1

2

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă doreşte să constituie un studiu complex al comunei Drăgăneşti- judeţul Bihor,

situată în cunoscuta Ţară a Beiuşului.

Am ales această comună din regiunea Beiuşului din dorinţa de a aduce o contribuţie în studiul

acestei zone din toate aspectele geografice menite să ofere o descriere cât mai adecvată şi mai

ilustrativă. Un al doilea argument ar fi şi faptul că sunt născută in inima Ţării Beiuşului- oraşul Beiuş

şi având bunici în unul din satele comunei, fiindu-mi astfel uşurată munca de documentare.

Lucrarea de faţă grupează elementele cadrului natural din comuna Dăgăneşti, elementele

demografice, aspectele sociale, economice şi industriale, date asupra turismului local precum şi date

despre obiceiurile şi datinile atât de specifice acestei regiuni, oferind în acest mod o imagine de

ansamblu atât asupra comunei Drăgăneşti cât şi asupra populaţiei acesteia.

Cu acestă ocazie aş dori să mulţumesc tuturor celor care m-au ajutat la realizarea acestei

lucrări: primăriei comunei Drăgăneşti, care mi-a oferit datele necesare, profesorilor din cadrul

facultăţii de Istorie - Geografie, Oradea, care m-au ajutat la prelucrarea datelor şi mai ales doamnei

profesoare PETREA RODICA, care mi-a acordat un sprijinit şi un ajutor deosebit.

-vedere de ansamblu asupra satului Drăgăneşti-

3

-Primăria Comunei Drăgăneşti-

4

Cap. 1. AŞEZAREA GEOGRAFICĂ. LIMITELE. PREZENTAREA COMUNEI

Judeţul Bihor, situat în partea de vest a României, ocupă locul al şaptelea ca mărime între

judeţele ţării, având o suprafaţă de 7535 kmp. Se întinde de la 47*35’21’’ latitudine nordică, până la

46*23’48’’ latitudine nordică; ca longitudine fiind cuprins între 21*26’06’’şi 22*48’39’’ longitudine

estica.

Limita vestică a judeţului este dată de frontiera de stat dintre ţara noastră şi Ungaria.

Aproximativ din dreptul localităţii Boianu Mare şi până în vârful Piatra Aradului (1428 m ), din Munţii

Bihorului, se desfăşoară limita estică, limită ce îl separă de judeţele Sălaj, Cluj şi Alba. De la Piatra

Aradului până în apropiere de localitatea Ant se întinde limita sudică prin care se desparte de judeţul

Arad.

Între aceste limite, teritoriul judeţului se situează în cadrul a trei mari unităţi geografice majore:

Câmpia de Vest, Dealurile Vestice şi Munţii Apuseni.

Comuna Drăgăneşti se încadrează în Depresiunea Beiuşului, fiind mărginită în SE, E şi NE de

Munţii Bihor şi Munţii Vlădeasa, în S, SV şi V de Munţii Codru Moma, iar în NV şi N de restul

Depresiunii Beiuş.

În cadrul descris mai sus, comuna Drăgăneşti se află situată în partea de SE a judeţului Bihor,

după cum numele judeţului înseamnă (flăcău frumos), la 6 km SE de oraşul Beiuş, pe şoseaua

naţională E 79.

Comuna Drăgăneşti se învecinează în partea de NV cu oraşul Beiuş la 5 km, în partea de V cu

Comuna Tărcaia (la 3 km), în S cu Comuna Lazuri de Beiuş(la 10 km) şi cu Comuna Rieni(la 10 km),

în SE cu Comuna Bunteşti (la 8 km), în NE cu Comuna Budureasa(la 21 km), iar în N cu Comuna

Curăţele. Faţă de oraşul Vaşcău comuna se află la o distanţă de 22 km.

Comuna este legată de DN 76 Oradea-Deva. Locuitorii din comună călătoresc spre Beiuş sau

Stei-Vaşcău cu căruţa sau maşina. Mai pot călători şi cu trenul din Halta Tărcaia a liniei ferate Oradea-

Vaşcău care se află la marginea comunei. Azi această cale ferată nu mai ajunge la Oradea fiind

dezafectată în zona Drăgeşti din cauza multor alunecări de teren.

2.1. SATE COMPONENTE

În arhiva primăriei se găsesc acte civile începând cu anul 1895 şi ele au înregistrate ca sate

componente ale comunei Drăgăneşti următoarele sate: Drăgăneşti, Ţigăneşti, Păcăleşti, Păntăşeşti,

Belejeni, Sebiş, Negru (azi Grădinari), Mizieş, Talpe şi Râturi ( azi Livada Beiuşului ), Sudrigiu şi

Leleşti. Sursa - Arhiva Primăriei Comunei Drăgăneşti şi actele de stare civilă.

5

În anul 1930 s-a înfiinţat comuna Mizieş, formată din satele: Mizieş, Râturi, Talpe, Sălişte de

Beiuş, Saca şi Teleac. Tot acum satul Sudrigiu a trecut la comuna Rieni, iar satul Leleşti a trecut la

comuna Bunteşti. Aşa se face că în perioada 1930-1968 comuna Drăgăneşti (inclusă în regiunea

Crişana) a avut în componenţă satele : Drăgăneşti, Ţigăneşti, Păntăşeşti, Belejeni, Sebiş şi Negru.

Prin Legea nr. 2/1968 de reorganizare administrativă a teritoriului ţării, s-au desfiinţat “

regiunile “, s-au înfiinţat “ judeţele “, s-au schimbat multe denumiri de localităţi şi s-au comasat o serie

de comune. Atunci, comunele Mizieş şi Drăgăneşti au format comuna Drăgăneşti, satele Saca, Sălişte

de Beiuş şi Teleac au trecut la comuna Budureasa, numele localităţii Negru se schimbă în Grădinari

(deoarece majoritatea locuitorilor de aici au avut şi au şi azi grădini de legume şi solarii renumite în

întreaga zonă), iar numele localităţii Râturi a devenit Livada Beiuşului. Din 1968 şi până în prezent,

comuna Drăgăneşti are în componenţa ei satele : Drăgăneşti, Ţigăneştii de Beiuş (Ţigăneşti-cătun şi

Păcăleşti), Păntăşeşti, Belejeni, Sebiş, Grădinari, Mizieş, Livada Beiuşului şi Talpe.

Dintre cele 9 sate ale comunei, 8 sunt aşezate pe valea Crişului Pietros (care se varsă în

Crişul Negru pe teritoriul satului Grădinari). Aceste 8 sate sunt : Drăgăneşti, Păntăşeşti, Sebiş,

Belejeni, Ţigăneştii de Beiuş, Grădinari, Livada Beiuşului şi Talpe. Al nouălea sat, Mizieş, se află pe

Dealul Mizieşului.

Distanţele între reşedinţa comunei (Drăgăneşti) şi satele aparţinătoare sunt de 1 km

(Ţigăneştii de Beiuş şi Belejeni), 2 km (Grădinari şi Păntăşeşti), 4 km (Sebiş şi Mizieş), 11 km (Livada

Beiuşului) şi 14 km (Talpe).

2.2 SCURT ISTORIC AL COMUNEI

Deşi în documente apare la o dată mai târzie decât alte localităţi din Transilvania, există

certitudinea că existenţa localităţii se pierde în negura istoriei, ea având viaţă proprie şi activitate

încă din vremea stăpânirii romane în Dacia, în perioada convieţuirii dacilor cu romanii.

Comuna Drăgăneşti este atestată documentar din anul 1552, sub denumirea de Draghanfalva

care tradus în româneşte înseamnă Satul lui Drăgan, datele fiind cunoscute de la manifestarea atestării

documentare a 425 de ani, comemorată la data de 11 decembrie 1977.

Unii susţin că numele de Drăgăneşti şi l-ar fi luat de la un individ cu numele Drăgan, care ar fi

fost pe vremuri locuitor în comună, al cărui nume azi nu mai există în comună.

Alţii spun că în Munţii Bihorului există Valea Drăganului care a fost pe vremuri porţiune de

6

munte, păşune a comunei, şi locuitorii din comună s-au numit Drăgăneştii. Arhivele Naţionale-

Direcţia Judeţeană Bihor, fond Consilieratul Agricol al Judetului Bihor.

În documentele de arhivă se păstrează nume proprii ale primilor locuitori ai satului Drăgăneşti

din care în 1850 este menţionat un oarecare Dragu urmat apoi de alte nume ca Groza, Kurth, Gabra,

Abrudan, Sala.

La Arhivele Statului există un registru de dijmă a porcilor din anul 1580 scris în ortografie

maghiară. În crainicatul lui Ion Uscat apare localitatea Păntăşeşti, arsă în întregime de tătari şi

reapărută mai apoi.

In cadrul comunei satul cu cea mai veche atestare documentară este Grădinari (fost Negru).

Acesta apare într-o conscriere din anul 1442, sub denumirea de posesia hungaricali Negerfalva.

In anul 1704 sunt semnalaţi la Negru 57 % unguri, 43 % români, acest fapt fiind explicat prin

scăderea drastică a populaţiei în urma campaniilor militare turceşti derulate pe întreg teritoriul

Bihorului.

Alături de Drăgăneşti apare menţionate pentru prima dată şi satele Belejeni (sub denumirea

Belezseny) şi Şebiş (Nagesebes) în anul 1592.

În registrele de dijme ale anului 1580 sunt menţionate satele Păntăşeşti (sub denumirea de

Panthasfalva), Talpe (Talpfalva) şi Mizieş (Mezess). În conscrierea anului 1588 Mizieşul apare sub

formă de Alomizes sau Felsomizes pentru ca mai târziu la 1800 să apară sub denumirea de Mezes.

Atestarea satului Râturi nu intră în discuţie deoarece acesta a fost un cătun al Mizieşului până

în anul 1956, când a devenit sat independent iar în anul 1968 a devenit Livada Beiuşului. In anul 1692

a fost atestat satul Ţigăneşti, iar în 1721 Păcăleşti - aşezări care împreună formează localitatea

Tigăneştii de Beius, denumire care apare ăn actele oficiale. V. Mihăilescu - Toponomia satelor

româneşti 1963

C.Suciu - Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol.I, II

Ed. Academiei R.P. Române, Bucureşti 1967

N. Drăgan - Toponimie şi istorie (Cluj-Napoca 1928).

7

Cap. 2. RELIEFUL

Comuna Drăgăneşti este situată în Depresiunea Beiuşului, la o altitudine ce variază între 126 m

(la Grădinari) şi 419 m (pe Dealul Buduresii, în estul comunei).

Depresiunea Beiuşului se încadrează geomorfologic, în Munţii Apuseni, unde întâlnim văi largi

şi terase etajate, terase aluvionale şi piemontane, o serie de conuri de dejecţie întinse, cu o mare

bogăţie de ape, precum şi zone colinare.

Relieful comunei este, de fapt, o luncă mărginită la nord şi la nord-est de dealuri cultivate cu

viţă-de-vie şi pomi fructiferi. Mai proeminente sunt dealurile din apropierea satului Talpe: Muncelul,

Glemeiul, Dumbrava, Strimina, Bondorul, Dealul Viilor, Bistra, Dealul Lupşii şi Faţa Teleacului.

2.1 FAZELE DE EVOLUŢIE A RELIEFULU

Pe seama substratului litologic, care a fost depus în etapa de bazin şi în funcţie de procesele

care au loc datorită evenimentelor paleogeografice ce au urmat paroxismului orogenetic rhodanic se

realizează actualele aspecte ale reliefului din Ţara Beiuşului. În acest sens, s-au format piemonturile

de acumulare pe seama cărora a fost modelat relieful deluros al regiunii. Materialul erodat în timpul

modelării dealurilor s-a acumulat în prelungirea vestică a lor, către zona de subsidenţă a Crişurilor, sub

forma unei câmpii piemontane, care însă nu intră în cadrul comunei Drăgăneşti. S-au conturat astfel

următoarele faze morfogenetice: faza piemonturilor, faza de formare a teraselor fluviatile şi faza

antropică.

La sfârşitul dacianului şi începutul levantinului, paroxismul mişcărilor orogenetice rhodanice a

determinat o puternică acţiune de eroziune asupra regiunilor muntoase învecinate şi acumularea

materialului erodat în Ţara Beiuşului sub forma unor piemonturi de acumulare. Deşi azi, datorită

evoluţiei ulterioare a piemonturilor apar numai unele resturi, există date suficient de evidente pentru

reconstituirea aspectelor paleogeografice ale acestei faze.

Sub toate aspectele problema piemonturilor din Ţara Beiuşului a constituit subiectul celor mai

multe discuţii în paginile literaturii de specialitate. Cel mai reprezentativ sector este cel de piemont.

Plecând de la forma şi extensiunea piemonturilor, de la direcţia divergentă a văilor, panta suprafeţei

reliefului, etc., s-a ajuns la ideea genezei subacvatice a reliefului, acesta fiind o formă deltaică.

Într-o primă fază, materialul abundent provenit din cadrul muntos era depus în depresiune, de-a

lungul văilor. După ce acestea au fost umplute cu aluviuni, râurile principale au clădit conuri mari de

8

împrăştiere din contopirea cărora a rezultat un relief piemontan suprapus câmpiei litoralo-piemontane

daciene, care a suferit un proces de fragmentare la finele etapei precedente. Pietrişurile piemontane

care au fost depuse cu această ocazie fosilizează un relief preexistent fragmentat, datorită cărui fapt,

ele urmează marnelor ponţiene şi nu nisipurilor daciene. Elementele depozitului piemontan erau

variate ca mărime, compoziţie şi stratificare, aşa cum se poate observa în puţinele deschideri care s-au

mai păstrat pe unele interfluvii. La rândul său, depozitul piemontan este acoperit cu un orizont de

argilă cu bobovine. Se poate observa un proces dublu: de eroziune în munţi şi de acumulare în Ţara

Beiuşului.

Relieful se prezintă ca o asociere de dealuri cu interfluvii, fie sub forma unor suprafeţe, fie a

unor culmi înguste. Ele se prezintă într-un nivel uşor înclinat în sensul actual de drenaj, ceea ce indică

direcţia de formare şi sensul de evoluţie a reliefului.

2.1.1. STRATIGRAFIA REGIUNII

Dealurile sunt sculptate în formaţiunile ponţianului (reprezentate mai ales prin marne) şi ale

dacianului (reprezentate prin nisipuri gălbui). Aceste formaţiuni sunt acoperite de pietrişuri

piemontane peste care s-a depus o argilă gălbuie cuaternară. Între 300-400m se desfăşoară piemontul

propriu-zis. Se poate observa că acolo unde există pietrişuri piemontane lipsesc nisipurile daciene, ele

fiind dispuse direct peste marnele ponţiene. Acest lucru este o dovadă că anterior depunerii

pietrişurilor a existat un proces de eroziune fluviatilă, care a îndepărtat nisipurile daciene, rezultând

suprafeţe de eroziune cu un anumit grad de fragmentare pe care au fost depuse pietrişuri piemontane.

După depunerea materialului piemontan, afluenţii Crişului Negru au fragmentat piemontul şi au

înlăturat o parte din pietrişuri, formându-se suprafeţele de nivelare.

2.1.2. MODELAREA FLUVIALĂ A RELIEFULUI

În condiţiile unei reţele hidrografice cu caracter divagant şi ale unei clime mediteraneene,

eroziunea atacă toată suprafaţa piemontului de acumulare. Procesul devine şi mai caracteristic după

epuizarea paroxismului, când în condiţiile calmului tectonic dintre cele două faze de ridicare valahice,

nivelarea piemontului prin eroziune laterală şi retragerea versanţilor devine şi mai accentuată. Ca

urmare, pe seama depozitelor piemontane, s-a format o suprafaţă de nivelare inferioară suprafeţei

iniţiale a piemontului de acumulare, dar păstrând, în general, tiparele acestuia. Deoarece această

9

suprafaţă reprezintă o etapă înaintată din evoluţia piemontului de acumulare şi întrucât ea păstrează în

linii generale tiparele iniţiale piemontane, ba mai mult, pe alocuri ea este sculptată în depozite

piemontane, putem să o considerăm ca o suprafaţă de eroziune piemontană.

Râurile s-au adâncit în suprafaţa de nivelare, fragmentând-o într-o serie de dealuri despărţite de

văi largi care se termină în pâlnie spre valea colectoare. Această adâncire epigenetică a dus la formarea

mai multor nivele de terasă (4 nivele în regiunea studiată, după alte păreri existând şi o a cincea, dar

care se pierde în a patra, nedefinindu-se foarte clar). Există însă şi păreri conform cărora ar exista 7

nivele de terasă (t1-2-4m; t2-7-15m; t3-20-25m; t4-55-60m; t5-75-90m; t6-85-95m; t7-90-110m). Cea

din urmă terasă se prezintă sub forma unor poduri relativ înguste şi prelungi, în timp ce terasele 5, 6 se

prezintă sub forma unor poduri extinse.

Într-o a doua fază, condiţiile tectonice şi climatice au determinat formarea teraselor.

Declanşarea noului sens morfogenetic a coincis cu cel de-al doilea paroxism al ridicărilor valahice, cu

mult mai însemnat decât precedentul.

Formarea, evoluţia şi aspectele actuale ale teraselor din acestă zonă sunt rezultatul conlucrării

mai multor factori, dintre cei mai semnificativi fiind: oscilaţiile climatice, mişcările de ridicare pe

verticală a Munţilor Apuseni, mişcările din zona de subsidenţă a Crişurilor, prezenţa formaţiunilor

pliocene uşor de erodat şi înclinate în sensul actual de drenaj, debitul mai însemnat al afluenţilor

Crişului Negru precum şi remanierile hidrografice.

În fazele de trecere de la glaciar la interglaciar se formau luncile şi se supraîncărca zona de

subsidenţă, care, apoi, manifesta o mişcare de scufundare. Aceste aspecte erau posibile deoarece în

această fază debitul lichid al râurilor era însemnat, deci ele aveau forţa necesară să transporte

aluviunile ce proveneau din materialul detritic periglaciar prezent din abundenţă pe povârnişurile

munţilor, încă neacoperite de vegetaţia forestieră.

Un alt element cu un rol destul de important în formarea teraselor îl reprezintă componenţa

litologică. De exemplu, existenţa rocilor friabile (marnele şi nisipurile pliocene) a permis eroziunii

fluviatile să acţioneze cu uşurinţă şi să formeze terasele extinse atât de-a lungul Crişului Negru, cât şi

de-a lungul afluenţilor săi. De asemenea, un rol însemnat l-a avut şi inegalitatea în debitul lichid şi

solid al afluenţilor Crişului Negru. Râurile din Munţii Bihorului, cu debit mai însemnat au împins

Crişul Negru înspre stânga. Ca urmare, terasele s-au dezvoltat mai ales pe versantul drept (unde se află

şi comuna Drăgăneşti), în detrimentul celui stâng, unde se întâlnesc mai mult umeri de terase.

Înclinarea uşoară a structurii de suprafaţă, în general în sensul actual al drenajului, a imprimat

şi ea reţelelor hidrografice abateri de direcţie, cu urmări în aspectul teraselor. Astfel, abaterea

afluenţilor Crişului Pietros (care curg în regiunea comunei Drăgăneşti) spre dreapta a determinat o

10

dezvoltare mai accentuată a teraselor în partea stângă a acestora, în timp ce în partea dreaptă ele sunt

slab dezvoltate sau chiar lipsesc în unele cazuri.

O ultimă fază ar fi cea antropică. Analiza evoluţiei reliefului până în faza actuală ne-a dat

posibilitatea să descifrăm etapele istoriei sale, determinate de lupta contradictorie între factorii

endogeni şi cei exogeni.

Spaţiul deluros piemontan situat la poalele Munţilor Bihor-Vlădeasa, ca unitate racord între

unitatea montană şi unitatea depresionară adiacentă, Depresiunea Beiuş, este cunoscută în literatura

gografică sub denumirea de Dealurile Bihorului (I.Berindei 1997, Geografia României, vol. IV, 1992)

şi este integrată unităţii majore a Dealurilor Pericarpatice Vestice.

Caracterul geografic dominant al acestei unităţi este cel de unitate geografică de contact,

rezultat din întrepătrunderea la nivelul ei a caracterelor major specifice spaţiilor adiacente. Acestă

dominanţă, care marchează fiecare componentă a învelişului geografic şi dă personalitate geografică

unităţii, îşi are resorturile în poziţia sa geografică.

Depresiunea Beiuşului este un fragment din vechiul golf de natură tectonică, ce mărginea rama

vestică a Apusenilor, transformat ulterior în bazin sedimentar. În cadrul său, cea mai bine evidenţiată

este bordura estică ce tiveşte poalele Munţilor Vlădeasa-Bihor, cu relief deluros de culmi prelungi şi

largi, sau poduri de 200-250 m altitudine, până la 419 m, uşor înclinate spre axul depresionar dar şi de

la nord la sud.

Morfologic, contactul dintre piemont şi spaţiul montan se face printr-un abrupt bine evidenţiat.

Prezenţa acestui abrupt se datorează fie acţiunii eroziunii diferenţiate asupra contactului între cele două

complexe petrografice diferite, fie existenţei unui complex tectonic de falii paralele între ele (de-a

lungul cărora s-a scufundat golful Beiuşului), cu orientare nord-sud, pornind din dreptul localităţii

Meziad.

Mai complexă şi mai greu de identificat este limita inferioară a piemontului spre sistemul de

terase al Crişului Negru, dificultate ce rezidă din caracterele morfologice comune ale celor două

unităţi. Piemontul se termină deasupra umerilor sau podurilor teraselor superioare printr-o inflexiune

evidentă de relief. Datorită acestor particularităţi, spre terasele Crişului Negru limita nu este o linie, ci

o fâşie în care se sting caracterele piemontului şi se nasc cele ale teraselor. Această fâşie este dată de

reducerea grosimii depozitelor piemontane şi apariţia unor linii de izvoare, iar legate de acestea şi o

vegetaţie hidrofilă.

11

2.2. MODELAREA VERSANŢILOR

Necesitatea cunoaşterii tendinţelor de dezvoltare ale reliefului impun acordarea unei atenţii

deosebite în cunoaşterea proceselor morfogenetice actuale ale regiunii, mai ales că în perioada actuală

modul de desfăşurare al proceselor de versant depăşeşte gradul normal de dezvoltare. Cauza trebuie

căutată nu atât în modificarea proceselor unor condiţii naturale, cât mai ales în intervenţia omului, care

(conştient sau nu) a contribuit la accentuarea acestor procese, procese care pun amprenta pe întreg

sistemul morfogenetic. Din multitudinea proceselor actuale, cele mai importante în zona comunei

Drăgăneşti sunt cele legate de acţiunea apelor curgătoare şi de porniturile de teren.

Modelarea apelor curgătoare este amplificată de precipitaţii, înclinarea povârnişurilor,

lungimea lor, existenţa unor depozite friabile şi prezenţa unei infiltraţii accentuate.

Valoarea fragmentării verticale condiţionează mărimea energiei potenţiale a eroziunii apelor

curgătoare. În luncă şi în terasele inferioare energia potenţială este mică, dar în regiunile mai înalte

forţa potenţială este medie, dată de o fragmentare diferenţiată (21-80 m.), fiind condiţonată de

suspendarea în cadrul văilor a teraselor medii şi superioare. Procesele dominante de-a lungul râurilor

sunt: eroziune prin pluviodenudaţie, eroziune de suprafaţă, prin şiroire şi ravinare, acumulări coluviale

sau de conuri de dejecţie la baza lor. În cadrul suprafeţelor plane se întâlneşte o infiltrare maximă,

levigare precum şi dezvoltarea depozitelor de cuvertură.

Eroziunea prin şiroire apare la topirea zăpezilor precum şi în sezonul cald, în locurile unde

covorul vegetal lipseşte.

Eroziunea prin ravinare este de fapt o intensificare a proceselor de şiroire. Se poate observa în

teren o ravenă aflată într-un stadiu înaintat de dezvoltare la nord de satul Belejeni, ravenă ce atinge de

la 2 la 9-10m.. Se poate observa cu uşurinţă cum ravena a depăşit pătura de sol şi s-a încrustat în roca

de bază. Fundul ravenei prezintă neregularităţi exprimate printr-o serie de căderi în trepte care au dus

la formarea unor îngrămădiri da material transportat.

Porniturile de teren reprezintă deranjări ale stării de echilibru în masa rocilor care alcătuiesc

terenurile regiunii. Ca şi cauze pe lângă acţiunea gravitaţiei sunt şi alte procese declanşatoare, putându-

le grupa astfel:

a) constituţia terenurilor

b) rolul umezelii

c) cauze mecanice exterioare

a) terenurile din această zone prezintă în constituţie pietrişuri care sunt lipsite

de coeziune, cu un unghi de frecare internă mare, fiind macrogranulare şi permeabile. Ele favorizează

declanşarea rostogolirilor şi surpărilor. Existenţa de nisipuri argiloase (dacice), care intră în

12

alcătuirea părţii superioare a dealurilor piemontane, duce la fenomene de surpări sau scurgeri de

nisipuri.

b) umezeala ridicată se datorează precipitaţiilor abundente din această regiune, regiune expusă

maselor de aer vestice, extrem de umede. Apa se infiltrază în nisipuri, până la marne, pe care le

saturează. Se formează o pânză freatică la nivelul acestora, condiţii la care se adaugă şi greutatea

terenurilor, determinând în acest fel ruperea echilibrului static al rocilor.

c) înclinarea terenurilor şi distrugerea stabilităţii lor naturale duce la fenomene de rostogoliri şi

surpări.

I.Berindei - Contribuţii la stabilirea genezei teraselor din depresiunile-golf al Munţilor Apuseni

(Bucureşti 1969)

I..Berindei - Câmpia Crişurilor. Crişul Repede. Ţara Beiuşului (Bucureşti 1977)

I. Berindei - Depresiunea Crişului Negru - Studiu geomorfologic (Cluj-Napoca 1969).

13

Cap. 3. CLIMA

3.1. POLUAREA ATMOSFEREI

În zona comunei Drăgăneşti nu există corpuri solide sau noxe chimice care să constituie un

factor poluant pentru atmosferă şi deci pentru oamenii care trăiesc în această zonă.

Sunt însă şi situaţii în care se resimt vapori de alcool în regiune, vapori care provin de la Fabica

European Drinks situată în cadrul comunei Rieni şi care se resimt în funcţie de circulaţia atmosferică.

Acest lucru nu pune însă în pericol sănătatea cetăţenilor din această zonă şi nu constituie un factor

poluant pentru regiune.

3.2. TEMPERATURA AERULUI

Clima comunei este cea specifică depresiunilor, fără vânturi intense, cu ierni mai blânde decât

la câmpie, dar cu veri ceva mai reci şi cu toamne mai plăcute şi lungi.

Repartiţia teritorială a valorilor medii ale temperaturii aerului prezintă particularităţi

determinate de neomogenitatea reliefului. În zona Ştei-Beiuş, temperatura medie multianuală este în

jurul valorii de 9-10 C.

De-a lungul anilor s-a constatat că în zonă luna cea mai rece din an este luna ianuarie, cu valori

medii multianuale între –1 C şi –2 C, iar cea mai caldă lună este luna iulie, cu temperaturi multianuale

între 18 C şi 20 C. Frecvenţa anuală a zilelor de îngheţ este în jur de 90 de zile, dar au fost şi 124 de

zile de îngheţ (în 1973), respectiv 120 de zile (în 1976). Temperaturi maxime (peste 25 C) s-au

înregistrat în 39 de zile în 1980 şi în 38 de zile în 1963.

Temperaturile medii lunare măsurate la staţia meteorologică din Ştei în anul 1997 au fost:

14

(valorile sunt exprimate în grade C)

Analizând variaţia de la an la an a resurselor termice cu temperaturi mai mari de 10 C, sectorul

Beiuş-Ştei se încadrează în zona a IV-a, cu un cumul termic cuprins între 1200-1300 C. În perioadele

1969-1973 şi 1977-1980 cumulul termic a fost sub 1200 C. Cei mai reci ani au fost anul 1978 (cu un

cumul termic de 893 C), anul 1980 (cu un cumul termic de 906 C) şi anul 1973 (cu un cumul termic de

1029 C), iar cei mai calzi au fost anul 1961 (cu un cumul termic de 1509 C), anul 1963 (cu un cumul

termic de 1437 C) şi anul 1967 (cu un cumul termic de 1377 C).

3.3. PRECIPITAŢIILE ATMOSFERICE

Regimul pluviometric al comunei se caracterizează printr-o medie multianuală de precipitaţii

cuprinsă între 650 şi 750 l/m.p. Staţia hidrologică din Beiuş a înregistrat 852 l/m.p. în anii 1964-1966,

1968-1970, 1974, 1977-1978, 1980.

Repartiţia precipitaţiilor pe lunile anului 1999, înregistrată la Beiuş, a fost neuniformă:

TEMPERATURILE MEDII LUNARE ÎN 1997

2,7 1,1

7,3 8,3

14

18,8 18,6

16,2

12,1

3,3

0,8 0,5 0 2 4 6 8

10 12 14 16 18 20

ian feb mar apr mai iun iul aug sep oct nov dec

15

(valorile sunt exprimate în l/m.p.)

Cele mai mari cantităţi de apă cad în localităţile comunei în lunile mai-iunie, iar cele mai mici

în lunile februarie-martie.

Datele au fost culese de la Staţiile meteorologice din Beiuş, Ştei şi Stâna de Vale.

3.4. VÂNT

În cadrul comunei Drăgăneşti se poate observa o predominanţă a circulaţiei atmosferice pe

direcţie vest-est, cu viteze ale vântului care se încadrează în limite medii. Se înregistrează viteze mai

accentuate ale vântului pe timpul primăverii, corelate cu pătrunderea unor mase de aer mai reci dinspre

vest.

REPARTIŢIA PRECIPITAŢIILOR PE LUNILE ANULUI 1999

59,4

28,6

99,7

48,2 52,9

82,4 83,9

49,6 54,2

79,5

46,9

118,7

0

20

40

60

80

100

120

140

ian feb mar apr mai iun iul aug sep oct nov dec

16

Cap. 4. HIDROGRAFIA

Comuna Drăgăneşti aparţine bazinului hidrografic al Crişului Negru, râu caracterizat printr-un

debit foarte variabil în timpul anului. Principalul său afluent în zonă este Crişul Pietros, care străbate

teritoriul comunei de la est la vest, pe o lungime de 5 km. Lăţimea medie a lui este de 6 m, iar

adâncimea medie este de 0,5 m.

Crişul Pietros (numit de localnici Valea Pietroşii) are o cădere destul de mare şi o viteză de

scurgere mult peste cea a râurilor din zonă, fapt pentru care, în timpul ploilor de primăvară şi a topirii

zăpezilor, iese uneori din matcă, provoacă grote adânci, inundă suprafeţe agricole şi pune în pericol

satele Sebiş, Belejeni, Ţigăneşti-cătun, Drăgăneşti şi cătunul Păcăleşti. Există un dig vechi de

protecţie, din piatră, lung de 500 de m, distrus parţial de viiturile mari de apă din 1981. În 1998 s-au

făcut o serie de lucrări de întreţinere şi regularizare a Crişului Pietros: decolmatare, aşezarea albiei pe

vechiul curs, diguri din gabioane (coşuri din nuiele sau sârmă, umplute cu pământ sau pietriş) etc.

Valea Pietroşii nu a curs întotdeauna prin albia actuală. La început a curs prin nord-vestul

comunei şi apoi s-a deplasat, treptat, spre est. În 1941 mai trăiau în sat bătrâni care ştiau că odinioară

erau urme de mori în vestul satului, sau chiar în sud. În deplasarea ei de la nord-vest către sud-est (spre

albia actuală), Valea Pietroşii a lăsat mult pietriş peste tot în comună.

Crişul Pietros este traversat de DN 76 printr-un pod de beton armat, reparat în perioada 2000-

2001, şi de calea ferată Ciumeghiu-Vaşcău printr-un pod metalic lung (din care 30 de metri se află pe

teritoriul comunei Drăgăneşti). Un alt pod de beton peste Crişul Pietros s-a finalizat în 1997, între

satele Belejeni şi Sebiş.

Pe hotarul satului Grădinari, Crişul Pietros se varsă în Crişul Negru. Crişul Negru străbate

satele Păntăşeşti şi Grădinari şi constituie hotarul natural cu comunele Lazuri de Beiuş şi Tărcaia. Pe

teritoriul comunei, Crişul Negru are doi afluenţi, de dreapta: Pârâul Mizieşul care trece prin satele

Mizieş şi Livada Beiuşului şi Pârâul Talpe care trece prin sudul satului Talpe, adunând apele unor văi

locale: Gătaşul, Gura Văii şi Valea Roşiei.

Pentru a scoate de sub pericolul inundaţiilor satul Grădinari, în 1983 Oficiul de Gospodărire a

Apelor Bihor a construit pe malul drept al Crişului Pietros (continuat pe malul drept al Crişului Negru)

un dig de pământ, lung de 10 km şi înalt de 8 m. Pe Crişul Pietros există un dig mai vechi, de piatră,

lung de 500 m şi înalt de 6 m, dig ce apără de inundaţii satul Drăgăneşti. Crişul Negru poate însă

inunda satul Păntăşeşti. Deşi cetăţenii au construit pe malurile celor două Crişuri pinteni de dirijare a

apei, mai sunt necesare lucrări de regularizare a cursului Crişului Pietros şi de construire de diguri

17

pentru apărarea satelor de inundaţii.

Apa freatică se află la o adâncime medie de 150 m, cu excepţia satului Mizieş, unde aceasta

este la o adâncime mult mai mare. Nivelul ridicat al apelor subterane face ca la Belejeni să existe un

teren mlăştinos de circa 5 ha. Aici solul fiind impermeabil, se impune construirea unor canale deschise,

de evacuare a apelor de suprafaţă.

Alimentarea cu apă potabilă a localităţilor comunei se face, de obicei, prin fântâni adânci de

4m. În satele Drăgăneşti, Grădinari, Ţigăneştii de Beiuş, Belejeni, Sebiş şi Păntăşeşti, există forate şi

fântâni arteziene adânci de 150 de m care asigură un debit de circa 80l/min. şi care se folosesc şi la

irigatul suprafeţelor cultivate cu legume.

Pentru reşedinţa de comună şi pentru satul Mizieş, Consiliul Local Drăgăneşti dispune de

proiecte pentru lucrările tehnico-edilitare de alimentare cu apă potabilă, cu finanţări din fondurile

Phare. Lucrările de alimentare cu apă în satul Mizieş au început în luna iulie, anul 2002 şi s-au finalizat

în anul 2003 cu 16 cişmele stradale iar în anul 2004 un număr de 95 familii s-au racordat în

gospodăriile proprii.

18

CAP. 5. POTENŢIAL BIOGEOGRAFIC

În trecut predomina vegetaţia de silvostepă în care erau prezenţi arborii: gorunul (Quercus

petrea), frasinul (Frasinus excelsior), carpenul (Carpinus betulus), ulmul (Ulmus campestris) şi

arbuştii: alunul (Coryllus avellana), cornul (Cornus mas), păducelul (Crataegus monogyna) şi sângerul

(Cornus sanguinea).

Acum, din vechile păduri au mai rămas doar petece izolate, în zonă întâlnindu-se culturi

cerealiere, de cartofi şi de legume (în bazinele celor două Crişuri). Pe dealuri cresc, printre altele;

ghiocelul, breabănul, căluşarul, vioreaua, dumbravnicul, neghina, macrişul. Prin fâneţe cresc: coada

calului, coada şoricelului, albăstreaua, macul sălbatic, rapiţa sălbatică, trifoiul sălbatic, loboda, feriga,

etc.

Fauna zonei este una obişnuită: sunt întâlnite frecvent aici: veveriţa (Sciurus vulgaris

fuscoater), căprioara (Capreolus capreolus), iepurele (Lepus europeus), viezurele, şoarecele de câmp,

mai rar lupul (Canis lupus). Dintre păsările răspândite în comună putem aminti: piţigoiul,

ciocănitoarea, mierla (Turdus merula), graurul (Sturnus vulgaris) şi fazanul (Phasianus colchicus), iar

dintre peştii din apele Crişurilor, amintim: cleanul (Leuciscus cephalus) şi mreana (Barbus barbus).

Datele au fost furnizate de Ocolul Silvic Beius şi Centrul Agricol Drăgăneşti.

19

CAP. 6. POTENŢIAL PEDOGEOGRAFIC

În condiţiile geo-fito-climatice ale comunei, pe terasele piemontane s-au format:

-soluuri podzolice, din clasa spadasolurilor, luvisoluri albice şi haplice (soluri întâlnite în zona

piemontană, la altitudini mai ridicate. Aceste soluri au o fertilitate naturală foarte slabă, care se

folosesc doar în silvicultură, ca păşuni sau fâneţe. Ele au o structură grăunţoasă şi o reacţie foarte

acidă, cu Ph-ul cuprins între 3,5 şi 4,5. Aceste soluri necesită fertilizarea cu îngrăşăminte organice (mai

ales prin târlire) sau cu îngrăşăminte minerale (pe baza de natriu, potasiu sau fosfor), ori cu

amendamente.

-gleisoluri (din clasa solurilor dispersate pe suprafeţe mai mari sau mai mici în arealul solurilor

hidromorfe), caracteristice zonelor depresionare şi de podiş, de pădure. Acestea au o reacţie slab acidă,

cu Ph-ul cuprins între 6 şi 6,5 şi o fertilitate naturală slabă (din cauza regimului aerohidric defectuos şi

conţinutului redus de humus: 2-3%). Ele au totuşi unele elemente nutritive şi dau producţii

satisfăcătoare ca păduri, păşuni şi fâneţe, fiind satisfăcătoare şi pentru culturile de porumb şi grâu, dar

numai dacă sunt drenate, arate profund şi bogat îngrăşate cu minerale şi organice.

-soluri aluviale, fluvisoluri (din clasa solurilor neevoluate), situate în luncă, foarte variabile din

punct de vedere al conţinutului în humus şi al acidităţii. Se folosesc mai ales în cultura legumelor, în

condiţii de îndiguire, irigare şi drenare la suprafaţă.

O lucrare a Oficiului Judeţean pentru studii pedologice şi agrochimice din Oradea, a stabilit că

solurile comunei Drăgăneşti au următoarele caracteristici:

-Ph-ul între 4,65 şi 7,85, cu maximum de frecvenţă între 5,01 şi 5,20,

-conţinutul în humus între 1,25 şi 3,65%, cu maximum de frecvenţă între 2 şi 2,5%,

-conţinutul în fosfor între 3 şi 210 părţi pe milion, cu un maximum între 24 şi 32 părţi pe

milion,

-conţinutul în potasiu între 40 şi 420 părţi pe milion, cu frecvenţă maximă între 66 şi 99 părţi

pe milion.

Datele au fost preluate de la Ocolul Silvic Beiuş si Centrul Agricol Drăgăneşti.

20

Cap.7 . RESURSE NATURALE

Din resursele naturale ale comunei amintim: balastul, pietrişul şi nisipul din albiile Crişurilor,

argila pentru cărămizi, lemnul pădurilor din zonă, ciupercile şi fructele de pădure.

Cap. 8. POTENŢIAL DEMOGRAFIC

8.1. EVOLUŢIA NUMERICĂ A POPULAŢIEI

La recensământul din 1977 comuna avea un număr de 3456 locuitori şi 997 gospodării şi

cuprindea un număr de 9 localităţi (şi două cătune) după cum urmează:

- Drăgăneşti – 140 gospodării , 418 locuitori

- Belejeni – 115 gospodării, 429 locuitori

- Grădinari – 148 gospodării, 516 locuitori

- Livada Beiuşului – cu cătunul Belejeşti – 49 gospodării, 170 locuitori

- Mizieş – 163 gospodării, 510 locuitori

- Păntăşeşti – 52 gospodării, 163 locuitori

- Sebiş – 142 gospodării, 487 locuitori

- Talpe – 76 gospodării, 345 locuitori

- Ţigăneştii de Beiuş (cu cătunul Păcăleşti) - 112 gospodării, 418 locuitori.

Populaţia comunei, după sex şi naţionalităţi era:

· 1726 bărbaţi

· 1730 femei

· români - 3194

· maghiari - 210

· rromi - 52

În anul 1980 reşedinţă de comună, Drăgăneşti, avea tot 418 locuitori, din care 192 erau inactivi

şi 226 erau activi (104 lucrau în agricultură, 103 în unităţile industriale din Ştei şi Beiuş, iar 19 lucrau

în administraţia locală, poliţie, cultură, învăţământ, sănătate şi comerţ).

În anul 1992 comuna avea un număr de 3064 locuitori: Drăgăneşti-411 locuitori, Belejeni-334

locuitori, Grădinari-476 locuitori, Livada Beiuşului (cu cătunul Belejeşti)-151 locuitori, Mizieş-452

locuitori, Păntăşeşti-185 locuitori, Sebiş-374 locuitori, Talpe-305 locuitori, Ţigăneştii de Beiuş (cu

21

cătunul Păcăleşti)-376 locuitori.

În anul 1998 cei 3401 locuitori ai comunei erau repartizaţi pe grupe de vârstă şi sexe astfel: sub

14 ani-386 bărbaţi şi 385 femei, între 14-19 ani-98 barbaţi şi 102 femei, între 20-24 ani 147 bărbaţi şi

148 bărbaţi, între 25-29 ani 150 bărbaţi şi 145 femei, între 30-39 ani-92 bărbaţi şi 105 femei, între 40-

49 ani-99 bărbaţi şi 114 femei, între 50-59 ani-157 bărbaţi şi 157 femei, între 60-69 ani-231 bărbaţi şi

232 femei, între 70-79 ani-315 bărbaţi şi 309 femei, peste 80 ani-15 bărbaţi şi 14 femei. Remarcăm

faptul că în 1998 peste 50% din populaţie avea vârsta sub 40 de ani, că existau peste 500 de persoane

de vârsta a treia şi că numărul bărbaţilor era sensibil egal cu cel al femeilor, în toate grupele de vârstă,

fapt pentru care se poate uşor constata şi pentru naşterile din perioada 1994-1998.

Născuţi vii în

anul

1994 1995 1996 1997 1998

Băieţi 11 14 11 17 9

Fete 19 14 21 11 13

Din cei 3401 locuitori ai comunei, 3143 (adica 93%) erau români, restul de 258 erau maghiari

(7%). Ca religie 2929 (87%) erau ortodocşi, 258 reformaţi (7%) si 214 de alte religii sau culte (6%)

penticostali.

Registrele de stare civilă din ultimii ani reliefează o scădere bruscă a natalităţii după 1997, an

în care mortalitatea a depăşit natalitatea cu aproape 50% (la 28 născuţi vii se înregistrează 42 morţi).

Cele 1566 de persoane active în 1998 reprezentau 46% din populaţia totală a comunei şi erau

repartizate pe grupe de vârstă şi sexe astfel: între 14-19 ani-25 de bărbaţi şi 27 de femei; între 20-24 de

ani-111 bărbaţi şi 117 femei; între 25-29 de ani-145 de bărbaţi şi 143 de femei; între 30-39 de ani-98

de barbaţi şi 98 de femei; între 40-49 de ani-117 de bărbaţi şi 122 de femei; între 50-59 de ani-117 de

bărbaţi şi 96 de femei; peste 60 de ani-198 de bărbaţi şi 152 de femei.

Se poate observa că tinerii între 20-30 de ani reprezentau 32,95% din populaţia activă şi că

22

persoanele active la peste 60 de ani reprezentau 22,35% din totalul populaţiei active.

Populaţia ocupată era aproximativ egală cu cea activă, numărul şomerilor fiind relativ scăzut:

108 (din care 80 bărbaţi şi 20 femei). Aproape 70% din populaţia ocupată lucra în agricultură (în

gospodăriile proprii), 10% în industrie, 6% în construcţii, 14% în alte ramuri. Din totalul şomerilor 28

erau sub 20 de ani (proaspeţi absolvenţi de licee şi şcoli profesionale), 19 aveau între 20 şi 30 de ani,

iar 22 aveau peste 60 de ani.

Populaţia inactivă (1835 persoane) reprezenta 54% din totalul populaţiei comunei şi era

formată din 629 de pensionari (346 bărbaţi şi 283 femei); 588 de persoane casnice (116 bărbaţi şi 472

femei); 586 de copii, elevi şi studenţi (289 băieţi şi 297 fete); 32 se încadrau în alte situaţii.

După recensământul populaţiei şi a locuinţelor din martie 2002 se constată că din 1997 până în

2002 populaţia comunei a scăzut cu 529 de locuitori (16%)

În martie 2002 comuna avea 2927 locuitori (1414 bărbaţi şi 1513 femei).

Piramida vârstelor

VÂRSTA BĂRBAŢI FEMEI

0-4 ani 69 75

5-9 73 77

10-14 76 82

15-19 73 78

20-24 76 85

25-29 81 86

30-34 83 89

35-39 83 88

40-44 91 99

45-49 95 101

50-54 91 97

55-59 94 99

60-64 93 98

65-69 97 102

70-74 99 104

75-79 68 73

23

80-84 61 66

85-peste 11 14

TOTAL 1414 1513

Dintre aceştia 2627 erau români (90%), 225 erau maghiari (8%) şi 75 erau ţigani (2%).

ANII NĂSCUŢI DECEDAŢI

1977 43 40

1980 38 45

1985 41 33

1990 37 48

1995 39 47

2000 41 40

2003 26 40

Din cei 2927 de locuitori ai comunei 1799 sunt apţi de muncă. În comună mai sunt numai 79 de

şomeri (rata şomajului scăzând de la 7% în 1998 la 4% în 2002). Odată cu populaţia totală a comunei a

scăzut şi populaţia inactivă: de la 1835 de locuitori în 1998 la 1128 de locuitori în 2002 (dintre care

732 sunt pensionari).

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

0-4

ani

Oct-14

20-2

430

-34

40-4

450

-54

60-6

470

-74

80-8

4

TOTAL

Piramidavârstelor

24

8.2. STRUCTURA POPULAŢIEI

În cadrul comunei, în anul 2002, structura populaţiei era după cum urmează:

pe sexe

Satul nr. persoane bărbaţi femei

Drăgăneşti 442 209 - 47% 233 - 53%

Grădinari 461 226 -49% 235 - 51%

Păntăşeşti 200 104 - 52% 96 - 48%

Sebiş 309 137 - 44% 172 - 56%

Belejeni 317 154 - 48% 163 - 52%

Ţigăneşti 144 69 - 48% 75 - 52%

Păcăleşti 228 109 - 48 % 119 - 52%

Mizieş 435 206 - 47% 229 - 53%

Livada 133 72 - 54% 61 - 46%

Talpe 258 128 - 50% 130 - 50%

TOTAL 2 927 1 414 - 48% 1 513 - 52%

Fig.1

pe naţionalităţi:

Satul Nr.persoane români maghiari Ţigani

Drăgăneşti 442 442 - -

Grădinari 461 199 -43% 222- 48% 40 -9%

Păntăşeşti 200 174 -87% - 26 -3%

Sebiş 309 307 2 -

Belejeni 317 316 1 -

Tiganesti 144 144 - -

Păcăleşti 228 228 - -

Mizieş 435 426 - 9

Livada 133 133 - -

Talpe 258 258 - -

TOTAL 2 927 2 627-90% 225 -8% 75 -2%

25

Fig.2

pe confesiuni:

Satul Nr.persoane Ortodocşi Reformaţi Penticostali

Drăgăneşti 442 424 -96% - 18 -4%

Grădinari 461 212 - 46% 188 - 41% 61 -12%

Păntăşeşti 200 179 -89% 4 17 -1%

Sebiş 309 306 2 1

Belejeni 317 289 -91% - 28 - 9%

Ţigăneşti 144 111 -77% 5 28 -20%

Păcăleşti 228 217 - 11

Mizieş 435 434 1 -

Livada 133 133 - -

Talpe 258 248 -96% 4 -2% 6 -2%

TOTAL 2 927 2 553 -87% 204 -7% 170 -6%

Fig.3

8.3. MOBILITATEA POPULAŢIEI

În ce priveşte mobilitatea populaţiei, în cadrul comunei se observă predominanţa deplasărilor

zilnice la locul de muncă, cu revenirea în localitatea de reşedinţă, deplasări cunoscute sub denumirea

de navetism. Navetele se efectuează pe distanţe relative reduse, în localităţile din jurul comunei.

Navetismul este prezent în toate satele comunei Drăgăneşti spre localităţile: Stei la Hiperion, European

Drinks, Intreprinderea Minieră; iar spre Beius la Elmoberom, Infrăţirea, Coperativa Muncitorul si în

comerţ.

26

8.4. STRUCTURA IMOBILELOR COMUNEI

Tot în urma recensământului din martie 2002 în comună s-a constatat existenţa a 1073 de

clădiri şi a 2861 de camere de locuit, cu o suprafaţă totală de 44 854 mp.

Acestea erau grupate după cum urmează:

Satul Clădiri

locuite

Clădiri

nelocuite

Camere

de locuit

Suprafaţa

camerelor

Drăgăneşti 141 -92% 12 -8% 444 6687

Grădinari 146 -88% 19 -12% 446 6935

Păntăşeşti 52 -88% 7 -12% 151 2454

Sebiş 138 -83% 27 -17% 414 6419

Belejeni 109 -89% 13 -11% 301 4749

Ţigăneşti 44 -96% 2 -4% 146 2294

Păcăleşti 67 -91% 6 -9% 225 3418

Mizieş 149 -89% 19 -11% 345 5429

Livada 45 88% 6 -12% 148 2228

Talpe 65 -92% 6 -8% 241 4241

TOTAL 956 -89% 117 11% 2861 44854

Din totalul clădirilor comunei 117 (11%) sunt nelocuite. Cele mai multe clădiri locuite sunt în

Mizieş şi Grădinari, iar cea mai mare suprafaţă locuibilă o au satele Sebiş, Grădinari şi Drăgăneşti. În

Sebiş, Mizieş şi Grădinari sunt cele mai multe clădiri nelocuibile.

8.5. STRUCTURA GOSPODĂRIILOR COMUNEI

Analizând rezultatele recensământului din 2002 se constată că din 1997 până în prezent

numărul gospodăriilor din comună a scăzut cu 158 (16%).

Dintre cele 839 de gospodării ale comunei, 3% nu deţin deloc pământ; 16% din gospodării au

sub 1 ha; 15% din gospodării au între 1 şi 2 ha; 28% din gospodării au între 2 şi 5 ha, iar 36% din

gospodării au între 5 şi 10 ha. Pe sate, numărul de gospodării şi suprafeţe de teren deţinute de ele sunt

după cum urmează:

27

Satul Gospodării Teren

0,5-1ha

Teren

1-2ha

Teren

2-5ha

Teren

5-10ha

Drăgăneşti 129 48 28 29 25

Grădinari 127 27 16 27 47

Păntăşeşti 45 10 6 11 15

Sebiş 111 9 10 41 47

Belejeni 96 14 13 38 33

Ţigăneşti 42 4 4 10 19

Păcăleşti 61 12 19 19 12

Mizieş 130 10 26 45 48

Livada 39 3 2 6 27

Talpe 59 0 2 10 37

Drăgăneşti 839 137 126 236 310

Recensământul din 1800, în Studia Censulia Transilvania , Cluj Napoca 1999

Recensământul din 1900, în Studia Censulia Transilvania , Cluj Napoca 2001

Recensământul 1992, 2002, arhiva Primăriei Comunei Drăgăneşti şi Oficiul de Stare Civilă

St.Pascu - Studii de demografie istorică (1972)

Caietele statistice ale Comunei 1990-2002 - Directia Judeteană de Statistică Bihor

28

Cap. 9. INFRASTRUCTURA TEHNICA A TERITORIULUI

Comuna Drăgăneşti este alcătuită din nouă sate dintre care satul Drăgăneşti este situată pe

şoseaua naţională Oradea-Deva. Comuna este străbătută de căi rutiere (drum naţional, drum judeţean şi

drumuri comunale) şi căi ferate care îi asigură comunicarea cu regiunile vecine şi nu numai. Circulaţia

este asigurată de:

- calea ferată Ciumeghiu- Tinca- Holod- Beiuş- Ştei- Vaşcău, care traversează Crişul Pietros pe

un pod lung de 60 m şi cu cota şinei de 4 m faţă de luciul apei. Staţia de cale ferată care deserveşte

localitatea este situată între Grădinari şi Drăgăneşti dar poartă denumirea unei comune vecine: Tărcaia.

- drumul naţional DN 76 Oradea- Deva (E79) care străbate comuna pe o distanţă de 10 km şi

are lăţimea carosabilului de 6 m, are 2 acostamente de câte 1,5 m şi 2 şanţuri laterale. DN 76

traversează şi el Crişul Pietros pe un pod de beton lung de 20 de m, recent reparat şi lărgit.

- drumul judeţean DJ 764/A Beiuş- Stâna de Vale, care străbate comuna pe o lungime de 5 km,

fiind un drum modernizat şi asfaltat.

- drumuri comunale de legătură între drumul naţional, drumul judeţean şi satele comunei.

Aceste drumuri au o lungime de 1 km (între Drăgăneşti- Ţigăneşti- Belejeni) de 2 km (între

Drăgăneşti- Grădinari- Păntăşeşti), de 4 km (între Drăgăneşti- Şebiş- Mizieş, de 11 km (între

Drăgăneşti- Livada Beiuşului) şi de 14 km (între Drăgăneşti- Talpe). Aceste drumuri sunt pietruite şi

se află într-o stare bună. P.U.G. recomandă măsurile care se impun în privinţa asigurării circulaţiei

pentru calea ferată si pentru DN 76, creerea unei zone de protecţie (pe o anumită porţiune, comună

ambelor căi de circulaţie).

- continuarea construirii de diguri de regularizare a cursurilor de ape, diguri care să împiedice

erodarea malurilor

Ca lucrări edilitare mai importante PUG-ul propune:

- realizarea lucrărilor de canalizare în Drăgăneşti si amplasarea optimă a unei staţii de epurare

din fonduri Phare

- pentru resedinţa de comună (unde există un puţ forat, care va constitui o primă sursă de

alimentare cu apă a satului), se vor intreprinde măsurile necesare în vederea alimentării cu apă a

localităţii.

Comuna Drăgăneşti este alimentată cu apă de la fântânile proprii.

Modul de alimentare cu apă potabilă în anul 2002 se prezintă astfel :

29

Total populaţie Populaţie racordată % din total

Reţea centralizată - - -

Puţuri(fântâni) 3079 2600 84

Aproviz.cisternă 3079 479 16

Prognoza

2005 3100 900 29

2010 3100 3100 100

Racorderea la sisteme de canalizare cu instalaţii de epurare :

· Total populaţie Populaţie racordată % din total

2005 - 3100 900 29

2010 - 3100 3100 100

- Cantitate de nămoluri rezultată 50 tone. umiditate 80 %

- Cantitate de nămoluri valorificată 50 tone.

Sisteme de încălzire :

Total gospodării : 997

Incălzire cu lemn şi deşeuri din lemn : 997 gospodării

% = 100 %.

Racordare la sisteme de distribuţie gaze naturale

Total gospodării Nr.gospodării racordate Program de racordate

Până în 2010

997 0 997

În ce priveşte racordarea la telefonie, din 997 de gospodării 587 sunt abonaţi la sistemul de

telefonie fixă, existând şi abonaţi la sistemele de telefonie mobilă (dialog şi conex).

30

Cap. 10. POTENŢIALUL ECONOMIC

10.1. POTENŢIALUL AGRICOL

Agricultura înainte de 1990

Cu excepţia satului Talpe (aşezat pe dealuri şi având doar 77 de gospodării cu 313 ha teren

agricol), celelalte 8 sate ale comunei Drăgăneşti au fost cooperativizate.

Prima întovărăşire s-a înfiinţat la 23 august 1950 la Mizieş. Din cele 180 de familii existente

atunci în sat, s-au înscris doar 14, cele mai sărace. La pământurile lor s-au adăugat clejia bisericii,

clejia şcolii şi pământul confiscat de stat de la chiaburi, în baza Decretului 118/1950. Cei 14 au ales

din cel mai bun pământ (cel al bisericii) 37 de ha pe care l-au lucrat în comun, cu vitele pe care le

aduseseră din întovărăşire. Ca să dovedească superioritatea întovărăşirilor, statul le-a lăsat acestora

toate produsele obţinute. În plus, întovărăşiţii se puteau retrage la cerere.

După 1960, Partidul Comunist Român s-a grăbit să încheie colectivizarea agriculturii. În

fiecare zi se înscriau pe o tabla afişată în faţa primăriei din Mizieş (până în 1968, Mizieşul fiind

comună separată) numele celor care s-au înscris în colectivă în acea zi. Astfel, la 4 februarie 1962, la

Mizieş a fost înfiinţată Gospodăria Agricolă Colectivă 23 August. Primul ei preşedinte a fost Tarjoc

Constantin. În 2002, acesta işi aminteşte că, spre a nu fi silit să se înscrie în G. A. C., la 9 ianuarie

1962 a plecat la Băile Herculane. S-a întors chiar în dimineaţa înfiinţării G. A. C.: 23 August şi şi-a

găsit soţia şi soacra înscrise în colectivă. Chiar în aceeaşi zi, la inaugurare, a fost ales ca preşedinte,

deşi contracandidatul său era un anume Clintoc, membru de partid. La şedinţa din 1 mai 1962, şedinţă

prezidată de Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a declarat încheierea colectivizării agriculturii din R. P. R. În

1965 a participat la primul Congres al ţărănimii, când G. A. C.-urile din ţară s-au transformat în

Cooperative Agricole de Producţie ( C.A.P.-uri ). În 1981 C.A.P. Mizieş s-a unificat cu C.A.P.

Drăgăneşti.

În februarie 1962, ţăranii au depus cereri de înscriere în colectivă. În aceste cereri ei au precizat

suprafeţele agricole, atelajele, uneltele agricole şi animalele cu care s-au înscris. Aşa au fost înfiinţate

G.A.C.-urile din toate satele de atunci ale comunei (Drăgăneşti, Păcăleşti, Ţigăneşti, Sebiş, Păntăşeşti,

Belejeni şi Negru). Acestea s-au unificat la 23 august 1962, când a fost ales un Consiliu de conducere

format din 15 membrii.

În 1965 C.A.P. Drăgăneşti avea 460 de familii şi 1 044 ha teren arabil, din care era cultivat cu

31

grâu- 40%, cu porumb- 30%, cu cartofi- 10%, restul fiind cultivat cu plante furajere şi legume.

Lucrările mecanizate erau efectuate, la început, de către Staţiunea de Maşini şi Tractoare ( S.M.T. )

Tileagd ( ulterior Staţiunea de Maşini Agricole, S.M.A. ). Din 1965 deservirea C.A.P. Drăgăneşti a

fost asigurată de S.M.A. Beiuş, iar din 1968, de către S.M.A. Sudrigiu, prin secţia ei comună.

Din 1981 în comună a existat o singură Cooperativă Agricolă de Producţie (C.A.P. Drăgăneşti),

rezultată prin unificarea unităţilor agricole din Drăgăneşti şi Mizieş. Aceasta dispunea de trei ferme

(una vegetală, una zootehnică şi una mixtă). După unificarea cu C.A.P. Mizieş, în 1981, C.A.P.

Drăgăneşti deţinea o suprafaţă agricolă de 1 560 ha, din care era cultivată cu grâu- 25%, cu porumb-

35%, cu sfeclă furajeră, plante furajere şi cartofi- 20%, cu ovăz- 10% şi cu legume- 10%. La unificare

s-au creat şi două secţii de mecanizare: una deservea ferma din Drăgăneşti şi cealaltă deservea ferma

din Mizieş. În 1982 aceste secţii de mecanizare aveau 23 de tractoare, 9 grape cu discuri, 6 semănători

pentru păioase, 4 prăşitoare, 7 combine, 3 prese de balotat, 3 maşini pentru stropit şi prăfuit, 6 maşini

pentru împrăştiat îngrăşăminte. Cele 61 de utilaje erau deservite de 37 de mecanizatori.

Pentru toate culturile se foloseau numai seminţe selecţionate şi tratate, se foloseau îngrăşăminte

naturale şi chimice, precum şi erbicide (1 kg de azot costa atunci 20 de bani, iar statul plătea pentru 1

kg. de grâu 1,50 lei)

Ca şi celelalte cooperative, C.A.P. Drăgăneşti era încadrat cu economişti, cu ingineri agronomi,

cu tehnicieni agricoli, cu medici veterinari şi cu tehnicieni veterinari.

În cadrul C.A.P. Drăgăneşti existau 1 660 de cooperatori apţi de muncă (814 bărbaţi şi 846

femei), dintre care 865 aveau vârsta între 16 şi 49 de ani, iar restul de 795 erau de peste 60 de ani.

Cooperatorii erau plătiţi după normele (zilele de muncă) realizate; într-o zi se puteau realiza 2-3 norme

(o normă echivala cu lucrarea unei suprafeţe de 10 ari). Pentru fiecare zi-muncă (normă) se acordau 2-

3 kg. de grâu, 3 kg. de porumb-ştiuleţi, 1 kg. de cartofi şi 10-15 lei. În plus, cei care realizau un minim

de 40 de norme, primeau în folosinţă un lot personal de 30 de ari şi aveau dreptul la pensie. Pensionarii

şi bătrânii primeau pâine achitată din fondurile constituite pentru întrajutorarea cooperatorilor (fonduri

ce ajungeau la 2% din producţia vegetală).

La Drăgăneşti, Sebiş, Belejeni, Grădinari, Ţigăneşti şi Păcăleşti s-au construit grajduri în care

se creşteau 760 de bovine, 70 de porcine şi 500 de ovine. Ferma din Drăgăneşti era profilată pe

creşterea tineretului de reproducţie (cumpăra vitele din rasa Brună de Maramureş şi le vindea apoi,

gestante, altor C.A.P.-uri) şi a vacilor de lapte, iar ferma din Mizieş era profilată pe creşterea vacilor de

lapte, a tineretului bovin şi a oilor.

Sătenii şi-au extins suprafaţa solariilor lor tradiţionale şi le-au ridicat fertilitatea, prin adăugarea

de nămol adus de viiturile de ape în luncile celor două Crişuri.

32

Se menţionează un obicei mai rar întâlnit: întrucât păşunea reşedinţei de comună era departe de

sat, pe teritoriul cadastral al satului Păntăşeşti, în fiecare primăvară la Drăgăneşti se vindeau la licitaţie

publică păşunile de pe şanţurile de la marginea drumurilor şi de pe acostamentul căii ferate (duleauăle,

în limbajul local). Cei care câştigau licitaţia puteau fi văzuţi cu vitele scoase la păscut pe marginea

drumurilor.

Între anii 1960-1965, în satul Grădinari a funcţionat o fermă legumicolă a Întreprinderii

Miniere Bihor, preluată ulterior de către C.A.P. Drăgăneşti. În anul 1980 I.A.S. Avicola Oradea a

construit aici o fermă pentru creşterea iepurilor. Nefiind rentabilă, în 1984 ferma s-a profilat pe

creşterea şi îngrăşarea puilor de carne din rasa Broiller. Profilul fermei s-a păstrat până după

evenimentele din 1989.

Agricultura dupa 1990

Odată cu apariţia Legii 18/1991, ţăranii au intrat din nou în posesia pământului, distribuirea

acestuia făcându-se conform vechilor amplasamente, pe baza reconstituirii dreptului de proprietate.

Acum există în comună 611 gospodării care deţin sub 1 ha de teren; 500 de gospodării cu 1-3

ha; 204 gospodării cu 3-5 ha şi 38 de gospodării cu 5-10 ha, fiecăreia din cele 1 353 exploataţii

agricole individuale revenindu-i, în medie, câte 2,15 ha.

În anul 1998 suprafaţa totală a comunei era de 3 666 ha, din care: 2 903 ha suprafaţă agricolă (2

005 ha arabile, 12 ha vii şi livezi, 782 ha păşune şi 104 ha fâneţe); 435 ha păduri; 151 ha suprafaţa

neproductivă; 70 ha ape; 26 ha drumuri; 81 ha construcţii.

Utilizarea terenurilor comunei Drăgăneşti (1998)

0,71%

1,91% 4,12%

2,21%

11,87%

79,19% 20,81%

agricolă păduri construcţii drumuri ape teren neproductiv

33

În anul 2002 suprafaţa totală a comunei este de 3 678 ha, din care: 80% - suprafaţă agricolă;

10,5% - păduri, 4,5% - suprafaţă neproductivă, 1,5% - ape, 0.5% - drumuri, 3% - construcţii.

Produsele vegetale obţinute din cultivarea pământului se folosesc în gospodăriile proprii, ca

hrană pentru consumul propriu şi pentru animale.

Locuitorii din Grădinari cultivă legume timpurii în solarii (salată, spanac, ridichi, ceapă verde,

şi apoi, în a doua recoltă, roşii şi ardei), legume pe care le vând foarte bine in pieţele din Beiuş, Ştei şi

Vaşcău. De notat este faptul că de la solariile şi grădinile de legume ale sătenilor (cunoscute în toată

Structura suprafeţei agricole

69,07% 26,94%

3,58%

0,41%

arabil

vii şi livezi

păţune

fâneţe

Utilizarea terenurilor comunei Drăgăneşti (2002)

0,39%

1,18%

8,27%

23,62%

63,01%

3,53%

suprafaţă agricolă păduri construcţii drumuri ape suprafaţă neproductivă

34

zona Beiuşului) derivă şi numele actual al satului. Numai de pe solariile ridicate pe lotul personal, o

familie de grădinari câstiga, înainte de 1990, cam 70 000 - 80 000 lei/an.

Structura culturilor agricole actuale şi producţiile medii la ha sunt următoarele:

Cultura Suprafaţa (ha ) Producţie medie

(kg/ha)

Grâu 400 2 800

Porumb 450 4 000

Cartofi 100 12 000

Lucernă 10 20 000

Trifoi 150 5 000

Fâneţe naturale 172 12 000

Sfeclă furajeră 20 25 000

Ovăz 120 1 800

Legume 80 15 000

În comună nu există societăţi agricole, pământul lucrându-se individual, de către proprietarii de

exploataţii agricole, cu animale, maşini şi utilaje proprii, sau închiriate de la S.C. Agromec S.A.

Drăgăneşti. De menţionat este faptul că Agromec S.A. Drăgăneşti, este printre ultimele unităţi

economice de acest fel din judeţ care încă mai funcţionează.

În comună se cresc bovine, porcine şi păsări. În 1998, dintre cele 668 de gospodării posesoare

de bovine, 430 deţineau câte 1-2 capete, 218 deţineau câte 2-5 capete şi 20 de gospodării deţineau

peste 5 capete.

Pe timpul verii, între 1 mai şi 15 octombrie, bovinele sunt scoase la păşune de dimineaţă până

seara, iar iarna sunt ţinute legate la iesle.

35

Numărul de animale din comună şi numărul de gospodării posesoare, era în 1998:

Specia Număr de animale Număr de gospodării

posesoare

Bovine - total 2 093 668

din care vaci şi juninci 1 237 668

Cabaline 220 128

Porcine 1 850 880

Ovine – total 310 7

Din care oi şi mioare 270 7

Caprine 25 13

Animale de blană 130 15

Familii de albine 30 7

Producţia de lapte era în 1998 de 2 500 – 3 000 l/lactaţie, surplusul de lapte se valorifica pe

piaţă. Tineretul mascul se îngrăşa, pentru vânzare, până la 200 – 300 kg., iar cel femel se creştea pentru

reproducţie. Se practica însămânţarea artificială în 80% din cazuri, iar structura de rasă era următoarea:

70% metis BR; 20% BR; 5% metis BNR; 5% metis Pinzgou. În anul 2002 în comună existau 2 322

bovine (din care 1289, tineret bovin), 2542 porcine, 198 ovine, 206 cabaline şi de 21 670 păsări.

Structura fondului funciar pe raza comunei Drăgăneşti este urmatoarea:

o Teren agricol – 2905 ha – 79 %

o Păduri – 420 ha – 11 %

o Suprafaţa locuită – 107 ha – 3 %

o Drumuri – 26 ha – 1 %

o Suprafaţa cursurilor de apă – 55 ha – 1 %

o Alte terenuri – 165 ha – 5 %

o Lungimea cursurilor de apă – 20 km

Pădurile comunale aparţineau statului, dar făceau parte din domeniul public de interes local,

domeniu al locuitorilor comunei, în interesul cărora au fost create. Ca urmare, pădurile comunale

aveau regimul specific domeniului public, ele fiind considerate bunuri imobile ce nu puteau fi

înstrăinate, divizate sau grevate de sarcini.

36

Stabilirea suprafeţelor necesare fiecărei comune (se ştie că în această perioadă, fiecare sat,

oricât de mic era, se numea comună ) a fost stipulată expres în art. 33 din Decretul nr. 3610/23 iulie

1921 şi era condiţionată şi de existenţa, în folosinţa sătenilor, a altor genuri de proprietăţi forestiere:

păduri urbariale sau păduri comunale constituite sub regimul maghiar.

În perioada interbelică pădurile comunale au constituit o importantă sursă de finanţare a

lucrărilor de construcţii şi reparaţii angajate de administraţia locală. Din banii obţinuţi din exploatările

forestiere din această categorie, au fost construite biserici, şcoli, cămine culturale, au fost amenajate

terenuri de sport, drumuri comunale etc. De asemenea, ele au asigurat necesarul de lemne de foc şi de

material lemnos de construcţie pentru întreaga lume rurală.

Pe 26 iulie 1943 a fost raportată situaţia localităţilor care au fost împroprietărite cu pădure

comunală expropriată de la Episcopia Greco-Catolică orădeană în hotarul comunei Drăgăneşti.

Localitatea Destinaţia Iugăre Stânjeni

pătraţi

Sebiş Pădure comunală 73 -

Sălişte de Beiuş Pădure comunală 80 -

Talpe Pădure comunală 100 742

Belejeni Pădure comunală 86 885

Drăgăneşti Pădure comunală 65 1 409

C.A.P.S.

Sudrigiu

Pădure comunală 6 5

Total Pădure comunală 411 1 441

Suprafaţa totală – 3678 ha din care:

o Teren agricol – 2905 ha – 79 %

o Păduri – 420 ha – 11 %

o Suprafaţa locuită – 107 ha – 3 %

o Drumuri – 26 ha – 1 %

o Suprafaţa cursurilor de apă – 55 ha – 1 %

o Alte terenuri – 165 ha – 5 %

o Lungimea cursurilor de apă – 20 km

37

10.2. INDUSTRIA

Înainte de 1990 pe teritoriul comunei nu au existat unităţi industriale, ci doar unităţi agricole de

stat sau cooperativiste.

Începând cu anul 1990, în comuna Drăgăneşti au început să apară o mulţime de agenţi

economici cu profil de producţie şi, mai ales, de prestări de servicii diverse.

La Drăgăneşti se construieşte o secţie de prelucrare a marmurei (S.C. Marmura Drăgăneşti

Transgex S.A.).

În satul Grădinari, începând din 1997, îşi desfăşoară activitatea o societate româno-germană cu

profil de prelucrare a lemnului, S.C. Lemn Industry S.R.L. în satul Grădinari care dispune de un gater

şi o hală de prelucrarea lemnului sub forma de semifabricate.

La Sebiş funcţionează o societate producătoare de bolţari de beton, de BCA, de pavaje pentru

curţi şi de ţiglă (S.C. Jurjiu Impex S.R.L. Sebiş).

Indiscutabil, cel mai important dintre agenţii economici din comună este European Drinks S.A.

Rieni, care a construit în anul 1995, pe teritoriul cadastral al satului Păntăşeşti platforma industrială

Scandic Distilleries. Profilul de bază al societăţii este producerea de băuturi alcoolice din porumb. Din

cei 1 877 de angajaţi ai societăţii (la înfiinţare), 50 erau din comuna Drăgăneşti. În primul an de

funcţionare, 1998, societatea European Drinks a virat la bugetul local suma de 185 de milioane de lei

ca impozit pe teren şi pe clădiri. Pentru aportul adus la dezvoltarea economică şi socială a comunei, la

21 iunie 1998 Consiliul local Drăgăneşti a acordat titlul de cetăţean de onoare al comunei domnilor

Ioan şi Viorel Micula, patronii firmei menţionate. Azi, pe platforma de la Păntăşeşti funcţionează o

mare fabrică de oţet şi se construieşte cea mai mare fabrică de bere din România, precum şi o modernă

staţie electrică de transformare şi o instalaţie de reciclare a flacoanelor PET.

-platforma industrială Scandic Distilleries Păntăşeşti-

38

Produsele finite rezultate din toate aceste intreprinderi de pe raza comunei sunt valorificate atât

în comerţul intern cât şi cel extern.

Construirea Platformelor industriale Păntăşeşti (Drăgăneşti)- Rieni- Ştei a determinat

transformarea unei regiuni aflate în dificultate economică, Depresiunea Beiuşului, într-o regiune

prosperă, fenomen cu implicaţii majore în dezvoltarea socio – economică.

Datorită dezvoltării acestor platforme industriale, în judeţul Bihor efectele negative ale

tranziţiei spre economia de piaţă s-au făcut mai simţite mai puţin, acest judeţ având cel mai mic număr

de şomeri raportat la numărul de locuitori, după municipiul Bucureşti.

Contabilitatea Primăriei Comunei Drăgăneşti

Arhiva Primăriei Comunei Drăgăneşti

Arhivele Nationale - Direcţia Judeţeană Bihor, fond Consilieratul Agricol al Judetului Bihor

(dosare 66,80,94,105)

10.3. MONUMENTE ISTORICE

În comună nu există monumente istorice, muzee, peşteri sau rezervaţii.

10.4. COMERŢUL

În august 2002, în comună se remarcă 4 magazine mixte săteşti (la Drăgăneşti, Belejeni,

Ţigăneştii de Beiuş şi Talpe), 8 magazine de tip ABC ( două la Ţigăneştii de Beiuş, două la Sebiş,

două la Belejeni şi câte unul la Păntăşeşti şi Mizieş), precum şi 6 baruri particulare (două la Drăgăneşti

şi câte unul la Mizieş, Belejeni, Grădinari şi Ţigăneştii de Beiuş).

Aceste unităţi comerciale asigură o bună aprovizionare a satelor comunei cu toate produsele

gospodăreşti şi agroalimentare necesare.

După 1990, în comună au apărut o serie de întreprinzători particulari, dintre care mulţi lucrează

singuri sau cu familia (în asociaţii familiale), ca persoane fizice autorizate în conformitate cu legile în

vigoare. Activităţile acestora sunt diverse. Printre ele se remarcă creşterea de găină ouătoare la

Belejeni, confecţionarea pălăriilor din paie la Păntăşeşti şi cultivarea legumelor în solarii (la

Grădinari).

În deplin acord cu numele satului, aproape toţi locuitorii din Grădinari au în grădinile de lângă

case amenajate solarii moderne. Această îndeletnicire s-a născut din colindarea primilor grădinari, în

39

perioada de primăvară, prin satele din zonă, cu rucsacul plin de seminţe, care învăţau oamenii cum să

cultive legumele. Unii legumicultori de aici şi-au construit pentru solariile lor instalaţii moderne de

udare prin picurare şi stropire, fapt ce le permite să obţină anual recolte duble (sau chiar triple) la

salata, ceapa, roşiile, ardeii şi castraveţii cultivaţi.

AGENTI ECONOMICI

Nr.

crt.

Denumirea firmei Sediul/reg.com/c

od fiscal

Obiectul de activitate

CO PRODDES STEI

STEI

(Păntăşeşti 45)

R 975787

COMERT

CREDIT STEI

Tel.320487

STEI

95884

BANCA

SC TONICAL TRADING

SRL

Tel.322210

ORADEA

J05/4519/94

R6618800

PRODUCTIE

SC TRANSGEX

Tel.131965

ORADEA

705/529/99

R 202255

PRODUCTIE

ACDR BEIUS –FERMA

PACALESTI tel.321296

BEIUS

6961106

PRODUCTIE

AGROMEC DRAGANEŞTI DRAGANESTI PRESTARI SERVICII

40

AGROMEC SUDRIGIU

SUDRIGIU

J/05/580/95

R 7270893

PRESTARI SERVICII

DRUMURI NATIONAL

ORADEA

tel.427429

ORADEA

9097846

PRESTARI

RRP LEMN INDUSTRY

tel.320472

GRADINARI

R/6650762

PRODUCTIE

SC CHIABURU TURISM

tel.323059

J/05/60/98 COMERT

SC DAKTARY GM COM

SRL

J/05/5469/

1994

COMERT

SC EDRI TRADING SRL

VASCAU

tel.092403240

VASCAU

J05/4612/94

R 6619788

PRODUCTIE

SC EUROPEAN DRINKS

SA STEI

tel322210

STEI

J05/2371/93

AR 4188153

PRODUCTIE

SC FADAR SRL DRAGANEST

J/05/2668/91

R 102272

PRODUCTIE

SC INTERSTOC EXIM

TEL.321589

SUDRIGIU

J/05/2372/993

GRADINARI

PRODUCTIE

SC OPTIM CLUB SRL

STEI tel.331341

STEI J/05/912

/91//R 95303

COMERT

SC RIENI DRINKS

320537 322210

RIENI

J05/4785/94

AR6619848

PRODUCTIE

SC RIENI DRINKS SA

tel.320251 322210

RIENI

J 05/4785/94

AR 6619848

PRODUCTIE

41

SC SCANDIC SRL

TEL.322210

SUDRIGIU 141

J.05/104/2000

PRODUCTIE

SC T.G.I.E. ORADEA ORADEA

J/05/347/91

97800

PRODUCTIE

SC TONICAL TRADING

RIENI

322210

RIENI

J05/4519/94

R6618800

PRODUCTIE

SC WEST LEASING SA STEI

J/05/297/2000

PRODUCTIE

SC VIONEL IMPEX SRL

BUNTESTI 098608061

BUNTESTI

J/05/753/93

R 3722570

PRODUCTIE

SC ADIFLORI PANTASESTI

14 8243463

COMERT

SC SILVESTRU BUDUREAS

10513224

PRODUCTIE

TGIE ORADEA

130508

ORADEA

97800

PRODUCTIE

GENERAL

TRANSILVANIA 322210

SUDRIGIU

J.05/2373/93

AR 4188102

PRODUCTIE

Serviciul impozite si taxe al Primăriei Comunei Drăgăneşti.

STAŢII PECO

În comună funcţionează un număr de 2 staţii PECO: la Drăgăneşti şi Platforma Sudrigiu.

42

10.5. TURISMUL

Comuna Drăgăneşti se află în apropierea unor obiective turistice de mare interes naţional, însă

punctele turistice situate în teritoriul comunei sunt reduse.

Comuna Drăgăneşti se află situată la circa 20 de km de Peştera Urşilor de la Chişcău, peşteră

intrată în circuitul turistic naţional şi internaţional la 14 iulie 1980. Este prima peşteră de la noi din ţară

în care s-a conservat în întregime scheletul unui Urs Paeleus (în Europa, mai sunt doar 4 peşteri cu

asemenea comori).

La 30 de km de Drăgăneşti se află o adevarată perlă a Carpaţilor Apuseni, Staţiunea climaterică

Stâna de Vale. Staţiunea este situată la 1 102 m altitudine, în Masivul Vlădeasa şi se remarcă prin

clima ei alpină, presiunea scăzută şi ionizarea puternică a aerului şi prin prezenţa unor radiaţii

ultraviolete intense.

În zonă sunt unele semne incipiente de formare a turismului rural.

La Drăgăneşti funcţionează deja două moteluri:

-Motelul Chiaburu Turism al firmei cu acelaşi nume (cu 12 locuri de cazare în

camere de două paturi, cu baie şi cu cablu TV). Motelul funcţionează din anul 1994, are un restaurant

şi o benzinărie proprie. Fiind situat pe DN 79, cu trafic intens, programul motelului este non stop.

-Motelul Maranata, care aparţine de S.C. Mance S.R.L. Acesta dispune de 15 camere (20 de

locuri) cu dotări corespunzătoare, are o bucătărie proprie şi deserveşte, de regulă, constructorii de la

şantierele firmelor European Drinks S.R.L. şi Repcon S.A. Oradea. Motelul Maranata funcţionează din

1996.

Numărul turiştilor variază în funcţie de sezon, provenienţa lor fiind dintre localnicii angajaţi ai

firmelor mai sus amintite, turişti aflaţi în vizita unor obiective turistice din apropiere şi oameni de

afaceri aflaţi în tranzit. Durata sejurului este în general redusă.

La Păntăşeşti se remarcă Braseria Ponor şi se află în construcţie un motel cu 50 de locuri,

prevăzut la parter cu spaţii pentru magazine de carne şi patiserie. Construcţia aparţine firmei care

adminisrează şi staţia Peco din vecinătate, S.C. Vionel S.R.L.

Comuna Drăgăneşti nu dispune de obiective economice cu valoare turistică, pe teritoriul

comunei nefiind întâlnite baraje, lacuri de acumulare, turnuri de apă, poduri sau viaducte pe căile

ferate sau canale.

43

-hotelul Maranata-

Un alt obiectiv interesant este Biserica veche din Talpe considerată monument istoric şi de artă

din România.

De asemenea, la Biserica veche din Şebiş, pot fi văzute o serie de obiecte de valoare, în interior

se mai păstrează icoane vechi din lemn, icoane pe sticlă şi mobilier foarte vechi, se distinge masa

altarului, care are piciorul confecţionat dintr-o stalactită de peşteră.

44

„Biserica din Şebiş”

45

Cap. 11. ASPECTE SOCIALE

11.1. INVAŢĂMÂNT

Multă vreme organizarea învăţământului poporal s-a făcut după modelul organizării bisericeşti.

Situaţia era generală în toată zona Bihorului, deci şi în satele aparţinătoare comunei Drăgăneşti. Zona

fiind în general săracă, mulţi locuitori nu-şi trimiteau copiii la şcoală. Mai profitabil pentru părinţi era

să-şi trimită copiii cu animalele pe izlazul comunei, sau să-i folosească la muncile câmpului (când erau

mai mari).

Primele şcoli au apărut, aşadar, în jurul bisericii. Instrucţia consta în învăţatul scrisului,

cititului, socotitului, a cântărilor, şi a tipicului bisericesc. Cel care ţinea şcoala cu copiii satului era

preotul sau dascălul din biserică (cantorul). Cum edificii şcolare nu prea existau, şcoala se făcea

duminica, după slujbă, la biserică sau acasă la dascăl sau preot. Probleme se iveau atunci când în sat nu

exista biserică, iar adulţii şi copiii trebuiau să parcurgă pe jos sau cu căruţa distanţe destul de mari până

la cea mai apropiată şcoală sau biserică. Din această cauză, mulţi copii au rămas fără ştiinţă de carte.

Situaţia nu a fost remediată pe deplin nici spre sfârşitul secolului XIX.

Potrivit unor statistici de la sfârşitul secolului XIX, la Drăgăneşti a existat o şcoală, cu locuinţă

pentru învăţător. Şcoala nu avea alte valori mobile sau imobile, nici pământ pentru învăţător. Nu a

existat nici o fundaţie care să susţină şcoala, care, spre deosebire de biserică, nu avea nici un capital.

La Drăgăneşti, între 1896 şi 1920, au funcţionat cu întrerupere, doi învaţători în opinci şi

sumane. Aceştia învăţau elevii, într-o veche casă parohială, scrisul şi cititul în limba romănească, ceva

în maghiară, rugăciunile şi socotitul.

Mizieşul stătea mai bine în ce priveşte învăţătura: aici exista o şcoală cu locuinţă pentru

învăţător. Nici şcoala de aici nu avea însă alte valori mobile sau imobile.

La Negru, la sfârşitul secolului XIX, existau circa 30 de elevi greco-catolici şi cu puţin mai

mulţi ortodocşi.

În anul 1883, la Ţigăneşti erau obligaţi să urmeze cursurile şcolii din Drăgăneşti 15 copii între

6-12 ani şi 9 între 12-15 ani. Ei se aflau sub îndrumarea unui învăţător din Drăgăneşti. Deoarece nu au

frecventat cursurile şcolii, părinţii au trebuit să plătească nişte amenzi. Astfel, locuitorii satului

Ţigăneşti s-au hotărât sa-şi facă o şcoală proprie.

Programa şcolară era aceeaşi indiferent de şcoală. În anul 1869 s-a elaborat un regulament de

funcţionare a şcolilor poporale. Acest regulament, care avea 45 de articole, stabilea toate detaliile

46

privitoare la programa şcolară, structura anului şcolar, frecvenţa, localul şcolii, regulile de numire a

învăţătorilor, etc. Răspunzător de îndeplinirea condiţiilor de funcţionare a şcolii era comitetul parohial.

Pentru şcoală trebuia să se asigure încăperi spaţioase şi luminoase. Fetele şi băieţii trebuiau să stea în

încăperi separate, iar dacă acest lucru nu putea fi îndeplinit, trebuiau să aibă scaune separate. Dacă un

sat nu îşi permitea să întreţină singur o şcoală, se puteau grupa mai multe la un loc, cu condiţia ca

distanţa dintre sate să nu fie mai mare de 2 km. Elevii cu vârsta între 6-12 ani erau obligaţi să

frecventeze şcoala zilnic, iar cei cu vârste între 12-16 ani, doar duminica şi de sărbători. Vara trebuia

mers la şcoală de cel puţin două ori pe săptămână, iar iarna de nouă ori. Dacă duminica nu era timp

destul pentru astfel de activităţi, ele puteau continua în timpul săptămânii. Preotul era obligat să-i

îndemne pe copii spre învăţătură, explicându-le părinţilor folosul acesteia, dar şi pedepsele la care se

expun dacă nu-şi trimit copii la şcoală. Aceste amenzi erau încasate de inspectorul cercual, împreună

cu judele comunei.

Materiile obligatorii pentru toate şcolile poporale erau: Religia, Citirea, Scrierea, Aritmetica,

Cunoaşterea măsurilor, Gramatica română, Elemente de fizică şi istorie naturala, Geografia şi istoria

patriei, Economia practică şi grădinăritul, Drepturi şi îndatoriri cetăţeneşti, Cântarea bisericească şi

naţională, Deprinderi de gimnastică şi exerciţii militare. Cărţile trebuiau cumpărate de părinţi, iar

pentru copiii săraci ele puteau fi cumpărate din fondul de amenzi.

Vacanţele au fost stabilite la patru luni pentru şcolile săteşti. Ele puteau fi scurtate, dar nu

lungite. Lunile august-septembrie erau luni de repaus total, iar în rest erau zile libere doar de sărbători

sau cu prilejul muncilor agricole.

După anul 1870 doar învăţătorii cu studii pedagogice mai puteau preda, inclusiv la sate. Fiecare

învăţător trebuia să aibă un testimoniu de calificare, după care dădea concurs pentru post.

Activitatea şcolară era verificată periodic de un membru al Senatului şcolar. Mai aveau drept de

inspecţie preotul şi inspectorul local. Activitatea şcolară era verificată prin examene de sfârşit de

semestru şi de an. Cel mai mare accent se punea pe scris, citit, socotit, religie şi activităţi practice.

Deşi existau unele neajunsuri, spre sfârşitul secolului XIX, preocuparea pentru şcoală a devenit

constantă. Aceasta, deoarece românii şi-au dat seama că de gradul lor de cultură depindea şi

emanciparea comunei.

Evoluţia nivelului de cultură de la sfârşitul secolului XIX reiese din datele comparative extrase

din recensămintele anilor 1880 şi 1900.

47

Nr.

Crt

Localitatea Nr. de locuitori Nr. alfabetizaţilor

1 Drăgăneşti 279 65

2 Belejeni 197 25

3 Grădinari 309 56

4 Mizieş 585 60

5 Sebiş 328 10

6 Talpe 244 40

7 Ţigăneştii de Beiuş 282 46

TOTAL 2284 302

( Recensământul 1880 )

Se poate observa că doar 13,23% dintre adulţi ştiau carte în 1880. Pentru anul 1900, situaţia era

următoarea:

Nr.

Crt.

Localitatea Nr.de

locuitori

ştiu scrie

şi citi

ştiu lb.

maghiară

Copii de vârsta

şcolară

6-11 12-14 15-19

ani ani ani

1 Drăgăneşti 317 18 31 49 28 33

2 Belejeni 275 5 15 42 29 25

3 Grădinari 391 132 234 47 46 42

4 Mizieş 611 40 22 88 42 63

5 Sebiş 378 11 12 49 24 38

6 Talpe 311 2 7 54 17 37

48

7 Ţigăneştii de

Beiuş

329 0 4 47 29 27

TOTAL 2 612 208 325 376 215 265

( Recensământul 1900 )

După cum se poate observa, în anul 1900 doar 7,97% din populaţia adultă ştia să scrie şi să

citească. Un procent ceva mai mare ştia, în schimb, ungureşte. Această situaţie se explică prin

frecvenţa redusă la şcoală, sătenii preferând muncile agricole, în loc să-şi trimită copiii la şcoală.

Legile de maghiarizare au lovit şi ele crunt şcolile poporale. De multe ori românii preferau să nu-şi

trimită copiii la şcoală, decât să fie maghiarizaţi cu forţa.

Pentru comparaţie, prezentăm situaţia în comunele învecinate şi în oraşul Beiuş. Analizând

datele pentru acestea, vom constata că doar în oraşul Beiuş şi în comuna Tărcaia procentul ştiutorilor

de carte e mult mai mare (46,53% în anul 1880 şi 59,17% în anul 1900 în Beiuş, respectiv 39,61% în

anul 1880 şi 35,83% în anul 1900 în comuna Tărcaia).

Situaţia s-a ameliorat simţitor abia după ce Transilvania s-a unit cu patria mamă, în anul 1918.

S-au construit şcoli şi s-au dotat cu materiale didactice. Profesorii au fost plătiţi de statul român cu

salarii bune.

Din 1961 a început construcţia şcolii actuale.

La Sebiş, fiind mulţi elevi, a existat o şcoală de 7 clase, până la Reforma învăţământului din

1948.

În 1971 comuna Drăgăneşti avea 158 de copii în grădiniţe, 468 de elevi înscrişi în clasele I-

VIII şi 26 de cadre didactice. În anul şcolar 1997/1998 în comună erau 211 elevi (119 la şcoala primară

şi 92 la gimnaziu) şi 29 de cadre didactice.

În anul şcolar 2001-2002 există şcoli elementare în toate satele comunei, cu excepţia satului

Livada Beiuşului; în satul Grădinari există şi o şcoală elementară în limba maghiară.

În anul şcolar 2001/2002 frecventau şcolile comunei 88 de elevi în clasele V-VIII şi 85 de elevi

în clasele I- IV. Şcolile comunei erau încadrate cu 7 profesori titulari, cu 3 suplinitori calificaţi, cu 3

necalificaţi şi cu 10 învaţători. Cele 7 grădiniţe din comună erau frecventate în anul şcolar 2001-2002

de către 98 de preşcolari şi erau încadrate cu 7 educatoare.

49

Şcoala cu clasele I-VIII Drăgăneşti

La şcoala cu clasele V-VIII sunt înscrişi 76 de elevi şi existau 4 cadre didactice titulare, 3

suplinitori calificaţi şi 1 suplinitor necalificat.

La şcoala cu clasele I-IV Drăgăneşti sunt înscrişi 13 elevi, avănd 1 cadru didactic calificat.

Grădiniţa este frecventată de 13 preşcolari, având o educatoare.

Şcoala prezintă 5 săli de clasă, a câte 50 de mp., un laborator, fără să aibă dotări (cum ar fi

calculatoare). Biblioteca şcolii are o suprafaţă de 25 mp, elevii putând împrumuta cărţi inclusiv pe

perioada vacanţelor.

Şcoala cu clasele I-VIII Mizieş

La şcoala cu clasele V-VIII Mizieş sunt numai 12 elevi şi existau 3 profesori titulari şi 2

suplinitori necalificaţi.

La şcoala cu clasele I-IV Mizieş sunt înscrişi 12 elevi, care au o învăţătoare.

Grădiniţa este frecventată de 16 preşcolari, care se află în ingrijirea unei educatoare. Pentru că

numărul elevilor şi al preşcolarilor este foarte redus, se pune problema desfiinţării şcolii din Mizieş, în

acest caz copiii fiind nevoiţi să naveteze între Mizieş şi Beiuş.

Şcoala cu clasele I-IV Grădinari

50

La şcoala cu clasele I-IV Grădinari (în limba română) sunt înscrişi 4 elevi, cu un cadru didactic.

La şcoala cu clasele I-IV din sat (limba maghiară) sunt înscrişi 7 elevi, de asemenea cu un

cadru didactic.

Gradiniţa este frecventată de doar 8 preşcolari, aflaţi în grija unei educatoare.

Şcoala cu clasele I-IV Sebiş

La şcoala cu clasele I-IV din Sebiş sunt înscrişi 5 elevi care au un cadru didactic în detaşare.

Grădiniţa este frecventată de 16 preşcolari, având o educatoare.

Şcoala cu clasele I-IV Talpe

La şcoala cu clasele I-IV Talpe sunt înscrişi 10 elevi, care sunt îndrumaţi în ale învăţăturii de

un cadru didactic.

Grădiniţa, unde lucrează o educatoare, are un număr de 9 preşcolari.

Şcoala cu clasele I-IV Belejeni

La şcoala cu clasele I-IV Belejeni sunt înscrişi 19 elevi, îndrumaţi de un dascăl.

Gradiniţa este frecventată de 19 preşcolari, cu o educatoare detaşată.

Şcoala cu clasele I-IV Ţigăneştii de Beiuş

La şcoala cu clasele I-IV Ţigăneştii de Beiuş sunt înscrişi 9 elevi, având o învaţătoare.

Grădiniţa de aici este frecventată de 17 preşcolari, care se află în grija unei educatoare.

La şcoala cu clasele I-IV Ţigăneşti-cătun sunt înscrişi 6 elevi, îndrumaţi de un cadru didactic.

Şcoala cu clasele I-IV Păntăşeşti

Grupul de firme European Drinks a construit la Păntăşeşti, în perioada 1998-2001, un modern

51

local de şcoală şi de cămin cultural. Construcţia este una dintre cele mai frumoase şi mai impunătoare

construcţii socio- culturale din comună. La şcoala cu clasele I-IV Păntăşeşti sunt înscrişi 10 elevi, care

învaţă sub îndrumarea unei învăţătoare.

Grădiniţă nu există în sat.

T.Roşu - Beiuşul centru politic şi de cultură românească 1993

R.Mihai - Elemente de modernizare în învîţîmântul beiuşan din a II-a jumătate a secolului

trecut, în cele trei Crişuri (1998)

11.2. SĂNĂTATE

Comuna Drăgăneşti dispune de o clădire valorificată în scopul sănătăţii. Această instituţie

dispune de un cabinet medical dotat cu calculator, precum şi o sală de tratamente, sală de aşteptare

pentru bolnavi şi grup sanitar.

În cadrul acestei instituţii funcţionează Cabinetul medical individual de familie Doctor Borsa

Florica. Pe lângă medicul de familie, în cadrul cabinetului mai lucrează două asistente, absolvente ale

Şcolii Tehnice de Asistente.

Comuna Drăgăneşti nu dispune de alte instituţii de sănătate, clinică sau sanatorii.

11.3. ALTE INSTITUŢII DE CULTURĂ

Comuna Drăgăneşti are 7 cămine culturale, dintre care 5 au magazii anexe (cele de la

Drăgăneşti, Grădinari, Mizieş, Sebiş şi Belejeni). Căminul cultural din Drăgăneşti are o bibliotecă cu

11 966 de volume. În perspectivă, biblioteca va trebui să devină prima instituţie culturală a comunei pe

care consiliul local o va include ca obiectiv turistic cultural.

Starea căminelor culturale din comună este foarte bună, în ultimii ani majoritatea dintre ele

fiind supuse unor reparaţii capitale finanţate din fondurile primăriei şi cu sprijinul sătenilor.Acum ele

sunt închiriate uneori pentru nunţi, baluri şi discoteci, dar în viitor ar fi de dorit să devină adevărate

centre de informare etno-folclorică. În acest scop se impune înzestrarea acestora cu mijloacele tehnice

audio-video moderne de îmbinare a sunetului cu imaginea.

52

11.4. CULTE BISERICEŞTI

Locuitorii comunei Drăgăneşti şi ai satelor aparţinătoare au fost în majoritate ortodocşi.

Excepţie face localitatea Negru, unde s-a dezvoltat o comunitate puternică de greco-catolici, care la

sfârşitul secolului trecut (1895) ajungea la 227 de suflete, din totalul de 537 de locuitori ai satului.

În trecut, românii ortodocşi nu au putut să-şi dezvolte liber credinţa, deoarece au fost menţinuţi

într-o stare de inferioritate faţă de celelalte culte. Ei nu aveau voie să-şi construiască decât biserici din

lemn. De asemenea, românii nu au avut o ierarhie bisericească proprie, fiind dependenţi ierarhic de

Mitropolia sârbească de la Carlovitz (până la sfârşitul secolului XVII-lea, românii din aceste locuri nu

au avut episcop, nici chiar la Oradea). Preoţii, care de multe ori îşi moşteneau funcţia din tată în fiu,

învăţau tipicul pe de rost, nemaiavând nevoie de alte cunoştinţe în faţa unei populaţii care nu ştia să

scrie şi să citească. Faptul că locuitorii satelor puteau apela la preot să le citească un act sau să le scrie

o scrisoare către autorităţi îi conferea acestuia un prestigiu mare în faţa sătenilor.

Din punct de vedere administrativ-bisericesc, comuna Drăgăneşti, ca şi întreaga zonă, a facut

parte din protopopiatul Beiuş, care se subordona eparhiei greco-ortodoxe de Oradea. Eparhia Oradiei

era subordonată Episcopiei de Arad, prin intermediul Consistoriului ortodox din Oradea-Velenţa.

Primele atestări documentare ale lăcaşurilor de cult din comună se găsesc în secolul XVIII.

Documente, păstrate fragmentar, vorbesc despre o intensă viaţă duhovnicească în satele Drăgăneşti,

Mizieş, Talpe şi Negru. Acest lucru se explică prin apropierea de un centru cultural-bisericesc de talia

Beiuşului, istoricii fiind mai mult preocupaţi de evenimentele de la centru.

Între cele mai vechi lăcaşuri de cult din comună se înscriu cele trei biserici cuprinse în “Lista

monumentelor şi siturilor istorice”:

-Biserica de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1731) din satul Talpe,

53

-vechea biserică din lemn din Talpe-

-Biserica de lemn cu hramul Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil (1756-1764) din satul Sebiş,

-Biserica de lemn cu hramul Buna Vestire (1818) din satul Belejeni.

În prezent există o biserică ortodoxă şi o biserică penticostală în Drăgăneşti, o biserică

ortodoxă, una reformată şi una baptistă în Grădinari, o biserica veche şi una nouă, ambele ortodoxe, în

Sebiş, o biserică ortodoxă în Belejeni, o biserică ortodoxă în Mizieş, câte o biserică ortodoxă în Talpe,

Păcăleşti şi Ţigăneştii de Beiuş.

54

- biserica ortodoxă din Belejeni-

în construcţie

Populaţia comunei Drăgăneşti, după confesiuni se împarte în felul următor:

Satul Nr.persoane Ortodocşi Reformaţi Penticostali

Drăgăneşti 442 424 -96% - 18 -4%

Grădinari 461 212 -46% 188 -41% 61 12%

Păntăşeşti 200 179 89% 4 17 -10%

Sebiş 309 306 -100% 2 1

Belejeni 317 289 -91% - 28 -9%

Ţigăneşti 144 111 -77% 5 28 -20%

Păcăleşti 228 217 -95% - 11 -5%

Mizieş 435 434 - 1 -

Livada 133 133 - -

Talpe 258 248 -96% 4 -2% 6 -2%

TOTAL 2 927 2 553 87% 204 7% 170 -6%

Protopopiatul Ortodox Beiuş

55

11.5. BALANŢA FORŢEI DE MUNCĂ. ŞOMAJ

Balanţa forţei de muncă a localităţii, în anul 2000, era :

Domeniu Număr angajaţi Pondere %

Agricultura,silvicultura 411 42

Industrie 350 36

Construcţii 53 5

Comerţ,Prestări servicii 68 7

Alte ramuri 98 10

Total populaţie ocupată 980

Rata şomajului (%) pe ultimii 6 ani (1995-2000)

1995 1996 1997 1998 1999 2000

12 16 22 30 35,5 47,8

Program de reducere a ratei şomajului

2001 2002 2003 2004 2005

33 30 27 4,5 2,1

Program de dezvoltare a structurii economice în comună

Organul local al administratiei de stat va sprijini dezvoltarea intreprinderilor mici şi mijlocii,

diversificarea serviciilor, infiinţarea de noi societăţi pentru valorificarea resurselor materiale şi umane

din zonă.

Program de înfiinţare a noi societăţi:

- anul 2003 – 15 societăţi

- anul 2004 – 15 societăţi

- anul 2005 – 15 societăţi

56

11.6. DELICVENŢA SOCIALĂ

În ce priveşte delicvenţa, în comună s-au înregistrat infracţiuni cum ar fi: conducere în stare de

ebrietate, furt calificat (la Păntăşeşti), vătămare corporală din culpă, infracţiuni silvice, toate, însă, în

număr redus. Deasemenea, contravenţiile sunt şi ele reduse ca număr, majoritatea fiind de domeniul

circulaţiei.

Ca şi categorii implicate se observă dominarea celor cu studii medii.

Postul de Poliţie Drăgăneşti

Serviciul de Asistenţă Socială a Primăriei Comunei Drăgăneşti

57

Cap. 12. OBICEIURI POPULARE. PORT POPULAR

Obiceiurile tradiţionale au vut un rol însemnat în organizarea vieţii satului românesc. Din cele

mai vechi timpuri zona Beiuşului a fost un centru al unor bogate datini şi tradiţii etnografice şi

folclorice. În ciuda vicisitudinilor istorice de tot felul, aici au trăit oameni harnici şi cinstiţi, ospitalieri

şi deschişi la suflet, care au ţinut la obiceiurile şi datinile lor, la legea lor strămoşească, la limba şi la

graiul lor.

Din comorile spirituale ale acestor locuri s-au inspirat mulţi cercetători, etnografi, folclorişti

sau lingvişti. Miron Pompiliu a studiat şi scris despre limba şi graiul din aceasta zonă geografică. El a

publicat în Convorbiri Literare (1887) lucrarea Graiul românesc din Biharea, prima lucrare asupra

graiului bihorean şi una din primele lucrări cu privire la graiurile româneşti. În Şezătoarea (nr. 11-

12/1903) Miron Pompiliu a publicat Limbă, literatură şi obiceiuri la românii din Biharea.

Mulţi dintre oamenii de seamă ai comunei au adunat hore şi strigături, colinde şi descântece,

poveşti, datini şi diferite obiceiuri practicate în acest ţinut. Printre aceştia s-a remarcat învăţătorul şi

preotul Vasile Sala, a cărui activitate publicistică a debutat în anul 1885 cu nuvela umoristică Dorea,

isteţul Drăgăneştilor, lucrare din cauza căreia a avut o serie de neplăceri: singura sa avere, biblioteca,

i-a fost confiscată. Vasile Sala şi-a publicat scrierile sale folclorice în Familia lui Iosif Vulcan din

Oradea, în Şezătoarea din Fălticeni, în Gazeta poporului din Timişoara, în Biserica şi şcoala din Arad,

în Izvoraşul, în Cele trei Crişuri etc. Demn reprezentant al folclorului bihorean, Vasile Sala ne-a

descris vechile obiceiuri ale poporului român. Folclorul cules de el reda autenticitatea datinilor şi

obiceiurilor populaţiei româneşti din localităţile din întreaga depresiune a Beiuşului.

12.1. OBICEIURI LEGATE DE NAŞTERE

Dintre acestea trebuie menţionate mersul cu demâncatul (cu coşara): după ce femeia ajungea

acasă cu copilul nou-născut rudele mai apropiate şi vecinii o vizitau ducându-i mâncăruri gătite şi

alimente diverse (plăcintă şi prăjitură, ouă, lapte, carne, de multe ori pui sau găini vii). Toate acestea

erau duse în coşul tradiţional din nuiele. Cu ocazia acestei vizite, copilului i se dădeau bani, pentru ca

să aibă din plin când va fi mare.

Deoarece în casa lăuzei veneau mulţi oameni, nou-născutului i se lega la încheietura mâinii un

fir de lână sau borangic, care avea menirea să-l ferească de deochi.

Dacă femeia năştea acasă, moaşa (o femeie cu experienţă, aleasă dinainte dintre vecinele mai

apropiate şi care se mai ocupase de aducerea pe lume şi a altor copii) era cea care supraveghea naşterea

58

şi tăia cordonul ombilical al copilului. În primele două săptămâni de la naştere, nou-născutul era spălat

de către moaşă într-o albie de lemn (de cele mai multe ori) ce poartă denumirea de copaie.

Pentru botez, copilul era dus la biserică de catre naşă şi era adus acasă tot de către aceasta.

În primele luni de viaţă, copilul era legănat în copaie. Din copaie era trecut apoi în leagăn. În

zonă se foloseau leagăne cu lăzi aşezate pe tălpi curbe. Lăzile şi tălpile leagănelor se confecţionau în

gospodărie sau de către meşteri dulgheri, din scânduri de fag jeluite cu mezdreaua şi încrustrate,

uneori, cu horjul. Unele lăzi se şi balansau.

12.2. OBICEIURI LEGATE DE NUNTĂ

Pregătirile pentru nuntă şi nunta propriu-zisă se desfăşurau în satele din zona Beiuşului după un

ritual ce se întindea pe un mare interval de timp. Uneori alegerea perechilor era facută de către părinţi,

cu mult înainte ca fetele şi băieţii să ajungă la majorat.

Se începea cu cererea în căsătorie-peţitul sau peţirea, când tânărul care se căsătorea, însoţit de

părinţi sau de alte rude, mergea în peţit la casa viitoarei mirese pentru a le cere părinţilor fetei învoirea

pentru căsătorie. Răspunsul se dădea fie pe loc, fie la un anumit timp. De fiecare dată peţitorii erau

cinstiţi de părinţii fetei cu mâncare şi băutură. Când înţelegerea era făcută, se stabilea termenul de

logodnă (încredinţarea). Logodna se desfăşura într-un cadru mai larg, cu chemători şi grăitori, aproape

ca la nuntă, cu mese încărcate cu mâncare şi băutură.

Urma chemarea la nuntă, cu câte doi chemători (viflei) pentru fiecare mire. Chemătorii erau

feciori tineri care mergeau cântând pe uliţa satului şi intrau în casele tuturor celor pe care mirii şi

părinţii lor îi invitau la nuntă. Chemătorii erau echipaţi în port naţional şi purtau steaguri numite ţovuri,

împodobite cu ştergări (prosoape ţesute în război), cu cârpe de pânză (baticuri colorate), cu batiste

multicolore şi cu panglici tricolore. Ei le dădeau gazdelor să guste ţuică dintr-o sticla (iagă) legată la

gură cu busuioc, iederă şi cu o panglică tricoloră. Dacă gazdele refuzau să bea, acest lucru însemna că

ele nu vor fi prezente la fericitul eveniment al mirilor.

Existau o serie de datini care se practicau chiar în ziua nunţii.

Pentru nuntă, mirele îşi alegea dintre prietenii necăsătoriţi un stegar care purta peste tot,

jucându-l, steagul nunţii, numit zaslău (un băţ mare de alun împodobit). Steagul nu se desfăcea decât

la trei zile după nuntă, iar ţovurile (podoabele steagului) se puneau, de obicei, în geamurile camerelor

dinspre stradă ale mirilor.

Din timp se tocmeau muzicanţii. Printre cei mai căutaţi prin anii ’60-’80 erau Aurel Draii din

Pocola, Traianul Ciuntului din Păcăleşti, Nuţu din Păntăşeşti, cel cu un picior şi Sava din Beiuş.

59

Mireasa purta pe cap o cunună numită bartă, lucrată din flori naturale sau din flori artificiale,

mărgeluţe şi oglinjoare. În spatele cununii erau legate multe panglici multicolore. După nuntă mireasa

împărţea panglicile din bartă fetelor mai tinere decât ea, semn că de acum înainte ea, devenită nevastă,

nu-şi va mai împleti părul. Barta se păstra mult timp agăţată într-un cui, lângă icoane, în camera curată

dinspre uliţă.

La poarta miresei se desfăşura o dispută amicală între grupul de nuntaşi ai mirelui şi cel care

reprezenta mireasa, grupuri care erau conduse fiecare de către un grăitor. După ce intrau în curtea

miresei, nuntaşii mirelui cereau să li se aducă frumoasa căprioară după care au pornit la vânătoare.

Li se aduceau însă, mai înainte, una sau două babe împodobite hazliu şi abia după aceea li se aducea

mireasa. De bucurie, nuntaşii se porneau pe jucat şi băut. Se cânta un cântec tradiţional prin care

mireasa îşi lua rămas bun de la părinţi . Cântecul miresii: Nevesteasca înduioşa, de obicei, mireasa

până la lacrimi. Dintre variantele întâlnite în zonă, reproducem două, după Vasile Sala:

Ia-ţi mireasă ziua bună

De la tată, de la mumă

De la fraţi, de la surori,

De la grădina cu flori

Plânge fiică şi suspină,

Că mergi în casă străină,

Şi te-or bate fără milă,

Te-or mustra fără de vină,

Căci ţi-ai căpătat o soacră

Ca şi poama cea mai acră,

Ca mila de la bărbat,

Ca umbra de păr uscat.

Sau o altă variantă:

Rămâi mamă sănătoasă,

Maică draga noastră,

Că fătuţa ta

Se va-ndepărta,

Că nu ţi-a plăcut,

Cum ea ţi-a ţesut,

Cum ţi-a măturat,

Cum ea ţi-a spălat,

60

Tu vei rămâne

Ea văd că o me

Peste văi şi munţi,

Peste ape-punţi.

După toate acestea se rostea un Tatăl Nostru şi nuntaşii porneau spre cununia religioasă, la

biserică.

După cununie, la intrarea în curtea unde se desfăşura nunta, nuntaşii erau stropiţi cu fire de

busuioc înmuiat în apă sfinţită, iar mirii înconjurau, de trei ori, un vas cu apă (un ciubăraş sau o cantă

de lemn) pe care mireasa îl răsturna, udând nuntaşii.

Pe parcursul desfăşurării nunţii, în timpul jocului, sătenii apreciau foarte mult strigăturile şi

chiuiturile pline de umor.

Pe vremuri, nunţile începeau mai devreme. Mâncarea era servită până la miezul nopţii, când

începea jocuşl miresei, joc în care aceasta trebuia să joace cu fiecare nuntaş care o cinstea. Cinstea era

anunţată cu voce tare de către grăitor, care dădea o interpretare hazlie actului de cinstire a miresei şi

mulţumea nuntaşilor, tot cu formule hazlii.

După ce se termina jocul miresei, mirele mergea cu naşii să numere banii adunaţi, iar mireasa

mergea la învelit. Învelitul miresei consta în schimbarea pieptănăturii acesteia (devenită nevastă), din

pieptănătură cu cozi, în pieptănătură cu conci (codiţele erau împletite şi se învârteau după un cerc

aşezat pe creştetul capului, formând conciul). Operaţia o făceau naşa şi o mătuşă căsătorită a miresei.

În timpul învelitului, mireasa ţinea în braţe un băieţel, în speranţa că acesta îi va purta noroc şi că

primul dintre urmaşi va fi băiat. Să fie oare acest obicei o trimitere spre Fecioara Maria care-l ţine pe

pruncul Iisus în braţe?

În trecut nunţile se desfăşurau duminica şi lunea. A doua zi, lunea, nunta reîncepea pe la orele

10-11 şi se servea tradiţionala ţuică slabă (nefăţată), fiartă, zeamă acră (ciorbă de porc şi viţel dreasă

cu oţet şi bulion), sarmale (boţi) şi prăjituri. În cea de-a doua zi se juca cu şi mai mult entuziasm ca şi

în prima zi de nuntă.

Expresia trei zile nunta a ţinut îşi avea justificare în zonă prin faptul că a treia zi, marţea,

părinţii fetei mergeau, cu coşara şi cu soaterele (coşuri prismatice împletite din pănuşi de porumb

uscate) pline de bunătăţi, în petrecere la casa mirelui. Această petrecere era numită ştergerea brâncilor

( a mâinilor), reprezentând un fel de salut prin stângere de mâini la sfârşitul unei petreceri pentru care

atât unii cât şi alţii făceau atâtea eforturi.

61

12.3. OBICEIURI LEGATE DE CĂTĂNIE

Când erau chemaţi la sântare (recrutare), tinerii din sate mergeau la Comisariatul Militar din

Beiuş, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu pălării cu pene şi busuioc. Depasarea la Beiuş se făcea în

căruţe trase de cei mai frumoşi şi mai puternici cai din sat (tot drumul se mergea în galop). Caii şi

căruţele erau împodobiţi cu prime (panglici multicolore de mătase), cu batistuţe mici cusute de fete cu

ţesături, cu clopoţei, cu flori şi cu busuioc. Într-una din căruţe se găseau întotdeauna hidedea (vioara)

şi duba (toba). Se dădeau bice cailor, se cânta, se chiuia tot drumul. Sătenii ieşeau in uliţă şi admirau

convoiul. De cele mai multe ori, femeile plângeau.

Înainte de încorporare, tinerii organizau în sat o petrecere. Era vorba de un joc cu hidede la care

participa aproape tot satul, dar şi feciori din împrejurimi. Cântecele care se cântau cu această ocazie

erau adecvate momentului.

La Comisariarul din beiuş tinerii recruţi se deplasau cu tradiţionalele lor valize de lemn, însoţiţi

de prieteni şi chiar şi de formaţiile mizicale instrumentale pe care le tocmiseră de atâtea ori la jocurile

organizate de către ei în sate.

12.4. OBICEIURI LEGATE DE MOARTE

Se ştie foarte bine că există o serie de obiceiuri şi în ce priveşte moartea.

Mortul se înhumă de obicei abia a treia zi după deces şi nu trebuie lăsat singur nici o clipă. Din

această cauză, la casa acestuia, în cele două nopţi care preced înhunmarea, se organizează priveghiul, o

adevărată şezătoare populară specifică la care participă aproape tot satul. In timpul priveghiului cei

prezenţi povestesc întâmplări din viaţa decedatului, se informează reciproc despre evenimentele din sat

şi din împrejurimi, dar şi organizează jocuri specifice, menite să-i facă pe cei din familia decedatului să

treacă mai uşor peste acel moment trist.

Dintre jocurile de la priveghi cel mai răspândit în zonă era jocul cu gâsca (joc numit şi fântâna).

Jocul se desfăşura în felul următor: unul dintre flăcăii satului stătea pe un scăunel aşezat într-un colţ al

camerei care era mascat de un lipideu (cearşaf alb din pânză de casă). Se zicea că acest lipideu era

gâscă sau că el a căzut în fântână. Un alt flăcău (organizatorul jocului, numit gâscar, se plimba cu un

ştergar înnodat în mână, printre fetele şi flăcăii adunaţi în cerc. Gâsca şoptea la urechea gâscarului pe

care fată să i-o aducă după lipideu, la sărutat (să-l scoată din fântână). Gâscarul lovea fata cerută de

gâscă cu nodul ştergarului, după care o ducea după lipideu. Fata sărutată rămânea de gâscă, îi şoptea

62

gâscarului numele băiatului pe care voia să-l aducă după lipideu şi totul se repeta. Se mai întâmpla

când gâscarul profita de ocazie şi le aplica neprietenilor lovituri puternice.

Un alt joc preferat în priveghi era de-a gâcea: un tânăr se plimba printre ceilalţi şi încerca, cu

şiretlicuri, să le stresoare acestora în mână un inel, un bănuţ sau nasture. Alt tânăr, numit gâcea,

trebuia să ghicească între palmele cui a rămas obiectul. Dacă greşea primea o pedeapsă, iar dacă ghicea

cel ghicit trecea pe post de gâcea.

Bărbaţii mai în vârstă jucau în priveghi moară (ţintar), cu boabe de fasole şi de porumb şi cărţi

(şeptic, 21, tromf, mai nou cruce)

12.5. OBICEIURI LEGATE DE CRACIUN SI DE ANUL NOU

În localităţile din preajma Beiuşului s-au păstrat până în zilele noastre multe dintre tradiţiile şi

obiceiurile străbune legate de sărbătorile de iarnă: umblatul cu Colindul, ublatul cu Steaua, umblatul

cu Capra, cu Pluguşorul şi cu Sorcova (atât de Crăciun cât şi de Anul Nou). În unele sate în noaptea de

Ajun a Crăciunului (24/25 decembrie), la orele 2,00 se intră în biserică, se face slujbă şi se colindă.

Un frumos obicei era şi mersul cu ciocanul după colaci: cete de copii umblau pe la casele

oamenilor în ajunul Crăciunului şi colindau la ferestre. Gazda ieşea la geam şi le punea copiilor 1-2

colăcei special pregătiţi pe ciocanul pe care aceştia îl aveau deja pregătit şi pe care ei îl ridicau spre

fereastră (acesta era un băţ lung de alun cioplit care era prevăzut la capătul gros cu o traversă, tot de

alun, montată perpendicular pe băţ pentru a opri colacii. Obiceiul s-a practicat până prin anii 1960-

1965. Cu această ocazie se cântau colinzi tradiţionale. Una dintre cele mai populare colinzi era: Sus

la roşu răsărit,

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Este-un pom mândru-nflorit,

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Cu crengile la pământ,

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Iar sub umbra pomului

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Scrisu-i patul Domnului

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Iar în pat cine-i culcat

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Un fiuţ mândru, curat

63

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

De Maica Sfântă lăsat

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Scoală fiu nu tot dormi

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Că de când ai adormit

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Florile te-or năpădit

Linu-i lin şi leru-i Doamne,

Ierbile te-or îndrăgit

Linu-i lin şi leru-i Doamne.

12.6. OBICEIURI LEGATE DE PASTI

Între cele mai frumoase datini de Sfintele Paşti se înscriu jocurile sau horele cu strigături din

cimitirele bisericilor. Aici, în a doua zi de Paşti, fete şi feciori, în faţa părinţilor şi a tuturor

credincioşilor prezenţi, practicau vechile jocuri din străbuni.

Dintre aceste jocuri cel mai aşteptat şi cel mai plăcut era Lioara, jocul în care perechi de fete

(uneori şi tinere neveste) şi flăcăi, aşezaţi în lanţ lung, treceau (pe rând şi continuu) pe sub mâinile

ridicate ale celorlalte perechi, înconjurând biserica şi pe cei care priveau jocul. Cei care treceau pe sub

mâini ziceau Hristos a înviat!, iar pe sub ale căror mâini se trecea răspundeau Adevărat a înviat!

Lioara era un joc frumos, vioi şi atractiv. Folcloristul Vasile Sala ne prezintă jocul în graiul poporului,

la fel cum ne prezintă şi alte multe jocuri şi obiceiuri (de-a cânepa, moara, gardul, de-a căputu,

încâlcita, mioara, de-a uliţa)

În zona Beiuşului împestrirea ouălor începea în Miercurea Paştilor, când se preparau coloranţii

vegetali necesari: galbenul şi maroul roşcat se obţineau din coji de ceapă fierte; negrul se obţinea din

fierberea scoarţei de arin; verdele din spanac fiert; rozul şi violetul din sfeclă roşie. Din păcate în ziua

de azi foarte puţine femei mai apelează la aceşti coloranţi naturali (nenocivi), majoritatea folosind

coloranţi sintetici. Pentru fixarea culorilor se foloseau zeamă de varză acră (moare), zer de lapte, oţet,

etc.

Împestrirea ouălor se făcea în Joia Mare sau în Vinerea Mare. Împestrirea cu ceară caldă se

făcea cu chişiţa (un beţişor de circa 10 cm., perforat sau crăpat la un capăt şi prevăzut la celălat capăt

cu un rezervor pentru ceara caldă), cu o pană de gâscă sau cu un pai de grâu. Se mai împestreau

64

ouă şi prin zgâriere cu acul, sau prin pictarea lor cu un beţişor special numit frupţăn. După împestrire,

ouăle se fierbeau în coloranţi naturali. Fierberea ouălor se făcea numai în Sâmbăta Mare pentru ca

acestea să fie proaspete. Ouăle se fierbeau în oale de lut care se păstrau şi se foloseau apoi, numai în

acest scop, mulţi ani în gospodărie. Uneori se aplicau frunze de trifoi sau de alte plante primăvăratice

pe ouă, care lăsau pe suprafaţa ouălor umbre albe, spectaculoase.

Pe ouă se desenau motive extrem de diverse: soarele, luna, stelele, bolta cerească, pomul vieţii,

masa Raiului, bradul, frunza bradului, floarea soarelui, cucuruzul, crucea, grebla, plugul, cucul,

turtureaua (pasărea sufletului), etc.

La slujba din ziua de Paşte, ouăle vopsite se duceau la biserică, se sfinţeau, iar după slujbă

sătenii le ciocneau unii cu alţii, rostind tradiţionalele Hristos a înviat! Şi Adevărat a înviat! Ciocnirea

ouălor se făcea pe luatelea (oul care se spărgea era luat de cel al cărui ou fusese mai tare). În familie,

masa de Paşti începea totdeauna cu ciocnirea ouălor. Se serveau, în mod tradiţional, miel cu salată de

sfeclă roşie, cozonaci şi prăjituri cu scoacă (brânză de vaci) şi cu roşteu (împletituri subţiri de aluat

aşezate încrucişat peste ultimul strat de umplutură de scoacă, pregătită cu mirodenii, zahăr şi ouă

crude).

12.7. OBICEIURI LEGATE DE ALTE SĂRBĂTORI

Pe lângă obiceiurile deja menţionate, mai sunt cunoscute în zonă o serie de alte obiceiuri,

fiecare specifică în felul ei.

În ajunul Bobotezei (pe 5 ianuarie) preotul satului umblă prin sate cu crucea, cântând În Iordan

botezându-Te Tu Doamne, şi stropind cu apă sfinţită casele şi acareturile sătenilor. Pe vremuri, preotul

ţinea în mână, lângă cruce, un mănunchi de fuior din care fetele smulgeau câteva fire pe care şi le

împleteau în chici (cozi, cosiţe de păr). Dacă posteau în ajunul Bobotezei, fetele îşi visau în noaptea de

Bobotează aleşii, sau măcar punctul cardinal dinspre care veneau aceştia.

Tot la Bobotează, după ce preotul şi cei doi însoţitori ai săi ieşeau din curtea unei case, intrau

aici cete de copii care strigau: Ciurarei, ciurarei/ Coadă de purcei, un fel de urare pentru ca în anul

care a început gospodarul să aibă porci în curte. Gazdele le aruncau ciurareilor mere şi nuci pentru

care aceştia se luptau prin nămeţi

În dimineaţa zilei celor 40 de sfinţi (pe 9 martie), sătenii îşi înconjurau casele agitând o ţoangă

sau un pirgălău (clopote care se legau la gâtul vitelor trimise în ciurdă), zicând: Ieşiţi şerpi, ieşiţi

şopârle, ieşiţi broaşte, că vă scot cu 40 de sfinţi! Se credea că în acest fel erau alungate duhurile rele

65

din gospodărie. Seara, în ajunul acestei zile, flăcăii satului înconjurau, în zgomote de clopote şi făclii

aprinse, biserica satului.

Sîngeorgiul (pe 23 aprilie), era sărbătorit prin arborarea de crengi de fag cu frunze verzi la

ferestrele caselor şi la porţile curţilor. Crengile rămâneau la porţi şi ferestre până la seceriş. Atunci,

crengile, uscate între timp, erau arse în cuptorul în care se cocea prima pâine din grâul nou. În anii cu

secetă mare la Sângeorgiu se îmbrăcau şi paparude ce erau stropite de săteni cu apă. Paparuda era un

obicei practicat şi pe timp de secetă: copii şi tinerii îmbrăcaţi cu crengi şi frunză verde de arin treceau

prin sate dansând şi rostind versuri (pe care uneori le şi cântau), prin care implorau forţele naturii să

trimită ploaie. Paparudele erau stropite cu apă curată, care simboliza dezlegarea ploilor. Cel mai

adesea se cânta:

Mămăruţa, ruţa

Dă Doamne ploiţa

Ploiţa curată

Fără nici o piatră

Unde-i da cu sapa

Să curgă ca apa

Unde-i da cu plugul

Să meargă ca tunul.

La Duminica Tomii, numită şi Paştele morţilor (prima duminică după Paşte), se organizează în

cimitire o dezlegare colectivă a celor aflaţi în odihnă veşnică. Sătenii duc la mormintele celor dragi

pomeni cu lumânări, puse pe diferite vase, prăjitură, plăcintă, băutură şi ouă fierte, pentru pomenirea

morţilor. După slujba din biserică, preotul locului trece pe la fiecare mormânt, după care, cele aduse se

împart la rude şi la oamenii săraci.

La Sânziene fetele împleteau cununiţe din flori de sânziene, flori de câmp, spice de grâu şi

busuioc, cununiţe pe care le atârnau în cuie bătute sus, în poarta de la uliţă. În noaptea de Sânziene

fetele dormeau cu busuioc sub pernă, pentru a-şi visa viitorul ales.

În sâmbăta de Rusalii (la şapte săptămâni după Paşte) sătenii îşi împodobeau porţile, ferestrele

şi uşile caselor cu crengi de tei. Tot în ajunul de Rusalii se împleteau cununi din spice de grâu care se

atârnau la praporii ce se scoteau afară din biserică, pentru sfinţirea apei. În duminica de Rusalii

oamenii aduceau acasă de la biserică apă sfinţită, rămurele de tei şi spice de grâu sfinţite, pe care le

aşezau şi le păstrau la ferestre, pentru belşugul caselor şi pentru ca acestea să fie ferite de rele şi de

nenorociri. Cu apa sfinţită se stropeau casele, grădinile, holdele, pentru ca Dumnezeu să le dea roade

bogate. Acest obicei s-a păstrat până în zilele noastre.

66

12.8. ALTE OBICEIURI

Împrumuturi:

a) pâinea- pe vremuri fiecare gospodărie sătească îşi cocea pâinea cea de toate zilele în cuptorul

propiu, sau în cel din vecini. Dacă o gospodărie rămânea fără pâine se împrumuta din vecini. Pâinea

împrumutată se măsura cu un fir da aţă, luându-se circumferinţa în cruciş a pâinii ce se împrumuta.

Firul de aţă cu care se măsura pâinea era legat de mânerul lămpii cu petrol ce atârna în grindă, să fie la

îndemână atunci când pâinea va fi returnată.

b) laptele şi ouăle- nu se împrumutau, ci se dădeau celor mai nevoiaşi. Şi astăzi, în satele din această

zonă, femeile care au lapte în casă duc, din când în când, ulcele cu lapte celor care nu au, bineînţeles

fără bani.

c) pomana porcului- iarna. La tăiatul porcilor, sătenii duceau din pomana porcului la vecini şi la

cunoscuţii mai apropiaţi. În multe cazuri, oamenii acestor sate se ajutau reciproc unii pe alţii.

d) furcoiul- tot un fel de furcă, dar având coada mult mai lungă şi colţii (coarnele) tot din lemn, în

număr de doi şi nu trei ca la furcă-se împrumuta şi el deorece puţini oameni dintr-un sat aveau

furcoaie.

Construirea caselor

Când cineva construia o casă, cei care aveau atelaje şi vite de tracţiune veneau să-l ajute, sub

formă de clacă (chiar şi nechemaţi), cu căruţele sau cu carele lor. Ei transportau piatra, lemnul,

nisipul, ţigla sau alte materiale de construcţii necesare. Claca se făcea mai ales în zilele de sărbătoare.

Pentru serviciile care I se făceau, cel care construia casa îi servea pe cei care îl ajutau cu o mică

gustare şi cu băutură. Când era posibil, cel ajutat îi ajuta şi el pe cei care i-au venit în ajutor, desigur,

tot sub formă de clacă. La temelia zidului casei se puneau boabe de grâu şi bani pentru norocul

familiei, iar la ridicarea acoperişului se lega de un corn de lemn un buchet de busuioc, o batistă şi o

sticlă de ţuică. Cel care ajungea primul cu ţigla sus la sticlă, trăgea o duşcă sănătoasă de ţuică.

Ţesutul pânzei

Cânepa era o plantă pretenţioasă: ea se cultiva numai pe terenuri speciale numite cânepişti,

terenuri foarte fertile, bine îngrăşate cu bălegar, bine mărunţite şi situate aproape de casă. Pentru a se

ajunge la ţesutul pânzei necesare, cânepa trecea prin mai multe faze de prelucrare:

- culesul: firele de cânepă se smulgeau cu rădăcină cu tot, li se tăiau rădăcinile (cânepii de toamnă i se

mohor scuturau seminţele) şi apoi se legau cu în munuşi (trei mâini de fire). 7-8 munuşi se legau

67

împreună cu o nuia de salcie, formând o sarcină. În mod obişnuit, o familie avea cam 10-15 sarcini.

- topitul: sarcinile de cânepă se duceau la toptilă (un loc mai adânc pe firul apelor curgătoare) se

cufundau în apă şi se aşezau peste ele bolovani grei, ca să nu le ducă apa. În 10-12 zile cânepa era gata

topită, după care se spăla bine de nămol şi apoi se ducea acasă, unde se usca sprijinită de porţi şi de

garduri.

- meliţatul: cânepa uscată se meliţa cu o unealtă specială de lemn, meliţa (o scândură de fag fin

prelucrată- limba meliţeicare era articulată între alte două scânduri de fag fixe) pentru a separa partea

lemnoasă din tulpină (puzderiile) de fibrele propriu-zise (fuiorul).

- trasul şi periatul fuioarelor: cu perii şi cu piepteni mari (hecele) se curăţau mai bine fuioarele,

seprându-se din ele câlţii sau drugalăii (aceştia se torceau separat pentru pânza de saci sau pentru

obiele)

- torsul caierelor: din fuioare se făceau caiere care se torceau iarna cu furca şi fusul. Torsul se făcea de

multe ori în şezători sau în clăci tradiţionale în cadrul cărora torcătoarelor li se dădeau pancove (un fel

dee gogoşi) şi zeamă de porumb fiert îndulcită (aceasta producea saliva necesară torsului).

. formarea jirebiilor pe răşchitor: din firele toarse pe fus se făceau jirebii (un fel de bobine cu

înfăşurare continuă) cu răşchitorul (o unealtă tradiţională lungă de 60, 80 sau 120 cm.). Firele adunate

în jirebii se numărau câte 3 în păpuşi de 30 sau de 60 de fire. Casele mai avute aveau râşchitoare cu

rost pe care se formau jirebii duble.

- albitul jirebiilor: jirebiile se albeau prin spălări repetate cu leşie (cenuşă fiartă în apă) şi săpun. Iarna

jirebiile se lăsau să îngheţe, între spălări, fapt ce le albea mai uşor.

. depănatul jirebiilor cu vârtelniţa: jirebiile se depănau în gheme cu vârtelniţa.

- urzitul pânzei cu urzoiul: de obicei, într-un sat nu erau decât 2-3, cel mult 4 urzoaie. La urzoi nu

putea lucra orice femeie. Trebuia o pricepere şi o îndemânare deosebită, deoarece firele se numărau

din nou, dar de data aceasta în corelaţie cu lăţimea pânzei (de 16, de 12 sau de 11). Foarte dificilă era

şi luarea firelor de pe urzoi. La început se urzea numai din fire de cânepă, mai târziu se urzea şi din

misir, pânza ieşind mult mai fină.

- adunatul urzelii pe sulul din spate al războiului (învelitul), se făcea cu ajutorul a doi fuştei şi a mai

multor vergele. Cum într-un sat erau doar câteva războaie complete (lipseau mai ales tălpile necesare

acestora), ţesutul se făcea iarna, în anumite case, unde războiul era instalat pentru o perioadă de timp

mai îndelungată. Aici lucrau, pe rând, mai multe femei din sat. de multe ori, mai multe femei îşi

puneau împreună pânza de ţesut.

. neveditul prin iţe şi prin spata din bârle: firele de urzeală se treceau apoi prin iţe şi prin spata din

bârlele războiului. Operaţia era pretenţioasă şi se făcea de către două femei pricepute. Firele se treceau

68

prin iţe perechi: 1-1, 2-2, sau 1-2 (unul bun şi unul rău). Iţele se legau apoi la partea de sus a războiului

cu sfori şi cu oase din picioruşe de cocoş.

- legarea urzelii la sulul din faţă al războiului: se făcea cu ajutorul unei vergele de lemn la care se lega

urzeala şi apoi vergeaua se lega la sulul din faţă.. urma apoi montarea tălpicilor războiului (nişte piese

din lemn, lungi, fixate la capătul din spate, într-o traversă a războiului). Partea din faţă a tălpicilor se

lega la iţe şi astfel, prin apăsarea tălpicilor cu picioarele, se manevrau iţele şi se forma restul urzelii.

Urzeala întinsă între cele două suluri se asprea cu mujeală (o fiertură dintr-un amestec din făină de

mălai şi tărâţe de grâu)

- adunarea bătelii pe ţevi cu sucala: băteala este firul de cânepă sau de bumbac (adeseori obţinut prin

deşirarea ciorapilor albi din bumbac) care se introduce, transversal, între firele de urzelă. Din gheme,

băteala se aduna pe ţevi din lemn de soc cu sucala (un ax de lemn fixat în două lagăre, tot din lemn,

prevăzut în spate cu o roată volantă iar în faţă cu o prelungire metalică pe care se fixa ţeava).

- ţesutul propriu-zis: ţevile obţinute cu sucala se introduceau în suveică, suveica, uneori indreaua, se

trecea prin rostul ce se forma prin manevrarea iţelor cu tălpicile şi apoi firul introdus în rost se bătea

prin tragerea puternică a bârlelor spre ţesătoare.

Pânza ţesută în război era albită (ca jirebiile) şi folosită la obţinerea îmbrăcămintei.

12.9. PORTUL POPULAR

În 1941 preotul Ghoeorghe Gavra scrie că îmbrăcămintea locuitorilor este din gospodăria

ţăranului, albiturile pregătite de ţăranca română din fuior de cânepă, in şi bumbac şi misir, iar

cioarecii şi sumanul din lână de oaie. La portul celor mai tineri se vede şi haine din fabrici, de

diferite culori. La bărbaţii mai bătrâni, cămaşa este prevăzută în jurul gâtului cu ginor din aţă

neagră, la cei mai mijlocii din aţă roşie, cu cămaşă deschisă la gât. La tineret, cu cămaşa închisă la

gât. Pe suman şi cioareci este cusut postav de diferite culori, destul de mult costisitor, dar superfluu.

Cojocul care-l poartă pe sub suman este cojocul pregătit din lână de oaie, ceva regional din Ţara

Beiuşului, căci aici se pregăteşte, dar sunt cojoace cohăneşti din regiunea Vaşcăului, atât pentru

genul bărbătesc cât şi pentru feminin. Albiturile, mai ales ale tineretului de ambele sexe, sunt cusute

cu aţă albă, de partea din jos cu diferite motive, numit ciur. La femei pe sub ciur vine fodra, cipca

(dantela), iar cu diferite motive. Mai nou, din lipsă de bumbac, hainele din pânză de casă sunt

înlocuite cu materii de fabrică.

69

În ce priveşte zona Drăgăneştilor, mai există în zonă o serie de povestiri şi expresii specifice

acestei regiuni. Acestea s-au transmis prin viu grai din generaţie în generaţie. Tot astfel au ajuns la noi

şi o serie de expresii de o savoare deosebită, multe dintre ele legate de oamenii din partea locului şi de

întâmplări legate de ei.

V. Sala- Datinile şi obiceiurile românilor din plasa Vaşcăului şi Beiuşului

(1940

M. Bocşe- Ţara Bihariei. Arta tradiţională românească (2001) Arhiva Muzeului

Etnografic al Transilvaniei

70

BIBLIOGRAFIE

**Arhivele Naţionale-Direcţia Judeţeană Bihor, fond Consilieratul Agricol al

judeţului Bihor (dosare 66, 80, 83, 94, 105)

**Arhiva Muzeului Etnografic al Transilvaniei (caiet nr. 26)

**I. Berindei- Contribiţii la stabilirea genezei teraselor din depresiunile-golf al

Munţilor Apuseni (Bucureşti, 1969)

**I. Berindei- Câmpia Crişurilor. Crişul Repede. Ţara beiuşului (Bucureşti, 1977)

**I. Berindei- Depresiunea Crişului Negru- Studiu geomorfologic (Cluj-Napoca,

1969)

**M. Bocşe- Ţara Bihariei. Arta tradiţională românească (2001)

**Caietele statistice ale comunei 1990-2002, Direcţia Judeţeană de Statistică,

Oradea

**N. Drăganu- Toponimie şi istorie (Cluj-Napoca, 1928)

** Protopopiatul Ortodox Beiuş

**V. Mihăilescu- Toponimia satelor româneşti (1963)

**Şt. Pascu- Studii de demografie istorică (1972)

**Recensământul din 1800, în Studia Censulia Transilvanica - Cluj-Napoca (1999)

**Recensământul din 1900, în Studia Censulia Transilvanica - Cluj-Napoca (2001)

**T. Roşu- Beiuşul, centru politic şi de cultură românească (1993)

**V. Sala- Datinile şi obiceiurile românilor din plasa Vaşcăului şi Beiuşului

(1940)

**C. Suciu- Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I, II (1967)

**A. Tripon- Monografia almanah a Crişanei, judeţul Bihor (1936)

**R.Mihai - Elemente de modernizare în învîţîmântul beiuşan din a II-a jumătate a secolului

trecut, în cele trei Crişuri (1998)

**M.Preda - Judeţele şi oraşele României în cifre şi fapte, Bucureşti 1965

**Staţia meteorologică Beiuş, Stâna de Vale

**Ocolul Silvic al Oraşului Beiuş

71

CUPRINS

Introducere………………………………………………………………2

Cap.1. Asezarea geografică. Limitele. Prezentarea comunei…………………4

1.1. Sate componente……………………………………………………..4

1.2. Scurt istoric al comunei……………………………………………...5

Cap.2. Relieful……………………………………………………………………7

2.1. Fazele de evoluţie a reliefului………………………………………..7

2.1.1. Stratigrafia regiunii………………………………………....8

2.1.2. Modelarea fluvială a reliefului……………………………..8

2.2. Modelarea versanţilor……………………………………………….11

Cap.3. Clima……………………………………………………………….……..13

3.1. Poluarea atmosferei………………………………………………….13

3.2. Temperatura aerului…………………………………………………13

3.3. Precipitaţiile atmosferice…………………………………………….14

3.4. Vânt…………………………………………………………………....15

Cap.4. Hidrografia………………………………………………………………..16

Cap.5. Potenţial biogeografic…………………………………………………….18

Cap.6. Potenţial pedogeografic…………………………………………………..29

Cap.7. Resurse naturale…………………………………………………………..20

Cap.8. Potenţial demografic………………………………………………………20

8.1. Evoluţia numerică a populaţiei…………………………………….....20

8.2. Structura populaţiei………………………………………………...…24

8.3. Mobilitatea populaţiei…………………………………………………25

8.4. Structura imobilelor comunei…………………………………………26

8.5. Structura gospodăriilor comunei……………………………………..26

Cap.9. Infrastructura tehnică a teritoriului…………………………………….28

Cap.10. Potenţial economic…………………………………………………..…..30

10.1 Potenţialul agricol……………………………………………………30

10.2. Industria……………………………………………………………...37

10.3. Monumente istorice………………………………………………….38

10.4. Comerţul……………………………………………………………...38

72

10.5. Turismul……………………………………………………………...42

Cap.11. Aspecte sociale……………………………………………………………45

11.1. Învăţământ……………………………………………………………45

11.2. Sănătate……………………………………………………………….51

11.3. Alte instituţii de cultură……………………………………………...51

11.4. Culte bisericeşti……………………………………………………….52

11.5. Balanşa forţei de muncă. Şomaj……………………………………..55

11.6. Delicvenţa socială……………………………………………………..56

Cap.12. Obiceiuri populare. Port popular………………………………………..57

12.1. Obiceiuri legate de naştere…………………………………………...57

12.2. Obiceiuri legate de nuntă…………………………………………….58

12.3. Obiceiuri legate de cătănie…………………………………………...61

12.4. Obiceiuri legate de moarte…………………………………………...61

12.5. Obiceiuri legate de Crăciun şi Anul Nou……………………………62

12.6. Obiceiuri legate de Paşti……………………………………………...63

12.7. Obiceiuri legate de alte sărbători……………………………………64

12.8. Alte obiceiuri………………………………………………………….66

12.9. Portul popular………………………………………………………...68

Bibliografie………………………………………………………………………….70