2

3

I N T E R V I U

Cu Î. P. S. IOAN SELEJAN , Arhiepiscop al Episcopiei Covasna şi Harghita

Aici sunt sate în care locuiesc români care

vorbesc limba română numai cu Dumnezeu

Împreună , scriitorul Virgil Raţiu şi cu mine, am hotărât să facem o vizită la Episcopia Covasnei

şi Harghitei, să-i luăm un interviu Î.P.Sale Ioan Selejan pentru a cunoaşte realitatea socială şi

religioasă românească din aceste judeţe în care, în timpul ocupaţiei horthiste , armata ungară a

profanat, distrus sau dărâmat bisericile ortodoxe române iar preoţii şi obştiile călugăreşti

alungate. La recucerirea Adrealului de Nord Vest de către armata română nici o biserică din

Secuime nu a fost profanată sau distrusă. Adevăr istoric pe care mulţi români nu îl cunosc iar

democraţii maghiari de după 1990 îl nesocotesc şi îl ascund în spatele ţipetelor lor iredentiste.

Virgil Raţiu a făcut toate aranjamentele telefonice ca Sâmbătă, 15 iunie 2013, să ne întâlnim cu

I.P.S. Ioan Selejan şi să ne acorde un interviu. Am calculat timpul şi kilometri şi pentru că

drumurile sunt, cum sunt, între Bistriţa şi Reghin am luat-o prin Şieu şi am avut ce pomenii la

Băsescu şi guvernanţii săi, care bine înţeles circulă cu avionul, helicopterul sau pe perine de aer.

De la Topliţa până la Miercurea Ciuc şoseaua naţională este bună şi am oprit să întrebăm de

direcţii rutiere de patru ori. De trei ori persoanele întrebate ne-au dat indicaţiile cerute, cu

amabilitate şi accent. Le-am mulţumit. A patra persoană, un tânăr, ne întors spatele cu nem

tudom ! Săracul, ce i-au mai spălat crierul !! Ne-am descurcat şi am aflat, în spatele unui gard

înalt şi plin, Clădirea Episcopiei. Ne-am anunţat sosirea unei măicuţe. Era multă lume, dar ziua

era foarte frumoasă iar curtea cu flori şi arbuşti o adevărată plăcere. După un timp l-am văzut pe

I.P.S, împreună cu măicuţă, era foarte modest în purtare şi îmbrăcăminte, faţă şi barbă

patriarhală, privire senină şi zâmbet de bună voinţă creştină. Măicuţa i-a prezentat o familie, apoi

alta, iar când a ajuns la noi, ne-am prezentat iar dânsul ne-a întrebat cum am călătorit şi ne-a

rugat, aşa a zis, să-l mai îngăduim un timp. După acel timp, a revenit şi ne-a invitat să-l urmăm

într-o încăpere. De la început i-am simţit apropierea şi căldura. Ne-a invitat să luăm loc, ne-am

privit cu omenie deschisă. Dinainte, de la Bistriţă, Virgil Raţiu a hotărât să încep eu interviul.

4

Părinte Episcop am venit la dumneavoastră, scriitorul Virgil Raţiu de la Bistriţa şi eu din

Canada să vă rugăm să ne împărtăşiţi nouă, şi noi mai departe cititorilor din România şi Canada,

starea Episcopiei Covasna şi Harghitei ce are o situaţie specială printre celelalte episcopii din

România, fiind o episcopie tânără aşezată într-un foarte vechi spaţiu romanesc dar bântuit de

vechiul iredentism şi segregaţionism unguresc. În Canada foarte mulţi români au aflat despre

greutăţile pe care le întâmpinaţi în desfăşurarea activităţii creştin-ortodoxe în Covasna şi

Harghita, ceea ce contravin sistemelor democratice atât în Europa cât şi în Nord America.

Înainte de a trece la întrebări dorim să vă mulţumim că ne-aţi primit şi am dori să aflăm câte

locaşuri creştin-ortodoxe aveţi în această eparhie ?

Biserici de mir, capele de spital şi militare cu mânăstirile sunt o sută şaizeci şi cinci.

Mânăstiri sunt ridicate opt şi avem şi două schituri.

Cum se manifestă aici libertatea bisericească ? Aveţi libertate deplină fără nici o nelinişte

sau grijă, teamă ? Cum vă desfăşuraţi activitatea creştin-ortodoxă ?

Din mila lui Dumnezeu nu am fost îngrădiţi în construirea de biserici şi mânăstiri. Există

însă o anumită categorie de oameni – nu din partea autorităţilor – un anumit segment de oameni

care sunt împinşi de idei şi concepte revizioniste, şi s-a întâmplat astfel că am avut biserici şi

mânăstiri profanate. Zideam Mânăstirea Izvorul Mureş şi, într-o sâmbătă, a pătruns o maşină cu

ostili agresivi verbali prin porţile mânăstirii, a făcut un adevărat raliu prin curte, am reuşit să

închidem porţile şi uşile reuşind să-i identificăm. I-am identificat şi deferit Poliţiei. Nu am auzit să

se fi întâmplat ceva în urma plângerii noastre. Am cerut ca persoanele respective să fie trase la

răspundere, dar nu s-a întâmplat nimic. Pe urmă au fost scrise pe zidurile mânăstirii cuvinte

jignitoare. Astfel de fapte însă nu au avut nici un fel de urmări. Am mai avut momente de acest

fel. Înainte de înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în 1994 , un preot îmi povestea că s-

a deplasat într-un sat cu puţini credincioşi români ca să ţină slujba Învierii. La Înviere, după

obicei, se înconjoară biserica cu Evanghelia şi se cântă ’’Hristos a înviat’’ . Preotul mi-a spus că

la un moment dat erau aruncate pietre peste acei puţini credincioşi, iar preotul, ce să facă, şi-a

pus Evanghelia în cap şi a continuat să cânte ’’Hristos a înviat’’ Acel preot nu s-a plâns niciodată.

Nu a făcut plângeri la autorităţi , a rămas cu Hristos şi cu crucea. Nu de mult, mai puţin de o lună

de zile, aici, la Catedrala noastră din Miercurea Ciuc, unul sau mai mulţi cetăţeni, care bănuiesc

că nu au fost români, au spart geamurile stativelor unde se pun luminări pentru vii şi pentru morţi

din pridvorul biserici, geamuri care apărau de vânt flacăra luminărilor. Urme de violenţă şi

5

profanare erau foarte clare pentru faptul că au luat lăzi de gunoi de pe stradă şi le-au vărsat

acolo în pridvorul bisericii. Dimineaţa când au ajuns maicile noastre acolo, totul era o mizerie şi

un gunoi. Acestea sunt evenimente recente. La această dată persoanele care au profanat

biserica a fost identificată de Poliţie. Dar la astfel de fapte nu poate fi încadrată toată populaţia

maghiară din oraş. Subliniez că există doar o grupare, un lanţ de idei şi fapte care exprimă ca noi

să nu fim pe aici. Ei cred că pot face totul ca în această zonă să rămână un spaţiu pur etnic,

spaţiu care să fie oarecum decupat din harta României. Nu să-l mute în altă parte, ci un decupaj

unde să nu se mai afle urmă de român. Este interesant ce am găsit şi am aflat aici. Mereu aud

din partea maghiarimii că ar fi trăit demult sub opresiunea statului român, fapt care este de mare

mirare. Susţin că îşi pierd identitatea şi alte chestiuni similare răuvoitoare. La noi, aici, au venit

mulţi ziarişti, sociologi care vor să afle şi să studieze problemele relaţiilor interetnice. Le-am

indicat să cerceteze în oraşele şi satele din această zonă dacă există un maghiar care, sub o

formă sau alta, a fost împiedecat să înveţe limba lui maternă, care să nu ştie vorbi maghiara. Dar

vă pot trimite în satul cutare şi în satul cutare şi veţi putea constata că sunt români care vorbesc

limba română numai cu Dumnezeu. Adică, numai în biserică. Ei aşa puţini cum se află într-un loc,

vin şi spun: ’’Părinte Episcop daţi-ne un preot aici, român, să facă slujbă românească’’. Sunt

puţini, este adevărat, dar prin asta se dovedeşte că cea care pătrunde cel mai adânc în fibra

conştiinţei umane este credinţa. Credinţa. Celelalte elemente de ştiinţă, de cultură îşi au partea

lor pozitivă, ele pot preveni, însă credinţa este darul lui Dumnezeu. Este darul pe care nu ţi-l dă

să-l aşezi undeva în casă, ci ca să lucrezi cu el, să dobândeşti cu el alţi talanţi, de viitor, cum

spune Mântuitorul. De aceia spun eu, că plângerile maghiarilor despre noi, românii de aici, la

curţile Europei nu sunt justificate. Dimpotrivă, de pildă, pentru maghiari toate şcolile sunt puse la

punct, toate dispun de materiale didactice necesare procesului de învăţământ. Nu plouă în ele.

Nu mi-e frică să spun, dar aici situaţia din şcoli este inversă, de aceia abandonul şcolar este ma i

accentuat în cele româneşti. Noi , Episcopia am ajutat şi ajutăm în fiecare iarnă aproximativ 200

de copii, cărora le oferim în fiecare zi câte o masă caldă , pentru că în această perioada

presiunea materială asupra părinţilor este mai mare. În situaţii grele i-am ajutat şi cu încălţăminte

şi îmbrăcăminte.

Cât de mult, la rândul ei, vă ajută pe Dumneavoastră cu adevărat Patriarhia Română ?

Mă interesează dacă patriarhia bucureşteană îşi face datoria din plin faţă de credincioşi ortodocşi

romani din Secuime. Vă întreb aceasta pentru că în Nord America, unde trăiesc mulţi români

6

ortodocşi, s-a conturat o opinie oarecum nefavorabilă, chiar dubioasă faţă de activitatea

patriarhiei bucureştene, în special de actualul patriarh. Vă adresez această întrebare şi din

partea lor, fiindcă există convingeri, că aici faţă de Dumneavoastră, care sunteţi o episcopie

tânără şi într-o situaţie cu totul şi cu totul specială faţă de celelalte, nu se face diferenţierea şi nu

vă acordă tot sprijinul moral şi material. Avem impresia, pe baze de fapte, că în Secuime

Budapesta face mai mult decât Bucureştiul , de la Patriarhie la Guvern şi Parlament.

Cel mai important lucru, care constă mult mai mult decât un ajutor material, a fost chiar

înfiinţarea Episcopiei Covasnei şi Harghitei în această zonă în 1994. După Decembrie 1989,

toate instituţiile statului se aflau în derivă, iar aici, pe toate zidurile scria: ’’Români, plecaţi de aici’’

şi plecările au început. Patriarhia a fost prima instituţie care a contracarat iredentismul maghiar,

manifestat atât de brutal şi antidemocratic, prin înfiinţarea Episcopiei şi numindu-mă pe mine să o

păstoresc. În 1994 mă aflam la Ierusalim la studii, după ce am restaurat mânăstirile de la

Tismana şi Polovraci, după construirea noi biserici de la Mânăstirea Lainici şi am venit aici, într-o

profundă rană românească. …. Vă pot spune ce era în sufletul meu când am venit aici ? … Pot,

dar cui foloseşte ? … M-am dus într-o duminică dimineaţă, cu maşina, într-o anumită direcţie, şi

am bătut la uşa a nouă biserici româneşti, dar acolo nu erau nici preoţi, nici credincioşi. M-a

primit o singură biserică, care era pe jumătate dărâmată, fără uşi şi fără ferestre. Rămăsese aşa,

dărâmată din 1940 de către armata de ocupaţie a lui Horthy ! În ea am putut intra fiindcă nu mai

avea uşi, nici acoperiş şi devenise o ladă de gunoi şi crescuseră rugi de mure. Era duminica,

era vremea Liturghiei şi mi-am zis ‚’’Doamne, am ajuns ca bufniţa, pe dărâmături ’’ În acel

moment pe zidul bisericii s-a aşezat o pasăre cerească şi a început să cânte. Atunci am zis în

sinea mea că Dumnezeu mi-a trimis o mângâiere şi am săvârşit şi eu o liturghie a lacrimilor.

Ceea ce a întreprins Patriarhia, atunci în 1994, a fost un act de mare curaj creştinesc, ortodox,

pentru că populaţia maghiară nu a văzut cu ochi buni înfiinţarea ei. Şi iată că, după

nouăsprezece ani, în Episcopia Covasnei şi Harghitei nu mai este nici o biserică românească

ortodoxă fără cruce, toate au fost reparate sau reclădite. Biserica aceia de care v-am vorbit, este

din Herculean, a fost dărâmată de un colonel maghiar în 1940, când şi-a pus conaţionali să lege

crucea, turlele şi acoperişul cu funii pe care boii le-au tras jos. Astăzi e refăcută, după 55 de ani !

În alt sat românesc, tot după Dictatul de la Viena, când a intrat armata horthistă în el, ofiţerul

maghiar a ordonat ca toţi bărbaţii români din sat să vină mâine la primărie cu unelte de

construcţie. Fiind sub stăpânire maghiară, s-au prezentat gândindu-se că vor fi trimişi undeva la

7

muncă. La primărie acelaşi ofiţer cu soldaţii lui le-a ordonat :’’Cu toţii mergeţi la biserica voastră

şi o dărâmaţi’’ Atunci toţi românii au rămas încremeniţi, iar ofiţerul i-a ameninţat : ’’Dacă nu

executaţi ordinul pun armele pe voi’’. Românii nu s-au mişcat şi soldaţii maghiari au început să

tragă intermitent rafale de avertizare deasupra lor, şi la fiecare nouă rafală coborau puştile până

ce gloanţele au început să treacă razant deasupra capetelor lor. Se adunase tot satul, femeile

romanilor plângeau cu copii în braţe în timp ce maghiarii îşi manifestau bucuria în fel şi chip.

Românii văzându-şi femeile şi copiii cu sufletele frânte au executat ordinul de distrugere a

bisericii ce era sufletului credinţei lor …

În ce localitate a avut loc această bestialitate antiumană ?

La Doboşeni , mi-a povestit un om bătrân din sat, care vorbea tare rău româneşte, dar s-

a dovedit a fi român. A fost de faţă tot satul, a fost o mare tragedie pentru românii. Biserica fără

acoperiş s-a degradat an de an, cincizeci şi cinci , până ce am venit noi şi am reconstruit-o .

Şi nici un regim, nici un guvern, nici un român din 1940 până în 1995 nu a refăcut nimic

în Doboşeni, în timp ce guvernele româneşti respectau dreptul la limbă şi credinţă a minorităţilor?

Aici este marea tragedie antiromânească. Şi tragedia continuă fiindcă mai avem şi

astăzi probleme la biserici. În unele locuri am fost obligaţi să punem bârne, scânduri la ferestre

pentru a nu fi sparte după ce au fost restaurate. Într-un caz am chemat Poliţia fiindcă cineva a

spart fereastra bisericii. Arata ca şi cum cineva a înfipt o suliţă în piept. Azi aşa, mâine aşa, iar

rănile acestea le purtăm mereu. Acum am început să avem mai multă înţelegere şi ajutor de la

Consiliul Judeţean. Trebuie să revin la Patriarhia română care ne-a ajutat foarte mult să

obţinem locuri la Seminarul şi Facultatea de Teologie din Bucureşti pentru elevi de la noi din

zonă care după absolvire să revină din nou aici. Şi aşa am reuşit să şcolim peste patru sute de

români din Covasna şi Harghita dintre care o sută au fost hirotonosiţi, ceilalţi lucrând în

învăţământ, cultură şi alte ramuri sociale ce rămăseseră vacante după 1989. Aici preoţii trebuie

ajutaţi mult mai mult pentru că unii au parohii doar cu 50 – 60 de suflete. Aici suntem grăniceri,

grănicerim în interiorul României, unde avem mai multe probleme decât la frontierele externe. Cu

părere de rău spun la români încă nu funcţionează deplin sentimentul de solidaritate.

De la Episcopia Ortodoxă Română din America de Nord a fost cineva aici, să vă

cunoască, să afle ceea ce am aflat noi acum ? Să vă ştie, să vă ajute ?

Am fost eu odată în zona Montrealului, la hirotonia Episcopului Nicolae. Aşa se face că

ţinem legătura iar unii români de acolo ne mai trimit daruri sau le aduc când trec pe la noi.

8

Este adevărat că în şcolile ungureşti se predă dintr-un manual special istoria secuilor ?

Da. Este adevărat. În manual, printre altele, se scrie că aici românii au fost nişte slugi

ale maghiarilor. Distorsionări. Cu părere de rău, pentru România noi nu facem tot ce ar trebui să

facem. România este foarte puţin cunoscută în străinătate, de exemplu, dacă vrei să te

documentezi despre ea în marile biblioteci de acolo, abia găseşti câteva cărţi vechi sau

depăşite, în timp ce despre Ungaria sunt rafturi întregi la zi. Mai mult, fiind prin străinătate, am

aflat că în ambasadele noastre nu avem nici hărţile ţării.

Aveţi mare dreptate, trăiesc în străinătate, de treizeci şi cinci de ani, şi cunosc ce fel de

ambasade şi ambasadori avem în Nord America. De ataşaţii culturali, în ghilimele, nici să nu mai

vorbim. Am o întrebare, o curiozitate personala, rămâne la latitudinea Dumneavoastră: Patriarhia

Română din fondurile sale cât dă la Muntele Atos ?

Din Fondul Central Misionar, un fond mic, ce se strânge odată pe an, în Duminica

Ortodoxiei, o mică parte se trimite la Muntele Atos, însă statul român îl sprijină cu mai mult.

Părinte Episcop, în aceşti aproape douăzeci de ani, aţi împlinit ceea ce nu s-a făcut în

cincizeci şi cinci de ani după abominabila silnicie horthistă ce se continuă, e drept atenuată, sub

aripile iredentiste şi segregaţioniste ale unor unguri de azi, meritaţi toată consideraţia românilor

de pretutindeni, la care o adăugăm şi pe a noastră. Ce perspective aveţi ?

Acum, ne pregătim pentru hramul bisericii de la Valea Mare, unde Sfânta Liturghie o vom

sărbători pe un tăpşan unde vom împărţi credincioşilor câte un tricolor, este steagul României.

Am cumpărat deja doi kilometri de steag naţional, măicuţele noastre lucrează la ele iar de la o

mănăstire am primit port-drapele. Trebuie să facem liturghia cu drapelele noastre în mâini.

Să vă ajute Dumnezeu. Şi vă va ajuta, aşa cum a făcut-o în toţi aceşti ani.

Î.P.S. Ioan Selejan nu ne-a lăsat să plecăm la asemenea drum lung, până la Bistriţa,

până nu ne-a poftit la masă. A rugat măicuţele să aibă grijă de noi, dânsul fiind aşteptat de mulţi

credincioşi. Când am plecat în curtea mânăstiri încă era aşteptat de alţi români.

Am fost foarte impresionaţi de personalitatea Î.P.S. Ioan Selejan, am fost emoţionaţi şi

tulburaţi de cele relatate de acest patriarh spiritual şi naţional, ce trebuie cunoscut şi respectat.

INTERVIU de Virgil Raţiu şi Corneliu Florea Miercurea Ciuc, Iunie 2013

9

P E U R M E L E P E L E R I N I L O R

Stau la Poarta Vaticanului într-un şir lung şi compact de pelerini şi peregrini cuminţi şi

răbdători la încetineala progresului spre intrare. Privesc lumea şi-mi amintesc de primul meu

pelerinaj pe care l-am făcut cu Mama la Mânăstirea Radna. Eram mic, o ţineam strâns de mână

pe Mama şi ţin minte că îmi spunea, tot timpul, că trebuie să ne rugam lui Dumnezeu şi la

Fecioara Maria ca Tata să se întoarcă de pe front nevătămat. Aşa îi spunea Ea războiului

mondial: front. Tata era pe front în Rusia şi noi ne rugam să se întoarcă cu bine acasă, la noi.

Atunci, când aveam numai câţiva ani şi era război, Regimentul 7 Pioneri din care făcea parte şi

Tata, ca subofiţer, avea baza la Lipova, de unde, doar treceam podul peste Mureş şi eram la

Radna, la mănăstire, unde venea multa lume de peste tot să se roage. Erau mulţi, mulţi copii cu

mamele lor ce se rugau pentru întoarcerea bărbaţilor lor de pe front, iar noi, copiii, învăţam să ne

rugam pentru părinţii noştri. Acolo, la Mânăstirea Radna, am făcut prima mea observaţie că

multe femei nu erau îmbrăcate ca Mama, ci numai în negru şi plângeau. Am întrebat-o pe Mama

de ce plâng şi mi-a spus că şi-au pierdut bărbaţii pe front, şi nu se vor mai întoarce niciodată.

Mama, atunci de ce se mai roagă ?

Aşa trebuie, fi cuminte şi cuviincios. Cuminte deja ştiam ce înseamnă, fiindcă mi se

spunea toată ziua şi însemna să nu fac ceea ce vreau, dar cuviincios încă nu ştiam.

Într-o zi, baciul Lupenciu , proprietarul casei, a venit tare bucuros să ne spună ca

războiul s-a terminat şi de acum înainte militarii nu vor mai fi răniţi sau vor muri pe front ci se vor

întoarce acasă. Mama a strigat de bucurie şi m-a luat în braţe. În primăvara lui 1945 Tata era pe

front în Munţii Tatra şi dacă s-a făcut pace va veni cu regimentul acasă. Nu a venit repede cum

am dorit noi, a durat mult, săptămâni, fiindcă au venit pe jos. Toate trenurile au fost

rechiziţionate de Armata Roşie pentru a căra captura lor de război. Aşa am aflat mai târziu.

Când a intrat în casă un om în uniformă, Mama mi-a spus că e Tata. Nu mai arata ca în

fotografia pe care Mama a pus-o la icoană, dar l-am îmbrăţişat. Rugăciunile noastre au fost

primite şi ne-am dus la biserică să-i mulţumim lui Dumnezeu ca a avut grijă de Tata. De mulţi nu

a avut grijă, de milioane şi milioane. Nu trebuia să-i lase pe oameni să facă război.

10

Nu ne-am mai dus în pelerinaj, ne-a luat valul vieţii celei noi, adus de eliberatori. Ne-am

întors la Timişoara, unde Tata, epurat din armată, şi-a căuta serviciu din ce să trăim. Mama şi

Bunica Sofica aveau grijă de casă iar eu şi soră-mea mergeam la coadă la pâine, fiindcă aveam

cartele. Aveam cartele de pâine, ulei si carne, de îmbrăcăminte si încălţăminte. Era greu după

război, cu eliberatorii peste noi care ne-au adus o viaţă nouă, pe care noi nu le-am cerut-o.

La şcoală toate s-au schimbat. Noi, elevii, am devenit pioneri, învăţătorii şi profesorii au

devenit tovarăşii noştri, religia a fost scoasă din şcoala şi în locul ei a fost introdusă învăţătura şi

propaganda eliberatorilor de la răsărit iar noi care tot timpul eram îngrijoraţi de multe ne mai şi

întrebam de cine ne-a eliberat Armata Roşie de eram obligaţi să-l tot proslăvim pe generalisimul

Stalin de la Moscova, până ce a murit. Ideologia creştină a fost înlocuită cu ideologia marxistă

leninistă iar geneza biblică cu evoluţionismul. Omul se trage din maimuţă şi Dumnezeu din

închipuirea oamenilor primitivi ni se spunea după cea mai avansată învăţătură din lume, cea

sovietică bineînţeles, şi aşa trebuia să învăţam.

E drept mie mi-a plăcut mult Ştiinţele Naturii şi am făcut Medicina, rămânând aproape de

Natură şi om, pe care prin experienţa vieţii şi profesiei am început să-l cunosc din ce în ce mai

bine. Mie îmi plac oamenii cu idei mici, mari, geniale sau trăsnite şi Darwin nu a scris direct în

Originea Speciilor că omul se trage din maimuţă, doar că suntem înrudiţi prin evoluţionismul

natural. A trecut un timp până ce am ajuns la marea mea idee : evoluţionismul este tot o

creaţie divină ! De ce, oare, marii discipolii ai creştinismului nu meditează şi asupra acestei idei

acum, când ştiinţele, douăzeci de secole mai târziu, au descoperit Genetica, marea biblie a

Naturii. Evoluţionismul este sub ochii noştri din primul an încrustat în istoria europeana ca Anno

Domini, legat de marele moment istoric a creştinismului, o ideologie religioasă a păcii şi iubirii,

a muncii cinstite şi-a rugăciunii. Cea mai frumoasă religie de până acum a omenirii. Dar, din

păcate, tot ce ajunge pe mâna şi mintea omenească se interpretează şi prelucrează în fel şi chip,

în toate sensurile bune şi rele. Şi dacă omul a evoluat în milioane de ani, vedem şi cum unii

oamenii regresează, într-o singură generaţie, în vietăţi primitive cu instincte dominante şi

bestiale. Exemple peste exemple.

Merg la biserică, în toate bisericile creştine, merg pe urmele pelerinilor care se roagă

pentru ei şi semenii lor. În bisericile noastre româneşti, prin care a trecut şi trece neamul meu mă

simt alături de el, îl simt şi vin să-i dau un semn de respect. Sunt mulţi din neamul nostru în faţa

căruia trebuie să ne plecam frunţile în biserica şi societatea noastră.

11

Acum am intrat în Stato della Cita del Vaticano, cel mai mic stat oraş din lume,

înconjurat de ziduri medievale groase şi înalte, în interiorul căruia se află Palatul Apostolic al

Papei, pontiful lumii catolice, Bazilica Sfântul Petru cea mai mare din lume deschisă tuturor

pelerinilor creştini, Biblioteca şi Arhivele, Muzeul, Capela Sixtina, Administraţia şi banca, iar

restul, jumătate din statul Vatican, e un parc frumos, bine îngrijit. Eu cred că lumea creştină,

indiferent pe ce căi schismatice se află, trebuie să vină, vadă şi atingă Vaticanul fiindcă le va da

noi orizonturi în înţelegerea evoluţiei societăţii umane în căutarea cu ardoare a Creatorului.

Ager vaticanus a fost un loc, un câmp sacru dinaintea republicii romane, cu necropole şi

altare păgâne înainte de creştinism. La marginea acestui loc sacru al păgânilor, împăratul roman

Nero a făcut un mare circ în mijlocul căruia ca spina a implantat decorativ un obelisc adus din

Egipt, care şi acum este aici, în Piaţa Vaticanului, şi i se spune martorul pentru că a asistat la

răstignirea, cu capul în jos al Sfântului Petru, în 64 Anno Domini. Se spune că sfântul a cerut să

fie aşa răstignit să se deosebească de răstignirea lui Isus, după care pe mormântul său a fost

aşezată o piatră, adică numele lui latinesc: petra. Când creştinismul a devenit religia oficiala a

imperiului roman, la începutul secolului patru, Împăratul Constantin a ridicat pe mormântul

sfântului prima bazilică, înlocuită în secolul şaisprezece cu a doua bazilică, după planurile lui

Bramante, Michelangelo, Bernini devenind cea mai grandioasă bazilică creştină din lume. Acum,

revin la Vatican pentru Michelangelo personalitate artistică impresionantă pentru că domină ca

arhitect şi sculptor, dar mai ales pentru pictura din interiorul Capelei Sixtina.

Picturile lui Michelangelo din Capela Sixtina, Geneza de pe tavan şi Judecata de apoi de

pe peretele din spatele altarului, sunt capodopere inegalabile ale artei renascentiste. În acelaşi

timp arta lui e plină de uimiri, enigme, nepotriviri şi chiar contradicţii, dar mai ales în idei

personale în ceea ce o face unică. De când am fost aici, prima dată împreună cu Ica, vorbesc şi

scriu cât de fascinat am fost şi am rămas de geneza după Michelangelo, pentru că este a lui ca

gândire şi artă fără de asemănare. Pentru mine e mai puţin expresivă biblic, religios,

impresionează ca dimensiune artistică şi nelinişteşte prin concepţie. Te pătrunde şi te domină,

te ispiteşte şi te duce în păcatul de a-l vedea pe Creatorul din Biblie în penumbra lui

Michelangelo. Aşa văd şi cred eu, aşa cred şi alţii despre acest lucru bun parafrazând pe

Creatorul din Geneză .

Se ştie că Michelangelo nu a vrut să picteze capela Sixtina şi lumea ar fi fost mult mai

săracă artistic şi spiritual, dar soarta divină a hotărât, prin puternica personalitate a papei Julius

12

al 2-lea, ca această capelă să conţină cea mai mare capodoperă artistică a lumii creştine.

Michelangelo avea 33 de ani când a dat ascultare papei şi s-a apucat de pictura biblică pe

tavanul capelei după o temă şi concepţie proprie, nu după ideile şi comenzile papei cu care intrat

în dezacord şi harţă. Este recunoscut de-a lungul secolelor cât de uimiţi au fost cu toţii că papa

a cedat în faţa lui Michelangelo şi i-a dat mână liberă şi binecuvântare. Şi Michelanglo s-a apucat

de treabă trăgând un dreptunghi de-a lungul tavanului, pe care l-a împărţit în trei triade pe care a

pictat cele mai semnificative scene din Geneză, iar pe margini lor ca într-un chenar a pictat

profeţi şi sibile de o mare expresivitate.

Prima triadă este crearea lumii şi începe cu Dumnezeu a spus lumină şi lumina se

făcu şi apoi a despărţit lumina de întuneric. Fizic, e greu de explicat cum să desparţi lumina de

întuneric punându-ţi întrebarea din ce le desparţi, dar Michelangelo a rezolvat această enigmă

într-o zi, atât i-a luat prima pictură din cele nouă: o zi ! L-a înfăţişat pe creator aproape gigantic

în prim plan, în mijlocul picturii cu braţe puternice ridicate, lăsând impresia despărţirii zilei de

noapte cu ele, pe un fundal de două triunghiuri, unul alb şi altul negru şi a fost prima zi şi au mai

rămas opt mari fresce şi decorul profeţilor şi sibilelor, în total 300 de personaje, pentru următorii

patru ani, cât i-a trebuit să termine marea frescă a genezei sale. A fost un ascet ca fire şi un

artist divin al operei create pentru umanitate. În al doilea tablou, unul din cele patru mari,

Creatorul apare mult mai puternic şi decis decât în prima zi, pictat într-o poziţie ce îi dă

tridimensionalitate şi acţiune hotărâtă, cu braţele întinse la orizontal indicând în spate o luna albă

plină şi în faţă un soare galben intens în centru şi gradual mai puţin intens spre periferie, pluteşte

şi e înconjurat de un anturaj divin. Şi, după ce e mulţumit de ce a făcut, se întoarce, probabil

brusc, să creeze flora şi fauna, iar Michelangelo îl pictează de data aceasta cu fesele dezvelite.

Şi-a întors curul către noi ! Dar noi încă nu existam !! Ei, o fi fost doar o prevestire a lui

Michelangelo sau nu a vrut să răspundă la întrebarea de la ce venea lumina în prima zi, când ne

spune că a despărţit lumina de întuneric, dar încă nu crease soarele. A treia pictură este din cele

mici şi mult mai modestă comparativ cu cea anterioară, în care Dumnezeu a spus: apele de

sub cer trebuie să stea într-un loc iar pământul trebuie să apară şi Michelangelo parcă îl

pune pe Dumnezeu la o treabă, plutind în forţă într-o mantie imensă umflată în care nişte

îngeraşi se ţin de el din cauza vitezei. De data asta Michelangelo i-a pus în prim plan braţul şi

mâna dreaptă să reprezinte forţa Creatorului dar în acelaşi timp parcă ne atrage atenţia, atât

Creatorul cât şi pictorul, admiraţi dar nu comentaţi aceste geneze după logica voastră. Putem noi

13

să ne abţinem de la comentarii şi interpretări ale ordinii lucrurilor create ?! Greu , dar văzând

puternica mână dreapta a creatorului, ne abţinem de data asta.

Trecem la a doua triadă a Genezei pe care o numesc crearea neascultătorilor adică a

omului şi femeii care începe cu a patra pictură. Este cea apoteotică din această geneză pictată.

Dumnezeu a spus am să creez omul după chipul şi asemănarea mea Şi ce-a ieşit ! O

capodoperă, pe care o admiram cu emoţii şi în acelaşi timp, judecând-o, tot felul de idei şi

zâmbete ne încolţesc. În această pictură Dumnezeu, deasupra pământului, înconjurat de

anturajul lui, este cu adevărat atotputernic, creator bătrân, cărunt şi cu barbă albă concentrat

asupra faptului ce îl împlineşte, pe când omul pe pământ e tânăr, frumos şi viguros, deşi fără

viaţă are degetul îndreptat spre indexul drept al atotputernicului prin care va primi viaţa, şi nu

numai viaţă. Extraordinară metaforă, neîntrecută în cinci sute de ani. Dar unde-i asemănarea,

când Creatorul nemuritor e la senectute iar omul e tânăr şi arătos !? A fost şi Creatorul tânăr, de

ce a îmbătrânit? Cine are puterea schimbărilor în eternitate? De ce toţii pictorii lumii îl

portretizează bătrân, de ce toată lumea are această idee, până şi Michelangelo ! Zău, nu mă

aşteptam de la el la aşa ceva. Dar Michelangelo a mai pictat ceva uimitor în această frescă !

Priviţi-i braţul stâng cu care îmbrăţişează umerii goi ai unei femei frumoase, foarte femeie şi

foarte frumoasă, care-l priveşte aproape vrăjită pe omul creat. Ce să fie, ce să fie ? Cin-să fie,

cin-să fi, asta dinaintea Evei ? Ce subtilităţi şi insinuări au fost în mintea pictorului ? Numai

observaţii şi întrebări din astea îmi trec prin minte, iar din răspunsuri scriu doar unul mitologic

fiindcă Michelangelo cunoştea bine şi mitologiile. Poate este Terra Mater - zeiţa pământului -

fiindcă în Geneză biblică lucrurile la început nu sunt clare, nu sunt în ordine şi în plus în religiile şi

mitologiile premergătoare creştinismului sunt idoli, zei, creatori ai pământului. În Nord America,

amerindienii cred în mama pământului iar în România, la Roşia Montană, încă se mai păstrează

o placă romană dedicată zeiţei Terra Mater, până ce vor intra gabrielenii lacomi şi haini cu

escavatoarele şi cianura peste tot tezaurul arheologic de acolo. Fără să epuizăm miile de

comentarii despre aceste fresce fără asemănare trecem la a cincia pictură în care Dumnezeu a

creat femeia dintr-o coastă a lui Adam. Ce năstruşnicie, pe Adam l-a făcut din pământul zeiţei

Terra Mater iar femeia dintr-o coastă de om din care iasă gata împlinită, de orice, dar întâi

mulţumindu-i lui Dumnezeu, care de data asta nu seamănă deloc cu cei pictaţi anteriori. Cerule

Mare, Michelangelo ai făcut un bătrân gârbovit cu părul şi barba vopsite blond, cu o expresie de

nesiguranţă asupra noi sale creaţii, într-un vestmânt care îi stă foarte ciudat în faţă.

14

Michelangelo, Michelangelo ce alte subînţelesuri şi comentarii vrei să trezeşti în noi, coborându-l

pe Creator cu picioarele pe pământ, prima şi ultima oară !!? Următoarea frescă, ultima din

această triadă de mari dimensiuni, reprezintă Pacatul originar – neascultarea. Citim din

geneza: Eva a văzut pomul şi a zis că e bun de mâncat şi i-a dat şi bărbatului ei… după

care au deschis ochii şi au văzut ca sunt goi. Şi cei cu asta ? Un mare critic de artă, Andrew

Graham Dixon, interpretând Geneza a spus că în faţa lui Dumnezeu noi toţi suntem goi, aşa

venim pe lume, aşa plecăm de pe lume. Dar să vedeţi cum a pictat fresca Michelangelo şi atunci

veţi fi uimiţi peste măsură şi ce, şi câte, sunt de comentat. Priviţi. În mijloc e pomul cu fructe

oprite, care până la Michelangelo era un banal măr, dar el în loc de măr a pictat un smochin. Un

smochin, pentru că fructele lui, dulci si cu sâmburi mici, la vremea aceia erau considerate

afrodiziace. Ei şi ? Priviţi mai departe în ce poziţie stă Eva, la arătătorul mâinii sale drepte şi la

braţul stâng întins spre smochine. Eu interpretez cum văd, nu inventez, Michelangelo a inventat !

Adam e şi mai pornit, e în erecţie, priviţi cu atenţie, în nici o altă pictura a lui Michelangelo nu veţi

mai vedea ceva asemănător şi asta nu spune încă totul. Cu braţele puternice prinde o creangă

din smochin lăsând impresia că vrea să o rupă pentru smochinele afrodiziace de pe ea.

Intermezzo. Şi şarpele biblic, aici nu e şarpe decât parţial, partea inferioară în rest e femeie.

Femeie - femeie, nici nu putea să fie altceva. Ce se poate compară la intrigi o reptilă primitivă cu

o femeie ? Să fim raţionali doar avem exemple de la începutul lumii ! Şi Creatorul a zis destul,

afară cu ei !! Şi a venit un înger cu sabie, de unde sabie, de ce cu sabie, de unde până unde

sabia e unealtă divină şi i-a alungat. Michelangelo îi portretizează foarte expresiv, pe Adam

acceptând hotărârea cu mâinile care parcă exprimă am înţeles, ne supunem, plecam, pe când

Eva e de nerecunoscut, faţă de imaginea anterioară; voluptatea ei a dispărut, e speriată şi

gârbovită, retrasă sub umărul lui Adam pare de-a dreptul înspăimântată. Interpretări de toate

felurile, care mai de care, mii şi mii

Ultima triadă e tragicomică, creată de atotputernicul lumii creştine şi pictată de fiul lui,

Michelangelo, fiindcă se spune ca noi toţi suntem copiii lui Dumnezeu, iar Michelangelo este cu

siguranţă unul dintre cei mai înzestraţi din fiii lui. Această triadă eu o numesc un potop degeaba

. E drept ca omul şi femeia nu s-au prăpădit după ce au fost daţi afară din rai, din contră s-au

înmulţit precum iepurii în Australia şi la fel şi relele lor, pe lângă cele bune. Creatorul le-a văzut

pe toate şi s-a întristat, apoi s-a supărat atât de rău încât a vrut să distrugă întreaga omenire, şi

ar fi fost un lucru bun, îmi permit să-l parafrazez, dar a greşit din nou răzgândindu-se şi

15

păstrându-l pe Noe şi ai lui. De ce oare dintre toţi pământenii l-a ales pe Noe nu ştiu, e alegerea

sa. Sau acelor care au scris Geneza. S-ar putea pentru că era tâmplar şi a ştiut să construiască

o arcă cu care să înfrunte potopul, şi căria Michelangelo, spre deosebire de ceilalţi pictori, nu i-a

dat forma unei mari ambarcaţiuni plutitoare ci a unei bazilici, având linii asemănătoare cu cele ale

Capelei Sixtina, semnificând salvarea prin casa Domnului. După ce arca lui Noe a fost gata,

pregătită de potop, aflam din Geneză că Noe şi ai săi au făcut un altar pentru Dumnezeu şi i-

au ridicat ofrande aceasta fiind tema primei picturi, o adevărată agitaţie printre membrii familiei,

ce pregătesc sacrificiul animalele. Noe solemn, în mijloc lor, rugându-se cu ochii închişi sub

supravegherea atentă a femeii sale şi nişte animale ce se îmbulzesc să vadă şi ele ce le mai

trece oamenilor prin cap. Sacrificiile animalelor este un ritual religios păgân cu puternice rădăcini

în istoria religiilor. Nimic nou înainte şi după potop ! Următoarea frescă, ultima din cele mari,

reprezintă scene din timpul potopului într-o formă grandioasă, absolut originala şi puternic

tulburătoare. Dacă în picturile anterioare, nişte clişee după aceiaşi descriere biblică în care

animalele în rând, două câte două, urcă în arcă sub supravegherea lui Noe, de data asta

Michelangelo ne prezintă izbitor de puternic, apocaliptica soarta a oamenilor ce urmau să piară în

potop. Criticii de artă consideră că ideile acestei evocări înfricoşătoare provin din predicile lui

Savonarola, pe care Michelangelo l-a venerat şi de la Dante pe care l-a admirat. Pictura ne

înfăţişează ultimii pământeni înspăimântaţi, urcând să se adăpostească pe două vârfuri de

munte neacoperite încă de apele potopului, dar parcă nu mai plouă, e chiar un colţ de cer

albastru. Groaza morţii pe feţele celor pictaţi e atât de puternică încât un fior al ei se transmite

şi astăzi privitorilor, pelerinilor. Şi în toată această imagine de sfârşit de lume, între cei înnebuniţi

de potop există şi o faţă calmă în coloana speriată ce se îmbulzeşte să scape pe ultima pantă de

uscat, este a unei femei modeste, dar sigură pe ea, ce poartă pe cap un scaun răsturnat pe care

se află puţinul avut cu care a plecat de acasă cu speranţă şi nădejde că va supravieţui. Privind-o

acum, am o senzaţie stranie de deja vu, a refugiului nostru din calea potopului comunist, şi

parcă femeia acea e Ica mea neînfricată, încrezătoare în altă lume...

Cu ultimul tablou al genezei sale, Michelangelo, ne contracarează izbitor cu o concluzie,

luată din Geneza biblică: Noe a fost beat şi stătea gol, pe jos, în cortul lui Asta, da, grade

finale la o capodoperă care începe în forţă, cu împlinirea tuturor voinţelor atotputernicului, pe

care Michelangelo l-a portretizat apoteotic, dar după cinci înfăţişări îl scoate din această mare

epopee a facerii lumii, bătrân şi gârbovit după ce a conceput femeia, aşa cum a conceput-o şi

16

din ce a conceput-o, şi-l aduce în prim plan pe Noe., alesul lui Dumnezeu să supravieţuiască

potopului. Prima dată, Michelangelo, î-l portretizat pe Noe distins, în robă roşie, în faţa altarului

de jertfă, că după potop să ni-l prezinte beat turtă, cum zice românul, culcat gol în cortul său

lângă un butoi imens de vin şi cu fiii lui împrejur acoperindu-l cu un văl mare de parcă ar trage

cortina unui final. Finalul unui mare act biblic: Geneza. Poftim, pe cine a ales Creatorul dintre toţi

pământenii să înceapă de la început popularea pământului !! Să ne mai mirăm cum suntem ? A

fost un potop degeaba !! Ne înclinăm şi-l aplaudăm pe Michelangelo, un titan divin fără egal în

artă, dar nu îl bisăm pe Creatorul biblic pentru alegerea făcută, pentru potopul degeaba. În

vremurile de astăzi, mulţi susţin că toate cele bune şi rele au fost transmise omului la început,

odată cu viaţa, prin indexul creatorului. Altfel de unde, dacă judecăm totul prin prisma Genezei:

după chipul şi asemănarea mea ! Mari au mai ajuns unii cu gândirea şi interpretările, să-i

vedem la Judecata de Apoi, cine-i mai ascultă, dacă se apucă să-şi susţină interpretările.

Michelangelo s-a întors la Florenţa lui dragă şi fiindcă devenise cunoscut a început să

lucreze pentru Familia Medici, la imortalizarea ei prin artă lui. În acest timp două evenimente l-au

marcat profund spiritual pentru restul vieţii sale şi chiar în arta sa. Întâi, a fost reforma protestantă

a lui Martin Luther ce a avut un puternic impact asupra Romei papale prin desprinderea

catolicilor din Nordul Europei, care au fost îndemnaţi să refuze cumpărarea de indulgenţe pentru

iertarea păcatelor, banii scurgându-se spre Roma, spre noua construcţie a celei mai mari bazilici

din lumea catolică. Al doilea eveniment ce l-a şocat şi mai puternic a fost, în 1527, când armata

împăratului Charles al V-lea, ce avea şi foarte mulţi mercenari lutherani, a intrat în Roma cu furie

şi ură, nimicind toată garda elveţiana şi au comis marele jaf al Romei cum e cunoscut în istorie,

omorând, jefuind, violând, dând foc, pustiind totul, lăsând în urma lor doar ciuma. De subliniat că

Împăratul era tot atât de catolic ca şi papa. Acestea evenimente au determinat în parte şi

modul în care a conceput şi pictat Judecata de Apoi un deceniu mai târziu în Capela Sixtina, pe

lângă vasta lui cultură laică şi catolică, pe lângă Divina Comedie asupra căruia revenea de multe

ori.

Lăsând la o parte originalitatea şi măiestria fără egal a lui Michelangelo, cuprinzătoarea

panorama Judecata de Apoi are aproape patru sute de personaje, reale sau biblice, înfioară

pe orice privitor atent, fie ca e pelerin sau peregrin. În partea superioară sunt două arcade ce

cuprind scene cu simbolurile patimilor fiului lui Dumnezeu foarte ilustrative, sub care, central

este portretizat Isus tânar frumos, titanic, fără barbă şi aureolă, doar luminat puternic din spate,

17

într-o poziţie atletică cu mâna dreaptă ridicată făcând impresia unui aruncător de suliţă care

tocmai a aruncat-o sau a lui Zeus care tocmai a trimis fulgere sale spre muritori de pe pământ.

Mie, personal, nu-mi face impresia unui judecător ci al unui acuzator divin, un procuror acerb ce

pledează pentru cinste, adevăr şi dreptate, împărţindu-i după acestea pe muritori în aleşi, pe care

îngeri puternici, fără aripi, îi ridică de-a dreapta şi stânga lui Isus, în timp ce păcătoşi osândiţi

sunt apucaţi şi traşi în jos de nişte diavoli hidoşi spre iad, o intrare printr-o gură imensă de

peşteră neagră. Este atâta mişcare în forţă, cu senzaţia de grabă în cele două sensuri, a celor

aleşi de o parte a lui Isus şi a osândiţilor în jos în hăul iadului, încât ai impresia, că de fapt, totul

este de mult hotărât, poate chiar de când trăiau, acum e doar o încheiere sumară a lumii. Logic

fiindcă Judecata de Apoi nu poate veni decât la sfârşitul lumii, altfel unii ar rămâne pe dinafară,

ceea ce nu ar fi corect, ar fi discriminatoriu cum ne exprimăm mai nou. De altfel în sprijinul

acestei idei vine şi faptul ca mult sub Isus, pe un nimb se află îngeri, fără aripi, care cu trâmbiţele

lor scoală morţi la judecată, dar tot acolo sunt doi îngeri grefieri fiecare cu un catastif în mână: a

celor aleşi e mic şi subţire, al celor osândiţi e foarte gros şi mare, deci de balanţă nu mai e

nevoie, au trecut de mult prin ea. Totul se ştie acolo sus, indulgenţele şi mătăniile nu au valoare

după ce ai păcătuit, după ce te-ai abătut de cele zece porunci pentru oameni şi numai nouă

pentru femei ! Ele ştiu bine de care poruncă au fost scutite, în timp ce unii dintre oameni se mai

întreabă unde-i dreptatea cerească. Să se tot întrebe.

Şi acum, revăzând Judecata de Apoi în viziunea artistică al acestui titan divin, îi dau

dreptate bunicului meu, ţăran oltean, care odată în fierărie la ginere-său, Staricu, înverşunat a

zis acea vorbă mare, care i-a amuţit pe toţi de faţă şi s-a răspândit şi peste Jii, până în

Castranova: Judecata de Apoi trebuie să înceapă încă pe pământ şi dădu el nişte cazuri de

prin sat ce nu mai trebuiau amânate, după el. Se iscară nişte neînţelegeri şi vorbe, ce se

înfloreau din gură în gură, de ajunseseră până la protopopiat. După o vreme veni unu de acolo

cu popa blegu din sat să-i spună să se pocăiască pentru blasfemia ce a săvârşit. Cum Al de

Bâtu, aşa îi spuneam noi bunicului, nu ştia ce-i aia blasfemie şi cu ce se mănâncă, îi dădu afară

din bătătura lui - ce o primi de la Ferdinad că făcu Romania Mare, aşa spunea el la toată lumea -

cu ocări şi ameninţări că dacă mai vin prin bătătura lui pune câinii pe ei să-i mănânce cu oase cu

tot. Altă zarvă prin sat, că-l ştiau pe bătrân de gură slobodă şi nimeni nu are să-i pună lăcat pe

gură, decât ţărâna de pe urmă. Pe urmă, într-o duminică, preotul satului l-a afurisit după liturghie,

în faţa sătenilor. Al de Bâtu, când auzi, că el nu fu atunci la biserică, stătu ce stătu tăcut şi

18

abătut, apoi scuipă a silă şi zise: Căcat în iarbă verde, Moşu-ăl-Mare nici nu-l vede ! Sunt mândru

de el, era un înţelept îndârjit, aprind o luminare pentru el, din când în când, prin bisericile care

trec, de drag şi cinstire.

Odată am aprins una şi la Voroneţ, la noi în Bucovina, la biserica ridicată de Ştefan cel

Mare ca să-i poată birui pe păgâni. Ce bijuterie creştină, pe cât e de mică pe atât e de ştiută în

lume şi căutată de pelerini şi peregrini de peste tot. Au venit şi japonezii pentru Albastru de

Voroneţ şi pentru că au găsit ei prin cărţi că este sub egida UNESCO şi i se spune Capela

Sixtină din Est pentru că pe tot peretele exterior, de la Apus, este o Judecată de Apoi în stil

bizantin şi reprezintă expresiv arta feudală moldovenească. Am fost de nenumărate ori la

Voroneţ şi după ce am văzut Capela Sixtina de Apus le tot comparam cu Ica şi cu cât

descopeream mai multe diferenţe, în toate sensurile, cu atât le îndrăgeam pe amândouă, fiindcă

fiecare, în felul ei, prin această judecată pictată, vrea să ne cuminţească, să fim mai buni şi

cinstiţi.

De data aceasta, fiind cu grupul Globus şi părăsind Capela Sixtina mi-am adus aminte

de Judecata de Apoi de la Voroneţ, ordonată şi sobră pe patru registre liniare, în clasic bizantin şi

pentru prima dată mi-a trecut prin minte ca aici, acum, am trecut printr-o aglomeraţie haotică, în

grabă ca cei ce trec prin judecata pictată de Michelangelo. Parcă cuprinde şi sensul trecerii

noastre din acest secol, cu cât mai mulţi cu atât mai acceleraţi suntem peste şapte miliarde, ori în

vremea când s-au pictat aceste judecăţi de apoi, la poli opuşi în concepţie, nu erau nici jumătate

de miliard pe tot pământul. În 2013 Anno Domini este un adevărat haos uman dacă şi prin

această capelă, e drept unică în lume, trec aproximativ 25.000 de suflete pe zi, în care

grupurilor li se rezervă doar douăzeci de minute de trecere simţind mai mult cum eşti împins de la

spate şi împingi spre ieşire. E doar o clipită pentru o asemenea capodoperă, cum să o pătrunzi,

cum să o înţelegi dint-o ochită. Dar: douăzeci şi cinci de mii de trecători pe zi ce lasă fiecare

zece euro nu e o afacere rea pentru Vatican, trăiască Michelangelo şi papa pe lângă el, cât

despre noi, vorba lui Radu din Strâmba Bârgăului: lasă-ne Doamne cât mai mult aici, pe pământ !

După trei zile am lăsat în urma măreaţa antică Roma capitala celui mai constructiv

imperiu din câte au existat, Vaticanul dogmatic dar măreţ prin arta acumulată şi Roma de astăzi

supraaglomerată şi invadată de călători tumultoşi din toată lumea şi în confortabilul autocar,

ultima generaţie, plutim pe autostradă spre Florenţa, cea mai bogată din toată Italia în istorie,

cultură şi arta renascentiste. Stăm numai două zile, foarte puţin, dar de data asta am să mă

19

desprind de grup şi rămân în Academia de Arta să privesc cât vreau prizonierii sau captivii lui

Michelangelo, pentru că am o idee.

Până la Florenţa vom opri două ore la Pisa, ce grabă, ce puţin timp avem în secolul

acesta pentru Pisa care nu e numai un turn înclinat lângă care să ne pozăm sprijinindu-l cu

mâinile să nu se răstoarne tocmai în acel moment. Pisa e o istorie fabuloasă de pe vremea

grecului Zeus, o vatra universitară de cultură şi ştiinţă, cu Galileo Galilei în frunte şi cu o

arhitectură proprie, pisană, cum nu mai există altundeva în lume. E drept că despre această

arhitectură îţi faci o impresie imediat, daca ai un ghid scris sau sonor, fiindcă la Campo dei

Miracoli – pentru mine câmpul miracolelor, miracolele fiind cele patru construcţii diferite ce au ca

numitor comun arhitectura pisană o combinaţie frumoasă, armonioasă din linii curbe ale

arhitecturii romanesque şi mediteraniană împodobită cu arcade pline, oarbe cum se mai spune,

sau deschise între coloane de marmură fără număr.

E august şi caniculă dar în Campo dei Miracoli e o mare de oameni în valuri dezlănţuite

spre deosebire de data trecută, cu mulţi ani în urmă, când împreună cu Ica am rămas multă

vreme, printre puţini vizitatori, uimiţi şi muţi de admiraţie în faţa acestor miracole arhitectonice. Pe

Ica a impresionat-o cel mai mult Baptisteriu la care dimensiunile alese i-au dat armonia iar

arcadele şi coloanele frumuseţea, acoperişul completând armonia clădirii destinate botezului la

catolici şi, pentru mai multă clarificare, în vârf este statuia de bronz a Sfântului Ioan Botezătorul.

Catedrala, în forma de cruce, cu o faţadă ce este cu adevărat o expoziţie de arhitectură pisană

pe cinci registre, o minunăţie iar în interior are un candelabru imens de bronz, numit Lampa lui

Galileo fiindcă, văzându-l odată, cum pendulează atâta l-a fascinat până ce i-a descoperit legile.

A treia clădire dreptunghiulară cu arcade închise pe dinafară şi deschise în interior spre un spaţiu

verde, numită Camposanto, în traducere câmpul sfânt, abia fusese restaurat complet în 1978

după bombardamentul aliaţilor din Iulie 1944, un sacrilegiu al ignoranţilor din lumea nouă. Acum,

târziu, am aflat cu multă uimire ce m-a incită să comentez, dar mă abţin, că aici a fost adus o

corabie cu pământ sfânt, tocmai din ţara sfântă, de pe Golgota, după a Patra Cruciadă, din

ordinul unui arhiepiscopului Ubaldo de Lanfranchi, ca unii pisani de vază să fie înmormântaţi în

pământ preţios şi sfânt !! Dumnezeule, cred că ai zâmbit trist de rătăcirea lor spre glorie

cerească. Şi acum cel mai mare şi cunoscut miracol din acest câmp pisan: Turnul din Pisa,

emblema oraşului cunoscut în toată lumea, iar noi doi, atunci, l-am admirat fericiţi, pentru că ne-

am împlinit o veche dorinţă după foarte mulţi ani, dorinţă pe care noi am plătit-o în preţul scump

20

al libertăţii. Am pus mâinile pe el să fim siguri, era acolo ca o coloană formată din şapte coroane

dantelate din marmură suprapuse, puţin aplecat dar integru. Scăpase ca prin minune de artileria

americană care pusese colimatorul pe el fiindcă armata germană îl foloseau ca turn de

observaţie. A fost să fie, ca sergentul americanul trimis în misiune de cercetare, travestit în

lucrător localnic să se întâlnească cu îngerul lui Dumnezeu, travestit la rândul său în bătrân

localnic, care i-a deschis ochi să vadă miracolul arhitectonic, frumuseţea divină. Şi a fost un

miracol: sergentul s-a întors la unitatea lui, a raportat ce a văzut iar superiori lui nu au mai aplicat

planul unui atac care ar fi prăbuşit turnul !! Acestor doi apărători, uitaţi acum, le datoram şansa

ca milioane de peregrini şi pelerini să vadă acest miracol pisan salvat printr-un miracol, iar la

trecerea din mileniul doi în trei ingineri şi lucrători au stabilizat înclinarea celebrului turn printr-o

miraculoasă tehnologie.

În Florenţa, leagănul Renaşterii italiene, începem maratonul istoric, cultural, artistic şi

economic din Piazza della Signoria şi din acel moment începi să simţi presiunea acestei pieţe

unice, care te asaltează din toate părţile cu istoria de la Cezar, cel ce a înfiinţat aici, pe malul

fluviului Arno, o colonie de veterani. Apoi la economia înfloritoare al cărei simbol era florinul de

aur, recunoscut în toată Europa, ce a contribuit la zămislirea renaşterii florentine prin arte şi

literatură, dar a determinat şi clocote politice şi confruntări belicoase între adepţii supremaţiei

papale, dominată de Familia de Medici şi adepţii imperiului Roman de Apus, ce au sprijinit

republica democrată. Stăm în mijlocul pieţei pe locul unde, în urma cu cinci sute de ani,

călugărul dominican Savonarola, a fost pedepsit cu moartea pentru ideile sale reformatoare. A

fost un predicator creştin total, dotat cu inteligenţă şi spiritul dreptăţii sociale, atât de audiat de

creştini încât catedrala devenise neîncăpătoare şi a trebuit să predice în piaţă. Pedepsirea lui

este încă o mare greşeală catolică, fiindcă Savonarola a fost un vremelnic reformator al bisericii

catolice ce începuse să cadă în imoralitate, lăcomie şi corupţie în frunte cu papa, pe care

Savonarola l-a criticat deschis în predicile sale. Atât i-a fost, şi papa i-a aplicat o judecată de

apoi catolică, să fie de învăţătură tuturor reformatorilor : l-a oprit să mai predice, apoi a fost

excomunicat şi dat pe mâna inchiziţiei care l-a torturat, cât a putut şi cum a vrut, l-a condamnat la

spânzurătoare după care, mort fiind l-a ars pe rug iar cenuşa a fost aruncată în Arno. Amin.

Apărarea şi testamentul sau este în cartea ’’Triumful Crucii’’, pe care adepţii săi, piagnoni, o

consideră îndreptarul lor creştin şi o răspândesc. Şi cum judecata de apoi începe pe pământ, a

venit Martin Luter care a demonstrat că era nevoie de o reformă, i-a făcut dreptate reformatorului

21

dominican dând lovitura meritată papalităţii. Acum, papalitatea cujetă cum să-şi recunoască

greşeala faţă de Savonarola, să cujete cât încă mai există parafrazându-l pe ardeleanul nostru

drag din Ciosa, Rene Descartes.

Ghidul ne îndreaptă privirile jur împrejur de la o statuie la alta începând cu Cosimo de

Medicii călare şi semeţ, cu Neptun gol goluţ cu o musculatură de culturist la marginea unei mici

fontana , apoi o mult admirată copie a lui David, atât de mediatizat în aceste timpuri reformate şi

deformate, în care majoritatea femeilor se uită din faţă, homosexualii din spate iar grecii din

laterală să-şi aducă aminte de anticul lor profil pe care ei nu-l mai au. Sigur că se stăruie asupra

logiei cu statui, încărcată de capodopere, dintre care mult comentata este răpirea sabinelor de

către romani, capul răutăţii fiind Romulus, justificat într-un fel, pentru că în vremea aceia, la

Roma era o foarte mare criză de femei, nu ca acum, când e criză de clienţi. Privim şi spre Galeria

Uffizi programată pentru mâine, care etalează o parte din bogăţia Renaşterii.

Acum, deşi e abia începutul zilei, deja aglomeraţia atinge punctul de masa compactă de

vizitatori pe metru pătrat sau ceea ce ni s-a spus: peste 25.000 de vizitatori pe zi în acest sezon.

La Galleria dell Academia sunt două rânduri de o parte si alta intrării, una pentru grupuri

organizate şi cealaltă pentru ceilalţi. Toţi vor să vadă originalul sculpturii lui David de

Michelangelo şi merită cu prisosinţă timpul şi banii, mediatizată în topul capodoperelor

sculptorului. Este de vârf nu se discută, dar mie îmi place mai mult Pieta din domul Sfântul Petru

din Roma, am fost si rămân extaziat de câte ori o văd, chiar şi în reproducerile albumelor de

calitate, apoi, din alt punct de vedere, îmi place mult mai mult statuia Zori din ansamblul

Mormântul lui Lorenzo. De gustibus et coloribus non disputandum, dar de manipulări în artă, ca şi

în politică, trebuie să disputandum. De data asta am venit pentru Prizonierii - sau captivii - lui

Michelangelo, care mie îmi spun mult mai mult decât a lăsat Michelangelo de înţeles când a spus

în fiecare bloc de marmură văd o statuie pe care vreau să o eliberez. Foarte plastic, artistic

exprimat, dar eu acum, cinci secole mai târziu, văd, şi mulţi văd la fel, şi imaginea de prizonierat

în societatea care trăim, din care încercăm să ne eliberăm şi nicăieri nu apare un mare sculptor

reformator, eliberator. Îi privesc şi îi privesc şi am impresia că se forţează, se opintesc să se

elibereze din captivitate sub ochii mei spunându-mi fiecare dintre noi este mai mult sau mai

puţin captiv, iar când captivitatea este din afara noastră, prea aspră şi nedreapta, trebuie

să ne eliberăm. Şi Michelangelo a fost captiv, în Capela Sixtina într-un fel şi în Capela Medicilor

în alt fel , în 1530. Companionii mei din Turul Globus sunt deja în jurul lui David, îi dău un ocol cu

22

admiraţie şi apoi pleacă mai departe. Am rămas prizonier printre prizonierii lui Michelangelo

fiindcă vreau să scriu împreună cu ei un eseu despre noi, toţi, prizonierii vremurilor de acum. Da,

va fi mult de scris, de exemplificat şi argumentat, şi inspiraţia vine din lupta lor de eliberare, iar

dacă noi, ca şi ei, suntem captivii dominanţilor să nu încercăm să ne descătuşăm .

Am stat un timp la standul de albume şi cărţi al galeriei, am găsit ce mă interesa şi am

plecat prizonier al gândurilor mele. Grupul Globus, cu femeile în frunte, s-a dus la masă şi apoi

să viziteze o fabrică de marochinărie, să-şi mai cumpere o poşetă. Eu, pentru amintirile mele din

prima vizită şi pentru Michelangelo, merg la bazilică franciscană Santa Croce ce este sacra şi

pentru cei 276 de foşti florentini ce au contribuit la măreţia Florenţei şi acum se odihnesc aici.

Printre ei Galileo Galilei, Michelangelo Bounarroti, Dante Alighieri, Nicolo Machiavelli, Gioacchino

Rossini şi mulţi alţii ce merită deferenţa noastră. E drept, în vremurile noastre se demodează

rapid simţirea de a aduce, în intimitate, un moment de pioşenie înaintaşilor noştri ce ne-au lăsat

moştenire culturală şi ştiinţifică. Era altfel în trecut. În urma cu aproape două secole a intrat în

această bazilică scriitorul Stendhal care a scris că a fost într-o stare de extaz ne mai avut în

trecut, cu senzaţii celeste, cu palpitaţii şi ameţeli, s-a aşezat de teamă să nu cadă aşa de

puternic a fost copleşit în acest sanctuar al artei şi artiştilor. Într-adevăr, Florenţa copleşeşte

psihic multe persoane cu interese şi afinităţi culturale până într-o stare psihosomatică pe care Dr.

Graziella Magherini, medic psihiatru din Florenţa, a numit-o starea de şoc prin hiperculturemie

când, în 1979, după un studiu clinic şi psihic de peste douăzeci de ani a înmănuncheat din

simptome şi semnele multor vizitatori Sindromul Stendhal. Acceptat acum în lumea medicală

pentru manifestările psihosomatice avute de unele persoane în faţa a prea multor capodopere de

artă în scurt timp. Ori Florenţa este mediul artistic cel mai pregnant în acest sens din lume prin

Domul Santa Maria del Fiore, Bazilica Santa Croce sau Galeriile Uffizi şi Palatul Pitti sunt medii

de hiperculturemie ce dau multor vizitatori episoade psihosomatice.

Azi, acest sindrom datorită extazului în faţa frumosului absolut s-a extins şi cuprinde, pe

bună dreptate, şi frumuseţile naturale. Pe mine mă copleşeşte Capela Sixtina dar şi peisajul

montan canadian şi mai ales cel românesc, pe care în anii din urmă îl admir de pe

Transfăgăraşan sau Transalpina şi foarte des din Pasul Tihuţa, dintre Ardeal şi Bucovina. Aici la

Piatra Fântânele, acum, după 1990, în jurul unei mici biserici româneşti de lemn, ce a îndurat

vitregia barbară a horthismului timp de patru ani, s-a înfiinţat o mică mânăstire de maici tinere şi

devotate, care împreună cu maica stareţă şi preotul duhovnic, au început o lucrare

23

duhovnicească pe această gură de rai cum îi spune preotul bisericii acestei trecători montane

şi care mie îmi dă o stare psihică asemănătoare celui din sindromul lui Stendhal. Nu este

declanşată de hiperculturalemie ci de hiper- frumuseţe naturală şi de hiper - admiraţie şi

consideraţie faţă de această mică obşte creştină care transformă Piatra Fântânele într-o luminare

veşnică de creştinism românesc. Au înălţat o cruce ce domină trecătoarea , o nouă mânăstire

de piatră, acum au pus şi temelia unei noi biserici mult mai încăpătoare pentru localnici dar şi

pentru pelerinii ce vin din Ardeal, Maramureş, Bucovina şi sunt primiţi cu tradiţionala ospitalitate

românească, cu dragoste faţă de aproapele nostru şi credinţă creştinească. Da, îmi provoacă un

extaz şi o stare sufletească pozitivă, binefăcătoare când văd devotamentul şi hărnicia lor zi

lumină şi ştiu că la miezul nopţii se roagă. Pentru mine această mânăstire pe o gură de rai este

şi împlinirea expresiei latine ora et labora parte a creştinismului dinaintea tuturor schismelor,

care nu trebuiau să apară …

Ne continuăm turul italian şi fiindcă Florenţa e în Toscana, merită o fugă de autocar

până la una din cele mai deosebite aşezări ale ei, ale Italiei, ale Europei, la San Gimignano, o

cetate cu ziduri grele şi intacte, cu clădiri şi turnuri unice care de aproape o mie de ani sunt

neschimbate, aşezată pe un vârf de deal toscan cu o panoramă medievală de neaşteptat, de

mare contrast cu Europa XXI ! Merită văzută cel puţin pentru doua lucruri: întâi, de aici vezi

frumoasa şi îngrijita Toscana jur împrejur până în orizonturi, iar al doilea, odată intrat pe una din

porţile înalte de piatră în această cetate unică, intri în lumea medievalului timpuriu păstrată

aidoma. Cetatea a fost ridicată la începutul mileniului doi, pe o vatră etruscă şi a atins maximum

dezvoltării trei secole mai târziu. Construită cu două rânduri de ziduri groase şi înalte, cu case şi

palate cu 72 de turnuri, din care astăzi mai admiram doar şaptesprezece, ce par a fi nişte zgârie

nori înfipţi de mult în cerul toscan. Turnurile acestea au fost ridicate din orgoliu din vremurile

când locuitorii Italiei erau împărţiţi în două mari tabere, catolice şi una şi alta până în creştetul

capului amândouă, dar rivale : una de partea papei, erau marii comercianţii ( liga Guelph) şi alta

de partea împăratului, marii latifundiari ( Ghibellini ) ce aveau semne şi steaguri cu cruci pe ele,

dar de culori diferite, să se ştie fiecare în ce cruce să dea cu sabia sau halebarda. Pe aici a

trecut şi hunul Attila, şi marele renascentist Dante Alighieri, bineînţeles fiecare cu alte preocupări,

primul un barbar bestial, al doilea ca ambasador al înfloritoarei Florenţe. Aici opreau şi pelerinii în

drum spre Roma, la Catedrală, cu o adevărată pinacotecă biblică de-a lungul pereţilor interiori şi

cu o capela renumită, a Sfintei Fina făcătoarea de minuni. Cu această ocazie am auzit de Sfânta

24

Fina, cunoscută şi sub numele de Serafina, care după modestele mele cunoştinţe ar fi cea mai

tânără sfântă, când a murit avea numai cincisprezecea ani. Cincisprezece ani dar era adorată de

toţi locuitorii cetăţii pentru credinţa ei, bunătatea şi graţia ei cu toate ca de la zece ani a fost

ţintuită de o paralizie pe o scândură lată de lemn, rugându-se necontenit pentru semenii ei şi

pentru ca sufletul ei să se ridice cât mai curând la cer, la Isus . Şi într-o zi i s-a arătat Sfântul

Grigore şi a anunţat-o ca sufletul ei se va ridica la cer în 12 Martie, şi aşa a şi fost, după cum

reiese din picturile din catedrală şi ceea ce s-a scris despre ea. I se atribuie multe fapte frumoase

şi minuni iar locuitorii o sărbătoresc şi în zilele noastre, deşi nu a fost canonizată iar mulţi o

consideră doar o cuvioasă. Respectam credinţa, dar nu suntem opriţi să facem anumite

comentarii. În Evul Mediu lumea creştină nu era bântuită numai de ciumă, pe care Sfânta Fina

prin rugăciuni a îndepărtat-o din San Gimignano, dar şi tot felul întâmplări miraculoase şi minuni,

ceea ce a întreţinut cu ardenţă credinţa şi pelerinajul. Este perioada când în istoria creştina au

fost cele mai multe persoane recunoscute ca exemple desăvârşite al vieţii creştine şi consacrate

ca atare de biserică. Ar fi fost un păcat ca printre aceştia să nu se fi aflat şi Fina din această

citadelă toscană aflată sub auspiciile UNESCO pentru unicitatea ei .

Am lăsat în urmă Toscana în traseul nostru spre Lago Maggiore, unde şoferul

autocarului este obligat să aibă 48 de ore de relaxare şi odihnă, conform noilor standarde

europene, dar nu am lăsat puternicele impresii de hipercultură, să folosesc termenul declanşator

al Sindromului Stendhal al Renaşterii florentine, pentru care am şi venit la Florenţa. Ca medic îl

găsesc un sindrom aparte, unic, interesant, faţă de celelalte sindroame prin două mari diferenţe;

e pasager odată cu ieşirea din mediul care l-a declanşat şi a doua diferenţă nu lasă sechele,

numai o stare psihică deosebit de plăcută şi dorinţa de a o retrăi din nou. Hop, hop, mai e puţin

şi ajung la ideea că hipercultura umanităţii şi frumosul naturii sunt ca nişte droguri, pentru unii.

Înainte de-a ajunge la Lago Maggiore facem o întrerupere de câteva ore în Elveţia la

Lugano, un oraş recunoscut pentru frumoasa lui aşezare. Ne plimbăm pe faleza lacului cu

acelaşi nume, mult mai aglomerată decât o ştiam în trecut, de altfel în ultimele trei decenii

populaţia oraşului s-a dublat şi asta se vede după cum se ridică oraşul tot mai sus pe munţii din

jur. Oraş frumos şi foarte bine îngrijit, zi-i Elveţia şi dă-i pace ! După o scurtă prezentare şi

stabilirea orei plecării ni se dă ’’free time for eating and shoping’’ şi grupul se împrăştie. Merg la

bazilica Santa Maria degli Angioli pe care am admirat-o cu Ica, în urma cu mulţi ani, la

recomandarea unei doamne de la informaţii ce ne-a spus că este mică şi veche pe dinafară dar

25

în interior conţine cele mai desăvârşite fresce renascentiste din Elveţia. Atunci ne-a dus

curiozitatea şi am văzut nişte picturi cu tematică biblică cum avem şi noi, dar ale noastre sunt în

stil bizantin. Între timp am citit despre ele şi acum am şansa să le vad, cu alţi ochi şi minte, Cina

cea de taină a lui Bernadino Luini , un alt mare pictor renascentist, contemporan cu Leonardo

da Vinci pe care l-a cunoscut, l-a admirat ca pe un maestru iar opera sa este influenţată de

marele titan. Cum în ultimul timp Cina cea de taină a lui Leonado da Vinci a fost subiectul lui

Dan Brown în ‚’’Codul lui Da Vinci’’ am fost interesat să vad şi Cina cea de taină a unui

contemporan cu Da Vinci. Bazilica, în stil romanesque, se află la capătul splaiului principal al

oraşului şi a fost parte a unei mânăstiri franciscane fondată la sfârşitul secolului XV-lea, distrusă

în timpul Revoluţiei de la 1848, bazilica fiind cruţată pentru pictura lui Bernandino Luini. A dat

Cel de Sus ca printre revoluţionari să fie şi unul cu sindrom Stendhal la pictura valoroasă. Am

intrat, bazilica era aproape goală, am aprins o luminare şi m-am aşezat să privesc marea fresca

cunoscută sub numele Patimile Mântuitorului ce cuprinde un perete deasupra bolţilor deschise

spre altar. E o capodoperă, comparabilă cu oricare a celorlalţi mari pictori, dar Cina cea de taină

a lui Luini, aici sub formă de triptic, ceea ce dovedeşte că iniţial a fost în altă parte, la prima

vedere, pare aidoma celei a lui Da Vinci. Este doar în primul moment, fiindcă analizată are

diferenţe remarcabile. Fără echivoc, ideea principală este aceiaşi: reacţia apostolilor când

mântuitorul le spune ca unul dintre ei l-a trădat ! Dacă fundalul şi masa e aproximativ la fel cu

cea a lui Da Vinci, aranjamentul şi atitudinea apostolilor e diferită. Din nou toţi au barbă, cu

excepţia persoanei din dreapta lui Isus care l-a determinat pe Dan Brown să o considere Maria

Magdalena şi să declanşeze fabulaţia care a dat naştere la atâtea comentarii. Nu am citit

fabulaţia lui Dan Brown, dar comparând ambele picturi, având-o acum pe a lui Bernadino Luini în

faţă, dintr-un extaz propriu, pot să pornesc şi fabulaţiile mele, că e liber. Dacă în Cina cea de

taină a lui Da Vinci, aflată la Milano în biserica dominicană Santa Maria della Grazie, acea

persoană fără barbă, considerată ca fiind apostolul Ioan, este rezemată de apostolul Petru care i-

ar spune: întreabă-l cine este trădătorul, iar după alţii ar fi într-o stare de sfârşeală la auzul veşti

că Isus a fost trădat de unul dintre ei, în pictura lui Luini aşa consideratul apostol Ioan este

rezemat de umărul lui Isus şi este de o feminitate a cărei frumuseţe sare în ochi de la prima

vedere. O altă mare deosebire recunoscută de criticii, cu alte semnificaţii este că Bernardo Luini

s-a auto portretizat în Iuda Iscariot l-a capătul mesei, ţinând în mână o punga de bani şi la

picioare având pisica lui favorită . Ce semnificaţie să fie ? Chiar şi acest pictor recunoaşte că l-a

26

vândut pe Isus în acest tablou ? Interesant, de dragul artei, să comparam şi să emitem păreri,

dar nu acestea-s importante ci faptul de-a ne comporta creştineşte ca la început. Păcat că în

1848, revoluţionari din Lugano au distrus mânăstirea franciscană ce conţinea multă artă, cultură,

credinţă şi istorie. Poate acolo se găsea şi dovada naraţiunii parabolei: Leonardo da Vinci a

lucrat la Cina cea de taină patru ani. În primul an a căutat un model pentru Isus şi l-a găsit în

corul biserici, frumos şi cu o voce divină. L-a luat drept model. Timpul s-a scurs cu multe idei şi

preocupări în mintea marelui titan al artei, culturii şi ştiinţei. În al patrulea an Leonardo da Vinci

căuta un model a lui Iuda Iscariot până ce a găsit un ins tânăr îmbătrânit prematur, zdrenţuros,

beat într-un şanţ ce i s-a părut că avea trăsăturile păcătosului, necredinciosului, ale trădătorului

egoist. Ajutoarele lui l-au dus în biserică iar Leonardo da Vinci a început să-l picteze. Spre

sfârşit, modelul său s-a trezit, a făcut ochii mari şi a zi : recunosc pictura asta ! Uimit, Leonardo

da Vinci l-a întrebat de unde, cum ?! Insul păcătos i-a răspuns: în urma cu vreo trei ani am fost

modelul pentru Isus !! Mai departe vă las pe dumneavoastră, cititorilor.

Două zile am stat în Stresa la Grand Hotel, grand din toate punctele de vedere, în care

am primit o cameră cu balcon spre Lago Maggiore, cu o panoramă declanşatoare de Sindrom

Stendhal şi pe cât de vrăjit am fost de frumosul Naturii pe atât de încurcate gânduri de tot felul

am avut pornind de la parabola despre Leonardo da Vinci: În acelaşi om e şi binele şi răul. De

unde? De la Creator care atunci când i-a dat înfăţişarea lui şi viaţă omului, i le-a dat şi bunele şi

relele ?! De la evoluţioniştii care recunosc lupta în cadrul speciilor prin diferite adaptări şi

caractere bune şi rele sau de la mediul social bun sau rău creat de om de-a lungul istoriei ?

Nici picturile despre cinele de taină nu m-au lăsat în pace, mai ales cu pendularea lui

Ioan, frumos ca o femeie, când pe un umăr când pe altul. Ce explicaţii vor da cei doi mari pictori

la judecata de apoi ? Se descurcă ei cu mintea lor artistică, mai greu pentru Bernadino Luini ce

va trebui să dea şi socoteala banilor, dacă a plătit impozit pentru ei . Filozofie cât o casa mică cu

prispă, distracţie cât la Hanul cel Vesel al vorbelor în vânt.

Numai micile croaziere pe insulele marelui lac m-au îndepărtat de ţărmul Renaşterii. Am

fost pe Insula lui Borromeo, proprietate personală fiind una din cele mai cunoscute şi bogate

familii din Italia, ce se tot îmbogăţeşte de vreo cinci sute de ani, nu precum guvernanţii şi

parlamentarii de Dâmboviţa doar după 1990. Am vizitat grandiosul său palat, în care au dormit

mari bancheri şi personalităţi istorice, papa de la Roma şi little man cum îi spune ghidul lui

Napoleon. Restul insulei este doar parc în terase deosebit de frumos aranjat, îngrijit şi bogat în

27

flori şi arbuşti florali în care am văzut, pentru prima dată, păuni complet albi şi mi-am adus

aminte de cea mai înaintată ştiinţă din lume şi oamenii ei sovietici care au încrucişat cioara cu

pelicanul şi au scos corbii albi ! Mari au mai fost sovietici, dar nici urmaşii lor de astăzi, putiniştii,

nu-s mai prejos şi ei umblă cu cioara vopsită. În altă croazieră am vizitat altă insulă, cu un palat

modest dar cu o grădină botanică grandioasă. Cerule Mare, am rămas fără respiraţie, deşi asta

e o funcţie vitală, nu ca raţiunea fără de care poţi trăi forever vorba lui badea Dumitru din

Strâmtura Mare. În seara dinaintea plecării am fost pe Insula Pescarilor, care cât e, toată e

pescărească, unde am avut , bineînţeles, o cină pescărească ca la mama lui Neptun acasă în

care Bacchus, el însuşi, ne-a fost paharnic şi era tare pornit să ne tot umple cupele cu un vin şi

să ne zorească să trecem la mitologia romană în care nu există nici durere nici suferinţă, nici

potop cu apă chioară, nici sfârşit abominabil de lume cu judecată amânată până la paştele

cailor. Ce interesant şi, de la un moment, am început să vedem şi-n Bacchus pe cei ce ne bat la

uşă să trecem la cultele lor , îmbătându-ne cu verzi şi uscate, cel puţin Bacchus ne dă vin bun.

Mulţi ticăloşi inculţi pe lumea asta, ce nu se compară cu Bacchus, ce e simpatic foc şi isteţ de

poţi discuta liber ce vrei cu el. Ca să ne mai toarne vin, pentru că de verzi şi uscate nici nu mai

vroiam să auzim şi fiind şi noi, mai mult sau mai puţini, ticăloşi am început să negociem aiureli

până noaptea târziu, când a sosit ultima şalupă ce ne-a fluierat îndelung, şi repetat, să ne ducă la

hotel, în paturile noastre unde să visăm ce vrem noi, până ce Uniunea Europeană nu vă veni cu

reglementări şi în patul fiecăruia, şi-n visele lor. Ne-am îmbarcat în şalupa cea mare, ce amarnic

se mai legăna deşi nu era nici urme de valuri pe lac, având deasupra noastră, toate stelele

cerului care privindu-ne dădeau din cap : vai de voi prizonierilor, mai încorsetaţi decât cei ai lui

Michelangelo, l-aţi părăsit pe Bacchus cel cu in vino veritas pentru a fi captivii unei Europe a

tuturor !

Nu ne-a durut capul după vinul lui Bacchus, ne-a durut sufletul că ne despărţim de Lago

Maggiore, îndreptându-ne spre Milan pe o autostradă nouă, numai viaducte şi tunele în peisajul

montan, ce mă încântă până ce m-am trezit hulindu-i pe guvernanţii dâmboviţeni care au mântuit

şi Autostrada Transilvaniei. Îs bine merci, plini de comisioanele primite şi acum vând aurul

moţilor, al României, unor afacerişti cu aur ce sunt în cârdăşie cu impostorii de la bursă

newyorkeză . Scap de revolta ce m-a cuprins abia când ghida începe să ne vorbească de

Lombardia, de Milan. Ascult ce ascult şi de data aceasta mă năpădesc amintirile primei vizite la

Milano în drum spre Grand Paradiso, un parc naţional recunoscut dintre Italia şi Elveţia, Cerule

28

Mare ce frumuseţe. Atunci am oprit în Milano să vedem cum arată , cel puţin pe dinafară, Scala

din Milano dorinţa Icai. Clădirea de aproape două sute de ani e modestă pe dinafară, foarte

modestă pe lângă faima scenei. L-am admirat mai mult pe Leonardo da Vinci nu pentru

Gioconda, care mie nu-mi place deloc, ci pentru ce mai ştiam noi atunci despre el. Am trecut prin

celebra galerie cu cupolă centrală, nu mai văzuserăm aşa ceva până atunci, la capătul căreia am

fost izbiţi de Domul din Milano şi am amuţit de uimire. În ordinea mărimilor catedralelor catolice

este pe locul cinci, dar la aspectul exterior le întrece pe toate, aceasta impresie am avut-o când

am înconjurat-o comparând cu celelalte pe care le-am văzut . Părerea noastră, am găsit-o şi la

alţii. Dacă pe dinafară străluceşte în interior ni s-a părut rece, întunecoasă datorită vitraliilor prea

severe, dar e imensă. Atunci am admirat, cu pioşenie pot spune, statuia Sfântului Cristofor ce

este sfântul patron al pelerinilor şi peregrinilor, al tuturor călătorilor şi marinarilor. Mulţi când

pornesc în lungi călătorii îşi iau o amuletă Cristofor cu ei, ce de cele mai multe ori îl reprezintă

trecând un râu cu un copil pe umăr. Cristofor a fost un om foarte voinic şi bun ce ajuta semenii

să treacă prin vadul repede al unui râu. Într-o zi a venit la vad un copil care l-a rugat să-l treacă

râul şi Cristofor la ridicat pe umăr şi a început să treacă prin vad cu el În timpul trecerii a simţit o

greutate aproape de nebiruit pe umărul său şi cu greu a ajuns la mal. A pus copilul jos şi la

întrebat de ce este aşa de greu. Copilul i-a răspuns duc păcatele omenirii pe umerii mei ! Era

Isus Cristos De fapt, Cristofor înseamnă cel ce îl poarta pe Cristos, a fost creştin ce şi-a iubit

semenii şi a fost pedepsit cu moartea pentru aceasta. Sântul Cristofor, patronul tuturor călătorilor

este pomenit şi sărbătorit atat la ortodocşi , era grec, cât şi la catolici. Nu obişnuim să purtam

amulete cu noi în călătoriile noastre dar îl pomeneam de multe ori în timpul lor.

Avem o oprire de trei ore în Milan. E o zi frumoasă dar forfotă călătorilor e cumplită în

celebra galerie cu cupolă, dar şi în faţa Domului, unde se stă la rând, la două intrări, nu se

plăteşte dar nişte carabinieri înarmaţi până în dinţi ne privesc scurtător, ne bagă mâinile în genţi

şi poşete. Mă amuză, dar le dau dreptate, vremea războiului rece a trecut cu anxietatea

izbucnirii dezastrului nuclear, acum trăim angoasa terorismului. În interior e aceiaşi linişte şi

pace, numai statuia lui Cristofor, sau Christoher, nu mai este unde a fost.

Unde este ?

Nu mai este ?

Nu se poate !

Ba se poate !

29

S-a început să se scoată şi sfinţii din biserici, aşa de puternic e partidul comunist aici ?

Nu partidul comunist l-a scos de pe lista sfinţilor, ci Vaticanul ! Da, Vaticanul !! La sfârşitul

mileniului, Vaticanul a făcut revizuirea sfinţilor şi pe unii i-au decanonizat

Decanonizat ??!

Nu-ţi place cuvântul, ia-l pe retrogradat şi excomunicat. Eşti satisfăcut acum, călătorule.

Tocmai pe Cristofor care era şi-al ortodocşilor şi al catolicilor, al pelerinilor şi pelegrinilor,

al Icăi şi al meu, nu atât ca sfânt de biserică ci drept simbolul companionului de nădejde în

lungile noastre călătorii. Toţi călătorii lumii aveau impresia că împreună cu el trec mai uşor

obstacolele din calea lor precum cei ajutaţi să treacă prin vadurile repezi şi adânci din legenda

lui. Mai apoi, într-un album despre pictură lui Giovanni Bellini am admirat şi i-am reţinut

înfăţişarea voinică şi frumoasă trecând prin vad cu Isus pe umăr, o idee divină într-un tablou

frumos. Cei de la Vatican nu au realizat esenţa creştină a legendei ? Vai de capul Vaticanului, s-

a prostit di tăt, dacă o fi fost cândva altfel ! M-a indispus Vaticanul ăsta şi nu-i prima dată.

În locul lui aud acum, pentru prima dată, de Sfântul Carlo Borromeo !

Borromeo, Borromeo , care Borromeo ?

Unul din familia aceia foarte bogată, în a cărui palat şi grădină de pe insulă ai fost şi tu !

Păi ăştia au avut politicieni, bancheri şi papi în familie de putrezi de bogaţi ce sunt !

Ai dreptate, aveau de toate, dar le-a lipsit un sfânt în familie, să-i întreacă pe toţi.

Şi a făcut Vaticanul şi asta ?

Bineînţeles, naivule !!

Pardon, las-o moale cu naivitatea, pentru că, noi toţi devenim naivi cu cât aflam mai

multe despre lumea în care trăim sau cum a fost şi este. Când punem mâna pe istorie, de atâta

uimire ce ne cuprinde la aflarea adevărului, devenim din ignoranţi naivi, pentru că nu ne

imaginam că de atâtea e lumea capabilă. Nu ai ştiut atâta lucru, naivule ?

Gata, gata, îţi răspund şi a rivederci . Mama viitorului sfânt era soră bună cu papa, un

Pius, cred că al cincilea. Când nepotul papei a terminat universitatea, luând doctoratul în dreptul

civil şi cel catolic, că există şi aşa ceva, Papa l-a adus la Roma şi la făcut notar apostolic şi apoi,

în câteva lunii, l-a uns cardinal. Caro Borromeo era foarte laborios, auster, dar lipsit de simţul

umorului zic biografii lui, fiindcă încă de pe atunci cei cu umor erau consideraţi mai înzestraţi. În

Lombardia, la Milan catolicismul o luase razna de tot, călugări şi prelaţii îşi făceau de capul lor,

erau leneşi şi desfrânaţi, vindeau indulgenţe şi te miri ce, corupţi şi şarlatani fără frică de judecata

30

de apoi. Papa l-a trimis pe Carlo Borromeo să îndrepte lucrurile, să facă reformele ce se

impuneau încă de la Savonarola. Dar Carlo terminase drepturile nu teologia ceea ce nu era o

problemă pentru un papă, care în prima zi l-a făcut preot, în a treia zi l-a făcut episcop iar până

la sfârşitul săptămânii a devenit arhiepiscopul arhiepiscopiei Milan. Simplu ca în geneză, totul în

şase zile ! Restul clerului a rămas cu gura căscată şi şi-a făcut cruce în timp ce Carlo Boromeo

s-a apucat cu tenacitate şi severitate de îndreptat catolicismul lombard. A întâlnit multă opoziţie

din partea a tot felul de prelaţi şi ordine religioase, care au conspirat să-l asasineze şi într-o zi, l-

au împuşcat în capela lui. Mare minune, mare a fost salvat de Cel de Sus şi a impresionat

credincioşi de rând. Carlo Borromeo a uimit din nou toată Lombardia în timpul foametei cele mari

şi a ciumei ce a bântuit cu furie în Milan, când ducele şi ceilalţi potentaţi au părăsit cetatea dar

Carlo Borromeo a rămas printre cei săraci şi neajutoraţi, ajutându-i cu fapte de caritate şi

speranţe creştine. Faptă divină. A fost un arhiepiscop foarte dedicat, tot timpul călătorea de la o

parohie la alta, era aspru cu prelaţii şi blând cu credincioşi umili. A murit relativ tânăr, şi în urma

lui, familia Borromeo a făcut toate demersurile pe lângă Roma, cu mult succes, şi în următorii

ani a fost canonizat. Şi aşa bogata şi puternica familie italiană au şi un sfânt în familie !! Deci, ţine

minte călătorule, că nimic nu mai poate fi nou sub soare până la sfârşitul lumii . Drum bun.

Are dreptate cinicul, uimitor câţi urmaşi cinici a lăsat Diogenes în urma lui. Ne urcăm în

autocar, ghida sau directoarea de tur ne numără în limba ei maternă, zâmbeşte şi pornim spre

Serenissima Republica Veneta din Laguna Mării Adriatice , ce a fost republică peste o mie de

ani, din secolul al VII-lea până în secolul al XVIII-lea. Este exemplul meu preferat pentru cei ce

îmi explica că monarhiile sunt superioare republicilor din multe puncte de vedere. Atâta văd sau li

se permite să vadă. Serenisimul si prosperitatea nu ţine de forma statală, ci de respectarea

libertăţilor, a drepturilor şi obligaţiile sociale, de randamentul colectiv ceea ce a demonstrat

Veneţia în decurs de o mie de ani. E drept, într-un mileniu ideile, concepţiile şi forţele sociale s-

au schimbat mult iar această serenisimă republică a devenit prea mică în faţa imperiilor, a furtunii

napoleone ce a schimbat sau pustiit continentul.

Sunt un peregrin, ce revin la Veneţia, fiindcă mă atrage la fel ca pe alte milioane şi

milioane de vizitatori ce îşi îmbogăţesc palmaresul turistic sau curioşi de suprafaţă, de tot felul

de colectori de suvenire şi iscoditori inveteraţi ori readuşi de amintiri ce vor să fi reîmprospătate

şi scrise. Ce se mai poate scrie, după ce Petrarca văzut-o a exclamat: mundus alter – o altă

lume. Da, era o altă lume, o republică mult avansată faţă de alte monarhii europene, aşezată

31

pe o podea de apă şi acoperită de cer, formată din urmaşii acelor refugiaţi în lagună din calea

barbarilor, a hunilor ce au îngrozit lumea. A scăpat de potopul barbar construind o arcă socială

prin muncă, ordine şi credinţă cum nu s-a mai văzut şi va rămâne în istoria societăţii umane

strălucitoare, acceptându-i petele la fel ca pe cele din soare.

Toţi călătorii trecutelor secole au rămas uimiţi să constate canale în locul străzilor şi să

admire acele două entităţi veneţiene unice Bazilica San Marco şi Palatul Dogilor. Veneţienii au

fost creştini şi iniţial au avut ca patron religios pe Sfântul Theodor de Amasea din Anatolia,

considerat sfânt militar. Din istoria creştinismului aflăm că tânărul Theodor a fost recrutat în

legiunile romane dar a refuzat de la început să se roage zeilor romani fiind creştin. A fost pârât, a

fost pedepsit şi judecat, dar i s-a cruţat viaţa pentru că era prea tânăr. Nu a trecut prea mult şi

Theodor de Amasea a dat foc templului închinat zeităţii Cybele, care în Anatolia era considerată

mama zeilor, în Grecia mama pământului iar la Roma Magna Mater, adică mama mare. Pentru

această grava faptă de piromanie Theodor a fost torturat, după cele mai avansate metode ale

timpului ca să scoată creştinismul din el. Nereuşind, a fost aruncat într-un cuptor încins, pregătit

anume pentru el. O femeie creştină a venit şi a luat cenuşa martirului iar Patriarhia

Constantinopolului l-a canonizat sfânt militar. Mai târziu, la începuturile ascensiunii veneţiene

Serenissima Republică l-a luat drept sfânt patron. De ce nu, era martir creştin ! De ce l-au

schimbat ? Nu pentru că a fost piroman, piromania era la mare preţ în acele vremuri, ci pentru că

Serenissima Republică s-a emancipat foarte mult între timp şi începuse să se îndepărteze de

Constantinopol, ce rămânea tot mai în urmă datorită unor mentalităţi înţepenite în bigotism,

Veneţia apropiindu-se tot mai mult de Roma, de Vaticanul cel măreţ şi orgolios. Marele Consiliu

s-a gândit că ar fi cazul să schimbe şi patronul religios cu unul mult mai mare, dacă, s-ar putea

de talia Sfântului Petru. Dogele a încuviinţat, prin bine cunoscutul gest discret din cap şi imediat

au început căutările de alt patron pentru Serenissima Republică şi după lungi cercetări şi

dezbateri l-au ales pe Marcus evanghelistul, Matei cum îi zicem noi, romanii, în timp ce grecii îi

spun kolobodaktulos adică deget tăiat, fiindcă şi-a tăiat un deget sa se deosebească de preoţii

evrei . Matei nu era chiar cât Petru, dar era din elită celor şaptezeci de discipoli ai lui Isus care au

răspândit creştinismul, a scris o evanghelie, a fost episcop în Alexandria şi martirizat de păgâni.

Deci cu un curriculum vitae mult superior decât al lui Theodor din Anatolia, piroman, căruia mult

după aceia i s-a adăugat în curriculum vitae că ar fi pus pe fugă un dragon ce se dădea la

locuitorii din Amasea. Cam târziu şi nu s-au mai găsit nici urmele dragonului, între timp. Alegerea

32

fiind făcută urma să i se aducă la Veneţia o parte din rămăşiţele pământeşti de la Alexandria,

unde a înfiinţat prima biserica creştină pe continentul african şi a fost episcop, până ce păgânii i-

au pus o frânghie în jurul gâtului şi l-au tras de-a lungul străzilor până ce a murit. Amin. În

vremea aceia Alexandria era sub dominaţie musulmană acum şi controlau sever corăbiile

neguţătorilor veneţieni pe care-i urau din motive religioase şi-i suspectau de afaceri comerciale

necinstite. Ceea ce s-a adeverit şi în acest caz când aşa zişii neguţători veneţieni au furat, pur şi

simplu în timpul unei furtuni, rămăşiţele pământeşti sau moaştele lui Marcus, şi după o metodă

mult folosită la acea vreme prin porturile controlate de musulmani, le-au acoperit cu varză şi

porc, fiindcă musulmani nu au voie să se atingă de carnea de porc şi astfel au scăpat cu

moaştele sfântului. Au ajuns cu bine la Veneţia unde au fost primiţi cu mare pompă, ceremonii

religioase de veneraţie şi l-au uitat pe Theodor din Anatolia. Marele Consiliu cu încuviinţarea

Dogelui a început construcţia Bazilicii San Marco unde să-i depună moaştele şi să aştepte

pelerini din toată lumea creştină precum era la Roma, cu care intrase în competiţie catolică,

visând şi ei să facă din serenisima lor republică un Ierusalim, dându-şi seama, fiind negustori de

generaţii, ce înfloritor era pelerinajul în acele vremuri. Frumoasă Bazilică o combinaţie a stilurilor

bizantin, romanesque şi gotic timpuriu a fost , împodobită cu fresce în manieră grafică bizantină

şi renascentistă timpurie, cu mult mozaic de aur. A fost o bijuterie care din nefericire a fost

distrusă de un foc, din neglijenţă sau pus, la sfârşitul mileniului. Marele consiliu a aprobat

reconstrucţia după un proiect şi mai grandios, unic printre celelalte bazilici catolice, pe care o

admirăm şi astăzi, numai că nu au mai găsit moaştele evanghelistului Marcus devenit în Veneţia

San Marco !! Ce nenorocire pe capul veneţienilor, ce suspiciuni şi cercetări, ce măsuri şi pedepse

urmau să fie luate !! Şi când totul părea pierdut şi fără ieşire din ce urma să se întâmple s-a

produs o minune, minunea minunilor din Veneţia. A apărut Însăşi San Marco, care din spatele

unei coloane din interiorul bazilicii în construcţie, a arătat cu mâna unde-i sunt rămăşiţele

pământeşti. Câtă uşurare şi ce sarcofag fastuos i s-a făcut în noua bazilică toată poleită cu

mozaicuri în aur. Minune după minune.

Piaţa San Marco, cu clădirile care o înconjoară şi cu turnul San Marco este grandioasă, l-

a impresionat şi pe Napoleon, în 1797, când a dat buzna cu armata după el în Serenisima

Republică, care nu i-a făcut nimic şi nici nu l-a chemat. E drept că după aranjamentele de la

Lleoben, în care Napoleon a luat de la austrieci Ţările de Jos şi Lombardia şi le-a dat în schimb

posesiunile veneţiene din Dalmatia şi Iliria, veneţienii l-au detestat şi urât. Napoleon era în

33

cunoştinţă de resentimentele întemeiate ale veneţienilor faţă de el şi drept urmare a vrut să le

dea o lecţie de cuceritor stăpânitor, idee ce începuse să i se urce la cap. A început cu intrigi şi

ameninţări, iar după un ultimatum violent a intrat fără opoziţie armată în cea mai durabilă,

democrată şi prosperă republică din lume, instalând o administraţie militară şi guvernator francez.

Napoleon poate a fost un geniu militar, a avut şi bafta unor conjuncturi istorice, dar nu s-a

deosebit de ceilalţi cuceritori roşi de ambiţii, putere, acaparare. L-a impresionat şi Bazilica San

Marco, deşi e mult mai mică decât Notre Dame, dar mult mai atrăgătoare, luminoasă, frumoasă

cu turle şi cupole unice şi de ciudă a luat cei patru cai greci de pe frontispiciul bazilicii, ce sunt

fără egal, şi i-a trimis la Paris . Veneţienii au tăcut de teamă să nu ia şi moaştele evanghelistului,

încă neştiind cât de nelegiuit şi necredincios este în fond. Şi totuşi, am impresia că, la Veneţia,

Napoleon a suferit prima înfrângere când a vizitat Palatul Dogilor, în care a avut un puternic

Sindrom Stendhal fiind dominat de artă şi o teribilă nelinişte l-a cuprins când în ochii celor din

picturi a văzut ură şi-a auzit în minte ce cauţi tu aici ?! Când a intrat şi în sala fără egal a

Marelui Consiliu nu a putut să privească în ochii dogilor pictaţi aici ce au condus cu dedicaţie

serenisima republică de-a lungul secolelor şi pe care el a desfiinţat-o ca un cuceritor primitiv,

deşi venea de la Paris. Întorcându-se spre celebra panorama a lui Tintoretto intitulată Paradis, i

s-a pus o ceaţă pe ochi şi un nod în gât, a ieşit imediat şi refuzând să locuiască în Palatul

Dogilor, alegându-si reşedinţa într-o parte din Procuraţie Vecchia cu ferestre spre lagună.

Probabil în sala Marelui Consiliu privind Paradisul lui Tintoretto şi-a dat seama că nu se intră cu

cizme de cuceritor în ea şi nu are ce căuta în sanctuarul lui Tiţian, Veronese, Tintoretto,

Carpaccio, Bellinis, Pisarello şi nu va ajunge niciodată în paradis printre aceştia. Desigur,

sensibilitatea şi comprehensiunea noastră faţă de arta acelor vremuri e diferită, estompată,

pasageră fiindcă suntem o societate accelerată şi trebuie să trecem prin această sală repede,

chiar şi în faţa Paradisului, cea mai mare pictură în ulei din lume ( pe o suprafaţă de 145 metri

pătraţi !!) stăm doar câteva minute să privim cele peste trei sute de personaje cunoscute şi

anonime, în frumoase veşminte, nu goi ca cei a lui Michelangelo, pe care eu îl divinizez, iar pe

Tintoretto îl admir şi lui Tiţian îi mulţumesc că l-a pictat, în Sala Filozofilor din acest palat fără

asemănare, şi pe Cristofor cu pruncul pe umăr. Filozofaţi voi, pelerinilor şi peregrinilor, cât de

bine te simţi să ai un companion spiritual cu tine la drum. În toată lumea diferitelor credinţe,

călătorii au cu ei însoţitori spiritual . Adeona la romani, Artemis la greci, Lam Lha la tibetani, Hina

la polinezieni, Şoim-ager la amerindieni, Christopher la creştini pe care Vaticanul ni l-a mântuit

34

iar acum, în zilele noastre, unii automobilişti europeni plăsmuiesc noi mitologii cu Zeul Anvelopă,

căruia drept ofrandă îi aruncă o monedă mică pe şosea la începutul călătoriei să nu aibă pene

de cauciuc sau motor !! Cerule Mare cum ni se duce sensibilitatea cea care generează

afecţiunea ce ne îmbogăţeşte sufletul şi mintea.

Veneţia nu este numai o aşezare neasemuită cu o istorie fascinantă, nu este numai o

comoară de artă şi arhitectură unică prin specificitatea ei, este şi obârşia gondolierilor perfizi în a-

i stoarce, de-i usucă, pe cei ce îi gondolează ! La urmă, dar celebra, e sticla de Murano.

Nu mă mai gondolez, aş declanşa o furtună în mine, doar le privesc gondolele aşa cum

sunt; embleme veneţiene. În după masa ultimei zile la Veneţia, tot grupul a făcut o croazieră în

Insula Burano, ceea ce a fost o binecuvântată idee să ne scape de supraaglomeraţia veneţiană

într-o liniştită şi cochetă aşezarea a insulei în care ne-am plimbat lejer şi apoi am prelungit cina

în jurul pocalelor de vin. Când ne-am întors, luminile Veneţiei sclipeau, care cum puteau, unele

pe cer şi altele-n lagună.

Am părăsit devreme Veneţia care deja se aglomera şi ne-am îndreptat spre Padova,

renumită prin două instituţii puternice, care între timp au ajuns la poli opuşi: Bazilica Sfântului

Anton şi celebra universitate de Padova.

Întâi, a fost înfiinţarea universităţii în 1222, a doua în lume, după cea din Bologna de

unde au venit mulţi profesori pentru libertas scolastica , adică libertate academică ce le era

îngrădita acolo. A început cu facultatea de drept, apoi teologia, a urmat filozofia şi la urmă

medicina, devenind o universitate proeminentă de atunci şi cea mai bună din toată Italia, acum.

Aici au fost profesori Copernicus şi Galileo Galilei ce nu au găsit altceva de făcut decât să facă

pământul rotund, să-l scoată din centrul universului şi să-l pună să se învârtească, ca un titirez,

în jurul soarelui. Culmea ereziei şi au scăpat, ca prin urechea acului din gheara Inchiziţiei. Sau

or fi avut pile, că se inventaseră deja, ceea ce i-au lipsit lui Giordano Bruno. Tot aici, anatomistul

Andreas Vesalius a avut primul amfiteatru de anatomie cu disecţii şi a scos celebra lucrare De

Human Corporis Fabrica Da, chiar aşa a denumit corpul omenesc o fabrică, şi într-un fel este

o fabrică de bune şi rele, în proporţii diferite. Ideea cu disecţia fabricii umane a prins cu aplomb

şi rapid în toate universităţile Europei. Ce uimire a fost, când un anatomist dintr-o universitate a

îndepărtat piele de pe un om şi un cimpanzeu şi studenţii lui nu au realizat că sunt două creaturi

diferite; una de a cincia zi şi alta de-a şasea zi . E drept, pentru creatorul biblic a fost o zi, pentru

terra mater vreo două milioane de ani.

35

Bazilica Sfântului Anton a început să fie construită la un an după moartea sfântului care

s-a născut în Portugalia şi a murit în Padova după o viaţă total dedicată creştinismului. A fost un

expert în scriptură şi un extraordinar orator, un predicator ce i-a depăşit pe toţi din acea vreme

pentru care este considerat un doctor al bisericii. A fost modest, retras şi înţelept ceea ce a

determinat Vaticanul să-l canonizeze imediat după moarte şi să-i ridice o bazilica ce ii poartă

numele, căruia direct i se spune Sfântul, şi a devenit una dintre cele mai frecventate biserici de

pelerini din toată lumea, pentru faptul că este sfântul prin care se găsesc lucrurile pierdute, copii

şi oameni. Şi cum omenirea pierde atâtea şi atâtea ajutorul Sântului Anton e implorat de mulţi.

Bazilica este impozantă, pe un model marcat de romanesque pe care s-au grefat ulterior şi

altele stiluri. Ceea ce este cu adevărat grandios este capela cu mormântul sfântului, o adevărată

capodoperă renascentistă, în jurul căreia am văzut pelerini adevăraţi printre mulţi turişti curioşi

de moment. Există nişte statistici alarmante prin care s-a constatat scăderea interesului şi

practicii cultului religios creştin, mai accentuat în Vest decât în Est.

În autocar a fost mare haz când o americancă povestea la microfon (se obişnuieşte ca

pe parcursul călătoriei în autocar, cine vrea să spună anecdote şi glume la microfon) că şi-a

pierdut pălăria de soare şi când a fost în capela Sfântului Anton l-a rugat să-i spună unde este să

o găsească fiind mare caniculă afară. Când am ieşit din bazilică, automat paşi m-au dus într-un

butic unde mi-am găsit pălăria pentru douăzeci de euro, dar de alta culoare. A fost vina mea că

în rugăciunea către sfânt nu i-am spus ce culoare avea pălăria. Râsete, aplauze si comentarii în

tot autocarul, ridiculizându-le pe cele sfinte a devenit ceva comun. Nimeni nu se întreabă ce

punem în loc, fiindcă nu putem trăi fără credinţă şi omenirea de la început, indiferent în care

parte a lumii se află, îl caută pe Creator, are nevoie si îşi pune speranţe în el.

Am lăsat în urmă Padova cu cea mai prestigioasă universitate şi bazilica Sfântului la

care vin pelerini din toată lumea cu speranţe şi ne îndreptam spre Assisi, o mică dar veche

municipalitate din provincia perugiană, cunoscută în întreaga lume catolică pentru ordinul

călugăresc franciscan, ce a fost înfiinţat aici de San Francesco, un sfânt canonizat pentru

această idee şi faptă creştină. Este unul dintre cele mai căutate locuri de pelerinaj catolic din

lume pentru cei trei sfinţi ai aşezării: Sfântul Francisc, Sfânta Clara şi Sfantul Gabriel de Assisi

Continuare în JURNALUL UNUI TRECĂTOR - ANNO DOMINI 2013

( un jurnal pe cât de liber pe atât cinic pe care-l pregătesc, Corneliu Florea )

36