de tipologii. Aceasta semnifică existenţa unor particularităţi ce determină situarea economiilor naţionale având caracteristici similare sau apropiate în categorii (grupe, subgrupe) distincte, în funcţie de anumite criterii şi folosind indicatori statistici adecvaţi.

În funcţie de criteriul nivelului de dezvoltare economică, exprimat prin starea aparatului tehnic de producţie (maşini, utilaje, echipamente), stadiul progresului tehnic încorporat în acesta, gradul valorificării factorilor de producţie, măsurate prin PIB/locuitor sau PNB/locuitor sau prin indicele dezvoltării umane (IDU) calculat începând cu anul 1994 de PNUD, se disting: grupa statelor cu economii dezvoltate, grupa statelor în curs de dezvoltare, subgrupa statelor cel mai puţin dezvoltate.

Grupa statelor cu economie dezvoltată - au o serie de trăsături comune: sunt ţări industriale, activitatea economică se bazează pe proprietatea privată, structurile de ramură (sectoare) ale economiilor naţionale sunt dominante de servicii şi sectorul cercetării ştiinţifice, firmele sunt cele care îşi fixează planurile de producţie iar menajele (familiile) - planuri de consum, statului îi revine funcţia de a garanta esenţa orânduirii de piaţă, calitatea vieţii este superioară celorlalte ţări. Aceste ţări domină economia mondială, punându-şi o amprentă decisivă asupra ordinii economice şi politice mondiale.

Gruparea economiilor naţionale în funcţie de potenţialul economic reuneşte în categorii distincte, ţările cu parametrii apropiaţi sub aspectul capacităţii (forţei) economice. Principalii indicatori ai potenţialului economic sunt: numărul populaţiei, suprafaţa teritoriului naţional, volumul bogăţiilor naturale, volumul absolut al PNB, volumul producţiei industriale şi agricole, cifra globală a serviciilor. Agregând aceşti indicatori, se obţine dimensiunea potenţialului economic în funcţie de care ţările lumii se pot clasifica în: superputeri economice, mari puteri economice, puteri economice regionale, ţări mijlocii, ţări mici. SUA este superputere mondială, Japonia, Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie mari puteri economice. Rusia şi China despărţite de marile puteri economice prin importante decalaje sunt deseori asimilate marilor puteri economice datorită mărimii considerabile a populaţiei, dimensiunilor teritoriului, volumului resurselor naturale şi forţei lor militare. Puterile economice regionale se apropie de marile puteri economice prin dimensiunile cel puţin ale unuia din indicatorii de potenţial. Astfel în Asia, India se detaşează drept putere

123

regională, în Africa, Nigeria şi Africa de Sud, în America Latină, Brazilia şi Mexic.

Ţările industriale cu potenţial economic mijlociu sunt caracterizate prin indicatori de dimensiuni medii aşa cum sunt Spania, Australia, Canada.

Ţările industriale cu potenţial economic cum sunt Olanda, Elveţia, Belgia, Suedia, Austria, Danemarca, Grecia, Portugalia, Irlanda au dimensiuni teritoriale reduse şi un număr mic de locuitori, dar din punct de vedere al PIB-ului global, ele depăşesc, în cele mai multe cazuri, unele puteri economice regionale. Majoritatea economiilor în curs de dezvoltare se încadrează în ultimele grupe.

În funcţie de criteriul structurii sectoriale, economiile naţionale sunt: economii predominant terţiare, economii bazate pe sectorul secundar, economii cu sector primar predominant. Economiile terţiare sunt, de regulă, ale celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic. Ponderea serviciilor în PIB se situează în aceste economii între 60% (ca în Japonia) şi 72% (SUA). Există şi unele ţări mai puţin dezvoltate în care sectorul serviciilor deţine ponderi ridicate în PIB ca de exemplu Panama trei pătrimi din PIB graţie veniturilor aduse de canal şi de activităţile conexe din zona canalului, sau Egipt (53%) în care turismul este o activitate economică esenţială.

Economiile bazate pe sectorul secundar se caracterizează prin ponderea ridicată a industriei prelucrătoare în PIB. Din această categorie fac parte atât unele ţări dezvoltate economic precum Austria, Belgia, Italia cât şi ţări în curs de dezvoltare Thailanda, Indonezia, Coreea de Sud.

Economiile cu sector primar predominant, provin, de regulă, din categoria celor sărace, fiind dependente de veniturile din agricultură ori din cele din industria extractivă.

Criteriul participării economiilor naţionale la relaţiile economice internaţionale foloseşte drept indicator statistic de clasificare, ponderea exportului de bunuri şi servicii în PIB. În funcţie de mărimea acestui indicator distingem economii cu participare intensă la circuitul economic mondial, cu participare medie şi cu participare redusă.

Categoria economii cu participare intensă la relaţiile economice internaţionale reuneşte economii naţionale foarte diferite una sau alta. Din această grupă face parte Singapore care un coeficient de export, respectiv o pondere a exportului de mărfuri şi servicii în PIB de 187% deoarece este o placă turnantă a afacerilor comerciale, financiar – bancare, turistice pentru întreaga zonă a Asiei de Sud şi Sud-Est, Luxemburg (96%), Olanda (53%), Belgia (73%), Suedia (40%), dar şi ţări cu dezvoltare economică scăzută ca Congo (77%), Angola (74%), Tadjikistan (110%).

Din grupa economiilor cu participare medie la relaţiilor economice internaţionale fac parte atât unele economii dezvoltate ca Austria (39%), Germania (24%), Australia (21%), Canada (38%), Anglia (28%), Italia (28%), cât şi economii în curs de dezvoltare Chile (24%), China (20%), Ecuador (32%).

Grupa economiilor cu participare scăzută la relaţiile economice internaţionale este alcătuită atât din ţări dezvoltate, cât şi din ţări în curs de dezvoltate, în ambele cazuri însă, ţări cu potenţial economic

124

ridicat: SUA (11%), Japonia (9%), India (12%), Brazilia (6%). Pe baza Indicelui Dezvoltării Umane (IDU) entităţile

naţionale se grupează în economii naţionale cu HDI ridicat (între 0,946 – 0,892), economii cu HDI mediu (între 0,5 – 0,799) şi economii cu HDI scăzut (sub 0,5).

Din motive de ordin analitic se face distincţie între ţările în curs de dezvoltare importatoare şi ţările în curs de dezvoltare exportatoare de petrol. Statisticile FMI grupează, de asemenea, ţările în curs de dezvoltare în creditoare nete şi debitoare nete. Din 1993, toate studiile internaţionale prezintă şi analizează distinct economiile în tranzacţie. Această grupă cuprinde ţările care, la sfârşitul anilor ’80, au abandonat conceptul şi practicile economiei centralizate, orientându-se spre economia de piaţă, spre transformări social economice radicale. Aceste economii naţionale sunt clasificate în trei subgrupe: economii în tranziţie din Europa Centrală şi de Est, economiile statelor membre ale C.S.I, economiile statelor baltice.

Clasificarea economiilor naţionale în diferenţe grupe şi subgrupe evidenţiată, eterogenitatea economiei mondiale contemporane şi deosebirile considerabile dintre entităţile economice naţionale. În măsura în care aceste discrepanţe depăşesc anumite limite, ele devin decalaje economice. Această noţiune defineşte diferenţele calitative între indicatorii care exprimă starea economiei diverselor ţări ori grupe de ţări.

Deosebit de adânci sunt decalajele tehnologice şi ştiinţifice, cele privind eficienţa utilizării resurselor, calitatea vieţii locuitorilor diferitelor ţări. O expresie sintetizatoare a multitudinii de tipuri de decalaje este redată prin noţiunile decalaj absolut şi decalaj relativ.

Decalajul absolut exprimă diferenţa cantitativă, măsurată în cifre absolute, între nivelurile dezvoltării economice ale diferitelor grupe de ţări calculat atât la indicatori macroeconomici (PIB, PNB, producţie industrială, agricolă, volumul exporturilor, etc.) total şi pe locuitor, cât şi la indicatori parţiali (valoarea fondurilor fixe, producţia şi consumul de energie, de oţel, de cereale, etc.) total şi pe locuitor.

Decalajul relativ exprimă diferenţa calitativă relativă (comensurată procentual) între ponderile deţinute de diferite ţări şi grupe de ţări în indicatori economici mondiali.

Amploarea decalajelor absolut şi relativ reliefează o realitate definitorie a economiei mondiale contemporane: cetăţenii diferitelor ţări şi grupe de ţări, deşi contemporani, trăiesc în civilizaţii tehnice, culturale, informaţionale, cu o calitate a vieţii complet diferite, aparţinând unor epoci istorice despărţite de multe secole. Această falie profundă ce traversează economia mondială, reprezintă sfidarea fundamentală cu care confruntă în prezent omenirea.

Nevoia firească de rezerve provenind din alte ţări şi zone geografice a fost promovată, timp de secole, prin metode violente, jafuri, prăzi de război şi prin instituţionalizarea imperiilor coloniale. Odată cu epoca modernă, o asemenea metodă a devenit contraproductivă şi imposibil de menţinut. Locul ei a fost luat de un sistem de fluxuri şi instituţii mult mai complex şi sofisticat denumit interdependenţe economice internaţionale. Acestea

125

constituie o vastă reţea matricială de legături economice internaţionale: pe orizontală – între agenţii economici privaţi şi publici naţionali, între aceştia şi companiile transnaţionale; pe verticală – între tot mai mulţi participanţi la lanţul celor care produc valoarea adăugată, fiecare dintre ei putând deveni, la rândul lor, nucleul unui sistem matricial specific.

Interdependenţele economice facilitează şi fluidizează schimburile de activităţi umane – bunuri, servicii, capitaluri, informaţii, cunoştinţe, forţă de muncă – între agenţii vieţii economice, pe plan internaţional. Interdependenţele economice internaţionale constituie un subsistem complex, diversificat tipologic:

- interdependenţele tehnico-ştiinţifice, exercită în prezent, influenţa cea mai importantă asupra structurilor economice naţionale. Rămânerea unor ţări în afara acestor interdependenţe conduce la stagnare, la deformări structurale;

- interdependenţele comerciale, ca vehicul al mişcării bunurilor şi serviciilor, oferă o premisă apropierii avantajelor generate de legăturile economice;

- interdependenţele financiare permit fructificarea resurselor financiare temporar libere din unele centre ale lumii, pe de o parte, şi capitalizarea agenţilor economici din alte ţări în vederea valorificării factorilor de care aceştia dispun din abundenţă, pe de altă parte;

- interdependenţele dintre infrastructurile naţionale, dintre sistemele de comunicaţie sunt esenţiale pentru funcţionarea economiei mondiale ca un sistem integrat în care distanţele şi timpul sunt tot mai comprimate;

- interdependenţele umane au fost şi rămân esenţiale în evoluţia ascendentă a civilizaţiei, în progresul tuturor celorlalte tipuri de interdependenţe.

Diviziunea mondială a muncii este o altă structură esenţială a economiei mondiale, interfaţa interdependenţelor economice internaţionale. Ea exprimă procesul istoric obiectiv de specializarea a economiilor naţionale în producţia şi comercializarea diferitelor bunuri şi servicii pentru piaţa mondială. Privită ca stare, DMM prezintă ansamblul specializărilor existente, la un moment dat, între agenţii economici, în vederea participării la circuitul economic mondial (CEM).

Specializarea internaţională este determinată de anumiţi factori şi se concretizează într-o multitudine de forme şi modele.

Factorii geografici, de mediu, tradiţiile şi obiceiurile au jucat un rol important în statornicirea modelului natural de specializare economică, agenţii economici desfăşurând fluxuri specifice de mărfuri şi servicii. O dată cu declanşarea primei revoluţii industriale, factorii artificiali ai producţiei au generat numeroase modele moderne de specializare economică internaţională.

Modelul diviziunii intersectoriale a muncii, având forma producţiei şi schimbului de produse primare (agricole, minerale) contra produselor prelucrate (maşini, echipamente, etc.). Acest model s-a diversificat şi în consecinţă, dobândesc o pondere crescătoare pe piaţa mondială schimburile de tehnologii de fabricaţie, brevete, licenţe, servicii de management şi marketing,

126

servicii financiare contra produse primare, mărfuri industriale, etc. Specializarea inter-ramură – schimburi de produse ale

diferitelor ramuri ale economiei (produse chimice contra maşini şi utilaje, produse alimentare contra produse electronice, combustibil contra alimente).

Specializarea intra-ramură se distinge prin paralelismul structurilor de ramură (maşini şi utilaje contra maşini şi utilaje de alte tipodimensiuni ori caracteristici economice, tehnice, funcţionale).

Specializarea tehnologică defineşte fluxurile de interschimburi generate de cercetarea tehnico-ştiinţifică cum sunt: licenţe, brevete contra licenţe, brevete de fabricaţie, licenţe, brevete contra produs finit.

Specializarea organologică înseamnă concentrarea resurselor de producţie şi exportul de subansamble, organe de maşini, detalii care se încorporează într-un produs finit de mare complexitate.

Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională a multiplicat specializarea prin modele inedite: lucrări de construcţii montaj contra resurse primare ori produse finite, uzine la cheie contra produselor realizate de acestea, etc.

Noţiunea de flux economic internaţional defineşte mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale între agenţii economici aparţinând diferitelor comunităţi naţionale, regionale ori transnaţionale.

Circuitul economic mondial reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale care se dezvoltă între agenţii economici ca urmare a interdependenţelor existente, a ansamblurilor de specializări din economia mondială în domeniile producţiei, cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, schimbului de mărfuri, mişcării capitalului, valutelor, forţei de muncă, etc.

Fluxurile internaţionale de capital pe termen lung îmbracă mai multe forme: credite bancare, investiţii externe directe, plasamente în hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur), transferuri publice concesionale, credite şi ajutoare oferite de instituţii financiare internaţionale sau regionale. Termenul de rambursare a acestor împrumuturi este de până la 20 de ani pe termen lung şi până la 5-8 ani pe termen mediu.

Fluxurile de capital pe termen scurt sunt constituite îndeosebi din operaţiuni speculative cu capitaluri aflate în căutarea de plasamente avantajoase pe perioade reduse de timp, în funcţie de ratele dobânzii bancare şi cursurile de schimb valutar.

Investiţiile externe directe reprezintă plasamente de capital pe termen lung pentru înfiinţarea de noi firme, pentru achiziţionarea altora existente prin cumpărarea pachetului de acţiuni de control, precum şi pentru susţinerea fuziunilor între firme, a creării de societăţi mixte. Aceleaşi tipuri de plasamente, ce nu oferă drept de control asupra afacerilor la care participă, sunt definite drept investiţii de portofoliu.

Fluxul schimburilor valutare reprezintă ansamblul raporturilor care se desfăşoară între agenţii economici în legătură cu tranzacţiile de vânzare-cumpărare de valută. Funcţionarea pieţei valutare internaţionale presupune drept condiţie esenţială

127

convertibilitatea monedelor naţionale. Balanţa de plăţi externe reprezintă, în conformitate cu definiţia

FMI, un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade de timp, de regulă un an. Balanţa de plăţi externe cuprinde:

� balanţa tranzacţiilor curente sau contul curent formată din: � balanţa comercială (venituri din exporturi şi plăţi pentru

importuri); � balanţa invizibilelor (încasări şi plăţi pentru servicii); � balanţa veniturilor (încasările şi plăţile cu titlu de

venituri ca dividende, dobânzi, profituri, rente, salarii, salarii repatriate de emigranţi sau salarii plătite specialiştilor străini);

� balanţa transferurilor unilaterale (transferurile economiilor băneşti ale lucrătorilor emigranţi, despăgubirilor, donaţiilor, transferurilor în contul acordurilor între ţările Uniunii Europene, ajutoarele publice sau private);

� balanţa mişcărilor de capital sau contul de capital care include:

� balanţa mişcărilor de capital pe termen scurt (credite primite/acordate pe termen până la un an, repatrierea activelor);

� balanţa mişcărilor de capital pe termen lung (intrările şi ieşirile de capitaluri sub formă de credite de export-import, împrumuturi, investiţii directe, investiţii de portofoliu);

� balanţa rezervelor valutare internaţionale (incluzând rezervele oficiale, creanţele asupra FMI şi alte creanţe, pe de o parte, şi angajamentele pe termen scurt şi la vedere faţă de FMI şi alţii, pe de altă parte);

� ajustări ce conţine Contul de erori şi omisiuni. Balanţa de plăţi externe poate fi echilibrată, dacă încasările sunt

egale cu plăţile rezultate din relaţiile externe, excedentară sau activă, când încasările depăşesc plăţile şi deficitară sau pasivă când încasările sunt mai mici decât plăţile.

Fluxul internaţional al forţei de muncă generează formarea pieţei mondiale a muncii. Migraţia contemporană a forţei de muncă prezintă câteva caracteristici: nu mai priveşte populaţii compacte ci grupuri, indivizi sau familii, se emigrează din ţările mai sărace spre cele mai bogate, cererea de forţă de muncă vizează, de regulă, persoane calificate cu vârste între 20-60 ani, majoritatea imigranţilor sunt muncitori necalificaţi, folosiţi la munci grele, insalubre, refuzate de forţa de muncă autohtonă. Se manifestă şi o migraţie a specialiştilor atraşi de condiţii de viaţă şi muncă superioare din ţările bogate, fenomen cunoscut sub denumirea de „exod al creierelor”.

Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, reprezintă cel mai nou flux din cadrul circuitului economic mondial şi se defineşte ca reprezentând reunirea resurselor şi eforturilor bi- şi multi-laterale ale statelor, vizând realizarea, pe baze contractuale, de activităţi conexe de cercetare-dezvoltare şi transfer de tehnologii, producţie, prestări, servicii, construcţii civile şi industriale, comercializare în scopul obţinerii de rezultate economice superioare sumei celor individuale.

128

Formele de cooperare sunt multiple. În domeniul ştiinţei şi tehnicii pot fi menţionate următoarele: programe comune de cercetare sau cooperare, asistenţă tehnică, schimb de informaţii tehnico-ştiinţifice, crearea de instituţii comune de cercetare ştiinţifică, acordarea de consultaţii de specialitate, etc. În domeniul producţiei se disting: producţia pe bază de licenţă, producţia la comandă, coproducţia, construirea în comun de unităţi industriale, agricole, în infrastructură, crearea de societăţi mixte.

În domeniul comercializării cele mai importante forme sunt: oferta comună, leasing-ul, contractul de comercializare pe termen lung, factoringul (agentul bancar achită firmelor de exploatare costul mărfurilor, minus un comision şi urmăreşte încasarea ratelor de la cumpărător).

9.3.2. Regionalism şi globalizare în economia mondială

Fundamentele gândirii economice despre interdependenţele economice internaţionale au fost puse de către: teoria mercantilistă, principiile avantajului absolut, ale avantajului relativ şi ale dotării cu factori de producţie ca motive determinante ale specializării economiilor naţionale, teoriile neo-factorilor, neo-tehnologiilor ciclului de viaţă al produsului, ale avantajului competitiv.

Mercantilismul este acea doctrină economică ce consideră că, pentru un stat, bogăţia constă în posedarea metalelor preţioase şi indică măsurile pentru ale procura şi a le face să fructifice (companiile de comerţ, protecţionismul, intervenţionismul de stat). Aşa cum avea să constate părintele economiei politice clasice Adam Smith, mercantilismul a reprezentat prin excelenţă o concepţie a capitalului comercial, care aprecia că "încurajarea exportului şi descurajarea importului sunt cele două mecanisme prin care orice ţară se poate îmbogăţi".

Asigurarea sporiri stocului de metale preţioase prin măsuri autoritare de reglementare a exporturilor şi importurilor, a promovării de politici vamale adecvate, a sprijinirii creării de manufacturi, a expansiunii pe pieţele externe prin colonizarea lumii ş asigurarea supremaţiei pe mări şi oceane este strâns legată în doctrina mercantilistă, de rolul esenţial al statului. Apreciind avuţia naţiunilor drept o mărime constantă, mercantiliştii atribuiau comerţului rolul neutru de redistribuire a acesteia. Altfel spus, ceea ce câştigă o naţiune prin comerţ, o alta trebuia neapărat să piardă.

Depăşind limitările şcolii mercantiliste, Adam Smith imprimă coerenţă şi substanţă ştiinţifică teoriei interdependenţelor economice dintre ţări. El arată că dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am putea produce noi, e mai bine să cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos. Diferenţa între costul de producţie naţional şi preţul de import al unui bun mai scăzut este avantajul absolut, rezultat în urma specializării economiilor naţionale în funcţie de costurile de producţie şi a promovării interschimbului liber de produse între ele.

Mergând pe calea deschisă de Smith, în fundamentarea teoriei moderne a interdependențelor economice, David Richardo realizează un progres calitativ considerabil. El îşi fundamentează

129

teoria pe ideea existenţei unui comerţ internaţional perfect liber şi apreciază ca şi Smith, că izvorul bogăţiei îl constituie producţia şi nu comerţul în sine. Avantajele aduse naţiunilor de relaţiile economice nu provin din ele însele, cum apreciau mercantilişti ci din faptul că acestea mijlocesc circulaţia unor bunuri şi servicii pentru care fiecare economie naţionala cheltuieşte cantităţi diferite de muncă, deci cu costuri diferite. Aici intervine celebrul raţionament ricardian axat pe schimbul a două mărfuri, între două ţări care le-ar produce cu un număr diferit de lucrători.

Concluzia este că diferenţele relative de costuri (avantaj relativ) ale celor două produse motivează din punct de vedere economic fiecare ţară să renunţe la producerea bunului realizat cu cheltuieli mai ridicate ceea ce creează fiecăruia un cost comparativ. În termenii teoriei şanselor sacrificate (a costului de oportunitate), dacă o economie poate produce, folosind toate resursele disponibile, pentru a obţine întreaga cantitate dintr-un produs, ea trebuie să renunţe la producţia celuilalt produs. Modelul HOS consideră avantajul relativ în comerţul internaţional în strânsă dependenţă de abundenţă factorilor de producţie. Literele scrise cu majuscule reprezintă iniţialele numelui autorilor modelului, economiştii suedezi Hecksher, Ohlin şi economistul american Samuelson. Pornind de la principiul marginalist al utilităţii finale, autorii modelului apreciază că avantajul relativ obţinut de o ţară în relaţiile economice internaţionale depinde de încorporarea de către produsul sau serviciul comercializat al unor factori de producţie abundenţi şi, deci mai ieftin, care va determina un cost relativ mai scăzut al produsului final. Optimizarea alocării resurselor între diferite ramuri de producţie, subramuri ori produse în funcţie de principiul dotării cu factori de producţie reprezintă, în modelul HOS, esenţa reducerii costurilor şi a obţinerii de avantaje din relaţiile economice internaţionale în absenţa oricăror restricţii pe pieţele mondiale. Autorii modelului admit totuşi, protecţionismul numai ca excepţie în două cazuri: pentru raţiuni legate de apărarea naţională şi în cazul industriilor incipiente.

Analiza impactului schimbărilor survenite în structurile economice, tehnologice şi ocupaţionale asupra interdependenţelor economice a devenit obiectul predilect de studiu al teoriilor proporţiei neo-factorilor şi neo-tehnologiilor. Teoria proporţiei neo-factorilor de producţie ia în considerare diferenţele între ţări şi industrii în înzestrarea cu capital uman, calitatea aparatului tehnic de producţie, a tehnologiei de fabricaţie, calitatea şi eficienţa folosirii resurselor naturale. Concluzia este ca neo-factorii de producţie influenţează hotărâtor nivelul productivităţii muncii, decalajele dintre ţări determinând opţiuni corespunzătoare de specializare economică şi de dezvoltare a interdependenţelor economice internaţionale.

Luând în consideraţie diferenţele tehnologice dintre ţări, rolul ştiinţei şi tehnologiei în ridicarea eficienţei producţiei, impactul inovaţiilor, al calităţii produselor, al structuri pieţelor, al mărimii seriilor de fabricaţie şi economiile de scară care derivă din acestea, teoria neo-tehnologiilor evidenţiază schimbările care au loc în competitivitatea internaţională a economiilor naţionale, a

130

diferitelor lor ramuri şi produse şi avantajele, absolute şi relative de care beneficiază promotorii acestor schimbări.

La începutul anilor '90 economistul american Porter a evidenţiat noi factori ai interdependenţelor economice, formulând pe această baza, teoria avantajului competitiv. Alături de neo-factorii şi neo-tehnologiile de mai înainte această teorie evaluează:

- rolul pieţei interne, care prin exigenţa şi standardele existente determină nivelul calitativ al produselor şi serviciilor oferite şi dimensiunile avantajelor competitive;

- nivelul tehnologic al industriilor orizontale; - structura, strategia şi calitatea managementului firmei,

comportamentul şi mentalitatea ei în lupta de concurenţă; - starea infrastructurilor economice şi sociale de care

beneficiază firmele; - impactul acţiunilor guvernamentale asupra mediului de

afaceri. În fiecare regiune geografică a lumii s-au constituit şi

funcţionează numeroase organizaţii având caracteristici proprii şi urmărind obiective complexe politice, economice, sociale, militare etc.

În Europa, laborator al ideilor federalismului şi paneuropenismului, în 1948 s-au pus bazele Mişcării Europene, organizaţie permanentă, nonguvernamentală, având drept obiectiv promovarea ideii unificării europene. Tot în 1948 s-a constituit Organizaţia Europeană de Cooperare Economică (OECE) cu scopul de a asigura administrarea riguroasă a ajutorului american acordat ţărilor vest-europene prin Planul Marshall. Din 1961 locul OECE a fost luat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economica (OCDE) incluzând ţări şi din alte regiuni ale lumii, formă instituţională largă de cooperare a ţărilor dezvoltate.

În 1957 prin Tratatul de la Roma a luat fiinţă Piaţa comuna, care din 1992 a devenit Uniunea Europeană. În Europa Centrală şi de Est în perioada 1949-1991 a funcţionat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) iar fostele republici ale URSS au constituit în 1991 Comunitatea Statelor Independente. În 1993 Polonia, Ungaria, Cehia şi Slovacia au semnat Acordul Central European de Comerţ Liber (CEFTA) cunoscut drept Acordul de la Vişegrad la care au aderat în 1995 Slovenia şi în 1997 Romania.

În America de Nord în 1991 între SUA şi Canada s-a încheiat un acord privind crearea unei zone de comerţ liber care a stat la baza Acordului de Comerţ Liber Nord American în 1994 incluzând şi Mexicul (NAFTA).

În America Latină s-a constituit în 1960 Asociaţia Latino-Americană a Liberului Schimb transformată în 1990 în Asociaţia Latino-Americană de Integrare (ALADI), în 1961 Piaţa Comună Centro-Americană, în 1969 Grupul Andin, în 1973 Piaţa Comună a Caraibelor (CARICOM), iar din 1991 a inceput să funcţioneze Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR).

Africa se remarca, de asemenea, printr-un riguros proces de creare a unor entităţi având obiective diverse la nivel subregional şi regional: Uniunea Economică şi Monetară Central-Africană în 1966, Comunitatea Economică a Statelor Vest-Africane în 1975,

131

Comunitatea Economică a Statelor Central-Africane în 1988, Piaţa Comună a Africii de Sud-Est în 1981 înlocuită în 1994 cu Asociaţia de Comerţ Preferenţial, Uniunea Progresului Arab în 1989, Comunitatea Sud-Africană pentru Dezvoltare în 1992.

Ţările din Asia au constituit, la rândul lor, o multitudine de organizaţii de cooperare şi integrare: Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est în 1967 (ASEEN), Acordul de la Bangkok în 1975, Forumul Pacificului de Sud în 1971, Consiliul de Cooperare a Statelor Arabe din Golf în 1981, Asociaţia Sud-Asiatică pentru Cooperare Regională în 1985, Organizaţia de Cooperare Economică în 1991.

Apariţia şi funcţionarea unei multitudini de organizaţii la nivel regional şi subregional arată ca regionalismul este în prezent, o importantă trăsătură a dezvoltării relaţiilor economice dintre diferite grupuri de state. În acelaşi timp, cooperarea şi integrarea economică regională crescândă devin piatra de temelie a deplinei integrări a economiilor regionale în economia globală. Evoluţia spre mondialism şi globalizare este certificată şi de constituirea unor organizaţii interregionale, aşa cum este Forumul de Cooperare Asia-Pacific (APEC) creat în 1989 care are o forţă impresionantă: ţările membre deţin 55% din PIB mondial iar populaţia reprezintă 40% din cea mondială.

Cele mai multe dintre organizaţiile regionale prezentate îşi propun să realizeze integrarea economică a ţărilor membre. Integrarea reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a economiei mondiale, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre economiile naţionale, concretizat în crearea unor entităţi economice comune, spaţii vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor, persoanelor, prin unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare, orientate spre realizarea unei uniuni economice şi politice a statelor membre.

Ţelul final al integrării poate fi atins treptat prin parcurgerea mai multor etape:

- zona de comerţ liber: ţările membre înlătură barierele comerciale între ele, menţinându-şi însă tariful vamal propriu în comerţul cu ţările terţe;

- uniunea vamală: în plus faţă de zona de comerţ liber se stabileşte un tarif vamal unic în relaţiile cu terţii;

- piaţa comună: în plus faţă de uniunea vamală realizează libera circulaţie a factorilor de producţie de bunuri, servicii, capitaluri, forţă de muncă între ţările membre;

- uniunea economică: suplimentează şi consolidează măsurile pieţei comune prin armonizarea politicilor economice naţionale, fiscale, sociale, monetare;

- uniunea politică: este stadiul superior al integrării caracterizat prin promovarea unei politici externe şi de securitate unice.

Regionalismul este doar o faţetă al unui alt proces fundamental care are loc în lumea contemporană, cel al globalizării (mondializării) activităţilor economice. În actualul stadiu, mondializarea reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială, prin liberalizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie (informaţii, capitaluri,

132

persoane), a mărfurilor şi tehnologiei lor, prin sporire ponderii producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul global, interdependent de funcţionarea pieţelor, prin amplificarea rolului cooperării internaţionale în elaborarea politicilor economice şi aplicarea lor în practica economică.

Forţele motrice ale mondializării activităţilor economice sunt: progresul tehnic, politicile de liberalizare, de deschidere a pieţelor şi de eliminare a obstacolelor care îngreunează desfăşurarea afacerilor, internaţionalizarea activităţii companiilor, dezvoltarea unei reţele interconectate de activităţi productive, comerciale, financiar bancare, valutare în întreaga lume.

Principalele forme de manifestare a mondializării vieţii economice sunt: internaţionalizarea producţiei şi globalizarea pieţelor de mărfuri, servicii, tehnologi, capitaluri şi valută.

Internaţionalizarea producţiei este procesul de extindere a acelor activităţi creatoare de bunuri şi servicii, de valoare adăugată, care nu îşi mai au originea într-o ţară ori alta, ci sunt rezultatul interdependenţelor complexe dintre agenţii economici ce acţionează pe spaţii largi, pe pieţe organizate şi reglementate la nivel global.

Expresia concretă a procesului de internaţionalizare a activităţilor economice este dezvoltarea unei producţii internaţionale integrate reprezentând acea parte a produsului mondial generat de activităţi economice interdependente care se desfăşoară pe spaţii ample, regionale ori mondiale, de către agenţi economici transnaţionali.

Principalul agent al producţiei internaţionale integrate este Societatea (Compania) Transnaţională (STN), formată din întreprinderea mamă care controlează active ale altor firme în alte ţări decât ţara sa de origine şi filiala străină. Filialele pot fi subsidiare, asociate sau ramuri.

Subsidiara este o întreprindere corporatistă din ţara gazdă în care o alta entitate deţine mai mult de jumătate din puterea de vot a acţionarilor şi are dreptul de a numi sau schimba majoritatea membrilor organelor administrative, de conducere şi supervizare.

Asociată este o întreprindere corporatistă din ţara gazda în care un investitor deţine în total cel puţin 10% dar nu mai mult de jumătate din puterea de vot a acţionarilor.

Ramura (branşa) este o întreprindere corporatistă deplină sau mixtă din ţara gazdă aflată în una din următoarele forme: un stabiliment ori birou permanent al investitorului străin; un parteneriat corporatist sau o societate mixtă între investitorul direct străin şi una ori mai multe terţe părţi; teren, construcţii sau echipamente, imobile deţinute nemijlocit de investitorul străin; bunuri mobile (vapoare, avioane) care operează în interesul unei ţări, alta decât cea a investitorului străin, într-o perioadă de cel puţin un an.

Globalizarea pieţelor este o altă formă de manifestare a mondializării vieţii economice. În condiţiile liberalizării şi globalizării, companiile transnaţionale, ca şi alte firme, acţionează pe piaţă prin intermediul comerţului internaţional, ori de câte ori găsesc aceasta ca fiind posibil şi profitabil şi prin intermediul investiţiilor directe şi a altor angajamente non-acţionariale când depăşirea graniţelor comerciale nu este posibilă.

133

Globalizarea vieţii economice este un proces obiectiv şi de nestăvilit. El este stimulat de revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană, fenomen ce transcende graniţelor naţionale, impunând ţinte şi soluţii globale la problemele care confruntă omenirea.

Globalizarea implică ea înseşi un non-potenţial de conflict. Date fiind spectaculoasele beneficii ale globalizării repartizate inegal cresc vulnerabilitatea şi incertitudinea în cazul multor comunităţi şi indivizi, precum şi inerenta periclitare a răspunderii democratice şi a menţinerii controlului la nivel local. Guvernele sunt dezorientate când sunt confruntate cu schimbări economice şi cu implicaţiile lor sociale. Capitalul financiar domină capitalul industrial şi, ca urmare, de pe urma schimbărilor de până acum, au beneficiat acţionarii şi financiarii, în vreme ce muncitorii suportă costurile.

Demonstraţiile ample antiglobalizare, inclusiv în ţările dezvoltate, au avut drept ţintă OMC-ul, considerat drept vârf de lance al acestui proces şi caracterizat drept organizaţie nedreaptă, nedemocratică, netransparentă şi neechilibrată.


Economia mondială reprezintă un sistem complex, interdependent, de agenţi ai vieţii economice între care se dezvoltă ample relaţii economice, tehnologice, comerciale, financiar-monetare etc., pe baza diviziunii mondiale a muncii, împreună cu normele juridico-legislative şi cu instituţiile care reglementează şi monitorizează funcţionarea structurilor componente şi a sistemului economic mondial în ansamblul său.

Economia naţională reprezintă un sistem de ramuri, subramuri, agenţi economici din domeniile producţiei bunurilor materiale şi serviciilor, de sfere şi sectoare ale activităţii economice legate reciproc prin diviziunea socială a muncii şi prin piaţa naţională, care funcţionează în cadrul teritoriului dat al unui stat.

Prin ramură a economiei naţionale se înţelege ansamblul de activităţi şi agenţi economici având o organizare specifică şi furnizând produse şi servicii relativ similare.

Decalajul absolut exprimă diferenţa cantitativă, măsurată în cifre absolute, între nivelurile dezvoltării economice ale diferitelor grupe de ţări calculat atât la indicatori macroeconomici pe total şi pe locuitor, cât şi la indicatori parţiali pe total şi pe locuitor.

Decalajul relativ exprimă diferenţa calitativă relativă între ponderile deţinute de diferite ţări şi grupe de ţări în indicatori economici mondiali.

Specializarea internaţională este determinată de anumiţi factori şi se concretizează într-o multitudine de forme şi modele.

Specializarea inter-ramură se caracterizează prin schimburi de produse ale diferitelor ramuri ale economiei.

Specializarea intra-ramură se distinge prin paralelismul structurilor de ramură .

134

Specializarea tehnologică defineşte fluxurile de interschimburi generate de cercetarea tehnico-ştiinţifică cum sunt: licenţe, brevete contra licenţe, brevete de fabricaţie, licenţe, brevete contra produs finit.

Specializarea organologică înseamnă concentrarea resurselor de producţie şi exportul de subansamble, organe de maşini, detalii care se încorporează într-un produs finit de mare complexitate.

Balanţa de plăţi externe reprezintă un tablou sintetic sub formă contabilă, care înregistrează sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare şi monetare intervenite între rezidenţii unei economii şi restul lumii, în cursul unei perioade de timp, de regulă un an.

Balanţa de plăţi externe poate fi echilibrată, dacă încasările sunt egale cu plăţile rezultate din relaţiile externe, excedentară sau activă, când încasările depăşesc plăţile şi deficitară sau pasivă când încasările sunt mai mici decât plăţile.

Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, se defineşte ca reprezentând reunirea resurselor şi eforturilor bi- şi multi-laterale ale statelor, vizând realizarea, pe baze contractuale, de activităţi conexe de cercetare-dezvoltare şi transfer de tehnologii, producţie, prestări, servicii, construcţii civile şi industriale, comercializare în scopul obţinerii de rezultate economice superioare sumei celor individuale.

Internaţionalizarea producţiei este procesul de extindere a acelor activităţi creatoare de bunuri şi servicii, de valoare adăugată, care nu îşi mai au originea într-o ţară ori alta, ci sunt rezultatul interdependenţelor complexe dintre agenţii economici ce acţionează pe spaţii largi, pe pieţe organizate şi reglementate la nivel global.


• interdependenţe economice • economie deschisă • ordine economica mondială • avantaj absolut • avantaj relativ • avantaj competitiv • piaţă mondială Întrebări de control şi teme de dezbatere

• În ce constau interdependenţele economice? • Ce reprezintă o super putere mondială? • Ce deosebire există între avantajul absolut şi avantajul relativ? • Care a fost principalul centru mondial de putere în secolul al XX-lea?



135

1. …................. exprimă diferenţa cantitativă, măsurată în cifre absolute, între nivelurile dezvoltării economice ale diferitelor grupe de ţări calculat atât la indicatori macroeconomici pe total şi pe locuitor, cât şi la indicatori parţiali pe total şi pe locuitor. 2. .................... defineşte fluxurile de interschimburi generate de cercetarea tehnico-ştiinţifică cum sunt: licenţe, brevete contra licenţe, brevete de fabricaţie, licenţe, brevete contra produs finit. Identificaţi varianta de răspuns corectă:

3. Între cele trei mari ţări de pe continentul nord-american, Canada, Mexic, SUA, a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994, acordul de comerţ liber: a) ASEAN b) OMC c) NAFTA d) GATT

4. Balanţa de plăţi este activă când: a) plăţile depăşesc încasările b) valoarea exporturilor depăşeşte valoarea importurilor c) valoarea importurilor depăşeşte valoarea exporturilor d) încasările depăşesc plăţile


• Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie Politică, volumul II, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Enache Constantin, Mecu Constantin, (coordonatori), Economie politică. Aplicaţii practice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2009. • Iacob (Patache) L., Piața muncii și ocuparea în zona Dobrogei, Ed. Economică, București, 2010 • Sedlacek Tomas, Economia binelui şi a răului, Editura publică, Bucureşti, 2012.

136

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE EVALUARE/AUTOEVALUARE

Unitatea de învăţare 1: 1) Produsul intern brut; 2) Produsul naţional net; 3) a; 4) d Unitatea de învăţare 2: 1) Creşterea economică negativă; 2) Dezvoltarea economică durabilă;

3) b; 4) d Unitatea de învăţare 3: 1) Investiţiile nete; 2) Consumul; 3) c; 4) a Unitatea de învăţare 4: 1) Ciclicitatea; 2) Politica de relansare; 3) a; 4) b Unitatea de învăţare 5: 1) Şomajul; 2) Şomajul conjunctural; 3) c; 4) b Unitatea de învăţare 6: 1) Slumpflaţia; 2) Hiperinflaţia; 3) a; 4) c Unitatea de învăţare 7: 1) Politica bugetară; 2) Multiplicatorul fiscal; 3) d; 4) c Unitatea de învăţare 8: 1) Nivelul de trai; 2) Calitatea vieţii; 3) d; 4) d Unitatea de învăţare 9: 1) Decalajul absolut; 2) Specializarea tehnologică; 3) c; 4) d

Date post:	29-Oct-2019
Category:	Documents
Upload:	others
View:	4 times
Download:	0 times

INTRODUCERE -...

Documents