INTRODUCERE Obiectul de studiu al microbiologiei Obiectul de studiu al microbiologiei este biologia microorganismelor: forma, structura şi activitatea fiziologică a acestora. Microorganismele = organisme mici, vizibile doar la microscop (micros (gr.) = mic, bios (gr.) = viaţă, logos (gr.) = ştiinţă); termenul de microbiologie ar însemna ştiinţa despre organisme cu viaţă scurtă, provenind de la cuvântul „microb”, introdus de Sedillot (1878)(termen care se referă în special la microorganismele patogene, dar care nu este ştiinţific). Noţiunea de microorganism reuneşte un grup foarte vast, heterogen de organisme diferite ca poziţie sistematică, dar care prezintă o serie de caractere comune: - dimensiuni microscopice [μm (10-6m)]; - prezintă organizare în general unicelulară, sub două forme: celule de tip procariot celule de tip eucariot; Chiar dacă unele microorganisme formează asociaţii pluricelulare, acestea nu prezintă diferenţiere celulară pentru a forma ţesuturi şi organe, iar o celulă izolată din aceste asociaţii îşi păstrează viabilitatea, creşte, se divide şi reface asociaţia; - structura lor internă este în general simplă. Heterogenitatea microorganismelor este definită prin:
Transcript
INTRODUCERE
Obiectul de studiu al microbiologiei
Obiectul de studiu al microbiologiei este biologia microorganismelor: forma, structura şi activitatea fiziologică a acestora.
Microorganismele = organisme mici, vizibile doar la microscop (micros (gr.) = mic, bios (gr.) = viaţă, logos (gr.) = ştiinţă); termenul de microbiologie ar însemna ştiinţa despre organisme cu viaţă scurtă, provenind de la cuvântul „microb”, introdus de Sedillot (1878)(termen care se referă în special la microorganismele patogene, dar care nu este ştiinţific).
Noţiunea de microorganism reuneşte un grup foarte vast, heterogen de organisme diferite ca poziţie sistematică, dar care prezintă o serie de caractere comune:
- dimensiuni microscopice [μm (10-6m)]; - prezintă organizare în general unicelulară, sub două forme:
celule de tip procariot celule de tip eucariot;
Chiar dacă unele microorganisme formează asociaţii pluricelulare, acestea nu prezintă diferenţiere celulară pentru a forma ţesuturi şi organe, iar o celulă izolată din aceste asociaţii îşi păstrează viabilitatea, creşte, se divide şi reface asociaţia; - structura lor internă este în general simplă.
Heterogenitatea microorganismelor este definită prin:
- poziţia sistematică diferită; - activitatea biologică diversă; - morfologia şi structura internă a diferitelor grupe de microorganisme sunt de asemenea diverse.
În categoria microorganismelor intră:
o celule procariote: Eubacterii (bacterii adevărate)
Cianobacterii (bacterii albastre-verzi) Actinomicete (bacterii filamentoase, cu organizare de tip micelial) Arhebacterii (microorganisme foarte asemănătoare din punct de vedere morfologic şi structural cu bacteriile adevărate, care
se găsesc în medii de viaţă variate şi corespund bacteriilor extremofile)
o celule eucariote: Fungi microscopici, care includ:
o levuri (drojdii)
o mucegaiuri (fungi filamentoşi, cu organizare pluricelulară) Alge microscopice Protozoare.
Microbiologia studiază şi virusurile şi entităţile moleculare infecţioase cu organizare subvirală (viroizii şi prionii), deşi acestea nu sunt microorganisme şi nu au structură celulară.
Poziţia microorganismelor în lumea vie
În 1969 Whittaker a propus un sistem de clasificare în 5 regnuri:
- Monera (organisme unicelulare, cu organizare de tip procariot: bacterii, cianobacterii, actinomicete); Bergey a schimbat numele regnului Monera în cel de Procaryota - Protista (microorganisme eucariote: alge microscopice, protozoare); - Fungi (organisme eucariote imobile, ce formează spori); - Plantae (plante nevasculare şi vasculare); - Animalia (organisme pluricelulare, cu nutriţie de tip ingestiv).
Criteriile de clasificare în 5 regnuri se bazau pe: - trei niveluri de organizare: procariot, eucariot unicelular şi eucariot pluricelular, - modalităţile de nutriţie: fotosintetică, absorbtivă, ingestivă.
Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi infecţioşi. Ele sunt entităţi moleculare infecţioase fără organizare celulară şi nu se pot încadra alături de celelalte microorganisme.
Rolul microorganismelor
o în natură microorganismele sunt prezente pretutindeni: în aer, în apă, în sol, în alimente, în organismele umane, animale și vegetale;
o majoritatea microorganismelor sunt inofensive pentru organismul uman, unele specii sunt chiar utile omului;
o un număr redus de microorganisme este reprezentat de microorganisme patogene, provocând infecții organismelor umane, animale sau vegetale;
Rolul microorganismelor
POZITIV:
În natură: - Circuitul elementelor în natură: C, N, S, Fe, P;
În industrie și agricultură: - Fermentația alcoolică, acetică, lactică – fabricarea pâinii, alcoolului (vin, bere), acidului acetic, produselor lactate, murăturilor;
- Biosinteză de vitamine și antibiotice;
-Producerea de îngrășăminte.
În protecția mediului: - Descompunerea deșeurilor rezultate din diferite activități;
În medicină:
- Obținerea prin inginerie genetică a unor vaccinuri, a insulinei, interferonilor etc.;
- Microbiota saprofită a organismului uman, ca barieră biologică împotriva pătrunderii patogenilor în organism;
NEGATIV:
o Degradarea alimentelor;
o Coroziunea metalelor;
o Deteriorarea microbiană a hârtiei, materialelor plastice, cauciucului, fibrelor textile;
o Producerea de boli organismelor (chiar și microorganisme condiționat patogene): Umane,
Animale,
Vegetale.
Diviziunile microbiologiei
Clasificarea diferitelor domenii se poate face: - după criterii taxonomice (bacteriologie, virologie, algologie, micologie, protozoologie), - după criterii funcţionale (fiziologia, biochimia, ecologia, genetica microorganismelor), - după mediul din care provin microorganismele (microbiologia solului, hidromicrobiologia, geomicrobiologia) - după aplicaţiile practice ale diferitelor categorii de microorganisme (microbiologie industrială, medicală, biotehnologie).
Microbiologia medicală studiază microorganismele patogene pentru om şi animale, patogenitatea şi virulenţa acestora, factorii care condiţionează virulenţa, modul lor de transmitere şi modalităţile de combatere. Microorganismele patogene determină diferite boli infecțioase, care pot fi sau nu boli transmisibile (contagioase).
Istoricul microbiologiei Descoperirea microorganismelor - în 1676 Anton van Leevenhoek (poza) a examinat picături de apă
din diferite surse naturale, picături de salivă, picături de puroi, cu ajutorul unui un aparat optic propriu de mărire a imaginii, care mărea de 270 de ori; în descrierile sale, printre alte organisme, se recunosc şi bacteriile, pe care Leevenhoek le-a denumit animalicule, considerându-le nişte „pui” ale animalelor acvatice mai mari (24 aprilie 1676 este considerată ziua de naştere a microbiologiei);
Întemeietorul microbiologiei ca ştiinţă este considerat Ferdinand Cohn (1875), cercetător care a intuit caracterele aparte ale microorganismelor, iar lucrările lui Louis Pasteur (1822 - 1895) au avut o importanţă deosebită pentru evoluţia acestei ştiinţe.
Louis Pasteur (1822 - 1895): a înfiinţat primele laboratoare de cercetare microbiologică,
a studiat procesele fermentative, demonstrând că fermentaţiile sunt procese biologice produse de acţiunea unor microorganisme facultativ anaerobe, fiecare fiind determinată de o categorie specifică de germeni,
a studiat bolile fermentaţiilor, cauzate de contaminarea acestora cu organisme străine care le deviază cursul normal şi a pus la punct o metodă de evitare a contaminării fermentaţiilor cu agenţi nedoriţi (pasteurizarea),
a înlăturat concepţia generaţiei spontanee care data din antichitate, conform căreia vieţuitoarele ar putea să apară spontan din materie organică, prin experimentele sale cu baloane de sticlă prevăzute cu un tub în formă de gât de lebădă,
a pus la punct teoria originii microbiene a bolilor infecţioase studiind îmbolnăvirea viermilor de mătase,
a deschis era prevenirii bolilor infecţioase prin vaccinarea antibacteriană şi antivirală, practică medicală de o importanţă deosebită, ce a dus la crearea unui domeniu nou, imunologia.
Robert Koch (1843 – 1910):
a avut contribuţii importante la dezvoltarea domeniului bacteriologiei, fiind considerat fondatorul acestei ramuri microbiologice,
a introdus în practica de laborator folosirea mediilor solide pentru cultivarea tulpinilor bacteriene,
a descoperit mai multe specii de bacterii patogene, printre care bacilul tuberculozei şi vibrionul holerei,
a elaborat principiile generale prin care un anumit germen poate fi considerat agentul etiologic al unei boli (cele 4 postulate ale lui Koch):
1.Microorganismul trebuie să fie găsit cu regularitate în leziunile bolii respective;
2.Microorganismul trebuie să fie izolat de la gazda infectată şi cultivat într-o cultură pură;
3.Inocularea culturii pure obţinute în laborator la un animal sensibil trebuie să reproducă boala;
4.Microorganismul trebuie să se regăsească din nou cu regularitate la noua gazdă în leziunile caracteristice bolii.
Ilia Ilici Mecinikov (1845 - 1916) a studiat digestia intracelulară a particulelor de carmin la echinodermele marine la Institutul Pasteur de către celule pe care le-a denumit fagocite. Prin descrierea fenomenului de fagocitoză a pus bazele teoriei imunităţii celulare.
Alexander Fleming a descoperit în 1921 lizozimul şi în 1929 penicilina, antibiotic produs de Penicillium notatum, care a fost ulterior purificată de către savanţii britanici Florey şi Chain (1940). Cei trei cercetători au primit în 1945 Premiul Nobel pentru medicină pentru descoperirea acestui antibiotic.
Victor Babeş (1854 - 1926): o a lucrat la Institutul Pasteur din Paris şi a fost colaborator al lui Robert Koch,
o a studiat numeroase boli (lepra, holera, tuberculoza, turbarea, febra tifoidă), descoperind peste 50 de microbi,
o împreună cu Victor Cornil a scris în 1885 primul tratat de bacteriologie din lume, intitulat „Les bactéries et leur rôle dans l'anatomie et l'histologie pathologiques des maladies infectieuses”,
o a descris corpusculii Babeş-Negri în creierul animalelor moarte de turbare, importanţi pentru diagnosticul bolii, precum şi corpusculii Babeş-Ernst din citoplasma unor bacterii Gram pozitive.
Ioan Cantacuzino (1863 - 1934), întemeietorul Institutului din Bucureşti care îi poartă azi numele, a fost elev al lui Mecinikov: o a studiat imunitatea şi fagocitoza la nevertebrate, dar şi numeroase boli ca scarlatina, holera, tuberculoza, difteria, producând numeroase seruri şi vaccinuri pentru prevenirea diferitelor boli infecţioase,
o a emis prima lege sanitară din România (1910) şi a avut contribuţii importante la dezvoltarea învăţământului medical românesc.
Alţi cercetători români care au avut contribuţii la dezvoltarea microbiologiei ca ştiinţă:
Constantin Ionescu – Mihăeşti (1883 - 1962), cu realizări în prevenirea infecţiilor poliomielitice,
Mihai Ciucă (1883 - 1969), renumit pentru descoperirea fenomenului de lizogenie determinat de bacteriofagi,
Dumitru Combiescu (1887 - 1961) care a studiat antraxul, leptospirozele, rickettsiozele,
Nicolae Nestorescu (1901 - 1969), continuator al şcolii create de Ioan Cantacuzino,
Constantin Levaditi (1874 - 1953), elev al lui Babeș, studii în imunologie, virusologie, bacteriologie, parazitologie şi chimioterapie,
Ştefan S. Nicolau (1896-1967), elev al lui Levaditi, studii asupra virusurilor hepatitice, herpetice, asupra oncogenezei şi imunologiei virale.
CONCEPTUL DE BACTERIE
Conceptul de bacterie trebuie definit în funcţie de organizarea de tip procariot şi numai prin antiteză cu celula eucariotă.
Caracterul Procariote Eucariote Dimensiuni Foarte mici, 1-10μ; unele pot fi mai mari,
spiralate sau de tip filamentos, dar celulele sunt identice în cadrul filamentului
Celule mai mari, 10-100 μ; unele sunt microorganisme; cele mai multe sunt unităţi de structură ale organismelor de talie mare
Peretele celular Prezent constant la bacterii, cu o structură caracteristică; necesar existenţei acestora în condiţii naturale; în compoziţia peretelui intră constant mureina (marker biochimic al celulei bacteriene), iar la unele bacterii se întâlnesc şi acizii teichoici, acidul diaminopimelic.
Există diferenţe între celulele animale (delimitate doar de membrană celulară, fără perete celular) şi celulele vegetale sau ale fungilor, la care peretele celular este prezent şi are o compoziţie chimică variată (celuloză, polioze, Si).
Membrana plasmatică Structural asemănătoare cu cea a eucariotelor, cu particularităţi datorate compoziţiei chimice: -permeabilitate selectivă;
Celulele animale au membrana caracterizată printr-o mare plasticitate, capabilă de endocitoză (fagocitoză sau pinocitoză). Cele vegetale şi fungii au
-bacteriile dispun de sisteme membranare de transport activ (permeaze de natură proteică, proteine de legare, care asigură transportul substanţelor prin membrane) -sterolii lipsesc din compoziţia chimică a membranei (cu excepţia micoplasmelor).
membrana acoperită de peretele celular rigid, care îi anulează proprietăţile speciale. Sterolii sunt prezenţi în mod constant.
Citoplasma În stare de gel permanent; în lipsa membranelor interne şi a curenţilor citoplasmatici menţine intacte structurile intracelulare; schimburile dintre celula bacteriană şi mediul extern se fac direct, fără necesitatea circulaţiei interne a substanţelor.
Există o permanentă tranziţie reversibilă gel ↔ sol, curenţi citoplasmatici şi structuri membranare intracelulare.
Organitele celulare Lipsesc la procariote. Mitocondriile sunt esenţiale şi perfect delimitate; cloroplastele sunt prezente la plantele capabile de fotosinteză.
Structura şi funcţiile materialului genetic
Organizarea materialului genetic, sediul acestuia şi raportul cu citoplasma
Procariotele nu prezintă un nucleu propriu-zis; materialul nuclear, sediu al informaţiei genetice bacteriene, se găseşte scufundat în citoplasmă într-o zonă numită nucleoplasmă, în contact direct cu citoplasma, neprotejat de o membrană nucleară. Este denumit nucleosom (nucleoid) şi e reprezentat de o moleculă de ADN dublu catenară, circulară, covalent închisă.
Informaţia genetică e disociată în nucleu şi în organitele celulare (mitocondrii şi cloroplaste). Materialul nuclear e separat de citoplasmă printr-o membrană nucleară dublu stratificată şi este organizat în cromozomi. Informaţia genetică din organite este protejată prin membranele organitelor respective.
Structura şi funcţiile Informaţia genetică bacteriană e de două feluri: esenţială, absolut necesară
Informaţia genetică din nucleu este reprezentată de un număr constant,
materialului genetic
Structura moleculară a materialului genetic
existenţei celulei, caracteristică speciei bacteriene în ceea ce priveşte compoziţia în baze azotate G+C (nucleosomul) şi accesorie (plasmidele), reprezentată de unităţi genetice extracromozomale, de dimensiuni mai mici, constituite tot din molecule de ADN dublu catenar, circular, covalent închis.
caracteristic speciei, de cromozomi, care reprezintă molecule de ADN asociate cu histone, cu o structură caracteristică. Informaţia genetică din organitele celulare este sub formă de molecule de ADN dublu catenar, circular, covalent închis.
Structura şi funcţiile materialului genetic
Mecanismul replicării materialului genetic
Replicarea este de tip semiconservativ: are loc desfacerea celor două catene ale moleculei de ADN la bifurcaţia de replicare, fiecare catenă separat fiind folosită pentru sinteza unei catene complementare. Fiecare moleculă dublu catenară nou formată are o catenă veche şi una nou sintetizată complementară.
Informaţia genetică nucleară urmează procesul caracteristic de mitoză, cu fazele caracteristice şi cu apariţia fusului de diviziune. În ciclul celular al eucariotelor prima fază (G1) este lipsită de sinteze, nucleul diploid (2n) este în interfază, faza de sinteză de ADN (S) duce la dublarea informaţiei genetice (4n), urmează o fază de eclipsă (G2) care este 4n şi mitoza care reface structurile 2n. Informaţia genetică din organitele celulare se replică semiconservativ, la fel ca la procariote.
Structura şi funcţiile materialului genetic
Sediul şi mecanismul traducerii informaţiei genetice
Informaţia genetică e tradusă în citoplasmă la nivelul ribozomilor 70S, structuri tipice specializate pentru această funcţie. Informaţia genetică e înscrisă continuu în cadrul moleculei de ADN, prin transcrierea ei rezultă un ARN mesager şi prin traducere proteinele.
Informaţia genetică nucleară este tradusă la proteine la nivelul ribozomilor 80S din citoplasmă, iar cea a organitelor este tradusă la nivelul respectiv cu ajutorul ribozomilor 70S. Eucariotele prezintă o structură discontinuă a informaţiei genetice, alcătuită din secvenţe codificatoare (exoni) şi necodificatoare (introni). Transcrierea duce la formarea unui ARN premesager, netraductibil, care conţine secvenţe exonice şi intronice. Maturarea ARN premesager duce la îndepărtarea din moleculă a secvenţelor intronice şi legarea
celor exonice între ele, rezultând un ARNm matur, care va fi tradus la proteine.
Echipamentul enzimatic oxidativ şi de fotosinteză
Este neîmpachetat în structuri specifice, dispus difuz la nivelul membranei plasmatice şi a diverticulilor rezultaţi din aceasta. La nivelul membranei şi al mezozomilor se găseşte sinergonul respirator (ansamblul reacţiilor chimice care duc la realizarea unei anumite căi metabolice, catalizate de o serie de enzime ce acţionează regulat pentru a îndeplini un anumit proces).
Este împachetat în structuri caracteristice: mitocondrii, cloroplaste. Sinergonul respirator şi cel al fotosintezei sunt autonome, localizate în structuri specifice.
Tipul de diviziune - Diviziunea simplă, simetrică: celula creşte progresiv până la un punct critic, apoi se divide formând două celule fiice identice; - Diviziunea asimetrică prin înmugurire; - Diviziuni multiple prin fragmentare la bacteriile filamentoase. Lipseşte aparatul mitotic, repartizarea egală a informaţiei genetice este asigurată de mezozomi.
Există un aparat mitotic, care asigură repartizarea informaţiei genetice în cadrul mitozei, cu faze caracteristice.
Procesele de sexualitate Sunt absente; există însă procese de protosexualitate, care constau în transferul de material genetic de la o celulă donatoare (♂) la o celulă acceptoare (♀). Caracterul de masculinitate este determinat de prezenţa unei plasmide (factor de sex, F), transferul este unidirecţional, celulele nu fuzionează, ci se formează o celulă numită merozigot (zigot parţial).
Procesele de sexualitate sunt frecvente, caracterizate prin formarea gameţilor haploizi, precedată de meioză; zigotul care rezultă prin unirea gameţilor este un zigot propriu-zis, diploid (2n).
Mecanisme de trasfer de material genetic
Transferul de material genetic se face intraspecific, interspecific, chiar intergeneric, prin:
Prezintă fuziunea gameţilor, care este intraspecifică, urmată de fuziunea nucleară.
Mecanisme de infectare cu virusuri în condiţii experimentale
Datorită existenţei peretelui celular, infectarea bacteriilor cu un bacteriofag specific se face prin injectarea genomului fagic în celula bacteriană, învelişul proteic rămânând la exterior.
Celulele animale se infectează cu virusurile integrale prin endocitoză, formând o vacuolă derivată din membrană. Celulele vegetale se pot infecta cu virusuri integrale doar după lezarea mecanică a peretelui celular.
Sensibilitatea la diferite substanţe inhibitoare
Penicilina inhibă sinteza mureinei din structura peretelui celular bacterian. Bacteriile sunt sensibile. Cloramfenicolul, tetraciclinele, streptomicina acţionează la nivelul ribozomilor 70S. Bacteriile sunt sensibile. Cicloheximida acţionează la nivelul ribozomilor 80S. Bacteriile sunt rezistente.
Penicilina Eucariotele sunt rezistente, deoarece nu au mureină. Cloramfenicolul, tetraciclinele, streptomicina Eucariotele sunt rezistente, deoarece ribozomii lor 70S sunt protejaţi de membranele organitelor în care se găsesc (mitocondrii, cloroplaste). Cicloheximida Eucariotele sunt sensibile.
Capacitatea de a forma organisme multicelulare
Pot forma agregate multicelulare, dar celulele sunt identice între ele. Între celulele unei asociaţii pluricelulare pot avea loc interacţiuni simple, nutriţionale, dar celulele îţi păstrează individualitatea şi prin diviziune pot reface asociaţia.
Uneori celulele eucariote constituie organisme unicelulare, dar de cele mai multe ori formează organisme multicelulare.
Capacitatea de diferenţiere celulară
Procariotele sunt incapabile de diferenţiere celulară, cu excepţia bacteriilor sporogene. Formarea sporilor
Au capacitate mare de diferenţiere, de la structurile sexuale până la celule înalt diferenţiate, ca neuronul .
de rezistenţă reprezintă o formă primitivă de diferenţiere.
Temperatura maximă de creştere
Eubacteriile cresc maxim până la 95˚C, arhebacteriile până la 110˚C.
Eucariotele cresc maxim până la 60˚C.
Forma celulelor bacteriene
o este controlată genetic;
o este în strânsă corelaţie cu peretele celular, care prezintă un anumit grad de rigiditate;
o forma celulară caracteristică unei specii date este predominantă în populaţia bacteriană dintr-o cultură pură;
o este un criteriu taxonomic important;
o se apreciază în următoarele condiţii: - în culturi pure, în condiţii artificiale, de laborator;
- în culturi bacteriene tinere, aflate în faza activă de creştere; în culturile îmbătrânite apar forme aberante necaracteristice (filamentoase, ramificate), datorită degenerării celulare;
- în culturi aflate în condiţii de cultură corespunzătoare: medii de cultură adecvate, condiţii optime de pH, temperatură, concentraţie a oxigenului; în condiţii improprii de cultivare apar acţiuni nocive, care determină alterări ale formei şi morfologiei bacteriene.
- coci cu aspect reniform – ex. Neisseria meningitidis
o forma sferic – ovalară, intermediară între coci şi bacili - cocobacili - ex. Pasteurella pestis
o forma cilindrică, alungită, de bastonaş drept sau uşor curbat - bacili; aceştia pot avea: - extremităţile rotunjite – ex. Bacillus subtilis - extremităţile drepte – ex. Bacillus anthracis
- extremităţi în formă de pişcot sau măciucă – ex. Corynebacterium diphteriae
o forma spiralată, elicoidală, care prezintă câteva subtipuri: - vibrionul, cu formă de virgulă sau semilună – ex. Vibrio cholerae
- spirilul, cu mai multe ture de spiră rigide – ex. Spirillum volutans
- spirocheta, cu mai multe ture de spiră flexibile – ex. Treponema pallidum
o forma filamentoasă, constituită din filamente lungi şi ramificate, asemănătoare unor micelii, întâlnită la actinomicete (bacterii asemănătoare cu fungii) - ex. Actinomyces israeli
o forma pătrată - caracteristică unor bacterii incluse în genul Quadra, evidenţiate în unele ape hipersaline din Sinai (Walsby, 1980); formează placarde de 8-16 pătrate cu latura între 1,5 şi 11μm, cu o grosime inegală.
MORFOLOGIA BACTERIILOR
FORME DE BACTERII
MORFOLOGIA BACTERIILOR. COCII
MORFOLOGIA BACTERIILOR. BACILII
MORFOLOGIA BACTERIILOR. BACTERII SPIRALATE
Gruparea bacteriilor
Modul de grupare a doi sau mai mulţi indivizi bacterieni depinde de orientarea în spaţiu a planurilor de diviziune succesive.
Gruparea cocilor
♦indivizi izolaţi (cocul simplu)
♦diplococi – celulele rămân grupate câte două - ex. Streptococcus pneumoniae, Neisseria meningitidis
♦streptococi – şiraguri de celule de dimensiuni variabile - ex. Streptococcus pyogenes
♦tetradă - grupări de 4 celule - ex. Micrococcus tetragenes
♦sarcină - grupări de celule cu o simetrie cubică - ex. Sarcina flava
♦stafilococi - grupări celulare asemănătoare cu un ciorchine - ex. Staphylococcus aureus
Gruparea bacililor
♦Bacilii izolaţi (bacilul simplu)
♦diplobacil - celulele rămân grupate câte două - ex. Klebsiella pneumoniae
♦streptobacil - mai multe celule rămân unite - ex. Bacillul cereus
♦grupări sub forma literelor V, M ori sub formă de armonică sau palisadă – după diviziune celulele rămân împreună câte două sau mai multe, aşezate una faţă de cealaltă sub un unghi ascuţit sau de 180 grade - ex. Corynebacterium diphteriae
