Întrebări logică juridică (V)

1. Ce este un construct juridic?

Răspuns: Construcţia juridică este un procedeu logic complex care are drept scop să ofere o configurare logică, sintetică şi consistentă soluţiilor legale. Construcţia este un procedeu de sinteză care operează cu ajutorul altor procedee tehnice. Construcţiile juridice sunt rezultatul unor operaţii logice fundamentate pe examinarea unui mare numar de norme juridice (norme particulare şi generale) care par să graviteze în jurul unor idei comune şi din această cauză pot să fie sistematizate în jurul acesteia. Construcţiile ne apar ca nişte idei generale în drept, capabile să explice logica lor interioară. Astfel de constructe juridice sunt cele de drept subiectiv, patrimoniu, stat, etc. Atunci când se referă la relaţiile sociale concrete cu care au legătură, construcţiile juridice se transformă adeseori în instituţii juridice.

Funcţia construcţiilor este de a induce un element de coerenţă logică în complexul de reglementări juridice. De pildă, în cazul instituţiei transmisiunii succesorale, construcţia juridică ce leagă între ele diferitele elemente ale acestei instituţii o constituie ideea potrivit căreia eredele chemat la succesiune continuă persoana defunctului.

Construcţia uzează de procedeul artificial al ficţiunii spre a oferi un principiu explicativ pentru variate reguli ce se pot grupa în jurul acestui principiu şi pot conduce la realizarea finalităţilor urmărite de legiuitor.Printre cele mai des folosite procede de realizare a constructelor juridice sunt prezumţiile şi ficţiunile.

2. Ce este prezumţia?

Răspuns: Esenţa prezumţiilor constă în transformarea unei probabilităţi într-o certitudine. În acest sens s-ar putea vorbi nu de o deformare a realităţii ci de un artificiu. Acest artificiu are de obicei un rol economic şi de stabilitate juridică.

Prezumţia ca procedeu de tehnică legislativă exprimă o presupunere asupra exactităţii, în toate cazurile, a unui fapt probabil. În mod normal această exactitate ar trebui dovedită în fiecare caz în parte. Prezumţia de drept suprimă însă necesitatea acestei dovezi speciale, fie în mod definitiv – prezumţia absolută, juris et de jure, fie în mod provizoriu şi cu anumite condiţii – prezumţia relativă, juris tantum. Prin urmare, probei distincte a faptului a cărui existenţă este în discuţie dreptul îi substituie norma unei probabilităţi generale, a priori, valabile pentru toate cazurile.

3. Ce este ficţiunea?

Răspuns: Esenţa procedeului ficţiunii constă într-o artificială asimilare a unor lucruri care în realiate sunt diferite (uneori chiar contrare). Ficţiunea afirmă uneori drept reale lucruri ce nu există, neagă alteori lucruri ce există, asimilează lucruri sau situaţii considerându-le prezente înainte de a avea în realitate existenţă sau consideră că în realitate unele lucruri au apărut mai târziu decât au apărut în realitate. Din acest motiv acest procedeu este folosit doar în mod excepţional în scopul asigurării unor decizii juridice echitabile.

4. Care este diferenţa între prezumţie şi ficţiune?

Răspuns: De cele mai multe ori probabilitatea pe care se bazează prezumţia este stabilită pe baze ştiinţifice sau pe evidenţe factuale. De aici rezultă deosebirea dintre procedeul prezumţiei şi cel al ficţiunii. În cazul prezumţiei se tinde la o justă reflectare a realităţii pe când în cazul ficţiunilor avem de-a face cu o deformare conştientă şi voită a faptelor reale în scopul atingerii unor scopuri de politică legislativă. Deci în cazul în care avem de-a face cu o abatere deliberată de la realitate procedeul folosit este ficţiunea.

Read more...

Publicat de Radu Iliescu la 08:29 0 comentarii    

Etichete: logică juridică, teste

Artigos Relacionados:

Întrebări logică juridică (IV)

1. Ce este lacuna juridică?

Răspuns: Problema existenţei şi modului de complinire a lacunei juridice este una dintre temele centrale ale logicii juridice. Spunem de obicei că există o lacună a dreptului (sau a legii) atunci când într-un sistem de drept nu există o normă pe care judecătorul să o poată aplica la un caz determinat sau atunci când norma existentă este incompletă şi pe baza ei nu poate fi formulată nici o soluţie.

Acceptarea existenţei lacunelor este legată de problema completitudinii dreptului. O serie de autori au contestat existenţa lacunelor considerând că absenţa reglementării unei situaţii corespunde cu intenţia legiuitorului de a nu-l constrânge pe subiect la un comportament oarecare şi a-l lăsa să-şi creeze o normă individuală. În aceeaşi perspectivă se consideră că atunci când o

lege nu prevede modul în care trebuie reglementată o situaţie juridică legiuitorul intenţiona să de-a judecătorului libertatea de a alege, pornind doar de la faptul concret şi de la principiile dreptului pentru a formula soluţia cea mai potrivită în speţă.

Puterea judecătorului de a complini legea, de a umple lacunele existente este însă limitată în domeniul dreptului public. În Dreptul penal judecătorul este legat de principiul nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege fiind obligat să se limiteze la o interpretare strictă a legii, care se restrânge la traducerea şi interpretarea termenilor din norma juridică fără a se folosi analogia sau trimiterile la alte legi asemănătoare. Aici lacuna nu poate fi rezolvată de judecător ci va fi complinită de legiuitor de lege ferenda. În dreptul internaţional public, atunci când judecătorul ajunge la concluzia că un drept sau unele obligaţii nu sunt prevăzute de ordinea juridică el se poate abţine de la soliţionarea cazului formulând o decizie de non liquet. În acest domeniu, de multe ori deciziile ţin de factorii politici care pot rezolva toate situaţiile de gen prin elaborarea unei legi. De exemplu atunci când în cazul unui litigiu teritorial se dovedeşte că reperele geografice în funcţie de care a fost stabilită graniţa unui stat nu există sau sunt eronate judecătorul nu va putea lua o decizie pentru că graniţele trebuie redefinite printr-un nou tratat.

Analizând posibilitatea apariţiei unor lacune, Portalis, unul dintre creatorii Codului civil francez formula câteva idei valabile şi astăzi în domeniul dreptului privat: “Când legea este clară, trebuie să o urmăm, când ea este obscură, trebuie să-i aprofundăm poziţiile. Iar dacă lipseşte legea trebuie să consultăm obiceiul sau echitatea. Echitatea este întoarcerea la legea naturală; în caz de tăcere, opoziţie sau obscuritate a legilor pozitive”. Lacunele sunt fenomene inerente oricărui sistem de drept pentru că, după cum remarca alt autor francez, De Page: “Orice lege este o operă umană, adică incertă, incompletă, şubredă. Nu numai că ea nu poate să cuprindă viitorul, dar adeseori ea nu epuizează nici prezentul”.

2. Ce este antinomia?

Răspuns: Avem de-a face cu o antinomie în sistemul dreptului atunci când acesta conţine o regulă care ordonă să se facă A şi o altă regulă care interzice să se facă A, deci acţiunea A este totodată ordonată şi interzisă. Antinomia denotă deci existenţa unei incompatibilităţi între directivele relative la acelaşi obiect.

3. Care sunt diferenţele între lacună şi antinomie?

Răspuns: Spre deosebire de lacună, care este lipsa unei reglementări în privinţa unui caz determinat, antinomia constă în dificultatea de a alege o soluţie anumită dintre mai multe reglementări, creând astfel o lacună falsă. În acest caz judecătorul nu este chemat să umple un gol, ci să facă o alegere între mai multe soluţii şi să formuleze o motivare validă a opţiunii sale.

4. Care sunt regulile de interpretare a convenţiilor?

Răspuns: Interpretarea unei convenţii înseamnă descifrarea înţelesului exact al acelei convenţii. Clauzele din convenţii au înţelesul direct pe care ni-l transmit cu claritate expresiile verbale întrebuinţate de părţi pentru a formula şi explicita ceea ce au hotârât. Necesitatea de apela la interpretare apare numai în mod subsidiar şi excepţional, atunci când formularea dată de părţi nu

este clară şi conţine “întunecimi” sau lacune. Interpretarea convenţiei este deci o operaţiune excepţională şi paliativă, întrucât convenţiile trebuie să fie clare, explicite şi complete.

Ca primă regulă de interpretare, codul civil stabileşte expres în art. 977 primatul intenţiei comune a părţilor contractante faţă de sensul literal al termenilor. O reglementare similară există şi în art. 984, Cod civil, care prevede că o convenţie nu cuprinde decât lucrurile asupra cărora se pare că părţile şi-au propus să contracteze, oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi.

În continuare, pornind de la presupunerea că voinţa părţilor este unitară, codul prevede în art. 982 că toate clauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg. Adică se socoteşte că actul, în întregul lui, are o structură logică, unitară şi consecventă, şi se recomandă ca înţelesul unei clauze să fie găsit printr-o confruntare logică cu înţelesul altor clauze şi cu înţelesul convenţiei în întregul ei.

O dispoziţie care poate fi considerată că este consecinţa conceperii dreptului ca sistem logic (urmarea directă a ideii de plenitudine logică a dreptului) este cea cuprinsă în art. 981 Cod civil, care prevede că se subînţeleg clauzele obişnuite, deşi nu sunt exprese. Adică se recomandă să se facă prin interpretare o complinire a textului convenţiei. Tot în acelaşi sens ar putea fi înţeles şi art. 979 Cod civil care, între mai multe înţelesuri ale aceluiaşi termen îl preferă pe cel care se potriveşte mai bine cu natura contractului.

De asemenea din punctul de vedere al ideii de plenitudine logică se poate menţiona şi art 980, Cod civil, conform căruia dispoziţiile îndoielnice se interpretează după obiceiul locului şi art. 985 Cod civil, care arată că atunci când într-o convenţie s-a vorbit despre un caz anumit, pentru a se explica obligaţia, nu se poate deduce din aceasta că s-a restrâns întinderea pe care obligaţia ar avea-o de drept în cazurile neprevăzute expres.

Prezumarea intenţiei se face nu numai în sensul deductiv şi logic ci şi în cel pragmatic, pentru că at. 978 Cod civil prevede că între două sensuri posibile vom alege pe cel care poate produce un efect juridic şi nu pe cel care nu poate produce nici unul. În art. 983, Cod civil se prevede că, în caz de îndoială convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă. Aici este vorba de o dispoziţie in favore, deci de o prezumţie tendenţioasă pentru că legiuitorul favorizează un anume sens al interpretării.

5. Ce este analogia juridică?

Răspuns: Analogia corespunde nevoii de găsire a unei egalităţi juridice, pentru ca stări de fapt asemănătoare să poată fi soluţionate de aceleaşi reguli juridice. Ea funcţionează deci pe baza similitudinii situaţiilor, a unei aşa-zise identităţi de raţiune juridică (a simili ad simile). În concepţia aristotelică analogia reprezintă un raţionament care constă în inducţie cu privire al o teză generală, iar apoi din aceasta conchidem prin silogism, pe cale de deducţie, cu privire la o nouă teză specială.

Raţionamentul analogic se reduce la următoarea formulă: două lucruri se aseamănă dintr-unul sau mai multe puncte de vedere; o propoziţie este adevărată faţă de unul dintre aceste lucruri, deci ea este adevărată şi faţă de celălalt lucru. Cu prilejul aplicării analogiei în domeniul

dreptului pornim de la un caz special care nu este prevăzut sau reglementat în lege şi ajungem la un alt caz a cărui soluţionare este reglementată clar, aplicând apoi aceste reguli şi pentru soluţionarea primei situaţii. Din identitatea de situaţii juridice se desprinde deci şi o identitate de soluţii.

6. Ce presupun interpretările ab absurdum, a contrario sensu şi a fortiori ratione?

Răspuns: Regula de interpretare ad absurdum constituie ceea ce în logică se numeşte demonstraţia indirectă apagogică, constând în stabilirea adevărului tezei de demonstrat prin infirmarea tezei care o contrazice. În matematică procedeul este deseori întâlnit sub numele de reducere la absurd.

Procedeul ab absurdum implică două operaţii:•Presupunerea că teza, respectiv soluţia contrară ar fi adevărată;•Dovedirea falsităţii acestei teze (soluţii) contrare, cu ajutorul inferenţei bazate pe anumite fundamente.

Deci din falsitatea unei judecăţi decurge în mod necesar adevărul judecăţii contrare acesteia. Plecând de la două teze contradictorii, procedeul determină obţinerea din teza presupus adevărată a unor consecinţe evident false, de unde prin raţionament a contrario se ajunge la considerarea celeilalte teze ca fiind adevărată.

Argumentul a contrario sensu este bazat pe legea logică a terţului exclus (tertium non datur) în sensul că în cazul noţiunilor contradictorii care se neagă una pe cealaltă, numai una dintre ele este adevărată iar cealaltă este falsă, o a treia posibilitate neputând exista.

Principiul terţului exclus mai este exprimat şi prin adagiul: qui dicit de uno, negat de altero. Ideea conţinută de acest adagiu este următoarea: ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se poate spune că el neagă contrariul. În literatura juridică se precizează că folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este, de pildă, concludent dacă plecând de la o dispoziţie excepţională se afirmă un principiu general. Deci, valoarea argumentului per a contrario este relativă, folosirea lui trebuind să fie circumspectă, întrucât nu întotdeauna tăcerea legii poate fi luată ca echivalentă cu o soluţie contrară celei prevăzute expres de lege.

În materia probaţiunii argumentul a contrario impune următoarele reguli, cu precizarea că ele funcţionează doar atunci când aprecierea valorii unei probe este aceeaşi pentru toţi participanţii la proces:

•Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, în acelaşi timp, că nu a avut loc;

•Un argument probatoriu nu poate să dovedească şi în acelaşi timp să nu dovedească acelaşi lucru despre acelaşi fapt prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă.

Acceptarea unui mijloc de probă (sau a unui argument probatoriu) exclude acceptarea mijlocului de probă (sau argumentului probatoriu) opus. Într-o situaţie justiţiabilul nu poate avansa un

argument de probă şi cu acelaşi prilej şi opusul său referitor la acelaşi mijloc de probă. După cum se poate lesne observa acest argument apare ca o particularizare a principiului noncontradicţiei.

Argumentul a fortiore ratione extinde aplicarea unei norme la un caz neprevăzut de ea pentru că motivele avute în vedere la stabilirea acelei norme se găsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat. Altfel spus, dacă un caz anume nu are o soluţie nemijlocită în norme, dar aprecierea lui îl relevă ca făcând parte dintr-o clasă de cazuri pentru care există soluţie, se deduce că are rezolvare legală în spiritul legii.

De pildă dacă instanţa crede declaraţia unui martor oarecare cu atât mai mult trebuie să accepte declaraţia expertului deoarece aceasta este mai puternică. În acelaşi sens, dacă este interzis să călcăm iarba într-un parc public cu at mai mult este interzis să săpăm gropi în gazon sau să tăiem copacii.

Din cele de mai sus se observă că procedeul a fortiori ratione implică compararea a două situaţii de tării diferite şi extinderea prevederilor de la situaţia mai slabă la cea mai tare.

Read more...

Publicat de Radu Iliescu la 08:15 0 comentarii    

Etichete: logică juridică, teste

Artigos Relacionados:

Întrebări logică juridică (III)

1. Care sunt principiile generale ale logicii?

Răspuns: Principiile logice sunt legi de generalitate maximă care guvernează validitatea operaţiilor logice. În logica formală au fost identificate patru principii logice: principiul identităţii, principiul noncontradicţiei, principiul terţului exclus şi principiul raţiunii suficiente.

Acestea au fost formulate astfel:

Principiul identităţii: un termen este identic cu sine dacă îşi păstrează înţelesul în cadrul aceluiaşi discurs raţional în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Principiul identităţii cere ca o noţiune folosită să-şi păstreze în cadrul aceluiaşi dicurs sensul, adică să reflecte acelaşi obiect.

Principiul noncontradicţiei: în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să fie şi să nu fie sau, într-un caz mai particular, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport este imposibil ca un lucru să aibă sau să nu aibă o anumită proprietate. Acest principiu prevede că două propoziţii dintre care una afirmă iar alta neagă ceea ce cealaltă a afirmat, nu pot fi în acelaşi timp şi sub acelaşi raport adevărate.

Principiul terţului exclus: în acelaşi timp şi sub acelaţi raport un lucru există sau nu există, a treia posibilitate fiind exclusă, sau, într-o altă perspectivă, este necesar ca un lucru să posede sau să nu posede o proprietate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport. O propoziţie poate fi deci adevărată sau falsă a treia variantă nefiind posibilă.

Principiul raţiunii suficiente: orice lucru are un temei în virtutea căruia există sau orice proprietate este condiţionată de altă proprietate pe care se întemeiază sau orice adevăr este condiţionat de alte adevăruri pe care se întemeiază. Nimic nu poate exista fără o raţiune justificativă şi orice propoziţie trebuie să aibă un temei.

2. Ce este noţiunea şi care este structura sa?

Răspuns: Noţiunea juridică (termenul, conceptul) este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă, a proprietăţilor esenţiale comune ale unei anumite realităţi juridice. Noţiunea reflectă doar proprietăţile esenţiale şi generale ale unei clase de obiecte nu şi pe cele întâmplătoare sau particulare.

Noţiunea juridică este alcătuită din două elemente componente:a) sfera (extensiunea);b) conţinutul.

Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice, care cuprinde obiectele juridice ce alcătuiesc clasa la care noţiunea juridică se referă. În logica clasică se spune că sfera înseamnă însăşi mulţimea obiectelor desemnate de noţiune. De pildă noţiunea de drept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la un moment dat.

Conţinutul reprezintă acea dimensiune a unei noţiuni juridice formată din proprietăţile comune obiectelor juridice la care se referă noţiunea. De pildă în cazul dreptului de proprietate ştim că acesta are următoarele proprietăţi: el este un drept absolut şi inviolabil, deplin şi exclusiv, perpetuu şi transmisibil şi include trei atribute fundamentale - posesia (jus utendi), folosinţa (jus fruendi) şi dispoziţia (jus abutendi). Proprietăţile sau notele care alcătuiesc conţinutul unei noţiuni juridice sunt de două feluri: specifice şi generale. Notele specifice pot fi întâlnite doar la acest tip de noţiune pe când cele generale se întâlnesc şi la alte noţiuni înrudite. De exemplu noţiunea de drept de proprietate privată are note comune cu cea de drept de proprietate publică

dar totodată şi note specifice care o diferenţiază de aceasta.

Între sferă şi conţinut există un raport de invers proporţionalitate – atunci când conţinutul creşte în atribute sfera se micşorează iar atunci când sfera se lărgeşte conţinutul se va micşora.

3. Ce tipuri de definiţii cunoaşteţi?

Definirea termenilor juridici se poate efectua în mai multe feluri:

a) prin exemplificare, când se specifică un obiect din extensia termenului. De pildă “Viciu de consimţământ este, de exemplu dolul”.

b) prin enumerare, în care definitorul indică toate obiectele cunoscute din clasa definitului. De pildă “fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna din următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţionării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluţirea, avortul ori punerea în primejdie a vieţii persoanei” (vătămarea corporală gravă prevăzută de art. 182 alin 1 C. pen.).

c) prin indicare, când se arată obiectul printr-un gest oarecare şi se foloseşte una din expresiile : “acesta este un…”, “în faţă avem un…”, “iată un…”. De pildă: “fapta inculpatului este o infracţiune de furt”.

d) prin sinonimie, când se defineşte un termen prin alt termen, care posedă acelaşi înţeles. De pildă adagiul este o maximă sau decretul este o lege. Deşi este practicată deseori, definiţia prin sinonime nu este satisfăcătoare, întrucât se poate ajunge la eroarea logică cunoscută sub numele de “cerc în definiţie” sau definiţie circulară.

e) prin stipulare, atunci când se determină semnificaţia unui cuvânt pentru viitor, sau într-un context specific (într-un text de lege sau într-o lucrare de jurusprudenţă): “prin x vom înţelege…”. Uneori definiţia stipulativă se face prin crearea unui cuvânt noi iar alteori prin acordarea de noi semnificaţii unui cuvânt sau noţiuni existente în momentul respectiv. Noul cuvânt apare printr-o convenţie terminologică.

f) prin gen proxim şi diferenţă specifică. Această definiţie se face prin următoarele operaţii:- introducerea termenului de definit într-un gen care este genul său, ţinând seama de asemănările cu alţi termeni;- diferenţierea termenului de ceilalţi termeni incluşi în gen prin stabilirea deosebirilor sau diferenţelor.

4. Ce reguli trebuie să respecte o definiţie corectă?

Răspuns: Definiţia este guvernată de următoarele reguli:

1. Regula adecvării

Definitorul şi definitul trebuie să fie exprimaţi prin termeni coextensivi, sfera definitorului trebuind să coincidă perfect cu cea a definitului. Această regulă poate fi încălcată în patru situaţii: atunci când sfera definitorului este prea largă, atunci când ea este prea îngustă, când sferele definitorului şi definitului se intresectează şi atunci când ele se exclud total.

2. Regula ireflexivităţii

Definitorul să nu repete definitul În acest caz definiţia este tautologică. Deşi pare tautologică definiţia prin sinonime nu este o definiţie circulară pentru că ea este explicarea unui cuvânt necunoscut prin unul cunoscut.

3. Regula asimetriei

Termenul definitor să nu se sprijine pe termenul definit ci să fie un termen independent de acesta. În caz contrar definiţia est circulară iar eroarea se numeşte cerc vicios.

4. Regula clarităţii şi univocităţii

Definitorul să conţină numai cuvinte cunoscute altfel comitem eroarea logică cunoscută sub numele de “ignotum per ignotum” sau cu alte cuvinte explicăm un termen necunoscut prin altul tot necunoscut. Pentru a fi eficientă definiţia trebuie să conţină termeni univoci şi nu ambigui, să nu recurgă la metafore şi la expresii figurate ci să indice precis notele caracteristice ale definitorului.

5. Regula formei afirmative

Definitorul trebuie să indice ce este definitul nu ce nu este. Aceasta înseamnă că definiţia nu trebuie să fie negativă.

5. Ce tipuri de judecăţi cunoaşteţi?

Răspuns: Judecăţile pot fi clasificate în următoarele tipuri fundamentale:

a) Judecăţile cognitive, care au fost studiate de logica clasică sub denumirea de judecăţi de predicaţie. Acestea sunt judecăţi care transmit o informaţia cu o anumită valoare logică, fiind transpuse de obicei sub forma unei afirmaţii (De pildă: orice convenţie este un act juridic).

Judecăţile cognitive pot fi judecăţi categorice (care afirmă sau neagă predicatul despre subiect fără nici o condiţie), modale (nuanţează afirmaţiile prin intermediul modusului – posibil, necesar, întâmplător, imposibil), ipotetice (condiţionează relaţia subiect-predicat) sau disjunctive (au predicate alternative).

b) Judecăţile pragmatice relevă intenţia de a-l determina pe cel căruia i se adresează să efectueze o acţiune (fie aceasta o acţiune practică fie un răspuns verbal). Cele mai importante judecăţi pragmatice sunt cele deontice, cele imperative şi cele interogative.

Judecăţile deontice sunt judecăţi normative care statuează o obligaţie pentru subiect (“Trebuie să respecţi legile”), o permisiune (“Este permis să fumezi în locurile amenajate în acest scop”), o interdicţie (“Este interzis să traversezi starda prin locuri nemarcate”). Normele enunţate pot fi juridice, etice, estetice, etc.

Judecăţile imperative transmit un ordin sau un îndemn (“Să fii un student silitor!”, “Vino aici!”).

Judecăţile interogative cer un răspuns din partea subiectului (“Cine a furat maşina?”, “Cum te cheamă?”).

c) Judecăţile axiologice au intenţia de a oferi o apreciere valorică, de a situa subiectul pe o scară de valori (“X este un om bun”, “Logica este utilă”, “Acest tablou este frumos”). În funcţie de sistemul de valori adoptat aceste judecăţi pot fi considerate adecvate sau false. O specia judecăţilor axiologice sunt judecăţile de gust.

6. Ce este inducţia?

Răspuns: Inducţia este o inferenţă de trecere, prin raţionament, de la judecăţi care descriu cazuri singulare la judecăţi generale. Acest tip de raţionament este folosit de pildă în activitatea de elaborare a legilor în care se trece de la analiza faptelor sociale individuale la generalizarea lor pentru elaborarea unei legi universal valabile. Inferenţele inductive nu au o valoare de adevăr absolut ele având concluzii probabile. Inducţiile sunt de două feluri: de la particular la general şi de la particular la particular.

7. Ce este silogismul?

Răspuns: Silogismul poate fi definit ca un raţionament în care din două judecăţi categorice care au un termen comun se deduce o judecată de asemenea categorică, ce are ca termeni termenii necomuni ai primelor.

El prezintă următoarea structură:•Termenul mediu, care este termenul comun al celor două premise. El nu apare în concluzie.•Termenii extremi, care sunt termenii care apar în concluzie şi în câte una din cele două premise.

Extremul care în concluzie joacă rolul de predicat se numeşte termen major al silogismului.

Extremul care joacă rol de subiect în concluzie se numeşte termenul minor al silogismului.

Premisa majoră este premisa care conţine predicatul concluziei, adică termenul major al silogismului iar premisa minoră este cea care conţine termenul minor. După cum am mai arătat concluzia are drept subiect şi predicat termenii necomuni ai premiselor şi nu va conţine termenul comun, care este doar un element de legătură între cele două propoziţii logice.

Silogismul este o inferenţă mediată, întrucât stabilirea legăturii enunţate în concluzie între cei doi membri extremi se face prin intermediul termenului mediu.

8. Care sunt legile generale de validitate ale silogismului?

Răspuns: Pentru a fi valid silogismul trebuie formulat avându-se în vedere următoarele legi generale de validitate:

•Un silogism conţine trei termeni şi numai trei. Atunci cand unul dintre termenii silogismului este luat în accepţiuni diferite în cadrul celor două premise avem de-a face cu eroarea numită quaternum terminorum sau împătrirea termenilor.

•Termenul mediu trebuie să fie distribuit. Un termen este distribuit atunci când cuprinde întreaga clasă a noţiunii pe care o reflectă. Dacă termenul mediu nu ar fi distribuit în ambele premise el nu ar realiza legătura între extremi şi nu am putea desprinde cu necesitate nici o concluzie.

•Nici unul dintre cei doi extremi nu poate fi distribuit în concluzie, dacă nu a fost distribuit în premisa în care apare. Dacă se încalcă această lege în privinţa unuia sau altuia dintre termenii extremi ai silogismului se poate ajunge la eroarea logică a extinderii ilicite a minorului respectiv majorului (eroarea majorlui ilicit sau a minorului ilicit) De aici rezultă că nici un termen nu poate avea în concluzie o extensie mai mare decât în premise.

•Cel puţin o premisă trebuie să fie afirmativă. De aici rezultă că din două premise negative nu rezultă nici o concluzie şi că nu există un silogism valid cu ambele premise negative.

•Cel puţin o premisă trebuie să fie universală. Din această lege rezultă că din două premise particulare nu rezultă nici o concluzie şi că nu există silogism valid cu ambele premise particulare.

•Când ambele premise sunt afirmative, concluzia nu poate fi decât afirmativă. Această regulă se explică prin faptul că dacă ambele premise sunt afirmative aflăm din ele că fiecare din termenii extremi are o parte comună cu termenul mediu dar nu aflăm nimic cu privire la părţile sau partea necomună.

•Când o premisă este afirmativă şi una negativă concluzia nu poate fi decât negativă. În acest caz raporturile termenilor extremi cu termenul mediu sunt divergente, neavând nici o informaţie despre o posibilă parte comună a extensiunii lor.

•Când o premisă este particulară concluzia nu poate universală. În aceste două din urmă reguli vedem că concluzia urmează premisa cea mai slabă.

Read more...

Publicat de Radu Iliescu la 06:58 0 comentarii    

Etichete: logică juridică, teste

Artigos Relacionados:

Întrebări logică juridică (II)

1. Ce sunt maximele şi adagiile juridice?

Răspuns: Maximele (sau regulile) juridice sunt scurte definiţii ce prezintă principii ce se aplică diferitelor tipuri de cazuri. Regulile valabile în cazurile generale îşi pierd forţa în faţa excepţiilor.

Adagiile (care mai sunt numite aforisme sau argumente) sunt propoziţii, formule generale, potrivite prin concizia lor să se întipărească în memorie. Ele sunt adevărate oracole ale jurisprudenţei oferind o direcţie atunci când legea este obscură sau insuficientă. Majoritatea adagiilor au fost formulate de către jurisconsulţii latini. Maximele şi adagiile sunt folosite şi azi în aceeaşi formă deoarece au un rol mnemotehnic. Învăţarea maximei în latină face ca propoziţia respectivă să-şi păstreze o formă exactă înlăturându-se astfel riscurile alterării sensului originar prin folosirea unor sinonime în limba maternă sau a unor cuvinte polisemice.

2. Ce adagii juridice cunoaşteţi?

Răspuns: Idem est non esse et non probari – a nu fi sau a nu fi probat este tot una. Această maximă arată că în domeniul dreptului orice afirmaţie trebuie să fie însoţită de probe care să o ateste. Probele folosite trebuie să fie legale. O afirmaţie neânsoţită de probele cerute în codurile de procedură civilă şi penală nu are nici o relevanţă juridică.

Mala grammatica non vitiat chartam – gramatica defectuoasă nu afectează validitatea unui act juridic. Conform acestui adagiu chiar dacă unii termeni sunt greşiţi din punct de vedere ortografic sau gramatical actul în sine e valid putâmd fi aplicat. Formalismul excesiv nu-şi are locul în majoritatea actelor juridice.

Error communis facit ius – eroarea comună este creatoare de drept. În cazul în care există o eroare colectivă iar victima este de bună credinţă actul respectiv rămâne valid. De pildă s-a decis că înregistrările făcute în registrul de stare civilă şi căsătoriile încheiate de o persoană

necompetentă care şi-a asumat în mod public calitatea de delegat de stare civilă sunt valide.

Accesorium sequitur principale – accesoriul urmează principalul. Condiţia unui bun principal se extinde şi asupra accesoriilor sale. Atunci când este vândută o clădire sunt vândute şi cheile sale iar proprietarul nu poate de pildă să îşi însuşească instalaţiile sanitare sau geamurile motivând că a vândut doar clădirea în sine. Conform acestui principiu în dreptul comercial este de la sine înţeles faptul că comerciantul va livra odată cu un aparat electrocasnic şi cablurile de alimentare şi manualul de utilizare nefiind îndrituit să ceară un preţ suplimentar pentru acestea.

Nemo auditur propriam turpitudinem – nimeni nu poate invoca propria ticăloşie. Conform acestui adagiu nimeni nu poate profita de pe urma faptelor ilegale săvârşite, în nici o circumstanţă. De pildă mituitorul, chiar dacă a denunţat persoana mituită nu poate beneficia de rezultatul obţinut pe această cale.

Read more...

Publicat de Radu Iliescu la 06:49 0 comentarii    

Etichete: logică juridică, teste

Artigos Relacionados:

Întrebări logică juridică (I)

1. De ce dreptul poate fi considerat drept un sistem logic?

Răspuns: Dreptul este un sistem de norme care poate fi abordat dintr-o perspectivă logică. Sistemul de norme este completat de un sistem de principii juridice care reprezintă sinteze ale normelor sau expresii ale ideologiei juridice dominante în epocă. Aceste principii pot fi principii ale întregului drept român (principiul democraţiei, principiul egalităţii în faţa legii, principiul separaţiei puterilor în stat etc), principii de ramură (principiul proprietăţii, cel al egalităţii în faţa legii civile sau principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile în dreptul civil;

principiul legalităţii răspunderii, principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul individualizării răspunderii penale în dreptul penal, etc) sau principii ale unei sau unor instituţii de drept (de pildă principiul proximităţii relaţiei de rudenie în cazul instituţiei succesiunii legale).

Principiile au rol de axiome în cadrul sistemului dreptului – ele pot servi ca fundament în orice demonstraţie sau argumentare. De asemenea principiile asigură flexibilitatea în timp a sistemului de drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Aşa se explică faptul că unele legi au fost interpretate conform spiritului vremii diferit în epoci diferite, ele fiind filtrate prin optica altor principii de drept.

Proprietăţile logice esenţiale ale oricărui sistem juridic sunt completitudinea şi consistenţa înglobate în noţiunea de omgenitate a sistemului juridic. Un sistem juridic este omogen daca este în acelaşi timp complet şi consistent.

Completitudinea sistemului juridic este dată de capacitatea acestuia de a da o soluţie oricărei probleme juridice, adică de a determina consecinţele juridice ale oricărui fapt.

Consistenţa unui sistem juridic este dată de compatibilitatea normelor sale, de lipsa contradicţiilor din interiorul său. Un sistem este inconsistent atunci când unele dintre normele sale ordonă iar altele interzic în acelaşi timp aceleiaşi persoane acelaşi comportament în aceleaşi împrejurări.

Completitudinea sistemului juridic este de cele mai multe ori un simplu deziderat pentru că realitatea socială este într-o continuă evoluţie iar legislatorul nu poate ţine pasul cu ea. Aceasta duce la apariţia lacunelor în drept şi la necesitatea interpretării extensive a legilor existente pentru a le aplica la situaţia nouă. În caz că legile nu oferă nici o soluţie se poate face apel la analogia dreptului (analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul de drept sau din ramura respectivă.

2. Ce metode de interpretare a legii cunoaşteţi şi care este specificul fiecăreia?

Răspuns: Sunt cunoscute mai multe metode de interpretare a legii: intepretarea gramaticală, interpretarea istorică, interpretarea sistematică, interpretarea logică, interpretarea hermeneutică, interpretarea dogmatică şi interpretarea intuitivă. Le vom descrie pe fiecare, pe rând:

Interpretarea gramaticală

Metoda gramaticală este prima metodă de interpretare care trebuieşte aplicată. Prin interpretare gramaticală înţelegem analiza textului legii în sensul său morfologic şi sintactic. Analiza gramaticală atentă poate conduce la o interpretare diferită de cea iniţială. O ilustrare a sensurilor diferite pe care le pot avea texte aparent asemănătoare o avem atunci cand analizăm schimbarea care a fost făcută articolului 350 al C. pen. din 1878 care menţiona drept condiţie a şantajului “obţinerea unui folos pe cale injustă” (subl. n. A.M.). Codul penal din 1969 modifica acest articol transformând adjectivul injust într-un adverb în următoarea formulare “obţinerea unui

folos pe cale injustă”. În cazul celei de-a doua formulari folosul obţinut prin şantaj putea fi just dar calea folosită era injustă (de pildă solicitarea returnării unui împrumut sub ameninţarea că în cazul contrar copii sau soţia datornicului vor fi rapiţi şi torturaţi, practică utilizată astăzi adesea de către aşa-zişii “recuperatori”).

Interpretarea istorică

Fiecare normă a fost emisă în cadrul unui context politic, fiind conturată sub influenţa unei ideologii. Deseori apariţia sa a fost generată de o criză economică sau politică. Invocarea voinţei iniţiale a legiuitorului, a interesului care a dat naştere legii face posibilă clarificarea ambiguităţilor existente în structura sa.

Interpretarea istorică face apel la cunoşterea epocii în care a fost emisă legea şi a lucrărilor pregătitoare (dezbateri parlamentare sau în cadrul comisiei legislative care a pregătit proiectul de lege)

Interpretarea sistematică

Această metodă constă în analiza locului pe care îl ocupă norma respectivă în cadrul articolului de lege, capitolului sau legii respective, a ramurii sau instituţiei juridice. Interpretarea sistematică pleacă de la prezumţia că legiuitorul a creat un sistem având o concepţie de ansamblu şi fiecare element din cadrul acestui sistem îşi are rolul său. Sensul unui termen poate fi desprins prin analiza titlului capitolului sau a sensului termenului în cadrul ramurii respective de drept.

Interpretarea logică

Metoda de interpretare logică presupune aplicarea unor procedee logice care să conducă de la norma generală la consecinţele sale asupra unor fapte juridice individuale. Norma este de obicei asimilată premizei majore a unui silogism, faptul juridic premisei minore iar concluzia este soluţia pe care trebuie s-o formuleze judecătorul.

Metoda logică se foloseşte şi atunci când comparăm două sau mai multe concepte între ele spre a vedea dacă sunt sau nu contradictorii, dacă raţionamentul care le conţine este valid etc. În cazul existenţei unei lacune a legii se apelează de obicei tot la o metodă logică, cea a analogiei.

Logica juridică nu are doar rolul de a dezvălui soluţiile juridice ci şi pe cel de a le motiva (fundamenta). Prin intermediul unor mecanisme logice este conturată calea care a dus de la premise la concluzie formulându-se astfel motivarea sentinţei. Logica juridică şi-a creat şi propriile metode de raţionament specifice acestui domeniu, metode cunoscute deseori sub numele de “argumente”. Cel mai des folosite argumente sunt argumentum a contrario sensu, argumentum a fortiori ratione, argumentum ad absurdum, argumentum a maiori ad minus şi argumentum a simile.

În subsidiar, amintim o versiune a interpretării logice numite metoda dogmatică. Dogmatismul este o metodă “thetică”, adică o metodă a regulilor care se pretinde că există prin ele însele. Cuvântul “thetic” provine de la grecescul “theticos”, care înseamnă “ceea ce se impune ca

regulă”. Metoda dogmatică este în esenţa ei o metodă logică deductivă care foloseşte în demonstraţiile sale un număr de principii exterioare sistemului legislativ dar care s-au impus în doctrină şi a căror legitimitate nu s-a cercetat în prealabil. Premisele majore ale metodei dogmatice sunt construcţii juridice teoretice, principii afirmate de jurişti cu pretenţia de a fi valabile oricând şi oricum.

Interpretarea hermeneutică

Prin hermeneutică interpretul dezvăluie sensul propriu al dispoziţiilor legale, înţelesul lor adevărat. Hermeneutica percepe textul legislativ ca pe o structură stratificată de semnificaţii. O expresie dintr-o lege poate să însemne cu totul altceva decât ne face să credem sensul ei imediat. Hermeneutica atrage atenţia asupra faptului că acelaşi text de lege poate fi interpretat diferit de subiecţi diferiţi. Interpretarea depinde de cultura personală a interpretului, de gradul de încifrare a mesajului, de acurateţea cu care sunt identificate motivele şi intenţiile legiuitorului. Hermeneutica presupune empatie – capacitatea interpretului de a “intra în pielea legiuitorului”, de a înţelege contextul istoric care a generat legea.

Hermeneutica porneşte de la ipoteza că unele expresii sunt confuze sau inconsistente şi din această cauză ele trebuie completate cu altele care le fac inteligibile. Procedând la o interpretare hermeneutică judecătorul va spune “aceasta este interpretarea corectă” sau “în concordanţă cu ordinea legală decidem astfel”. De fapt el introduce expresia interpretată în contextul său, în cadrul legal care i se potriveşte. O expresie poate avea “sensuri ascunse” datorită faptului că în timp contextul cultural şi ideologic s-a schimbat.

Dificultăţile întâmpinate de judecător în interpretarea legii provin, în primul rând, din situaţia paradoxală în care-l pune, în mod necesar, profesia: de a judeca lucrurile şi de a aprecia oamenii nu numai după capul său ci şi preluînd criteriile legiuitorului, simbolizat prin lege.

Acest paradox, aflat la baza vieţii profesionale a magistratului şi care-i îngreunează activitatea, se găseşte însă asociat cu alte dificultăţi care se opun unei interpretări ideale a legii pozitive, cum sunt: cele izvorâte din textul legii înseşi şi din redactarea ei, cele legate de interesele materiale şi aspiraţiile societăţii în care se legiferează, cele legate de personalitatea şi temperamentul judecătorului şi cele legate de concepţia filosofică asupra existenţei în general şi asupra dreptului în special, pe care o are atât legiuitorul cât şi exegetul.

Uneori legea a fost elaborată într-un context ideatic desuet în momentul de faţă. Judecătorul trebuie să decidă dacă ea trebuie aplicată doar în parte, nu trebuie aplicată de loc sau soluţia trebuie să fie adaptată noului context ideologic şi doctrinar. Înconjurată de atâtea dificultăţi, arta de a interpreta prezintă o importanţă capitală pentru un adevărat jurist întrucât bine condusă şi eficient realizată reprezintă un instrument de seamă pentru aplicarea legii şi distribuirea dreptăţii.

Interpretarea intuitivă

Intuiţia începe acolo unde se opreşte sau şovăie inteligenţa acolo unde nu există indicii sau fundamente de la care să se pornească. Intuiţia este o determinare spontană în sensul că ea porneşte doar de la sine nefiind precedată de vreun raţionament. Atunci când se află în faţa unei

situaţii juridice total nouă, care nu este reglementată de vreo lege judecătorii sunt nevoiţi să se pronunţe plecând de la nimic şi apelând la o judecată in equitas, conform a ceea ce ei consideră că este in acord cu spiritul echităţii cu ideea de justiţie.

Pentru a oferi o soluţie validă metoda intuiţiei trebuie să acţioneze în compatibilitate cu legea adică soluţia să nu reprezinte o încălcare a normelor de drept pozitiv. De asemenea soluţia nu trebuie să încalce nici legile gândirii sau logicii, adică să nu fie absurdă şi să respecte principiile logice.

Prin metoda intutivă au fost formulate în trecut şi maximele juridice, soluţii juridice aplicate pentru obţinerea unor sentinţe echitabile.