Introducere:

Prin prezenta lucrare am încercat să fac o analiză a reglementărilor juridice ale instituţiei moştenirii legale. În

măsura în care mi-a reuşit sa ma pronunţat critic asupra unor prevederi care sînt departe de a fi perfecte. Totuşi,

consider că realizarea normelor de drept depinde foarte mult de profesionalismul celor chemaţi să le aplice.

Chiar şi atunci cînd textul legii nu este destul de clar, prin intermediul interperetării logice şi justificate ale

specialiştilor de înaltă calificare, prin coroborarea acestuia cu alte norme juridice, din aceleaşi sau din alte acte

normative, se poate da un conţinut logic, care înclină spre o soluţie raţională şi echitabilă, transformînd-o într-o

normă cu un înalt nivel de perfecţiune. În statele cu o economie avansată legile de asemenea sînt supuse unor

critici dure, dar datorită înaltului profesionalism al celor care le aplică, a unei bogate practici judiciare, aceste

legi nu-şi pierd actualitatea sute de ani. În contextul celor expuse, rezultatele studiului constau în următoarele:

- relevarea esenţei institului de drept succesoral legal al Republicii Moldova şi a problemelor lui la etapa

actuală;

- caracteristica sub aspect comparativ a instituţiei succesiunii legale în Republica Moldova şi în alte state;

- cercetarea noţiunii de succesiune, elementelor raportului juridic de succesiune, istoricul şi evoluţia succesiunii

legale şi a caracterelor juridice ale transmiterii moştenirii şi a condiţiilor specifice succesiunii legale; 16

- caracteristica claselor de succesori legali şi evidenţierea problemelor ce apar în procesul realizării dreptului

la succesiune;

- abordarea problemelor reprezentării succesoarle, a condiţiilor şi efectelor ei;

- examinarea rezervei succesorale şi a cazurilor apariţiei dreptului de a pretinde cotă din rezerva succesoarlă;

- relevarea esenţei succesiunii vacante în Republica Moldova;

- analiza critică a unor neconcordanţe şi goluri existente în legislaţia actuală, ce reglamentează raporturile ce

apar în procesul exercitării dreptului la succesiune,neconcordanţe care afectează negativ ocrotirea efectivă a

drepturilor şi intereselor altor categorii de succesori;

1

Capitolul I. Consideraţii generale cu privire la succesiune

Secţiunea 1. Istoricul

Deşi pînă la adoptarea noului Cod civil al Republicii Moldova în legislaţia noastră moştenirea nu a fost definită

expres, existenţa fenomenului dat nu îl poate neglija nimeni. Fiind parte a Uniunii RSS, RSS Moldovenenească

a beneficiat de legislaţia unică a spaţiului sovietic, de doctrina ştiinţifică elaborată aici. Astfel, în doctrina

juridică sovietică au fost date mai multe definiţii acestei instituţii de drept de către ştiinţa dreptului succesoral

(Antimonov B., Grave K., Barşevski M., Gordon M). Însă cea mai corectă din punctul nostru de vedere rămîne

definiţia elaborată de către Nikitiuk P.:”... dreptul succesoral ca instituţie de drept reprezintă totalitatea normelor

care reglementează ordinea şi limitele de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor decedatului la succesorii lui...”.

Conform Hotărîrii Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.13 din 03.10.2005 cu privire la practica

aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune, succesiunea

constituie una dintre modalităţile de dobîndire a dreptului de proprietate prevăzute de alin.(2) art. 320 CC al

RM, care include transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane

fizice, juridice sau stat şi reprezintă una dintre cele mai importante instituţii ale legislaţiei civile . În alin.(1) art.

1432 CC al Republicii Moldova moştenirea este definită ca fiind transmisiunea patrimoniului unei persoane

fizice decedate (cel ce a lăsat moştenirea) către succesorii săi.

2

Secţiunea 2. Noţiunea de succesiune. Felul succesiunilor

Codul civil român nu defineşte noţiunea de succesiune sau de moştenire. Ea a fost definită de doctrină ca

fiind transmisiunea patrimoniului unei peroane fizice decedate către una sau mai multe persoane în viaţă.

Remarcăm, însă, că, în dreptul civil, noţiunea de succesiune are trei semnificaţii:

a) lato sensu, orice transmisiune de drepturi de la o persoană la alta, prin acte între vii (inter vivos) sau

pentru cauză de moarte (mortis causa);

b) stricto sensu, numai transmisiunea pentru cauză de moarte a unui întreg patrimoniu;

c) obiectul însuşi al moştenirii, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial aparţinând

defunctului care trec la moştenitorii săi.

Dispoziţii incidente materiei succesorale întâlnim şi în: L. 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului

supravieţuitor, Codul familiei, Codul de procedură civilă, L. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale,

D. 31/1954 privitor la peroanele fizice şi juridice, D. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, L. 105/1992

privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Persoana care lasă moştenirea este persoana decedată al cărei patrimoniu se transmite pe calea succesiunii.

Aceasta se mai numeşte şi de cujus, prescurtare a formulei romane is de cujus successione agitur. Cel care lasă

moştenirea poate fi orice persoană fizică, indiferent de capacitatea de exerciţiu a acesteia sau de cetăţenie. În

cazul moştenirii testamentare cel care dispune de patrimoniul său prin testament se numeşte testator. Cei care

primesc în tot sau în parte patrimoniul lui de cujus în temeiul legii se numesc moştenitori, succesori, erezi sau

urmaşi. În cazul moştenirii testamentare dobânditorii sunt denumiţi legatari.

După cum am putut observa deja, în dreptul nostru, moştenirea poate fi de două feluri (după izvorul său):

legală şi testamentară. Moştenirea legală, numită şi ab intestat (fără testament), intervine atunci când

transmiterea patrimoniului succesoral de înfăptuieşte în puterea legii; mai exact, este vorba despre ipoteze cum

ar fi: de cujus nu a dispus de patrimoniul său, în timpul vieţii, prin testament; legatarul a renunţat la moştenire;

legatarul este înlăturat de la moştenire fiindcă este ingrat; a fost testată doar o parte a bunurilor succesorale etc.

Moştenirea este denumită testamentară atunci când transmiterea patrimoniului are loc în temeiul voinţei lui de

cujus, manifestată pe testament ca act de ultimă voinţă. În acest caz, moştenitorii sunt desemnaţi de cel care lasă

moştenirea. Cele două moşteniri coexistă, ele neexcluzându-se reciproc. De exemplu, dacă testatorul a făcut un

legat sau mai multe care nu epuizează întreg patrimoniul succesoral, devoluţiunea moştenirii va fi testamentară

în limitele legatelor şi legală pentru restul.

3

Secţiunea 3. Caracterele juridice ale transmisiunii succesorale

Transmisiunea succesorală prezintă unele caractere juridice, care o deosebesc de alte moduri de transmitere a

drepturilor şi obligaţiilor aparţinând unei persoane fizice sau juridice. Astfel, transmisiunea moştenirii este:

- transmisiune pentru cauză de moarte – în sensul că are loc şi operează şi are loc numai la moartea

persoanei fizice;

- o transmisiune universală – în sensul că are ca obiect întregul patrimoniu al persoanei decedate,

respectiv drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial (menţionăm că drepturile reale dobândite prin

succesiune sunt opozabile terţilor fără a fi necesară efectuarea formelor de publicitate imobiliară; la fel

ca şi în cazul în care succesorul dobândeşte prin moştenire o creanţă, aceasta va fi opozabilă terţelor

persoane, independent de respectarea formalităţilor prevăzute de art. 1393, C. civ.); (**)

- o transmisiune unitară – în sensul că, în principiu, întreaga moştenire, atât drepturile, cât şi obligaţiile

defunctului se transmit către moştenitori, după aceleaşi norme juridice, indiferent de natura sau de

originea lor; de asemenea, acest caracter face succesiunea legală să coexiste cu succesiunea

testamentară a lui de cujus; de la acest caracter există o serie de excepţii: dreptul special de moştenire a

soţului supravieţuitor reglementat de art. 5, L. 319/1944; ajutorul lunar acordat soţului supravieţuitor în

condiţiile L. 578/2004; imposibilitatea cetăţenilor străini şi apatrizi de a dobândi dreptul de proprietate

asupra terenurilor prin moştenire testamentară (**); drepturile salariale datorate până la data decesului.

(**); sumele rămase neîncasate de către pensionarul decedat şi indemnizaţiile de asigurări sociale

cuvenite pentru luna în curs şi neachitate asiguratului decedat (art. 97 şi 136, L. 19/2000 privind

sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale); succesiunea cu element de extraneitate

(art. 66, L. 105/1992);

- o transmisiune indivizibilă – în sensul că presupune în mod imperativ acceptarea sau renunţarea la

întreaga moştenire (ca la un tot indivizibil); şi faţă de acest caracter sunt cunoscute excepţii: creanţele

şi datoriile defunctului sunt împărţite între moştenitori din ziua deschiderii succesiunii (art. 1060–1061,

C. civ.) şi situaţia acceptării unei părţi din moştenire printr-o cerere extraordinară reglementată prin

dispoziţiile L. 18/1991, L. 112/1995, L. 1/2000, L. 10/2001.

(**)Constituţie şi Legea nr. 312/2005

(**)Codul Muncii a Republicii Moldova

(**)Codul civil a Republicii Moldova

(**)Drept civil ,Partea speciala,Andrei Blosenco ,Chisinau 2003

4

Capitolul II - Condiţiile moştenirii legale în dreptul Republicii Moldova

Secţiunea 1 . Capacităţea succesorala

Devoluţiunea succesorală este instituţia juridică care permite determinarea persoanelor chemate să

dobândească pe cale de moştenire întreg sau parte din patrimoniul unei persoane fizice decedate. Temeiul care

legitimează această transmitere califică devoluţiunea ca fiind legală sau testamentară. Astfel, dacă legea este cea

care stabileşte persoanele, ordinea şi cotele în care are loc transmiterea patrimoniului succesoral, suntem în

prezenţa devoluţiunii succesorale legale. Dacă transmiterea are ca fundament voinţa defunctului manifestată în

vreuna din formele testamentare admise de lege, devoluţiunea moştenirii va fi testamentară.

În dreptul nostru, regula o constituie moştenirea legală. Ori de câte ori defunctul nu a dispus de bunurile sale

prin testament sau acesta este nul pentru vicii de formă ori legatele instituite sunt ineficace, devoluţiunea

moştenirii se va face în temeiul legii. Este posibil ca prin legatele instituite prin testament de cujus să fi dispus

doar de o parte din bunurile sale; în această ipoteză, moştenirea legală va coexista cu cea testamentară, regulile

devoluţiunii legale aplicându-se pentru acea parte a patrimoniului de care defunctul nu a înţeles să dispună.

Coexistenţa celor două forme ale devoluţiunii succesorale poate fi atrasă şi de existenţa unor moştenitori

rezervatari care, chiar în ipoteza în care de cujus a dispus prin legate valabil instituite de întreg patrimoniul său,

au dreptul, în temeiul legii, la o parte din patrimoniul lui de cujus ce reprezintă cota lor de rezervă.

Pentru ca o persoană să poată veni la moştenire în temeiul legii trebuie să îndeplinească cumulativ

următoarele condiţii:

să aibă capacitate succesorală;

să aibă vocaţie succesorală legală;

să nu fie nedemnă;

să nu fie exheredată de către de cujus.

Împrejurarea că la data deschiderii moştenirii există persoane care îndeplinesc toate condiţiile dreptului de

moştenire legală, nu înseamnă că acestea toate vor veni la moştenire, ci doar că ele au aptitudinea de a dobândi,

în temeiul legii, parte sau tot patrimoniul succesoral. Folosind anumite criterii tehnico-juridice, legiuitorul va

stabili care dintre aceste persoane vor culege efectiv moştenirea lăsată de defunct. În plus, legea stabileşte

numai dreptul la moştenirea legală, nu şi obligaţia de a accepta moştenirea.

Deoarece condiţia capacităţii succesorale a fost analizată în capitolul precedent, facem trimitere la cele

menţionate acolo. Condiţia vocaţiei succesorale legale şi cea a nedemnităţii succesorale vor fi analizate în cele

ce urmează. În ceea ce priveşte condiţia exheredării, întrucât aceasta reprezintă o dispoziţie testamentară,

discuţiile pe care le implică vor fi făcute la materia moştenirii testamentare.

5

Sectiunea 2-a. DESCHIDEREA SUCCESIUNII

1. Noţiuni introductive

C. civ. statuează regula conform cu care „succesiunile se deschid prin moarte”. Per a contrario, succesiunea

unei persoane aflată în viaţă nu poate fi deschisă, altfel spus, nu poate trece către moştenitorii lui de cujus.

Putem defini deschiderea moştenirii ca fiind faptul juridic care generează transmiterea patrimoniului succesoral

al lui de cujus către moştenitorii săi, legali sau testamentari, şi care constituie temei al naşterii dreptului de

moştenirii. În materie succesorală, semnificaţia juridică deosebită a deschiderii moştenirii se explică prin aceea

că din acest moment toate drepturile şi obligaţiile celui care lasă moştenirea se transmit de drept, fără nici o

întrerupere, către succesori; până în acest moment, nici unul dintre prezumtivii moştenitori nu are vreun drept

concret câştigat cu privire la bunurile antecesorului său, ci doar drepturi eventuale.

În dreptul nostru, prin moarte se înţelege numai moartea naturală a unei persoane fizice, constatată fizic prin

examinarea cadavrului sau declarată prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă. Dacă cel

declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă, se poate cere anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte (art.

20, alin.1, D. 31/1954). Cum nulitatea produce efecte retroactive, se va considera că succesiunea acelei

persoane nu s-a deschis, cel în cauză putând cere restituirea bunurilor sale. Întrucât potrivit art. 19 din Decretul

nr. 31/1954, o persoană dispărută este considerată a fi în viaţă cât timp nu intervine o hotărâre judecătorească

declarativă de moarte, rămasă definitivă, rezultă că declararea judecătorească a dispariţiei unei persoane nu are

ca efect deschiderea moştenirii acesteia. (**)

Deschiderea succesiunii nu trebuie confundată cu deschiderea procedurii succesorale notariale. Cele două

instituţii se deosebesc atât sub aspectul temeiului, cât şi sub aspectul finalităţii. Astfel, dacă faptul morţii unei

persoane este evenimentul generator al deschiderii moştenirii, temeiul deschiderii procedurii succesorale

notariale îl constituie cererea adresată notarului public competent din punct de vedere teritorial. Finalitatea

deschiderii succesiunii o constituie transmiterea patrimoniului succesoral al lui de cujus, în timp ce procedura

succesorală notarială are drept scop eliberarea certificatului de moştenitor. Efectul juridic principal al

deschiderii moştenirii se produce de drept, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, pe când actul

constatator eliberat de notarul public este condiţionat de parcurgerea procedurii necontencioase amintite,

procedură ce nu are caracter obligatoriu.

Sub aspect juridic, deschiderea moştenirii implică identificarea a două coordonate: una temporală (data

deschiderii moştenirii) şi una spaţială (locul deschiderii moştenirii).

(**)Autorii Manualului judecătorului la examinarea pricinilor civile (Chişinău, 2006)

6

2. Data deschiderii succesiunii

Data deschiderii succesiunii coincide cu data morţii celui despre a cărui moştenire este vorba. Data

deschiderii moştenirii nu trebuie confundată cu data deschiderii procedurii succesorale notariale, aceasta din

urmă fiind întotdeauna ulterioară celei dintâi. Aplicând principiul general de probaţiune conţinut de art. 1169,

C. civ., rezultă că cel care invocă drepturi asupra patrimoniului succesoral are sarcina să dovedească atât faptul

morţii, precum şi data (uneori chiar şi ora, minutul) morţii. Dovada morţii şi a datei sale se face prin certificatul

de deces, eliberat după ce actul de deces este întocmit pe baza certificatului medical constatator al decesului sau

a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte rămasă definitivă. Deoarece faptul morţii şi data când a intervenit

aceasta nu sunt percepute de către agentul constatator ex propriis sensibus, menţiunile acestuia făcute în actul

de stare civilă cu privire la deces şi data lui pot fi combătute prin orice mijloc de probă. Astfel, orice persoană

interesată poate promova o acţiune în justiţie în anularea, modificarea sau completarea actului de deces şi a

menţiunilor înscrise pe acesta (art. 57, L. nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă). Dacă data morţii

stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte de către instanţă este contestată, această dată poate

fi rectificată printr-o acţiune în justiţie, dovada datei reale putând fi făcută prin orice mijloc de probă. Tot prin

orice mijloc de probă urmează a se dovedi, la nevoie, ora, eventual chiar minutul în care a intervenit decesul

celui despre a cărui moştenire este vorba.

Determinarea datei deschiderii moştenirii este importantă deoarece în funcţie de acest moment se determină:

sfera moştenitorilor legali şi testamentari, capacitatea lor succesorală, precum şi drepturile lor asupra

moştenirii (art. 654, C. civ.);

compunerea şi valoarea masei succesorale;

data de la care începe să curgă, de regulă, termenul de 6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune

succesorală (art. 700, C. civ.);

momentul până la care retroactivează acceptarea sau renunţarea la succesiune;

validitatea actelor juridice asupra moştenirii (având în vedere faptul că legiuitorul român, spre deosebire,

spre exemplu, de legiuitorul german sau elveţian, sancţionează cu nulitatea absolută pactele asupra unei

succesiuni nedeschise);

începutul indiviziunii succesorale şi data până la care va retroactiva actul de partaj succesoral (în caz de

pluralitate de moştenitori);

legea aplicabilă devoluţiunii succesorale în cazul conflictului în timp de legi succesorale succesive.

7

3. Locul deschiderii succesiunii

Locul deschiderii succesiunii coincide cu ultimul domiciliu al lui de cujus. Soluţia rezultă implicit din

prevederile C. proc. civ. (art. 14) şi din dispoziţiile Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995

(art.10, lit. a) şi b) şi art. 68, alin. 1 şi 2 ) şi se impune şi din considerentul că, de obicei, la ultimul domiciliu al

defunctului pot fi soluţionate mai uşor problemele ce privesc moştenirea, de aici culegându-se mai lesne

informaţii în legătură cu prezumtivii moştenitori şi conţinutul masei succesorale. Prin urmare, în privinţa locului

deschiderii moştenirii nu prezintă relevanţă locul unde a intervenit decesul şi nici reşedinţa defunctului sau

domiciliul curatorului (în ipoteza în care de cujus ar fi fost pus sub curatelă).

Potrivit art. 13 din D. 31/1954, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau

principală”, iar potrivit art. 26, alin. 1 din O.U.G. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de

identitate ale cetăţenilor români, „Domiciliul persoanei fizice este la adresa la care aceasta declară că are

locuinţa principală”. Poate fi vorba de domiciliul voluntar (ales) al persoanei fizice cu capacitate de exerciţiu

deplină ori de domiciliul legal, fixat de lege minorului sau persoanei pusă sub interdicţie judecătorească.

Întrucât în materie de moştenire regulile de competenţă (art. 19 coroborat cu art. 14 din C. proc. civ.) au caracter

imperativ, clauza testamentară prin care de cujus ar dispune ca eventualul litigiu născut în legătură cu

transmiterea succesiunii sale să fie guvernată de o altă lege decât cea a ultimului domiciliu este nulă de drept.

În cazul decesului unei persoane care nu a avut domiciliul în ţară, indiferent că este vorba de un cetăţean

român sau străin, locul deschiderii moştenirii este locul din ţară unde se află bunurile de valoare ale acesteia.

Aceeaşi regulă este aplicabilă şi pentru determinarea competenţei instanţei judecătoreşti sau a altor organe cu

atribuţii în materie de moştenire.

Dacă domiciliul celui despre a cărui moştenire este vorba nu este cunoscut, se aplică regula locului din ţară

unde se găsesc bunurile de valoare ale defunctului, iar în cazul lipsei de bunuri, se ia în considerare locul unde

s-a înregistrat moartea.

În cazul în care moartea celui care lasă moştenirea a fost declarată pe cale judecătorească, locul deschiderii

moştenirii coincide cu ultimul domiciliu al celui dispărut la data stabilită prin hotărâre ca fiind cea a morţii

prezumate. În practica judiciară s-a statuat că se are în vedere ultimul domiciliu avut în ţară, iar nu în străinătate,

iar dacă de cujus nu a avut domiciliul în ţară, locul deschiderii moştenirii va fi locul din ţară unde se află

bunurile cele mai importante din moştenire.

Dovada ultimului domiciliu se poate face prin orice mijloc de probă, fiind vorba de o chestiune de fapt. În

concret, probaţiunea se realizează cu menţiunile din actul de identitate (cartea de identitate) sau certificatul de

deces al lui de cujus, iar în cazul minorului sub 14 ani cu menţiunile din actul de identitate al reprezentantului

legal.

8

În cazul în care domiciliul indicat în actul ce serveşte pentru dovedirea lui este contestat, instanţa urmează să

stabilească, prin administrarea oricărui mijloc de probă, domiciliul real al celui despre a cărui moştenirea este

vorba. Evident, sarcina probei incubă celui ce contestă veridicitatea actului doveditor al ultimului domiciliu.

Locul deschiderii moştenirii prezintă interes practic pentru stabilirea organelor competente teritorial să

soluţioneze diferitele probleme legate de atribuirea patrimoniului succesoral. Astfel, în raport de locul

deschiderii moştenirii se determină:

secretarul consiliului local competent să ceară deschiderea procedurii succesorale notariale şi, dacă este

nevoie, luarea măsurilor conservatorii asupra patrimoniului succesoral (art. 68 şi 70 din L. 36/1995);

notarul public competent să efectueze procedura succesorală notarială (art. 10, L. 36/1995);

instanţa judecătorească competentă să judece litigiile privitoare la moştenire, chiar în ipoteza în care în

masa succesorală s-ar găsi şi imobile aflate în circumscripţia altei instanţe;

Potrivit art. 14 din C. proc. civ., „în materie de moştenire, sunt de competenţa instanţei celui din urmă

domiciliu al defunctului:

1. cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

2. cererile privitoare la moştenire, precum şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea

unul împotriva altuia;

3. cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunui dintre moştenitori sau împotriva

executorului testamentar”.

Nu sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

- acţiunile intentate de moştenitori împotriva terţilor care nu pretind drepturi succesorale (se aplică

dispoziţiile de drept comun);

- cererile creditorilor îndreptate împotriva unicului moştenitor care a acceptat succesiunea pur şi simplu

(se aplică dispoziţiile de drept comun);

- acţiunile reale imobiliare fără legătură cu aspectele succesorale avute în vedere de art. 14 din C. proc.

civ. (care sunt de competenţa instanţei locului situării bunului – art. 13 din C. proc. civ.);

- cererile moştenitorilor îndreptate împotriva unui creditor al succesiunii (se aplică dispoziţiile de drept

comun);

- cererile formulate de către sau împotriva moştenitorilor ulterior încetării indiviziunii succesorale (se

aplică dispoziţiile de drept comun).

9

Secţiiunea a 3-a . Vocaţa(chemarea) la moştenire.

Vocaţia succesorală legală

În dreptul nostru, au vocaţia succesorală legală persoanele care sunt în legătură de rudenie cu defunctul şi soţul

supravieţuitor. Legea atribuie acestor persoane vocaţie la moştenire ţinând cont de natura relaţiilor ce se stabilesc în mod

firesc între rude, respectiv între soţi. În caz de moştenire vacantă, bunurile succesorale sunt culese de către stat.

C. fam. (art. 45) defineşte rudenia ca fiind legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe

faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea, în linie

colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă. Constituie temei al vocaţiei succesorale legale

atât rudenia firească, cât şi rudenia civilă. Întrucât prin dovedirea rudeniei se urmăresc interese patrimoniale, în doctrină

se apreciază că dovada rudeniei se poate face nu numai prin actele de stare civilă, ci şi prin alte mijloace de probă admise

de lege. Instanţă supremă a statuat că atunci când partea trebuie să dovedească naşteri şi căsătorii vechi sau întâmplate în

localităţi necunoscute ori îndepărtate, sau când, pentru obţinerea lor, ar întâmpina piedici găsite ca întemeiate, instanţa ar

putea să admită şi alte probe decât actele de stare civilă, cu condiţia ca probele astfel admise să nu fie contrare

certificatelor de stare civilă prezentate.

Vocaţia succesorală legală este nelimitată în cazul rudeniei în linie dreaptă. În schimb, în cazul rudeniei în linie

colaterală legiuitorul a limitat vocaţia la moştenire până la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv. Noţiunea de grad de

rudenie este folosită pentru a stabili distanţa între rude, legăturile de rudenie putând fi mai apropiate sau mai depărtate. La

rudenia în linie dreaptă, gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge

între două persoane. Spre exemplu, nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de gradul al II-lea. La rudenia în linie colaterală,

gradul de rudenie se socoteşte după numărul naşterilor, pornind de la una din rude, în linie ascendentă până la autorul

comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. De exemplu, fraţii sunt rude de gradul al II-lea,

unchiul şi nepotul de frate sunt rude de gradul al III-lea, verii primari între ei rude de gradul al IV-lea. Nu există rude de

gradul întâi în linie colaterală.

În această materie este cunoscut principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale ce exprimă regula de drept

conform cu care dacă o persoană are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de o altă persoană, atunci şi

aceasta din urmă are vocaţie succesorală la moştenirea celei dintâi. Altfel spus, dacă X are vocaţie succesorală la

moştenirea lui Y, atunci şi Y are vocaţie succesorală la moştenirea lui X. Spre exemplu, nepoţii au aptitudinea abstractă de

a culege moştenirea bunicilor, după cum şi aceştia ar putea veni la succesiunea nepoţilor lor. Principiul enunţat are şi un

sens negativ: dacă o persoană nu are vocaţie succesorală la moştenirea alteia, nici aceasta nu are vocaţie succesorală în

raport cu prima persoană. De exemplu, ginerele nu are vocaţie succesorală legală generală la moştenirea lăsată de socrii,

după cum nici socrii nu au vocaţie succesorală generală la moştenirea ginerelui.

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare a acestui principiu, trebuie arătat că acesta se aplică numai în materia

moştenirii legale. Moştenirea testamentară nu cunoaşte aplicabilitatea unui astfel de principiu; cu toate acestea, există

posibilitatea practică ca două persoane să-şi confere reciproc vocaţie succesorală testamentară (de exemplu, A îl

desemnează pe B legatar universal, iar B, prin testamentul pe care îl lasă, îl numeşte pe A legatar cu titlu particular).

10

Principiul reciprocităţii vizează numai vocaţia succesorală generală, deci numai posibilitatea abstractă ca o persoană să

o moştenească pe alta. Aplicabilitatea principiului nu înseamnă că dacă X culege în concret moştenirea lui Y, atunci şi X

va culege moştenirea lui Y, căci venirea concretă la moştenire se concretizează în funcţie de ordinea în care va interveni

decesul lor sau a uneia dintre ele şi, evident, de concursul celorlalţi moştenitori. Spre exemplu, copilul are vocaţie

succesorală legală generală la moştenirea lăsată se tatăl său, după cum şi tatăl are vocaţie succesorală legală generală la

moştenirea lăsată de copilul său. În concret, dacă părintele va predeceda copilului, numai fiul va moşteni tatăl, nu şi

invers, după cum în ipoteza în care fiul va muri înaintea părintelui său, numai tatăl îl va moşteni pe fiu.

Principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale cunoaşte o singură excepţie: este cazul în care nulitatea căsătoriei

putative intervine după decesul unuia dintre soţi. Astfel, în ipoteza în care soţul care a fost de bună-credinţă

supravieţuieşte celuilalt soţ, atunci el va putea veni la moştenirea soţului decedat. În schimb, dacă soţul supravieţuitor este

cel de rea-credinţă (a cunoscut cauza de nulitate a căsătoriei), atunci el nu va avea vocaţie succesorală legală generală la

moştenirea soţului defunct; aceasta deoarece căsătoria nu produce nici un efect asupra lui. Evident, inoperabilitatea în

acest caz a principiului reciprocităţii nu împiedică venirea la moştenirea soţului se bună-credinţă, soţul care a fost de rea-

credinţă culegând moştenirea nu ca moştenitor legal, ci ca succesor testamentar (evident, dacă legatul lăsat în favoarea sa

este valabil instituit).

Plecând de la prezumţia că intensitatea relaţiilor afective între defunct şi rudele sale scade pe măsură ce gradul de

rudenie creşte şi că afecţiunea defunctului este mai mare pentru anumite categorii de rude ale sale decât pentru altele,

legiuitorul a rânduit o anumită ordine de chemare la moştenire a rudelor celui care lasă moştenirea. Astfel, dintre toate

rudele care au aptitudinea legală abstractă de a culege moştenirea, legiuitorul va selecta, cu ajutorul a două criterii,

persoanele care vor culege efectiv moştenirea. Altfel spus, li se va recunoaşte vocaţie succesorală concretă numai

anumitor rude cu vocaţie succesorală generală.

Pentru stabilirea ordinii de preferinţă între rudele defunctului cu vocaţie succesorală generală, se folosesc două criterii

tehnico-juridice:

a) clasa de moştenitori;

b) gradul de rudenie.

11

Secţiunea a 4- a. Nedemnitatea succesorală

Nedemnitatea succesorală

Noţiune şi caractere juridice

Nedemnitatea succesorală reprezintă decăderea de drept a unui moştenitor legal din dreptul de a culege o moştenire

determinată, inclusiv partea de rezervă din acea moştenire la care ar fi avut dreptul, deoarece s-a făcut vinovat de

săvârşirea unei fapte grave, prevăzută de lege, faţă de cel care lasă moştenirea ori faţă de memoria acestuia.

Nedemnitatea succesorală prezintă următoarele caractere juridice:

a) intervine doar în cazul moştenirii legale şi numai în ipoteza săvârşirii faptelor expres şi limitativ prevăzute de

lege; având în vedere caracterul imperativ şi de strictă interpretare a normelor care reglementează instituţia

nedemnităţii, acestea nu pot fi aplicate prin asemănare în alte ipoteze decât cele legale;

b) operează de drept, nefiind condiţionată de pronunţarea sau constatarea ei pe cale judecătorească; operând de

drept, cel care lasă moştenirea nu ar putea înlătura efectele ei prin iertarea moştenitorului culpabil;

c) nu afectează eficacitatea donaţiilor sau legatelor făcute de către defunct în favoarea nedemnului; în cazul în care

una şi aceeaşi faptă constituie o cauză comună de ineficacitate a tuturor celor trei instituţii (donaţie, legat,

moştenire legală), instanţa va constata nedemnitatea care a operat de drept, în temeiul legii, şi va pronunţa

revocarea donaţiei/legatului pentru ingratitudine, dacă se constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege

d) este o sancţiune civilă, producând efecte doar asupra autorului faptei; nedemnitatea unui moştenitor legal nu

influenţează drepturile succesorale ale celorlalţi moştenitori ai lui de cujus; doar în mod excepţional,

nedemnitatea va influenţa vocaţia succesorală concretă a copiilor nedemnului;

e) produce efecte relative, adică înlătură succesorul nedemn numai de la moştenirea celui faţă de care a săvârşit

faptul sancţionat cu nedemnitate; acest fapt nu va influenţa însă drepturile succesorale legale pe care nedemnul le

are cu privire la moştenirea altor persoane. De exemplu, săvârşind faptul faţă de tată, copilul va putea veni la

moştenirea lăsată de mamă, având posibilitatea să dobândească inclusiv acele bunuri pe care mama sa le-ar fi

dobândit de la tatăl său);

f) intervine numai dacă nedemnul a avut discernământ în momentul săvârşirii faptei; în cazul persoanelor lipsite de

capacitate de exerciţiu, existenţa discernământului trebuie dovedită, iar în cazul persoanelor care au capacitate de

exerciţiu, restrânsă sau deplină, discernământul se prezumă până la proba contrară. Dacă fapta de nedemnitate

face obiectul unui proces penal, devine operantă instituţia iresponsabilităţii reglementată de Codul penal.

Cazurile de nedemnitate

C. civ., , enumeră limitativ faptele care atrag sancţiunea nedemnităţii: atentatul împotriva celui care lasă moştenirea;

acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea; nedenunţarea omorului a cărui victimă a fost cel

despre a cărui moştenire este vorba.

12

Atentatul împotriva celui care lasă moştenirea – este nedemn de a succede condamnatul pentru că a omorât sau a

încercat să omoare pe defunct. Pentru ca acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie întrunite cumulativ

următoarele condiţii:

a) moştenitorul să fi săvârşit o faptă o faptă care să realizeze conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor; nu

interesează dacă infracţiunea s-a consumat sau dacă a rămas în fază de tentativă; nu interesează felul omorului,

mobilul sau scopul infracţiunii;

b) vinovăţia moştenitorului să fi fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă; întrucât

calitatea de condamnat depinde de finalizarea procesului penal printr-o hotărâre de condamnare, condiţia

condamnării nu se consideră îndeplinită dacă:

- există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei – în această situaţie, fapta nu constituie infracţiune şi,

neexistând infracţiune, lipseşte temeiul răspunderii penale, neputând fi vorba despre un condamnat;

- moştenitorul decedează în cursul procesului penal – în această ipoteză procesul penal încetează, calitatea de

inculpat pe care moştenitorul a avut-o în cursul procesului neputând fi convertită în cea de condamnat.;

- amnistierea faptei înainte de condamnarea moştenitorului – deşi este foarte puţin probabil ca o faptă atât de

gravă să formeze obiectul vreunei amnistii, în ipoteza în care actul de clemenţă intervine înainte ca

moştenitorul să dobândească calitatea de condamnat, ea înlătură răspunderea penală acestuia şi, deci,

posibilitatea pronunţării împotriva acestuia a unei hotărâri de condamnare;

- prescrierea răspunderii penale – fiind înlăturată posibilitatea statului de a trage la răspundere penală pe

făptuitor, nu mai poate avea loc o judecare care să se finalizeze printr-o hotărâre de condamnare.

Dacă moştenitorul condamnat printr-o hotărâre penală definitivă este ulterior amnistiat, graţiat sau reabilitat ori dacă

intervine prescripţia executării pedepsei aplicate moştenitorului, condiţia condamnării fiind îndeplinită, nedemnitatea va

opera.

Acuzaţia capitală calomnioasă împotriva celui care lasă moştenirea – este nedemn să succeadă acela care a făcut

în contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă. Pentru ca acest caz de nedemnitate să

devină aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) moştenitorul să facă o acuzaţie împotriva celui despre a cărui moştenire este vorba; acuzaţia poate îmbrăca

forma unui denunţ sau a unei plângeri ori a unei mărturisiri procesuale sau extraprocesuale. Ceea ce interesează

este ca din actul care emană de la moştenitor să rezulte neîndoielnic acuzarea celui despre a cărui moştenire este

vorba de săvârşirea unei fapte grave, iar actul să aibă aptitudinea de a angaja răspunderea penală a celui acuzat;

b) fapta de care este acuzat cel despre a cărui moştenire este vorba trebuie să poată atrage pedeapsa cu moartea;

c) acuzaţia făcută de către moştenitor să fie declarată, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, calomnioasă.

Având în vedere că prin Decretul-Lege nr. 6/1990 pedeapsa capitală a fost exclusă dintre sancţiunile de drept penal, iar

raţiuni de politică penală exclud reintroducerea în sistemul de drept român a unei asemenea pedepse, apreciem că, în

prezent, acest caz de nedemnitate trebuie considerat ca desuet. Susţinerea că am putea considera că acest caz de

nedemnitate va putea fi aplicat în cazul în care acuzaţia calomnioasă ar atrage pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu poate fi

primită din cel puţin două motive: normele care reglementează cazurile de nedemnitate sunt de strictă interpretare şi

13

aplicare, neputând fi aplicate prin asemănare şi în alte ipoteze decât cele prevăzute de legiuitor; apoi, scopul instituirii

acestui caz de nedemnitate a avut în vedere împrejurarea că o eventuală condamnare la moarte a celui despre a cărui

moştenire este vorba ar fi deschis moştenitorului calea unei moşteniri, or condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu

are aceeaşi consecinţă.

Nedenunţarea omorului a cărui victimă a căzut cel despre a cărui moştenire este vorba - v., este nedemn să

succeadă moştenitorul major care, având cunoştinţă de omorul defunctului, nu a denunţat aceasta justiţiei. Pentru ca

acest caz de nedemnitate să devină aplicabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) cel despre a cărui moştenire este vorba să fi fost victima unui omor. Apreciem că legiuitorul are în vedere

infracţiunea de omor, iar nu alte fapte care ar fi avut ca urmare moartea victimei. Prin urmare, loviturile

cauzatoare de moarte sau alte infracţiuni care au avut ca urmare (nu ca scop) moartea victimei (spre exemplu, o

tâlhărie urmată de moartea victimei) nu atrag incidenţa acestui caz de nedemnitate;

b) omorul să nu fi fost descoperit de organele competente;

c) moştenitorul să aibă cunoştinţă de săvârşirea omorului. Nu se cere ca moştenitorul să cunoască şi alte date cu

privire la acest omor (autorul faptei, mobilul sau scopul omorului, modul, locul ori timpul săvârşirii acestuia).

Stabilirea acestei împrejurări este o împrejurare de fapt care urmează a fi stabilită de instanţă pe bază de probe;

d) nedenunţarea să nu fie apreciată de legiuitor drept scuzabilă. Potrivit, C. civ., moştenitorul nu va fi sancţionat cu

nedemnitatea dacă nu a denunţat omorul săvârşit de către o rudă în linie directă sau colaterală (numai fraţi,

surori, unchi, mătuşi, nepoţi, nepoate), de către soţul său ori de un afin.

Deşi este lesne de identificat scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei excepţii, în doctrina mai veche s-a

subliniat, pe bună dreptate, că textul se poate aplica numai dacă autorul omorului este identificat înainte de a se fi aplicat

sancţiunea nedemnităţii. Aceasta deoarece pentru a fi apărat de sancţiunea îndepărtării sale de la moştenirea victimei

omorului, moştenitorul ar trebui să dovedească că are în raport cu autorul omorului calitatea prevăzută de C. civ.; or, în

atare context, este practic obligat să divulge identitatea asasinului.

e) moştenitorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Deşi legea vorbeşte de moştenitor major, apreciem că se are

în vedere nu atât atingerea unei anumite vârste, cât posibilitatea celui în cauză de a avea reprezentarea obligaţiei

de denunţare ce-i incubă. Or, o astfel de reprezentare este exclusă în cazul persoanelor puse sub interdicţie. Cum

sancţiunea nedemnităţii implică cu necesitate existenţa discernământului în momentul săvârşirii faptei, rezultă că

textul protejează moştenitorul cu vârsta cuprinsă între 14–18 ani al căror discernământ a fost dovedit, dar care

neavând capacitate deplină de exerciţiu sunt exceptaţi de la aplicarea , C. civ.

În literatura de specialitate, şi acest din urmă caz este apreciat a fi căzut în desuetudine.

14

Capitolul III - Clasele de succesori legali

Secţiunea 1. Rudenia

Clasa I de moştenitori legali: descendenţii defunctului – aceştia sunt copiii defunctului şi urmaşii lor în linie dreaptă

la infinit din căsătorie, din căsătorii diferite, din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte copiii adoptaţi, dacă

adoptatorul este de cujus, atunci ei vin la moştenirea acestuia, indiferent de felul adopţiei. Dacă 2 sau mai mulţi copii ai

defunctului au vocaţie succesorală, împărţirea moştenirii între descendenţi se face pe capete, în părţi egale. La fel şi-n

cazul descendenţilor de grad subsecvent, care nu beneficiază de reprezentare, deci vin la moştenire în nume propriu. Dacă

descendenţii de gradul al II-lea şi următoarele vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini. Caracterele

juridice ale dreptului la moştenire al descendenţilor sunt următoarele: vin la moştenire în nume propriu sau prin

reprezentare, sunt moştenitori rezervatari, sunt moştenitori sezinari (au posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea

moştenirii înainte de eliberarea certificatului de moştenitori), sunt obligaţi să raporteze donaţiile primite de la de cujus

dacă donaţia nu a fost făcută cu scutire de raport.

Clasa a II-a de moştenitori legali: ascendenţii privilegiaţi şi colaterali privilegiaţi – dacă de cujus nu are

descendenţi sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, moştenirea va fi culeasă de clasa a II-a de moştenitori

legali. Aceasta este o clasă mixtă, a ascendenţilor privilegiaţi (părinţii lui de cujus) şi a colateralilor privilegiaţi (fraţii şi

surorile lui de cujus, şi descendenţii acestora până la gradul al IV-lea inclusiv). Ei nu se exclud, ci moştenesc împreună.

Prin ascendenţi privilegiaţi înţelegem tatăl şi mama lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. În

ceea ce priveşte părinţii lui de cujus din afara căsătoriei, C. civ. (în art. 678) consacră doar vocaţia succesorală a mamei,

dar conform art. 106, C. fam. şi conform principiului egalităţii între sexe, se consideră că şi tatăl din afara căsătoriei are

vocaţie succesorală.

Împărţirea moştenirii între ascendenţii privilegiaţi se produce astfel:

a) dacă la moştenire vin numai părinţii, atunci moştenirea se împarte între aceştia în mod egal;

b) dacă ascendenţii privilegiaţi vin în concurs cu colateralii privilegiaţi, părinţii vor lua ½ din moştenire, cealaltă ½

revenind colateralilor privilegiaţi indiferent de numărul lor. Dacă trăieşte un singur părinte, va lua ¼ din moştenire.

Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la moştenire numai

în nume propriu; sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Prin colaterali privilegiaţi înţelegem fraţii şi surorile lui de cujus şi descendenţii acestora, până la gradul al IV-lea

inclusiv, adică nepoţii şi strănepoţii de soră şi frate din căsătorie, din afara căsătoriei şi din adopţia cu efecte depline.

Împărţirea moştenirii între colateralii privilegiaţi se produce astfel:

a) regula o constituie împărţirea pe capete (în mod egal) a cotei ce le revine (la fel se împarte şi între descendenţii din

fraţi şi surori dacă aceştia vin la moştenire în nume propriu);

b) dacă vin la moştenire prin reprezentare, împărţirea se face pe tulpini şi subtulpini chiar dacă moştenitorii sunt de

grad egal;

15

c) când fraţii şi surorile lui de cujus nu sunt din aceiaşi părinţi, împărţirea se face pe linii. Astfel, partea din moştenire

ce revine colateralilor privilegiaţi se împarte în două părţi egale, corespunzătoare celor două linii: paternă şi

maternă. Jumătatea paternă se împarte între fraţii lui de cujus pe linie paternă, iar jumătatea maternă se împarte între

fraţii lui de cujus pe linie maternă. Fraţii buni vin la moştenire atât pe linie paternă, cât şi pe linie maternă. Regula

enunţată e valabilă şi pentru descendenţii din fraţi şi surori, indiferent dacă vin la moştenire în nume propriu sau

prin reprezentare. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor privilegiaţi sunt următoarele: vin la

moştenire în nume propriu, iar descendenţii lor pot beneficia de reprezentarea succesorală; nu sunt moştenitori

rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Clasa a III-a de moştenitori legali: ascendenţii ordinari – dacă de cujus nu are moştenitori din primele două clase

ori dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa ascendenţilor ordinari, adică

bunicii, străbunicii etc. lui de cujus, fără limită de grad, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte

depline. Între ascendenţii ordinari împărţirea moştenirii se efectuează conform principiului proximităţii gradului de

rudenie, bunicii înlăturând de la moştenire pe străbunici. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al ascendenţilor

ordinari sunt următoarele: vin la moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; sunt moştenitori

sezinari; nu sunt obligaţi la raportul donaţiilor.

Clasa a IV-a de moştenitori legali: colateralii ordinari – dacă de cujus nu are moştenitori din primele trei clase ori

dacă acestea nu pot sau nu vor să vină la moştenire, este chemată la moştenire clasa colateralilor ordinari, adică unchii,

mătuşile, verii primari, fraţii şi surorile bunicilor lui de cujus, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţia cu efecte

depline. Colateralii ordinari vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie. Unchii şi mătuşile înlătură pe verii primari şi

pe fraţii şi surorile bunicilor care sunt rude colaterale de gradul al IV-lea. Între rudele de grad egal, moştenirea se

împarte pe capete. Caracterele juridice ale dreptului la moştenire al colateralilor ordinari sunt următoarele: pot veni la

moştenire doar în nume propriu; nu sunt moştenitori rezervatari; nu sunt moştenitori sezinari; nu sunt obligaţi la raportul

donaţiilor. (**)

(**)Codul familiei al Republicii Moldova

16

Secţiunea a 2 -a .Reprezentărea succesorala

Reprezentarea succesorală

Instituţia reprezentării succesorale (art. 664–668, C. civ.) a fost creată de către legiuitor pentru a permite unui

moştenitor legal de grad mai îndepărtat, numit reprezentant, să urce în locul, gradul şi drepturile ascendentului său, numit

reprezentat, decedat anterior deschiderii moştenirii. Reprezentarea succesorală permite reprezentantului să culeagă partea

din moştenire care s-ar fi cuvenit reprezentatului dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă la data deschiderii succesiunii. Potrivit

dispoziţiilor Codului civil, reprezentarea succesorală este admisă numai în privinţa descendenţilor copiilor defunctului şi a

descendenţilor din fraţii şi surorile defunctului. Pentru a putea opera reprezentarea succesorală este necesar îndeplinirea

următoarelor condiţii:

a) cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii succesiunii – această condiţie nu trebuie interpretată în sens de

predeces pentru că astfel nu s-ar putea reprezenta comorienţii şi codecedaţii. În cazul acestora e admisă

reprezentarea pentru că, neputându-se stabili dacă au supravieţuit sau nu lui de cujus, se prezumă că la data

deschiderii moştenirii aceştia erau decedaţi şi, în consecinţă pot fi reprezentaţi. Reprezentarea nu poate opera decât

trecând din grad în grad vacant;

b) locul celui reprezentat trebuie să fie util – adică, dacă cel reprezentat ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii

ar fi avut vocaţie succesorală concretă la moştenirea lui de cujus;

c) reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege moştenirea lui de cujus – adică să aibă

capacitatea succesorală, să aibă vocaţie succesorală generală proprie la moştenirea lui de cujus care prin

reprezentare se transformă în vocaţie succesorală concretă (notăm că descendenţii din fraţi şi surori pot veni la

moştenire prin reprezentare numai până la gradul al IV-lea inclusiv), să nu fie nedemn faţă de cujus, să nu fi

renunţat la moştenirea lui de cujus, să nu fi fost exheredat de cujus.

Aceste condiţii trebuie îndeplinite faţă de de cujus, iar nu faţă de reprezentat. Conform art. 665, al. 2 şi 667, C. civ.,

reprezentarea succesorală:

a) e admisă în toate cazurile (adică, atât atunci când unul dintre copiii lui de cujus e decedat, iar nepoţii culeg

prin reprezentare partea ce ar fi revenit părintelui lor, cât şi atunci când toţi copiii lui de cujus sunt decedaţi, iar

nepoţii vin la moştenire prin reprezentare);

b) operează la infinit (însă numai în cazul descendenţilor);

c) operează imperativ şi de drept (voinţa descendenţilor poate influenţa regulile reprezentării numai prin

renunţare la moştenire; voinţa lui de cujus nu poate modifica, în principiu, regulile reprezentării).

Efectele reprezentării succesorale se produc conform art. 667, C. civ.: în toate cazurile în care reprezentarea e admisă,

partajul se face pe tulpini, adică reprezentanţii unei persoane (indiferent de numărul lor) culeg partea din moştenire ce s-ar

fi cuvenit ascendentului reprezentat dacă acesta ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Dacă o tulpină a produs

mai multe ramuri, împărţirea se face tot pe tulpini în fiecare ramură. Deşi reprezentarea operează de drept şi imperativ,

reprezentantul nu e obligat să accepte moştenirea.

17

Secţiunea a 3-a. Partajului averii succesorale.

1. Noţiune

Împărţeala sau partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin

transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate din moştenire în drepturi de proprietate

individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabilă ori a contravalorii acestora. Partajul poate fi

solicitat oricând cu excepţia cazului când între coindivizari există o înţelegere de suspendare temporară a

dreptului de a cere partajul. Partajul definitiv numit şi de proprietate se deosebeşte de partajul de folosinţă sau

provizoriu care se referă doar la posesia şi folosinţa bunurilor succesorale pe timpul stării de indiviziune, fiecare

copărtaş folosind individual bunurile ce i-au fost atribuite, având dreptul la fructele şi veniturile produse de

acestea, fără obligaţia de a da socoteală celorlalţi coindivizari. Partajul folosinţei nu poate fi cerut pe cale

judecătorească. Partajul poate fi total sau parţial atât în privinţa bunurilor succesorale cât şi a participării tuturor

coindivizarilor.

Ieşirea din indiviziune poate fi realizată prin bună învoială (amiabil) sau pe cale judecătorească.

2. Partajul amiabil

Partajul amiabil se poate realiza atunci când toţi indivizarii sunt de acord şi aceştia au capacitate deplină de

exerciţiu. Partajul amiabil poate fi realizat şi printr-o tranzacţie judiciară consfinţită printr-o hotărâre de

expedient sau în cadrul procedurii succesorale notariale. Coindivizarii sunt liberi să împartă moştenirea aşa cum

doresc. Odată realizat partajul în mod valabil nici un coindivizar nu va putea cere ulterior un alt partaj.

3. Partajul judiciar

Partajul judiciar are loc atunci când:

a) coindivizarii nu se înţeleg în privinţa realizării unui partaj amiabil; există coindivizari care nu pot fi

prezenţi la partaj;

b) printre coindivizari există minori sau interzişi judecătoreşti, iar autoritatea tutelară nu şi-a dat acordul la

împărţirea amiabilă. Pentru a putea cere ieşirea din indiviziune titlul de moştenitor este indiferent, acest

lucru putând să-l facă chiar şi cesionarii de drepturi succesorale. Nu pot cere partajul moştenitorii lipsiţi

de drepturi asupra masei indivize, cum e cazul legatarilor cu titlu particular ori moştenitorilor anomali,

aceştia primind individual şi în mod direct de la defunct anumite bunuri. Tot astfel, nudul proprietar nu

poate cere partajul contra uzufructuarului fiindcă nu au drepturi de aceeaşi natură. Partajul se diferenţiază

de alte acţiuni prin aceea că oricine ar introduce acţiunea primeşte o dublă calitate: de reclamant în ceea

18

ce priveşte cota sa parte şi de pârât în ceea ce priveşte cota parte revenind din succesiune fiecăruia dintre

ceilalţi coindivizari. În ceea ce îi priveşte pe creditorii personali ai succesorilor aceştia nu pot proceda la

urmărirea părţii indivize a debitorului din imobilele succesorale, înainte ca, la cererea lor, să se facă

partajul întregii averi succesorale. În acest caz se apreciază că aceşti creditori nu exercită dreptul în nume

propriu ci pentru coindivizarul-debitor, pe cale oblică. Dacă se face plata creanţelor în timpul derulării

acţiunii de partaj acesta nu mai poate continua întrucât devine lipsită de interes pentru creditori. În

privinţa creditorilor moştenirii, problema nu prezintă interes, aceştia putând urmări direct bunurile

succesorale pentru a obţine plata creanţelor lor.

Pentru a putea participa la partaj, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină. Această condiţie este

cerută, deşi partajul produce efecte declarative şi nu translative, pentru că se realizează o transformare profundă

a dreptului de proprietate, drepturile indivize asupra masei partajabile fiind substituite prin drepturi individuale

asupra unor bunuri determinate. De aceea minorii şi interzişii trebuiesc reprezentaţi, respectiv asistaţi. În ceea ce

priveşte introducerea cererii de către un minor sub 14 ani prin reprezentantul său legal acest lucru se poate face

şi fără încuviinţarea autorităţii tutelare considerându-se că drepturile sale sunt pe deplin ocrotite de către

instanţa de judecată.

Cererea de partaj trebuie să arate persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul de moştenire al

fiecăreia dintre acestea, bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor după aprecierea reclamantului, locul unde se

află şi persoanele care le deţin sau le administrează. Dacă există trei sau mai mulţi coindivizari, partajul poate fi

realizat şi parţial, restul rămânând la cerere în indiviziune. Partajul parţial este însă inadmisibil când toţi

coindivizarii solicită ieşirea din indiviziune. Cu ocazia soluţionării cauzei trebuiesc avute în vedere de către

instanţă toate pretenţiile reciproce ale succesibililor. În cazul în care masa succesorală supusă partajului este

compusă din două sau mai multe moştenirii succesive se va proceda la partaj în ordinea deschiderii acestora.

În situaţia în care obiectul partajului îl formează o moştenire care nu pune probleme deosebite de evaluare a

bunurilor succesorale şi de atribuire a acestora, instanţa de judecată va proceda direct, prin hotărârea care o

pronunţă, la stabilirea bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor cu vocaţie la acestea, a cotelor-părţi ce se cuvin

fiecărui moştenitor, a creanţelor pe care unii moştenitori le au faţă de alţii, a pasivului moştenirii, după care se

va proceda la atribuirea în natură a loturilor şi la stabilirea eventualelor sulte pentru echilibrarea valorică a

acestora între moştenitori . În ipoteza în care moştenirea nu poate fi împărţită direct de către instanţă întrucât

sunt necesare evaluări ale bunurilor succesorale, instanţa va proceda, mai întâi, la stabilirea printr-o încheiere de

admitere în principiu a bunurilor supuse împărţelii, a persoanelor care au vocaţie la moştenire, a cotelor ce revin

acestora, a creanţelor pe care coindivizarii le au unii împotriva altora, precum şi a pasivului moştenirii. Prin

aceeaşi încheiere se va numi un expert pentru evaluarea bunurilor şi formularea propunerilor de formare a

loturilor ce urmează a fi atribuite coindivizarilor. Această încheiere poate fi completată printr-o nouă încheiere

19

dacă între timp se descoperă că există şi alţi moştenitori sau alte bunuri supuse împărţelii. Eventual, în această

perioadă, până la pronunţarea hotărârii de împărţeală, cu acordul părţilor instanţa poate dispune scoaterea din

masa de împărţit a unui bun care a fost inclus din eroare. Pentru menţinerea egalităţii în drepturi a

coindivizarilor se impune stabilirea valorii de circulaţie a bunurilor indivize la data împărţelii, dar avându-se în

vedere starea acestora din momentul deschiderii moştenirii; eventuala diminuare sau sporul de valoare trebuie

să fie suportată, respectiv să profite, tuturor coindivizarilor în proporţia cotei-părţi ce revine fiecăruia. Loturile

formate de expert (ţinând cont, pe cât posibil, de cota parte ce revine fiecărui coindivizar) vor fi atribuite în

principiu în natură de instanţă. De aceea, fără consimţământul coindivizarilor, este nelegală atribuirea tuturor

bunurilor succesorale unuia dintre coindivizari, iar celorlalţi numai a contravalorii în bani, atât timp cât

atribuirea în natură este posibilă. Totuşi componenţa loturilor rămâne o chestiune de apreciere de fapt, iar nu de

drept, fiindcă trebuie urmărită salvgardarea valorii economice a bunurilor. Pentru formarea şi atribuirea loturilor

instanţa va ţine seama în lipsa acordului părţilor de: mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia

părţilor, faptul că unii dintre coindivizari au adus îmbunătăţirii bunurilor succesorale cu acordul celorlalţi.

Eventuala diferenţă valorică între loturi va fi compensată prin plata unor sume de bani (sulte) în favoarea

coindivizarilor ale căror loturi au valoare mai mică decât cota lor parte. Neplata sultei nu atrage rezoluţiunea

partajului, ceilalţi coindivizari trebuind să îşi valorifice drepturile pe calea executării silite. În situaţia în care

împărţeala în natură a unui bun sau chiar a întregii moştenirii nu este posibilă, la cererea unuia sau a mai multor

coindivizari, instanţa de judecată va putea proceda, printr-o încheiere, la atribuirea provizorie a întregului bun

celui/celor care au solicitat acest lucru stabilindu-se termenul în care trebuiesc plătite celorlalţi coindivizari.

Dacă sultele sunt achitate la timp, instanţa îi va atribui definitiv bunul prin hotărâre pronunţată asupra fondului

cauzei. În caz contrar, bunul poate fi încredinţat altui copărtaş în aceleaşi condiţii. Pentru motive instanţa va

putea proceda chiar şi la atribuirea definitivă a bunului.

4. Opoziţia la partaj

Întrucât prin înţelegerea lor coindivizarii pot încerca fraudarea creditorilor lor, C. civ. le oferă acestora

posibilitatea de a interveni în procedura partajului pe calea opoziţiei la partaj. Se încearcă astfel prevenirea

ineficacităţii partajului prin introducerea ulterioară a acţiunii pauliene de către creditori. Opoziţia dă dreptul

creditorilor de a participa la partaj şi a-şi exprima interesele în legătură cu acesta. Dacă partajul se face fără

participarea creditorilor sau fără a se ţine seama de opoziţia lor, el poate fi atacat cu acţiunea. În practică se

admite că beneficiază de dreptul de opoziţie orice persoană ce poate justifica un interes legitim în legătură cu

procedura partajului succesoral. În privinţa formei, legea nu prevede vreo condiţie specială, opoziţia trebuind să

rezulte neechivoc. O dată exercitat dreptul de opoziţie în sensul prezentării unei poziţii diferite faţă de partaj

decât cea a coindivizarilor efectul acestuia constă în indisponibilizarea drepturilor succesorale ale creditorilor.

20

Secţiunea a 4-a Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor

În afara condiţiilor generale cerute pentru a moşteni, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească şi o

condiţie specială: aceea de a avea calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Nu interesează durata

căsătoriei, sexul soţului supravieţuitor ori starea lui materială, dacă au rezultat sau nu copii, dacă erau

despărţiţi în fapt ori trăiau împreună. În cazul divorţului, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a

hotărârii de divorţ, soţul supravieţuitor păstrează calitatea de soţ chiar dacă celălalt a decedat în cursul

procesului ori după pronunţarea hotărârii dar înainte de rămânerea ei definitivă şi irevocabilă. În cazul

constatării nulităţii sau anulării căsătoriei soţul supravieţuitor nu are calitatea de soţ deoarece nulitatea

produce efecte retroactive şi asta chiar dacă hotărârea e pronunţată după decesul celuilalt soţ. În cazul

nulităţii căsătoriei există o excepţie: pentru căsătoria putativă – situaţia căsătoriei nule ori anulate când unul

sau ambii soţi a/au fost de bună credinţă la încheierea ei – soţul de bună-credinţă păstrează calitatea de soţ

dintr-o căsătorie anulabilă până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de anulare

sau de constatare a nulităţii căsătoriei. La decesul unuia dintre soţi, se pune problema determinării masei

succesorale. În masa succesorală intră bunurile proprii ale soţului decedat şi partea sa din bunurile comune

în devălmăşie cu celălalt soţ. Deci, înainte de determinarea masei succesorale, se face împărţirea bunurilor

comune ale celor doi soţi, în funcţie de contribuţia fiecăruia la dobândirea acestor bunuri. Partea ce revine

lui de cujus intră în masa succesorală, iar partea soţului supravieţuitor revine acestuia în calitatea sa de

codevălmaş, conform regulilor din dreptul familiei, iar nu în calitatea lui de moştenitor.

Dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali –

soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar concurează cu oricare clasă chemată

la moştenire. Conform art. 1 din L. 319/1944, soţul supravieţuitor primeşte o cotă-parte din masa succesorală,

ce variază în funcţie de clasa cu care intră în concurs.

Astfel:

a) în concurs cu descendenţii, indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la un sfert (1/4) din

moştenire;

b) în concurs cu clasa a II-a, atât cu ascendenţii privilegiaţi, cât şi cu colateralii privilegiaţi, indiferent de

numărul lor, are dreptul la ⅓ din moştenire;

c) în concurs doar cu ascendenţii privilegiaţi, sau doar cu colateralii privilegiaţi, indiferent de numărul lor,

soţul supravieţuitor ia ½ din moştenire;

d) în concurs cu clasa a III-a sau a IV-a, ia ¾ din moştenire. Dacă nu există rude în nici o clasă, soţul

supravieţuitor culege întreaga moştenire. Stabilirea cotei ce se cuvine soţului supravieţuitor se face cu

întâietate faţă de stabilirea cotelor moştenitorilor cu care concurează. Ceilalţi moştenitori trebuie să vină 21

efectiv la moştenire (să nu fie nedemni, renunţători sau exheredaţi). În caz de bigamie, cota ce revine

soţului supravieţuitor se împarte în mod egal între soţii supravieţuitori de bună credinţă. Caracterele

juridice ale dreptului de moştenire al soţului supravieţuitor sunt următoarele: vine la moştenire numai în

nume propriu; este rezervatar; nu este sezinar; este obligat la raportul donaţiilor dacă vine în concurs cu

descendenţii.

Dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând

gospodăriei comune casnice şi asupra darurilor de nuntă (art. 5, L. 319/1944) – în ceea ce priveşte mobilierul

şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice soţul supravieţuitor le culege peste partea sa de moştenire în scopul

de a nu fi privat de condiţiile de viaţă pe care le-a avut împreună cu de cujus. Prin mobile şi obiecte aparţinând

gospodăriei casnice se înţeleg bunurile care serveau la mobilarea locuinţei soţilor precum şi obiectele care prin

natura lor sunt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice (ex. obiecte de menaj, aparate electrocasnice) şi

care au fost afectate în concret folosinţei comune a soţilor, corespunzător nivelului de trai al acestora. Nu intră

în această categorie: bunurile care potrivit naturii lor nu pot şi nu au fost folosite în gospodărie (ex.

autoturismul); bunurile necesare exercitării profesiei sau meseriei lui de cujus; obiectele care prin valoarea lor

deosebită depăşesc sensul de bunuri casnice (ex. tablourile de mare valoare); bunurile care nu au fost afectate

folosinţei comune deoarece au fost procurate în alt scop ori după data întreruperii în fapt a convieţuirii soţilor;

bunurile de uz personal şi exclusiv ale lui de cujus; bunurile aparţinând gospodăriei ţărăneşti (unelte, animale de

lucru). Pentru ca soţul supravieţuitor să poată moşteni mobilierul şi obiectele aparţinând gospodăriei casnice,

trebuie să fie îndeplinite două condiţii speciale:

a) soţul supravieţuitor să nu vină în concurs cu descendenţii lui de cujus - într-o atare ipoteză, aceste bunuri

vor fi incluse în masa succesorală;

b) soţul decedat să nu fi dispus de partea sa din aceste bunuri prin liberalităţi între vii ori pentru cauză de

moarte.

Deci, soţul supravieţuitor moşteneşte în plus nu totalitatea bunurilor gospodăriei casnice, ci numai partea

soţului decedat din astfel de bunuri comune şi bunurile proprii ale lui de cujus din această categorie. Şi în ceea

ce priveşte darurile de nuntă se aplică regimul juridic mai sus descris. Darurile de nuntă sunt darurile manuale

făcute soţilor la celebrarea căsătoriei, indiferent dacă au fost făcute ambilor soţi sau doar unuia dintre ei. Nu fac

parte din obiectul dreptului special de moştenire bunurile dăruite de terţi sau de către de cujus numai soţului

supravieţuitor, nici partea sa din darurile comune, acestea aparţinându-i în calitate de proprietar.

22

Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor (art. 4, L. 319/1944) – din momentul deschiderii moştenirii,

soţul supravieţuitor are, în afară de celelalte drepturi succesorale şi indiferent de moştenitorii cu care vine în

concurs, un drept de abitaţie asupra casei de locuit, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

a) la data deschiderii moştenirii avea domiciliul în acea casă;

b) nu are o locuinţă proprie;

c) casa face parte din moştenire, în tot sau în parte;

d) de cujus nu a dispus altfel. Acest drept are următoarele caractere juridice: este un drept real, având ca

obiect casa de locuit şi terenul aferent în măsura necesară folosirii locuinţei; este un drept temporar,

durând până la ieşirea din indiviziune, însă cel puţin 1 an de la data deschiderii moştenirii sau până la

recăsătorirea soţului supravieţuitor; este un drept personal, inalienabil (neputând fi închiriată partea casei

ce nu e folosită) şi insesizabil (nu poate fi urmărit de creditorii soţului supravieţuitor); este conferit de lege

soţului supravieţuitor cu titlu gratuit. (**)

(**)Codul familiei al Republicii Moldova

23

Secţiunea a 5-a. Dreptul statului asupra moştenirii.

Drepturile statului asupra succesiunii vacante

Conform C. civ., în lipsă de moştenitori legali/testamentari, bunurile lăsate de către de cujus trec în

proprietatea statului. Deci, moştenirea e vacantă şi trece în proprietatea statului, în tot sau în parte, în cazurile în

care fie nu există moştenitori legali/testamentari, fie aceştia există, însă vocaţia lor succesorală concretă nu se

întinde asupra întregii mase succesorale. Natura juridică a dreptului statului asupra moştenirii vacante este

controversată. S-au conturat două teorii:

a) teoria desherenţei, în temeiul căreia statul culege bunurile vacante prin intermediul dreptului de

suveranitate, după cum culege orice bun fără stăpân aflat pe teritoriul său;

b) teoria dreptului de moştenire, în temeiul căreia statul culege moştenirea vacantă ca universalitate, în baza

unui drept de moştenire legal. Se aplică mai ales a doua teorie. Conform art. 85 din L. 36/1995, notarul

public constată vacanţa succesorală la cererea reprezentantului statului şi eliberează certificatul de vacanţă

succesorală după expirarea termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală. În lipsa

certificatului, instanţa poate, în mod direct, să constate existenţa unei succesiuni vacante şi componenţa

acesteia. (**)Certificatul de vacanţă succesorală sau hotărârea judecătorească nu au efect constitutiv, ci

declarativ, dobândirea operând retroactiv, de la data morţii lui de cujus. Deci, bunurilor succesorale li se

aplică regimul juridic al bunurilor proprietate de stat din momentul deschiderii moştenirii. Dacă a eliberat

certificatul de vacanţă succesorală, notarul public nu mai poate elibera un alt certificat de moştenire. Cei

care au pretenţii la moştenire pot cere pe cale judecătorească, anularea certificatului de vacanţă

succesorală şi stabilirea drepturilor lor. Pe baza hotărârii definitive şi irevocabile, notarul public va putea

elibera certificatul de moştenitor. Dacă moştenirea nu e vacantă, iar statul a fost gratificat prin testament,

notarul va elibera un certificat de moştenitor, iar nu unul de vacanţă succesorală. Dacă statul e gratificat

numai cu o parte din moştenire, iar cealaltă devine vacantă, vor fi eliberate două certificate: unul de

moştenitor, altul de vacanţă succesorală. Subliniem că statul va răspunde pentru datoriile moştenirii, dar în

limita activului pentru că nu e admisibil ca societatea să suporte pasivul din patrimoniul unei persoane

fizice. În ceea ce priveşte moştenirea vacantă, statul nu are un drept de opţiune succesorală, el neputând

renunţa la moştenire. Prin urmare, termenul de 6 luni îi este inaplicabil. De asemenea, statul nu are nevoie

de o trimitere în posesie propriu-zisă, prin eliberarea certificatului de moştenitor.

**Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către

instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005.

24

CONCLUZII :

Pentru evidenţierea aspectelor problematice de ordin teoretic şi practic, soluţiile posibile şi unele propuneri de

lege ferenda susţinem următoarele teze şi concluzii:

1. Legislaţia succesorală a Republicii Moldova prevede că moştenirea este o transmisiune de drepturi pentru

cauză de moarte, universală, unitară şi indivizibilă (alin.(2) art. 1432 CC al RM). Succesiunea este o

transmisiune specifică, ea se delimitează net de toate celelalte transmisiuni patrimoniale, care nu se pot realiza

decît între persoane în fiinţă la data survenirii lor. Astfel, întru a nu confunda principiul transmisiunii

succesorale de transmiterea prin acte între vii, este de menţionat faptul că numai moartea unei fiinţe umane

poate avea ca effect transmitera moştenirii. Deşi legislaţia noastră admite transmiterea patrimoniului atît prin

acte între vii (art.673 CC al RM), cît şi prin acte pentru cauză de moarte, credem că unicul domeniu de aplicare

a contractului de transmitere al patrimoniului actual este cel al înstrăinării unei moşteniri sau a unei porţiuni din

ea. În acest sens, considerăm că atunci cînd un moştenitor vinde moştenirea, contractul va avea ca obiect dreptul

de moştenire privit izolat, deşi acest drept se referă la o universalitate sau o cotă indiviză din aceasta. Deci,

obiectul înstrăinării nu este patrimoniul vînzătorului, ci o masă de bunuri din acest patrimoniu, dar

individualizat prin raportare la dreptul de moştenire al vînzătorului conceput izolat. În această ordine de idei,

considerăm că este binevenită în legislaţia succesorală şi stabilirea unui regim unic de succesiune a întregului

patrimoniu succesoral, adică revenirea la caracterul universal al drepturilor şi obligaţiilor defunctului.

2. Întrucît transmiterea succesorală este nu numai activă, ci şi pasivă, urmează să facem unele precizări privind

cuprinsul activului şi pasivului succesoral. În primul rînd, în patrimoniul succesoral se includ doar acele

drepturi şi obligaţii al căror titular a fost defunctul în timpul vieţii. Dacă drepturile şi obligaţiile apar în urma

decesului celui care a lăsat moştenirea, atunci nu sîntem în prezenţa transmisiunii succesorale, ci apariţia

acestora în patrimoniul succesorilor are loc în baza altor temeiuri juridice. Pe lîngă moartea persoanei este

necesar să existe şi alte fapte juridice. Astfel, în cazul decesului persoanei asigurate, dacă în contractul de

asigurare de persoane nu este indicat un alt beneficiar, suma asigurată se achită moştenitorilor persoanei

asigurate. Însă în acest caz nu putem vorbi despre o transmitere succesorală, deoarece dreptul asupra sumei

asigurate apare ca urmare a decesului persoanei asigurate. În al doilea rînd, nu toate drepturile şi obligaţiile cate

i-au aparţinut lui de cujus în timpul vieţii se transmit prin moştenire. Este cazul drepturilor şi obligaţiilor care

sînt nemijlocit legate de personalitatea defunctului, astfel încît „ decedează ” odată cu el. De exemplu, conform

prevederilor art.1446 CC al RM, în patrimoniul succesoral nu se include drepturile şi obligaţiile patrimoniale

care poartă caracter personal şi care pot aparţine doar celui ce a lăsat moştenirea şi nici drepturile şi obligaţiile,

prevăzute de contract sau lege, care sînt valabile doar în timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea şi care

încetează la decesul lui. În al treilea rînd, poate fi succedată averea care a aparţinut lui de cujus cu drept de

proprietate privată.25

În al patrulea rînd, prin succesiune pot fi transmise atît drepturile patrimoniale, cît şi nepatrimoniale. Astfel,

dacă prin succesiune au fost moştenite acţiuni ordinare ce conferă deţinătorului lor dreptul de vot sau acţiuni

privilegiate ce conferă deţinătorului lor dreptul de a participa la şedinţele Adunării Generale a Acţionarilor,

atunci moştenitorii dobîndesc drepturile nepatrimoniale conferite de aceste acţiuni (dreptul de a fi informat, de a

participa la conducerea societăţii, de a vota). În al cincilea rînd, în cazurile prevăzute de lege, prin succesiune

pot fi transmise nu numai drepturile şi obligaţiile civile existente, ci şi cele în curs de devenire sau realizare.

Acestea au fost calificate în doctrină drept Gestaltungsrecht sau ca interese ocrotite de lege.

3. În actuala legislaţie a Republicii Moldova este indicat expres locul deschiderii moştenirii. Potrivit art.1443

CC al RM, dacă bunurile succesorale se află în diferite locuri, cel al deschiderii succesiunii va fi considerat

locul unde se află partea cea mai valoroasă a bunurilor imobile, iar dacă nu există bunuri imobile, se consideră

locul unde se află partea principală ca valoare a bunurilor mobile. Pentru stabilirea locului deschiderii

succesiunii ne interesează nu atît locul unde a decedat cel care lasă moştenirea şi nici locul reşedinţei, ci ultimul

său domiciliu. După părerea noastră, acestă normă va crea incontestabil, din punct de vedere juridic, probleme

în cazul stabilirii locului deschiderii succesiunii ce are importanţă pentru desfăşurarea procedurii succesorale

notariale şi pentru determinarea competenţei instanţei de judecată în materie de moştenire. Astfel, ţinănd cont

că legea locului situării bunurilor se aplică numai în situaţia în care nu este cunoscut ultimul domiciliu al

defunctului, considerăm că se impune a fi necesară admiterea normei care ar prevedea ca loc al deschiderii

moştenirii ultimul domiciliu al celui care a lăsat moştenirea, iar dacă acest domiciliu nu este cunoscut, locul de

aflare a bunurilor sau a părţii principale a acestora ca valoare.

4. Moştenirea are loc conform testamentului (succesiunea testamentară) şi în temeiul legii (succesiunea legală).

Prin urmare, în funcţie de izvorul vocaţiei succesorale a celor care dobîndesc patrimoniul persoanei decedate,

moştenirea poate fi legală sau testamentară. În literatura de specialitate se întîlneşte noţiunea de succesiune

contractuală, numită şi instituire contractuală. Aceasta se face în baza unui act, prin care instituantul dispune,

pentru timpul cînd nu va mai fi, de tot sau de o parte din bunurile sale în favoarea instituitului care acceptă. Cu

alte cuvinte, este vorba despre desemnarea unei persoane ca succesor al dispunătorului printr-un contract de

donaţie, adică printr-un act juridic bilateral între vii, iar nu prin testament (act juridic unilateral). Instituirea

contractuală este un act hibrid, în sensul că se face printr-un contract care în principiu nu poate fi revocat

unilateral, ci numai prin acordul ambelor părţi, dar care asemenea testamentului conţine liberalităţi pentru cauza

de moarte, neconferind instituitului nici un drept actual asupra bunurilor pe care instituantul le va lăsa la decesul

său.De lege lata o asemenea posibilitate este exclusă, deoarece conform prevederilor art.827 alin.(4) CC al RM,

contractul care prevede predarea bunului după decesul donatorului este nul. Deci, în Republica Moldova

succesiunea poate fi doar legală sau testamentară. Problema dublei calităţi. În literatura de specialitate s-a pus

problema dacă un moştenitor poate să aibă în acelaşi timp o dublă calitate: de moştenitor legal şi de moştenitor

26

testamentar. Răspunsul a fost afirmativ, calitatea de moştenitor legal subzistă şi în cazul cînd aceasta este unită

cu acea de moştenitor testamentar, fiind de neconceput ca titularul unui drept bazat pe o pluralitate de temeiuri,

să fie pus în situaţia de a lua mai puţin şi de a fi exclus de la un beneficiu pe care l-ar putea culege numai

pe baza unuia dintre temeiurile juridice componente. S-a pus problema dacă succesibilul care este şi rudă cu

defunctul, şi moştenitor testamentar poate să opteze diferit cu privire la moştenirea legală şi cea testamentară.

În doctrină s-a ajuns la concluzia potrivit căreia dacă prin testament i s-a stabilit succesibilului o cotă mai mică

decît cota legală, moştenitorul legl nu poate renunţa la cota testamentară pentru a putea moşteni mai mult,

întrucît o asemenea situaţie poate avea efecte şi semnificaţia unei exheredări parţiale, caz în care succesibilul

poate reclama numai rezerva, prevăzută de lege în favoarea sa, cu condiţia că este moştenitor rezervatar. 18

5. Normele dreptului succesoral nu admit succesiunea comorienţilor şi codecedaţilor. Din prevederile art.1441

CC al RM nu putem deduce anumite deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul acestor două noţiuni. Din punct de

vedere teoretic, doctrina face distincţie între persoanele decedate odată în aceeaşi împrejurare (comorienţi) şi

decedate odată în împrejurări diferite (codecedaţii). Deci, codecedaţii sînt persoanele fizice decedate în acelaşi

timp, dar nu în acceaşi împrejurare. De aceea de lege ferenda considerăm oportună modificarea acestei norme

juridice pentru a-i conferi acurateţea juridică scontantă.

6. În tăcerea legii, la cererea părţilor capacitatea succesorală a copilului conceput se stabileşte pe cale

judecătorească, prin intermediul expertizei medico-legale. În ce priveşte legislaţia Republicii Moldova nu găsim

nici o prezumţie legală care ar face dovada concepţiunii. Acest gol legislativ trebuie să înlăture orice

neînţelegere în acest sens în noul CC al Republicii Moldova. În legătură cu dovada concepţiei, Codul familiei

al Republicii Moldova stabileşte o prezumţie în art.47 alin.(3): „Copilul născut din părinţi căsătoriţi ori în timp

de 300 zile din momentul desfacerii căsătoriei, declarării căsătoriei nule sau decesului soţului mamei are ca tată

pe soţul (fostul soţ) al mamei, dacă nu a fost stabilit contrariul”. Această prezumţie, prevăzută în Codul familiei,

se referă la stabilirea patrenităţii, prin urmare, pentru stabilirea capacităţii succesorale a copilului considerăm că

prezumţia legală referitoare la perioada concepţiei are vocaţie generală de aplicabilitate şi se impune a fi luată în

consideraţie în materie succesorală.

7. Actuala legislaţie succesorală a Republicii Moldova (art. 1434 din CC) prevede că nu poate fi succesor

testamentar sau legal persoana care: „ a comis intenţionat o infracţiune sau o faptă amorală împotriva ultimei

voinţe, exprimate în testament, a celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa

de judecată; a pus intenţionat piedici în calea realizării ultimei voinţe a celui ce a lăsat moştenirea şi a

contribuit astfel la chemarea sa la succesiune ori a persoanelor apropiate sau la majorarea cotei succesorale a

tuturor acestora ”. După părerea noastră, art.1434 alin.(1) CC al RM nu alătură corect noţiunile „săvîrşirea

intenţionată a unei infracţiuni” şi „ faptă amorală ”, de aceea din alineatul dat ar trebui excluse cuvintele „sau o

faptă amorală”. Nedemnitatea succesorală este sancţiunea legală a decăderii din dreptul de a moşteni, care se

27

aplică persoanei (cu capacitate şi vocaţie succesorală) vinovată de o faptă culpabilă faţă de cujus ori faţă de

memoria acestuia. Din punctul nostru de vedere, este indiferent dacă vom califica nedemnitatea drept o

sancţiune civilă sau o pedeapsă civilă. În fond, pedeapsa nu este decît o sancţiune. Altceva este esenţial, şi

anume că nedemnitatea are drept consecinţă negative decăderea moştenitorului.

8. Pentru prima dată au fost abordate problemele reprezentării succesorale, condiţiile şi efectele ei. La acest

capitol, în literatura de specialitate s-a pus problema dacă reprezentarea este posibilă în cazul în care între

comorienţi există rapoturi de rudenie care pot duce la reprezentare. În lucrare au fost studiate opiniile savanţilor

în domeniu şi a fost acreditată ca fiind echitabilă opinia conform căreia în cazul comorienţilor se prezumă că ei

au decedat în acelaşi moment, orice stabilire a ordinii deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar contrară atît

reglementării legale în materie, cît şi definirii instituţiei, de aceea optăm pentru opinia că succesiunea fiecărui

comorient se va rezolva ca şi cum celălalt nu ar fi existat.

9. În capitolul trei al lucrării au fost examinate unele aspecte ale rezervei succesorale şi cazurile apariţiei

dreptului de a pretinde cotă din rezerva succesorală. În acest sens, apare problema dacă dreptul dat poate sau nu

fi transmis prin succesiune. Din acest punct de vedere în Codul civil există o contradicţie care nu poate rămîne

în afara criticii. Astfel, în conformitate cu prevederile art.1506 CC al RM, „... acest drept se transmite prin

moştenire”, însă alin.(3) art.1523 CC al RM nu acordă acest drept moştenitorilor rezervatari: „.. dreptul

moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva succesorală nu se transmite

moştenitorilor lui”. Pentru înlăturarea acestei neconcordanţe propunem de lege ferenda de a exclude a doua

propoziţie din art.1506 CC al RM şi a consacra pe deplin sub aspect legislative soluţia în conformitate cu care

dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în calitate 19 de cotă din rezerva succesorală nu se

transmite moştenitorilor lui, avînd în vedere faptul că aces drept este născut ex lege intuito persoane . Codul

civil consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de

patrimoniul său pentru cauză de moarte. Pentru a proteja pe anumiţi moştenitori legali, cei mai apropiaţi

defunctului, numiţi moştenitori rezervatari, împotriva liberalităţilor excesive ale celui care lasă moştenirea,

legiuitorul a stabilit că o parte din moştenire, numită rezervă succesorală, li se cuvine acestora în mod imperativ.

Criteriul de stabilire a incapacităţii de muncă a fost determinat în pct.48 din Hotărîrea Plenului Curţii Supreme

de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei la

examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005, conform căruia sînt inapte de muncă persoanele

care au atins vîrsta de pensionare pentru limită de vîrstă, invalizii de gradul 1, 2 şi 3, inclusiv invalizii din

copilărie, indiferent de faptul dacă le este stabilită pensia pentru limită de vărstă sau invaliditate, precum şi

copiii pînă la împlinirea vărstei de 18 ani. Este susţinută ideea de modificare a criteriului de stabilire a

incapacităţii de muncă, ţinînd cont de condiţiile admiterii în şcolile tehnico-profesionale, şcolile medii de

28

specialitate şi instituţiile de învăţămînt superior referitor la considerarea elevilor pînă la absolvirea acestor

instituţii, dar nu mai mult decît pînă la 23 de ani, drept persoane inapte de muncă.

10. În literatura de specialitate s-a pus problema dacă reprezentarea este posibilă în cazul în care între

comorienţi există raporturi de rudenie care pot duce la reprezentare. Într-o primă opinie (C. Hamangiu, I.

Rossetti-Bălănescu, Al. Baiconeanu) se consideră că în această situaţie reprezentarea nu este posibilă, deoarece

una din condiţiile reprezentării este şi aceea ca locul reprezentantului să fie util, or comorienţii nu se pot

moşteni tocmai pentru motivul că se prezumă că au murit în acelaşi timp şi în aceaşi împrejurare, de unde se

rezultă că nici unul dintre ei nu are capacitate succesorală în raport cu celălalt. Potrivit celei de-a doua opinii

(Dan Chirică), în cazul comorienţilor nu se poate dovedi nici predecesul unuia dintre ei şi nici supravieţuirea

unuia dintre ei, deci reprezentarea este posibilă. Acredităm a doua opinie ca fiind echitabilă, deoarece dacă de

cujus împreună cu cei doi fii decedează în acceeaşi catastrofă, fiind consideraţi comorienţi, dacă fiii celui

decedat împreună cu tatăl lor nu ar putea veni la moştenirea bunicului lor prin reprezentare, acestă moştenire ar

fi culeasă în totalitate de celălalt fiu a lui de cujus rămas în viaţă, ceea ce este inechitabil. Dar, de lege lata,

prima opinie este mai aproape de adevăr. În cazul comorienţilor, se prezumă că ei au decedat în acelaşi

moment, orice stabilire a ordinii deceselor fiind nu numai arbitrară, ci chiar contrară atît reglementării legale în

materie, cît şi definirii instituţiei. De aceea succesiunea fiecărui comorient se va rezolva ca şi cum celălalt nu ar

fi existat.

11. Codul civil al Republicii Moldova a instituit un cerc de moştenitori legali mult mai mare decît în

reglementarea veche. Astfel, potrivit dispoziţiilor acestuia, au vocaţie succesorală soţul supravieţuitor şi rudele

celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV inclusiv. Fără nici o îndoială, această extindere în ce priveşte

persoanele care sînt chemate să culeagă moştenirea este justă, deoarece actuala reglementare a devoluţiunii

succesorale legale, bunurile succesorale pot fi moştenite de către stat prea lesne, în timp ce un şir de rude ale

defunctului, care ar fi îndreptăţite să primească moştenirea, nu sînt moştenitori legali. Cu părere de rău, clasele

de moştenitori au fost chemate după aceeaşi logică ca şi în vechea reglementare, adică clasa de moştenitori este

formată din rude de acelaşi grad (cu excepţia primei clase în care a fost rînduit şi soţul supravieţuitor).

Promotorii acestei construcţii argumentau prin a spune că aceasta ar fi o tradiţie a noastră. În legătură cu

argumentzl adus apare fireasca întrebare, şi anume dacă au auzit vreo data aceşti promotori ca vreo persoană să

spună: „Muncesc pentru ca după moartea mea să am ce lăsa părinţilor” ? Bineînţeles că nu. Cei care lasă

moştenirea se gîndesc la generaţiile care vin, dar nu la cele care pleacă. Din păcate, legiuitorul nostru în materie

de moştenire legală, nu a ţinut cont de tradiţiile familiale existente în Moldova, dar s-a inspirat, cît priveşte

logica construcţiei juridice a cercului 20 de moştenitori legali, din vechiul Cod civil, care la rîndul său îşi are

sorgintea în Decretul despre anularea moştenirii din 27.04.1918. În opinia noastră, ar fi rezonabil de revizuit

conceptual modul de formare a claselor de moştenitori, ţînînd cont de faptul că este inadmisibil ca dreptul de

29

moştenire să fie un instrument de rezolvare a problemelor sociale. Actualmente, ţara noastră parcurge etapa în

care particularii acumulează capitalul, dar problema va deveni mult mai presantă atunci cînd urmînd cursul

firesc al naturii, aceştia vor începe să părăsească această lume, iar întrebărilor cine, în ce mod şi de ce

patrimoniu dispune (care sînt actuale pentru ziua de azi) li se vor adăuga, în curînd, întrebările cine şi în ce mod

va putea moşteni patrimoniul succesoral al defunctului.

12. Elementul principal al devoluţiunii moştenirii, deci şi al devoluţiunii succcesorale legale, îl constituie

determinarea sferei persoanelor chemate să moştenească o persoană fizică decedată.

Spre deosebire de Codul civil în redacţia din 1964, care în art.566 stabilea de asemenea trei clase de moştenitori

legali, actualul Cod civil, deşi în art.1500 instituie tot trei clase, lărgeşte cercul persoanelor chemate la

moştenire în condiţiile în care defunctul nu a lăsat testament, ceea ce reprezintă un fapt pozitiv. Reducerea la

minimum a cazurilor cînd statul este chemat să culeagă moşteniri vacante, în detrimentul rudelor defunctului,

contribuie la consolidarea societăţii civile şi încetăţenirea spiritului de proprietari în rîndul maselor. Legea

include în rîndul descendenţilor şi pe cei înfiaţi. De lege lata în Republica Moldova instituţia adopţiei este una

cu efecte depline, motiv pentru care înfiaţii sînt asimilaţi fiilor şi fiicelor fireşti ai celui care lasă moştenirea, pe

de o parte, iar pe de altă parte, prevederile art.1500 alin.(5) CC al RM vin să le confirme pe cele din art.132

alin.(3) CF al RM, astfel încît dacă adoptatorul pierde drepturile patrimoniale şi este eliberat de îndeplinirea

obligaţiilor faţă de părinţii săi fireşti şi rudele acestora, tot aşa şi aceştia din urmă pierd drepturile patrimoniale

în privinţa adoptatului şi, conform art.1500 alin.(5) CC al RM, nu moştenesc după moartea celui adoptat sau

descendenţii lui. Cu alte cuvinte, dar în acceaşi ordine de idei, adoptatul şi părinţii săi naturali cu rudele lor nu

au vocaţie succesorală reciprocă asupra bunurilor ce le aparţin. În cazul cînd copilul este adoptat de o singură

persoană, drepturile personale pot fi păstrate, la cererea mamei, dacă adoptatorul este bărbat sau la cererea

tatălui, dacă adoptatorul este femeie (art.132 alin.(4) CC al RM). În asemena cazuri se păstrează doar drepturile

personale, nu şi cele patrimoniale, caz în care adoptatul nu poate veni la moştenirea părintelui cu care a păstrat

aceste legături personale, şi nici părintele nu poate veni la moştenire în cazul decesului copilului său natural

adoptat.

13. Există trei principii fundamentale care domină devoluţiunea succesorală legală:

I. Moştenitorii vor fi chemaţi la moştenire în ordinea claselor de moştenitori legali(principiul priorităţii clasei de

moştenitori);

II. Rudele de grad mai apropiat, în cadrul aceleiaşi clase, înlătură de la moştenire rudele mai îndepărtate în grad

(principiul proximităţii gradului de rudenie);

III. Rudele de grad egal, în cadrul aceleiaşi clase, moştenesc în părţi egale (principiul împărţirii succesiunii între

rudele de acelaşi grad, în părţi egale).

30

14. În sensul art.1500 CC al RM, moştenitori cu drept de cotă egală de clasa I – descendenţii sînt fiii şi fiicele

celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi. Urmează de precizat că

textul de lege invocat în comparaţie cu art.566 CC al RSSM din 1964, face referire la fiii şi fiicele celui decedat,

ci nu la copiii acestuia. Noţiunea utilizată în noul Cod civil este mai precisă în sensul că potrivit alin.(1) art.51

CF al RM se consideră copil persoana care nu a atins vîrsta de 18 ani. Prevederi similare se regăsesc şi în art.

1 al Convenţiei ONU cu privire la drepturile copilului. Este necesar de făcut precizarea că declararea nulităţii

căsătoriei dintre părinţi nu afectează drepturile copiilor născuţi din această căsătorie (art.44 alin.(5) CF al RM),

tot aşa cum copiii născuţi în afara căsătoriei au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de părinţii şi rudele lor ca şi cei

născuţi din căsătorie (art.50 CF al RM).

15. Conform art.1503 CC al RM, soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru

declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune 21 în instanţa de judecată. Privarea

nu acţionează atunci cînd căsătoria a încetat de drept, fostul soţ neavînd vocaţie succesorală.

În acest context, propunem completarea acestui articol în sensul că soţul supravieţuitor să piardă dreptul asupra

succesiunii dacă la data decesului celuilalt soţ în instanţa de judecată era intentată acţiunea de divorţ, dat fiind

faptul că soţul pînă a deceda a înaintat o acţiune de divorţ,dar din cauza decesului procedura de divorţ va înceta,

căsătoria încetînd în urma decesului. Întrun astfel de caz dacă se va confirma într-o şedinţă judiciară că acestă

căsătorie a încetat să existe înainte de deschiderea succesiunii, soţul poate fi decăzut din dreptul de a moşteni în

baza hotărîrii instanţei judecătoreşti.

16. Asupra fundamentului vocaţiei succesorale a statului la moştenirile vacante se confruntă două teorii:

- teoria dreptului legal de moştenire ;

- teoria dreptului de suveranitate.

Conform primei teorii, statul dobîndeşte moştenirea vacantă în baza unui drept de moştenire legală ( Iure

hereditatis), statul are calitatea de moştenitor.

Această teorie şi-a găsit reglementare în legislaţia Germaniei (art. 1936 BGB), Elveţiei( art.466 CC elveţian),

Italiei ( art.586 CC italian ), Spaniei ( art.956 CC spaniol ).

Noul Cod civil al Republicii Moldova de asemenea consacră teoria dreptului legal de moştenire a statului ca

fiind fundamentul vocaţiei succesorale a statului asupra moştenirii vacante. Acest lucru rezultă din prevederile

art.1433 alin.(2) CC al RM: „ statul dispune de capacitate succesorală testamentară, precum şi de capacitate

succesorală asupra unui patrimoniu succesoral vacant”.

Potrivit celei de-a doua teorii, statul culege bunurile succesiunii vacante în temeiul dreptului de suveranietate

(Iure imperii), tot astfel cum ia în stăpînire orice lucru fără stăpîn, care se află pe teritoriul său. După acestă

teorie statul culege moştenirile vacante nu în calitate de moştenitor , ci de putere suverană ţinută de exercitarea

funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea riscurilor de dezordine pe care le-a creat existenţa unor bunuri fără

31

stăpîn ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobîndi prin ocupaţiune. Această teorie şi-a găsit consacrarea în legislaţia

Franţei (art.539, art.768 CC francez), Marii Britanii, SUA (titlul 78 din Legea uniformă despre dispunerea de

patrimoniul fără stăpîn a SUA). Concepţia statului suveran, spre deosebire de acea a statului moştenitor, este

una individualistă, care vede în dreptul statului de a culege moşteniri vacante, o soluţie ultimă şi excepţională

care funcţionează doar în lipsa oricărei pretenţii din partea defunctului.

17. Dreptul de moştenire are la bază ideea de coproprietate familială. Astfel, patrimonial celui care lasă

moştenirea nu este atît proprietatea sa exclusivă, cît mai mult un patrimoniu comun al familiei, deoarece toţi

membrii familiei au contribuit la constituirea acestuia prin munca şi sacrificiile proprii. Aşadar, moştenitorii nu

dobîndesc patrimoniul străin, ci intră, de fapt, în stăpînirea propriului lor patrimoniu. În acelaşi timp, dreptul de

moştenire are la bază legătura de afecţiune ce uneşte membrii familiei, comunitatea de interese, drepturi şi

obligaţii ce există între ei. Putem spune că moştenirea este tocmai posibilitatea ce i se recunoaşte individului de

a-şi îndrepta după moarte bunurile către acei ce-i sînt dragi, faţă de care este legat de anumite interese ori

obligaţii, căci nimic nu obligă mai mult decît relaţiile de familie. Se spune că moştenirea legală este

„testamentul prezumtiv” al celui care lasă moştenirea, adică în cazul în care cel ce lasă moştenirea ar fi făcut în

timpul vieţii testament, ar fi desemnat în calitate de moştenitori anume membrii familiei.

În legătură cu cerectările efectuate în cadrul prezentei lucrări venim cu un şir de recomandări ce pot fi luate în

consideraţie la perfecţionarea legislaţiei naţionale, şi anume:

1. Deoarece, din punctul de vedere al tehnicii legislative, utilizarea termenilor succesiune şi moştenire ca

sinonime absolute nu este corectă, propunem folosirea lor în sens strict pe care îl comportă fiecare dintre

acestea. În sens larg, prin succesiune se înţelege nu numai transmisiunea pentru cauză de moarte, dar şi

transmisiunea printre vii, şi numai în sens restrîns transmisiunea pentru cauză de moarte are echivalent al

noţiunii de moştenire. Prin urmare, noţiunea de 22 succesiune numai în sensul restrîns al cuvîntului -

transmisiune pentru cauză de moarte – este echivalent al noţiunii de moştenire.

2. În actuala legislaţie a Republicii Moldova este indicat expres locul deschiderii moştenirii potrivit art.1443 CC

al RM. Pentru stabilirea locului deschiderii succesiunii ne interesează nu atît locul unde a decedat cel care lasă

moştenirea şi nici locul reşedinţei, ci ultimul său domiciliu. Astfel, ţinănd cont că legea locului situării bunurilor

se aplică numai în situaţia în care nu este cunoscut ultimul domiciliu al defunctului, propunem ca articolul

respectiv să fie completat cu o normă care ar prevedea că locul deschiderii moştenirii este ultimul domiciliu al

celui care a lăsat moştenirea, iar dacă acest domiciliu nu este cunoscut, locul de aflare a bunurilor sau a părţii

principale a acestora ca valoare.

3. Este necesară modificarea prevederilor art. 1441 CC al RM în sensul deducerii distincţiei dintre persoanele

decedate în aceeaşi împrejurare şi în acelaşi timp (comorienţi) şi în acelaşi timp în împrejurări diferite

(codecedaţii) pentru a-i conferi acurateţea juridică scontantă, deoarece din prevederile art.1441 CC al RM nu

32

putem deduce anumite deosebiri în ceea ce priveşte conţinutul acestor două noţiuni. Din punct de vedere

teoretic, doctrina face distinctive între comorienţi şi codecedaţi. Deci, codecedaţii sînt persoanele fizice

decedate în acelaşi timp, dar nu în acceaşi împrejurare.

4. Prezumţia prevăzută în Codul familiei al Republicii Moldova (art.47 alin.(3)), ce se referă la stabilirea

paternităţii, urmează să fie luată în consideraţie în materie succesorală la stabilirea capacităţii succesorale a

copilului, ca prezumţie legală referitoare la perioada concepţiei ce are vocaţie generală de aplicabilitate.

5. Excluderea din prevederile art. 1434 din CC al RM a dispoziţiei precum că nu poate fi succesor testamentar

sau legal persoana care: „ a comis intenţionat o faptă amorală împotriva ultimei voinţe, exprimate în testament a

celui ce a lăsat moştenirea dacă aceste circumstanţe sînt constatate de instanţa de judecată”. În acest sens

propunem de lege ferenda modificarea alin.(1) art.1434 din CC în următarea redacţie: „Temeiuri de

nedemnitate :

1) Sînt nedemni şi, prin urmare, excluşi de la moştenire:

a) persoana care a fost condamnată pentru omorul sau atentatul la viaţa celui care lasă moştenirea;

b) părintele după copilul în privinţa căruia a fost decăzut din drepturile părinteşti şi nu a fost repus în aceste

drepturi pînă în momentul deschiderii moştenirii” .

6. Completarea Capitolului II, Titlului III, Cartea a patra a Codului civil „ Rezerva succesorală”, cu următorul

articol: „Nedemnitatea rezervatarului”. Dispoziţiile art.1434 CC al RM se aplică privind dreptul la rezerva

succesorală dacă rezervatarul este culpabil de săvîrşirea unei asemenea fapte.

7. Propunem de lege ferenda de a exclude a doua propoziţie din art.1506 CC al RM şi a consacra pe deplin sub

aspect legislativ soluţia în conformitate cu care dreptul moştenitorului de a primi o parte din moştenire în

calitate de cotă din rezerva succesorală nu se transmite moştenitorilor lui, avînd în vedere faptul că acest drept

este născut ex lege intuito persoane .

8. Criteriul de stabilire a incapacităţii de muncă a fost determinat în pct.48 din Hotărîrea Plenului Curţii

Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a

legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005, conform căreia sînt inapte de muncă

persoanele care au atins vîrsta de pensionare pentru limită de vîrstă, invalizii de gradul 1, 2 şi 3, inclusiv

invalizii din copilărie, indiferent de faptul dacă le este stabilită pensia pentru limită de vărstă sau invaliditate,

precum şi copiii pînă la împlinirea vărstei de 18 ani. A se modifica criteriul de stabilire a incapacităţii de muncă,

ţinînd cont de condiţiile admiterii în şcolile tehnico-profesionale, şcolile medii de specialitate şi instituţiile de

învăţămînt superior referitor la considerarea elevilor pînă la absolvirea acestor instituţii, dar nu mai mult decît

pînă la 23 de ani drept persoane inapte de muncă.

33

Bibliografie :

1.Comentariul la Codul Civil editat în 2002

2.Codului civil al Republicii Moldova, inclusiv instituţia succesiunii, articol cu articol, commentate în volumul

II, Cartea a IV-a, Titlurile I, III-VII ale Comentariului.

3.Autorii Manualului judecătorului la examinarea pricinilor civile (Chişinău, 2006)

4.În caliatate de suport teoretico-ştiinţific al prezentei investigaţii au servit lucrările unor doctrinari români,

francezi, ruşi şi moldoveni: Eliescu Mihai, Deak Francisk, Alexandresco Dmitrie, Zinveliu Ioan, Cărpeanru

Stanciu, Eugeniu Safta-Romano, Matei B.Contacuzino, Chirică Dan, Macovei Dumitru, Antoniade Cezar,

Constantinescu E., Cojocaru E., Creţu V., Bloşenco A., Bostan G., Neaga E., Bănărescu I.

5.Constituţia Republicii Moldova

6.Codul familiei al Republicii Moldova

7.Legea Republicii Moldova nr.1453-XIII din 08.11.2002 cu privire la notariat

8.Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la practica aplicării de către

instanţele judecătoreşti a legislaţiei la examinarea cauzelor despre succesiune nr.13 din 03.10.2005.

9.Drept civil ,Partea speciala,Andrei Blosenco ,Chisinau 2003

10. (**)Codul Muncii a Republicii Moldova

34