CUPRINS

Pag.Introducere.............................................................................................................2

CAPITOLUL 1 Ideea de încălzire globală

1.1. Încălzirea globală la nivel diplomatic...............................................................31.2. Adaptabilitatea umană la noile condiţii de mediu............................................41.3. Controverse şi suspiciuni ştiinţifice.................................................................51.4. Ecosofia modificărilor climatice......................................................................61.5. Încălzirea globală în concepţia publică............................................................7

CAPITOLUL 2 Efecte, reglementări şi măsuri adoptate

2.1. Istoria schimbărilor climatice pe mapamond...................................................82.2. Noţiuni despre clima şi modificările sale ........................................................132.3. Modificările climatice în România...................................................................162.4. Protocolul de la Kyoto in Romania..................................................................18 2.4.1. Progrese privind obiectivele stabilite prin Protocolul de la Kyoto..........................18 2.4.2. Stabilirea unui plafon maxim national...............................................................18 2.4.3. Reducerea emisiilor si dezvoltarea economica ...................................................19 2.4.4. Planul National de Alocare si impactul asupra economiei....................................19

Concluzii ................................................................................................................20

Bibliografie.............................................................................................................21

Introducere

Temperaturile istorice ale lunii octombrie (cu 7-10oC peste mediile de pana acum) si racirea brusca a vremii la începutul acestei luni, la care se adauga si evenimente precum Raportul Stern si marcarea, la 4 noiembrie, a Zilei mondiale de lupta împotriva încalzirii planetei mentin în actualitate problematica schimbarilor climatice si confirma tendinta generala a încalzirii globale a atmosferei Terrei.

Traim de 10.000 de ani în conditii interglaciare, o situatie de o durata neobisnuita, în care s-a dezvoltat civilizatia umana. Totodata, stabilitatea globala a permis mediului planetei sa atinga o stare de echilibru global foarte fin, caracterizata, printre altele, printr-o mare constanta a concentratiilor de gaze cu efect de sera (GES) ale atmosferei: nivelul de dioxid de carbon, de exemplu, a pastrat o valoare aproape de 280 parti de milion (ppm). De circa un secol însa, mai exact dupa declansarea si amplificarea proceselor erei industriale, activitatile umane au rupt în mod brutal acest echilibru.

Nivelul dioxidului de carbon în atmosfera a atins 370 ppm - o valoare niciodata înregistrata de-a lungul ultimului milion de ani, cand fluctuatiile acesteia, asociate variatiilor glaciare-interglaciare, s-au înscris întotdeauna unei furci mergand de la 180 la 300 ppm. Cea mai mare parte a acestor variatiuni a avut loc în ultimele decenii, o evolutie a carei brutalitate este fara echivalent la nivelul observatiilor climatice. Acest surplus de GES este injectat în atmosfera de catre combustia de petrol, carbune si gaz metan - fenomen aproape inexistent înainte de 1850 -, care a atins în jurul anilor 1950 nivelul de 2 miliarde de tone de carbon emise în fiecare an, depasind acum 6 miliarde de tone anual.

Pe langa dioxidul de carbon, si alte GES si-au sporit considerabil concentratiile în atmosfera; metanul si-a dublat prezenta, la fel si oxizii de nitrati, freoni, ozonul troposferic au înregistrat cresteri exponentiale. Actiunea umana asupra sistemului climatic se exprima si prin alte forme, precum emisiile de pulberi ori aerosoli, modificarea peisajelor naturale prin despaduriri, irigari, eroziunea solului s.a. De circa 30 de ani, comunitatea stiintifica a lucrat, pe baza a numeroase generatii de modele numerice, spre a da sens unei reprezentari cat mai complete si geografic mai precise problematicii complexe a schimbarilor climatice.

Concluzia din ce în ce mai acceptata este aceea potrivit ca-reia concentratiile de GES în atmosfera conduc la încalzirea generalizata a climei Terrei, plecand de la un mecanism fizic bine cunoscut, efectul de sera, respectiv absorbtia unor molecule, în special de cele de dioxid de carbon, dar si cele de apa si metan, de radiatii infrarosii emise de scoarta terestra încalzita de Soare.

Fenomenele meteorologice extreme din ultimii ani - inundatii brutale, canicula severa, furtunile violente si uraganele atotdistrugatoare s.a. - arata ca ordinea climatica instaurata în ultimii zeci de mii de ani este pe cale a se deregla.

Pana la a ajunge la starea de haos ne mai despart doar 4oC (iar temporal poate doar 100 de ani), dar reasezarea climei nu stim daca va mai cuprinde în ecuatia sa si specia umana. In contextul unor asemenea evolutii si perspective, asteptarile societatii fata de stiinta si de oamenii de stiinta se schimba si ele: nevoia de a formula semnalele de alerta este însotita din ce în ce mai mult de o cerere de ajutor în elaborarea si dimensionarea corespunzatoare a reactiei societatii. O sarcina dificila, marcata de

2

complexitatea problematicii si încarcata de responsabilitatea majora a existentei vietii pe planeta si asigurarii succesiunii generatiilor.

CAPITOLUL 1

* Ideea de încălzire globală *

1.1. Încălzirea globală la nivel diplomatic

Departe de a-si pierde din actualitate, dimpotriva, problematica generala a încalzirii atmosferei globale si a dereglarilor climatice pe care le produce devine tot mai complexa în dimensiunile sale si mai complicata în privinta solutiilor posibile si fezabile. Ultimele dezvoltari sporesc semnalele de alarma asupra situatiei la care s-a ajuns si arata practic instalarea unei stari de urgenta referitor la masurile de adoptat si aplicat.

Publicarea Raportului Nicholas Stern, potrivit caruia daca nu se întreprinde nimic, încălzirea globala (the global warming) va devasta economia internationala în aceeasi masura precum cele doua razboaie mondiale si criza din 1929, are, din aceasta perspectiva, mai multe merite. Primul este acela de a evalua, pentru prima data la nivel global, consecintele economice ale dereglarilor climatice actuale, care se ridica la circa 5.500 miliarde de euro, adica 840 de euro pentru fiecare dintre cei 6,5 miliarde de locuitori, în timp ce valoarea investitiilor necesare pentru a frana procesul ar fi de 275 miliarde de euro anual. Asadar, teza sustinuta de marii poluatori ai lumii cum ca diminuarea emisiilor de gaze cu efect de sera ar angaja cheltuieli disproportionate cu beneficiile este astfel infirmata.

In acelasi timp, propunerile formulate pentru iesirea din impas: folosirea mecanis-mului permiselor de poluare în vederea reducerii emisiilor de GES, promovarea tehnolo-giilor mai putin poluante ori asigurarea unui randament energetic superior, pe de o parte, arata ca evitarea catastrofei este posibila, iar pe de alta, confirma oportunitatea Protocolului de la Kyoto si necesitatea continuarii procesului inaugurat de aceasta si dupa 2012.

In sfarsit, elaborarea si publicarea unui asemenea document din initiativa guvernului britanic si sub egida acestuia consolideaza rolul Uniunii Europene de lider ecologist mondial, cel putin în domeniul încalzirii globale si al schimbarilor climatice.

Asa cum era de asteptat, desi nimeni nu neaga concluziile Stern Report, rare sunt statele dispuse sa adopte masuri de amploare astfel incat sa se înregistreze schimbarile necesare pentru a inversa tendinta actuala. Cu o ironie nedisimulata, presa americana remarca faptul ca statele est-europene ce se erijeaza în promotorii stoparii încalzirii globale, cu exceptia Suediei si a Marii Britanii, nu si-au onorat angajamentele asumate prin Protocolul de la Kyoto (International Herald Tribune, 2 noiembrie 2006).

In acest cadru, cea de-a 12-a reuniune a partilor la Conventia-cadru privind schimbarile climatice (Nairobi, Kenya, 6-12 nov. a.c.) nu a reusit mare lucru în

3

continuarea procesului Kyoto, dupa prima sa etapa, stabilita pentru perioada 2008-2012.În acelasi timp, sloganul sub care a fost marcata la 4 noiembrie, în întreaga

lume, Ziua mondiala de lupta împotriva încalzirii climei - “Cetateni ai lumii, toti uniti pentru clima, caci timpul preseaza” - arata nasterea unei noi solidaritati internationale.

Dincolo de asemenea evolutii concrete, pe parcurs se contureaza si o serie de implicatii si semnificatii mai profunde, mai durabile, mai ample, care pun în discutie aspecte legate de statutul prezent al speciei umane si actiunea de conservare a sa, în frunte cu cea de evitare a catastrofei eco-climatice.

 

1.2. Adaptabilitatea umană la noile condiţii de mediu

Una dintre consecintele ultimelor evolutii climato-ecologice este si aceea a prabusirii iluziei ca omul a putut si ar putea întotdeauna sa se adapteze schimbarilor de mediu.

Intr-adevar, sa nu uitam ca omenirea a cunoscut în existenta sa de pana acum numai perioade de mari raciri (cu diminuari relativ bruste ale temperaturilor de pana la 4-5o C ), dar niciodata încalzirile globale nu au depasit medii de 1-2o C, în timp ce cresterile prevazute pentru urmatoarea suta de ani se ridica (dupa modelele avute în vedere) pana la 8o C! Tendinta medie ar putea fi, în cel mai bun caz, de 4-5o C, adica echivalentul dintr-o era glaciara si una interglaciara, dar în sensul încalzirii, cu 5-6o C în plus, în zona europeana. Consecintele planetare relevate de specialisti sunt catastrofale; referindu-ne exclusiv la amplificarea violentei fenomenelor meteorologice, sa amintim ca, în conditiile cresterii temperaturii cu numai 0,6o C, dupa 1970, energia cicloanelor s-a triplat, iar distrugerile aferente s-au marit de cinci ori. Ritmul schimbarilor este si el extrem de rapid, ceea ce s-a întamplat în milioane de ani se produce acum la scara unui secol.

Totodata, în epoca paleolitica, principala adaptare a omului s-a realizat prin migrarea populatiilor existente spre zone mai acceptabile pentru supravietuire, din punct de vedere medio-climatic. Dar numarul oamenilor nu era atunci decat de zeci de mii sau, cel mult, sute de mii, pe o planeta cvasinelocuita si cu un mediu putin afectat prin actiuni extranaturale. Cu totul altfel se pune problema în viitorul apropiat, în conditiile unei populatii mondiale de peste 9 miliarde de indivizi (în 2056, dupa unele estimari), mod de existenta deosebit de complex si cu o amprenta ecologica abuziva.

Marile migratii ar putea constitui primul efect social, dar, departe de a reprezenta o solutie de evitare a catastrofei si încercare de adaptabilitate, ar conduce la complicarea si amplificarea consecintelor negative ale dereglarilor climatice. De altfel, si pana acum, circa 60% din migratii s-au produs mai ales din ratiuni legate de mediu, iar potrivit esti-marilor ONU, în urmatorii 5 ani, 50 de milioane de persoane vor fi obligate sa-si paraseasca pamanturile din cauza climatului. In acelasi timp, “ecologistii xenofobi” sustin ca interesul general al protectiei mediului ar cere interzicerea migratiilor catre tari cu o amprenta ecologica puternica, precum SUA sau Australia, pentru a nu se amplifica si pe aceasta cale efectul de sera.

Intr-un alt plan, eforturile si proiectele de adaptare nu pot ignora nici un alt adevar: de-a lungul istoriei speciei, organismul uman nu s-a schimbat prea mult, omul de azi pastrandu-si în mare parte biologia neolitica, ceea ce diminueaza rezistenta la

4

schimbare.In sfarsit, ca o concluzie a concluziilor, se cuvine înteles faptul ca civilizatia

umana s-a putut dezvolta si afirma în toata splendoarea sa pentru ca a beneficiat în ultimii 10.000 de ani de o stabilitate eco-climatica exceptionala, care i-a permis, pe de o parte, o adaptare facila si cat mai deplina, iar pe de alta, a favorizat o transformare masiva, devenita în ultima perioada iresponsabila, a mediului natural, ajunsa la momentul de rupere a echilibrului ecologico-climatic care a favorizat-o. 

1.3. Controverse şi suspiciuni ştiinţifice

  Indiferent de evidenta fenomenului, ca orice unanimitate, si cea privind res-ponsabilitatea efectului de sera în încalzirea atmosferei planetei trebuie privita cu anumite rezerve, poate inerente, în privinta anumitor elemente si aspecte ale mecanismului de pro-ducere si ale modului de manifestare. Si aceasta cu atat mai mult cu cat ne aflam într-un domeniu în care cunostintele stiintifice sunt în plina miscare, descoperirile se succed rapid, nimic nu este simplu, iar interpretarile sunt variate si variabile. Adevarul stiintific se sedimenteaza treptat si se valideaza în timp, presupunand uneori trecerea unei generatii ori nefiind niciodata pe deplin stabilit. Ştiinta este un proces cu democratie diferita de cea sociala, iar în privinta mecanismului de producere a încalzirii globale pe calea efectului de sera, amplificat de emisiile de dioxid de carbon si alte gaze, s-a ajuns la ideea unui adevar “incontestabil si oficial”, înca din anii 1980, cand s-a institutionalizat sub egida ONU Grupul interguvernamental de experti privind clima (GIEC); consensul realizat initial se actualizeaza periodic: mai întai, un panel de specialisti realizeaza raportul stiintific, pe care îl trimite grupului de oficiali, care stabileste configuratia scenariului ge-neral acceptat, si apoi este dat publicitatii.

Aceasta unanimitate este mentinuta, dupa unii, si prin teama de a nu fi rapid si zdrobitor pus la punct, cu prejudiciile aferente, cel putin la nivelul imaginii. Invocand “dreptul la îndoiala stiintifica” aşa cum l-a numit C. Allègre (ex-Ministru al Educatiei din Franţa) denunta o asemenea “practica de dictatura intelectuala” si încearca sa justifice pozitia sa de fronda stiintifica, în sensul îndoielii asupra responsabilitatii principale a emisiilor de GES în producerea încălzirii globale. In aprecierile sale, apa ar fi principalul agent al efectului de sera, de 80 de ori mai abundent ca bioxidul de carbon, în atmosfera. Dar se ajunge deosebit de dificil la modelarea ciclului apei, în special din cauza difi-cultatilor unei asemenea operatii în privinta norilor, de a determina proportia de cirrus (care contribuie la încalzire) si cea a stratus (care raceste). Rolul prafului natural, indus-trial si agricol ar fi si el rau înteles, mai ales în privinta nuclearizarii norilor.

Totodata, considera acesta, se constata ca au descrescut concentratiile de compusi sulfurati în atmosfera în ultimii 30 de ani, dar rolul lor nu a fost bine cunoscut, acestia actionand mai ales ca potentiali agenti ai racirii.

Tot asa i se pare ca rolul Soarelui este subestimat, fara a mai vorbi de efectele posibile ale radiatiilor cosmice galactice. Daca în privinta unor asemenea consideratii, comentariile nu se impun (totusi, recente studii ajung la concluzii inverse, precum în cazul contributiei solare), cele referitoare la supralicitarea unui pretins linsaj intelectual din partea “consensului mondial”, raman putin convingatoare.

Sa luam, de pilda, acuzatia de fals a asertiunii ca 99% dintre

5

oamenii de stiinta sunt de acord asupra tezei contributiei principale a GES la intensificarea efectului de sera, sustinuta prin argumentul ca 80 de oameni de stiinta canadieni, dintre care multi specialisti în probleme climatice, i-au scris primului ministru pentru a-l pune în garda împotriva pretinsului consens. Lasam la o parte faptul ca un asemenea grup ramane oricum insignifiant fata de cei care sustin legatura dintre GES si încalzirea atmosferei, stirile publicate de presa internationala arata o alta fateta a problemei: guvernul conservator de la Otawa, sub presiunea marilor poluatori, încearca sa abandoneze angajamentele asumate prin Protocolul de la Kyoto, astfel ca demersul “celor 80 de specialisti” nu ramane decat unul de lobby, direct interesat si manipulatoriu.

Climatologul Herve Le Trent afirma transant: “Daca perspectiva unei schimbari climatice globale, rezultand din cresterea gazelor cu efect de sera, constituie de acum înainte un risc a carui realitate este larg recunoscuta, este deoarece comunitatea stiintifica s-a organizat, de mai multe decenii, spre a dezvolta un diagnostic, din ce în ce mai mult dovedit, apoi l-a repercutat foarte larg, la nivelul marelui public ori al factorilor de decizie”.

 

1.4. Ecosofia modificărilor climatice

  Ecologia în general si dimensiunea sa practico-sociala, ecologia politica în special, au ajuns astazi la un important nivel de dezvoltare, dar care le asigura, totusi, numai o eficacitate foarte redusa.

Asa, de exemplu, desi Protocolul de la Kyoto a fost ratificat de 166 de state si a intrat în vigoare la 16 februarie 2005, cu obiective precise si ferme de reducere a emisiilor de GES, rezultatele în aplicarea sa raman nesemnificative, iar viitorul apropiat nu ofera mari sperante de redresare a situatiei. Aceasta neputinta manifestata a actiunii politice arata ca ea trebuie însotita, spre a-si spori eficacitatea, de alte perspective si instrumente, inclusiv la nivelul modului de viata si al aspiratiilor culturale ale indivizilor. Desigur, nivelul emisiilor de GES depinde, în primul rand, în prezent mai ales de strategiile pietei si politicile aferente domeniului, dar din ce în ce mai mult se impun si alti factori, precum: obisnuintele de consum, comportamentele individuale, modurile de habitat, satisfactiile gasite în mediul de viata etc.

Asadar, daca gandirea ecologista clasica se axeaza pe importanta “externalitatilor obiective”, tinand mai ales de nivelul resurselor existente si al prioritatilor dezvoltarii, ra-mane ignorat înca ceva din ce în ce mai important: externalitatile subiective, cele de la nivelul culturii si mentalitatilor.

O formula de depasire a acestei diviziuni artificiale si de amplificare a potentialului de reactie a fost lansata în urma cu aproape doua decenii (1989) de F. Guattari prin ideea de ecosofie, care articuleaza cele trei ecologii existente: environmentala, sociala si mentala.

“O ecosofie, adica o perspectiva care sa includa dimensiunile etice si sa articuleze între ele ansamblul de ecologii: stiintifice, politice, environmentale, sociale si mentale. Iar acest lucru este cu atat mai necesar, cu cat societatile noastre industriale sunt lipsite de reprezentari mentale a ceea ce semnifica riscul climato-ecologic, traind într-un mediu artificial si gandind ca nu mai depindem de natura si ne putem adapta si rezista la orice schimbari.”

6

Astfel, aceasta ecosofie ar putea fi chemata sa se substituie vechilor ideologii care sectorizau, de o maniera abuziva, socialul, privatul si civilul si care erau incapabile sa sta-bileasca jonctiuni între politica, etica si estetica.

Este vorba, înainte de toate, de nevoia unei deschideri a actiunii ecologiste, inclusiv în plan eco-climatic, spre o gandire complexa si transdisciplinara, catre o responsabilitate a societatilor umane fata de mediul înconjurător si o comunitate de destine ecologice pentru toti, din partea unei omeniri perceputa ca o specie între specii.

Constituirea acestei noi perspective, inedite paradigme ecologice ar avea o semnificatie speciala în domeniul schimbarilor climatice prin încalzirea atmosferei planetare, avand în vedere globalitatea, profunzimea si multidisciplinaritatea problemelor aferente.

 

1.5. Încălzirea globală în concepţia publică

De ce catastrofa cea mai probabila si poate cea mai distrugatoare, cea climatica, ne îngrijoreaza cel mai putin? Potrivit unui studiu de psihologie, apatia noastra fata de pericolul încalzirii globale s-ar explica prin caracterul primitiv al creierului uman, care ar fi evoluat de o asemenea maniera încat nu reactioneaza decat la amenintari ce prezinta patru caracteristici precise, pe care le întalnim, de pilda, la terorism, dar nu si la fenome-nele climatice, fie ele si deosebit de virulente. Astfel, mai întai trebuie sa avem în vedere ca oamenii sunt mamifere sociale al caror creier este înalt calificat pentru a se gandi la altii; noi gandim la indivizi si la intentiile lor, iar orice act intentional este luat în seama, în timp ce accidentul natural are un impact mai redus.

În al doilea rând, încălzirea globală nu pune creierul nostru în alerta, întrucat ea nu atinge sensibilitatea noastra morala. Mai mult, încalzirea climatica nu ne alarmeaza, pentru ca noi vedem în ea o amenintare pentru viitorul îndepartat şi în sfarsit, cea de-a patra ratiune care ne face sa ramanem relativ indiferenti fata de pericolul climatic ori sa nu-i acordam atentia care i se cuvine rezulta din faptul ca respectivele schimbari se petrec cu o oarecare lentoare si, ca atare, trec aproape nepercepute. Chiar daca ecologistii avertizeaza asupra rapiditatii cu care se produce încalzirea atmosferei globale, catastrofa climatica se anunta în perspectiva a 100 de ani, adica destul de departe ca generatiile actuale sa gandeasca cu o relativa detasare si sa nu concluzioneze în spiritul responsabilitatii ecologice globale. 

 

7

CAPITOLUL 2

* Efecte, reglementări şi măsuri adoptate *

2.1 Istoria schimbărilor climatice pe mapamond

  Oamenii au fost intotdeauna constienti de existenta fluctuatiilor climatice, identificate, de exemplu, in bogatia sau saracia recoltelor obtinute. Descoperirea cauzelor si predictia acestor fluctuatii au avut si au implicatii directe pentru administrarea sociala, de unde si patima politica insotind demersul stiintific. Daca in prima jumatate a secolului XX comunistii discutau serios planuri utopice de remodelare a climei, prin redirectionarea raurilor siberiene sau chiar blocarea stramtorii Bering, entuziasmul a fost inlocuit in perioada Razboiului Rece cu teama ca adversarul ideologic ar putea folosi o “arma climatica”. Instalarea iernii nucleare, ca urmare a actiunilor militare, a devenit tema predilecta a anilor ’80. In 1978 a intrat in vigoare Conventia Natiunilor Unite asupra interzicerii folosirii militare sau cu orice alt scop ostil a tehnicilor de modificare a mediului. Anii ’90 readuc in centrul atentiei incalzirea globala si cresterea necontrolata a concentratiei gazelor cu efect de sera, ca rezultat al activitatilor umane.

Ideea rolului important al dioxidului de carbon in schimbarea climatica globala este a chimistului suedez Svante Arrhenius. La sfarsitul secolului al XIX-lea, Arrhenius a propus ca explicatie a ciclurilor glaciare modificarea intensitatii efectului de sera prin schimbarea concentratiei dioxidului de carbon din atmosfera. Efectul de sera apare din cauza gazelor radiativ-active, transparente la radiatia solara incidenta, dar care absorb radiatia emisa de suprafata incalzita a Pamantului si reemit o parte din ea, inapoi, in sistemul terestru. Cu cat concentratia gazelor cu efect de sera este mai mare, cu atat mai multa energie provenita de la Soare este captata in geosistem. In clima actuala, principalul gaz cu efect de sera este reprezentat de vaporii de apa. In atmosfera joasa, cantitatea de vapori de apa este determinata de echilibrul natural dintre evaporatie si precipitatii, nefiind direct afectata de activitatile umane (desi exista o influenta indirecta, datorata feedback-urilor declansate de incalzirea globala). Alte gaze radiativ-active importante sunt dioxidul de carbon, metanul, oxidul de azot si compusii carbonului cu clorul si fluorul. Pe termen lung, rolul dioxidului de carbon devine predominant. Spre deosebire de alte gaze radiativ-active, acesta nu e distrus de reactii chimice sau fotochimice, iar timpul sau de rezidenta in atmosfera este de ordinul mai multor sute de ani. Exista un efect de sera natural, care sporeste cu aproape 33°C temperatura medie globala la suprafata terestra, fata de cazul in care n-ar exista atmosfera cu gaze radiativ-active (adica de la -18°C la 15°C). Efectul de sera actioneaza si pe alte planete ale Sistemului Solar, dar rezultatele sunt diferite, in functie de particularitatile atmosferei planetare existente. In cazul planetei Venus, cu o atmosfera a carei masa este de 90 de ori masa atmosferei terestre si care e compusa in proportie de 90% din dioxid de carbon, temperatura la suprafata este de 477ºC. Acolo, efectul de sera are o contributie de 523ºC. Pe Marte, cu o masa atmosferica mai mica decat 1% din masa atmosferei terestre si cu o compozitie atmosferica formata in proportie de 80% din dioxid de carbon, temperatura la

8

suprafata este de -47ºC - mai mare cu 10° decat in cazul in care n-ar fi existat efectul de sera martian. Arrhenius estima o crestere a temperaturii la suprafata Pamantului de 5ºC, la o dublare a concentratiei atmosferice a dioxidului de carbon. Estimarea lui este surprinzator de apropiata de evaluarile actuale si are ordinul de marime al variatiilor termice care au caracterizat ultimele mari cicluri glaciar-interglaciar. In prima jumatate a secolului XX, ideea lui Arrhenius privind efectul de sera si schimbarile climatice a fost relativ ignorata. Teoria propusa de Milutin Milankovitch era la aceea vreme mult mai populara.

Milankovitch a explicat existenta ciclurilor glaciare prin modificarile predictibile, la scara de timp de zeci de mii de ani, ale parametrilor care caracterizeaza orbita Pamantului si inclinarea axei sale. Influenta ciclurilor astronomice asupra climei globale este modulata prin variatiile asociate ale radiatiei solare incidente pe suprafata Pamantului. In prezent, unghiul pe care il face axa Pamantului cu planul orbital este de aproximativ 23,5º. El variaza intre 22,1º si 24,5º, intr-un ciclu cu perioada de aproximativ 41.000 de ani. Schimbarea inclinarii axei Pamantului determina modificari ale severitatii si contrastului dintre anotimpuri: cu cat unghiul este mai mare, cu atat verile sunt mai calduroase si iernile mai reci. Cand unghiul se micsoreaza, contrastul dintre vara si iarna se reduce si zapada acumulata in anotimpul rece nu dispare total in anotimpul cald, favorizand extinderea stratului de zapada permanenta si a ghetarilor continentali. In aceste conditii, se declanseaza procese de amplificare a anomaliilor deja existente in geosistem, care accelereaza acumularea ghetii si zapezii si duc la initierea unei gla-ciatiuni. Momentul din an in care Pamantul se gaseste in pozitia cea mai apropiata de Soare, in miscarea sa de revolutie (la periheliu), variaza dupa un ciclu de aproximativ 22.000 de ani. In prezent, periheliul este in ianuarie, ceea ce face iarna emisferei nordice usor mai calda. In urma cu aproximativ 11.000 de ani, periheliul era in iulie, accentuand contrastul dintre anotimpurile solstitiale. Excentricitatea orbitei Pamantului in jurul Soarelui variaza si ea in cicluri de 100.000 si 400.000 de ani. Combinatia tuturor acestor cicluri determina distributia latitudinala si sezoniera a radiatiei solare incidente, intr-o anumita epoca, controland cresterea si retragerea ritmica a calotelor glaciare. Calculele arata ca, din punct de vedere al valorilor parametrilor orbitali actuali, nu ne putem astepta prea curand la o tranzitie spre urmatoarea era glaciara. Pentru ca o noua glaciatiune sa se produca, ar trebui sa mai treaca cateva zeci de mii de ani.

La scari mult mai mari de timp, procesele geologice de modificare a distributiei oceane-continente produc si ele schimbari climatice importante, datorita, in principal, modului diferit in care cele doua componente ale sistemului climatic se incalzesc si transfera energia provenita de la Soare. In 1915, cercetatorul german Alfred Wegener a propus teoria deplasarii continentelor care postuleaza ca parti ale scoartei terestre se deplaseaza deasupra unui miez lichid. Scara de timp a proceselor de deplasare a continentelor este insa de ordinul sutelor de milioane de ani.

Teoriile actuale explica marile ritmuri glaciar-interglaciar si schimbarile climatice naturale asociate, atat prin modificarile parametrilor orbitali si ai axei de inclinare a Pamantului, cat si prin interventia, pe acest fundal, a altor procese, interne geosistemului. Componentele geosistemului interactioneaza, pe diferite scari de timp, dand nastere unor evolutii de multe ori neliniare. Metafora proceselor geofizice neliniare este efectul de fluture: o tornada in Texas iscata printr-o bataie de aripa in Brazilia. Descrierea matematica a efectului de fluture este atractorul lui Lorentz. Variatiile in

9

activitatea vulcanica modifica, de exemplu, compozitia atmosferei, mai ales prin emisia aerosolilor si uneori a gazelor cu efect de sera. Aerosolii, aruncati in atmosfera inalta de o eruptie individuala, pot sa scada temperatura globala pe o perioada de pana la 2 ani. In cazul unei frecvente ridicate a eruptiilor vulcanice, influenta acestora se poate prelungi pe intervale mult mai mari de timp, anomaliile initiale accentuandu-se, cu concursul unor mecanisme interne ale variabilitatii atmosferice. Gazele radiativ-active, impreuna cu aerosolii din atmosfera si caracteristicile suprafetei terestre, determina cat din energia so-lara ramane in geosistem, pentru a alimenta motorul climatic. Un fapt este cert: activita-tile umane, generand cantitati din ce in ce mai mari de gaze cu efect de sera, intervin ne-liniar asupra unuia din factorii genetici ai climei - energia provenita de la Soare, cea care pune in miscare atat circulatia atmosferica, cat si pe cea oceanica. Iata cum interventia umana necontrolata poate altera ritmuri naturale apartinand unor scari spatiale si tem-porale, la prima vedere inaccesibile omului.

Conform ratei de emisie estimate pentru sfarsitul secolului XIX, dioxidul de carbon ar fi urmat sa-si dubleze concentratia in 3.000 de ani. In conditiile ratei actuale de emisie, ne asteptam ca acest eveniment sa se produca mult mai rapid - in aproximativ un secol. Cantitatea de dioxid de carbon din atmosfera a crescut deja cu peste 35% fata de epoca preindustriala, iar cantitatea de metan s-a dublat, ca urmare a activitatilor umane. Simultan cu cresterea accelerata a concentratiei dioxidului de carbon si a altor gaze cu efect de sera, la nivel global s-a inregistrat o crestere accelerata a temperaturii aerului la suprafata (in jur de 0,6ºC, in ultimul secol). Examinand sirul de observatii care incepe in 1850, din ultimii doisprezece ani (1995-2006), unsprezece sunt considerati cei mai caldurosi, la nivel global. Anii 1998 si 2005 au fost cei mai caldurosi, cu mentiunea ca, in cazul anului 1998, amprenta fazei pozitive a fenomenului El Niño-oscilatia sudica (ENSO) a fost importanta in stabilirea recordului. Anul 2005 nu a beneficiat insa de aceasta contributie naturala suplimentara. In ultimele decenii, frecventa temperaturilor ridicate si a valurilor de caldura a crescut in cele mai multe regiuni ale planetei noastre. In paralel, temperatura oceanului planetar creste sistematic, relevand natura globala a incalzirii actuale. Cantitatea de vapori de apa din atmosfera joasa si medie creste si ea, ca urmare a intensificarii evaporarii apei la suprafata din ce in ce mai calda a marilor si oceanelor. In zonele oceanice tropicale, intensificarea evaporarii alimenteaza furtunile si exista studii care releva, pentru ultimele decenii, o tendinta de crestere a numarului ciclonilor tropicali puternici. In anul 2005, numarul uraganelor din Atlanticul tropical a inregistrat un record absolut, iar sezonul lor activ s-a prelungit neobisnuit de mult. Cantitatea de precipitatii a crescut, in ultimele decenii, in unele regiuni continentale, dar a scazut in numeroase zone subtropicale si tropicale, accentuand caracterul lor arid. In multe regiuni continentale se observa o crestere a gradului de torentialitate a precipitatiilor. La nivel global, frecventele secetelor si inundatiilor au crescut. Aceste semnale se adauga altora care sugereaza ca asistam deja la producerea unor modificari in circulatia generala a atmosferei.

In ultimul secol, au fost observate schimbari in criosfera, consistente cu cresterea temperaturii aerului la suprafata Pamantului. Observatiile au indicat o reducere generala a masei si extinderii micilor ghetari continentali, o diminuare a stratului de zapada in emi-sfera nordica si a ghetii marine arctice, mai ales in sezonul cald. Ghetarii extinsi ce acopera Groenlanda si Antarctica sufera si ei modificari, dar acolo ansamblul schimbarilor este complicat de efectele modificarilor in circulatia atmosferica. Simultan,

10

se inregistreaza o scadere accelerata a ariei permafrostului - solul permanent inghetat care este o reminiscenta a trecutelor epoci glaciare. Intregind tabloul coerent al incalzirii globale, un studiu recent a estimat o cresterea a nivelului oceanului planetar de aproape 19,5 cm, pe perioada 1870-2004.

Identificarea schimbarii climatice in datele instrumentale poate fi considerata problematica, dat fiind intervalul de timp limitat pentru care observatiile sunt disponibile. Acest interval nu acopera mai mult de o suta si ceva de ani. Limitarea asociata intervalului relativ scurt este, in opinia mea, contrabalansata de consistenta fizica a schimbarilor observate in geosistem. Aceasta consistenta fizica este sprijinita de analize ale datelor paleoclimatice (obtinute, de exemplu, din bulele de aer extrase pe profilele verticale taiate in invelisul de gheata al Antarcticii). Pe de alta parte, investigarea consistentei fizice a imaginii schimbarii globale, rezultate din observatii, si chiar posibilitatea de a face estimari predictive sunt posibile gratie experimentelor numerice cu modele climatice. Cercetatorii climei au ca obiect de analiza un sistem unic, in care ei insisi sunt imersati. De aceea, experimentele fizice sunt in mare masura inlocuite cu experimente numerice, realizate cu modele matematice complexe, care simuleaza comportamentul geosistemului in diferite conditii. Componentele geosistemului sunt reprezentate de module matematice cuplate, in conditii date, specifice fiecarui experiment (valori precizate pentru concentratiile gazelor cu efect de sera, configuratii particulare ale oceanelor si continentelor etc.).

Conform estimarilor realizate pe baza rezultatelor mai multor experimente numerice, prezentate in ultimul raport publicat al Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbari Climatice (IPCC)1, temperatura medie globala va creste pana la sfarsitul secolului XXI, fata de perioada actuala, cu valori cuprinse in intervalul 1,4°C-5,8°C, in functie de scenariul de emisie folosit pentru precizarea concentratiilor atmosferice ale gazelor cu efect de sera. Cantitatea de precipitatii la nivel global se asteapta sa creasca si ea pana la sfarsitul acestui secol, dar cu mari diferentieri regionale. Modelele numerice sugereaza ca accelerarea procesului de evaporare si schimbarile in circulatia atmosferica, datorate incalzirii globale, pot determina, in multe regiuni ale globului, cresterea intensitatii si frecventei unor evenimente extreme (secete, inundatii, cicloni de la latitudinile medii, furtuni tropicale). Proiectiile in viitor, realizate cu modele climatice, ne avertizeaza ca, pe timpul verii, Oceanul Inghetat va deveni Oceanul Albastru - gheata arctica va disparea total in acest anotimp.

In comunitatea stiintifica exista o recunoastere cvasigenerala a faptului ca efectele activitatilor umane, modificand compozitia atmosferei terestre, intensifica efectul de sera si induc o schimbarea climatica globala. Dezbaterile stiintifice se concentreaza acum asupra minimizarii incertitudinilor referitoare la marimea acestui semnal al schimbarii si la proiectia lui regionala. Un nou raport al IPCC urmeaza sa fie publicat in 2007. Raportul, care va actualiza tabloul a ceea ce stim despre variabilitatea si schimbarea climatica si impactul acestora, va pune un accent deosebit tocmai asupra regionalizarii semnalului incalzirii globale. Ce-i ramane omului de facut? In loc de redu-cerea sau chiar stoparea emisiilor gazelor cu efect de sera, care sa diminueze si eventual sa elimine influenta activitatilor umane (ca, de exemplu, in cazul Protocolului de la Kyoto), exista voci care propun inducerea unor noi modificari climatice, contrabalansand astfel incalzirea globala. Una dintre caile propuse este captarea dioxidului de carbon emis si depozitarea sa in sol sau in ocean, prin anumite procese chimice si biochimice.

11

Compusi ai fierului, injectati in ocean, pot determina o crestere importanta a masei planctonului, care ar absorbi carbonul atmosferic si l-ar transporta pe fundul oceanului, odata ciclul vietii incheiat. O alta abordare este reducerea radiatiei solare directe care sa echilibreze surplusul energetic datorat intensificarii efectului de sera. Pentru aceasta, s-a propus fie plasarea in spatiul cosmic a unor corpuri reflectorizante, fie injectarea de aerosoli in paturile inalte ale atmosferei. Alte propuneri vizeaza controlul circulatiei oceanice in anumite stramtori, limitarea evaporarii cu ajutorul unor pelicule care sa acopere suprafetele oceanice si, la scara mai mica, izolarea ghetarilor montani, pentru a preveni topirea lor. Fiecare din solutiile propuse are anumite avantaje care vizeaza simplitatea sau reversibilitatea procedeelor tehnologice folosite.

Dezavantajele insa depasesc, de departe, aspectele strict tehnice, nici acestea de neglijat. Datorita complexitatii geosistemului, este teoretic posibil sa depasim problema incalzirii globale, dar sa ne trezim ca am declansat o schimbare climatica brusca cu efecte devastatoare. Ca si in cazul studierii incalzirii globale, experimentele numerice cu modele climatice pot simula, pana la un punct, raspunsul geo-sistemului la schimbarile controlate propuse. Problemele stiintifice, politice si etice ri-dicate de interventia deliberata asupra sistemului climatic, dubleaza practic problemele provocate de emisia necontrolata a gazelor cu efect de sera. Promovarea resurselor energetice alternative pentru inlocuirea combustibililor fosili, in cadrul unor intelegeri politice si economice globale este, in opinia mea, o cale mai mai sigura pentru diminuarea efectelor incalzirii globale. Care este soarta speciei noastre in conditiile unei schimbari climatice? Conform unor studii recente, schimbarile climatice care au afectat Africa acum cateva milioane de ani e posibil sa fi influentat evolutia stramosilor omului. In sedimentele aflate in lacurile africane din estul continentului, autorii acestor studii au identificat dovezi ale unor episoade foarte ploioase, ce puncteaza o tendinta generala de aridizare a zonei subtropicale africane. Aceste episoade, care au avut loc acum aproximativ 2.600.000, 1.800.000 si 1.000.000 de ani, coincid cu etape cheie in evolutia hominidelor: aparitia Australopitecului, cel mai vechi stramos direct al speciei umane, aparitia lui Homo Erectus si a primei sale migratii in afara Africii si, respectiv, a doua sa migratie importanta. O noua teorie sugereaza ca alternanta perioadelor secetoase cu cele ploioase a constituit factorul esential in diferentierea hominidelor, stramosii speciei noastre fiind nevoiti sa se adapteze la conditii foarte diferite, de-a lungul timpului. Raman inca multe intrebari legate de evolutia speciei umane si legatura sa cu schimbarile climatice. Se stie, de exemplu, ca acum 71.000 de ani a avut loc o eruptie vulcanica foarte puternica, in regiunea Sumatrei. Cantitatea mare de cenusa vulcanica, ejectata in paturile inalte ale atmosferei, e posibil sa fi determinat aparitia unei perioade foarte reci, de aproape 1.000 de ani. Se presupune ca, in aceste conditii, populatia umana s-ar fi putut reduce semnificativ, accelerand, pe de-o parte, diferentierea grupurilor izolate, iar pe de alta parte, favorizand comunicarea si cooperarea umana.

12

2.2. Noţiuni despre clima şi modificările sale 

Clima reprezinta sinteza pe termen lung a mersului concret al vremii de la o zi la alta, de la o saptamana, luna sau an la altul, intr-un punct al globului, intr-o tara, o regiune, un continent sau pe intreaga planeta. Sinteza aceasta se obtine prin metode statistice adoptate de climatologie. Exista numeroase alte definitii, dar nici una nu relationeaza multumitor mersul vremii de la o zi la alta cu sensul climei.

Un fapt este insa sigur si el transpare din oricare definitie veti intalni, si anume incadrarile valorice pentru: tipologia climei, adica zonele, subzonele, districtele ei pe planeta reprezinta un produs, un raspuns sintetic al climatologiei, obtinut prin medierea si compararea datelor reale de observatie continua a atmosferei. Acestea definesc totodata si mersul concret al vremii de la o zi la alta, de la un loc la altul. Asadar, numai mersul vremii (adica schimbarea sa de aspect de la o zi la alta) este observabil si masurabil, “la locul faptei”, moment de moment. Temperatura aerului, presiunea si umezeala lui, viteza si directia vantului, precum si cantitatile de precipitatii cazute sunt masurabile, iar gradul de innorare, felul si intensitatea precipitatiilor, tipurile de fenomene atmosferice si durata lor de producere sunt observabile; pe cand “clima” orasului X sau a tarii Y reprezinta numai “calificativul” mediu, sintetic prin excelenta, obtinut prin mijloace strict statistice, pe baza datelor concrete anterior prezentate. Aceste ultime prelucrari situeaza orasul intr-o anumita zona, ii descopera tendintele, anomaliile etc., dar numai intr-un sens sintetic. Aspectul vremii de la o zi la alta, deci “mersul vremii” pentru omul si viata lui, dispar, sunt excluse prin statistica.

Operatiunea de trecere, prin prelucrare, de la concretul meteo masurat punctual, zilnic, la sinteticul mediat climatologic local, regional, national sau global, nu intra insa catusi de putin in preocuparile omului obisnuit, fie el oricat de bine informat. Si atunci, el le transforma in ceea ce aude zilnic si percepe: intr-un fel de timp probabil... pentru urmatorii 20-50-100 de ani. De aceea, notiuni ca: efectul de sera, concentratia de dioxide de carbon in atmosfera, perforarea stratului de ozon etc., vehiculate incorect sau trunchiat in mass-media, au creat si creeaza o mare confuzie si implicit panica printre oameni, tocmai pentru ca acestia raporteaza “informatiile-de presa-bomba” la viata lor sau, altfel spus, la scara temporala si spatiala umana: fiecare la timpul si la locul in care se afla. Mass-media pleaca de la afirmatii asa-zis pertinente, vehiculeaza nume de cercetatori si universitati celebre, dar uita sa spuna cititorului esentialul, si anume: ca toate punctele de vedere climatologico-predictive sunt “supozitii”, sunt “scenarii”, sunt modelari si “simulari” matematice ale campurilor meteorologice, presupuse numai a evolua intr-un sens sau intr-altul, fara o verificare prealabila experimentala. Si atunci, omul modern, bombardat zilnic informational, dar cu respect fata de cuvantul scris sau publicat, isi prelucreaza singur stirea citita si o raporteaza la scara lui de timp si de loc: un an, un deceniu, o viata, in satul, in tara lui. De aici intervine primul conflict intre producatorul de predictii climatice si beneficiarii acestora, care nu-i inteleg scara temporala de referinta si nici sensul strict orientativ.

Ştiintific, schimbarea climatica presupune modificarea pe termen lung si fara perspectiva unei reveniri la starea initiala a climei de referinta, cu urmari majore, catastrofale sau benefice asupra mediului de viata al Terrei. Este notiunea cea mai severa in climatologia predictiva.

13

Variatia climatica naturala presupune modificarea climei sau numai a unui para-metru climatic in spatiu sau in timp, in raport cu o stare de referinta la care este posibila mereu revenirea. Variatiile temporale, cele ale caror consecinte si a caror prevedere sunt cele mai importante, pot fi ciclice, lineare sau aleatorii, raportandu-se la scari diferite: zi, an, decenii, secole etc. Variatiile climatice naturale au fost descrise pe baza statisticilor care au permis stabilirea intensitatii, duratei si formei lor in raport cu un tip de clima, considerat “de referinta” sau “normal”.

Au fost distinse doua tipuri de variatii, si anume:

- tendinte - variatii intr-un singur sens (crescator sau descrescator) fata de “starea medie a climei” sau, mai corect, fata de clima de referinta. Se poate vorbi astfel de “tendinta de incalzire” sau de “racire”, de “pluviozitate” sau de “seceta” etc.

- cicluri si oscilatii - constau in variatii repetitive si alternative a caror periodicitate este greu de precizat; trei sunt considerate principale, si anume: oscilatiile Atlanticului de Nord, oscilatiile Pacificului de Nord si, respectiv, ale Pacificului de Sud.

Cand periodicitatea unei oscilatii se poate defini, atunci se poate vorbi despre un ciclu climatic ca despre “succesiunea mai mult sau mai putin regulata a diferitelor fenomene cu revenire in final la situatia initiala”.

Anomaliile si crizele par aleatorii pentru cercetatorii climatologiei, probabil din cauza faptului ca datele disponibile pentru calculator nu acopera intervale de timp suficient de lungi pentru a le analiza. Nu poate fi deci vorba de o tipologie fixa. O prelungire a seriei sau o noua teorie pot face ca anomalia respectiva sa apartina, de fapt, unui ciclu.

Ele se definesc astfel:

- anomalia climatica presupune abaterea de la medie a unuia sau mai multor parametri climatici din cauze inca neelucidate.

-c rizele climatice intervin atunci cand variatiile climatice sunt foarte puternice si se pot transforma in stari catastrofale in domeniu.

Aceste doua categorii taxonomice, credem noi, ar trebui reevaluate si folosite in viitor in locul drasticei exprimari de “schimbari climatice globale”; si aceasta deoarece timpul de referinta al predictiilor climatice moderne este cel istoric, respectiv, urmatoarele noua decenii ale secolului XXI.

Principala dificultate, chiar si in studiul variabilitatii climatice, consta in alegerea scarii de timp. Aceasta ar trebui sa depinda in foarte mare masura de tipul de variatie studiat, spre exemplu, o glaciatie nu este anuntata doar prin cateva prealabile saptamani de frig si nici invers; temperaturile joase (sau invers) in intervale lungi de timp pot fi, insa, semnul unei anumite evolutii a anotimpurilor.

Variatiile climatice presupun revenirea mereu si mereu la o situatie initiala, de referinta. De aceea, nu exista semn de egalitate intre variatiile si schimbarile climatice, pentru ca schimbarea exclude, prin definitie, revenirea la starea de referinta.

De cand s-au emis primele predictii climatologice si pana in prezent, s-au conturat trei curente de opinii, si anume: Clima se raceste? Clima se incalzeste? Clima se raceste sau se incalzeste? Astazi este dominanta predictia unei incal-ziri climatice globale semnificative care, prin IPCC3, indica urmatoarele:

14

1. temperatura medie globala va creste in secolul XXI cu valori cuprinse intre 1,4oC si 5,8oC (fata de perioada actuala), in functie de scenariul de emisie folosit;

2. cantitatea de precipitatii la nivel global va creste si ea, cu mari diferente regionale (caracterizate de scaderi sau cresteri, cuprinse intre 5 si 20%);

3. odata cu intensificarea ciclului apei, vor creste amplitudinea si frecventa unor eveni-mente extreme pe glob.

Din cele de mai sus reiese ca se poate vorbi despre schimbari climatice globale poate in spectrul statisticii, nu in termenii naturii actuale concrete.  Ca sa se schimbe clima Terrei, din punct de vedere teoretic, ar trebui sa se produca o cat de mica schimbare, macar in cadrul unuia dintre factorii majori, genetici ai climei, care, dupa cum stim, sunt radiatia solara, natura suprafetei subiacente si circulatia generala a aerului atmosferic.

- Radiatia solara - ar trebui sa i se modifice unghiul si intensitatea radiatiilor asupra diferitelor latitudini terestre, altfel decat pana acum.

- Natura suprafetei subiacente - ar trebui sa se schimbe fie raportul dintre apa si uscat la scara planetara, fie raportul intre altitudinal si “abisal” sau, cel mai de temut pentru modelatorii de scenarii climatologice viitoare, ar trebui sa se schimbe raportul intre calotele glaciare polare (si montane) si oceanul planetar prin mutatii grave in cadrul circuitului apei in natura; ei nu acorda continentelor o functie exacta.

- Circulatia generala a aerului atmosferic ar trebui sa nu mai raspunda cursiv, cum face acum, nevoii legice de transfer meridianal de masa atmosferica, de energie si de impuls intre ecuator si poli, cu inchiderea implicita a inelului major de miscare intre poli si ecuator. Or, nimeni nu poate estima pentru momente de timp fixe, de talia deceniilor sau secolelor, care sunt perspectivele tectonice care ar putea modifica major raportul apa/uscat sau daca se va produce modificarea scopului actual al circulatiei generale a atmosferei. Cu atat mai putin s-ar putea evalua sansa modificarii majore a unghiului si intensitatii radiatiei solare.

Deci, toti cei trei factori genetici ai climei depind de cauze cosmice sau de cauze interne sistemului terestru neprognozabile la aceasta data. Am putea ajunge astfel la concluzia de nonschimbare majora si globala a climei la scara timpului istoric ce ne sta in fata, si aceasta deoarece toate fluctuatiile sau oscilatiile de temperatura, precipitatii si nebulozitate, privind intervale de timp uni sau biseculare, nu pot fi considerate schimbari climatice globale, ci numai oscilatii sau variatii pe o tema data. Ne-o dovedeste foarte clar trecutul nostru istoric, deci timpul istoric fata in fata cu erele geologice, adica cu timpul geologic.

15

2.3. Modificările climatice în România

  Exista un consens al comunitatii stiintifice în a recunoaste faptul ca traim deja primele semne ale unei schimbari globale, induse de activitatile umane. Omul modifica semnificativ compozitia atmosferei terestre prin emisia necontrolata de gaze cu efect de sera. La scari locale si regionale, semnalul încalzirii globale se proiecteaza foarte diferit. Incalzirea globala nu este uniforma si exista regiuni, limitate spatial, unde observatiile pot indica chiar tendinte de racire. Explicatia acestui aparent paradox e legata de mecanismele de transport al energiei în sistemul climatic global si de felul în care conditiile locale (de exemplu, relieful) modifica acest transport realizat de circulatia generala a atmosferei. Intensificarea efectului de sera retine în sistemul climatic global mai multa energie provenita de la Soare. Acest surplus global de energie este distribuit la scari regionale si locale prin procese complexe, de multe ori neliniare. Mai multa energie în sistemul climatic poate alimenta, pe de-o parte, sistemele de vreme de tipul ciclonilor tropicali sau extratropicali, facandu-le mai intense, iar pe de alta parte, poate modifica chiar caile locale de transport al caldurii si umiditatii, provocand intervale de secete persistente în unele regiuni si inundatii puternice în altele. De aceea, studiile privind variabilitatea si schimbarea climatica nu se pot opri doar la aspectele globale.

Nimeni nu simte o medie globala a temperaturii, fiecare din noi suntem influentati de fluctuatiile locale, iar pentru factorii de decizie tocmai raspunsul local la încalzirea globala este cel care le poate oferi suportul solid pentru planificarea unei dezvoltari socio-economice durabile. Accesul la informare si informatie este din ce in ce mai facil. Pe de o parte, reporterii sunt din ce in ce mai aproape de miezul evenimentelor, astfel incat fenomenele meteorologice deosebite scapa tot mai greu neobservate. Pe de alta parte, modernizarea infrastructurii meteorologice a Romaniei creeaza posibilitatea unei monitorizari tot mai performante. Aceste premise pot crea senzatia, mai ales unui privitor neavizat, ca vremea a luat-o cu adevarat razna, iar dezastrele meteo se tin lant. Este acest lucru real sau doar suntem mai bine informati asupra a ceea ce se intampla si pana acum? Problema pe care ne-o punem este de a identifica în mod obiectiv care e raspunsul, diferentiat regional, la încalzirea globala, data fiind complexitatea conditiilor locale. In principal, ne referim la prezenta Arcului Carpatic, caracteristicile sale geomorfologice, la sistemul hidrologic complicat, dominat de prezenta unui fluviu important - Dunarea - si la vecinatatea marii si, nu în ultimul rand, la situarea geografica a tarii la interferenta mai multor centri de actiune meteorologica.

Clima temperat-continentala a Romaniei, cu patru anotimpuri, este determinata atat de pozitia sa pe glob, la jumatatea distantei dintre pol si ecuator, cat si de pozitia sa geografica pe continentul european, la aproximativ 2.000 km de Oceanul Atlantic, 1.000 km de Marea Baltica, 400 km de Marea Adriatica. Relieful tarii are un rol esential în delimitarea fina a zonelor si etajelor climatice. Muntii Carpati, cu dubla lor arcuire, formeaza o bariera complexa în calea circulatiilor atmosferice determinate de interferenta principalilor centri de actiune care genereaza sistemele de vreme în regiunea atlantico-europeana.

Datele de obseravatie indica, pentru secolul XX, o crestere a temperaturii medii anuale de 0,3˚C, la nivelul întregii tari. Cresterea tem-peraturii este mai pronuntata în jumatatea estica, unde tendintele seculare înregistrate ating si 0,8˚C, în timp ce, în regiunea intracarpatica, încalzirea este în general

16

nesemnificativa. Analiza sezoniera indica cresteri termice semnificative mai ales iarna si vara, tendintele atingand valori de aproape 2˚C în secolul trecut. Interesant este cazul toamnei, pentru care observatiile din secolul XX indica o tendinta de racire. Analiza can-titatilor de precipitatii înregistrate în secolul XX indica o tendinta de scadere a valorilor anuale, mai pronuntata în centrul tarii. Iarna, tendinta de deficit pluviometric este mai pu-ternica în regiunile sudice si vestice ale Romaniei. Variatiile temperaturii aerului si ale cantitatilor de precipitatii nu s-au produs uniform pe parcursul secolului XX. In a doua jumatate a secolului trecut, analizele realizate cu un numar marit de statii releva tendinte mai accentuate de încalzire, diferentiate regional. Aceasta dinamica a schimbarii, cu accentuarea tendintelor de variatie a diferitilor parametri climatici în ultimele decenii este o caracteristica globala. In ceea ce priveste statistica fenomenelor extreme, analiza datelor de observatie din a doua jumatate a secolului XX indica o crestere semnificativa, pentru toate regiunile tarii, a mediei temperaturii minime, vara, precum si a mediei temperaturii maxime din timpul iernii si verii. Cresterea din ultimele patru decenii ajunge pana la 2˚C, în regiunile sudice si sud-estice ale Romaniei. Simultan, s-a înregis-trat o crestere a frecventei zilelor caniculare (definite de temperaturi maxime mai mari de 35˚C) si descresterea frecventei zilelor de iarna. Tot pentru ultima jumatate a secolului XX, observatiile sugereaza o crestere a frecventei anuale de producere a brumei, poleiului si chiciurei. In aceeasi perioada, grosimea medie a stratului de zapada prezinta o tendinta de diminuare semnificativa în regiunile vestice si nord-estice ale tarii.

Modelele numerice complexe, care simuleaza comportamentul sistemului climatic, sunt folosite pentru a estima proiectia în viitor a schimbarilor climatice. Proiectiile în viitor pornesc de la scenarii de dezvoltare socio-economica date, care precizeaza concentratiile viitoare ale gazelor cu efect de sera. Exista un adevarat lant de incertitudini ce însoteste experimentele numerice.

Incertitudinile în alegerea scenariilor de dezvoltare socio-economica viitoare sunt transmise în scenariile de emisie. Scenariile privind emisiile în viitor ale gazelor cu efect de sera sunt, la randul lor, introduse ca date de intrare în modelele numerice care simuleaza evolutia sistemului climatic global. Modelele climatice globale genereaza si ele incertitudini legate de reprezentarea corecta si completa a proceselor fizice. Avem de-a face cu un sistem complex, care se comporta neliniar, iar resursele de calcul sunt si ele, fatalmente, limitate. La toate acestea se adauga problemele generate de sistemul actual de observatii, folosit pentru initializarea si validarea experimentelor numerice. In ultimii ani s-au înregistrat progrese în localizarea si minimizarea incertitudinilor legate de re-prezentarea unor procese fizice. Resursele de calcul s-au marit si ele. Cu toate aceste in-certitudini si limitari, experimentele numerice cu modele climatice pot aduce informatii valoroase atat din punct de vedere practic, cat si teoretic.

Toate experimentele numerice analizate pana acum releva, pentru sfarsitul secolului XXI, o crestere a temperaturii medii în Romania. In cazul precipitatiilor, analiza rezultatelor modelelor releva o imagine mai putin coerenta decat în cazul temperaturii. Trebuie subliniat ca proiectarea la nivel regional (în cazul de fata, la nivelul Romaniei) a semnalului încalzirii globale presupune adaugarea unor noi verigi în lantul de incertitudini deja existent în estimarea schimbarii climatice globale.

17

 2.4. Protocolul de la Kyoto in Romania

Odata cu intrarea in UE economia romana va trebui sa integreze si schema de comert cu certificate de emisie impusa de Directiva 2003/87/CE. O serie de actiuni trebuie indeplinite pe termen scurt incepand cu elaborarea Planului National de Alocare de emisie, inceperea activitatii registrului de emisii, precum si dezvoltarea unui mecanism de comert (o bursa cu un singur articol). Pentru o buna intelegere a modului de lucru si a situatiei din UE, redam mai jos unele elemente de sinteza a situatiei la zi privind implementarea mecanismului de comert cu emisii dupa primul an din etapa intai (2005-2007) si cu perspectivele pentru etapa a doua (2008-2012).

 2.4.1. Progrese privind obiectivele stabilite prin Protocolul de la Kyoto

In raportul progreselor din 2005 Comisia a analizat progresele statelor membre privind tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto. Comparand emisiile reale din anul 2003 cu emisiile permise in perioada 2008-2012, s-a constatat ca un numar considerabil de state membre au probleme in a atinge aceasta tinta, unele dintre acestea au probleme serioase. In prezent, Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia si Spania nu sunt pe cale de a atinge tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto. In aceste state membre mai multe masuri trebuie luate in a doua perioada de comercializare, pentru a respecta tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto, ceea ce presupune ca si celelalte state membre pot adopta astfel de masuri aditionale, daca este necesar. Este putin probabil ca aceasta problema sa fie rezolvata numai prin obtinerea de reduceri de emisii din sectoarele care nu intra in schema de comercializare sau prin achizitionarea de unitati Kyoto, astfel EU ETS trebuie folosit la maxim pentru potentialul sau de comercializare a emisiilor de gaze cu efect de sera.

2.4.2. Stabilirea unui plafon maxim national

Conform prevederilor criteriului 3 din anexa III a Directivei, cantitatea de certificate de emisii de gaze cu efect de sera alocate trebuie sa tina cont de potentialul activitatilor de reduce a emisiilor acoperite de catre aceasta schema, inclusiv de potentialul tehnologic. Acest lucru presupune ca, impreuna, potentialul economic si cel tehnologic de reducere a emisiilor stabilesc o limita superioara pentru plafonul maxim la nivel national.

Doi dintre cei mai importanti factori ce conduc la evolutia emisiilor sunt cresterea economica (PIB, cresterea economica duce la cresterea emisiilor) si intensitatea carbonului (emisii pe unitate PIB, reducerea intensitatii carbonului presupune reducerea emisiilor). In principiu, cu cat cresterea economica este mai mare, cu atat se vor folosi mai multe tehnologii noi, iar investitiile de capital vor fi relansate mai rapid, imbunatatindu-se, astfel, productivitatea si intensitatea carbonului. Cresterea distributiei sectoarelor tertiare si declinul paralel al sectoarelor secundare, experimentate in economiile din Europa, contribuie la acest efect. Mai mult, introducerea EU ETS si a unui pret unitar al carbonului in UE pentru sectoarele care intra sub schema de

18

comercializare vor stimula reduceri viitoare ale intensitatii carbonului.Din punct de vedere istoric (in perioada 1990-2000) reducerile intensitatii

carbonului au echilibrat sau au cantarit mai greu in cresterea economica, ceea ce inseamna ca emisiile de gaze cu efect de sera ori au ramas stabile, ori au fost reduse. Urmatorul tabel indica ca aceasta tendinta este posibil sa ramana stabila in urmatoarea decada (2000-2010). Trebuie subliniat faptul ca estimarile pentru perioada 2000-2010 nu iau in considerare constrangerile create pentru prima faza EU ETS si este posibil sa se fi subestimat reducerile reale ale intensitatii carbonului de-a lungul perioadei.

In analiza potentialului economic si tehnologic de reducere a emisiilor, Comisia a luat in considerare cresterea PIB anuala si rata de reducere a intensitatii carbonului. Consecinta acestor doi factori combinati este rata anuala a potentialului de reducere a emisiilor. Plecand de la emisiile reale din anul corespunzator (spre exemplu, 2003), apoi presupunand ca sectoarele incluse in cadrul schemei au distributie constanta a emisiilor si un potential similar de reducere a emisiilor ca si intreaga economie, atunci poate fi derivat plafonul maxim indicativ conform criteriului 3 din anexa III a Directivei.

Plafonul maxim din prima faza este astfel un punct de plecare in determinarea si evaluarea cantitatii totale pentru cea de a doua faza, atat la nivelul UE, cat si la nivelul statelor membre. Potrivit criteriului 1, unele state membre trebuie sa scada plafonul maxim pentru prima perioada, tinand cont de tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto. Alte state membre trebuie sa mentina plafonul maxim din prima perioada pentru a pune in acord planul cu potentialul de reducere a emisiilor (conform criteriului 3). Corespunzator, valoarea medie anuala in UE pentru plafonul maxim ETS in cea de a doua perioada ar trebui sa fie mai mica decat in prima faza.

 

2.4.3. Reducerea emisiilor si dezvoltarea economica

Un numar de state membre au probleme in a recupera diferenta dintre emisiile reale din 2003 si emisiile permise, potrivit tintei stabilite prin Protocolul de la Kyoto. Diferenta totala a acestor state membre este de 296,5 milioane de CO2 echivalent. Aceasta cifra prezinta excesul de emisii pe care statele membre trebuie sa il reduca utilizand instrumentele pe care le au la dispozitie pentru a asigura conformarea cu tinta stabilita prin Protocolul de la Kyoto.

In analizele facute de Institutul de Prognoza Economica al Academiei rezulta elemente importante privind situatia din UE, daca se considera indicatori specifici ai acestor economii. Reprezentarea lor in sisteme de harti de contur (vezi figura de mai jos), indica faptul ca dezvoltarea nu inseamna implicit crestere de emisii, ci ca exista zone cu emisii specifice mici si PIB per capita mari. Structura economica este aceea care induce efecte de reducere avand posibilitatea de convergenta spre zone cu emisii specifice mici, care insa nu incetinesc dezvoltarea.

 

2.4.4. Planul National de Alocare si impactul asupra economiei

19

  Este laudabil efortul MMGA de a elabora o prima varianta de plan in septembrie, varianta care este in curs de modificare in urma dezbaterii publice. Urmeaza etapa de negociere cu Comisia Europeana in care, de obicei, se soluţionează cu o reducere a cantitatilor de emisii alocate. Din datele de pana acum pentru Romania se poate estima ca emisiile vor creste cu circa 5,98% pe an (regresie multilineara bazata pe inventarul de emisii si parametri de evolutie macroeconomici raportati de Banca Mondiala). Emisiile care sunt necesare sectorului energiei electrice sunt de 54.804GWh x 600 tCO2 /GWh = 32882,4 mii t CO2. Din inventarul emisiilor raportat la UNFCCC, rezulta ca productia de energie electrica si caldura emite 51877,17 mii t CO2. Pentru verificare, la un coeficient de emisie de 600 t CO2/GWh rezulta ca energia corespunzatoare acestei cantitati de emisii este 86461,9GWh. Cum energia electrica generata a fost cea de mai sus, rezulta ca s-a generat o energie termica de 34584,8GWh, adica 29,7 milioane de Gcal, valoare ce verifica pe aceea din strategia nationala de incalzire centrala aprobata de guvern in 2004.

In raport cu cele de mai sus, alocarea de certificate de emisie pentru energia electrica trebuie sa porneasca de la valoarea de circa 33,9 milioane de t CO2 si sa creasca in fiecare an cu 5,98% pana in 2012. In caz contrar, pentru fiecare 10 milioane de t CO2 care vor trebui cumparate, anual, la 25 euro/t CO2 (pretul actual in UE), pretul energiei electrice va creste cu 4,6 euro/MWh, la consumator. Evident, alocarea a 10 milioane t CO2 in plus, anual, sectorului energetic va aduce 250 milioane de euro/an (fonduri libere de orice obligatie) pentru investitii in sector.

Şi celelalte sectoare implicate (metalurgie, petrochimie, ciment, ceramica si sticla, celuloza si hartie) se gasesc in aceeasi situatie de necesitate a internalizarii costurilor externe de mediu in pretul produselor lor. Impactul poate fi negativ sau pozitiv, in functie de nivelul de alocare. Se fac in prezent analize care sa permita prognozarea acestui impact atat in metalurgie, cat si in industria cimentului.

Concluzii

In spatele cifrelor se ascunde o realitate care va influenta viata noastra si a copiilor nostri. Ramane deschisa discutia cu privire la gradul în care activitatile umane sunt bine reprezentate în economia scenariilor climatice. Dincolo de discutiile stiintifice ramane întrebarea omului din cetate: suntem simpli spectatori sau putem actiona pentru a minimiza efectele schimbarii climatice? Exista însa o certitudine, aceea ca putem fi, zi de zi, mai responsabili fata de mediul înconjurator, învatand sa-l cunoastem si sa ne adaptam lui.

Comportamentele sociale de tipul comunicarii si cooperarii, capabile sa asigure supravietuirea in conditiile grele, in care indivizii izolati nu au multe sanse, constituie avantaje evolutive. Privind insa in trecutul speciei noastre, vom intui mai bine rolul comunicarii si cooperarii ca mecanisme adaptive ale fiintei umane, in conditiile unei noi schimbari climatice.

In fata riscului major de a nu se mai putea adapta la modificarea eco-climatica brusca si masiva, omenirea are mai putin de 10 ani pentru a inversa tendintele, dupa care va fi prea tarziu spre a mai face ceva decisiv. (Le Figaro).

20

Bibiliografie

1. Ambika Chawla – “Starea lumii despre încălzirea globală”, editura Tehnica, 2009

2. Film documentar Al Gore – “An inconvenient truth”, regia Davis Guggenheim

3. www.ecomagazin.ro – Ecologie şi Protectia Mediului

4. www.meteo.ro

5. www.wall-street.ro - 11 decembrie 2009

21