NECLASIFICAT “Cât de bine comunicăm este determinat, nu de cât de bine vorbim, ci de cât de bine suntem înţeleşi”. (Andy Grove) INTRODUCERE Începutul secolului XXI aduce noi ameninţări, pericole şi provocării în mediul strategic, fapt, ce va influenţa adaptarea organizaţiilor militare la noile cerinţe ale erei informaţionale. Principalii factori care vor influenţa şi modifica mediul strategic global sunt: globalizarea; creşterea ponderii războiului asimetric; conflictele economice rezultate din necesitatea asigurării resurselor vitale şi a debuşeelor; efectele produse de schimbările demografice cu urmări directe asupra factorilor culturali, religioşi; schimbările climatice; statele eşuate de pe calea dezvoltării normale; conflictele îngheţate care se pot reactiva în mod imperceptibil şi ideologiile politice sau religioase radicale. Majoritatea acestora au un grad ridicat de impredictibilitate, se întrepătrund tot mai mult şi în funcţie de particularităţile diferitelor zone, tind să se muleze pe anumite vulnerabilităţi sau imposibilităţi de NECLASIFICAT 1 din 41
Transcript
NECLASIFICAT “Cât de bine
comunicăm este determinat, nu de cât de bine
vorbim, ci de cât de bine suntem înţeleşi”.
(Andy Grove)
INTRODUCERE
Începutul secolului XXI aduce noi ameninţări, pericole şi provocării în mediul
strategic, fapt, ce va influenţa adaptarea organizaţiilor militare la noile cerinţe ale erei
informaţionale. Principalii factori care vor influenţa şi modifica mediul strategic global
sunt: globalizarea; creşterea ponderii războiului asimetric; conflictele economice rezultate
din necesitatea asigurării resurselor vitale şi a debuşeelor; efectele produse de schimbările
demografice cu urmări directe asupra factorilor culturali, religioşi; schimbările climatice;
statele eşuate de pe calea dezvoltării normale; conflictele îngheţate care se pot reactiva în
mod imperceptibil şi ideologiile politice sau religioase radicale.
Majoritatea acestora au un grad ridicat de impredictibilitate, se întrepătrund tot
mai mult şi în funcţie de particularităţile diferitelor zone, tind să se muleze pe anumite
vulnerabilităţi sau imposibilităţi de acţiune locale, crescând gradul de risc la adresa
securităţii.
Colapsul unor state, determinat de declinul economic, interzicerea accesului la
resursele vitale, proasta guvernare şi deteriorarea calităţii vieţii vor continua să fie surse
de criză şi instabilitate.
Continuarea globalizării va face ca toate ţările să fie mult mai dependente de
stabilitatea generală a lumi, după cum a demonstrat actuala criză economică. Mai mult,
dimensiunile regionale vor fi amplificate de reţelele erei informaţionale, care asigură
transmiterea informaţiilor către opinia publică la nivel global şi în timp real.
Grupurile teroriste şi extremiste au descoperit utilitatea acestora şi folosesc
reţelele globale pentru a încuraja aceste fenomene şi a-şi transmite propagande prin
companii informaţionale mediatice, care să exercite presiuni asupra societăţii. NECLASIFICAT
1 din 41
NECLASIFICATO îngrijorare majoră constă în posibilitatea proliferării armelor de distrugere în
masă, de către o gamă largă de actori statali şi mai ales non-statali.Unele conflicte
îngheţate din diferite zone ale lumii se pot reactiva şi pot conduce la apariţia unor situaţii,
care să afecteze zone foarte largi, dacă nu sunt gestionate corespunzător de către
organismele internaţionale.
Ca urmare a acestor evoluţii, au loc procese de transformare şi adaptare a forţelor
armate la noul mediu global prin perfecţionarea concepţiilor de organizare, instruire,
dotare şi întrebuinţare în scopul de a face faţă întregii game de conflicte de la prevenirea
cauzelor conflictelor, la operaţii de sprijin umanitare şi chiar la războaie de mare
intensitate.
Complexitatea şi intensitatea transformărilor din mediul de securitate contemporan
au determinat o revizuire fundamentală a scenariilor de angajare şi desfăşurare a
acţiunilor militare. Conflictele din fosta Iugoslavie, din Irak şi Afganistan au reprezentat
o adevărată şcoală pentru dezvoltarea de noi concepte teoretice, concepte care au fost
verificate în practică, nu numai prin aplicaţiile cu care organismul militar este obişnuit, ci
şi prin testarea în condiţiile unor conflicte reale.
Aceste conflicte au dovedit că, un actual şi mai ales un viitor conflict, nu mai poate
fi limitat la o confruntare locală; viitoarele operaţii care se vor desfăşura vor fi operaţii
întrunite şi vor angaja forţe multinaţionale, solicitând componentelor militare
caracteristici deosebite de agilitate, flexibilitate şi mobilitate, care să reflecte profilul
expediţionar al acestora.
Pe de altă parte, în faţa marilor transformări înregistrate în lume, s-a acordat o
atenţie sporită securităţii în tripla sa ipostază: individuală, naţională şi internaţională. În
condiţiile în care cetăţenii multor ţări dezvoltate consideră că, instituţiile specializate ale
statului nu pot furniza securitate pe măsura nevoilor lor, statele democratice au considerat
că este necesară ruperea de modul tradiţional de asigurare a securităţii, sub forma sporirii
puterii militare naţionale şi militarizării politicilor, economiei sau vieţii societăţii.
NECLASIFICAT 2 din 41
NECLASIFICATMediul de securitate internaţional se află într-o rapidă schimbare. Unele schimbări
sunt lineare şi previzibile, fie că decurg din evoluţia obiectivă a mediului de securitate, fie
că sunt rezultatul unor strategii şi programe.Altele, au caracter surprinzător, seismic sau
de discontinuitate strategică şi sunt însoţite de o doză de incertitudine semnificativă ca
natură, amploare şi durată1.
Importanţa devine tot mai mult echilibrată între calitatea vieţii şi capacităţile
militare ale statului şi între societatea civilă şi cea politică, pe de o parte şi forţele armate,
pe de altă parte. Strategiile de securitate naţională continuă totuşi să acorde un spaţiu mai
amplu dimensiunii militare, comparativ cu cel rezervat dimensiunilor nonmilitare ale
securităţii.
Securitatea naţională componentă a securităţii globale, capătă după încheierea
Războiului Rece, o dimensiune nouă, deoarece acum, ameninţările la adresa sa, devin din
ce în ce mai difuze şi nu mai au un caracter exclusiv militar. Proliferarea ameninţărilor
teroriste, ecologice, culturale, a riscurilor la adresa securităţii naţionale, conduc la o
întrepătrundere a elementului securitar naţional cu cel regional sau global, în măsură să
asigure stabilitatea şi securitatea prin mecanisme de cooperare şi coordonare, prin
regionalizarea şi globalizarea relaţiilor militare şi de securitate.
NATO rămâne cea mai importantă alianţă politico-militară, care are drept scop
principal garantarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor săi, prin mijloace politice şi
militare, în conformitate cu principiile enunţate în Carta ONU2.
În altă ordine de idei, informaţiile publice în conformitate, cu prevederile
internaţionale şi naţionale care stipulează şi reglementează dreptul persoanelor la
informare sunt împărţite în trei trei mari categorii: informaţii publice, informaţii private şi
informaţii personale.
Informaţiile de interes public se referă la orice date care au drept sursă instituţii
publice (instituţii ale administraţiei de stat, naţionale, locale, instituţii cu vocaţie
1C.Moştoflei, Perspective ale securităţii şi apărării în Europa, Editura Universităţii Naţionale de Apărare “Carol I”, Bucureşti, 2009, p.100.2 C.Moştoflei, op.cit.,p.101.
NECLASIFICAT 3 din 41
NECLASIFICATnaţională, autorităţile naţionale etc.) sau chiar instituţii de drept privat, dacă acestea
folosesc în activitatea lor resurse publice (bugete, proiecte, personal, resurse materiale
etc.). Aceste informaţii au caracter public şi trebuie să fie accesibile opiniei publice.
Pe timpul desfăşurării operaţiilor militare, devine evident faptul că, datele şi
informaţiile care au drept sursă structurile militare implicate în ducerea operaţiilor au un
caracter public. Ele sunt produse prin folosirea resurselor publice şi prin conţinutul lor
(vizează probleme de securitate personală şi colectivă, se referă la evenimente cu impact
social major etc.) denotă un justificat şi important interes public.
Pe de altă parte, e posibil ca unele dintre activităţile pe care le desfăşoară unele
structuri, organizaţii sau instituţiile de drept privat pe timpul conflictului şi în teatrele de
operaţii militare să fie marcate de caracteristica interesului public (fie din cauză că
folosesc resurse publice, fie datorită faptului că, acţiunile lor implică interesul unor
categorii de public.
În cadrul acestui proiect de cercetare, ne-am propus să realizăm o prezentare
succintă a conceptelor de securitate şi apărare, şi a importanţei informării publice în
domeniul securităţii şi apărării şi să analizăm într-un studiu de caz -„Comunicarea
strategică, aspecte ale activităţii jurnaliştilor şi informarea publică pe timpul
desfăşurarii operaţiunii militare Unified Protector, în Libia”.
Proiectul cuprinde o parte de Introducere, un capitol în care tratăm conceptul de
securitate şi apărare şi importanţa informării publice în domeniul securităţii şi apărării
şi se încheie cu un studiu de caz -„Comunicarea strategică, aspecte ale activităţii
jurnaliştilor şi informarea publică pe timpul desfăşurarii operaţiunii militare Unified
Protector, în Libia” şi o parte de Concluzii.La realizarea acestui proiect de cercetare am
apelat la importante lucrări de autor şi la diverse surse de internet.
Obiectivele de cercetare stabilite vor fi dezvoltate potrivit agendei proiectului
prezent în : Introducere, capitolul 1 şi studiu de caz.
NECLASIFICAT 4 din 41
NECLASIFICAT
Capitolul 1
Importanţa informării publice în domeniul securităţii şi apărării
Majoritatea autorilor în domeniu consideră că, securitatea este un concept
contestat. Există un consens în ceea ce priveşte existenţa sentimentului de siguranţă faţă
de ameninţări la adresa unor valori fundamentale (atât pentru indivizi, cât şi pentru
grupuri), dar şi un dezacord major în privinţa cui ar trebui, să i se acorde o atenţie
prioritară: securităţii individuale, naţionale sau internaţionale. Lucrările de specialitate
apărute în perioada Războiului Rece au avut ca subiect dominant ideea de securitate
naţională, definită cu precădere din perspectivă militară.
Domeniul principal de interes pentru oamenii politici şi pentru oamenii de ştiinţă l-
a reprezentat capacităţile militare pe care statele respective ar trebui să le dezvolte pentru
a face faţă ameninţărilor la adresa lor. În ultimul timp, această idee despre securitate a
fost criticată pentru natura ei etnocentrică (influenţată cultural) şi caracterul prea restrâns
al definiţiei. În schimb, un număr important de autori contemporani au promovat o
concepţie asupra securităţii extinsă dincolo de limitele tradiţionale ale securităţii
naţionale, în sensul parohial al termenului, concepţie ce include un set considerabil de
alte consideraţii.
Statul este o sursă majoră atât de ameninţări cât şi de securitate a indivizilor.
Paradoxul este că, pe măsură ce puterea statului creşte, statul devine şi el o sursă de
ameninţare la adresa individului. Statul are obligaţia de a asigura măsuri de protecţie
cetăţenilor săi împotriva intervenţiei străine, atacurilor şi invaziei.
1.1. Consideraţii privind conceptele de securitate şi apărare
Conceptele de securitate şi apărare reprezintă în etapa contemporană una din cele
mai importante preocupări a entităţilor politice, fie că vorbim de un regat sau un stat
naţiune. În condiţiile actuale conceptul de securitate trece printr-un proces de
transformare fiind orientat din ce în ce mai mult spre aspecte economice, politice, sociale
şi de mediu.NECLASIFICAT
5 din 41
NECLASIFICATÎn ultimii ani au survenit transformări substanţiale în analiza şi practica securităţii
naţionale. Printre factorii care au cauzat aceste transformări putem scoate în evidenţă trei
dintre ei ca fiind cei mai importanţi: este vorba despre declinul suveranităţii naţionale,
creşterea fără precedent a densităţii de interacţiune la nivel transnaţional şi explozia
conflictuală a scenei internaţionale, susţinută de dinamica identitară, unde globalizarea
amplifică problemele legate de securitate, astfel încât s-au transformat în preocupare
naţională.
Termenii pace şi securitate sunt folosiţi de multe ori într-o manieră puţin
diferenţiată. În Carta Naţiunilor Unite, de exemplu, sunt trataţi împreună. Cu toate
acestea, înţelesurile lor diferă: starea de pace desemnează lipsa unui conflict armat, pe
când securitatea se referă la lipsa ameninţărilor. Securitatea, în sens obiectiv, măsoară
absenţa ameninţărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absenţa
temerii că aceste valori vor fi atacate.
Definiţii ale conceptului de securitate:
O naţiune are asigurată securitatea în măsura în care nu este în pericol de a trebui
să-şi sacrifice valorile fundamentale, dacă doreşte să evite viitorul şi are capacitatea, dacă
este provocată, să şi le conserve prin obţinerea victoriei într-un asemenea război.
(Walter-Lippmann).
Securitatea, într-un sens obiectiv, măsoară absenţa ameninţărilor la adresa unor
valori dobândite şi în sens subiectiv, absenţa temerilor că aceste valori vor fi supuse unor
atacuri.(Arnold-Wolfers).
În altă ordine de idei, securitatea şi în special securitatea umană, reprezintă o stare
ce exprimă percepţia absenţei riscurilor, pericolelor şi ameninţărilor la adresa existenţei,
valorilor şi intereselor indivizilor umani (în orice formă de constituire), dar şi procesele
de formare şi de gestionare a acestei percepţii3.
În cazul securităţii, discuţia priveşte preocuparea de a fi liberi de ameninţări. Când
această discuţie se poartă în contextul unui sistem internaţional, securitatea vizează
3 T.Frunzeti, V.Zodian, Lumea 2009-Enciclopedie politică şi militară.Studii strategice şi de securitate, Editura CTEA, Bucureşti, 2009, p. 35.
NECLASIFICAT 6 din 41
NECLASIFICATcapacitatea statelor şi societăţilor de a-şi menţine identitatea, independenţa şi integritatea
funcţională4.
Din aceste definiţii rezultă tendinţa statelor de a-şi transfera preocupările centrate
pe politici de securitate excesiv de auto-referenţiale către abordări conceptuale ale
intereselor de securitate ale vecinilor lor. Lucrarea lui Buzan ridică chestiuni importante
şi interesante despre măsura în care consideraţiile de securitate internaţională şi naţională
pot fi compatibile şi dacă statele, dată fiind natura sistemului internaţional, sunt capabile
să gândească în termeni globali, favorabili unei cooperări internaţionale mult mai largi.
Abordarea tradiţională a conceptului de securitate
Începând cu Tratatul de la Westfalia din 1648, statele au fost privite ca fiind cei
mai puternici actori în sistemul internaţional. Ele au fost considerate un standard
universal de legitimitate politică, fără a exista o autoritate mai înaltă care să reglementeze
relaţiile dintre ele. Aceasta a însemnat că securitatea a fost privită ca o obligaţie prioritară
a guvernelor statelor. Acestea au înţeles că nu există altă alternativă decât aceea de a-şi
căuta propria lor protecţie, în ceea ce a fost denumită o lume a autoajutorării.
În dezbaterea istorică privind cea mai bună cale de a-ţi asigura securitatea
naţională, autori cunoscuţi precum: Hobbes, Machiavelli şi Rousseau au încercat să
prezinte o imagine preponderent pesimistă a implicaţiilor suveranităţii statale. Sistemul
internaţional a fost tratat ca o arenă brutală, în care statele ar căuta să-şi realizeze propria
lor securitate în detrimentul vecinilor lor.
Relaţiile interstatale au fost percepute ca o luptă aprigă pentru putere în care actorii
statali încercau în mod constant să fie în avantaj unii în raport cu ceilalţi. Conform opiniei
acestora, era de-a dreptul imposibil să se ajungă la o pace permanentă. Tot ceea ce statele
ar fi putut să facă era să prevină ca unul dintre ele să dobândească hegemonia asupra
celorlalţi, prin încercări constante de a realiza şi menţine echilibrul de putere. Acest punct
de vedere a fost apoi împărtăşit şi de autori contemporani, precum E. M. Carr şi Hans
4 http://andreivocilă.wordpress.com/2010/09/24/securitatea -naţională-a-României în contextul globalizării, accesat la 20. 01. 2014.
NECLASIFICAT 7 din 41
NECLASIFICATMorgenthan, care au creat şi dezvoltat arhicunoscuta şcoală de gândire realistă, apărută în
perioada imediat următoare încheierii celui De-al Doilea Război Mondial5.
Această perspectivă pesimistă asupra relaţiilor internaţionale este împărtăşită de
mulţi autori contemporani, cei mai cunoscuţi fiind Kenneth Waltz şi John Mearsheimer.
Pesimismul acestor neorealişti se întemeiază pe un număr de prezumţii-cheie în temeiul
cărora, în opinia lor, sistemul internaţional operează.
Realismul clasic susţine că statele sunt entităţi care există şi interacţionează într-
un sistem internaţional. În ceea ce priveşte apărarea intereselor lor naţionale, statele decid
asupra modului de acţiune prin care să-şi rezolve cât mai bine problemele lor interne şi
externe.
Interesul de stat este definit în contextul normelor şi accepţiunilor internaţionale,
ca ceea ce este bine şi oportun. Ceea ce statele redefinesc ca interese nu sunt adesea decât
rezultatul ameninţărilor externe sau ale presiunilor de grup din interior. Interesele de stat
sunt conturate de norme şi valori internaţionale care structurează şi dau sens vieţii
politice internaţionale.
Securitatea naţională
Componentă a securităţii globale, securitatea naţională, capătă după încheierea
Războiului Rece, o dimensiune nouă, deoarece acum, ameninţările la adresa sa devin din
ce în ce mai difuze şi nu mai au un caracter exclusiv militar.
Provenind din latinescul securitas-securitatis, termenul de securitate înseamnă a fi
la adăpost de orice pericol, sentiment de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa
oricărui pericol. Etimologia noţiunii îşi are originea în perioada Imperiului Roman. Zeiţa,
care se considera că asigură siguranţa şi securitatea imperiului, se numea Securitas şi era
înţeleasă ca „libertate în faţa ameninţării”6.
În perioada modernă a istoriei, sensul noţiunii de securitate este derivat din
conceptul medieval de raţiune de stat înţeles ca stare de necesitate, prin care guvernanţii
5 Ibidem.6 http://www.cpcs.ro/articol-securitate.php, accesat la 21. 01. 2014.
NECLASIFICAT 8 din 41
NECLASIFICATunui stat îşi rezervă o situaţie juridică, ce le permite să invoce măsuri excepţionale pentru
asigurarea funcţionării şi integrităţii statului.
În sens restrâns, securitatea se referă la situaţiile de urgenţă, care constituie
excepţii, în timp ce, în sens larg, se referă la situaţii ce pot duce la excepţii dacă nu sunt
tratate corespunzător.
Aceasta intră în vocabularul curent al comunităţii internaţionale după anul 1945 şi
se impune la mijlocul anilor '70.La începutul mileniului III, securitatea a început să fie
privită şi ca o „caracteristică de calitate a sistemelor şi a organizaţiilor de securitate,
inclusiv a naţiunilor”7
Problematica securităţii reprezintă astăzi o preocupare majoră a societăţii umane.
Aceasta, pentru că securitatea este esenţială vieţii indivizilor, colectivităţilor şi statelor.
În accepţiunea tradiţională, termenul de securitate reprezintă efortul de apărarea
integrităţii teritoriului naţional, protejarea populaţiei ţării, protecţia independenţei politice
şi a suveranităţii naţionale, împotriva exerciţiilor de forţă din exterior.
Principalul actor responsabil pe acest palier este statul-naţiune în accepţiunea sa
modernă.Modalitatea de asigurare a securităţii este, preponderent, cea militară.
Obiectul securităţii poate fi înţeles pe mai multe niveluri, astfel:
nivelul statal, unde sunt apărate teritoriul şi suveranitatea;
nivelul colectiv, unde trebuie conservate identitatea culturală, ideologia şi
civilizaţia;
nivelul individual, unde scopul este bunăstarea şi supravieţuirea.
Corespunzător acestor niveluri, căile de asigurare a securităţii diferă, precum şi
actorii implicaţi.Evoluţia conceptului de securitate naţională a urmărit trei paliere
descrise, pornind de la apărarea de către stat a intereselor sale suverane, utilizând
mijloace de factură militară (în perioada Războiului Rece), până la includerea
dimensiunilor nemilitare ale securităţii.
7 M. Sandu, E. Siteanu, Securitatea naţională prin securitatea colectivă, Editura CTEA, Bucureşti, 2007, p. 27.
NECLASIFICAT 9 din 41
NECLASIFICATProliferarea ameninţărilor teroriste, ecologice, culturale, a riscurilor la adresa
siguranţei naţionale, conduc la o întrepătrundere a elementului securitar naţional cu cel
regional sau global, în măsură să asigure stabilitatea şi securitatea prin mecanisme de
cooperare şi coordonare, prin regionalizarea şi globalizarea relaţiilor militare şi de
securitate8.
Prin cercetarea problemelor cu care se confruntă statul, se pot obţine cinci sectoare
ale securităţii naţionale, în funcţie de natura ameninţărilor. Acestea pot fi de ordin militar,
politic, economic, societal sau ecologic. În esenţă, cele cinci sectoare identificate au un
rol analitic, urmând descompunerea securităţii naţionale în elemente mai mici, de natură
a o face mai uşor de discutat. Definirea ameninţărilor la adresa securităţii se completează
cu distincţia făcută între acestea şi vulnerabilităţi. Extinderea conceptului de securitate
duce la o multiplicare a obiectelor de referinţă ale acesteia, a ceea ce se consideră că
trebuie protejat, securizat.
În condiţiile actuale, securitatea naţională nu poate fi total detaşată de condiţiile
seismice globale. Securitatea naţională este strâns legată de cea mondială, în contextul
noii ordini globale, fapt confirmat de realitatea că, acţiunile statale unilaterale au o
eficienţă îndoielnică în planul securităţii şi apărării.
Studierea securităţii naţionale din persectiva globalizării oferă posibilitatea
structurării unei strategii de răspuns care, pornind de la cauzele crizei generalizate, tinde
să reducă insecuritatea statelor. O problemă importantă în cercetarea securităţii naţionale
în condiţiile procesului de globalizare este problema mecanismului său de asigurare.
Pe de altă parte, Declaraţia de la Roma, din anul 1991, a NATO (care constituie
principala organizaţie de apărare şi securitate colectivă), consacră angajamentul Alianţei
pentru o abordare largă a stabilităţii şi securităţii cuprinzând aspectele politice,
economice, sociale şi ecologice, împreună cu indispensabila dimensiune militară.
8 http://andreivocilă.wordpress.com/2010/09/24/securitatea -naţională-a-României în contextul globalizării, accesat la 25. 01.2014.
NECLASIFICAT 10 din 41
NECLASIFICATAmeninţările lumii moderne nu mai provin de la un adversar bine definit, prin
urmare şi modul de abordare şi soluţionare a noilor riscuri de securitate, trebuie să
depăşească decizia clasică de creştere a cheltuielilor militare şi dislocare de forţe armate.
Deţinerea de armament şi de forţe armate nu mai reprezintă o garanţie pentru asigurarea
securităţii individului şi societăţii.
Statul se află în imposibilitatea de a fi singurul furnizor de securitate, fiind nevoit
să coopteze societatea civilă şi agenţii economici într-un efort conjugat. În acest context,
modalităţile de asigurare a securităţii se schimbă la rândul lor, pentru a îngloba ansamblul
de instrumente şi politici interne în domeniile respective.Cauzele şi efectele acestor
confruntări depăşesc graniţele naţionale.De asemenea, cooperarea regională şi globală a
cunoscut o intensificare post Război Rece, tocmai datorită acceptării acestei evidenţe.
Informarea în mediul internaţional este un proces prin care actorii interacţionează
şi include, atât mijloacele, cât şi metodele prin care şi-au făcut publice scopurile,
atitudinile şi ideile. Ca efecte, aceasta a generat stări diferite ale sistemului internaţional.
Prin informare eficientă actorii au ajuns la condiţia de a-şi satisface interesul şi a-şi atinge
scopurile urmărite în sistem, prin cooperare realizându-se pacea, dar tot prin informare,
apreciază unii specialişti, statele au generat crize şi conflictele în sistemul relaţiilor
internaţionale.9
1.2. Importanţa informării publice în domeniul securităţii şi apărării
În conformitate cu prevederile internaţionale şi naţionale care stipulează şi
reglementează dreptul persoanelor la informare, informaţiile sunt de trei mari categorii:
informaţii publice, informaţii private şi informaţii personale10.
Informaţiile publice se referă la orice date care au drept sursă instituţii publice
precum: instituţii ale administraţiei de stat, naţionale, locale, instituţii cu vocaţie
naţională, autorităţile naţionale etc.) sau chiar instituţii de drept privat, dacă acestea
9Solomon Marcus, Paradoxes, în “Revue Roumaine de Linguistique”, vol. 27, no. 2, 1982, pp. 155-163; James N. Danziger, op. cit., p. 244.10 I. Deac, Comunicarea publică în domeniul securităţii şi apărării-Curs, Editura U.N.Ap. “Carol I”, Bucureşti, 2010, p. 284.
NECLASIFICAT 11 din 41
NECLASIFICATfolosesc în activitatea lor resurse publice ( bugete, proiecte, personal, resurse materiale
etc.). Aceste informaţii au caracter public, trebuind să fie accesibile opiniei
publice.Caracterul public al informaţiilor este determinat de faptul că, ele sunt produse în
baza unui consum de resurse publice şi pentru ca fac referire la: situaţii, evenimente,
persoane de interes public.
Pe timpul desfăşurării de operaţii militare, devine evident faptul că, datele şi
informaţiile care au drept sursă structurile militare implicate în ducerea operaţiilor sunt
marcate de caracter public. Ele sunt produse prin folosirea resurselor publice şi prin
conţinutul lor (vizează probleme de securitate personală şi colectivă, se referă la
evenimente cu impact social major etc.) denotă un justificat şi important interes public.
Pe de altă parte, e posibil ca activităţile pe care le desfăşoară unele structuri,
organizaţii sau instituţiile de drept privat pe timpul conflictului şi în teatrele de operaţii
militare să fie marcate de caracteristica interesului public (fie din cauză că, folosesc
resurse publice, fie din cauză că, acţiunile lor implică interesul unor categorii de public.)
Elementul informaţional şi conflictele politico - militare contemporane
În prezent informaţia şi comunicarea domină nu numai zona cunoaşterii, culturii şi a
oricărei dimensiuni ale activităţii umane, ci mai ales legitimarea acţiunilor politico-
militare a regimurilor democratice sau totalitare. Societatea contemporană reprezentând o
societate deschisă şi dinamică, o societate fără graniţe. Revoluţia telecomunicaţional-
informaţională a provocat dispariţia barierelor în procesul comunicării interumane,
comunicarea transformându-se într-un factor indispensabil al vieţii umane, care iese de
sub incidenţa limitelor spaţiale şi temporale, ajungându-se până la transmisia „în direct” a
situaţiilor de criză şi conflict, de exemplu: Revoluţia din 1989, Războiul din Irak,
Kosovo, Conflictul Turco-Sirian, etc. Actualmente informaţia reprezintă o forţă şi un
factor care modifică politica, economia şi strategia în cadrul cărora se produce o
schimbare de accente şi de pondere a informaţiei. Se poate vorbi astfel de o ambianţă
informaţională, de sporire a rolului factorului mediatic.
NECLASIFICAT 12 din 41
NECLASIFICAT După cel De-al Doilea Război Mondial toate conflictele politico-militare
contemporane sunt însoţite de elementul informaţional, lupta pe arena informaţională
devenind nu mai puţin importantă decât acţiunile armate. În acest context propaganda
este indispensabilă în provocarea, amplificarea, întreţinerea diferendelor, dar şi a medierii
şi rezolvării situaţiilor de criză sau conflict.
Informarea/comunicarea în societatea contemporană
Ce este informarea/comunicarea? Mulţi specialişti au dorit să ofere răspunsuri la
această întrebare, fiecare încercând definiţii care să acopere cât mai bine paleta largă de
înţelesuri a acestui cuvânt polisemantic. Din punct de vedere istoric termenul a comunica
este legat de cuvântul comun-el derivă din verbul latinesc comunicare cu sensul de: a
avea în comun, a face ceva în comun, a împărtăşi ceva.
Din punct de vedere procesual, prin comunicare se înţelege procedeul prin care un
system (sursă) influenţează alt system (destinatar), prin intermediul unor semnale care pot
fi transmise prin canalul care le leagă. Aceasta este însă o definiţie destul de abstractă ce
nu se referă în mod special la comunicarea interumană. Nu numai fiinţele umane
comunică între ele ci şi vieţuitoarele. Această comunicare îmbracă tot forma unei relaţii
de tip emiţător-mesaj-receptor însă nu la acest tip de comunicare vrem să ne oprim.
Dorim să ne referim acum la propagandă, caracteristică majoră a procesului de
comunicare prin care un spirit afectează alt spirit, sau mai bine spus alte spirite. Evident,
acest tip de comunicare include un alt nivel, superior celui existent la nivelul
vieţuitoarelor. Este vorba despre comunicarea umană. Comunicarea umană este o relaţie
semnificativă, al cărei punct de plecare poate fi considerat a fi procesul de gândire ca salt
al omului de la senzorial la logic, la concepte şi abstracţiuni.
Comunicarea umană însă nu se rezumă doar la ceea ce ne gândim în primă
instanţă şi anume limbajul (scris sau vorbit). Înseamnă inclusive: muzica, baletul, teatrul,
artele vizuale, acestea fiind tot forme de exprimare a fiinţei umane, de comunicare
spirituală. Se pare însă că, tot mai puţini înţeleg acest lucru, ceea ce înseamnă poate
existenţa unor bariere de comunicare.
NECLASIFICAT 13 din 41
NECLASIFICAT Dar să revenim asupra evoluţiei termenului de comunicare. Comunicarea a fost
încă din antichitate percepută ca element fundamental al existenţei umane. Termenul
comunicare provine din latinescul communis care înseamnă a pune de acord, a fi în
legătură cu.
Termenul circula şi în vocabularul anticilor cu sensul de a transmite şi celorlalţi, a
împărtăşi ceva celorlalţi. Iată deci, că oamenii au simţit mereu nevoia de a-şi împărtăşi
gândurile, ideile, cunoştinţele unii altora, aceasta fiind practic cheia succesului evoluţiei
speciei umane.
Prima lucrare în care apar însă elemente concrete de teorie a comunicării aparţine
lui Corax din Siracuza, Arta retoricii, în secolul VI înainte de Hristos.Ulterior Platon şi
Aristotel vor continua aceste preocupări, instituţionalizând comunicarea ca disciplină de
studiu.
Romanii vor fi cei care mai apoi vor prelua de la greci aceste preocupări şi le vor
dezvolta. Comparativ cu Evul Mediu şi Renaştere, perioada modernă a avut un avantaj,
respectiv acela al reducerii rolului bisericii ca sursă principală de putere politică. În acest
context, teologia a încetat să mai fie o justificare exclusivă a studierii sistemului de
comunicare umană.
Unul din marile merite ale perioadei moderne este acela al refacerii coerenţei
sistemului de comunicare clasic, coerenţă afectată de perioadele medievală şi chiar
renascentistă.
Epoca modernă a readus sistemul de comunicare în atenţia gânditorilor vremii. În
această perioadă, pe lângă filosofi, lingvişti, psihologi, sociologi etc., apar şi animatorii,
creatorii de publicitate, negociatorii şi alţi precursori ai comunicării moderne de
marketing.
Pe de altă parte este esenţial ca opinia publică să deţină informaţiile necesare
pentru a putea înţelege, reacţiona şi influenţa dezvoltarea şi punerea în aplicare a
programelor relevante pentru proiecţia în viitor a destinelor instituţiei militare.
NECLASIFICAT 14 din 41
NECLASIFICATO bună comunicare este fundamentală pentru atingerea obiectivelor propuse. Prin
urmare, între armată şi opinia publică trebuie să existe un flux liber de informaţii, realizat
prin schimburi formale şi informale, prin dialog deschis, clar, bazat pe încredere. În acest
proces, un rol important are mass-media. Principiul de bază care impune rolu-mass-media
este acela că, în toate instituţiile, opinia publică are nevoie de informaţii oportune şi
precise11. Cu atât mai mult în situaţiile în care structuri militare sunt implicate în acţiuni
în afara graniţelor naţionale.
Într-o asemenea situaţie, autorităţile militare şi structurile armatei specializate în
comunicare vor furniza, cu ajutorul mass-media, informaţii precise, oportune şi demne de
încredere cu privire la deplasarea trupelor în zonele de operaţii, riscurile majore la care
sunt expuşi militarii şi măsurile de siguranţă întreprinse, specificul activităţilor militare,
comportamentul trupelor, compatibilitatea / incompatibilitatea între nivelul de
profesionalizare a militarilor şi cerinţele impuse de condiţiile şi acţiunile ce trebuie
desfăşurate, nivelul de echipare şi dotare tehnică a fortelor şi fiabilitatea acestora în raport
cu condiţiile de mediu şi cerinţele activităţilor specifice în zonele de responsabilitate,
nivelu de trai al militarilor, măsurile de siguranţă din taberele de dislocare, aspectele
colaborării cu militarii altor armate care acţionează în teatru de operaţii, protecţia socială
a familiilor militarilor, legăturile militarilor cu populaţia din zonă, atitudinea locuitorilor
faţă de aceştia etc., din acest punct de vedere, mass-media pot avea rolu-unui serviciu
public. Organizaţia militară este însă factorul responsabil de furnizare a informaţiilor
precise, în special, în momente dificile, ţinând seama că, priorităţile pot fi diferite pentru
armată, pentru mass-media şi pentru opinia publică.
1.3.Eficienţa comunicării între instituţiile militare şi instituţiie politice
Generalul Klaus Neumann spunea: „Forţele armate trebuie să fie conduse de
principiul micşorării daunelor în cadrul propriilor rânduri şi, ceea ce este nou, al
11 http://www.presamil.ro/SMM/2004/06-07/p%2030.htm, accesat la 27.01.2014.
NECLASIFICATmenţinerii pierderilor în rândurile inamicului la nivelul cel mai scăzut pe care îl permite
atingerea obiectivelor urmărite şi al provocării de pagube cât mai reduse în rândul
populaţiei şi mediului. Aceasta înseamnă şi că ducerea luptei nu trebuie să permită
mărirea sprijinului populaţiei la desfăşurarea luptei şi nici să sporească voinţa de
rezistenţă din faţa inamicului. Iar când vorbim despre acest lucru trebuie să ne reamintim
că trăim în era comunicaţiilor.”12
Conceptul de comunicare în societate cuprinde multiple activităţi în domeniu, cum
sunt: învăţământul, sondajele de opinie, publicitatea, arta, politica, relaţiile publice,
ritualurile etc. Sfera comunicărilor în societate se prezintă ca foarte extinsă, acoperind
toate sectoarele muncii sociale. Toate sectoarele vieţii sociale pot fi analizate în termenii
comunicării, ceea ce însă nu înseamnă că societatea se reduce la comunicare.
Pe de altă parte, există tendinţa specific umană de eficientizare a oricărei activităţi
întreprinse în societate. De aceea, au fost verificate, de cele mai multe ori prin metoda
experimentului social, modalităţile alese pentru a face ca eficienţa şi eficacitatea să fie
caracteristici permanente ale comunicării între diverse instituţii ale statului pentru ca
acestea să-şi exercite competenţele cele revin într-un domeniu sau altul. Altfel,
comunicarea reprezintă un „mod fundamental de interacţiune psihosocială a persoanelor,
realizat prin intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor social-generalizate ale realităţii,
în vederea obţinerii stabilităţii ori a unor modificări de comportament individual sau la
nivel de grup”13.
Procesual, activitatea de comunicare constă în transmiterea de informaţii (mesaje)
între persoane, grupuri umane sau instituţii, în circulaţia de impresii şi comenzi, în
împărtăşirea unor stări afective, de decizii raţionale şi judecăţi de valoare, cu finalitatea
expresă de a obţine efecte în comportamentul persoanelor sau grupurilor umane din
instituţii şi nu numai.
12 N. Rotaru, Comunicarea în organizaţiile militare, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, p. 43. 13Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 54.
NECLASIFICAT 16 din 41
NECLASIFICATÎn cazul comunicării dintre instituţiile politice şi militare cu competenţe în materie
de apărare şi securitate naţională, aceasta are un important rol de reglare şi de
sincronizare a eforturilor individuale şi colective a personalului celor două tipuri de
instituţii orientate în direcţia asigurării apărării şi securităţii naţionale. Sub aspectul
general, comunicarea poate fi reprezentată ca un sistem de acţiuni succesive, de momente
de emisie-recepţie a informaţiilor, de codificare şi decodaj al lor.
Comunicarea organizaţională reprezintă un concept important având în vedere că,
din punct de vedere sociologic, orice instituţie este, de fapt, o organizaţie14. În acest caz,
analiza acestui tip de comunicare poate servi atât ca reper pentru comunicarea internă din
armată, cât şi pentru comunicarea din cadrul societăţii româneşti actuale.
Comunicarea organizaţională înglobează toate formele de comunicare folosite de o
instituţie/organizaţie pentru a transmite, prin canalele oficiale, datele şi informaţiile
impuse prin diferite acte normative şi necesare îndeplinirii atribuţiilor lor legale.
Kreps15 percepe comunicarea organizaţională ca un proces prin care membrii
organizaţiei obţin informaţiile pertinente şi schimbările ce îi privesc. În opinia acestui
autor, comunicarea organizaţională îndeplineşte o funcţie de sursă de informare (data-
gathering) pentru membrii organizaţiei. Informaţia constituie variabila intermediară ce
uneşte comunicarea cu organizaţia/instituţia.
Alţi autori plecând de la faptul că, în practică, comunicarea organizaţională
priveşte procesul de comunicare ce caracterizează organizaţiile umane au identificat trei
modele sau perspective de comunicare organizaţională: tradiţională, interpretativă şi
critică.
Practic, comunicarea interinstituţională între aceste instituţii se face, în principal,
prin corespondenţa oficială. Aceasta cuprinde „totalitatea scrisorilor şi actelor care
circulă între persoane juridice sau între o persoană fizică şi o persoană juridică, în scopul
14 G. Marshall (coordonator), Dicţionar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.15 G. Kreps, Organizational communication: theory and pratice, New York, Longman, 1990.
NECLASIFICAT 17 din 41
NECLASIFICATstabilirii unor relaţii între ele. Actele emise de o autoritate (persoană juridică) sunt
considerate acte oficiale”16.
Sfera corespondenţei oficiale este largă, ea cuprinzând probleme cu conţinut
economic, juridic, administrativ, diplomatic, referitor la apărarea şi securitatea naţională.
În afara comunicării referitoare la actele normative şi nenormative, Parlamentul
relaţionează cu instituţiile politice, politico-militare şi militare şi prin modalitatea legală
de elaborare a proiectelor diferitelor acte normative şi a documentelor de politici publice–
Strategia de apărare naţională, Strategia de securitate naţională, Strategia pentru situaţii
de urgenţă etc. Astfel, aceste proiecte de acte normative şi documente de politici publice
se redactează şi înaintează organelor competente să decidă potrivit Hotărârii nr.
319/200917.
„Realizarea efectivă a eficientizării comunicării între instituţiile politice şi cele
militare are implicaţii directe şi indirecte asupra asigurării apărării şi securităţii naţionale.
Mai întâi, comunicarea devine mai clară din punctul de vedere al conţinutului său –
limbaj, stil, concizie, claritate, pertinenţă, transparenţă – din partea ambelor tipuri de
instituţii. Apoi, eficientizarea comunicării intervine asupra timpului de reacţie al
receptorului/destinatarului la primirea mesajului transmis de către emiţător.
Avem în vedere aici scurtarea duratei, cu respectarea termenelor legale fără
îndoială, de răspuns la solicitarea transmisă fie de instituţia militară emiţătoare de mesaj
(de exemplu, Departamentul pentru Relaţia cu Parlamentul şi Informare Publică) către
instituţia politică, ca destinatar, fie de instituţia politică (Parlament, de exemplu).
În fine, eficientizarea comunicării duce la concertarea eforturilor instituţiilor
politice/militare implicate în asigurarea apărării şi securităţii naţionale. Aici, este vorba
de lucrul efectiv la mesajul de transmis, de exemplu, proiectul unei legi, care dobândeşte
16 Nina Vârcolici, Redactare şi corespondenţă, cap. 1, http://ebooks.unibuc.ro/StiinteCOM/comunicare/11.html, accesat la 28.01. 2014.17Hotărârea 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării,Monitorul Oficial, nr. 319/2009.
NECLASIFICATun caracter colectiv sub aspectul eforturilor intelectuale şi nu numai de realizare a
documentului respectiv. În plus, eficientizarea comunicării conduce la economii
materiale şi/sau financiare prin schimbul rapid de informaţii între instituţiile implicate în
asigurarea apărării şi securităţii naţionale. Acest aspect este semnificativ, dacă se au în
vedere pericolele, riscurile şi ameninţările de securitate care, în ultimul timp, s-au
înmulţit, mai ales, datorită globalizării, dezvoltării noilor tehnologii ale informaticii şi
comunicaţiilor, integrării regionale şi tendinţelor de separatism politic în întreaga
lume18”.
În acelaşi timp, eficientizarea comunicării răspunde restricţiilor bugetare impuse de
impactul actualei crize economico-financiare asupra dezvoltării durabile a statelor lumii.
De regulă, statele alocă fonduri mai mici pentru apărare şi securitate ca urmare a scăderii
producţiei materiale, a diminuării exporturilor şi creşterii importurilor, a recuceriri
investiţiilor în cercetare-dezvoltare.
În opinia noastră, pentru a eficientiza comunicarea între instituţiile politice şi cele
militare trebuie să ţină seama, printre altele, de:
contextul în care se realizează comunicarea. Astfel, o comunicare pe probleme de
apărare şi securitate naţională între diferite instituţii politice şi militare se poate
efectua în condiţii de: pace, când normalitatea defineşte desfăşurarea vieţii şi
activităţii ţării şi ale cetăţenilor săi; urgenţă, când viaţa şi activitatea ţării şi ale
cetăţenilor săi sunt afectate semnificativ, fie de o catastrofă naturală (inundaţie,
căderi masive de zăpadă, alunecări de teren, cutremure, furtuni), fie o catastrofă
din cauza unei erori umane, asediu, mobilizare parţială sau generală. Exceptând
situaţia de pace, în toate celelalte cazuri menţionate contează foarte mult timpul în
care se cer soluţionate problemele ce ţin de adoptarea măsurilor menite să asigure
apărarea şi securitatea naţională. De regulă, acesta este foarte scurt. De aici
18 P. Duţu, Globalizare versus separatism politic, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” , Bucureşti, 2010, p. 86.
NECLASIFICAT 19 din 41
NECLASIFICATnecesitatea ca instituţiile implicate în comunicare să respecte termenele de derulare
a activităţilor aşa cum se prevede în Constituţie şi în legile aferente;
particularităţile celor angrenaţi în comunicare. Aici, avem în vedere atât natura
instituţiilor implicate, cât şi trăsăturile membrilor acestora. Astfel, poate fi vorba
de: partide politice parlamentare aflate sau nu la guvernare; partide politice
neparlamentare; Parlament, Instituţia prezidenţială; Guvern; de instituţii militare
(Statul Major General, un departament sau altul al MApN, de exemplu). În ceea ce
priveşte trăsăturile definitorii ale membrilor acestor instituţii ne referim la:
competenţa lor profesională, personalitatea acestora (temperament, aptitudini,
caracter, motivaţie şi voinţă), experienţa în domeniul apărării şi securităţii
naţionale, interesele personale şi de grup;
conţinutul şi forma mesajului ce circulă între instituţiile implicate în derularea
comunicării. De exemplu, comunicarea dintre instituţiile politice şi cele militare pe
aspecte esenţiale ale apărării şi securităţii naţionale se poate realiza sub formă de:
proiecte de acte normative (legi şi/sau hotărâri de guvern privind apărarea
naţională); acte normative adoptate de Parlament (legi) sau guvern (program de
guvernare, hotărâri, ordonanţe de urgenţă); proiectele unor documente
programatice în materie de apărare şi securitate naţională (strategii, doctrine,
concepţii); documente programatice referitoare la apărarea naţională (strategii,
doctrine, carta albă a apărării şi securităţii naţionale); solicitări de suplimentarea
bugetului apărării; corespondenţă diversă (opinii privind optimizarea apărării şi
securităţii naţionale, puncte de vedere despre unele proiecte de acte normative
şi/sau documente programatice, sugestii privind bugetarea unor programe ale
apărării naţionale);
obiectivele urmărite de către instituţiile politice şi cele militare prin comunicarea
dintre ele. Acestea pot fi: obiective commune reieşite din legile ţării referitoare la
apărarea naţională; obiective politice; obiective ce ţintesc imaginea publică a
instituţiei politice şi/sau militare;
NECLASIFICAT 20 din 41
NECLASIFICAT statutul instituţiilor politice şi militare ce comunică.De exemplu, Parlamentul, ca
instituţie politică are un statut înalt în ceea ce priveşte adoptarea unor documente
deosebit de importante în materie de apărare şi securitate naţională. Pe de altă
parte, mesajul trimis de un partid politic neparlamentar unei instituţii militare pe
teme de apărare şi securitate naţională nu are un statut înalt, ci unul obişnuit.
Aceasta în sensul că mesajul său are valoarea unei opinii şi nu a unei decizii
politice cu caracter obligatoriu pentru instituţia militară căruia îi este adresat;
caracterul mesajului. Astfel, pot exista mesaje ce se transmit potrivit prevederilor
Constituţiei şi a legilor ţării privind apărarea naţională. În acest caz, urmarea
metodologiei comunicării este obligatorie pentru unele instituţii politice
(Parlament, Preşedinţie, Guvern) şi pentru cele militare implicate direct. Pe de altă
parte, pot exista mesaje cu caracter consultativ (de exemplu, un punct de vedere
asupra unui proiect de strategie a apărării naţionale). În fine, pot fi mesaje comune
prin care instituţiile politice şi cele militare se informează reciproc asupra
demersului lor de asigurare a apărării şi securităţii naţionale;
natura mesajului.Aici, este vorba de: mesaje ce conţin informaţii şi date clasificate.
Informaţiile clasificate sunt informaţiile, datele, documentele de interes pentru
securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care
s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie
protejate. Acestea se împart în secrete de stat şi secrete de serviciu. Circulaţia
acestor mesaje are un regim special şi se face cu respectarea legii în vigoare 19;
mesaje ce conţin informaţii şi date ce pot fi făcute publice; mesaje ce conţin opinii
ale instituţiilor implicate în activitatea de asigurare a apărării şi securităţii
naţionale;
mijloacele folosite la transmiterea mesajului. Este vorba de un sistem divers de
mijloace şi dispozitive diferite ce se utilizează la realizarea comunicării între
19 Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, http://legislatie.resurse- pentru- democratie.org/182_2002.php, art. 15-1.
NECLASIFICAT 21 din 41
NECLASIFICATinstituţiile politice şi cele militare. Astfel, există comunicarea prin: telefon; fax;
email; corespondenţa clasică prin scrisori trimise prin poşta civilă sau cea militară;
viu grai (faţă în faţă); gesturi şi/sau mimică. O atenţie sporită se acordă în ultimul
timp comunicării ce foloseşte noile tehnologii ale informaticii şi comunicaţiilor.
Aceasta atât pentru uşurinţa cu care se folosesc asemenea tehnologii, cât şi pentru
protejarea mesajelor împotriva atacurilor intenţionate sau nu ale celor numiţi, în
mod obişnuit, hackeri. De fapt, natura mesajului impune alegerea canalelor de
transmitere a sa.
Pentru a face ca eficientizarea comunicării să devină o realitate este necesar ca
aceasta să fie evaluată. Evaluarea comunicării între instituţiile politice şi cele militare cu
scopul asigurării apărării şi securităţii naţionale priveşte trei domenii majore:
conştientizarea necesităţii cooperării, conlucrării şi colaborării active şi responsabile a
tuturor instituţiilor politice şi militare pentru atingerea scopului menţionat; voinţa tuturor
celor implicaţi în procesul comunicării de a acţiona concertat, consecvent şi continuu
pentru atingerea obiectivului stabilit în materie de apărare şi securitate naţională;
capacităţile puse în mişcare de către cele două tipuri de instituţii pentru îndeplinirea
obiectivului comun: asigurarea apărării şi securităţii naţionale.
Studiu de caz-Comunicarea strategică, aspecte ale activităţii jurnaliştilor şi informarea publică pe timpul desfăşurarii operaţiunii militare ,,Unified Protector”, în Libia.
NECLASIFICAT 22 din 41
NECLASIFICATExperienţa conflictelor militare din ultimele decenii, arată că şi conducerea
superioară de stat şi cea militară acordă asigurării informaţional-propagandistice a
operaţiilor şi acţiunilor de luptă o mare atenţie. Conform opiniei specialiştilor militari
străini, aceasta influenţează decisiv cota pierderilor în personal, armament şi tehnică,
precum şi consumul de materiale, contribuie la realizarea obiectivelor operaţiilor şi la
menţinerea prestigiului armatei şi statului, chiar în cazul unui rezultat imprevizibil al
operaţiei20.
Operaţiile militare au capacitatea de a atrage atenţia opiniei publice datorită naturii
conflictuale a evenimentelor pe care le aduc în prim plan şi datorită insecurităţii pe care
aceste conflicte o generează.Prezentând interes pentru opinia publică, jurnaliştii caută să
satisfacă această cerere de informaţii, prin documentări şi relatări de la faţa locului, din
contactul nemijlocit cu evenimentele.
Efectul de domino al Revoluţiei de Iasomie din Tunisia (decembrie 2010) şi mai
apoi din Egipt (2011) s-a extins rapid în ţările de pe coasta de nord. În scopul
schimburilor de informaţii, conform Memorandumului de Înţelegere semnat în anul 2010
cu NATO, Georgia a trimis un ofiţer de legătură la JFCNP (Commander Joint Force
Naples). Conform schimburilor de scrisori oficiale, Marocul şi Israelul au oferit mijoace
pentru a participa la operaţiile din Marea Mediterană în anul 2011.
Pe de altă parte, în Libia, regimul Ghaddafi în dorinţa de a rămane la putere a
trecut la reprimarea violentă a manifestaţiilor şi a acţionat cu brutalitate împotriva
populaţiei civile.
Pe fondul condamnării internaţionale a represaliilor si atacurilor asupra civililor în
Libia, Consiliul Nord Atlantic (NAC), reunit la nivelul miniştrilor apărării, a hotărât
trecerea de către Comandamentul Aliat pentru Operaţii la etapa de planificare prudentă şi
a solicitat Comitetului Militar să prezinte în regim de urgenţă posibile opţiuni de răspuns
la situaţia de criză creată în proximitatea sudică a organizaţiei.
20 A.Andreescu, G.Toma, Conflictele sfârşitului de mileniu-Stabilitate, Instabilitate, Manipulare, Editura Timpolis, Bucureşti, 1999, p.113.
NECLASIFICAT 23 din 41
NECLASIFICATUlterior deciziei NAC, SACEUR a emis directiva strategică de planificarea unei
operaţii militare în zona coastelor libiene pentru întărirea sancţiunilor impuse de ONU
prin rezoluţia Consiliului de Securitate 1970 (2011). Prin desfăşurarea de nave militare în
centrul şi sudul Mediteranei, NATO a transmis astfel un mesaj clar Libiei, dar şi
comunităţii internaţionale. Alianţa a fost preocupată de evoluţia situaţiei din Libia şi a
acţionat în acest sens în sprijinul implementării rezoluţiei CS al ONU nr.1970 pentru
impunerea unui embargo pe linie de armament împotriva acestui stat. Acţiunea NATO a
avut loc într-un context politic complicat, în care la nivelul actorilor internaţionali
opiniile erau împărţite între necesitatea acţiunii militare în spaţiul de suveranitate al
Libiei şi respectarea principiului nonintervenţiei.
Între poziţia categorică a Uniunii Africane (UA), care declara ferm că, este
împotriva oricărei intervenţii militare şi cea a Ligii Arabe (LA), care solicita CS al ONU
impunerea unei zone de interdicţie aeriană, NATO, prin intermediul Secretarului General,
A. F. Rasmussen, declara în mai multe ocazii că, impunerea unei zone de interdicţie
aeriană în spaţiul aerian al Libiei trebuie să aibă o bază legală clară şi un puternic sprijin
regional şi internaţional.
Alianţa a dat un semnal asupra faptului că, pentru gestionarea situaţiei de criză, în
condiţiile în care acest lucru s-ar impune şi comunitatea internaţională ar decide acest
lucru este pregătită să desfăşoare noi tipuri de acţiuni militare şi a comunicat în acest fel
strategic, accetuând asupra nevoii de a obţine consensul comunităţii internaţionale şi
suportul regional pentru gestionarea situaţiei de criză din Libia, chiar şi prin intermediul
unei intervenţii militare, dar nu antagonizând relaţiile dintre diferitele organizaţii sau
statele-naţiuni.
Această linie politică adoptată de Alianţă se va materializa ulterior prin
desfăşurarea, în sprijinul rezoluţiei CS al ONU nr.1973, a operaţiei militare Unified
Protector, condusă pentru protejarea civililor şi impunerea unei zone de interdicţie în
spaţiul aerian libian.
NECLASIFICAT 24 din 41
NECLASIFICATÎn contextul operaţiei NATO ”Unified Protector”, STRATCOM a avut la bază
promovarea a trei teme strategice, astfel: sublinierea legalităţii acţiunilor, evidenţiind
faptul că, intervenţia aeriană s-a desfăsurat în conformitate cu prevederile rezoluţiei CS al
ONU nr. 1973; sublinierea necesităţii acţiunii, pentru protecţia civililor şi pentru a
împiedica o catastrofă umanitară, context în care NATO este prezentată ca o ”Forţă a
Binelui” (Force for Good); sublinierea consensului şi a cooperării internaţionale, de
asemenea pentru a întări şi sublinia gradul de legitimitate al acţiunilor.
Audienţele potenţiale ale comunicării strategice au fost identificate astfel:
conducerea politico-militară a forţelor regimului pro-Gaddafi şi personalul militar;
formatorii de opinie la nivel local, regional şi internaţional, liderii politici şi religioşi din
Libia şi regionali, din ţările vecine; populaţia generală din Libia şi ţările vecine, dar şi
populaţia aparţinând comunităţii internaţionale, inclusive a statelor member NATO;
organizaţiile teroriste (în scopul descurajării acţiunilor acestora);operatorii pe liniile de
comunicaţie maritimă si aeriană, companiile de shipping, autorităţile portuare, membrii
echipajelor, companiile aeriene (pentru a coopera, a nu conduce activităţi ilegale şi a nu
încălca prevederile de embargo şi interdicţie aeriană);organizaţiile internaţionale precum
Liga Arabă (LA), Uniunea Africană (UA), UE, implicate în conflictul din Libia (în
scopul facilitării cooperării şi susţinerii acţiunilor NATO);STRATCOM s-a desfăşurat
într-un spectru larg de acţiuni mergând de la nivel strategic, unde s-a reflectat în
reuniunile organizate de NATO în format extins, unde au fost invitaţi şi partenerii
operaţionali ai Alianţei, consultări bilaterale cu alte state şi oganizaţii, comunicate şi
declaraţii de presă, pană la nivel operaţional şi tactic, prin difuzarea informaţiilor21 în
format multimedia pe pagina web a Alianţei, pe FaceBook şi Twitter, prin folosirea
emisiilor radio în regiunea de conflict şi informarea populaţiei cu privire la intenţiile şi
activităţile Alianţei (pe frecvenţa FM 100,6) şi diseminarea de bilete de mână (leaflets) cu
sprijinul aviaţiei.
21 Sub sloganul One day – one briefing, pe pagina de web a JFCNP au fost date informări în fiecare zi de la începerea operaţiilor în LIBIA, în format audio, video, pdf.
NECLASIFICAT 25 din 41
NECLASIFICATÎn timpul operaţiei militare, sub spectrul operaţiilor psihologice mai mult de
1.000.000 de foi volante (fluturaşi) au fost lansaţi din avioane deasupra capitalei Tripoli
ca răspuns la propaganda lui Ghaddfi şi pentru a slăbi moralul trupelor regimului, au fost
postate diferite mesaje pe pagina de socializare FaceBook şi au fost difuzate mesaje radio
prin unităţile aeriene de tip Commando Solo.
Strategia operaţiilor psihologice a vizat să influenţeze loialitatea trupelor regimului
Ghaddafi, să producă dezertări masive în rândul militarilor şi schimbarea loialităţii în
favoarea Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT), structură aflată la conducerea forţelor
rebele. Mesajele audio, radio şi cele vizuale, tipărite (fluturaşi şi bilete de mână lansate cu
aviaţia) împreună cu efectul bombardamentele aeriene care au cauzat degradarea continuă
a capacităţii de luptă şi a stucturii de comandă şi control a trupelor pro-Ghaddafi au
afectat moralul combatanţilor regimului şi a favorizat un număr mare de dezertări în
rândul acestora.
Pe parcursul desfăşurării operaţiei, NATO a luat în considerare nevoia de a stabili
un punct de contact în Benghazi, în scopul armonizării acţiunilor cu forţele reprezentate
de Consiliul Naţional de Tranziţie22 şi pentru transmiterea către acesta şi mai departe, prin
intermediul acestei structuri către poporul libian, a mesajelor referitoare la scopul
acţiunilor militare ale Alianţei. Se urmărea astfel, implicarea locală, respectiv a CNT,
inclusiv în crearea mesajului public în relaţia NATO – populaţia libiană, valorificându-se
astfel, expertiza reprezentanţilor acestei structuri reflectată în cunoaşterea din interior a
culturii şi aşteptărilor poporului libian.
Pentru a legaliza această relaţie ulterior Grupul de Contact pentru Libia a
recunoscut CNT drept autoritate legitimă de guvernare, până cand în Libia va fi
constituită o autoritate interimară şi vor fi organizate alegeri democratice, iar NATO a
sprijinit la rândul său difuzarea mesajelor acestui Consiliu prin mijloacele proprii.
Într-un alt registru, comunicarea strategică pe timpul campaniei militare s-a
desfăşurat inclusiv prin intermediul mediilor de socializare moderne, pe FaceBook sau
22 Conform declaraţiilor adjunctului purtătorului de cuvant al NATO, Carmen ROMERO, Bruxelles, 26.04.2011 NECLASIFICAT
26 din 41
NECLASIFICATTwitter în spaţiul internet, unde comunicând prin intermediul acestor site-uri cu diferite
audienţe, cu populaţia civilă, NATO a preluat informaţii valoroase cu privire la locaţiile
punctelor de comandă ale forţelor regimului Ghaddafi, cu privire la mişcările de trupe,
locaţiile depozitelor de muniţie sau a pieselor grele de artilerie putând astfel să intervină
oportun şi precis pentru a proteja civilii şi a anihila capacităţile militare folosite împotriva
acestora.
În planul dialogului politic, NATO a urmărit armonizarea opiniilor cu privire la
soluţia de intervenţie în criza libiană şi s-a afirmat că, singura organizaţie capabilă să
conducă şi să coordoneze un efort întrunit (aerian şi naval) şi multinaţional de natură
militară pentru a pune în aplicare rezoluţiile ONU. Pentru a spori imaginea de legitimitate
şi a nu crea impresia unei cruciade a Occidentului împotriva unui stat african cu o
populaţie majoritar musulmană, NATO a subliniat importanţa şi sprijinul unor ţări din
regiune, precum Qatarul, Emiratele Arabe Unite, Marocul sau Iordania, pe care le-a
invitat şi convins să ia parte la operaţii comune.
În acelaşi timp, în contextul sancţiunilor internaţionale impuse Libiei, în planul
comunicării strategice şi folosind canale diplomatice, membri NATO, în mod individual,
au solicitat statelor din vecinătatea Libiei, precum: Tunisia, Algeria, Egipt, Niger şi Ciad
să nu permită accesul pe teritoriul lor a înalţilor oficiali şi funcţionari de rang înalt ai lui
Ghaddafi suspectaţi de comiterea de crime împotriva umanităţii, să interzică importul
diferitelor materiale militare sau cu dublă destinaţie, inclusiv a autovehiculelor cu
tracţiune integrală şi a pieselor de schimb pentru acestea.
Mai mult, SUA a solicitat sprijinul Algerului pentru a evalua impactul unei
posibile intervenţii cu trupe terestre în Libia, în ideea, în care această măsură ar putea
consolida poziţia Al Qaida în ţările din Magrebul Islamic.
Abordarea şi intenţiile publice fără echivoc ale NATO deşi nu au pus capăt
situaţiei de criză au creat o presiune şi un context în care liderul libian Muammar Ghaddfi
anunţa că, acceptă un armstiţiu de pace şi este de acord cu intenţia Uniunii Africane de a
NECLASIFICAT 27 din 41
NECLASIFICATacţiona ca mediator în relaţia cu forţele rebele de opoziţie23. Forţa de descurajare pe care
o reprezintă NATO precum şi acţiunile concrete planificate şi desfăşurate puse încă de la
început sub semnul comunicării strategice au contribuit în acest sens şi la acea dată, la
oprirea evoluţiei unei situaţii, care putea să se apropie de realitatea unui genocid.
În planul comunicării publice, adjunctul purtătorului de cuvant al NATO, Carmen
Romero a declarat (la 12. 04. 2011/Bruxelles) că, abordarea coordonată a Alianţei
împreună cu partenerii din cadrul: ONU, UA, UE şi din regiune rămâne răspunsul corect
la situaţia de criză din Libia. De asemenea, Alianţa a făcut clar şi în mod repetat afirmaţia
că, nu există doar o soluţie militară la criză şi faptul că se impune a fi negociată o soluţie
politică. Secretarul General al NATO, în urma desfăşurării reuniunii de la Roma a
Grupului de Contact pentru Libia, a declarat în acest sens că, NATO va menţine
presiunea militară asupra regimului Ghaddafi în timp ce sunt accelerate eforturile pentru
găsirea unei soluţii politice.
Strategia mediatică pusă în practică de NATO a avut rolul de a sublinia importanţa
ONU24, organizaţie responsabilă pentru menţinerea păcii şi a securităţii globale şi faptul
că, Alianţa a acţionat pentru implementarea rezoluţiilor CS al ONU, în mod imparţial,
neutru, în afara oricăror interese, altele decât protejarea civililor, restabilirea securităţii şi
stabilitităţii în regiune, în consens şi cooperare cu alte state nonmembre şi alte organizaţii
regionale, precum Liga Arabă sau UE.
La Conferinţa şefilor de State Majore a statelor care participau la operaţiunea
Unified Protector, conferinţă desfăşurată la Londra, pe 21 iunie 2011, un punct pe ordinea
de zi, l-a constituit comunicarea strategică. Liderii militari au susţinut şi au discutat
nevoia articulării unor strategii politice şi economice, şi includerea acestora în mod
complementar-sinergic alături de campania militară curentă, a căror efect cumulat să
23 La 10 aprilie 2011, preşedintele Jacob Zuma, reprezenatntul Uniunii Africane (U A), s-a întânlit la Tripoli cu liderul Ghaddafi şi a anunţat că, acesta a acceptat oferta propusă de mediere a conflictului. Ulterior UA s-a deplast la Benghazi pentru a discuta cu reprezentanţii forţelor rebele de opoziţie.24 Toate comunicatele de presă şi declaraţiile oficiale ale NATO referitoare la intervenţia aeriană din Libia şi impunerea embargoului maritim au subliniat faptul că, Alianţa respectă şi desfăşoară acţiuni în conformitate cu prevederile rezoluţiei Consiliului de securitate al ONU din anii 1970 şi 1973.
NECLASIFICAT 28 din 41
NECLASIFICATinformeze poporului libian cu privire la beneficiile unei perioade post-Ghaddafi, a unei
Libii fără Ghaddafi.
În paralel cu apelurile CNT adresate populaţiei libiene, de genul: ,,LIBIA este una
şi capitala ei este Tripoli. Astăzi vă chemăm să vă alăturaţi nouă şi să luaţi o decizie
corectă şi înţeleaptă.Alăturaţi-vă revoluţiei noastre. Haideţi să construim Libia fără
Ghaddafi: o Libie unită, liberă şi democratică.” 25
Franţa, SUA, Germania, Italia şi alte state ale comunităţii internaţionale anunţau
deblocarea unor fonduri financiare ale fostului regim pentru a începe procesul de
reconstrucţie a ţării, anunţau sprijinul pe care intenţionează să îl ofere poporului libian şi
redeschideau ambasadele lor la Benghazi şi Tripoli.
Operaţia militară NATO în Libia a fost considerată un succes iar Alianţa şi-a
demonstrat capacitatea şi forţa militară, dealtfel recunoscute, referitor la capacitatea de
negociere şi în esenţă de comunicare strategică, reflectată în armonizarea unor interese
diverse în cadrul şi în exteriorul organizaţiei pentru a declanşa o operaţie de amploare, o
intervenţie in situaţie de criză cu implicarea unor state din afara organizaţiei şi, în
premieră, state ale lumii arabe.
STRATCOM şi-a reflectat eficienţa, în plan intern, exprimată în capacitatea de a
menţine coeziunea de interese şi de a prelungi astfel mandatul iniţial de trei luni al
operaţiei militare şi, în plan extern, legat de faptul că, pe de o parte, populaţia libiană a
apreciat eforturile şi contribuţia Alianţei la revoluţia libiană, lucru reieşit din multiplele
declaraţii publice date pe timpul şi după terminarea conflictului iar, pe de altă parte, a
facilitat coeziunea altor actori, state şi organizaţii şi răspunsul unanim al acestora de
sprijin al acţiunilor pentru protecţia civililor împotriva unui regim dictatorial.
NATO este în inima poporului libian (NATO is in the heart of the Libyan people),
exprima preşedintele CNT, Mustafa Abdul Jalil în faţa Secretarului General al NATO cu
ocazia desfăşurării vizitei acestuia în Libia la sfârşitul conflictului şi chiar dacă mai există
25 Aceste mesaje au putut fi auzite şi la radio pe frecvenţa de operaţii 100.6 FM unde se preciza şi faptul că, autoriăţile libiene pot contacta NATO pe frecvenţa VHF, canalul 16.
NECLASIFICAT 29 din 41
NECLASIFICATcritici la adresa modului de acţiune din teren (în special din partea Federaţiei Ruse)
acestea nu reuşesc să invalideze succesul recunoscut al operaţiei ,,Unified Protector”, în
Libia.
Pentru a înţelege mai bine rolul jurnaliştilor în teatrul de operaţii, am ales să facem
o analiză separată a acestui aspect în partea finală a acestui studiu de caz.Prezenţa
jurnaliştilor în teatrele de operaţii militare a pus problema definirii statutului acestor
persoane, care nu sunt niciodată combatante, dar care sunt prezente în aceleaşi zone, în
care sunt prezenţi şi militarii sau care însoţesc trupele şi care sunt supuse unor riscuri
asemănătoare cu cele ale militarilor, fiind totuşi persoane civile.
Primele reglementări internaţionale în acest sens au apărut în anul 1899, fiind
adaptate în funcţie de evoluţia dreptului militar în domeniu şi a convenţiilor privind
protecţia persoanelor civile26.
Acţiunile militare au capacitatea de a atrage în mod major atenţia opiniei publice
datorită naturii conflictuale a evenimentelor pe care le aduc în prim plan şi datorită stării
generale de insecuritate pe care aceste conflicte o generează.Prezentând interes pentru
opinia publică, jurnaliştii caută să satisfacă această cerere de informaţii, prin
documentări şi relatări de la faţa locului, din contactul nemijlocit cu evenimentele.
Această acţiune mediatică, de informare de la sursă, desfăşurată în teatrele de operaţii
se numeşte acoperire mediatică a operaţiilor militare27.
În principiu, potrivit practicii şi experienţei de până în prezent, jurnaliştii care fac
acoperirea mediatică se pot afla, în raport cu grupările de forţe sau cu eşaloanele pe lângă
care activează, în următoarele situaţii:
jurnalişti neluaţi în evidenţă;
jurnalişti înregistraţi-înregistrarea se face la cererea jurnaliştilor de către
structura de informare şi relaţii publice a grupării de forţe la care se prezintă
jurnaliştii pentru a fi luaţi în evidenţă;
26Ibidem, p. 295.27Ibidem, p. 298.
NECLASIFICAT 30 din 41
NECLASIFICAT jurnalişti acreditaţi-acreditarea se face la cererea jurnaliştilor de către
comandanţii care au această abilitare şi sunt luaţi în evidenţă de către
structura de relaţii publice la care sunt repartizaţi;
jurnalişti încorporaţi-încorporarea se face la iniţiativa conducerii politico-
militare a forţelor militare şi în baza voluntariatului jurnaliştilor acreditaţi,
iar evidenţa acestora este ţinută de structurile de relaţii publice şi de către
comandanţii structurilor în care sunt încorporaţi.
În acţiunile internaţionale, priorităţile de informare28 sunt: adevărul (informarea
corectă, oportună şi onestă, pentru a nu dezamagi şi decepţiona ca sursa legitimă şi
oficială de informare); credibilitatea (manifestarea ca sursă care deţine informaţiile
necesare şi le distribuie consecvent receptorilor de informaţii); securitatea (deschidere
maximă, temperată de nevoia de a menţine şi susţine siguranţa operaţională a trupelor);
durata optimă (informarea promptă, întârzieri minime); pregatire continuă (crearea
continuă a oportunităţilor de informare şi exploatarea lor mediatică).
În continuare vom prezenta câteva aspecte ale activităţii jurnaliştilor dislocaţi în
Libia, pentru a transmite: ştiri, date şi imagini ale războiului civil, în care au fost
angrenate forţe rebele ostile regimului lui Muammar Gaddafi şi trupele guvernamentale
fidele lui Gaddafi, astfel:
încă din primele zile ale războiului din Libia un grup de jurnalişti de la
CNN, Reuters şi alte agenţii sau aflat în pericol, deoarece au fost duşi, de
către autorităţile libiene fidele dictatorului Gaddafi în zona din imediata
apropiere a buncărului în care se afla şeful statului libian, sub pretextul de a
le arata pagubele făcute de aliaţi, dar şi pentru a-i folosi ca scuturi
umane.Un atac aerian asupra buncărului în care se ascundea Moammar
Gaddafi a fost anulat în ultima clipă, după ce coaliţia internaţională a aflat că
în apropiere se aflau respectivele echipe de jurnalişti.Concluzia acestei
situaţii-jurnaliştii pot fi folosiţi ca mijloace de manevră de către o parte sau
28 http://www.presamil.ro/SMM/2004/06-07/p%2030.htm, accesat la 30.01.2014.NECLASIFICAT
