Institutii de Credit

instituţie de credit, 1. entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont propriu;2. entitate, alta decât cea definită la pct. 1, care emite mijloace de plată în formă de monedă electronică, denumită instituţie emitentă de monedă electronică (art. 7 din O.U.G. nr. 99/2006).I.c. se pot organiza şi funcţiona ca:i) bănci; ii) organizaţii cooperatiste de credit;iii) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;iv) instituţii emitente de monedă electronică.Înfiinţarea unei i.c. este supusă autorizării de către B.N.R., care nu poate acorda autorizaţie unei i.c., dacă aceasta nu dispune de fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului iniţial care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro. Capitalul social al unei i.c., persoană juridică română, trebuie vărsat integral şi în numerar la momentul subscrierii, inclusiv în cazul majorării acestuia, aporturile în natură nefiind permise. Acţiunile/părţile sociale ale unei i.c., persoană juridică română, pot fi numai nominative, în actele lor constitutive, i.c., persoane juridice române, nu vor putea stabili excepţii de la principiul potrivit căruia o acţiune dă dreptul la un singur vot (art. 11 dinO.U.G. nr. 99/2006).Activităţile permise i.c., în limita autorizaţiei acordate, sunt următoarele:a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;b) acordare de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, factoring cu sau fără regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, inclusiv forfetare;c) leasing financiar;d) operaţiuni de plăţi;e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de credit, cecuri de călătorie şi alte asemenea, inclusiv emitere de monedă electronică;f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;g) tranzacţionare în cont propriu si/sau pe contul clienţilor, în condiţiile legii, cu:i) instrumente ale pieţei monetare, cum ar fi: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit;ii) valută;iii) contracte futures şi options financiare;iv) instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;v) valori mobiliare şi alte instrumente financiare transferabile;h) participare la emisiunea de valori mobiliare şi alte instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori prin plasament şi prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;i) servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri şi alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni şi achiziţii şi prestarea altor servicii de consultanţă; j) administrare de portofolii şi consultanţă legată de aceasta;k) custodie şi administrare de instrumente financiare;1) intermediere pe piaţa interbancară;

m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în domeniul creditării;n) închiriere de casete de siguranţă;o) operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea;p) dobândirea de participaţii la capitalul altor entităţi;r) orice alte activităţi sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activităţi, dacă este cazul.Activităţile care, potrivit unor legi speciale, sunt supuse unor autorizări, aprobări sau avize specifice, pot fi desfăşurate de i.c. numai după obţinerea acestora.I.c. pot desfăşura şi alte activităţi, dacă sunt permise potrivit autorizaţiei acordate de B.N.R. şi dacă sunt compatibile cu cerinţele activităţii bancare, în special cu cele referitoare la menţinerea bunei reputaţii a instituţiei de credit şi protejarea intereselor deponenţilor, precum:i) operaţiuni nefinan-ciare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entităţi din cadrul grupului din care face parte instituţia de credit;ii) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau imobile aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;iii) prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate, reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare.I.c. nu se pot angaja în operaţiuni cum ar fii) gajarea propriilor acţiuni pe contul datoriilor băncii;ii) acordarea de credite garantate cu acţiuni, alte titluri de capital sau cu obligaţiuni emise de instituţia de credit însăşi sau de o altă entitate aparţinând grupului din care face parte instituţia de credit;c) atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la public, când instituţia de credit se află în stare de insolvenţă.Publicitate. B.N.R. trebuie să facă publice următoarele informaţii: i) textul legilor şi reglementărilor adoptate în domeniul reglementării prudenţiale a i.c. şi al instrucţiunilor şi precizărilor emise în aplicarea acestora;ii) modul de exercitare a opţiunilor prevăzute în legislaţia comunitară în domeniu;iii) criteriile generale şi metodologiile utilizate pentru analizarea cadrului de administrare, a strategiilor, proceselor şi mecanismelor implementate de i.c. în vederea respectării dispoziţiilor legii ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia şi pentru evaluarea riscurilor la care i.c. sunt sau pot fi expuse;iv) date statistice agregate privind aspectele principale ale aplicării cadrului legal şi de reglementare în domeniul prudenţial. Informaţiile publicate de B.N.R. trebuie să fie suficiente, astfel încât să permită o comparare semnificativă a abordărilor adoptate de autorităţile competente din diferite state membre. Informaţiile se publică şi sunt accesibile pe pagina de internet a B.N.R. şi se actualizează periodic (art. 224 din O.U.G. nr. 99/2006). V. moneda electronică.

Detalii: http://legeaz.net/dictionar-juridic/institutie-de-credit

Instituţii de credit – Curs 2 9-10-2007

http://legeaz.net/legea-insolventei/

Cap.1 Sisteme bancare contemporane

1) Rolul şi funcţiile sistemelor bancare2) Structura sistemelor bancare3) Caracteristici actuale ale sistemelor bancare4) Tendinţe ale sistemelor bancare5) Modele şi strategii bancare6) Evoluţii şi perspective privind sistemul bancar din România

1) Rolul şi funcţiile sistemelor bancare

Specificul activităţii bancare şi rolul acesteia în economia unei ţări presupune un mod aparte de organizare, fiind domeniul cel mai reglementat.

Reglementarea este dată în fiecare ţară de legea bancară naţională care are menirea de a crea condiţiile unei concurenţe normale. Pentru ţările U.E. cadrul legislativ este dat de Directivele Europene transpuse în Reglementări Naţionale.

Instituţiile de credit indeplinesc un dublu rol:- intermediere financiară având menirea de a realiza legătura între cei care au nevoie de resurse financiare şi cei care au excedente. În cadrul acestei intermedieri distribuirea de credite reprezintă operaţiunea de bază. Instituţiile de credit au rol de intermediere în relaţia economisire-investire, relaţie decisivă pentru creşterea economică.- instituţiile de credit au un rol important în mecanismul de transmisie a politicii monetare de a cărui eficacitate depinde starea de sănătate a sistemului bancar şi a economiei.Pornind de la acest dublu rol, desprindem următoarele funcţii :

colectarea (atragerea) de lichidităţi distribuirea de credite gestionarea a mijloacelor şi instrumentelor de plată furnizarea de informaţii şi asigurarea de lichidităţi clienţilor (persoane fizice şi

juridice)

Activitatea bancară din spaţiul european are la bază câteva principii:1) libertatea deplină a mişcărilor de capital2) libertatea instituţiilor de credit în operaţiuni de creare de sucursale în străinătate3) prestarea liberă de servicii bancare4) supravegherea acativităţii bancare de către autoritatea din ţara de origine

Observaţie: prin aplicarea acestor principii s-a urmărit armonizarea legislaţiilor şi reglementărilor naţionale vizând aspecte referitoare la condiţiilor de acces spre piaţa bancară, reguli contabile, norme prudenţiale minime, protecţia deponenţilor, etc.

2) Structura sistemelor bancare

La modul cel mai general, sistemul bancar al unei ţări este format din Banca Centrală (de emisiune) şi băncile din sistemul bancar, care în funcţie de natura activităţii lor sunt: bănci comerciale (de depozit; universale), bănci de afaceri, bănci şi instituţii specializate de credit, etc.

Din punct de vedere al organizări activităţii bancare şi al gradului de specializare putem vorbi despre două tipuri de sisteme bancare:

- sisteme bancare ale Europei continentale, mai puţin specializate şi care funcţionează după modelul băncii universale

- sisteme bancare bazate pe modelul american (aplicat şi în alte ţări, precum cele asiatice) bazat până nu demult pe principiul unei specializări stricte a instituţiilor bancare (de credit). Asistăm astăzi la diluarea acestei caracteristici mergându-se spre universalizarea activităţii bancare.

3) Caracteristici actuale ale sistemelor bancare

diversitatea sistemelor bancare : există în fiecare ţară un număr sporit de instituţii de credit, definite de legea bancară şi ale căror caracteristici pot fi diferite.Avem mai multe criterii:1) după clientelă sau după activitate:

bănci cu vocaţie universală instituţii specializate

2) după natura capitalului public privat

3) după natura acţionarilor rezidenţi nerezidenţi

4) după dimensiune bănci de talie mică (locală) bănci regionale bănci de tale internaţională

concentrarea activităţii bancare : reprezintă ponderea deţinută de câteva bănci în total active bancare (gradul de concentrare se judecă în funcţie de nivelul activităţii şi

îndeosebi de mărimea depozitelor atrase şi creditelor acordate). Studii recente au demonstrat că un număr redus de bănci controlează cea mai mare parte din piaţa bancară (BCR Erste, BRD-GSG, Raiffeisen, Unicredit)

bancarizarea : furnizează informaţii relevante cu privire la gradul de dezvoltare a sistemului bancar al unei ţări.

Indicatorii sunt: - numărul de conturi la vedere - numărul cardurilor - numărul ghişeelor şi automatelor bancare

- raportul angajaţi în industria bancară / populaţia ţării

restructurarea sistemelor bancare (cea mai dinamică ca fenomen) : cuprinde fuziuni, achiziţii, absorbţii, operaţiuni transfrontaliere, preluări pachete de control de către bănci străine, operaţiuni încrucişate (activităţi bancare combinate cu asigurări, investiţii pe piaţa de capital). Deci asistăm astăzi în lume la un proces intens de integrare a activităţii bancare cu cea de asigurări şi de capital în cadrul aceluiaşi grup financiar.

criza sistemelor bancare : aceste crize sunt alimentate de câteva fenomene:

- amploarea şi rapiditatea schimbărilor care au loc în materie de reglementări bancare- deficienţe de control şi supraveghere prudenţială- criza pieţelor imobiliare


4) Tendiţe ale sistemelor bancare

accentuarea fenomenului de dezstatizare (de scădere a rolului statului în activitatea bancară) concomitent cu liberalizarea acesteia

specializarea băncilor este tot mai mult înlocuită prin universalizarea operaţiunilor lor asistăm la o amplificare a forţei noilor bănci în contextul sporirii internaţionalizării

activităţii bancare accentuarea restructurării bancare prin fuziuni, achiziţii, absorbţii etc. constituirea unor puternice grupuri financiare (conglomerate financiare) prin reunirea

activităţii bancare cu cea de asigurări, piete de capital, fonduri private de pensii modernizarea tehnicilor şi informaticii bancare respectiv diversificarea ofertei de

produse şi servicii destinate clienţilor (persoane fizice, persoane fizice autorizate, persoane juridice)

manifestarea crizelor în sistemele bancare în contextul globalizării financiare

5) Modele şi strategii bancare

Modele bancareÎn literatura de specialitate şi în practica bancarăse conturează tot mai mult trei tipuri d

modele de bancă: modelul băncii dividende, modelul băncii fragmentate şi modelul băncii virtuale.

modelul băncii dividendeAre ca obiectiv fundamental rentabilitatea fondurilor proprii. Pentru atingerea acestui obiectiv, băncile trebuie să adopte anumite strategii şi anume:- să se orienteze spre segmentele de piaţă cele mai rentabile- este necesară cunoaşterea şi analiza detaliată a costurilor precum şi tarifarea precisă şi personalizată a clienţilor- este necesară o mai mare transparenţă în prelucrarea şi diseminarea informaţiilor atât către clienţii băncilor cât şi către acţionarii acesteia- se impune găsirea unor dimensiuni optime a băncii ceea ce implică modificări importante în ceea ce priveşte concentrarea industriei bancareConcluzie: nivelul normativ al rentabilităţii pentru acest model este de 15% modelul băncii fragmentatePresupune o regândire, reconsiderare profundă a rolului băncilor de intermediar financiar. Acest model presupune o separare completă a activităţii de atragere a resurselor, de constituire a depozitelor de cea de utilizare, de distribuire de credite. Altfel spus diferitele funcţii ale băncii trebuie să fie exercitate de entităţi juridice distincte care alcătuiesc banca respectivă în ansamblui ei. Susţinătorii acestui model spun că o astfel de bancă este mai performantă întrucât fiecare funcţie a acesteia este luată în considerare de către o categorie de operatori specializaţi şi competitivi în domeniul activităţii lor. modelul băncii virtuale

Este modelul băncii viitorului. El este rezultatul eforturilor băncilor de a fi competitive în amplu proces de concurenţă. Expansiunea acestui model este consecinţa noilor tehnologii din domeniul IT, oferind multiple avantaje şi facilităţi clienţilor.

Strategii bancareAmplele operaţiuni de restructurare bancară ce caracterizează astăzi activitatea din acest

domeniu trebuie judecate, analizate din perspectiva impactului asupra strategiei băncii şi a gestiunii bilanţului

1) ameliorarea poziţiei de piaţă a băncilor şi corelarea cu rentabilitatea fondurilor proprii

2) îmbogăţirea gamei de produse şi servicii coroborat cu creşterea gradului de pătrundere în rândul clienţilor

3) diversificarea activităţii bancare care asigură o mai bună dispersie a riscurilor

6) Evoluţii şi perspective privind sistemul bancar din România

În evoluţia sistemului bancar din România distingem două etape:1) perioada 1990-19992) din 2000 până în prezent

1) perioada 1990-1999În pofida eforturilor întreprinse în această perioadă, sistemul bancar românesc o fost

extrem de fragil şi nu si-a exercitat eficient rolul de intermediar financiar.Cauzele care au generat această fragilitate a sistemul bancar sunt multiple, mai

importante fiind:- cadrul macroeconomic instabil, caracterizat prin: = rate mari şi variabile ale inflaţiei = variaţii semnificative ale activităţii economice = rate de dobânzi volatile = mişcări ample ale cursului de schimb în acest context, băncile au întâmpinat dificultăţi majore în evaluarea riscurilor asumate fapt ce a condus la deteriorarea calităţii portofoliului lor de credite, la erodarea capitalului.- practici bancare nesănătoase: sisteme deficitare de clasificare a împrumuturilor şi de

constituire a provizioanelor; portofolii de credite concentrate asupra unui sector economic sau a unui număr redus de debitori; volum mare de împrumuturi acordate unor persoane afalate în aşa numita „relaţie specială cu banca”; împrumuturi acordate pe baza de garanţii supraevaluate; lipsa unor sisteme adecvate de analiza a riscului de credit sau dorinţa de a deveni o bancă mare (prea mare); reînnoirea împrumuturilor neperformante şi capitalizarea dobânzilor aferente lor ceea ce genera obţinerea de profituri artificiale.

- reglementarea şi supravegherea ineficientă- guvernanţa slabă a băncilor şi absenţa unei discipline de piaţă efective

2) din 2000 până în prezentÎn această perioadă asistăm la un proces amplu de asanare a sistemului bancar,

restructurare şi consolidare. Astăzi sistemul bancar românesc este în măsură să facă faţă unor şocuri majore, riscul sistemic fiin foarte scăzut (cel puţin pe termen scurt şi mediu).

Caracteristicile care ne permit să afirmăm că sistemul bancar românesc este unul sănătos sunt:

în prezent sunt predominante băncile private şi îndeosebi cele cu capital străin, din ţările dezvoltate din Europa

a crescut gradul de intermdiere exprimat în principal prin creşterea ponderii creditului negurvernamental în PIB (de la 3-4% în 1999 la peste 30% în prezent)

asistăm la o creştere a gradului de concentrare a activităţii bancare sistemul nostru bancar are un nivel ridicat al lichidităţii şi un bin nivel de

solvabilitate, ambii indicatori situându-se peste limitele normale de prudenţă bancară

asistăm îndeosebi în ultimii ani la o expansiune puternică a creditului negurvernamental şi îndeosebi a celui destinat populaţiei

Factorii care au generat această evoluţie sunt:- creşterea PIB-ului- reducerea inflaţiei (vezi fenomenul de dezinflaţie)- stabilizarea macroeconomică- creşterea gradului de monetizare a economiei- creşterea gradului de încredere în bănci- liberalizarea - sustenabilitatea deficitului de cont curent aflat în creştere- reducerea comparativ cu prima perioadăe deficitului bugetar şi prin aceasta

reducerea finanţării acesteia de către bănci prin achiziţia de titluri de statConcluzie: această expansiune a creditului în economie este fără îndoială generatoare de

riscuri care pot afecta stabilitatea fiecărei ţări şi în ultimă instanţă a sistemului bancar în ansamblu său. Pentru administrarea acestor potenţiale riscuri se impun anumite măsuri, mai importante fiind:

- politici macroeconomice (monetare, fiscale, de curs de schim) eficiente- politici de reglementare şi supraveghere corespunzătoare- utilizarea politicii de rata a dobânzii a BNR în strânsă legătură cu

măsurile prudenţiale- dezvoltarea pieţei de capital astfel încât societăţile comerciale să

beneficieze de finanţare şi pe această cale reducându-se dependenţa lor faţă de sistemul bancar


Cap. 2 Banca Centrală

1) Rolul şi funcţiile băncii centrale2) Bilanţul băncii centrale. Creaţia monetară3) Sistemul european al băncilor centrale

1) Rolul şi funcţiile băncii centrale

Rolul băncii centrale decurge din monopolul asupra emisiunii monetare şi din calitatea acesteia de autoritate monetară a statului. Îndeplinirea acestui dublu rol se realizează prin exercitarea următoarelor funcţii:

- funcţia de emisiune- funcţia de bancă a statului- funcţia de bancă a băncilor (de împrumutător de ultimă instanţă)- funcţia de centru valutar şi de administrare a rezervelor valutare (aprox 27 mld €)- funcţia de supraveghere prudenţială

Funcţia de emisiuneMonopolul asupra emisiunii monetare îşi are originea în vechiul drept de batere a

monedei. Dobândirea acestui monopol de către banca centrală a reprezentat unul din momentele esenţiale ale construcţiei statelor moderne. După cum ştim încă din secolul XVIII pe fondul insuficienţei metalului preţios, anumite bănci au procedat la emisiunea de bancnote (sub forma certificatelor de depozit sau a altor înscrisuri) care atestau existenţa în rezervele băncii a unei anumite cantităţi de metal preţios. Aceste bancnote au căpătat treptat putere eliberatorie, fiind convertibile în aur.

Precizare: deşi iniţial emisiunea bancnotelor era garantată cu metalul monetar din rezervă (asigurându-se astfel convertibilitatea internă şi externă în aur a acestora) astăzi aceasta este garantată cu bunurileşi serviciile create în economie şi cu împrumuturile (creanţele) acordate economiei. Într-o mică măsura emisiunea băncii centrale este garantată şi cu rezerva monetară oficială, în structura căreia, în unele ţări (cum e cazul României), intră şi stocul de aur. Astăzi bancnotele nu mai sunt convertibile în aur ci în moneda altei ţări (convertibilitate valutară).

Funcţia de bancă a statuluiÎn toate ţările banca centrală este banca statului, adică aceasta deţine şi administrează

conturile statului care figurează în pasivul bilanţului acesteia şi ale căror solduri în principiu nu pot fi debitoare. Dacă în pasiv apar conturile trezoreriei statului, în activul bilanţului băncii centrale figurează creanţele asupra trezoreriei, respectiv împrumuturile acordate acesteia în contrapartidă cu titlurile achiziţionate.


Funcţia de bancă a băncilor (de împrumutător de ultimă instanţă)În această calitate, Banca Centrală are calitatea de împrumutător de ultimă instanţă sau

de ultim rang, băncile comerciale refinanţându-se, asigurându-şi lichidităţile de care au nevoie.

Această funcţie reuneşte în principal 3 activităţi:- băncile comerciale şi alte instituţii de credit au conturi deschise la Banca Centrală

(ale căror solduri sunt în general creditoare) şi pe baza cărora pot fi efectate viramente şi compensări interbancare.

- dacă în procesul compensării unele bănci au nevoie de resurse, atunci Banca Centrală poate să le refinanţeze, alimentând astfel piaţa monetară (denumită şi piaţa interbancară) cu lichidităţi. Pentru aceasta, Banca Centrală are la îndemână mai multe instrumente de politică monetară (directe sau indirecte).Precizare: în caz contrar, dacă pe piaţa monetară există un exces de lichidităţi, prin aceleaşi instrumente, Banca Centrală îl absoarbe, restabilind echilibrul între cerere şi ofertă.

- Banca centrală intervine pe piaţa monetară în dublu scop

- pentru menţinerea nivelului masei monetare- pentru menţinerea ratei dobânzii în limitele fixate prin programul său

monetar

Funcţia de centru valutar şi administrare a rezervelorBanca Centrală, ca autoritate monetară a statului, constituie şi administrează rezervele

sale monetare oficiale. Concret, această funcţie constă în trei direcţii:- asigurarea convertirii monedei naţionale în valute şi devize

Iniţial Banca Centrală asigura convertirea în aur a monedelor aflate în circulaţie. În prezent, Banca Centrală are obligaţia să asigure convertirea monedei naţionale în devize. Toate Băncile Centrale îşi păstrează şi astăzi (în condiţiile în care se practică cursurile de schimb libere) monopolul valutar. În situaţia de insuficienţă a rezervelor monetare oficiale şi pentru menţinerea cursului de schimb, Băncile Centrale pot apela la împrumuturi de la Bănci Centrale străine iar în situaţii critice procedează la ajustarea parităţilor monetare.

- păstrarea şi gestionarea rezervelor monetare oficialeAvând calitatea de gestionar al rezervelor monetare cele mai multe Bănci Centrale deţin şi o rezervă de aur (unele Bănci Centrale au renunţat la rezerva de aur, acesta fiind demonetizat). De asemenea, în structura rezervelor sunt incluse şi DST-urile. În gestionarea acestor rezerve, Băncile Centrale urmăresc dispersia riscurilor evitând pe cât posibil concentrarea rezervelor într-o singură valută.

- supravegherea cursului de schimb al monedei naţionaleBanca Centrală are sarcina (în funcţie de politica de curs de schimb pe care o promovează) fie să menţină cursul de schimb al monedei în anumite limite, fie să-l lase să fluctueze liber pe piaţă. Banca Centrală exercită tehnic această funcţie de supraveghere a evoluţiei cursului de schimb.

Funcţia de supraveghere prudenţialăPrin această funcţie se exercită controlul asupra băncilor din sistem în scopul asigurării

stabilităţii şi viabilităţii acestuia.Supravegherea se concretizează în două aspecte:- monitorizarea stării financiare a fiecărei instituţii de credit şi la nivel agregat- aplicarea şi respectarea în tocmai a reglementărilor bancare (normele de prudenţă

bancară)

2) Bilanţul Băncii Centrale. Creaţia monetară.

Exercitarea funcţiilor de către Banca Centrală implică derularea unor operaţiuni multiple grupate din punct de vedere al bilanţului în operaţiuni active şi pasive.

Operaţiunile active pot fi grupate în patru mari categorii:- operaţiuni de creditare- operaţiuni de vânzări-cumpărări de aur, valute şi devize- operaţiuni de decontări inter şi intrabancare- active imobiliare şi alte active

Operaţiunile de creditareAcestea deţin ponderea cea mai mare în activul bilanţului unei Bănci Centrale. Se

concretizează în acordarea de credite celorlalte bănci din sistem (creanţe asupra economiei) şi acordarea de credite trezoreriei statului (creanţe asupra statului).

Creditele acordate băncilor din sistem

Sunt credite de refinanţare şi îmbracă următoarele forme:1) rescontarea: Banca Centrală acceptă titlurile de credit (cambii cu formele sale

biletul la ordin şi trata) pe care le deţin băncile comerciale în portofoliul lor şi care provin din vânzările pe credit comercial. Este vorba de un credit prin care Banca Centrală furnizează lichidităţi băncilor din sistem.

2) acordarea de credite pe gaj de efecte de comerţ, situaţie în care titlurile rămân în propietatea băncilor comerciale, ele servind Băncii Centrale doar ca garanţie a rambursării împrumutului. Această operaţiune se practică atunci când rescontarea nu este favorabilă datorită dobânzilor sau atunci când perioada de timp este mai mică decât în cazul rescontării. Concluzie: Mărimea creditului acordat băncilor comerciale este mai mică decât valoarea titlurilor depuse în gaj.

3) acordarea de credite pe gaj de efecte publice, operaţiune cunoscută sub numele de lombardare. Titlurile constituite drept garanţii şi reprezentate de bonuri de tezaur şi obligaţiuni au fost cumpărate iniţial de băncile comerciale pe piaţa primară a titlurilor.

Creditele acordate trezoreriei statului (credite guvernamentale)Legislaţie care reglementează activitatea Băncilor Centrale din diferite ţări prevede i

posibilitatea lor de a acorda credite guvernementale în mod direct în general pe bază de bonuri de tezaur pe o perioadă mai mică de un an.

Operaţiuni de vânzări-cumpărări de aur, valută şi de devizePrin această operaţiune, Banca Centrală urmăreşte să-şi optimizeze nivelul rezervelor

valutare şi prin aceasta să influenţeze evoluţia cursului de schimb în raport cu alte valute în funcţie de politica monetară stabilită în strategia Băncii Centrale

Operaţiuni de decontări inter şi intrabancareAcest tip de operaţiuni prezintă importanţă deosebită datorită rolului pe care-l are Banca

Centrală alături de băncile comerciale în cadrul compensaţiilor multilaterale de plăţi.


Grupăm operaţiunile pasive ale Băncii Centrale în următoarele categorii:- capitalul propriu- depozite şi surse atrase → de la extern (deţin o pondere importantă în structura

pasivului) → de la intern

- emisiunea (creaţia monetară)

Capitalul propriu al Băncii Centrale are o pondere redusă în total pasiv comparativ cu nivelul înregistrat de acesta la băncile comerciale şi alte instituţii de credit.

Depozite şi surse atrase de la extern- depozite ale unor instituţii financiare internaţionale sau bănci străine.- împrumuturi de la instituţii financiare internaţionale sau bănci străine.- cumpărări de drepturi speciale de tragere de la FMI

Depozite şi surse atrase de la intern- depozite constituite de băncile comerciale şi alte instituţii de credit.- contul general al Trezoreriei statului.

Creaţia monetară (emisiunea de bancnote)Reprezintă cea mai importantă operaţiune pasivă a Băncii Centrale. Alături de ea o

pondere importantă în pasiv deţin şi depozitele băncilor din sistem îndeosebi sub forma rezervelor minime obligatorii şi a altor disponibilităţi.

După cum ştim în procesul creaţiei monetare sunt implicate atât instituţii de credit cât şi Banca Centrală. Capacitatea băncilor din sistem de a crea monedă (scripturală0 se poate evidenţia prin analiza fenomenului de multiplicare a creditelor şi in ultimă instanţă a masei monetare.

Moneda creată de Banca centrală este numită şi monedă de prim rang. Ea cuprinde:- totalitatea bancnotelor aflate în circulaţie- totalitatea activelor care aparţin băncilor şi trezoreria statului şi care se regăsesc în

pasivul bilanţuluiCreaţia monetară a Băncii Centrale se realizează prin două mecanisme:

- prin mecanismul acordării de credite băncilor din sistem şi trezoreriei statului- prin mecanismul achiziţiei de aur, devize şi titluri de pe piaţă

Pentru măsurarea stocului de monedă centrală aflat în circulaţie se utilizează un agregat denumit bază monetară. Baza monetară este o variabilă exogenă băncii comerciale, iar masa monetară în sens larg reprezintă un multiplu al bazei monetare respectiv al ofertei de monedă a băncii centrale.

Sistemul european al Băncilor Centrale Este format din Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale ţărilor din

zon Euro. Are sediul la Frankfurt.1) Obiectiv şi misiune2) Operaţiuni

1) Obiectivul fundamental al BCE şi al SEBC îl reprezintă stabilitatea preţurilor respectiv controlul şi stăpânirea inflaţiei.

Ca misiune:

- elaborează şi pune în aplicare politica monetară din zona euro- deţine şi administrează rezervele monetare oficiale ale statelor membre fără a

prejudicia gestionarea de către guvernele acestor ţări.- realizează operaţiuni de schimb- asigură buna funcţionare a sistemului de plăţi în statul european- contribuie la realizarea de către autorităţi competente a politicii în controlul prudenţial

al instituţiilor de credit şi al asigurării stabilităţii sistemelui financiarÎn vederea efectuării operaţiunilor lor BCE şi băncile centrale naţionale deschid conturi

instituţiilor de credit şi altor participanţi.2) OperaţiuniÎn sinteză, principalele operaţiuni sunt: operaţiunea de open market prin intervenţii pe piaţa de capital. Aceste operaţiuni se

realizează:- prin vânzări şi cumpărări ferme de titluri- preluarea în gestiune (contract de vânzare cu obligaţie de răscumpărare)- împrumuturi pe bază de creanţe sau titluri negociabile

operaţiuni de creditare- realizate cu instituţii de credit din spaţiul euro- realizate cu alţii

BCE impune instituţiilor de credit din ţările membre constituirea de rezerve minime obligatorii atât la Banca Centrală cât şi la Banca Centrală Europeană.

operaţiuni de facilităţi – acordă facilităţi în vederea asigurării eficacităţii şi solidităţii sistemelor de compensare şi de plăţi

operaţiuni cu organisme publice. E interzis Băncii Centrale naţionale să acorde credite instituţiilor sau organismelor

administrative centrale şi locale. E interzisă achiziţionare directă de către BCE de la aceste instituţiia titlurilor de natura obligaţiunilor. În schimb, SME poate acţiona în calitate de agent fiscal pentru contul organismelor vizate.

operaţiuni cu terţi – intră în relaţii cu bănci centrale şi instituţii financiare din terţe ţări precum şi instituţiile financiare internaţionale.

Putem să tragem două concluzii:- BCE cumpără sau vinde (la vedere sau la termen) orice tip de activ din rezerva

monetară oficială (valute, devize, metale preţioase)- efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare cu terţe ţări şi organisme interne

inclusiv operaţiuni de împrumut.Dintre toate aceste operaţiuni cele mai importante sunt operaţiunile de politică monetară.

Aceste operaţiuni le putem clasifica în două mari categorii în funcţie de trei criterii:- Scopul operaţiunii- Frecvenţa- Mecanisme concrete de realizare

Cele două categorii de operaţiuni sunt:1) operaţiuni de piaţă – operaţiuni de refinanţare de bază; operaţiuni de refinanţare pe

termen lung; operaţiuni de acord sau reglaj financiar; operaţiuni structurale

2) operaţiuni de o zi – depozite de o zi şi împrumuturi de o zi;


Operaţiuni de piaţă

Operaţiuni de refinanţare de bazăAceste operaţiuni sunt cele mai importante. Prin intermediul acestora Banca Centrală

urmăreşte atingerea obiectivului său fundamental, stabilitatea preţurilor, prin:- controlul asupra dobânzilor- gestionarea lichidităţii pe piaţă în scopul realizării unui echilibru între cererea şi oferta

de monedăOperaţiunile de refinanţare de bază se caracterizează prin următoarele trăsături:

aduc lichiditate în sistem se execută săptămânal, cu regularitate maturitatea lor este de două săptămâni se execută în baza unui calendar stabilit la începutul anului ele se execută descentralizat de către băncile centrale naţionale se desfăşoară pe baza de oferte standard

Operaţiuni de refinanţare pe termen lung

Aspecte comune cu operaţiunile de refinanţare de bază:- se execută de asemenea descentralizat- se desfăşoară pe oferte standard

Elemente diferite:- maturitatea lor este de 3 luni- se execută în fiecare lună- se desfăşoară pe bază de oferte cu dobânzi variabile (cele fixe fiind practicate

în situaţii excepţionale)- oferă o refinanţar suplimenară pe termen lung sectorului bancar

Operaţiuni de acord sau reglaj finAcestea au scopul de control al lichidităţii pe piaţă şi a ratei de dobândă în special pentru

a calma, a atenua efectele fluctuaţiilor neaşteptate, imprevizibile din piaţă asupra ratei de dobândă.

Caracteritici:- pot lua forma operaţiunilor care absorb sau generează lichidităţi în sistem- frecvenţa lor nu este standardizată- ele se execută prin oferte rapide, deşi nu este exclusă nici posibilitatea folosirii

procedurilor bilaterale ca în cazul primelor două categorii- se execută descentralizat

Operaţiunile structuraleSunt şi ele operaţiuni reversibile şi se caracterizează prin:

- şi ele aduc lichiditate în sistem- frecvenţa lor poate avea un caracter de regularitate sau nu- maturitatea lor nu este standardizată- se execută descentralizat

Instrumentul utilizat este reprezentat de certificatele de depozit (emise şi de Banca Naţională a României)

Aceste certificate de depozit se emit deci în scopul de a ajusta poziţia structurală a Sistemului European al Băncilor Centrale faţă de sectorul financiar prin intermediul lor urmărindu-se ajustarea lichidităţilor de pe piaţă. Aceste titluri reprezintă în fapt o obligaţie de îndatorare a Băncii Centrale Europene faţă de deţinătorii acestora. Ele se emit şi se păstrează într-un registru la depozitorii centrali de valori mobiliare din zona euro. Banca Centrală Europeană nu impune nici o restricţie în ceea ce priveşte transferabilitatea lor (ele sunt negociabile).

Operaţiuni de o zi

Împrumuturi de o ziInstituţiile de credit folosesc aceste împrumuturi pentru a obţine lichiditate de la băncile

centrale la o rată a dobânzii prestabilită. Banca Centrală oferă lichiditate prin aceste operaţiuni sub două forme:

- acordurile de răscumpărare peste o zi- împrumuturile cu garanţie

Rata dobânzii este anunţată în avans de Sistemul European al Băncilor Centrale şi se plăteşte a doua zi odată cu rambursarea împrumutului prin răscumpărarea titlurilor vândute anterior.

Concluzia : accesul la aceste operaţiuni este acordat numai în conformitate cu obiectivele generale de politică monetară ale Băncii Centrale Europene.

Depozite pe o ziInstituţiile de credit constituie depozite la băncile centrale naţionale, acestea fiind

renumerate la o rată a dobânzii prestabilită.Precizare : În condiţii normale, rata dobânzii la aceste depozite reprezintă un prag minim

pentru dobânda de pe piaţa creditului de o zi. Dobânda se plăteşte instituţiilor de credit a doua zi la maturitatea depozitului.

Cap. 3 Băncile comerciale şi băncile de afaceri

Băncile comerciale1) Rol şi activităţi specifice2) Operaţiuni bilanţiere (pasive şi active)3) Operaţiuni extrabilanţiere4) Activitatea de creditare

Băncile de afaceri1) Operaţiunile băncilor de afaceri

1) Rolul şi activităţile specifice băncilor comercialeBăncile comerciale sunt instituţii de credit specializate în atragerea de resurse din

economie, utilizarea (plasarea) acestora şi efectuarea de plăţi între titularii de cont, persoane fizice sau juridice.

Identificăm în acest context următoarele activităţi specifice:- mobilizarea disponibilităţilor băneşti din economie prin oferta de titluri şi constituirea

de depozite avantajoase din punct de vedere al lichidităţii, renumerării şi al siguranţei.- acordarea de credite pe diferite termene pentru finanţarea activităţilor de producţie, de

investiţii, de comercializare ale diferiţilor agenţi economici.- asigurarea unei circulaţii efective a mijloacelor şi instrumentelor de plată şi de credit- diversificarea ofertei de produse şi servicii destinate clienţilor lor ( de retail sau

corporate)Precizare : unele din aceste activităţi sunt generatoare de operaţiuni bilanţiere, altele de operaţiuni extrabilanţiere, toate într-o gamă largă şi în permanentă diversitate.

2) Operaţiuni bilanţiere

Operaţiuni pasiveOperaţiunile pasive reprezintă pentru bancă operaţiuni de constituire a resurselor şi pot

fi grupate pe următoarele mari posturi:a) depozite bancareb) împrumuturi de refinanţare de la Banca Centralăc) împrumuturi de pe piaţa interbancară (monetară)d) fondurile proprii ale băncii

a) Depozitele bancare reprezintă pentru majoritatea băncilor comerciale principala resursă financiară, ele grupându-se în depozite la vedere şi depozite la termen.

Depozitele la vedere acoperă toate conturile deschise la bănci în favoarea clienţilor şi din care se pot face plăţi la cerere şi pentru care banca nu solicită un preaviz asupra viitoarei retrageri. Aceste depozite sunt cele mai volatile, motiv pentru care băncile trebuie să manifeste prudenţă în ale plasa sub forma de credite.

Depozitele la termen reprezintă cea mai importantă resursă printre pasivele bancare. Ele au scadenţa prestabilită, eventualele retrageri înainte de scadenţă fiind supuse unei penalizări de dobândă.

b) Băncile comerciale apelează la refinanţare cel puţin din două motive: pentru a-şi asigura lichiditatea de care au nevoie pentru acoperirea obligaţiilor

devenite exigibile pentru a-şi optimiza structura portofoliului de titluri pe care le deţine

Refinanţarea la Banca Centrală îmbracă următoarele forme: rescontarea cambiilor contractarea de împrumuturi pe gaj de efecte de comerţ contractarea de împrumuturi pe gaj de efecte publice (lombardarea) cedarea în pensiune a titlurilor din portofoliu cu contract de răscumpărare a

acestora la scadenţă.c) Sunt împrumuturi cu scadenţă scurtă sau foarte scurtă. Ele sunt împrumuturi

personale, de la bancă la bancă, garantarea lor fiind mai degrabă implicită (dată de ratingul băncii). Majoritatea acestor împrumuturi au scadenţă a doua zi (împrumuturi over-night). rata dobânzii se stabileşte pe piaţă prin cerere şi ofertă. Aceste operaţiuni deţin de regulă o pondere mare în bilanţul băncilor cu cotă de piaţă ridicată.

d) Capitalul propriu (fondurile proprii), comparativ cu depozitele bancare şi alte surse, deţin o pondere relativ scăzută în totalul pasivelor bancare. Tendinţa este una de scădere relativă, justificată de altfel de expansiunea volumului activităţii bancare şi îndeosebi a celei de creditare. În aceste condiţii riscul de faliment este destul de mare, motiv pentru care prin normele de prudenţă bancară se stabilesc plafoane minime pentru gradul de capitalizare exprimat ca pondere a capitalului propriu în total active riscante (bilanţiere şi extrabilanţiere).


Operaţiuni activeOperaţiunile active reprezintă operaţiuni de plasare, de utilizare a resurselor atrase de

aceste instituţii de credit. Ele pot fi grupate în patru mari categorii:a) numerar sau lichidităţi şi rezerve în depozite la Banca Centralăb) plasamente în titluric) plasamente în credited) imoblizări corporale şi alte active

Prima şi ultima categorie (numerar sau lichidităţi şi rezerve în depozite la Banca Centrală şi imobilizări corporale şi alte active) prin specificul lor nu generează venituri, cu excepţia depozitelor la Banca Centrală, dar constituirea lor este obligatorie pentru asigurarea unei lichidităţi corespunzătoare pentru a face faţă obligaţiilor din pasiv devenite exigibile şi pentru buna desfăşurare a activităţii.

Celelalte două posturi din activul bilanţier (plasamentele în tilturi şi plasamentele în credite) sunt importante pentru profitul şi soliditatea băncii. Faptul că veniturile băncii provin în principal din achiziţia de tilturi şi acordarea de credite justifică ponderea cea mai mare pe care o deţin în totalul operaţiunilor active.

Portofoliul de titluriÎn structura portofoliului de titluri includem:- titluri de proprietate (generatoare de dividende)

- titluri de creanţă (de credit, generatoare de dobânzi). Acestea sunt titluri guvernamentale (bonuri de tezaur, obligaţiuni) şi titluri private.

Precizare : constituirea portofoliului de titluri este importantă atât pentru maximizarea veniturilor cât şi pentru asigurarea lichidităţii. În principal mărimea unui portofoliu pe care-l poate deţine o bancă comercială este înfluenţat de trei factori:

mărimea resurselor disponibile (rămase disponibile) după satisfacerea bevoilor de lichiditate şi a solicitărilor de credite

volumul titlurilor necesare drept garanţii rentabilitatea relativă a plasamentului în aceste titluri.

Există în practica bancară mai multe modalităţi prin care se pot constitui aceste portofolii, mai importante fiind:

scontarea combiilor lombardarea (acordarea de împrumuturi pe gaj de efecte publice

(obligaţiuni)) luarea titlurilor în pensiune cu contract de răscumpărare achiziţia directă a titlurilor prin: = subscriere = licitaţie = bursa de valori

Plasamentele în crediteCreditele acordate de bănci persoanelor fizice şi juridice deţin ponderea cea mai mare în

totalul operaţiunilor active ale băncilor, reprezentând de altfel şi modalitatea principală de utilizare a resurselor.

Importanţa activităţii de creditare decurge din triplul rol al creditului şi anume: principală sursă de venit pentru bănci, sursă de acoperire a dificultăţilor financiare ale agenţilor economici şi liant al relaţiei bancă-client.

3) Operaţiuni extrabilanţiere

Aceste operaţiuni nu contribuie la majorarea resurselor băncii şi nici nu afectează activul lor bilanţier. În schimb ele sunt generatoare de venituri dar şi de riscuri. În structura acestor operaţiuni includem:

- operaţiuni de comision (deţin ponderea cea mai mare, băncile acţionând în numele şi pentru contul clienţilor)

- operaţiuni de efectuare de plăţi şi încasare a creanţelor- operaţiuni de vânzare-cumpărare de titluri de creanţă sau de proprietate pentru

clienţii lor- operaţiuni de mandat efectuate în numele băncii dar pentru contul clienţilor şi care în

general se referă la administrarea portofoliului de tilturi- servicii de informare financiară- punerea la dispoziţia clienţilor de documentaţii şi studii de specialitate- asigurarea de servicii bancare la domiciliu

4) Activitatea de creditare

Decizia de creditare comportă mai multe etape analiza dosarului de credit decizia de acordare efectivă a creditului acceptarea de către client a creditului şi supravegherea modului de utilizare a

acestuiaÎn mod concret, activitatea de creditare vizează următoarele aspecte:

1) obiectivele analizei dosarului de credite2) sursele de informare utilizate3) analiza bilanţului4) elementele de analiză financiară5) analiza contului de rezultate6) întocmirea dosarului de credit

1) Trei sunt obiectivele urmărite: decizie în acordarea sau respingerea solicitării creditului pentru aceasta banca analizează capacitatea de rambursare, volumul datoriei ce poate fi suportat de client şi pe ce perioadă, capacitatea acestuia de a fi rezistent la şocurile pieţei, modalitatea de finanţare în cazul în care clientul respectiv întră în faliment sau imposibilitate de plată înainte de rambursarea creditului. tipul de finanţare care răspunde cel mai bine nevoilor clientului în acest scop banca analizează nevoia de finanţare pe termen scurt (nevoile de trezorerie) şi tipurile de credit pe termen lung şi mediu, inclusiv garanţiile solicitate. utilizarea informaţiilor pentru a face o propunere completă şi personalizată

nevoilor clientului respectiv2) Sursele de informare utilizare sunt

situaţiile financiare (bilanţul şi contul de profit şi pierdere) analizele economice şi sectoriale

gama de produse şi servicii oferite clienţii şi furnizorii firmei respective nivelul de concurenţă (preţ, calitate, tehnologie, etc.) talia companiei şi factorii care îi influenţează competitivitatea oportunităţile şi ameninţările

informaţii complementare3) Se analizează patrimoniul intreprinderii, respectiv activul şi pasivul bilanţier

punându-se accentul îndeosebi pe sursele proprii şi împrumutate ale acestuia.Precizare : - o atenţie specială se acordă creditorilor companiei respective (alte

întreprinderi, alte bănci, bugetul statului, creditare de pe piaţa financiară) - o atenţie specială se acordă de asemenea şi lichidităţii companiei, respectiv

capacităţii acesteia de a face faţă plăţilor imediate. Se analizează fluxurile de numerar şi corelarea resurselor cu utilizările.

4) Analiza financiară este centrată pe solvabilitatea companiei şi este esenţială în luarea deciziei de acordare a creditului. O intreprindere se apreciază că este solvabilă atunci când valoarea totală a patrimoniului său este în orice moment mai mare decât datoriile totale. Se analizează în acest context sistemul de rate urmărindu-se identificarea cauzelor de insolvabilitate. Accentul se pune pe analiza ratei de apreciere a profitabilităţii, ratei de apreciere a lichidităţii, ratei financiare, garanţiilor (care pot fi reale sau personale).

5) Contul de rezultate reflectă maniera sau modul în care compania a creat valoare în cursul anului financiar. Cu acest prilej se evaluează cifra de afaceri, se determină şi se interpretează în principal trei tipuri de indicatori:

- fonduri proprii / total bilanţ- fonduri proprii / datorii pe termen lung şi mediu- datorii pe termen lung şi mediu / cifra de afaceri6) În esenţă cuprinde: - prezentarea societăţii - analiza sectorului de activitate

- analiza situaţiilor financiare - decizia de acordare a creditului / respingere a solicitării creditării


Băncile de afaceri şi operaţiunile lorTipologia băncilor de afaceri diferă atât după specificul pieţelor financiare din diferite

ţări cât şi după operaţiunile pe care acestea le desfăşoară.Grupăm operaţiunile acestor instituţii de credit în trei categorii:1) operaţiuni cu titluri financiare (acţiuni, obligaţiuni, etc.)2) operaţiuni specifice băncilor comerciale3) operaţiuni de inginerie financiară

1) Operaţiuni cu titluri financiareÎn structura acestor operaţiuni includem în primul rând organizarea de către băncile de

afaceri de emisiuni de titluri pentru alte instituţii de credit, pentru companii, pentru administraţii publice, centrale şi locale. În acest scop, ele garantează plasamentul acestor titluri, supraveghează piaţa secundară de capital şi menţin cursul bursier. O asemenea funcţie sau activitate presupune ca băncile de afaceri să dispună de o mare capacitate de analiză financiară şi de previzionare a preţului de piaţă ale acestor titluri precum şi de o bună cunoaştere a tendinţelor pieţelor financiare.

În al doilea rând , băncile de afaceri achiziţionează titluri financiare, respectiv acţiuni ale companiilor listate (cotate) sau nu la bursă, ele cumpără aceste titluri pentru contul lor în următoarele scopuri:

- pentru constituirea de portofolii de acţiuni prin care să obţină profit pe termen mediu şi lung

- pentru realizarea de operaţiuni de structurare şi restructurare a companiilor prin preluări, fuziuni, absorbţii etc.

- pentru obţinerea de profit din operaţiunile speculativeÎn al treilea rând includem realizarea de oferte publice de cumpărare sau de vânzare

acordând şi consultanţă financiară potenţialilor investitori.În al patrulea rând, băncile de afaceri asigură păstrarea titlurilor financiare şi

administrarea lor (perceperea de dobânzi, plata dividendelor, exercitarea drepturilor preferenţiale, distribuirea de acţiuni) asigurând totodată custodia acestot titluri.

În ultimul rând, băncile de afaceri pot îndeplini rolul de broker pentru un titlu financiar sau altul, pentru companii sau pentru administraţii publice centrale şi locale.

2) Operaţiuni specifice băncilor comercialeÎn unele ţări băncile de afaceri exercită activităţi specifice băncilor comerciale respectiv

operaţiuni de constituire a depozitelor şi de acordare de credite persoanelor fizice şi juridice.Precizare: pentru persoanele fizice, băncile de afaceri oferă servicii legate în principal de

gestionarea mijloacelor şi instrumentelor de plată, în al doilea rând servicii de gestiune a trezoreriei şi de administrare a economiilor acestora. Companiile sunt preferate de băncile de afaceri întrucât le vând acestora servicii de inginerie finaciară.

3) Operaţiuni de inginerie financiarăBăncile de afaceri desfăşoară multiple alte activităţi şi pe care le grupăm generic sub

denumirea de operaţiuni de inginerie financiară. În structura acestor activităţi includem:

- finanţarea proiectelor compleze → finanţarea proiectelor complexe reprezintă activităţi importante desfăşurate de băncile de afaceri. Ele se caracterizează prin utilizarea de instrumente directe sau indirecte de finanţare a unor proiecte multianuale şi care au deseori un caracter internaţional.

- operaţiuni bilanţiere → reprezintă operaţiuni de structurare şi restructurare a companiilor. Ele se concretizează în credite pe termen lung prin care băncile de afaceri substituind astfel apelul companiilor la imprumuturi pe termen scurt de la băncile comerciale. De asemenea, băncile de afaceri pot prelua participaţii la companiile supuse restructurării şi care sunt deţinute de clienţii lor, introducând totodată în bursă titlurile financiare emise de acestea.

- operaţiuni de fuziuni şi achiziţii → reprezintă astăzi un fenomen global cu o dinamică foarte mare generând un proces de concentrare a capitalului şi al proprietăţii. Aceste operaţiuni în care sunt implicate băncile de afaceri au două componente, una fixă care are ca obiectiv renumerarea băncii indiferent de rezultatele operaţiunii, şi una variabilă, care intervine numai în caz de succes, fiind proporţională cu suma afacerii încheiate.Precizare: până în anii ’80 prin activitatea de fuziuni şi achiziţii se întelegea preluarea pachetului de control al unei societăţi de către alta. Pe măsură ce această activitate a devenit tot mai complexă s-a adaptat şi o terminologie specifică cunoscută sub denumirea de cumpărare sprijinită (adică o companie achiziţionează o altă companie folosind fonduri împrumutate).

- operaţiuni sau tranzacţii imobiliareConcluzie: în raport cu toate cele menţionate anterior putem surprinde în esenţă

următoarele funcţii mai importante ale băncilor de afaceri: ele asigură capital important atât pentru companiile private cât şi pentru

cele publice băncile de afaceri au un rol important în asigurarea lichidităţii pe pieţele de

capital prin rolul important pe care-l joacă în tranzacţionarea şi in executarea ordinelor de vânzare-cumpărare pe piaţa secundară de capital, respectiv la Bursa de Valori.

băncile de afaceri oferă consultanţă şi asistenţă financiară cu privire la emiterea şi tranzacţionarea titlurilor financiare.

Cap.4 Riscuri. Prudenţă bancară. Perfomanţă

1. RiscuriCa orice altă intreprindere, banca se confruntă cu o multitudine de riscuri pe care le

putem grupa în două categorii:- riscuri comune (generale) care sunt întâlnite la orice companie- riscuri specifice

În structura riscurilor comune includem:- riscuri comerciale (risc de piaţă, risc de imagine, risc de client)- riscuri operaţionale şi tehnice- riscuri de gestiune internă (riscul reglementărilor, risc deontologic, risc strategic, risc

de comunicare, etc.)- riscuri aferente bunurilor şi persoanelorÎn structura riscurilor specifice includem două categorii:- riscurile financiare (risc de rată a dobânzii, risc de lichiditate, risc de curs de schimb,

riscul privind titlurile cu venit variabil, etc.)

- riscurile de semnătură sau de contrapartidă (risc de faliment, risc interbancarm risc de ţară)

Riscul de rată a dobânziiProducerea acestui risc se poate concretiza fie într-o pierdere fie într-o absenţă a

câştigului şi este generat de evoluţia ratei dobânzii. Evaluarea şi administrarea lui se face atât prin utilizarea metodelor clasice cât şi a celor moderne, actuale. Mai importante sunt două tehnici, şi anume:

- utilizarea instrumentelor financiare în scopul acoperirii riscurilor (contracte futures, contracte pe baza de opţiuni, etc.)

- măsurarea marjelor previzionate şi a sensibilităţii la variaţiile de rată a dobânzii (atât pentru operaţiunile bilanţiere, cât şi pentru cele extrabilanţiere)

Riscul de lichiditateAcest risc corespunde riscului de încetare a plăţii datorită imposibilităţii băncilor de a se

refinanţa fie de la Banca Centrală, fie de la celelalte bănci, respectiv de pe piaţa monetară. Cauza producerii acestui risc este în esenţă legată de structura dezechilibrată a bilanţului, respectiv credite pe termen mediu şi lung finanţate prin depozite bancare pe termen scurt care prin natura lor sunt extrem de volatile. Efectul antrenat de acest risc îl reprezintă o creştere a costului împrumutului pe care banca trebuie să-l contracteze pentru a-şi putea onora obligaţiile devenite exigibile (ajunse la scadenţă).


Riscul de curs de schimbAcest risc reprezintă unul dintre riscurile majore cu care se confruntă băncile în

activitatea lor. El corespunde pierderii generate de variaţia cursului de schimb a monedei naţionale în raport cu valuta de referinţă în care băncile îşi exprimă creanţele şi datoriile. În plus şi acest risc poate antrena o pierdere financiară sau absenţa câştigului. Teoria şi practica bancară ne oferă astăzi mai multe metode şi tehnici de evaluare şi gestionare a acestui risc mai importante fiind:

- o mai bună repartiţie a riscului pe devize, respectiv o diversificare a portofoliului - punerea în aplicare a unui scadenţar pe devize consolidat de regulă în moneda de

referinţă a băncii- acoperirea sistematică a acestui risc prin instrumente financiare (contracte futures,

contracte pe bază de opţiuni, swop-uri, hedging, forward, etc.)Riscul generat de existenţa în portofoliu a unor titluri cu venit variabilSe mai numeşte şi risc de emisiune sau de tranzacţionare. El corespunde unei pierderi

sau absenţei câştigului ca urmare a variaţiei valorii titlurilor deţinute de bancă. Dacă valoarea de piaţă a acestor titluri se ca diminua întrucât rezultatele financiare ale emitentului sunt slabe atunci şi banca care le deţine în portofoliu va înregistra o pierdere. Cauza o reprezintă deteriorarea situaţiei financiare a emitentului de titluri aflate în portofoliu şi chiar lipsa deversificării acestui portofoliu.

Precizare: pentru eliminarea riscului, banca are la îndemână mai multe posibilităţi, două fiind mai importante:

- supravegherea permanentă a pieţei bursiere, a evoluţiei valorii de piaţă a titlurilor din portofoliu

- valorizarea periodică a portofoliului de titluiRiscul de falimentSe mai numeşte şi risc de credit sau de contencios. El reprezintă riscul asumat de bancă

în caz de faliment al unuia dintre clienţi. O bancă puternic angajată într-o companie atât prin participaţii la capitalul său cât şi prin creditele pe care le acordă se va confrunta cu acest risc în cazul falimentului acesteia.

Cauzele falimentului unei companii sunt multiple, mai importante fiind conjunctura economică, situaţia financiară precară a clienţilor companiei, absenţa supravegherii acestora, etc. Pentru bancă efectele acestui risc se concretizează în pierderi totale sau parţiale ale capitalului împrumutat (inclusiv dobânzile aferente) în funcţie de natura garanţiilor şi de posibilitatea valorificării acestora.

Pentru gestionarea acestui risc se impune respectarea anumitor măsuri şi anume:- supravegherea atentă a plafoanelor autorizate la acordarea creditelor (expunerea pe

un debitor sau pe un grup de debitori)- funcţionarea unor servicii specializate de centralizare a riscurilor (Centrala

Riscurilor Bancare şi Biroul de Credite)- utilizarea de tehnici moderne de evaluare şi administrare a riscului de credit- constituirea sistematică de garanţii.Riscul interbancarSe mai numeşte risc de contrapartidă (de semnătură). El corespunde riscului asumat de o

bancă atunci când o altă bancă căreia i-a acordat un credit ajunge în stare de faliment şi nu poate rambursa împrumutul. Banca creditoare poate înregistra în această situaţie pierderi de capital sau de dobânzi, totale sau parţiale. Din acest motiv se recomandă ca băncile să manifeste prudenţă în selectarea celorlalte bănci cărora urmează să le acorde credite printr-o evaluare corespunzătoare prin rating şi o supraveghere permanentă a contrapartidelor.

Riscul de ţarăRiscul de ţară sau riscul suveran corespunde sumei totale a creanţelor (indiferent de

termenul sau natura lor) asupra debitorilor privaţi sau publici, rezidenţi sau nerezidenţi într-o ţară cu risc crescut. Riscul de ţară are multiple cauze, interne şi externe (dezechilibre macroeconomice interne, politici finaciar-monetare nesustenabile, gestionarea necorespunzătoare conjuncturii economice sau politice nefavorabile, catastrofe naturale, stare de război, mediu economic instabil). Consecinţa pentru banca care a acordat credit unei ţări cu risc crescut este de pierdere totală sau parţială a capitalului şi a dobânzilor aferente. Ca măsuri de gestionare, mai importante sunt:

- o supraveghere atentă a ţărilor cu risc crescut- practicarea asigurării creditelor la import şi la export- constituirea de provizioane, apelul la piaţa secundară a creanţelor, etc.


Prudenţa bancarăRegulile de prudenţă bancară se exprimă de cele mai multe ori pe baza unor raporturi

(indicatori) care au ca sferă de cuprindere cele mai reprezentative aspecte ale gestiunii bancare. Pentru ţările membre U.E. prudenţa bancară se poate determina cu ajutorul următoarelor raporturi:

- raportul de solvabilitate europeană - coeficientul de lichiditate

- coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente- divizarea riscurilor

Raportul de solvabilitate europeanăRSE este cel mai cunoscut indicator de prudenţă bancară şi are drept scop să garanteze

capacitatea băncilor de a face faţă falimentelor debitorilor. Rata de solvabilitate se calculează ca raport între fondurile proprii şi total active bilanţiere şi extrabilanţiere ponderate cu un coeficient de risc.

Fondurile proprii se grupează în:- fonduri proprii de bază → care cuprinde capitalul, rezervele şi fondurile pentru

riscuri bancare generale - fonduri complementare → rezerve din reevaluări, subvenţii rambursabile şi datorii

subordonate cu durată nedeterminată (emisiune de titluri cu durată nedeterminată) la care se adaugă alte datorii subordonate (titluri emise pe perioade de cel puţin 5 ani)

Numitorul raportului reflectă angajamentele băncii ponderate cu gradul de risc al cărui nivel variază între 100% (creditele acordate clienţilor) şi 0% (creanţele asupra statelor).

Coeficientul de lichiditateAcest coeficient este impus tuturor băncilor care sunt obligate să respecte un raport egal

cu cel puţin 100%, între elementele de activ şi cele de pasiv considerate exigibile pe termen scurt (în termen de o lună).

Relaţia de calcul a coeficientului de lichiditate se calculează ca raportul între total active ponderate şi total pasive ponderate de unde rezultă că plasamentele (activele) şi resursele (pasivele) trebuie ponderate în funcţie de gradul de lichiditate şi de exigibilitate. Coeficientul de ponderare variază între 100% şi 25%.

Coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanenteCalculul acestui indicator are drept scop să împiedice creşterea excesivă a riscului de

transformare, limitând posibilităţile de finanţare ale beneficiarilor pe o perioadă mai mare de 5 ani, pe baza resurselor monetare.

Coeficientul se calculează ca raport între resursele pe termen lung şi utilizările pe termen lung înmulţit cu o 100.

Normele europene prevăd ca acest raport să fie de 60%, adică totalul resurselor pe termen lung trebuie să reprezinte cel puţin 60% din totalul plasamentelor pe termen lung.

Divizarea riscurilorDivizarea riscurilor vizează două aspecte: supravegherea marilor riscuri şi regimul

participaţiilor.În privinţa supravegherii marilor riscuri, normele europene prevăd ca suma

împrumuturilor de orice natură acordate unui singur client să nu depăşească nivelul d e25% din fondurile proprii nete ale băncii (acest nivel a fost stabilit la 1 ianuarie 1999, până atunci acest nivel fiind de 40%). În România, expunerea maximă faţă de un singur debitor nu poate depăşi 20% din fondurile proprii. De asemenea, normele europene mai prevăd ca suma totală a expunerilor pe toţi clienţii nu poate depăşi de 8 ori nivelul fondurilor proprii.

În privinţa regimului participaţiilor, prevederile menţionează că nici o participaţie nu trebuie să depăşească 15% din valoarea fondurilor proprii iar valoarea totală a participaţiilor nu trebuie să depăşească 60% din valoarea fondurilor proprii. În România băncile nu pot investi în titlurile emise de societăţi mai mult de 10% din fondurile proprii ale băncii, iar valoarea participaţiilor nu poate depăşi 50% din fondurile proprii.

Performanţa bancarăBăncile desfăşoară în principal trei tipuri de activităţi

- de intermediere → de moblizare de resurse şi de plasare a acestora îndeosebi în titluri şi credite

- de piaţă → concretizare în operaţiuni asupra titlurilor financiare primare şi derivate

- prestări de operaţiuni extrabilanţiereToate aceste operaţiuni se reflectă în bilanţ şi în afara acestuia, şi de asemenea toate

aceste operaţiuni sunt generatoare de venituri şi cheltuieli reflectate în contul de profit şi pierdere. Pentru aprecierea performanţelor se utilizează trei categorii de indicatori:

a) pentru analiza profitabilităţiib) rate de exploatarec) rate de gestiune

a) indicatorii profitabilităţiiRata rentabilităţii economice = Profit net / Activ total* acesta ia valori în mod normal între 0,5% şi 1%.Rata rentabilităţii financare = Profit net / Capital* acesta ia valori între 10% şi 16%.Rata utilizării activelor = Venituri totale / Active totale* acesta ia valori între 6,7% şi 12%Rata profitului net = Profit net / Venituri totale* valoarea medie este între 5% şi 15%Rata venitului = Venituri din dobânzi – Cheltuieli cu dobânzi / Active valorificatedin dobânzi* valoarea mediu este 3-10%

b) rate de exploatareCostul mediu al depozitelor = Dobânzi plătite clienţilor / Valoarea medie a depozitelorCostul mediu al fondurilor împrumutateRandamentul mediu al creditelor acordate clienţilor, obţinem astfel Marja globală = Randamentul mediu al creditelor – Cost mediu al depozitelor şi al fondurilor împrumutate.

c) rate de gestiuni (de productivitate)Se calculează la nivel de salariat şi la nivel de unitate bancară. Pentru salariaţi avem

Active / Angajat al băncii, Cheltuieli medii pe un angajat, Nivelul creditelor acordate de un angajat, Profit net / Angajat.

Pentru unitatea bancară avem Depozite totale / Număr angajaţi ale unei bănci, Credite totale / Număr agenţi şi Profit net / Număr Agenţi.


Cap. 5 Politica monetară

1) Politica monetară, componentă a politicii economice. Instrumente de politică monetară2) Mecanisme de transmisie a politicii monetare. Eficacitatea politicii monetare.3) Politica monetară a Băncii Naţionale a României. Evoluţie şi perspective.

1) Politica monetară. Instrumente de politică monetarăPrin politica monetară se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie,

având ca obiectiv fundamental stabilitatea preţurilor, care este în acelaşi timp şi obiectiv central al politicii economice.

Precizare: alături de acest obiectiv, politica economică are şi altele la fel de importante cum sunt:

- creşterea economică- reducerea şi controlul inflaţiei- echilibrarea balanţei de plăţi externe- sustenabilitatea deficitului bugetar- ocuparea deplină a forţei de muncăPolitica monetară, prin natura ei are şi anumite obiective specifice:

creşterea masei monetare până la un nivel optim şi cât mai apropiat de rata de creştere reală a economiei (reflectă gradul de monetizare a economiei)

menţinerea la un nivel corespunzător a ratei dobânzii realizarea unui nivel optim al cursului de schimb alocarea optimă pe criterii de raţionalitate economică a resurselor de creditare

disponibile în economie.Concluzie: pentru atingerea obiectivului fundamental şi a celor specifice trebuie să se

realizeze o interdependenţă strânsă între politica monetară şi celelalte componente ale politicii economice. Mix-ul cel mai important este între politica monetară şi cea fiscală.

Pentru atingerea acestor obiective, Banca Centrală are la îndemână mai multe instrumente pe care le grupăm în două categorii:

a) instrumente directe → sunt reprezentate în principal de măsurile întreprinse de Banca Centrală, măsuri care afectează direct deţinătorii şi utilizatorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Includem în această categorie plafonarea creditului, stabilirea administrativă a unor rate de dobânzi şi controlul asupra cursului de schimb.

b) instrumente indirecte → sunt mai mult instrumente ale pieţei, fiind utilizate de Banca Centrală în relaţiile sale cu celelalte bănci şi cu agenţii nebancari. prin intermediul lor se urmăreşte controlul asupra costului şi ofertei de monedă centrală

Precizare: prin fiecare din aceste instrumente (directe şi indirecte) Banca Centrală urmăreşte anumite obiective în raport de care le putem regrupa în trei categorii:

- instrumente de politică monetară prin care Banca Centrală furnizează lichidităţi sau absoarbe excesul de masă monetară din economie

- instrumente care afectează direct activele şi pasivele băncii- instrumente prin care realizează controlul operaţiunilor cu străinătateaÎn prima categorie includem:

operaţiuni de open market şi acordare de credite cu dobândă variabilă operaţiuni de refinanţare sau de rescontare caz în care Banca Centrală

plafonează disponibilităţile pentru refinanţare şi stabileşte costul refinanţării în funcţie de rata dobânzii de politică monetară. Tot aici includem şi împrumuturile acordate trezoreriei statului. Şi în acest caz Banca Centrală stabileşte plafoane şi costul acestor avansuri

constituirea rezervelor minime obligatorii.În cea de-a doua categorie includem

limitarea creditului în economie stabilirea unui raport corespunzător între fondurile proprii şi creditele

acordate (expunerea pe un debitor sau pe un grup de debitori)

constituirea unui portofoliu minim de titluri publice pe care trebuie să-l deţină instituţiile de credit (bonuri de tezaur)

controlul emisiunii de titluri pe piaţa financiară stabilirea ratelor de dobânzi creditoare şi debitoare

În a treia categorie includem controlul schimburilor (împrumuturi externe, piaţa devizelor) reglementări aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele

nerezidenţilor, inclusiv cele privind stabilirea niveluluiu ratelor de dobândă

rezervele minime obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor intervenţii ale Băncii Centrale pe piaţa valutară pentru menţinerea unui

anumit nivel al cursului de schimb (în funcţie de tipul de regim valutar adoptat)

2) Mecanisme de transmisie a politicii monetare. Eficacitatea politicii monetareDin ansamblul instrumentelor de politică monetară, cele mai importante utilizate de

Banca Centrală pentru transmiterea impulsurilor de politică monetară în economie, respectiv de influenţare a cantităţii de monedă centrală deţinută de instituţiile de credit menţionăm:

a) operaţiuni de open marketb) mecanismul rezervei minime obligatoriic) rate dobânzii de politică monetară (taxa oficială a scontului)

a) operaţiuni de open marketConstau în cumpărări, respectiv vânzări de titluri de stat (bonuri de tezaur) de către

Banca Centrală pe piaţa deschisă, respectiv de la sau către instituţiile financiare (de credit).Cumpărările de titluri de către Banca Centrală generează următoarele efecte:- băncile comerciale cedează prin vânzare Băncii Centrale o parte din titlurile aflate în

portofoliul lor- Banca Centrală plăteşte aceste titluri prin creşterea rezervelor deţinute de bănci la

aceasta cu sume reprezentând contravaloarea titlurilor achiziţionate. Deci, când Banca Centrală cumpără titluri de la băncile comerciale rezervele acestora din urmă, în monedă centrală, cresc, deci Banca Centrală furnizează lichidităţi economiei, crescând astfel masa monetară

Vânzările de titluri de către Banca Centrală generează următoare efecte;- Banca Centrală transferă titlurile către băncile comerciale care le achiziţionează- băncile comerciale plătesc aceste titluri prin emiterea de cec-uri asupra depozitelor

de la Banca Centrală. Are loc astfel o reducere a nivelului rezervelor băncilor comerciale deţinute în conturi la Banca Centrală. Are loc o absorbţie a lichidităţilor, o retragere a masei monetare din economie.

Concluzie: Banca Centrală furnizează sau absoarbe masa monetară din economie în funcţie de politica monetară pe care o promovează, mai precis de caracterul acesteia:

- dacă politica monetară este una expansionistă, Banca Centrală va cumpăra titluri din portofoliul băncilor comerciale

- dacă politica monetară este una restrictivă, Banca Centrală va vinde titluri de stat din portofoliul ei.


Mecanismul Rezervei minime obligatorii

1) Definiţie şi scop.Rezervele minime reprezintă o obligaţie de utilizare a monedei băncii centrale şi are

drept scop principal acela de a permite autorităţii monetare să acţioneze asupra creaţiei monetare prin influenţarea comportamentului băncilor în materie de credite.

2) Remunerarea rezervei minime obligatoriiÎn general rezervele minime nu sunt remunerate, dar în puţine ţări (inclusiv România)

ele sunt remunerate dar la o rată sub nivelul pieţei. În caz contrar efectul acestui instrument s-ar diminua foarte mult întrucât s-ar produce o majorare a rezervelor fără ca Banca Centrală să majoreze oferta de monedă, care în ultimă instanţă va avea ca efect o creştere puternică a ratei dobânzii.

3) Baza calculÎn unele ţări unde se utilizează cu prioritate agregate monetare mai restrânse, baza de

calcul este dată de mărimea depozitelor atrase de la clienţi. În alte ţări în care cu prioritate se utilizează agregate monetare mai complexe baza de calcul este reprezentată de totalitatea resurselor atrase de bănci.

4) Rata de rezervă minimă obligatorieExistă două situaţii :- în unele ţări se aplică rate diferite în funcţie de scadenţa depozitelor luate ca bază de

calcul- în alte ţări se aplică o rată unică5) Mod de constituireExistă două tehnici, şi anume : tehnica rezervelor decalate şi tehnica rezervelor

instantanee sau actuale.Observaţie: distincţia dintre cele două constă în momentul şi perioada de formare, respectiv după cum rezervele sunt constituite în aceeaşi lună sau trimestru în care băncile sunt creditate.În primul caz, băncile îşi pot constitui rezerve cu un decalaj care ajunge până la 50 de

zile faţă de data de referinţă.În al doilea caz băncile trebuie să cunoască precis nivelul creditelor acordate ceea ce

implică obligaţia programării riguroase a acordării acestora. În cazul unor eventuale greşeli de programare, respectivele bănci vor avea la sfârşitul perioadei obligaţia constituirii de rezerve mai mare fapt ce va antrena şi costuri mai mari.

6) Modul de acţiune al rezervelor minime obligatoriiPolitica rezervelor minime obligă băncile să constituie la Banca Centrală în conturi

remunerate sau slab remunerate o cotă minimă din resursele atrase. Cu cât rezervele sunt mai mari cu atât ele sunt mai constrângătoare pentru bănci. Avem două situaţii :

→ dacă se manifestă o creştere a ratei rezervelor obligatorii atunci nevoile băncilor în monedă centrală se majorează deoarece ele trebuie să mărească suma rezervelor deţinute în conturi la Banca Centrală. Se reduce astfel lichiditatea băncilor ceea ce poate antrena probleme de trezorerie. Drept urmare băncile vor fi obligate să apeleze la refinanţare de la Banca Centrală prin intermediul pieţei monetare.

→ dacă scade rata rezervei minime atunci şi rezervele băncilor în moneda centrală se vor diminua, crescând lichiditatea acestora permiţându-le să facă faţă nevoilor de monedă centrală rezultate din activitatea curentă.

Concluzie : în funcţie de scopul urmărit Banca Centrală modifică nivelul rezervelor minime obligatorii şi anume :

- dacă urmăreşte o reducere a lichidităţilor, a excesului de masă monetară din circulaţie şi a volumului creditelor majorează rata rezervei minime obligatorii.

- dacă promovează o politică monetară expansionistă de sporire a creditelor va proceda la diminuarea nivelului ratei de rezervă minimă.

Rata dobânzii de politică monetară (taxa oficială de scont)

Una din funcţiile importante ale Băncii Centrale este cea de bancă a băncilor, de împrumutător de ultimă instanţă, instituţiile de credit refinanţându-se pentru nevoile de lichiditate. Obţinerea de credite de la Banca Centrală se realizează în schimbul titlurilor financiare prezentate de acestea drept garanţii.

Costul refinanţării este dat de această rată de dobândă de politică monetară.Precizare : modificările în nivelul acestei rate (în sensul de reducere sau de creştere)

încurajează sau descurajează instituţiile de credit în a se împrumuta de la Banca Centrală ceea ce influenţează în ultimă instanţă capacitatea lor de a acorda credite.

Avem două situaţii :→ când rata de politică se reduce atunci instituţiile de credit sunt stimulate să se

împrumute întrucât se ieftineşte creditul. Sporeşte astfel oferta de monedă prin operaţiuni de creditare. Are loc deci o creştere a masei monetare în circulaţie (scad de fapt dobânda din economie, este stimulată creeşterea economică).

→ când rata de politică creşte băncile sunt descurajate în obţinerea de resurse suplimentare ceea ce impune o serie de restricţii privind oferta de monedă (cresc dobânzile în economie, se înăspresc condiţiile de creditare).

Politica monetară a Băncii Naţionale a României1) perioada 1990-19992) perioada 2000-prezent

1) A început procesul de liberalizare a preţurilor realizat în mai multe etape caracterizându-se printr-un gradualism excesiv până în 1997, acest fapt alimentând inflaţia care nu numai că a fost foarte mare, dar şi extrem de volatilă (ajungând pănâ la 300% în primii ani, pentru ca apoi să revină la circa 25% în 1997)

A doua liberalizare a preţurilor (după 1997) a dus la o nouă explozie a inflaţiei menţinându-se foarte ridicată până în 1998 (peste 180%) pentru ca la finele anului 1999 să ajungă la 50% pe fondul unei politici monetare restrictive şi o încetinire a deprecierii monedei naţionale. În acest context măsurile adoptate în cadrul politicii monetare au vizat construcţia unui mecanism şi a unor instrumente de politică monetară încă din primii ani ai tranziţiei. În primul rând au fost adoptate două legi care vin să guverneze activitatea sistemului bancar din România, iar în al doilea rând s-a realizat trecerea de la instrumente administrative de politică monetară (plafoane de credite, depozite şi dobânzi fixate) la instrumente de piaţă bazate pe rata dobânzii.

În al treilea rând s-a trecut la mecanismul refinanţării băncilor comerciale, Banca Naţinonală dând astfel semnalul politicii dezinflaţioniste prin creşterea costului refinanţării. Prin această măsură Banca Naţională a urmărit controlul masei monetare şi limitarea expansiunii creditului în economie.

În al patrulea rând, în toată această perioadă Banca Naţională a folosit ca instrumente de politică monetară: limitarea creditului prin stabilirea de plafoane, prin mecanismul refinanţării, prin mecanismul rezervelor minime obligatorii.

Începând cu 1997 au debutat şi operaţiunile de open market, acestea devenind în timp cel mai important instrument de politică monetară. Potrivit regulamentului pieţei monetare

(intrat în vigoare în 1999) Banca Naţională poate efectua pe piaţa monetară ca operaţiuni următoarele:

- tranzacţii repo şi reverse repo (sunt similare contractelor pe bază de pensiune)- vânzări/cumpărări definitive de titluri de stat- atragerea de depozite de la bănci- credite colaterizate- emiterea de certificate de depozit (abia în 2004 au fost emise primele certificate de

depozit de către Banca Naţională a României)Concluzie: eficienţa politicii monetare în toată această perioadă a fost îngrădită la nivelul macroeconomic de necesitatea îndeplinirii altor obiectiv (creşterea economică, asigurarea echlibrului extern) toate acestea generând presiuni inflaţioniste majore. Drept urmare răspunsul politicii monetare în această perioadă a fost unul adoptat la evoluţiile macroeconomice; s-a procedat la cumpărarea masivă de valută şi sterilizarea excesului de lichiditate prin utilizarea operaţiunilor de open market, apoi a fost suspendată refinanţarea băncilor prin creditul de licitaţie şi a crescut treptat nivelul rezervei minime obligatorii.Banca Naţională în toată această perioadă a trebuit să facă faţă la trei constrângeri majore în conducerea politicii sale monetare: → fragilitatea sistemului bancar → situaţia datoriei externe → slaba guvernanţă corporativă


2) Reducerea inflaţiei în aceşti ani a fost rezultatul unui mix de politici economice favorabil dezinflaţiei, o politică monetară şi fiscală în general restrictive. În plus (cel puţin în primii ani din această perioadă) sectorul real al economiei a înregistrat o evoluţiei favorabilă dezinflaţiei.

Politica monetară a Băncii Naţionale a fost caracterizată în general prin rate ridicate ale dobânzii, ale rezervelor minime obligatorii, printr-un volum ridicat al sterilizărilor excesurilor de lichiditate şi printr-o apreciere constantă a monedei naţionale (până la mijlocul anului 2007) după care pe fondul dezechilibrelor macroeconomice, moneda naţională a început să se deprecieze (cursul acesteia ajungând astăzi la nivelul înregistrat acum trei ani).

În privinţa politicii ratei dobânzii, începând cu 2000 Banca Naţională şi-a recăpătat rolul de formator al ratei dobânzii, influenţând astfel randamentul sectorul bancar. Conjunctura favorabilă a fost determinată de două aspecte şi anume: existenţa unui exces de valută pe piaţa internă şi reducerea dependenţei finanţării deficitului bugetar faţă de piaţa internă.

Drept urmare canalul ratei dobânzii de politică monetară pe segmentul BNR-bănci comerciale a devenit mai eficient, rata dobânzii devenind un indicator important al unei politici monetare restrictive.

Precizare: a urmat în acest context o politică de reducere a ratei dobânzii justificată în cea mai mare parte de consolidarea trendului dezinflaţionist, precum şi de accentuarea riscurilor de atragere a unor capitaluri speculative în contextul liberalizării contului de capital. Drept urmare începând cu 2004 rata dobânzii de politică monetară a fost redusă de la 20,75% la 7% (în urmă cu câteva luni) pentru ca astăzi să fie de 8%.

În toată această perioadă pentru a asigura menţinerea ofertei de monedă la un nivel care să nu genereze presiuni inflaţioniste, Banca Naţională a continuat să sterilizeze masiv excesul de lichiditate din piaţă prin instrumentele sale specifice (atragerea de depozite de la băncile

comerciale, emiterea de certificate de depozit, etc.) şi prin menţinerea unor rate ridicate al rezervelor minime obligatorii.

Din august 2005, Banca Centrală şi-a schimbat strategia de politică monetară şi a trecut la regimul de ţintire directă a inflaţiei. Această schimbare de strategie a fost justificată în principal de faptul că ţintirea agregatelor monetare şi a cursul de schimb devenise ineficientă, îndeosebi datorită faptului că legătura dintre agregatele monetare şi inflaţie a slăbit devenind mai puţin previzibilă. Pe de altă parte continuarea folosirii cursului de schimb ca ancoră nominală antiinflaţionistă ar fi fost periclitată de liberalizarea cursului de capital.

O problemă de maximă importanţă în procesul de integrare în Uniunea Monetară Europeană prin participarea la mecanismul de curs de schimb (curs fix faţă de euro cu bandă de fluctuaţie de +/- 15%) şi îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală prevăzute în tratatul de la Maastrich este aceea a alegerii priorităţii centrale cu care se intră în acest mecanism şi care trebuie să fie aproape de cursul de echilibru al monedei naţionale.

Noul Cod Civil reglementează pentru prima dată, în raport cu legislația civilă și comercială anterioară, contracte specifice domeniului bancar și financiar, cum ar fi contul bancar curent, depozitul bancar, facilitatea de credit și închirierea casetelor de valori. Menționăm mai jos pe scurt câteva dintre noile reglementări privind aceste contracte. Contul bancar curent Se prevede regula că titularul de cont poate dispune în orice moment de soldul creditor al contului. Cu toate acestea, o noutate în raport cu practica bancară generală este că Noul Cod Civil permite părților să prevadă un termen de preaviz, caz în care titularul de cont va putea dispune de soldul creditor cu respectarea respectivului termen. Soldurile active și pasive se vor compensa reciproc dacă între instituția de credit și client există mai multe raporturi juridice sau mai multe conturi (chiar și în monede diferite), cu excepția cazului în care părțile au convenit altfel. Contractul de cont bancar curent încheiat pe o perioadă nedeterminată poate fi denunțat unilateral de către oricare dintre părți, cu respectare unui termen de preaviz de 15 zile, cu excepția cazului în care din contract sau uzanțe rezultă un alt termen. Dreptul de a obține restituirea soldului creditor rezultat la închiderea contului bancar curent, se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contului. Depozitul bancar Noul Cod Civil reglementează două tipuri principale de depozit bancar: depozitul de fonduri și depozitul de titluri. În ceea ce privește depozitul de fonduri, Noul

Cod Civil instituie obligația instituției de credit de a asigura, în mod gratuit, informarea clientului cu privire la operațiunile efectuate în conturile sale. În cazul în care clientul nu solicită altfel, informarea se va realiza lunar, în condițiile agreate de părți. Reglementări privind contul bancar curent și alte contracte bancare conform Noului Cod Civil Nemoianu Attorneys at Law – the correspondent law firm of KPMG in Romania KPMG in Romania Prin depozitul de titluri, instituția de credit este împuternicită cu administrarea acestora care se va realiza, dacă părțile nu stabilesc altfel, în conformitate cu noile reguli introduse de cod privind administrarea bunurilor altuia. Noul Cod Civil interzice clauzele prin care instituția de credit este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligațiilor de a administra titlurile cu prudență și diligență. Facilitatea de credit Noul cod civil definește facilitatea de credit ca fiind contractul prin care o instituție de credit, o instituție financiară nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială, se obligă să țină la dispoziția clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată. Cu excepția cazului în care părțile stabilesc altfel, finanțatorul nu are dreptul de a denunța unilateral contractul decât pentru motive temeinice care privesc beneficiarul facilității de credit. În cazul denunțării unilaterale, clientul pierde dreptul de a utiliza creditul, iar finanțatorul este obligat să acorde un termen de cel puțin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate și a accesoriilor acestora. Contractul de facilitate de credit încheiat pe o perioadă nedeterminată poate fi denunțat unilateral de către oricare dintre părți, cu respectare unui termen de preaviz de 15 zile, cu excepția cazului în care din contract sau uzanțe rezultă un alt termen. Cu toate acestea, finanțatorii trebuie să acorde o atenție deosebită în ceea ce privește redactarea contractelor

încheiate pe perioadă nedeterminată, având în vedere că noul cod nu reglementează situația sumelor scadente datorate finanțatorului la data denunțării unilaterale a contractului de către împrumutat. Închirierea casetelor de valori Noul Cod Civil reglementează pentru prima dată regimul închirierii casetelor de valori care poate fi realizată de către instituții de credit, dar și de către alte entități care prestează în condițiile legii o astfel de activitate. Sunt prevăzute reguli privind deschiderea casetei de siguranță în cazul încetării sau reorganizării clientului persoană juridică sau al decesului clientului persoană fizică, precum și în cazul în care caseta este închiriată mai multor persoane. De asemenea, este reglementată și procedura deschiderii forțate a casetei de valori inițiate de prestator ulterior expirării termenului prevăzut în contract. Trebuie subliniat că, potrivit Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, ca regulă generală, contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Noului Cod Civil vor fi guvernate în continuare de legea în vigoare la data încheierii lor, inclusiv în ceea ce privește efectele produse după intrarea în vigoare a noului cod. Din această perspectivă, impactul Noului Cod Civil se va răsfrânge mai ales asupra contractelor încheiate începând cu 1 octombrie 2011. În acest sens este recomandabilă revizuirea condițiilor generale de afaceri și a contractelor standard având în vedere dispozițiile Noului Cod Civil. Cu toate acestea, efectele contractelor de cont bancar curent și ale contractelor de facilitate de credit, încheiate pe termen nedeterminat înainte de intrarea în vigoare a noului cod, vor fi guvernate de legea în vigoare la data producerii lor (e.g. efectele produse după 1 octombrie 2011 vor fi guvernate de Noul Cod Civil).

Date post:	20-Apr-2017
Category:	Documents
Upload:	zarussianboy
View:	216 times
Download:	1 times

Institutii de Credit

Documents