1
Gheorghe Andrei Neagu
•
Dialoguri
(din lumea mea)
2
3
Gheorghe Andrei Neagu
Dialoguri (din lumea mea)
Editura ????
4
ISBN
Tipar
5
DIN LUMEA MEA
Din mulțimea de personaje care mi-au însoțit existența, am
ales partea cea mai ofertantă pentru a contura evenimente
culturale, politice și spirituale ale noului regim, din care a rezultat
o sumă de dialoguri. Din acestea am ales integral sau fragmentar
momentele pe care le-am considerat relevante să alcătuiască un
film al democrației românești, de la începuturile post
revoluționare, până mai aproape de o altă înțelegere a lucrurilor.
Cred că, unele persoane care au marcat destinele noastre merită
amintite, cu spusele lor și, mai mult sau mai puțin cu faptele lor,
demonstrate în timp. Persoane care au decepționat sau au
înșelat așteptările și promisiunile, fie nu mai sunt, fie nu merită să
le acord atenție.
Asociația Culturală Duiliu Zamfirescu pe care am înființat-o
cu mult entuziasm, funcționează acum în sediul Direcției pentru
Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural, după ce ani mulți a fost
găzduită în diverse instituții, prin bunăvoința administratorilor
acestora: Centrul Militar Focșani, Teatrul municipal ”Maior
Gheorghe Pastia”, Sinagoga Focșani. Mulțumim domnilor mult
iubitori de cultură care au înțeles necesitatea existenței unui
sediu în care scriitorii vrânceni să se întâlnească și să desfășoare
activități specifice prin care să-și facă prezența cunoscută, atunci
când autoritățile nu aveau (?!) nicio cameră disponibilă pentru
câteva ore, o zi pe săptămână. Numesc aici pe colonelul (r)
Eugen Anghel, pe directorul Sorin Francu, pe amabilul Mircea
Rond. Festivalul literar „Duiliu Zamfirescu” patronat de asociația
omonimă, a avut doar șapte ediții de nivel național și interna-
țional, după care a sucombat din lipsă de finanțare. ”Criza” a fost
cuvântul sub care s-au ascuns multe lucruri (”lucrături”) și care a
durat destul, până s-au așezat apele în vaduri mai fertile altor
cauze. Revista Oglinda Literară a rezistat 15 ani fără un sprijin
financiar viabil din partea autorităților, după care a căzut și ea sub
6
ghilotina lipsei de fonduri. Săracă Vrancea, săracă…, dar nu
peste tot. Cultura n-a prins rând la împărțeală. Cenaclul de luni
mai merge încă, fiind din ce în ce mai puțin numeros și cu tot mai
mulți membri trecuți în lumea umbrelor.
Volumul de față dorește și să aducă mărturie intenției de
asumare a unor proiecte care au eșuat peste voința mea,
Vrancea rămânând fără nici un festival literar de anvergură sau o
revistă a vrâncenilor, care să promoveze tinerii și talentele
necunoscute din acest județ și din alte zone geografice.
Gheorghe Andrei Neagu
7
Interviu acordat Domnului Redactor Ştefan Mitroi
de la Televiziunea Română în 1995
Ştefan Mitroi: –Doamnelor şi domnilor,
nu neapărat din dorinţa a ilustra zicala „Azi aici,
mâine în Focşani” pentru că zicala nu este
valabilă decât răsturnată.
Focşaniul este azi aici printr-un
reprezentant al său, deci nu din această
dorinţă, cum spuneam, îl avem ca oaspete în
această dimineaţă pe dl. Gheorghe Andrei
Neagu, director al săptămânalului „Jurnalul de
Vrancea”, jurnal care de altfel, după cum am
prefaţat involuntar apare la Focşani. Ce să vă
spun… Bună dimineaţa şi bine aţi venit la
emisiunea noastră domnule Neagu.
Gheorghe Andrei Neagu: –Bună dimineaţa, bine v-am găsit, şi
din partea mea şi din partea „Jurnalului de Vrancea” şi a întregului ţinut
de legendă Vrancea.
Șt.M.: –Chiar este un ţinut de legendă, pentru că Vrancea, pe
lângă faptul că este spaţiul în care, după cum bine ştim, a venit pe lume
Mioriţa, de fapt nu spre lume ci spre eternitate, este un spaţiu geografic
ce aparţine în egală măsură şi Moldovei şi Munteniei. Există acolo râul
Milcov, care izvorăşte direct din istorie, deci nu mai e nevoie să aducem
argumente că spaţiul de care vorbim, Vrancea, este cu adevărat
legendar. Cum este astăzi, în anul de graţie 1995, încă luna noiembrie,
viaţa la Focşani ? Şi v-aş ruga să aveţi în vedere, mai cu seamă,
dimensiunea ei culturală, spirituală.
Gh.A.N.: –Din acest punct de vedere se pare că Milcovul este
prolific. Cel puţin în ultima perioadă asistăm, de la Festivalul Vinului, la
Festivalul de Folclor, de la Zilele Simion Mehedinţi, la Salonul literar
Dragosloveni şi până la venirea Madrigalului şi a Festivalului Florentin
Delmar din aceste zile. Asistăm se pare la o viaţă intensă, din acest
punct de vedere şi cred eu că este un oarecare progres pentru viaţa
Vrancei ce poate fi şi o nouă gândire în a organiza asemenea
manifestări. Pentru că participarea la ele se face acum numai cu cine
8
vrea şi cine simte nevoia. Se pare că s-au făcut şi nişte decantări
valorice între cel care apare implicat într-o asemenea manifestare şi cel
care era altădată adus cu forța.
Șt.M.: –Raţiuni foarte serioase pentru că noi suntem o emisiune
de divertisment, facem parte din departamentul cu acest nume. Eu vă
întreb, jumătate în glumă, jumătate în serios, dacă există vreo legătură
între vinul de la Focşani şi splendida emulaţie culturală consemnată în
perimetrul acestui judeţ?
Gh.A.N.: –Bateţi adânc, e adevărat, e îndeobşte cunoscut că în
lumea creatorilor de varii domenii, vinul îşi are rostul lui şi rolul lui bine
definit. Produce într-adevăr o stare propice actului creator. Dar nu
numai pentru vin cred că vine lumea la Focşani, ci ţinutul aşa cum este
el, are oameni destul de ospitalieri şi care spre mândria lor, pot să se
manifeste şi astăzi. N-o fi având o industrie atât de puternică încât să-şi
permită să aibă mari magnaţi, dar, din cât are, aşa cum îi stă bine
românului, din puţinul pe care îl are, noi întotdeauna am găsit resurse
să oferim şi invitaţilor noştri şi tuturor celor care ne-au păşit pragul Ţării
Vrancei să se simtă bine.
Șt.M.: –Păstrându-ne în acelaşi registru, adică jumătate serios şi
jumătate glumind…
Gh.A.N.: –A, nu, numai serios…
Șt.M.: –…şi plecând de la vinul de Focşani, judeţul Vrancea cu
acoperirea de vie cea mai mare din întreaga Românie, să înţeleg că
Focşaniul este şi orașul în care se spune cel mai mult adevărul, apropo
de „In vino veritas”…
Gh.A.N.: –Se pare că da. Dacă ne referim la Jurnalul de
Vrancea, întotdeauna are pretenţia că spune adevărul.
Șt.M.: –Nu întâmplător v-am întrebat asta, am vrut să ajungem la
adevăr şi direct în legătură cu adevărul este presa, aceasta este
principala ei menire. V-aş întreba în continuare care este viaţa presei la
Focşani, câte publicații apar în acest oraş?
Gh.A.N.: –Vizavi de treaba aceasta, iată că luna aceasta au
apărut încă trei publicaţii.
Șt.M.: –Nu glumiţi.
Gh.A.N.: –Nu glumesc. Au apărut, începând din luna octombrie
Informaţia zilei, o publicaţie a unui grup de ziarişti sprijiniţi de un
finanţator, în persoana domnului Jitea, a apărut şi a dispărut după vreo
9
lună şi jumătate, a apărut Democraţia, o revistă desprinsă din mai
vechiul ziar Milcovul, care a devenit liber după Revoluţie…
Șt.M.: –La Focşani a apărut Democrația…
Gh.A.N.: –Democraţia, da… Au mai apărut mai vechile ziare care
se ştiu, Revista V a Uniunii Scriitorilor, care în continuare îşi duce
existenţa, trimestrial. Și mai există un ziar, Diplomatic, a unei societăţi
de televiziune prin cablu, alături de tradiţionalul Milcovul devenit liber şi
Jurnalul de Vrancea, bineînțeles, pe lângă ele.
Șt.M.: –Jurnal al cărui director sunteți, așa cum am spus la
început, chiar dumneavoastră, din scaunul acesta de director al unui
săptămânal, și citez aici: de informații, mărturisiri, cultură și civilizație,
cum vedeți, relațiile cu colegii dumneavoastră din lumea presei este
acerbă, se înscrie pe o coordonată a fairplay-ului această concurență,
fiindcă la câte titluri de publicații ați enumerat, eu deduc că este o foarte
serioasă concurență acolo.
Gh.A.N.: –Concurența se bazează și pe sprijinul de culoare
politică. Unele ziare care înțeleg să sprijine o anumită tentă politică din
viața județeană, sunt sprijinite direct sau indirect, altele sunt sprijinite
prin bunăvoința unor oameni dornici de adevăr. Noi de exemplu, la ora
actuală, deși avem culoare roșie pe frontispiciu, nu avem nimic de-a
face nici cu stânga, nici cu dreapta, suntem oameni care…
Șt.M.: –Să nu uităm că roșul este culoare sângelui, la urma
urmei, și chiar a vinului…
Gh.A.N.: –Chiar și a vinului. Dar la început, când am apărut acum
trei ani, mi s-a cam zis: „Aţi apărut voi, ăştia, să-i întăriţi p-ăia de
stânga…”. Nu. Viaţa de zi cu zi a ziarului Jurnalul de Vrancea a
presupus o echidistanţă de la început, faţă de orice înseamnă culoare
politică, nu în sensul de a fi reci, ci de a ne implica dar cu sobrietate, ba
chiar şi glumind, că văd că dumneavoastră aţi pornit această discuţie pe
un ton…
Șt.M.: –Mi s-a reproșat adeseori că sunt prea grav şi că ar trebui
să…
Gh.A.N.: –Dimpotrivă, noi suntem destul de şugubeţi în câteva
rubrici: Şopârla mioritică, de exemplu, sau Topul şmecherilor vrânceni,
sau Taraba cioflingarilor. Sunt câteva lucruri din astea care nuanţează
un fel de Caţavencu de provincie, dar nu suntem, n-avem puterea…
Șt.M.: –Acum chiar sunt grav şi chiar cu riscul de a-mi atrage noi
reproşuri, vă întreb, mai apare o publicaţie a unui liceu din Focşani…
10
Gh.A.N.: –Revista noastră.
Șt.M.: –Da, Revista noastră,
despre ea este vorba. Vă întreb aşa, ca
om care trăiţi la Focşani şi cunoaşteţi bine
realitatea de acolo…
Gh.A.N.: –Din nefericire Revista
noastră nu mai apare, ultimul număr a
apărut acum un an, după aceea a mai
apărut o singură dată, iar prin moartea
stimatului profesor Petrache Dima se pare
că revista a pierdut mentorul şi sufletul ei,
deşi se ştie că era premiată şi la UNESCO. Mulţi dintre cei care s-au
format la Revista noastră se găsesc astăzi pe la diverse publicaţii noi
apărute sau chiar mai vechi.
Șt.M.: –Păcat, zic eu, mare păcat, că odată cu unii oameni mari
prin spiritul lor, mor şi ideile pentru care ei au luptat.
Gh.A.N.: –Este într-adevăr păcat, de aceea noi ne-am străduit să
creăm… Revista noastră avea o parte însemnată de literatură şi noi,
suntem o publicaţie care a rezervat un colţ numit Jurnal literar, în
publicaţia Jurnalul de Vrancea, şi am atras deja tineri vrânceni de talent,
care n-au mai avut posibilitatea… în general intri cu greu în lumea
scrisului, cu bani, sau din alte motive… noi le-am deschis o poartă de
suflet care, cred, e benefică pentru…
Șt.M.: –Eu vreau să cred că ne va asculta cineva de la liceul cu
pricina şi vom stârni nişte orgolii acolo astfel încât… eventual foşti elevi,
care, cum spuneaţi dvs., au devenit ziarişti cu nume în judeţ şi chiar în
ţară, să pună, nu umăr de la umăr, ci inimă de la inimă, conştiinţă de la
conştiinţă, şi să dea din nou viaţă celei mai prestigioase reviste literare
din România.
Gh.A.N.: –Să aveţi gura aurită pentru că ideea dvs. de a duce
mai departe această revistă este foarte lăudabilă, dar să sperăm că vor
fi şi finanţatori dispuşi să-i mai ajute din când în când pe elevi.
Șt.M.: –Se vor găsi nişte oameni de suflet şi aşa cum s-au găsit
pentru a finanţa apariţia editorială pe care o am în faţă, o Antologie
literară, Jurnalul de Vrancea…
Gh.A.N.: –100…
Șt.M.: –…antologie realizată chiar de dvs., directorul Jurnalului
de Vrancea, culmea, inginerul silvic Gheorghe Neagu, care aţi părăsit
11
domeniul ca să porniţi spre lumea ziarelor, care după ce a plantat mai
întâi copaci care pleacă apoi spre fabricile de hârtie, să ajungă ziare
pentru ziariştii…
Gh.A.N.: –Câteva sute de hectare de celuloză aparţin şi muncii
mele directe.
Șt.M.: –Dvs. acoperiţi prin biografie întregul circuit al ziarului de la
plantare, la produs de consum pentru cititori. Dar să revenim la Jurnalul
de Vrancea, cu el aş vrea să şi încheiem, pentru că s-a cam dus timpul
pe care-l avem la dispoziţie. Spuneţi-ne două-trei vorbe, ce este
înlăuntrul acestei antologii literare, cât din spaţiul mioritic vrâncean este
cuprins aici?
Gh.A.N.: –Antologia literară are o
înmănunchere de 108 nume, din care 80
sunt poeţi din Vrancea, absolut necunos-
cuţi, la care s-au alăturat cu un spor de
prestigiu şi de nume, câteva poezii inedite
din Nichita Stănescu… Am avut curaj să
punem în pagină poezie de-a lui Corneliu
Coposu, am găsit poezii inedite de la
Adrian Păunescu, dar asta, așa, pentru
stimularea lecturii…
Șt.M.: –Iertaţi-mă, nu vreau să fiu
nepoliticos cu un oaspete, dar totuşi
îndrăznesc să cred că exageraţi când
spuneţi: am avut curajul să pun poezie de-a domnului Coposu, nu
înţeleg de ce era nevoie de curaj.
Gh.A.N.: –Este nevoie de curaj la un moment dat, pentru a se
spune răspicat valoarea poeziei în sine care, deodată, n-a mai avut
culoare politică.
12
Interviu realizat de Adriana Gavriliu
la Studioul de Televiziune Focșani(1995)
Adriana Gavriliu: – Îmi face plăcere să vă salut din nou în
această seară. Tema emisiunii noastre o veţi afla pe parcurs, dar,
înainte de toate, aş vrea să vă spun că lumea este mai trăznită, mai
şocantă, mai frumoasă mai pitorească de când a apărut presa liberă de
după ‘89. Spun presa liberă şi nu categoria aceea de presă obedientă
unui anumit grup de interese sau unui scop declarat. Din marea familie
a presei au început să facă parte radioul, televiziuni, mai mult sau mai
puţin private, comerciale, care servesc mai puţin interesul unui grup,
pentru că n-ar fi putut să apară aşa ceva. Presă scrisă a apărut de toate
culorile, de la stânga până la dreapta, toată paleta a fost atinsă,
nuanţată. Am bucuria în seara aceasta să vă prezint un personaj
pitoresc, după părerea mea, cu care doresc să am o discuţie despre
presă, în măsura în care va dori să colaboreze. Bună seara domnule
Neagu.
Gheorghe Andrei Neagu: –Sărut mâna.
A.G.: –Deci, domnul Neagu este patronul Jurnalului de Vrancea,
un ziar foarte tânăr, care a orăcăit însă cu putere atunci când a apărut
pe lume. Părerea mea este că e cel mai bun ziar care a apărut, nu ştiu
dacă v-am spus până acum, domnule Neagu, mi-am păstrat reproşurile
pentru discuţia pe care am avut-o în preambulul emisiunii, iar laudele
pentru emisiune, pentru că am
primit telefoane de la teles-
pectatori, de ce nu publicăm în
Jurnalul de Vrancea programul
nostru. Iată că l-am publicat, de
ce au făcut asocierea între
televiziune şi Jurnalul de Vrancea
mi-este mai greu să spun, o las la
latitudinea telespectatorilor.
Gh.A.N.: –Am să mă leg mai întâi de termenul orăcăit. Nu ştiu
dacă şopârla mioritică orăcăie… Culoarea jurnalelor noastre oarecum…
A.G.: –Este similară cu a coca-colei, ca să mă exprim aşa, roşu şi
alb, o îmbinare tonică de culori, aşa cum este şi Jurnalul de Vrancea.
13
Gh.A.N.: –Asta şi vrem. Cert este un lucru. Dacă ne-am lua după
culoare şi după ce au spus unii, ar însemna să se creadă că am fi de
stânga. Dar cum un personaj politic ca dl. senator Cătuneanu a zis: e de
stânga, e de dreapta, dar loveşte în centru, înclin să cred că a sesizat
pe undeva aspectul moral al acestei publicaţii.
A.G.: –De altminteri, probabil că este şi desuet deja să mai
asimilăm unei anumite culori nuanţe politice. Să lăsăm culorile să facă
parte din minunata natură.
Gh.A.N.: –Am vrut să fac această precizare pentru că unii încă
nu s-au desprins de vechile obiceiuri…
A.G.: –De prejudecăţi şi stereotipuri…
Gh.A.N.: –Stereotipii. Crăciunul Fericit pe care l-am ales pentru
prima pagină a nr. 60 este scris cu roşu, dar această culoare nu a
însemnat altceva decât dorinţa noastră de a ura oamenilor un Crăciun
Fericit. Trecând acum peste prezentare aceea în care m-ați onorat cu
cea mai bună publicaţie…
A.G.: –O să exprim imediat, argumentat, de ce o consider astfel.
Gh.A.N.: –Eu am plăcerea să anunț că toţi telespectatorii vor
avea programul dvs. în numărul festiv de Anul Nou. Cred că efortul făcut
de a acorda un spaţiu tipografic suficient de mare şi onorant în acelaşi
timp pentru studioul dvs., este pentru că studioul are emisiuni care
trezesc cu adevărat interesul. Nu sunt un cetăţean nedezlipit de STF,
dar urmăresc din când în când, măcar atunci când sunt lucruri şi
evenimente prezentate la modul mai acid, în stilul „şopârlelor” noastre,
pentru că şi STF-ul are doza lui de umor şi de aciditate. urmăresc atunci
să văd, să mă compar, să vedem unde ne situăm vizavi de umor şi de
ceea ce înseamnă publicistică în general, fie ca audio-vizual în cazul
dvs., fie în vârful peniţei, în cazul nostru.
A.G.: –Lăsând la o parte audio-vizualul despre care tare aş vrea
să nu mai discutăm în seara aceasta, să-l onorăm pe invitatul nostru
discutând numai despre jurnalism. Cum v-a venit ideea unui Jurnal ? Vă
întreb asta pentru că nu era la momentul acela o idee originală. Practic,
peste tot se făceau jurnale şi nu ştiu dacă se mai fac cu aceeaşi
voluptate cu care se făceau la început. Însă, cum v-a venit ideea să
faceţi un Jurnal aici în Vrancea, când exista cel puţin o publicaţie destul
de citită la vremea aceea ? Nu vreau să spun că la vremea aceasta este
mai puţin citită, însă probabil că…
14
Gh.A.N.: –Ba nu, foarte citită la vremea aceea, e vorba de
Milcovul, măcar pentru ceea ce înseamnă ferparul cu: vând, cumpăr,
morţi, botezuri sau alte chestii…
A.G.: –Nu vă era teamă că un nou-născut în familia jurnalistică
vânceană ar putea să fie înăbușit de adulţii ceilalţi ?
Gh.A.N.: –Sincer, vă spun că da!.
A.G.: –A fost o mică nebunie în felul ei.
Gh.A.N.: –O nebunie, dar am pornit de la o experienţă în ceea
priveşte domeniul literar. Posibilitatea de exprimare diferită de roman şi
de nuvelistică, plus experienţa pe care am acumulat-o până acum,
multă, mare, m-a determinat să mă gândesc la modul foarte serios că e
nevoie de un alt ton şi de o altă exprimare în ceea ce priveşte conceptul
de media vrânceană. E cunoscut faptul că a apărut prin Expres magazin
câte o pagină, două despre mafia vrânceană, că a mai apărut prin
Evenimentul zilei chiar un serial despre simpaticii noştri geraldieni, dar,
în general, despre Prefectură, despre Primărie, despre aleşii noştri, prea
puţine lucruri s-au pus în pagină.
A.G.: –Şi despre micile nereguli care atât de mult interesează pe
locuitorii urbei, că de fapt asta înseamnă presă locală.
Gh.A.N.: –Este adevărat.
A.G.: –Să se centreze axul de interes pe lucrurile astea care, par
neînsemnate dar care nouă ne fac viaţa, de fapt.
Gh.A.N.: –Este adevărat, dar n-aş vrea să par lipsit de modestie,
ci să fim în stilul Jurnalului nostru. Când am văzut că se întâmplă lucruri
la diverse niveluri sociale, de exemplu locuri de case gen Goleşti,
părăginirea culturii vrâncene prin inactivitate, aspecte legate de aşa-zisa
reformă în domeniul sănătăţii, calată pe o serie de alte mici nereguli, pe
care eu nu le consider foarte mari, dar care, pot deveni foarte mari dacă
nimeni nu le sesizează, să le spună: Stop, fraţilor, până aici! Aveţi şi
frână la tot ce se întâmplă. Şi în condiţiile în care unii au ajuns să se
înfrupte la un nivel lipsit de deontologia privatizării, ca să-i spunem aşa,
am crezut că e normal să ne creăm un segment de cititori care să-şi
găsească pe undeva o modalitate de exprimare a felului curat de a fi.
Eu nu cred că în Vrancea au dispărut, şi nu am crezut niciodată, au
dispărut oamenii cinstiţi, curajoşi, pornind de la cei care s-au luptat la
Păuneşti şi la Homocea chiar cu regimul ceauşist, când au ieşit cu
tunurile îngropate din pământ, cum spunea Fănuş Neagu mai zilele
trecute la Dragosloveni. Nu cred că acest sentiment a dispărut.
15
A.G.: –Şi încă ceva. Pe firmamentul ziarului dvs. scrie: Ziar de
informare, cultură și atitudine. Vom reveni asupra fiecărei expresii în
parte. Jurnalul nu este numai pentru oamenii cinstiţi şi oneşti, dar mai cu
seamă, şi pentru asta vă felicit, este pentru oamenii cu umor.
Gh.A.N.: –Asta da.
A.G.: –Deci tot stilul jurnalului, de-asta spun că orăcăitul acestui
jurnal a fost exprimat cu foarte multă putere, pentru că stilul pe care-l
abordaţi dvs. este unul care taie în carne vie, dar cu tandreţe. Este acel
joc între acid şi bază, ca să mă exprim aşa, este acel joc dintre…
Gh.A.N.: –Vedeţi dvs., vă întrerup puţin. Eu am o educație
moldovenească. Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, când făceam o faptă
bună nu prea ne săruta. Dar când greşeam ceva, ne bătea, dar cu
tandreţe. Şi atunci eu nu pot nega faptul că acest om care a fost tatăl
meu m-a educat cum m-a educat, cinstit, onest.
A.G.: –Am remarcat citind Jurnalul dvs. că, în afară de faptul că
descoperiţi tot felul de nereguli şi faceţi chiar şi anchete sociale, toate
sunt exprimate într-un stil care este imposibil să te lase indiferent. Dacă
citeşti Jurnalul, stimaţi telespectatori, feriţi-vă să citiţi Jurnalul de
Vrancea pe stradă pentru că veţi îzbucni în râs şi să nu fiţi greşit înţeles
de ceilalţi trecători. Mi s-a întâmplat în situaţii serioase să fiu cu Jurnalul
de Vrancea în mână şi citind Şopârla mioritică să izbucnesc în râs într-
un loc în care nu se potrivea. Ce-i cu această Şopârlă mioritică ce
răsare aşa, din spaţii neştiute şi într-o formă foarte originală ? Dacă nu
sunt foarte indiscretă, cine semnează Şopârla mioritică? Sau poate face
parte din banca de date a ziarului.
Gh.A.N.: –A, nu, nu avem nici un secret. O bună parte din
şopârle o aduce veşnicul consilier Puiu Siru, care cunoaşte o serie de
lucruri de prin tot felul de colțuri, o altă parte subsemnatul, dar cea mai
mare parte vine de la cititori. Aproape jumătate din şopârle sunt urmare
a scrisorilor pe care le primim şi oamenii ne roagă să nu le dăm numele
public.
A.G.: –Şi probabil că dvs. le îmbrăcaţi în stilul casei.
Gh.A.N.: –Noi le îmbrăcăm în stilul casei dar fără să le
denaturăm. Credem şi spusa cetăţeanului ca parte de informare brută,
dar ne ducem să vedem, aşteptăm ca şopârla prin mișcarea ei să dea
naştere la rezultate. Şi iată o dovadă. Când am vorbit, de exemplu, că
apar două garaje care nu se justifică la Direcţia Sanitară, a venit imediat
un cetăţean, care ne zise: Ale mele sunt! Zic: Bravo, d-le, înseamnă că
16
recunoşti. Când a fost despre nu ştiu care potentat că are nu ştiu câte
tractoare şi alte felii din buget trase pe diverse lucrări de proiectare,
iarăşi a venit: ”domnule, recunosc, sunt ale mele, lasă-mă-n pace, nu
mă mai lua”. Bineînţeles că l-am lăsat în pace, că nu avem ce-i face din
punct de vedere juridic, dar am vrut să spunem, să ştie şi cetăţeanul,
cititorul român, care este marja de adevăr şi în ce lume se află ca să
poată discerne mai târziu. Unii au zis că aşa aduc deservicii opoziţiei.
Dacă aduc opoziţiei asemenea deservicii, înseamnă că opozţia s-a lăsat
la un moment dat mai puţin implicată în combaterea acestor lucruri. Nu
e vina mea. Dacă aduc servicii altui gen de opoziţie, PSM-ului de
exemplu, iarăşi nu este vina mea, fiindcă şi la PSM sunt destule lucruri
care sunt criticabile…
A.G.: –Păi dacă n-ar fi aşa, domnule director de gazetă, atunci n-
ar mai fi presa un barometru social.
Gh.A.N.: –Exact asta voiam să zic.
A.G.: –Şi atunci ce rost ar mai avea presa ? Ea trebuie să fie o
instanţă păzitoare, care nu inhibă pe nimeni, care produce efervescenţă
socială şi atunci cea mai mare mulţumire este să vedeţi că spiritele se
agită după ce dvs. puneţi condeiul pe hârtie.
Gh.A.N.: –Se mai întâmplă, nu vrem să ne fim nici revistă de
moravuri sau de morală.
A.G.: –Sau de fals puritanism.
Gh.A.N.: –Sau de fals puritanism, că nici noi poate nu avem
metodele cele mai bune pentru o societate din aceasta morală unde
aproape că nici nu-şi mai are loc viciul, şi când nu-şi mai are loc viciul
nu mai văd şopârla cum să se strecoare. Denumirea de şopârlă a venit
de fapt de la un surogat, de la salamandră, pentru că salamandra se
zice că trece prin foc şi că în general este rece, e o reptilă care nu are
ceea ce înseamnă sânge cald şi emoţii. Noi am crezut că şopârla poate
trece prin foc şi pe undeva există foc. Foc, unde ? La Jurnalul de
Vrancea.
A.G.: –Atunci şi-ar pierde tandreţea aceea de care vorbeam.
Gh.A.N.: –Exact.
A.G.: –Bisturiul care taie cu tandreţe.
Gh.A.N.: –A, vă spun un lucru, că nu întotdeauna tandreţea
noastră e înţeleasă cum trebuie. Avem şi tot felul de lucruri mai puţin
plăcute, dar astea sunt apanajul mitocăniei oamenilor pe care suntem
nevoiţi uneori să-i urechim.
17
A.G.: –Mi-e teamă că acum o să vă cert puţin, dacă îmi daţi voie,
în faţa telespectatorilor. Pe firmamentul dvs. scrie săptămânal de
informaţie, că este de informaţie este de netăgăduit, cu mărturisiri, iar
este de netăgăduit, cultură şi civilizaţie. Civilizaţia am văzut-o prin
scrierile admirabile ale lui Lorian Carşochie, dacă nu mă înşel, un gen
publicistic deosebit de agreat după părerea mea, dar unde este cultura,
că este mai puţină ? Din ce motive? Dacă sunteţi bun să explicaţi
motivele.
Gh.A.N.: –S-o luăm şi pe aceasta. Avem o rubrică de Restituiri.
În general ne ocupăm de partea mai puţin cunoscută a Vrancei. La
Restituiri au apărut tot felul de materiale pe care ni le furnizează de
regulă Arhivele statului, prin redactorul de specialitate, dl. prof. Temciuc.
Primim sprijin deosebit în ceea ce priveşte trecutul Vrancei. Tot
acolo am publicat de exemplu, amănunte despre obştea răzăşească,
furnizate de domnul senator Cătuneanu. Am publicat și un lucru absolut
inedit. Chimica Mărășești, Marchimul, cum se numește acum, a avut o
concesiune pe 99 de ani, care se încheie peste 4 ani. S-ar putea foarte
bine să vină proprietarii de moșie care au concesionat-o să zică:
domnule luaţi fabrica şi vă duceţi de aici! Deci sunt lucruri pe care le-am
dat în măsura în care le-am găsit interesante pentru cititor. Nu ascund
faptul că revista e perfectibilă, dar mai e şi în funcţie de bani. Ajungem
la o problemă dureroasă…
A.G.: –Şi comună întregii prese. Ştiţi, nu mă gândeam însă la
genul acesta de cultură care trage tot înspre civilizaţie până la urmă, mă
gândeam la cultura în mişcare. Mă gândeam, de exemplu, dvs. ca ziar
vă puteţi permite să abordaţi mai temeinic, mai sistematic, mai metodic
decât o pot face audio-vizualul, tocmai pentru că vorbele spuse zboară
prin eter şi sunt mai greu de digerat ulterior…
Gh.A.N.: –Şi aici am un lucru care nu trebuie uitat. În revista
noastră s-au publicat nume absolut noi în poezie. Avem un jurnal literar,
un colţ acolo în care…
A.G.: –Şi sunteţi singurul care mai face lucrul acesta aici.
Gh.A.N.: –…care facem lucrul acesta. Este un spaţiu pe care-l
sacrificăm, care valorează uneori până la jumătate de milion, dacă luam
publicitate ar fi jumătate de milion de lei pe număr. Or, fac acest gest în
mod deliberat pentru tineri, pentru că efectiv, nimeni nu se mai îngrijeşte
de ei.
A.G.: –Deci le creşteţi o speranță.
18
Gh.A.N.: –O dată. Al doilea. Faptul că noi suntem într-o mare
familie de jurnale, de la Ialomiţa până la Sighet…
AG.: –Voiam să vă întreb
şi de restul jurnalelor…
Gh.A.N.: –Exact şi de
asta le-am şi amintit. Noi suntem
o familie a jurnalelor pe lângă
Jurnalul naţional. Avem posi-
bilitatea să promovăm o serie
de valori vrâncene, fie sub formă
de publicitate, fie sub formă de
articole cu tot ce înseamnă jurnalistică, în cotidianul Jurnalul naţional,
sau în toate judeţele pe care le are corporaţia Intact din Bucureşti. Avem
şi un apendice în exterior, care este un ziar scris numai în limba engleză
şi care este cu pătrundere în cele două Americi.
A.G.: –Ne învaţă să facem afaceri sau ne spune despre felul în
care…
Gh.A.N.: –Le oferim afaceri şi ne prezentăm România. Face
parte Viorel Sălăjean din acest colectiv, mai sunt și alte nume
importante din lumea românească: Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop,
Aurel Dibuţiu, care sunt nişte nume consacrate ce s-au alăturat lui Viorel
Sălăjean şi pe care corporaţia noastră îl sprijină. Iar ziarul apare numai
în limba engleză şi numai în străinătate. Apare şi în România, dar în
număr restrâns, pentru străinii care se află în România.
A.G.: –Şi foarte agreabilă, hârtie de foarte bună calitate, viu
colorată, realmente la nivel occidental.
Gh.A.N.: –Este, într-adevăr. În condiţiile în care peniţari din toate
colţurile țării ne adunăm, de regulă joia şi schimbăm impresii despre
judeţele unde scoatem ziarele, vă daţi seama că orice lucru deosebit
apare la nivel naţional. Cum s-a întâmplat de exemplu cu greva de la
Confecţia. Toată lumea a spus că noi am făcut, pe undeva, un fel de
lobby pentru sindicalişti. Păi am fost singurii, de fapt. Jurnalul naţional,
Jurnalul de Vrancea şi după aceea a mai apărut undeva, mai târziu, prin
presa de stânga. Dar am făcut ceea ce merita să facem pentru 4000 de
oameni care erau în stradă. Ce n-a făcut nici Evenimentul zilei, nici
România liberă…
A.G.: –Şi ştiţi de ce ? Tocmai pentru că fiind în metropolă au
propriile lor dureri. Provincia are durerile ei despre care trebuie să
19
vorbească oamenii care trăiesc şi au contact în fiecare zi cu aceste
dureri.
Gh.A.N.: –Când durerea noastră a devenit acerbă, cotidianul
Jurnalul naţional, ne-a pus informația la dispoziţia întregii ţări. Iată
avantajul Jurnalului de Vrancea.
A.G.: –Domnule Neagu, sunteţi fericit ?
Gh.A.N.: –În felul meu, da.
A.G.: –Ştiţi de ce vă întreb ? Pentru că acum, când absolut
întreaga mass-medie românească vorbeşte de cei cinci ani de la
Revoluţie, şi, fiecare se grăbeşte sau încearcă să tragă concluzii, să
facă analiză politică, să facă analiză istorică, cei mai fericiţi şi mai
împliniţi oameni din întreg sectorul social sunt gazetarii, care au simţit
din plin ce înseamnă libertatea exprimării. Faptul că ne putem exprima
în scris, faptul că ne putem exprima gândurile, opiniile, sentimentele,
atitudinile, că putem face mărturisiri, cultură şi civilizaţie cum proclamă
ziarul dvs., trebuie că face pe un gazetar fericit. Din perspectiva aceasta
v-am întrebat.
Gh.A.N.: –Omului de spirit, nu spun de cultură, ci omul căruia-i
place să gândească, îi trebuie foarte puţin ca să fie fericit. El nu umblă
după valori materiale, castele şi altele, cu mici excepţii. De aceea, eu
pot spune că sunt fericit. Pentru că a nu te exprima înseamnă o
sufocare intelectuală. Faptul că nu mă mai sufoc este un bun câştigat şi
pe care îl datorez nevinovaţilor căzuţi în Revoluţie. Dacă ar fi să fiu în
accepţiunea fericirii văzute de marii angrosişti, patroni şi oameni
politici…
A.G.: –Şi care se măsoară în cantitate şi nu în calitate…
Gh.A.N.: –Poate că şi în calitate, că poate aduce o marfă mai de
calitate decât alta, în sensul acesta, sau poate facem valută…
A.G.: –Calitate exprimată economic, şi nu metafizic.
Gh.A.N.: –Am înţeles, poate că atunci ar trebui să zic că sunt
nefericit, pentru că în general jurnaliştii sunt săraci. Credeţi-mă că
Jurnalul de Vrancea apare cu eforturi. ca şi dvs. Eu ştiu câte ceva din ce
a mai transpirat și din studioul dvs., ce eforturi uriaşe şi ce mari
renunţări se fac. Umblu cu un costum cam 3-4 ani, dar mai am şi unul
mai bun, mai de demult…
A.G.: –Păi, să ne adresăm angrosiştilor cu pricina care or să fie
cei dintâi care vor huidui presa scrisă. Păi ce treabă mai are şi presa ?
20
.A.N.: –Presa scrisă pentru unii angrosişti ar trebui să fie ca un
apendice al jertfei petrecute pe baricadele revoluţiei din decembrie.
Pentru că dacă vreunul din marii afacerişti sau chiar tarabagii, îşi
închipuie că ei ar fi putut să beneficieze fără jertfa acelor martiri
nevinovaţi, repet nevinovaţi, şi fără sprijinul acestei prese, mai mult sau
mai puţin interesate să cultive sentimentul de proprietate, de dreptate şi
de civism, se înşală. Eu vă garantez că Piaţa Moldovei, să dăm un
exemplu local, ar fi fost deja în posesia unui singur personaj din
Vrancea, dacă nu am fi trezit nişte conştiinţe, care au încercat să mai
bareze câte puţin pofta şi lăcomia. Și am fi luat astăzi carne poate la
7000 de lei kg, în loc de 3500, sau am fi fost nevoiţi să nu-i mai avem pe
amărâţii ăia de tarabagii care plătesc câte 20000 de lei metrul pătrat de
tarabă şi care ne vând nouă, de exemplu, produse mai ieftine decât în
magazinele de lux.
A.G.: –Domnule Neagu, ca unul care aţi bătut adesea pe la
porţile scrisului, care de atâta timp încoace bateţi la aceste porţi, ce
părere aveţi, este presa a patra putere în stat ? În statul nostru,
considerat de drept, şi dacă răspunsul va fi negativ, spuneţi-mi ce
perspective acordaţi presei pentru următorul, hai să zicem, deceniu?
Gh.A.N.: –Într-o lume civilizată, presa nu este a patra putere în
stat. Este chiar prima putere care își permite să informeze. Așa încât,
orice semnal care dăunează societăţii, colectivităţii în sine, semnalat de
presă, să fie imediat luat în consideraţie. La ora actuală toată lumea se
plânge că presa nu este a patra putere în stat.
Ei, să ştiţi că noi avem, din fericire pentru judeţul acesta, câteva
personalități politice şi administrative care au cap pe umăr. Nu ştiu exact
cât de civilizaţi şi cât de cultivaţi sunt, dar am văzut semnale de răspuns
favorabile. Am zis că și cetăţenii din acest judeţ se pot mângâia din
când în când, cu sentimentul adevărat de dreptate. Mai am câteva
exemple destul de concludente: Ce-am semnalat noi despre cartierul de
ţigani de la Mărăşeşti, cu Modruzeni, acum vreo şase luni de zile de a
ajuns să fie transmis de Europa liberă. Sau, ce-am semnalat cu
întâmplările mai puţin plăcute din sectorul de sănătate. Am primit
semnale că unii oameni de la putere, acţionează și în virtutea celor
semnalate de noi. Asta ne bucură şi ne dă sentimentul utilităţii, pentru
că suntem oameni cu un anumit gen de umor, dar cu un umor benefic.
A.G.: –Deci vă consideraţi responsabil pentru igiena socială.
Pentru tot ce se întâmplă ca presă.
21
Gh.A.N.: –Absolut! Nu se poate presă fără aşa ceva.
A.G.: –Dvs. nu numai că faceţi presă, dar şi citiţi presă, sunt
convinsă, nu v-am întrebat dar sunt convinsă că citiţi foarte multă presă.
Spuneţi-mi, după părerea dvs., se vinde mai degrabă presa de scandal
? Cumva de la Revoluţie încoace s-a creat o revoluţie chiar în aceste
zile în care tot se discută dacă este o revoluţie sau este altceva, deci
folosim totuşi acest termen ca un instrument în discuţia noastră.
Gh.A.N.: –Revoluţia tinerilor, hai
s-o folosim aşa.
A.G.: –Fie şi pentru că este o
revoluţie care a adus libertatea cuvântu-
lui şi tot este de ajuns.
Gh.A.N.: –Exact.
A.G.: –Dacă oamenii de spirit,
care după cum spuneaţi dvs., şi-au
înăbuşit cuvintele 50 de ani, atunci au
izbucnit pur şi simplu şi atunci este
obligatoriu să se bucure de această
libertate constituţională. Deci credeţi că Revoluţia a adus după sine
transformarea unui public cititor amorf, cum era până la ‘89, pentru că
ziarele asta ne ofereau în general, şi literatură, deci în afară de literatura
de specialitate practic nu mai exista nimic altceva.
Gh.A.N.: –Aşa este.
A.G.: –S-a creat un public specific, specios, un public hrănit de o
presă care a fost câteodată şi bolnavă?
Gh.A.N.: –Nu, dvs. aţi spus un termen, specios. Este un public
specios, şi am să vă spun de unde. Încă de pe vremea comunismului,
unii cetăţeni, să mă ierte telespectatorii, poate unii se vor simţi jigniţi,
ieşeau în balcoane şi băteau covoarele, îşi întindeau izmenele la
vedere, era generaţia venită fără cultura şi educaţia necesară în bloc.
Ţigani au fost în bloc, au ars parchetul, asta a fost…
A.G.: –Focuri de tabără.
Gh.A.N.: –Exact. La apartament. De ce să ne surprindă atunci
când aceeaşi oameni necultivaţi, necivilizaţi, preferă să citească violuri,
furturi, decât să cerceteze cauza violurilor. Şi atunci consider că presa
aceasta care a apărut, de scandal, face un serviciu puterii, pentru că
puterea în felul ei nu a analizat şi nu-i convine să analizeze din diverse
motive, care-s cauzele multor anomalii sociale, pentru că astea sunt
22
anomalii. Şi toată lumea ia faptul ca atare, pe cine a mai omorât cutare,
pe cine a mai violat, tot felul de babe, de tinere supuşi unor penitenţe
ieşite din comun. Violenţe au existat dintotdeauna, sunt şi mai mari,
tocmai pentru că libertatea a fost înţeleasă de unii ca pe un drept
personal de a se manifesta. Funcţie de intelectul şi cultura fiecăruia.
Într-un fel se manifestă cel care n-a avut șansa să acceadă spre cultură,
şi într-un alt fel se manifestă libertatea la cel care cât de cât a trecut prin
oarece instruiri care l-au ajutat să devină om.
A.G.: –Da. Dacă ar exista o societate utopică, atunci ziarele ar
dispărea. Totuşi, ar deveni monoton să scriem numai despre lucruri
bune. Monotonia n-ar exaspera şi n-ar obosi şi cele mai bune intenţii ?
Gh.A.N.: –Nu, ar stresa. Şi-ar aduce undeva la o societate de
alienaţi, pentru că citind permanent acelaşi lucru, ar interveni lipsa de
interes. Lipsa de interes duce la apatie, iar apatia este soră cu
alienarea. Şi în condiţiile acestea, am avea de a face cu o societate
lipsită de interes, intrată într-o apatie cum vedem în filmele SF ale anului
două mii şi nu ştiu cât, în care pe nimeni nu mai interesează nici de ce
curge robinetul, nu mai interesează absolut nimic…
A.G.: –Practic nu mai există robinete, că e extirpată cauza.
Gh.A.N.: –În condiţiile acestea s-ar ajunge la o societate complet
anormală. Anormalitatea unei lumi utopice ar crea presă utopică,
conştiinţe utopice şi viaţă utopică. Ei, eu nu sunt atât de speriat. Dacă
cineva a avut curiozitatea să citească ce spunea Seneca despre tinerii
din vremea lui, s-ar fi îngrozit. Iată că tinerii ăia au ajuns până la epoca
de astăzi, aşa cum este ea, şi tinerii de atunci s-au maturizat. Acum şi
tinerii noştri se pot maturiza. Trebuie în schimb să nu uităm niciodată că
avem o obligaţie morală şi materială ca să oferim tinerilor posibilităţi mai
mari, pentru că ne va fi şi nouă mai bine.
A.G.: –Deci rămâne, domnule Neagu, să mulţumim lui Dumnezeu
că ne-a pus ca popor, ne-a pus o soartă destul de inedită în ansamblul
ei, destul de originală şi care hrăneşte o presă şi mai originală, şi mai
trăznită decât este soarta acestui popor în această perioadă. Doreaţi să
mai adăugaţi ceva ?
Gh.A.N.: –Mi-ar fi teamă să zic să mulţumesc lui Dumnezeu,
pentru că uneori e în dezavantaj. Ne mulţumim că suntem o ţară bogată
şi că întindem mâna pe fereastră şi apucăm fructul, chiar fără ca să-l
muncim. Şi am devenit puţin cam lenevoşi, în genere. Şi în condiţiile
acestei comodităţi poate că nu ne-ar fi stricat puţin deşert, nu ne-ar fi
23
stricat puţină Elveţie, ca să ne apucăm să cărăm cu sacul pământ fertil
prin curtea casei noastre, şi am deveni mai conştienţi şi mai muncitori.
A.G.: –Asta face deja obiectul unei alte discuţii. Eu vreau să
păstrez înainte de sărbători pentru telespectatori un ton puţin şăgalnic,
la limita care vine foarte bine.
Gh.A.N.: –Dar urecheala părintească, daţi-mi voie s-o spun, în
final…
A.G.: –Vă rog…
Gh.A.N.: –Aceasta a fost, când am spus că nu ne-ar fi stricat
puţină Elveţie, sau puţină Sahară, ca să ne dăm seama că trăim cu
adevărat într-o ţară bogată, pentru că mulţi n-au conştientizat. Şi atunci
vom avea şi răsplăţi pe măsură. Şi vom putea chiar să le pretindem pe
măsură.
A.G.: –Şi mai mult ca sigur că nu este un românism gol ideea că
poporul român este într-adevăr falnic şi dotat cu virtuţi excepţionale. Dar
asta este treaba psihanaliştilor, psihologilor, istoricilor s-o stabilească, şi
foarte curând, ca să ne recăpătăm propria demnitate. Totuşi presa, noi
doi cel puţin o credem, avem datoria cea mai înaltă de a forma ceea ce
va fi mâine, ceea ce este astăzi…
Gh.A.N.: –Eu gândesc că nu numai datoria asta, că de format
toată lumea se ocupă cu formatul acesta, începând de la fundaţii şi
organizaţii neguvernamentale care formează, deformează, au diverse
tendinţe…
A.G.: –Atunci informarea…
Gh.A.N.: –Informarea este într-adevăr prima…
A.G.: –Vorba lui Sartre…
Gh.A.N.: –Rămânerea în patrimoniu a informaţiei, asta e foarte
important. Ne mândrim noi peniţarii faţă de dvs. audio-vizualul că avem
acest avantaj de a rămâne într-o colecţie la o bibliotecă, sau la un
cetăţean particular şi peste 100 de ani cineva o să deschidă Jurnalul de
Vrancea şi o să spună: Domnule, uite ce scriau ăştia pe vremea aceea
şi cum era societatea din punctul nostru de vedere pe vremea aceea.
A.G.: –Dar şi eu pot să-mi iau revanşa să spun că televiziunea,
audio-vizualul îţi oferă prilejul să trăieşti clipa vie, când eşti în contact cu
telespectatorul, cu ascultătorul, cu cel care este la capătul celălalt şi
intensitatea aceasta poate să fie o voluptate la fel de mare cu aceea de
arhivare. Şi acum depinde şi de temperamentul celui care deserveşte
respectiva ramură a presei. În legătură cu ce spuneam acum la final, cu
24
formarea, şi dvs. v-aţi ferit de termen, era o capcană şi bine aţi făcut că
v-aţi ferit, că v-aş fi spus oricum că e o capcană, într-adevăr presa are
doar datoria de a informa. Ce se întâmplă cu cromozomii cetăţeanului
după ce au fost impregnaţi cu aceste informaţii e treaba lui. Şi aici mi-
am adus aminte de vorba lui Sartre care spunea: Iată ce-am reuşit eu
să fac din ce-au făcut ei din mine. Deci să sperăm că Jurnalul de
Vrancea va fi în continuare chiar mai mult decât ceea ce este şi de
fiecare dată când telespectatorii noştri, cetăţenii noştri, vor avea ceva de
spus sunt convinsă că paginile Jurnalului de Vrancea vor găzdui ideile
lor, mărturisirile lor, cultura şi civilizaţia pe care o transmite.
Gh.A.N.: –Fiţi convinsă că sub această publicaţie pusă la
dispoziţia cetăţenilor nu se ascunde nicio cacealma, ci efectiv o avem la
dispoziţia cetăţenilor. Poziţia cetăţenilor poate fi mai mult sau mai puţin
obiectivă, dar noi o punem la dispoziţia lor ca pe ceva important. După
aceea urmează ca reacţiile de răspuns din rândul celorlalţi, al semenilor,
să confirme justeţea acestui act de civilizaţie pe care-l facem.
A.G.: –Pentru că este Crăciunul şi pentru că acum este frumos
să-ţi faci urări, eu vă urez să fiţi la fel de vital şi de plin de umor ca până
acum.
Gh.A.N.: –Vă mulţumesc şi vă doresc să ne întâlnim poate la
anul pe vremea asta cu daruri multe pentru cetăţenii care ne ascultă sau
ne citesc.
A.G.: –Vă mulţumesc stimaţi telespectatori pentru atenţie. La
revedere!
25
Emisiunea Voci din tunelul tranziției
la Studioul de Televiziune Focșani.
Anul 2004- la Zilele Orașului Mărășești
Gheorghe Andrei Neagu: –În tumultul pe care l-am auzit până la
intrarea în sala casei de cultură, în special voci tinere care participă la
Ziua oraşului Mărăşeşti, mi-am permis să mă opresc puţin şi să-l rog pe
dl. Mircea Novac să ne vorbească despre ce a însemnat şi ce înseamnă
Mărăşeştiul pentru domnia sa.
Mircea Novac: –Pentru mine este existenţa mea generală, m-am
născut, am copilărit, pot să spun că formarea mea înseamnă
Mărăşeştiul, faptul că sunt un ziarist la ora actuală de 46 de ani fără
întrerupere şi un scriitor bătrân, de asemenea, faptul că am realizat
până acum 20 de romane despre oamenii mării, unde i-am însoţit.
Gheorghe Andrei Neagu: –Spuneţi-mi, cum sunt oamenii pe
care i-aţi reîntâlnit în Mărăşeşti, vizavi de oamenii mării din cărţile dvs. ?
Mircea Novac: –La Mărăşeşti am lansat mai multe cărţi. Astăzi
am fost invitat şi m-am bucurat că particip la prima zi din cele trei din
sărbătoarea oraşului Mărăşeşti.
Gheorghe Andrei Neagu: –Spuneţi-mi, cum apare Mărăşeştiul
în ochii dumneavoastră, de ziua patronului, Sf. Mihail ?
Mircea Novac: –Eu, ca ziarist, trec de mai multe ori pe an prin
această localitate de
naştere a mea şi înainte
de ‘89, şi mai demult, şi
acum. Cu regret trebuie
să spun că nu numai eu
am constatat, sau nu
numai eu simt, durerea,
a ceea ce există astăzi,
când vin la Mărăşeşti şi
mă culc în patul unde m-
am născut în casa
bătrânească şi ascultam
dimineaţă la ora 6 sirena fabricii Chimica. Mă apucă o emoţie cumplită
cu atât mai mult cu cât ştiu că această fabrică nu mai există, că oameni
26
nu mai sunt acolo să producă ceea ce producea în urmă cu zeci de ani,
de parcă acest signal al fabricii ar vrea să convingă pe locuitori că totuşi
ceva, ceva se va întâmpla în viitor şi oamenii se vor întoarce şi vor avea
de lucru aici în Mărăşeşti.
Gheorghe Andrei Neagu: –Aşa este, domnule primar Răileanu?
Pentru că dumneavoastră l-aţi însoţit pe dl Novac. Îmi permit să vă pun
şi dvs. o întrebare. Ce simţăminte aveţi în această zi, a patronului
Arhanghelul Mihail, pentru oraşul pe care l-aţi păstorit imediat după
Revoluţie, şi pe care vă gândiţi să-l păstoriți dacă veţi îzbândi după
alegerile viitoare ?
Virgil Răileanu: –Cu regret trebuie să spun că mi-e tot mai
penibil, pentru că de la intrare vezi că e ediţia a doua, deşi este a patra,
chiar dacă a schimbat pe Sf. Gheorghe cu Sf. Mihail, este ediţia a patra
şi au fost mult mai frumoase celelalte, e părerea mea, m-aţi întrebat ca
şi cetăţean, este oraşul din ce în ce mai jos, viaţa, nivelul de viaţă este
tot mai scăzut, copiii sunt tot mai debusolaţi, noi, învăţământul,
profesorii, nu mai simt nicio plăcere, n-am putut să aduc azi nici un
coleg aici, afară de acest minunat coleg Neculai Aurel, care nici nu-i din
Mărăşeşti, profesează aici, ceilalţi au refuzat fiindcă nu se mai merită,
spun toţi. Cred că nu s-au făcut în aceşti trei ani mai nimic din ceea ce
se putea face, decât s-a aşteptat, s-a stat şi sigur că viaţa oraşului a
devenit tot mai anostă, tot mai banală şi oamenii sunt tot mai necăjiţi. Iar
fabrica ori celelalte instituţii, eu cred că ar trebui să cheme cu mai multă
insistenţă oamenii, eventual, ferească sfântul, să-i adune aşa cum au
mai făcut-o şi altădată, să ia odată taurul de coarne. Trebuie făcut ceva,
nu se mai poate.
Gheorghe Andrei Neagu:–Domnule profesor, întâlnirea cu
scriitorul şi publicistul Mircea Novac ce a însemnat astăzi pentru dvs. ?
Virgil Răileanu: –O reluare a unui fir început acum cinci ani,
pentru tot aici a mai lăsat dumnealui cărţi, a fost mai frumos ca astăzi,
îmi pare rău că nu sunt modest, pentru că atunci a fost frumos, de la
judeţ au venit o mulţime de colegi scriitori, o mulţime de colegi profesori,
de colegi de presă, au venit chiar şi parlamentari.
Ni s-a pus casa de cultură la dispoziţie, a fost spectacol, a fost
sala mare, nu ca acum, nu frig, foaierul, a fost expoziţie, lumini, a fost o
minunăţie, o frumuseţe, m-am simţit într-adevăr bine, iar de la Focşani a
venit chiar şi dl. consilier Puiu Siru, care atunci era consilier, şi nu
inspector şi… a venit d-na Virginia Paraschiv, au fost atâtea
27
personalităţi atunci, senator Cătuneanu şi alţii. Şi toţi s-au simţit bine, s-
au simţit foarte bine, a fost o lansare reuşită, iar acum este pentru a
treia oară când eu fac această… îmi fac datoria de inimă, de suflet
pentru dl. Novac să învăţ
copiii mei să citească
aceste cărţi de aventură
pe mările şi oceanele
planetei, şi chiar şi mai
mult de atât, pentru că
ultima carte a dumnealui,
Bucuria unei drame,
numai dacă iei oximoronul
din titlu şi tot sugerează s-o citeşti, ca şi alte titluri sugestive. Dumnealui
are 20 de cărţi, una mai frumoasă decât alta, mai ales pentru tineret şi
copii.
Gheorghe Andrei Neagu: –Ce vă îndeamnă să reveniţi, faţă de
observaţiile pe care le-a adus așadar dl. profesor Răileanu, pe aceste
plaiuri ale copilăriei, ale familiei dvs., ale trecutului dvs. ?
Mircea Novac: –În toamna aceasta intenţionam, de fapt, şi de ce,
fiindcă sunt cumplit de ocupat cu gazetăria aceasta, care mă smulge
efectiv din activitatea mea pasionată literară şi vreau, am vrut şi vreau
să mă retrag aici să mă ascund, cum le spuneam celor de la Bucureşti,
să pot să termin un volum, un roman despre mare, că am vreo cinci
care aşteaptă să le termin, şi că nu se poate, Mircea Novac trebuie să
apară şi la anul în librării cu noul roman. Şi eu sunt convins că, mă rog,
aşa m-am născut, am genă de-asta de om muncitor. Din aceea, şi
pentru literatură, foarte înrăit, ferm şi sunt convins că la anul, poate prin
luna mai sau iunie o să am o carte despre oamenii mării în librăriile ţării.
Gheorghe Andrei Neagu: –Urându-vă ca anul şi romanul să
devină o deviză viabilă în activitatea dvs. îmi permiteţi să vă doresc
distracţie plăcută în continuare, atât cât pot să se ofere în aceste zile de
restrişte la Mărăşeşti, şi să sperăm ca seara, când petele de întuneric
estompează petele celelalte de păcate ale urbei, să devină pentru dvs.
o seară plăcută, şi sper ca tot ceea ce se străduiesc să facă unii şi alţii
să vă aducă aminte în ani şi ani că şi Mărăşeştiul este o oază de suflet
şi lumină, mai ales că dl. prof. Răileanu, din câte ştiu, poate să facă şi
mai mult în ceea ce înseamnă lumină pe acest picior de plai vrâncean.
28
Virgil Răileanu: –Ajung şi eu încetul cu încetul să zic, sper să nu
ajung totuşi acolo, că nu se merită, pentru că astăzi au fost trei
manifestări minunate domnule Neagu, trei manifestări care puteau să fie
minunate. Au fost frumoase dar puteau să fie minunate. O lansare a mai
multor cărţi, pentru că dl. Novac a venit cu 7 dintre romanele sale, care
erau necunoscute majorităţii tinerilor din sală. Apoi a fost o prezentare a
revistei Clio, cu nişte copii minunaţi care fac ceva deosebit, este singura
revistă şcolară din judeţ şi se pare că nu prea mai are concurenţă în
ţară, revistă şcolară unde materialele sunt excepţionale, şi cu
reproduceri sau chiar articole primite din străinătate.
Apoi acest concurs de literatură pe care a trebuit să-l forţăm, să-l
dăm peste cap, să-l grăbim, să-l accentuăm, pentru că a venit Angela
Similea, au venit alţii. Mie mi-a plăcut Angela Similea de când o ştiu.
Dar să dai peste cap nişte concursuri literare, istorice, de cultură, numai
pentru că trebuie să primeşti cântăreţi, şi nu mă refer la ea, că ea e
mare, mă refer la alţii mult mai mici, aduşi cu bani grei din afara
judeţului, nici nu ştiu cum se cheamă formaţia aceea, nu se poate aşa
ceva. Acolo s-au dat milioane, o groază de milioane, iar pentru copilaşii
ăştia, noroc cu dl. Vlase, care a dat şi la revista de istorie 250000, şi mie
250000, am mai pus eu 100, am mai găsit câte ceva ajutoare pe ici pe
acolo, am mai dat nişte cărţi, dar se poate, nişte copii şi nişte tineri, din
milă, de colo, de acolo, adunaţi câţiva lei ca să le dai într-un plic acolo şi
altora să arunci milioanele pe apa gârlei într-un oraş atât de sărac, şi
momente din acestea…
Gheorghe Andrei Neagu: –Nutresc speranţa că la anul, un sfânt
Mihail patronat cum trebuie să ne regăsească în condiţii mult mai bune.
Vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în această seară.
O voce deosebită la Tunelul tranziţiei în această seară, este
vocea dl. Octavian Ursulescu. Bine aţi venit d-le Octavian Ursulescu.
Octavian Ursulescu: – Cât pe aici să cred că dl. Neagu vrea să
anunţe un solist de muzică uşoară, când a spus o voce.
Gheorghe Andrei Neagu: –Nu, n-aţi ştiut, este vorba despre o
emisiune pe care o produc pe studioul local, Voci din tunelul tranziţiei şi
culeg tot ce e mai reprezentativ la această sărbătoare a Sf. Mihail din
Mărăşeşti. Bine aţi venit, din nou !
Octavian Ursulescu: –Bine v-am găsit ! Şi oricum sună foarte
frumos, o voce în concertul acesta al vocilor care încearcă să supra-
vieţuiască în această tranziţie pe care fireşte nu se putea să ocolească
29
şi cultura. Şi iată că această frumoasă, tradiţională, străveche
sărbătoare creştină, de Sfinţii Mihail şi Gavril, cum este sigur corect,
sunt doi sfinţi, şi Gabrieli, şi Gabriele, iată-ne pe toţi aici la Mărăşeşti.
Am spus iată-ne, fiindcă mi-a făcut plăcere să pot să o rog şi să o
conving pe d-na Angela Similea, această artistă extraordinară, să bată
drumul către Mărăşeşti împreună cu mine, fireşte, la invitaţia d-lui
primar, care şi-a amintit că atunci când mai fusese primar la Mărăşeşti,
cu mulţi ani în urmă, a avut o colaborare extraordinară cu d-na Angela
Similea, probabil că o să povestească chiar dânsa în interviul pe care
sunt sigur că o să i-l luaţi. Nu vreau eu să desconspir această
întâmplare care a făcut-o pe Angela Similea deşi avea un program
foarte încărcat în aceste zile, să vină astăzi aici.
Gheorghe Andrei Neagu: –Ştiu că şi dvs. aveţi un program
foarte încărcat. De aceea mă bucur că vă avem printre noi, printre
oamenii din Mărăşeşti, printre vrânceni, şi vă rog să-mi deconspiraţi dvs.
puţin din tainele prezenţei dvs. şi ale programului care vi l-aţi făcut în
această seară pentru noi.
Octavian Ursulescu: –Era inevitabil să mă descoaseți, totul a
început la marele festival al viei şi vinului la care am fost prezentator şi
unde dl. vicepreşedinte al Consiliului Judeţean, dl. Marian Oprişan, mi
l-a recomandat pe dl. primar, a zis: ”este un om extraordinar, încearcă
să-l ajuţi cum poţi, pentru că sigur tranziţia nu a ocolit nici această
sărbătoare a Mărăşeştilor”, dar faptul că pe dl. primar l-am simţit atât de
încrâncenat, de dornic să ofere locuitorilor ceva, m-a făcut şi pe mine să
accept să vin aici, deşi mâine trebuie să plec într-un alt turneu, la
noapte va trebui să mă întorc în Bucureşti, nu va fi foarte uşor, dar iată,
când mai vezi oameni care vor facă ceva, nu numai în domeniul culturii,
pentru că eu sunt convins că dânsul este un primar bun din toate
punctele de vedere, un om care iubeşte cultura nu poate fi un om care
nu-şi iubeşte cetăţenii şi care să nu încerce să-i servească. De aceea
am lăsat şi eu totul deoparte, sigur, profitând de faptul că am venit cu
doamna Angela Similea cu maşina dumneaei, am mai schimbat o
vorbă, pentru că, paradoxal, nici noi, cei din lumea aceasta artistică nu
ne întâlnim foarte des. Asemenea manifestări, asemenea spectacole ne
dau şi nouă ocazia să mai schimbăm impresii, să mai aflăm câte ceva
despre viaţa fiecăruia dintre noi. Deci eu revin la Mărăşeşti, n-aş putea
să spun după câtă vreme, oricum, după mulţi ani, ce să vă zic…
30
Gheorghe Andrei Neagu: –Cum îl găsiţi faţă de acum mulţi ani
în urmă ?
Octavian Ursulescu: – Ce să vă spun ? Despre casa de cultură
din Mărăşeşti se spune că este cea mai friguroasă din ţară, oricum una
dintre cele mai friguroase. Constat că nu s-a schimbat nimic, e la fel de
friguroasă, dar cu siguranţă publi-
cul entuziast face să dispară şi să
ridice temperatura în sală, nu mai
contează că este frig, asta proba-
bil că n-a mai ţinut de dl. primar,
dacă ar fi reuşit să ne dea şi căl-
dură ar fi fost minunat. Oricum,
dânsul a încălzit câteva săli pen-
tru a ne simţi bine. Iar faptul că a
reuşit să aducă aici pe Angela
Similea pentru o anumită generaţie, care a reuşit să aducă şi pentru cei
mai tineri trupa Exotic, spune foarte multe despre eforturile dumnealui
încununate de un succes deplin.
Gheorghe Andrei Neagu: –Maestre, eu vă mulţumesc, şi vă
consider un maestru şi să-mi scuzaţi acest, mă rog, adagio care îl fac la
numele Octavian Ursulescu. Vreau să vă mai întreb încă un lucru apoi
nu vă mai sâcâi, vă las liniştit. Dacă ar fi să vă invităm şi la anul, de Sf.
Mihail, aţi mai veni ?
Octavian Ursulescu: – E bine ca telespectatorii dvs. să ştie că
încă nu a început spectacolul, dar sunt convins că nimic din impresiile
bune pe care le-am enunţat aici nu se vor modifica, din contra, bănuiesc
că impresiile vor deveni superlative, aşa că mi-e foarte greu să vă spun
ce voi face eu anul viitor. Dacă voi fi sănătos şi voi fi în ţară, nimic nu
mă va putea împiedica să revin la Mărăşeşti. Acum, nu ştiu, va fi acelaşi
primar ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Dacă dvs. veţi mai vorbi aşa frumos
despre el, cu siguranţă că poate să aibă succes.
Octavian Ursulescu: – Mai are dreptul să candideze ? Eu nu ştiu
acum…
Gheorghe Andrei Neagu: –-Are, are dreptul.
Octavian Ursulescu: – Nu vreau să facem noi campanie
electorală, am spus acest lucru pentru că poate va fi alt primar care nu
mă va dori pe mine ca moderator al spectacolului, important este
31
altceva: ca şi ediţia a treia a acestei ediţii a Mărăşeştilor să existe
indiferent că noi sau alţii vor fi aici. Pentru Mărăşeşti, mai ales în
această perioadă de tranziţie, cum spuneaţi dvs., este un eveniment
unic. Nu ştiu câte oraşe din ţară, mult mai mari, mult mai puternice, mult
mai bogate, îşi permit ca în această perioadă să aducă pe Angela
Similea, trupa Exotic, o groază, uite, am programul aici, orchestra Ţara
Vrancei, orchestră formidabilă, cu dansatori, trupe tinere, şi Octavian
Ursulescu, fireşte.
Gheorghe Andrei Neagu: –Urându-vă succes, vă mulţumesc că
aţi avut amabilitate să intrați alături de mine în casele vrâncenilor. Încă o
dată succes în această seară şi în carierea dvs. viitoare. Şi pentru că
scriitorul Novac ne-a vorbit despre singura revistă de istorie a elevilor
care mai există în acest judeţ, şi poate nu numai în judeţ, am să dau
cuvântul, să prezinte chiar întemeietorul ei domnul Aurel Neculai şi tot
ceea ce va spune fiţi sigur că este inedit şi în primă audiţie.
Aurel Neculai: – Într-adevăr această revistă de istorie şi artă a
pornit ca o idee de la copiii Şcolii nr. 1 Mărăşeşti, care au demonstrat pe
parcursul acestor doi ani de când noi am scos această revistă, o
inventivitate debordantă, ca un model bun de urmat şi de noi oamenii
mari. Suntem deja la al cincilea număr de revistă, noi am făcut deja o
lansare în 6 august a acestei reviste, care s-a bucurat de o prezentare
în mass-media locală, de pildă Jurnalul de Vrancea i-a făcut o cronică
frumoasă, ceea ce a încântat copiii şi i-a determinat să lucreze în
continuare la această revistă.
Gheorghe Andrei Neagu: –Domnule profesor, respectă pro-
grama?
Aurel Neculai: – Ea este ca o alternativă la programă, să ştiţi,
nimic din ceea ce este această revistă nu se găseşte în manualele de
istorie.
Gheorghe Andrei Neagu: –De ce nu și materiale mai actuale,
nu?
Aurel Neculai: – E o eroare şi e o eroare mare, mai ales că noi
profesorii de istorie nu avem capacitatea şi posibilitatea să avem aceste
manuale, toate, la dispoziţie ca să avem o opinie proprie. Din ceea ce
cunosc şi din aceste manuale pot să-mi fac o părere dar nu cred că este
cazul acum. Eu discut despre revista Clio. Este o revistă deosebită, zic
eu, făcută cu suflet, cu ajutorul unor oameni de mare, mare suflet, unii
care contribuie direct. Avem şansa, onoarea ca să zic aşa, avem
32
oameni care contribuie material la realizarea acestei reviste, precum
domnul Constantin Vlase, un sufletist şi un prieten la revistă de la
început, chiar astăzi am avut, după mine, cea mai importantă reuşită cu
această revistă, este vorba de un simpozion de comunicări ştiinţifice.
Copiii, prima dată şi-au prezentat şi revista şi articole realmente inedite
legate de istoria acestui oraş.
Gheorghe Andrei Neagu: –Chiar simpozion ? Nu vi se pare că
este cam pretenţios termenul?
Aurel Neculai: – Pentru ceea ce ştim noi că ar însemna acest
simpozion, probabil că da.
Însă pentru ei, într-adevăr,
noţiunea asta este accep-
tabilă şi i-a antrenat, cu
atât mai mult cu cât la sfâr-
şit au fost chiar bucuroşi
să primească o sumă care,
într-adevăr, au fost primii
bani pe care i-au câştigat
prin munca lor. E un lucru
deosebit.
Gheorghe Andrei Neagu: –Pentru că s-a vorbit despre sponsori
şi vă văd nedespărţit de sponsorul dvs., domnule Vlase, ce anume v-a
determinat să sponsorizaţi un asemenea tip de revistă?
Constantin Vlase: – Mă măguleşte faptul că-mi spuneţi sponsor.
Nu cred că este vorba de o asemenea denumire. Eu am scos nişte bani
din buzunarul propriu ca să stimulez aceşti copii, care sunt nişte copii
deosebiţi şi care într-adevăr fac un lucru deosebit cu această revistă.
Sub îndrumarea profesorului lor şi mai ales a inimosului profesor
Nicolae.
Gheorghe Andrei Neagu: –Domnule Vlase, dvs. puteţi să
scoateţi banii aceia pentru Robingo, de exemplu. Totuşi, de ce i-aţi scos
pentru această revistă?
Constantin Vlase: –Sigur că puteam să-i scot pentru Robingo, la
care nu joc, pentru că nu-mi place să stau seara să mă uit atâta timp la
televizor să văd Robingo.
I-am scos pentru că eu sunt un copil al Mărăşeştiului. Şi tot ceea
ce am făcut pentru copiii Mărăşeştiului, am făcut în amintirea faptului că
eu copil fiind am fost un copil necăjit, şi dacă-mi dădea cineva o
33
bomboană, era un mare lucru pe timpul acela. Asta este dorinţa mea, ca
să îndulcesc puţin viaţa copiilor şi să-i ajut dacă pot să facă ceva şi
creativ în acest domeniu.
Gheorghe Andrei Neagu: –Mai aveţi din câte ştiu un premiu
Vlase. Puteţi să ne spuneţi ceva despre ce înseamnă premiul Vlase ?
Constantin Vlase: – Da, tot în această idee, cu doi ani în urmă,
la liceul din Mărăşeşti unde am învăţat şi eu ca elev un premiu care se
numeşte premiul Vlase, cu o sumă modestă, 500.000 de mii de lei şi
care se înmânează celui mai bun elev al liceului. Sigur, alegerea celui
mai bun elev al liceului rămâne la latitudinea liceului. Eu doar am fixat
nişte criterii, pe baza cărora să aleagă pe cel mai bun elev al liceului. Şi
eu am creat o diplomă frumoasă şi înmânez în fiecare an această
diplomă şi acest premiu celui mai bun elev al liceului.
Gheorghe Andrei Neagu: –Ce gânduri de viitor aveţi stimate
domnule profesor în legătură cu Clio ?
Ion Neculai: – Vreau să vă spun că atunci când am lansat nr. 2,
am avut onoarea să fac un interviu pe Radio Iaşi şi le-am spus aşa: am
scos două numere, n-aş vrea să mă opresc pentru că, copiii sunt într-
adevăr încurajaţi şi interesaţi să facă acest lucru şi dovadă că am ajuns
la numărul cinci, cu toate greutăţile materiale pe care realmente le
întâmpinăm. Ea are într-adevăr un caracter artizanal, e făcută aşa
tocmai ca un protest la ceea ce se întâmplă din punct de vedere
economic, social, în România de astăzi, când Rodipetul este plin de
reviste ilustrate, noi facem o revistă poate cu tehnica secolului 19, dar
cu sufletul mileniului 3. Şi vreau să vă spun că ea va avea viaţă cât voi fi
eu, mai ales că sunt aceşti copii de la care porneşte această idee şi
această revistă, pentru care sunt mulţumit.
Gheorghe Andrei Neagu: –Sunteţi convins că după ce nu veţi
mai fi dvs. veţi găsi deja un urmaş care să vă înlocuiască la cârma
revistei ?
Ion Neculai: –Este bună întrebarea. Cred că din punctul de
vedere al copiilor, lucrul acesta este posibil să aibă o urmare. Sper şi
cred că se va găsi şi un om care să-mi ţină locul, pentru că un dicton
mai vechi spune că nimeni nu este de neînlocuit. Şi eu cred în asta.
Gheorghe Andrei Neagu: –Vă doresc succes! Domnule Vlase,
dvs. aveţi gânduri de viitor în legătură cu buzunarul propriu în materie
de sponsorizări ?
34
Constantin Vlase: –Eu am trăit toată viaţa cu un principiu: decât
să sufere prietenia, mai bine punga. Eu nu sunt excentric, dar îmi place
să fac daruri, daruri plăcute celor necăjiţi. De fapt acţiunile acestea
organizate cu ocazia zilei Mărăşeştiului, este singura de fapt acţiune, a
mai fost un concurs de creaţie literară, a mai fost o masă organizată cu
veteranii de război şi cu pensionarii, la care eu am contribuit într-adevăr
substanţial, să zic şi mese rotunde, între tineri şi bătrâni şi s-au
schimbat idei deosebit de interesante. Sper că şi pe viitor voi fi unul din
cei care susţin activităţile culturale din oraşul Mărăşeşti.
Gheorghe Andrei Neagu: –Dorindu-vă buzunare pline şi gânduri
bune, vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în emisiunea Voci din
tunelul tranziţiei şi pot să vă garantez că vom fi alături de dvs. la toate
iniţiativele culturale pe care le veţi iniţia.
Constantin Vlase: –Vă mulţumim!
Gheorghe Andrei Neagu: –Stimaţi telespectatori, am un moment
deosebit în emisiunea noastră, aceea de a vă prezenta momentul de
senzaţie al acestei seri, prezenţa primei doamne a scenei muzicii
uşoare româneşti, Angela Similea, la Mărăşeşti. Bine aţi venit, stimată
doamnă !
Angela Similea: –Mulţumesc foarte mult pentru urare. Și
mulţumesc că am fost invitată.
Gheorghe Andrei
Neagu: –Spuneţi-mi, aţi
mai fost vreodată în Mără-
şeşti ?
Angela Similea: –
Eu am mai fost în Mără-
şeşti dar motivul pentru
care am primit această
invitaţie fără să stau pe
gânduri este legat tot de o
venire a mea la Mărăşeşti
cu foarte, foarte mulţi ani în urmă, când acelaşi primar era şi atunci şi
când, aflând într-o noapte că suntem înzăpeziţi la câţiva kilometri de
Mărăşeşti, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să ne trimită utilaje, să ne
aducă aici, în orăşel, şi ne-a încălzit cu ceaiuri şi toată lumea a sărit în a
ne sprijini şi a ne oferi un cât de cât confort, aşa cum românul ştie să fie
o gazdă bună. Dumnealor aici, la Mărăşeşti au fost extraordinari, s-au
35
purtat extraordinar cu noi, până dimineaţă au deszăpezit drumul spre
pod, şi aşa am reuşit dimineaţă să ne continuăm drumul spre Bucureşti.
Această amintire a revenit cu o forţă extraordinară în momentul în care
dl. primar m-a sunat şi m-a rugat să vin la această mare sărbătoare a
oraşului. Şi cum eu nu uit niciodată şi nu doresc niciodată să rămân
datoare, mi s-a părut firesc să răspund invitaţiei din tot sufletul,
gândindu-mă la ce minunaţi au fost dumnealor cu 15 ani în urmă.
Gheorghe Andrei Neagu: –Având în vedere sentimentul nobil
care vă leagă de oraşul Mărăşeşti, spuneţi-mi dacă aţi găsit vreo
diferenţă între seara când aţi fost scoasă din zăpezi şi seara când
Arhanghelul Mihail patronează spiritul şi cugetul acestui micuţ orăşel
vrâncean.
Angela Similea: –În noaptea aceea, pentru că noaptea am ajuns
atunci, toată lumea era înfrigurată, dar un soi de bucurie copilărească
stăpânea pe toţi cei ce se aflau în jurul nostru spre a ne da o mână de
ajutor şi spre a se bucura de prezenţa noastră, astăzi însă am observat,
nu fără surpriză, plăcută de altfel, manifestări deosebite, dezvelirea unui
monument, inaugurarea unei secţii, multă lume adunată la casa de
cultură pentru a sărbători această minunată zi ce aparţine oraşului. E
adevărat că şi acum e un început de iarnă, dar fără zăpadă. Aş fi dorit
să ajung aici şi într-un alt anotimp să văd ce înseamnă frunza, ce
înseamnă iarba, cum sunt florile, cât de gospodari sunt locuitorii…
Gheorghe Andrei Neagu: –Poate că o să aveţi timp odată să
staţi mai mult, să vedeţi că sufletul oamenilor acestora este minunat, dar
permiteţi-mi să vă mai pun o întrebare, ştiu că trebuie să intraţi în
concert, dezvăluiţi-ne cam ce suprize le veţi face acestor oameni de
care vă leagă o amintire atât de plăcută.
Angela Similea: – Nu ştiu dacă se mai numesc surprize piese
care deja au pătruns în sufletul publicului, dar, trecând peste această
idee, sper ca programul ce l-am alcătuit, să dovedească într-un fel
recunoştinţa pe care le-o port pentru noaptea de acum 15 ani.
Gheorghe Andrei Neagu: –Daţi-mi voie să vă urez mult succes
şi să vă mulţumesc că aţi fost alături de mine în emisiunea Voci din
tunelul tranziţiei în toate casele vrâncenilor care se va difuza peste
numai o jumătate de oră.
Angela Similea: – Mulţumesc, succes, şi vă sărut pe toţi.
Gheorghe Andrei Neagu: –Şi noi vă mulţumim, sărut-mâna!
36
Interviu electoral realizat la
Studioul Televiziunii Focșani în 1996
Adriana Gavriliu: –Bună seara doamnelor şi domnilor. În
această seară invitatul nostru este dl. Gheorghe Neagu, candidat la
funcţia de deputat pe locul 2 în Partidul Alianţa Verde Ecologistă,
condus de Victor Eduard Gugui. Bună seara domnule candidat!
Gheorghe Andrei
Neagu:–Bună seara!
A.G.: –Îmi pare rău că m-am
încurcat puţin la denumirea
aceasta, şi nu întâmplător, este
puţin mai ciudată…
Gh.A.N.: –Partidul este o
componentă a Alianţei Naţional
Liberale Ecologiste (A.N.L.E.),
formate din Partidul Naţional
Liberal Câmpeanu şi foştii ecologişti care s-au înregistrat sub denumirea
de PAVE
A.G.: –Nu vă temeţi că electoratul vă va dibui cu greu pe listă,
dacă sunteţi ascuns sub o denumire atât de complicată ?
Gh.A.N.: –Noi avem o poziţie favorizantă pe buletinul de vot,
suntem chiar în dreapta sus…
A.G.: –Şi sigla dvs.?
Gh.A.N.: –Sigla este bradul verde cu o săgeată într-un cerc.
A.G.: –Deci stimaţi telespectatori, bradul verde cu o săgeată
într-un cerc este sigla acestui partid. Domnul Gheorghe Neagu s-a
născut în anul 1949 în judeţul Neamţ, comuna Trifeşti, s-a aclimatizat
din anul 1976 în Vrancea, a lucrat la Direcţia Muncii, apoi director în
domeniul asistenţei sociale, până în 1993 când a scos primul ziar
particular din Vrancea, este vorba de Jurnalul de Vrancea. Este căsă-
torit, are trei cărţi de specialitate în domeniul sistemului informaţional, un
roman, un volum de nuvele. În Vrancea a început să lucreze în anul
1974, cu lucrări de ameliorări şi hidroameliorări La Motnău, Nereju şi
Valea Sării. De atunci iubeşte Vrancea şi se pare că a rămas cu totul al
ei. Anul acesta a devenit consilier judeţean pe lista PNL-Câmpeanu, iar
37
în vederea alegerilor generale este candidat la funcţia de deputat, locul
2, în ANLE. Domnule Neagu, partidul din care faceţi dvs. parte doreşte
să ofere o alternativă la celelalte, poate zeci de programe şi doctrine
care stau pregătite să intre sub nasul alegătorilor. Spuneţi-mi ce
alternativă propune partidul dvs. ?
Gh.A.N.: –Să nu mai facem greşeala din 1992 când dl. Radu
Câmpeanu n-a candidat la prezidenţiale şi a lipsit naţia română de o
ofertă serioasă. De data aceasta, în alianţa pe care o avem cu domnii
de la ecologişti, suntem ferm convinşi că unei naţii atât de inteligente şi
de sănătoase în gândire, cum este naţia română şi vrâncenii mai ales,
nu le stă rău dacă se gândesc la oferta noastră electorală care se
structurează pe câteva puncte extrem de substanţiale şi de larg interes.
Liberalismul prin ceea ce înseamnă el, ca valoare şi ca funcţie politică,
înseamnă libertate de
acţiune, înseamnă o scutire
de taxe pentru cei care-şi
încep activităţile de orice
gen la început de drum.
Înseamnă pe lângă tot
ceea ce oferă alţii, o mai
mare deschidere spre
liberalismul internaţional. Nu este un secret faptul că liberalii au o
internaţională liberală la care oricând au putut apela.
Un exemplu a fost când, în guvernul Stolojan, liberalii domnului
Radu Câmpeanu au scos ţara din iarna lui 1992, aducând credite fără a
mai fi rambursate de la greci, 600 de milioane de dolari, şi petrol şi tot
ceea ce a fost nevoie pentru ca să ieşim după mineriadele de care s-au
făcut vinovaţi politicienii din acele timpuri. Este interesant că astăzi
lumea, mă refer la cei implicaţi la evenimentele din 1992, parcă nici n-ar
fi trăit acele vremuri, şi le trec cu vederea cu mare lejeritate.
A.G.: –Ca şi o naştere, revoluţiile se uită repede.
Gh.A.N.: –Noi am fost atunci în postura de a fi acuzaţi că am
colaborat cu preşedintele Iliescu. Nu, noi n-am colaborat cu preşedintele
Iliescu, noi am colaborat cu ţara. Ţara avea nevoie atunci, într-un
moment critic, de a ieşi din criză. Am făcut dovada că putem. Am adus
căldură în casele oamenilor, am adus liniştea de după mineriade şi am
adus un nou suflu, ca să zic aşa în ceea ce înseamnă privatizare, în
ceea ce înseamnă libertate de acţiune, pentru că orice a însemnat
38
guvernul Stolojan cu liberalii care au fost în el, orice i s-ar putea
reproşa, numai faptul că n-a fost democratic, că n-a făcut alegeri
corecte şi că n-a avut o mare deschidere către occident. Bazându-ne pe
memoria vrâncenilor şi pe sufletul lor, am zis că ar fi de neiertat dacă
aceiaşi liberali, astăzi, nu şi-ar dovedi oferta şi nu şi-ar pune la dispoziţia
vrâncenilor o nouă variantă politică. Să promitem sau să acuzăm pe
cineva nu ne stă în caracter. Ceea ce vrem este doar să atenţionăm.
Atunci când ai voinţă politică, voinţa de a face şi oameni pregătiţi pentru
aşa ceva, poţi să treci cu pieptul deschis în faţa alegătorilor. Și se vede
de fapt că, prin intrarea noastră în Consiliul Judeţean din anul acesta,
au început deja să se producă unele mutaţii, să fie cu mai multă
seriozitate legate lucrurile între ele, chiar şi între opoziţie şi puterea
actuală, chiar şi între membrii diverselor grupări politice din opoziţie.
Credem şi sperăm ca, prin ceea ce venim să oferim, să fie de bun augur
şi credibil pentru vrâncenii noştri. În plus, aducem noutatea ecologiştilor
autentici, cei conduşi de dl. Victor Eduard Gugui, personaj cunoscut
încă din seara zilei de 22 decembrie când a dat citire manifestului către
țară, și cred că lumea n-a putut uita ce patos şi ce dăruire sinceră a avut
dumnealui în seara acelei zile deosebite şi după aceea. Este directorul
revistei Baricada, a ziarului cotidian Meridian și un militant permanent
pentru dreptate, pentru prosperitatea neamului românesc. În aceste
condiții, vă dați seama că suflul ecologist de o curățenie morală, de o
curățenie politică, de curățenie a mediului adus în rândul liberalilor
domnului Radu Câmpeanu, nu poate fi decât benefic. La rândul lor,
ecologiștii nu pot trăi decât într-o societate prosperă, prosperă la toate
nivelurile. Pentru că, să fim sinceri, și printre pedeseriști sunt liberali
care sunt inconștienți și nu-și dau seama că sunt liberali. Cum erau și în
timpul comuniștilor. Erau destui oameni, și directori, și oameni serioși
care aveau atitudine liberală față de ceea ce făceau, bineînțeles,
suportau unii consecințele, mai erau luați, criticați, sancționați chiar
pentru ceea ce făceau. Iată că acum, toți cei care vor să facă ceva,
venind în jurul nostru și în sprijinul nostru, au și libertatea de a face. Noi
le promitem acest lucru.
A.G.: –De ce credeți dvs. că alternativa liberală ar fi de preferat
unei oferte social-democrate sau de evident stânga, în care protecția
socială e elementul central, se știe că e important pentru un popor, cum
sunt românii, acest punct numit protecția socială.
39
Gh.A.N.: –Doamnă, de circa șase ani în România se tot
protejează social. Adică, s-au tot împărțit bunuri create în vremea
comuniștilor. Valori noi, foarte puțin s-au adus în punga și în viața
omului de zi cu zi. Este nevoie acum să se creeze valori noi.
Liberalismul creează.
În cei 140 de ani de guvernare liberală
cât a fost în România, s-a pornit de la vremea
lui Kogălniceanu și de la primii liberali ca
Brătianu și s-a ajuns până la guvernul
Tătărăscu și alți liberali care au fost în
perioada de prosperitate interbelică, să se
convingă nația română că liberalismul văzut
sănătos, pe principii adevărate, poate aduce
bunăstare. Vă spun că este îngrijorătoare
starea în care o națiune tot așteaptă cu mâna întinsă, sau este împinsă,
de fapt, să fie servită sub paravanul unei așa-zise protecții sociale cu tot
felul de sume simbolice, de pensionare, în jur de 10000 de lei la CAP,
de tot felul de ajutoare sociale. Ele pot fi adevărate și reale. Eu am
lucrat într-un domeniu destul de precis, domeniul acesta al asigurărilor
sociale, al ajutoarelor sociale și am avut situații când primarii din
comune, din dorința de a-și face capital politic, umpleau câte un autocar
și îi făceau handicapați. Ei, nu există, de bun simț, la un vrâncean, cum
ar fi mama mea, de exemplu, să fie, la 67 de ani, beneficiară a unei
pensii de handicapat. Nu, ea poate fi beneficiara unor pensii de
bătrânețe, sau a uzufructului valorilor aduse de urmași, de nația
întreagă, de generația tânără. Nu se poate trece cu vederea, că
asemenea gen de politică a dus la creșterea mortalității, că nu mai
avem un spor natural de populație, că astăzi le este frică vrâncenilor să
aibă 5-6 copii, pentru că-și dau seama că n-au cu ce-i crește și că toate
greutățile acestea, puse cap la cap, nu mai pot să poarte denumirea de
protecție socială. Protecția socială se poate acorda acelor categorii cu
adevărat ajunse în impas, acelor categorii care n-ar putea să se
integreze într-o societate sănătoasă puse pe adevărate valori. Iată că
liberalismul spune: Hai să facem valori, să venim cu bunăstarea în
casele noastre, să venim cu tot ce înseamnă libertate de acțiune. Îți dau
un singur exemplu: Văcăroiu a recunoscut recent că cca. 48% din
datoriile diverșilor agenți economici către stat au fost aduse la bugetul
centralizat. Restul au fost ba amânate, ba eludate, ba economie
40
subterană. Ce-ar fi fost dacă taxele, accizele, TVA-urile și toate astea
reprezentau jumătate din cât reprezintă acum ? S-ar fi rulat bani în
continuare, s-ar fi creat noi valori, și la bugetul statului ar fi ajuns sume
mai mari. Este atât de simplu de înțeles acest lucru, fiscalitatea, care la
ora actuală îngrădește libertatea de acțiune, duce de râpă orice inițiativă
de investitor, de dezvoltare pe baze sănătoase și reale… Ce înseamnă,
în asemenea condiții, perpetuarea protecției sociale ? Vin niște
osmanlîi, niște arabi, niște cetățeni cu 2-300 de dolari, se fac mari
patroni și aflăm după aceea că fraudele lor vizavi de statul român se
ridică la miliarde și miliarde și miliarde. Ei, nu este posibil ca românul de
aici să nu aibă credite care să-i asigure libertatea de mișcare, s-i
asigure o prosperitate de pe urma căruia statul nu poate decât să
profite. Eu nu cred că un oraș de oameni, bogați, un județ de oameni
bogați, cu niște viticultori care să nu fie nevoiți să-și trimită la marii
mamuți de prelucrare a vinului din Vrancea strugurii pe 400-500 de lei,
un județ care să-și poată permite să strige în Parlament aidoma lui Moș
Ion Roată. Pentru că județul are mari tradiții în ceea ce privește
democrația și lupta pentru dreptate și adevăr și libertate, nu cred că un
județ ca acesta nu merită să aibă la ora actuală o ofertă din partea unor
oameni cât de cât onești. Nu spun că eu sunt cel mai desăvârșit om, dar
pot să asigur electoratul vrâncean că am pus suflet prin tot ceea ce am
făcut, prin Jurnalul de Vrancea, prin funcția de consilier județean, prin
activitățile mele de a ajuta 400 de handicapați la Odobești din toată
Moldova. Nu cred că poate să vină cineva și să spună că nu are
încredere în ceea ce fac eu ca persoană și că eu nu voi avea curajul să
reprezint în Parlamentul României interesele vrâncenilor. Interesele
vrâncene sunt apropiate sufletului meu, ei își doresc să trăiască bine, ei
își doresc să aibă familii sănătoase, ei își doresc să fie liberi de inițiativă,
că aici a fost întotdeauna o zonă efervescentă din punct de vedere al
schimburilor economice încă înainte de Unirea Principatelor. Aici era
vama, se făceau negoțurile între cele două părți ale Unirii celei mici, să
zicem așa, iar tradiția nu a putut să fie uitată de urmașii vrâncenilor de
pe vremea lui Cuza. Și atunci, cum poți tu un partid ajuns în urma unei
doctrine sociale și a unei conjuncturi care a fost imediat după ’89, cum
poți tu să vii și să neglijezi aceste cerințe vitale ale oamenilor din
Vrancea. Noi nu vrem să neglijăm asta, dimpotrivă, noi vrem să oferim o
gură de oxigen întreprinzătorilor vrânceni și să-i ajutăm pe cale
legislativă, cu facilități care să reprezinte nu numai scutiri de taxe, nu
41
numai înlesniri, ci și înființare de bănci, cu credite favorizante pentru
viticultori, pentru țăranii agricoli, pentru toți lucrătorii, de fapt, care
doresc să facă ceva, pentru că cei șase ani de guvernare, plus politica
ceaușistă care a fost înainte, au îmbătrânit populația.
Vom avea în curând spaima să
vedem terenuri nelucrate pentru că,
efectiv, nu va avea cine să le lucreze.
Regret că n-am avut onoarea să stau
într-un dialog direct cu puterea sau cu
ceilalți opozanți de marcă și numeroși a
județului. Eu cred că dintr-un dialog din
acesta și dumnealor ar fi avut de
câștigat. N-aș vrea să lungesc prea
mult discuția pentru că nici nu mai e
timp dar, la ora actuală, între ceea ce
am văzut că au oferit chiar în studioul
dumneavoastră diverși candidați veniți
în Vrancea și ceea ce vreau eu, în
numele meu personal, și al partidului și al Alianței Național Liberale
Ecologiste, cred că pot să afirm că sunt deja un bun cunoscător al
problemelor vrâncene. Mai pot să afirm că am și participat ca ziarist la
refacerea obștilor, împreună cu senatorul Cătuneanu, ne-am dus în
majoritatea comunelor de munte, la redarea unor terenuri abuziv
confiscate, vedeți cazul de la Urechești, vedeți o serie de alte și alte
situații, la recunoașterea unor merite, a unor valori pe care astăzi toată
lumea nu mai vrea, nu mai are timp să se ocupe. Am fost poate singurul
om care am strâns copiii talentați într-un volum și am făcut o antologie
cu ei. Ca o speranță. Din puținii bani pe care-i avem. Ei, alții care sunt
plini de bani la ora asta, în numele protecției sociale, n-au făcut nimic
pentru așa ceva. Mi se pare că este cazul, ca s-o spunem răspicat,
chiar acum în ultimul ceas, când mult timp nu mai este până la
introducerea buletinului de vot în urnă, să le oferim vrâncenilor un
vrâncean autentic, prin adopțiune, dacă vor să mă considere așa, din
’74 și până acum. Sunt niște ani care pot fi luați în considerație și care
cred eu că mă vor face să mă uit cu sinceritate în ochii dumnealor, în
orice clipă, în orice moment. Te-am ales, ne-ai făcut de râs sau ne-ai
făcut așa cum suntem noi, falnici, în Parlamentul țării. Eu cred că au
nevoie de un glas, o voce autentică, sinceră, onestă, care dorește în
42
Vrancea ca lumea să trăiască mai bine și într-o democrație mai
autentică, chiar nu este o greșeală de exprimare, mai autentică. Nu pot
nega că există democrație, dar oarecum de împrumut. Au ajuns chiar să
spună că e o democrație balcanică și cred nu e departe de adevăr
această categorisire, ori eu vreau să fim europeni cu adevărat, dar nu
atât bătând la porțile europenilor, ci aducându-i pe europeni aici și
demonstrându-le că aici au ei ce învăța, ce lua de la noi. Noi, la rândul
nostru, să ridicăm și noi pretenții că le dăm dar nu oricum. Le dăm dar
într-un climat de schimb și de onestitate în afaceri așa cum îi stă bine
oricărui întreprinzător, și mai ales celui vrâncean.
A.G.: –Sunteți ziarist și doriți să intrați în politică. Ce afinități
credeți că există între politică și ziaristică ?
Gh.A.N.: –Afinitățile sunt extrem de multe dar vreau să mă
opresc doar la câteva. Eu nu pot să zic că am făcut ziaristica cea mai
adaptată unui anumit moment. Eu am pus mâna pe bardă și am început
să demontez răul de la rădăcină. Un politician autentic, asemenea
ziaristului care a încercat să se lupte cu structuri mafiote, fără nicio jenă,
vă spun, și fără teamă, așa trebuie să facă și în Parlament. Dacă nu are
în el curajul și tăria morală de a contribui cu adevărat la asanarea
morală a acestei țări, politicianul trebuie să-și vadă de treabă. În același
timp, nu am fost un tip extrem de categoric, am lăsat o poartă deschisă
de dialog, am dat drept la replică și oamenilor din presă, care m-au
insultat în fel și chip, prin dreptul la replică. Am încercat, pe de altă
parte, așa voi face și în politică, voi lăsa o poartă deschisă pentru dialog
tuturor celor care au ceva de spus, dar cu o singură condiție: să fie în
favoarea nației române. Alte afinități ar putea fi marea deschidere către
tinerețea acestei nații. Eu sunt sincer îngrijorat și mă gândesc că voi
ajunge în curând la o vârstă când voi regreta că n-am făcut mai mult
pentru tinerii care vor trebui să-mi ia locul. Mai există afinități,
întotdeauna am ridicat în Jurnalul de Vrancea un semnal pentru bătrânii
care sunt neglijați, neocrotiți de tot felul de instituții de asistență socială,
sunt cunoscute cazurile celor de pe la stadion, cazurile cerșetorilor, pe
care am încercat să-i ajutăm, nu să scoatem o lege și să-i băgăm în
pușcărie, cum se procedează în ultima vreme. Nu, ci să le creăm
condiții ca să n-ajungă cerșetori. Aceasta este esența liberalismului și a
jurnalismului autentic. În condițiile acestea, eu am încercat să fiu, pe
undeva, de folos acestei zone geografice a țării, și cred că dacă voi
reuși să strâng aspirațiile vrâncenilor alături de persoana mea, să
43
reprezint și în Parlament un ton și un tonus nou în ceea ce privește viața
politică. Nu mi-ar fi ușor, și în presă este foarte greu, ești târât prin
tribunale, și în politică este la fel de greu. În ambele situații am avut tăria
morală să merg până la capăt, indiferent dacă am pierdut sau am
câștigat. Câștig în numele celor mulți, sunt fericit! Pierd în numele meu,
eu singur să plătesc oalele sparte. Dar nu am încercat niciodată să aduc
prejudicii unor oameni onești, cinstiți și care n-au la ora actuală puterea
de a se bate. Eu zic că pot să mă bat pentru ei.
A.G.: –Doamnelor și domnilor, vi s-a prezentat în această seară
domnul Gheorghe Neagu, care candidează ca deputat locul 2 la
A.N.L.E. Să repetăm pentru telespectatori care este semnul dvs. de
identificare.
Gh.A.N.: –Semnul de identificare este un brad cu o săgeată, iar
ca poziţie avem locul 8 la Senat, iar la deputaţi locul 20. Se pot găsi pe
buletinele de vot.
A.G.: –Doamnelor și domnilor, aici se încheie primul studio
electoral din această seară, vă mulţumesc domnule Gheorghe Neagu şi
rămâneţi în continuare alături de noi. La revedere!
44
Interviu acordat Studioului de Televiziune Focșani-2006
Reporter: –Care mai este condiția de scriitor în Provincia
Europeană Vrancea?
Gheorghe Andrei Neagu: –În urmă cu vreo câteva zile, din
dorința de a mai lua pulsul cititorilor, m-am deplasat în comuna
Gologanu din județul Vrancea. Comună mai nou înființată, dar cu
potențial. Eram împreună cu scriitorii vrânceni din Asociația Duiliu
Zamfirescu, actori de la Teatrul Municipal Focșani și un cantautor din
Panciu, cu o voce deosebită, o chitară rece asezonată și cu textele
aferente unor mari simțiri.
Primarul ne prezenta unei săli
arhipline, unde tocmai strânsese mai
mulți săteni, să le comunice despre
intrarea în U.E., apoi ne lasă să le reci-
tăm sătenilor. Cum erau cam de vârsta
noastră, se înțelege că făcuserăm ace-
leași șapte clase cu aceeași programă
școlară, mi s-ar fi părut firesc să nu-i
văd surprinși la auzul unor enunțuri
poetice din Eminescu, Topârceanu etc.
etc.
Eroare. Taman când unul din
colegi își propusese a le desfăta auzul
cu versuri alese din Topârceanu, o voce din sală țâșni din forfoteala și
scârțâitul scaunelor de plastic: Cântă bă, ceva populară!!!
Cam asta-i condiția scriitorului român în acest început de mileniu.
Așa e cu începuturile. La început de an nu rămâi decât cu oboseala
petrecerii și…ca să nu fiu deosebit de cinic, speranța și idealurile care te
îndeamnă să mergi mai departe pentru un început de veac nou, care-i
de fapt tot o continuitate de generații, de factori sociali in schimbare.
La oraș e si mai și. Îți propui să te vezi cu cititorii și nu se adună
în jurul tău nici măcar o duzină de părtași la o serată poetică. Altfel,
când îi întrebi, se dau loviți de soartă, de indiferență, de lipsa de interes
al creatorilor față de el, cetațeanul dornic de cultură.
Și daca vrei să-l iei in serios, te păcălești de nu te vezi. A rămas
doar sa rămâi în așteptarea unui interes sporit din partea autorităților
45
locale, pentru că la București abia de-și mai ajung lor, centralilor, de a
se băga in seamă, dar să se mai intereseze de un poet sau de un
prozator din provincie.
Buzura, cum a plecat din capitală, cum l-au șters din catastifele
simpozioanelor culturnice bucureștene. De chestia asta s-a prins
Brumaru și a dat în porno, reușind ca din când în când, să mai fie
chemat pe la câte o șușanea literara. N-ai să-l vezi pe Manolescu, în
calitatea lui de președinte al condeierilor români și nici pe vreun
vicepreședintele său, să se îngrijească de promovarea vreunui prozator
din provincie, cu atât mai vârtos cu cât încă de la instalarea în funcție s-
a văzut un fel de ambasador la UNESCO și și-a tras un mașinoi la scara
USR de multe zeci de mii de euro, de parcă a dat bunăstarea peste
penițărimea română.
De altfel, despre cultură pot afirma că este o noțiune variabilă.
Noțiunea este greu de definit, mai ales când unii șefi de cultură au o
viziune cu totul anapoda despre profilul de scriitor.
Te duci într-o localitate la o întâlnire cu cititorii. Se dă ordin
directorilor de case de cultură să închidă porțile scriitorilor. Adică: ești
scriitor, luptă-te pe străzile pustii. Cu așa culturnic, ce profil de scriitor să
mai ai?
Personal sunt dezgustat de profilul dorit scriitorului vrâncean. In
plus, scriitorul vrâncean trebuie să-și ceară voie ca să prezinte o carte,
să inițieze o activitate literară reală, etc.etc. In alte părți de Românie o fi
altfel?….
Nu cred că trebuie să vedem in scriitorul român un țap ispășitor
pentru păcatele societății românești în general. Risc să afirm că sciitorul
român își continuă zbaterea de a ieși din fantomatica sau reala literatură
de sertar, publicând chiar texte scabroase, scatologice sau sexualiste
de parcă Villon n-ar fi existat până acum în literatură, și nici erotismul
din insula Lesbos, despre care noi făcurăm vorbire in Oglinda Literara.
Tinerii basarabeni sunt în top la Polirom și Romania Literara și se
bucură de sprijin de la Editura Vinea și redacția Tomis, ba chiar se
stropșesc ritos la Vlahuță, Creangă, Eminescu… Și asta cu larga
sprijinire a lui Manolescu, Liiceanu, Cărtărescu s.a. Câtă literatură porno
nu se afla pe vremea comuniștilor prin toaletele publice, nu va mai
povestesc, că a venit Bradea, Komartin, și Vlădăreanca să ni le pună în
pagina de la început de mileniu.
46
Rep: –Si totuși, ce ați realizat în aceste condiții de provincie
europeană mioritică ?
Gh.A.N.: –In anul 2006 am reușit să scot deja celebra casetă
ESENȚIALE cu 16 autori
vrânceni, membri ai Asociaţiei
Culturale Duiliu Zamfirescu din
Vrancea, să fiu inclus în
Dicționarul General al Literaturii
Române sub egida Academiei
Române cu revista Oglinda
Literară, (care are deja peste
4ooo de vizitatori pe situl
www.oglindaliterara.ro, plasân-
du-se cu 3 locuri deasupra trustului care editează Dilema Veche,
Academia Cațavencu.
În plus am intrat și în Dicționarul biobibliografic a lui Sasu, iar dl.
prof.dr.Ion Rotaru m-a inclus într-o Istorie a Literaturii Romane de la
origini…, cu o prezentare destul de amplă. In plus, am apărut într-o
antologie PROZA.RO scoasa la Editura Paralela 45, și lucrez de zor la
romanul “Un securist de tranziție”, pe care-l public în foileton doar
pentru că nu-l pot termina altfel, pentru că în majoritatea timpului, alerg
după sponsori pentru revistă.
Pentru anul 2007 voi relua și îmbunătăți unul sau două volume,
dar lucrez și la un nou volum de proză scurtă. De Festivalul Duiliu
Zamfirescu nu mai vorbesc pentru că l-am cedat Primăriei Focșani.
Primarul Bacinschi a eșuat în anul 2006, ca acesta să redevină ceea ce
a fost. Poate că la anul….
În plus l-am oferit și Consiliului Județean Vrancea alături de un alt
festival ce cred că ar fi semnificativ pentru aceste meleaguri: ”Miorița”.
Îmi mai propun să scot o noua ediție de ESENȚIALE în care să intre
măcar 20 de scriitori din asociația noastră și să mențin Oglinda Literară
la parametri europeni cu un nou look și o nouă structură pe care s-o
lansez din ianuarie.
Numai să mă țină sănătatea….
Rep: –Ce momente de glorie pot sta la baza literaturii române?
47
Gh.A.N.: –Întrebare riscantă. Despre ce moment glorios vorbim,
românesc sau cu răsunet internațional? Dacă ar fi unul al literaturii
române ar fi Coresi. Mai departe… orice înșiruire de nume ar fi, ar
semăna cu tentativa topului celor din televiziune, a celor mai mari
români.
Şi totuși, momentul cel mai glorios,
așa ai formulat întrebarea, este momentul
Junimea. Numai că, cei ce se dau
cunoscători ai Junimii îi contestă sau trec
sub tăcere componenta masonică. Cred că
dacă Junimea nu ar fi fost masonică, nu s-
ar fi realizat mare lucru. Titu Maiorescu a
fost mai întâi de toate un frate, chiar și
pentru Eminescu despre care se știe că nu
era mason cu acte în regulă în Romania,
deși in Austria pare că se comporta ca
atare… Cred că efectele principiilor fraterne
au pogorât și asupra lui Ciprian Porum-
bescu, dar și asupra lui Conu Iancu, prelungindu-se până la Sadoveanu,
ultimul Mare Maestru al Francmasoneriei Române. Din păcate, unii,
chiar scriitori, ridiculizează cu o ignoranță damnabilă rolul masoneriei în
destinul cultural românesc, unde Bălcescu, a fost la rându-i mason,
revoluționar și om de cultură.
Când comuniștii s-au prins de binefacerile adoptării și respectării
principiilor masonice, și-au propus să adopte și ei așa ceva, (vezi
intarsia din furnirul lambriului sălii de festivități -ochiul- de la Hotel
București) numai că premizele lor au fost eronate și n-a ieșit mare lucru.
Nici Carol al II-lea cu toate fundația lui culturală n-a reușit să
realizeze mare lucru după ce și-a permis să interzică masoneria ca un
dictator veritabil. Iată de ce consider că Junimea a fost un moment
glorios prin valorile promovate in literatura română.
Rep: –Aveți prieteni sau prietenii literare ?
Gh.A.N.: –Am prietenii literare cu mai mulți din cei implicați în
această breaslă și chiar am curajul să afirm că sunt prieten, în orice caz,
mă simt mai aproape de oamenii de caracter, care nu aduc între mine și
ei infatuarea, trădarea, și care mă înțeleg și mă sprijină în tot ceea ce
fac. În zilele noastre este greu de realizat o prietenie a la Eminescu și
48
Creangă, poate și pentru că prietenia lor este deja istorie și nu o
prezență vie. Azi cine știe ce s-ar mai fi legat intre ei…
Sunt prieten cu mulți confrați de la Dinu Rachieru din Timișoara,
la Cassian Maria Spiridon din Iași, de la Magda Ursache și Cezar
Ivănescu tot din Iași, la Viorel Savin din Bacău, de la Gheorghe Istrate,
Romeo Pitulan si Florentin Popescu din București, la Florin Paraschiv,
Ioan Dumitru Denciu, Ștefania Oproescu din Focșani. Practic nu urăsc
pe nimeni. Mă feresc de impostorii care aduc tensiune, disconfort
mental și blocaj.
Dacă ar trebui să istorisesc pătăranii cu unii dintre prietenii literari,
ar trebui să vorbesc prea mult la aceasta întrebare și nu este timp.
Uite de pildă, vine Regele Mihai la Mărășești. Cum era de față și
domnul academician Breban, ii spun in șoaptă: ”Domnule academician,
ce-ar fi dacă Regele ar dori să reînființeze Fundația Culturală Regală?-
Buna idee Neagule, ai din partea mea tot sprijinul’’. Zis și făcut.
Mă apropii tiptil de Majestatea Sa,
mă strecor pe lângă primarul Emilian
Brașov taman când îi întindea cartea de
onoare ca să-și pună cuvintele în ea și-i
spun: ”Majestate, vorbesc în numele
domnului academician Nicolaie Breban,
nu ați dori să refaceți fundația culturală?
–Da, da, da, a venit monosilabic răspun-
sul regal. Cum îl știam cam fudul de-o
ureche, repet întrebarea. Același răs-
puns:-Da, da da…
Șireata de Simina Mezincescu,
văzând uluirea de pe chipul meu, s-a și
apropiat cu o carte de vizită în mână,
îndemnându-mă s-o sun ca să rezolvăm problema. Numai că înainte de
a o suna, domnul Breban îmi spune sa facem un statut, eventual după
modelul vechiului statut, cum era si normal. Când mi-a adus domnul
Pitulan o copie după statutul fundației de la academie, am rămas
perplex; fundația nu fusese desființată de comuniști, deși proprietățile,
de la zăcămintele de sare la fabrica de chibrituri si alte alea, îi fuseseră
naționalizate. Se înțelege de la sine că era inutil să mai refacem noi
ceva ce nu fusese desființat.
49
Sau alta. Aflu cu stupoare ca boierul și poetul Conachi din
cărturărimea trecută a donat un conac la Țigănești, lângă Tecuci,
Academiei Romane. Comuniștii au făcut în el un SMT, apoi școala de
perfecționare pentru agronomi, după care l-au dat siderurgiștilor
gălățeni.
După ce indianul Mittall a cumpărat Combinatul Siderurgic,
conacul de la Tigănești a rămas bun de privatizare. Și în loc de pelerinaj
pentru scriitori, era gata, gata să
se încheie tranzacția în favoarea
unui cârnățar. Am făcut scrisori
de la Eugen Simion, la confrații
din Filiala Uniunii Scriitorilor de
la Iași, dar fără prea multe
șanse de izbândă. Aflu mai
zilele trecute, că donația lui
Conachi n-a mai ajuns nici la
Academia Romană. E pustiu și se dărâmă. Și am mai putea aduce în
patrimoniul USR, dacă prietenul Cassian s-ar bate ceva mai mult pentru
stațiunea de la Strunga, unde s-ar putea înființa un festival internațional
de poezie, cu secțiuni după modelul sârbesc de la Struga.
Rep: – Sunteți un scriitor împlinit, fericit ?
Gh.A.N.: –Împlinit? Ce om se poate declara împlinit? Nu ești
împlinit nici până când mori. Chiar și atunci mai ai ceva de făcut, dacă ai
oarece valoare. Am fost mai împlinit după cinci ediții ale Festivalul Duiliu
Zamfirescu, când mi s-au promis o mulțime de lucruri, dar mi s-a dus pe
apa sâmbetei împlinirea, când secătuit de fondurile proprii, am încercat
să-l ofer autorităților locale ca să-l continue. Aș fi fost un pic mai împlinit
dacă în cei 5 ani de existență a revistei Oglinda Literară l-aș fi simțit pe
primarul Bacinschi al Municipiului Focșani stipendiind măcar odată
revista noastră.
Cât despre fericire, ce să mai vorbim. Sunt fericit pe termen scurt,
până la livrarea sentimentului. Caragiale era cât pe ce să fie fericit. Dar
nu i-a mers. Și cum să-mi meargă mie, tocmai mie. Dar ce sunt eu ca să
fiu și fericit….
Rep: –Care este cartea la care ați avut greutăți sau care v-a
chinuit cel mai mult?
Gh.A.N.: –Ai să râzi, dar cartea care m-a chinuit cel mai mult a
fost Raționalizarea Sistemului Informațional nicidecum o carte de
50
beletristică. Noroc ca am fost plătit cu un salariu pentru ea, pentru că eu
o scriam și alții semnau.
Dacă țin la o carte cu adevărat, mărturisesc aici și jur, că țin la
toate. Ele sunt copii mei. Am vreo 12 titluri publicate și încă multe altele
în lucru. Cam puțin pentru cât mi-aș fi dorit să am. Dacă aș mai trăi o
viață…
51
Interviu din Revista „SUD” din Bolintin,
8 sept. 2009
Constantin Carbarău: –Domnule
Gheorghe Neagu, sunteţi de mai mulţi ani
redactor-şef al revistei „Oglinda literară”. Cum
a apărut publicaţia dvs? Ce v-a îndemnat să
o înfiinţaţi?
Gheorghe Andrei Neagu: –Revista a
apărut în urma dorinţei scriitorilor Dumitru
Pricop, Ion Panait, Corneliu Fotea,
Constantin Ghiniţă – astăzi toţi decedaţi - de
a avea o tribună de unde să se poată
exprima în urma dispariţiei publicației Revista V., ca urmare a decesului
altor doi scriitori vrânceni: Traian Olteanu şi Florin Muscalu. Este judeţul
lovit cel mai tare şi cu cei mai mulţi dispăruţi din lumea scrisului într-un
interval de timp atât de scurt. Şi, deşi mă număram printre fondatorii
publicaţiei Revista V, alături de cei decedaţi şi împreună cu Ioan
Dumitru Denciu şi Ştefania Oproescu am putut continua prima iniţiativă
literară pentru că familile decedaților au crezut că este mai bine să
moară şi Revista V. Şi iată-ne în anul de graţie 2000 cu o Asociaţie
Culturală Duiliu Zamfirescu, legal constituită, cu un cenaclu omonim
care a reuşit să strângă în jurul ei cam tot ce era valoare spirituală în
judeţ şi nu numai. Practic Oglinda Literară a apărut la tiparniţa lui Dan
Diaconescu, prin suprimarea cotidianului Oglinda Moldovei, de sub
egida Trustului Oglinda şi asumarea revistei literare sus menţionate.
Primele şedinţe de redacţie au avut loc la sediul PNL – Câmpeanu, al
cărui preşedinte am fost ani de-a rândul. Nu ne-a dat nimeni nici cel mai
mic ajutor financiar, timp de mai mulţi ani de zile, ba dimpotrivă, la o
jumătate de an de la apariţia noastră, a mai apărut o revistă Saeculum
agreată de celebrul Oprișan prin directorul direcției de cultură, domnul
Vlăjie, revistă care a slujit mai puțin cultura vrânceană. Pentru că,
arareori vrâncenii puteau concura cu academicienii şi profesorii
universitari ce-şi publicau cursurile sau op-urile, număr de număr. Sub
coordonarea lui Mircea Dinutz, ba chiar şi a lui Florinel Agafiţei, revista
Oglinda Literară a reuşit să inducă impresia că are vederi de dreapta.
52
Era o imagine pe care am risipit-o cu uşurinţă atunci când am
publicat şi lucrări de autori cum ar fi Gherea, Păunescu, Vadim alături
de Coposu şi alţii. Iată cum, un program bine precizat încă de la primul
număr care anunţa că nu avem culoare politică și că nu vrem să fim
consideraţi ca o revistă de provincie sau o grupare de provincie, şi că ne
dorim situarea la vârful publicaţiilor similare româneşti.
Dacă ar fi să enumăr numele
întemeietorilor acestei reviste nu ar
trebui să fac abstracţie nici de
Ştefania Oproescu, nici de Virginia
Paraschiv, nici de Ioan Dumitru
Denciu, sau Mariana Viky Vârtosu,
nici de Gheorghe Suchoverski, sau
Francu Sava, sau mai ales de
Gabriel Funica. Nu-l voi uita nici pe
Virgil Panait cu toate păcatele sale,
după cum îi voi fi recunoscător tot
timpul Marianei Vârtosu. N-am să-l
pot uita nici pe Lili Goia, Gheorghe
Mocanu sau pe Stan Budeanu. Sau cum să-l uit eu pe Mircea
Ghintuială, administratorul nostru veşnic sau pe Ionica Dobre,
culegătorul tuturor lucrărilor noastre mai mult sau mai puţin onorante,
sau pe omul de bază în tehnoredactare Adrian Mirodone, care ne-a
suportat cu o eleganţă rarisimă toate hachiţele pe care un scriitor le are,
fie că îşi desfăşoară activitatea pe malurile Dâmboviţei sau ale
Milcovului. Lângă ei a venit cea mai tare dinamită a presei literare din
primul deceniu al mileniului trei – Magda Ursache. Dar şi cel mai fin
critic literar Adrian Dinu Rachieru şi marele eminescolog Theodor
Codreanu. Lângă noi a venit şi Matei Romeo Pitulan, cel cununat de
Zoe-Dumitrescu-Buşulenga, ba chiar şi celebra ziaristă română,
deţinătoare a premiului Pulitzer, ce locuieşte în Geneva, Nicolette
Franck. Nu trebuie să-ţi spun că Adrian Irvin Rozei, acest free-lancer al
jurnalismului turistic european din Franţa a venit alături de marele patriot
Valeriu Rusu – profesor la Universitatea din Provence şi de Marilena
Lică Masala, jurnalistă redutabilă ce ne reprezintă revista la Paris, după
cum australianul George Roca şi indianistul George Anca au venit să ne
sprijine în activitate, alături de canadianul Alex Cetăţeanu, unde face
casă bună cu vrânceanca Lucia Cherciu din SUA şi Carmen Săpunaru,
53
altă vrânceancă ce predă engleză prin universităţile nipone. Practic
atâta lume bună s-a perindat prin redacţia dar mai ales prin paginile
revistei încât mă cutremură gândul că am putut deschide porţile atât de
larg prietenilor creaţiei literare.
C.C.: –Este de presupus că la apariţia primului număr v-aţi
propus anumite obiective. Au fost, mai mult sau mai puţin, realizate
acestea?
Gh.A.N: – Deci, pe lângă situarea publicaţiei în rândul celor mai
valoroase reviste literare din România ne propusesem să promovăm cu
orice risc tinerii. De asemenea, ne-am propus să protestăm împotriva
vulgului şi a promovării sexualismului explicit în operele literare. Ne-am
mai propus să promovăm valorile autentice vrâncene în lumea literară
de bună calitate de la nivel naţional, să organizăm un festival naţional
„Duiliu Zamfirescu” prin care să răsplătim pe cei mai buni colaboratori ai
revistei, să promovăm scrierile colegilor de redacţie dar şi ale tinerilor
creatori, să stabilim legături cu scriitorii din diasporă, să mergem în şcoli
şi să redeşteptăm gustul lecturii, să dăm o nouă faţă culturii mioritice
etc. Pentru că am ajuns la realizări pe care iniţial nici nu le crezusem a fi
posibile. Cine şi-ar fi închipuit că o să avem corespondenţi în Japonia,
Australia, SUA, Canada, Italia, Franţa, Germania, ba chiar şi din China,
care să confere unei publicaţii sentimentul că a devenit tribuna
românismului de la un pol la altul. Mărturisesc faptul că, la început, ne
gândeam să facem casă bună cu fraţii noştri din Basarabia, Bucovina şi
Serbia, Adevărul este că românaşii din vecinătatea graniţelor noastre
sunt mai izolaţi unii faţă de ceilalţi decât cei din Canada sau Australia.
Poate şi pentru că vecinii sunt adeseori invitaţi pe la tot felul de
festivaluri şi că reuşesc în felul această să se amăgească cu gândul că
le este bine în starea în care se află. Iată de ce încerc să revin şi să
spun că obiectivele unei
publicaţii care se respectă
se pot schimba de la o
etapă la alta, funcţie de
societate şi mai ales de
anturajul care bântuie prin
paginile ei.
C.C.: –În judeţul
dvs. apar mai multe publi-
caţii literar-artistice. La
54
Odobeşti, la Mărăşeşti, la Dragosloveni şi, bineînţeles, la Focşani.
Credeţi că este atât de avid de cultură, de literatură cititorul vrâncean
pentru a impune apariţia mai multor publicaţii, practic similare, sau la
mijloc sunt orgolii, ambiţii personale?
Gh.A.N: –Domnule Carbarău, să fim serioşi! Ieri am împlinit 60 de
ani şi m-ar bate Dumnezeu de aș minţi într-un fel. Aşa spun mulţi colegi
de condei din afara judeţului, că la Mărăşeşti ar mai fi o revistă similară.
Nu domnule, nu mai există nicio revistă similară în tot judeţul. La
Mărăşeşti Profesorul Nicolae scoate o revistă de istorie „Clio”. E de la
sine înţeles că nu literatura este domeniul prioritar al revistei. La
Odobeşti a fost o încercare a poetului Gh. Istrate şi a directorului
Stoianof, de a determina pe primarul Nicolaş să scoată o revistă lunară
de cultură „Negru pe alb”. Aşa este soarta mea, ca fiecare director de la
cultură să mă caroteze încercând să scoată o altă revistă. Îmi pare rău
că vor rămâne în conştiinţa culturală drept nişte adversari slabi, care au
abandonat rapid încercarea de a minimaliza importanța revistei Oglinda
Literară. Iar la Dragosloveni n-a fost vorba de nicio revistă. A, poate
dacă, faceţi referire la revista „Salonul Literar”, scoasă pe bani publici de
răposatul Corneliu Fotea, care se bucura şi de un salariu cât de cât
acoperitor pentru ca el să-şi continue opera, de care eu n-am avut
niciodată parte. Poate alta ar fi fost şi situaţia revistei Oglinda Literară şi
situaţia mea de scriitor, dacă aş fi avut parte de vreun salariu cât de mic
pentru a putea să mănânc o pâine şi să stau la masa de lucru. Oamenii
politici și patronii n-au dat nici un sprijin unei reviste care le-ar fi adus
mai multă onoare decât le aduce Patapievici cu Iisuşi spânzuraţi cu
falusuri în erecţie şi măgari cu zvastica pe crupă. N-am cui să mă plâng
nici măcar confraţilor. Nenorocirea este că, nu din ambiţii personale
apar şi alte publicaţii, ci pentru că românul se vrea şef şi, pe onoarea
mea că doresc să dau şefia oricărui făcător de revistă vrânceană, fără
nici un ban, doar cu condiţia de a păstra revistei locul ce l-a obţinut în
ierarhia valorică a publicaţiilor româneşti. În acest context chiar fac
strigare: fraţilor veniţi de luaţi revista Oglinda Literară ca măcar s-o
mențineţi acolo unde aţi găsit-o dacă nu s-o duceți mai sus. Şi vă mai
dau ceva: toată priceperea mea de făcător de revistă, atunci când îmi
rămâne timp liber de la masa de lucru. Vă jur cu mâna pe inimă că nu
am nici cea mai mică reţinere. Dacă nu mă credeţi, înseamnă că nu
aveţi în domniile voastre curajul de a încerca, de a răspunde unei
provocări oneste; eu unul m-am cam săturat să fiu victima unor uneltiri
55
de doi bani a unor bârfe dezonorante prin culisele diverselor medii
social-culturale.
C.C.: –Despre unele publicaţii se zice, uneori cu ironie, că sunt
„provinciale”. Ce înţelegeţi dvs. printr-o asemenea caracterizare? Cât de
provincială sau neprovincială este „Oglinda literară”?
Gh.A.N: –Nu este nicio ironie când se spune despre unele
publicaţii că sunt provinciale. Fie din cauză că n-au distribuţie naţională
şi implicit un tiraj corespunzător unei asemenea distribuţii, fie din cauza
unei scriituri lipsite de calităţi sau de deschidere specifică unei culturi
naţionale. Dar cel mai grav, nu este că unii spun pe bună dreptate că
sunt reviste de provincie, ci pentru că asemenea reviste sunt foarte
tupeiste. Se cred buricul pământului, lovesc în stânga şi-n dreapta, fără
discernământ şi fără asumarea criteriilor culturale solide. Mai mult, în
provincialismul lor devin solidare şi-şi fac servicii reciproce de a-şi
acorda una alteia diplome şi certificate de bună purtare, care să le ia
faţa autorităţilor şi bineînţeles şi banii pentru a supravieţui mai mult cei
care semnează în revistă
decât revista însăşi, aşa
provincială cum este ea.
Cât despre provin-
cialitatea revistei „Oglinda
Literară”, premiată și la
Paris, vă las pe
dumneavoastră să daţi
verdictul, că pe cei de la
revistele tradiţionale i-am
îmbolnăvit. Adică ce vreau
să spun: dacă are cineva curiozitate să intre pe www.oglindaliterară.ro o
să vadă că pe trafic.ro, revista noastră are câteva mii de vizitatori pe
lună, adică avem cu de trei ori mai mulţi vizitatori decât Luceafărul şi cu
de două ori mai mulţi decât Convorbiri literare. De România Literară nu
mai vorbim pentru că au făcut o golănie care nu se face (de la şase
vizitatori într-o lună la 40.000 de vizitatori în luna următoare apariţiei
graficului nostru scos de pe internet). Ştim cum se fac asemenea
golănii. Dacă am avea bani de la Anonimus, Uniunea Scriitorilor,
Institutul Cultural Român şi alte stipendii de miliarde ne-am permite
poate şi noi asemenea falsificări pentru a justifica cheltuirea fondurilor.
Deci, cu un asemenea interes stârnit pe internet, cu zeci de exemplare
56
vândute la chioşcul MLNR, cu sute de abonaţi, chiar prin păcătoasa
reţea de distribuţie a arabului ce-a luat RODIPET-ul nu ne putem plânge
că suntem o revistă de provincie. Poate că, datorită prestigiului pe care
l-am dobândit după aproape 10 ani de apariţie mai primim din când în
când şi sprijin financiar al Consiliului Judeţean, deşi eu le-am propus şi
domnilor consilieri municipali şi judeţeni să ia revista Oglinda Literară cu
totul. Sunt la vârsta când nu mă mai interesează să am o revista a mea
cu tot dinadinsul. Iar acum, când a devenit o marcă sau un brand, cum
vreţi să-i ziceţi, mă pot lipsi de ea pentru că mi-aş dori să o poată
continua altcineva mai
tânăr cu o altă viziune
culturală. Acum avem
norocul să fim primiți
să ne vedem în
Templul Comunității
Evreiești din Focșani.
Aici ne citim
poeziile,prozele și să
ne lansăm cărțile. Din păcate, consilierii municipali ne-au tratat cu flit şi nu ştim nici
până în ziua de astăzi dacă-şi doresc să patroneze nemijlocit o
publicaţie cu prestigiul revistei noastre. Dacă vor proceda aşa cum au
procedat cu Festivalul Duiliu Zamfirescu, pe care l-au suprimat prin
nefinanțare, atunci răspunsul este de la sine înţeles; N-o vor! La
consilierii judeţeni există ceva speranţe de preluare dar au înţeles şi ei
că numai cu 10 de mi de lei nu poţi susţine aşa cum am susţinut eu, o
revistă de rangul Oglinda Literară. Probabil că voi închide revista
aşteptând ca lumea politică vrânceană să fie profund înlăcrimată (sîc).
C.C.: –Sunteţi autorul mai multor volume de proză. În „Oglinda
literară” a apărut, în foileton, o nouă carte a dvs., probabil, un nou
roman, „Securist de tranziţie”. Aţi binevoi să spuneţi cititorilor revistei
noastre câteva cuvinte despre acest volum?
Gh.A.N: –Am debutat editorial într-un volum colectiv „Zece
prozatori”, la editura Albatros prin anii’70. Mi-a fost greu să mai public
după aceea, dar şi până atunci, nu pentru că regimul comunist s-ar fi
ocupat de unul ca mine, ci pentru că slugoii regimului, deveniţi ba
editori, ba directori de edituri, erau mai catolici decât Papa, dar şi
interesaţi în a obţine foloase necuvenite de la scriitorii din provincie, nu
57
te publicau. Pe vremea aceea trebuia să
te duci cu paporniţa şi la nume grele din
literatura română dar şi la diverşi
scribălăi cu misiuni de cernere a
scrierilor literare. La fel de hămesiţi şi
unii şi alţii. Uite de pildă: „Arme şi
lopeţi”, din care a apărut un fragment de
câteva zeci de pagini la editura
„Albatros” urmând să apară în întregime
mai târziu. Dar n-a apărut pentru că n-a
avut citate din opera marelui condu-
cător, care a construit
Transfăgărăşanul. După revoluţie n-a
apărut pentru că dezvăluiam beţiile
ofiţerilor de pe Transfăgărăşan şi
imoralitatea unor activişti de partid inculţi şi vicioşi până-n măduva
oaselor. Şi apoi, faptul că nu eram tot timpul în Bucureşti pregătit să pup
poala şi imineii slugoilor culturali din redacţii şi edituri. Şi uite aşa se
face că odată cu schimbarea regimului din 1989, am putut să-mi
valorific cu adevărat o literatură de sertar, pentru că majoritatea
volumelor publicate sunt într-un fel sau altul, rezultatul unei literaturi de
sertar. Nu mă aştept ca Alex Ştefănescu să mă remarce vre-un fel,
pentru că nu intru în sfera lui de prieteni literari. Ba chiar cred că m-ar
putea desfiinţa, aşa cum şi eu aş putea desfiinţa cu răutate orice nou
intrat în valorile culturii naţionale. Mai mult, în societatea nou apărută,
scriitorii au trebuit să înţeleagă printre primii consecinţele nefaste ale
unei economii de tranziţie, când unii tupeişti au devenit bogaţi prin furt şi
atac la averea naţională. Or, un scriitor ce ar fi putut fura pentru a-şi
publica volumele? Aşa că, dat fiind specificul domeniului său în care
furtul nu-i era permis, scriitorul ca mine a fost nevoit să se umilească şi
să meargă cu mâna întinsă pe la tot felul de îmbuibaţi ai tranziţiei
consumându-şi timpul necesar înfiinţării unei opere literare mai ample.
Aşa se face că şi Neagu Gheorghe a practicat jurnalismul aproape un
deceniu făcându-i pe oamenii cu bani să cotizeze, mai mult de frică şi
numai uneori din respect pentru cultură. Aşa m-am trezit că era necesar
să scriu în Oglinda Literară un roman în foileton dacă mai voiam să am
ceva de spus în peisajul literar românesc.
58
Numai că, după câţiva ani de
publicare, când am strâns materialul pentru
un prim volum al Securistului de tranziţie, am
constatat că materialul era departe de
pretenţiile mele de a scoate un roman
închegat aşa după cum îmi propusesem. În
situaţia asta, m-am apucat de refăcut, de
adăugit, de restructurat materialul secu-
ristului, încercând să aduc pe o linie de
plutire romanul aşa cum l-am dorit să apară
în visele mele.
Până atunci, am mai dat o raită prin
sertare şi am mai găsit scrieri care să
alcătuiască un volum de proză scurtă, pe care mi l-am scos drept cadou
de ziua mea la editura „Tipo-Moldova” sub numele de „Purtătorul de
cruce”. Volumul are pentru prima dată şi un bogat material critic şi
biografic, oferind posibilitatea cititorilor mei de a mă cunoaşte mai bine.
În concluzie, romanul „Un securist de tranziţie” va apărea în două
volume cam peste cinci ani dacă mai continui să scot „Oglinda Literară”
sau în doi ani dacă Oglinda Literară va fi scoasă de Consiliul Judeţean
Vrancea. Cum îmi va fi norocul!
C.C.: –Domnule Neagu, în luna septembrie a.c., aţi împlinit 60 de
ani. Vă urez „La mulţi anii!” şi vă rog să evocaţi pentru cititorii noştri,
câteva momente importante din viaţa şi activitatea dvs., spunându-ne
totodată, cu ce gânduri porniţi spre 70 de ani sau 80 sau şi mai mulţi?
Gh.A.N: –Mulţumesc pentru urare! Am simţit că îmbătrânesc din
momentul când am început să intru în marile dicţionare ale lui Al.Sasu,
și Marian Popa, în Istoria literaturii române, a lui Ion Rotaru şi, de când
numărul diplomelor îmi umplu umilul meu cabinet de lucru de la Teatrul
Gheorghe Pastia din Focşani, unde prin bunătatea directorului Sorin
Francu mai pot respira şi gândi literar fără teama de a fi dat afară, aşa
cum n-am avut norocul cu cenaclul „Duiliu Zamfirescu”. Deşi primăria
Municipiului Focşani avea obligaţia să ne acorde un sediu prin lege, nu
ne-a acordat nici măcar un centru termic dezafectat pentru ca să ne
putem întâlni şi noi, scriitorii care am mai rămas în viaţă şi să ne vedem
în linişte de ale noastre.
59
Spre cinstea evreilor din
municipiul Focşani şi a domnu-
lui Mircea Rond în special, ne
întâlnim săptămânal cu o dra-
goste nebună pentru literatură
şi pentru creaţia literară în
general. Poate că asta ne mai
ţine în viaţă, deşi nu ştim
pentru câtă vreme. Nu prea
sper să ajung la 70 de ani pentru că nici Mitică Pricop, I. Panait, V.
Munteanu, Ghiniţă, Paraschiv, Deşliu, Muscalu, Olteanu şi alţii n-au
atins 65 ani. Aşa că, mult nu prea mai am de făcut umbră pe acest
pământ. Mă străduiesc să mai produc ceva la masa de lucru şi mă rog
la Domnul să găsesc un Mecena care să mă ajute şi să-mi creeze
condiţii de valorificare optimă – ce trufie! – de valorificare a valorilor ce
zac în mine.
Sper că după ce voi împlini şi anii care vor veni să mă pot lăuda
cu câte o lucrare pe an. Vezi ce stil parşiv ai, domnule Carbarău, mă pui
în situaţii delicate, de a rosti şi infatuări şi lucruri mai puţin onorante ce-
mi pândesc gândurile de viitor. În realitate, ştii ce-mi doresc cel mai
mult? Să vină un tânăr frumos şi nebun, nebun ca mine, şi să scoată
revista mai departe, fie numai de dragul tinerilor şi a creaţiei lor. Pentru
că mulţi dintre oameni habar n-au cât de greu se ajunge în vârful
ierarhiei valorice dar şi cât de greu, sau poate mai greu este să rămâi
acolo unde este revista Oglinda literară astăzi. Eu ce să fac mai mult?
Mi-am vândut şi o parte din bunuri, mi-am vândut şi o parte din
conştiinţă pentru ca să pot susţine din punct de vedere financiar revista
„Oglinda Literară”. Martor îmi este bunul Dumnezeu că n-am dorit răul
nimănui şi că am fost totdeauna solidar cu literatura de calitate, dar şi că
am sprijinit literatura tânără chiar dacă valoarea lucrărilor literare nu era
la înălţimea celor unanim acceptate de Oglinda Literară. Am mers pe
principiul că nici Nichita nici Eminescu şi nici Blaga n–ar fi ajuns ceea ce
sunt dacă în tinereţea lor nu le-ar fi fost încurajate scrierile, chiar dacă
nu se ridicau la nivelul tuturor rigorilor. Trag nădejde ca peste ani şi ani,
un scriitor de valoare să-şi aducă aminte că a publicat pentru prima oară
în Oglinda Literară şi că a primit îndemnul necesar devenirii sale
culturale. Vezi, chiar am îmbătrânit, dar oricum, te-aş ruga să nu râzi de
60
gândurile ce-mi bântuie vârsta de sexagenar abia făcut. La bună vedere
ţie şi prietenilor tăi!
61
Interviu acordat ziaristului Ioan Popescu -2001
Ioan Popescu (colaborator la ziarul Ploieștii, ziarele centrale
Cronica română, Curentul, România liberă, Evenimentul zilei, Tribuna
României, Literatura și arta, Așii români (Germania), Lumea
românească, Gândacul de Colorado (ambele SUA) și Timpul.
I.P.: –La sfârşitul anului 2001, Asociaţia „Duiliu Zamfirescu” din
Focşani, înfiinţată la iniţiativa scriitorului Gheorghe A.Neagu, organiza
prima ediţie a Festivalului cultural „Duiliu Zamfirescu (scriitor vrâncean,
ctitor al romanului modern românesc), prilej de a aduce, în perimetrul
cultural vrâncean, nume consacrate din lumea literelor, fapt ce a făcut
ca Focşanii să fie etichetat o vreme cu măgulitorul statut de „Capitală
culturală a României”. Simultan, tot prin strădania aceluiaşi scriitor şi a
colaboratorilor săi, avea să apară o mult-
dorită revistă culturală, născută prin fuziunea
revistelor „Jurnalul de Vrancea” şi „Gazeta
literară vrânceană”, căreia i s-a dat numele
„Oglinda Literară”, revistă cu apariţie lunară.
„Eram ceva mai tineri. Aveam încă
sufletele neasprite de zgura vremurilor. Eram
mulţi, căutându-ne din aceeași simţire, de
toate vârstele, veneam din diverse domenii.
Zece ani ne-au schimbat oarecum. Unii ne-au
părăsit prin voia Domnului, alţii prin voie
proprie au plecat spre alte osteneli. Bune, rele, pe pământ avem de
toate – vorba poetului. Şi câţi „ursitori” nu ne-au prezis pieirea; şi câte
”sfaturi” nu s-au înghesuit să ne înfunde, dar şi câţi prieteni ne-au
susţinut moral, prin valoarea textelor trimise spre publicare”,
mărturiseşte acum, la ceas aniversar, Ştefania Oproescu – actualul
secretar literar al OL.
Ca unul care privesc în „Oglinda Literară” încă de la începuturi,
ulterior devenind un colaborator constant, cunosc foarte bine
„personajul principal” al revistei, nimeni altul decât Gheorghe A.Neagu.
I-am vizitat chiar şi „sediul” redacţiei: str. dr.ing. Ion Basgan, bloc 8,
ap.6. De fapt, adresa de domiciliu, într-un modest apartament cu trei
camere, „burduşit” cu sute de cărţi şi reviste literare. Un dialog
prietenesc şi sincer cu acest împătimit slujitor al literaturii şi publicisticii,
62
Gheorghe A.Neagu, autor a zeci de cărţi, cred că este mai mult decât
binevenit.: –Aşadar, prietene, a trecut un deceniu de Oglindă Literară
care, în ultimul timp, s-a cam transformat, într-un deceniu de suferinţă.
Am sau nu dreptate?
Gheorghe Andrei Neagu: – Bine că ai spus-o tu, că neprietenii
m-ar fi catalogat altfel. De fapt, nu ţin să fiu în niciun fel. Pot spune doar,
fără falsă modestie, că după ce am făcut celebri destui oameni politici
prin „Jurnalul de Vrancea” şi, mai apoi, prin „Gazeta Vrânceană”, a venit
vremea să dau viaţă unei publicaţii de suflet, pe care să o privesc cu o
nedisimulată plăcere; de aceea am şi numit-o „Oglinda Literară”.
Precizez că primele numere ale revistei au fost tipărite, în câteva mii de
exemplare, la „râşniţa” lui Dan Diaconescu, în „regia” căruia mai
făcusem o altă oglindă: „Oglinda Moldovei”..
I.P.: –Cu cine ai pornit la drum la începuturi, pentru că era cam
aventuristă ideea editării de reviste literare într-o perioadă caracterizată
de criză de hârtie, care devenise extrem de scumpă şi greu de
procurat?
Gh.A.N.: –La primele apariţii mi-au fost alături Mircea Dinutz,
Florinel Agafiţei, Constantin Ghiniţă, Florin Paraschiv şi alții. Toţi,
oameni de bine, dar fără posibilităţi de susţinere financiară. De altfel, în
primii şase ani de activitate, nu am avut niciun sprijin financiar, iar
Tipografia „Andrew” – unde realizam revista – desluşea şi ea, alături de
mine, tainele tipăririi unei publicaţii.
Majoritatea tipografiilor, ştii doar, tipăreau pliante şi etichete, care
erau mai rentabile. În plus, unii vrânceni, nu mi s-au alăturat la nou-
înfiinţata Asociaţie Culturală „Duiliu Zamfirescu”, gestul lor fiind greu de
înţeles, atenţia lor îndreptându-se mai mult spre recuperarea publicației
„Revista V”, rămasă familiilor Olteanu şi Muscalu după moartea lor.
Între timp, la Oglinda Literară au venit nume grele ale literaturii
române, atât din Vrancea, cât şi din alte localităţi din ţară, inclusiv
scriitori români aflaţi din diaspora.
I.P.: –De reţinut că revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor din
România încă de pe vremea când era condusă de Eugen Uricaru şi face
parte din Asociația Publicațiilor Literare şi Editurilor din România
(APLER), Associazione della Stampa Estera (Italia) şi este membru
fondator al Asociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor din Europa (ARPE).
Gh.A.N.: –Aşa este! Sunt foarte multe nume pe care ar trebui să
le amintesc; concret, în fiecare număr al revistei cu 100 de pagini A4.
63
Voi aminti, totuşi, câteva nume de ale fraţilor români de „afară”: Vasile
Tărâţeanu, Paul Goma, Theodor Damian, Mihai Cimpoi, Valeriu Rusu,
Mimmo Morina, Sanda Stolojan, Vlad Pohilă, Leo Butnaru, Ion
Mânăscurtă, George Roca, Vlad Cubreacov...
I.P.: –De reţinut şi de remarcat totodată este faptul că Oglinda
Literară – editată de Asociaţia „Duiliu Zamfirescu” – a fost sprijinită
temporar și doar parţial de către Consiliul judeţean Vrancea...
Gh.A.N.: –Sprijinul acesta a venit abia în ultimii patru ani şi el
reprezintă doar 20 la sută din necesarul revistei, deşi aveam foarte mulţi
cititori. Practic, în anul 2009, Oglinda Literară avea între 4000 şi 6000
de vizitatori lunar în format electronic, 800 de abonaţi la nivel naţional,
70 de abonaţi din străinătate şi circa 2000 de cumpărători ai ediţiei
tipărite . Prin comparaţie, „România Literară” avea de cinci ori mai puţini
cititori, în format electronic, iar Luceafărul de trei ori mai puţini vizitatori!
În aceeaşi perioadă de timp, revista s-a aflat pe primul loc în
Topul revistelor literare din România, conform Trafic.ro secţiunea
www.oglindaliterara.ro.
Număr de accesări în perioada lunii noiembrie. 2009
Nr.
crt Revista
Localitate
apariţie
Nr.
Vizitatori Nr.afisari
1 Oglinda literara Focşani 5307 8577
2 Luceafarul Iaşi 1208 3964
3 Romania literara Bucureşti 6 6
4 Tomis Constanţa 575 681
5 Nord literar Baia Mare 50 257
6 Bucovina literara Suceava 723 2222
7 Ateneu Bacău 270 472
8 Sud est cultural Ilfov 713 863
9 Porto Franco Galaţi 9 21
10 Antares Galaţi 6 6
11 Acolada Bucureşti 264 570
12 Viata romaneasca Bucureşti
13 Pontul Euxin Constanţa
14 Feed back Iaşi
64
I.P.: –Ca un cititor şi colaborator constant al revistei, remarc
faptul că revista Oglinda Literară a reuşit să atragă, pe lângă condeie
consacrate, şi foarte multe tinere talente, nelipsite din paginile revistei.
În plus, ştiu că publicaţia pe care o conduci are numeroase premii şi
distincţii, interne şi externe. Îmi poţi enumera câteva?
Gh.A.N.: –Datorita revistei sunt Cavaler al Literaturii Române prin
recunoaşterea acordată de Președinția României în anul 2004, obținând
și Premiul de Excelenţă oferit de Asociaţia Română pentru Patrimoniu,
Bucureşti - 2007, Diplome de’honeure a Academiei Internaţionale
Orient-Occident, 2006, Diplomă de Binecuvântare a Curţii Papale –
2004, apoi Premiul I al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România şi
multe alte premii şi distincţii. Mai trebuie să spun că Oglinda Literară
este singura publicaţie vrânceană inclusă în Dicţionarul General
Explicativ al Literaturii Române al Academiei Române, vol.IV, etc.
I.P.: –Acum, la cumpăna dintre ani, te rog, spune-mi o dorinţă, pe
care o crezi realizabilă.
Gh.A.N.: –Aş dori să mai am resursele necesare editării şi
împreună cu alţi scriitori, să facem front comun împotriva imposturii şi a
mistificărilor veninoase de tot felul, care ne întunecă existenţa. Altfel, mă
gândesc serios să abandonez revista şi să mă dedic exclusiv cărţilor ce
aşteaptă să fie terminate şi publicate.
I.P.: –Pasionat cum te ştiu, nu cred că vei abandona revista, din
respect pentru colaboratori şi vei continua să lupţi pe ambele fronturi.
Mai ales că, după apariţia acestor rânduri, s-ar putea să atragi la
Oglinda Literară şi...lumea românească de dincolo de Ţară. Eu îţi urez
succes!
65
Starea culturii române
Interviu la Radio România Cultural,
Emisiunea Miracole și fapte - 2010
Radu Comănescu: –La microfon se află Radu Comănescu, dragi
prieteni, din ciclul de ediții care încearcă să vă prezinte eroi ai culturii
vremurilor noastre din România. O să vă propun astăzi o întâlnire cu
scriitorul Gheorghe Neagu, din județul Vrancea, directorul revistei
Oglinda literară. Înainte de a asculta convorbirea cu dl. Gheorghe
Neagu permiteți-mi să mulțumesc colegelor mele Oana Popescu și
Alina, care se află în regia de emisie și care ne vor sta alături pe
parcursul demersului nostru.
Stimate domnule Gheorghe Neagu, mă
bucur mult să vă revăd și încep prin a vă
mulțumi că iată, v-ați găsit vreme să ne
întâlnim și să discutăm puțin despre problema
care devine, din păcate, din ce în ce mai acută.
Problema culturii române în zilele noastre. Știm
foarte bine că dimensiunea culturală este o
chestiune foarte importantă inclusiv din
perspectiva Uniunii Europene în care ne aflăm,
pentru că acolo unde identitatea națională se poate nu numai păstra,
dar se poate promova și se poate întări, este în primul rând în cultură.
Gheorghe Andrei Neagu: –Stimate domnule Radu Comănescu,
eu nu sunt de părere că Uniunea Europeană este așa de interesată ca
să-și păstreze fiecare neam identitatea culturală. Ca să-ți dau un
exemplu, acum vreo doi ani de zile mă trezesc cu o invitație de la o
instituție neguvernamentală, care avea bani suficienți de la Uniunea
Europeană ca să facem traduceri din operele românești spre
cunoaștere în Uniunea Europeană. Am plecat plin de un elan aproape
copilăresc la vârsta mea destul de serioasă, și mi-am dat seama că m-
am păcălit. Ce doreau ei ? Doreau să aducă bani europeni, dar să-i dea
la traducătorii lor, nu la traducătorii noștri, ca să traducă ce voiau ei, nu
ce le propuneam noi. Și-am plecat cu un gust amar, asta era exact ca
prin anii ’91-’92, când veneau să ne dea ajutoare. Și veneau cu
medicamentele lor, cu asistentele lor prin orfelinatele noastre, în care de
66
multe ori trebuia să li se dea și masă și casă, ca să facă instrucție cu noi
în ceea ce privește organizarea muncii. Și erau de multe ori sub noi.
Așa că, nu am nicio încredere în mult promovata idee a identității
naționale. Vom fi până la urmă și la urmă aliniați, ușor, ușor, vom vorbi o
limbă europeană comună. Deja se încearcă să ne dezrădăcineze, și n-o
spun cu răutate, să ne schimbe obiceiurile de la sate, că se vând
terenurile mai peste tot pe bani de nimic și nu ne apără nimeni, și vin tot
felul de italieni, de evrei, de magnați, din tot felul de alte zone, care
cumpără viile vrâncene, cumpără terenurile, pădurile vrâncene și n-au
nici un interes să mai mențină hora satului, să mai mențină Chipărușul,
să mai mențină știu eu ce alte obiceiuri. Astea vor dispărea, pentru ca
oamenii să facă precum la Roșia Montană. Ei să spună ”Drepți!” și noi
să ne apucăm de lucru, de dragul lucrului sau de dragul banului. Se
duce pe apa sâmbetei orice urmă de identitate culturală națională.
Nu mai vorbesc că și prin bisericile
noastre se întâmplă niște lucruri mai puțin
fericite, unde prelații nu au preocupări
culturale de nicio culoare. Am văzut la ei,
cum s-a întâmplat acum câțiva ani la
Alexandria și pe la Roșiorii de Vede, unde un
preot vrâncean, chiar s-a ocupat de o seară
de lectură cu oamenii de cultură din Roșiorii
de Vede. Dar acesta a fost un fapt rarisim. În
rest, nu prea vezi preocupare din partea
bisericii, altădată locul unde se cocea și se
păstra limba română ca atare. Nu mai vezi așa ceva, nu mai există
preocupare nici pentru prostul satului, pentru analfabeții de acolo, ca să
vezi că-i aduce dascălul o bucățică de covrig și de colivă și să le zică:
”Hai, mă, învață și tu abecedarul măcar”. Chiar că din punctul acesta de
vedere sunt sceptic. Rămâne doar în sarcina oamenilor care au cât de
cât o conștiință națională ridicată ca să îndrepte lucrurile, să le mențină
cu adevărat, să nu devină doar o lozincă, ci să fie cu adevărat un fapt.
Și să aibă grijă să vină tineri în lumea literelor, să vină tineri creatori,
care să continue să își dea seama că a vorbi limbă română înseamnă
să fii român. Dovleac cultivă și turcul și tătarul, și neamțul, dar limbă
română vorbește numai românul. Și atunci, în condițiile acestea, va
trebui ca inteligența românească să iasă din nou la luptă, măcar pentru
păstrarea limbii române dacă nu pentru altceva. Pentru că, să mă ierți
67
că-ți aduc un reproș și ție, dar nici la mass-media nu se vede așa o
mare cutremurare față de abaterile lingvistice de prin tot felul de
emisiuni, mai ales la televiziune, cu impactul pe care-l știm. Au apărut
tot felul de împrumuturi, din nou se mai adună Academia și din nou mai
dă alte îndreptări pentru fondul lingvistic pe care se străduiesc unii să
ni-l implanteze în creier și în scriitură, adică sunt lucrurile mult mai
complexe decât le-aș putea defini eu, un biet, hai să zic, intelectual din
provincie.
R.C.–Domnule Gheorghe Neagu, o să vă mulțumesc ați adus
deja în discuție o multitudine de probleme, o parte dintre ele le vom
elucida chiar acum, pentru că vreau să vorbesc neapărat și despre ceea
ce faceți dumneavoastră aici la Focșani și în general în județul Vrancea,
o acțiune culturală de un eroism personal ieșit din comun, și care merită
nu numai respectul, dar merită și cunoașterea publică. Deci din motivul
acesta poate că nu vom reuși să abordăm toate problemele, însă câteva
neapărat, pentru că-s prea interesante. În primul rând vreau să fac o
precizare, noi Radio România avem, prin statutul jurnalistului
obligativitatea de a respecta standardele lingvistice în vigoare…
Gh.N. –Dar nu și la televiziuni…
R.C. –La televiziune nu
este același lucru cu radioul,
deci acolo nu pot vorbi. În ceea
ce ne privește, însă, folosirea
corectă a limbii române este o
obligație de serviciu și vreau să
mă credeți că suntem chiar
atenți la aspectul acesta al
problemei. În ceea ce privește
Uniunea Europeană, pentru că
de acolo pornirăm, este foarte
adevărat ceea ce spuneți și
probabil că va fi adevărată în
continuare că atâta timp cât Uniunea Europeană, sau, mă rog, forurile
europene vor da prin diverse instituții sau diverse forme bani, vor căuta
să și profite la maximum de banii aceștia pe care ei îi dau.
Gh.N. –Eu să am banii ăștia, n-aș face la fel ?
R.C. –Da, bineînțeles, dar poate că n-aș face din generozitate,
poate ca-ș face, cine știe ?
68
Gh.N. –Toți generoșii au pierdut…
R.C. –Da, dar au rămas în istorie. Ceea ce vreau să precizez și
ceea ce am vrut să spun este faptul că teoria Uniunii Europene,
strategia, filozofia ei de existență, admite cu tărie faptul că identitatea se
reflectă mai ales din punct de vedere cultural.
Gh.N. –D-le Comănescu…
R.C. –Deci aici am putea noi, noi românii, cu puterile noastre, cu
forțele noastre, cu strategiile noastre interioare, aici am putea să
acționăm într-un mod foarte eficient, dacă am vrea.
Gh.N. –Hai s-o luăm pragmatic.
Știți din alte informații că sunt Cavaler
al literelor române, distincție dată de
Președinția României. Vin la Vrancea,
la Focșani, și anunț Primăria:
”Bucurați-vă, voi cei ce conduceți
orașul! Aveți un Cavaler al literaturii
române”.
Aștept de ani de zile, să am
onoarea să fiu invitat la diverse
manifestări culturale deosebite. Cel
puțin așa spune legea. N-am fost
invitat niciodată. Vă mai amintiți că era
aici un festival ”Duiliu Zamfirescu” care
s-a ținut…
R.C. –Am fost de mai multe ori…
Gh.N. –…acolo ne-am și cunoscut, cu vestiți academicieni, de la
Zoe Dumitrescu Bușulenga la D.R.Popescu și alți oameni cu adevărat
de cultură. Care au venit și s-au bucurat că în Vrancea s-a redeșteptat
sentimentul cultural. N-am oferit premii, că eu n-am mai avut bani, am
făcut festival din banii mei, aproape din ce obțineam din presa de
scandal, ca să-i zic așa. Din presa politică, aveam atunci niște ziare din
care câștigam niște bani, și i-am pus în slujba culturii. Vă mai amintiți cu
plăcere și de un Salon literar Dragosloveni, care a avut vreo treizeci de
ediții?
R.C. –Sigur că da, sigur că da…
Gh.N. –Ei, s-au terminat. Anul trecut n-a fost nicio ediție, anul
acesta nicio ediție. Dacă nu face Neagu, sau un alt împătimit care își
permite să scoată banii proprii, nu se mai face.
69
R.C. –Ei, aici este problema. Problema este ce se întâmplă cu
prioritățile privind cultura, în lumea noastră românească. Pentru că de
aici trebuie să pornim.
Gh.N. –Stimate domn, am văzut un lucru tare ciudat. Mulți s-au
mirat. Am văzut pe Dan Diaconescu spunând că va sprijini cultura. Mă
surprinde într-un fel, pentru că de pe urma culturii, Dan Diaconescu ar fi
putut avea mult mai multe foloase pentru ceea ce voia el să facă pe
tărâm politic. De la ceilalți, nu mă surprinde, că n-au promis niciodată că
vor ajuta cultura. Până când un lider național nu va acorda culturii,
învățământului și celorlalte lucruri legate de spiritului națiunii române
importanța cuvenită și se vor rezuma numai la bani, sau numai la ”să
vină investitorii”, ”să vindem ultima picătură de țiței”, sau numai la ”să
vindem gazele, să vindem pădurile”, n-am făcut nimic. Ne vom distruge
sistematic fără nici un fel de scuză în fața istoriei. Eu, nu-mi pot permite
să-i condamn decât ca om de cultură pe cei care și-au permis până la
ora actuală să întoarcă spatele culturii. Dintre miniștrii culturii, singurul
care a fost alături de cultură, a fost Răzvan Teodorescu. Și singurul care
ne-a ajutat cât de cât, cu cât a putut. Vorbesc despre revista Oglinda
literară care, uite, cu chiu cu vai, târâș-grăpiș, a ajuns la zece ani de
apariție.
R.C. –Vom vorbi imediat despre revistă…
Gh.N. –Nu, nu vreau să zic decât în treacăt.
A fost singurul ministru care m-a ajutat, așa că, din nefericire,
cele câteva, ca să le zic așa, colțuri tari de cremene culturală ce se mai
întrezăresc pe la Suceava, pe la Vrancea,
pe la Cluj, pe la știu eu unde altă parte
românească, sunt deja pe cale să se
aplatizeze de frecușurile financiare. Eu nu
mai am timp să îmi mai scot o carte. Am
vreo cinci-șase cărți pe birou care sunt în
diverse stadii, pentru că merg cu mâna
întinsă pe la diverși sponsori să mă ajute
să mai scot un număr din revistă. Nu mai
vorbesc de faptul că răspândirea s-a
terminat de când Rodipetul s-a distrus, n-
a luat nimeni locul și nu prea mai avem unde s-o răspândim. Plus alte și
alte lucruri care ne doboară sub aspectul preocupărilor de a găsi banul,
70
de a scoate banul, de a tipări și de a da mai departe. Parcă se spune
”Dar de ce nu scoți în format electronic ?”
N-am nimic împotrivă, o avem și în format electronic, dar nu
aceasta este menirea cuvântului scris. Atunci de ce-i mai spui cuvânt
scris ? Cuvânt electronic, asta este o sintagmă. Dacă mâine se înfurie
un regim dictatorial și nu mai avem acces, s-a terminat. Cărțile, spui că
se pot arunca în flăcările din piață. Nu-i adevărat, se mai ascund. Au
existat tot timpul în vremuri de restriște cărți care s-au citit pe ascuns, s-
au citit pe întuneric, s-au citit în tăcere, s-au citit în taină și-au mers la
sufletele oamenilor care au păstrat românismul în inima lor, la orice
vremuri de bejenie sau de tristețe.
R.C. –Domnule Gheorghe Neagu, eu aș vrea acum să abordez
cealaltă problemă foarte interesantă pe care ați ridicat-o, problema
pericolului în care se află obiceiurile folclorice. Ele au, și au avut, și vor
avea totdeauna temeiul lor, pentru că o parte din identitatea națională a
unui popor o reprezintă felul lui de fi ca popor creator, de cultură…
Gh.N. –Haideți să vă spun tot din Vrancea. La noi s-a desființat
Direcția pentru Cultură populară valorificarea resurselor folclorice
ș.a.m.d. A trecut la Școala de arte și meserii. Nu știu ce avantaje mărețe
s-au realizat, financiar vorbind, din această mutare, dar pe undeva
oamenii care sunt acolo – și-așa nu erau mulți, erau vreo cinci-șase
oameni – nu au nici măcar harul, ca să nu-i spun altfel, de a ști cu ce
trebuie să se ocupe. Există oameni aduși acolo pe alte criterii, sunt din
domenii care n-au de-a face prea mult cu folclorul, dar sunt puși acolo.
Sau avem un ansamblu cu lăutari de pe la Râmnicu-Sărat, lăutari care
n-au nicio treabă cu Vrancea, cu dansatori luați cine știe de pe unde. I
s-a desființat cetățeanului focșănean și ultimul cinematograf ca să
funcționeze acest ansamblu, să se lăfăie în mult spațiu, să se simtă bine
și să bată pingica în ritm de coregrafie adusă cine știe de pe unde, care
nu s-a întâlnit în satele vrâncene. În satele vrâncene mai continuă prin
căminele dărăpănate, unde mai intră și zăpada și ploaia peste ei, să mai
redea câte ceva din amintiri de la un bătrân. Dar în rest, nu vă supărați,
s-au dus vremurile în care vedeai pe un Diaconu, pe cunoscutul
folclorist vrâncean care mergea prin sate să vadă pulsul cultural
adevărat, s-a terminat și cu acea naturalețe și acea curățenie a
obiceiurilor populare. Acum violul e în floare și pe la țară, acum și la țară
maneaua e înfloritoare, am văzut și intelectuali care, când se duc la o
nuntă, își iau un pahar de whisky, că nu se mai bea țuică de-aia de-a
71
noastră de prune, de toți sunt cu ”vizichile„ în cap, când o iau mai pe o
ureche, numai în manele o țin. Ce folclor să mai facem în condițiile
astea ? Ce mai valorificăm ? Doar dacă s-ar mai face vreo tabără de
sculptură cum a fost cea de la Măgura, care nu era neapărat folclorică,
dar era făcută cu țărani cioplitori din zonele și satele învecinate. Să fi
făcut și în Vrancea treaba asta, sau să fi făcut altfel de tabere de creație
care să pună copii să țeasă, să facă ceva. La Școala de arte și meserii
te învață să fii electrician, să fii zidar, să fii constructor. Dar să văd pe
unul că face o ie, o cămașă cu borangic, sau o pictură de icoane.
Biserica s-ar fi putut băga în plin cu pictura, să explice cum trebuie
făcută o pictură ortodoxă, pentru că, mă uit uneori cu tristețe cum, -
lăsăm deoparte cum că-și pun termopane pe la biserici, că le-ori fi și
popilor ălora frig – dar văd că până și icoanele arată mai straniu și mai
bizar. Nu mai sunt în maniera în care erau odată. Așa gândeam eu că
trebuie să se ocupe de moștenirea culturală pe care o mai avem încă,
pâlpâind pe ici pe acolo, prin satele izolate. Or, la ora actuală, nimeni nu
dă un ban să te deplasezi în satele izolate, nu poți să te mai duci cu
mașina pentru că ori te mănâncă câinii maidanezi, că sunt și pe la sate
destui câini, îi aduc cei de la oraș și-i varsă prin sate, ca să nu-i omoare,
ori te întâlnești cu ursul. La un moment dat, stai și te întrebi care o fi
soluția. Și credeți-mă că n-o am.
R.C. –Stimate domnule Gheorghe Neagu, vreau să continui prin a
aduce aminte ascultătorilor noștri că, odată cu prima dvs. intervenție,
foarte generoasă în punerea de probleme, ați amintit și un fapt care este
într-adevăr straniu și pentru mine.
O retragere, ca să spunem așa, a bisericii din fenomenul cultural
românesc. După cum bine ați spus, însăși limba română pe care o
folosim astăzi este bazată pe efortul
unor clerici de a tipări în românește
cărți bisericești cum ar fi diaconul
Coresi, care e părintele limbii române
literare. Așadar, rolul bisericii în
cultură, odinioară a fost major și
astăzi vedem că a devenit de-a
dreptul minor. Iar în ceea ce privește
literatura, sprijinirea fenomenului cul-
tural extra clerical, ca să zic așa,
biserica nici nu există.
72
Gh.N. –Vreți să vă spun o taină care mă apasă în ultima vreme?
Am rămas surprins de atitudinea unor preoți tineri de pe lângă Episcopia
Romanului.
Am fost invitat acolo și l-am întâlnit pe părintele Cornel Paiu care
scrie poezie, și care a înființat o tabără de creație, pictură și poezie în
parohie, într-un sat la vreo treizeci de kilometri de Roman, unde deja au
început să se ducă oamenii și cred că o să mă duc și eu la vară. Mai
mult, a scos chiar o revistă, Clepsidra care pare să prindă din ce în mai
mult la public. În ultima vreme, a început să atragă și seminariști și
studenți de la Iași pentru a-i fi alături în demersurile culturale. Și cred că
dacă nu i-ar deranja prea mult pe mai marii bisericii, acest părinte ar
putea să facă la un moment dat și ceea ce făceau cândva cei care
slujeau în Templul Domnului, unde se căleau de fapt și se școleau
grămăticii chiar și ai curții domnești. Așa cred eu că ar trebui să fie.
Poate or mai fi și alții cum e părintele poet Cornel Paiu. Mai știu un
prelat la Suceava care face de unul singur artă poetică, participă la
diverse festivaluri și atât.
N-am auzit invitând oameni pentru tabere de creație sau pentru
lucruri pe care el să le patroneze cu forțele lui, să capete anvergură
culturală cât de cât onorantă. Poate or mai exista în generația care vine,
generația nouă de prelați, suflul românesc adevărat autentic și care, să
spună ceva. Eu știu prea bine ce-au pătimit vechii părinți, sau părinți e
mult spus, prelați, în regimul comunist, când mulți din ei trebuiau să
slujească numai cu frână, trebuiau să aibă capul ascuns în chilie, și cu
asta basta. Probabil s-au păstrat acele reflexe de-a lungul a zeci de ani
de comunism și ei nu mai simt nevoia să iasă din chilie. Numai că nu
eliberează posturile, ca să aibă
ăștia tineri loc unde să vină și
stau acolo în parohie și la
optzeci de ani, îi vezi că tremură
cădelnița în mâna lui și el
continuă să fie popă în bună
regulă și cei tineri, săracii,
zgârie pe la ușile mai marilor
bisericii după o parohie.
R.C. –Iată, istoria cu
părintele Paiu de la Roman
arată ce s-ar putea face, este
73
clar un caz de eroism personal, dar arată ce s-ar putea face dacă ar
exista un efort bine coordonat la nivel național. Deci, dacă un om
simplu, prin eroismul său personal poate să facă un asemenea lucru,
înseamnă că dacă acest fenomen ar deveni o strategie să zicem la nivel
oficial, reușita ar fi magnifică.
Gh.N. –Unul din seminariști
se numește Tiberiu Roșu, de la
Iași, un seminarist, care cu
ajutorul lui Dan Dimitriu, a adus
pe dl. acad. Bălăceanu-Stolnici la
Roman, și pe Ana Blandiana, ca
și pe alți diverși oameni de cultură
care au susținut chiar prelegeri
importante despre românism.
Chiar și Dan Puric a fost
invitat de părintele Paiu. Au noroc
că și primarul de acolo este un
profesor de matematică, despre care am înțeles că iubește cultura și îl
sprijină din punct de vedere financiar mai mult chiar decât biserica. Ce-
ar fi dacă Patriarhul României ar deveni patriarhul culturii și limbii
române ?
R.C. –Dar nici nu-i nevoie să ajungem la Prea Fericitul Daniel,
este nevoie să ajungem până la ierarhul locului.
Gh.N. –Am fost la episcop, unde am fost primiți cu onestitate, cu
simplitate. Ne-am zâmbit și am plecat. Nu s-a angajat în a face nimic
pentru cultura locului măcar. Poate că auzindu-vă reportajul și vocea la
radio, va gândi să pornească așa, ca dintr-un imbold dinlăuntrul
sufletului…
R.C. –Deci să rămânem optimiști… Cum istoria părintelui Paiu de
la Roman a deschis larg porțile pentru cealaltă dimensiune a discuției
noastre, e vorba despre ceea ce faceți dvs. aici, în Focșani. Este un act
cultural major și complex, care se derulează în această parte a țării, pe
care îl patronați, îl organizați și de multe ori l-ați finanțat. Și acest act
cultural complex cuprinde cărți publicate, cenacluri înființate, ziaristică,
presă în general, și iată, de zece ani de zile, o revistă literară care se
numește Oglinda literară, și care apare aici în Focșani și care are deja
un nume, zic eu, bine stabilit în istoria literaturii române, revistă a cărei
existență se datorează efectiv dvs. Deci sunteți indiscutabil cel care ați
74
născut-o și ați ajutat-o să trăiască până acum când, iată, în decembrie
2011 văd, am în fața ochilor, numărul unde se discută despre cei zece
ani de existență. Aș vrea să începem prin a vorbi tocmai de fenomenul
acesta cultural extrem de interesant care se numește Oglinda literară.
Gh.N. –Oglinda literară, dacă vă uitați
pe copertă, la nr. 120, veți vedea două
diplome papale, de la doi papi diferiți. Ce
înseamnă asta oare? Cred că o
recunoaștere a meritelor culturale pe care
Neagu Gheorghe și revista Oglinda literară
le poartă în numele culturii. Cruciadă în
numele culturii. Și doi papi au putut
recunoaște asta. Mă întreb dacă Preafericitul
nostru părinte o fi aflat că există. Eu la papă
nu am trimis revista, dar văd că știe de ea.
Și știe și de numele meu, că altfel nu scria.
Ei, vă dați seama ce bucurie pentru noi, ăștia care ne-am adunat în jurul
revistei, că suntem recunoscuți ca atare, unde ? La așa un nivel înalt
spiritual ? Nu suntem catolici, suntem ortodocși, dar probabil că în
Sfântul Scaun asta n-are importanță ci s-a gândit numai la cultură. Ce
bucurie ar fi fost dacă părintele Daniel ar fi făcut treaba asta! Și m-aș fi
simțit așa… ”Uite, mă, că și înalta față bisericească a neamului meu a
făcut asta”. Dar ca să trec la partea pragmatică, a ceea ce înseamnă
revista Oglinda literară, vă pot spune că ea înseamnă cel puțin 40-50 de
tineri debutanți. Am debutat în cei zece ani chiar mai bine de 50 de
nume de tineri din diverse zone ale țării. Numai din Vrancea am făcut
așa, cu aproximație, o estimare și cred că sunt vreo douăzeci și ceva de
tineri, vrânceni, care au debutat în revistă. Mai mult, datorită revistei, am
scos și un volum cu niște tinere copile de 14 ani, de 15 ani, dar nu cu
bani din Vrancea, cu bani din Ploiești, de la revista Axioma, de la Marian
Ruscu, cel care, îndrăgostit de poezia și de proza făcută de copilele
noastre vrâncene, a finanțat din banii lui un volum ce a apărut la editura
Premier din Ploiești. Îl aveți în fața dvs….
R.C. –Da, vom vorbi imediat despre acest volum care se cheamă
Din cele patru zări.
Gh.N. –Mai mult, au început să realizeze că au alături oamenii
care iubesc cultura, niște prieteni pe care ar putea să-i asculte. Apoi și-
au dat seama că există și în sufletul lor forță literară și o putere de
75
transfigurare a realității ca să poată rezista mai bine. Au început să vină
alături de noi și să scrie, să se apuce de lucruri care țin de păstrarea și
continuarea, pe undeva, a limbii române. Revista Oglinda literară nu
numai asta a făcut. A primit în paginile ei și nume mari ale literaturii, am
mai spus de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, am avut chiar și dispute cu
Nicolae Manolescu, i-am luat și un interviu la Paris, avem oameni în
Australia, români din diaspora, care se bucură că îi primim în paginile
revistei, din America, din Canada, din Germania…
R.C. –Din Israel, am văzut că ați….
Gh.N. –Foarte mulți avem și din Israel, din comunitatea
românească din Israel. Mai sunt, până la ora la care vorbim, zone în
care românismul simte nevoia să se exprime iar revista le stă la
dispoziție. Nu mai vorbesc de faptul că am făcut traduceri și am publicat
valori recunoscute în plan mondial, laureați ai premiului Nobel, al altor
premii de prestigiu, căci avem corespondenți la Paris, avem
corespondenți la Londra, avem corespondenți în Statele Unite, în
Canada, în Australia.
În Australia, de exemplu, cel mai apreciat
corespondent pe care îl am, George Roca, a
numărat acum al 1000-le articol de când ne
cunoaștem. Din cele 1000 de articole cred că am
publicat până acum câteva sute. Și mai am încă în
portofoliu pentru publicare, pentru că sunt lucrări
care nu-și pierd din strălucire, nu sunt pe
evenimente, sunt poezii, sunt proze, care sunt
valori pururi de luat în seamă. De asemenea,
revista are și alte repere care ar trebui să ne facă să gândim altfel decât
cum gândim. Noi nu ne-am prea putut exprima din punct de vedere
istoric asupra nației noastre decât așa cum ni s-a indicat. Și au început
să apară voci noi, începând de la Neagu Djuvara. Unii spun că sunt
ciudățenii, cu tot felul de repere istorice ciudate care fac sau nu fac
parte din ființa neamului românesc, dar sunt unii care se referă din ce în
ce mai mult la valorile dacice transmise în cultura românească actuală,
care s-au păstrat mai mult sau mai puțin, și care cred că la un moment
dat pot să aducă lumină și în ceea ce înseamnă continuitatea noastră
ca insulă de latinitate pe aceste meleaguri. Faptul că ne tragem dintr-un
popor care se întindea pe suprafețe teritoriale mult mai mari decât ceea
ce știm noi din istoria lui Decebal, faptul că Deceneu și în general religia
76
dacică era monoteistă, poate să ne facă să gândim altfel, pentru că
există speculații cum că într-adevăr ar fi avut origine monoteistă.
R.C. –Da, aceste speculații, să spunem, pentru ascultătorii noștri,
nu există nicio cercetare făcută de un istoric serios, când mă refer la
cercetare cu documente, care să ateste faptul că Dacia ar fi avut o
religie monoteistă. Totdeauna documentele vechi amintesc pe Zamolxis,
pe care autoritățile îl considerau ca fiind un discipol al lui Pitagora. Unii
vorbeau de faptul că era un sclav eliberat al lui Pitagora, un zeu al
cerului, celebrul zeu în care trăgeau cu săgețile ca să-i ajute, ca să
alunge norii, și mai este amintită o zeiță, care era probabil similară cu
Diana, asta-i tot ce știm despre religia dacilor…
Gh.N. –Da, dar au început să apară voci care au și altfel de
atitudini…
R.C. –Totdeauna au apărut…
Gh.N. –N-au decât să vină ceilalți politeiști să-i combată. E unul
Smarandache din America.
R.C. –În jurul dacilor a exista mereu o enigmă. Dacii, ca și celții
sunt printre indo-europenii care au conservat vechea interdicție a
scrisului. Acest lucru a făcut ca întreaga lor cultură, care, repet, e o
cultură majoră, majoră…. Decebal, la ora când s-a confruntat cu Traian
era a doua putere din Europa. Deci Dacia era a doua putere din Europa.
Gh.N. –Se spunea asta în timpul comunismului? Nu se spunea.
R.C. –Nu.
Gh.N. –Acum ar trebui să se spună.
R.C. –Deci este scris în cercetări istorice din străinătate, nu de la
noi, au această afirmație… Dacia era a doua putere europeană.
Gh.N. –Iubite domn, pentru că am
văzut că nu există preocupare pentru ca
aceste lucruri pe care tu le-ai spus acum,
pe care le-am spus și eu, să fie aduse
publicului cititor la îndemână… eu am luat
măsura să le public.
Să provoc dezbateri pe seama lor.
Eu n-am nici un interes… În senul acesta
să se întâlnească măcar specialiștii din
domeniu și să-și facă fiecare datoria și să
ajungă la un consens. Rolul unei reviste e
să deschidă larg porţile, mintea, către
77
lucruri care uneori par fantasmagorii, dar cine ştie dacă nu din
fantasmagoriile astea se vor naşte adevăruri pure, curate pe care tot
revista va avea obligaţia să le publice. Mai există, de asemenea, unii
care unii spun că deschid prea tare revista către debutanţi. Mi se pare
că e o prostie să nu te deschizi către omul care are nevoie de un
început de drum literar şi tu să treci indiferent, să te ocupi doar de cei
consacraţi. Ce rost mai are o revistă culturală care se ocupă numai de
cei consacraţi? Dar îi pui şi pe cei mici, aflaţi la început de drum, mai
ales tineri, să se exprime, să vadă lumina tiparului şi să se confrunte cu
publicul. Cine ştia că Nichita, la vârsta de 9-10 ani când începuse să
încropească primele versuri, va ajunge marele Nichita de mai târziu?
Poate şi pe vremea aceea au fost voci care au zis: „Nu. D-le, acesta nu
trebuie publicată!”. Eu nu fac asta.
R.C. –Nici la douăzeci de ani nu se ştia lucrul acesta. Abia după
ce a murit Labiş s-a lansat…
Gh.N. –Exact. Şi atunci, în condiţiile astea, îţi dai seama că eu
vreau să fiu pentru mulţi copii, tineri, o poartă deschisă pe unde să
poată să vină să vadă… Eu ştiu cât de greu îmi era mie când eram
tânăr să mă fi dus pe la redacţiile diferitelor publicaţii, unde nu prea se
uita nimeni la tine şi unde fiecare îşi vedea de ciolanul lui, de sticla lui
de băutură şi can-can-ul lui. Pentru că, o spun pe-aia dreaptă, eu m-am
săturat să tot deplâng pe unii şi pe alţii, dar viaţă de-aia chiar tristă
aveau debutanţii când se duceau acolo. Eu am avut, de exemplu,
surpriza să văd pe unii spunând că nu există literatură de sertar. Şi mai
mult de jumătate din cărţile publicate de mine sunt literatură de sertar,
adică literatură care a mers la redacţia cutare sau cutare şi n-a fost
primită. Iar acum sunt destule voci care spun: „Ce bine a scris Neagu în
cartea cutare.” Dar cartea era făcută de pe vremea comuniştilor. Şi n-
avusese posibilitate să fie publicată.
R.C. –Într-adevăr, d-le Gheorghe Neagu, această politică a
deschiderii către tineri este una din marile valori promovate de revista
Oglinda literară. V-am mai întrebat de-a lungul vremii, ne-am întâlnit la
astfel de discuţii, vă întreb şi acum, dacă revista s-a afiliat unui curent
literar, unei şcoli literare sau dacă-şi păstrează în continuare caracterul
eclectic...
Gh.N. –Dumneavoastră ştiţi vreun curent serios în România la
ora actuală, că eu nu am ştiinţă.
78
R.C. –Era următoarea întrebare pe care voiam să v-o pun, pentru
că o parte interesantă a… eu aş numi-o chiar o criză a culturii române
actuale, o criză foarte serioasă, foarte profundă, care ameninţă să
atingă miezul, şi ăsta este pericolul mare…
Gh.N. –Şi a cui o fi datoria ? Oare nu a preşedintelui Uniunii
Scriitorilor, printre alţii ? Pe câtă vreme preşedintele Uniunii Scriitorilor
ales de noi este la Paris, eu n-am ce face!
R.C. –Problema preşedintelui Uniunii Scriitorilor o mai mică
chestie…
Gh.N. –Ba este o chestie mai mare. Am să vă spun de ce. Nu pot
să înţeleg niciodată cum poţi să iei nişte bani de la guvern, din cotizaţii şi
din alte lucruri şi să nu-ţi ajuţi decât publicaţiile care-ţi sunt ţie fidele şi
credincioase. Eu nu văd de ce Oglinda literara ar fi mai prejos de revista
Luceafărul sau de revista România literară ? Pentru că nu e la Bucureşti ?
Păi, sunt persoane care au publicat şi acolo şi au publicat şi la mine. Nu
văd pentru ce n-ar trebui, la un moment dat ajutat un tânăr, Revista
Oglinda literară este un copil al prozei literare româneşti. Păi ajută
domnule președinte al Uniunii
Scriitorilor şi acest copil să se
facă mare. Dacă eu mâine mor
şi nu mai face nimeni revista
Oglinda literară, are ceva de
câştigat literatura română ?
Uniunea Scriitorilor nu ! Pe
când cu totul altceva ar fi fost
ca să aibă doi-trei salariaţi care
să fie plătiţi din fondurile Uniunii Scriitorilor sau din fonduri de la copy-ro.
Sau din alte fonduri atrase. Am fost la şedinţa copy-ro. Am rămas uluit de
câţi bani dispune această organizaţie…
R.C. –Să spunem despre ce organizaţie este vorba pentru
ascultătorii noştri…
Gh.N. –Apărarea drepturilor autorilor. Această organizaţie
dispune de fonduri impresionante pentru a declanşa programe culturale
ample, majore. Şi am văzut cum s-a discutat, până şi bilanţul s-a
amânat pentru că era o adunare de dare de seamă, pentru că există
păreri contrarii. Şi atunci, în condiţiile existenţei unei păreri contrare,
decât să rezolvăm problema, s-o amânăm. Atunci intervine un alt fost
membru al Uniunii Scriitorilor, Uricaru. Dacă nu ne putem deplasa decât
79
între Copy-ro şi Uniunea Scriitorilor şi Ministerul Culturii care, prin
direcţiile de cultură spune clar că să nu se ocupe cu nimic ce înseamnă
cultura vie, numai cu biserici, direcţiile de cultură s-au transformat într-
un fel de participanţi la diverse hramuri ale bisericilor din teritoriu zicând
că ţin de patrimoniu. Asta înseamnă patrimoniu ?
R.C. –Problema patrimoniului este, într-adevăr, altă problemă,
există un patrimoniu vechi, să-i spunem aşa, care într-adevăr trebuie
prezervat, deci aceste lucru e clar, există… Realmente chestiunea care
ne preocupă astăzi în această discuţie se referă însă la ceea ce se
petrece acum, în zilele noastre, o problemă era aceasta a surselor de
finanţare. Părerea mea, din discuţiile pe care le-am avut cu alţi prieteni şi
din ce înţeleg şi din spusele dvs., părerea mea este că anumite fonduri ar
exista, s-ar găsi. Problema este cum sunt folosite, sau dacă sunt folosite.
Sau unde sunt direcţionate, pentru că asemenea fonduri trebuie trimise
acolo unde este nevoie, ca fenomenul să ia amploare şi să se producă.
Dar dacă le trimiţi pe lângă, ele se irosesc.
Gh.N. –Revin, pe vremea acad. Răzvan Teodorescu, era o
comisie, pe lângă Ministerul Culturii, formată din scriitori şi spunea: D-le,
din fondurile ministerului…
R.C. –Scriitori… de unde ?
Gh.N. –Scriitori din Uniunea Scriitorilor. Cezar Ivănescu…
R.C. –Păi vedeţi ? Sunt mai multe Uniuni ale scriitorilor acum,
sunt mai multe asociaţii ale scriitorilor.
Gh.N.–Sunt, dar de regulă valoarea este la Uniunea Scriitorilor.
R.C.–Eu, de pildă, nu fac parte din Uniunea Scriitorilor…
Gh.N.–Pentru că n-ai vrut.
R.C.–Deci, înseamnă că n-am valoare ?
Gh.N.–Nu, înseamnă că n-ai vrut. Pentru că nu cred eu că Radu
Comănescu dacă-şi făcea dosarul, nu era membru al Uniunii. Trecem
peste asta, pentru că Radu Comănescu are veleităţile lui şi nu mă bag
eu în domeniul în care excelează de obicei. În condiţiile acestea eu stau
şi îl întreb pe Radu Comănescu altceva: de ce nu vine şi el la Uniunea
Scriitorilor ca împreună să fim mai puternici, să ne luptăm pentru
dreptate?
R.C. –Păi trebuie să mă propună doi oameni.
Gh.N. –Eu unul te propun dacă vrei. dar nu te v dar să trecem la
altceva. Dacă există fonduri, de ce măcar 10%, n-am zis jumătate,
măcar 10% să fie pentru oamenii care scriu pentru reviste.
80
R.C. –Exact, asta este întrebarea. Deci cum sunt folosite
fondurile?
Gh.N. –Nu sunt în nici un fel. Am spus, la noi Direcţia de Cultură
a sărbătorit, de exemplu, în Vrancea, pe Dimitrie Cantemir. Se ştie
legătura lui Cantemir cu locurile de aici din Vrancea. S-a făcut un
praznic, s-a scos şi o carte care se referă la biserica ctitorită de
Cantemir şi cu asta basta.
R.C. –Adică s-a mai bifat o acţiune.
Gh.N. –S-a mai bifat o acţiune la modul la care niciun scriitor n-a
fost invitat să participe. Sper să nu se mai întâmple…
R.C. –Vă doresc să vi se împlinească gândul și vă mulțumesc de
interviu.
81
Interviu acordat Televiziunii Vrancea Media
- Emisiunea Cultural Media - 2014
Alexandra Tătaru: –Bună ziua doamnelor şi domnilor la o nouă
ediţie Cultural Media. După cum observaţi, suntem la sediul Uniunii
Scriitorilor filiala Vrancea şi la invitaţia domnului scriitor Gheorghe
Andrei Neagu am venit să aflăm câteva noutăţi foarte importante pentru
cariera dumnealui şi pentru cercul literar din Vrancea. Domnule Neagu,
bine ne-am regăsit.
Gheorghe Andrei Neagu: –Bine-aţi revenit!
A.T.: –Observ că ne-aţi întâmpinat cu foarte multe noutăţi de la
ultima noastră întâlnire şi sunt plăcut impresionată de aceste noi apariţii
editoriale.
Aş vrea să prezen-
tăm ultima dvs., şi nu cea
din urmă, bineînţeles, cea
mai nouă, cea mai recentă
apariţie editorială, De la
stânga la dreapta, la Edi-
tura Omnia, şi suntem
foarte curioși, şi noi şi
telespectatorii, să aflăm despre ce este vorba în acest volum nou.
Gh.A.N.: –O să fac câteva precizări la început. Ne aflăm în sediul
Reprezentanţei scriitorilor din Vrancea a Filialei U.S.R.Bacău, pentru că,
n-am sesizat odată titulatura dată de o colegă de presă, care a spus
filiala Vrancea şi m-am trezit numai cu reproşuri. Aşa că aici se află
reprezentanţa Uniunii Scriitorilor. A doua precizare este că această
carte face parte din colecţia Opera omnia, scoasă la Editura Tipo-
Moldova, de Universitatea Petre Andrei din Iaşi. Este firesc, după
părerea mea, ca după 60 de ani, cei care sunt cunoscuți ca scriitori să
înceapă să fie selectaţi de edituri serioase şi de oameni competenţi, şi
să li se facă o antologie din opera lor. Am avut anul trecut bucuria să am
o antologie de poezie, Arșița din ploi, era o selecție din volumele de
poezie pe care le-am publicat și câteva inedite. După care, anul acesta,
acum o săptămână a apărut antologia de proză De la stânga la dreapta.
Are 680 de pagini, volum alcătuit de antologatorul de la TipoMoldova.
82
Eu n-am contribuit la ea nici măcar cu o virgulă, nici măcar la acordarea
bunului de tipar. Mi-au cerut texte publicate de-a lungul vieții. Am dat și
eu o parte, nu toate. N-au intrat de exemplu fragmente din romanul
Arme și lopeți, din romanul Tarantula, din alte lucrări pe care le-am
publicat anterior, dar au intrat și lucrări inedite, unul dintre cele mai
ciudate fragmente a fost cel cu care începe chiar volumul, Jurnalul unui
pui de găină.
A.T.: –Asta voiam să vă întreb…
Gh.A.N.: –E o ciudățenie pornită cândva, în urmă cu vreo trei ani,
deci cam prin 2010, în care mi-am propus să redau cam ce înseamnă
să fii crescut pentru a fi sacrificat. Poți să faci un fel de paralelism între
generațiile de sacrificiu – eu am trecut prin vreo trei generații de
sacrificiu – mi-au zis și pe vremea lui Dej, și pe vremea lui Ceaușescu și
după aceea, că sunt tot generație de sacrificiu. Și atunci am făcut o
paralelă în lumea animală, nu fac…
A.T.: –Când este, scuzați-mă, când este scris acest jurnal, pentru
că observ foarte multe…
Gh.A.N.: –…Continuă să fie scris, încă nu s-a terminat. Am vreo
50 de zile pe care le-am dat în acest volum, în această antologie, dar
am ajuns deja la vreo 70 de zile, scriu pe apucate, cât îmi rămâne după
timpul alocat revistei Oglinda literară.
A.T.: –Da, observ aici niște paragrafe care par scrise pe vremea
dinainte de ’89.
Gh.A.N.: –Par, dar nu sunt. Sunt recente, dar sunt pe undeva
relevante pentru acele vremuri, și atunci eram de sacrificiu. Nu știu cât
de pui de găină poate fi considerat un om, dar am zis că are nevinovăția
puiului. Și mi s-a părut că este o parabolă interesantă care ar putea la
un moment dat să creeze o stare sufletească mai aparte în sufletul
cititorului. Mă rog, cred că asta ar trebui să facă mai mulți scriitori, adică
să se gândească puțin mai mult asupra a ceea ce am fost, suntem și
vom deveni. Noi, ca ființe în general, nu neapărat ființe extraordinare,
supradotate. Ci ființe pur și simplu, cu două picioare.
A.T.: –Antologia este o premieră, aveți de gând să faceți și o
lansare publică?
Gh.A.N.: –Da, pe data de 25 sunt la București, la Calderon, avem
acolo o invitație făcută de prof.dr.George Anca, unde va fi alături de noi
și Radu Cârneci, alături de o întreagă pleiadă de scriitori. O să facem
cunoscut și acest volum, și revista Oglinda literară, și alte lucrări care
83
ne-au apărut, cum ar fi Golgota spiritualității, scoasă de Mariana
Vârtosu…
A.T.: –S-o prezentăm telespectatorilor.
Gh.A.N.: –Este o carte despre care am mai vorbit, sunt zece ani
de cenaclu între coperțile acestei cărți, este poate una dintre cele mai
reprezentative cronici culturale ale unui deceniu de existență culturală
vrânceană, pe care am avut onoarea să o păstoresc.
Spre bucuria mea, Mariana a reușit
să dea luminii tiparului aspecte și
fragmente din viața noastră, care nu mai
pot fi găsite în altă parte. Inițiativa îi
aparține în întregime, a lucrat cu multă
dăruire și îi mulțumesc pentru că a fost
cronicarul viu al unei grupări intelectuale,
a unei grupări culturale care, a încercat
să se exprime și să-și pună pecetea pe
un crâmpei de cultură românească.
A.T.: –Și observ că la pag. 4 dum-
neaei vă dedică în întregime acest volum.
Gh.A.N.: –Mai bine nu observai, că
stârnești invidia altora, eu i-am reproșat
lucrul acesta, mai bine îl lăsa fără.
A.T.: –Cine nu realizează nu este invidiat, nu-i așa ?
Gh.A.N.: –De regulă, invidia văd că apare în rândul celor care n-
au scris în viața lor o carte. Despre care nu poți să vorbești că n-ai
despre ce să te exprimi, să te exprimi asupra rudelor, asupra faptului că
are ochii colorați ? N-ai ce să-i reproșezi unuia care tot timpul te poate
bombarda, dar acesta-i un risc asumat. Sigur, poți să te aștepți și la
oameni care nu sunt de acord cu ce spui tu. Dar să nu o facă după
ureche, sau mai știu eu cum. Nu sunt supărat pe nimeni când se
exprimă aplicat pe text și chiar le mulțumesc celor care pot descoperi
defecțiuni, pentru ca să le pot îndrepta și să pot să fac ceea ce ar trebui
să-și facă orice autor. Sper ca prin ceea ce am reușit până acum, să
cristalizez într-un fel strădaniile care au stat în sufletul și în inimile
noastre, a grupării de la Asociația Duiliu Zamfirescu într-un deceniu.
A.T.: –Păi strădaniile dvs. și din ultimul deceniu și din toată
cariera dvs. deja sunt în cele două volume pe care ni le-ați arătat.
84
Gh.A.N.: –Da, și acesta este un volum interesant, Personalități
romașcane.
A.T.: –Din plaiurile dvs. natale.
Gh.A.N.: –Eu sunt nemțean, sunt aproape de orașul Roman,
unde am scris de fapt Tarantula despre
intenția lui Roman-Vodă, bunicul lui Ștefan
cel Mare, să facă cetate de scaun la Roman,
mai departe de muscali și mai înspre zona în
care nici turcii, nici rușii n-ar fi avut o
influență mare. Nu s-a reușit decât temporar,
să fie cetate de scaun.
Romanul are peste 500 de ani de
atestare documentară și despre care am
scris în Tarantula în vreo 300 de pagini,
despre o epocă românească din anii 1400,
perioadă despre care nu s-a prea mai scris
în România la modul acesta. Poate de asta am avut onoarea să fiu
inclus într-un volum, alături de alte nume sonore ale orașului Roman.
Cartea este scoasă de un Institut de Cercetări Teologice Franciscan,
despre care nici nu știam că există în orașul Roman. Le mulțumesc că
m-au considerat demn de a apărea în volum și promit să mă străduiesc,
măcar acum spre apusul vieții să nu-i fac de rușine. Nici în tinerețe nu
i-am făcut de rușine drept care m-au recunoscut cetățean de onoare în
comuna Trifești, locurile unde am copilărit, unde poate am furat și eu
cireșe ca Ion Creangă.
A.T.: –Sigur, este firesc, este firesc. Și vă spunem și noi:
Felicitări, că ați avut preocupări care au avut tangențe cu personalități
istorice remarcabile din Evul mediu.
Gh.A.N.: –Asta e, eu nu pot să zic decât că prin strădania acestor
oameni, franciscani sau nu, m-au băgat și pe mine în seamă. Și asta
este pentru mine o mângâiere sufletească suplimentară.
A.T.: –Nu în ultimul rând și Academia vă aduce recunoștință…
Gh.A.N.: –Nu-i Academia, este tot Tipo-Moldova, tot editura care scoate
o foarte interesantă lucrare de Poezie contemporană în trei limbi,
germană, engleză, franceză. Și o să găsiți acest volum, este primul, la
Bruxelles. A fost deja predat acolo, se preconizează să fie o lansare de
carte chiar la Bruxelles, în care apare și subsemnatul.
85
Mai apare și poetesa
Ștefania Oproescu, tot din
Vrancea, și Liviu Stoiciu, tot din
Vrancea care sunt în acest
volum pentru a reprezenta
poezia românească la cel mai
înalt nivel. Asta este o
mândrie, o recunoaștere de
către lumea specialiștilor
asupra produsului literar făcut
de vrâncenii noștri.
A.T.: –Dvs. ați ales poeziile apărute ?
Gh.A.N.: –Nu. Am fost rugat să trimit câteva zeci, am trimis vreo
20 de poezii, din care mi-au apărut ceea ce vedeți, traduse în limbile
respective. Cred că toate reproșurile care se pot face vizavi de
corectură, de celelalte, aparțin de data aceasta nu autorului, ci
editorului, pentru că n-am avut posibilitatea, nu mi s-a oferit posibilitatea
ca să fac vreo îndreptare sau să revin asupra textului. M-am trezit cu
surpriza.
A.T.: –Este foarte frumos, trecem poate peste eventualele greșeli
atâta timp cât există cineva în spatele acestei realizări, se știe că e o
muncă foarte…
Gh.A.N.: –E un colectiv întreg, în primul rând sunt traducătorii din
cele 3 limbi de circulație europeană.
A.T.: –Interesant este că poeții vrânceni ajung peste hotare să fie
cunoscuți și…
Gh.A.N.: –Ajung dacă au valoare.
A.T.: –Sigur că da.
Gh.A.N.: –Și poate că e periculos să ajungă așa de puțini
vrânceni pentru că în Vrancea, nu știu dacă ați observat, în ultima
vreme există foarte multă vânzoleală culturală, ca să nu-i zic altfel, sub
diverse forme: festivaluri apărute de niciunde, tot felul de întâlniri,
simeze, iarmaroace, care nu înseamnă mare lucru, dar care par a fi pe
undeva, la nivelul celor care-l alcătuiesc. Eu mă bucur că au și ei în
sfârșit o tribună unde să se poată exprima, că poate de acolo se vor
naște niște vârfuri care vor veni alături de noi, să facem împreună ceea
ce înseamnă literatură adevărată.
86
A.T.: –Da, este vorba totuși de o nișă și de evenimentele dintr-un
oraș în care nu se întâmplă mare lucru care trebuie adresate…
Gh.A.N.: –Ei, în orașul
acesta se întâmplau cândva și
lucruri interesante. Dar și autori-
tatea locală era mai atentă și
poate mai dornică de a se
afirma. Acum, după ce oamenii
s-au obișnuit cu posturile, și
numai în perioadele electorale mai mimează interesul pentru cultură, în
condițiile acestea, cultura are de suferit. Una era soarta Focșaniului
dacă devenea un oraș cultural european, cu niște structuri culturale
deosebite, de genul unei Universități, a unei Facultăți de sine stătătoare,
care ar fi putut valorifica balada Miorița și cultura pe care ne-a lăsat-o
acest popor pe aceste meleaguri, și alta este soarta când nu există
nimic semnificativ în acest sens, ci doar pe ici pe acolo… Mă uitam la
Ziua Eminescu de acum câteva zile, a trecut neobservată. Este meritul
Bibliotecii Județene care doar cu câțiva tineri, câțiva oameni iubitori de
literatură și membri ai Asociației Duiliu Zamfirescu au fost la statuia lui
Eminescu unde și și-au permis să asculte alături de cei care mai
treceau prin fața bustului poetului, câteva din versurile admirabile
recitate de Paula Grosu. În rest, nimic.
A.T.: –Doamna Paula Grosu, care este o artistă…
Gh.A.N.: –Pentru mine este o enigmă cum această doamnă nu s-
a dus la București, cred că și ea regretă pentru că ar fi avut o cu totul și
cu totul altă carieră. Este o voce cum rar se întâlnește…
A.T.: –Vă invit să urmăriți interviul făcut cu dumneaei, în care i-
am pus aceeași întrebare și găsiți acolo răspunsul.
Gh.A.N.: –Cred că-l știu deja.
A.T.: –Bun. Pe final aș vrea să prezint telespectatorilor și faptul
că în volumul doamnei Oana Dugan la editura Axis Libri a apărut
Expectația Nobelului, și unde la pag. 161 se prezintă poemul Nunta
neagră, care de fapt este în două părți, o parte în limba română și o
parte în limba engleză. Gh.A.N.: –Așa este, profesoara universitară Oana Dugan este
mai puțin cunoscută în Vrancea deși a fost invitată la Zilele Simion
Mehedinți și a ținut un prolog destul de vast și de aplicat. Este pentru
mine o surpriză că a găsit de cuviință să se aplece și asupra cărților
87
mele și un prilej de bucurie și de mândrie când
un profesor universitar erudit îți spune că ai talent
și că meriți cu adevărat să fii citit.
A.T.: –Este o motivație interesantă. Unde
se poate găsi ultimul dvs. volum ?
Gh.A.N.: –La editură și la Biblioteca
Județeană care, am înțeles că era în tratative de
achiziționare a câtorva. Eu n-am primit decât 10
exemplare, și mi s-a zis că astea-s drepturile
mele de autor, am zis mulțumesc frumos, n-am
dat nici un ban, pentru faptul acesta îi mulțumesc editurii și îi îndemn pe
cei care doresc să se înfrupte din conținutul antologiei mele, la
Biblioteca Județeană.
A.T.: –Deci invităm și noi telespectatorii să studieze opera
scriitorului Gheorghe Andrei Neagu, și până la o ediție următoare, la
revedere.
Gh.A.N.: –Vă mulțumesc.
88
Interviu acordat domnului Radu Comănescu
de la Radio România Cultural
pentru Emisiunea Miracole şi fapte–03.11.2013
Radu Comănescu: Bună seara! La
microfon se află Radu Comănescu. Dragi
prieteni, iată-ne înaintea unei noi ediţii. Am să
vă rog să-mi permiteţi să încep prin a mulţumi
colegei mele Ioana Popescu, care se găseşte
în regia de emisie şi imediat după aceea o să-
mi permiteţi să prezint invitatul emisiunii. Este
vorba de domnul Gheorghe Andrei Neagu,
directorul revistei Oglinda literară din Focşani.
Domnule Gheorghe Neagu, vreau să-
mi exprim marea bucurie de a vă reîntâlni aici,
în Focşani, în sediul reprezentanţei Uniunii Scriitorilor, sediu dedicat
culturii şi, în mod evident, subiectul pe care vi-l propun acum este un
subiect legat de cultură şi anume de soarta culturii în lume, de modul ei
de a însemna ceva, de a se exprima, de a exista. Şi pentru că sunteţi
unul dintre creatorii de cultură română, evident că m-aştept să vorbim
despre cultura română în lume, despre ce înseamnă această formulă
care, vreau să spun că interesează extrem de multă lume. Uniunea
Europeană însăşi este foarte interesată în promovarea culturilor
naţionale, pentru că le consideră un tezaur, o bogăţie. Prezervarea
specificităţii culturale şi a iden-
tităţii naţionale este un obiectiv
proclamat de multe ori în orga-
nismele europene. Şi iată că
tocmai aici, după propria mea
constatare, unde ar trebui să
putem fi români fără nici un fel
de limită, tocmai aici înregistrăm
probleme. De ce oare ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Simplu, există interese. Oamenii sunt
la ora actuală nu numai potopiţi de căldură, dar şi de lipsa de interes al
statului în general asupra demersului cultural în particular. Eu, după
89
cum bine ştiţi, m-am ocupat de personalitatea lui Duiliu Zamfirescu, nu
ca istoric literar sau om care doreşte să emită studii şi să scoată cărţi de
pe urma altui scriitor, ci ca un promotor al personalităţii acestui părinte
al romanului modern românesc, care se studiază chiar și la Boston. Am
avut prilejul să constat acest lucru din faptul că Sanda Stolojan, nepoata
marelui scriitor, mi-a adus o carte tradusă în limba engleză, pe care
studenţii americani de la Universitatea din Boston o aveau în programă
spre studiu. Şi am zis, dacă aşa ceva se studiază în America este de
neiertat ca noi, în Vrancea, să trecem indiferenţi pe lângă aşa o
personalitate. Cred că nu este lipsit de interes să spun că în calitatea de
promotor cultural am avut mari satisfacţii să văd cum românii din
diasporă, pe puţin din 8 sau 9 state, s-au bucurat de faptul că au fost
invitaţi la o asemenea manifestare culturală. Doamna academician Zoe
Dumitrescu-Buşulenga ne-a făcut onoarea să fie printre noi, alături de
domnul academician D.R. Popescu. Am avut ocazia să-l cunoaştem pe
maestrul Cezar Ivănescu, această figură luminoasă şi tumultoasă, pe
Mimmo Morina, Secretarul Uniunii Mondiale a Poeţilor, şi mulţi, mulţi
alţii. Cred că atât românul din Bulgaria, cât şi românul din Serbia, cât şi
acela din Cernăuţi, şi acela din Chişinău au putut să constate că
promovăm o limbă română de calitate, prin tot
ceea ce facem noi şi prin tot ceea ce am
putut realiza în această perioadă. Au fost 7
ediţii, am mai avut după aceea trei ediţii ale
Salonului literar Dragosloveni, în onoarea lui
Vlahuţă. Tari. De atunci, de vreo 4 ani de zile
eu n-am mai putut face acest lucru. Trecusem
de 60 de ani. Nu mi-a făcut nimeni măcar
onoarea să-mi spună: „Hai, bă, noroc că ai
făcut şi tu 60 de ani”. M-am simţit întristat de
asemenea indiferenţă, şi am zis nu mai pot să mă mai duc cu mâna
întinsă pe la tot felul de persoane private sau chiar la tot felul de instituţii
să fac sluj pentru fonduri, să merg pe la diverse restaurante, să obţin
trei oferte de măsline, trei oferte de fripturi, ca să respect legea. Şi
atunci în asemenea condiţii, a trebuit să renunţ. Nu s-a mai făcut nici un
festival. Doar o încropeală, o manifestare a unui cetăţean care a început
să scrie şi să facă un festival care nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor
scriitorilor de o anumită calitate a scrisului. Dar tot e bine că s-a făcut și
așa ceva, pentru că altfel nici acest lucru nu s-ar mai fi făcut. În Vrancea
90
este specifică la ora actuală facerea de monografii. Este interesant şi
oarecum dubios acest prozelitism al monografiilor, pentru că am
impresia că foştii activişti de partid comunist, foştii securişti, s-au apucat
de făcut monografii într-o veselie, apoi fac cereri de intrare în Uniunea
Scriitorilor. S-ar putea ca unii din ei să şi reuşească, mai ştii ? Dar dacă
te uiţi că în monografiile lor, acestea sunt practic un fel de anuare
statistice, din alea tipărite odinioară de direcţiile judeţene de statistică,
unde se contabiliza numărul de porci, numărul de capre, numărul de
profesori, de popi şi de biserici din fiecare comunitate monografiată. N-
am nimic împotriva lor, pot să facă în continuare câte or vrea, că şi
pentru acelea ale direcţiilor de statistică se dădeau bani publici. Dar
tupeul şi lipsa de sprijin pentru scriitorii care, cu adevărat reprezintă
cultura română, pare de neiertat. De ce mă tot exprima așa? Pentru că
noi, românii, putem fi o naţiune câtă vreme vorbim limba română. Dacă
nu vorbim limba română, putem să stăm noi şi în cap şi să fim cei mai
mari atleţi, nu vom fi români.
Astea ne caracterizează, nu tricolorul este cel mai mare simbol,
ci limba română. Eu
cred că tricolorul este
un simbol, poate să fie
la un moment dat cu o
gaură, cum l-au lăsat
după revoluţie, dar nu
înseamnă că gaura aia
reprezintă un simbol
naţional, dar limba
română, da. Şi atunci,
în condiţiile astea, iată-
mă că nu pot fi de acord cu tot ce înseamnă delăsare şi lipsă de
entuziasm în materie de promovare a limbii şi literaturii române.
Trăiesc cu oarecare durere faptul că după ce Institutul Cultural a
fost înfiinţat de celebra ministereasă Mona Muscă şi apoi i s-a dat
conducerea lui Patapievici et comp., Institutul Cultural Român cu
zvastici pe crupe, falusuri prin expoziţii, n-a reuşit să reprezinte cu
adevărat creaţia literară şi mai ales să slujească limba şi literatura
română şi chiar cultura română în întregul ei. Pentru că n-am văzut şi
eu, de exemplu, o expoziţie Brâncuşi în ţară, să se fi luat toate lucrările
din colecţiile particulare şi să se fi făcut în aşa fel încât… cum a fost cu
91
corpurile deţinuţilor chinezi tăiate şi spintecate, aduse pentru a fi
promovate la Muzeul din Bucureşti. N-am văzut spectacole cu Eugen
Ionesco, adică, practic, Humanitasul a făcut munca Institutului Cultural
Român în cea mai mare parte. Ce-a tradus în străinătate Institutul
Cultural Român pe bani europeni, a fost mai mult aşa, din prietenie, cine
era de-al nostru, cine era cu noi, şi nu cred că aşa se face slujirea unei
culturi. Faptul că noua conducere a Institutului Cultural Român a
deschis filiale în diverse zone ale ţării, de la Iaşi la Craiova şi Cluj, părea
să fie la un moment dat de bun augur, în sensul că oamenii de acolo ar
fi putut promova programele Institutului Cultural Român în aşa fel încât
să ne bucurăm şi noi, provincialii de lucrările noastre la nivel naţional şi
chiar internaţional. Deocamdată nu s-a întâmplat aşa.. Mă rog. Şi-mi
pare că o personalitate, când ajunge în fruntea unei instituții, trebuie
neapărat să dea seamă pentru trecutul său mai mult sau mai puţin
glorios. La un moment dat au ajuns poliţaii torţionari la o pensie de 70-
80 milioane şi scriitorii, trăiesc cu 5-6 milioane de lei pensie, şi le mai
dă, dacă sunt băieţi cuminţi şi nu sunt daţi afară din Uniunea Scriitorilor,
încă 50% din această infimă sumă. Chiar mi se pare umilitor. Ce am
făcut eu, şi ce a făcut colonelul Icsulescu din Poliţia Română? Ăla m-a
bătut când m-a prins criticând comunismul, m-a pus să declar maşina
de scris în fiecare an în faţa lui, şi eu am viaţa în continuare de doi lei iar
el se lăfăie în tot felul de afaceri, pentru că sunt foarte mulţi implicaţi în
afaceri.
Și mai vorbim de cultură română! Unii din
ei sunt deja oameni politici, au ajuns să deţină
frâiele statului. Cum să facă puțină cultură un
fost poliţai sau securist, care n-a ştiut decât să
asculte de ordin. Mi se pare de-a dreptul odios
şi sinistru ca societatea să nu-şi dea seama că
are nevoie şi de altceva decât de cultură de tip
Salam, promovat în arealul european de către
Goran Bregovici pe post de agent cultural. Eu n-
am văzut, de exemplu, un agent literar, că tot
vorbirăm de el, care să zică: d-le, iau şi eu cartea lui Icsulescu de la Iaşi
sau de la Focşani şi o promovez în Serbia. N-am văzut. Dar pe unul ca
Salam, sigur că-l promovăm. Nu am nimic cu Salam, are şi el partea lui
de auditoriu, are şi el simpatizanţii lui, există într-o naţiune şi asemenea
nivel cultural, dar nu este cel care să servească cultura română, să
92
slujească limba română. Salam abia se poate exprima pe limba lui, la
modul la care scoate onomatopeele mai mult sau mai puţin muzicale. Şi
cu asta ce-am făcut? Cultură care să ne reprezinte naţional ?
R.C. –Aici avem anumite probleme, domnule Neagu, pe care
trebuie să le abordăm cu cât de câtă limpezime. Avem o problemă a
resurselor, fără de care cultura evident că nu poate exista decât în
forma ei, să spun, legată de elementar uman…
Gh.A.N.: –Te întrerup. Ține minte restul întrebării. Resurse ?
Cum să n-ai resurse ? Când faci focuri de artificii care nu reprezintă
nimic? Dai cu pocnete în mulţime, chemi tot felul de paparude să-ţi
joace din buric pe miliarde, de aşa-zisele zile naţionale sau zilele
oraşului sau… au ajuns acum şi zilele comunei. Şi risipesc banii în tot
felul, risipeşti banii pe tot felul de aşa-zise monografii, cărți din cărți,
care nu reprezintă cultura română şi risipesc miliarde în orice localitate,
doar pentru dansuri din buric şi mititei sfârâind.
Asta ţi se pare că n-ai resurse ? Ba ai, dar acolo, am mai spus,
oameni lipsiţi de cultură ajung să te dirijeze. Păi sunt consilieri care au
patru clase. Ce cultură să aibă?
Era unul pe aici
pe la noi, care a împlinit,
am înţeles, 100 de ani,
care a venit din rândul
poştaşilor, a ajuns mare
consilier. S-a ridicat
acela şi a spus odată că
revista Oglinda literară
nu trebuie finanţată pen-
tru că este de extremă
dreaptă, că primeşte
fascişti în paginile revistei, fără să-și argumenteze spusele. Si uite așa,
n-a mai fost finanţată revista Oglinda literară de către Primăria
Municipiului Focșani.
Nu știu dacă doar din acest motiv, dar și picătura sapă. Şi atunci,
vedeţi că eu vorbesc practic, nu din teorii şi din auzite, ci din cele păţite.
Şi atunci, când vezi asemenea indivizi că-ţi dirijează ţie destinele
culturale, să mă ierte Dumnezeu, dar nu se poate pune botniță unor
exprimări culturale de valoare când ai de-a face cu organe de decizie
care nu sunt abilitate pentru aşa ceva
93
R.C. –Într-adevăr, problema resurselor există chiar dacă ea nu
este o problemă a lipsei de resurse, ci este o problemă a modului cum
se gestionează resursele. Şi asta este o problemă reală, pentru că într-
un fel sau altul nu ajung de multe ori la nucleele acestea care pot să se
exprime şi să creeze şi să menţină cultura. O altă problemă este
problema orizontului de aşteptare al publicului. Avem o problemă legată
de public pe care trebuie s-o luăm în considerare, domnule Gheorghe
Neagu, pentru că iată, că publicul care se uită la tabloide şi la emisiuni
tabloidizante este net mai numeros decât publicul care citeşte literatură
valoroasă. Dar asta este o problemă care apare în fiecare naţiune.
Gh.A.N.: –Naţiunile responsabile sprijină valorile cu bani de la
buget. De la ceea ce înseamnă existenţa naţiei. Ce ar face francezul,
când se încearcă o anglicizare a limbii sale? Se opune. Nici măcar la
calculator nu spun computer, spun ordinator.
R.C. –Aveau o ofensivă împotriva anglicizării…
Gh.A.N.: –Dar nu numai ei, uitaţi-vă şi la Germania. Cât de multă
lume vorbeşte engleza în Germania ? Păi bine, eu nu pun problema din
acest punct de vedere, dar pun problema cum sprijină Franţa cultura.
Academia franceză, are fondurile care-i sunt necesare ca să rămână o
instituţie de elită a unui spirit naţional. Tot aşa văd cum este sprijinită
difuzarea cărții. Pentru că, pe lângă faptul că există tot felul de buticuri,
cu tot felul de exponate, de la tablourile de pe Sena şi până la ştiu eu
alte şi alte producţii. Există foarte multă atenţie faţă de edituri, faţă de
difuzarea cărţii. Noi am desfiinţat Rodipetul. Revistele din provincie, cum
e Oglinda literară, şi-au scăzut la jumătate tirajul din cauză că n-au cum
să le trimită spre difuzare în toată ţara. N-am pus nimic în locul librăriilor
pe care le-am făcut varză. Am văzut că apare în loc de librărie o
cârciumă, sau o bancă sau ştiu eu ce alt magazin. N-am avut nici un
cuvânt de spus nici când am avut scriitori în Parlament. Spre onoarea
lui Adrian Păunescu, singurul care a mai luptat puţin pentru salvarea
comunităţii scriitoriceşti şi a reuşit să se dea o pensie suplimentară de
50%, restul lumii n-a mai făcut nimic. Uite, vreau să-ţi amintesc ceva
care zic eu că ar merita să nu se uite: Carol al doilea. Mult hulitul rege,
cu tot priapismul lui, cu toate aiurelile lui, cu toate demisiile sau cum se
numesc în lumea monarhică a avut o fundaţie destinată sprijinirii culturii
române, Fundaţia Regală…
R.C. –Celebră, de altfel…
94
Gh.A.N.: –Celebră. Revista Oglinda literară are paginaţia exact
după cum era paginată revista Fundaţiilor Regale, adică de la pagina 1
în continuare. Și acum mai avem puţin şi facem 10.000. Ce era oare
lumea aceea a culturii fără o asemenea fundaţie ? Pentru că, dezinteres
a fost întotdeauna faţă de cultura românească. Şi un cap, un rege, un
monarh, a făcut această fundaţie.
Ce-ar fi fost oare dacă
şi Iliescu făcea o asemenea
fundaţie, ca să sprijine cul-
tura română ? N-avea el
sponsori pe care să-i folo-
sească tocmai pentru tipări-
rea cărţilor, pentru a susţine,
de exemplu, răspândirea
revistelor culturale în ţară ?
Trebuia neapărat să fie Rodipetul trântit grămadă şi să nu mai pui nimic
în loc ? Nu numai asta. Funcţia aceea de agent literar, care, pe vreme,
nu numai de acum, şi din epoca cea mai clasică, ca să-i zic aşa, te
ducea, îţi dădea bani şi te punea la masa de scris. După aceea, dacă nu
erai gata la dată şi la termen cu romanul terminat, îţi lua și hainele din
casă. Unde mai este o asemenea instituţie în România ? La noi oamenii
de cultură, mai ales scriitorii, sunt puşi să facă evenimente culturale.
R.C.–Instituţia care să-ţi ia haina din casă mai există…
Gh.A.N.: –A, da, aia da, fără probleme, şi le ia în egală măsură şi
mie şi la acela pe care l-a prins cu furăciuni din apartament. Iată cum
ajungem până la urmă ca să fie comparată cultura cu ce nu trebuie. Dar
nu e vina noastră, pentru că realitatea ne obligă să căscăm ochii exact
la ce doare cel mai mult: absenţa preocupării statului pentru limba
română acum, pentru că asta înseamnă cultura română pentru tot
arealul românesc. Eu sunt surprins că vorbim atât de puţin despre
succesele filmelor româneşti.
R.C. –Da, remarcabile în ultima perioadă.
Gh.A.N.: –Remarcabile. Bun. Dar ai auzit ceva vorbindu-se de
scenarişti ? Care-or fi ăia? Despre regizori vorbim, despre actori şi mai
şi. Actorii sunt în frunte. Dar autorii textelor?…
R.C. –Ştiu că de pildă Mungiu îşi scria singur textele scenariilor.
Gh.A.N.: –Un caz de excepţie. Dar în general, uită-te cum se
arată la televizor. Toată lumea ştie de Caramitru, dar îţi garantez că
95
puţină lume a auzit de Labiş. În comparaţie cu ceea ce înseamnă
Caramitru, care poate n-a scris un vers memorabil în viaţa lui, faţă de
Labiş care a scris ca să recite Caramitru, am dat aşa un exemplu. Nu
mai vorbesc de Nichita Stănescu, de Jebeleanu, de alţi mari făuritori de
vers…
R.C. –Marin Sorescu.
Gh.A.N.: –Marin Sorescu
şi alţii. E, stau şi mă întreb,
uită-te, ia un alt caz, Mircea
Albulescu poetul și Mircea
Albulescu actorul. Fă un sondaj
şi ai să vezi că toată lumea a
auzit de Mircea Albulescu, că e
actor. N-o să spună că este
poet. Şi este. În asemenea situ-
aţii stăm şi ne întrebăm dacă
situaţia asta ingrată a poetului, a scriitorului de limba şi literatura
română, a omului care-şi păstrează identitatea naţiei tale, ar trebui să
aibă, pe undeva, o altă soartă. E adevărat, am auzit cu stupoare în
ultima vreme despre cei despre care se zice că lucrează la urechea şi
timpanul au ajuns scriitori, au ajuns şi în posesia unor rente viagere,
burse de merit, am înţeles, între 30 şi 35 milioane. Ei, dar nimeni n-a
prezentat o listă cu cele150 de burse, câte am înţeles că sunt. Cei care
ne conduc destinele, de la Uniunea Scriitorilor, sau de la Ministerul
Culturii. au început de vreo câţiva ani, să spună că nu se mai ocupă de
limba şi literatura română, ci de patrimoniu.
R.C. –Trebuie să spun pentru ascultătorii noştri că observaţia
dvs. privind lucrătorii serviciilor secrete, nu înseamnă că vrem să
atacăm sau să denigrăm serviciile secrete, orice stat are nevoie de
servicii secrete…
Gh.A.N.: –Da, dar să le plătească legal, pe statele lor de plată,
nu mă interesează…
R.C. –Sigur, dar o altă observaţie mi se pare şi mai interesantă.
Multă vreme mi-am pus problema asta a crizei literaturii române şi mă
durea sufletul pentru că din toate artele, literatura este cea mai
naţională. Deoarece literatura foloseşte limba unei naţiuni şi este
mijlocul prin care această limbă se perfecţionează şi se înfrumuseţează,
se îmbogăţeşte, evoluează.
96
Am privit atent împrejur şi să ştiţi că acum, am impresia că
literatura română este într-o destructurare. Dar ce-i interesant este că
revine la o formulă folclorică, a folclorului religios, spre stupoarea mea,
fiindcă în trecutul românesc să ştiţi că folclorul religios exista dar nu era
atât de puternic. Acum, în zilele noastre, este plin de povestiri despre nu
ştiu despre ce călugăr care a făcut nu ştiu ce minune, nu ştiu ce mare
duhovnic care nu ştiu ce-a mai făcut…Aceste povestiri care sunt
naraţiuni, şi care de multe ori sunt ficţiuni, deci naraţiuni care ţin chiar de
imaginaţie. Aceste povestiri tind să suplinească epica, ce spun eu,
romanul, chiar nuvela şi schiţa, care-i mai mică.
Gh.A.N.: –N-am nimic împotrivă să existe şi asemenea ficţiuni.
Ele se adresează acelei mase …
R.C. –Şi nu ştiu dacă este bine…
Gh.A.N.: –Este bine, pentru că dacă sunt scrise într-o curată
limbă românească, n-au ce să strice.
R.C. –Nu, circulă oral, de multe ori. E vorba de folclor, chiar
folclor.
Gh.A.N.: –Aici chiar nu mă bag. Pe mine ce mă interesează este
altceva. Ca un roman scris de un călugăr, de bună calitate, să fie bine
tratat, să fie bine difuzat şi mai ales să fie tradus într-o limbă de
circulaţie mondială. Eu n-am nimic împotrivă cu tot ce înseamnă la un
moment dat povestirea ca atare. Poate să plece de la un fapt real, luat
din ziare . Poate să fie, viaţa de desfrâu de nu ştiu unde, poate să fie
orice, dar să se scrie într-o curată limbă românească şi cu mult har.
Transfigurarea să fie plină de valorile specifice unei limbi literare
corecte, şi mai ales româneşti. Pentru că, dacă vom avea bucuria să
vedem povestea tradusă în limba engleză, şi lumea Americii înnebunită
după un Pafnutie de la Piatra Neamţ, nu strică naţiei române. Să afle şi
America faptul că există un județ Neamţ, că există un călugăr Pafnutie
şi cum sunt chiliile de acolo. Adu-ţi aminte de tot ce a însemnat În
numele trandafirului, cu tot…
R.C. –Da, dar asta era o lucrare a unui elevat, superrafinat…
Gh.A.N.: –Da, dar e tot o speculaţie şi tot plină de imaginaţie…
R.C. –Şi erudiţie…
Gh.A.N.: –Este, n-am nimic împotrivă, el n-a făcut un tratat, a
făcut un roman, prizabil la o lectură lejeră, care să-ţi creeze satisfacţii.
Că în fond cititorul asta urmăreşte: să-şi satisfacă intelectul prin lectură.
97
În condiţiile acestea, aş vrea şi eu să am aici un Numele
trandafirului, un autor care să meargă până acolo unde să se afle că în
România se întâmplă şi lucruri culturale deosebite.
Dar când noi nu suntem în
stare să stăpânim şi să sprijinim
nici măcar un festival, ce să mai
vorbim de traduceri de cărţi şi de
răspândirea lor. Asta probabil că
va trebui rezolvată tot prin
Institutul Cultural, care este o
iniţiativă corectă, numai oamenii
puşi acolo trebuie să fie corecţi.
Atunci s-ar putea să avem parte
şi de bucuria unei relansări. De
asta trebuie să vorbim, de
relansarea culturii române, aşa cum era pe vremea lui Blaga, pe vremea
altor şi altor oameni de cultură, creatori interbelici când, într-adevăr, prin
Fundaţia Regală sau prin alte structuri statale se putea auzi despre
slova românească şi în alte colţuri ale lumii.
R.C. –Într-adevăr aici aţi atins un lucru foarte important,
emisiunea se apropie de final, nu pot să trec peste problema pe care aţi
atins-o acum, trebuie să spunem că în perioada interbelică, atunci când
funcţiona Fundaţia Regală, gradul de analfabetism al poporului român
era foarte mare…
Gh.A.N.: –Dar şi lăutari erau destui…
R.C. –Şi de ce spun asta, pentru că se vorbeşte în zilele noastre
de o decădere a nivelului educaţional, care este reală, dar cu toată
această decădere, gradul de alfabetizare al populaţiei este superior
celui din perioada interbelică.
Gh.A.N.: –Era firesc.
R.C. –Ori, ce constatăm ? Constatăm că în perioada interbelică
apare o grupare literară de un prestigiu formidabil, de un conţinut
extraordinar care a dat minţi luminate lumii.
Gh.A.N.: –Aşa este.
R.C. –Aşa-numita generaţie de aur. Prin efortul autorităţilor de
diverse direcţii, atât a guvernului, cât şi a monarhiei, autorităţilor statului.
Ce constatăm acum este, dimpotrivă, o scădere, trebuie s-o spunem. O
98
scădere şi în prestigiu, o scădere şi în impact la public şi o scădere şi a
ponderii internaţionale a scriitorului român.
Gh.A.N.: –Da, dar stai un pic, nu mă înghesui aşa tare cu con-
cluziile…
R.C. –Apare problema oamenilor.
Gh.A.N.: –Nu, nu aşa. Apare problema neonorării funcţiilor
instituţiilor statului. Dacă eu, ministru de cultură, mă ţin de menirea unui
om cu adevărat de cultură şi promovez cultura aşa cum sufletul meu de
ministru mă îndeamnă, în mod sigur voi avea un cu totul şi cu totul alt
impact. Or, câtă vreme la noi, în condiţiile în care statul, aşa cum este
el, vrea să ne lase după un principiu liberal, ca să te descurci singur
într-o lume în care nu s-a descurcat singură nici industria, nu s-a
descurcat singură nicio ramură care o vedem existând şi mai respirând
în România, atunci să mă ierte Dumnezeu, să nu ne mire când vom
avea, cât de curând, ca limbă naţională, limba engleză, ca drapel,
drapelul comunităţii europene, iar temerea unora dintre oameni să fie
justificată, noi fiind doar membri ai Europei. De România să vorbim pe
undeva la „şi altele”, într-o carte de istorie amplă unde elevii nu vor fi
auzit prea uşor, de prin sudul Franţei, ce înseamnă România. Există şi
asemenea temeri. De noi depinde ca la ora la care vorbim să avem sau
să nu avem o limbă şi o naţie română.
99
Interviu la Emisiunea Confluențe
din 14. 06. 2014 – la T.V.Galați
Viorel Dinescu: –Stimați ascultători,
sunt Viorel Dinescu, vă invit să urmăriţi o
nouă ediţie a emisiunii noastre Confluenţe.
Astăzi avem în emisiunea noastră ca
invitat pe scriitorul Gheorghe Andrei Neagu.
Bine aţi venit în emisiunea noastră domnule
Neagu.
Gheorghe Andrei Neagu: –Bun
găsit!
V.D.: –Mai întâi să vi-l prezentăm, deşi domnul Gheorghe Neagu
este cunoscut aşa: ca poet, ca prozator, desigur, ca editor, pentru că
domnia sa editează Oglinda literară la Focşani, o revistă cunoscută pe
plan naţional. Văd că deja aţi tipărit numărul pe iunie anul curent…
Gh.A.N.: –L-am şi expediat!
V.D.: –L-aţi şi expediat, deci aţi venit la Galaţi cu el deja citit. Nu
dvs. l-ati citit, cei care deja l-au primit. Să vă prezint telespectatorilor
noştri mai întâi ca poet, iată stimaţi telespectatori, avem Arşiţa din ploi,
de fapt domnul Gheorghe Neagu este autorul mai multor cărţi de poezie
și am să-l rog să spună titlurile cărţilor. Deodată vă prezint două cărţi de
poezie, urmând să vă prezint imediat cărţile de proză, aşadar Arşiţa din
ploi, o operă Omnia, carte care a apărut la TipoMoldova, Iaşi, şi din care
voi prezenta imediat un poem. O altă carte, Lacrima iubirii…
Gh.A.N.: –Volum bilingv…
V.D.: –Volum bilingv, adică limba română şi limba engleză. Dacă
vreţi să spuneţi telespectatorilor şi alte titluri de volume de poezie.
Gh.A.N.: –Ultima apariţie, sau cea mai recentă apariţie, Poemele
din templu, a apărut la editura Olimpus, şi reeditată la Atec Focşani, în
acelaşi an. S-a epuizat prima parte şi am găsit mijloacele materiale
pentru a fi reeditată la Editura Atec din Focşani. Am şi lansat-o în
Bucureşti la hotelul Ramada. Am mai avut, pe lângă Poemele din
templu şi Lacrima iubirii şi acest florilegiu, să zicem, cam devreme,
antologie, şi alte apariţii editoriale care, fiind de multă vreme scoase şi-
au cam pierdut prospețimea şi nu le mai pomenesc. De regulă, poezia
100
pentru mine n-a fost de bază, a fost un exerciţiu pe stilistică, pentru ca
să mă exprim mai bine în proză. Poezia pentru mine este un exerciţiu
permanent, pentru că atâta vreme cât scrii proză şi eşti conştient că
trebuie să dai valoare prozei ca să te reprezinte într-un fel specific
condeiului tău, trebuie să faci exerciţii în permanenţă. Atunci poeziile ia-
le ca pe un exerciţiu, ca pe un experiment care cred că mă poate
reprezenta.
V.D.: –Ia să vedem dacă aveţi dreptate când spuneţi că poezia
nu mai este atât de fragedă şi că, ştiu eu, la un moment dat se
perimează, atmosfera din interiorul ei. Noi spunem că nu şi iată că dvs.
îi convingeţi şi convingem şi noi telespectatorii cu poemul:
După nuntă
În lumina albă, crudă
Răsuciţi şi asudaţi
Obosiți ca după nuntă
Iar ciorapii aruncaţi
Iar pe scaune, himeric
Pantalonii puşi la dungă
Zac cu ochi de întuneric, (foarte frumos, )
După fusta ta prea lungă
Năpădind covorul moale
Tolăniți pantofii trişti
Mă privesc ca nişte cale
Goi de parcă nu exişti.
Nicio umbră nu mai vine
(Frumos şi aici, nu?)
Soarele sătul de ploaie
A intrat buluc la mine.
Unde-i noaptea din odaie ?
Gh.A.N.: –E prima dată când aud poezia aceasta recitată de un
profesionist în ale poeziei, că eu aşa consider poemele lui Viorel
Dinescu. Și atunci, pentru mine, e cu atât mai măgulitor când pot să mă
bucur că o voce exersată în arta poetică poate să scoată câteva lucruri
în evidenţă.
101
V.D.: –Nu scot eu, scoate poezia dvs. şi haideţi să mai încântăm
telespectatorii cu un poem pentru că avem foarte multe de discutat şi nu
vreau să vă ţin de vorbă.
Noaptea
Noaptea vine dezbrăcată
În culcuşul inimii
Noapte dulce, parfumată
Ne cuprinde-n braţe tainic
Aruncându-ne-n abis
Cupidon, copil zburdalnic
Iar te-ai strecurat în vis ?
Despletind pe îndelete
Plete negre ca de tuş
Noaptea vine-n faţa noastră
Un contur de pluş
Noapte fermecată.
Foarte frumos şi acest poem. Spuneam că o altă dimensiune a
creaţiei domnului Gheorghe Neagu, care trăieşte în Focşani, este proza.
O să prezint la întâmplare câteva cărţi de proză. Iată, Aesopicae
semnată de Gheorghe Andrei Neagu.
Gh.A.N.: –Am să te întrerup puţin. Aceasta este o carte de
literatură de sertar 100%. Cum se spune că n-a apărut literatură de
sertar? Uite, ai în mâinile tale un volum exclusiv cu literatură de sertar.
Am îndrăznit să mă duc la editura Eminescu pe vremuri, prin anii 76, dar
n-am reuşit s-o fac publicabilă. Mi s-au cerut foarte multe lucruri. Este o
parabolă prin care esopul frigian, sclavul din vechime, vine să ne dea
lecţii despre ce însemna socialismul, despre ce însemna goliciunea
sistemului din anii 76-80, şi nereuşind nici la editura Litera să-l public, l-
am lăsat să vină vremuri mai bune. Ce ai în mână este o ediţie, cam a
patra ediţie, pentru că prima ediţie a apărut aproape imediat după
Revoluţie, la vreo trei ani de la Revoluţie. Am avut și altă surpriză cu un
alt volum, de fapt la Galaţi, Ion Chiric mi-a scos un volum, tot de proză,
dar o proză filosofică mai aparte…
V.D.: –La editura Porto-Franco….
102
Gh.A.N.: –Da, la editura Porto-Franco, Templul iubirii, în anul
1991, în 10.000 exemplare. Eu am zis că e un risc. Culmea este că s-a
vândut tot. Şi, la câţiva ani după aceea, când m-am dus la Bucureşti, pe
Calderon, invitat de George Anca şi de Radu Cârneci, cineva, o domni-
şoară de acolo: „Nu vă supăraţi, dvs. sunteţi autorul Templului iubirii ?”.
Deci, după atâţia ani, asta a fost acum
vreo doi ani de zile, m-a înfiorat, într-un fel, că
mai există oameni care au citit şi care chiar s-
au bucurat când m-au văzut în carne şi oase.
V.D.: –Să mai informăm telespectatorii
că avem şi nişte referinţe critice, iată, semnate
de Adrian Dinu Rachieru, de Constantin Miu,
Liviu Comşia şi pe coperta 2 bis aş numi-o eu,
Tudor Cicu, pe coperta 3 bis Ion Pachia
Tatomirescu. Cam impropriu 2 bis, dar fie. O să
cităm o frază din Adrian Dinu Rachieru pentru a
vă convinge de cine este, după opinia criticilor
de radio din ţară, cine este Gheorghe Neagu, aşadar cităm: „Prozatorul
Neagu în schimb are antecedente, nu este nicidecum de ultim moment,
cum credea Rotaru, semnalându-i…”
Gh.A.N.: –A, se referă la…
V.D.: –„…textualismul. Avem de-a face cu un prozator viguros, de
paletă largă, cultivând cu predilecţie genul scurt, aparent naturist, atras
de partea neagră, nota un cititor atent, penetrant, precum Theodor
Codreanu.” ş.a.m.d.
Gh.A.N.: –Se referă la Ion Rotaru, celebrul istoric al literaturii
care, în Istoria Literară de la origini și până în prezent mi-a acordat o
pagină şi jumătate – nici nu mă aşteptam – şi spunea că pentru el a fost
o descoperire. E adevărat că nu-i mai ajungeau cărţile la îndemână aşa
uşor. Dar cine îşi mai aduce aminte, şi cred că şi tu îţi aduci aminte, am
făcut un festival Duiliu Zamfirescu 7 ani de zile, de o anvergură mai
specială şi mai aparte, dedicată în special prozatorilor dar am primit şi
poezii cu bucurie, unde Ion Rotaru a descoperit ce înseamnă literatura
vrânceană: Mitică Pricop, Ion Panait, şi toţi ceilalţi care, din păcate
astăzi, nu mai sunt. Nu i-a prins pe Muscalu şi pe Olteanu pentru că ei
deja nu mai erau în perioada aceea. Cert este că până la acest festival
s-a vorbit puţin despre ce însemna fenomenul literar vrâncean, iar odată
cu deschiderea pe care am realizat-o începând cu Zoe Dumitrescu-
103
Buşulenga, D.R. Popescu, Mimmo Morina, secretarul Uniunii Mondiale
a Poeţilor, pe urmă scriitorii de limbă română din zonele apropiate din
Macedonia, din Bulgaria, din Serbia şi din Bucovina, adică hai să zicem
din Ucraina, şi mă refer la Tărâţeanu şi nu mai vorbesc de Basarabia de
unde veneau o grupare dragă cu Leo Butnaru, Ion Mânăscurtă,
academicianul Mihai Cimpoi şi mulţi alţii, toţi aceşti scriitori au avut
ocazia să vadă ce înseamnă literatura vrânceană, ce înseamnă revista
Oglinda literară, care-mi scoate peri albi şi mă face să nu stau la masa
de lucru mai temeinic…
V.D.: –Ajungem şi acolo… O altă carte, Războiul muştelor, carte
apărută la editura Plumb, iarăşi avem nişte referinţe critice, nume noi,
Aureliu Goci, Stelian Baboi, aşa, şi de greutate sunt Marian Popa din
Istoria literaturii române de azi pe mâine şi Ion Rotaru, Istoria literaturii
române de la origini şi până în prezent. Aşadar iată şi această carte de
proză, Războiul muştelor. Facem şi precizarea că dl. Gheorghe Andrei
Neagu este membru al Uniunii Scriitorilor din România filiala Bacău.
Gh.A.N.: –Şi am fost şi în conducerea filialei o vreme, până când
am renunțat la această dorinţă pentru că nu făceam faţă şi la cele ce se
întâmplă de regulă în Uniunea Scriitorilor.
V.D.: –Şapte ani spre un Tibet, o altă carte semnată Gheorghe
Andrei Neagu…
Gh.A.N.: –Nu, este altceva. Este o cronică a activităţii mele cu
cenaclul Duiliu…
V.D.: –A Marianei Vichy Vârtosu…
Gh.A.N.: –A Marianei Vârtosu, dar este despre activitatea
cenaclului unde ne întâlnim săptămânal.
V.D.: –O să vorbim imediat, vreau să prezentăm cărţile, în mare,
deci Marcel Shapira…
Gh.A.N.: –O carte
interviu cu un mare om
de cultură, care nu mai
este printre noi, dar l-am
cunoscut la Paris şi n-am
scăpat prilejul de a-l
intervieva. Totodată, de
fapt nu l-am cunoscut eu,
m-a dus Sanda Stolojan, nepoata lui Duiliu Zamfirescu m-a prezentat,
iar Shapira a avut bunăvoinţa de a-mi da un interviu care a văzut lumina
104
tiparului aşa cum se vede. Iată o carte, cea pe care ai pus mâna
acum…
V.D.: –Arme şi lopeţi…
Gh.A.N.: –Arme şi lopeţi, care, la fel,
literatură de sertar. Ea a apărut în editura
Albatros, sub formă prescurtată, din cele
270 de pagini, mi-au apărut 70 de pagini,
sub titlul Spinarea de piatră a Făgărașului.
V.D.: –Eu zic aşa, cărţile care sunt
în sertar le pun deoparte că poate daţi un
autograf…
Gh.A.N.: –A, da, bine, cu multă
plăcere. Mai există încă un lucru care mă
leagă de această carte, este chiar
experienţa mea de militar, cu bani, pe
Transfăgărăşan, la construcţia Transfăgărăşanului. Am făcut armată cu
bani. Şi n-am mai ajuns, din nefericire, să mă duc…
V.D.: –Dar ce înseamnă armată cu bani, totuşi ?
Gh.A.N.: –Păi, pe vremea când făceai armată, primeai 18 lei
soldă.
V.D.: –Aşa deci n-aţi dat bani ca să faceţi armată?...
Gh.A.N.: –Nu, nu, nu. Eu am luat bani.
V.D.: –Păi şi eu am luat bani.
Gh.A.N.: –Tu luai soldă. Eu primeam 1200 lei pe lună. În cele
patru-cinci luni cât am stat pe Transfăgărăşan am primit banii ăştia. De
ce ? Pentru că mă ocupam de transpunerea proiectului pe teren.
Făcusem în viaţa mea topografie suficientă încât oamenii ăia să aibă
încredere în ce făceam. Şi iată experienţa în acest volum, dar e mai
mult un volum de dragoste.
V.D.: –Da, am înţeles. Revenim. Purtătorul de cruce, o altă carte
de proză semnată Gheorghe Andrei Neagu.
Gh.A.N.: –Tot la Tipo-Moldova…
V.D.: –Porteur de croix…
Gh.A.N.: –Traducerea…
V.D.: –…Moartea șobolanului
Gh.A.N.: –Moartea şobolanului, tradusă în limba franceză, care
am prezentat-o la târgul de carte de la Geneva.
V.D.: –Templul iubirii.
105
Gh.A.N.: –Templul iubirii este o ediţie care nu i se mai datorează
lui Ion Chiric, dar e mâna lui Chiric aici, vorbeam de prima carte, cea în
zece mii de exemplare…
V.D.: –Un foarte bun scriitor…
Gh.A.N.: –Mie mi-a plăcut sensibilitatea lui deosebită.
V.D.: –Sigur că da. Şi aţi mai adus aici volumul Personalităţi
romaşcane, pe care vă rog să-l prezentaţi dvs.
Gh.A.N.: –Se întâmplă că la Academia istorică şi teologică din
Roman se scoate o carte despre tot ce-au avut ei valoros, eu fiind
romaşcan, m-am trezit trecut și în
această carte.
Și dacă tot am venit aici spre
cunoaștere, fac precizarea că sunt și
cetățean de onoare al orașului Panciu
și cetățean de onoare al comunei mele
natale Trifești, eu fiind de lângă Roman,
o comună de unde toată lumea zice că
furi cireșe, dacă ești din județul lui
Creangă. Am fost atât de onorat și
probabil pentru că eram cuminte…
V.D.: –Nu numai cireșele, se pot fura și fetele…
Gh.A.N.: –Ei, eu n-am avut timp de așa ceva pentru că făceam
școala de muzică la violoncel pe vremea aia și mă obosea violoncelul
care era foarte mare pentru vârsta mea și trebuia să-l târăsc atâta
vreme că de fete nu-ți mai ardea, abia mai aveai timp să înveți ceva
carte. Trăiai din cărți ceea ce credeai poți trăi aievea.
V.D.: –Și mai avem o carte, De la stânga la dreapta, proză scurtă
contemporană, Opera omnia…
Gh.A.N.: –Este tot o antologie, să zicem, și aceasta…
V.D.: –La Tipo-Moldova…
Gh.A.N.: –Tot la Tipo-Moldova…
V.D.: –La care carte țineți mai mult din la cele pe care le-ați…
Gh.A.N.: –La cea care va veni. Întotdeauna cartea care-am
scris-o este deja un lucru împlinit, deja nu mai îmi place, și mă
străduiesc ca următoarea carte să fie mai bună. Eu așa sunt, cartea la
care lucrez acum, este o carte în care-l combat pe Cioran, care, fiind un
defetist, nu are sentimentul național român prea bine dezvoltat… Eu m-
am gândit să public un volum cu părerea mea despre sentimentul
106
național românesc, așa cum văd eu. Poate că nu va fi bine primită,
poate că gruparea Liiceanu et Co. să zică: ”Cine ești dumneata
domnule de-ți permiți să-ți dai cu părerea ?” Ei, eu am să-mi dau cu
părerea bunului simț a unui om conștient de ce înseamnă națiunea
română și valorile ei spirituale și nu numai atât.
V.D.: –Da. Ei, nu cred eu că o să sară chiar așa sus nici Liiceanu,
nici Pleșu, că sunteți cunoscut și…
Gh.A.N.: –Dă Doamne să fie așa!
V.D.: –Dacă vreți să prezentați și dvs. o poezie telespectatorilor
noștri din această carte… Între timp, cât căutați dvs. poemul pe care
să-l prezentați telespectatorilor, iată, avem ultimul număr din revista
Oglinda literara, revistă pe care o editează și o conduce scriitorul
Gheorghe Neagu. Suntem deja la 150 de numere, se pare că travaliul
pentru apariția acestei reviste este destul de mare, nu știu, o să vă
spună autorul imediat, dacă nu cumva domnia sa și sponsorizează
apariția revistei…
Gh.A.N.: –În linii mari, cam pe mine cade toată drama spon-
sorizării, pentru că uite, spre exemplu, aveam până acum siguranța că
baronul Oprișan, cum îi zic în general presarii, o să mă sprijine. Dar din
octombrie anul, trecut și până acum n-am văzut nimic. Am primit în
schimb asigurări că voi fi ajutat în momentul în care va face rectificarea
de buget. Și sper că nu va fi așa, o vorbă în vânt, pentru că eu sunt
sătul de promisiuni .
V.D.: –Să prezentăm vă rog și o poezie în lectura autorului…
Gh.A.N.: –Mi-am găsit o poezie, se referă la activitatea de
cenaclu, care-i scrisă acolo, în Șapte ani spre un Tibet. (Între timp a
apărut și volumul cu zece ani.) Revista este în al 13-lea an, (nu știu cine
va mai scrie despre 15 ani sau, dacă o vom scoate în continuare.)
Ne adunăm răniți în cocoloașe de hârtie
Când nici un verb nu vrea să ne mângâie
Singurătatea albă din mersul către lut
Ciocnim pahare, bem cafele și limbuțim cai verzi
Croim prietenii sau râdem muți
În ochi ne rătăcesc secunde
Strivite între cărți.
Și le-șirăm aiurea pe-o hârtie
Imaginare escapade, imaginare prăzi, izbânzi
Apoi, când obosiți ne adunăm,
107
Când timpul ne-a strivit pe toți
Ne răspândim în vama vremii
Înfășurați în mantii de singurătăți
Crezând că-n poarta de hârtie
Se-abat oceane de cuvinte care să ne-mbete.
Sub pătura în care timpul
se bălăcește în secunde
totul începe să pară
Venim, venim să ne-ntâlnim
chiar mâine
chiar de-i desaga goală.
Așa am văzut eu cenaclul și faptul că niște oameni ne adunăm
săptămânal, fiind al 13-lea am de când ne adunăm, mă face să cred că
ne face plăcere cu adevărat să ne vedem unii cu alții, să ne respectăm
produsul literar.
V.D.: –O să-mi permit să prezint revista Oglinda literară mai
amănunțit pentru că avem o întrebare pentru dvs. Stimați telespectatori
iată avem ultimul număr al revistei Oglinda literară…
Gh.A.N.: –Cel mai recent…
V.D.: –Din cuprinsul ultimul număr care a apărut reţinem
editorialul semnat de Ştefania Oproescu, Expansiunea frivolităţilor, apoi
Numere în labirint, pagini scrise de Theodor Codreanu, foarte
interesante adnotările pe care le face criticul care trăieşte la Huşi.
Surprinzător pentru mine, abia am deschis revista, găsesc o pagină de
108
proză semnată de Fănuş Neagu. Deci inedit, avem Doi lei spiriduşul, trei
lei drăcuşorul, găsim poezii semnate de Georgeta Resteman, Armina
Flavia Adam. După aia, Horia Gârbea, Spiritul clasic dincolo de frontiera
absurdului, un articol semnat de Aureliu Goci. Mai întâlnim, de
asemenea, Paradigme, Suntem prea
aproape de Rusia şi prea departe de
Dumnezeu de Gheorghe Buzatu, nu?
Gh.A.N.: –Aşa este.
V.D.: –Apoi din nou poezie, Spiridon
Popescu şi Nina Voiculescu. Ne vom opri un
pic la Spiridon Popescu şi vă vom prezenta
una din poeziile pe care le publică aici, în
Oglinda literară, condusă de Gheorghe
Andrei Neagu, iată poezia
Nemuritorul:
Uneori se întâmplă să mor ca un câine
Alteori închideam ochii semeţ ca un leu
Încă două echipe de gropari trebuiau să stea la dispoziţia cadavrului
meu
Până la urmă obştea a aflat de-această grea risipă de gropari
Şi, plină de invidie, a început să mă reclame zilnic la cei mari
Şefii, văzând atâtea reclamaţii şi bănuind câte-or mai fi pe drum,
Să nu-şi pună-n cap întreg regatul
M-au pedepsit să nu mai mor
Nicicum.
Frumos. Teama de adevăr este un articol semnat de emines-
cologul Nicolae Georgescu dăm şi peste un articol care a apărut la
Timpul din 29 martie 1880, semnat de Mihai Eminescu, Bugetul
României şi dreptul de a jura. Apoi Metacritica Nicolae Manolescu, eseu
de Ion Popescu Brădiceni, Ion Barbu – Categorii abisale matematice, un
articol semnat de Ioan Toderiţă. Lecţia despre omenie de Cristina
Bîndiu, mai dăm peste, iată, Eugen Evu anunţă că a murit dramaturgul
George Astaloş. De asemenea, în revistă găsim multe cronici literare,
sigur, interesante, multă poezie bună, iarăşi semnătura doamnei
Ştefania Oproescu, Patima care se cheamă scris. Avem şi nişte
109
Afurisisme, cum le numim noi în particular, Aforisme, din care nu cităm
pentru a nu vă lua din timp. Domnul Dumitru Anghel semnează în
această revistă. Domnul Dumitru Anghel este un scriitor destul de
consistent prin ceea ce scrie, prin poezie şi prin cronica literară, trăitor la
Brăila, după câte ştiu eu, nu?
Gh.A.N.: –Da.
V.D.: –Apoi avem Literatura pe muchie de cuţit, proba de foc…
Gh.A.N.: –Ai trecut uşor peste Elena Codreanu. Ştii cu ce forţă
vine?
V.D.: –Apoi, Prin cârciumile de altădată. La ce pagină ați ajuns?
Gh.A.N.: –Am împlinit 10000, n-am putut sărbători din lipsă de
fonduri. Am împlinit numărul 150 şi nu putem sărbători din lipsă de
fonduri.
V.D.: –Da, eu prezentam numărul cu pagina
10152. Iată deci articolul Linei Codreanu, Iubiri fluide,
care se ocupă de Arşiţa din ploi. Ia să vedem
gusturile cronicarului Lina Codreanu, citează iată
următoarele versuri:
O, cât aş vrea să încalec orizontul
Şi să spun mamei/ uite cum luminează cerul pământul
sau
De când mă ştiu eu am vrut să semăn cu tata,
Mare, puternic, căpos, plin de furtună în priviri
Şi de arome plăcute în palme.
Interesante citatele. Sigur, interesantă şi revista pe care o
recomandăm cu căldură. Vă rog să precizaţi telespectatorilor, aşa, pe
scurt, travaliul apariţiei unei reviste de talia…
Gh.A.N.: –Travaliul apariţiei unei reviste nu se poate cuantifica…
Al revistei Oglinda literară este mai aparte. De ce? Revista aceasta a
avut la un moment dat atât de mulţi cititori încât celelalte reviste au
început să se simtă umilite. Şi se răzbună. Ca dovadă că lucrurile stau
aşa, ia te uită ce face actualul guvern pentru toate revistele culturale.
Dă, nici mai mult nici mai puţin de 530 milioane Uniunii Scriitorilor,
pardon 5 miliarde 300 milioane, în bani vechi, din care 1 miliard
jumătate României literare. Mai citeşti România literară, ai văzut-o pe
undeva ?
110
V.D.: –Am citit. La Galaţi apare.
Gh.A.N.: –La Focşani cam rar. Luceafărul de dimineaţă are 500
milioane, Ramuri 500 milioane. Şi Ramuri găseşti ?
V.D.: –Sigur că da, o primesc. Şi Luceafărul de dimineaţă,
Flacăra…
Gh.A.N.: –Orizont, Apostrof, Helicon, Viaţa Românească, toate
astea le primeşti ? Steaua? ?
V.D.: –Când ajung la Bucureşti le iau de la Muzeul literaturii
române.
Gh.A.N.: –Deci asta este, pentru astea se dau câte 600 milioane,
500 milioane iar revistei Oglinda literară nimic.
V.D.: –Mai este o chestie,
între reviste există acel
schimb de amabilităţi. Dvs.
trimiteţi revista Oglinda literară
de exemplu la Apostrof…
Gh.A.N.: –Eu am tot
făcut acest schimb de
amabilităţi o vreme. Când am
văzut că la amabilităţi nu se
răspunde reciproc şi nu există
reciprocitate la toate revistele am zis: Cine mi-a trimis, la ăia trimit.
V.D.: –Adică dragostea uneori o ia într-un singur sens.
Gh.A.N.: –Da. Şi nu se poate ca să tot fii drăguţ şi amabil şi alţii
se bazează doar pe vechime, pe academismul limbajului şi începi să te
întrebi cât de prăfuită poate fi o revistă pentru că uneori textele
seamănă cu niște cursuri universitare.
Apropo, nu ştiu dacă ştii, dar sunt şi Cavaler al literaturii române,
făcut de Preşedinţia României. E adevărat, pe vremea aceea (când m-a
făcut Iliescu, ) toţi din Vrancea au zis: să nu te duci să-ţi iei premiul. Nu
din cauza asta nu m-am dus. Am plecat în America şi n-am avut cum să
mă duc, iar când m-am dus, se schimbase guvernul. Şi schimbându-se
guvernul, am zis să mă duc la Mona Muscă.
V.D.: –Premiul a rămas valabil?
Gh.A.N.: –Valabil, dar ştii cine mi l-a înmânat ? Magazionerul de
la Ministerul Culturii. Eu am zis că e Mona Muscă, mă duc la o femeie
de cultură. Ți-ai găsit ! M-am umplut de ruşine când am auzit: „Mergeţi
111
la magazie”. Şi m-am dus la magazie şi am mulţumit magazionerului
pentru…
V.D.: –Da, dar v-a numit preşedintele ţării, aşa că…
Gh.A.N.: –Aşa este. Dar când tu, îţi vine un Cavaler al literaturii,
tu, ministru, intelectual, profesor, măcar zi-i bună ziua aceluia. Îmi spune
o secretară, du-te la magazie.
V.D.: –În revista dvs. se recenzează numai cărţile de valoare,
sau…
Gh.A.N.: –Nu există preferinţe. Nu pot să-i
impun lui Pachia-Tatomirescu sau lui
Rachieru sau lui Codreanu sau altora de
valoarea lor să-mi dea numai anumite
materiale. Nu pot să am pretenţia că toate
cărţile valoroase ajung acolo unde trebuie.
Mai ales când Codreanu e la Huşi, iar
Rachieru la Timişoara, că au de făcut
recenzii nu numai pentru mine, pentru că
sunt prezenţi în mai toate revistele
importante din ţară. Nu pun pretenţii din
acestea, dar am pretenţia să-și asume
răspunderea pentru ceea ce scriu. Şi de multe ori scrisul dumnealor a
împlinit această cerinţă, în sensul că s-au ocupat de problemele
serioase care ne zbatem de la un colţ la altul de ţară, văd care-i punctul
de vedere din Timişoara, alături cu ceea ce se întâmplă în Moldova.
Este şi Marius Chelaru care mă ţine în permanent în priză cu un fel de
eseuri şi prezentări de carte mai ample, din literatura turcă. Interesant.
112
Am pe Baki Ymeri care vine cu literatura albaneză care, de la Victor
Eftimiu încoace e destul de prezentă şi în literatura noastră. Sunt
oameni care s-au adunat în jurul revistei Oglinda literară din prietenie.
Pentru că bani nu dau, n-am. Când voi lua eu primii bani de la revistă,
dau şi la ceilalţi. Am avut o vreme o formă, când făceam festivalurile
Duiliu Zamfirescu, am avut o modalitate de a plăti cu premii, când era şi
Magda Ursache şi răposatul Petre Ursachi, şi mulţi alţii, alte valori ale
condeiului românesc. Nu se mai poate face asemenea lucru pentru că
din ce în ce revistele literare sunt mai puţin în atenţia celor care posedă
bani şi actul decizional administrativ.
V.D.: –Dar, de ce nu se mai citeşte astăzi cu aceeaşi intensitate
ca înainte ?
Gh.A.N.: –-Pentru că mulţi citesc pe calculator, în format
electronic.
V.D.: –Dar nu suntem siguri că se citeşte…
Gh.A.N.: –Ba da, pentru că am un contor de numărare a
accesărilor şi a timpului în care au stat şi am clasificări pe jumătate de
oră, pe o oră, adică sunt deja lucruri pe care le poţi lua în considerare;
când ai peste 30 de minute înseamnă că omul acela chiar a citit anumite
lucruri din revista ta. Şi atunci am văzut că la un moment dat eu aveam
5-6 mii de accesări pe revistă, pe lună vorbesc, la un număr iar, de
exemplu, România literară avea 300. Avea şi ea site.
V.D.: –În cele 150 de numere pe care le-aţi tipărit până acum,
deci în cele 150 de luni, aţi debutat şi poeţi şi prozatori…
Gh.A.N.: –-Foarte mulţi.
V.D.: –Daţi-ne câteva nume care…
Gh.A.N.: –Unul uite, este Raluca Baciu, o fetiţă care a publicat
deja un volum de poezie. Şi deja este în atenţia şi a lui Calistrat Costin,
care a scris despre ea. Cred că la un moment dat o să fie şi premiată de
filiala din Bacău, pentru că le-a plăcut și lor cum scrie acest copil. Este
interesant cum vede noua generaţie rostul cuvintelor, transmiterea
mesajelor, au nişte mesaje extrem de interesante, de proaspete, de
ciudate. Nu sunt mesajele pe care le transmiteam noi, de exemplu.
V.D.: –Are legătură cu Angela Baciu Moise ?
113
Gh.A.N.: –Nu. N-are nicio legătură. Este cu totul altceva, o copilă,
abia e anul întâi de liceu. Este olimpică, a intrat cu 10, excelează în tot
ce face şi toate pentru
că-i serioasă. Eu n-am
văzut un copil atât de
serios, din clasa a
cincea să înceapă să fie
ţintită pe lucruri de
calitate, în cea ce
priveşte actul învăţării,
în primul rând. Există,
de asemenea, prin de-
mersurile pe care le fac, prin peregrinările pe care le fac prin licee,
există un lucru care, pe undeva mă deranjează. Ştiu că tu eşti şi
profesor, dar n-ai să te superi pe mine când am să spun că profesorii de
română nu prea îşi fac datoria. Eu am descoperit mai mulți copii talentaţi
decât profesorii de română.
V.D.: –Eu toţi profesorii pe care i-am cunoscut îşi fac datoria,
excepţie fac un număr finit.
Gh.A.N.: –Mă bucur că ai asemenea păreri, dar m-aş bucura
dacă profesorii tăi de română ar trimite nişte elevi talentaţi să-i public în
revista Oglinda literară, ca să te şi cred, că altfel nu te cred. La Brăila
am văzut un fenomen ciudat. Există un festival care se face cu creaţiile
copiilor de la clasele 5-8. Am fost şi în juriu cu poetul Laurian
Stănchescu, cu actorul George Motoi, şi am văzut nişte lucruri…
V.D.: –Dar eu îmi
amintesc că aţi premiat chiar
revista liceului Emil Racoviţă
când am fost teatrul muni-
cipal la Focşani.
Gh.A.N.: –-Aşa este.
Am premiat-o, mi-a făcut
multă plăcere. Dar una este
să fii într-o revistă a unui
liceu şi alta să fii într-o revistă cum ar fi Convorbiri literare, nu zic
neapărat de Oglinda literară. De ce să nu bată la porţile unor reviste cu
răspândire naţională ? Cu o altă greutate în evaluare, în a pune în
pagină şi ar da rost unui creator. De-aia eu încurajez extrem de mult
114
nume absolut necunoscute. Valoare să aibă. Am acum o pleiadă
întreagă de tineri pe care i-am publicat şi care cred că vor avea până la
urmă în CV-ul lor obiectivitatea şi plăcerea să menţioneze că au fost
debutați în revista Oglinda literară.
V.D.: –Sigur.
Gh.A.N.: –Am publicat cândva în foileton Un securist de tranziție
și mă gândesc să încep să-l finalizez şi să-l dau tiparului. Mai am un
volum de poezie la care lucrez şi sper să-l termin şi pe acesta cât de
curând. Şi mai am încă vreo două cărţi aflate în diverse stadii, măcar
până la 40-50% terminat, care sper eu să le pot termina până când oi
termina cu viaţa.
V.D.: –În afara de faptul că puneţi la dispoziţie pagini operelor
unor critici de valoare din ţară, ştiu eu, poeţi care se ridică sau poeţi
care s-au consacrat, văd în revista dvs. şi, pe coperta a patra,
Bibliopolis, unde sunt publicate ultimele apariţii editoriale, ceea ce
înseamnă că un cititor avizat îşi poate alege cu ochiul, nu ? Și după
aceea din librării…
Gh.A.N.: –Numai ca să prezint 15 cărţi lunar înseamnă un efort
destul de mare. Nici unul din redacţie nu şi-a asumat răspunderea
aceasta. Eu mi-am asumat-o şi am primit deseori semnale care au zis:
„Îţi trimit măcar pentru Bibliopolis, că-mi place cum punctezi ce găseşti
interesant în cartea mea”.
V.D.: –Ca director de revistă cum credeţi că evoluează literatura
română după 1990 ?
Gh.A.N.: –Are două aspecte care mă îngrijorează. Primul este
formatul electronic al exprimării, şi mă îngrijorează pentru că e mai
lesne să dai viaţă vorbelor şi cuvintelor, să le rostuieşti în format
electronic, dar asta nu înseamnă că este şi mai sănătos pentru că nu
văd eu ca cititorul să fie prins, subjugat de farmecul poeziei în format
electronic. Şi al doilea lucru care mă oarecum îngrijorează este acela al,
dacă mă uit pe aceste reviste pe care spuneai că le găseşti, sunt cele
din vremea comunismului…
V.D.: –Pe toate le găsesc, aşa că…
Gh.A.N.: –Nu, dar în general cele bine plătite. Sunt acelea care
ne-au îndoctrinat în anii comunismului, aceleaşi. Şi au supravieţuit.
Astea noi, nu pot. Şi mă îngrijorează lucrul acesta.
V.D.: –Sunt de tradiţie, mă rog, dar…
Gh.A.N.: –Ei, una e tradiţia, alte e îndoctrinarea.
115
V.D.: –Chestiunea este alta. Nu se mai face difuzarea presei ca
altădată.
Gh.A.N.: –Absenţa Rodipetului din teritoriu şi faptul că l-au dat la
turci, este opera lui Adrian
Năstase. Am stat cu el la
aceeaşi tribună la Mizil, şi
chiar i-am spus ce anume
avem nevoie. Parcă am
vorbit cu pereţii.
V.D.: –Nu asta ne
interesează. Interesant este
că înainte, de exemplu, dvs. tipăreaţi o carte şi o difuzau în toată ţara,
toate bibliotecile…
Gh.A.N.: –Asta ca să nu mai vorbesc.
V.D.: –…luaţi şi drepturi de autor. Acum se tipăresc 300 de cărţi,
ţi le pun în braţe şi te interesează ce faci cu ele, de-asta au şi apărut
atâţia autori de…să le spunem cărţi, dacă vreţi. Pe lângă cei care sunt
cu adevărat scriitori, din Vrancea, acum, după ce au plecat în lumea
umbrelor Dumitru Pricop, Ion Panait, cei doi pe care i-aţi amintit, Traian
Olteanu şi Florin Muscalu… Ce scriitori mai sunt la Focşani ?
Gh.A.N.: –Au plecat și Constantin Ghiniță, Și Florin Paraschiv…
Mai există Ioan Dumitru Denciu, mai există Mariana Vârtosu, mai există
soţii Plopeanu, veniţi recent,
și alți profesori de literatură şi
de istorie care au venit lângă
noi. Din cei vechi am început
să ne uităm mai rar unii la
alți, avem orgolii…
V.D.: –Să nu uităm pe
Liviu Ioan Stoiciu.
Gh.A.N.: –Da, dar Liviu Ioan
Stoiciu nu prea vine pe la noi.
El se simte bine în Bucureşti, mai ales când nu se sinucide.
V.D.: –Da, aţi spus în ghilimele, pentru că…
Gh.A.N.: –Aşa spune el…Îl știu de vreo trei decenii, din cenaclul
de la Relief Românesc și mai apoi de la Clubul Universal al Uzinelor 23
August, unde reușisem să obțin un spațiu de la domnul director Nicolae
116
Lagu, un conjudețean nemțean, ce ajunsese director al clubului
bucureștean.
V.D.: –În direcţia asta este un fricos, după câte ştim noi, şi
afirmarea sinuciderii îl apără de aşa ceva.
Gh.A.N.: –Normal, e ca o descărcare.
V.D.: –Iată, mai avem o zi până îl sărbătorim pe Mihai Eminescu.
Gh.A.N.: –Nu ştiu ce se face la voi în Galaţi, dar la noi în Vrancea
nu se face nimic.
V.D.: –Ce înseamnă asta ?
Gh.A.N.: –Înseamnă că, probabil luni, când cenaclul Duiliu
Zamfirescu se va întâlni, vom sărbători în cadrul nostru, într-un fel…
V.D.: –Oricum, tot românul sărbătoreşte ziua de 15 iunie în
suflete, nu ?
Gh.A.N.: –În suflete, da. Aveam odată drum spre statuia lui
Eminescu, puneam coroane, era în faţa teatrului, într-o poziţie
frumoasă, acum nu mai sunt asemenea manifestări.
V.D.: –Dacă tot aveți revistă şi o editură după câte ştiu, va urma
şi iniţiativa de a-l omagia pe Eminescu pe 15 ianaurie şi pe 15 iunie.,
dacă vreţi…
Gh.A.N.: –Facem lucrul acesta de 15 ianuarie, mai amplu, pentru
că e şi oraşul mic, şi Eminescu este omul care ne-a unit sub sceptrul
limbii române, iar Focşaniul fiind oraş al Unirii Principatelor, facem o
sărbătoare aparte pe care chiar eu o organizez. Şi cu nişte prieteni.
V.D.: –Da. Stimate domnule Gheorghe Andrei Neagu, vă felicităm
pentru tot ceea ce faceţi în ceea ce priveşte partea de cultură în judeţul
Vrancea, discuţia noastră vreau să zic că abia a început despre ceea ce
înseamnă viitorul Gheorghe Neagu, văd că aveţi şi o revistă acolo…
Gh.A.N.: –Este o carte a academicianului Valeriu Rusu care a
predat în Franța la Aix en Provence, care se exprimă și despre Oglinda
literară și despre lucrările mele. Din nefericire nu mai este. Şi el s-a dus
în lumea umbrelor. Valeriu Rusu a fost pentru serile pe care le-am făcut
la festivalul Duiliu Zamfirescu un promotor peste hotare extrem de
preţios, mai ales în lumea franceză.
V.D.: –Da, l-am văzut şi eu odată la dvs. la Vrancea, mi-am
amintit acum. Vă mulţumim pentru participarea la emisiunea noastră, ne
pare rău că timpul s-a scurs aşa de repede, vă mai aşteptăm şi cu altă
ocazie…
Gh.A.N.: –Cu multă plăcere.
117
V.D.: –Dacă aveţi de transmis ceva telespectatorilor…
Gh.A.N.: –O să transmit căldura sufletească şi invitaţia de a fi
alături de ce înseamnă gestul cultural patronat de Oglinda literară. Să
ne caute pe situl revistei Oglinda literară, va găsi în format electronic o
parte din cărţile mele şi va găsi probabil şi imboldul de a ne trimite
materiale spre publicare.
V.D.: –Promitem să vă trimit câteva materiale pe care dacă veţi
considera că merită publicate ...
Gh.A.N.: –Asta mă obligă.
V.D.: –S-ar putea să nu aveţi spaţiu. O să vorbim despre proza
scriitorului Gheorghe Andrei Neagu în emisiunea noastră viitoare. La
revedere.
118
INTERVIU acordat revistei Lector
a Bibliotecii Județene „Duiliu Zamfirescu” în 2011
Gabriel Funica: –Stimate domnule
Gheorghe Andrei Neagu, avem plăcerea
să ne întâlnim de acesta dată în Revista
Lector şi urmează să fiţi luat la întrebări.
Ştiu că acest lucru nu vă sperie de aceea
am vrea să aflăm ce trebuie să ştim
despre scriitorul Gheorghe Andrei Neagu
şi la ce lucraţi în prezent?
Gheorghe Andrei Neagu: –N-am
fost speriat niciodată de oamenii inte-
resaţi cu adevărat de cultură. Şi cum
instituţia dumneavoastră a rămas printre puţinele instituţii care se
implică în viaţa cărţilor care a devenit şi viaţa mea, pot să vă spun că-mi
face plăcere să dau acest interviu în revista dumneavoastră. Şi trebuie
să ştiţi că abia m-am întors din Municipiul Roman, unde am fost invitat
la inaugurarea unei şcoli noi şi că m-am ales cu o bucăţică din panglica
tricoloră, ce-a stat mărturie la intrarea în şcoală.
Dar o bucurie şi mai mare a fost aceea, când primarul munici-
piului, Leoreanu, mi-a înmânat însemnele oraşului, odată cu lansarea
volumului Războiul muştelor. Aproape nu-mi venea să cred că un primar
al unui municipiu, poate ceva mai mare ca municipiul Focşani, a ţinut să
participe la o lansare de carte. Se vede treaba că este unul din primarii
care a înţeles că singurul bun de preţ, pe care ar putea să-l aibe alături,
ori de câte ori este nevoie, este intelectualul. Când şi la noi se va
înţelege că este bine să te consiliezi cu intelectualii autentici, poţi să
speri că şi interesele cetăţenilor vor fi mai bine reprezentate. Pentru că,
după cum vedeţi, pe listele de partid, supuse atenţiei alegătorilor,
intelectualii au fost excluşi cu desăvârşire. Iar atunci când în consiliile
locale şi judeţene sunt aleși oameni ce n-au legătură cu fenomenul
literar, este de la sine înţeles ca şi manifestările culturale locale să
dispară. Pot să spun că deja am îmbătrânit şi nu mai am energia
necesară susţinerii Festivalului Duiliu Zamfirescu. Nu am nici forţa
materială susţinerii Festivalului Dragosloveni. Am ajuns să-mi lansez
119
cărţile prin alte judeţe. Ba chiar am încercat să susţin a şaptea ediţie a
Festivalului Duiliu Zamfirescu la Râmnicul Sărat, pentru că în Vrancea
mai lesne se găsesc bani pentru orice, decât pentru cultură. La ce
lucrez în prezent? Continui să scot Revista “Oglinda Literară”, dar nu din
fondurile insuficiente date de autorităţile vrâncene. Practic scot lunar o
“carte” de două sute de pagini, unde cel puţin jumătate din cei care se
exprimă sunt legaţi de Vrancea. Bineînţeles că o parte din scrieri sunt şi
rodul lecturilor din fiecare luni de la orele 17,00 din cadrul Cenaclului ce
se ţine în sediul Direcţiei pentru Cultură al judeţului Vrancea.
Ca o ironie a sor-
ţii, când eram găzduiţi
de Sinagoga din Foc-
şani, scriitorii erau mai
aproape unii de alţii.
Acum, de când avem un
sediu, pe care l-am
amenajat cu mijloace
proprii, într-un stil cât mai modern cu putinţă, scriitorii au simţit brusc
nevoia de a nu mai fi împreună. Cred că ar fi benefic să ne vedem iarăşi
săptămânal, fără patimi, cu prietenie şi înţelegere, în lucrarea noastră
literară comună. Ce mai fac? Am refăcut şi republicat volumul
“Aesopicae”, care, are prefaţa semnată de unul dintre cei mai exigenţi
jurnalişti culturali în acest moment de pe aceste meleaguri, dr.pr.
Valentin Muscă. Este într-adevăr o scriere împotriva dictaturii. Aştept
volumul antologic de poezie, ce urmează să-mi apară la editura Tipo-
Moldova din Iaşi, ca să fie lansat la Târgul de carte organizat şi patronat
de instituţia dumneavoastră. Şi lucrez la volumul “Un securist de
tranziţie”. Singura problemă ce mă chinuie în tipărirea acestor lucrări,
este cea financiară şi m-am obişnuit deja cu postura de scriitor care
întinde mâna cerşind un ban pentru a-şi publica cărţile. Glumeţii ăia de
francezi, decât s-ar opri numai la ţiganii care cerşesc un ban spunând
că salutul românilor este: “S’il vous plait monsieur” rostit cu mâna
întinsă, să-l pună pe cel a scriitorilor români care cerşesc pentru
tipărirea cărţilor, de la potentaţii zilei. Unde mai pui, că unii dintre ei,
după ce s-au văzut trecuţi ca sponsori pe coperta cărţii uită să-şi mai
achite obligaţia asumată. Şi nici măcar la telefon nu mai răspund. Îi vezi
sponsorizând lăcaşele de cult pentru ca omul ce intră într-o biserică să
se închine, să dea cu ochii de ei şi eventual să le pupe picioarele.
120
Probabil că se liniştesc la gândul că li se vor ierta păcatele, printre care
şi acela de a sta cu spatele către omul de cultură. Nu-mi ascund
dezamăgirea nici pentru ceea ce se întâmplă în media locală.
De exemplu, am
participat la emisiuni şi au
apărut semnale în presă la
Deva, la Bacău, la Neamţ
Galați, ba chiar şi la Bucureşti,
numai în Vrancea nu. Mai mult,
din când în când se reia câte un
interviu dat de mine dat cu ani
în urmă, care în mare parte nu
mai sunt de actualitate. Am uitat
să vă spun că am luat noi
premii pentru ceea ce fac în
domeniul culturii de la Festivalul
Ion Budai Deleanu, unde am
făcut parte şi din juriu şi că mă
pregătesc să jurizez lucrările
trimise Festivalului Marin Preda.
Precizez că ambele festivaluri
au fost sponsorizate de Direcţiile de Cultură a acestor judeţe. Aferim!
G.F.: –Cum ar descrie scriitorul şi omul Gheorghe Andrei
Neagu relaţia pe care o are cu biblioteca?
Gh.A.N.: Iată de ce, mă năpustesc acum peste instituţia
dumneavoastră, cu toată curăţenia sufletească şi cu toată onestitatea,
pentru că am simţit puţin respect pentru ceea ce mă chinui să fac într-un
domeniu atât de epuizant cum este cel al creaţiei literare. Vă spun cu
sinceritate, că de-a lungul anilor singura instituţie care a cumpărat câte
10-15 exemplare din cărţile mele a fost Biblioteca Judeţeană Duiliu
Zamfirescu. Este adevărat că tot atâtea exemplare se cumpărau şi de la
autori despre care lumea criticii literare nu se grăbeşte să se exprime.
Iată de ce biblioteca reprezintă pentru mine una din puţinele oaze unde
sufletul meu însetat de cultură se poate împlini.
121
Trebuie să recunosc cu tristeţe şi cu oarecare îngrijorare că, dacă
mâine, vicepreşedintele Consiliului Judeţean ing. Mircea Diaconu şi
Biblioteca Judeţeană nu mi-ar fi aproape, speranţele mele pentru viitor
s-ar cam dizolva. Şi aşa, nu ştiu cum s-o scot la capăt cu revista
“Oglinda Literară”. Face în luna decembrie un deceniu de apariţie
continuă. Mă sperie gândul, că nimeni nu se va implica logistic în a
sărbători acest eveniment.
G.F.: –Fondul Gheorghe Neagu inaugurat pe 15 ianuarie
2009, prin cărţile pe care le cuprinde, se bucură de un interes
deosebit din partea publicului cititor. Cum aţi ajuns să deţineţi atât
de multe cărţi valoroase şi de ce v-aţi gândit să le donaţi
bibliotecii?
Gh.A.N.: –Fondul de carte
Gheorghe Neagu şi-a găsit definirea,
tot din respectul dumneavoastră faţă
de gestul meu de a aduce cărţi din
biblioteca personală. Am intrat în cel
de-al 63-lea an de viaţă. Am văzut
nenumărate biblioteci risipindu-se în
mâinile unor moştenitori ce nu le
meritau.
În plus, toată viaţa mea am
fost un altruist. Am dat. Şi atunci, de
ce să nu dau urmaşilor acestor
meleaguri posibilitatea să citească şi
cărţile din care m-am hrănit spiritual de-a lungul vieţii? De fapt, vă
mărturisesc sincer, că aveţi doar o mică parte din biblioteca ce o mai
păstrez pentru sufletul meu. Mai mult, de la an la an o să dăruiesc noi şi
noi volume, iar atunci când eu nu voi mai fi, cărţile pe care le păstrez
încă vor îmbogăţi fondul bibliotecii “Duiliu Zamfirescu” din Focşani.
G.F.: –Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu al cărui preşe-
dinte sunteţi are o colaborare de durată cu instituţia noastră şi
împreună am realizat câteva proiecte interesante. Ce ne mai
propuneţi pentru viitor?
Gh.A.N.: –Da, este adevărat! Sunt preşedintele unei asociaţii
care în primul rând ne leagă prin numele patronului Duiliu Zamfirescu, şi
prin deschiderea dumneavoastră de a colabora la astfel de proiecte. Din
nefericire, pentru viitor, asociaţia nu-şi mai poate propune programe de
122
anvergură. Am încercat să atragem fonduri europene, numai că, am
constatat cu durere, cum mecanismele Uniunii duceau la îndestularea
celor care finanţau proiectele propuse de noi. Cu alte cuvinte, noi cu
munca, iar europenii cu luatul banilor. Vă daţi seama că nu am putut să
mă împac cu acest gând şi m-am limitat a reprezenta doar numele lui
Duiliu Zamfirescu prin asociaţia ce-i poartă numele la diversele
manifestări culturale.
Bine ar fi, ca pe viitor revista să fie luată sub patronajul unei
instituţii care să asigure unul, două posturi cu un salariu minim pe
economie – cum se întâmplă în alte județe – pentru a se vedea concret
ce înseamnă să scoţi lună
de lună o revistă de ţinută.
Dacă se merge doar pe
mâna sumelor oferite de
mine, mi-e teamă că şi
revista “Oglinda Literară”
va avea soarta Festiva-
lului Duiliu Zamfirescu. Nu
vă ascund faptul că am
dat sfoară în ţară ba chiar mi-am rugat colegii să preia revista, Asociaţia
şi Reprezentanţa USR Vrancea, pentru ca să-mi petrec ultimii ani de
viaţă la masa de lucru, unde mă aşteaptă în diverse stadii, alte volume.
Singura bucurie, ce mă mai ţine încă în priză, este aceea a candorii
unor copii de vârstă şcolară care frecventează cenaclul şi se exprimă în
revistă cu atâta har. Există promisiunea domnului Marian Ruscu, cel
care a condus cam un deceniu revista “Axioma” din Ploieşti, de a le
scoate acestor copii minunaţi un volum. Sunt lucruri care mă fac să uit
că sfârşitul poate oricând să dea buzna peste mine şi peste volumele
mele neterminate.
G.F.: –Vă mulţumesc.
123
Interviu solicitat de scriitoarea Angela Baciu
la 10 iulie 2010
Angela Baciu: –D-le Gheorghe
Neagu, ne cunoaştem de multă vreme şi am
avut o colaborare foarte bună, dar pentru
cei care nu sunt familiarizaţi cu conducerea
unei reviste literare vă întreb: cum rezistaţi în
aceste vremuri, cine vă sprijină, ce satisfacţii
aveţi?
Gheorghe Andrei Neagu: –Mă bucur
că nu te-a părăsit umorul. Şi mă mai bucur
că în vreme de criză, o doamnă a scrisului
românesc mă întreabă cum rezist în aceste
vremuri, de parcă eu aş avea o reţetă
anume de împărtăşit. Mărturisesc cu sinceritate că habar n-am cum
rezist! Primesc o cofinanţare de la Consiliul Judeţean, condus de
domnul Marian Oprişan, care înţelege să ajute această revistă de
cultură, poate și pentru că am avut destule animozităţi ca persoane
politice. Ce-i drept că această cofinanţare îmi ajunge numai pentru
câteva numere. Dar zice, probabil, că și-a căpătat liniștea. În rest,
pentru completarea sumei merg cu „cerşetoria” din poartă în poartă. Şi
dacă până-n zilele trecute mai găseam câte ceva, acum mi se cam
închide uşa în nas. Prevăzător cum mă ştii că sunt, am oferit revista
Oglinda Literară primăriei municipiului Focşani, dar mi s-a răspuns
negativ. Nici nu m-a surprins! Primăria Municipiului Focşani nu şi-a
prevăzut fonduri nerambursabile pentru cultură, aşa după cum prevede
legea. Mă şi întreb din ce fonduri au dat premii pentru sportivii prezenţi
la manifestările dedicate „Zilelor Municipiului Focşani”. Dar nu-i treaba
mea asta! În mod normal treaba mea este să mă aşez la masa de scris
şi să-mi pregătesc volumele pe care încă mai intenţionez să le scot. De
aici ar fi venit satisfacţiile! Nu pot să nu spun că am şi oarece satisfacţii
din editarea revistei Oglinda Literară. Dar plătesc prea scump acest vis!
Se pare că momentul de criză prin care trecem o să mă silească să-mi
scot visele din cap. Cred că este o surpriză neaşteptată pentru publicul
larg să afle că un mason nu are fonduri pentru editarea unei reviste sau
124
a unei cărţi! Fac această dezvăluire şocantă pentru că m-am săturat să
fiu acuzat de tot felul de colegi mai mult sau mai puţin bine intenţionaţi
că aş fi primit fonduri de la masonerie. Mărturisesc public că masoneria
nu m-a ajutat cu nimic, nici măcar cu un premiu în bani. Este trist, dar
este purul adevăr. Mai mult dacă particip la întruniri masonice nu mi se
decontează nici drumul şi trebuie să plătesc şi masa.
Pe când la întrunirile confraţilor din literatură mai pot conta şi pe o
decontare de drum sau pe o lingură de ciorbă dată gratis. Iar uneori
chiar să primesc premii în bani. Cât priveşte premiile autorităţilor locale,
de mult s-a zis pas! S-a ajuns până acolo încât, ca să nu se zică chiar
că nu există interes pentru scriitorii cetăţii să se organizeze
comemorarea scriitorilor decedaţi. Băşcălia umple România! Deci se
mai pune problema de rezistenţă? Mai degrabă aş zice că e o minune
când mai vezi câte un eveniment cultural susţinut de autorităţi. A mai
picat şi porcăria asta cu inundaţiile unde se şmenuiesc bani din greu, de
parcă nu s-ar putea şmecheri şi-n cultură!
Stai că mi-a scăpat ceva! Şi-n cultură se
fac aranjamente financiare. N-am auzit să
se plângă prea tare revistele din capitală
agreate de putere. Nici nu ştiu câte
guverne s-au schimbat şi ele au fost
finanţate de parcă erau acolo de când
lumea. Probabil că mentalitatea
politicienilor din capitală este mai
avansată decât a politicienilor din
provincie. Că sunt şi excepţii, nu trebuie
să mai mire pe cineva. Văd că la Galaţi a
apărut o nouă revistă literară ba chiar şi
la Neamţ şi la Bacău. Nu pot uita Clujul şi
Iaşul. Din păcate, la Vrancea dacă dispare vicepreşedintele Consiliului
Judeţean – Mircea Diaconu, nu mai văd pe altcineva ieşind în
întâmpinarea literaturii. Am cerut o suplimentare pentru ca revista să
rămână măcar la nivelul la care a ajuns. Interesant este şi faptul că am
găsit difuzare prin reţeaua Compres din Braşov, care se pare că a
cumpărat deja jumătate din reţeaua Rodipet. La Focşani, primarul a dat
dispoziţie să se ridice toate chioşcurile Rodipet, zicând că o să facă el o
licitaţie… Licitaţie pe care nu cred s-o văd prea curând făcută. Noroc că
vrâncenii interesaţi de literatură s-au obişnuit să vină la redacţia revistei
125
Oglinda Literară şi s-o ia fără bani. Aş putea zice că am o satisfacţie că
am reuşit, în vremuri de cenzură economică, căci aşa aş caracteriza eu
libertatea de exprimare de după 1989, să duc un deceniu pe masa
iubitorului de literatură o revistă de ţinută, care a primit între coperţile ei
foarte mulţi tineri necunoscuţi sau autori mai puţin agreaţi de prăfuitele
reviste literare cu pedigri. De asemenea, în vara aceasta am împlinit
zece ani de cenaclu de sub egida Asociaţiei Culturale „Duiliu
Zamfirescu”. Şi tot în vara aceasta, am reuşit să conving Direcţia de
Cultură a judeţului că este bine să ne acorde un spaţiu pentru ca
membrii Uniunii Scriitorilor din diverse filiale să se poată întâlni și să se
ajute reciproc.
A.B.: –Ce mari nume au semnat în paginile revistei literare?
Gh.A.N.: –Dacă ar fi să menţionez doar numele lui Zoe
Dumitrescu-Buşulenga, D.R. Popescu, Romul Munteanu, Radu Cârneci,
Ion Rotaru, Aureliu Goci, Nae Georgescu, Mircea Radu Iacoban,
Theodor Codreanu, Magda Ursache,
Adrian Dinu Rachieru, Cezar Ivănescu,
Laurian Stănchescu, Liviu Pendefunda,
Gheorghe Istrate, Florentin Popescu,
Const. Miu, George Anca, Marius
Chelaru, Dan Brudaşcu, George Roca
şi tot ar fi prea puţin pentru a umple
câteva pagini de interviu cu numele lor.
Mi-au fost dragi, iar unii încă îmi sunt şi
numai pentru că m-au îndatorat profund. Mă doare că n-am putut să-i
răsplătesc, dar mă bucur că au rămas alături continuând colaborarea,
ca nişte autentice valori morale. Le mulţumesc şi pe această cale.
Sincer să fiu, cred că întrebarea ta poartă şi o urmă de otravă. Adică mă
sileşti să spun cine este nume mare şi cine este nume mic. De pildă, mi-
a dat un interviu şi Nicolae Manolescu. Sau a semnat în revistă şi
Adrian Alui Gheorghe sau Cassian Maria Spiridon. Sunt convins că pe
oricine aş enumera tot îmi va scăpa un nume de scriitor drag mie.
Pentru mine şi pentru vremurile în care trăim orice om preocupat de
spiritul naţional este mare. Pentru că nu mai este la îndemâna oricui să
se țină cu adevărat de soarta culturii naţionale. Să te interesezi de
starea ei şi să iei atitudine atunci când limba este în primejdie.
A.B.: –Pentru că vorbim de personalităţi şi pentru că ştiţi că îmi
plac "poveștile pe viu" ce modele literare aţi avut/ sau nu în viaţă?
126
Gh.A.N.: –Spuneam cândva că datorită lui Pappini am revenit la
masa de scris. Este îndeobşte cunoscut că este bine să-ţi alegi ca
model opera şi nu omul. Că dacă ar fi să-mi amintesc despre omul
Marin Preda, ar trebui să nu-i mai admir opera. Si ca el mulţi alţii. I-am
cunoscut mai bine în timpul celor şapte ediţii ale festivalului Duiliu
Zamfirescu când i-am văzut pe unii cât de orgolioşi şi cât de lacomi şi
de nedrepţi pot fi, când ar fi trebuit să rămână pur şi simplu nişte
oameni. Şi n-am păţit numai eu asta. E suficient să-mi amintesc doar ce
spunea Giurescu în amintirile sale
despre Iorga şi mă cutremur. Sau
ce spune Nina Cassian despre
personalităţile pe care le-a avut sau
nu. Cred şi eu că-ţi plac poveştile
pe viu, sună a manea. Dar pot să-ţi
spun că mă bucur că l-am citit pe
Eliade şi nu l-am cunoscut.
Nuvelele şi toată lumea lui fantastă
mi-au îmbogăţit sufletul, după cum Celline sau Erich Maria Remarque
m-au făcut să văd lumea cu alţi ochi. Sunt robul lui Steinbeck şi a lui
Marquez, în egală măsură cu lumea fantastică a lui Brussolo. Nu pot să
nu recunosc că sunt tributar lui Dostoievski şi Zola, după cum sunt
mereu gata să redevin copilul sau adolescentul mai bine zis a lui Jules
Verne. In rest, despre ce poveşti să fie vorba. Când mă duceam la
Marin Preda cu « argumente vrâncene » ca să-mi citească volumele ? A
murit şi nu le-a citit şi nu le-am mai căpătat înapoi. Te asigur că am
destule poveşti pe care o să le public cândva într-un jurnal mai special,
la care lucrez intens în ultima vreme.
A.B.: –Dar, concret, ce prietenii literare? corespondenţe,
colaborări, amintiri - daţi vă rog nume, împrejurări, întâmplări.
Gh.A.N.: –Văd că nu ţi-a plăcut cum am răspuns la întrebarea
anterioară. Văd că insişti. Ce prietenii culturale crezi că aş fi avut cu
scriitorii ? Ei în general sunt prieteni cu Bachus, nu cu un abstinent ca
mine ! Nu ştiu dacă mă crezi sau nu, dar mulţi confrați m-au bătut pe
umeri când i-am răsplătit cu ceva, după care au considerat că mi-au dat
«o ţeapă» şi-au dispărut. Cât despre scrisori și corespondenţe, nu-mi
amintesc în vremea din urmă să se mai procedeze astfel. Poate că pe
vremea când eram mai tânăr, ar fi fost nevoie de aşa ceva. Acum totul
se petrece pe internet. De aceea viaţa ni se pare mai scurtă. Ba chiar
127
am început a crede că şi timpul ni s-a scurtat. Cât priveşte de
colaborări, ştiu că am
început revista cu Mircea
Dinutz, Ştefania Oproescu,
Florinel Agafiţei, Florin
Paraschiv, Virgil Panait şi
încă vreo câţiva pe care îi
rog să mă ierte că nu-i
menţionez. De ce spun
acest lucru? Pe vremea
aceea mi-am imaginat că o să fim într-o prietenie literară deosebită.
Iluziile îmi aparţin. Unii au plecat la Cel de Sus. Alţii… pot spune că în
momentele de cumpănă, foarte puţini oameni adevăraţi rămân lângă
tine. Cât priveşte capitolul amintirilor, este foarte vast. Îmi amintesc, de
exemplu, cât de mult mă condamnau o parte din conducătorii unor
publicaţii literare, pentru că scoteam la lumină textele Magdei Ursache,
publicând-o şi premiind-o. Sau îmi amintesc cum l-am publicat pe Paul
Goma cu Săptămâna roşie vreo câţiva ani, de a ajuns Nicolae
Manolescu să deteste revista Oglinda Literară şi s-o radă de peste tot
de unde ar fi putut s-o ajute. Pentru ca mai apoi, să văd într-un interviu
la TVR 1 cu Paul Goma cum acesta mulţumea altor publicaţii literare
exclusiv revistei Oglinda Literară. Culmea ironiei era că în bibliotecă, la
capul lui era expusă Diploma de Excelenţă pe care Asociaţia Culturală
«Duiliu Zamfirescu» din Focşani i-o dăruise la una din ediţiile
Festivalului cu acelaşi nume. Sau să-mi amintesc despre injuriile pe
care mi le-au adus colegii cu vechi state de serviciu alături de culturnicul
şef pus de Nini Săpunaru ? N-o să fac asta !Sunt oameni alături de
mine care m-au sprijinit moral, dar şi unii care m-au sprijinit chiar
material. Ăştia, da prieteni ! Mai mult mi-au şi interzis să le dezvălui
numele şi le respect dorinţa. Dar nu pot să trec peste faptul că la fiecare
ediţie a Festivalului Duiliu Zamfirescu organizat de mine, concurenţa
locală de la Saeculum, venea să-mi racoleze invitaţii. Şi chiar avea
succes. Avea bani. Autorităţile locale din acele vremuri îmi doreau
pieirea. Plăteam pentru cutezanţa de a le fi fost inamic cu
săptămânalele şi cotidianele mele.
A.B.: –Credeţi în curente literare? Ce rol au astăzi?
Gh.A.N.: –Ar fi culmea tupeului să mă apuc eu să-mi dau eu cu
părerea despre curente literare. Asta e treaba criticii, a filologilor care,
128
ce treabă au dacă nu să se ocupe de producţia literară a adevăraţilor
creatori. Să nu se supere pe mine domnii filologi, dar văd că prea puţini
prozatori adevăraţi vin din lumea lor. Majoritatea sunt veniţi din alte
zone culturale. N-am văzut niciun filolog devenind Brâncuşi sau Saligny,
dar oameni cu pregătire tehnică devenind prozatori sau poeţi, da. De
aceea nici nu le înţeleg ifosele. Că s-au străduit ei să împartă lumea
creaţiei literare, pe curente, pe generaţii, e treaba lor. Trebuiau şi ei să
se bage în seamă. Partea proastă este că au început să acapareze
posturi de decizie în lumea editării producţiei literare. Si dacă e să fiu
sincer până la capăt, mai văd un lucru: se publică tot atâta critică literară
şi eseistică decât proză. Când se ştie că nu prea mai sunt cititori nici de
proză, darămite de critică literară. Iar dacă te uiţi pe listele cărţilor
aprobate să fie susţinute din bani publici, rămâi cu gura căscată.
Aproape jumătate sunt eseuri şi critică literară. Gem librăriile de aşa
ceva. In paralel, în plan local, se întâmplă altă mişcare aiuritoare ;
primarii alocă sute de milioane de lei vechi pentru tot felul de monografii.
Si ce iese, te cruceşti ! Cu puţine excepţii, majoritatea monografiilor sunt
nişte lucrări, pe care direcţiile de statistică din vremea comuniştilor le
scoteau pentru că era obligaţie de serviciu. Şi ştii care e culmea? Unii
au pretenţia de a intra în rândul breslei scriitorilor. Unde mai pui că unii
academicieni le dau girul lor în condiţiile de mare « foame » ce bântuie
şi a bântuit din totdeauna în lumea consacraţilor. Aşa că nu pot să spun
despre curente ceva care să-i bucure pe făcătorii de curente. Știu doar
atât: că o lucrare bună va fi tot timpul pizmuită de confraţi şi că dacă nu
faci parte dintr-o gaşcă, n-ai nicio şansă de consacrare. Trebuie să faci
ca Liviu Stoiciu, să-i ologeşti pe unde-i apuci, încât de teamă, să te
bage în seamă.
A.B.: –La început de sec.XXI mai există critica de direcţie? Sunt
cunoscuţi autorii? Citiţi?
Gh.A.N.: –Ce început de secol dragă, început de mileniu ! Deci,
la început de mileniu al treilea, critica de direcţie a devenit critica din
direcția din care bate vântul. Și n-o spun ca pe o ironie ci ca pe un trist
adevăr, pe care-l poate constata şi un simplu cititor. Dacă m-aş lua de
Cărtărescu, ar zice unii că sunt şi eu ca vulpea care nu ajunge la
struguri. Autorii sunt citiţi dacă se postează pe bloguri sau dacă apar
des pe sticla televizorului. Orice însăilare pe care o vedetă de la
televizor ar face-o sub formă de volum ar strânge mii de cititori. Am
văzut cu ochii mei cum se cumpărau cărţile lui Găinuşă, Mihaela
129
Rădulescu, Oreste şi multe alte vedete cu ifose, în vreme ce pe Eliade,
Călinescu şi alţii ca ei se aşezase praful.
Numai vorbesc de Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale, etc. Asta-i
ţara în care ne-a prins vremea. Tu crezi că dacă acuma ar mai exista un
Cioran şi ar merge la Paris încercând să-şi scoată aceleaşi lucrări de
sub tipar, ar mai avea succes ? Eu cred că nu ! De aceea poate să nu
mă entuziasmez în faţa unor oameni care doresc să le ia locul dar care,
put a pastișare cioraniană de la o poştă. Numai că, cine să le evalueze
corect valoarea ? Ei cred că ăştia sunt adevăratele minţi în faţa cărora
trebuie să stăm cu gurile căscate. Se va dovedi cândva că am avut
dreptate, dar ce folos ? Până atunci multe valori autentice subnutrite se
vor sfârşi în uitare. Cine dădea doi bani pe Bacovia ? Dar lasă, nici el n-
a trăit ca vai de mama lui. In schimb ştiu câteva cazuri de scriitori cu
adevărat talentaţi, unii nici nu şi-au dorit să intre în Uniunea Scriitorilor
care au murit în mizerie şi sunt deja uitaţi.
A.B.: –Dar în străinătate? cum
e privită literatura română în
contemporaneitate? Suntem vizibili?
Gh.A.N.: –Habar n-am cum
suntem priviţi în străinătate. N-am
auzit nici de la doamna Frank din
Geneva, să existe vreun agent
cultural francez sau german sau
englez prin România în căutare de
autori dispuşi să fie publicaţi acolo.
Știu că există nişte programe finanţate de Uniunea Europeană, în care
sunt plătite, cu prioritate, traducerile din limbile lor în limba română.
Chiar şi atunci când se propun traduceri din limba română într-una din
limbile de largă circulaţie, banii merg tot spre un traducătorii din ţara
donatoare. Am mai trăit experienţa asta pe vremea când eram director
la o unitate de asistenţă socială şi când mi s-a implementat un program
de asistenţă de vreo sută de mii de mărci ce reprezentau salariile celor
care în ţara lor erau şomeri dar în Românica noastră deveniseră brusc
asistenţi sociali, gata să ne înveţe chipurile câte ceva din ceea ce nici ei
nu ştiau. Fenomenul l-am văzut şi-n programele europene de
agricultură, când în loc de bani pentru agricultorii noştri veneau utilaje
agricole expirate. Aşa şi cu promovarea literaturii române în străinătate.
130
Am constatat şi atunci când am participat cu volumul La Mort du
grande Rat, la Târgul de carte de la Geneva, unde speram să dau peste
nemaipomeniții agenți culturali. În realitate n-au venit decât librari,
rareori câte-un editor. Si acela cu nasul pe sus, chitit pe un moment
festiv şi basta ! Standul românesc de carte a fost făcut mai mult din
fondurile televiziunii şi ale APLER. Ministerul Culturii nu achitase nici
măcar factura pentru cei câţiva metri alocaţi din grija organizatoarei, o
româncă stabilită în Elveţia de mai multă vreme. Cu asemenea sprijin
scriitorimea română poate să meargă la cules de căpșuni dacă vrea să
supreviețuiască. Chiar și din experiența de la târgul de carte de la
Geneva nu am putut trage decât o concluzie,dacă statul nu are interesul
să sprijine creția de orice fel,atunci se ajunge repede la incultură.
Doamna Tomescu de la A.P.L.E.R. m-a dus la o ziaristă octogenară
importantă.O mare doamnă ! Prin
ea am cunoscut protipendada
românească din Elveţia. Ba am
avut onoarea să ne trimită și
materiale la revistă. Nicolette
Frank, laureata premiului Pulitzer,
prietenă cu fostul preşedinte
Nixon. Dacă aș fi fost o redacţie cu
fonduri, aş fi putut să menţin
131
legăturile şi cu aceste cunoştinţe de o mare valoare spirituală
românească, răspândite în întreaga lume. De altfel, primesc materiale
din mai toată diaspora românească. În ce mă priveşte, ştiu că am fost
tradus cu poezie în limba albaneză, prin grija lui Baky Ymeri, poetul
Viorel Dinescu m-a anunţat că am apărut cu nuvela Războiul Muştelor
într-o revistă canadiană, nuvela Alexandra mi-a fost publicată în limba
germană de către scriitoarea Francesca Ricinsky, în Australia şi SUA iar
mai nou sunt invitat la Paris, unde nu cred că o să merg din cauză de
bani. Cine să-mi dea mie bani, Patapievici, Manolescu ? M-aş umili
degeaba.
A.B.: –Am fost mereu în preajma premiului Nobel, aproape că a
devenit un mit dorinţa noastră de a avea un autor român premiat, ce
părere aveţi?
Gh.A.N.: –Laurențiu Ulici a tipărit o carte: Nobel contra Nobel. Eu
aş fi scos Român contra Român. M-aş fi bucurat dacă un român ar primi
Premiul Nobel fără să fie nevoit să-şi ponegrească neamul şi patria.
Despre faptul că Herta Müller a luat Premiul Nobel numai de bine. N-am
prea citit multe lucruri din opera sa înainte de eveniment şi nici după.
Am încercat ceva, am frunzărit şi gata. Păcat că n-a fost o bună
româncă până la capăt. Sunt sigur că dacă era, nici premiul nu-l mai
vedea. Nouă, românilor trăitori în România, ni se dă premiul dacă
suntem folositori cu ceva. Am fost primiţi în UE, fiindcă ne-am dat
petrolul, gazele pădurile şi ne-am îngropat industria. Şi nu ne-a dat
nimeni nimic. Mai avem şi ghinionul de a fi ortodocşi într-o lume
catolică, şi de a nu fi avut masonerie într-o Europă masonică.
A.B.: –Ce v-aţi fi dorit să faceţi în viaţă şi n-aţi reuşit până acum?
Gh.A.N.: –Mi-aş fi dorit să nu am altă grijă decât să scriu. Să fiu
editat şi difuzat, tradus şi respectat. Să fi avut ce mânca şi unde să
dorm şi să fiu lăsat în pace. O fi prea mult şi de aceea nu am.
A.B.: –Ce aveţi acum pe masa de lucru şi ce proiecte mai
pregătiţi?
Gh.A.N.: –Am vreo cinci, şase cărţi în diverse stadii. De lucrat
lucrez doar atunci când mă lasă revista. Ce crezi că e uşor lucru ? Să
scoţi lunar de unul singur o carte de două sute de pagini în format
normal ? Mi-e teamă să nu care cumva să dau colţul şi să rămână
nefinisate ! Uite, la interviul tău am lucrat o săptămână în ferestre mai
lungi sau mai scurte, pe care pretenţioasa mea revistă mi le-a oferit cu
zgârcenie.
132
A.B.: –Avem o literatură tânără? aţi descoperit noi talente?
Câteva nume.
Gh.A.N.: –Este riscant să afirmi cu precizie că eşti descoperitorul
unui talent tânăr. Talentul se descoperă singur. Eu doar am încercat să-l
sprijin, să-l susţin. Pe deasupra mai am şi ghinionul să trăiesc într-un
oraş mic, fără un mediu universitar tradițional. Dacă aveam o facultate
de filologie ca la Iaşi, Cluj şi nu mai vorbesc de Bucureşti, aveam alte
șanse.
Şi totuşi, prin redacţia revistei Oglinda Literară şi a Cenaclului
«Duiliu Zamfirescu» au trecut Cosmin Dragomir, azi lucrător în presa
bucureşteană, despre care nu mai ştiu mare lucru; Cătălin Boacnă,
jurnalist de succes în Iaşi, despre care iar nu mai ştiu mare lucru;
Natalia Cebanu, azi absolventă a Facultăţii de Teatru din Bucureşti;
Ludmila Bârsan, azi absolventă a Facultăţii de filologie din Iaşi; Loriean
Carşochie, azi om de afaceri în Italia, singurul care chiar scoate cărţi şi-
n România şi acolo; Victor Bour, despre care am auzit lucruri
interesante pe ruta Moscova-Timişoara şi mulţi alţii pe care-i aştept să
confirme şi să nu mă uite când vor ajunge persoane importante în
cultura românească.
A.B.: –Sunteţi un om împlinit profesional, artistic, sufleteşte...
Gh.A.N.: –Aş fi un infatuat sau un om plin de suficienţă. Cum
naiba să mă simt împlinit ? Cred că dacă aş fi avut mai multe vieţi şi tot
nu aş fi fost cuprins de aşa-zisa împlinire. Din păcate un scriitor produce
cam 10% din viaţa sa. Dacă se respectă, mai bine de 50% foloseşte
pentru instrucţia sa. Iar restul de 40% - cel puţin în România - scriitorul
133
aleargă să-şi câştige existenţa, să-şi publice cărţile, să le distribuie etc.
etc. Sufleteşte mă amăgesc cu gândul că prin revista Oglinda Literară şi
prin promovarea unor talente la nivel naţional am pus o picătură din
sufletul meu în slujba comunităţii scriitoriceşti. Aş fi fost şi mai mulţumit
dacă autorităţile locale ar fi sprijinit festivalul Duiliu Zamfirescu. Eu sunt
conştient că un scriitor bun sau de elită dacă vreţi se adresează unui
cititor de elită. Si câţi cititori de elită avem ?
De aceea un scriitor de elită nu poate supravieţui din scrierile
sale. Dacă Balzac ar trăi astăzi în România ar fi muritor de foame. Nici
măcar Balzac nu s-ar putea compara ca vânzare de carte cu Mihaela
Rădulescu, de pildă. Si sunt destui mardeiaşi ai cuvântului şi destule
piţipoance ale literelor române care vând de mult mai multe cărţi decât
M. H. Simionescu sau Mircea Micu despre care aflu cu durere că a murit
chiar astăzi când am ajuns să-ţi răspund la această întrebare. Trebuie
să apară şi la noi agentul literar, aşa cum a apărut pentru Corina
Chiriac, Dan Spătaru, Angela Similea şi alţii, spre a fi promovați fără să
se țină cont de aranjamente asemeni grupării Liiceanu, Patapievici,
Cărtărescu de a se susţine difuzarea lucrărilor și
intereselor proprii. Mă lasă rece traducerile
difuzate prin ziarele noastre naţionale. Le
găseam oricum în librării, băgate pe gât de
programele europene grijulii cu valorile lor.
A.B.: –Pentru cei ce sunt mai puţin
familiarizaţi cu realizările dvs., vă rog să ne
spuneţi când aţi început să scrieţi şi când aţi
publicat primul volum?
Gh.A.N.: –Aoleu, ce-mi ceri tu ? Scriu de
pe la vreo zece ani. Am publicat de pe la vreo
16 ani şi-am debutat în volum colectiv la vreo 35
de ani. Am avut alte priorități, dar și o indiferență a colegilor din tot felul
de redacții. După care am aşteptat revoluţia din 1989. Când am văzut
că pârghiile editoriale au rămas tot în mâna consacraţilor din vremea
comuniştilor am luat lumea în piept şi-am început să public de unul
singur.
A, am uitat, la editura Porto Franco, mi-a fost publicat romanul
Templu Iubirii, într-un tiraj de zece mii exemplare. Mare curaj pe domnul
Ion Chiric. Dar se pare că a intuit bine, în câteva luni tirajul a fost
epuizat. Au urmat volumul Arme şi lopeţi apoi Moartea şobolanului. Am
134
mai scos romanul istoric Tarantula, apoi volumele Aesopicae, Purtătorul
de cruce-volume de nuvele ce zăceau prin sertare. Aproape 70% din
ce-am publicat este literatură de sertar. Chiar şi acum mai am aşa ceva.
Când îi aud pe criticii ghiftuiţi ai regimului
comunist dând cu lături în scriitorii ce nu şi-
au putut publica lucrările înainte de 1989 şi
nu văd că eu public acuma literatură de
sertar, mă apucă tristețea. Mai am literatură
de sertar. Nu am timp să mă ocup de
editarea ei pentru că nu vreau să mor de
foame încă. Puterea actuală, cu slăbiciunile
ei cu tot, se pare că a pus la cultura
vrânceană un om care chiar ar vrea să-și ia
misia în serios. Primul gest făcut de domnul
Iliescu-Micu a fost acela al acordării
spaţiului pentru membrii Uniunii Scriitorilor
din judeţ chiar în sediul Direcţiei de Cultură
Vrancea. Dă Doamne să-l ţină gândul cel bun, pentru că ar cam fi fost
cazul să fie şi scriitorii vrânceni onoraţi de instituţiile omonime ale
statului.
A.B.: –Câte cărţi aveţi până în prezent - un scurt C.V.
Gh.A.N.: –Luat de val cred că ţi-am răspuns la întrebarea
anterioară. Am mai publicat în reviste din Canada, Germania, Australia,
Albania, și prin antologii sau tot felul de producţii literare.
Am primit titlul de
Cavaler al Literaturii de la
Preşedinţia României, sunt
cetăţean de onoare al comu-
nei nemțene Trifeşti, comu-
nă unde am văzut lumina
zilei în septembrie 1949, şi
al oraşului Panciu din judeţul
Vrancea. Curtea Papală mi-
a acordat o distincţie,
Academia Mihai Eminescu – altă distincţie. La astea se pot adăuga
câteva zeci de distincţii şi peste o sută de referiri la adresa activităţii
mele literare. Pot fi găsit în istoriile literare ale lui Ion Rotaru, Marian
135
Popa, Aurel Sasu. Un C.V complet n-ai să primeşti de la nimeni
niciodată.
A.B.: –Pentru încheierea dialogului nostru, un gând pentru cititori.
Vă mulţumesc foarte mult.
Gh.A.N.: –Nu ştiu cine va avea răbdarea să citească interviul
nostru ! Pot să-i asigur că am fost foarte sincer. Mai am vreo cinci, şase
cărţi în diverse stadii care aşteaptă să prindă vreun sponsor şi să dau
drumul gândurilor mele necenzurate. E adevărat că iar voi pierde timp şi
simt că o să am din ce în ce mai puţin. In Vrancea puţini scriitori au
apucat vârsta de 65 ani. Si nici eu nu mă simt prea bine. Să dea
Domnul să mă înşel ! Îi salut şi le doresc să aibă răbdare şi puţină
dragoste faţă de truditorii cuvântului scris.
136
Aspecte de la festivalurile „Duiliu Zamfirescu” –
Focșani
Gheorghe Andrei Neagu: –Să ştiţi că sunteţi în sala de festivităţi
a Consiliului Judeţean. Prezent din partea Consiliului Judeţean este
domnul vicepreşedinte Mircea Diaconu, sprijinitorul nostru dintotdeauna
din umbră, şi directorul Direcţiei de Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural
Vrancea, Gheorghe Vlăjie, pe care-l rog să ia cuvântul.
Gheorghe Vlăjie: – Stimaţi invitaţi,
doamnelor şi domnilor. mă bucur că sun-
tem prezenţi aici, la Focşani, la des-
făşurarea acestei ediţii a Festivalului
Naţional Duiliu Zamfirescu. Organizarea
acestei manifestări, care se înscrie în
Zilele municipiului Focşani, a revenit în
egală măsură administraţiei locale,
Ministerului Culturii şi Cultelor şi Asociaţiei
Culturale Duiliu Zamfirescu. Ea se
desfăşoară în cadrul programului naţional
Comemorare Ştefan cel Mare şi sfânt – 500, program care reprezintă
principalul reper cultural al anului 2004. Organizarea şi desfăşurarea
acestei manifestări şi în general ceea ce se întâmplă în literatura
vrânceană cred că reflectă în cea mai mare măsură, preocuparea
administraţiei locale şi a Ministerului Culturii pentru susţinerea actului de
creaţie culturală şi în particular, pentru că suntem la o manifestare
literară, de creaţie literară. Aş vrea să menţionez că însăşi modul de
organizare reflectă această preocupare, în sensul că este pentru prima
dată şi salutăm acest lucru, când Ministerul, Culturii şi Cultelor alocă o
subvenţie importantă desfăşurării acestei manifestări, pe 150 de
milioane de lei, alături de alte 40 de milioane ale Consiliului Local
Focşani şi Consiliului Judeţean Vrancea 57 de milioane. Am vrut să
menţionez aceste cifre pentru a vă demonstra că există susţinerea
administraţiei locale, a ministerului, pentru manifestările de acest gen
care sunt considerate componentă importantă a vieţii culturale, în plan
naţional şi în plan local. Vrancea în ultimii trei ani, perioadă pe care o
cunosc mult mai bine şi în care am girat activitatea Direcţiei de Cultură,
137
Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional. Poate fi considerată şi o consider
din multe puncte de vedere un adevărat exemplu pentru susţinerea
creaţiei culturale, a creatorului cultural, şi în particular al creatorului în
domeniul literaturii. Deşi am suferit o grea pierdere la începutul
perioadei, şi aş vrea să reamintesc aici de cei doi mari scriitori,
prozatorul Traian Olteanu şi poetul Florin Muscalu, care au dispărut în
mod tragic dintre noi şi care au lăsat un gol care poate nu va fi umplut
niciodată în literatura vrânceană, deşi creaţia lor, Revista V, o revistă de
prestigiu şi de areal naţional practic s-a stins. Aş vrea să subliniez
aportul pe care cenaclul literar al Asociaţiei Duiliu Zamfirescu, îl are în
ceea ce priveşte stimularea creaţiilor tinerilor în domeniul literaturii. Un
element extrem de important, pentru că ceea ce simte în fond nevoia
autorul de literatură este, în primul rând, sprijinul de a-şi tipări creaţia,
este sprijinul deosebit, asistenţa deosebită acordată acestuia. Aş vrea
să vă prezint aici, mai ales pentru cei din alte judeţe, poate cei de la noi
ştiu şi ar trebui să nu uite acest lucru, faptul că în perioada 1997-2000 s-
au editat numai cinci titluri de carte, în timp ce în perioada anilor 2001-
2004 s-au editat peste 40 de titluri. Aceste titluri au fost editate, sau au
fost finanţate, de către Direcţia pentru Cultură, de către Consiliul
Judeţean, de către Consiliul Local, de tot ceea ce putem numi
administraţie locală şi această diferenţă cred că vorbeşte de la sine
despre ceea ce este real, adică faptul de susţinere acordat creaţiei
literare. Revista V, menţionam că a dispărut din peisajul literar naţional,
dar a apărut revista Oglinda literară, o revistă de mare prestigiu, care
reflectă cu adevărat creația literară vrânceană în context european, şi
aici este meritul ei principal, reflectă mai mult aportul creatorilor de
literatură, nu numai din Asociaţia Duiliu Zamfirescu, ci şi din întreg
arealul literar vrâncean. Am sprijinit de asemenea organizarea a două
138
festivaluri literare. Dacă înainte, până în anul 2000, a existat numai
Salonul Literar Dragosloveni ca manifestare literară în Vrancea,
începând din 2001 pe baza unui parteneriat extrem de fructuos, şi o să
revin la el, a fost organizată prima ediţie şi iată, am ajuns la a treia
ediţie, Festivalul Naţional Duiliu Zamfirescu, care reprezintă o
manifestare de reper în agenda culturală naţională. Un rol extrem de
important, şi astăzi vrem ca acest rol să nu fie estompat cu nimic, revine
după părerea noastră în elita cenaclurilor literare, asociaţiilor culturale, a
ceea ce numim într-un singur cuvânt, o expresie mai cunoscută,
organizaţii neguvernamentale. Rolul din acest punct de vedere în
Vrancea de asociaţie cu activitate reală revine, şi aici este meritul ei,
Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu. Este, cel puţin după părerea
mea, singura asociaţie culturală cu activitate reală, care are un cenaclu
ce se întruneşte săptămânal,
care reuşeşte să aibă un
program şi de manifestări dar şi
un program de punere în
valoare a creaţiei membrilor ei.
Este condusă de managerul
Gheorghe Neagu, care se zbate
pentru asociaţie şi pentru
membrii ei, pentru creaţiile lor,
este un exemplu de parteneriat
real şi nu vă spun vorbe goale,
între o asociaţie culturală şi administraţia locală, de asemenea. Credem
că acest exemplu poate fi multiplicat, credem că şi alte asociaţii sau
fundaţii, care, din păcate, sunt întemeiate astăzi mai mult pe hârtie şi
mai puţin pe viaţă culturală reală, proprie, pot să existe şi pot să aibă o
contribuţie la prezenţa Vrancei în peisajul cultural naţional. Din acest
punct de vedere, eu şi domnul Grigorescu reprezentant al Uniunii
Scriitorilor, vreau să reînnoiesc o invitaţie pe care am adresat-o mai de
demult unor figuri proeminente din peisajul literar vrâncean. unde există
un număr destul de important de membri ai Uniunii Scriitorilor. Am
adresat cam de doi ani, invitaţii unor membri ai Uniunii Scriitorilor,
precum Ion Panait, care este în sală, Dumitru Pricop, care din păcate nu
este printre noi, domnului Gheorghe Neagu şi altora de a se întruni într-
un cenaclu, sau de a reface un cenaclu al Uniunii Scriitorilor. Le-am
oferit susţinere logistică şi le-am oferit şi posibilitatea în apariţia sau în
139
editarea periodică a unei reviste a acestui cenaclu al Uniunii Scriitorilor
din Vrancea. Credem că însăşi calitatea de membru al Uniunii
Scriitorilor ar impune depăşirea unor divergenţe, pentru că, ceea ce a
determinat ca acest proiect, această invitaţie a noastră, a partenerului
administrativ în domeniul creaţiei literare să nu fie transpusă în fapte
sunt tocmai micile rivalităţi, micile divergenţe, neînţelegerile, orgoliile din
această lume mică dar extrem de agitată care este lumea literaturii
vrâncene. Credem că această invitaţie poate fi transpusă în practică în
acest an 2004, repet cu acordul şi susţinerea totală a instituţiei noastre
şi a Ministerului Culturii şi Cultelor. Suntem la această manifestare
dedicată lui Duiliu Zamfirescu, una din marile personalităţi pe care
Focşaniul şi Vrancea le-a dat culturii româneşti şi europene. O
personalitate, Duiliu Zamfirescu, la fel ca şi o altă mare personalitate
locală, maiorul Gheorghe Pastia, o lungă perioadă de timp pe nedrept
uitat, trecut într-un registru secundar al personalităţilor literaturii
româneşti.
După 1990 putem afirma
că există chiar o redescoperire
şi un demers de punere în
valoare a personalităţii şi operei
lui Duiliu Zamfirescu şi ne
bucurăm că Focşaniul este unul
din centrele principale ale
acestui efort. În acest efort se
circumscrie activitatea unor
personalităţi, începând de la
Alexandru Săndulescu,
continuând astăzi în principal cu
Ion Adam şi regret faptul că el
nu este prezent printre noi, un
efort în care se înscrie şi manifestarea de astăzi şi activitatea Asociaţiei
Culturale Duiliu Zamfirescu şi care înseamnă reevaluarea marelui
scriitor şi apariţia unor noi pagini din creaţia sa. În acest sens se înscriu
Colocviile Duiliu Zamfirescu, ce vor avea loc practic după ce terminăm
această mică festivitate de inaugurare a manifestării noastre. În acest
context se înscriu apariţiile editoriale din opera lui Duiliu Zamfirescu sau
despre Duiliu Zamfirescu. Se înscriu aici şi eforturile de a fi repusă în
drepturile ei familia scriitorului. Vreau să vă comunic, deşi astăzi nu
140
avem printre noi un membru al familiei Duiliu Zamfirescu, că urmarea
demersurilor și eforturilor administrației locale, familia a reintrat în
posesia conacului de la Faraoanele mai ales prin înțelegerea
demersului făcut de
domnul Gheorghe Neagu
către domnul Marian
Oprișan, conac care a
aparținut marelui scriitor
și în care acesta a creat o
parte din opera sa.
Administrației locale,
Direcției pentru Cultură și
nu în ultimul rând Asociației Culturale Duiliu Zamfirescu cred că îi revine
în continuare sarcina, de a repune în valoare moștenirea lui Duiliu
Zamfirescu într-o serie de nobile misiuni. Și aș vrea să enumăr în finalul
cuvântului meu câteva dintre ele: În primul rând refacerea unui muzeu,
sau crearea unui muzeu Duiliu Zamfirescu. Deja cel cu care am
discutat, domnul Lascăr Zamfirescu, ca nepot și reprezentant al familiei,
şi-a exprimat disponibilitatea scrisă ca o parte din conacul Duiliu
Zamfirescu să fie pus la dispoziţia administraţiei locale pentru ca Muzeul
Vrancei să poată crea acolo un punct muzeal Duiliu Zamfirescu, care să
evoce o parte din şederea şi activitatea scriitorului la Faraoanele. De
asemenea, cred că ar trebui continuat demersul de editare a operei
critice sau de apariţie a unor noi elemente editoriale din creația lui Duiliu
Zamfirescu şi, în principal ar trebui făcut un efort, cu sprijinul domnului
141
Ion Adam care a devenit extrem de tenace în opera sa de repunere în
valoare în circuitul literar naţional şi european a marelui scriitor.
În al treilea rând, aş considera că Biblioteca Judeţeană, poate
funcționa într-un nou sediu, conform promisiunii administraţiei judeţene,
adică fosta Prefectură Putna să fie transformată în Palat al Culturii.
Biblioteca Judeţeană spuneam, ar trebui să aranjeze o sală Duiliu
Zamfirescu care să evoce opera şi memoria marelui scriitor. Sunt
elemente care ar da substanţă efortului ca Focşaniul să redevină unul
din centrele principale ale punerii în valoarea a scriitorului de talie
naţională şi europeană care a fost Duiliu Zamfirescu. Vă mulţumesc.
Gh.A.N.: –Aproape să nu-ţi vină a crede ce valoare avem. Dar,
ca să dăm şi mai multă substanță,
chiar dacă n-avem sediu la
Asociaţia Duiliu Zamfirescu și
pentru ca să profit de gazda
noastră, Consiliul Județean cât mai
mult posibil să fim chiar ca o
societate activă, cum a zis domnul
director că suntem, îl rog pe
domnul vicepreşedinte al
Consiliului Județean Vrancea ing.
Mircea Diaconu să rostească un cuvânt de salut şi ce mai consideră
domnia sa necesar.
Mircea Diaconu: – Mulţumesc, domnule Neagu. L-am întrebat
când am venit în sală de ce neapărat trebuie să stau răstignit la această
masă. Anul trecut am stat undeva pe rândul acela şi m-am simţit mult
mai bine pentru că toate privirile asistenţei
sunt aici, nu sunt lateral. Unii din sală nici nu
se văd la un moment dat. Dar domnia sa a
spus că aşa este uzanţa. Nu mi-am propus
şi nici n-am darul să ţin prelegeri şi cred că
nu sunt eu cel mai indicat să apar în faţa
dvs. cu vreo prelegere, în faţa distinşilor
oameni de creion, de creaţie… Dar, dacă
aşa este obiceiul, eu în primul rând vreau ca
în numele administraţiei județene să salut
prezenţa dvs. aici, o prezenţă aş îndrăzni să
spun foarte numeroasă faţă de celelalte
142
două ediţii. Aceasta înseamnă nu numai că există această adunare a
reprezentaților culturii naționale care se dezvoltă în continuare pe un
plan superior la Focşani, dar înseamnă şi că asociaţia Duiliu
Zamfirescu din Focşani a reuşit să fie bine cunoscută, bine apreciată şi
în acelaşi timp bine susţinută. Mă bucur, vă mulţumesc pentru prezenţă
şi vă aşteptăm în continuare la astfel de acţiuni.
Aş vrea ca încă două-trei lucruri să vă spun. Eu iau precizarea
domnului director Vlăjie cu sumele, ca un afront, pentru că mărimea
sumelor nu este pe mărimea actului la care suntem noi prezenţi acum.
Acestea au fost posibilităţile şi eu vorbesc foarte sincer pentru că 100
de milioane sau 50 de milioane sau 40 de milioane fiecare ştie cam ce
înseamnă, şi, în acelaşi timp, nu
ştiu dacă poate fi vorba vreodată de
acoperirea efortului de creaţie. Nici
vorbă, nici vorbă. Dar asta fost
situaţia, nu am obiceiul să mă
angajez, poate vom reuşi ca pe
parcursul unui an de zile să
asigurăm o sumă care într-adevăr
să reprezinte acest act al creaţiei în
general şi acest act al creaţiei în
Vrancea, şi în acelaşi timp să se poată mulţumi şi această asociaţie în
care sunt oameni de suflet, oameni foarte răzbătători, foarte insistenţi şi
singuri niciodată n-o să poată să realizeze ceva, mai ales că suntem în
oraşul Unirii şi unde-i unul nu-i putere, când sunt mai mulţi sigur că
puterea va creşte. Cred că este datoria noastră să reţinem acest aspect.
În mod sigur ceea ce dl. director Vlăjie a schiţat ca obiective, ele au mai
fost puse şi anul trecut şi în mod categoric fac parte din obiectivele
asociaţiei. Cred că n-ar fi rău dacă ne-am aşeza cu seriozitate în
perioada următoare, poate, dacă există asentimentul familiei, la anul să
reuşim să facem o deplasare la acel muzeu pe care dvs. l-aţi menţionat.
Eu cred că nu este greu, nu este imposibil şi nu trebuie să ne
gândim că acel conac va arăta ca, ştiu eu, clădirile care se construiesc
astăzi în România. Este un spaţiu în care a trăit şi a creat o mare
personalitate a culturii române şi, n-are importanţă dacă va fi sau nu va
fi adus la nu ştiu ce cote din punct de vedere arhitectural, dar important
este să se poată crea cadrul ca el să funcţioneze şi pe parcurs să fie
îmbunătăţit. În mod sigur aţi observat că în Focşani în ultima perioadă a
143
existat o densitate de acţiuni, sunt şi Zilele Focşaniului, s-a sărbătorit şi
500 de ani de la trecerea în cele veşnice ale marelui domnitor Ştefan cel
Mare. Există şi această manifestare, putem spune că Focşaniul îşi
trăieşte în continuare viaţa şi pe acest plan şi încă o dată vă mulţumesc
pentru că dvs., cu prezenţa dvs., prin prestaţia dvs., prin ceea ce veţi
spune, ce veţi face şi astăzi şi în continuare, susţineţi Focşaniul ca un
centru cultural. Vă mulţumesc.
Gh.A.N.: –În sală se află, dl. Grigorescu care este rugat să vă
rostească salutul domnului Eugen Uricaru președintele Uniunii
Scriitorilor din România.
Dinu Grigorescu: – Acum încep să
înţeleg de ce sunt eu aici. În această carte a
domnului Gheorghe Neagu pe care a scos-o,
şi vreau să vă felicit pentru ceea ce aţi făcut,
este o frază: un fotbalist american trebuie să
merite un costum atât de scump şi de
complex.
Nişte jambiere pentru fotbalul american
costă cât costă costumul unui fotbalist
european cu minge cu tot. Cred că, din
planurile pe care le-aţi prezentat în plen,
meritaţi sprijinul nostru foarte intensiv şi îl veţi avea posibil. Sunt născut
în zodia Gemenilor, am şansă şi neşansă, am şi o postură de dramaturg
şi o alta de administrator.
Din fericire am terminat cu administraţia şi cei care din câmpul
literar mă ştiu din ziare sau nu mă ştiu, sau mă confundă cu Dan
Grigorescu, pe care-l cunosc foarte bine, sau cu Ioan Grigorescu.
Sunt Dinu Grigorescu, de fapt sunt şi Ion, dar la debutul meu în
teatru, în 1978 pe scena unui mare teatru din această ţară mi s-a tăiat
Ion din nume şi am rămas Dinu. Vin întotdeauna cu mare plăcere în
spaţiul moldav şi m-am bucurat foarte mult când l-am văzut şi pe dl.
Ulmu aici, de care mă leagă două spectacole în premieră pe ţară, unul
la Piatra Neamţ şi altul la Bârlad. Am spus întotdeauna că, de cum treci
Milcovul, lucrurile se schimbă, întâlneşti un public foarte cult, un public
excepţional, mă refer la…. Deci am venit aici şi cu o latură de
afectivitate. Ieri toată ziua am recitit parte din opera lui Duiliu
Zamfirescu, eu mă aflu în altă supă, în supa pe care el nu o digera. Şi
m-am gândit la săracul I.L.Caragiale, care, când a apărut Viaţa la ţară,
144
era considerat minor, era considerat la periferia preocupărilor
administrației de atunci, deși țara se afla într-un rang de vârf. Și nu pot
să nu mă pun în pielea lui, ce-a simţit când i s-a respins şi teatrul de la
premiu . Dar, cum bine aţi sesizat este o palmă a vieţii care se
manifestă şi în artă. Azi eşti pe culme, mâine nu mai eşti. De pildă
Sadoveanu nu mai spunem nici despre el şi am putea să dăm multe,
multe exemple. Deci e clar că dl. Uricaru, mi-a dat un telefon și m-a
rugat să aduc salutul său. Mă aflam plecat din ţară şi am făcut un efort
mare ca să vin aici. Am venit peste munţi. M-a solicitat să vin pentru că
trebuie să construim o relaţie foarte sigură între dumneavoastră. şi
Uniunea Scriitorilor din România, între forţele pe care le avem noi, şi ele
nu sunt puţine. De fapt, eu l-am mai sunat odată pe dl. Uricaru, după ce
am citit toată opera lui Duiliu Zamfirescu şi tot ce s-a spus critic despre
el. Cred că este un autor analizat la microscop şi este atât de bine
descifrat, încât din descifrarea lui, noi scriitorii de azi trebuie să învăţăm
unde greşim sau care ne sunt limitele. Este clar şi lucrul acesta vreau să
vi-l spun că cenaclul îl cunosc foarte bine și este păcat că nu are încă
un sediu.
Eram în Anglia şi am constatat că 60% din bugetul administraţiei
din Anglia se îndrepta spre cultură şi educaţie. Ceea ce, din păcate, la
noi acum nu se poate. Constatam şi vorbeam cu un mare om din teatru,
nu vreau să-i dau numele, care spunea că mulţi pot să ajute cultura dar
nu o fac. Aici, din câte am auzit, am înţeles că atât municipiului Focșani
cât şi Consiliul Judeţean Vrancea sunt sponsori reali ai fenomenului
literar şi acest lucru cred eu
că trebuie să ne împingă şi
pe noi să fim lângă dumnea-
voastră. L-am întrebat pe dl
preşedinte ce mesaj vrea să
dau. În clipa asta eu sunt în
postura dânsului. Ca mesa-
ger, am să spun exact cele
trei lucruri pe care mi le-a
spus: Salută corpul de scrie-
itori vii. Aceştia sunt oamenii care fac literatura astăzi. Este mesajul care
vi-l dau. Al doilea mesaj.
Felicită Asociaţia Duiliu Zamfirescu și pe scriitorul Gheorghe
Neagu pentru faptul că ea militează pentru conservarea memoriei și
145
operei unui mare prozator. Şi al treilea, deja vi l-am spus, să facem o
monitorizare a posibilităţilor din Vrancea, ca să ştim cu ce ne implicăm
în 2005. Deci acesta este mesajul şi cu aceasta am încheiat. Îmi pare
bine că sunt aici şi ştiu foarte bine cât de greu este să faci un lucru bun
şi cât de simplu este ca să nu-l faci. Mersi.
Gh.A.N.: –Vă anunţ cu bucurie că în sală a intrat maestrul Mircea
Radu Iacoban şi îl salutăm. Unul din exegeţii istoriei literare şi truditor în
ale istoriei literare ne-a onorat cu prezenţa sa, este vorba de dl.
profesorul universitar doctor Ion Rotaru, pe care-l rog să continue ceea
ce am început.
Ion Rotaru: – De la tribună ?
Gh.A.N.: –Unde vreţi dvs. Chiar şi de acolo, cum doriţi. Aveţi şi
microfon, puteţi veni şi aici…
Ion Rotaru: – Nu am făcut nici un fel de notiţe şi privind sala, vin
ideile. Am promis 15 minute că voi vorbi. Nu mi-am făcut nici un fel de
însemnări, îmi propun să vorbesc despre Duiliu Zamfirescu ca emblemă
a oraşului Focşani. Oraşul care întruneşte cele două provincii, trei
putem spune, pentru că şi Ardealul a stat cu ochii pe fenomenul de la
1859. Focşaniul are o configuraţie politică şi geografică specială. O
emblemă a oraşului Focşani este Duiliu Zamfirescu. Cu ani mulți în
urmă, când terminasem studenția, am vizitat Munţii Vrancei.
Şi m-am oprit la Nereju, cu o echipă de profesori, de etnografi, de
folclorişti, în casa unor bătrâni care aveau… bătrânul era un foarte bun
cântăreţ din fluier. Cânta extraordinar, era cunoscut de altfel şi de radio,
şi de mai multă lume, şi l-am pus să cânte şi l-am înregistrat pe o bandă
de magnetofon. Cu un tehnician am făcut asta. Și bătrânul, ascul-
tându-se a făcut observaţia că maşina cântă mai bine decât mine. Era
clar că era un geniu muzical, am văzut cum executa la ţeava atât de
mică, o ţeavă de cupru cu 6 găuri. Atât. Era formidabil. Era o melodie
pură, cum n-am mai ascultat la nici un flautist. Şi maşina cântă mai bine
decât o spun specialiştii din materie care mi-au spus că de fapt, centrul
sonor al vocii umane sau a fluierului se află la o distanţă anumită de
gură, de unde este emis sunetul faţă de urechile lui şi nu se ascultă în
condiţii optime. În realitate muzica înregistra exact muzica ce o cânta
bătrânul. Am observat aici o psihologie anumită, o sinceritate, o
francheţe. Şi al doilea lucru, şi bătrâna ne-a arătat nişte cusături
naţionale. Era cămaşa de mire a bătrânului şi cămaşa de mireasă,
rochia de mireasă a bătrânei. Cusături pe pânză foarte fină, făcută cu
146
mătase albă. Alb pe alb. Era ceva extraordinar. Şi folcloriştii noştri care
erau cu bani veniţi de la Academie au vrut să cumpere acele cămăşi cu
flori. Nu le-au vândut pentru nimic în lume. Degeaba au propus sume
foarte mari de bani, se adunaseră nepoţii, îi îndemnau să vândă
lucrurile acelea, să vândă ca să facă rost de bani. Nu.” Le-am avut la
nuntă şi ne-ngropăm cu ele”. Asta m-a impresionat. Deci la vrânceni e
caracteristică să-i zicem, ceea ce numim superbia. Mutandis, mutandis,
deși vița din care se trage Duiliu Zamfirescu nu este vrânceană sută la
sută, se ştie asta, are poate şi sânge sud-dunărean curgând în vinele lui
şi în opera lui. Adaptarea la Focşani şi la Vrancea echivalează cu ceea
ce eu numesc superbia. Pronunţ cuvântul ostentativ, în latineşte, fiindcă
prin superbie se înţelege mândrie, nu prea justificată, ca un fel de privire
de sus, cu o anumită tentă aristocratică în jurul său. Această superbie a
lui Duiliu Zamfirescu, ţinută în fizicul lui, cum îl privim în fotografii şi în
opera lui şi cu deosebire în epistolarul lui, cu deosebire în scrisorile
către Titu Maiorescu şi către atâţia, se observă.
Aceasta este tenta, psihologia dominantă
a lui Duiliu Zamfirescu, superbia, mândria de a
nu fi atins de plebea mizeră, murdară şi ignară,
de ţigănie. Aduceţi-vă aminte cum priveşte conu
Dinu Murguleţ pe Tănase Scatiu. Ar deschide
uşile să iasă afară mojicia. Acesta era Duiliu
Zamfirescu. Uşurel de tot, nu-l înghiţea nici Titu
Maiorescu. Îi vedea superficialitatea în
comportament şi nici Caragiale cu care s-a
confruntat. La un moment dat zice: Mă
întâmpină Caragiale, cu vorbele: ce mai faci măi
Duilă ? Duilă, mă rog, acesta-i comportament ? Consider pe Caragiale
drept o ţoapă aşa, cineva care nu ştie să se comporte. Şi i-am spus,
maestre, cheleşti, cheleşti. Caragiale avu o replică, întinzând degetul
spre cer: Nenorociţi sunt cei care au chelie pe dinăuntru. Vreau să spun
deci acest lucru care este foarte caracteristic Focşaniului şi Vrancei:
superbia. Un fel de detaşare de vulg, un fel de temperament răzăşesc
vechi şi neaoş românesc de a se delimita vrânceanul şi focşăneanul de
mizeriile celelalte ale vieţii. Se poate întrezări aici la Focşani înfiriparea
unei elite. Citesc frecvent de exemplu revista Oglinda Literară. O
consider o revistă de elită. Acolo există o atitudine fermă faţă de modul
cum se manifestă literatura noastră actuală şi în special o reacţie de-a
147
dreptul violentă împotriva mojiciei şi ţigăniei vorbirii şi poeziei şi literaturii
noastre de joasă speţă, izvorâtă, inspirată de lumea interlopă. Mai ales
citesc cu sfinţenie rubrica intitulată Cele mai forjate versuri. Şi alte
lucruri de acest gen. Mi-am adus aminte că, cu ani în urmă, venind să
fac aici o inspecţie de gradul I şi fiind seara a trebuit dă dorm la hotel.
Fiindcă am făcut inspecţia, a doua zi m-am dus la teatru. Am descoperit
un lucru extraordinar. Micul teatru din Focşani este o bijuterie
arhitectonică extraordinară, copie a clădirii teatrului din Iași. Și mi-am
zis, aici nu se poate intra decât în rochie de gală şi cu perle la femei, iar
bărbaţii să vină neapărat în smoching. Şi am găsit acolo o adunare de
golănime, era o şcoală, un liceu industrial, o şcoală cu nişte derbedei,
domnule mâncau seminţe şi strigau unii la alţii: Bă, tu, acela, nu ştiu
ce… Se dădea un spectacol cu O noapte furtunoasă, cu o echipă de
actori venită din Bucureşti. Când Veta nu-l primeşte pe bagabond, ăia
strigau de la balcon: Ia-o, mă!
Pune-o la… S-a stins lampa.
Acum e momentul. Mâncau
seminţe şi eu, singuratic în sala
aceea superbă stăteam cu o
haină pe mine că-mi era teamă
să nu mi se fure şi cu pălăria pe
braţe. Şi aruncau seminţele de
la balcon în pălăria mea. Atâta
ţigănie, atâta mizerie, bag
seamă că Focşaniul este un oraş plin de contraste. Găsesc o elită
intelectuală pe care o citesc, care o văd aici, care o ascult şi există şi o
ţigănie joasă de care ea se delimitează mai mult decât în alte oraşe.
Vreau să spun că aceste contraste caracterizează Focşaniul, acest oraş
nobil, şi care este superb, e animat de superbie, de mândrie naţională,
ca şi Duiliu Zamfirescu, care se considera nobil dar nu prea era. Aşa
sunt şi focşănenii. Această racontră. E frumoasă, le stă bine. Şi lui
Duiliu Zamfirescu îi stă bine. El este un dandy al epocii sale, el este
ultimul mare junimist, estet însă poet romantic cu totul şi cu totul, deşi
nu de viţă boierească pură, estet care priveşte cu silă la mojicie, la
ţigănie. El compune poezii în stil romantic parnasian şi clasicizant, în
special după perioada romană, fiindcă a stat multă vreme în Italia,
influenţat de Roma şi de cultura mare romană, italiană. Compune în stil
parnasian clasic poezie, foarte frumoasă, pe care o studiam la vremea
148
mea în liceul nostru de altădată. O citeam, o găseam în manuale. Dar el
a ales însă o proză extraordinar de exactă, unde notează cu o minuţie şi
cu o fineţe, cu un simţ al nuanţelor mişcările psihice ale personajelor. Să
ne gândim numai la Dinu Murguleţ, să ne gândim la Viaţa la ţară,
începutul foarte frumos al acestui roman extraordinar, la figura
personajului feminin de care se îndrăgostise întâi şi-ntâi autorul însuşi,
cum ne spune. Trimitea aşa, cu îndrăzneală, la Ana Karenina,
tolstoiană. Avea această superbie să se compare cu Tolstoi. Şi băgăm
de seamă că pe bună dreptate. George Călinescu îi face un portret
literar stins, stins, stins, turtit, turtit, turtit, dacă l-aţi citit cu atenţie. Dacă
domnul Rachieru care mi-a inspirat această idee ar fi scris despre poeţii
bucovineni cu o tentă puţin mai coborâtă cu un semiton, ar fi fost mai
credibil. Aşa compune Călinescu capitolul despre Duiliu
Zamfirescu.Asta dovedește că nu era un estetician de forță, învățase
după ureche câteva idei, Maiorescu însuși în sinea sa nu-l prețuia. Îi
face această, cum să spun, pregătire a terenului, scurmând bine ţărâna
până la piatra cea mai dură pentru ca în final să-i poată ridica un
monument cât mai durabil. Există un mod de a vorbi negativ despre un
personaj până la un punct pentru ca să ai credibilitate atunci când îi
înalţi statuia. Duiliu Zamfirescu-i un scriitor foarte mare şi-mi aduc
aminte că în liceu îl citeam. De atunci cunosc pe locotenentul Stenie, de
atunci cunosc conu Alecu Zăgănescu. Şi stau şi mă mir cum dintr-o
simplă sintagmă italiană mi recomando el face maşinăria mişcării
acţiunii . Romanele lui, În război chiar, este un roman foarte bun. Se
citeşte mai uşor, mai cu plăcere decât romanul fluviu al lui Paul Anghel
care este o întreagă maşinărie românească, nouă sau zece volume. Am
fost tentat să scriu în Istoria literaturii: un roman prea lung pentru un
război prea scurt. Într-adevăr, scena cea mai frumoasă este aceasta pe
care ne-o indică chiar autorul. Când Walter Mărăcineanu pune mâna pe
garda sabiei şi face un pas înapoi înainte de a ordona atacul, ceva mai
frumos nu s-a scris. Era un ponderat, era un echilibrat, era un ins
elegant. Exact contrariul la ceea ce am văzut eu la teatrul acela frumos.
Mă gândeam la arhitectul acela extraordinar, mă gândeam că acolo
trebuie să fie numai smoching şi numai rochii de seară, aş pune un om
acolo, un estet la uşă: Pleacă de aici, tu mănânci seminţe la teatru ? Era
un superb. Aceasta este caracteristica lui Duiliu Zamfirescu în toată
literatura lui şi în special în nuvelistică. În Conu Alecu Zăgănescu, în
Locotenentul S, durerea este înfăţişată cu o mare demnitate acolo.
149
Conu Alecu Zăgănescu este decăderea boierească a scriitorului
semănătorist cum o vede în ultimul zăgan. Să ştiţi că munţii Buzăului
ascund o acvilă, un vultur numit zăgan. Cred că de-asta s-a inspirat
Duiliu Zamfirescu să zică conu… Da, a scris Bucur Chiriac o povestire
cu ultimul zăgan. Nu e întâmplător numele. Numele personajului lui
Duiliu Zamfirescu e foarte bine ales. Şi chiar numele său, nouă ni se
impregnează cu anumită nobleţe. Duiliu Zamfirescu. Numele Duiliu este
foarte rar în onomastica noastră. Este un scriitor aristocrat, cum
aristocrat este oraşul Focşani. E plin de contradicţii, cum printre
contradicţii este oraşul Focşani. Contradicţia o văd între, cum să spun
eu, ţigănia obişnuită din jur, am eu ceva acum cu venirea ţiganilor în
literatura română, cu un nou val în proza scurtă, au apărut 70 de cărţulii
scoase de editura Polirom de la Iaşi. Să ferească Dumnezeu, acolo e
influenţa racheţilor basarabeni, stilul zis basa, adică basarabean. O
nenorocire. Ei, proză mai elegantă şi poezie mai elegantă decât demnă,
mai plină de superbie, repet acest cuvânt, ca a lui Duiliu Zamfirescu nu
găsim. Vedeţi, această sală care este o sală oficială, este frumoasă
arhitectura ei, ne înnobilează, ne depărtează de vulgul mizerabil fiindcă
n-o să coborâm noi să ne exprimăm cu mişto, cu hai sictir, cum văd că
pătrunde ţigănia în vorbirea
corectă a limbii române, se
vede şi în această
arhitectură frumoasă şi în
îndemnurile pe care
oficialitatea le face ca să
cultivăm amintirea lui Duiliu
Zamfirescu. Sunt fericit că
particip la asemenea manifestare, că pot să cunosc opinii interesante
despre acest scriitor care nu e dintre cei mai mari, dar poate avea chiar
ecouri internaţionale, eventual. Este un scriitor bine temperat şi în
acelaşi timp superb. Era în stare acolo la Faraoane, deşi nu era prea
bogat, să aibă valet la uşă, să aibă cai de sânge şi a suferit enorm când
i-au fost luaţi caii, rechiziţie la război. Am aflat, iubea foarte mult, era un
fel de lord, de altfel în începuturile lui de poet era influenţat de Lord
Byron. Iată un scriitor problematic şi în acelaşi timp emblematic pentru
oraşul Focşani. Vă mulţumesc pentru ascultare şi scuzaţi-mă dacă am
vorbit prea mult. Citiţi ce-am scris despre el în Istoria literaturii române
de la origini și până în prezent.
150
Gh.A.N.: –Domnul profesor ne îndeamnă să răspundem
provocării şi să vă arătăm diseară, la teatrul pe care l-a cunoscut
domnia sa, dar de data aceasta renovat, să vedem o piesă de teatru la
care sunteţi invitaţi cu toţii prin amabilitatea domnului director Vlăjie. Aşa
că, gândiţi-vă cei care vreţi să vă înscrieţi, rapid, ca să nu se epuizeze
locurile. Şi avem ambiţia să-i arătăm domnului profesor că în teatrul
nostru se întâmplă şi lucruri nobile şi o să-i controlăm la buzunare pe cei
care intră să nu aibă seminţe. Domnul Pitulan mi-a spus că are un
mesaj de transmis. Îl rog pe domnia sa să ne transmită mesajul, după
care pregăteşte colegul Leo Butnaru. Ai zis că ai ceva de spus.
Matei Romeo Pitulan: – Vă mulţumesc întâi pentru invitaţie. Și
eu sunt un simplu mesager de la nunţiul apostolic din Bucureşti, deci
Ambasada Sfântului Scaun de la Roma, am primit un mesaj de la
monsenior Andreata, care transmite o scrisoare revistei Oglinda. În
scrisoare scrie clar: „Vă mulţumesc din inimă pentru articolele din
revista Oglinda literară, voi păstra mereu o călduroasă amintire, să ne
legăm cu pace şi mântuire”.
Monsenior Iberio Andreata este delegatul director general al
Vaticanului. De ce a trimis această scrisoare ? Pentru că Oglinda
literară a publicat la aniversarea papei, celebrând papatul, un articol
foarte frumos, pe urmă a fost o călătorie la Ierusalim organizată de
Vatican şi trebuie să vă anunţ că probabil ultima revistă apărută,
Oglinda literară, va acompania delegaţia preşedintelui Iliescu în
septembrie, unde Vaticanul va celebra pe Ştefan cel Mare. Cu această
ocazie mi s-a transmis de la
nunţiul apostolic pentru dl.
Neagu, deci din scrisoare, să-i
dăm din partea Vaticanului,
Opera romana pelerinagi. Eu
îţi dau toate însemnele, dum-
nealui le va descifra, dacă nu
le va descifra le voi spune eu
după, ca să nu vă plictisesc pe
dvs. Eu v-aş întreba încotro
revista, încotro Asociaţia Duiliu
Zamfirescu ? Din relatările fac-
torilor de responsabilitate a Focşaniului am înţeles că totul va fi foarte
bine că vor fi și bani și sedii. Mulţumim încă o dată domnului preşedinte
151
Uricaru pentru sprijinul pe care ni-l va acorda, ştiu că se află în Italia, în
Sicilia, şi probabil că vom avea rezultate foarte bune. Vă mulţumesc
încă o dată şi mulţumesc oraşului Focşani şi Provinciei Europene
Vrancea pentru că ne-a onorat și doresc cele mai bune realizări şi pace
şi linişte. Vă mulţumesc.
Gh.A.N.: –M-a topit, ce să mai zic. (Primește darurile papale).
Nici nu ştiu ce este această basma. Vom vedea până la urmă dacă m-a
îmbrobodit ! Eu mulţumesc mult de tot. Sper ca prin ceea ce vom face
să fim din ce în ce mai importanţi pentru cei pentru care facem aceste
lucruri. Îl rog pe Leo Butnaru să ne zică ceea ce doreşte sufletul lui să
ne spună.
Leo Butnaru: –A trecut timpul celor care au un mesaj de salut
sau vor să spună ceva. Bineînţeles vin cu mulţumirile de rigoare în faţa
atâtor oameni care nu uită de noi şi ne iau precum suntem, români, şi
de-ai casei deja…
Revin aici cu prietenii mei, reprezentându-mi prietenii,
reprezentându-mi colegii, reprezentând nişte reviste care sunt tot mai
mature, sub aspectul numelor pe care le aduce aici la Focşani şi prin
aria de răspândire care este pan-românească, înclin să cred, pentru că
ajunge în Basarabia. Vă mulţumim că o expediaţi. Suntem într-un fel
onorați de solicitudinea, de invitaţia de a colabora, şi cred că suntem
poate un liant care aplanează cât de cât o şarjă de animozităţi care apar
între scriitori uneori. Suntem nişte spirite ce am enervat pe toţi scriitorii
până acum, dar nu pot să nu remarc această maturitate a revistei pe
care o am aici în faţă, Oglinda literară, şi cred
că Focşaniul îşi duce mai departe o misiune
aproape ereditară culturală, cu această
ambiție, cu această mândrie, Nu am spus
superbie cum a zis domnul profesor, dar este
o constantă în promovarea culturii și o
ambiție de a deveni un centru cultural, care
de fapt este ca atare. Se consolidează în
aceste timpuri magmatice iată, un punct
geografic spiritual românesc demn de toată
atenţia. Cu dl.profesor Rotaru suntem într-un
context spiritual pentru că, domnule profesor vreau să vă spun că
manelele în Basarabia n-au prins, s-au făcut diverse tentative, piaţa
este plină de manele dar basarabeanul n-ascultă manele, precum am
152
fost noi treziţi la ora 6 dimineaţa în Focșani de manele. Înţelegeţi ce
vreau să spun, că suntem în context şi salut această atitudine şi cu
înţelegerea de rigoare, bineînţeles.
Cât priveşte stilul basa, o fi existând, sunt nişte tineri mai furioşi
care s-au născut și cred că la vârsta de 15-16 ani erau poate mândri că
locuiesc în ţara care ocupa a şasea parte din globul pământesc, care
brusc s-au trezit din acel narcotism juvenil care ideologia îl infiltrează
rapid în organism și au devenit niște autentici români, eu îi cunosc și-i
salut. Nu este chiar un curent basarabean, sunt fraţii Vakulovschi, dar
sunt şi oameni care s-au călătorit în ţară, ca Baştovoi, și alții. În
Basarabia avem de toate. Pe acea palmă de pământ totdeauna s-au
născut contrastele, pentru că de-acolo a fost şi Purişchevici, de acolo au
fost şi foarte mari aşa-zişi revoluţionari, care au apărat puterea sovietică
undeva pe lângă Japonia, dar cred că sunt într-un context mai general
uman pentru că România este un convertizor important, dând şi
extremele avangardei, modernismului, în acelaşi timp păstrând şi o
tradiţie care cred că-i face bine, dar poate că această simbioză e şi
benefică. Mă bucur de cărţile care apar tot mai mult aici, la Focşani,
unele sunt demne de o mai atentă preţuire şi de luat în context general
românesc şi are ingeniozităţile de a exista. Mă gândesc la acest set
foarte frumos, pe care l-am avut anul trecut în altă variantă. Şi ziceam
că mă bucur să-mi revăd colegii, cu dl. Grigorescu ne vedeam pe zidul
chinezesc acum câteva luni, şi tocmai am terminat jurnalul, l-am dat la
Editura Sud-Est, unde ne revedem în poze. Și iată, Focşaniul dărâmă
un zid dintre noi, mă bucur de acest mesaj al domnului Uricaru care
este și colegul nostru, şi la rândul meu le transmit că suntem chiar într-
un context românesc, într-o sincronizare şi dacă ne luaţi în serios, noi
vă iubim şi mai mult.
Gh.A.N.: –De la zidul chinezesc al lui Leo de unde are întâlniri
plăcute ne oprim puţin la Parisul lui Andru.
Mai ales că are şi o altă misiune, v-o spunem
mâine. Astăzi îl rugăm să ne împărtăşească
ceva din ceea ce crede domnia sa că merită a
fi împărtăşit, şi se pregăteşte universitarul de
la Târgu Jiu.
Vasile Andru: – Dragii mei, sunt tot
mai legat de festivalul Duiliu Zamfirescu, şi de
Focşani. De altfel, Milcovia am descoperit-o
153
cu această ocazie, cu ocazia Festivalului Duiliu Zamfirescu şi prin Duiliu
Zamfirescu, mediatorul acestei apropieri fiind dl. Gheorghe Neagu.
Personalitatea lui Duiliu Zamfirescu iată, reuşeşte să focalizeze interes
cultural, energie culturală, energie spirituală şi iată oameni de cultură
din lumea noastră creatoare de astăzi, festivalul văd are şi tendinţa să
se modernizeze. Şi el va primi tot mai justificat eticheta de festival
internaţional, lucru care văd că se petrece nu numai acest context Duiliu
Zamfirescu, ci și în alte manifestări care pornesc de la o personalitate a
locului, a etniei, polarizând apoi interesul tot mai extins spre
internațional. Astfel, un festival care se petrece la Iași și care are
aproape zece ediții în spate, Ronald Gaspari, devine întâi un festival de
parteneriat româno-canadian, apoi devine un festival cu participare
internaţională. Dădeam aşa un exemplu, pentru că de Buna Vestire am
fost la acest festival de la Iaşi. Duiliu Zamfirescu este mult mai
îndreptăţit decât exemplul anterior să polarizeze acţiunea de
mondializare a unui fapt românesc. Prin aceasta vom înţelege şi mai
bine participarea noastră la fenomenul de globalizare şi de
mondializare, păstrându-ne identitatea şi păstrându-ne o amprentă
spirituală specifică. Nu numai noi, primind nişte coduri internaţionale,
pentru că mondializarea vrea în primul rând
să ne supună, adică codurile cele mai
funcţionale, cele mai eficiente ale planetei,
pe care le vom prelua şi noi vrând-nevrând,
începând de la codul internetului şi până la
cele economice, sociale.
Dar important este ca noi să
participăm cu nişte valori la acest salt al
mondializării. Iată aici se află Ion Filipciuc,
care studiază Mioriţa de decenii şi care a publicat acum un tom
impresionant de circa 700 de pagini despre Mioriţa, studiul Mioriţei.
Prin Filipciuc, am imaginea foarte limpede a mondializării Mioriţei.
Mioriţa se mondializează. Filipciuc ne pune la dispoziţie informaţia că
Mioriţa este cea mai tradusă operă românească, inpresionant de multe
traduceri, de ordinul zecilor, spre sutelor de traduceri în limbi străine,
asta înseamnă deja un fapt de mondializare a unui epitom cultural
românesc. Dincolo de faptul că Mioriţa s-a născut cumva în această
zonă. Aici este leagănul Mioriţei. Iată o frumoasă punte peste vremi a
unor acte de spiritualitate adânc românească, de la Mioriţa la Duiliu
154
Zamfirescu este o legătură frumoasă. Aici s-a născut Mioriţa sau oricum
aici s-a evidenţiat ea ca o nestemată în forma strălucitoare în care o
cunoaştem noi. Aici există zeci de variante ale Mioriţei, tot aşa,
impresionant de multe. Este unul din exemplele pe care le am la
îndemână şi cu bucurie îl semnalez, că noi putem mondializa fapte de
cultură românească, mai ales fapte de spiritualitate românească, dacă
în informatică nu stăm atât de bine ca japonezii, deşi la olimpiadele
elevilor participanţii, echipele ţării noastre sunt la vârf. Deci se vede că
şi în domeniul acesta al informaţiei de vârf noi putem participa cu suflet
şi cu minte. Dragii mei, spunea dl. Neagu că pot face încă o înscriere
mai mare a manifestării noastre şi a întâlnirii noastre, vin chiar acum de
pe tren aş zice aşa, de la o manifestare din Flandra, invitat la Festivalul
Marguerite Yourcenar . Acest festival are loc în castelul Marguerite, într-
un parc frumos de circa 40 de hectare, pe care familia Yourcenar l-a
lăsat scriitorilor pentru întâlniri internaţionale. Posesiunea aceasta este
acum gestionată de Asociaţia scriitorilor din Flandra şi este destinată
întâlnirilor internaţionale.
Castelul original al doamnei
Yourcenar nu mai există, A fost
distrus în timpul primului război
mondial şi s-a reconstruit acolo
un frumos conac şi îmi
aminteşte de conacul pe care l-
aţi pomenit acum în contextul
festivalului, conacul
Faraoanele al lui Duiliu Zamfirescu din care va fi preluat parte măcar şi
destinat întâlnirilor scriitoriceşti.
E o paralelă care ni se impune şi, ca fapt de cultură este
semnificativ când conacul unui mare scriitor, vila, castelul sunt lăsate
moştenire comunității prin testament. Duiliu Zamfirescu are o familie
mediatoare care poate face acest transfer cultural şi iată un punct unde
pot avea loc cu succes manifestări de amploare, manifestări culturale
care să conştientizeze în primul rând un nivel, o apartenenţă, o valoare.
Flandra şi Vrancea, să ştiţi că şi ca peisaj mi s-a impus această
apropiere. Nu ştiu dacă aţi călătorit în Flandra, jumătate din Flandra
este la belgieni, jumătate la francezi. E un loc destul de neted, cu
ridicături domoale, un peisaj vrâncean aş zice. Un început de munte
undeva, am acum pe retină acest peisaj, venind aseară spre Vrancea
155
mi-a impus aşa o amintire a locurilor de acolo din Flandra. Dar acestea
sunt lucruri mai mult de exterior, nu acestea sunt importante. Important,
spuneam, cum o personalitate focalizează interesul şi energia culturală
şi reuşeşte să fie un punct luminos mare, de coerenţă culturală. Aceste
momente ne prilejuiesc și această întrebare, unde ne aflăm noi faţă de
aceste visuri ? Mi-a plăcut aşa ca pitoresc începutul de provocare a
basarabenilor cu stilul basa. Dragii mei, Basarabia are acum nişte
energii deosebite, şi literar vorbind, dar şi etnic, noi suntem nişte liniştiţi,
pentru că ne-am rezolvat oarecum probleme istorice, sau nu simţim
fierbinţeala lor, dar basarabenii trăiesc şi problema aceasta etnică la un
nivel extraordinar. A face o ironie pe seama lor ne-o putem îngădui, dar
ştiind lucrul că nu aici îşi are esenţa, ştiind că acolo există o rezervă de
seriozitate şi de suflet românesc care la noi poate că a trecut un pic în
plan estetic, adică nu în planul dureros pe care l-am văzut acolo la
Chişinău, şi numai prin Vakulovschi sau prin monahul de la Bistriţa
Nouă, prozatorul monah de la Tighina care este un măreț nu numai prin
ei, sau prin Arcadie Suceveanu sau prin Leo Butnaru.
Există, vă spun, cu o energie şi de duh şi de minte şi o energie
românească extraordinară. Eu sunt intimidat de ce găsesc la Chişinău
când merg acolo; faptul că ei sunt invitaţi la Vrancea în această zonă
iarăşi de o putere românească deosebită, nu numai prin Mioriţa ci şi prin
ce colorează etnic acest ţinut, văd o bună coerenţă între aceste locuri şi
o întregire culturală. Aşa că aici se petrece o întregire culturală, dacă
altă întregire încă nu este posibilă. Deci unde ne aflăm noi faţă de
aceste valori şi faţă de aceste lucruri
care răscolesc în noi ţărâna cea
divină? Pentru că aceste întâlniri
sunt şi prilejuri de astfel de întrebări:
unde ne aflăm ? Şi tocmai că mă
reîntâlnesc cu câţiva colegi, confraţi
scriitori care au fost la Neptun la
întâlnirea scriitorilor de pretutindeni,
acum exact o lună, unde s-a pus
această întrebare: unde ne aflăm noi scriitorii români ? Iată Duiliu
Zamfirescu ne prilejuieşte să relansăm această întrebare. La Neptun
133 de scriitori dintre care 67 străini şi 66 români, adică străini în sensul
români din diaspora, și 66 români trăind în ţara noastră. Cifra mi s-a
impus prin rotundul ei, 133. S-au întrebat unde ne aflăm şi au răspuns
156
unii cu direcţionare, vectorizare spre literatură, alţii către ei înşişi, căci
întrebarea putea fi şi o luare de cunoştinţă. Să iei cunoştinţă de un
stadiu al tău. Spunea Umberto Echo că ei s-au bucurat că au cunoscut
deşteptarea filologică. Şi noi am cunoscut deşteptarea filologică şi în
Focşani, şi în Buzău, au fost nişte grupuri care s-au numit textualiste, e
plecat din provincie, aş zice, deşi provincie acum nu mai are sensul de
acel retard cultural. Provincie mă face să mă gândesc că noi, prin
mondializare, transformăm satul nostru românesc într-un sat mondial. În
sensul acesta aici găsim nişte programe care au participat la ceea ce s-
a numit deşteptarea filologică a României. Iar noi sperăm că mergem
spre deşteptarea sapienţială, care este mai mult decât cea filologică,
adică urmează totuşi o trezire. Tranziţia s-a cam terminat, trebuie să
avem curajul s-o spunem. Că s-a terminat bine sau nu s-a terminat bine,
s-a terminat tranziţia şi începe totuşi o relativă normalizare. Acesta este
normalul românesc, spunea un scriitor rus, foarte recent, întrebat fiind
ce-i cu haosul de la voi, sunteţi o ţară retardată ? Şi rusul spunea: Nu
suntem o ţară retardată, noi suntem o ţară precursoare. Mi-a aprins o
luminiţă în minte gândindu-mă la comparaţia posibilă cu România. Prin
încă dezordinile de la noi s-ar putea să fim o ţară precursoare, nu o ţară
înapoiată, adică s-ar putea ca Uniunea Europeană, peste 15 ani să
arate ca noi. Oricum, când vom intra noi în Uniunea Europeană vom
arăta la fel cu toţii. S-ar putea să fim o ţară precursoare. Dacă ne
gândim şi la faptul că la noi valorile spirituale încă trec înaintea valorilor
comerciale care au cucerit Occidentul. Un fals ideal totuşi s-a aşezat
peste Occident, dar se clatină acum. Valorile comerciale acolo sunt
îmbrăţişate masiv, dar nu orbeşte. Pentru că şi acolo am văzut
catedrale pline, duminica, la slujbe, deşi se spune că religios vorbind, la
un duel să zicem ecleziast noi stăm mai bine. Nu, am văzut catedrale
pline şi acolo. Dar la noi, valorile spirituale sunt încă înaintea valorilor
comerciale, nu sunt la noi încă, câştigătoare acestea. Valorile culturale
la noi încă trec înainte, aşa cum marii ajunşi ai vremilor noastre au un
complex cultural, adică ştiu că ei pot tremura oarecum lăuntric,
subconştientul lor are această vinovăţie că există omul cultural care
este deasupra omului îmbogățit peste noapte. Dragii mei, în încheierea
acestei intervenţii despre mondializare şi valoare locală, etnică,
păstrarea valorii este șansa pe care o văd reală în cadrul acesta al
mondializării. Mă bucur în încheiere de această revistă care este
Oglinda literară şi care şi prin nume, oglindirea, e un nume care
157
depăşeşte numai un context gazetăresc şi s-ar referi însăşi la definiţia
scrisului, a literaturii. Oglinda literară pe care am urmărit-o de la primul
număr, când apărea xeroxat, să zic aşa, treptat, numerele din anii din
urmă, şi mai ales ultimele numere care au şi o eleganţă şi un
profesionalism deosebit, iar numărul acesta tematic Ştefan cel Mare
este chiar un număr de excepţie. Vă mulţumesc.
Gh.A.N.: –Iată că de la mondializarea care mi-a amintit că, anul
trecut Florin Ţene, vorbea de globmodernism, acum de la Târgu Jiu, cu
ceva asemănător dl. prof. Brădiceni mi-a şoptit că are în continuarea
acestor dezbateri ale noastre câte ceva de spus.
Ion Popescu Brădiceni: –În primul
rând vreau să vă spun că reprezint
gruparea de scriitori de la Târgu Jiu,
societatea literară Columna, se numeşte,
editează o revistă Columna, îl are director
pe reputatul critic şi marele poet Gheorghe
Grigurcu, eu sunt redactorul-şef al acestei
reviste, o scoatem cu ajutorul primăriei, ni
s-au repartizat deja încă 450 de milioane
pentru încă patru numere, am scos 4 anul trecut. Din păcate difuzarea
am făcut-o greu, prin prieteni, prin poştă, mai puţin prin vânzarea în
chioşcuri, repet, încă nu facem faţă circulaţiei revistelor din toate
provinciile României. Reprezint prestigios festivalul internațional de
literatură Tudor Arghezi. Mai reprezint de asemenea Atelierul naţional
de poezie Serile la Brădiceni, al cărui director de program cultural sunt
de 7 ediții. Vă spun că am acordat premiul unor mari scriitori, de pildă
anul trecut premiul pentru critică a fost dat domnului Gabriel Dimisianu,
iar premiu pentru poezie domnului Gabriel Chifu. Anul acesta, la premiul
pentru critică a fost desemnat în urma juriului alcătuit din laureați din
ediția trecută, dl. Ștefănescu de la România literară, iar premiul pentru
poezie, încă nu ne-am hotărât, se bat un poet clujean, un poet sibian şi
încă un poet din Craiova. Să vedem ce va hotărî juriul, este implicată şi
Uniunea Scriitorilor, prin dl. Ioan Flora, cel care este căsătorit cu o
gorjeancă, Ileana Flora. Şi anul acesta bănuim, aşa ştim, că vom fi
ajutaţi mult mai mult ca în ediţiile precedente de către Uniunea
Scriitorilor din România. În ceea ce mă priveşte sunt autorul unui
program de cercetare, am câștigat un draft, cum se zice din partea
Uniunii Europene reconsiderarea valorilor perene ale literaturii române.
158
Într-un prim volum, intitulat Ion al Curtakitului lansat anul acesta la
Festivalul de literatură Lucian Blaga şi premiat acum 3 săptămâni la o
ediţie literată de carte prin Bavaria şi deci la Munchen, lucrez la volumul
doi al acestei trilogii, partea I se cheamă Ion al Curtakitului, partea a II-a
și partea a III-a nu este începută, se va chema Io mântuitorul cuvintelor
şi hermeneutul. Iată deci că m-am deconspirat, lectura mea din Duiliu
Zamfirescu este o lectură reîntemeiată hermeneutic, deci un alt fel de
critică, aceea care evită capcanele metacriticilor, sau aceste comentarii
metacritice, întorcându-se la sursă şi fireşte la opera autorului şi la
intuiţiile sale şi la viziunile sale intenţionate.
Unii critici îi spun o nouă lectură, alţii
zic reconvertire expresivă. Mihai Corcea îi
spune de pildă, nesomnul capodoperei.
Există mai multe formule care pledează
pentru acest tip de lectură nouă care se
practică sistematic şi temeinic de fapt se
practică în Europa. Nu agreăm eseul, mi
se pare un exerciţiu mult prea lejer, sunt
adeptul studiului, acela care se bizuie pe
un foarte atent aparat ştiinţific, alcătuit
firește din note, din note bibliografice sau,
dacă vreţi, chiar din fişe de lectură, acele mici rezumate în care se
încearcă aducerea contribuţiilor altora pe făgașul propriului demers.
Ofer integral prima treime a studiului despre Duiliu Zamfirescu domnului
Gheorghe Neagu pentru revista Oglinda literară, este acolo şi o
dischetă. Vă voi prezenta doar un foarte succint rezumat al câtorva
observaţii, câtorva note de lectură la recent citita lirică şi corespondenţă
a lui Duiliu Zamfirescu din excelenta ediţia de opere îngrijită de Gafiţa.
Din punctul nostru de vedere Duiliu Zamfirescu este un strălucit
precursor, iată Vasile Andru a intuit aşa, nu ştiu de ce, ştiind că o să
citesc eu acest studiu, deci Dumnezeu, iată, este în slujba zilei de azi şi
a lui Duiliu Zamfirescu, a poeziei moderne, neo, trans şi post-moderne
şi vom şi demonstra această afirmaţie pe parcurs. Există în peisajele
sale o anumită dimensiune utopică pe care critica oricât de atentă la
componenta lui aşa-zis trans-realistă, nu o poate percepe plenar.
Peisajul adevărat nu reproduce natura cât o imaginează, dacă nu de-a
dreptul o instituie ca trans-imaginară, după exigenţele unei interiorități
orientate analogic şi anagogic. Poetul e privitorul dinlăuntrul imaginii şi
159
el contemplă un spaţiu ce nu poate fi decât contemplat, mai mult
imaginat decât real, în care percepţia este o varietate a închipuirii, nişte
versuri heterometre albe dedicate lui Leo Parti sunt lămuritoare ale
acestei dimensiuni trans-imaginare. Cităm: „Tu eşti a durerii imagine/ O
tânăr cu palidă frunte/ În ochii tăi mari suferinţele/ Întins-au zăbralnic de
ceaţă/ Sub care întorsu-s-au singure/ Spre tine privirile tale / Văzut-ai
acolo imaginea/ Atâtor splendori îngropate.” Arta poetică a lui Duiliu
Zamfirescu devine deci o luptă cu spaţiul. Discreţia lui poate trece
actualmente drept metodă aşa-zis postmodernă, căci se circumscrie
fenomenului intertextualităţii în care regula de bază a repetiţiei şi a
diferirii i se înfăţişează din capul locului ca trăsătură distinctivă. Daţi-mi
voie că citez din nou: „iar mai târziu când singur vei sta, / dar singur, tu
singur şi lucrul se poate, / ai forţa de a crede şi nu te mira /căci toate au
mai fost şi or fi iar toate”. Metafizica modernilor se metamorfozează în
ironie, în autoironii, în autoreferinţe.
Pentru el, imitaţia este o reproducere liberă în care renunţarea la
originalitatea violentă e programatică. Duiliu Zamfirescu îşi con-
centrează efortul creator asupra altui aspect al problemei literare, şi
anume dorinţa de a spune acelaşi lucru dar în mod diferit, şi chiar mai
bine, din strădania de a apropia literatura de cititor. Trăsăturile operei
sale lirice sunt meticulozitatea, emoţia moderată, metodicitatea. În faţa
operei de artă Duiliu Zamfirescu ţine cu orice preţ a-şi verifica validitatea
percepţiei estetice. În anul 2004 apare și la noi conceptul de trans-
estetic. În linia intuită de Ion Vartic de la Cluj, se va vedea acesta în
succesiunea logică, placa turnantă a trans-imaginarului literar. Duiliu
Zamfirescu îşi are nucleul de aur într-o febră interioară liceană, într-un
160
echilibru premeditat între cele
două planuri ale existenţei,
utopia sudului şi împădurita
umbrei. Autorul preferă
sentimentelor spontane pe
cele desfășurate obligatoriu
înaintea propriului său spirit.
Prezentul real se contopeşte
cu amintirile memoriei
artistice şi imaginea din aşa
cum este, devine aşa cum ar
trebui să fie. Lucrurile au valoare, prestigiu şi plenitudine doar în măsura
în care se sprijină pe o remodelare a imaginaţiei. Trecând în domeniul
sacru al închipuirii printr-o înlocuire ciudată şi printr-o puternică
aprindere a fanteziei. În nuvela Subprefectul. De aceea nuvelele sunt
atât de importante, mai ales din punct de vedere estetic. Deseori
scriitorul nu tratează peisajul ca pe o simplă ambianţă a unei poveşti, ci
ca pe o ambianţă care se povesteşte pe sine, o meta-ambianţă deci.
Semnalăm azi poate cel dintâi trecerea de la spaţiul de tip deductiv la
cel de tip asociativ. Semnificaţia ei, transferul naturii din categoria unui
conţinător impersonal la aceea a unui conţinut cu viaţă proprie şi cu
substanţă lirică de sine stătătoare. Adevăratul peisaj al scriitorului este
cel corectat de imaginaţie. Un scriitor trebuie să-şi dea iluzia cea mai
intensivă despre realitatea vieţii, însă el sugerează, îţi oferă o stare. Ca
atare, nu-ți explică pentru ca să nu-ţi răpească din intensitatea acestei
iluzii plutitoare între vis şi realitate, ci să te facă să cauţi a iubi himera
fericirii. Am citat dintr-o scrisoare a lui Duiliu Zamfirescu către Titu
Maiorescu. Corespondența are 3 volume masive, merită citită şi recitită,
tocmai pentru aceste remarcabile intuiţii de deschidere europeană,
probabil anticipând unele mişcări pe plan european, fireşte dacă avem
răbdarea să facem acest gest. Dacă le răsfoim nu câştigăm nimic.
Concepţia trans-estetică a lui Duiliu Zamfirescu s-ar rezuma la o foarte
ciudată frază gândită de Duiliu Zamfirescu într-o altă scrisoare către Titu
Maiorescu în 3 octombrie 1893:”
Dar eu foarte adesea mă păzesc, natura mea în care intră
căldura întinatică, să fiu adică tot dar să nu par nimic”. Scriitorul
palinodic intuieşte deci mersul lumii, o altă structură a eului modern. Să
cităm din nou: „Cel mai mult se produce o dedublare aproape materială
161
a eului tău, în care un ins înoată înainte, se trudește, suferă pe când
altul stă pe mal, trist, îngăduitor, apropiindu-se parcă cu teamă de
celălalt ca de un frate nebun. “Demersul său se îndreaptă spre
castitatea semnului, a simbolului şi se bizuie deopotrivă pe mituri
universal cunoscute şi pe simboluri culturale. Poetul intră în colivia unui
model străin ca o pasăre şi începe să cânte original, răspunzând
genului plastic şi avid al limbii române şi purificat pluteşte în albastru în
timp ce tăcute lacrimi picură din plante.
Gh.A.N.: –Adrian Dinu Rachieru a fost provocat parcă de mai
multe ori şi-l aştept să răspundă provocărilor. Am înţeles că şi Sterian
Vicol urmează după aceea să ne spună câteva vorbe..
Adrian Dinu Rachieru: – O să în-
cerc aşa ca să răspund provocării, trimiţând
mănuşa aruncată cu eleganţă de dl.
Gheorghe Neagu şi precizând din start că
interesul meu se depărtează fără a se
despărţi de text pentru a poposi asupra
contextului. Fiind sociolog de profesie sigur
că sunt prioritar interesat de această per-
cepţie contextuală şi aş observa că în viaţa
oricărui scriitor- şi am în vedere aici viaţa
postumă-, , adică acceptându-mi-se sintagma „singura viaţă care
contează”, sau cum bine spune o butadă „viaţa unui scriitor începe după
moartea lui”, vreau să ne întrebăm cu toţii dacă Duiliu Zamfirescu are
posteritate.
Şi evident că răspunsul îl ştim împreună. Deci cum spuneam,
interesat de această percepere contextuală, am încercat fie că sunt
credibil sau nu, să vă propun din punct de vedere sociologic, o fluctuaţie
a percepţiei. Pe mine asta m-a interesat şi ştim cu toţii că vizavi de
creaţiile unor scriitori majori n-au lipsit puncte de vedere articulate
răspicat cu sau nu risipă de argumente. Mai mult, critica zicea cineva
este creatoare doar în sensul acesta, că produce, propune, creează
puncte de vedere. Deci în acest joc al punctelor de vedere, al fluctuaţiei
percepţiei cum spuneam sigur că s-au adunat în palmaresul scriitorului
foarte multe opinii. Eu nu le-aş ignora, cum bănuiesc că a fost mesajul
domnului Popescu de la Târgu Jiu interesat strict de un popas pe text şi
parcă dispensându-se de opiniile altora. Şi nici n-aş reuşi performanţa
de a citi opera, başca aparatul critic care-o însoţeşte. într-o zi. Duiliu
162
Zamfirescu, sigur, în timp a cules numeroase aprecieri, opiniile s-au
sedimentat, lumea le ştie, nu are rost să propun o recapitulare aici a lor,
mai cu seamă că în intervenţia de anul trecut cam asta am făcut. Eu
vreau să discut doar şi să semnalez nişte puncte de vedere despre care
fireşte se poate vorbi în contradictoriu, în ce măsură Duiliu Zamfirescu
este contemporan, în ce măsură din unghiul sociologiei recepţiei el este
un autor citit, pentru că de fapt acesta este testul decisiv, în ce măsură
febra revizuirilor care bântuie pe la noi îl atinge sau nu. Deci, la prima
întrebare la care mi-aş îngădui să vă consult, ar fi să ne chestionăm cu
toţii dacă Duiliu Zamfirescu circulă cu adevărat în literatura română sau
este doar prilej de turniruri festiviste, fără a aspira la statutul de pionier
al romanului, cum unii au spus, fiindcă adevăratul pionier al romanului
românesc, a rostit-o răspicat Călinescu, este Rebreanu. El a descoperit
pentru noi America, zicea divinul critic. Deci este Duiliu Zamfirescu un
scriitor citit ?
Aceasta este întrebarea. A
rămas el în manual dincolo de
obligaţiile didactice, este consultat
sau dimpotrivă exilat ? Are sau va
avea soarta unor nume grele,
gândiţi-vă doar la măcelul critic pe
care îl propunea nu de mult revista
Vatra când discuta literatura din
segmentul postbelic şi trimitea la
eșafod nume importante, nume
mari ale culturii noastre. Un D.R. Popescu devenea un mediocru sau un
pigmeu literar şi aşa mai departe. Deci nu inventariez aici sintagmele
care s-au lansat. Pentru generaţiile care vin, iată, astfel de nume nu mai
contează, mai mult literatura din segmentul comunist pare a deveni
ilizibilă, au rostit unii şi furia asta demolatoare iată se cheltuie şi în
atacuri furibunde, cazul Nichita pentru care nu demult Cristian Tudor
Popescu propunea o ardere a operei, dar atenţie, chiar în Oglinda
literară am descoperit la răspunsul lui Marian Popa o ardere care are
funcţie anulantă, nu una purificatoare cum oare s-o fi gândit unii.
Aşadar, ce vreau să spun, asistăm la o furie să-i zicem criticistă
în numele revizuirilor, un proces igienic necesar, subliniez, ca să nu fiu
greşit înţeles. Orice cultură are nevoie de astfel de primeniri, harta
literară este în prefacere, deci nu procesul revizuirilor îl pun în discuţie ci
163
modul cum se desfăşoară la noi sub comanda unor cruciaţi de ultimă
oră care, iată, trimit nume grele la eşafod. Şi atenţie, nu doar neapărat
prin sacrificarea nuanţelor sau prin
încurcarea criteriilor, ci în majoritatea
cazurilor pe necitite, ceea ce este într-
adevăr foarte grav. Ori, Duiliu
Zamfirescu este, în măsura în care se
găsesc şi voci contestatare, este chiar în
această situaţie, adică el este
condamnat pe necititele. Fiindcă, iertaţi-
mi sinceritatea, asupra paginilor
redutabilului scriitor puţini vor mai stărui. El poate fi considerat- a şi
făcut-o într-un articol interesant Camelia Burghele-, un erou proustian,
în sensul că porneşte în căutarea armoniei pierdute. Nu i se poate
refuza nostalgia care-l bântuie opera, nu i se poate respinge viziunea
idilică fiindcă, din păcate, el creionează -cum zicea- o icoană a lumii
româneşti dar refugiindu-se în utopie, fiindcă-şi propune cu îndărătnicie
să recupereze, să restabilească un echilibru pierdut. După cum, dacă
vom cerceta lirica mai degrabă, aş subscrie la un punct pe care-l
avansa dl. Constantin Miu fiindcă dincolo de excesele interpretative şi
de frenezia speculativă, el rămâne o fire romantică şi cu asta cred că l-
am definit. O fire romantică însă îmbolnăvită de dendism, cum bine
zicea dl. prof. Rotaru şi aici chiar mi-aş îngădui un parantetic scurt
comentariu fiindcă iată, dl. Rotaru zicea că Duiliu Zamfirescu ar fi o
emblemă focşăneană. Dacă ar fi doar atât, el rămâne doar o valoare
locală, ceea ce nu e deloc adevărat. Dacă îl suspectăm că ar dovedi
superbie şi dacă vrâncenii în general ar suferi de acest simptom, ce ne
facem cu bănăţenii, fiindcă ştiţi prea bine că acest complex de
superioritate acolo funcţionează şi nu întâmplător Călinescu zicea
despre bănăţeni că ar fi gasconii României. Am închis paranteza, eu de
fapt locuind în Timişoara fără a fi bănăţean, precizez. Mă opresc asupra
unui proiect, o propunere foarte interesantă care e în unghiul meu, nu
va avea nicicând sorţi de izbândă, chiar dacă suntem în oraşul Unirii. Dl.
director Vlăjie făcea o propunere aici, încercând să adune la aceeaşi
masă literaţii din ceea ce domnia sa numea arealul literar vrâncean. La
Focşani apar publicaţii interesante, s-au ivit nume importante, nu e
cazul să laud aici anumiţi scriitori sau anumite reviste, dar există totuşi
un pericol şi cu asta închei. Noi de multă vreme suportăm ceea ce
164
regretatul Laurenţiu Ulici numea rejudeţenizare culturală. Deci, fiecare
zonă, fiecare provincie, mai rău, fiecare oraş sau chiar fiecare bloc,
încearcă să-şi propulseze vedetele. Şi dacă X a devenit cel mai
important poet de pe scara lui, atunci chiar că intrăm în ceaţa
psihologică şi marele risc acesta e, fiindcă pe lângă ”literita”, care
împiedică, din păcate, coagularea energiilor, iată bântuie şi această
febră a clasamentelor locale, acest delir regionalist, aceste clasamente
de cafenea, chiar de azi pe mâine care fac ravagii şi care, din păcate,
falsifică harta literară. Deci e bine să nu uităm că în acest sens într-un
articol vechi din 84, semnala revista Luceafărul, apropo de fervoarea
optzecistă din acel moment, încercând şi îndemnând să avem o
cuprindere mai largă, să încercăm să judecăm valorile măcar la scara
unei literaturi. Sau să respectăm măcar îndemnul stănescian, Vasile
Spiridon, un temeinic exeget al lui Nichita mă poate confirma.” Fă-te
depărtare ca să-ţi încap în ochi”. Ei bine, cu acest îndemn închei şi
doresc festivalului Duiliu Zamfirescu şi manifestărilor aferente cu
adevărat să se internaţionalizeze şi să dobândească ecoul mediatic
meritat. Vă mulţumesc.
Gh.A.N.: –O să facem faţă pragmatismului bănăţean încât să te
resemnezi. Dar până una alta, pentru că a fost pomenit criticul
stănescian, îl rog să ia cuvântul.
Vasile Spiridon, : –Rămân aici pentru că multe nu am de spus.
Aş fi vrut să spun mai multe dar n-am vrut să mai controlez timpul în
ultimele zile. N-am avut timp să recitesc, cum a reuşit dl. Grigorescu,
aseară sau ieri, opera lui Duiliu Zamfirescu, nici măcar recitarea critică,
însă aseară am încercat să mă uit pe Dicţionarul esenţial al scriitorilor
români de la editura Albatros
numit Dobi, coordonatori
Mircea Zaciu şi Aurel Sasu şi
m-am dus desigur la litera Z,
iar la litera Z era numai
Mircea Zaciu…
Ion Rotaru:– Mă scu-
zaţi, nu-i făcut de Mircea
Zaciu, urmaşii lui au copiat…
Mă scuzaţi… N-a colaborat
Zaciu …
165
Vasile Spiridon: – Eu l-am văzut la litera Z pe Zaciu, şi am zis,
nu numai în calitate de colaborator…
Ion Rotaru: – Păi aţi făcut rău…
Florentin Popescu: – Mai bine vă uitaţi în prima ediţie, în cele 4
volume, în volumul 4…
Vasile Spiridon: – Eu m-am uitat într-un dicţionar esenţial.
Florentin Popescu: – Duiliu Zamfirescu acolo trebuia să fie.
Vasile Spiridon: – Păi tocmai, mai mult în cel esenţial decât în
acela inesenţial…
Voce in sală: – În sfârşit, n-are importanţă…
Vasile Spiridon: – Eu zic că are importanţă pentru că în cel
esenţial trebuia să fie şi nu este. Este numai Zaciu, este numai George
Mihail Zamfirescu, Zarifopol, și-atât. Desigur, am demontat aici, să
zicem, o eroare. Nu voi prezenta nicio comunicare, eu promit revistei
Oglinda literară să scriu în acest sens ceva, pentru că nu am dus la bun
sfârșit ceea ce aş fi vrut să spun.
În orice caz, cert este că Duiliu Zamfirescu se află la jumătatea
distanţei dintre Alexandru Macedonski, care desigur a vorbit în termeni
elogioşi la adresa poeziei lui, şi Mateiu Caragiale. Duiliu Zamfirescu ar fi
cumva Mateiu Caragiale împlinit să zic prin funcţiile diplomatice din
străinătate, prin unele decoraţii, poate, însă a avut şi o situaţie ingrată,
s-a născut prea devreme, ar fi trebuit să se nască
mai târziu, să fie cumva cuprins în La belle epoque,
pentru că o scriitură ca a sa operă nu poate apărea
decât la sfârşitul unei epoci. Ori Duiliu Zamfirescu
face parte dintr-o epocă, între romanul lui Filimon şi
să zicem cicluri din familie, cum ar fi a lui Petru
Dumitriu. Cel mai reuşit cred că rămâne totuşi cel al
lui Petre Dumitriu în ciuda ingerinţelor ideologice
însă mă refer doar ca intenţie, nu ca realizare
artistică. Însă la Duiliu Zamfirescu observăm foarte multe contraste, ca
şi în acest oraş al Unirii tuturor contrastelor, alături de oameni de elită
găsim şi scatieni găsim ceva şi din medelenii lui Teodoreanu, găsim şi
acel romantism de care vorbea dl. Rachieru, un romantism ducând mai
curând spre o nuanţă fascizantă a lui, dar îi găsim şi unele ecouri de
mai târziu. Eu promit că voi reveni în Oglinda literară, o revistă care
creşte, văd că este deja nr. 32 şi sunt convins că atunci când va depăşi
nr. 50 va fi o revistă de prim rang pentru că, în primul rând este o revistă
166
vie, o revistă care oglindeşte starea literaturii noastre de astăzi cu multe
polemici. Vă mulţumesc.
Gh.A.N.: –Pentru că ai plecat de lângă maestrul Iacoban, vino
lângă noi Sterian….
Sterian Vicol: – Din partea scriitorilor de la Dunăre, din partea
revistei Porto Franco am venit cu colega mea scriitoarea Angela Baciu,
am venit ca să fim aici astăzi împreună cum de altfel se întâmplă în
fiecare an și mă bucur că sunt prietenii pe care îi cunosc, îi recunosc
aici. Ce voiam să spun ? De la Dunăre spre Milcov, deodată mi-am
adus aminte că am fost student acum vreo 30 de ani și că am avut
probleme cu Duiliu Zamfirescu, eram să abdic chiar, e drept nu mi-a fost
profesor domnul Rotaru… Domnule Rotaru- fac o paranteză-, iubea
cărţile odată, nu vrea să mai vină, i-am scos la editura Porto Franco mai
multe volume din istoria sa…
Ion Rotaru: – Ce să mai caut eu ?
Sterian Vicol: – ….dar nu mai e editura, nu mai vine nici dl.
Rotaru. Dar asta a fost o mică paranteză. Spuneam că aducându-mi
aminte că am fost student şi am avut chiar mici probleme sau mai mari,
cu o doamnă, mi-am adus aminte deci brusc şi în maşină pe la Vulturu
spre Focşani am notat câteva chestii la tema noastră. Iată eu am spus
câteva simple consideraţiuni, mirări şi
întrebări despre Duiliu Zamfirescu.
Se ştie că scriitorul a debutat ca
poet la Literatorul lui Macedonski, fără
a fi simbolist. Poezia sa publicată în
volumele Alte orizonturi, 1894, Imnuri
păgâne, 1897, Poezie nouă, 1899,
poezia sa este în mare parte des-
criptivă, peisajul campestru sau marin
trădând pe romanticul sentimental care era Duiliu Zamfirescu. Care o fi
cauza, ar trebui să se întrebe istoricul literar? Că Duiliu Zamfirescu a
părăsit între ghilimele Literatorul în favoarea Convorbirilor literare, de
exemplu, poezia sa impunându-se de acum prin notele sale de
neoclasicism. Poezia de tinereţe este un fel de jurnal liric, desigur, de
adolescenţă, mai valoroasă decât cea de maturitate. Iată o întrebare şi
o uimire în acelaşi timp. A nu se uita că în epocă, mai ales la începutul
sec. XX publicau importanţi poeţi, între care Bacovia dar şi gălăţenii
Ştefan Petică şi Barbu Nemţeanu. Şi au avut o altă soartă în istoria
167
literaturii, chiar a lui Călinescu. Care ar fi, dacă este, corespondenţa
dintre scrierile poetice ale diplomatului Duiliu Zamfirescu şi ceilalţi ?
Care au fost prieteniile sale literare, importanţa lor, corespondenţa sa,
legăturile scriitorului cu Junimea, pasiunile sale, iubirile sale, ca să nu
vorbim de marile sale iubiri răsfrânte în poezie mai ales dar şi în proză ?
Duiliu Zamfirescu este recunoscut mai ales cu cele două romane ale
sale, capodopera sa, Viaţa la ţară, 1894, şi Tănase Scatiu, 1896, care
conferă lui Duiliu Zamfirescu rămânerea clară în istoria literaturii române
ca un mare prozator, el fiind considerat un precursor al lui Camil
Petrescu şi chiar al Hortensei Papadat Bengescu, tot născută pe
meleaguri gălăţene. Istoricul literar, specialistul în cercetarea vieţii şi
operei lui Duiliu Zamfirescu ar trebui după părerea mea să deceleze şi
să analizeze astăzi şi partea ca să zic mai slabă a operei autorului,
găsind germenii care au dus ca să zicem aşa la eşuarea operei. Dacă a
eşuat mai e o operă ? Volumul În faţa vieţii, mai puţin tratat de critici, de
istoricii literari, de pildă, a fost tratată această carte cu mari rezerve, ca
să nu spunem că l-a şi desfiinţat în studiul său pesimistul de,
Dobrogeanu-Gherea, care scoate în evidenţă personajul romanului pe
care criticul îl demască, între ghilimelele de rigoare, personajul fiind
când pesimist sincer, când pesimist papagal, zice Gherea, cu o nuanță
umoristică desigur aici. Şi în sfârşit o mirare, o întrebare ar mai fi, mai e
citit ? Şi cineva a pus întrebarea, şi nu numai, mai mulţi, mai e citit şi
receptat astăzi Duiliu Zamfirescu ? Dar întâi şi întâi de tinerii scriitori ai
promoţiei optzeciste, nouăzeciste, douămiiste, ca să nu mai spun de
liceeni şi de studenţi, şi de ce nu chiar de domnii profesori de literatura
română. Deci nici nu intră în calcul cei care mănâncă seminţe... În
revista Porto Franco am instituit o rubrică Citirea, recitirea. Nu e o
noutate, dar scriitori importanţi îşi spun părerea despre acest lucru. Eu
propun în primul rând celor care sunt aici şi suntem iubitori de literatură
în primul rând şi consider că suntem cititori profesionişti, bine ar fi să fie
mereu aşa, propun pentru domnii critici şi istorici literari să-şi
revizuiască într-un fel şi să pornească dintr-un alt punct de vedere, ştiu
eu, gândind pur şi simplu un interviu imaginar cu domnul Duiliu
Zamfirescu, cu nu mai mult de trei întrebări. Mulţumesc.
***
168
Ghe. Vlăjie: – Această ediţie se desfăşoară ca şi precedentele
într-un parteneriat fructuos cu Asociaţia Culturală Duiliu Zamfirescu,
organizaţie neguvernamentală, un parteneriat care credem că poate fi
un adevărat model de colaborare în spirit european, între instituţiile
statului şi societatea civilă.
Această manifestare pe care o deschidem astăzi la Focşani
reuneşte personalităţi de primă mărime ale culturii românești și
universale. Vreau să subliniez în premieră și veţi constata cu toţii în
momentul când vom prezenta invitaţii, că astăzi la Focşani, Duiliu
Zamfirescu va fi comemorat, va fi menţionat şi va fi cercetat, nu numai
de reprezentanţii culturii româneşti ci şi de invitaţi de marcă din
străinătate. Salutând prezenţa şi mai ales, nu exagerez deloc, sprijinul
consistent pe care l-am primit, ca întotdeauna de altfel, din partea
administraţiei locale, reprezentată de către d-na senator de Vrancea,
Fevronia Stoica, de către dl. subprefect Nicolae Mărculescu şi de către
d-na viceprimar Doina Fodoreanu, vă rog să-mi permiteţi s-o invit pe d-
na senator de Vrancea, Fevronia Stoica pentru a vă prezenta salutul din
partea administraţiei locale.
Fevronia Stoica: –Stimaţi oaspeţi, stimaţi
invitaţi, dragi prieteni din judeţul nostru, din alte
judeţe, de peste hotare, (intră în sala doamna
academician Zoe Dumitrescu Bușulenga)
Vă rog să mă credeţi că mi se îneacă
vorbele în gât, pentru că momentul suprem de
încărcătură maximă, este sosirea la Focşani, în
mijlocul nostru a, aşa cum spunea dumneaei,
„Mă canonizaţi în viaţă”, a marelui academician
Zoe Dumitrescu Buşulenga. Spuneţi-mi doamna academician, de cât
timp, sau dacă aţi mai fost la Focşani ?
Zoe Dumitrescu Buşulenga: – Dacă e vorba să fac confesiuni,
le fac, pentru că sunt într-un loc unde de fapt mi-am început
confesiunile. Bunicul meu a fost preot peste 50 de ani la Mărăşeşti. Era
născut la Crucea de Sus. Deci Vrancea, inima Vrancei. Mă simt ca
atare, cum spuneam, îndreptăţită să fac această mică spovedanie şi în
faţa dvs. Ţin la acest loc ca la un loc de obârşie. Tatăl meu era
bucureştean, toată familia lui era bucureşteană, cu excepţia străbunului
care era ardelean, dar pentru mine Vrancea este leagănul meu.
169
Este pământul de care mă simt legată, aici îmi simt rădăcinile şi
de fapt toată copilăria am petrecut-o în vacanţă între Mărăşeşti şi
Focşani, fiindcă bunica făcea naveta, să zic aşa, naveta între casa ei
proprie şi casele copiilor din Focşani. Mama mea a învăţat la Liceul
Unirea, toţi fraţii la Liceul Unirea, un unchi de-al meu a fost un avocat
destul de cunoscut în Focşani, iar soţia lui era soră cu Maria, soţia
generalului Barca, despre care am să pomenesc în legătură moartea lui
Duiliu Zamfirescu. Altă întâmplare cu Lascăr Deniamin, tatăl lui Virgil
Deniamin, care era şeful Partidului Liberal din exil, şi aşa mai departe.
Aveam aici o întreagă liotă, nu-i pomenesc pe toţi, bineînţeles. Şi eu
deci veneam la Focşani, cumva, ca acasă la mine, casă părintească,
sau bunicească. Aşa încât ceea ce explică prezenţa mea astăzi este
această legătură. Eu, în ultima vreme, ştiţi că m-am retras în
singurătatea monahală. Decât dacă merg la Bucureşti pentru vreun
doctor sau cine ştie ce. Ei bine, nu puteam să rezist acestei invitaţii la
Focşani, care-l are pe acest minunat domn Neagu. De fapt datorită
dumnealui am venit. Era ca şi cum m-ar fi chemat acasă. Şi iată c-am
venit. Dacă bătrâneţea mea n-o să mă împiedice să spun şi câteva
cuvinte şi despre, mă rog, cultura noastră vrânceană, fiindcă mă
consider a fi un membru a unei cetăţi culturale. Dacă o să fiţi mulţumiţi
cu ce am să spun, mă bucur, dacă nu, tot mă bucur. Mă bucur că am
fost aici şi v-am văzut. Vă mulţumesc.
170
Fevronia Stoica: –Ar trebui
să ne facă extraordinar de mândri
şi suntem mândri de prezenţa şi
de legătura de familie a doamnei
academician în zona Vrancei.
Sunt inutile cuvintele mai
departe, decât atât: vă transmitem
tuturor din partea administrației lo-
cale, administrației judeţene, toate
cele bune, să vă simţiţi ca la dvs. acasă, să profitaţi din plin de
încărcătura energetică pozitivă pe care o simt în această sală. Vă
doresc mult succes şi vrem să vedem premierile mâine. Multă sănătate
vă doresc.
Ghe. Vlăjie: – Mulţumim încă o dată doamnei senator, vă rog să-
mi permiteţi să invit pe partenerul nostru de organizare şi desfăşurare a
acestei manifestări, preşedintele Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu,
să vă prezinte invitaţii de marcă din străinătate şi din ţară care sunt
astăzi prezenţi la această manifestare la Focşani. Domnul Gheorghe
Neagu.
Ghe. Neagu: – Ard de nerăbdare să
vă prezint pe cei care ne onorează acest
moment deosebit. Lângă d-na acad. Zoe
Dumitrescu Buşulenga se află Domenico
Mimmo Morina, din Marele Ducat al
Luxemburgului, academician în Italia, în
Franţa, şi secretar general al Uniunii
Mondiale a Poeţilor.
Lângă dumnealui se află mai ve-
chiul nostru colaborator, Matei Romeo Pitulan, care va face şi pe
translatorul, deoarece printre limbile în care vorbeşte dl. Mimmo Morina
nu se află şi româna, pentru că domnul Morina vorbeşte mai multe limbi
de circulaţie mondială.
Domnul Theodor Codreanu, criticul şi eseistul, prozatorul Ioan
Dumitru Denciu, lângă el, un important scriitor, Al Florin Ţene de la Cluj,
Adrian Dinu Rachieru, apoi un român adevărat, Leo Butnaru, de la
Chişinău, d-na Mariana Vârtosu. Aici, în faţă, avem pe prietenul
Olimpian Ungherea, Aristide Butunoiu, colaboratorul nostru, domnul
prof.univ Ion Deaconescu şi Virgil Panait alături de poetul Constantin
171
Ghiniţă, lângă care se află Florin Paraschiv, criticul, apoi poetesa
Carolina Ilica. Sper ca împreună să ne bucurăm de o reuşită cât mai
amplă a acestei manifestări.
Ghe.Vlăjie: Principala iniţiativă, principalul motiv al întâlnirilor
noastre anuale e redescoperirea, punerea în valoare a celui care a fost
Duiliu Zamfirescu.
Născut la Focşani, dintr-o familie care mai ales dinspre mamă
avea certe înclinaţii artistice – trebuie să ne amintim că vărul său a fost
şi Ion Mincu, întemeietorul Școlii româneşti de arhitectură – Duiliu
Zamfirescu a devenit de-a lungul vieţii o personalitate extrem de
complexă, mai ales scriitor şi diplomat şi nu numai. Romancier de mare
succes în epocă, considerat ulterior de critică părintele romanului
românesc modern, Duiliu Zamfirescu după moartea sa a intrat într-un
con de umbră motivat în principal politic. Nu trebuie să uităm că el a fost
unul dintre fruntaşii conservatorilor, iar lungile perioade de guvernare
liberală au însemnat şi o anumită estompare a personalităţii scriitorului,
iar în perioada regimului comunist Duiliu Zamfirescu era considerat un
scriitor, un reprezentant al moşierimii, fiind ţinut într-un anumit index
cultural. De aceea, considerăm că revine Focşaniului sarcina, misiunea
nobilă, ca fiind locul naşterii sale, locul în care a trăit cel puţin tinereţea
şi adolescenţa, să devină factorul principal al redescoperirii şi repunerii
în circuitul cultural naţional şi mondial a celui car, repet, este considerat
părintele romanului românesc modern. În acest sens, desfăşurăm şi
vom desfăşura de-a lungul anilor, Zilele Duiliu Zamfirescu, cu prezenţa
unor personalităţi de marcă, iar în deschiderea manifestării de astăzi vă
rog să-mi permiteţi să invit pe dl. Mimmo Morina, dl. academician care
va prezenta o lucrare intitulată Condiţia creatorului în Europa, în condiţia
de libertate. Vă rog, domnule academician.
172
Matei Romeo Pitulan: –Am să vă rezum în limba română,
discursul domnului Mimmo Morina care, în cuvântul său s-a adresat
dumneavoastră, domnului primar şi d-lui preşedinte Gheorghe Neagu. A
dorit să le mulţumească pentru că în numele Asociaţiei Culturale Duiliu
Zamfirescu au decis să-l invite la ceremonie pentru a i se conferi
Premiul oraşului Focşani. Şi mulţumeşte, totodată, colaboratorilor şi
profesorului Ion Deaconescu și doamnei academician.
(Schimb de amabilităţi între cei doi profesori, Mimmo Morina şi
Zoe Dumitrescu Buşulenga.)
După cum ştiţi d-na academician prof.Bușulenga a fost primul
director al Academiei Române din Roma după 1989.
Desigur că italiana se aseamănă foarte mult cu limba română şi
cred că şi dvs. aţi înţeles aproape totul.
(Traducere fragmentară din discursul lui Mimmo Morina):
În linii mari, domnul
Morina a vorbit despre tradiţiile
culturale româneşti recunos-
cute, despre spiritualitatea sa
profundă, în ciuda destinului
său tragic, a ştiut să nutrească
speranţa pentru triumful binelui
asupra răului.
Mulţumită credinţei sale a reuşit în permanenţă să învingă.
România este ca şi Sicilia, dânsul este un fiu al Siciliei. La fel ca şi
Sicilia, România a fost o frontieră, un bastion al latinităţii, pentru că în
lupta sa pentru impunerea valorilor civilizaţiei creştine. Dorinţa de
independenţă şi libertate a fost deci instinctul care a împins popoarele
noastre, au ştiut energic să se opună tiraniei şi au luptat pentru a
învinge mereu valorile democraţiei.
Democraţia se naşte, cum ştim cu toţii, în Atena sec. al V-lea i.Cr.
În discursul lui Pericle către atenieni, democraţia a fost definită aşa: noi
avem o formă de guvern care nu priveşte numai invidia, în ceea ce
privesc vecinii. Se cheamă democraţie pentru că administraţia este
făcută nu în numele puţinilor, ci a celor care sunt mulţi şi umili. La baza
democraţiei stă libertatea. Numai în stare de libertate simt o participare
sinceră în orice moment. Democraţia cunoaşte în ea un punct de
plecare, cum spunea Aristotel un secol după Pericle. Deci care să fie
rolul rezervat poeţilor în contextul unificării Europei.
173
Acum, pentru că zidul Berlinului a căzut, cortina de fier a dispărut,
să sperăm că Europa va reuşi cu putere de muncă deosebită de a
recupera în aceste ţări unde libertatea a fost numai un cuvânt, şi aceste
ţări vor putea ieşi din umbra dictaturii. Poetul este un trist, scria un mare
poet şi preot italian, David Maria Tuorto. Poezia este desemnată să
participe la aceste evenimente ale istoriei. Pentru a înţelege timpii este
nevoie să ascultăm întâi poezia, împreună cu teologia, cu religia, aşa
decid şi aşa spun poeţii.
Olimpian Ungherea: –Stimaţi prieteni ai domnului Duiliu
Zamfirescu. Cred eu că este un moment dacă
nu grav, cel puţin privilegiat atunci când un
scriitor trebuie să vorbească despre condiţia
scriitorului. El săvârşeşte astfel un păcat faţă
de divinitate.
În loc să scrii cu stropul de har pe care
D-zeu l-a pus în trupul său, în loc să scrie, zic,
romane, poezie, nuvele, povestiri, scriitorul
este nevoit într-o clipă fastă a destinului său,
să vorbească despre condiţia fraţilor săi. Mai
mult, să ţipe, să strige şi dacă nu-l aude nimeni chiar să urle în cetate
până când raţiunea trezindu-se din somnul nepăsării, îşi va devora
precum altădată Cronos monstruoasele progenituri care astăzi împing
scriitorul la periferia gândului. Adică acolo unde nu te aude nimeni. De
jur-împrejurul scriitorului român de astăzi trebuie să recunoaştem
guvernează pustiul prostiei. Scriitorul Gabriel Chifu afirmă acest trist
adevăr cu mai multă duritate şi mai multă forţă de persuasiune decât o
pot face eu. Citez: „Nimic nu este mai exasperant pentru scriitorul
român de azi decât această teribilă situaţie. Sentimentul său că
vorbeşte singur, că vorbeşte în gol, în pustiu, sentimentul că strigă şi
nu-l aude nimeni, sentimentul înfricoşător că orişice ar spune, oricât de
grav ar fi, nu este luat în seamă. Parcă scriitorul român de astăzi ar
vorbi într-o lume de surdo-muţi. Sau într-o limbă moartă”. Am încheiat
citatul.
Cine mai are astăzi timp şi putere să-i asculte pe scriitori ?
Nimeni. Nu vreau să fiu desigur neapărat patetic, şi nici nu doresc să
fac un capăt de ţară, cum se zice, din condiţia scriitorului român
contemporan. Dar prea s-a creat în jurul nostru o uriaşă nesimţire, prea
mult tembelism ne loveşte fiinţa. Indiferenţa ucide ca şi foamea. Iar când
174
scriitorul român este înfometat şi puterea este indiferentă la foamea lui,
el scriitorul este ucis de două ori. Credeţi că exagerez ? Stimaţi prieteni,
fabulez ? Bat oare câmpii ? Eu mă aştept cu umilinţă să mă compar cu
un confrate, să mă contrazic cu un singur scriitor din România care de
pe urma cărţilor sale publicate în ultimii 13 ani şi-a putut construi o casă
sau cumpăra o maşină ori să trăiască decent măcar câteva luni de zile.
Un poet astăzi dacă nu mai are şi altă meserie este condamnat la
moarte prin inaniţie. Tirajele de poezie rareori depăşesc 1500 de
exemplare. Asta într-o ţară populată de 22 milioane de cetăţeni. Nici
cărţile de proză cele mai bune nu depăşesc 4000 de exemplare.
Concluzia: scriitorul ro-
mân trăieşte într-o sărăcie
lucie. Un senator român dis-
tins desigur prin infatuare şi
ignoranţă îmi spunea cu un
aer superior, într-o împreju-
rare, convins că deţine ade-
vărul absolut. Citez din me-
morie: „Domnule dragă,
poetul dacă nu suferă, dacă
nu este trist, nu scrie frumos. Nu poate face artă ci doar maculatură.
Exemplul cel mai copios este Eminescu. Crezi că dacă Eminescu ar fi
avut bani ca să trăiască fericit, ar fi scris operele alea aşa de mişto ?”.
Am încheiat citatul. Nu vreau să divulg numele prea distinsului senator.
Dar mă cutremur şi astăzi de vorbele lui, de privirea lui, de gesturile lui.
Care nu exprimau de fapt altceva decât punctul de vedere majoritar al
preaputernicilor clipei de tranziţie în care am intrat de 13 ani. Lumea
scriitorilor români parcă a înţepenit în proiect după revoluţia decem-
briştilor, un proiect cu respiraţia tăiată, unde arta moare încetul cu
încetul, ca într-o nesfârşită sufocare, ca într-un aer pestilenţial în care
vine într-o desperanţă, n-a mai rămas, fie-mi iertat cuvântul, decât
înjurătura. Şi totuşi, revin, deşi o repulsie rebelă îmi tulbură sufletul ori
de câte ori îmi aduc aminte sinistrele alegaţii ale acelui senator. Aş vrea
să spun însă şi altora acum şi aici ce am spus atunci senatorului. I-am
spus că este profund falsă ideea că Eminescu a fost sărac. Este
argumentul jalnic, argumentul chiar ticălos, inventat de prostia cu avere,
de prostia cu ştaif pe care n-o interesează, din universul infinit al culturii
decât cultura banilor. Aş vrea, cu îngăduinţa dvs. dragi prieteni, doar
175
două-trei exemple din destinul uman al lui Eminescu. Primul exemplu: în
perioada cât a locuit la Viena poetul avea un venit lunar garantat de 18
galbeni, sau transformaţi, 360 lei noi. Sau altă transformare, 144 de
florini. Asta în condiţiile în care cu 25 de florini aveai asigurate casa şi
masa pe timp de o lună la un nivel superior. Transformaţi banii de
astăzi, cei 144 de florini, reprezentau peste 40 de milioane de lei, adică
tocmai leafa domnului senator din vremurile noastre.
Al doilea exemplu: în
vremea când Eminescu a
lucrat în redacţia gazetei
Timpul, a început cu o leafă
de 312 lei şi a ajuns câteva
luni mai târziu la un salariu de
500 de lei lunar. Şi asta dragi
prieteni în condiţiile când
găina se vindea la piaţă cu 50
de bani ocaua de porc,
peştele cu 60, cartofii cu 20.
Iar chiria unei garsoniere rareori depăşea 40 de lei pe lună. Aceasta
este istoria seacă a cifrelor, domnilor parlamentari, care votaţi o căpiţă
de legi, nu puţine din ele imbecile, în fiecare an, dar n-am auzit măcar
vreunul din excelenţele voastre să fi fost vizitat de un gând altruist:
Legea scriitorului român. Ştiu că deocamdată strig în pustiu. Dar am
certitudinea sfântă că strigătul meu, alăturat celorlalte chemări la
trezirea confraţilor mei nu va fi zadarnică. Pentru că ei pierd. Aşa ne
învaţă un celebru postulat al fiinţei. Nevoile noastre de revoltă vor
transforma, cred din tot sufletul, vor transforma ziua de azi într-un mâine
mai bun. Deocamdată însă, eroziunile politice actuale sunt încă
devastatoare pentru condiţia scriitorului român. Se uită un adevăr de o
dezarmantă simplitate. Domnilor, mii şi mii de oameni trăiesc de pe
urma scriitorilor. Şirul acestora este uriaş, editor, corector, redactor,
tipografi, profesori, critici literari, istorici literari, autori de manuale
şcolare, arhivari, bibliotecari, anticari, librari, etc. etc. Eminenţe politice
se laudă peste tot prin marile saloane de lux ale Europei cu Eminescu,
cu Iorga sau Caragiale, cu Lucian Blaga, Marin Sorescu sau Nichita
Stănescu, dar uită, o ignoră sau privesc nepăsător, nu de puţine ori
nepăsarea fiind criminală, către scriitorul român de azi în carne şi oase,
cu nevoile lui omeneşti la care are dreptul deplin pentru munca lui.
176
Al.Florin Țene: – La o analiză mai profundă putem afirma că
barocul nu constituie pentru literatura română un stil istoric la fel ca
romantismul şi clasicismul. Barocul are o fizionomie proprie,
inconfundabilă, ce vine dinspre specificul epocilor cât și dinspre
profilurile scriitorilor ce l-au practicat.
Nu e lipsit de interes să schiţăm barocul în literatura română iar
apoi să radiografiem în acest context asemănările şi deosebirile pe care
le percepem în poezia lui Duiliu Zamfirescu şi
Alexandru Macedonski, privite din perspectiva
barocului și trecute prin grila acestuia. Este un
fenomen relativ recent raportarea culturii
române la structurile și tipologiile barocului. O
primă cercetare în acest sens a avut-o Horia
Mazilu în Barocul în literatura română din
sec.al XVIII apărută în 1976, apoi Adrian
Marino, un studiu despre baroc în Dicţionar de idei literare, ‘73, iar Ion
Istrate în 1982 publică Barocul literar românesc.
Panoplia publicaţiilor ce abordează barocul din literatura română
se îmbogăţeşte pe an ce trece şi nu este locul aici de a face un istoric şi
o analiză a lor. Vom trece direct la studierea stilisticii, tipologiei şi
caracterologiei specifice barocului ce apar în mod evident în poezia lui
Macedonski şi Duiliu Zamfirescu, scriitori români care au trăit cam în
aceeaşi perioadă, cu afinităţi spirituale, estetice şi temperamentale
baroce, frisonările interioare, incidenţa structurală între iluzie şi realitate,
ce degenerează în conflict, expansiune, spiritualizare şi prăbuşire în
materie. În analiza noastră nu trebuie să neglijăm faptul că cei doi poeţi
au scris, cum spuneam, în aceeaşi perioadă şi au respirat aceeaşi
cultură ce merge înspre Franţa şi Germania. În barocul literaturii celor
doi poeţi, încărcat şi strălucitor până la un limbaj poetic specific prin
simplitate, se pot depista pe fragmente determinări clasice, parnasiene,
naturaliste, romantice, simbolice. Dar limbajul lui Duiliu Zamfirescu puțin
vetust în comparaţie cu cel al lui Macedonski este mai erodat, dar poate
de aceea îşi păstrează savoarea specifică epocii. Zamfirescu şi
Macedonski au capacitatea de a asimila tematici diverse şi mijloace de
realizare în originale sinteze lirice care nu ar fi fost posibile decât în
formula şi spiritul atât de generos al barocului. Tema extazului la
Macedonski şi tema aspiraţiei la Zamfirescu este constantă. „Parfumul
de roze ce îmbată extazul/ sufletu-mi lasă în noaptea de lună argintată.”
177
Am citat din Macedonski. Rondelul nopţii argintate, pe când Duiliu
Zamfirescu evocă perfecţiunea artei clasice, citez: „Lasă-mă să viu la
tine, lume plină de parfumuri/ Ce răsari din timpul clasic ce mi-a fost atât
de drag, / Să culeg în libertate trandafirii de pe drumuri/ Să mă -îmbăt
din armonia limbii din Areopag”. Am citat din Pe Acropole. În actul II
sensul parfumului capătă conotaţii diverse, alteori simţurile concură la
realizarea extazului, în ipostaze cu elemente de solicitudine, devenind
un spaţiu securizat, tranzitoriu, compensatoriu, misterios: „Cu cântece
nălucitoare cum sunt corolele de crini, o feerie vindecătoare de nevroze,
…, în aerul îmbătat de roze”. Am citat din Macedonski. Iar primăvara la
Zamfirescu este o iluminare de luciditate, o personificare: „mireasă -n
carul tău de flori/ cu fluturi prin bulendre/ aduci taraf de cântători/
viorele-n privighetori iar cobza-n măcălendre”. Zamfirescu, din Primăva.
Dacă la Macedonski
cântecul străluceşte ca
sideful, deţine sunete de
cristal, este armonios ca
un arcuş de vioară, în fine,
e capabil de o levitaţie
extatică, la Zamfirescu
conotaţiile aceluiaşi sublim
le regăsim în sfioşenie,
curățenie, suflet senin,
farmec, măiastră, floare, suflet de rouă, exorcizând un excelsior
absorbant, purificator, compensativ. Citez: „Al său cântec ca sideful
străluceşte şi vibrează/ mai curat decât un sunet de cristal armonios”.
Macedonski. Iar Zamfirescu ne spune:” Se aud pâraiele cum curg/ în
pacea palidei lumine/ Se umple valea de amurg/ iar eu mă duc gândind
la tine”. În timp ce Adrian Marino scria că la Macedonski, citez: „Spiritul
baroc defineşte în esenţă efectul dualist, contradictoriu, ambivalent al
spiritului poetului”, la Duiliu Zamfirescu în Arta prozatorului român Tudor
Vianu sublinia, citez: „Întocmai ca mai toţi scriitorii idealişti români până
când Alexandru Macedonski cucereşte sectoare noi ale artei
descriptive, Duiliu Zamfirescu este mai ales un pictor mai mult al
lucrurilor şi al interioarelor care apar în paginile lui”. Am încheiat citatul.
Comparativ celor două sintagme scot în evidenţă barocul lui
Macedonski, dar elementele acestuia nu-s deloc de neglijat nici la Duiliu
Zamfirescu. La Duiliu Zamfirescu, în volumul Pe Marea Neagră, iluzia
178
are forma înşelătoare, iar Macedonski spunea: credeam în toate în timp
ce-l urcam mai sus de toate”, pe când la Duiliu Zamfirescu nu prea se
ridica tot mai sus. Aici avem de a face cu două cazuri diferite, la unul eul
se îndepărtează de planul percepţiei, iar celălalt plan alunecând,
îndepărtându-se de eu.
Theodor Codreanu: –Cine este Duiliu Zamfirescu ? Eu un risc
pe care mi-l propune şcoala şi, din păcate, orele atât de puţine pentru
limbă şi literatură română nu îngăduie şi aprofundarea unui scriitor ca D.
Zamfirescu.
Constat că din punct de vedere antropologic, privind din
perspectiva esteticii oglinzii, politicii oglinzii, pe care am conceput-o
personal, Duiliu Zamfirescu este un vizual, este
un spaţial. De altfel criticii nu i-a scăpat acest
lucru. S-a vorbit în cazul lui Duiliu Zamfirescu de
o adevărată tiranie a văzutului. Acest văzut,
această spaţialitate l-ar fi împins pe Duiliu
Zamfirescu spre un determinism care să-l ducă
într-o fundătură. De altfel, el a văzut acest
pericol şi a încercat să surclaseze propria
structură printr-un demers al minţii. El a
prevăzut acest determinism devastator în cazul
naturalistului. A fost un antinaturalist bine
cunoscut. Şi a încercat atunci să introducă o perturbare în sistem, un
canon cum ar spune postmoderniştii. Cum a făcut ? A preluat dimen-
siunea temporală, a descoperit prin dimensiunea temporală ceea ce el a
numit întâmplare. Hazardul este un concept fundamental în gândirea lui
Duiliu Zamfirescu. A perturba spaţialitatea prin hazard înseamnă a
produce o spărtură şi în platonismul lui funciar şi în viziune
eminesciană, de unde descinde de altminteri. De aceea un poem
fundamental al său este Fiica haosului.
Dar prin hazard, care este un zeu al gândirii moderne şi
postmoderne, Duiliu Zamfirescu a devenit cum a spus Al. Săndulescu
primul nostru scriitor indeterminist. El a şi teoretizat acest indeterminism
spunând că numai în chimie, în lumea fizică determinismul este posibil.
Dar oamenii de ştiinţă ai secolului al XX-lea au descoperit că hazardul e
tocmai lumea subatomică. Să facem referire la relaţiile de incertitudine
ale lui Werner Haiselberg, care a schimbat viziunea asupra fizicii. Duiliu
Zamfirescu perturbând sistemul, aducând această surpriză a întâmplării,
179
a eliminat posibilitatea de a se schematiza şi, ceea ce este mai adânc în
viziunea sa vine tocmai din hazard. Dacă vă amintiţi prozele lui scurte,
cele remarcabile, pariază pe surpriza hazardului. Numai sentimentul
acela al fricii dintr-o proză cu acelaşi titlu, cu căpitanul Dan Bogdan care
pariază că pe timp de noapte poate aduce un nasture rupt din tunica
unui arap mort pe câmpul de luptă
din sudul Dunării în războiul din 77,
acolo surpriza vine de la un
element cu totul neaşteptat, o
muscă ce a intrat în gura mortului şi
în momentul când a întors mortul
să-i rupă nasturele, evident că
bâzoiul acela a glăsuit şi el a
înţeles că mortul este viu.
Vă imaginaţi acest proces psihologic care s-a produs în conştiinţa
individului. Se poate vorbi, spuneam, de un adevărat haosmos, dar l-a
pus în ghilimele cuvântul haosmos, pentru că nu este vorba totuşi de
haosmosul postmodernist, el este un scriitor de tipul clasic şi probabil că
trăinicia lui Duiliu Zamfirescu vine tocmai din acest clasicism al său. Nu
vreau să spun mai multe pentru că cititorii vor afla în amănunt
demonstraţia din textul tipărit.
Adrian Dinu Rachieru: – Nu știu în ce măsură Duiliu Zamfirescu
este realmente un foarte mare scriitor, după cum mi se pare riscantă şi
ipoteza haosmosului în calculul acestui univers prozastic. Dar vreau din
capul locului să precizez că fie o cultură poeto-centrică cum este a
noastră, interesul pentru roman e vizibil e explicabil, genul tărăgănat
fiind şi genul maximei socialități. Prin remodelare ficțională el crează
iluzia realităţii. Şi dacă gestul creator într-o activitate solitară oferă un
răspuns social. Mai mult, din unghi sociologic, ecuaţia goldmaniană îl
aşează pe solul determinismului de grup. Fac această remarcă întrucât
despre Duiliu Zamfirescu s-a afirmat răspicat că vorbeşte din numele
unei clase şi cu certe simpatii pentru acea clasă.
Reiau deci aceste observaţii de uz obştesc pentru a cerceta la
nivel textual şi îndeosebi contextual opera prozastică a lui Duiliu
Zamfirescu, autor înscris printre pionierii genului. Controversele nu s-au
stins dar, negreşit în evoluţia epigenă a lui, Duiliu Zamfirescu nu este
doar un deschizător de drum, ci chiar un anticipator. Şi credeţi-mă,
încerc să fac la rându-mi demonstraţia, nu voi relua argumentele, le veţi
180
descoperi, pentru cei care se vor încumeta să citească materialul acolo
unde el va fi publicat. La un neam de povestitori cultivând nuvela de un
pol, nota sarcastic Liviu Rebreanu îngrijorat că nu luăm lucrurile în
serios nici atunci și nici acum sau” pierzând cultul formei sub năvala
alergăturilor”, zicea Slavici într-un interviu dat în 1924, denunţând
mişcarea literară coborâtoare, Duiliu Zamfirescu încearcă şi reuşeşte ca
recunoscut prozator realist să propună o frescă a societăţii româneşti la
sfârşit de secol XIX. Toate manifestările vieţii au aceeaşi valoare, ne
asigură autorul Vieţii la ţară, şi cum arta se
datorează realităţii, aceasta din urmă fiind
lipsită de calităţi literare, doar arta de a spune
poate crea iluzia cea mai intensivă despre
realitatea vieţii. Sunt multe alte chestiuni pe
care aş fi dorit să le enumăr. Aş mai semnala
printre altele că el se pronunţă în numele unui
prezenteism şi poate-i mai puţin important că
modelul de umanitate, realitatea la care se
referă autorul nu puteau preveni, dau un
exemplu, războiul lui de independenţă, deşi
ordinea evidenţială a ciclului asta ar
presupune. În fine se pot vâna multe astfel de inexactităţi care sfidează
cronologia, să zic, obiectiv-istoristă, dar care nu deranjează logica epică
vorbind la modul sever. Trec peste alte chestiuni, aş mai puncta o altă
constatare, deşi nu-şi refuzau oarecare originalitate, mărturisea
Zamfirescu poetul într-o epistolă către Maiorescu în 1895, autorul nostru
era franc: Nu mă cred în stare de a le impune nimic. Totuşi, trebuie să
recunoaştem aici că fiind o personalitate de sinteză, oscilantă, Duiliu
Zamfirescu pare a fi nu doar semnatarul unui principiu epic în literatura
noastră ci şi cel dintâi scriitor cu program, iar prin romanele sale a
deschis pârtii şi a anticipat nişte direcţii care vor rodi îndeosebi în
segmentul interbelic. Şi o ultimă observaţie care mi se pare deosebit de
importantă pentru cei înrolaţi frontului revizuirilor:
Adevărata temă, spunea cândva Mihai Gafiţa, a creaţiei
prozastice a lui Duiliu Zamfirescu ar fi o amplă dezbatere despre
fericire. Sigur, constatarea nu sfidează adevăruri ştiute, el închipuie o
icoană a societăţii româneşti, reuşeşte o frescă socială, dar eroii săi
sunt în suferinţă, simt nevoia de a se întâlni, drama se insinuează, astfel
spus prozatorul ne invită, deschizând pagina analitică cum remarca
181
George Călinescu să pătrundem în acea stare, în cutele realităţii,
monografic, iar argumentul de
bază în această pledoarie ar
putea firomanul din urmă, cel
publicat în 1911, Scrisori
romane, roman epistolar,
colocvial, cum observa Ioan
Adam, dar şi în Jurnal de
călătorie, şi dacă ceva se
cuvine recuperat şi dacă Duiliu
Zamfirescu ne oferă o lectură proaspătă de rafinament pentru ca acest
din urmă roman ar putea fi argument solid. Trec peste ceea ce încercam
să demonstrez vizavi de ipoteza enunţată şi apropiindu-mă de final, aş
mai îndrăzni câteva succinte comentarii. Anul trecut am fost martorii
unei veritabile şarje editoriale, iată chiar am în faţă trei cărţi: Ioan Adam,
Al Săndulescu şi Mihai Cimpoi, Duiliu Zamfirescu în literatură şi ideea ar
putea fi nişte argumente de neocolit pentru cei care susţin că interesul
pentru Duiliu Zamfirescu este urcător.
Nu ştiu dacă lucrurile stau chiar aşa şi dacă nu ne-am putea întreba
precum Ioan Adam, care punea sub lupă etiologia legendei popularităţii,
să nu sesizăm acest decalaj între să zicem un interes exegetic
aparţinând unor fini cunoscători şi degustători ai operei din zona criticii,
rafinament interpretativ, abundenţa comentariilor sau flora exegetică
bogată şi pe de altă parte acel recul al lecturii de care pomeneam şi
care negreşit îl va atinge şi pe Duiliu Zamfirescu. Epoca noastră zisă şi
epoca dominată tiranic de cultura media, cum afirma intrând în post
lectură ca să preluăm vorba lui Matei Călinescu, ori opera fondatorilor
strivită şi de stratul îmbelşugat de comentarii şi aici desigur ne izbim de
clişeistica de uz didactic care a impus anumite adevăruri, deci opera
aceasta strivită de straturile de comentarii, practic se îndepărtează de
cititor, sau poate mai exact cititorul se îndepărtează de operă. Şi dacă
Nicolae Manolescu ar avea dreptate spunând că dacă noi nu am auzit
de un text înseamnă că nu există şi dacă butada pe care cei ancoraţi în
zona sociologiei aruncă ca argument suprem care spune limpede că o
carte nu există dacă nu e citită, ne întrebăm în ce măsură şi soarta lui
Duiliu Zamfirescu, repet, din unghiul sociologiei recepției, poate fi roză.
Pentru tot mai mulţi, iertaţi-mi acest adevăr inconfortabil, el va rămâne
un necunoscut, cu toate meritele indiscutabile şi cu toate argumentele
182
solide neapărat pe care noi încercăm să impunem statutul scriitoricesc,
într-un context în care să recunoaştem, este şi multă hărmălaie, în
floare şi mulţi care-şi zic scriitori de fapt nu sunt, în contextul în care în
Uniunea Scriitorilor s-a intrat cu turma şi criteriile valorice au cam fost
uitate, vin şi zic că soarta cărţii în general este vitregă şi mă tem că noi
cu toţii fiind captivii culturii media, suntem parte dintr-un fenomen
împotriva căruia mă tem că nu avem forţă, nu avem argumente să
luptăm. E vorba de ”mcdonaldizarea” culturii. Vă mulţumesc.
Gh.A.N.: –Doamna academician, am fi onorați dacă ne-ați rosti
câteva cuvinte.
Zoe Dumitrescu Buşulenga: – Eu nu
ştiam că am să ţin o comunicare, dar dacă tot
am venit aici, am gândit mult zilele acestea
asupra unui fapt de istorie literară. De ce a
fost atât de controversat Duiliu Zamfirescu în
calitatea sa de poet?. Pentru că în calitate de
romancier a fost acceptat ca atare şi
considerat ca un clasic. Făcea treapta din
Dinu Păturică a lui Filimon şi Slavici, către
romanul secolului XX, tetralogia lui Viaţa la
ţară, Tănase Scatiu, şi Ana, erau socotite romane fundamentale şi
pentru asta era socotit printre clasici. Îl aveam printre clasici la vremea
când eram liceean. Acum nu mai e printre clasici, nu mai ştiu dacă
figurează în programa analitică. Am impresia că nu. Deci problema era
aceea a poeziei. Ce-i cu poezia lui Duiliu Zamfirescu şi de ce Duiliu
Zamfirescu a oscilat aşa de ciudat între Maiorescu, între Macedonski,
între Mihai Dragomirescu şi Petraşcuş.a.m.d. Ce motive au fost ? A
publicat primele mari poeme, la Macedonski în Liberatorul, până atunci
o prietenie extraordinară cu
Maiorescu, foarte frumoasă
de pe urma căruia avem o
corespondenţă remarcabilă,
ca între două spirite cu totul
superioare, pe urmă a trecut
dincolo, la un fel de
neoclasicism amestecat cu
modernism la Petraşcu, la
Arta şi literatura română.
183
Ei, de ce toate lucrurile acestea, ce s-a întâmplat cu el ? Trecea
dintr-un loc în altul ? Nu. El acasă a primit o foarte serioasă şi temeinică
cultură greco-latină, cultură clasică. Pe de altă parte cultură franceză.
Era la curent când a intrat în lume, ştiţi că a fost întâi magistrat, pe urmă
avocat, pe urmă a devenit diplomat. Când a ieşit în lume era înzestrat,
era înarmat cu cultură frumoasă greco-latină fără de care să ştiţi
niciodată nu poate nimeni deveni un autentic intelectual, îmi pare rău că
nu se mai face greacă şi
latină dar fără astea,
cultură nu se face. Deci
avea asta. Avusese infor-
maţii foarte bune în casa
părintească şi despre poeţii
anteriori, despre cei pe
care Eminescu îi pomenise
în Epigonii, francezii cum
erau cunoscuţi şi mai cu
seamă erau cunoscuți un
fel de simbolişti contemporani. Mi-aduc aminte, şi mama mea citea pe
Albert Semain, un simbolist mărunţel. Dar viaţa lui diplomatică l-a
proiectat în Europa. L-a proiectat în Europa şi acolo s-a trezit la o
răscruce de curente şi de tendinţe, care nu că se înfruntau, dar care
aduceau fiecare altceva. Sau cereau, mai degrabă, altceva. Ei bine
răsunetul acelor curente şi tendinţe pe care le-a întâlnit în lunga lui
carieră europeană Duiliu Zamfirescu s-au răsfrânt în aceste oscilaţii ale
lui şi în aceste alergări dintr-o parte în alta. Pentru că ceea ce se
petrecea pe plan european aveau un ecou european destul de slab şi la
noi. Se trecea de la clasicism la romantism şi un neoclasicism, la
parnasianism şi la simbolism şi la noi lucrurile sigur aveau un ecou mai
slab şi se întâlneau neadecvări la fiecare întrebări.
Ce a întâlnit Duiliu Zamfirescu în peisajul european era momentul
să zicem aşa al morţii romantismului cu prelungirile lui. Parnasienii erau
încă în floare, adică cei care cântau obiecte, monumente, cu eleganţă şi
cu solemnitate extraordinară, monumentele trecutului. Simbolismul
începea să mijească frumos, în Franţa evident cu nobilele inițiative, un
nou clasicism care l-a impresionat, de ce, pentru că el avea cultura
clasică şi atunci neoclasicismul rămăsese undeva, gândiţi-vă de pildă la
toată seria de poeme scrise în Grecia, Pe Acropole, La Misolonghi
184
ş.a.m.d.. Însă cele mai multe înrâuriri le-a primit din partea Italiei, trecute
prin sita italiană, cernute prin sita italiană. El acolo a întâlnit de pildă
mormântul lui Shelley în cimitirul protestant, lângă locul lui Celsius este
mormântul lui Shelley.A devenit expresiv un sceptic?
Expresiv pentru ce ? Pentru, aş zice, scepticismul său profund, el
nu era un pesimist de tip schopenhauerian, nu, dar avea un scepticism
profund în ceea ce priveşte existenţa binelui şi răului în lume şi nu avea
credinţă. Se întreba tot timpul ce se întâmplă după moarte şi întreabă
tu, care eşti acolo, ce poţi să-mi spui despre ce se întâmplă acolo, e
ceva, nu e ceva.
Deci Schelly este un ecou romantic primit prin intermediul,
probabil, nu ştiu dacă ştia englezeşte, dar oricum îi va fi citit şi era
deopotrivă încântat de frumoasele lui poeme neoclasice închinate Italiei,
sau poemul închinat Isabelei, şi atâtea şi atâtea.
Să nu uităm, Sorenze era o localitate în care stătea cu predilecţie
în timpul vacanţelor de vară. Veneţia era pentru el punct de vedere
absolut, aşa încât acest poet foarte sensibil şi din pricina asta chemat
de toate curentele… momentul în care se încrucişau, cum spun, din
Franţa Giosue Carduci, Leopardi era romanticul pe care-l şi cântă, cântă
pe iubita lui. Carduci se pare că l-a şi invitat în oarecare măsură… Deci
neoclasicul îl cântă şi-l slăveşte într-un poem. Aşadar el priveşte toată
Europa zice aşa într-un fel de, nu vreau să dau un sens peiorativ
cuvântului, ecletism, dar mie nu mi se pare că este vorba de ecletism,
mie mi se pare că este vorba de o sinteză, o sinteză pe care Duiliu
Zamfirescu izbuteşte s-o facă din spirit românesc pe fundal european.
Şi aici mi se pare mie că văd, că întrevăd, acea capacitate caracteristică
poporului român pe care eu o îmbrăţişez şi o subliniez întotdeauna,
capacitatea de a sintetiza între epoci, între etape şi de istorie şi de
cultură. Noi, ortodocșii latini suntem legaţi de Europa în mod esenţial.
(Aplauze….)
***
Gheorghe Andrei Neagu: –Bun venit tuturor, bine ne-am regăsit.
Câteva anunţuri înainte de a începe propriu zis. Decontările se fac la
restaurant, după masă, aşa că, n-aveţi nici un fel de emoţii că totul e
aranjat. Tot acolo, cei premiaţi cu bani sunt rugaţi să-şi pregătească
seriile de buletin şi pixul pentru a iscăli, ca să ne putem justifica
185
contabiliceşte. În deschidere, poeţii Carolina Ilica şi mai vedem cine, o
să vă transmită din sufletul lor un cuvânt, un salut. Îmi permit să o invit
pe doamna Ilica pentru a începe aşternerea pe suflet a poeziei.
Carolina Ilica: –Doresc să vă spun că mă bucur că am fost
invitată, îi mulţumesc domnului Gheorghe Neagu pentru invitaţia pe care
mi-a făcut-o. Dacă ar fi să spun ceva,
aş spune următorul lucru: după 1989
ne-am trezit dintr-odată liberi, şi mulţi
dintre noi n-au ştiut ce să facă poate cu
libertatea câştigată. Iată că sunt
oameni în ţară, şi sunt mai mulţi scriitori
în ţară care au iniţiat festivaluri
naţionale, internaţionale, în aşa fel
încât practic au creat nişte instituţii.
În al doilea rând vă felicit pentru
faptul că nu v-aţi uitat scriitorii. Duiliu
Zamfirescu, după cum ştiţi mai bine dumneavoastră decât mine, a fost
un precursor în multe privinţe, mai ales în romanul românesc, a încercat
prin Neamul Comăneştenilor să facă o replică, să zicem aşa, la Război
şi pace, la un mare prozator rus pe care îl îndrăgea şi despre care a
scris de multe ori. Și dacă n-a reuşit el în vremea lui, poate că aşa
trebuie câteodată să mai aşteptăm… Aşa a aşteptat şi istoria literaturii
noastre, să vină un Rebreanu, un ardelean, scuzaţi-mă, spun asta cu
multă mândrie, pentru că sunt ardeleancă, sunt moaţă. A trebuit să
împlinească acest vis al lui Duiliu Zamfirescu. Dar el a mai lăsat ceva,
mai ales prin Tănase Scatiu. A lăsat o tipologie care poate s-ar potrivi în
ziua de astăzi foarte multora dintre români, din păcate. M-a luat pe
nepregătite domnul Neagu, dar să încerc să vă spun şi eu despre faptul
că la Curtea de Argeş, de 7 ani de zile ţinem un Festival internaţional de
poezie, împreună cu scriitorul Dumitru M. Ion, care, prin întâmplare de
la Dumnezeu sau pământească, este soţul meu, şi împreună am putut
să întemeiem o Academie internaţională. În fiecare an primim numai doi
academicieni, un străin şi un român, suntem foarte exigenţi, vrem să
facem ceva foarte temeinic, vrem să lăsăm ceva în urma noastră, în
afară de cărţile noastre propriu-zise. Şi la această ediţie au confirmat
sosirea scriitori, poeţi, deci din 29 de ţări. Frenezia şi oboseala pe care
o au organizatorii acum aici, nouă poate că ne este mai greu, fiindcă vin
foarte mulţi străini, dar mă bucur că unii dintre oaspeţii noştri la festival
186
iată-i aici în sală, Vasile Tărâţeanu, de la dvs. de aici, Dumitru Pricop,
Casian Maria Spiridon, şi cred că de-a lungul anilor vom putea să-i
invităm pe toţi poeţii importanţi din România să treacă pe la festivalul
nostru. Dintr-o carte care se numeşte Scară la cer, şi care are poezie
creştină, zic eu, vreau să citesc cea mai scurtă poezie de aici, pentru că
se potriveşte cu zona dvs., cu zona mioritică a dvs. Această carte mi-a
fost prefaţată de Preafericitul patriarh Teoctist. Poemul meu se numeşte
Turme singure pe deal.
Eu cred că Dumnezeu şi acum păstoreşte turme albe de miei,
Dar îl văd numai în mieii cu care vorbeşte şi treimile frunzelor de
trifoi.
Dintr-o carte de sonete perfecte aş vrea să vă spun un sonet care
se numește Norii, pentru că înainte de a ne prinde ploaia, mă uitam la
nucul din curtea bibliotecii și la norii care se îngrămădeau pe cer și
atunci mi-am amintit şi de acest sonet.
Norii
Mă pot uita la nori o zi întreagă
Uşori sau grei: stătuţi sau mergători…
Și-o zi întreagă pot privi la nori:
Se leagă, se dezleagă, iar se leagă.
Ori îi vedem- ori nu îi mai vedem
Ei sunt aici, acolo, mai departe…
De unul singur, mulţi, ori în tandem.
Nervoşi sau calmi: înlănţuiţi sau liberi
Ireversibili
Dar şi reversibili:
Se varsă, uşuratici, unul în altul
Cu voluptate prind şi scapă luna:
Cum se desfată, de întotdeauna
Bărbaţii cu femeia,
Femeia cu bărbatul.
187
Gheorghe Andrei Neagu: –Mulţumim Carolinei din tot sufletul,
am vrut să spargă gheaţa domnia sa pentru că are experienţa unui
festival internaţional. Şi îl rog pe un alt poet internaţional, pe Gătăianţu,
de la Novisad, pentru că şi el are experienţă, e om şi de radio, şi de
media, îl rog să vină să ne transmită ce crede el că merităm noi în
această clipă. Te rog!
Ion Gătăianţu: –O poezie.
Biografie oprită
Trupul tău nu poate fi
supravegheat
De nici un serviciu secret din
lume
Nici iubit până la capăt de vreo femeie
Nu te poţi ascunde în nici un misterios scenariu
Personaj neidentificat, o legumă bătrână,
Erou principal al unei biografii oprite,
Un clovn dezamăgit în teatrul absurdului.
…
Dumitru Pricop: –Spun și eu o poezie. Scrisă de mine. Dacă nu
mă credeți, puteți fluiera.
Nu credeam să învăța muri vreodată
Pururi tânăr, înfășurat în mantia-mi
Ochii mei lăsam visători la steaua
singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale,
Suferinţă tu, dureros de dulce,
Vino iar la sân nepăsare tristă
Ca să pot muri liniştit
Pe mine mă apără Mihai Eminescu, fiindcă fără el suntem nişte
amărâţi.
Teodora Fântânaru:–Niciodată această bibliotecă estivală nu a
fost mai plină de oaspeți ca astăzi.
188
Se anunţă o după-amiază foarte
plăcută, sper, după-amiază culturală, aşa cum
de asemenea îmi place să cred că nu s-a mai
întâmplat la această bibliotecă estivală şi
pentru că eu n-am să spun foarte multe
cuvinte, lăsându-l pe dl. director Gheorghe
Neagu să facă prezentările şi precizările de
rigoare, mă opresc doar două minute pentru a
vă prezenta oarecum cu rostirea neofitului
ceva despre Duiliu Zamfirescu redactată în
revista Lector, la care a lucrat o echipă destul
de mică condusă de domnul Gabriel Funica pe care îl rog să vină lângă
mine şi pe care de asemenea…
Gabriel Funica: – Mulţumesc. Voiam doar atât să vă spun că
revista Lector este mai mult de specialitate dar care acordă suficient
spaţiu, unde şi-au găsit materializarea prin promptitudinea cuvântului
scris aceia care, în cele din urmă ne vor da o notă onorabilă de trecere.
Vă mulţumesc.
Gheorghe Neagu: –Și eu mulţumesc în special omului care ne-a
ajutat să scoatem toate lucrările acestea, domnul Ailincuţei, aici de faţă.
Vedeţi cât e de frumos şi de tânăr, tot aşa face şi ceea ce vedeţi pe
mesele noastre. Eu am să prezint o casetă liliputană, un experiment,
poate să fie de interes pentru bibliofili. Din cei 40 de membri cât numără
Asociaţia Zamfirescu, a scos acest gen de casetă, în care se află 16
membri cu tot atâtea volumaşe. Un singur volumaș face excepţie, acolo
unde e vorba de tinerii din Basarabia, de unde sunt 4 elevi veniţi la
liceele noastre, care scriu minunat şi pentru care nutresc un respect
deosebit. Am zis că merită să fie alături de noi, că trebuie să îi şi
sprijinim pentru sporirea graiului
românesc şi dincolo de fruntariile actuale
ale naţiei noastre. Un alt volum despre
care vreau să vorbesc, este volumul
Bişniţarii de metafore.
O să vedeţi un tânăr încă elev, e
aici de faţă, Cătălin Boacnă, ridică-te în
picioare, te rog frumos… Acesta este
autorul volumului. Vă spun că e este un
189
volum ciudat, al generaţiei lui, cu un limbaj de excepţie, o imaginaţie
debordantă.
Eu sunt convins că despre acest autor vom mai avea ocazia să
vorbim, ca despre un fel de Marques al românilor, nu exagerez, şi vom
avea, cred, bucuria, să-l vedem înflorind şi pe alte meleaguri. Aproape
sunt convins că el poate izbândi prin ideea de românitate, ce are el aici
este mai deosebit încât să facem servicii nu numai limbii ci şi chiar
europenilor, pentru că el este mult mai viu decât ceea ce se premiază în
ultima vreme pe la diversele concursuri internaţionale. Cătălin Boacnă
tânărul îi contrariază pe cei mai bătrâni. Iată că alţi bătrâni îl aplaudă. Şi
dacă te-a aplaudat Mitică Pricop înseamnă că-ţi merge bine.
Ștefania Oproescu:- Mitică aplaudă cu ironie!
Gheorghe Neagu: –Sunt ferm convins că după ce lecturaţi, vă
puteţi pronunţa dacă am dreptate sau nu. Am avut norocul ca
majoritatea lucrărilor să le cam ştim, că le-a citit în cenaclu şi ne-a uluit.
Bişniţarii de metafore pentru mine personal înseamnă foarte mult. În
continuare, am să rog să vină la microfon, pentru Nunta continuă, a lui
Ion Panait, pe criticul Viorel Dinescu.
Dumitru Pricop: –Nu-i ca Marques dar e un poet!
Gheorghe Neagu: –Mitică, dacă vrei să faci glume sau să râzi de
munca altora, putem să o facem mai târziu.
Dumitru Pricop: –Nuu, vai de mine! Dar nu e Marques…
Gheorghe Neagu: –Viorel Dinescu, te rog să vii atunci, pentru
Ion Panait.
Viorel Dinescu: – Stimaţi prieteni, onorat auditoriu, iată-l pe
poetul Ion Panait la cea de-a zecea carte, carte se numeşte Latifundiile
trădării, care a apărut la editura Zedax din
Focşani. Deja sunt cam 3 ore de când a ieşit
de sub tipar cartea, care cuprinde 96 de
pagini, având ca redactor pe Valeriu Anghel.
Avem 3 secţiuni, Complicitate barbară cu
viaţă, Dezmăţul clipei şi În căutarea
inconfundabilului, secţiuni urmate de nişte
poeme din care o să vă citesc imediat.
Cartea apare cum spuneam, la editura
Zedax. Coperta, să nu uităm, pe Valeriu
Anghel, copertă care este destul de inspirată.
190
Despre Ion Panait n-am să spun prea multe, pentru că de-a
lungul timpului singur s-a vândut cititorului prin următoarele apariţii. Iată-
l în 1970, debutând la editura Albatros cu volumul de poezii Noaptea
unde mă închin, apoi la editura Eminescu in 1983 apare volumul
Dezrobirea de pământ, Memoria clepsidrei la editura Cartea
Românească în 1987, Vina pentru Roberto, editura Porto Franco Galaţi,
în 1990, Simple poeme, la editura Junimea în 1991, la editura Salonului
literar, în 1998, Bonjour tristesse, editura Salonului literar, 2000, La
marginea curcubeului, şi altele. Iată deci cele câteva cărţi pe care vi le-
am amintit şi astăzi avem Latifundiile trădării. Despre poezia lui Ion
Panait au scris destui critici din ţară. Am selectat câteva vorbe scrise de
criticul Mircea Dinutz, poetul Mitică Pricop şi în final voi expune şi
părerea lui Gheorghe Istrate despre care toată lumea sigur a auzit. Iată-l
aşadar pe Mircea Dinutz, care spune că poezia lui Ion Panait este a
unui vizual fantast, creator al unui univers liric bine particularizat,
străbătut de tristeţi şi obsesii devastatoare. Îmbrăcat în armura
melancoliei, Ion Panait se înfăţişează la judecata de apoi a poeziei
româneşti ca unul dintre cei mai înzestraţi elegiaşti pe care îi avem. Şi
mai la vale, Dumitru Pricop spune: nu întâmplător numeroși critici literari
de azi şi-au pus iscălitura în dreptul cărţilor scrise de Ion Panait, în cei
aproape 40 de ani de metaforă. Poezia lui suspină religii şi miresme,
culori şi sacralizări, într-o inimitabilă, demnă de un mare vrăjitor al
cuvintelor, şi expresiilor de durată adeseori memorabile. Şi, Gheorghe
Istrate spune, citez: „Ion Panait s-a aşezat definitiv în literă, abia după
ce a grefat Marea Neagră pe trunchiul munţilor tutelari şi totodată tragici
ai Mioriţei vrâncene. Am intuit că nu numai un descendent de nobleţe
grecească, Panait, de rădăcină şi extracţie antică, mai poate avea
acces la harfele metaforei, pe care încă mai curg melodioase degetele
lui Orfeu. Poezia lui Ion Panait imnizează. Ea este însă un ceremonial,
în augustul simţirii. Ea sublimează şi oferă stări şi însemne regale până
şi în cea mai sfioasă metaforă. Ea cristalizează adeseori gândurile
subtile dispuse în miză Orientală”. Cartea spuneam apărut la editura
Zedax, patronată tot de domnul Gheorghe Neagu.
În preajma Rusaliilor
Lângă marginea viselor
cu suferinţa clipei pe buze,
191
dulci reverii de ev mediu
Păreai un înger apropiat.
Cămaşa albă de camuflaj a amiezii
Te-am cuprins într-un gând înşelător al păcii
Ce se întinde peste atât nenoroc
Când mă vei vedea orb şi trist.
Domnule Panait, felicitări şi mulţumim pentru atenţie.
Ştefania Oproescu: - Poate ar trebui să fim un pic mai atenţi la
nuanţe. Cu toţii, și cei mai de elită şi cei mai de rând. Cu permisiunea
dumneavoastră am să citesc, pentru
că, oricât de obişnuită aș fi cu
asistenţa, asistenţa emoţionează,
apoi scriitorii, după cum s-a văzut, au
darul şi harul de a puncta spusele cu
replici spontane peste care, nu
oricine are puterea să treacă cu
nonşalanţă. Şi ca să nu mă împiedic,
îmi dau cuvântul. Despre Constantin
Ghiniţă, pe care îl numesc Logodnicul
orei patru.
Volumul Nunta continuă a poetului Constantin Ghiniţă apărut la
editura Zedax 2003, nu este un volum de poezii şi poeme ci un volum
de incantaţii, de rostiri la ceas de taină, într-o exorcizare a propriului eu,
bântuit de spirite care-l îndeamnă necontenit la întoarcerea acasă.
Logodnicul orei patru traversează nuntirea cu verbul în încercarea
tulburătoare de ieşire din amintire, ”urcând Golgotele sufletului meu am
înţeles pentru prima oară ce vrea să însemne verbul”. Şi iată-l acum
urcând nu fără sacrificii încă o treaptă pe scara de serviciu, devenind în
urcare mai puţin atent ”ieşeam din tot şi deveneam parte”. Poetul
găseşte împăcarea cu acel soi de cârtire, cu acel păcat al gândului, pe
care le converteşte frumos. Mi-am privit trupul sub stele şi dacă
altădată, oare când altădată, mi s-ar fi părut strâmb şi dizgraţios, acum
mă găseam frumos, o, dacă aţi înţelege, dacă m-aţi înţelege, eram
frumos, prieteni, frumos şi întreg.
Citind rostirile poetului ai sentimentul iluminării venită nu din haos ci din
întrupare, nu din necunoaştere ci din suferinţa care cutează să
străpungă zidul spre aflarea semnelor. Şi sentimentul că deja este prea
mult, fiecare pagină cere după lectură un timp de odihnă de parcă totul
192
a fost pus concentrat în esenţe halucinante, în magia imaginii de care
cu greu te poţi desprinde. Ca orice creator adevărat,
Constantin Ghiniţă oferă şi
dezlegare la intrarea în laboratorul
creaţiei.
Tu, închisul ochilor,
haide intră şi uită-te
cât de mult am murit
în ultima vreme.
Nu ştim de cât de mult va fi murit
poetul strivit de continuitate şi devorat de
tenacitate. Poate nici el nu ştie. Cu
siguranţă însă se află într-o anume stare în care cuminţenia lacrimei n-
are nici loc, nici somn.
Nu-i plictiseală Doamne
Şi nici leac
În starea mea
Pe scara de serviciu
Şi gândul nemilos că-i prea devreme
Să-mi devină suferinţa viciu.
Dar nu-i deloc aşa, pentru că
poetul n-a bătut în zadar la porţile
cetăţii, şi oricât de mult l-ar fi costat
această batere, i s-a deschis iată
poarta spre sine, spre acel acasă,
către care urcă sângerând treaptă
după treaptă.” O catedrală de dor a
început să se înfiripe înlăuntrul meu
ca şi cum cineva mă tot căuta
alergând prin mine cu lumânări
aprinse”. Neîndoielnic, Constantin
Ghiniţă a zărit lumina, şi nu va părăsi calea până nu se va întrupa în ea.
Abia atunci logodnicul va deveni mire, atunci când restul nu mai
contează, atunci când vine albul ca o mireasă anunţând Nunta
Continuă.
193
Virgil Răileanu: – Acum câteva zeci de ani, cele mai frumoase
cuvinte despre Ghiniţă au fost spuse de Valeriu Anghel: Îndrăznind să
se nască într-o zi de duminică, autorul pluteşte ca o umbră gânditoare
pe sub zidurile cetăţii, în orice caz nu pe scara de serviciu a acesteia.
Acest poem mi-a fost dedicat mie şi mă bucur. De unde cu amărăciune
spune că a încercat să intre în rând cu lumea. Poezia sa depăşeşte
condiţia unei existenţe casnice pe care, ridicându-şi postulatele vieţii, n-
o ignoră şi încearcă să atingă actul creaţiunii însăşi. Studiile teologice
urmate la Sibiu fac din Constantin Ghiniţă un liturgic înfricoşat de
afişările interioare, în faţa divinităţii
putând ajunge cu tâmpla încărcată
de îngeri pentru a ne spune apoi că
suntem clipa eternă, unde moartea
nu este altceva decât zidul pe care
vom sări în lumină.
Zbătându-se arghezian între
credinţă şi tăgadă, vă aduceţi aminte
versul arghezian „Vreau să te pipăi
să urlu”, realizează în felul său
contactul cu puterea supremă, ca
sens al prostiei noastre pe pământ.
De cele 4 anotimpuri care îmbracă
succesiv cetatea, Constantin al Dorului, aşa cum l-a numit marele poet
absent între noi în această seară, Gheorghe Istrate, cum se
autodefineşte într-un verset, iubirea care-l subjugă total, pentru că
pregătindu-se pentru un drum fără întoarcere, poetul nu mai are decât o
dorinţă: ”nechemat, nerostit, pedepsit chiar să rămână măcar răsăritul
celui de-al cincilea anotimp”. Am să mă întorc acum să vă spun că
Constantin Ghiniţă este expresia grafică a unui amurg fastuos levitând
în spaţii celeste. Fraza pare căutată şi este şi aparţine lui Gheorghe
Istrate. Esenţa ei este pur religioasă, aşa cum măduva osuară hrăneşte
catapeteasma unei lucidităţi. Poeziile lui sunt epurate de aproape toate
adierile cărnii şi ale suferinţei, fie lamentouri sângerând între credinţă şi
tăgadă, între Dumnezeu şi umbra lui prăbuşită în săbiile întrebărilor
omeneşti. Această carte nu este cum s-ar părea un labirint al căutării ci
un exod al lamentaţiei crepusculare. Un hiatus lumesc între divinitorii
glisând printr-o încercare supremă şi tragică a ludicului în spiritul pur, în
Dumnezeu. Poeziile lui sunt născute din însăşi marea interogaţie a lumii
194
vechi şi noi, din dreptul fiecărui credincios de a judeca lucrarea lui
Dumnezeu cu tentaţia minimei răzvrătiri.
Florin Paraschiv: –Aflu că se poate crea
vreo confuzie. Foarte bine a spus dl. Dumitru
Pricop, a început cu mine, nu ? Că se spune că
Paraschiv ar putea fi mai mare decât Cioran.
Doamne fereşte! De aici mai este un pas.
Cineva a auzit asemenea grozăvie, iar eu îmi
închipui că nu sunt în nici un caz.
Adică vreau chiar să spun că Cioran era
între autorii mei preferaţi atunci când nu era
pomenit pentru… Restul sunt glumiţe, cinisme
de serviciu, mofturi, uite unde-i marele Cioran…
Una din prozele Marianei Vârtosu putea să treacă foarte bine ca
moto această vorbă a lui Cioran. Volumul său are mai multe proze, de
diferite întinderi şi una dintre ele merita poate acest moto. Adică
autoarea îmi place.
În primul rând o vorbă pentru colega din sine. Mariana Vârtosu,
vreau să vorbesc întâi despre ea şi apoi despre poem, aşa se cuvine.
M-am autoplanificat pentru amândouă şi nu se supără domnul
Gheorghe Neagu, vorbesc întâi despre sexul slab şi frumos.
Deci colega noastră
Mariana Vârtosu îmi inspiră
simpatie şi respect, în primul
rând pentru deosebita sa
loialitate. N-am să cad în cursa
de a o compara cu scriitori mari.
Domnia sa este sau poate va
deveni atât de magnifică pe cât
doreşte sau cât dorim noi pentru
dumneaei. Nu dau nume.
Domnia sa bine face la un moment dat, într-un context oarecare
pomeneşte nişte nume mari, inclusiv unul mai puţin pomenit în
România, Doctorov, foarte rar…, afară de Dan C. Mihăilescu nu prea
mai ştiu cine…. Cred că doar aici, colegul Pricop, marele nostru coleg,
are dreptate în principiu, că nu trebuie să ne hazardăm în comparaţii din
astea zguduitoare. Eu spun ţie că semeni cu cutare, tu fireşte îţi
aminteşti măcar până la anul, şi tu eşti foarte mare, toţi suntem foarte
195
mari, suntem o ţară genială. Nici măcar numai ca poeţi. În toate genurile
suntem genii. Eu pomenesc dacă mi se întâmplă să fac greşeala, nişte
nume mari, nu pentru că noi semănăm cu ei, nu pentru că măcar vom
deveni pe viitor ca ei, ci pentru că tot timpul trebuie să ne referim la
aceste repere. Dacă luăm nişte repere, luăm într-adevăr pe cei foarte
mari şi numai în acest context mi se întâmplă şi mie, în intenţia mea,
dacă spun Cioran, spun nu pentru că
noi îi depăşim, ci pentru că sunt
reperele noastre, stelele noastre
polare, nici mai mult nici mai puţin
decât altele. Colega noastră, deci, este
foarte loială în ce scrie pentru că poate
nu acoperă întotdeauna, poate nu se
supără, dar are slăbiciuni stilistice,
poate unele sunt greşeli de tipar
nepuricate la timp. Câteva am prins.
Sunt slăbiciuni, nu definesc un autor
sau autoare. Autoarea are foarte multă bună-credinţă, exact buna-
credinţă cu care vine între noi şi scrie cu foarte mult umor, e o parte a
operei domniei sale. Cum descrie adunările publice cu un ochi foarte
maliţios şi cu nici un fel de supărare, cu perfectă bună-credinţă. Ne
purică pe toţi, mie, îi sunt recunoscător că mi-a spus că odată am bătut
câmpii. Şi era adevărat. Nu eram în formă sau eram în forma mea
obişnuită. Eu îi sunt recunoscător, exact această bună-credinţă m-a
captat în ce mă priveşte. Aceeaşi bună-credinţă spune cuvântul în
proză. Deci nu proza este genială, ci proza este foarte cinstită.
Adrian Dinu Rachieru: –…O plachetă, nu divulg încă titlul, o
plachetă ce urmează altor câteva apariţii, începând cu un volum care a
stârnit ecouri bogate la vremea lui, e vorba de Ora de poesie, volum
care apărea în 1989, şi care n-a trecut neobservat, în sensul că a
beneficiat de o recoltă critică de invidiat. Despre acea carte care a avut
o întâmpinare sărbătorească s-au pronunţat critici din prima linie, şi
dacă de pildă Nicolae Manolescu, dibuia în Virgil Panait, un poet
adevărat, de o mare inventivitate, dacă i s-au recunoscut ludismul,
ironia, sentimentalismul, gravitatea, un ciudat cocteil, dacă Eugen
Simion observase teatralizarea melancoliilor la acelaşi, dacă alţii au
vorbit despre locuirea în intertextualitate despre ploaia metaforică,
despre inteligenţă şi polemism, descoperind în poet şi un cititor vigilent.
196
Paradoxul poate ar fi că alţii,
încumetându-se să atace această
specie, subspecia poemului scurt,
avem şi în Banat un caz, un poet
foarte bun, e vorba de Octavian
Doclin, sau de Olga Neagu, altă
poetesă care din păcate s-a retras
într-o tăcere editorială de
neexplicat, ei însă mergând pe
linia unui productivism şi în special
de unii vorbesc, Virgil Panait, iată, după acel debut fulminant, mai de-
grabă şi-a oferit o pauză lirică, deşi acum probabil şi ştiţi şi contabilitatea
mea nu este inedită, el se află la al patrulea volum, repet, un volum cu
un titlu cel puţin ciudat, un titlu capcană, Poemul precum actul sexual.
Un titlu care poate părea, la o rapidă ochire, plierea pe o anume modă,
fiindcă la noi în special valul 2000 cultivă cu frenezie o astfel de lirică,
care a plonjat în impudoare, dar care, după mine, este un titlu în răspăr
ales, fiindcă Virgil Panait nu ţine să provoace scandal, nu vânează ecou
mediatic, şi într-o vreme care flutură ca deviză ideologia divertismentului
şi consumerismul, el ne propune acest titlu poate cochetând cu
deriziunea care face modă şi atâtea victime…
Nu știu în ce măsură aduce în balanță și argumente valorice,
despre asta se poate discuta. Mai degrabă propune o rețetă care iată,
văd că e urmată de foarte mulți și față de care, o revistă precum Oglinda
literară- constat că număr de număr ia atitudine-, în sensul că la acele
„bip-uri„ care sunt menționate la topul alcătuit de focșăneni, apar astfel
de eșantioane lirice cel puțin dubioase, ultima victimă, dacă nu mă înșel,
este Elena Vlădăreanu, pentru care sexul se zbate ca o „găină tăiată”.
Închei şi acest citat… Eu încerc totuşi să propun o discuţie în
contratimp, fiindcă, repet, cartea lui Virgil Panait nu este deloc ceea ce
aţi fi tentat să credeţi că e, şi dacă e să-l credem chiar pe poet, zice el
într-un loc, vrea să excite textul. Poate că aşa se şi întâmplă, poate că
vânează un iz comercial, fiindcă zice în altă parte: „poetul este un
comerciant şi se cam eschivează la impozitul pe metaforă şi practică
evaziunea sexuală”. Despre condiţia poetului pot spune foarte multe.
Virgil Panait ne şi oferă câteva piste interpretative, ar fi şi un posibil
parior, în sensul că goneşte după cai verzi pe pereţi, poate fi şi un urlet
de unică folosinţă şi iată, toate disperările şi falsităţile ca şi puseele de
197
luciditate, în această casă a poeziei pentru care moartea este tocmai
purificarea.
Repet, am găsit multe poeme memorabile aici, versuri reuşite şi
ca să fiu exact înţeles şi ca să încerc să vă conving că totuşi titlul este o
capcană, vreau să vă asigur că poetul îşi dezvăluie fondul romanţios,
sentimental, vorbeşte de iubirea templu, o chestie care se pare că nu
mai e pe gustul peisajului liric, mai degrabă închipuie un portret robot al
disperării şi poetul dependent de ruinuri, să fim atenţi la această
sintagmă, invocă obsesiv o doamnă brună care poate fi, fireşte, şi o
furtună, dar care mai degrabă adăposteşte exilul divin al minciunii, ca
să-l citez. Întâlnim aici versuri remarcabile, jocul măştilor, iubirea ca
toxică imaginaţie şi mai ales splendidu-i vers care defineşte tăcerea, un
poem scris cu cele mai frumoase cuvinte.
Ştefania Oproescu: –Despre Florin Paraschiv. El este o voce
autentică în eseistica românească şi
îndrăznesc cu toată spaima să spun că
şi nu numai, într-un timp în care condiţia
umană nu e mai adâncă, citez: „decât
fântâna timpului, un fond de tout, care
iată minunea, nu mai inspiră frisoane” .
Fără să se dezică de era informaţională
în care se afşă de voie, de nevoie,
autorul rămâne vieţuitor în galaxia lui
Gutemberg, de unde transmite spre
civilizaţia virtuală, cucerită de cultura
divertismentului. Citez: „Se conturează o simbioză periculoasă a
civilizaţiei şi culturii, într-o geometrie atitudinară, în care cetatea, forumul
civic, nu mai dirijează mentalul colectiv..” Ca să prezint cum se cuvine
cartea lui Florin Paraschiv, ar însemna că comit un nou eseu. Desigur,
n-am s-o fac.
Am să menţionez doar că o mare parte a eseurilor au fost
lecturate de autor în serile de cenaclu Duiliu Zamfirescu şi au fost
publicate în revista Oglinda literară şi Gazeta Vrânceană.
Părerile membrilor cenaclului prezenţi şi la această lansare îi sunt
cunoscute autorului, de aceea nu-mi rămâne decât să vă invit să fiţi
parteneri de lectură a acestor esenţe concentrate de autor în timpul său
de veghe. Nu vreau să închei fără să amintesc tristeţea autorului şi a
noastră deopotrivă. Aceea că Florin Paraschiv îşi vede cu greu scrierile
198
cuprinse în volum, aşa cum i se cade unei autentice valori. Se vede
treaba că în galaxia sa pătrund greu şi banul şi interesul.
***
……………………………………….
Gheorghe Andrei Neagu: –Următorul premiu pe care revista
Oglinda literară îşi permite să-l acorde, este premiul domnului Al. Florin
Ţene, de la Cluj. Dragă Florine, dă-mi voie să te pup, să-ţi dau un
tricolor, să i-l duci lui Funar. Aceasta este pentru tricolor şi acesta este
plicul.
Al. Florin Ţene: –Mulţumesc!
Gheorghe Andrei Neagu: –Un alt premiu pe care vrem să-l dăm
lui Constantin Ghiniţă, pentru volumul Nunta continuă.
Premiul pentru cea mai bună poezie publicată în revistă în anul
2003 se dă domnului Leo Butnaru. Din
diasporă acordăm următorul premiu
domnului Vasile Tărâţeanu.
Vasile Tărâţeanu: –Am numai o
mică observaţie. Nu din diasporă, pentru că
nu mă consider în diasporă.
Gheorghe Andrei Neagu: –Am fost
sprijiniţi în tot ceea ce am făcut în acest festival, trebuie să înmânez un
premiu, dar fără plic de data asta, Consiliului Judeţean Vrancea, şi o rog
pe d-na senator să-mi dea voie s-o pup.
Un premiu pentru domnul primar al municipiului Focşani, pentru
modul în care ne-a fost alături la acest festival.
Decebal Bacinschi: –Doamnelor, domnilor, în primul rând vreau
să mulţumesc pentru acest premiu, în al doilea rând vreau să vă
mulţumesc dvs., că în aceste zile de sărbătoare ale Focşaniului sunteţi
alături de noi. Ceea ce vă doresc, vă doresc sănătate, fericire şi să ştiţi
că suntem alături de dvs. Vă iubim. Mulţumesc frumos.
Gheorghe Andrei Neagu: –O altă instituţie care ne iubeşte este
Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu Cultural. Mie nu-mi dă nici un
premiu, aşa că nu ne premiem între noi. Trecem mai departe. Am zis că
e moral ca pe patronului firmei, domnul Ailincuţei să-l onorăm măcar cu
o diplomă, că nu-i dau și plic. Plicul l-a luat înainte, când mi-a luat banii
199
pe lucrări. Îl rog să vină. Iată, pentru televiziune, cum arată o diplomă,
îmi permit s-o deschid pe-a dumnealui… Îi mulţumim pentru tot ce face.
Pentru că a venit dl. Matei Romeo Pitulan, acum revin la premiile
revistei Oglinda literară, şi am să-i dau pentru sprijinirea culturii româno-
italiene. Te rog domnule, vino aproape de noi.
Matei Romeo Pitulan: –Voi fi
foarte scurt, vreau să vă spun, până
azi, eu prin soţie eram moldovean.
Soţia mea este născută, crescută la
Huşi. Naşa mea este, vă spun cu
sinceritate şi respect, academician
prof. Zoe Dumitrescu Buşulenga,
moldoveancă get-beget. De azi eu,
cu această diplomă, le pot spune
sincer, „Şi eu sunt moldovean.”
Gheorghe Andrei Neagu: –Un alt premiu… (George Muntean, te
rog să iei loc lângă noi). Un alt premiu pe care îl avem, şi avem
nenorocul să nu se afle azi aici, este pentru Magda Ursache.
Am să-i trimit prin poştă contravaloarea, sau îl rog pe Casian
Maria Spiridon să facă oficiile, căci ştiu că sunteţi prieteni.
Acestea au fost premiile revistei Oglinda literară. Trecem acum la
premiile Asociaţiei Culturale Duiliu Zamfirescu. În acest context avem,
adică să continuăm la Duiliu Zamfirescu, pentru poezia în manuscris
avem întâi nominalizările: Doru Braşoveanu pentru volumul Poezie fără
titlu. Se află în sală ? Marin Daniel pentru volumul Ora de vârf. Se află
în sală ?
Voce: –Este.
Gheorghe Andrei Neagu: –Şi este premiat Marin Daniel pentru
volumul Ora de vârf. Marin este student la Bucureşti, acum am aflat cum
arată. Mă bucur că eşti tânăr. Ia şi un pliculeţ, la studenţie prinde bine,
şi asta să nu uiţi că pentru ceea ce faci, premiul este din inima noastră.
Premiul pentru critică literară în manuscris, pot să vă spun că n-
am avut aici nominalizări, avem în schimb pe Ion Deaconescu premiat,
profesorul doctor la Universitatea de stat de la Craiova, pentru volumul
de poezii româno-macedonene. Domnule profesor, dragă scriitor şi
poet, ai primit adineauri premiul acordat de Europa. Unde ? În castelul
unde s-a filmat Ghepardul. Te rog să ne spui câteva cuvinte şi după
aceea îţi dau banii, să-i meriţi.
200
Ion Deaconescu: –Chiar atunci
când primeam premiul european încer-
cam să iau legătura cu domnul profesor
doctor George Muntean care a zis că
poeţii, scriitorii în general, sunt săraci.
Dimpotrivă, sunt cei mai bogaţi
oameni ai universului. De ce ? pentru că
ei sunt proprietarii limbii române şi prin tot
ceea ce fac, sufletul cititorilor tresare de
emoţie. Sunt nişte oameni aleşi şi bogaţi,
nicidecum săraci. Vă mulţumesc!
Gheorghe Andrei Neagu: –Să-ţi pun un tricolor românesc, şi un
plic. Un alt premiu pe care îl dăm este pentru eseu în manuscris.
Manuscrisul care a primit sufragiile juriului se numeşte Lecturi sub
abajur şi-l dăm prof. dr. Constantin Miu din Medgidia. Doctore, zici mai
multe, că erai pregătit de ieri să zici, dar, na… A fost cum a fost. Te rog.
Constantin Miu: –Voi continua ideea antevorbitorului meu pentru
că, ieri s-a subliniat condiţia scriitorului în România şi în general, aş vrea
să vă reamintesc vorbele Sfântului Apostol Pavel care spunea, şi sunt
perfect valabile scriitorului român: „Suntem săraci, dar dăm altora
bogăție” .
Aş vrea să cred că dăm acestei sărbători de cuget şi simţire
românească atâta bogăție încât nu se va mai vărsa nicio lacrimă. Şi
pentru că s-au citit o seamă de poezii aş vrea să vă citesc două strofe
dintr-o poezie de mea… Mă mai ocup şi cu…
Gheorghe Andrei Neagu:
–Nu ştiam…
Constantin Miu: –
Toţi se roagă doar la tine
Mai peltic, ceva mai bine.
Eu nu ştiu a mă ruga
Lacrimă e ruga mea
Dă-le Doamne tot ce vor
Dacă ruga le e fierbinte
Mie dă-mi până nu mor
Lacrima să ia aminte.
Gheorghe Andrei Neagu: –La proză în manuscris, avem chiar
multe volume venite, 28 de volume. Şi au fost nominalizaţi: Marian
201
Drumur, din Timișoara, Iorgu Gălăţeanu, din Bârlad şi Tatiana Dragomir
din Baia Mare. Câştigătoare este Tatiana Dragomir.
Gheorghe Andrei Neagu: –Tatiana, la tine premiul vine și cu
flori. Acesta este plicul. Medalie îți dăm oricum și ție, pentru că la Baia
Mare pulsează spirit românesc din belșug.
Cei nominalizați, Marian Drumur, este rugat să vină, chiar dacă
nu îi dau plic, totuşi îi dau un semn al preţuirii noastre pentru că a scrie
proză e greu. Lucru zăbavnic şi cu trudă. Te rog, Marian, vino lângă noi.
Vrei să spui ceva ?
Marian Drumur: –Vreau să spun că
participarea la acest concurs a fost pentru a mă
asocia într-un fel Ţării Vrancei şi lui Duiliu
Zamfirescu.
Tot aşa m-aş fi înscris şi la olimpiadă sau
altceva care ar fi fost. Mă bucur că am fost alături de
cei de aici şi o să revin ori de câte o să pot.
Gheorghe Andrei Neagu: –Pe Iorgu
Gălăţeanu îl rog să vină alături de noi. Ne-a trimis
un manuscris greu, abia l-am ridicat de la poştă, cred că are 700 de
pagini. Te pup, Iorgule.
Iorgu Gălăţeanu: –Pot să citesc o poezie?
Gheorghe Andrei Neagu: –Te rog! Vedeţi, dacă nu iau premiu,
au mai mult curaj, cei premiaţi sunt mai sufocaţi de emoţie…
Iorgu Gălăţeanu: –Din volumul Voci din manuscris, editat de
Junimea.
Corul gândurilor
S-ar putea să descoperi pata roşie
de cruzimi
Cu fericire sau nemurire
Când gândurile adunate-n cor
Îngaimă enigme prin voci suferinde.
Suflete prinse în tortura dintre ciocan şi nicovală
Precum n-am crezut că mă împroşti cu venin
Ori de câte ori ţie mă-nchin.
Sau
Ţi-o fi dor de casa ta
202
Cu pridvorul tatii
Şi cămin din cel al mamei
Născător de cheag în sânge.
Sau
Aduc snopul de idei
Să vă fericească vremea
Să uitaţi păcatele
Şi să vă iubiţi fratele.
Sau
Stau singur cuc
Şi ce dacă
N-am unde să mă duc…
Gheorghe Andrei Neagu: –Am acum plăcerea să vin la capitolul
Proză publicată în volum . Este un capitol care sper că va face plăcere,
pentru că au fost nominalizaţi: Anatolie Paniş, pentru volumul Lagărul e
viaţa noastră, de la Snagov. Este în
sală ?
Sala: –Este, este.
Gheorghe Andrei Neagu: –
Cătălin Boacnă, pentru volumul
Bişniţarii de metafore, tot la editura
Zedax, Corneliu Ifrim pentru volumul
Răstignit pe semilună, la editura Ex
libris, care este şi directorul Monito-
rului de la Brăila. Este în sală ?
Sala: –Este.
Gheorghe Andrei Neagu: –…Şi Gilbert Dancu, pentru volumul
Eu contez, la editura Focus. Pentru această secțiune, premiul l-a primit
Anatolie Paniş pentru volumul Lagărul e viaţa
noastră. Acesta e plicul, tricolorul şi pupătura de
rigoare. Şi vă doresc volume din ce în ce mai bune.
Anatolie Paniş: –Am fost la o sărbătorire a
unei cărţi publicate de poetul şi prozatorul Ion
Lascu. Romanul se numea Beneficii. Profit de
acest prilej pentru a mă întâlni cu scriitorii care au
venit aici de dincolo de râul blestemat. Luând
cuvântul în apărarea lui Ion Lascu am spus
următoarele cuvinte: Voronin a plecat la
203
Washington cu săru-mâna să înscrie Republica Moldova în ţările NATO
şi în Uniunea Europeană. Propunerea mea a fost - şi a fost foarte
aplaudată - a fost ca Voronin să se unească dracului cu România şi nu
mai e nevoie de mila lui Bush. Mulţumesc!
Gheorghe Andrei Neagu: –Am un al doilea premiu, mai ciudat,
pentru volumul Bişniţarii de metafore, al lui Cătălin Boacnă, de debut. L-
am întrebat: Ce vrei, banii sau volumul? Şi a zis: Volumul. Mai rar să
vezi un tânăr care să se exprime atât de reușit.(aplauze)
Au mai fost nominalizaţi: Daniel Dragomirescu, Nimic nou după
cortina de fier, de la editura Junimea. Este ?
Sala: –Daaa!.
Gheorghe Andrei Neagu: –Te rog să vii să-ţi iei diploma. Vrei să
vorbeşti ?
Daniel Dragomirescu: –Da. Vreau să mulţumesc în primul rând
organizatorilor şi deşi este vorba de un premiu simbolic, eu îl dedic
totuşi memoriei patronului spiritual al acestei frumoase manifestări,
scriitorului Duiliu Zamfirescu.
(aplauze)
Gheorghe Andrei Neagu: –Daţi-mi voie să-l felicit pe Corneliu
Ifrim, celălalt mare nominalizat, el este primul, am zis, dacă nu era
Paniş, el putea să ia premiul. Dar a avut această neşansă. Te rog să vii
dragă Corneliu Ifrim să ne onorezi cu prezenţa ta şi cu câteva vorbe.
Corneliu Ifrim: –Mă simt extrem de
onorat pentru această nominalizare. Este
primul concurs la care particip, deşi vârsta
mea… Două vorbe vreau să spun: dacă a
câştigat Anatolie Paniş sunt fericit pentru
că este un scriitor deosebit, deşi acum îl
văd prima dată. Felicitări, domnule !
(aplauze)
Al doilea lucru la fel de minunat este
emoţia mea sinceră, poate pentru că mă
aflu la doi paşi de doamna academician Zoe Dumitrescu Buşulenga, şi
am să vă explic de ce. Dacă aş spune că este cea mai extraordinară
profesoară în Eminescu, acceptaţi cu decenţă această definire pentru
cea mai frumoasă cronică literară care s-a scris vreodată, cea mai
minunată care a depăşit toate speranţele eminescologilor este scrisă de
204
doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga. Acum după mai bine de un
deceniu, vă mulţumim.
(aplauze)
Gheorghe Andrei Neagu: –Acum trebuie să anunţ un premiu,
premiul Opera Omnia, la care a fost premiat Gheorghe Grigurcu şi care
n-a putut să vină. O să-i parvină premiul şi toate celelalte prin mijloacele
de care dispunem.
Avem un premiu de excelenţă care se acordă Carolinei Ilica. Cea
care ne-a dat curaj spărgând gheaţa astăzi. Carolina, plicul, ca să-ţi
înflorească existența… Este directoarea unui festival internaţional fai-
mos. Te rog…
Carolina Ilica: –Vă mulţumesc foarte mult pentru premiul pe care
mi l-aţi acordat, dar vreau totuşi să
profit de această ocazie şi să salut
aici pe doamna Zoe Dumitrescu
Buşulenga. Îmi amintesc, la o
întâlnire de avansare în grad, când
după ce obţinusem premiul I la
concursul de debut în volum la
editura Eminescu, în ’73-’74, era şi
dumneaei la librăria din Arad unde
a fost lansată cartea mea, şi mi-aduc aminte de atunci că mi-a spus un
cuvânt de încurajare de care am ţinut seama la fiecare din cărţile mele.
Îi mulţumesc din toată inima, de asemenea vreau să salut pe
poetul şi scriitorul Mimo Morina, cu care m-am întâlnit de vreo 3-4 ori,
când ne-am intersectat la anumite întâlniri internaţionale. Ce-aş vrea să
vă mai spun ? Poate că ar trebui să mă prezint: sunt autoarea a 13
volume de poezie, cărţile mele au fost traduse în 8 ţări până acum, am
luat vreo 14 premii naţionale şi internaţionale, am tradus foarte mult din
poezia mondială, de la poezia Egiptului antic, până la poeţi
contemporani. Asta a fost despre mine, şi v-aş mai spune că de obicei,
critica literară scrie despre mine că scriu poezie de dragoste, daţi-mi
voie să vă spun şi ceva de dragoste. Am o carte care se numeşte
Poemul scurt al lungii mele vieţi, apărut în urmă cu doi ani de zile, este
dragoste în 10 limbi şi cuprinde 13 poeme duble de dragoste. Am
încercat în poezia noastră, şi nu numai, să introduc această formulă de
poem dublu. Adică două poeme care se înrudesc între ele, şi care
205
înseamnă mai mult împreună decât separat. O să vă daţi seama poate,
imediat.
Căpiţe
Căpiţe, sâni sălbatici; de mătasă
și de mireasmă. Dezgoliți se lasă
Fără ruşine; greii şi depărtaţi;
De nimeni mângâiaţi ori sărutaţi.
Din altă lume, pură şi augustă,
Ca la un piept de doică păcătoasă,
Vin stele mici de tot: miros şi gustă.
Gheorghe Andrei Neagu: –Vă daţi seama ce fericit e Dumitru M.
Ion! Premiul de excelenţă pentru întreaga activitate culturală se acordă
monstrului sacru al poeziei, Cezar Ivănescu.
Cezar Ivănescu: –Sacru înţeleg, dar de ce monstru ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Tot voi poeţii aţi născocit asemenea
sintagmă. Ca la Hollywood. De ieri m-ai ameninţat cu speech. Ia să
vedem…
Cezar Ivănescu: –Să vă ţin un speech sau să vă inventez un
speech ? Că sunt şi oficialităţi de faţă şi poate că o să zic, ştiu eu, texte
neconvenabile sau în orice caz, neconvenţionale.
Şi eu, ca şi d-na Carolina Ilica ţin să mulţumesc doamnei Zoe că
este cu noi aici, a făcut acest efort de a fi împreună cu noi, şi ca
totdeauna, de demult, de când îi citeam
cărţile şi până acum ne-a încălzit cu
prezenţa spirituală a domniei sale. Încă
o dată ne bucurăm că este alături de noi
şi trebuie să remarcăm că întotdeauna
prezenţa ei ca specialistă în Eminescu,
ca om de mare spiritualitate care a
încurajat şi această, dacă vreţi, linie
naţională în literatura română. Acum să
vă spun două-trei cuvinte neconven-
ţionale despre Focşani.
Gheorghe Andrei Neagu: –La microfon.
206
Cezar Ivănescu: –La microfon, bine. Eu nu prea am nevoie de
microfon, dar totuşi îl folosesc. În acest oraş, am evocat acest oraş,
după cum bine ştiţi, în cartea mea Timpul asasinilor.
Se referă la Focşanii anilor ’50, era o divizie rusească oprită în
acest oraş, eu eram elev, am recunoscut şi acum piaţa când veneam
acasă, stăteam pe strada Mare, recunosc şi acum Focşaniul, l-am
evocat în Timpul asasinilor la un mod foarte crunt şi pamfletar, dar
timpul mi-a dat dreptate. Am făcut o mică bandă de partizani români,
format din elevi de clasa a treia, a patra, în podul unei case, să luptăm
împotriva diviziei de tancuri sovietice. Mă rog, n-am luptat împotriva
diviziei, cei care aţi citit cartea ştiţi, am jefuit în schimb locuinţa unei
vivandiere rusoaice drept care părinţii noştri au fost amenințați cu
puşcăria politică şi a început un bâlci întreg. Am fost martirizaţi, bătuţi
până la sânge de părinţii noştri, pentru că încercam să ne împotrivim
ocupantului. În orice caz, eu am fost bătut cu un bici și atunci, și tot
înainte, cu succes pentru că vivandiera inventa zi de zi noi lucruri care i-
au dispărut în casă, încât maică-mea la un moment dat, ea nu era
vorbitoare de limbă română, era cu şcoala făcută în greacă şi albaneză,
a rostit şi ea aşa cum ştia în limba română un blestem, şi a spus să
ajungă poporul ăsta şi mai ales femeile lui să nu mai aibă nici chiloţi pe
ele.
Aşa au ajuns. Cum ştiţi rusoaicele, s-a îndeplinit blestemul,
pentru că vivandiera născocea, o basma, altfel de chiloţi, altfel de
batiste, altfel de furouri… mă rog... le-a jefuit pe mamele noastre de
toate desuurile. Mi-am amintit de acel Focşani aşa zis şi Rocambolesc
şi în câteva dialoguri cu un prieten al meu, care locuieşte aici în
Focşani, şi probabil c-o să-l martirizaţi şi pe el sau nu, Luca Piţu, sau în
orice caz, după moarte, o să faceţi nişte manifestări, precum lui Duiliu
Zamfirescu. ş.a., el nu e aici de faţă, sper, nu ? E doamna…
Cu Focşaniul ce mai am
în comun ? Aş fi avut foarte
mult în comun dacă nu era
sărăcia în care era România şi
cei trei muzicieni pe care i-am
convocat să mă însoţească la
Focşani ca să dau un
spectacol, pe care l-am dat şi
în anul 2002, după care toţi trei
207
au plecat în Occident să cânte pe dolari şi ca atare, nu m-au mai însoţit
la Focşani şi n-am putut da spectacolul cu pricina. Dar alţii l-au ascultat
cu alte ocazii, am făcut o casetă, o să fac şi un CD cu acest spectacol
pe care încerc de nişte ani buni să-l ţin pe scene româneşti şi doar în
anul 2000, anul Eminescu, aşa, cu un fel de largheţe, prietenul meu
Caramitru zice: ”Hai, fie, hai să ţii spectacolul acesta”. Ca şi cum
Eminescu era un autor interzis sau, mă rog, subversiv în continuare, în
anul 2000. Am ţinut, pentru că spectacolul se chema Doina, închinat lui
Eminescu şi în prima parte a spectacolului cântam şi Doina lui
Eminescu. Nu se cântă încă nicăieri oficial în România, ce să mai zic de
Focşani, că asta e situaţia.
L-am cunoscut şi pe prozatorul Gheorghe Neagu, un tip
constructiv, un scriitor şi un coleg de-al nostru de bază de azi înainte,
pentru că animă viaţa culturală de aici şi prin editură şi prin revistă şi
prin tot ceea ce face . Mă voi strădui şi eu ca editor şi directorul editurii
Junimea să mai preiau câteva din valorile vrâncene, nu pe toate, aţi
văzut, pe unii i-a preluat chiar patronul editurii, dar să se mai audă că
aici sunt scriitori importanţi români şi, ştiu eu, să apară nişte tineri de
mare valoare. Eu sunt onorat pentru revederea cu Focşanii, şi ca să
vedeţi ce fel de relaţie am cu oraşul acesta, este că anul trecut ne-am
revăzut cu aerul că ne-am despărţit de câteva zile sau de câteva ore
sau câteva săptămâni colegul meu de clasă primară care se chema
Pasan. După 50 de ani de absenţe, ne-am revăzut, ne-am pupat cu
mare plăcere. El mi-a spus că ţinea minte şi locul meu în bancă, în
clasă în clasa a IV-a primară. În orice caz, ne-am revăzut după 50 de
ani cu un aer foarte normal. E, vă daţi seama cam cu ce falii de-astea
temporale jonglăm de la o vreme. Nu mi-aş fi imaginat nici c-o să trăiesc
50 de ani. Da, ăsta-i Focşaniul! Închei mulţumindu-vă.
Gheorghe Andrei Neagu: –Mulţumim maestrului Cezar
Ivănescu. Daţi-mi voie să vă spun că nu numai el ne iubeşte ci şi că
Focşaniul îl iubeşte, şi din iubire pentru Focşani, cum a spus şi domnul
primar, îi dau voie domnului primar pentru un moment deosebit pe care
îl pregătim de ceva vreme, să vi-l dezvăluie după ce-l vom premia pe
directorul revistei Convorbiri literare, Casian Maria Spiridon, editor.
eseist, poet şi tot ce vreţi dvs. Îţi ofer această medalie. Și plicul …Ce ne
spui?
Casian Maria Spiridon: –O poezie:
208
Nu există
Nu există fiinţă mai
mincinoasă decât poetul
El când spune Te iubesc,
să nu-l crezi.
Deja în mintea lui rulează
alt vers
Mai important şi decât
această declaraţie solemnă
Cam stranie drept în gura
unui poet care cât de cât se respectă.
El nu trebuie niciodată crezut
Nu e în stare nici pe sine a se iubi
N-are încredere şi nădejde în visele sale
Le măcelăreşte, le trişează, le izgoneşte în poeme
Pentru a-i ieşi lui viaţa mai comodă şi adormită.
El se vrea şi deseori este un erou
Pentru alţii, pentru cei gata să-l creadă
El când urlă: mă doare sufletul
Nu-l credeţi, vă rog, minte de stinge, cu probe.
Sufletul l-a părăsit demult
E un soi pulverizat, e tot una cu iarba câmpului.
Dar nu uitaţi, el nu-şi ascunde niciodată demenţa…(aplauze)
Gheorghe Neagu: – Și acum premierea deosebită. Cer sprijinul
domnului primar.
Decebal Bacinschi: –Îmi revine deosebita onoare, ca primar al
municipiului Focşani, să acord o diplomă din partea Consiliului Local
Focşani, şi al Primăriei municipiului Focşani. Se conferă premiul excep-
ţional Opera Omnia doamnei academician Zoe Dumitrescu Buşulenga
pentru întreaga sa activitate în slujba literaturii şi culturii române.
Zoe Dumitrescu Buşulenga: –De obicei, când ţi se dă un
premiu pentru Opera Omnia, e şi bine e şi rău. Adică e un lucru
admirabil din partea celor care se gândesc la tine, e o oarecare tristeţe
pentru cel care-l primeşte, pentru că, în general, se consideră că e
vorba de o carieră încheiată, şi cum o să şi fie, evident, o viaţă aproape
de sfârşit. 83 de ani nu e decât o viaţă de patriarh.
209
Eu vreau să mulţumesc, întâi de toate Asociaţiei Duiliu
Zamfirescu, al cărei neobosit iniţiator şi susţinător este valorosul om de
cultură, scriitorul Gheorghe
Neagu pentru care mă și aflu
aici, Fără el nu veneam.
Mulțumesc Primăriei Focșani
care a patronat sărbătoarea
culturii naționale, şi nu numai a
culturii vrâncene. Nu prea se
mai întâmplă des astfel de
serbări cu caracter atât de
pertinent intelectual. Am stat
aici şi ieri şi azi şi am văzut şi am ascultat glasuri, tinere şi mai puţin
tinere. Ei bine, eu vă mulţumesc încă o dată şi mai cu seamă îi
mulţumesc acestui pământ de legendă al României, pământul
Vrâncioaiei, care cu această ocazie m-a adus înapoi la obârşie. Eu vă
mulţumesc.
Gheorghe Andrei Neagu: –Emoţionant moment şi încărcat de
atâta emoţie, daţi-mi voie s-o rog pe doamna senator Fevronia Stoica să
încheie cu cel mai important şi cel mai solemn moment pe care l-am
gândit noi, cel dedicat întregului… Mi-aţi spus să nu vă pomenesc.
Poftiţi doamna senator, pomeniţi ce vreţi dumneavoastră.
Fevronia Stoica: –Excelenţă, excelenţele voastre, dragi prieteni,
iată-ne la finalul unei mari sărbători şi, pentru că dl. Neagu a spus că
este ultimul moment de premiere, n-aş vrea să spun numele până când
nu v-aş spune că este vorba despre o persoană, despre un mare om
care a făcut pentru scriitorimea română
ceea ce nu prea fac românii pentru români.
Şi atunci probabil că de aceea
trebuie să mulţumim cu atâta pioşenie şi
trebuie să luăm exemplu, şi vreau să vă
spun că astăzi dimineaţă am vorbit cu
colegul meu parlamentar, domnul deputat
de Vrancea Ristea Priboi, care ar fi dorit să
fie astăzi aici, dar distanţa între Craiova şi
Focşani era destul de mare pentru două
ore să ajungă. În mod special, din partea domniei sale acord acest
premiu domnului Mimmo Morina cu toate mulţumirile şi cu rugămintea
210
de a fi în continuare alături de românii pe care a ştiut aşa de bine şi de
frumos să-i sprijine în toată activitatea şi în special fraţii noştri români
din diasporă. Mulţumim din suflet!
Gheorghe Andrei Neagu: –Prego, signore.
Mimmo Morina: –Je remercier tous les
poets qui sont ici……..
Gheorghe Andrei Neagu: –Vreau să vă
mai spun câteva vorbe despre dl. secretar
general al Organizaţiei Mondiale ale Poeţilor. A
fost nominalizat pentru premiul Nobel. În
Vrancea este pentru prima dată când un
aspirant veritabil la premiul Nobel ne onorează
cu prezenţa sa. De fapt, domnia sa este născut în Sicilia, vorbeşte mai
multe limbi, pentru că este şi principalul mentor al unei reviste Nouvele
literature, revistă în câteva limbi, şi vă daţi seama că avem pe de
departe un foarte şi important personaj al lumii culturale internaționale,
pentru că, timp de 30 de ani a dirijat destinele culturii în Parlamentul
European şi al Comunităţii Europene. Tot domnia sa este doctor
Honoris causa în vreo 4 academii, cetăţean de onoare din Hong Kong
până în insula Corfu, în oraşe importante şi tot domnia sa este un
protector al marelui Ducat de Luxemburg astăzi. Acolo se află, acolo şi-
a găsit liniştea creatoare şi cred că acolo așteaptă momentul pentru
care se pregăteşte, să primească premiul Nobel. Noi îi urăm ca acest
premiu care i s-a dat acum să îl bucure, pe lângă atâtea premii Şi
acestea fiind spuse, aceasta fiind personalitatea care ne-a onorat, vă
rog să-mi daţi voie să-i dau cuvântul.
Matei Romeo Pitulan: –Vă rog să mă scuzaţi, dl. Morina m-a
autorizat să vă spun ceva.
Probabil cu toţii aţi simţit emoţia din glasul domnului Morina
vorbind în franceză. Mi-a spus sincer, am fost blocat puţin, pentru că eu
sunt italian, sunt sicilian, şi voiam să mă adresez în limba mea italiană,
cuvintele calde pentru dvs. dar vă rog să-i înţelegeţi
emoţia. Vă mulţumesc!
Gheorghe Andrei Neagu: –Nu pot să nu
atenţionez participanţii înainte de a închide lucrările
că în sală se află profesorul universitar George
Muntean, marele eminescolog care se află alături de
Adela Popescu, cea căreia i-a apărut cartea în limba
211
japoneză, abia lansată şi pe care, din nefericire, nu ne-a putut-o pune la
dispoziţie s-o avem cu toţii, dar poate vom găsi altă ocazie să ne
cunoaştem mai bine.
Acum vă rog să mă scuzaţi, să mă iertaţi, dar pentru toate faptele
astea bune sau rele vreau să vă prezint pe cei din juriu, care au
păcătuit, sau au
mulţumit sau au
nemulţumit. Din juriu a
făcut parte Virgil Panait,
membru al Uniunii
Scriitorilor, prozatorii
Gabriel Funica, lângă el
e vinovată şi Mariana
Vârtosu şi Ștefania
Oproescu, iar preşedintele juriului, care ne-a încurajat, a fost directorul
Direcţiei de Cultură, domnul, profesor Gheorghe Vlăjie, pe care îl rog sa
se exprime…
Gheorghe Vlăjie: –Mulţumind domnului academician Mimmo
Morina pentru prezenţa domniei sale în mijlocul nostru, doamnei acad.
Zoe Dumitrescu Buşulenga, tuturor celor care aţi venit de la mică sau
mare distanţă pentru a fi împreună cu noi, în aceste două zile în cadrul
Zilelor Duiliu Zamfirescu, în cadrul Festivalului de Proză Duiliu
Zamfirescu, vă rog să-mi permiteţi să încheiem manifestarea noastră
din acest an, să vă invităm cu toată dragostea la ediţia următoare, în
aceeaşi perioadă a anului viitor .
Vă promitem că vom fi gazde
ospitaliere şi că manifestarea noastră sperăm
să aibă plusuri de consistenţă datorate şi
prezenţei invitaţilor, şi colocviilor Duiliu
Zamfirescu, dar şi unor proiecte editoriale
care vor întregi editarea operei complete a
marelui scriitor, editare care a început şi este
spre finalizare la editura Minerva, şi vrem să
continuăm împreună cu dl. prof. Ion Adam cel mai laborios exeget, în
momentul de faţă, al operei Duiliu Zamfirescu, editarea seriei operei
complete, ediţiei critice a operei complete a lui Duiliu Zamfirescu,
începută la editura Porto Franco.
212
Anchetele revistei HYPERION - 2008
Gellu Dorian: –Debutul unui
scriitor se petrece cu fiecare carte, cu
fiecare volum nou apărut, stârnind
aceeași emoție în cugetul lui ca la prima
lucrare lecturată de altcineva, sau de el
însuși în public.
La tine cum a fost?
Gheorghe Andrei Neagu: –Ce
bine ar fi dacă un scriitor ar conștientiza
care-i este destinul. În ceea ce mă
privește cred că a contat ca dimensiune
existenţială, cum îi spuneţi dumnea-
voastră, mai mult opţiunea. Iar acum când privesc în urmă îmi dau
seama că până și opţiunea a venit de undeva dintr-o dorinţă de
comunicare cu semenii. Asta era senzaţia! Dar cine știe dacă o senzaţie
poate fi calată perfect pe valenţele destinului.
De aceea, în viaţa mea, cred că dorinţa de a mă exprima a fost
motorul care m-a făcut să fiu atent la cei din jurul meu, dar mai ales să
încerc să mă exprim într-un limbaj care să-mi facă rostirea mai altfel
decât a celui de pe stradă. Când am devenit conștient că datul natural al
exprimării nu face două parale fără o cultură solidă, am început să
citesc sălbatic, să văd, să învăţ și să mă corectez în permanenţă. Au
trecut zeci de ani de când mă tot străduiesc să fiu scriitor bun și încă nu
știu ce-am reușit. Învăț în continuare și mă străduiesc să fac ceva.
Debutul unui scriitor se petrece cu fiecare carte, cu fiecare volum
nou apărut, stârnind aceeași emoţie în cugetul lui ca la prima scriere
lecturată de altcineva sau de el însuși în public. Cred că am debutat
banal, prin anul 1959, când la o serbare din satul meu natal Sofrocești,
am ieșit pe scenă și am recitat două strofe dintr-o poezie dedicată
mamei mele Verginia care lăcrima și se mândrea cu încropeala mea
poetică. Pentru sătenii care au conștientizat de ce era mândră mama
(majoritatea nu conștientizau) a fost mare mirare, iar învăţătorul Rugină,
mi-a dat să învăţ pe de rost Doina lui Coșbuc, ba chiar să joc și într-o
scenetă cu tema zbânţuielilor lui Creangă prin lanul de cânepă la furat
de cireșe. De atunci am tot ţinut-o langa cu poezia prin cenaclurile din
213
orașul Roman până când, la liceu, mi-a căzut în mână revista Ateneu
condusă de Radu Cârneci. Și i-am trimis un set de poezii. Mi-a publicat
doar una. Oare ăsta o fi fost debutul? M-am aruncat apoi în vâltoarea
vieţii culturale bucureștene, unde din provincialul nemţean ce eram, am
devenit ușor, ușor, un spirit combativ, ba chiar turbulent, al liniștitelor
cenacluri ce se purtau în lumea dâmboviţeană. Prima carte își are
originea tot în vremurile de desăvârșire a studiilor în București, când am
tot fost purtat pe drumuri de Marin Preda, pe atunci director la Cartea
Românească. Îmi aduc aminte și acum gestul maestrului Preda de a-mi
lua volumul de nuvele și a-l înmâna lui M. Ciobanu, apoi al unui alt
volum -tot de nuvele- lui Florin Mugur, dându-mi speranţe că voi avea
parte de-o lectură cinstită.
Până când Florin Mugur mi-a pus în faţă un referat al
colaboratorului extern Matei Vișniec, care după ce mă lăuda că scriu o
proză plină de suspans, asemuindu-mi lucrările cu scrierile lui
G.Simenon și Agatha Christie, conchidea nonșalant că nu sunt
publicabile.
Trecusem deja la elaborarea unui roman pe care l-am dus lui
Mircea Sântimbreanu, la editura Albatros. Mai corect și mai curajos
decât Preda, acesta mi-a spus: „Cum vrei mă, să publicăm un roman
despre Transfăgărășan în care soldaţii mor și-s batjocoriţi de ofiţerii
armatei Republicii Socialiste România. Dacă vrei, îl chem pe tizul tău
Alfred Neagu și te băgăm într-un volum colectiv”. Am acceptat. Și astfel
din romanul „Arme și lopeţi” de vreo 270 de pagini mi-a apărut nuvela
„Spinarea de piatră a Făgărașului” de vreo 80 de pagini, în volumul
„Zece prozatori români “scos de editura Albatros. Era, dacă nu mă
înșelă memoria, în anul 1978. Ce-i drept, spaţiul acordat nuvelei mele,
de fapt reportajului meu literar, cum bine a remarcat Nicolae Manolescu
felicitându-mă că am reînviat reportajul după un sfert de secol de
absenţă, reprezenta cam o treime din volum, ceilalţi nouă prozatori,
împărţindu-și alte vreo sută de pagini. Și acesta a fost un debut, după
care, dezamăgit de ducerea cu zăhărelul practicată de Marin Preda
până la moartea lui și de pierderea celor două manuscrise dispărute
odată cu el, m-am retras, fără a încerca să mai public mare lucru până
după 1989. Au fost poate cei mai frumoși ani când scriam în tăcere,
nopţi de-a rândul fără să mă mai gândesc la publicare. S-au adunat sute
de pagini de sertar.
214
Nu ascund faptul că în
1990 m-am dus cu același
volum „Arme și lopeţi” la
Editura Militară, unde un
colonel Răileanu mi-a zis:
„Cum să public un volum unde
ofiţerii armatei române sunt
beţivi și-și bat joc de soldaţii
români”. M-a umflat râsul și
mi-am amintit de vorbele lui
Sântimbreanu. În același an
poetul Chiric de la editura Porto-Franco mi-a propus să public „Templul
Iubirii”. Și acesta a fost un debut. Și tot un debut a fost și publicarea
volumului „Arme și lopeţi” în editura Zedax.
G.D.: –Care a fost gruparea literară care te-a marcat?
Gh.A.N.: –Succint, gruparea literară care m-a marcat a fost cea
desprinsă din cenaclul literar Relief românesc de la Casa de Cultură
Turturele din București, grupare ce s-a intitulat sec „π”, din cauză că
erau foarte mulţi studenţi la matematică. Am fost în compania lui
Cristian Tudor Popescu, Livu Ioan Stoiciu, Cristian Șișman, Constantin
Namora și a multor altor tineri care sătui de ”sicriele literare” cum le
spuneam noi lui Albu și celorlalţi de la Relief Românesc, am plecat in
corpore la Casa de Cultură al lui Nicolae Lagu de pe lângă Uzinele 23
August.
Aici am intrat în conflict cu Adrian Păunescu, care era la început
de formare a cenaclului și care a cerut să fim evacuaţi din sala de
spectacol, mai precis să fie evacuat doar colegul Mihai Grămescu,
pentru că îndrăznise să-i pună o întrebare incomodă. S-a crucit
maestrul Păunescu, când 30 de tineri s-au ridicat solidari cu Mihai, de a
crezut că se află în faţa unui complot și a trebuit să dăm cu subsemnatul
pentru acest gest dar și pentru versurile lui Cristian Șișman citite într-o
ședinţă de cenaclu anterior, unde zicea printre altele: „mă piș pe
documentele congresului al XIII-lea al PCR”. Dumnezeu să-l ierte că s-a
spânzurat în anii democraţiei, suferind de malnutriţie! Aș putea vorbi pe
sute de pagini despre aventurile literare pe care am fost silit să le trăiesc
de-a lungul existenţei mele, dar mă opresc aici.
215
N-am să trec cu vederea totuși
gestul lui Mircea Sântimbreanu, care,
deși avea fiica fugită în America, mi-a
întins o mână de ajutor. Și nici gestul
lui Nicolae Manolescu, care mi-a
criticat favorabil textul.
G.D.: –Care-i raportul dintre
scriitor și putere?
Gh.A.N.: –Raportul dintre scriitor și putere nu poate fi decât unul
singur: scriitorul să nu se lase învins de putere. Scriitorul trebuie să fie o
oglindă a conștiinţei neamului său.
Raportul dintre cetăţean și scriitor este cu totul altceva. Poţi să fii
un bun cetăţean, fără să fii scriitor. După cum poţi să fii un bun scriitor,
fără să fii un cetăţean onorabil. Ba aș putea zice că mulţi scriitori
păcătuiau fiind considerați beţivi, curvari, poate si din dorinţa lor de a trăi
experienţe personale, care să constituie modele pentru personajele
negative sau pozitive ce apar în opera lor, fără a deranja în vreun fel
pudibonderia socială, dornică să vadă in scriitor un fel de persoană
sacrosanctă. Grav este atunci când apar judecăţi asupra valorii scriiturii
sale, ținând cont mai mult de păcatele comportamentale decât de operă.
G.D.: –Cum vi se pare literatura la început de mileniu?
Gh.A.N.: –La frontiera mileniului trei, literatura română contem-
porană pare să o fi luat pe cărări ce constituiau tabu în anii din urmă. S-
au deschis larg porţile pornografiei, tezelor suicidare, a investigaţiilor
psihologice maligne, a tulburărilor de comportament etc.
Apetenţa autorilor contemporani pentru promovarea unor criterii
estetice de tip scabros, scatologic ascunde și frustrarea unor autori în
faţa unor Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu, Preda etc. Și pentru că li se
par strugurii prea acri în-
cearcă să demoleze tot
ceea ce ar putea fi comparat
și ar fi rezultat în defavoarea
creaţiei contemporane. Par-
că nici nu mai iau seama la
judecata ce va să vină asu-
pra operei lor din partea
istoriei literare și, profitând
de faptul că până și critica
216
literară s-a virusat și a abandonat criteriile estetice pozitive, literatura
română contemporană crede că tot ce este pestilenţial este și de
calitate.
Din fericire, în ultima vreme au apărut semnele unor abandonări a
temelor vehiculate în cei cincisprezece, șaisprezece ani de democraţie,
ceea ce mă face să rămân încrezător în forţa și în imunitatea valorilor
consacrate de Galaxia Gutenberg. Calculatorul, oricât de inteligent va fi
conceput, tot va avea nevoie de spiritul creator uman pentru a ne face
să visăm frumos.
G.D.: –Există un timp al creației?
Gh.A.N.: –Da, există un timp anume pentru creaţie. Dar cine
poate să-l aibă, ce scriitor poate trăi astăzi de pe urma lucrărilor sale? Și
atunci trebuie să facă orice altceva pentru ca să se întrețină. De pildă
eu, pentru că am o revistă,
Oglinda Literară, am ales
soluţia publicării în foileton a
romanului „Un securist de
tranziţie”, pe care-l împlnesc
de la număr la număr, până
când voi epuiza economia
volumului. Am o nouă carte
încredinţate editurii Domino
din București, care se
numește „Războiul muștelor”
și pe care sper s-o văd tipărită anul acesta.
În rest alerg după bani pentru ca să-mi pot continua revista și
existenţa pe pământ, alerg după sponsori, pentru a mai scoate câte o
antologie interesantă, apelez la autorităţi pentru a le determina să mai
găzduiască câte un eveniment cultural la care să se mai adune scriitorii
să se mai uite unii la alţii, să vadă cine a mai dispărut, cine a mai scos
câte-o carte etc
217
Alt interviu acordat scriitoarei Angela Baciu - 2011
Angela Baciu:–D-le Ghe. Neagu,
tocmai v-aţi întors de la Mărăşeşti,
cum a fost şi ce aţi făcut acolo?
Gheorghe Andrei Neagu:– Ade-
vărat. M-am întors mai trist decât
altădată. Nu-i nicio bucurie să te duci în
spaţiile unde altădată erai braţ la braţ cu
prietenul Constantin Ghiniţă, care ne-a
ţinut în jurul lui cu o căldură sufletească
şi o simţire poetică rar întâlnită, iar acum
să nu mai fie. Mă aşteptam să te văd
alături de Sterian Vicol şi de ceilalţi poeţi dunăreni. Din nefericire
suntem tot mai mult sub vremi, iar vremurile ne lovesc tot mai mult şi tot
mai dur. Cred că şi vârsta noastră contribuie, la povara timpului ce ne
uneşte sau ne desparte de momentele când dorim să fim împreună. Am
fost împreună doar o mică parte dintre prietenii adevăraţi ai poetului.
Fostul primar Virgil Răileanu a reuşit să-şi convingă colegii din
actualul consiliu orăşenesc Mărăşeşti, că este bine ca poetului
Constantin Ghiniţă să i se ţină vie memoria, prin organizarea unui
festival care să-i poarte numele. De fapt, ai observat că iniţiativa a
început la Adjud, la insistenţele prietenului său Paul Spirescu,
considerat de mine cel mai important poet vrâncean. Era păcat ca
poetul Constantin Ghiniţă să nu fie comemorat în oraşul pentru care s-a
jertfit, cu adevărat, pentru cultură. Ca să fim sinceri, el asta a făcut toată
viaţa. S-a luptat pentru alţii şi, uneori, pentru poeziile sale. N-am să pot
uita cum ne îndemna să lăsăm de o parte zavistiile şi să fim prieteni. Mă
uitam la ceilalţi participanţi şi mă întrebam dacă îşi mai aduc aminte de
îndemnurile sale. De aceea am şi luat cuvântul, să le reamintesc tuturor
că separarea scriitorimii în diverse grupuri şi grupuleţe nu este benefică.
Trebuie să învăţăm să ne acceptăm unii pe alţii pentru valoarea scrisului
nostru. Din păcate, chiar şi la această comemorare, am avut parte de
cuvântători pensionari ce şi-au dorit să se facă remarcaţi, rostind
versuri, mai bine zis versificaţii de şcoală primară, făcute la adânci
bătrâneţi. M-a liniştit poetul şi eseistul Liviu Pendefunda, care a dat glas
unor versuri ce ne înfiorau, redescoperindu-ne condiţia umană a poeziei
218
române actuale. Cât priveşte partea mea de contribuţie, a fost
prezentarea unui volum colectiv, scos de Marian Ruscu, directorul
revistei Axioma, unor copii vrânceni de şcoala generală, care mustesc
de talent. I-am prezentat succint şi le-am pus şi pe autoare (sunt nişte
copii), să rostească măcar un poem sau un fragment din prozo-poemele
publicate de Marian Ruscu. Am ţinut să precizez că în Vrancea nu am
găsit sprijinul necesar. Vrâncenii nu ştiu să-şi sprijine copii talentaţi cu
adevărat. Am făcut aceste precizări şi pentru că în sală se aflau câţiva
oameni de afaceri care au “arici” la pungă.
A.B.: –În acest an am reușit să ne întâlnim la Adjud, cât şi la
Galaţi (cu o lectură şi lansare în cadrul proiectului meu „Seri de
poezie pe strada Bălcescu"). Cum vi se par aceste întâlniri între
scriitori?
Gh.A.N.: –Aşa cum mă ştii, nu pot să-ţi ascund faptul că
întâlnirile dintre scriitori se fac tot mai mult pe grupe de interese, ca să
nu le spun găşti. Când am fost la Adjud, la Festivalul Botta am avut
bunul simţ să nu pun organizatorii la cheltuială de cazare ș.c.l., așa cum
mi-au făcut unii confrați focșăneni.
M-am bucurat doar că am putut să ne vedem cu scriitori din alte
zări şi am fost fericit că mi-au acordat atenţie. După cum ştii, eu nu sunt
pretenţios. Am fost la Geoagiu, în juriul primei ediţii a Festivalului Ion
Budai-Deleanu şi m-am cutremurat când am văzut că nu cunoşteam pe
nimeni, descoperind cu uimire, că unul dintre poeţi fusese director la
Fabrica de Tricotaje din Panciu. L-am şi publicat în numărul trecut, în
Oglinda Literară. De aceea, cred că întâlnirile cu scriitorii trebuie să fie
la înălţimea pungii de care dispun organizatorii. Şi apoi, dacă vorbim de
219
scriitori, să vină domnule numai scriitori ! Să mă ierte unii aşa zişi
scriitori, care nu prea au ce căuta pe acolo dar sunt nelipsiţi de la
majoritatea manifestărilor. Am început să nu mai avem loc de ei! Îi văd
cum îşi fac cărţi de vizită, unde în loc de pensionar, cel mai adesea din
armată sau poliţie, îşi permit să treacă scriitor. Unde mai pui, că sunt
filmaţi de, televiziunile locale alături de adevăraţii scriitori, iar dacă mai
au şi tupeu, o să înceapă să se întrebe ei, ce căutăm noi pe acolo !
Spun asta, pentru că mi-e dor să stau de vorbă cu scriitori adevăraţi,
lipsiţi de ifose, cărora le mai funcţionează spiritul curat şi devotat breslei.
Uite că mă simt vinovat, faţă de tine ! Tu mi-ai organizat la Galaţi un
moment de lectură într-o librărie care şi-a oferit cu generozitate spațiul
necesar unei astfel de manifestări. Din nefericire, în Vrancea nu avem
un aşa loc. Am vrut să organizăm în holul Direcţiei de Cultură, un spaţiu
dedicat cărţii, organizat cu editura Minerva din Bucureşti. Am înţeles că
iniţiativa pe care am propus-o celor două instituţii, a eşuat. Bănuiesc că,
nu s-a dorit să funcţioneze. Scriitorii trebuie să fie cât mai dispersaţi !
Cât mai divizaţi, cât mai atacaţi ! La sinagogă eram mai mulți.
Spun asta, pentru că am avut în Cenaclul Duiliu Zamfirescu,
oameni care scriau cu oarece talent, oameni de la care speram o
evoluţie bună. Si ce surpriză, credeţi că mi-au oferit ? Au ieşit în alte
mijloace de comunicare şi au început să ne atace indirect. Și n-am să
pot uita cum îmi racolau valorile ce răspunseseră apelului meu, pentru
alte publicaţii finanţate în mod misterios, numai ca să nu mai apară
Oglinda Literară, sau să-i despartă pe cei ce mi se alăturaseră. În urmă
cu zece ani eram în America iar colegii mei munceau pe tăcute în
organizarea Festivalului Duiliu Zamfirescu. Astăzi aflu că unii ce se
220
bucurau de festivaluri, nu-şi doresc să mă vadă la Festivalul de la
Odobeşti, unde preşedintele filialei USR Bacău a participat cu
seninătate, fără a le spune organizatorilor, că nu este un gest colegial.
De fapt, preşedintele nostru nu a venit nici la Mărăşeşti, ratând un
moment de graţie într-un spirit şi comuniune cu cel intrat în Uniunea
Scriitorilor cu puţin timp înainte de a pleca dintre noi. Ar fi fost un nou
prilej de aglutinare a scriitorilor învrăjbiţi doar de orgolii. Pentru că, ştii
că fac parte din conducerea acestei filiale, unde ştiu sigur că scriitorii
vrânceni nu m-au ales. Si cu toate astea, le-am făcut un sediu, unde am
putea să ne întâlnim fără patimi, fără ură, binecuvântaţi doar de
valoarea scriiturii noastre.
A.B.: –Ne apropiem de sfârşitul anului 2011, cum a fost acest
an?
Gh.A.N.: –Un an trist în prietenii, dar bogat în evenimente
editoriale. La insistenţa lui Valentin Muscă, am reeditat volumul
Aesopicae. Mai mult, volumul l-am lansat la Roman, unde Fundaţia
culturală Clepsidra, condusă de poetul paroh Cornel Paiu, mi-a
organizat o festivitate de lansare a unui volum de nuvele Războiul
muştelor.
La Războiul muştelor, romaşcanii
mi-au făcut o mare surpriză, invitându-mă
la Colegiul Naţional Roman Vodă, în
clădirea muzeu, unde a locuit Calistrat
Hogaş cât a fost director şi unde am găsit
rezervat un colţ cu lucrările mele. Dar cea
mai mare bucurie a fost că am inaugurat
în satul Brănişteni din comuna Trifeşti, în
calitatea mea de cetăţean de onoare al
acestei comunităţi, o şcoală nouă, cu
toate utilităţile la care visam când eram
de vârsta copiilor. Sper ca prezenţa mea
să-i fi ambiţionat pe şcolari, încât să-şi
dorească să devină oameni importanţi.
La Roman primarul Laurenţiu Dan Leoreanu a rămas profesor,
alături de Dan Dumitriu, care este fermentul ce contribuie la
desfăşurarea diverselor lansări de carte. Sau pentru că părintele Paiu a
reuşit să-şi aducă alături tinerii prelaţi ai Episcopiei Romanului, clădită
din vremea lui Ştefan cel Mare. Poate că, într-un oraş unde a trăit Otilia
221
Cazimir, Brunea-Fox, Cezar Petrescu, Garabet
Ibrăileanu, Sergiu Celibidache, Mihail Jora,
Haralamb Zincă, Max Blecher, nu se poate să
nu ai într-o lună cel puţin cinci-şase lansări de
carte de toată lauda. Si, ca un corolar al
activităţii mele, pot să spun, că mi-a apărut la
editura Tipo-Moldova, în colecţia Opera Omnia,
volumul de poezie Arşiţa din ploi, care are o
bună parte din volumul Lacrima Iubirii, apărută
la Rawex Com şi Nunta neagră, la editura
Valman, cu puţin timp înainte. Din păcate, n-am
putut participa cu aceste volume la Concursul
Filialei U.S.R.Bacău, unde există principiul conform căruia, cei care au
luat premiu, nu mai pot participa.
Un principiu păcătos care obligă juriul, nu numai să asculte de
îndemnul preşedintelui, dar să şi premieze volume mai slabe, decât cele
obligate să rămână în afara concursului. Este ciudat că abia acum, după
câţiva zeci de ani, am observat că poeziile române se pot aşeza unele
lângă altele, fără prea mari deosebiri de stil, de teme.
Sunt moderne şi atât ! Spun astea
pentru că deşi balada Nunta neagră a fost
salutată cu onestitate, sunt sigur că
făcătorilor de poezie modernă le-a
displăcut. Mă uit la actorii siliţi să citească
din poezia modernă, cum se căznesc
bieţii de ei s-o facă cât de cât aproape de
sufletul spectatorului. Uitaţi cât de
curgător şi frumos sună versurile lui
Nichita Stănescu, chiar şi a lui Mircea
Dinescu. Nu-i bună întrebarea asta a ta,
mă face să-mi dezvelesc sufletul prea
mult. Uite, de pildă era să uit că am
participat la Festivalul Avangarda XXI
organizat de poetul Victor Muntean la Bacău. Sau că am făcut parte din
juriul festivalului Marin Preda. Si că fac parte din organizaţia Milenium al
scriitorilor roşiereni, unde am fost onoraţi de Stan D.Cristea, o excelentă
gazdă, dar şi de Liviu Comşia. Am uitat să-ţi spun că primarul oraşului
Roman mi-a înmânat însemnele oraşului şi că m-a invitat la o conferinţă
222
susţinută de Dan Puric, fără să ştie că noi ne cunoşteam încă de pe
vremea când trăia Adrian Păunescu şi Grigore Vieru şi eram împreună
la Mizil. Pot spune, că anul a fost frumos pentru mine, dar era şi mai
frumos dacă şi vrâncenii ar fi trăit altfel şi în alt spirit literatura. Şi ca un
ultim eveniment, anul acesta va apărea Oglinda Literară nr. 120,
marcând un deceniu de apariţie neîntreruptă. De acum poate să se
întâmple orice ! Se prevăd semne sumbre la orizont. S-a îmbolnăvit
vicepreşedinte Consiliului judeţean Mircea Diaconu, iar banii, pe care
hotărâse să-mi dea pentru a mai acoperi din datoriile noastre, s-au dus
la fondurile rezervate referendumului. Mi-e teamă că la anul revista nu
va mai putea să apară.
A.B.: –Ce pregătiţi pentru 2012?
Gh.A.N.: –O bătălie ! O să mă lupt pentru editarea revistei
Oglinda Literară ! O să mă lupt pentru editarea volumului Un securist de
tranziţie. O să mă lupt cu masca pe figură-pentru că eu chiar respir
noaptea cu masca de oxigen pe figură - să prind noi dimineţi de care să
mă bucur că exist. O să mă lupt să conving autorităţile că este bine să
acorde culturii mai multă atenţie. O să mă lupt să dovedesc colegilor
scriitori că am numai gânduri bune şi că împărțirea pe tabere este mai
mult decât păguboasă.
A.B. –Este atât de plăcut când avem timp să putem sta de
vorbă despre amintiri, întâmplări, clipe frumoase, mai ţineţi minte
cam de când ne cunoaștem?
Gh.A.N.: –Eu pot să-mi amintesc despre tine că ai o inimă mare
şi că eşti o doamnă a poeziei române cu mult sex-appeal. Să fi avut
cineva calităţile tale, era de mult în locul Anei Blandiana. Dar simt că
demnitatea pe care o ai şi o manifeşti, nu ţi-a permis decât să fii o bună
poetă şi scriitoare, râvnită de unii şi pizmuită de alţii. Nu mai ştiu de
când ne cunoaştem, dar felul în care ai ştiut să mă preţuieşti ca om şi
scriitor, mă face să spun că ne cunoaştem dintotdeauna. Ce frumos ar fi
dacă toţi am şti să rămânem prieteni !
A.B. –Tema acestei cărţi este "prietenia literara", de aceea,
vă întreb, ce prietenii literare v-au legat, emoţionat, poate modelat
în cariera Dumneavoastră? (nume)
Gh.A.N.: –M-am bucurat mult de prietenia cu Cezar Ivănescu.
Vremurile când un scriitor de talia lui stătea la propriu pe baricadă au
apus de mult. Iar moartea lui m-a făcut să mă cutremur. N-am înţeles
nici până astăzi de ce Nicolae Manolescu nu s-a purtat cu demnitatea
223
funcţiei de preşedinte al scriitorilor faţă de trupul neînsufleţit al lui Cezar
Ivănescu. Mi-e dor şi astăzi de borseta lui ciudată şi de pardesiul maron
ce-i dădea o eleganţă şi o nobleţe aparte.
După cum mi-e dor şi de Ion Rotaru – a cărui Istorie a literaturii
române, este mai presus decât Istoria lui George Călinescu, fie şi pentru
că a cuprins literatura din diaspora românească sau din închisorile
comuniste sau literatura creştină. Când l-am vizitat, avea mâinile
bătătorite de munca fizică. Vă imaginaţi că un profesor universitar poate
avea o pensie care să nu-i ajungă nici măcar pentru a-şi cumpăra hrana
zilnică necesară unui septuagenar ?
Vă imaginaţi că profesorul universitar
Ion Rotaru făcea muncă de zidar ? Când
boala îl doborâse la pat şi când m-am dus
să-l văd împotriva recomandărilor rudelor
sale, profesorul s-a sculat din pat şi a
desfăcut în onoarea mea o sticlă imensă de
şampanie dăruită de conducerea Veritas
Panciu. Boala îl rodea. Era deja străveziu.
Zidarul vânjos care, cu numai câteva luni în
urmă venise la festivalul Duiliu Zamfirescu,
strângând cu mâinile sale mâna vreunei
poetese până când aceasta simţea durere,
era deja o amintire. Cu degetul mare lipsă, desfăcuse şampania,
ţinându-se drept în faţa mesei de lucru, pe care aşezase două cupe să
le ciocnim în semn de recunoştinţă pentru onoare şi prietenie. Mi-am
băut cupa, fără să-mi pese dacă vreun echipaj de poliţie avea să mă
pună să suflu în fiolă sau nu ! A fost poate ultima cupă oferită de
profesorul Ion Rotaru.
Sau cum să-l uit pe Valeriu Rusu,
profesor universitar emerit la Universitatea
Aix-en-Provence, care m-a onorat până în
ultima clipă a vieţii sale, invitându-mă la
Vălenii de Munte, la cursurile Universităţii
Populare să ţinut discurs şi la care n-am mai
putut participa pentru că s-a transformat în
altceva. Adică a venit Băsescu şi cursurile s-
au transformat într-un fel de instruire a
directorilor Direcţiilor de cultură din toată ţara.
224
Bineînţeles că bietul profesor m-a întors din drum cu glas îndurerat,
după care i-a venit rău. S-a urcat de urgenţă în avion cu gândul să
ajungă în Franţa să se trateze. N-a avut noroc. Avionul avea escală la
Budapesta, unde s-a internat de urgenţă, întrerupându-şi zborul şi a
murit ! Ți-am dat exemplul a trei titani, pe care i-am cunoscut,
organizând festivalul Duiliu Zamfirescu. Şi-ţi mai dau exemplul doamnei
academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care a făcut ultima ieşire din
sihăstria ei din respect pentru mine şi Oglinda literară, după care să
dispară pentru totdeauna.
Aceştia sunt oamenii mari pe care i-am cunoscut, iubit şi
respectat şi care mi-au dăruit la rându-le preţuirea lor, pe care n-am să
pot să-i uit vreodată. Că atunci când vrâncenii mă pizmuiau, ei mă
înnobilau cu tot ceea ce ţinea de măreţia spiritului lor. Ce poate fi mai
frumos şi în egală măsură mai dureros. Am reuşit să rezist peste toate
aceste dureroase întâmplări şi pentru că unii scriitori ca tine sau Liviu
Pendefunda sau Adrian Dinu Rachieru sau Theodor Codreanu au fost
alături de mine, făcându-mă să nu-mi fie atât de greu să rezist în
această lume, sfâşiată de orgolii.
A.B. –Aţi amintit de prietenii, hai să ne aducem aminte de
câteva întâmplări cu prieteni ce astăzi nu mai sunt, ce vă vin acum
în minte?
225
Gh.A.N.: –Păi să-mi aduc aminte numai de alegerea
preşedintelui Uniunii Scriitorilor, unde Cezar Ivănescu n-a ştiut să
negocieze cu Varujan, fiind trădat şi de moldovenii lui, în vreme ce
Manolescu a fost ales spunând pur şi simplu: « Nu vă promit nimic »
Sau să-mi aduc aminte de Sterian Vicol în clipele sale de graţie, când îşi
tipărea forma trupului cu braţele desfăcute, lăsând în zăpada pufoasă o
cruce sau să-mi aduc aminte de Mircea Sântimbreanu, care împreună
cu Fănuş Neagu veneau la fazaneria Răduleşti, unde un șmecheraș de
silvicultor ne dădea pui de găină pe post de fazan ? Doar mămăliga şi
mujdeiul erau autentice. Plus vinul.
Sau să-ţi spun cum stăteam cu Aura, Breban și Vosganian, la o
masă într-un colț din restaurantul hotelului Unirea, unde eu şi doamna
Ștefania Oproescu încer-
cam să salvăm groso-
lănia poeţilor locali Mitică
şi Ionică, fiindcă aceștia
îşi aduseseră la masă
fetele de pe centură să
se bucure pe gratis de
Salonul literar Dragos-
loveni și scriitorii nu mai
aveau locuri? Nu prea am amintiri plăcute ! Am trăit cam izolat, ca un
urs în bârlogul lui. Nu ştiu să mă îmbăt ! Nu-mi plac beţiile ! Nici
puşlamalele ! Or, din nefericire şi pe vremea comuniştilor, dar şi acum
se poartă spiritul de gaşcă ! Şi cine să mă primească pe mine în gaşcă?
Nu pot să tac, deşi mă străduiesc. Sunt un om lucid. Îmi fac datoria de
familist în nişte condiţii greu de mărturisit aici. Dragi îmi sunt colegii
care-mi sunt alături în proiecte comune. Rareori am lipsit în cei zece ani
de cenaclu de la vreo şedinţă ! Îi sunam la telefon şi când eram în SUA.
A.B. –Suntem în faţa unei ceşti de cafea şi privim prin
fereastra trecătorii, oamenii sunt grăbiţi, aproape că nu mai au
timp. Aveţi timp pentru cei dragi?
Gh.A.N.: –Nu prea. Sper să nu fiu prea acuzat.
A.B. –Dacă aţi putea să revedeţi un prieten drag şi să puteţi
să staţi de vorbă, pe cine aţi dori să revedeţi şi ce aţi vorbi?
226
Gh.A.N.: –Trei inşi
aş vrea să-i întâlnesc din
când în când, ba chiar
patru: Theodor Codreanu,
Adrian Dinu Rachieru, Ion
Rotaru şi Cezar Ivănescu,
Valeriu Rusu, sau Zoe
Dumitrescu-Buşulenga,
care deşi erau la mare
distanţă îi simţeam alături
de mine. Şi mai este
cineva: Matei Romeo Pitulan, Lucian Strochi, Corneliu Paiu, Victor
Munteanu, Florentin Popescu, Laurian Stănchescu, George Muntean…
Doamne, ce grupare literară am fi putut fi împreună !
A.B. –Cui ați dori să mulțumiți pentru ce aveţi astăzi?
Gh.A.N.: –Ca orice român parşiv, bineînţeles, Celui de Sus ! Dar
te asigur că fiecare nume din cele rostite astăzi, şi-a avut partea sa de
contribuţie.
A.B.-V-aţi fi dorit să faceţi ceva în viaţă şi nu aţi reuşit încă?
aveţi neîmpliniri?
Gh.A.N.: –Da ! Aş fi vrut să fiu în Bucureşti, să fac de acolo
reviste, cărţi, mi-aş fi dorit un Mecena. Mi-aş fi dorit un agent literar !
Doamne, ce inconştienţi suntem noi românii, mai ales scriitorii ! Nici nu
ştiţi ce s-ar fi putut realiza, dacă ar fi existat şi agenţi literari ! Le-am fi
dat miniştrilor culturii cu tifla !
A.B. –Pentru cei ce nu vă cunosc încă, cine sunteţi Dvs. d-le
Ghe. Neagu? Ce doriţi să ştie cititorul despre Dvs.?
Gh.A.N.: –Aş vrea să
cred că sunt un scriitor. Mi-e
cam jenă. Mai mult de
jumătate din scrierile mele
sunt de pe vremea
comuniştilor. Arareori am avut
timp să le corectez.
Când am văzut că atât
Papa Paul cât şi Papa
Benedetto apoi și Francesco mi-au acordat atenţia
lor, am început să cred că e ceva de capul meu. Cred că sunt singurul
227
scriitor român decorat de trei papi. Iar când Preşedinţia României mi-a
acordat şi titlul de cavaler pentru literatură…
Dar ce crezi că reprezintă asta, în Vrancea ?
Câţi crezi tu că au habar că în România există un
scriitor premiat de trei papi, care, pentru a nu muri
de foame face adeseori compromisuri?
Să ştie cititorul că l-am iubit întotdeauna şi l-
am respectat, şi de dragul de ajunge pe masa lui am
înghiţit în sec şi am răbdat cât nu vă puteţi imagina.
Dacă aveam şi eu măcar un salariu de bibliotecar şi
eram lăsat să scriu, aş fi fost poate mult mai prolific.
Am şi acum idei şi cărţi, dar n-am puterea
financiară să le pun pe masa cititorului. Practic, de vreo zece ani de
când scot revista Oglinda Literară, care înseamnă cam câte o carte de
două sute de pagini pe lună, nu prea mai am timp de cartea mea. Pe
vremea comuniştilor construiam societatea multilateral dezvoltată ca să
nu-mi ghiorăie maţele de foame şi pentru proză mă opream din avântul
siluitor din când în când, iar acum mă lupt de unul singur cu o revistă,
care nu ştiu cât o să mai reziste, într-un context atât de nefavorabil
culturii române.
A.B.-Citiţi-mi un poem (sau două) care vă plac foarte mult...
Gh.A.N.: –Vă citesc:
TATA
De când mă ştiu
Am vrut să semăn cu tata.
Mare, puternic, căpos
Plin de furtună-n priviri
Şi de arome plăcute în
palme.
De când mă ştiu
Am îmbătrânit
Aşteptând să vină cu mine
La o bere
La un şpriţ,
Pentru că nu m-a dus
Să-nvăţ ce este femeia
De-am ajuns bătrân
În patul nunţii mele.
De când mă ştiu
l-am aşteptat pe tata
să vină şi să-mi alunge
singurătatea
dar n-a avut niciodată timp
destul
pentru cel ce mai aşteaptă
încă
să-i vină rândul
să-i vină timpul
să i se aşeze în sfârşit
228
alături .
A.B. –Un cuvânt de încheiere, pentru cititori, pentru mine...
pentru mâine...
Gh.A.N.: –Probabil că m-am născut cu stigmatul muncii pe frunte.
Mă bucur că n-am fost lovit de «munca în zadar«. De aceea le spun
cititorilor că fără muncă nu ai nicio satisfacţie! Chiar şi în iubire trebuie
să dăruieşti ca să ţi se dăruiască! Încercaţi să vedeţi, ce parte a
sufletului meu v-o aduc în dar atunci când vă străduiţi să mă citiţi! Cât
pentru tine dragă Angela, nu pot decât să-ţi aduc în dar o poezie de
dragoste adevărată pe care o meriţi din plin, dar mă abţin, din respect
eşti tu ca o doamnă a literelor! Nu cred că ai uitat ce bucurie îţi poate
aduce o carte nouă, un poem nou ! Fie să ai parte întotdeauna de
asemenea bucurii ! Şi să nu te aştepţi vreodată că fraţii, era să zic
confraţii, dar ieşea o altă cacofonie, te vor preţui atâta cât meriţi. Am
început să învăţ să mă mulţumesc doar cu bucurii puţine ! Şi mă simt
mult mai bine. Îţi doresc sănătate multă pentru ca să te poţi bucura de
roadele muncii tale, pentru că ştiu cât de preţioasă este sănătatea la un
om. Pe curând !
229
Interviu cu actorul Sorin Francu la T.V. Diplomatic
Focșani, emisiunea Cadran Cultural
Sorin Francu: –Bună seara doam-
nelor, domnișoarelor, domnilor, bine ați venit
la Cadran Cultural. În emisiunea de astăzi
vom aduce în discuție un eveniment cultural
petrecut de curând în cadrul Zilelor muni-
cipiului Focşani, o manifestare culturală pres-
tigioasă care cred eu că a intrat deja în
tradiţie şi deja ecourile acestei manifestări se
aud departe în lume.
Este vorba de Festivalul internaţional
Duiliu Zamfirescu, un festival al scrisului la
care se află, fără să fac vreo exagerare când
spun, toată floarea scriitorimii româneşti din
ţară dar şi din diasporă. Am invitat alături de mine în această emisiune
preşedintele Asociaţiei culturale Duiliu Zamfirescu, scriitorul, publicistul
Gheorghe Neagu. Bine aţi venit !
Gheorghe Andrei Neagu: – Bună seara şi bine v-am găsit.
S.F.: –Alături de care vom încerca să pătrundem în această a
patra ediţie a festivalului să vedem cine a răspuns invitaţiei, ce a adus
nou această ediţie faţă de precedentele, şi în ce măsură acest festival
Duiliu Zamfirescu a reuşit să se impună în peisajul cultural naţional.
Gh.A.N.: –Faptul că ne-am impus pe plan naţional este un efort
care, deocamdată zicem noi, că n-ar trebui să se limiteze doar la
această ediţie şi poate la celelalte ediţii să fim cu adevărat un fel de
festival care să rivalizeze cu ce este mai bun, de exemplu cu Festivalul
de la Neptun. Anul acesta, spre deosebire de alţi ani am avut
reprezentantul Uniunii Scriitorilor care a venit personal să aducă un
mesaj, şi au fost premiaţi doi creatori din diasporă, să spunem. E mult
spus diasporă, pentru că e vorba de Republica Moldova. E vorba de
acad. Mihai Cimpoi, el este preşedintele Uniunii Scriitorilor din Moldova
şi a luat premiul pentru contribuţii aduse la cunoaşterea operei lui Duiliu
Zamfirescu. A concurat ca orice om de creaţie, fără pretenţii de vedetă,
trimiţându-ne un volum în manuscris care s-a dovedit a fi cel mai bun
230
volum de eseu, din care vom relua şi în revista Oglinda literară o bună
parte. De asemenea anul acesta am reuşit să spargem gheața dincolo
de Carpaţi, adică Ardealul a fost mai prezent decât în alţi ani, am avut
creatori de la Târgu Jiu, am avut creatori de la Cluj, am avut scriitori din
Timişoara. E vorba de Adrian Dinu Rachieru care a venit şi chiar şi-a
lansat în numele unei edituri din Timişoara, cinci volume.
De asemenea a
fost prezent și pe
Petrică Birău ce ne-a
făcut un dar un portret
al lui Duiliu Zamfirescu.
Am avut plăcerea să
avem pe Ion Popescu
Brădiceni de la Petrila,
care a adus cu sine un
suflu nou, atât din mediul universitar cât şi din lumea condeierilor din
zonă. Spre deosebire de alţi ani, noi am încercat anul acesta să dăm o
notă polemică faţă de condiţia scriitorului. Nu ne-am referit numai la
opera lui Duiliu Zamfirescu sau Duilă cum i se spunea în epocă, pentru
că era şi el un polemist, mergând chiar până la a polemiza cu sabia şi
pistolul. Dar la noi nu s-au desfăşurat lucrurile așa, ci doar prin verva
prof.univ. Ion Rotaru, prin intervenţia lui Mihai Cimpoi, a lui Mircea Radu
Iacoban şi a neobositul Cezar Ivănescu.
S.F.: –Deci iată că şi această ediţie s-a bucurat de prezenţa unor
vedete ale scrisului în România. Cezar Ivănescu este un foarte bine
cunoscut poet şi un bon viveur prin excelenţă….
Gh.A.N.: –El este prin ceea ce face, un spirit viu al sufletului
creator românesc, mai mult, el ştie să aglutineze în jurul său cam tot ce
înseamnă valoare, şi spun asta şi pentru faptul că a reuşit, prin jurizarea
făcută asupra celor peste 80 de lucrări care au fost trimise la concurs,
împreună cu Vasile Andru şi cu Theodor Codreanu să pună la punct o
ierarhizare destul de obiectivă a celor care au sperat să obţină trofeul.
Alături de el a venit D.R.Popescu, deşi unii mi-au zis: “te-ai pus
să aduci de-acum tot CC-ul scriitorimii”. E o exagerare pe care n-o
împărtăşesc. Indiferent ce s-ar spune despre unul sau altul, dacă ar fi
trăit Marin Preda, cred că şi pe el l-ar fi băgat acum tot printre foşti în
catalogări care nu ţin de latura culturală. Nimeni nu poate contesta
231
creaţia în sine prin ceea ce uneori scriitorul este nevoit să facă în plan
social.
S.F.: –E un lucru îm-
bucurător, spun eu, că un
scriitor de talia lui Dumitru
Radu Popescu a fost extrem
de prezent în Vrancea, pen-
tru că anul trecut în mod
expres venirea domniei sale
la Focşani a însemnat şi o
aniversare, s-au împlinit 20
de ani de când i s-a montat
la Focşani o piesă impor-
tantă a domniei sale, Ca
frunza dudului din rai. S-au
împlinit 20 de ani de când la
Focşani a avut loc un coloc-
viu naţional pe teme de dramaturgie şi se completează cu venirea, cu
invitaţia pe care aţi lansat-o şi venirea la Focşani a lui Bogdan Ulmu, cel
care a regizat spectacolul acum 21 de ani…
Gh.A.N.: –O tragi pe turta ta…
S.F.: –Nu, eram în aceeaşi sferă, dar se leagă anumite lucruri.
Gh.A.N.: –Apropo de ce ai spus, aştept să văd o nouă premieră
în teatrul pe care îl conduci după o piesă de D.R.Popescu şi Bogdan
Ulmu, dacă tot…
S.F.: –Deja cu Bogdan Ulmu am antamat o colaborare anul viitor
în iarnă-primăvară, nu ştiu dacă o să fie neapărat un D.R.Popescu, dar
Bogdan Ulmu va reveni ca regizor la teatrul din Focşani.
Gh.A.N.: –Cert este un lucru, că piesele de teatru şi scenariile pe
care le-a făcut D.R.Popescu au marcat un punct de referinţă în ceea ce
înseamnă arta dramatică în România.
Şi cine neagă acest lucru, se neagă pe sine. Mai mult, eu rămân
uimit, mă uitam într-un fişier al scriitorilor publicat într-un din volumele
de după 1989, în care, din vreo cinci pagini de referinţe critice publicate
înainte de 89, are acum doar vreo 5-6 referinţe. La o intensitate de
creaţie de aproape un volum pe an. Ceea ce mi se pare deja că
aparţine răzbunării găştilor literare care există şi, din nefericire, îşi pun
232
amprenta asupra obiectivităţii când e vorba să evaluăm un scriitor sau
evaluăm o operă.
S.F.: –Până la urmă nu ştiu, dar cred că orişice ţine de artă, de
operă care se dă consumului public, până la urmă gradul de evaluare
tot publicul, marele public îl dă, pentru că din punct de vedere al
specialistului, valoarea unei lucrări de artă, că e ea un volum de proză
sau de poezie sau un tablou sau ştiu eu ce altă formă de exprimare
artistică, cred eu, că totuşi marele public, cel care consumă în mod
frecvent artă poate să
spună dacă un act artistic
este valoros sau mai puţin
valoros. Ciulei spunea că
nu există opere de valoare
sau opere fără valoare,
sunt lucrări importante şi
lucrări mai puţin impor-
tante. Aşa cred că e
valabil acest lucru în orice
domeniu artistic. Haideţi domnule Neagu să ne întoarcem la Duiliu
Zamfirescu, să mergem puţin în sala de conferinţe a Consiliului
Judeţean şi să urmărim câteva aspecte din prima zi a lucrărilor.
Gh.A.N.: –De acord.
(se reiau secvențe din intervențiile înregistrate de postul de
televiziune din festival)
………………………………………….
Mircea Diaconu: – Vreau în primul rând ca în numele
administraţiei să salut prezenţa dvs. aici, o prezenţă aş îndrăzni să spun
foarte numeroasă faţă de celelalte ediţii.
Aceasta înseamnă nu numai că există această creaţie literară
care se dezvoltă în continuare pe un plan superior la Focşani, dar
înseamnă că şi Asociaţia Duiliu Zamfirescu din Focşani a reuşit să fie
bine cunoscută, bine apreciată şi în acelaşi timp bine susţinută. Mă
bucur, vă mulţumesc pentru prezenţă şi vă aşteptăm în continuare la
astfel de acţiuni. Aş vrea totuşi două-trei lucruri să vă spun. Eu iau
precizarea domnului director Vlăjie cu sumele ca un afront, pentru că
mărimea sumelor nu este pe mărimea actului în care suntem noi
prezenţi acum. Acestea au fost posibilităţile şi eu vorbesc foarte sincer
pentru că fiecare ştie cam ce înseamnă, şi în acelaşi timp nu ştiu dacă
233
poate fi vorba vreodată de acoperirea efortului de creaţie. Nici vorbă,
nici vorbă. Dar asta fost situaţia, poate, poate, nu am obiceiul să mă
angajez, poate vom reuşi ca pe parcursul unui an de zile să reuşim şi să
asigurăm o sumă care într-adevăr să reprezinte acest act al creaţiei în
general şi acest act al creaţiei în Vrancea, şi în acelaşi timp să se poată
mulţumi şi această asociaţie
în care sunt oameni de suflet,
oameni foarte răzbătători,
foarte insistenţi şi singuri
niciodată n-o să poată să
realizeze ceva, mai ales că
suntem în oraşul Unirii şi
unde-i unul nu-i putere, când
sunt mai mulţi sigur că
puterea va creşte. Cred că este datoria noastră să reţinem acest aspect.
În mod sigur ceea ce dl. director Vlăjie a schiţat ca obiective, ele au mai
fost puse şi anul trecut şi în mod categoric fac parte din obiectivele
asociaţiei. Cred că n-ar fi rău dacă ne-am aşeza cu seriozitate în
perioada următoare, poate, dacă există asentimentul familiei, poate la
anul să reuşim să facem o deplasare la acel muzeu pe care dvs. l-aţi
menţionat. Eu cred că nu este greu, nu este imposibil şi nu trebuie să ne
gândim că acel conac va arăta ca, ştiu eu, clădirile care se construiesc
astăzi în România, ci este un spaţiu în care a trăit şi a creat o mare
personalitate a culturii române şi n-are importanţă dacă va fi sau nu va fi
adus la nu ştiu ce cote din punct de vedere arhitectural, dar important
este să se poată crea cadrul ca el să funcţioneze şi pe parcurs să fie
îmbunătăţit.
(se transmite un alt fragment de înregistrare)
……………………………
Matei Romeo Pitulan: – Vă mulţumesc întâi pentru invitaţie. Eu
sunt un simplu mesager de la nunţiul apostolic din Bucureşti, deci
Ambasada Sfântului Scaun.
Am primit un mesaj de la monsenior Andreata, care transmite o
scrisoare revistei Oglinda. În scrisoare scrie clar: „Vă mulţumesc din
inimă pentru articolele din revista Oglinda literară, voi păstra mereu o
călduroasă amintire, să ne legăm cu pace şi mântuire”. Monsenior Iberio
Andreata, este delegatul şi director general al Vaticanului. De ce a trimis
această scrisoare ? Pentru că Oglinda literară a publicat articole foarte
234
frumoase, pe urmă a fost o călătorie la Ierusalim organizată de Vatican
şi trebuie să vă anunţ că probabil ultima revistă apărută, Oglinda
literară, va acompania delegaţia preşedintelui Iliescu în septembrie,
unde Vaticanul va celebra pe Ştefan cel Mare. Cu această ocazie mi s-a
transmis de la nunţiul apostolic pentru dl. Neagu, deci din scrisoare, să-i
dăm din partea Vaticanului, Opera romana pelerinagi. Eu îi dau toate
însemnele. Dumnealui le va descifra, dacă nu le va descifra, i le voi
spune eu după, ca să nu vă plictisesc pe dvs. Eu v-aş întreba: încotro
revista Oglinda literară? Încotro Asociaţia Duiliu Zamfirescu ? Din
relatările factorilor de responsabilitate a Focşaniului am înţeles că totul
va fi foarte bine. Mulţumim încă o
dată domnului preşedinte Uricariu
pentru sprijinul pe care ni-l va
acorda. Știu că se află în Italia, în
Sicilia, şi probabil că vom avea
rezultate foarte bune. Vă mulţu-
mesc încă o dată şi urez oraşului
Focşani şi provinciei Vrancea,
cele mai bune realizări în pace şi
linişte. Vă mulţumesc.
S.F.: –Iată dragi prieteni, domnule Neagu, prima zi a lucrărilor v-a
adus şi o recunoaştere internaţională. Această distincţie oferită de
Vatican, ce a însemnat pentru dvs. şi cum veți privi în viitor această
relație cu Vaticanul ?
Gh.A.N.: –Sincer să fiu, ceea ce a propus scriitorul Pitulan mă
onorează, mă obligă, dar astea sunt spuse în general de complezenţă.
Adevărul este că trebuie să mă lupt să găsesc un sediu pentru Asociaţia
Duiliu Zamfirescu. Trebuie să mă lupt ca festivalul viitor să fie susţinut
material la nivelul la care merită personalitatea lui Duiliu Zamfirescu
pentru că anul acesta am început pentru prima dată să acordăm un
premiu pentru diplomaţie în cultură.
Am premiat ambasadorul României la Phenian şi sperăm ca în
fiecare an să putem face acest gest ca un fel de remember pentru
activitatea de diplomat al scriitorului Duiliu Zamfirescu, cel care a
reprezentat cu succes România în Italia multă vreme şi a cărui activitate
diplomatică a marcat chiar unele relaţii europene între România şi
lumea civilizată. Mai ales că, Duiliu Zamfirescu a reuşit să-şi impună cu
oarecare tărie şi fermitate nişte principii tuturor celorlalte ţări, ajutând
235
într-un fel momentelor ulteriore dezvoltării europene, care au adus în
final ca şi România să se afle în rândul lumii civilizate, aşa cum ne
dorim şi astăzi să intrăm în rândul Uniunii Europene.
Dacă aveam banii din vreme, aş fi putut cumpăra biletele de
avion pentru Paul Goma şi cred că ar fi venit. Am vorbit cu el la Paris. Ar
fi însemnat pentru România un mare gest cultural. Aş fi putut să-l aduc
pe Valeriu Rusu de la Sorbona, cel care a tradus pentru prima dată
Ţiganiada, dar n-am putut face acest lucru. Anul trecut când l-am invitat
pe Mimmo Morina, am plătit din banii mei biletele de avion, pentru că el
era, şi este secretarul general al Uniunii Mondiale al Poeţilor. I-am dat
premiul de la deputatul Priboi, pentru că se ştie că Duiliu Zamfirescu a
fost şi poet. Dar am rămas cu banii nerecuperaţi deși primarul Bacinski
îmi garantase recuperarea. Dar anul acesta nu am mai avut bani
personali, ca să îmi permit să-i invit. Sper ca la anul, având în vedere
promisiunile pe care le-au făcut autorităţile locale, să pot să invit mari
scriitori, de mare anvergură din literatura mondială. Avem scriitori
importanţi şi în America, avem scriitori importanţi şi în Anglia, avem
scriitori importanţi şi în alte colţuri ale lumii care merită să vină aici cum
zicea vicepreşedintele Consiliului Judeţean Mircea Diaconu, în oraşul
Unirii, să ne unim într-un spirit şi cuget pentru binele României.
S.F.: –Oricum, ceea ce consider că e un fapt benefic este că de
la an la an şi de la ediţie la ediţie implicarea autorităţilor locale s-a
evidenţiat, de la un an la celălalt şi cu siguranţă anul viitor, văzându-se
şi rezultatul acestor manifestări şi impactul pe care îl are această
manifestare în lumea culturală românească şi din afara graniţelor ţării,
implicarea şi susţinerea financiară să fie pe măsura valorii manifestării.
Gh.A.N.: –Să vă fie gura aurită.
236
S.F.: –V-aş întreba domnule Neagu ce a însemnat această a
patra ediţie a festivalului Duiliu Zamfirescu din punct de vedere editorial.
Gh.A.N.: –Din punct de vedere editorial am avut bucuria să
lansăm mai multe cărţi din afara judeţului decât din judeţ. Din judeţ am
putut să lansăm doar această casetă, care zic eu că simbolizează într-
un fel ceea ce înseamnă Duiliu Zamfirescu, cenaclul Duiliu Zamfirescu
şi lumea scriitorilor vrânceni.
Sunt 16 autori publicaţi într-o casetă, fiecare cărţulie din aceasta,
bibliofilă într-un fel, are 32 de pagini şi oferă posibilitatea să ne
prezentăm şi noi în faţa instanţei culturale cu ceea ce ne reprezintă. Am
publicat de asemenea un volum al lui Virgil Panait, Deposedare de timp,
în traducere franceză, de fapt e un volum bilingv. Acest poet vrâncean a
găsit un traducător de excepţie în persoana lui Ion Roşioru, care îi face
un serviciu nu numai lui, ci şi culturii vrâncene, oferindu-i cu multă
amiciţie – spun amiciţie pentru că nu i-a luat bani pe treaba aceasta,
unde o traducere, în general, e foarte scumpă – dar iată că pe prietenul
nostru Virgil Panait nu l-a costat de data aceasta prea mult. De
asemenea, mi-am permis, fiind anul lui Ştefan cel Mare, să scot şi eu în
reeditare, un roman Tarantula, un roman scos la împlinirea a 500 de ani
de la întemeierea oraşului Roman, e vorba de Roman Voievod și
perioada domniei lui, până la anul 1400, de care nu prea s-a ocupat
cineva. Şi am găsit de cuviinţă că trebuie s-o reeditez, mai ales că n-o
mai aveam şi mă duceam pe la prieteni de altădată şi îi rugam să-mi
dea şi mie un exemplar dacă mai aveau în bibliotecă. Iar realizarea
festivă este acest număr din Oglinda literară, pe care l-am scos dedicat
atât lui Ştefan cel Mare, cât şi festivalului nostru propriu-zis. Nume
237
importante ale culturii române, ca Petru Ursache, Radu Comănescu,
Emilian Marcu, Lucia Olaru Nenati, îi dedică pagini importante. Noi am
scos acest număr şi într-un moment foarte greu, ne-au murit trei
colaboratori într-o săptămână. Şi din nefericire, atât Aristide Butunoiu,
cât şi George Muntean şi Stelian Baboi, au plecat dintre noi acum trei
săptămâni. Am fost personal la înmormântarea lor, ne-a subţiat
contribuţia a trei personalităţi ale literaturii române pe care contam de
regulă în apariţia fiecărui număr. De asemenea editura Augusta din
Timişoara a venit cu un roman scos tot sub sceptrul lui Ștefan cel Mare.
E vorba de un jurnal imaginar făcut oarecum ca să reflecte epoca lui
Ștefan cel Mare. A concurat de fapt cu niște lucrări prezentate de Mihai
Cimpoi, şi mai ales cu Ion Mânăscurtă de la Chişinău, care ne-a făcut
surpriza de a veni cu un album Ştefan cel Mare pe care mi l-a dăruit şi
pe care îl apreciez foarte mult, o reuşită grafică de excepţie, cum puţine
albume am văzut în România.
Academicianul Mihai Cimpoi a venit de fapt cu trei lucrări dedicate
lui Ştefan cel Mare pentru că atât Asociaţia Duiliu Zamfirescu cât şi
Duiliu Zamfirescu însuşi, onora de fiecare dată memoria scriitorului. Şi
anul acesta, fiind anul lui Ştefan cel Mare am considerat necesar să fim
alături de spiritul românesc întru cinstirea marelui voievod. Cert este că
de la Timişoara la Chişinău, de la Bucureşti la Cluj, au fost circa 20 de
cărţi, 20 de titluri, prezentate în mare viteză, pentru că vă daţi seama că
atât se putea în cele 2-3 ore cât am rezervat prezentării acestor cărţi.
Se regăsesc, de fapt, toate volumele la Biblioteca Judeţeană Duiliu
Zamfirescu pentru că atât editorii cât şi autorii le-au donat, să stea la
dispoziţia cititorilor vrânceni.
S.F.: –A fost şi un spaţiu bine ales, zic eu, acolo la Biblioteca
pentru copii şi tineret, la biblioteca estivală…
Gh.A.N.: –Ne-a ajutat şi Cel de sus…
S.F.: –Cu vremea bună…
Gh.A.N.: –După care ştiu că am fost oaspeţii teatrului Mr. Gh.
Pastia unde am participat la un experiment teatral al unei trupe extrem
de tinere, în care chiar şi creatorii cu experiență, cum ar fi: Grigorescu,
Iacoban, D.R.Popescu, au putut să ia contact direct cu o modalitate
nouă de exprimare teatrală în viaţa de astăzi a teatrului românesc şi
unde? Exact la Focşani. Atât D.R.Popescu cât şi Iacoban s-au arătat
încântaţi de modalitatea de abordare, nu mai vorbesc de Bogdan Ulmu,
238
de care din câte ştiu eu te leagă amintiri plăcute, au gustat din plin şi
acest moment pe care l-am pregătit oarecum inedit faţă de celelalte e
(se redau alte fragmente înregistrate la festival)
…………………………………………………….
Leo Butnaru: – E nevoie de a reveni
la ceea ce am învăţat noi din marii europeni.
Mai tinerii colegi vorbesc despre ei înşişi, mi
se pare, nu-l descoperă pe un Jimenes, pe
un Montale, pe un Quasimoto şi aşa mai
departe. Iar la Hlebnikov este o bornă de
referinţă în modernismul mondial, nu numai
rusesc. Plus faptul că a introdus modernismul
în literatura rusă, care şi până acum e foarte
conservatoare.
Puţini poeţi ruşi sunt atât de dezinvolţi
ca poeţii europeni, inclusiv ca poeţi români.
Noi românii suntem uneori foarte setaţi în a respecta buchea gramatică
sintactică. Noi trebuie să fim mult mai dezinvolţi pentru că şi limba
noastră ne permite, dar nu a juca ieftin creator, de a face un ludic de
stradă. Ne permite a umbla la substraturile adânci şi aici, în măsura în
care a fost românizat şi el, e foarte dificil, este unul din cei mai dificili
poeţi din lume cred eu şi mă gândesc la Ion Barbu, numai că Ion Barbu
merge pe metaforă, merge chiar pe structuri lingvistice mai speciale…
Adrian Dinu Rachieru: – E vorba de d-na Constanţa Marcu,
poetă de altminteri, care astăzi se încumetă să treacă proba romanului
şi care cu un gest curajos atacă un subiect delicat. E vorba de o carte
dedicată Mariei de Mangop, una din nevestele voievodului. Cartea se
cheamă Acoperământul şi îşi propune regim ficţional pentru că e vorba,
vă avertizez de un jurnal închipuit cât se poate de temerar, cu
consecinţe pe care poate le bănuiţi, dar autoarea le va suporta cu
stoicism, nu mă îndoiesc. Deci soarta Mariei de Mangop văzută însă
dintr-o perspectivă nu neapărat feministă sau din partea celui de-al
doilea sex, e vorba până la urmă de condiţia femeii dintotdeauna, care
suportă singurătatea în preajma unui mare domnitor care ajunge într-o
perioadă de cinci ani nevastă de voievod într-o ţară mică, cum a fost
Ţara Moldovei, dar care pune în discuţie condiţia tocmai femeii atunci şi
acum. Fiindcă dincolo de epoci nişte probleme rămân şi purtându-şi
coroana tristeţii. Cântărind la întrebările vieţii, Maria de Mangop în
239
ipostaza izvodită de d-na Constanţa Marcu încearcă să răspundă din
contemporaneitate unor probleme care presupunem că au măcinat-o.
Acad. Mihai Cimpoi: – Festivalul nostru Duiliu Zamfirescu se
intersectează cu anul Ştefan cel Mare şi Sfânt, decretat şi declarat şi de
UNESCO. În acest sens vreau
să vă spun un amănunt, fiindcă
această decizie a fost luată cu
greu, în special la insistenţa
Comisiei naţionale pentru
UNESCO republicii Moldova
care este condusă de cunos-
cutul compozitor Constantin
Rusnac. Colegul Ioan Mână-
scurtă care a venit ceva mai
înainte cu colegul Leo Butnaru desfășoară activitate editorială chiar în
acest sediu, şi acolo, în ciuda atitudinii Ucrainei, decizia a fost luată
totuşi.
Ucraina era împotrivă şi era categoric împotrivă, biserica
ucraineană nu s-a prezentat nici la Putna, în schimb patriarhul Poloniei,
prea fericitul Sava a venit şi a recunoscut că Ştefan cel Mare e singurul
care a putut salva creştinii. Şi în cadrul acestui an şi la Chişinău apar
foarte multe cărţi. Câteva dintre ele îmi îngăduiţi să le prezint: este un
număr special al revistei Limba română, consacrat integral lui Ştefan cel
Mare, numărul începe cu cunoscutul imn a lui Ion Alexandru, Ştefan cel
Mare. Alte două cărţi, o reeditare a unui poem al regretatului Liviu
Damian, foarte multă lume l-a cunoscut, l-am reeditat fără croşetele
impuse de cenzură, fără strofele pe
care le-a adăugat la insistenţa celor
de la Comitetul Central, despre
prietenia cu Rusia, despre lupta de
clasă şi celelalte, şi o carte a scrii-
torului Vlad Zbârciog, Ştefan cel
Mare şi Sfânt voievodul românilor, în
care vorbeşte de contribuţia pe care
a adus-o Ştefan cel Mare nu numai
la arta arhitecturală bisericească, ştiţi că el a îmbinat foarte inspirat stilul
bizantin cu cel gotic. Și o carte a prof. Victor Crăciun, Eminescu, Ştefan
240
cel Mare şi Putna. E vorba de o cronică a serbărilor de la Putna iniţiate
de Mihai Eminescu şi Ion Slavici şi de România Jună la 1871, pe urmă
continuate de Nicolae Iorga la 1904 şi au avut loc şi alte manifestări.
Cartea a apărut la Bucureşti şi se reeditează şi la Chişinău…
S.F.: –Aşadar o mulţime de cărţi importante marcând cele două
evenimente prin care am trecut anul acesta, sărbătorirea a 500 de ani
de la moartea şi Ştefan cel Mare şi Sfânt şi bineînţeles Zilele Duiliu
Zamfirescu. A fost o zi plină…
Gh.A.N.: –Foarte plină.
S.F.: –…unde s-a luat la cunoştinţă despre tot ceea ce a apărut
proaspăt în tipografie, şi haideţi domnule Neagu să ne referim şi la
momentul culminant al manifestării din acest an, festivitatea de
premiere. Ce s-a întâmplat acolo ?
Gh.A.N.: –Festivitatea de premiere a avut o anvergură deosebită
în sensul că s-au dat vreo 40 de premii. Faptul că de la Consiliul
Judeţean ne-au asigurat cea mai mare parte a premiilor, ne-am putut
permite să-i răsplătim într-un fel pe colaboratorii propriu-zişi la revistă,
chiar marele premiu pe care l-am dat, a fost de 10 milioane. Cât poţi să
răsplăteşti un scriitor de talia lui D.R.Popescu? Mă rog, şi acesta,
impozitat cum va fi, nu ştiu exact despre ce e vorba. Oricum, premiaţii
au fost în primul rând cei care au adus o contribuţie în cunoaşterea
operei lui Duiliu Zamfirescu. E vorba de Mihai Cimpoi. Alţi premianţi au
fost cei care au participat la concurs, Cel mai bun roman care s-a
prezentat în concurs a fost Rău de România al Magdei Ursache, scos la
editura lui Cezar Ivănescu de la Iaşi, la Junimea.
241
Am avut cel mai bun volum în proză care a participat la concurs al
prof.dr. Constantin Miu. De asemenea am avut o surpriză mai ciudată.
La secţia poezie a fost premiată o doamnă, Maria Pal, profesoară la
Cluj, la Universitatea Babeş Bolyai. Culmea, m-am trezit că am fost
colegi de clasă în liceul Roman Vodă. A fost o surpriză pentru mine
năucitoare la deschiderea plicului, la care nu mă aşteptam. Cert este că
atât cei din Cluj cât şi cei din Dobrogea, cât şi cei din Bucureşti sau cei
din Timişoara, au fost încântaţi de gestul de a fi premiați, pentru că
scriitorii au ajuns să se mulţumească cu puțin şi măcar să le aducem o
mângâiere sufletului lor de creatori, să le acordăm atenţia.
Prin ceea ce a încercat Festivalul Duiliu Zamfirescu să facă la
această ediţie, pe lângă rememorarea marelui scriitor, diplomat, poet şi
publicist chiar, Duiliu
Zamfirescu a fost şi o
reconsiderare atitudinală
dacă vreţi faţă de creaţia
românească contempo-
rană.
Mi-am permis să-i
acord şi lui Cezar
Ivănescu premiu pentru
opera sa, deşi puteau să
existe la un moment dat
mârâieli, ca să zic aşa. Eu l-am acordat pentru că Cezar Ivănescu chiar
merită şi, de când el a fost bătut de mineri la revoluţie şi de când l-a
pierdut pe marele lui prieten Marin Preda, pare nemângâiat în felul lui.
Am ţinut neapărat să fiu alături de ceea ce înseamnă scriitorul şi poetul
Cezar Ivănescu.
S.F.: –D-le Neagu eu cred că totuşi această ediţie a fost cu o
treaptă mai sus decât celelalte, că se înscrie, zic eu, într-un demers
cultural de mare anvergură, că a reuşit să acapareze interesul lumii
scriitoriceşti din România şi că prin ceea ce aţi făcut dvs. ca preşedinte
şi împreună cu ceilalţi membri ai Asociaţiei Duiliu Zamfirescu, cu
sprijinul autorităţilor locale, Consiliul Judeţean, Consiliului Local,
Primăriei, Direcţiei pentru Cultură şi Culte, cu suma cu care ei au reuşit
să răspundă solicitărilor dvs., aţi reuşit să înscrieţi Focşaniul şi Vrancea
într-un loc important în circuitul cultural naţional. Şi dacă ştiu eu,
Vrancea era mai bine cunoscută în creaţia folclorică și de obiecte
242
populare, în alte domenii artistice, iată că şi în arta scrisului Focşaniul şi
Vrancea intră în acel spectru luminos în peisajul cultural românesc.
Gh.A.N.: –Nădăjduiesc să aveţi dreptate, pentru că am avut de
exemplu o concurenţă foarte mare în serile de poezie de la Curtea de
Argeş, mulți dintre scriitori trebuiau să participe acolo Dar au preferat la
Focşani din două motive. În primul rând sobrietatea şi deplinătatea
dezbaterilor care au avut loc aici, al doilea ospitalitatea şi felul în care
autorităţile pot primi nişte creatori cu adevărat şi am început să cred,
rivalizăm deja cu festivalurile importante din țară. Ceea ce pe mine
sincer m-a bucurat.
S.F.: –Iată un lucru bun, putem încheia aici discuţiile despre
această a patra ediţie, zic eu încă o dată că a fost bine, sperăm ca anul
viitor să fie şi mai bine şi prezenţa scriitorilor să fie cel puţin la fel ca şi
anul acesta. Tematicile de dezbatere cu siguranţă vor fi interesante.
Domnule Gheorghe Neagu eu vă mulţumesc că aţi fost alături de mine
în emisiunea televiziunii Diplomatic astăzi, vă doresc mult succes în tot
ceea ce întreprindeți şi fie ca asociaţia pe care o conduceţi împreună cu
revista Oglinda literară să aibă o viaţă cât mai lungă şi cât mai frumoasă
spre folosul tuturor membrilor comunităţii din care faceţi parte.
Gh.A.N.: –Vă mulţumesc.
S.F.: –Doamnelor, domnișoarelor, domnilor, eu vă mulţumesc
pentru atenţie, vă doresc ca de obicei multă sănătate la minte, la trup şi
la suflet, vă dau întâlnire duminica viitoare la aceeaşi oră şi acum vă
invit să urmăriţi în finalul emisiunii câteva aspecte de la festivitatea de
premiere a celei de a patra ediţii a Festivalului internaţional Duiliu
Zamfirescu. La revedere.
(interviul se încheia cu alte aspecte filmate la festival)
…………………………………………………….
Cezar Ivănescu: – Primul premiu, Dumitru Radu Popescu,
marele premiu de excelenţă.
D.R.Popescu: – Eu mi-am făcut un scurt speech despre Duiliu
Zamfirescu, dar l-am uitat acolo, fiindcă e prea mare drumul până la
locul de unde am plecat, pot să vă spun câteva vorbe fără acele file. S-a
vorbit ieri despre Gogol. L-am întâlnit pe Gogol de multe ori citat în
Duiliu Zamfirescu. L-am întâlnit pe Tolstoi de multe ori citat în Duiliu
Zamfirescu şi mai ales în cele două studii între care unul excepţional
despre Tolstoi. La un moment dat Duiliu Zamfirescu spune că plecând
de la Gogol, literatura rusă a pătruns în Europa şi cred că îi fac o cruce
243
domnului ambasador Mica citând mereu din lucrarea pe care încă n-am
citit-o domniei sale.
Deci vorbind despre
Gogol, Duiliu Zamfirescu spu-
ne că Gogol în fruntea acestor
scriitori ruși a pătruns în
Europa și a dus la ridicarea
conştiinţei estetice a Europei.
Un lucru extraordinar şi m-a
impresionat teribil limbajul
domnului Duiliu Zamfirescu,
limbaj care este altfel faţă de proza domniei sale şi care prin aceste
eseuri şi prin scrisorile sale îi împlinesc şi îi completează personalitatea
şi nu mai poate fi, după opinia mea, contestat, nici de cei care văd în
păşunismul unor romane din sec. XIX, sau sec. XX, o tară groaznică a
literaturii române.
244
Interviu cu Pavel Coruț la emisiunea
Voci din tunelul tranziţiei-2008
Gheorghe Andrei Neagu: –Cristos a înviat şi bine ne-am regăsit
la voci din tunelul tranziţiei. În această seară am deosebita onoare să-l
avem în studio pe mult cunoscutul şi apreciatul scriitor Pavel Coruţ.
Cristos a înviat domnule Coruţ! Bine aţi venit pe meleaguri vrâncene. Şi
pentru început aş vrea să dezvăluiţi telespectatorilor noştri care este
scopul venirii dvs. în acest ţinut de legendă, că dvs. le aveţi cu
legendele româneşti şi ce înseamnă…
Pavel Coruț: –Scopul revenirii mele, pentru că eu le-am promis
focşănenilor în urmă cu doi ani că voi veni mai des pe la dânşii, le cer
iertare că nu am venit mai
des, am avut nişte necazuri
personale, necazuri grele ce
au cerut să fiu în Bucureşti,
necazuri care s-au rezolvat
între timp.
Gh.A.N.: –Să nu crea-
dă cineva că printre necazuri
s-or număra şi ceva răfu-
ieli…
P.C.: –Nu, am avut decese în familie în şir, una după alta, a fost
soţia, au murit socrii, a trebuit să-i îngrijesc ş.a. Bine. Revenind la
obiectul activităţii mele, la scopul venirii în Focşani. Sunt într-un turneu
prin întreaga ţară. Focşani este al 18-lea oraş pe care îl vizitez în curs
de 18 zile. Scopul este să contactez filialele judeţene ale partidului
sănătoase, partid pe care l-am înfiinţat eu, să cunosc noi persoane care
pot fi atrase la acest proiect şi totodată să fac lansări de carte pentru a
prezenta noul meu roman, Ne vom întâlni în cer. La activitate am venit
direct de la Ateneul Popular unde trebuie să mă întorc în fugă deoarece
cititorii şi simpatizanţii au rămas acolo, mă aşteaptă.
După emisiune ne vom întâlni din nou la ora 7 la Ateneul Popular
din Focşani.
Gh.A.N.: –Profit de faptul că până vă întâlniţi din nou cu cei care
vă aşteaptă, să vă rog să prezentaţi puţin ce înseamnă Pavel Coruț
245
omul, că de scriitor mai știm. Practic, unii zic despre dvs. că ați fi un
bătrân creator plin de înțelepciune și de ceea ce înseamnă cuget și
simțire românească, alții pur și simplu poate vă văd în seara aceasta
pentru prima dată. Eu cel puțin, m-am întâlnit cu dvs. astăzi pentru
prima dată cu Pavel Coruţ în carne şi oase.
P.C.: –Pavel Coruţ omul are 49 de ani, e de vârsta dvs., suntem,
cum s-ar spune, leat, a avut o viaţă zbuciumată, am absolvit 2 institute
de învăţământ superior, în afară de asta mi-am însuşit elemente de
cultură foarte variate, începând cu psihologie, parapsihologie,
astronomie şi multe altele, toate în scop de a rezolva probleme
informativ-operative ale statului român. Deci Pavel Coruţ omul a fost
crescut de mic pentru a fi ofiţer de marină ulterior ofiţer de informaţii şi
contrainformaţii.
Gh.A.N.: –Asta ca să nu mai existe nici un fel de dubii.
P.C.: –Nu există nici un dubiu. N-am fost pregătit să ajung
scriitor, am fost pregătit să rezist în orice condiţii şantajului, presiunilor,
să merg întotdeauna către ținta stabilită logic, rațional, pe bază de calcul
matematic. Pavel Coruț omul este un pragmatic, realist, care își permite
din când în când să dedulcească în visările sale beletristice pe care le
răspândește prin cărți. Atâta tot. În rest, un tip rece, pragmatic, calculat,
ca un calculator.
Gh.A.N.: –Și viața de scriitor și dorința de a scrie în special a
apărut în urma unui eveniment aparte sau pur și simplu ca o dorință de
exprimare ?
P.C.: –Eu am ajuns la scris din disperare. În momentul în care, în
ianuarie1990 Direcţia de contraspionaj militar a fost desfiinţată de doi
trădători de patrie, am calificat juridic fapta, doi trădători de patrie
conform art. 155 C.P., aceşti trădători de patrie fiind Ion Iliescu şi
Nicolae Militaru. Eu, care n-am mai avut şefi, mi-am trasat ultima
misiune. În condiţii cu totul excepţionale, un ofiţer de informaţii sau
contrainformaţii poate să-şi stabilească misiunea în conformitate cu
legile ţării şi cu interesele generale ale naţiunii sale. Eu am trasat ultima
misiune să lupt în continuare împotriva adversarilor din serviciile secrete
străine, care au participat la evenimentele din decembrie, cu prioritate
împotriva serviciilor secret sovietic, actual rus, maghiar, ebraic şi
american. Pentru mine, au fost unelte de luptă, arme de luptă, prin care
am dezvăluit adevărul privind evenimentele din decembrie, am înarmat
246
românii cu informaţii exacte, i-am determinat să gândească înainte de a
însuşi tiparele, clişeele şi sloganele oferite de invadatorii economici.
Gh.A.N.: –Nu vă este teamă că partidul dvs., Partidul Vieţii Sănă-
toase va avea de suferit de pe urma poziţiei pe care dvs. aţi avut-o şi o
aveţi ?
P.C.: –Partidul nu este al meu. Eu sunt cel care a creat doctrina,
a oferit-o la cetăţeni, ei şi-au însuşit-o, au creat celule, secţii şi filiale de
partid, deci partidul este al celor care l-au creat, eu sunt un simplu
membru de partid, nu deţin nici un fel de funcţie. La Sfatul naţional se va
hotărî cine să fie preşedintele acestui partid…
Gh.A.N.: –Sfatul naţional este organismul de conducere ?
P.C.: –E organul suprem de conducere, similar conferinţele
naţionale de la partidele celelalte. Am vrut să aibă un caracter
tradiţional, românesc, sfatul bătrânilor, sfatul naţional, nu putea să fie
sfatul bătrânilor pentru că noi avem şi foarte multe femei în partid care
vor hotărî cine va fi preşedintele partidului. Poziţia particulară a lui Pavel
Coruţ nu împietează asupra doctrinei vieţii sănătoase, o doctrină
pragmatică, o doctrină de viitor ultramodernă, care pune accente pe
rezolvarea problemei economice şi a nivelului de trai.
Gh.A.N.: –Păi toate partidele pun problema rezolvării…
P.C.: –Dar nu este adevărat. Majoritatea partidelor au mers nu pe
rentabilizarea, eficientizarea economiei naţionale, ci pe demolarea a ce
s-a făurit în timpul socialismului, sub sloganul Luptă împotriva
comunismului.
Gh.A.N.: –Se spune că statul este un prost administrator şi, prin
privatizare, se revigorează industria, economia.
P.C.: –Această teorie este teoria statului prost administrator şi
teoria porţilor deschise este o teorie perimată, primitivă, specifică
perioadei interbelice, specifică unui partid cu concepţie primitivă despre
economie, partid naţional ţărănesc, creştin şi democrat actual. Nu poţi
să fi creştin şi democrat, ori eşti creştin, ori eşti democrat. Creştinismul
nu cunoaşte democraţia, este…
Gh.A.N.: –Se zice că este un model german…
P.C.: –Nu este un model german…
Gh.A.N.: –…Şi nemţii sunt pragmatici, din câte ştiu, şi…
P.C.: –Nu, nu. În primul rând amestecul de religie şi politică face
rău şi la religie şi la politică. Să fie clar. Dumnezeu nu face politică.
Dacă Dumnezeu nu face politică, orice amestec religios în politică
247
înseamnă compromiterea religiei, implicit a preoţilor şi a cultelor care
sunt amestecate în politică. Însă, să revenim la problema care ne
interesează. Faptul că această doctrină vine cu soluţii de bun simţ, pe
care le poate percepe orice cetăţean studiind statutul şi programul pe
care le-am publicat în cartea Sfârşitul imperiului ascuns, este deja
cunoscut. Cine a citit această doctrină, inclusiv unii ziarişti, au acceptat-
o drept foarte bună. Elogii la adresa acestei doctrine noi la nivelul
mondial a adus sociologul Ciotea, de exemplu, a scris un articol de cam
o oră, a vorbit despre cultele de tăria acestei doctrine. Este prima
doctrină care defineşte noul tip de societate spre care ne îndreptăm.
Până acum s-a tranzitat…
Gh.A.N.: –Explicaţi puţin şi pentru telespectatorii noştri care n-au
avut probabil norocul să ia Sfârşitul imperiului ascuns. Cărţile dvs. se
vând totuşi rapid.
P.C.: –Se vând şi rapid, se vând şi pe sub mână. Astăzi însă am
adus multe, la Ateneu mă întorc tocmai pentru asta. Să dau autografe.
De la ora 7 la ora 9 seara voi fi acolo. Deci despre ce este vorba ? Ce
este original la această doctrină ? Nu pot s-o expun toată, pentru că
este destul de complicat…
Gh.A.N.: –Nu, măcar trei puncte deosebite… de rezistenţă.
P.C.: –Ce este original la această doctrină ? Această doctrină
concentrează atenţia şi activitatea întregii societăţi către domeniul
economic, punând accent pe remedierea defecţiunilor socialismului,
rentabilizarea întreprinderilor româneşti, rentabilizarea activităţii.
Gh.A.N.: –Mai concret…
P.C.: –Înlocuind noţiunea de lichidare, şomerizare, ştiu eu,
privatizare prin vânzare de active către firme străine. În concret, noi ne
propunem să intensificăm activitatea, recuperarea fiecărei întreprinderi
româneşti prin folosirea inteligenţei creatoare româneşti, prin folosirea
fondurilor româneşti care acum merg către alte destinaţii, cum ar fi
înarmarea, participarea la acţiuni NATO, cheltuieli inutile în administraţie
sau în protocol ş.am.d. Deci, concentrarea întregii atenții pe economie,
pe rentabilizarea potrivit unui concept românesc de societate modernă
și de economie modernă și nu conform planurilor prezentate de FMI sau
de Banca Mondială. În al doilea rând, noi ne punem problema pregătirii
creatorilor pentru o economie modernă, de viitor, deci optăm pentru
folosirea şi impunerea în învăţământul nostru a acelor ştiinţe şi ramuri
care ne asigură pregătirea unui creator de viitor şi nu a unui semidoct
248
îndoctrinat religios. Suntem primul partid care ne-am declarat laic şi am
spus foarte clar. Dumnezeu a validat ştiinţa, n-a validat religia. Este
şocant ce spun, dar este demonstrat de faptul că la ora asta suntem
filmaţi de o cameră care a fost inventată de ştiinţă, vorbim de microfon
inventat de ştiinţă, avem pix inventat de ştiinţă, caiet inventat de ştiinţă,
cărţi tipărite de ştiinţă, totul este făcut de ştiinţă. Religia n-a spus decât
poveşti. Deci religia să rămână cu educaţia religioasă în afara activităţii
ştiinţifice, în stat însă trebuie să ne organizăm viaţa ştiinţific şi numai în
spiritul viitorului. Spiritul viitorului nu este religios. Adevăratul Dumnezeu
nu are nimic de-a face cu religia, a existat dinainte de înfiinţarea religiei
şi va exista şi după dispariţia religiei.
Gh.A.N.: –Domnule Coruţ, se spune, şi au spus-o marii gânditori
şi scriitori, oameni de condei, că dacă religia nu va fi, secolul va
dispărea…
P.C.: –Sunt trei opinii până acum. Este vorba de opinia exprimată
de scriitorul Malraux care au spus: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi
deloc”, a fost opinia exprimată de masoni care au spus: „Secolul XXI va
fi religios, ortodox şi masonic” şi mai există şi opinia mea că omenirea
n-a depins niciodată de religie, ci a depins de adevărata lege a vieţii
instituită de Dumnezeul etern, necreat, infinit, care nu face discriminări
între populaţia planetei în funcţie de religii. Deci este imposibil ca pe
această planetă să existe 300 de religii, 300 de dumnezei câte religii
sunt. Dumnezeu a existat înainte de înfiinţarea religiei şi va exista şi
după. Pământul are 4, 5 miliarde de ani, în urmă cu 4, 5 miliarde de ani,
Dumnezeu care a creat pământul exista. Însă religia nu exista. Haideţi
să nu jignim creatorul Universului, creatorul vieţii, Dumnezeul etern,
comparându-l cu zeii folosiţi în religie. Şi cred că ar fi bine din partea
noastră să evităm să implicăm în activitatea politică şi în vorbirea
politică cuvântul Dumnezeu. Dumnezeu este atât de important pentru
tot ce înseamnă omenire încât merită să-l discutăm…
Gh.A.N.: –Eu nu vreau să fac impietăţi de acest gen şi nici să
trec cu lejeritate peste ceea ce partidul dvs. îşi propune, dar adepţi ai
ştiinţei, ştiinţă provenită tot de la ceea ce spuneaţi dvs.., aş vrea să vă
întreb, unde începe şi unde se sfârşeşte puterea parapsihologică pe
care personajele create de dvs. în calitate de scriitor, sunt înzestrate
cele mai multe şi unde partidul îşi poate găsi idoli politici aidoma
personajelor dvs.?
249
P.C.: –Partidul n-are
nimic cu emisiunile parapsi-
hologice, nimic cu activi-
tatea parapsihologică, nu
intenţionăm să folosim
paranormalul în activitatea
de partid. Partidul are doc-
trină pragmatică, o doctrină
laică, în care se respectă
toate religiile. În partid avem
până la ora actuală orto-
docşi, catolici, greco-catolici, protestanţi, reformaţi, creştini de rit
lipovenesc şi musulmani albanezi şi turco-tătari. Deci se poate ca toţi
împreună să ne unim eforturile pentru a crea o viaţă economică mai
bună. În rest, fiecare merge la biserica sau templul său, la moschee sau
geamie şi acolo îşi rezolvă problemele, relaţiile directe cu dumnezeirea.
Gh.A.N.: –Dar într-una din cărţi, şi chiar aproape în toate dvs
spuneţi de o luptă deosebită care se duce cu forţe oculte, efectiv tot ce
era ostil României şi crezului românesc era înfrânt. Credeţi cu
adevărat….
P.C.: –Este vorba de altceva. La începutul fiecărei cărţi, pagina
doi, cuprinde o atenţionare, care spune aşa: prima parte a acestei cărţi
cuprinde variante neverificate şi ipoteze neverificate ale autorului sau
simple ficţiuni. Vă rog să nu le luaţi drept adevăr absolut.
Gh.A.N.: –L-aţi scris cu aşa talent încât am fost nevoit de multe
ori să fac concesii adevărului.
P.C.: –Este un compliment pentru mine că pot concluziona…
Gh.A.N.: –E pura realitate, am discutat cu mulţi prieteni care
spun că este imposibil ca autorul să nu fi trăit asemenea lucruri, dar felul
cum le povesteşti uite că mă convinge şi pe mine.
P.C.: –Deci eu am trăit fenomene paranormale, vreau să fac o
emisiune săptămâna viitoare, joi 7 mai să fie o emisiune de paranormal
la Ceaiul de la ora 5 şi să dezbat probe mult timp pe tema asta. Am trăit
anumite experienţe paranormale, cunosc câte ceva din paranormal,
însă în activitatea publică ar fi necinstit şi nedrept să folosesc mijloace şi
metode de paranormal pentru a convinge, pentru a manipula.
Gh.A.N.: –N-ar mai fi Partidul Vieţii Sănătoase.
250
P.C.: –Fiţi sigur, n-am mai fi Partidul Vieţii Sănătoase. Fiţi sigur,
în relaţia dintre noi membrii Partidului Vieţii Sănătoase şi relaţia cu
ceilalţi cetăţeni nu vom folosi mijloace extraterestre, paranormale şi
supranaturale.
Gh.A.N.: –Dar tot nu mă pot împiedica să nu mă întreb, există
acel templu undeva în munţi, se poate localiza unde spiritul dacic este
atât de nealterat şi atât de prezent şi apărător al destinului neamului
românesc?
P.C.: –Da, pot să vă răspund numai în limite ştiinţifice. Există
ceva indefinit încă, deocamdată, de ştiinţă, insuficient studiat de ştiinţă,
centrul principal în care se manifestă este în Muntele Retezat, în zona
Sarmisegetusei, probele ştiinţifice în favoarea existenţei energiei
conştiente, dotate cu inteligenţă, cu voinţă, le-am prezentat în trei cărţi
diferite, una după alta, în momentul când mă așteptam să mor am vrut
să spun acest secret pe care îl aflasem, mă rog, pe o cale mai puţin
obişnuită, deci e vorba despre cărţile Expediţia cap univers, Drumul
învingătorilor şi Născuţi pentru a învinge. Acolo am prezentat probele
ştiinţifice, verificabile de către orice om cu un nivel mediu de cultură şi
am trimis către direcţia respectivă să verifice ceea ce am afirmat eu. Le
vor găsi reale, adevărate. Mai mult de atât nu ştiu despre acea forţă, în
vara acestui an voi merge într-o expediţie cu oameni de ştiinţă să
vedem dacă acea forţă poate intra în contact conştient cu noi, pentru că
de obicei intră prin inconştientul nostru şi ne dictează asemeni unui
spirit nevăzut anumite acte de conştiinţă sau anumite creaţii.
Gh.A.N.: –V-a dictat vreodată ceva ?
P.C.: –Da, cu certitudine. Cartea Fulgerul albastru este scrisă sub
influenţa acestei forţe şi cam toată seria.
Gh.A.N.: –E Partidul Vieţii Sănătoase un asemenea îndemn, un
asemenea mesaj ?
P.C.: –NU, Partidul Vieţii Sănătoase s-a născut din a doua
disperare a lt.col. de rezervă Pavel Coruţ. Deci eu am creat acest partid
nu pentru că-mi place mie viaţa publică şi că aş dori să mă răsfăţ în nu
ştiu ce funcţie de senator sau alte funcţii…
Gh.A.N.: –Dovadă că nu deţineţi funcţii de conducere.
P.C.: –Nu, nu mă interesează. Am fondat acest partid din
disperarea că tot ce înseamnă avuţie românească, muncă românească,
sudoare şi sânge românesc este înstrăinat cu nonşalanţă de actualii
guvernanţi.
251
Gh.A.N.: –Păi aşa, pe asemenea teme şi Vadim Tudor spune
acelaşi lucru şi Funar spune acelaşi lucru şi sunt şi alte voci naţionale,
Tabără, Câmpeanu, care spun tot lucruri de genul acesta, de apărarea
avuţiei neamului şi alte…
P.C.: –Deci atenţie, sunt, am spus, dar din păcate în spectrul
politic sunt reprezentanţi foarte puţini pentru a fi suficient de
convingători cu românii. Astfel că românii au votat cele două grupări
principale: CDR, cu aliatul fidel UDMR-ul şi PDSR cu cele două ramuri
ale sale: PD-ul şi Alianţa pentru România actuală, ca să definim spectrul
politic. Există două mari grupări care tind să-şi schimbe mereu locul,
astfel încât să nu ofere românului şi a treia variantă, mult mai serioasă,
varianta naţională.
Gh.A.N.: –Credeţi că Partidul Vieţii Sănătoase este o variantă
sănătoasă ?
P.C.: –Partidul Vieţii Sănătoase alături de alte forţe sănătoase,
din care aş numi: Partidul umanist român, Mişcarea ecologistă română,
partidele naţionaliste, PUNR, PRM, Alianţa pentru unitatea românilor ar
putea, împreună, să ofere electoratului o soluţie mai bună, nu perfectă,
pentru că noi nu suntem perfecţi, nu suntem zei, nu suntem Mesia, noi
nu ştim să creăm cu mijloacele cu care a creat Dumnezeu lumea, noi nu
oferim soluţii minune, noi oferim nişte soluţii cel puţin în limitele în care
ne pricepem, noi nu ne batem joc de munca noastră, de stăruinţele
noastre, de avuţia naţională. Deci se pune problema reinstaurării cultului
muncii, cultului dreptăţii, cultului omeniei, cultului străbunilor, cultului
patriei şi cultului sacrificiului în slujba acestui neam, neamul românesc.
Gh.A.N.: –Aveţi mulţi membri ?
P.C.: –Până la ora actuală avem membri, nu semnături, în jur de
6000, deci membri cu adeziune, în jur de 6000 de adeziuni în 38 de
judeţe, în38 de filiale. Astăzi vom înfiinţa, după ce plec de la această
televiziune…
Gh.A.N.: –Cea de-a 39-a…
P.C.: –Da, cea de-a 39-a, Vrancea, vom înfiinţa această filială
prin… Dar să nu vorbim, merg la Ateneu, şi dacă doriţi, mergem şi
discutăm acolo.
Gh.A.N.: –Dar de unde fonduri, domnule Coruţ?
P.C.: –Pentru ce fonduri ?
Gh.A.N.: –Pentru ca să ajungeţi prin mijloacele de care dispune
astăzi, ştiu eu, societatea civilă în casele oamenilor să le explicaţi în ce
252
constă doctrina, diferenţele doctrinare şi mai ales, să le aduceţi ideile
partidului în mintea oamenilor.
P.C.: –Întrebarea dvs. este perfectă, chiar o doream, vă va
răspunde omul politic şi psihologul Pavel Coruţ, omul care a scris 7 cărţi
de psihologie aplicată. Deci gruparea ocultă iudeo-masonică care-şi
propune să domine întreaga viaţă economică şi politică mondială a
născocit cultul imaginii, a omului care se răsfaţă în televizor, promite şi
fură electoratul…
Gh.A.N.: –Care nu este lipsită de eficienţă până acum…
P.C.: –Nu este lipsită de eficienţă, este un mijloc de manipulare.
Împotriva acestei metode care este foarte costisitoare noi folosim
metoda tradiţională românească, a lucrului de la om la om. Până acum
n-aţi auzit aproape deloc despre partidul nostru.
Gh.A.N.: –Aşa este.
P.C.: –Şi totuşi, în fiecare judeţ există 300 de membri având în jur
un nucleu de aproape de 1000 de simpatizanţi. Este un început bun.
Deci eu m-am adresat cetăţenilor pe direcţia cărţi scrise, în care am
introdus şi mesajul politic.
Gh.A.N.: –Deci folosiţi şi dvs. mijloace moderne.
P.C.: –În faza a doua m-am adresat cetăţenilor prin radio şi
televiziune dar nu proprii, ci prin cele care sunt publice, din cele care
sunt independente. De exemplu, la dvs. la televiziune n-am plătit nici un
dolar sau un leu să fiu invitat. La fel se întâmplă în fiecare judeţ. În
fiecare oraş. Trei: atunci când e vorba de organizarea unui partid, este
nevoie într-adevăr de un anumit fond uman românesc, nu foarte mare,
ca la partidele de mercenari, create pe interese, ci un fond minim
necesar pentru întreţinerea aparatului de partid, un minim aparat de
partid trebuie să existe pentru deplasări, pentru alte activităţi de partid.
Acest fond se constituie din cotizaţii şi donaţii. Fiecare filială judeţeană
îşi crează fondurile proprii iar aparatul central nu cere nici un leu de la
filialele judeţene. Până acum, fiecare al cincilea membru de partid de la
noi este liber întreprinzător, om cu nişte posibilităţi, om care vine şi
susţine filiala. Alături de ei au apărut mai multe persoane, destul de
înstărite care au spus clar: nu pot deveni membru de partid, trebuie să-
mi păstrez echidistanţa, însă vă sprijin cu bani, acces la post de
televiziune, acces la presă, proprietari de ziare, acces la radio sau alte
asemenea facilităţi. De ce au venit ? pentru că le place doctrina. De ce
253
nu se pot înscrie ? Pentru a păstra echidistanţa politică, deci îşi calcă pe
inimă…
Gh.A.N.: –Probabil şi pentru consecinţe…
P.C.: –Şi pentru nişte…
Gh.A.N.: –Presiuni economice…
P.C.: –Presiuni economice, da. Deci pentru a-şi salva nişte
interese economice. Deci din punct de vedere al stării materiale, nu ne
plângem. Nici eu nu sunt un om sărac, nici fondatorii ceilalţi nu sunt
oameni săraci. Eu tot ce cheltuiesc în aceste deplasări cheltuiesc direct
din drepturile mele de autor. Nu decontez de nicăieri, nu există un fond
de partid deocamdată, şi în continuare când…
Gh.A.N.: –Nu e prea târziu?
P.C.: –Nu.
Gh.A.N.: –Toată lumea se pregăteşte de alegeri anticipate, ce vă
spune spiritul dvs. paranormal, vom avea alegeri anticipate ?
P.C.: –Anul acesta nu. Poate la anul, în primăvară.
Gh.A.N.: –Şi până atunci veţi avea timp suficient să ieşiţi în forţă
sau încă nu vă propuneţi asta ?
P.C.: –Dacă noi ne înscriem înseamnă că am discutat cu
jumătate de milion de români. Deci în momentul când veţi auzi la
Bucureşti, s-a înscris Partidul Vieţii Sănătoase, să ştiţi că avem jumătate
de milion de simpatizanţi. Avem o structură organizatorică mai ciudată,
urmează modelul legiunii romane, de curia, centuria, legiunea, celula de
10 persoane, secția de 100 de persoane, filiala de minim 300 de
persoane. Discutând cu foarte mulți oameni, nu-i primim pe toţi în partid,
unii rămân în poziţia de simpatizanţi, creăm acest partid format cu
precădere din liber întreprinzători, tineret, oameni de cultură, intelectuali
pragmatici, economişti din comerţ interior-exterior, ingineri, începând de
la specialişti în fizica atomică până la constructori, toate specialităţile.
Pentru că noi trebuie să dăm soluţii economice pentru situaţii de criză.
Cam 80% din ce s-au înscris până acum sunt intelectuali, adică
profesori, ingineri, doctori, foarte mulţi doctori, foarte mulţi agronomi,
foarte mulţi zootehnicieni şi foarte mulţi studenţi şi elevi. Încă o
ciudăţenie: un hâtru a glumit pe tema asta, însă cândva, la anul poate,
veţi înţelege forţa feminină. 50% din membrii de partid sunt femei. În
unele filiale conduc femeile. Doljul e condus de femeie, Harghita, în
inima maghiarofonilor conduce o femeie din Vrancea, Ferchiu Laura.
Cea mai mare filială din ţară, Prahova, judeţ cu 900000 de locuitori e
254
condusă de o femeie. Dar atenţie, n-au fost promovate de noi, au fost
alese de populaţia de acolo. Asta înseamnă că sunt nişte personalităţi.
Veţi auzi despre aceste personalităţi, care nu s-au lansat în activitatea
politică de până acum ci, abia acum s-au hotărât să intervină, în situaţia
de criză pentru a-şi salva interesele proprii şi naţionale.
Gh.A.N.: –Şi nu vă este teamă că societatea românească va
pierde condeiul lui Pavel Coruţ ? Că dvs. v-aţi creat statutul moral şi tot
ce înseamnă Pavel Coruţ la ora actuală la masa de scris. O să mai aveţi
timp ?
P.C.: –Păi am pornit activitatea de partid în luna octombrie anul
trecut…
Gh.A.N.: –Aveaţi deja un număr de cărţi impresionant, într-un tiraj
impresionant…
P.C.: –Altceva voiam să vă spun. În această perioadă am
continuat să scriu într-un ritm de 6 cărţi pe an. Deci anul acesta a ieşit
Curs practic de arta creaţiei şi succesului, Omul din Carpaţi şi cartea
Ne-om întâlnit în cer, pe care am lansat-o acum. Deci la fiecare 2 luni
apare o carte. Am fost 18 zile prin ţară. Ultimul judeţ a fost Vrancea. Voi
rămâne două zile în Vrancea, deci rămân şi noaptea asta, de-abia
mâine plec. Mâine ajung în Bucureşti, cu tot ce-am adunat din România,
Ardeal şi Moldova, că aici am fost, scriu următoarea carte, o corectez, îi
dau bunul de tipar, fac contractele de editare şi plec frumos în Banat,
Oltenia. Când apare cartea, eu sunt deja în Banat. Cartea mă ajunge
din urmă. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu Ne vom întâlni în cer. A apărut
cartea și în 3 săptămâni mergând prin ţară, cartea a dispărut. Deci eu
nu-mi abandonez cititorii, eu sunt un om care are sentimentul datoriei
foarte pregnant. Mă simt obligat faţă de oamenii în care am trezit
speranţe de a face inclusiv aceste gest, gestul politic. Că altfel, să spun
sincer, nu-mi place politica, aş fi preferat să mă ţin departe de ea, însă
oameni, şi nu puţini, mi-au scris, mi-au telefonat au venit şi m-au
contactat şi mi-au spus: Domnule Coruţ, dvs. aţi trăit o speranţă, că mai
există şi altă cale decât să plecăm capul şi să ne lăsăm conduşi de
aceste două grupări care demolează, vând, înstrăinează tot, cu…
Gh.A.N.: –Şi aţi regăsit oamenii aceia în partid…
P.C.: –…în partid.
Gh.A.N.: –Este curios, pentru că s-a creat impresia că românul
este duplicitar, una spune şi alta face.
255
P.C.: –Nu, dvs. poate că nu ştiţi, dar în Vrancea există mai multe
persoane care ne simptizează şi ne susţin, prima persoană care a avut
curaj să spună a fost o femeie, o ingineră…
Gh.A.N.: –În Vrancea?…
P.C.: –Da, e doamna Elena Imre, ingineră, specialitatea
Mecanică, a sunat la Bucureşti şi a spus, domnule, în Vrancea nu faceţi
filială ? Mai aşteptaţi puţin să termin cu filialele mari şi vin în Vrancea,
că este o zonă care îmi place, o zonă în care m-am simţit bine şi în care
mă simt foarte bine. Începând de la o singură persoană care a sunat, o
să vedeţi în seara asta câte sunt.
Gh.A.N.: –Domnule Coruţ, de unde sunteţi dvs. că originea
cuvântului, Coruţ e mai puţin întâlnit, mai rar, mai aparte, Ardealul se
regăseşte în această denumire de Coruţ ?
P.C.: –Aici am certificatul de naştere al familiei mele, într-o
monedă bătută în anul 1705 de principele Rákóczi, conducătorul
războiului coruţilor împotriva austro-ungarilor. Vedeţi ce scrie pe ea, şi
este stema Transilvaniei libere.
Gh.A.N.: –Aha! Pro libertate. Într-adevăr, dar asta nu-mi
astâmpără curiozitatea să mă întreb dacă aţi găsit printre strămoşii dvs.
unul care a participat alături de Rákóczi.
P.C.: –Păi, istoria neamului meu este scrisă de bunicul meu, care
a transmis-o tatei, care mi-a transmis-o mie. Primul străbun s-a numit
Silvestru Coruţ, a trecut în Moldova, în judeţul Neamț, după înfrângerea
în războiul coruţilor. După ce principele Rákóczi a trecut în Polonia,
coruţii conduşi de Grigore Pintea zis Viteazul, coruţii maramureşeni şi
coruţii din Scheiul Braşovului, conduşi de Gheba Lica au continuat lupta
împotriva austro-ungarilor încă mult timp. Pe măsură ce erau înfrânţi se
retrăgeau în Moldova, se căsătoreau cu moldovence, însă au fost
porecliţi coruţi. Străbunicul Silvestru a venit de acolo, următorul s-a
numit tot Silvestru, a fost cavaler sucevean, a luptat la Plevna. Bunicul
meu s-a numit Costică Coruţ, a luptat în 1916 vânător de munte, şi
cercetaş, tata a fost aviator pe frontul antisovietic, iar eu am luptat
marinar, spion, contraspion şi actual scriitor.
Gh.A.N.: –Pentru că a venit vremea să dăm drumul la telefoane,
rog regia pentru eventuale legături telefonice să comute în studio. Aveţi
ceva ? Da, vă ascult.
Gabriela: –Bună seara.
Gh.A.N.: –Bună seara.
256
Gabriela: –Mă numesc Gabriela şi vreau să-l felicit pe dl. Coruţ
pentru ideea cu partidul, cred că este o idee aş zice, cea mai practică la
momentul actual şi în ce a spus îmi pare nespus de bine că a atacat un
punct cu francmasoneria, am o întrebare pentru dânsul.
Gh.A.N.: –Vă rog.
P.C.: –FMI-ul sau altă bancă internaţională este sau nu a
francmasonilor şi care este scopul lor, dacă aşa este, şi sigur, aşa este.
Scopul lor ascuns, mai bine zis.
Gh.A.N.: –Mulţumesc foarte mult. Este sau nu a francmasonilor ?
Care este scopul FMI-ului ?
P.C.: –Am înţeles întrebarea. Să ne înţelegem în primul rând ce
înseamnă francmasoneria. Francmasoneria este o organizaţie mistico-
politică, cu tendinţe de dominare mondială,
având ca obiectiv unirea cultului iudaic,
creştin şi musulman într-o singură
conducere, conducerea iudeo-masoneriei.
Potrivit constituţiei francmasonice române,
art. 2, cărţile sacre sunt Tora, Coranul şi
Biblia, la care se mai adaugă şi Zend
Avesta, poate aşa, numai din respect
pentru o anumită zonă a lumii pe care încă
nu o domină. Deci această organizaţie este
mult bârfită dar nu este cunoscută, Şi pentru că nu e cunoscută se
poartă multe discuţii pe margine.
Gh.A.N.: –Paul Ştefănescu a scris multe cărţi interesante despre
francmasonerie şi a dezvăluit multe dintre tainele ei. Şi-a declarat
apartenenţa la francmasonerie ?
P.C.: –Nu, nu şi-a declarat-o, şi nici nu mă interesează.
Gh.A.N.: –Dar rezultă că este.
P.C.: –Asta e altă poveste. Deci între modul cum prezint cu
Partidul Vieţii Sănătoase, unde sunt fondatorul partidului, şi modul în
care mă prezentau adversarii există o mare diferenţă. Deci
francmasoneria eu o prezint din afara ei, nu total implicat, deci orice
acţiune iudeo-masonică împotriva României este tasată şi lovită de
mine clar. Deci, în primul rând trebuie să ştim cine sunt francmasonii şi
ce vor. Asta vor. Vor să domine lumea, folosind un complex de mijloace,
printre care, manipularea perversă a banilor, folosirea forţei băncii, forță
pe care au câştigat-o în cinci secole. Iudeo-masoneria a apărut în sec.
257
15-16, nu este adevărat că este de origine iudaică cu templul lui
Solomon. Toate acestea sunt poveşti.
Gh.A.N.: –Totuşi, primele loji au apărut de la englezi, de la
asociaţia zidarilor, şi chiar cuvântul este de origine englezească.
P.C.: –Free mason înseamnă zidar liber. Însă astea au fost în
sec. 15-16. Până atunci erau interzise deoarece religia creştină…
Gh.A.N.: –Şi ce avea de-a face cu evreimea atunci?
P.C.: –Ba da, pentru că baza ritualilor este în biblie. Mitul biblic.
Deci vedeţi că toate ritualurile masonice trimit la iudaism. Inclusiv
originea mitică este de la constructorii templului lui Solomon vechi de
2000-2900 de ani. Deci tot ritualul masonic este de origine iudaică.
Gh.A.N.: –Şi FMI-ul este produsul unui asemenea…?
P.C.: –Atenţie, ei şi-au concentrat finanţele, au infiltrat sau au
trecut de partea lor diferite personalităţi ale vieţii publice în decurs de 5
secole. Într-o anumită fază au participat la distrugerea imperiilor şi
regatelor, au participat la formarea statelor naţionale şi militare.
Gh.A.N.: –Domnule Coruţ, eu atunci o să fiu dur, nu ca doamna
Gabriela. Statele Unite au avut numai președinți francmasoni.
P.C.: –Unul nu a fost francmason şi a fost ucis.
Gh.A.N.: –Kennedy, da. Şi se zice că Statele Unite n-are nici un
fel de dureri de pe urma acestei organizații și se simte foarte bine și se
dezvoltă nemaipomenit. Se spune că și noi datorăm Unirea lui Cuza tot
datorită francmasoneriei şi apartenenţei lui Cuza la loja Steaua Dunării.
P.C.: –În manualul scris de masonii românii rezultă clar, Cuza nu
a fost francmason.
Gh.A.N.: –Dar Brătianu a fost!
P.C.: –Brătianu a fost, a fost şi Alecsandri şi alţii. N-au fost Cuza
şi Iancu. Horia a fost. Dar să revenim la ce înseamnă masoneria din
timpul acesta şi în special iudeo-masoneria. Există mai multe ramuri ale
masoneriei şi ale francmasoneriei dintre care iudeo-masoneria este cea
periculoasă, care şi-a propus, prin mişcarea aceasta New Age, să
domine întreaga lume, să oprime voinţa liberă a popoarelor şi să
impună soluţii economice, politice şi diplomatice proprii. Se simte la
nivel mondial puterea aceasta. Banca Mondială şi-a pierdut jumătate de
capacitate în Coreea. FMI-ul a pierdut foarte mult. Unul dintre iudeo-
masonii cunoscuţi, George Soroş, a pierdut o treime din avere în
aceleaşi speculaţii. Deci există şi o împotrivire din partea naţiunilor
doritoare de libertate, de dezvoltare raţională…
258
Gh.A.N.: –Ce-i contrapuneţi masoneriei din punctul dvs. de
vedere şi al Partidului Vieţii Sănătoase?
P.C.: –Mişcările naţionaliste.
Gh.A.N.: –Nu sunt desuete ?
P.C.: –Nu. Naţiunea nu este un fenomen perimat, statul naţional
nu este un fenomen perimat…
Gh.A.N.: –Dar se încearcă o asemenea teorie.
P.C.: –Se încearcă, însă statul naţional este un fenomen de
progres, este un element de progres. Dacă ne dispare statul naţional, în
ce formă vom organiza producţia de bunuri, exportul, în ce formă vom
face instruirea şi educaţia tinerei generaţii ? Acum noi ştim s-o facem în
cadrul naţional.
Tendinţa iudeo-masoneriei este să
şteargă graniţele la ora actuală, să creeze
state continentale, de tipul State Unite
Europene. În Statele Unite ale Americii
situația este alta. Statele Unite ale Americii
sunt creația francmasoneriei, deci au
adunat populații de diferite origini într-un
stat care s-a adunat în jurul ideii de
bunăstare. În momentul în care ar fi acolo
sărăcie, s-ar desfiinţa la iuţeală. Anul
trecut a fost chiar o încercare din partea texanilor, unor texani, să facă
secesiunea statului texan. Majoritatea românilor sunt creştini, deci o
ramură care este avută în vedere de iudeo-masoni pentru cotropire, în
nici un caz nu vor să-i cotropească pe budişti şi pe chinezi. Din partea
bisericii române există o opoziţie faţă de francmasonerie şi iudeo-
masonerie, însă atenţie, biserica română proferează aceleaşi mituri
iudaice ca ritul de bază al renaşterii religiei. Aici este contradicţia.
Gh.A.N.: –Subiectul este extrem de sensibil şi foarte vast şi nu
putem rezolva în puţinele minute pe care le mai avem.
P.C.: –În orice caz, dictatul FMI-ului, impunerea unor planuri
externe în Polonia, în Ungaria, România este clar. În Polonia s-au
pompat 100 de miliarde de dolari, economia poloneză e la pământ, în
Ungaria majoritatea avuţiilor naţionale ungureşti sunt în mâna trusturilor
străine astfel încât, ungurii care s-au trezit au început să invadeze
Transilvania. Să cumpere şi nişte proprietăţi aici. La noi acelaşi plan
iudeo-masonic, prin FMI sau alte organizații, invadează economic
259
România, acaparând cele mai importante părţi ale avuţiei naţionale
create, în special rafinăriile, combinatele mari…
Gh.A.N.: –Ba chiar şi bogăţiile subsolului, am văzut zăcăminte
concesionate…
P.C.: –Deci ceea ce noi românii nu putem concesiona deoarece
suntem săraci, ei pot cumpăra pentru că au planificat această invazie
economică, au executat-o cu multă abilitate, cu ajutorul unor cetăţeni
români, care sunt mai mult internaţionalişti decât de a avea grijă de
propria naţiune.
Gh.A.N.: –Politicul românesc are la ora actuală masoni de
marcă?
P.C.: –Probabil că are…
Gh.A.N.: –Cu care vă pregătiţi să intraţi în conflict, bineînţeles…
P.C.: –Eu nu intru în conflict cu nimeni.
Gh.A.N.: –Mă scuzaţi un pic, mai avem şi alte telefoane spre
sfârşit. Bună seara, vă ascult.
Gabriela: –Alo! Tot eu sunt, Gabriela. Încă un punct mai vreau să
scot în evidenţă. Nu cumva această organizaţie, masoneria, are în
vedere şi reducerea populaţiei prin infectarea copiilor cu virusul Sida
sau cu acel vaccin al hepatitei B, care s-a văzut că de fapt n-ar fi prea
benefic pentru copiii noştri. Ar trebui populaţia să cunoască partidul
potrivit.
Gh.A.N.: –Să ne răspundă, da.
P.C.: –Există ipoteza că Sida şi alte boli au fost produse în
laboratoare de cercetări ale unor puteri mondiale, Rusia sau Statele
Unite, că au fost folosite… pregătite să fie folosite ca armă biologică şi
că au scăpat de sub control. Nu pot confirma supoziţia dvs. Nu ştiu dacă
interesează iudeo-masoneria să decimeze populaţia.
Gh.A.N.: –Ar rămâne fără obiectul muncii.
P.C.: –Vedeţi, populaţia este decimată la ora actuală prin foame,
frig, mizerie, lipsă de speranţă, de proprii conducători. De ce să nu
spunem cinstit. Natalitatea a scăzut, mortalitatea a crescut, încât ne
putem întreba: unde sunt acele promisiuni ale guvernării Iliescu şi ale
guvernării Constantinescu, care ne-a promis o viaţă mai bună decât în
socialism ? Cu ce obraz ies în faţa electoratului aceste persoane:
Iliescu, Roman, Constantinescu şi alţii. În special PDSR-ul, PD-ul, CDR-
ul, Alianţa pentru România, care-i de fapt o parte din PDSR, care
încearcă să pară fată mare dar nu-i… UDMR-ul… Cum apar în faţa
260
populaţiei când în 8 ani regresul economic e aşa de accentuat încât
venitul naţional a scăzut de 4 ori, respectiv PIB-ul a scăzut de 4 ori,
valuta naţională de aproape 1000 de ori. Preţul hârtiei a crescut de 1000
de ori, încât nu mai putem face cărţi. Nu mai putem învăţa.
Gh.A.N.: –Domnule Coruţ, în partidul dvs. nu găsesc foşti membri
PDSR, CDR şi alte partide din acestea pe care acum le acuzaţi ?
P.C.: –Art. 11 din statut interzice intrarea în partidul nostru în
poziţii de conducător a membri din alte partide. Dacă într-adevăr se
conving de doctrina noastră, pot să vină ca simpli membri de partid.
Deci, cu unele excepţii. Eu nu l-aş primi pe Ion Iliescu sau pe Petre
Roman sau pe Ciorbea nici ca simplu membru de partid. Pentru că
dânşii trebuie să răspundă pentru acest genocid lent aplicat populaţiei
româneşti. Au avut în mână cea mai bogată ţară din estul Europei. Au
avut o rezervă valutară de 5 miliarde de dolari, au avut întreprinderi în
funcţiune, întreprinderi moderne de nivel european pe care acum, după
8 ani de decimare, încă le cumpără cineva şi le cumpără la preţuri mici,
au avut contracte economice externe, au avut o populaţie învăţată să
muncească şi să rabde. Au avut tot ce le-a trebuit în mână, dar dânşii
au trebuit să-şi facă o revoluţie să intre în istorie ca revoluţionari şi ca
reformatori. Din cauza aceasta populaţia a fost dezbinată, am ajuns să
ne urâm unii pe alţii, s-au instigat oamenii să-şi distrugă economia, să
distrugă CAP-urile, sistemul de irigaţii, pomicultura, industria, tot ce s-a
putut distruge, până şi învăţământul. S-a ajuns ca elevii să-şi conteste
profesorii ? Ce elev are dreptul şi competenţa să-şi conteste profesorul,
chiar unul mai slab pregătit sau mai dur ? Niciun fel de…
Gh.A.N.: –Mai avem un ultim telefon…
P.C.: –Disciplina socială care este necesară unei societăţi
sănătoase a dispărut.
Dorina Cristea: –Alo, bună seara, îmi cer scuze că intervin aşa
târziu în emisiune, am tot încercat să intru. Sunt Dorina Cristea din
Focşani și am două întrebări pentru dl. Coruţ. Dacă îmi poate răspunde
scurt pentru că este târziu. Partidul pe care îl organizează dumnealui și
încearcă să reuşească ceva ce n-au făcut alții până acum, nu vine prea
târziu vizavi de măsurile pe care şi le propune în economia
românească, tocmai când economia se pare că a fost distrusă? Mă
gândesc că până se organizează partidul şi până când va mai putea să
facă ce-și propune, nu se va distruge şi restul ? A doua întrebare: dacă
în lume mai există organizaţii sau partide care luptă împotriva cultului
261
iudeo-masonic de care spunea dumnealui, având în vedere că acest
partid intenţionează să se angajeze și în lupta împotriva cultului iudeo-
masonic de distrugere a lumii. Va fi numai România angajată, sau există
deja nişte centre care luptă împotriva acestui cult în lume ?
Gh.A.N.: –Vă mulţumesc.
P.C.: –Stimată doamnă, nu este prea târziu, românul nu crede
până nu simte. A crezut în PDSR şi în PD, s-a fript, a crezut în CDR, s-a
fript, de-abia acum românul va crede în noi. Eu am oferit soluţiile
acestea încă din 1990, 1991, 1992. Nimeni nu venea alături de mine.
Acum vin după ce s-au fript. Nu e prea târziu deoarece noi putem
renaşte din cenuşă aşa cum am mai renăscut de atâtea ori. Dacă într-
adevăr credeţi în această doctrină şi posibilitatea redresării, vă rog să
veniţi după emisiune la Ateneul Popular. Acolo vom purta o discuţie cu
un grup de membri de partid din Vrancea, după care vă vom explica ce
trebuie să facem în concret pentru redresarea României. În ceea ce
priveşte lupta împotriva iudeo-masoneriei şi în general asupra invaziei
de mistică asiatică…
Gh.A.N.: –Ce corespondenţă, aveţi în străinătate cu alte partide
similare…
P.C.: –Iată despre ce e vorba. Noi nu suntem o invenţie locală, în
ultimul secol, în Europa s-a născut o mişcare de contestare a iudeo-
masoneriei şi în general a misticii iudaice şi a misticii asiatice cu care
strămoşii au fost păcăliţi. Dacă vreţi mai multe detalii, vă rog să citiţi
cărţile lui Robert Charoux, cel care a făcut Fundaţia Charoux din Franţa
pentru reabilitarea memoriei strămoşilor noştri europeni, celto-gali sau
geto-daci, de asemenea în Germania s-a înfiinţat Asociaţia pentru
Apărarea Drepturilor Arienilor, deci a europenilor, asociaţie care are
deja o filială în Bucureşti, condusă de dl. prof. Vasile Bruleac.
Gh.A.N.: –Mă scuzaţi, mai avem un telefon, spre final, ultimul
telefon în această seară. Vă rog, bună seara!
Vasiliu Gheorghe: –Vă mulţumesc, mă numesc Vasiliu
Gheorghe şi aş vrea să vă pun o întrebare destul de delicată. Domnul
Coruţ ştie că la postul acesta de televiziune unul din patroni este
membru Clubului Rotary, care ştie dumnealui ce reprezintă. A doua
întrebare. Domnule Coruţ, nu cumva programul de la Astra, aş putea
spune, mai mult decât mărinimos, are anumite trimiteri în mişcarea
legionară ?
262
Gh.A.N.: –Mulţumesc! Domnul Vasiliu întreabă: Ştiaţi că la acest
post de televiziune unul dintre patroni este membru al clubului Rotary ?
Se referă la dl. Vătăşoiu. Şi al doilea, dacă programul dvs. are conotaţii
cu legionarismul, dar tot pe scurt.
P.C.: –Pe scurt. Da, mi-a spus dimineaţă dl. Marius când m-a
invitat aici, mi-a spus că este membru al clubului Rotary şi m-a întrebat
dacă are tendinţe masonice. I-am spus că nu. Atât cât ştiu eu, Rotary n-
are nimic de-a face cu masoneria, este un club select, aşa cum e Clubul
lupilor tineri din New York, sau Clubul Frăţia Florii de Argint din
România. Sau, ştiu eu, Asociaţia pentru apărarea drepturilor copilului.
Dacă dânsul este mason şi m-a invitat tocmai pe mine în acest post, e
foarte bine. Deci în momentul când sunt invitat la un post, sunt invitatul
nu al postului, ci al telespectatorilor. Doi: legionarii s-au născut datorită
unei cauze sociale…
Gh.A.N.: –Tot în moment de criză…
P.C.: –În moment de criză, însă acea cauză nu mai există acum.
Noi ne naştem în moment de criză, într-adevăr, cu cultul strămoşilor, cu
cultul patriei, cultul sacrificiului, cultul
devotamentului neţărmurit faţă de naţiu-
nea proprie şi umanitate…
Partidul are şi caracter umanitar,
însă, nu are caracter antievreiesc, nu are
caracter religios… Atenţie, legionarii
aveau caracter antievreiesc şi religios.
Noi nu avem nimic cu poporul israelit.
Doctrina o negăm, doctrina iudaică, ce preamăreşte cultul lui Israel în
detrimentul cultului străbunilor noştri, care consideră că Dumnezeu este
discriminatoriu, având un singur popor ales. Noi considerăm că şi
poporul nostru merită atenţia lui Dumnezeu, ca şi alte popoare, deci noi
negăm doctrina iudaică, însă cu poporul evreu nu avem nimic, cu evreii
din România nu avem nimic. Din contra, îi aşteptăm să vină şi în partid.
Gh.A.N.: –Mulţumindu-vă şi cerându-ne scuze pentru puţinul timp
pe care l-am avut la dispoziţie, vă invităm pentru săptămâna viitoare la
Voci din tunelul tranziţiei şi vă urăm Cristos a înviat !
P.C.: –Sănătate, succes şi fericire, oameni buni, şi ne vedem la
Ateneu.
263
Interviu Radio România Cultural (04.07.2013),
emisiunea Miracole şi fapte
Radu Comănescu: –Bună seara dragi prieteni, iată-ne dinaintea
unei noi întâlniri, avem un invitat de onoare în această seară. Înainte
însă de a vi-l prezenta, permiteţi-mi să-i mulţumesc colegei mele
Adriana, care se află în regia de emisie şi ne va sprijini pe parcursul
acestei ediţii.
Vă spuneam că în seara aceasta am un invitat de onoare, este
vorba despre un vechi şi statornic erou al literaturii române con-
temporane, erou în sensul
unui producător de eroisme
personale, aşa de masive, e
vorba de dl. Gheorghe Neagu
din municipiul Focşani, judeţul
Vrancea, promotor al culturii
nu numai în judeţul Vrancea ci
în întreaga Moldovă şi pot să
spun în întreaga Românie.
Domnul Gheorghe Neagu ne-a
uimit din nou printr-o operă
deosebită, o să aflăm foarte curând despre ce este vorba, sunt şi eu
curios pentru că n-am apucat să văd cărţile în cauză, aşa că voi asculta,
aşa cum veţi asculta şi dvs. De asemenea ţin să reamintesc că dânsul
este şi directorul revistei Oglinda literară. Bună seara domnule
Gheorghe Neagu!
Gheorghe Andrei Neagu: –Bună seara, mai aveţi calificative de-
astea ditirambice, erou, chestii din astea?
Radu Comănescu: –Da, da, da, dar m-am abţinut ca să le spun
şi pe parcurs.
Gheorghe Andrei Neagu: –Aoleu, dar în ce mă băgaţi. O să mai
fie nişte oameni care o să mă taxeze.
Radu Comănescu: –Foarte bine, cu cât mai mulţi înainte, aş
putea spune. Ce vreau să vă rog. Hai să începem cu recentele apariţii
editoriale, pentru că aşa cum am zis, sunt foarte curios şi eu.
264
Gheorghe Andrei Neagu: –Păi, ca de obicei, eu am această
baftă nemaipomenită de a-mi prezenta singur cărţile. După aceea
urmează să se pronunţe şi alţii. În acest fel a apărut la editura Tipo
Moldova în colecţia Opera omnia o antologie de proză scurtă, de
aproape 700 de pagini, De la stânga la dreapta se numeşte şi cred eu
că mă reprezintă în ceea ce se numeşte proză scurtă. Tot editura
aceasta m-a cadorisit, în aceeaşi colecţie Opera omnia cu o reeditare a
volumului Purtătorul de cruce, volum care a fost premiat de filiala Uniunii
Scriitorilor din Bacău. Mi-au făcut această surpriză moldovenii mei
reeditându-l, pentru a mai fi la dispoziţia cititorilor dornici să mă
cunoască. Am o bucurie şi din alt punct de vedere în senul că Moartea
şobolanului un volum mai vechi de nuvele a fost tradus şi a apărut la
editura Armonii culturale, traducătoarea Patricia Lidia de la Timişoara
oferindu-mi această posibilitate de a fi cât de cât integrat într-o lume
anglofilă, şi cu volumul de poeme Lacrima iubirii, apărut la aceeaşi
editură. Iată-mă în postura în care aş putea spune că sunt de-a dreptul
fericit. Nu ştiu dacă tot la capitolul fericire se
poate spune de ceea ce m-a anunţat azi
tipografia, că Poemele din templu, aproape 200
de poeme, cu o tentă oarecum ezoterică,
apărute la editura Olimpus sunt aproape gata şi
să mă duc după ce termin interviul cu dvs. să le
ridic. Despre toate lucrurile acestea presupun
că se vor exprima la vremea şi la timpul cuvenit
diverşi confraţi care vor şti să vadă ce anume
n-am putut vedea eu în momentul creaţiei. Că
aşa se spune, că atunci când tu scrii nu mai ştii
ce e în jurul tău, ci ştii doar ceea ce este acolo, pe masa de lucru. Este
și alt motiv să fiu mulţumit şi fericit, pentru că iată, la Roman, un institut
al Academiei franciscane a scos o carte care se numeşte Personalităţi
romaşcane, şi m-am găsit şi eu acolo cu o pagină. În Vrancea se pare
că mai puţine bucurii de acest gen îmi vor fi oferite, fie şi pentru faptul
că unii dintre vrânceni încep să confunde gestul cultural major cu gestul
cultural minor şi consideră că dacă te complaci într-o oarecare stare mai
călduţă a lucrurilor, poţi să zici că eşti chiar om de cultură. Nu sunt de
acord cu treaba asta şi continui să mă lupt în primul rând cu mine
însumi, pentru a da cât pot eu o turnură serioasă gestului cultural şi mai
ales celui literar.
265
Radu Comănescu: –Da, într-adevăr, am ascultat cu mare
atenţie. Iată, vreau să precizez pentru ascultătorii noştri, domnul
Gheorghe Neagu este prozator, este şi poet, după cum aţi putut
constata. Mă bucur mult că aud asemenea veşti frumoase…
Gheorghe Andrei Neagu: –Eu m-aş fi bucurat şi mai mult dacă
la festivitatea care a fost organizată la Institutul Louis Calderon, la
sectorul 2, unde maestrul George Anca a ţinut neapărat să fiu prezent
acum câteva zile ați fi fost și dumneavoastră…
Radu Comănescu: –Da, ce să fac, efectiv nu am putut să vin
atunci, regretul şi pierderea este de partea mea.
Gheorghe Andrei Neagu: –Păi chiar aţi pierdut, pentru că am
dat acolo peste unul dintre prietenii din tinereţe de acum aproape 50 de
ani, cu Victor Ciocnitu care se semnează Stinghiţeanu, care mi-a adus
aminte ce nebunie frumoasă era creieraşul nostru, din punct de vedere
literar, acum jumătate de secol, despre cum scosesem noi în Bucureşti
cu banii UTC-ului revista Silva care purta numele reginei. Dar, mă rog, a
fost un experiment literar interesant, unde era şi academicianul Beldie
prezent, cel care fusese dat afară din Academie de Gheorghiu Dej, care
scosese un manual extraordinar despre flora montană din munţii
Bucegi. Am fost nişte oameni cu care am ştiut să ţinem, pe undeva, aşa
cum se ţinea pe vremea aceea, făclia literară la un nivel destul de
ridicat. Erau acolo şi Liviu Stoiciu şi Mihail Grămescu şi mulţi alţii.
Oricum, întâlnirea de la sectorul 2, de la Calderon a fost pentru mine o
surpriză plăcută pentru că am reuşit şi eu să-l cunosc pe Puşi Dinulescu
de care auzisem multe şi, în sfârşit, am dat cu ochii de domnia sa. Mi-a
plăcut faptul că a fost în rezonanţă oarecum cu ceea ce făcea revista
Oglinda literară.
De fapt am sărbătorit 12 ani de apariţie neîntreruptă a revistei
Oglinda literară, 12 ani care au fost şi rodul unei cărţi, unei antologii, de
fapt o culegere apărută în volum de procese verbale care le-a ţinut de-a
lungul timpului, timp de un deceniu, scos de Mariana Vicky Vârtosu, cu
o dăruire şi cu o acribie fără de care nu ar mai fi fost scris. Cred că şi
acest volum este de fapt o surpriză, pentru că se datorează în mare
parte activităţii şi voinței celor din jurul meu dea ţine aproape, în
momente de cumpănă, de criză, de tot ce vreţi, a activități literare care
cred că ar trebui să fie mai prezentă în lumea noastră .
266
Radu Comănescu: –Dom-
nule Gheorghe Neagu, într-adevăr
aţi deschis calea pentru următ-
oarea mea întrebare, pentru că o
să vă întreb foarte curând despre
revista Oglinda literară. Înainte de
aceasta vreau să precizez pentru
ascultătorii noştri că evenimentul
acela despre care vorbeaţi s-a
desfăşurat la Casa de cultură a
sectorul 2, un local neaşteptat de
frumos şi cu foarte mult bun simţ, pentru care Primăria sectorului 2 chiar
merită felicitată din toată inima. Şi acum să trecem la întrebarea de care
vă pomeneam, întrebarea despre revista pe care dvs. aţi ctitorit-o,
folosesc chiar cuvântul potrivit aici, e vorba despre revista Oglinda
literară. Ce mai face Oglinda literară ? Doisprezece ani de la apariţie…
Gheorghe Andrei Neagu: –Doisprezece ani a împlinit recent, am
intrat din plin în cel de-al 12-lea an, lucrez la numărul 140. Deci vă daţi
seama că mai am 4 numere şi fac 144 şi am trecut în anul următor, al
treisprezecelea. Ei, se pare că primesc acelaşi sprijin destul de subţire
de la Consiliul Judeţean, de la dl. Marian Oprişan. Spre surprinderea
multora este singurul sprijin financiar pe care îl am şi continui să fac
muncă patriotică împreună cu toţi cei care se adresează acestei reviste,
încercând să o menţin la un nivel de cât de cât onorant, pentru ceea ce
cred eu că merită să fie o revistă literară.
De asemenea, în jurul ei continuă să se adune tineri creatori, mai ales
acum, în ultima vreme, avem şi o bucurie a unei fetiţe care a dat
admiterea la liceu şi a scos şi un volum de versuri, ceea ce cred eu că e
un lucru mai rar, este vorba de Raluca Baciu, cea care a luat 10 la
admiterea în liceu şi odată cu această medie onorantă, ea fiind şi
olimpică, se pare că va contribui cu o voce aparte în literatura română,
mai ales cu creaţia sa poetică până acum, vom vedea mai încolo ce va
mai fi. Iar despre Oglinda literară pot spune că din cauza unor
vicisitudini, să zic aşa, financiare, trebuie să mai reduc numărul de
pagini. Şi-atunci, o treime din ea o să dispară, începând cu acest
număr. Devenind mai subţire, poate şi la poştă va fi mai ieftin de
expediat, că oricum altă difuzare decât prin poştă şi prin chioşcul
Muzeului Literaturii Române nu există. Filialele Uniunii Scriitorilor din
267
celelalte judeţe nu fac şi serviciul de a
pune la dispoziţia confraţilor revista. Am
trimis-o într-o vreme, câte 10 bucăţi, şi
întrebam după aceea confraţii din diverse
zone ale ţării dacă au dat cu ochii de ea, şi
mi-au spus că nu ştiu ce făceau cei din, din
zonele acelea, pentru că era normal ca
revista să ajungă măcar la 5 oameni, poate
jumătate le foloseau dumnealor în cine ştie
ce scopuri. Ăsta-i un aspect. Al doilea,
continui să promovez revista ca să obţin abonamente şi cred că în
condiţiile acestea o să reuşesc să o menţin cât de cât la un nivel care să
nu ne facă să ne fie jenă că scoatem o revistă la nivel naţional şi, de ce
să n-o spun, partea electronică, pe care tot o întreţinem noi pe situl
www.oglindaliterară.ro este la fel de activ şi vioi ca şi până acum, în
sensul că avem colaborări de la diaspora română din Australia, din
Canada, din SUA, din Germania şi din cine ştie pe unde s-au rătăcit
bieţii români care n-au uitat limba şi care au făcut ceva în viaţa lor
pentru limba şi literatura română şi continuă să se exprime. Iar atunci
când mai află că îi mai apare numele tipărit în lumea aceasta a
exprimării electronice, este o mare bucurie pentru ei, mai ales că o mai
şi trimit acolo când îmi este solicitată în mod expres şi insistent. O
expediere într-un colţ al Terrei costă enorm şi cum la capitolul financiar
stăm destul de modest îmi permit s-o trimit din ce în ce mai cu
zgârcenie.
Radu Comănescu:–Înainte aveaţi şi o colaborare destul de
interesantă cu diaspora românească din Israel. O mai aveţi ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Avem şi acum, şi mai nou, am avut o
surpriză, ca la salonul acesta mult discutat de la Paris unde s-a
întâmplat ca unii dintre confraţii noştri să nu fie prezenți, am fost noi. N-
am fost în carne şi oase, am fost cu producţiile literare pe care am găsit
de cuviinţă să le dăm unei colege de redacţie, Marilena Lică Masala,
care a reprezentat revista la Paris, şi care a făcut o selecţie din poeţii
ieşeni, și vrânceni. Din Vrancea suntem doi, eu şi Ştefania Oproescu,
apoi din Argeşul ei natal, de prin Ardeal, a făcut o antologie bilingvă de
poezie, alături și de poeţi congolezi vorbitori de limbă franceză. Volumul
a fost foarte bine primit la expoziţia franceză. Am şi publicat de altfel
câteva intervenţii acum două numere chiar în revista Oglinda literară,
268
sub semnături ilustre din Congo. Marilena a dat un interviu în acest sens
destul de elocvent. Am putea spune că Vrancea a fost la Târgul de la
Paris.
Radu Comănescu: –Domnule Gheorghe Neagu, aţi făcut foarte
bine că aţi pomenit despre activitatea
aceasta care nu este numai naţională ci şi
internaţională, fiindcă astfel ascultătorii au
dimensiunea efortului cultural pe care îl
întreprindeți. Pe parcursul istorisirii mi-aţi
relatat şi despre sprijinul, între ghilimele, pe
care l-aţi primit de la filialele moldovene ale…
Gheorghe Andrei Neagu: –Nu
moldovene, filialele din toată ţara.
Radu Comănescu: –A, filialele
naţionale din toată ţara ale Uniunii Scriitorilor.
Haideţi să vorbim puţin despre lumea aceasta a scriitorilor. Ştim foarte
bine că e vorba despre o criză gravă de cultură, care pe de o parte
traduce prăbuşirea orizontului cultural al publicului, iar pe de altă parte
traduce o mutare, o schimbare a interesului de la formele tradiţionale
ale culturii la formele acestea electronice pe care le-aţi pomenit şi dvs.
şi pe care, de altminteri, le şi utilizaţi.
Gheorghe Andrei Neagu: –Eu nu ştiu ce rău ţi-am făcut eu de
mă pui să vorbesc despre Uniunea Scriitorilor din România.
Radu Comănescu: –Nu de Uniunea Scriitorilor, haideţi să vorbim
despre lumea scriitorilor. Ce se întâmplă cu lumea aceasta a scriitorilor,
nu neapărat în România.
Gheorghe Andrei Neagu: –Lumea scriitorilor tremură la gândul
că oricine poate fi dat afară oricând.. A fost recent dat afară un coleg de
pe la Tribuna din Cluj, pentru că a fluierat în biserică. Motive destule,
pentru că a adus prejudicii onoarei nereperate, vorba lui Nea Iancu, a
USR. Dacă Uniunea Scriitorilor e atât de gingaşă făptură, ce naiba să
mai zici de noi, despre scriitori? Nu văd nicăieri în lumea aceasta a
scriitorilor, tineri proaspăt promovați, că au rămas aceeaşi tineri de
acum zece ani. Parcă n-au mai îmbătrânit. Dar au apărut nişte copilaşi
minunaţi în ultima vreme, pentru care nu se face mare lucru. Îl văd pe
acad. Solomon Marcus, mare profesor de matematici, care vine să
jurizeze prin Vrancea un concurs naţional de poezie. Liceenii, s-a
chemat. Este de fapt o fușereală de doi lei, a unui festival pe care-l
269
făcusem eu pe plan local, chiar aşa s-a numit, Liceenii, ținut la
Carrefour, pentru care nu s-au găsit bani, dar acum s-a găsit să fie la
nivel naţional. Bun. Şi vine un matematician ca să zică: Fraţilor, nu
sunteţi buni de nimic, locul I nu se dă. Hai să fim serioşi, chiar aşa?.
Radu Comănescu: –Solomon Marcus să ştiţi că este un
remarcabil gânditor, el este într-adevăr şi matematician, dar este și un
specialist în logică.
Gheorghe Andrei Neagu: –Se poate, dar să-i sprijine puţin şi pe
ăştia tineri. El, la vârsta copiilor ăştia, de 15-16 ani, era chiar aşa de
mare, de putea să zică că: Dom-le, voi n-aveţi talent? Nu cred că se
poate pune problema aşa!
Faptul că n-a fost nici un
scriitor în juriu este de
asemenea un lucru jenant,
după părerea mea. Au vrut
să facă jurizarea numai între
ei, e treaba lor, dar cred că
era şi un Eugen Simion mai
îndreptăţit să se pronunţe
asupra talentelor literare. Ar fi
ca şi cum Eugen Simion s-ar
duce la o olimpiadă de
matematică să le spună acolo că nu ştiu matematică. Nu ţi se pare
ridicol, pe undeva ?
Radu Comănescu: –Nu vreau să comentez, haideţi să trecem la
următoarea etapă a conversaţiei…
Gheorghe Andrei Neagu: –În următoarea fază ne pregătim de
alegeri la Uniune, unde domnii scriitori vor avea fericirea să aleagă între
doi-trei candidaţi. Primul candidat, veşnicul candidat, este domnul
Nicolae Manolescu…
Radu Comănescu: –Actualul preşedinte, nu ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Aşa este, acum putem spune că este
și la UNESCO şi la ICR, doar că am înţeles că şi-a pus omul lui acolo.
Radu Comănescu: –Pe cine, pe cine ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Toată presa a vuit că este omul
sprijinit de Nicolae Manolescu. Foarte bine. Important este că noi îl
alegem din nou, pentru că la primele alegeri a fost ales pentru că a
270
spus: “eu nu vă promit nimic”. Deci, dacă merge cu acelaşi slogan – nu
vă promit nimic – va avea şanse de izbândă şi la aceste alegeri.
Şi probabil că alţi scriitori mai valoroşi decât domnia sa şi care să
fie mai capabili să ne conducă destinele nu există . Cinste nouă ! Ce
putem spune altceva ? Deja se fac alegeri altfel, se fac numai în filiale,
nu se mai face un congres din acela unde îi vedem şi noi pe cei din Baia
Mare sau ei să ne vadă pe noi. Nu mai are nici un sens. Râdem numai
noi în filiale, noi între noi, iar după ce ne-am văzut, ne spunem: Ce bun
este domnul preşedinte Nicolae Manolescu!.
Radu Comănescu: –Ce vreau să vă întreb ? Revistele literare,
cum se mai simt, pe unde apar ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Păi se simt bine pentru că apar de la
şură până la poartă, cum se zicea pe la mine prin Moldova cândva. În
reţeaua Rodipet nu mai vezi nicio revistă literară. Doar cele din
Bucureşti mai au şansa, să mai apară în câte-un exemplar, două- rătăcit
prin reţeaua unui judeţ. În rest nu mai vezi nimic decât dacă ne trimitem
reciproc de la o redacţie la alta revistele. Cel puţin au şansa de a fi citite
de către cei care sunt în redacţie sau la vreun la cenaclu. Şi-atunci asta
e soarta literaturii române, o vezi din ce în ce mai izolată, mai pe felii,
mai zdrumicată, n-are rost s-o gândim la nivel naţional câtă vreme şi
alegerile s-au redus pe filiale. Deci o feliere a literaturii române, pe
filiale, pe felii, pe bucăţele. Aceasta este probabil tactica cea mai bună
pentru ca literatura să prospere
şi noi să fim fericiţi şi cu lacrimi
pe obraz. Nu-mi cere să mai
vorbesc despre treaba asta că
mă cheamă în Colegiul de
disciplină şi-mi spune că am
jignit sau cine ştie ce prejudicii
am adus acestei fecioare. Uite,
anul ăsta n-a făcut nicun fel de
primire în Uniune, nu ştiu de ce.
Radu Comănescu: –Ce vreau să vă spun, ca să schimbăm puţin
subiectul, dar să nu-l schimbăm în acelaşi timp. Iată că la bacalaureat
am auzit cu stupoare diverşi tineri, că tot aţi vorbit dvs. despre tineri,
diverşi tineri care îşi exprimau tristeţea pentru dificultatea subiectului la
română, pe motiv că li s-a dat poezie. Trebuiau să ştie o poezie sau din
Arghezi, sau din Blaga, sau din Barbu şi nu numai s-o ştie, să şi
271
vorbească despre ea. Ori, în momentul în care s-a petrecut aşa, o
nelinişte existenţială în faţa unui asemenea subiect, am început şi eu să
fiu neliniştit existenţial, pentru că demonstrează o înstrăinare de
literatură şi vreau să vă întreb dacă e numai impresia mea sau chiar
acesta e fenomenul.
Gheorghe Andrei Neagu: –E şi fenomenul de a fi în Uniunea
Scriitorilor. Ce anume vezi interesant, susţinut şi sprijinit de Uniunea
Scriitorilor în ceea ce priveşte promovarea literaturii tinere, sau a
clasicilor. L-au scos pe Împărat şi proletar, că acum a venit capitalismul
şi nu mai trebuie citit Eminescu în forma asta. Întotdeauna Eminescu a
deranjat pe cineva și, spre stupoarea mea, chiar tinerii mi-au spus în
cenaclu că Eminescu îi cam plictiseşte, a devenit repetitiv, nu are
elemente surprinzătoare, de imagine.
Am rămas aşa… Am încercat să le spun, mai ales colegii mei mai
vârstnici să le spună: Măi, copilaşi, dar citiți Glosă, citiţi măcar
Luceafărul. Ei, ce poţi să faci în condiţiile astea? Am avut surpriza, nu
ştiu dacă plăcută sau neplăcută, la Liceul Unirea sau Cuza la o întâlnire
cu elevii…
Radu Comănescu: –Liceul Cuza din Focşani ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Din Focşani. Şi tocmai atunci s-a
nimerit să fie şi dl. ministru al învățământului –acela cu lupoaica- acolo.
A venit peste noi, s-a bucurat
când a văzut că scriitorii vrân-
ceni au coborât în rândul
tinerilor, a și zis: Mă bucur că
scriitorii sunt în rândul elevilor,
bună ziua, la revedere… Ce
voiam eu acum, să se oprească
să vadă şi el cum e ? Nu. Noi
ne-am continuat lucrările, tinerii
s-au bucurat că au fost vizitați
de dl. ministru şi acum văd ce e la televizor, ce panaramă, ce circ, ce
securitate…
Radu Comănescu: –Cu bacalaureatul, nu ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Că s-a ajuns să se ocupe SRI-ul cu
BAC-ul, e mare lucru...
Radu Comănescu: –Bine, dar era vorba, totuşi, de o fraudă care
n-ar trebui să se petreacă.
272
Gheorghe Andrei Neagu: –Dragule, stimate domn, vreau să
spun că la salariile pe care le au domnii profesori, la salariile pe care le
au toţi medicii, la pensiile pe care le avem noi, e jale. Ce vrei să facă cu
o pensie de 700 de lei pe lună ? Eu să mă apuc să tai coceni pe câmp
când mai am puţin şi dau în primire ?
Radu Comănescu: – Oricum, chiar dacă vă supăraţi pe mine, tot
nu pot să fiu de acord cu ce s-a întâmplat, evident că veniturile şi
şubrezenia resurselor în domeniul acesta este cu totul şi cu totul
îngrijorătoare şi acesta ar fi un subiect de discutat …
Gheorghe Andrei Neagu: –Vă reamintesc doar un singur caz din
lumea politică, a lui Helmut Kohl, care el însuşi a apelat la mijloace
necinstite pentru finanţarea partidului, când partidul avea mijloace
precare. Şi cât a fost el de Kohl, şi de german, uite că s-a întâmplat ce
s-a întâmplat. Ce pretenţie să ai de la profesorul Costică, care n-are
bani de pâine ?
Radu Comănescu: –Da, adică este mult mai vulnerabil, asta se
poate înţelege…
Gheorghe Andrei Neagu: –Vulnerabilitatea asta ar trebui să ne
pună pe gânduri. De ce am devenit noi o societate vulnerabilă ? De ce
literatura e vulnerabilă ? De ce cultura, în general, e vulnerabilă ? De ce
şcoala e vulnerabilă ? Astea n-ar trebui să fie vulnerabile.
Radu Comănescu: –E o întrebare bună şi cred că ar trebui să şi-
o pună foarte multă lume. Din păcate suntem în acest domeniu al
culturii şi pentru că tot am pomenit, şi eu şi dvs., despre vulnerabilitatea
aceasta crescută a domeniului, haideţi să vedem de ce ne temem de
această vulnerabilitate ? Adică de ce nu e bine că e vulnerabil ?
Gheorghe Andrei Neagu: –Eu
mă uit că astăzi e ziua Americii.
Stau şi mă întreb dacă americanul
de la nivelul meu este îngrijorat de
lucruri minore, cum ar fi dacă mai
primeşte pensie, dacă mai are ce
cumpăra sau alte lucruri de genul
acesta, pentru ca să-şi poată sărbători ziua naţională aşa cum merită el
s-o sărbătorească.
Cred că fiecare a găsit măcar o dată prilejul să-şi pună pe casă
un simbol şi cred că mai există, la ora la care vorbim, şi dorinţa aceea
ca să existe totuşi în societatea americană o viaţă normală. Ei, până
273
când nu se va realiza şi la noi un deziderat de viaţă normală nu se
poate. De exemplu, mâine încep şi la noi Zilele municipiului Focşani.
Oare nu era bine dacă se făcea un festival Duiliu Zamfirescu, o ediţie
aşa cum făceam eu acum câţiva ani ?
Radu Comănescu: –Am nostalgia festivalului Duiliu Zamfirescu,
d-le Gheorghe Neagu.
Gheorghe Andrei Neagu: –Nu numai dvs., şi de la Academie m-
au întrebat dacă-l mai facem, şi de la filialele Uniunii Scriitorilor din
Piteşti, din Bucureşti, de la Cluj. Ei, se întâlneau scriitori din diverse
zone ale ţării… Nu se mai face, s-a terminat cu acest mod de a gândi
cultural, pentru că probabil nu trebuie să ne adunăm atâţia creiere la un
loc, să ne apucăm apoi să scriem în literatura noastră cam cum se
joacă lucrurile. La noi, de exemplu, acum, dl. primar Bacinski, a înţeles
că trebuie să scoată o monografie de acum 30 de ani şi s-o transforme
ca moment literar, s-o lanseze cu cinste în acest moment al Zilelor
municipiului Focşani. Eu ştiu că e mai uşor să aduci ceva folclor
preschimbat, făcut cu tot felul de coregrafi, absolvenţi al unor şcoli de
arte populare de făcut sârbe cum niciodată nu s-au dansat la sate şi să
le aducă prin oraş să spună că sunt Zilele Municipiului, în miros de mici,
de bere, care va fi în mod categoric prezentă, decât să aduci nişte
scriitori la un festival unde se mai apucă să vorbească între ei, să
creeze chiar un curent de opinie. E mai uşor să faci o expoziţie de
pictură cum face Nedelcu din bani publici într-un grețos conflict de
interese. Tablourile nu vorbesc între ele. Și am mai auzit un lucru care
m-a uluit. O mare soprană, ambasadoare UNESCO, cea care face
Hariclea Darclée la Brăila, a spus: nicio carte nu vă învaţă să cântaţi.
Parcă ea s-ar fi născut să cânte după ureche, n-a studiat o carte de
solfegii măcar. Ca să nu zic de o partitură, care-i tot o carte. Cum poţi
să te pronunţi tu, mare ambasadoare UNESCO, pe posturile
internaţionale, că nicio carte nu te învaţă să cânţi?
Radu Comănescu: –Mulţumesc mult, domnule Gheorghe
Neagu. O să închei pe această întrebare a dvs., pentru că iată ne
apropiem de sfârşitul emisiunii. Nu va fi singura dată când vom vorbi,
pentru că lucrurile sunt serioase şi avem probleme pe care sperăm cât
de cât să le vedem rezolvate.
Gheorghe Andrei Neagu: –Sunt din ce în ce mai serioase.
Mulţumesc şi eu.
274
Interviu acordat scriitorului Culiță Ioan Ușurelu-2016
Culiță Ioan Ușurelu:–Să începem cu
fapte din copilărie, fapte care au avut
efect pe termen lung în viaţa ta.
Un astfel de moment ar fi examenul
dificil pe care l-ai dat la Liceul de Muzică
din Iaşi. Nereușită de acolo a fost o mare
pierdere pentru muzică sau un mare
câştig pentru literatură?
Gheorghe Andrei Neagu: –Nu a fost
un examen dificil, am pierdut pentru că n-am
fost şmecher. Adică, în onestitatea mea juvenilă, am dat examen la
secţia violoncel – unde aveam rezultate destul de bune. Eram 16
candidaţi pentru un loc. Colegul meu Stupcanu s-a dus la contrabas,
unde erau 16 locuri pentru trei candidaţi. Nici n-a apucat să termine
anul, când s-a mutat de la contrabas la violoncel. Dar, hai să fim
rezonabili când vorbim de mari pierderi sau mari câştiguri. S-ar fi putut
să ajung un bun instrumentist. Dar nu cred m-aş fi putut exprima
vreodată în note muzicale aşa cum mă exprim în cuvinte. Nu fac paradă
de modestie, îmi exprim doar temerile bunului simţ.
C.I.U.: –Se pare că, în plină adolescenţă, ai fondat, împreună
cu nişte colegi de excepţie, revista « SILVA ». Până la înfiinţarea
« Oglinzii literare », câte alte experienţe de acest gen ai mai
încercat? Ce prieteni entuziaşti şi de extraordinari te-au mai
însoţit ?
Gh.A.N.: –Ţin să spun că, aveam un cenaclu şi la Roman,
(înainte să vin la Bucureşti). Revista Silva, din care mai am câteva
exemplare, am scos-o cu banii UTC sector 2 București, şi cu sprijinul
logistic al Institutului de Cercetări Bucureşti. În această revistă a publicat
printre alţii Victor Ciocnitu, vestitul şi controversatul academician
Al.Beldie prigonit de Gheorghiu Dej, Mihai Grămescu, Constantin
Namora, Mircea Dobrovicescu şi mulţi alți colegi din cenaclul Garabet
Ibrăileanu. Îi spusesem aşa pentru că era feblețea mea din Moldova și
ne desfăşuram activitatea la clubul Uzinelor 23 August, unde director
era un nemţean de al meu, Constantin Lagu. De altfel, aici a apărut şi
primul conflict între Adrian Păunescu şi
275
Cristian Şişman. Păunescu i-a cerut să părăsească adunarea
unde el îşi desfăşura, plin de zel şi mai ales de energie lecturile. Încă nu
avea Cenaclul Flacăra. Bineînţeles că, în semn de protest, ne-am ridicat
toţi membrii cenaclului şi vreo două rânduri de scaune din sală s-au
golit. Era şi Liviu Ioan Stoiciu printre noi şi mulţi alţii. Sunt cam patru
decenii de la acele întâmplări juvenile. Mergeam cu pantofii găuriţi în
talpă, de la o întâlnire la alta, băteam toate redacţiile editurilor fără a
reuşi să sensibilizăm clanurile bine structurate ale scriitorilor ce-şi
primeau tainul din acele redacţii, înăbușind orice iniţiativă a unor tineri
aflaţi la început de drum. Mai aveam şi dezavantajul de a nu-mi plăcea
viaţa scriitorilor din cârciumi. Acolo se legau de fapt prieteniile. Mai ales
în cel al uniunii scriitorilor. Acolo l-am văzut pe Mircea Dinescu
aruncând cu firimituri de pâine în bătrânul Jebeleanu şi m-am
cutremurat. Am ajuns să cred, că, un scriitor care nu are darul suptului
din sticlă este în mare parte pierdut pentru breasla peniţarilor. Atunci am
luat cunoştinţă de Papini, aproape abandonasem scrisul. Când am citit
Un Om sfârşit, am renăscut.
C.I.U.: –Ştiu că ai fost printre iniţiatorii «Revistei V», la
Focşani. Apoi, după cum s-a văzut, au pus stăpânire pe ea Florin
Muscalu şi Traian Olteanu. De ce n-aţi luptat să rămâneţi, atât tu
cât şi ceilalţi, în redacţie şi să vă impuneţi punctul de vedere?
Gh.A.N.: –Aşa este. M-a chemat Liviu Stoiciu la redacţia ziarului
Milcovul, unde el, în calitate de preşedinte al CPUN Vrancea împreună
cu Virginia Paraschiv, membră în acelaşi organism, au găsit de cuviinţă
că trebuie schimbată vechea conducere. Pentru că orgoliile i-au însoţit
şi la votare, ziarul Milcovul a ajuns în mâna lui Ion Nistor în loc să
ajungă în mâna lui Ion Panait, pe motiv că acesta n-avea studii
superioare. S-a văzut apoi cât de înţeleaptă a fost această schimbare
între politrucii presei vrâncene. Cuplul Muscalu-Traian, nici nu ştiu cine
a inventat această formulare, plângea pe trotuarul ce duce spre
cinematograful Balada. Atunci aveam bani strânşi pentru jumătate de
maşină, adică 35.000 lei. M-a durut durerea lor şi le-am propus aceşti
bani, crezând că ei aveau relaţiile necesare unui demers jurnalistic
potrivit. De faţă era şi Corneliu Fotea. Și cum mergeam noi prin dreptul
cinematografului Balada ne întâlnim cu tovarăşa Carcadia de la Direcţia
de Cultură, care, auzind cât eram de hotărâţi eram să facem o revistă
literară, ne-a oferit 60.000 lei. Uşuraţi, cei doi şi-au uscat rapid lacrimile
276
şi au trecut la treabă. Iar când eu le-am mai adus şi 10.000 de
abonamente.
Am fost de-a dreptul
independenţi. Am sperat
ca prezenţa lui Mitică
Pricop, a lui C.Fotea şi a
lui I.D. Denciu în redacţie
să fie suficientă ca să
funcţionăm în onestitate,
eu rămânând la Odobeşti,
gata să-i sprijin cu mașini
pentru transport, oameni
pentru cărat mobilier,
pentru zugrăvit. Nici nu mi-a trecut prin cap că toată publicitatea o
treceau într-un cont personal, revista rămânând mereu fără bani, fiind
minţiţi în permanenţă, atât Mitică Pricop cât şi I. D. Denciu. Fotea se
lipise la Cultură, iar eu văzând că nu se întâmplă nimic nou, am scos
Jurnalul de Vrancea, în 1993. A fost primul ziar privat care a dus o luptă
onestă cu toţi neica nimeni intraţi în politică. Aproape că i-am făcut
celebrii în plan local prin topul şmecherilor, şopârla mioritică, anchete
etc., o parte din ziar era rezervată literaturii. Aşa că eu nu am
abandonat lupta ci doar m-am separat de lichele.
Am avut bunul simţ să
creez la un moment dat
Jurnalul de Adjud, Jurnalul de
Mărăşeşti şi Jurnalul de Odo-
beşti. Am încercat să resuscitez
tot ce era valoare literară. Dacă
am reuşit sau nu, să mă judece
alţii. Ştiu bine că Revista V
decăzuse în aşa hal, încât cei
doi demolatori, s-au dus cu
bani grei la Voiculescu pentru ca acesta să-mi ia dreptul de a scoate
Jurnalul de Vrancea. Au făcut ei împreună cu celebrul domn Martiş un
ziar care se numea Diplomatic TV ce se vindea împreună cu Jurnalul de
Vrancea ca supliment, la un moment dat. Avusesem peste 3000 de
abonaţi, pe care am încercat să-i păstrez, înființând Gazeta Vrânceană.
N-am reuşit. În anul următor mi s-au înjumătăţit, iar peste doi ani
277
acelaşi, Voiculescu m-a rugat să reiau Jurnalul de Vrancea. L-am reluat
dar îl făceam în tandem cu Gazeta Vrânceană şi pentru că mă
apucasem şi de politică am primit un spaţiu la un darac de lână din
centrul oraşului, unde astăzi cineva se tot câcâie să ridice o catedrală..
Aşa că, în paralel cu Revista V, tot mai săracă în idei şi intenţii culturale,
am început să adun lângă mine oameni care sperau să se exprime liber.
Îmi aduc aminte că şi tu veneai odată la acest cenaclu Duiliu Zamfirescu
şi, n-am înţeles nici până astăzi, de ce n-ai mai venit. Am fi făcut multe
lucruri împreună, pentru că începusem să scot şi cărţi în editura Zedax
şi să fac multe lucruri ce însemnau cultură literară, ceva mai mult decât
se făcuse până atunci.
C.I.U.: –Există în prezent anumite boli ale literaturii vrâncene
şi ale celei naţionale? Vezi metode de înlăturare, de vindecare a
acestora?
Gh.A.N.: –Când vor dispărea setea de înavuţire, spaima de a-l
vedea pe altul mai presus decât crezi tu că ai ajuns, prefăcătoria ce
merge mână în mână cu un fel de căpoşenie insalubră, atunci literatura
va fi puternică, chiar dacă
nu va fi iubită de oamenii
cu bani. Oare realizezi tu,
ce a însemnat lumea
literară vrânceană în
primii cinci ani ai acestui
mileniu? Eram vreo 60
membri ai Asociaţiei
Duiliu Zamfirescu, eram priviţi cu respect, în toate colţurile de ţară, ba
chiar şi-n afara ei. Azi suntem împărţiţi în mai multe grupe și grupulețe
literare, ai căror aderenţi au început să creadă că sunt nişte valori în
sine! Se poate! M-aş bucura să confirme prin fapte. Vezi dragul meu
Culiţă, lupta mea pe tărâm cultural, n-a încetat vreodată. Am scos şi
cărţi, am răspuns şi acţiunilor culturale extrem de rare din Vrancea.
Acest judeţ are cel mai mic buget alocat culturii din toate judeţele
regiunii de dezvoltare sud-est. Probabil că aşa divizaţi cum suntem nu
putem reprezenta o forţă în faţa conducerii. Am ajuns să stau la uşa
Consiliului Judeţean Vrancea, cot la cot cu pensionarii armatei române,
cu şoferii lui Mitică, sau cei care s-au gândit că dacă fac tot felul de
şmecherii monografice de doi lei sunt şi scriitori. Au timp, au tenacitate,
au tupeu şi profită de neştiinţa unor oameni ce au acces la finanţare
278
spre a-şi scoate cărţile pline de orice ce numai de literatură nu. Dacă
aceşti impostori culturali nu s-ar fi oploşit pe lângă grupările literare
desprinse din „Duiliu Zamfirescu”, n-ar mai fi avut atâta obrăznicie şi n-
ar mai fi putut profita de incultura celor cu bani. Uite, şi conducerea
judeţului premiază tot felul de sportivi, dar niciodată, absolut niciodată n-
am văzut în ultimul deceniu să premieze vreun scriitor. Probabil că
disiparea scriitorilor convine conducătorilor cetăţii mioritice, iar scriitorii
n-au decât să strige în pustiu, fiecare la colţul lui de stradă, despre câtă
valoare există pe aceste meleaguri. Aşa s-au prăbuşit întotdeauna
marile intenţii culturale. Atena lui Pericle a fost năpădită uşor de
popoarele războinice, dar, în istoria civilizaţiei a rămas Praxitele cu
sculpturile sale şi nu numele soldatului de la maraton, a rămas
Arhimede şi Aristotel şi nu numele consilierilor cetăţii ateniene. Rămâne
de văzut dacă peste ani şi ani va rămâne vreun nume de scriitor din cei
care astăzi se ciocnesc şi se îmbolnăvesc de amărăciune, sau numele
primarilor iubitori de borduri şi de mizerie urbană, dar bogaţi în conturi
personale. După şase decenii de existenţă încă mă bucur atunci când
mai vin lângă mine oameni curaţi la suflet. Oare cum se simt iubiţii noştri
vrânceni cu bani când vor afla şi din acest interviu că, am scos o carte a
unor copii extrem de talentaţi pe banii lui Marian Ruscu de la Ploieşti,
care din puţinul agoniselii sale a găsit de cuviinţă să le dea acestor
talente o şansă?
C.I.U.: –Crezi că politicul poate convieţui cu esteticul? În
Vrancea, în România? Tu le-ai încercat pe amândouă, deci eşti în
măsură să explici…
Gh.A.N.: –S-a dus vremea când în politică se găseau şi visători!
Îţi spun doar că am avut şansa să fiu consilier judeţean, luptându-mă
pentru a realiza ceva în favoarea celor care m-au ales. Din nefericire,
între timp, lumea a devenit, hai să-i zicem delicat, pragmatică, adică ce-
mi dai să te votez! Şi ce putea da un scriitor ca mine? Alegătorul este
mai atent la o găleată de plastic decât la o promisiune cinstită! De
aceea, a vorbi despre estetică în politică este ca o blasfemie. M-am
convins că nu trebuie să mă mai aştept la ceva bun din partea clasei
politice. Ce este mai trist este că oamenii politici nu se înconjoară măcar
de valori spirituale (vezi cazul Pleşu) pentru ca să aibă o pertinentă
consiliere. Mi-am oferit serviciile. Nu-i vina mea că vrâncenii au votat
găleata în locul condeiului. Asta-i estetica în politică! Găleata contra
condeiului!
279
C.I.U.: –Eminescu ne-a tulburat cu mărturisirea că ”Mi-e
ruşine că sunt român, un român de paradă, un român care crede că
şi-a însuşit monopolul patriotismului.” Dacă ar trăi astăzi, s-ar
exprima la fel? Tu ce crezi despre patrioţii noştri „dragi”?
Gh.A.N.: –Sunt un optimist incurabil. Nu cred că ar exista o ţară
mai potrivită sufletului meu decât România. Unde mai găseşti toate
formele de relief îngemănate atât de armonios ? Unde mai găseşti toate
formele de civilizaţie: de la primitivismul oamenilor săraci, până la
miliardari de top internaţional ? În plus, cred că suntem un neam foarte
tânăr, cu infuzii genetice fireşti ce se nasc la răspântii de mari civilizaţii.
De aceea ne urâm cu patimă şi ne iubim aşişderea. Dar nu ne
risipim.
Am fost primiți și la Sinagoga din Focșani unde s-au născut și
niște epigrame scrise de Gheorghe Suchoverschi cum ar fi :
CENACLUL DE LA SINAGOGĂ
Critica-i la mare chef .
Moderator - "rabinul şef"
Ne mai găseşte vreo
chichiţă,
La "masel tov-ul" S.
Gheorghiţă.
Cred că vom dăinui încă multă vreme pe acest pământ, supor-
tând prin bunătatea noastră mioritică pe toţi descreieraţii lumii. Cred că
astăzi Eminescu, ar fi mai puţin respectat decât este în postura lui de
român rece. Că aşa este la noi, orice român rece este mai valoros decât
unul viu. Imbecilitatea oamenilor cu bani ar fi aceeaşi şi pentru
Eminescu, pentru că ar trebui să stea cu mâna întinsă pentru a-şi
publica opera. Vorba celor de la Ministerul Culturii: ar fi un produs
cultural şi punctum.
C.I.U.: –Deşi născut în judeţul Neamţ, ai devenit, de vreo 30
de ani, vrâncean şi, mai mult, eşti în primele rânduri ale literaturii
judeţului şi nu numai…Unii dintre contestatarii tăi te bănuiesc că ai
dori să fii chiar Primul dintre primii…Ei, bine, ce se întâmplă în
Vrancea literară? Mai multe orgolii decât opere? Prea multe genii
neînţelese, prea mulţi inşi nemulţumiţi, inşi care nu creează opere,
ci veşnice scandaluri?
280
Armonia atât de necesară creaţiei, literatura adevărată? Mai
este vreo speranţă să fim lăsaţi să ne facem omeneasca datorie?
Unirea forţelor tuturor literaţilor vrânceni? Vreo propunere? Vreun
nume benefic, malefic?
Gh.A.N.:–Ştiu
unde baţi ! Faptul că
am reuşit să fac din
oraşul Focșani la un
moment dat, un fel de
capitală a culturii
române, sau că am
făcut din revistă, în
anul în care Ştefan
cel Mare a fost
declarat sfânt, cel mai important eveniment editorial, este o mulţumire
umbrită doar de indiferenţa celor care temporar deţin puterea de
decizie.
Iată de ce am sugerat, de mai multe ori, instituţiilor care ne
conduc destinele să facă un gest de recunoştinţă pentru cei care
încremenesc slova în matricea timpului. Ce mare lucru era ca la sfârşit
de an să le fie acordat scriitorilor măcar simbolic, un semn de recu-
noaştere pentru munca lor atât de grea şi atât de dătătoare de lumină.
Văd că pe sportivi îi mai omeneşte, din când în când primăria, sau vreo
direcţie plină de bani publici. Până şi pe aşa-zişii rapsozi populari, care
se fac a fi păstrători de tradiţie românească, îi văd măcar o dată pe an
chemaţi într-un spaţiu organizat să se exprime. Să fim serioşi… Când s-
a mai cântat prin satele vrâncene vreo melodie din cele ce le auzim cu
diverse prilejuri prin Piaţa Unirii din Focşani ? Sau când s-a dansat în
vreo comună, la vreo nuntă sau vreun botez, vreun dans popular din
cele tropăite pe scenele focşănene ? N-am nimic împotriva unor astfel
de manifestări ! Păstrarea tradiţiei este importantă dar, nu cred că
trebuie să fie singura activitate în atenţia instituţiilor de cultură. Şi asta în
timp ce scriitorii mor de foame. Eu n-am uitat cum au murit scriitorii
vrânceni de până acum. Nici unul n-a fost recompensat cumva pentru
scrierile sale. Ori au fost ziarişti, ori au fost profesori, ori au avut alte
profesii şi numai în plan secundar au fost scriitori. Scrisul lor a fost ca o
sângerare, eu aşa simt. Sângerez ori de câte ori stau în faţa colii de
hârtie. Şi din respect pentru jertfa lor am înfiinţat o revistă literară, în
281
care să se facă auziţi, să fie cinstiţi de o naţiune întreagă. Asta a fost
rostul înfiinţării revistei Oglinda literară.
C.I.U.: –Din anul 2000, ai înfiinţat Asociaţia Culturală „Duiliu
Zamfirescu”, care va edita o revistă de nivel naţional, „Oglinda
literară”, care va iniţia şi va organiza ani la rând celebrul Festival
„Duiliu Zamfirescu” etc. Care-i soarta omului care a lucrat
permanent în folosul literaturii vrâncene, a debutanţilor? Câte
statui ţi-au ridicat cei pentru care ai muncit (neplătit) atât?
Gh.A.N.:–Exact. În anul
când am constat că votul meu
este egal cu zero în politică, am
trecut cu toată forţa în
literatură. Acum pot să-ţi spun
fără să mă sfiesc, cât m-a durut
când am văzut că domnul Vlăjie
a înfiinţat la numai o jumătate
de an o revistă care să mă con-
cureze, plătită din greu din bani
bugetari sau din sponsorizări
grase dirijate politic. Mai mult, când îmi veneau oaspeţi de seamă la
Festivalul Duiliu Zamfirescu, lucrătorii acestei reviste îi racolau pe
invitaţi cu promisiuni financiare, mai mult sau mai puţin oneste.
Îmi amintesc cu durere că au avut tupeul să se ducă până şi la
academicienii invitaţi de mine să mă ponegrească. Am investit sute de
milioane de lei de la prietenii care mă sponsorizau, de mă bârfea Puiu
Siru că sunt miliardar, reuşind să fac din Focşani o capitală a culturii
române. O pot lua ca pe o realizare si faptul că i-am introdus pe scriitorii
vrânceni în Istoria Literaturii Române a lui Ion Rotaru şi ca am făcut
posibilă intrarea revistei Oglinda Literară în Dicţionarul Academiei
Române. Astăzi, stau pe la uşile amploaiaţilor laolaltă cu tot felul de
neaveniţi (în care s-a trezit fiorul de fată bătrână a dragostei pentru
literatură) şi tot întind mâna în speranţa că voi găsi finanţare pentru
revistă. Dar, îţi spun cu mâna pe inimă, că m-am săturat! Am unde să
public! Statuile… sunt cărţile mele, din păcate unele fiind scrise în
resturi de timp. Promovarea culturii vrâncene mi-a luat prea mult timp şi
prea multă energie! Dar nu regret…
C.I.U.: –Aristotel spunea despre „pofta dureroasă ce o avem
de o răzbunare pe care o credem posibilă”. În literatură se aplică?
282
La nivel naţional, nu cred, dar la nivel vrâncean, se pare că
da…Dacă nu şi mai rău…
Gh.A.N.:–Eu sunt platonic. Mă răzbun urmărindu-i cum se fac de
râs coborând statutul intelectualului până foarte jos. Mă bucur când îmi
iau apărarea unii colegi! Din păcate sunt tot mai rari. De fapt, ştii ce-am
văzut? Oamenii fără talent fac deseori atacuri la persoană. Şi atunci…
C.I.U.: –Există în România o zvonistică mizerabilă, care
tentează anumite persoane să dezgolească urâţenia naţională cu
orice preţ şi nu tentează pe nimeni acoperirea acestei urâţenii. În
alte ţări este invers…Te-a lovit vreodată acest defect îngrozitor al
românilor? Şi nu e vorba de nimicurile de sub preş…
Gh.A.N.:–Ce să acoperi? Când vine valul, cam ia totul cu el. Să
sperăm doar că „ce e val, ca valul trece” Şi că totuşi, pietrele rămân. Am
colindat puţin. Nici în SUA, nici în Egipt, nici în Franţa şi nici în Olanda
sau Germania nu am fost tratat decât cu respect.
Au avut atâta respect faţă de mine şi de ţara mea, încât mi-au
organizat primiri festive şi nu mi-au arătat vreodată vreun cerşetor
român, când arareori mai mergeam şi pe jos în ţările vizitate. Se
înţelege că în ceea ce mă priveşte, prin ceea ce am reprezentat în acele
vizite, atât persoana mea cât şi tare au fost tratate cu respect. Am şi
mărturii scrise din presa acelor momente. Mai mult, ce poţi face?
C.I.U.: –Noica şi Nae Ionescu dispreţuiau cultura Occi-
dentului, recomandau desprinderea de această cultură a…
băcanului, a untului…Cioran afirma că Apusul este Răsăritul
nostru…N-or fi avut toţi dreptate? Ne aflăm, cum se vede, în plină
283
civilizaţie, dar nu şi în plină cultură…Întreb şi eu, ca pe vremuri
Cernâşevski:”
Ce-i de făcut?”
Gh.A.N.: –Cred că dacă ai forţa necesară şi mai ales harul de
care ar trebui să te slujeşti şi să contribui la zestrea culturală naţională,
este deja foarte bine. Cioran avea admirație pentru Occident în întregul
lui, uitând condiţiile adeseori violente în evoluţia marilor culturi. Ar trebui
să ne gândim că sunt ţări care au dispărut, dar cultura a rămas. Numai
dacă ne gândim la Fenicia sau la cultura minoică şi îmi veţi da dreptate.
C.I.U.: –Mitocanul urăşte valoarea pentru că nu ştie să ajungă
la ea. Mitocanul în literatură, în politică, în societate? În Vrancea, în
lume? Atât de râvnita şi hulita „literatura de sertar”… Ai avut-o? La
cei de lângă tine ai observat-o?
Gh.A.N.: –Este adevărat, în politică şi societate mitocanul capătă
audienţă şi este votat. De fapt, tu pui mai multe întrebări într-una
singură. Dacă mă gândesc la tupeul făcătorilor de monografii pe nişte
sume la care noi scriitorii nici nu visăm vreodată, atunci … Nici nu mai
vorbesc de calitatea precară a cărţilor aşa-zis monografice. Dar aşa ne
trebuie, ei se unesc în tot felul de grupări şi merg pe la deţinătorii de
fonduri, impresionându-i, pe când noi scriitorii, ne-am împrăştiat în cele
patru vânturi, şi în loc să ne bucurăm că împreună avem unde ne
exprima, rânjim atunci când mai dispare câte o publicaţie de calitate,
mai moare câte un condei incomod. Cât priveşte literatura de sertar, pot
să-ţi spun că mai mult de 70% din scrierile mele de acolo se trag. Cred
că sunt printre puţinii scriitori vrânceni care chiar au avut literatură de
sertar. Dar să ştii, că nu mai este o mare mândrie. Cartea tipărită nu se
mai cumpără, iar distribuirea cărţii gratuit nu mai există. Şi atunci, pac la
internet!
C.I.U.: –Un lucru interesant: nu prea te-am văzut intrând în
polemici. Te conduci după zicala care ne explică mereu şi mereu
că atunci când doi se ceartă, al treilea câştigă?
Oare nu trebuie atenţionaţi mizerabilii şi mitocanii, care se
cred genii şi fac doar rău celor din jur, pe care îi trădează, îi
urmăresc oriunde cu răutatea şi prostia lor? Nu greşim dacă nu-i
arătăm cu degetul?
Gh.A.N.:–Ce polemică să am eu cu un neica nimeni? Dacă
valorile scrisului românesc ar fi unite, toţi găozarii (apud Băsescu) sau
piţifelnicii (apud Cristoiu) ar pieri, s-ar îneca în veninul răutăţilor sale.
284
Cam toţi cei care mi-au dorit răul au plecat definitiv în cealaltă lume.
Dumnezeu să-i ierte, că eu i-am iertat de mult!
C.I.U.: –Indiferent de ce cred unii sau alţii, ai putea spune
astăzi, cu mândrie, că ai ajutat la debutul şi gloria unor scriitori din
Vrancea sau din ţară?
Gh.A.N.:–Aşa este.
Numele lor figurează într-un
fel de Jurnal, pe care am
să-l fac public atunci când
voi simţi că este necesar. O
parte i-am numit în revista
Oglinda Literară, la 10 ani
de apariţie. Aştept de la ei
puţin respect. Adică să
continue, să crească în
valoare şi să nu mă
dezamăgească.
C.I.U.: –Care-i viitorul literaturii vrâncene în cadrul celei
naţionale, dacă va merge pe linia pe care a pornit? Locul tău în
cadrul acestei literaturi?
Gh.A.N.:–Viitorul literaturii vrâncene depinde în mare măsură de
cât de puternici sunt promotorii lor. Dar atunci când fiecare îşi doreşte
doar binele său, însăilând tot felul de aşa-zise activităţi culturale, totul
intră în derizoriu. În plus, atunci când aleşii vrâncenilor vor conştientiza
şi vor sprijini cu adevărat profesioniştii condeiului viitorul literaturii
acestor meleaguri va fi altul. Duiliu Zamfirescu, dacă nu ieşea la bătaie
prin mijloacele-i cunoscute, n-ar fi ajuns ceea ce este astăzi, în plan
naţional. Din păcate, în plan local, el este uitat.
Vrei să-ţi spun ceva? Uite, în judeţul Neamţ, sunt invitat de
onoare la Zilele Eminescu. În Vrancea… Se pare că linia pe care am
imprimat-o promovării literaturii vrâncene e prea grea. Ba chiar, s-a frânt
odată cu dispariţia celor două festivaluri şi a altor manifestări
asemănătoare. Despre locul meu în literatura vrânceană vorbesc alţii;
de la Academia României, de la universităţile unde se mai fac şi istorii
adevărate ale literaturii române, de la Uniunea Scriitorilor din Canada,
din care fac parte, din revistele australiene, americane şi germane, pe
unde tot public. Dar să ştii că tot mai încerc să deschid porţile
condeierilor vrânceni, în special tinerilor pentru care am o adevărată
285
admiraţie. Constat cu bucurie că aceştia scriu bine, cum n-au scris
marile valori din literatura consacrată la vârsta lor. Îi stimez şi o să-i
promovez cât o să pot. Am scos și un volum cu scrierile a patru eleve
din Focșani, dar cu finanțare din Prahova…!!!. Poate că vreodată,
cândva, unul dintre ei îşi va aminti că am pus şi eu umărul întru’
devenirea sa.
286
Interviul scriitorului Marin Ifrim
cu Gheorghe Andrei Neagu
Marin Ifrim: –Maestre Gheorghe Neagu,
propun să începem cu...sfârșitul.
Cum de nu mai apare formidabila revistă
“Oglinda literară”, ce s-a întâmplat, de fapt, sincer
vorbind, pentru că eu, cunoscându-vă, cât de cât,
nu cred că ați renunțat la revistă doar din motive
financiare. Nu cumva și-a spus cuvântul și saturația
profesională?
Gheorghe Neagu: –Dragă Marin, maeştri sunt cei cu rentă
viageră de la Uniunea Scriitorilor şi cu băgări în cinste la securitate.
Cum n-am nici una nici alta, era firesc să dispară Oglinda Literară.
Prietenul Gheorghe Vidraşcu, a aflat de la o persoană importantă, că mi
s-ar fi retras sprijinul financiar pentru că aveam un conflict de opinii cu
Nicolae Manolescu. Eu nu cred asta, nici măcar ca bârfă, așa cum se
poartă pe la noi. De regulă, preşedintele U.S.R. răsplăteşte cu avantaje
importante pe cei care îl înjură. Ce-i drept, eu nu l-am înjurat şi nu-l înjur
nici acum. Mai mult, îi rog pe această cale pe scriitorii bucureşteni care
s-au înscris pe un tabel ce urma să fie înaintat Ministrului Culturii, pentru
a obţine o finanţare in extremis pentru Oglinda Literară, să mă ierte că-i
rog să nu mă sprijine.
Oare de ce nu mă întrebi de ce nu mai apare JURNALUL DE
VRANCEA, sau GAZETA VRÂNCEANĂ, sau OGLINDA VRÂNCEANĂ,
transformată mai întâi în OGLINDA MOLDOVEI și mai apoi în
OGLINDA LITERARĂ. Și la REVISTA V am pus umărul cât am putut, ca
să apară . O spun, pentru că nu prea mai există voci dispuse să-și
amintească de activitatea mea jurnalistică. Mai mult, fac parte încă din
redacțiile diverselor publicații literare chiar din momentul înființării lor. Și
cu asta, ce-am făcut? Am stârnit invidia unor confrați, ba chiar ura lor.
Să nu mai spun că, un poet vrâncean, mi-a cerut deschis să dau jos de
pe pereții biroului unde făuream revista, toate diplomele obținute de ea
în diverse locuri ale lumii. Iar pe acest fals prieten l-am ajutat chiar
făcându-i rost de un loc de muncă suplimentar. Bineînțeles că le-am dat
jos. De asta nici nu vreau să mă sprijine nimeni. Nu vreau să primesc
287
apoi și alte „indicații prețioase”. Le am înrămate în niște sacoșe de
plastic. Le mai scot la vreun eveniment cultural petrecut înafara
județului.
Uite că la Buzău n-am
ajuns să le expun. Probabil că și
în județul tău sunt scriitori iritabili.
Așa se explică de ce sunt invitat
mai mult la București, Iași,
Craiova, Bacău etc. decât în
Buzău și Vrancea . De fapt,
adesea, nici nu mă mai duc. E
mai bine. Dacă nu mai am
revista care îmi ocupa o mare parte din timp, dar îmi aducea și
satisfacția lucrului împlinit, va trebui să mă retrag la masa de lucru.
Deși, nu cred să mai am prea multă îngăduință de la soartă. Nu știu
care este cauza, dar în Vrancea, scriitorii nu apucă bătrânețea.
Trebuie să spun și altceva. În Jurnalul de Vrancea, pe vremea
când cuvântul scris mai avea valoare, i-am făcut celebri pe tot felul de
inși, care, astăzi, au ajuns să aibă pâinea şi cuţitul în mână. Oglinda
Literară a apărut după ce, la alegerile din anul 2000, când am candidat
din nou pentru Consiliul Judeţean, am obţinut zero voturi!!! Eu nu
puteam să promit altceva, decât promovarea culturii. Cred că asta,
spune deja tot. M-am întristat, desigur. Mi-am amintit atunci, că-i
sprijinisem pe Traian Olteanu şi Florin Muscalu să obţină zece mii de
abonamente pentru Revista V, după ce fuseseră mătrăşiţi de la ziarul
Milcovul de Virginia Paraschiv, Liviu Stoiciu şi Puiu Siru .
M-am dus la Dan Diaconescu, cel care patrona atunci revistele
”Oglinda” la Trustul Intact, cu propunerea să transform Oglinda
Moldovei în Oglinda Literară. Cum s-a aflat că apare o revistă de
cultură, Gheorghe Vlăjie, care era directorul Direcţiei de Cultură, a primit
ordin să scoată și el o revistă cu fonduri proprii sau de la Primăria
Focşani, plus Consiliul Judeţean. Avea domnul Al. Deşliu „morman” de
relații în materie de finanțări și, fapta s-a petrecut. Eu aveam relaţii în
lumea literară şi am purces la organizarea Festivalului Duiliu Zamfirescu
timp de şapte ediţii. Încercam în acest mod, să răsplătesc prietenii din
lumea literară pentru colaborări la viața culturală vrânceană. Am început
revista cu vrâncenii Mircea Dinutz, Florinel Agafiţei, Ştefania Oproescu,
Florin Paraschiv, Constantin Ghiniţă, Adrian Botez, Gabriel Funica,
288
Virgil Panait, Lili Goia, Mariana Vârtosu, la care s-au adăugat
Magda Ursache, Dan Movileanu, D.R.Popescu, Cezar Ivănescu, Ion
Rotaru, Nicolae Breban,
Aura Christi, Al. Săndu-
lescu, Constantin Cio-
praga, Ioan Adam, Caro-
lina Ilica, Adrian Dinu
Rachieru şi foarte mulţi
tineri, care sper să-şi mai
aducă aminte de noi.
De la festivalurile noastre și-a făcut rost domnul Deșliu de
colaboratori. Mai suntem puțini care știm cum s-au petrecut lucrurile, ca
martori oculari. Se zice că, despre morți, numai de bine. Dar dacă îmi
pui întrebări, îmi stârnești amintiri și, cu tot regretul, nu pot să fiu bunul
samaritean.
Am reuşit să promovez valorile vrâncene timp de cincisprezece
ani stârnind admiraţia sau chiar critica unora şi altora, de am ajuns ca
anul acesta, un pictor care conduce Centrul Cultural Vrancea, să-mi
răspundă în scris că revista nu este cunoscută, motiv pentru care nu o
susține financiar. Acest om de cultură,
adoptat ca mulți dintre noi de aceste
meleaguri mioritice, a început să-şi bage
pensula în lumea literară, în calitatea sa
de ordonator de credite vrâncene.
Aşa se face că, după ce am fost
decorat de trei papi şi un preşedinte al
„Republicii” România, am ajuns să-mi fie
dat peste mâini de un individ care
foloseşte banii publici în finanţări … să le
zicem părtinitoare, şi în organizarea unor
expoziţii personale sau asociate cu
pictori mai mult sau mai puţin iluştri, folosiţi drept paravan. Şi asta, în
vreme ce pictorii adevăraţi vând pe internet tablouri cu mii de dolari.
Dar, să trecem peste aceste amănunte, prea recente, ca să nu fie
dureroase.” Formidabila revistă” zici despre Oglinda Literară? Iată că în
Focșani, sunt unii, care, deși decid finanțări în domeniul cultural, susțin
că n-au aflat de ea. Oare?
289
M.I.: –Eu am apreciat la această publicație deschiderea totală
spre universul culturii de oriunde, lejeritatea și libertatea ideilor din
textele publicate, diversitatea autorilor, începând de la debutanți până la
academicieni. Parcă ați avut o rețetă. Aceasta ar fi întrebarea: Cum?
Gheorghe Neagu: –Deschiderea vine de unde „ai cu cine”. Din
păcate nu-i destul, trebuie să ai și ”cu ce”, aşa cum Deşliu venea la
festivalurile noastre „Duiliu Zamfirescu” să ne momească invitații cu bani
pentru revista Saeculum, scoasă ca să ne elimine . Noi aveam doar
prieteni literari . Știu că mă repet, dar acesta este adevărul. Nu am făcut
un capăt de țară, nu ne-am plâns, deși cel care a continuat revista după
dispariția întemeietorului ne-a ”onorat” cu pamflete de joasă speță, fără
niciun motiv. Ne-am continuat apariția până ne-au aplicat lovitura finală.
Care, să vezi ce surpriză, vine tot de la finanțare! Cum că Vrancea, nu
poate susține financiar, două reviste literare. Iar noi solicitam o sumă
aproape modică, reprezentând doar costurile de tipărire. Și încă ceva.
La vreo zece ani de la apariţie, am constatat că revista Oglinda Literară
avea vizitatori pe site-ul în format electronic, tot cât aveau România
Literară, Luceafărul şi Convorbiri Literare la un loc. Am publicat lucrul
acesta şi ne-am ales cu ura diriguitorilor acestor publicaţii, bine
stipendiate din bani publici. Practic, toate revistele din vremea
comunismului, au continuat să fie abonate la robinetul financiar în
numele păstrării unei tradiţii. Adică ce fel de tradiţie, a îndoctrinării
comunistoide?
M.I. :–Nu insist, nu forțez nota. Am făcut și eu câteva reviste. Mai
mereu m-am bazat pe câțiva prieteni, altfel nu s-ar fi putut. La ”Oglinda
literară”, am observat, în timp, erau foarte vizibili și foarte convingători
câțiva scriitori din redacție. Mă refer la Gabriel Funica, Ștefania
Oproescu și la doamna Vârtosu. Cum ați reușit să întrupați asemenea
spirite absolut încântătoare?
Gheorghe Neagu: –Nu este reuşita mea, a fost dorința lor de a
contribui la împlinirea revistei.. Din păcate, Gabriel Funica s-a spânzurat
cu un cablu de la calculator, ca să se alăture celor plecați dintre noi.
Adică lui Florin Paraschiv, un adevărat mentor, Sava Francu, un
adevărat prieten și bun moderator aș putea spune, Constantin Ghiniţă,
un suflet cât un munte, Dumitru Pricop, Corneliu Fotea, Ion Panait, Ionel
Boc autointitulat ”Ion cititorul” şi … nu mai vreau să-mi amintesc de alții
fiindcă mă cutremur. De altfel, revista n-a făcut decât să promoveze
literatura vrânceană, motiv pentru care, profesorul universitar Ion Rotaru
290
spunea în a sa Istorie a Literaturii Române: „prin Gheorghe Neagu am
cunoscut scriitori vrânceni valoroşi, despre care nu ştiam mare lucru”. O
parte dintre ei au deve-
nit membrii ai Uniunii
Scriitorilor, bucurându-
se şi de sprijinul meu
direct atunci când eram
în conducerea Filialei
Bacău. Am preferat să
public articole bune,
proaspete, semnate de
oameni mai puțini
cunoscuți, evitând cu bună știință articole prăfuite, adevărate cursuri
universitare semnate de celebrități.
M.I.: –Regretați ceva din toată această perioadă editorială? Ați
promovat și scriitori care nu meritau atenția revistei?
Gh. Neagu: –Regret că profesorii vrânceni n-au dat dovadă de
respect şi de iubire faţă de elevii talentaţi din liceele lor pentru a-i
promova şi în Oglinda Literară. Ba chiar directorul Liceului Unirea din
Focșani, profesorul Noană, a refuzat să-mi permită să dau gratuit
câteva exemplare din revistă, participanților la aniversare a 150 de ani
de funcționare a liceului. Atitudine de funcționar de joasă conduită, nu
de profesor. Am părăsit scârbit această sărbătoare și mi-am reamintit că
același individ a refuzat să dau într-un cadru festiv, premiile elevilor
uniriști obținute la un festival național din Brăila. Pe când la noi nu a
existat scriitor care să nu fi fost promovat prin revistă. Nu am promovat
impostorii, nici pe cei care-şi doreau explicit o jumătate de pensie de la
Uniunea Scriitorilor, fără să aibă habar de arta scrisului. Ar fi culmea, ca
din cele peste zece mii de pagini, să-mi amintesc de cineva care nu a
confirmat. Și au trecut totuși, peste cincisprezece ani. Este mai bine să-
mi aduc aminte de tinerii care nu au dat cu piciorul șansei de a fi primit
spațiu tipografic în această publicație. Regret că nu i-am putut plăti pe
cei care meritau cu prisosință acest lucru.
M.I.: –Un lucru e clar, pur și simplu ați făcut istorie literară la
Focșani. Ce satisfacție morală aveți după atâta efort, imposibil de
cuantificat de către mai marii culturilor ”județenești” din totdeauna?
Gheorghe Neagu: –Spre amuzamentul dumneavoastră, am să
vă istorisesc ceva. Fiind Cavaler al Literelor Române, am voie la un loc
291
de veci gratuit şi la o salvă de foc la înmormântare. Am făcut cerere la
fostul primar Bacinski din Focşani, care, în trei zile (m-am şi mirat), m-a
trimis pentru rezolvarea situaţiei la administratorul cimitirelor. Domnul
administrator m-a trimis la Cimitirul Sudic, care tocmai se extindea pe
un stadion de pe lângă calea ferată ce duce spre Bucureşti. Am primit
locul de veci cu numărul zece. Era chiar pe iarba de lângă șina de cale
ferată. Lunea, când ne-am adunat la Cenaclul Duiliu Zamfirescu,
confraţii mi-au zis că nu o să am linişte nici pe lumea cealaltă, pentru că
va trebui să trag mereu picioarele când trece trenul. Nu ştiu dacă noul
primar Misăilă îmi va da un alt loc de veci.(Între timp am primit loc de
ultima casă în spatele unui semicavou cu termopane)
Deocamdată, văd că și el continuă politica înaintașilor de a nu
invita oameni de cultură alături de sine, la evenimentele urbei. Sper să
nu ignore și legea, care, specifică faptul că în cimitir ar trebui să existe
un loc special pentru valorile oraşului. După cum vezi, a început să mă
preocupe….viitorul! Oricum, cei plecați până acum sunt împrăștiați pe
unde s-a găsit, așa că, slabe speranțe ! Între timp domnul administrator
al Cimitirelor focşănene și-a găsit loc de veci pentru părinți lângă biroul
lui. Probabil că vrea să deschidă geamul şi să-și consulte din când în
când vecinii, pentru rezolvarea problemelor „cimitireşti”.
Sper să existe un adevăr în spusele tale. Că am făcut istorie
literară la Focșani. Satisfacția morală este aceea că, am făcut tot ce mi-
a stat în putință, să promovez în plan
național și nu numai, valori vrâncene.
M.I.: –Nu știu, nu vreau să
greșesc, dar nu am cum să nu vă
întreb: Cum e când nu mai poți face
tocmai ceea ce îți e drag, o revistă, în
cazul de față. Vă rog să vă vărsați
amarul, e firesc. Pentru mine sunteți
un scriitor reprezentativ inclusiv prin
efortul acestui arc de triumf care a fost
”Oglinda literară”. Ce planuri de viitor
apropiat aveți?
Gheorghe Neagu: –Mă tot
scuzam că nu am timp. Arareori mai
pridideam să merg la vreun festival.
Îmi rămăseseră multe cărți în urmă.
292
Iată că am recuperat volumul întâi din UN SECURIST DE TRANZIȚIE,
apoi volumul de proză TABĂRA DAMNAȚILOR plus o ANTOLOGIE DE
EPIGRAME CINCINAT PAVELESCU. De fapt, antologia a apărut și
pentru că niște iubitori de Cincinat n-au mai susținut un festival omonim
în onoarea acestui epigramist născut în Vrancea, care, culmea, a fost și
primul președinte al U.S.R. Cum apucasem deja să anunț concursul în
presă, m-am simțit obligat ca, măcar în acest fel să-i onorez pe
participanți. Dar, ce-i pasă organului, de cultura județului său. Primarul
Misăilă din Focșani a dat răspuns că nu are fonduri pentru activități
culturale. Oare va avea vreodată? Am trecut să lucrez la un volum
despre viața unor inadaptați de diverse tipuri, internați în așezăminte
sociale în comunism. În paralel, mai fac și câte o poezie când îmi arde
sufletul prea tare și mai adaug ceva la volumul al doilea al volumului „Un
Securist de tranziție”, plus un alt volum de proză scurtă. Rămâne de
văzut cine mă publică sau mă recenzează. Doar nu mai am revistă.
293
Interviu cu Radu Câmpeanu la emisiunea Voci din
tunelul tranziției, la Studioul de televiziune Focșani-1998
Gheorghe Andrei Neagu: –Bună
seara, stimaţi telespectatori. Am plăcerea
ca la această emisiune săptămânală să
am ca oaspete o voce deosebită, pe
domnul Radu Câmpeanu, președinte al
Partidului Naţional Liberal Câmpeanu,
care-i poartă numele. Bună seara
domnule preşedinte.
Radu Câmpeanu: –Bună seara,
bine v-am găsit!
Gh.A.N.: –Bine aţi venit în
ţinuturile vrâncene! Cu ce prilej aţi venit
în ţinutul nostru ?
R.C.: –Am venit aici, la această
mare sărbătoare a vinului, a vinificaţiei, a unui produs care în regiunea
dvs. este într-un top faimos…
Gh.A.N.: –Aşa este.
R.C.: –Sunt curios, deşi nu sunt un băutor, dar am venit cu mare
plăcere şi vin întotdeauna la Focşani.
Gh.A.N.: –Cum vede un liberal vitivinicultura, în general ?
R.C.: –Trebuie s-o vadă foarte bine, mai ales că toată producţia
asta de vinuri se sprijină pe o realitate. Această realitate este producţia
noastră, este pământul nostru, este viţa noastră şi e producţia noastră
foarte bună. Pot să vă spun că în străinătate eu am întâlnit, în marile
magazine din Germania şi din Franţa, vinuri de la noi din ţară. Îmi aduc
aminte şi vinul de Odobești.
Gh.A.N.: –Asta ne onorează. Dezleagă vinul caracterul şi creierul
şi mintea spre liberalism ?
R.C.: –Acum depinde în măsura în care-l bei, cât de mult îl bei.
Evident că puţin vin dezleagă şi limbile şi probabil că şi mintea. Foarte
puţin. Când depăşeşti o anumită limită, începe să o lege .
Gh.A.N.: –Profit de faptul că aţi spus că nu sunteţi un mare
băutor sau chiar deloc băutor de vinuri şi vreau să cred că limba
294
liberalului din dvs. este dezlegată spre a face puţină incursiune în ceea
ce înseamnă liberalismul ca atare. Avem de-a face cu vreo oază de
liberalism în politica actualei puteri, actualei guvernări ? Există vreo
şansă ? Eventual puteţi să-mi spuneţi: Stimate domn, uite asta
înseamnă liberalism, şi dumneata nu-l vezi. Poate greşesc, pentru că
există ideea tot mai accentuată că n-avem liberalism în actuala
guvernare.
R.C.: –Eu cred că nu avem. Nu
avem, există unele încercări făcute în
ultimul timp, dar care sunt înecate, chiar
dacă ar fi o iniţiativă pur liberală, înecate
de anumite structuri ale puterii şi ale
organizării, ale CDR-ului, ca să fiu foarte
exact, care este o formaţiune, aproape
ca un superpartid, cu controale, cu
comitete, cu diverse departamente, un
partid prezidat de dl. Ion Deaconescu.
Prin urmare, în măsura în care dl. Ion Deaconescu cu prietenii
dumisale politici pot fi consideraţi că fac politică liberală, atunci s-ar
putea găsi unele aspecte liberale. Eu nu le prea văd. De pildă unul din
aspectele cele mai normale ale liberalismului ar fi privatizarea, în primul
rând. Ce înseamnă privatizare liberală ? Înseamnă trecerea proprietăţii
de la proprietatea de stat la proprietatea particulară. S-a făcut această
privatizare ? Sau se face ea în condiţii normale? În bune condiţii ? Eu
nu cred. Şi nu cred pentru un motiv. Pentru că ceea ce se face acum şi
ceea ce s-a făcut până acum – vom vedea ce o să se întâmple de acum
înainte – a fost o privatizare lipsită totalmente de transparenţă. Nimeni
nu ştie cum, de ce, în ce condiţii s-a făcut această privatizare, acolo
unde s-a făcut.
Gh.A.N.: –Înţeleg că liberalismul înseamnă, în primul rând,
transparenţă.
R.C.: –Transparenţă, fără îndoială, adică un liberalism trebuie să
aibă cel puţin o anumită linie clară de conduită. Vreau să vă spun un
lucru. În economia liberală şi în economia de piaţă elementul
determinant, pe lângă dreptul de proprietate cu toate accesoriile lui, este
concurenţa. Şi toate statele occidentale să ştiţi că au legi care vor să
apere concurenţa. Să fie reale, să fie solide. Adică ce înseamnă ? Să fie
transparente, să nu fie cu şmecherii, să nu fie cu escrocherii, adică o
295
licitaţie, de pildă, dacă o fi să vorbim de licitaţii, unde ai o concurenţă în
faţa obiectului care vrei să-l cumperi, o licitaţie să fie cinstită, curată. Nu
aşa cum se fac foarte multe pe la noi, cu dedesubturi, pe sub mână sau
mai ştiu eu ce.
Gh.A.N.: –Domnule preşedinte, apropo de licitaţii şi de
privatizare. Văd că se încearcă privatizarea Romtelecom. Şi printre cei
care vin este şi Compania Naţională a Italiei, de telefonie, care nu este
privatizată.
R.C.: –E adevărat. Acesta pare un nonsens şi nu ştiu de ce s-a
ajuns aici, când, după informaţiile mele, erau şi alte organisme de-astea
foarte puternice, de televiziune, companii mari de televiziune, care ar fi
vrut să vină la noi să participe la operaţiunea de privatizare.
Gh.A.N.: –Şi să înţeleg atunci că în Occident mai există încă
societăţi mari care sunt tot ale statului ?
R.C.: –Da. Există. Într-adevăr există.
Gh.A.N.: –Şi nu intră în contradicţie cu liberalismul ?
R.C.: –Nu este vorba de societăţi de telefonie şi de comunicare.
Există numai societăţi mari de televiziune. Sunt încă unele canale
întregi care aparţin statului. Astea le găsiţi şi în Germania, le găsiţi şi în
Anglia şi în Franţa. Nu ştiu care e situaţia în America, dar cred că şi
acolo există un canal de televiziune care este public. Dar pe lângă ele
sunt, ca şi la noi, sunt tot felul de posturi private.
Gh.A.N.: –Statul cum este ca administrator ? E prost şi acolo ?
R.C.: –E mai prost decât administratorul privat aproape în toate
împrejurările, pe toate meridianele, să ştiţi că se adevereşte acest lucru.
Statul e mai prost administrat, chiar dacă, şi s-a încercat… De exemplu
a fost Renault acum vreo 15 ani, care a început să se privatizeze, cu
toate că era al statului, a început să se privatizeze în parte, dar mai ales
au aplicat întocmai regulile regimului liber. Al pieţei libere.
Gh.A.N.: –Revenind la noi, ce-ar trebui să găsească românul ca
să-şi dea seama că sunt valabile vorbele lui Ţuţea, cum că liberalismul
e un tren în care te sui şi te duce la destinaţie?
R.C.: –Sigur că da, adică destinaţia, deschiderea căilor, calea
deschisă oricărui om. Liberalismul însemnează nu egalitatea între
oameni, ceea ce o prostie, oamenii nu se nasc egali. La egalitatea, însă,
a şanselor, a posibilităţilor în viaţă. Adică fiecare să poată să ajungă
acolo unde voinţa lui, munca lui, inteligenţa lui, puterea lui de creaţie
296
poate să-l ducă. Asta înseamnă liberalism. Înseamnă respectul integral
al dreptului de proprietate, înseamnă lucrul ăsta sigur.
Gh.A.N.: –Şi, în condiţiile în care eu m-aş urca în trenul liberal, ar
trebui să mă las pur şi simplu dus de curent ca atare, că m-am înscris în
PNL-Câmpeanu şi am ajuns la destinație?
R.C.: –Nu, nu trebuie să vă lăsaţi niciodată. Un liberal este
totdeauna un autonom în gândirea lui şi în acţiunea lui. Sigur că da, că
vă înscrieţi în partidul nostru, trebuie să respectaţi o anumită disciplină,
ca în orice partid. Şi accentuez asta, la noi în ţară mai ales, nu e numai
disciplină, este o legătură pe care trebuie s-o aveţi cu partidul respectiv,
adică un respect atât pentru dvs. cât şi pentru prietenii dvs. politici şi să
nu se facă, aşa cum adeseori s-a făcut şi, mişcarea liberală a cunoscut
astfel de cazuri în România în ultimii 8 ani, de fugă într-o parte şi-n alta,
schimbai partidul aşa cum schimbi trenul în gară sau metroul la
Bucureşti.
Gh.A.N.: –Şi asta nu e o dovadă de liberalism ?
R.C.: –Nu.
Gh.A.N.: –Pentru că sunt liber să plec când cu unii când cu alţii.
R.C.: –Asta o să spuneţi de vechea teorie, dispută mare, de
anarhie, este lipsă de moralitate, este lipsă de concepţie politică, este
interes mic şi minor, şi în nici un caz nu este liberalismul. Omul e liber,
sigur, dar să ştiţi un lucru: o societate liberă, şi toate societăţile
occidentale care sunt liberale în esenţă, toate respectă legea.
297
Totodeauna dumneata eşti liber să faci ce vrei să faci până la limita
când superi pe celălalt, care şi el are acelaşi drepturi ca dumneata.
Acum ai să mă întrebi: Dar unde-i supărarea dacă trec dintr-un partid în
altul ? Nu, nu este supărarea. Aici este o chestiune de caracter, de
ţinută morală, de consecvenţă în linie şi concepţie.
Gh.A.N.: –Păi atunci, după aceste enunţuri pe care le-aţi dat,
înseamnă că în CDR, când asistăm la povestea algoritmului în
ocuparea de funcţii, liberalismul lipseşte cu desăvârşire. Pentru că nu
văd acolo o altă dorinţă manifestă decât aceea de a ocupa funcţii şi
nicidecum pentru a duce idealuri, năzuinţe liberale. Acesta e şi motivul
pentru care n-aţi fost în CDR ? Sau v-aţi retras din CDR ?
R.C.: –Motivul principal care a produs ieşirea din CDR a fost,
părerea mea, exprimată în 1992 când a trebuit să ne despărţim de cei
care erau în CDR pe chestiunea maghiară, a UDMR-ului. Noi am
susţinut, şi eu am susţinut în ultima întrevedere pe care am avut-o cu
toţii, am susținut că noi nu trebuie să mergem cu UDMR-ul. Adică
trebuie să ne disociem de UDMR. Asta nu înseamnă că vrem să
omorâm UDMR-ul. Nu asta. Dar, că ar trebui să păstrăm o anumită linie
românească. Şi să apărăm anumite interese fundamentale ale poporului
român. Asta am înţeles noi atunci.
Gh.A.N.: –La ora la care vorbeaţi, 1992, UDMR-ul se manifesta
altfel ?
R.C.: –UDMR-ul se manifesta, pe vremea aceea, cu ceva mai
multă perdea. Asta nu înseamnă că o parte dintre dânşii a avut aceleaşi
tentative, aceleaşi tentaţii politice ca și cele exprimate astăzi. Erau însă
mai cuminţi, erau mai ascunşi, erau mai prudenţi, pentru că-şi dădeau
seama că au alături de ei o serie întreagă de oameni care le vor limita
pretenţiile şi revendicările. Ce s-a întâmplat pe parcurs, s-a întâmplat un
lucru foarte grav, este că, mai ales extremiştii din UDMR, să zic aşa, cei
care dau nota determinantă a politicii UDMR-ului de câţiva ani încoace,
s-au considerat ca într-o lume în care i se permite orice.
Gh.A.N.: –Domnule preşedinte, este evident că aţi avut dreptate.
Vreau să vă întreb altceva: aveţi dvs. ca partid o soluţie acum pentru a
ieşi din asemenea confuzie politică şi ideologică ?
R.C.: –În legătură cu chestiunea naţională ?
Gh.A.N.: –Cu chestiunea naţională şi cu poftele UDMR-iste, care
nu mai sunt nici un secret pentru nici un român.
298
R.C.: –Întâi să plecăm de la o constatare. Constatarea că
această tentativă de creare a unor unităţi prestatale pe teritoriul
românesc, tentativa aceasta este constantă. Şi aceasta este un pericol
pentru unitatea românească. Cu acest lucru nu putem fi de acord sub
nicio formă, oricare ar fi explicaţia, oricare ar fi motivarea, oricare ar fi
surâsul domnului Clinton, domnului Jacques Chirac. Nu ne interesează
aceste surâsuri atunci când se vorbeşte de o chestiune care este
fundamentală. Prin urmare, ce-i de făcut acum? În primul rând, plecăm
de la constatarea că se produc nişte concesii foarte grave, care vor fi
din ce în ce mai greu de soluţionat mâine. Dar oricât de greu ar fi ele de
soluţionat, ele trebuie să fie soluţionate. Sigur că o să fie mai greu, o să
fie mai greu pentru noi, sau pentru cei care vor veni după noi, dar ele
vor trebui soluţionate. Din această cauză, răspunderea puterii actuale
este foarte mare. Este foarte mare pentru că ipotechează viitorul. Şi
această ipotecă a viitorului este o sarcină foarte grea pentru cei care vor
veni după noi, şi vor veni după ei.
Gh.A.N.: –Dumneavoastră să zicem că veţi lua alegerile viitoare,
veţi câştiga, îi veţi trage la răspundere pe cei care sunt astăzi
responsabili de asemenea abdicări?
R.C.: –Nu, eu nu sunt pentru a trage pe cineva la răspundere
pentru o greşeală politică, cred numai că opinia publică îi va sancţiona
ea pentru lucrul acesta, adică nevotându-i şi ţinându-i în afara oricărei
posibilităţi de influenţare a actului de guvernare, a deciziei.
Nu, nu trebuie să mergem la asemenea formule, eu nu sunt
pentru asemenea formule care sunt înrudite bine cu răzbunarea. În nici
un caz. Dar asta nu însemnează că hotărârile care trebuie luate, şi
măsurile care trebuie luate, şi politica şi diplomaţia românească care va
trebui pusă în funcţiune atunci, trebuie făcută toată în direcţia rezolvării,
soluţionării dificultăţilor care se fac astăzi prin concesiile succesive,
succesive care se fac astăzi.
Gh.A.N.: –Domnule preşedinte, trecând în sfera aceasta
naţională, care e plină, putem vorbi ore în şir despre ea, vreau să trec
puţin mai la concret. Pe român cam începe să-l doară burta de foame.
Aţi spus că liberalismul oferă o egalitate a şanselor. Mai poate fi vorba
de liberalism şi de îmbrăţişarea doctrinei liberale, de către un om care a
ajuns astăzi în situaţia de a nu avea ce mânca şi mai poate el să creadă
în şansa lui, în liberalism ? Se poate astâmpăra foamea lui personală,
ca individ, îmbrăţişând doctrina liberală ?
299
R.C.: –Eu vreau să vă spun un lucru. În primul rând doctrina
liberală nu trebuie privită ca o concepţie de o rigiditate extraordinară,
care se inspiră numai din teoreticienii secolului trecut. Nu-i adevărat!
Liberalismul care se practică în toată lumea occidentală, este un
liberalism, aş spune eu, pragmatic. Adică este un liberalism care ia în
seamă, ţine cont fără îndoială, de necesităţile poporului respectiv şi a
momentului respectiv, ceea ce va trebui să facem şi noi. Acum, mai ales
acum. Puteam să luăm măsuri chiar revoluţionare acum 7-8 ani, atunci
puteam să le luăm mai uşor. Astăzi dificultatea e din ce în ce mai mare
şi preţul greşelilor făcute sau al frânărilor, al evoluţiei nefericite al
acestei tranziţii, şi mai ales, de doi ani încoace, efectele ei fiind atât de
negative, e mai greu acum să acoperim într-un fel sau să scoatem
lumea asta din greutatea care o apasă. Dar asta nu înseamnă că nu
trebuie să ne preocupe lucrul acesta. Mereu şi constant. Cum ? O să
spuneţi, cum ? Sigur, nu cu o măsură, nu cu o lege, ci cu un complex
întreg. Eu v-aş spune un lucru. Că primul rând pe care ar trebui să-l
facă orice putere normală, nu numai liberală, pentru noi este
abecedarul, este să recreeze condiţiile necesare, să le facă, să le
dezvolte pentru întreprinderile mici şi mijlocii. O să spuneţi, bine, dar
chestia asta o spune toată lumea. O spune, o spune dar n-o crede
serios şi nu o gândeşte aşa cum trebuie. Întreprinderile mici şi mijlocii,
trebuie să înţelegem odată pentru totdeauna, reprezintă circa 60 până la
70% din PIB. Trebuie să înţelegem că reprezintă peste 60%, între 60 şi
70% din mâna de lucru. Prin urmare, nu-i o poveste de-asta cu
întreprinderile mici şi mujlocii, ne facem că ne sunt simpatice sau avem
nişte interese. Este o necesitate, o necesitate nu numai economică ci şi
socială.
Gh.A.N.: –Care cum ? Prin nişte înlesniri fiscale…
R.C.: –Prin înlesniri fiscale, prin înlesniri vamale şi prin nişte
înlesniri financiare. Ce înţeleg prin asta ? Adică prin credite,
subvenţionate în mare parte, pentru un timp.
Gh.A.N.: –Domnul actual ministru de la finanţe, Traian Remeş, a
spus ceva în sensul acesta, după aceea a retractat aproape în
întregime ce-a spus, bazându-se pe faptul că n-o să aibă bani la buget.
Că dacă va reduce TVA-ul, accizele sau ştiu eu ce alte poveri fiscale
asupra micului producător, bugetul va ajunge din cât este de sărac, şi
mai sărac şi chiar în imposibilitate de plată, a spus și Radu Vasile,
primul ministru. În asemenea condiţii mulţi gândesc că FMI-ul vine să
300
condiţioneze: dacă nu faceţi aşa, şi nu puneţi atâtea poveri şi nu sunteţi
atât de austeri, nu vă dăm nici un ajutor. Credeţi că dvs., prin asemenea
facilităţi fiscale nu veţi stârni mânia FMI-ului, sărăcirea bugetului deja
sărac ?
R.C.: –În primul rând să vorbim de FMI. În nici un caz, Fondul
Monetar Internaţional nu are a spune exact ce trebuie să facem noi în
aceste condiţii. Sunt convins că dacă FMI nu înţelege acest punct de
vedere, pentru că nu li s-a explicat cum trebuie, sunt alte foruri
internaţionale şi economice care ne vor sprijini pentru acest lucru. Zic
bine, pentru avantajarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Totul este ca
aceste foruri internaţionale financiare şi politice să aibă încredere în noi.
Ceea ce nu e cazul pentru moment. Prin urmare, eu înlătur această
oprelişte eventuală venită din partea FMI, care repet, este discutabilă.
Chestiunea bugetului. Sigur, chestiunea bugetului este foarte
importantă. Noi nu ştim exact ce are în socotelile lui dl. Remeş. Nu ştiu
exact unde sunt cheltuieli mai mari şi unde sunt cheltuieli mai mici.
Când spun însă de întreprinderile mici şi mijlocii, spun o prioritate. Aşa
cum voi spune de învăţământ, aşa cum voi spune de sănătate. Sunt
priorităţi. Mi-a spus mie dl. Remeş vreodată, care sunt cheltuielile
protocolare ale actualei puteri în ansamblul ei? De la preşedinte până la
Parlament. Câte zeci de miliarde ? Câte sute de miliarde se cheltuiesc
pentru aceste lucruri ? Mi-a spus dl. Remeş ? Nu mi-a spus! Nu ştiu.
Poate că de acolo trebuie tăiate câteva sute de miliarde. Mi-a spus dl.
Remeş ce se întâmplă cu o serie întreagă de cheltuieli pe care noi
poate le-am făcut şi nu trebuia să le facem ? Nu mi-a spus. Eu nu ştiu
care este calculul dumnealui, probabil că-l are. Însă atunci când faci un
buget şi faci un program şi vrei să faci o politică şi ai o voinţă politică,
trebuie să faci o seriere a priorităţilor. Or, pentru mine, dezvoltarea
întreprinderilor mici şi mijlocii este o prioritate esenţială pentru economia
românească. Dacă le dăm drumul astăzi, beneficiul acestui lucru îl vom
avea peste un an, doi. Nu imediat, dar trebuie s-o facem. La fel cu
agricultura. Este posibil ca agricultura românească, cu tot ansamblul ei,
care era un element de câştig pentru noi şi de export pentru România,
agricultura românească să fie astăzi o sarcină a bugetului ? Este posibil
aşa ceva ? NU! Atunci trebuie să vedem care sunt cauzele acestor
fenomene anormale. Oare proprietarul de pământ, cel care a devenit
proprietar de pământ, are el ce-i trebuie ? NU. O să vă spun un lucru. În
programul nostru a fost de la început, acum 7 ani, a fost ideea creării
301
băncilor populare. Să ştiţi că nu-i nimic nou, n-am inventat eu lucrul
acesta. Tot Partidul Liberal a făcut acest lucru între cele două războaie.
Şi l-a făcut, de ce ? În serviciul micului producător. Adică a micului
proprietar, mai ales pentru el era făcut lucrul acesta. Ce însemna ?
Însemna participarea statului sigur la fondul acestei bănci. Dar poate, şi
sunt sigur că e posibil, să facă participare şi anumite fonduri
internaţionale pentru această bancă, în avantajul producătorului agricol.
Adică să-i dea nişte credite pe termen mediu şi cu dobânzi mai mici.
Admit că sunt o serie întreagă de lucruri care trebuiesc gândite, dar
trebuie să existe voinţă politică pentru asta, o voinţă nestrămutată, să
faci tot ce se poate face pentru ca să ajungi la acest rezultat. Eu vreau
să vă spun un lucru, o altă chestiune care izbeşte societatea actuală,
corupţia, de pildă. Păi noi am făcut din corupţie un soi de termen mai
mult propagandistic. Şi ne-am apucat şi am făcut şi un comitet împotriva
corupţiei. Păi de comitete împotriva corupţiei trebuia să ne ţinem noi ?
Asta trebuia să facem ? Credeți dvs. că în România de astăzi nu există
poliţişti, sau nu există magistraţi şi corecţi, şi competenţi, şi serioşi, care
puteau să-şi facă meseria ? Există sigur, eu cred în acest lucru. Dar
altceva trebuia, trebuia să existe. o voinţă politică fermă din partea
conducerii supreme, care să le spună acestor agenţi ai poliţiei,
cercetători, anchetatori, magistraţi care trebuie să hotărască sancţiuni şi
să ancheteze şi ei, să le spună următorul lucru: Vă faceţi datoria!
Deschideţi dosarele, analizaţi-le şi aplicaţi sancţiunile care se cuvin! Iar
eu factor politic suprem sunt în spatele vostru ca nimeni să nu poată să
vă atingă cu ceva, să vă lovească cu ceva.
Gh.A.N.: –Că factorul politic asigură garanţia…
R.C.: –Sigur că da. În măsura în care ar avea realmente această
voinţă politică să facă lucrul acesta. Vă spun că şi cu celelalte, cu
întreprinderile mici şi mijlocii, cu taxe, cu impozite, e un joc întreg,
bugetul e un act de o complexitate enormă. Eu nu pot să dau cifre
acum, aici. Eu vorbesc de priorităţi, şi priorităţile astea trebuie să fie
respectate. Aşa cum spun de învăţământ, care e viitorul ţării, aşa cum
spun de sănătate, care e şi prezentul şi viitorul. Şi m-ar interesa mai
puţin alte lucruri, deocamdată.
Gh.A.N.: –Printre priorităţile stabilite de guvernul Radu Vasile se
află şi închiderea fabricilor nerentabile. Ce veţi face dvs. cu asemenea
fabrici care sunt nerentabile ?
302
R.C.: –Dau răspunsul pe care l-am dat încă de acum câţiva ani în
legătură cu aceste întreprinderi nerentabile. Am spus aşa, şi am spus-o
şi cu ocazia celebrei liste de 17 întreprinderi care trebuiau supuse
imediat lichidării pe vremea domnului Ciorbea. Fiecare întreprindere e
un caz.
Acest caz trebuie studiat. De oamenii de specialitate, bineînţeles.
Şi trebuie văzut exact, după o analiză economică, dacă întreprinderea
respectivă nu mai e viabilă. Nu faptul că întreprinderea pierde este un
singur criteriu care trebuie luat în seamă. Trebuie văzut de ce pierde, de
ce e în faliment şi poate că sunt posibilităţi ca aceste întreprinderi să-şi
reia o activitate cu profit. Eu vă dau un exemplu. Îmi pare rău, trebuie
să-l dau din străinătate, unde s-a trăit asemenea experienţă. Au fost
întreprinderi mari, nu foarte
mari, dar destul de mari,
care erau în faliment. Şi ele,
după ce fuseseră declarate
în faliment, au fost cumpă-
rate, de unul sau altul, sau
alte societăţi, sau alţi între-
prinzători. Au fost cumpărate
şi au devenit prospere, după
2-3 ani. De ce credeţi dvs. că respectivii au cumpărat aceste
întreprinderi ? Pentru că ele, în mod normal, trebuiau să continue să
piardă ? Nu. Pentru că existau nişte cauze care puteau fi anihilate, nişte
cauze care puteau fi modificate, în sensul unui beneficiu economic. Deci
ar trebui făcută această analiză întâi, analiză de caz, aş zice eu, pentru
fiecare întreprindere şi pe urmă dacă, cu adevărat aceste întreprinderi
se dovedesc a fi neviabile, ele trebuie desfiinţate. Dar numai că
desfiinţarea comportă nişte sacrificii sociale. O ştii şi am vorbit demult,
am vorbit de la tribuna Parlamentului acum 8 ani. Trebuia să ne
preocupăm de lucrul acesta. Lumea aceea care rămâne pe dinafară, au
găsit o soluţie cu minierii şi cu alte categorii, o soluţie care a rezolvat pe
moment lucrurile, dar nu se ştie dacă această rezolvare, după un an de
zile de aici înainte, nu cumva se va transforma într-un soi de tragedie
umană. Am făcut categoria disponibilizaţilor, ca să nu le zicem a celor
trimişi în şomaj. Şi le-am dat 15 salarii. Oamenii au fost mulţumiţi la
început, când au văzut această cantitate mai mare de bani. Ce-au făcut
cu ea ? S-a spus să facă şi ei mici întreprinderi. Pot să vă spun un lucru,
303
că un minier nu poate, nu ştie încă să lucreze, să facă o întreprindere,
chiar dacă ai aceşti bani. Omul ce-a făcut? A făcut întâi ceea ce orice
om ar fi făcut.
Gh.A.N.: –A luat un aragaz, un frigider, un televizor…
R.C.: –Şi-a cumpărat lucruri în casă pentru el, pentru copii, pentru
nevastă. Şi sigur, banii se duc. S-au dus.
Asta s-a întâmplat cred cu 95% din cazuri. Prin urmare nu s-a
rezolvat chestiunea aşa, şi nu aşa trebuie rezolvată chestiunea. Acum
am văzut că vor să facă tot felul de planuri de noi structurări economice
a zonei, dar asta trebuia gândit de la început. Absolut de la început,
adică trebuiau găsite alte forme de activitate economică, în care să se
poată încadra oamenii, sau cel puţin o bună parte din ei.
Gh.A.N.: –Domnule pre-
şedinte, toate bune şi frumoase,
cum spuneţi dvs., dar credeţi că
resursele umane şi materiale de
care dispune naţia română pot
permite o gândire de ansamblu,
viguroasă, dătătoare de spe-
ranţă pentru viitorul naţiei româ-
ne ? Avem resursele necesare ?
R.C.: –Resursele materiale, vorbesc de resursele financiare, poate
că nu le avem la ora asta, suficient de mari. Ele trebuie căutate neapărat
în alte locuri, în străinătate. Dar trebuie găsit drumul, trebuie găsită şi
calea de a folosi şi capitalul autohton. Există totuşi o parte din capitalul
autohton care îşi caută un soi de întrebuinţare. De pildă aceste privatizări.
Mă întrebaţi pe mine ca liberal. Eu unul m-aş fi adresat în primul rând
capitalului autohton. Acolo unde capitalul autohton nu poate să intervină,
pentru că n-are puterea necesară, acolo cu siguranţă aş deschide larg
porţile capitalului străin. Dar trebuia încercat întâi să fie folosit capitalul
autohton. În cazul în care spuneţi dvs. cu aceste resurse. Sigur, repet,
cred că resursele financiare nu sunt suficiente. Ele trebuie găsite în altă
parte şi se pot găsi şi se puteau găsi acum câţiva ani, dacă oamenii erau
altfel la noi în ţară şi dacă regimul nostru, încadrarea societăţii noastre
politice era credibilă, era în aşa fel făcută încât să inspire încredere acelor
care au bani.
304
Cei care au bani şi sunt investitori nu vin de ochii noştri frumoşi,
nici nu vin că noi îi vizităm şi dăm mâna cu unul şi altul şi ne plecăm în
faţa lor, vin dacă banii lor pot să-şi găsească un profit. În ce priveşte
resursele materiale vă spun asta, sigur trebuie căutate şi acolo, trebuie
întâi favorizat şi capitalul autohton,
atât cât e, şi este. În ce priveşte
resursele umane pot să spun, şi
am spus-o demult asta, cunosc
străinătatea, vă vorbesc făcând o
paralelă. Să ştiţi că românii au
valori, au inteligenţa necesară, au
şi puterea de muncă, o au. Ceea
ce n-au, spre deosebire de străini,
nu au avut până acum experienţa
acestui tip de viaţă. Ori, noi ar fi trebuit să-i lăsăm pe români, să-i
îndemnăm să intre în acţiune şi să înveţe acest ritm de viaţă. Să înveţe,
de exemplu, următorul lucru: ca atunci când iei o iniţiativă economică, îţi
iei şi o răspundere, nu numai faţă de tine, îţi asumi şi un risc. Există un
risc, în orice fel de iniţiativă, în liberalism şi în orice fel de întreprindere
umană. Să nu-ţi fie frică de el! Îl accepţi ca atare şi asta te face,
conştiinţa riscului, te face să te gândeşti foarte bine la ceea ce trebuie să
faci, adică era o conştientizare mult mai serioasă. Noi am recurs la tot
felul de subterfugii, la şmecherii, am valorificat ceea ce se numeşte în
drept spaţiile albe ale dreptului. Adică acolo unde legea nu spune, sau
unde-ţi permite să faci lucruri care sunt în marginea legii dar nu sunt chiar
ilegale. Am mers către această formulă şi e o greşeală.
Gh.A.N.: –Ştiţi de ce v-am pus această întrebare ? Dvs. aţi venit la
guvernare cu Stolojan.
R.C.: –Da.
Gh.A.N.: –Eu n-am uitat acest lucru şi mi-aduc aminte că se
spunea atunci că ţara a intrat în colaps. Că nu puteam intra în iarnă şi că
ne aştepta frig în case şi că era o situaţie imediat după tulburări sociale
grave, când percepţia ţării noastre era neprielnică, chiar un fel de repulsie
faţă de ţara noastră, şi aţi venit şi în nişte condiţii absolut dramatice
pentru ceea ce însemna România la acea vreme. Totuşi am ieşit din
iarnă. Şi mă aşteptam acum ca bazat pe experienţa aceea să ne insuflaţi
o doză de optimism, că avem nevoie de acest optimism. Deja nu mai e
mult şi ne aflăm într-o situaţie economică precară, însuşi preşedintele
305
Constantinescu a recunoscut că ne aflăm într-o criză, şi nu s-a referit
numai la criza politică ci şi la o criză economică în care PIB-ul a scăzut la
niște cote alarmante. Iar din numărul de partide care tot vin şi-şi prezintă
platforme, n-au venit nişte soluţii care să dea naţiei române încrederea că
există soluţii.
R.C.: –Trebuie să recunoaştem că guvernul Stolojan a fost un
guvern care a avut rezultate destul de bune în raport cu situaţia de
atunci. Am contribuit şi noi în mare măsură şi eu personal pot să vă
spun că am obţinut un credit din partea domnului Miţotakis, care era
primul ministru al Greciei, un credit important ca să cumpărăm atunci,
că ţara rămăsese completamente fără combustibil, un credit fără
dobândă de câteva zeci de milioane de dolari.
Gh.A.N.: –Şi nu de la FMI…
R.C.: –Nu, nu de la FMI, pe urmă s-a discutat, după câteva luni şi
am obţinut un credit din Elveţia de vreo 45 de milioane de dolari, s-au
făcut lucrurile astea, s-au cârpit treburile astea şi pot să spun că prin
luna iunie, dacă nu mă înşel, a fost prima dată când România a avut o
balanţă comercială echilibrată. Au fost unele rezultate bune, e adevărat
că situaţia acum e mai grea decât atunci. Mie aşa mi se pare, nu atât
din punct de vedere al efervescenţei sociale, pe atunci era o
efervescenţă socială extraordinară, pot să vă spun că pe stradă la
Bucureşti erau în fiecare zi manifestaţii ostile. Era un soi de atmosferă
aproape preinsurecţională. Şi venirea noastră atunci la putere, pot să vă
spun că a calmat foarte mult lucrurile, două greve generale care
fuseseră anunţate, una în nord la Baia Mare şi alta a căilor ferate au fost
suspendate când s-a anunţat că am intrat noi în guvern. Noi am discutat
mult cu sindicatele şi am considerat, şi considerăm, că sindicatele sunt
nişte realităţi ale lumii capitaliste, ele au o necesitate nu numai socială,
adică în raport cu membrii lor, dar sunt ca un soi de reglementator
împreună cu alţi factori ai vieţii economice. Sunt ca o balanţă a unor
excese pe care capitalismul poate să le facă prin forţa lui şi prin
dinamismul lui. Cu această concepţie şi cu această considerație pentru
sindicate noi, prin reprezentantul nostru în Ministerul Muncii de atunci,
Iordănescu, am avut totdeauna discuţii şi contacte cu sindicatele. Deci
cred că a fost o politică destul de înţeleaptă pe care au dus-o miniştrii
noştri şi toţi ceilalţi, ne-am înţeles şi cu Stolojan.
Gh.A.N.: –Ştiţi că atunci chiar aţi fost condamnat de o anumită
parte a puterii de azi…
306
R.C.: –Domnule, ţărăniştii m-au considerat un trădător, chiar
Partidul Social Democrat prin domnul Cunescu a spus acelaşi lucru.
Bineînţeles, dumnealor întotdeauna au obiceiul, în special, din păcate,
vechii mei amici ţărănişti care au fost în închisoare, au o mentalitate
ciudată: cine nu e cu noi trebuie să fie duşmanul nostru. Adică un soi de
intoleranţă extraordinară…
Gh.A.N.: –Şi cu toate acestea aţi acceptat să pierdeţi din
sufragiile electoratului, ca să câştigaţi ce ?
R.C.: –Când, cu Stolojan ?
Gh.A.N.: –Da.
R.C.: –Iată de ce. Există momente în viaţa unei naţiuni în care
trebuie luate hotărâri chiar dacă acele hotărâri sunt, dacă vreţi,
nepopulare. N-a fost prea mult cazul, nu pot să zic hotărâri nepopulare,
dar, câteodată sunt momente şi acesta-i curajul omului politic, dacă vreţi
dvs., este ca să ia aceste hotărâri care să fie conforme cu conștiința lui
de patriot şi de iubitor al ţării sale.
Gh.A.N.: –Ce s-ar fi întâmplat dacă nu veneaţi atunci alături de
Stolojan ?
R.C.: –Cred că am fi intrat într-o serie de convulsii sociale, am şi
spus-o atunci, convulsii sociale care puteau să ajungă la vărsări de
sânge.
Gh.A.N.: –Dvs. ştiţi că astăzi foarte mulţi politicieni spun: „Lasă
să vedem până crapă buba, să vedem poporul ieşind în stradă şi numai
după aceea acționăm noi să nu ne compromitem în ochii lumii ?” Iată o
modalitate la care dvs. nu aţi aderat atunci şi pentru care eu v-am stimat
şi nici acum nu vă stimez mai puţin, şi pentru care aţi plătit. Veţi mai
face asemenea gesturi politice în momentele de criză în care ne aflăm ?
Sunteţi gata din nou de sacrificiu, de salvare?
R.C.: –Da, ori de câte ori voi avea conştiinţa intereselor mari ale
ţării, şi erau acolo interese, echilibrul acesta social e un interes
fundamental al unei ţări; dacă acest lucru va fi necesar, sigur că voi face
această chestiune.
Eu pot să vă spun, şi Brucan a spus-o într-un articol, este singurul
caz din România în care un om politic ia o hotărâre, dar nu în legătură
cu Stolojan, cu aia a fost de acord el, cu chestia cu ungurii, cu
separaţiunea mea, a fost să ia o hotărâre care este împotriva unei părţi
a propriului lui electorat, pentru că în 1990, vreo 40% din comunitatea
maghiară m-a votat pe mine. Vreo 20-30% l-au votat pe Iliescu, 8 sau
307
10% pe Raţiu, restul au fost anulate. Şi atunci, zice, pentru prima dată
un om politic ia o hotărâre care e împotriva interesului electoratului lui.
Ăsta eram eu. Pentru că am fost de părere să nu mergem cu UDMR-ul,
adică să păstrăm anumite valori şi anumite limite la aceste revendicări.
Vă spun şi acum
dumneavoastră, dacă va
trebui, dacă va fi necesar
ca în această ţară să fie
luate hotărâri chiar
nepopulare, şi e nevoie şi
de mine, eu sunt gata să-
mi asum această
răspundere.
Gh.A.N.: –Eu nu pot decât să vă mulţumesc pentru că mi-aţi
demonstrat cu mult fair-play ceea ce înseamnă liberalism, ceea ce în-
seamnă Radu Câmpeanu, ceea ce înseamnă voinţă politică .Și
dumneavoastră vă mulţumesc, în egală măsură, pentru că aţi avut
amabilitatea şi răbdarea să ne ascultaţi, să ne primiţi în casele dvs.
Bună seara, vizionare plăcută în continuare la studioul STF.
R.C.: –Bună seara vă zic şi eu!
308
Interviu cu Ioan Mircea Pașcu în emisiunea
Voci din tunelul tranziţiei la Studioul de
televiziune Focșani-1999
Gheorghe Andrei Neagu: –Bună seara stimați telespectatori.
Invitatul special din această seară este domnul Ioan Mircea Pașcu,
deputat de Maramureş. Bună seara, bine aţi venit la noi.
Ioan Mircea Pașcu: –Bună seara, bine v-am găsit!
Gh.A.N.: –Domnul deputat, pe lângă faptul că este un om politic
arhicunoscut, este vicepreşedintele PSDR-ului şi purtătorul de cuvânt al
PDSR-ului. Mai este şi preşedintele Comisiei de apărare din Camera
Deputaţilor. Astăzi a venit cu un scop foarte precis, acela de a vedea
cum poate să ajute şi chiar a ajutat 15 persoane din Soveja, lovite de
valul celui de-al doilea sinistru întâmplat destul de recent, persoane care
încă nu au primit ajutoarele guvernamentale.
I.M.P.: –Da, eu
am fost numai manda-
tat de organul nostru
de conducere să facem
acest gest de solida-
ritate cu aceşti oameni
loviţi crunt, unii dintre
ei de două ori, de incendiu şi am făcut acest lucru împreună cu colegul
Marian Oprişan, care a participat împreună cu mine la acest gest. Vreau
să spun că ne-a impresionat foarte mult, pentru mine a fost prima oară
când am văzut ravagiile focului de asemenea proporţii şi vă spun că am
simţit nevoia de solidaritate cu oamenii aceştia împreună cu colegul
meu.
Gh.A.N.: –Cu dl. Oprişan ne-am obişnuit, el nu are concediu de
mai mulţi ani. Dvs. nu sunteţi în vacanţă parlamentară ?
I.M.P.: –Ba da, şi eu sunt în vacanţă. În această vacanţă a trebuit
să merg la Neptun pentru un seminar internaţional. Am plecat azi
dimineaţă din Neptun şi am hotărât împreună cu Marian să mă opresc
în Focşani pentru această chestiune, deci sunt în drum spre casă, ca să
spun aşa.
309
Gh.A.N.: –Până ajungeţi acasă, vă mulţumesc încă o dată pentru
că aţi acceptat să stăm de vorbă, mai ales că vreau să stau de vorbă cu
dvs. ca om care posedaţi informaţii vizavi de Comisia de apărare din
Camera Deputaţilor. Un subiect foarte fierbinte care a zguduit zilele
acestea coloanele tuturor ziarelor a fost vizita preşedintelui Orban al
Ungariei. Ce ştiţi şi cam cât credeţi că se poate vorbi despre această
vizită ? Cum aţi cataloga-o, că eu ştiu că sunteţi şi analist, în mare
măsură, un analist politic bine ancorat în realitate. Cum aţi putea
comenta această vizită ?
I.M.P.: –Eu cred că este vorba de o încercare destul de abilă a
primului ministru maghiar de a justifica angajamentul pe care l-a făcut în
campanie de a se ocupa mai mult de problemele maghiarilor de peste
graniţă decât a făcut-o guvernul anterior, într-un fel apropiindu-se de
linia Antal şi în acelaşi timp, de a masca această chestiune sub rigorile
politicii europene care, într-un fel sau altul, nu pune preţ sau nu permite
o anumită atitudine dinamică în interferenţa în treburile altor state. Şi
atunci am văzut această vizită prin prisma transpunerii în practică a
politicii care va domina probabil guvernul maghiar de acum încolo, şi
anume o retorică publică de tip european şi o practică de tip Antal şi de
tip interbelic din partea Ungariei.
Gh.A.N.: –Dinamismul despre care spuneaţi dvs. mie mi s-a
părut extrem de prezent în ceea ce a declarat domnul Orban, ba mai
dinamic decât Antal, cu o tentă mult mai accentuată decât ceea ce….
I.M.P.: –Aici aveţi dreptate, pentru că ne aducem aminte cu toţii,
domnul Antal a ridicat Europa în picioare după acea declaraţie
nefericită, că era primul ministru a 15 milioane de maghiari şi lucrul
acesta a revoltat întreaga Europă. Domnul Orban a făcut şi el o
declaraţie de acest gen, după care, bineînţeles, s-a recurs la tactica
obişnuită a conducătorilor maghiari, aruncând vina pe traducerea
proastă… Este o limbă, se pare, foarte complexă, şi pentru traducătorii
lor e foarte complexă. După care, însă, aici în România, a teoretizat pe
marginea a ceea ce înţelege să facă domnia sa în calitate de prim
ministru al Ungariei, şi vreau să vă spun că în practică, dar şi în vorbele
spuse atunci, domnia sa a mers mult mai departe decât a mers domnul
Antal, care, după ce a făcut declaraţia respectivă, probabil şi sub
presiunea internaţională, a lăsat ştacheta mai jos. Domnul Orban pare
să fie hotărât să-şi transpună în practică acest lucru.
310
Gh.A.N.: –Şi credeţi că se bucură de o altă imagine europeană,
de nu a fost stopat ca Antal?
I.M.P.: –Nu, cred că aici problema se pune în felul următor: eu
cred că actuala conducere maghiară s-a pripit şi a abandonat destul de
repede atitudinea moderată care i-a garantat invitaţia la Madrid şi la
Luxemburg şi cred că ar face o greşeală să continue pe acest tip de
discurs, întrucât nu se pot cunoaște până în ultima clipă lucrurile, se vor
materializa cum vor cei de la Budapesta, sau nu. Să nu uităm că
procesul de ratificare al invitaţiei maghiare de aderare la NATO încă nu
este gata. Şi dacă continuă aşa, s-ar putea să apară anumite dificultăţi.
Gh.A.N.: –Ei spun despre noi că nu suntem gata, decât peste 20
de ani am reţinut…
I.M.P.: –Şi aici există aceeaşi ambiguitate tipic maghiară, care
susţine, pe de o parte, că sprijină România şi că intrarea României în
NATO este în interesul maghiarilor, pe de altă parte observăm că se
ridică tot felul de obstacole în calea lor. Dar adevărul este că domnia sa
a făcut un apel la populaţia maghiară din România, spunând că aceasta
poate să conteze pe Ungaria, întrucât Ungaria, iată, şi-a rezolvat
problema de securitate, urmând a intra în curând în NATO, şi problema
de dezvoltare economică, urmând a fi primită şi în Uniunea Europeană.
Deci cu alte cuvinte domnul Orban s-a văzut cu sacii în căruţă…
Gh.A.N.: –Spre deosebire de discursurile anterioare, când zicea
că naţiunea maghiară din România n-ar trebui să fie luată în
consideraţie de către Ungaria.
I.M.P.: –Categoric că domnia sa până la urmă văd că se
angajează foarte activ sau așa pare oricum, şi prin această vizită s-a
angajat şi este de urmărit. Pot să fac o afirmaţie aici, în urmă cu un an
de zile, am stat de vorbă cu nişte specialişti occidentali pe aceste
probleme, de extindere NATO, de securitate europeană şi care şi-au
manifestat o oarecare temere cu privire la momentul în care, după
alegerile din Ungaria, care urmau să fie anul acesta, ar fi putut să
ajungă la putere FIDES-ul şi o politică pe care o reprezintă aceşti
oameni, ceea ce denotă că este o chestiune care e urmărită cu mare
atenţie.
Gh.A.N.: –Asta înseamnă că putem avea garanţia că dl. Orban
nu va fi lăsat să facă ce vrea?
I.M.P.: –Noi până la urmă reprezentăm opoziţia, nu reprezentăm
ceva credibil pentru cineva în afară, pentru că nu noi angajăm statul
311
român. Statul în momentul de faţă este angajat de cei care se află la
putere, deci din punctul acesta de vedere putem să ne exprimăm puţin
mai liber decât atunci când am fost la putere. Nouă ni s-a spus că
Ungariei nu i se va permite în nici un caz, dacă va deveni prea
naţionalistă şi va împinge prea departe solicitările sale, să intre în
conflict cu valorile generale europene şi cu valorile nord-atlantice pe
care, structurile în care este pe cale să acceadă le împărtăşesc. Din
punctul acesta de vedere am primit nişte asigurări.
Dar eu cred că suntem într-un moment în care deja declaraţiile
domnului Orban şi declaraţiile altor lideri maghiari şi dintre cei care au
fost prezenţi recent la Tuşnad, sunt de natură să permită guvernului
român să întrebe guvernele occidentale dacă acestea sunt de acord cu
asemenea declaraţii. Să nu uităm că până la urmă, România şi Ungaria
au fost disociate la Madrid. Ungaria a intrat, România a fost lăsată în
afară şi cei care au făcut acest gest poartă într-un fel sau altul o anumită
responsabilitate morală, dacă nu de alt gen cu privire la menţinerea
echilibrului între cele două state.
Gh.A.N.: –Domnule deputat, la Tuşnad am reţinut altceva; că a
avut argumente atât de convingătoare încât consilierul prezidenţial Zoe
Petre ar fi fost în mare măsură de acord cu o serie de solicitări ale
guvernului maghiar, rostite destul de imperativ, prin persoana primului
ministru. Dvs. cum catalogaţi… ?
I.M.P.: –Dacă mi-aţi permite aş spune că doamna consilier
prezidenţial chiar era gata convinsă, nu a trebuit să meargă la Tuşnad
să fie convinsă că opiniile maghiare şi ale UDMR-ului şi ale Ungariei cu
privire la anumite chestiuni care ţin exclusiv de politica internă a
României, trebuie să fie rezolvate în favoarea solicitărilor maghiare.
Argumentaţia mi se pare simplă, au existat nişte târguri care s-au făcut
în secret, încă în perioada campaniei electorale între dl. Emil
Constantinescu şi maghiari, care au fost negate, dacă ne aducem bine
aminte…
Gh.A.N.: –Aşa este.
I.M.P.: –…la momentul respectiv, așa a spus „Lucrul acesta nu e
adevărat, vă spun”, ş.a.m.d.
Gh.A.N.: –După care o parte au fost chiar recunoscute.
312
I.M.P.: –După care o parte s-
au recunoscut şi o parte au apărut la
suprafaţă în clipa în care, dând din
colţ în colţ, întrucât propriul electorat
s-a ridicat împotriva onorării lor, ele
au apărut la suprafaţă. Atunci noi
am cerut în repetate rânduri ca
aceste târguri să fie făcute publice şi
în acelaşi timp am cerut să se spună
care este dimensiunea înţelegerilor
respective, pentru că am constatat
că se fac referiri, mai ales din partea UDMR-ului, că la nu ştiu câte
protocoale, în anumite etape, ş.a.m.d. Or astăzi, doamna Zoe Petre a
recunoscut că şi dl. preşedinte Constantinescu este favorabil înfiinţării
acestei universităţi maghiare, pe banii statului român, şi acest lucru încă
de nu ştiu când. Şi domnia sa a spus că nu există nicio inconsistenţă în
comportamentul preşedintelui, care a recunoscut de la început. Era
poate mai corect ca acest lucru să fie recunoscut încă din timpul
campaniei electorale. Vreau însă să atac altă chestiune, vedeţi, există
aici o anumită inconsistenţă prin tot ce a făcut UDMR-ul acum şi în
continuarea acţiunilor desfăşurate de liderii maghiari din România de-a
lungul vremurilor.
Cred că se desprinde un anumit model, şi acest model este
următorul: ei nu fac nimic gratuit. Nicio mutare pe care o fac pe tabla de
şah nu este nejustificată şi nu este întâmplătoare. Ea urmăreşte un
anumit ţel, urmăreşte jocul în ansamblu pentru atingerea obiectivului
final. Din acest punct de vedere, atunci când analizăm această solicitare
a liderilor maghiari, din România şi de la Budapesta, ca să se creeze un
sistem de învăţământ de jos până sus complet separat pentru maghiarii
din România, în condiţiile în care toată lumea merge spre integrare şi
iată, situaţia Europei integrate care practic va fi o Europă fără graniţe, în
care lumea se va amesteca şi va merge dintr-o parte în alta şi va trebui
să trăiască împreună cu ceilalţi şi va trebui să găsim un conglomerat
multicultural, iată că ei merg spre segregare, iată că ei merg spre
separare. Și atunci, problema care se pune, dacă fac toate mişcările în
mod logic şi urmăresc ceva, de ce aici aparent ar fi împotriva logicii ? S-
a pus această întrebare şi singura explicaţie la care am putut ajunge e
următoarea: că ei nu pregătesc tinerii respectivi pentru mediul româ-
313
nesc, ci ei pregătesc tinerii respectivi pentru un mediu preponderent
maghiar. Şi nu se pune problema ca aceşti tineri să fie dislocaţi din
România şi trimişi în Ungaria, ci crearea mediului aici în România, a
mediului maghiar aici în România, asta este raţiunea pentru care…
singura raţiune logică. Dacă există alta, liderii UDMR pot s-o explice.
Gh.A.N.: –Domnule deputat, daţi-mi voie să anunţ telespectatorii
că au un număr de telefon la care se pot adresa şi profita cu orice fel de
întrebări pentru domnu deputat, vicepreşedinte al PDSR şi purtător de
cuvânt al principalului partid din opoziţie. Continuăm discuţia noastră cu
o remarcă: de ce credeţi dvs. că o parte din intelectualii României se
exprimă cam aşa: „Domnule, ce avem noi împotriva acestei Europe
unite, ne simţim minunat să avem graniţe până la Madrid, să ne putem
plimba oriunde, să putem face orice. Nu vedem deloc ameninţată fiinţa
naţională prin politicile acestea de apropiere şi chiar de dispariţia
graniţelor.”
I.M.P.: –Bun, acum practic sunt două fenomene, sau două
procese care au loc concomitent pe continent. Un prim proces este cel
pe care l-aţi şi descris, acesta de integrare a graniţelor, de
permeabilitatea lor, de accelerare a circulaţiei oamenilor, valorilor,
lucrurilor materiale, a informaţiei. În acelaşi timp însă, prin ceea ce s-a
întâmplat mai ales în partea de răsărit a continentului, noi suntem în
situaţia să înregistrăm şi un fenomen de revigorare a sentimentului
naţional. Şi este vorba de state care acum s-au desprins şi au apărut
pentru prima dată, care vor să se bucure de prilejul de a trăi liber şi
independent după nu ştiu câte zeci, sute de ani de trai în alte formule
care nu le-au permis acest lucru şi atunci, într-un fel, aceste două
tendinţe se întrepătrund şi se condiţionează reciproc. Noi trebuie să fim
atenţi să nu… sigur că da, să mergem în curentul principal, acela de
integrare, dar să fim atenţi totuşi că este vorba de un proces în care cei
care sunt mai puternici îi asimilează pe cei mai slabi. Şi mi-aduc aminte
că am discutat la un moment dat, în urmă cu câţiva ani, am participat la
o reuniune internaţională şi era acolo un reprezentant ceh, dacă nu
chiar cehoslovac, înainte de ’93, care spunea că, ei au avut câteva
euroregiuni de genul acesta la graniţa cu Germania şi au fost foarte
încântaţi că sunt în spiritul european, numai că dată fiind forţa inevitabilă
a Germaniei, acele euroregiuni s-au trezit practic cu o penetrare a
spaţiului german pe teritoriul zonelor respective în Cehoslovacia de
314
atunci. Deci lucrurile acestea trebuie să ţină seama de faptul că cei mai
puternici sunt cei care reuşesc să impună regulile jocului…
Gh.A.N.: –E o lege naturală.
I.M.P.: –E o lege naturală, chiar dacă trebuie să fie împărtăşite şi
respectate de toată lumea.
Gh.A.N.: –Deja am primit telefoane, domnul Ioan Panaitescu ne
întreabă care sunt concluziile – sunt mult mai pragmatici telespectatorii
decât vrem noi să facem emisiunea -, care sunt concluziile specialiştilor
PDSR cu privire la stadiul economiei naţionale după doi ani de
guvernare a coaliţiei CDR-USD-UDMR?
I.M.P.: –Păi, există o singură concluzie: economia românească
se află în cădere liberă, şi lucrul acesta se datorează în întregime
proastei administrări pe care actuala coaliţie a făcut-o…
Gh.A.N.: –Ce înseamnă, practic, cădere liberă?
I.M.P.: –Cădere liberă înseamnă, dacă vreţi, o prăbuşire a
producţiei în toate domeniile, ceea ce presupune, bineînţeles, o
reducere continuă a bazei exportului nostru, o incapacitate de a plăti
datoriile şi de a face rost de resurse pentru achiziţii în ceea ce priveşte
importurile, şi în ansamblu, o bază mai mică de impozitare, de aici un
buget mai mic, de aici o satisfacere mai mică a nevoilor sociale,
economice şi de aici o situaţie din ce în ce mai grea pentru cetăţenii
ţării. Deci, cu alte cuvinte aş spune că această guvernare în loc să
întărească ţara aşa cum se lăuda că o va face, a sleit-o şi a slăbit-o şi o
slăbeşte în continuare.
Gh.A.N.: –O altă întrebare de la dl. Paraipan din Panciu: ce
soluţii are PDSR în cazul în care va reveni la putere pentru redresarea
economică a României? Se leagă oarecum de prima.
I.M.P.: –Da, se leagă. Vreau să vă spun următorul lucru. Noi ne-
am făcut lecţiile încă de anul trecut şi am pregătit un program
alternativă. Acel program alternativă este, dacă vreţi, o analiză extrem
de serioasă a potenţialului economiei româneşti, a modului în care
PDSR vede materializarea lui şi transpunerea lui în practică…
Gh.A.N.: –Aţi ţinut cont şi de actuala prăbuşire?
I.M.P.: –Am să vă spun. Pentru propulsarea României pe o orbită
care este, să spunem aşa, la îndemână, ţinând seama de dimensiunile
ei în această nouă transformare europeană, am mers şi am făcut un pas
mai departe, respectiv acel program serios, mare, amplu, a fost
sintetizat într-un document. Documentul însă necesită a fi transformat
315
într-un document politic, adică opţiunile economice existente în el
trebuie să fie prezentate în mod politic populaţiei, celorlalte forţe politice,
celor din afară, pentru a vedea unde stă PDSR-ul pe chestiunile
fundamentale ale ţării în momentul de faţă şi pe chestiunile, să spunem
aşa, tranşante.
Gh.A.N.: –Şi dvs. vă bazaţi pe sprijin exterior ?
I.M.P.: –Vreau să vă spun că într-o lume a interdependenţelor,
cine nu plănuieşte acest element şi nu îl ia în calcul s-ar putea să dea
greş. Pentru că astăzi trăim într-o lume în care politica internă se
desfăşoară şi în raport de condiţionările externe, după cum orice gest
internaţional are reverberaţii interne într-o multitudine de state, mai ales
dacă e vorba de state importante cum sunt SUA şi altele. Cum s-ar
pune acum problema, şi revin la prima chestiune pe care aţi ridicat-o
dvs., deci noi ne-am pregătit această etapă, suntem în etapa în care
această sinteză a programului alternativă trebuie să fie transformată
într-un document politic. Acest document politic poate să aibă şi
încărcătură, şi va avea inevitabil şi o încărcătură electorală. Dincolo însă
de această chestiune, problema s-a accentuat din momentul în care noi
am elaborat acest program alternativă anul trecut şi momentul de faţă
este intrarea ţării în criză. Şi atunci noi va trebui, până ajungem la
posibilitatea de a transpune în practică programul alternativă, noi trebuie
să repunem locomotiva şi cu vagoanele pe şine, întrucât acestea au fost
deraiate de actuala conducere. Deci aici ar trebui ca specialiştii noştri,
ţinând seama de situaţia în care ne aflăm, să facă o analiză foarte
serioasă şi să vină, fiecare dintre ei, pe domeniul său de activitate, cu,
să spunem, 3-4-5 măsuri fundamentale pe care PDSR-ul să le ia în
clipa în care este solicitat să revină la guvernare, pentru a opri această
cădere liberă în care ne aflăm şi a întoarce tendinţa negativă spre sens
pozitiv.
Gh.A.N.: –Cum puteţi dvs. din opoziţie să opriţi căderea liberă ?
I.M.P.: –Păi nu din opoziţie. Este vorba de faptul că noi o să
facem această analiză şi o să ajungem la concluzia că dispunem de
ceea ce trebuie să facem. Dispunem de soluţii, soluţiile sunt cele care
sunt solicitate de viaţă şi în acel moment populaţia va trebui să aleagă
dacă merge în continuare pe linia pe care a fost angajată ţara de
actuala coaliţie sau dă o şansă redresării ei prin posibilitatea
transpunerii în practică a acestor soluţii pe care specialiştii le vor pune
la punct.
316
Gh.A.N.: –Ştiți de ce am punctat această nuanţă?...
I.M.P.: –Bănuiesc eu.
Gh.A.N.: –Pentru că, în general, se zice că PNŢCD-ul, are
vocaţia opoziţiei, şi că dvs., PDSR, n-aţi fi prea familiarizaţi cu trucurile
specifice opoziţiei. Dacă dvs. aţi fi făcut afirmaţiile pe care le-a făcut Zoe
Petre, unul din membrii marcanţi ai partidului dvs., într-o situaţie din
asta, eu sunt convins că ar fi urlat toată opoziţia de până în ’96 până la
Haga şi la cele mai înalte curţi împărăteşti. PDSR-ul nu o face. Care e
misterul unei asemenea atitudini?
I.M.P.: –Vedeţi dvs., sunt mai multe elemente aici, adică un
element este acesta că, tocmai ţinând seamă de caracterul foarte vocal,
strident şi adesea nedrept…
Gh.A.N.: –Al criticilor…
I.M.P.: –Al criticilor opoziţiei anterioare, noi având în spate
experienţa guvernării, am avut această ofertă a unei opoziţii
constructive, la început, şi vă aduceţi foarte bine aminte. Ca să
constatăm că, la foarte scurt timp, actuala putere este hotărâtă să se
răfuiască cu noi, să ne pedepsească…
Gh.A.N.: –Aţi crezut în esenţa opoziţiei constructive ?
I.M.P.: –Noi am crezut, da, am crezut în ea şi am crezut că
România are şansa să depăşească acest model păcătos existent încă
din perioada antebelică, nu spun interbelică, antebelică, în care cei care
veneau la putere nu se ocupau decât de înlăturarea celor care au fost la
putere pentru a prelua frâiele şi a-şi umple buzunarele proprii, urmând
ca procesul să se repete la o alternanţă la putere. Am crezut că acest
lucru se poate depăşi, asta a fost raţiunea care ne-a motivate pe noi şi
ne-a determinat să facem tranziţia din punctual nostru de vedere, aşa
cum am făcut-o şi cu un mod european care a fost apreciat ca atare în
toate capitalele lumii. România cred că a trecut, prin comportamentul
PDSR-ului la momentul respectiv o mare lecţie de capacitate demo-
cratică. Şi am avut această aşteptare, aş spune, îndreptăţită. Am
constatat însă că…
Gh.A.N.: –Asta timp de două-trei luni.
I.M.P.: –Da, da. Am constatat însă că actuala putere, la adăpostul
faptului că toți purtau pe piept, pe tricoul pe care îl purtau, FC
Democraţia, îşi puteau permite, sau şi-au închipuit sau îşi închipuie că
îşi pot permite cele mai nedemocratice gesturi, fără ca cineva să-i tragă
la răspundere.
317
Gh.A.N.: –Nu vă supăraţi, dacă dvs. eraţi în tribune şi ei erau pe
teren, trebuiau huiduieli.
I.M.P.: –Ei, aici ajungem la această chestiune. Din punctul acesta
de vedere există într-adevăr o anumită responsabilitate în ceea ce
priveşte modul nostru de a face opoziţie. A doua chestiune, şi aici vă
dau dreptate, este şi acest aspect, respectiv faptul că ne-a trebuit câtva
timp până când să învăţăm ce înseamnă activitatea de opoziţie. Din
punctul acesta de vedere eu am spus…
Gh.A.N.: –Ziceţi că e mai uşor în opoziţie.
I.M.P.: –Este, pentru că, într-un fel sau altul, responsabilitatea
aparţine totdeauna celor de la putere, cu atât mai mult în cazul nostru,
când orice tentativă a noastră de a influenţa procesul decizional este
oprită de punţile tăiate în mod conştient de actuala putere. Şi ar fi şi mai
uşor să spunem lucrul acesta, dar a fost un anumit timp până am învăţat
care este activitatea în opoziţie şi care sunt rigorile luptei politice în
opoziţie. Mai există şi alte elemente, să spunem aşa, vedeţi, noi ne-am
abţinut să promitem oamenilor în campania electorală din 1996. A
existat şi o anumită decenţă faţă de cetăţean, deci cum putem noi să-l
minţim pe cetăţean, uitându-ne în ochii lui şi spunând: Ai încredere în
mine că vei trăi de 10 ori mai bine dacă mă votezi pe mine. Lucrul
acesta s-a văzut că e imposibil şi vreau să spun că n-am putut să facem
gestul… eu personal nu l-am făcut…
Gh.A.N.: –Veţi face şi dvs. un contract cu România ca…
I.M.P.: –Nici un contract cu România, dar vreau să vă spun că
acel contract cu România va fi unul din materialele noastre de
propagandă electorală în timpul campaniei şi vom întreba actualii
guvernanţi ce-au vrut să spună când au promis lucrul respectiv şi le vom
arăta, când au promis, ce au promis…
Gh.A.N.: –Acum îi mai întrebaţi, din când în când ?
I.M.P.: –Dar la primele 200 de zile lucrul a fost evident, şi am
făcut, dacă ţineţi minte, am făcut chiar atunci un bilanţ…
Gh.A.N.: –Da, dar s-a uitat, vedeţi…
I.M.P.: –Păi s-a uitat…
Gh.A.N.: –Trebuie să reveniţi.
I.M.P.: –Trebuie să revenim dar trebuie să vă spun că aici
puterea ne sprijină foarte frecvent. Pentru că prin modul cum
administrează ţara îi determină pe cetăţeni să nu uite nicio clipă de
necazurile zilnice.
318
Gh.A.N.: –Mai am două întrebări, la doamna Teodorescu din
Focşani, care vă întreabă punctual: De ce credeţi că se închid societăţi
cu capital privat, mici şi mijloci, în România?, o întrebare, şi alta: Ce
părere aveţi despre remanierea guvernului din toamnă? De fapt a doua
întrebare ar trebui să fie prima. Că se leagă.
I.M.P.: –Se leagă, într-adevăr. Vreau să vă spun că, într-adevăr,
cum am discutat şi astăzi, în momentul în care PDSR-ul a plecat de la
guvernare, 52% din PIB era dat de sectorul privat. În momentul de faţă
se pare că cifrele au ajuns undeva în jur de 35%.
Gh.A.N.: –Cu toată privatizarea…
I.M.P.: –Exact, cu toată privatizarea, cu toată reforma, vedeţi că
cineva a spus aşa, mai în glumă, mai în serios, că în România: but
everybody make reforma. Ce-o fi reforma asta, sau dacă reforma…
Eu cred că termenul, conceptul de reformă, prin modul în care a
fost transpus în practică, haotic, îngust, obtuz de către actuala putere,
conceptul este pe cale să fie compromis. Şi atunci, este foarte simplu. În
momentul în care transformi, cu bună ştiinţă şi cu răutate o alternanţă, o
simplă alternanţă la putere, într-o schimbare de regim. Şi ca să susţii
această teză vii şi interferezi cu toate domeniile de activitate, schimbând
orice de dragul de a nu mai arăta cum arăta înainte, iar când această
chestiune e dublată cu înlocuirea tuturor specialiştilor cu oameni care nu
au decât meritul că sunt loiali politic, şi când, odată ce-ai ajuns acolo
principala preocupare este să-ţi umpli buzunarele, să nu te preocupi de
problemele cetățenilor și ale țării, este firesc să ajungem în situația în
care sacrificați să fie cei care trag la căruță. Deci, cu alte cuvinte, între
doi cai mă apuc să-l biciuiesc numai pe calul care merge, pentru că în
celălalt degeaba dau. Şi când a îngenuncheat acesta, dau mai abitir
pentru că-mi dau seama că nu există alt cal care să-mi tragă căruţa din
groapă. Şi iată un cerc vicios, o spirală în jos, care ne conduce la
punctul în care, din ce în ce mai mult sunt sacrificate întreprinderile mici
şi mijlocii, sectorul privat, deci cele care, din contră, ar trebui să fie
încurajate. Referitor la a doua întrebare a domniei sale vreau să vă
spun că remanierea de la toamnă va fi o chestiune cosmetică pentru că
ea nu va rezolva chestiunile de substanţă care au adus ţara în acest
moment. Va fi menţinută aceeaşi coaliţie, va fi vorba de acelaşi
program…
Gh.A.N.: –Celebrul algoritm.
319
I.M.P.: –Celebrul algoritm. Și până la urmă economia tot în stare
de avarie se va afla şi măsurile tot de avarie vor fi luate. Este vorba de o
chestiune cosmetică prin care, într-un fel sau altul se va vrea să
prostească cetăţeanul să mai acorde ceva credit din partea sa pentru
noul guvern.
Gh.A.N.: –Aţi zis de mai multe ori de umplerea buzunarelor. Cu,
cu tot respectul care vi-l port, trebuie să vă spun că eraţi şi dvs. acuzat,
când eraţi la putere, tot de umplerea buzunarelor. Spuneţi-mi acum, de
ce dvs. sunteţi împotriva acestei sintagme ?
I.M.P.: –Eu vreau să vă spun următorul lucru. Când vorbesc de
umplerea buzunarelor văd lucrul acesta nu în sensul exact al cuvântului,
deci cineva care vine şi începe să fure…
Gh.A.N.: –Vulgar.
I.M.P.: –Vulgar, sigur că da.
Gh.A.N.: –Da, dar metafora…
I.M.P.: –Vorbesc de faptul că prin ceea ce au făcut până acum
actualii guvernanţi, au făcut următoarea chestiune. Deci vrem să
ajungem la putere, promitem în mod conştient orice ca să ajungem la
putere, odată ce am ajuns la putere nu ne preocupă decât interesul
personal şi numai avantajele funcţiei pe care o deţinem, lăsând
administrarea ţării, care reprezintă de fapt obligaţiile, în voia lui
Dumnezeu, nu ştiu cui, adică există credinţa că cineva, undeva acolo
sus ar trebui să aibă grijă totuşi de administrarea ţării iar oamenii care
sunt puşi pentru aceste responsabilităţi sunt şi ei oameni, trebuie să
călătorească în străinătate. Uitaţi-vă la domnul Romică Tomescu,
personal am cerut demiterea lui de către actualul premier întrucât în
mijlocul inundaţiilor domnia sa nu găseşte altceva mai bun de făcut
decât să plece în Danemarca, să plece cu câteva zile înainte, să vină cu
câteva zile după. Deşi rapoartele pe care le avea în momentul respectiv
indicau distrugeri, domnia sa găseşte răspuns la această chestiune
când vine să dea afară pe nu ştiu cine din minister, să mă dea pe mine
în judecată pentru că, chipurile, am avut neobrăzarea să mă leg de
domnia sa, când putea foarte bine să trimită acolo un secretar de stat,
să-l înlocuiască. Toată lumea ar fi înţeles că rolul său de ministru era în
ţară, dar ce m-a durut cel mai mult este, dacă vreţi, cea care exprimă
cel mai bine această mentalitate: „Domnule, noi aici suntem puşi să ne
ocupăm de noi, şi nu de ţară”, este declaraţia domnului Diaconescu
care a venit şi a spus „Ce putea să facă săracul om, să oprească
320
domnia sa inundaţiile, ce aşteptaţi de el?” Păi în condiţiile astea nu are
nicio responsabilitate, domnia sa n-are decât uzufructul funcţiei
respective. N-are nicio responsabilitate, în schimb este foarte revoltat
când cineva îi cere socoteală şi pentru ceea ce ar trebui să facă pentru
că a fost ales în funcţia respectivă.
Gh.A.N.: –Văd că modelul dat de dvs. s-a extins, domnul premier
Radu Vasile a plecat lăsându-i pe sindicalişti cu ochii în soare la ora 11
ieri, în loc să fie la negocieri, s-a dus la mare. Deci nu trebuia să… de
ce v-aţi revoltat pe dl. Tomescu când însuşi primul ministru se duce la
mare.
I.M.P.: –Chestiunea este şi mai gravă în cazul acesta pentru că…
Gh.A.N.: –Vreau să comentăm pentru că văd că s-au încins
lucrurile în materie de întrebări. Una dintre ele vă spune textual că
actuala putere acuză PDSR-ul de prăbuşirea economiei, reamintind
mereu de moştenirea grea. Cum o comentaţi ?
I.M.P.: –Vreau să spun că de doi ani de zile nu mai suntem noi la
putere, iar în momentul în care am părăsit noi puterea, am lăsat un
anuar statistic care a avut cifre la fiecare din domeniile respective. Să
punem anuarul de acum, care reprezintă, să spunem aşa, în întregime,
activitatea de management depusă de actuala coaliţie cu anuarele din
1996. Şi să vedem cât de proastă era moştenirea respectivă. Eu vreau
să vă spun că ajungem în situaţia în care moştenirea aia, aşa cum era
de proastă, era infinit mai bună decât ce au făcut oamenii aceştia
strigând că au o moştenire proastă. Şi exemplul cel mai concret am să
dau la dl. ministru al agriculturii. Domnia sa a venit obraznic şi cu
emfază şi ne-a făcut praf la moţiunile de cenzură în care îi atrăgeam
atenţia că, anul trecut, dacă au existat nişte rezultate, s-au datorat
măsurilor luate de dl. Văcăroiu. Anul acesta, suntem în totalitate pe
mâna dvs., domnule ministru. Şi dl. ministru în momentul de faţă dă din
colţ în colţ, ia măsuri pompieristice, caută să revină pe nişte
aranjamente internaţionale. O chestiune care nu răspunde nici pe
departe problemelor agriculturii şi, în momentul de faţă nu suntem cu
problema ce facem cu recolta aceasta, ci suntem cu problema viitorului
agricol al ţării. Deci o chestiune mult mai gravă şi care aparţine în
întregime acestui minunat ministru.
Gh.A.N.: –Ce va face PDSR cu agricultura României, cum vedeţi
problema grâului şi ridicarea taxelor vamale la importuri de grâu…?
321
I.M.P.: –Eu vreau să vă spun foarte scurt. Deci eu nu înţeleg de
ce România când avea permisiunea Uniunii Europene de a menţine
subvenţiile la produsele agricole până în anul 2000 s-a grăbit să le ridice
imediat, anul trecut, când a venit această coaliţie la putere. Cine ne-a
obligat să facem lucrul acesta când Ungaria n-a făcut-o? Iată că suntem
astăzi în situaţia în care producătorul român, căruia şi-aşa i s-a ridicat
mâna statului de deasupra lui şi a rămas singur în bătaia concurenţei,
iată că el este astăzi dat la o parte, călcat în picioare, pentru că toţi
cetăţenii de pe graniţa de vest merg şi se aprovizionează din Ungaria.
Produsele ungureşti sunt mult mai ieftine, ele sunt subvenţionate de
două ori şi noi, românii suferim această chestiune. De ce ? Pentru că dl.
ministru al agriculturii, coaliţia, domnul prim ministru Ciorbea de atunci
au criticat că subvenţiile reprezintă o chestiune care înăbușă iniţiativa
privată ş.a.m.d. Şi astăzi…
Gh.A.N.: –Şi atunci PDSR-ul va subvenţiona?
I.M.P.: –Da, PDSR-ul va lua în calcul reintroducerea subvenţiilor
pentru producătorii agricoli. Problema care se pune…
Gh.A.N.: –Direct la producător.
I.M.P.: –La producătorii agricoli, pentru că până la urmă
producătorul agricol este cel care ştie cel mai bine să folosească
subvenţia respectivă. Noi vom analiza experienţa subvenţiei de pe
vremea PDSR-ului. Vreau să vă spun că şi dacă am vrea să o facem
cum se făcea pe vremea respectivă, nu mai putem pentru că o serie
întreagă de elemente de infrastructură au fost distruse de actuala putere
şi va trebui să găsim un sistem nou care să permită protecţia
producătorului agricol, şi dacă vreţi salvarea viitorului agricol al ţării.
Gh.A.N.: –Ce veţi face în problema grâului, cum vedeţi ridicarea
taxelor…?
I.M.P.: –Problema grâului, în momentul de faţă lucrurile stau aşa:
singurul ajutor care a fost dat este că depozitele mari, Comcereal şi
Romcereal vor găzdui un timp acest grâu, producţia producătorului
român, în speranţa că mai târziu poate preţul va fi mai bun şi el va putea
să-l vândă. Acesta este tot ajutorul pe care îl primeşte cetăţeanul care
lucrează astăzi grâul în România. Deci mai mult decât atâta nu se poate
face în concepția actualilor… deci nu este mare lucru, noi trebuie să
găsim modalități în care producătorul să poată fi ajutat de la o recoltă la
alta. Uitați, colegii noștri din Bacău, am citit, au pus la punct un pachet
322
de măsuri agricole care ni se par foarte logice, realizabile, eficiente,
care sigur că da, dacă este eficient poate fi extins şi în alte judeţe.
Gh.A.N.: –Dacă n-am intrat în NATO era nevoie să se reducă
efectivele armatei ? ne întreabă cineva. Probabil că ţine cont şi de faptul
că dvs. aţi avut un rol în guvernarea trecută în ceea ce înseamnă
armata şi apărarea. Spune şi motivează: să se ţină cont că actuala
putere afirmă că România este importator de securitate.
I.M.P.: –Exportator.
Gh.A.N.: –-Exportator cred că a vrut să spună…
I.M.P.: –Probabil exportator. Aici chestiunile stau în felul următor,
noi suntem în situaţia în care trebuie să corectăm anumite dezechilibre
care mai persistă, nu de azi de ieri, ci de pe vremea comunismului, în
armata română, şi care, să spunem aşa, n-au fost eliminate în totalitate.
Eu pot să spun următorul lucru: reforma în armata română a început
încă din ziua de 21 decembrie, a continuat toţi aceşti ani, continuă şi
acum şi va continua indiferent de schimbarea care se va petrece.
Pentru că este un proces în care armata română s-a angajat cu tot
curajul şi cu toată hotărârea, şi este vorba de un proces de
modernizare, reforma înseamnă modernizare. Bun. În aceste condiţii,
între dezechilibrele şi dezechilibrul major în armata română este raportul
dintre tehnică şi personal. Acest raport trebuie să fie, într-un fel sau
altul, corectat în favoarea tehnicii. Noi am avut, am reuşit să menţinem o
armată de proporţii considerabile, însă cu o dotare tehnică destul de
slabă. Chiar militarii se plângă că, practic, nu îşi pot îndeplini misiunile
aşa cum ar dori ei, cu echipamentul pe care îl au în dotare, nu peste tot,
vreau să spun, sunt anumite zone. Şi atunci problema care se pune
este aceasta a schimbării acestui raport în favoarea dotării. De altfel
acest lucru s-ar înscrie pe o tendinţă generală, forţe mai mici, mai
profesioniste, mai mobile, mai puternice, dotate cu echipamente mai
moderne, în care nu mai sunt de data asta oameni luaţi la serviciul
militar obligatoriu, ci profesionişti.
Gh.A.N.: –Îşi poate permite România aşa ceva?
I.M.P.: –Nu că îşi poate permite, România deja s-a angajat.
Vreau să vă spun că eram în minister când practic 20% din efective
erau pe bază de contract. Şi acest procent urma să crească până la
50%. Bun, acum am ajuns în situaţia în care actuala putere vrea să
corecteze acest dezechilibru, oferind posibilitatea oamenilor din armată
să părăsească organismul militar şi să se încadreze în…
323
Gh.A.N.: –Ca la mineri.
I.M.P.: –Într-un fel, da se poate spune ca mecanism, deşi lucrurile
sunt mai complexe. Există nişte instrucţiuni de aplicare a ordonanţei 7.
Noi la comisii le-am discutat. Am avut şi anumite observaţii. Probabil că
anumite temeri pe care le-am manifestat atunci când am avut acea
discuţie, par să fie confirmate de ce se întâmplă în realitate. Deci, nu vor
pleca oamenii care au depăşit o anumită vârstă și se pot adapta mai
greu cerinţelor unui organism militar modern, ci vor pleca oamenii tineri,
oamenii întreprinzători, oamenii care au o şansă mai mare să se
integreze în societate. Probabil că, şi am discutat cu nişte specialişti în
această privinţă, probabil că ar fi fost mai bine dacă înainte să facem
acest proces, să dăm această ordonanţă 7, am fi constituit unităţile pe
care contăm în continuare. Şi acestea ar fi fost constituite, ar fi fost
umplute cu personal, ar fi fost dotate, şi în clipa respectivă, pentru cei
care ar fi rămas pe dinafară, să fi venit cu ordonanţa 7. Şi atunci
lucrurile poate ar fi fost mai precis conturate. Dacă n-am intrat în NATO,
problema se pune în felul următor; şi vă mai cer îngăduinţa aici cu o
chestiune, pentru că e importantă şi probabil că se uită şi militari la
emisiunea noastră, este următoarea: Sistemul de securitate european
pune preţ acum nu pe ansamblul forţelor armate ale statelor, ci pe un
anumit segment din ele, acela care este, să spunem așa, segmentul
care poate să funcționeze în interoperabilitate cu alte segmente similare
de la alte armate. Deci cu alte cuvinte, o forţă de reacţie rapidă, care se
construieşte în momentul de faţă în România, plus acele batalioane de
intervenție pe care le avem în momentul de faţă și reprezintă scheletul
acestui segment.
Gh.A.N.: –Ce este acest segment?
I.M.P.: –De menţinere a păcii. Şi care au fost trimise în diverse
misiuni de genul acesta. Ele, pentru că au funcţionat în asemenea
condiţii şi funcţionează în asemenea condiţii, ele reprezintă segmentul
cel mai interesat şi segmentul pe care noi trebuie să-l avem gata
pregătit întotdeauna, atât pentru uz intern, cât şi pentru uz în asemenea
operaţiuni. Acum, vedeţi dvs., dacă am intra în NATO, noi ar trebui
practic să ne conformăm acestor cerinţe. Neintrând în NATO, noi nu
putem să renunţăm în totalitate la celelalte segmente ale organismului
militar. Noi va trebui să ne pregătim în continuare la fel, în rând cu
ceilalţi, segmentul care este interoperabil şi oricând modulul acesta
poate să fie inserat în celelalte module, dar în acelaşi timp, pentru că eu
324
nu contez pe sprijinul alianţei, ci pe sprijinul meu în continuare în
asigurarea securităţii, pentru că n-am fost primit în NATO, trebuie să
eficientizez şi celelalte module din organismul militar român. Acesta
este sensul în care cetăţeanul acesta a pus întrebarea respectivă.
Gh.A.N.: –Pentru ca să vă mai dau voie să mai luaţi o gură de
apă, fac şi un mic expozeu la ceea ce vreau să vă întreb în continuare.
De fapt sunt o sumă de evenimente. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă în
condiţiile în care noi eram, aşa cum eram, fragezi democraţi, după
decembrie ’89, în loc de pod de flori am fi făcut pod de pontoane, şi
treceam cu armata în Basarabia şi făceam alipirea, că s-a spus şi chiar
s-a acuzat că forţele politice de atunci n-au acţionat, deşi era coaptă
treaba şi puteam să facem unificarea, cum a făcut Germania. Acesta
este un punct de vedere. Un alt punct de vedere ar fi cum vedeţi dvs.,
ca eficienţă, ca module şi ca tot ce mi-aţi explicat aici, cum vedeţi
afacerea Bell Helicopter,
dacă PDSR-ul a avut şi el la
rândul lui oferte în ceea ce
priveşte înzestrarea armatei
pe vremea când era la
putere şi dacă le-au avut şi
erau onorante şi favorabile
României de ce oare actua-
la putere nu le-a continuat ?
Pentru că un guvern responsabil e mai întâi de toate un guvern de
români. Şi pentru treaba aceasta ar fi de neiertat ca numai din
ranchiună politică să se renunţe la ceea ce era benefic, să zic în ’94, să
nu mai devină benefic în ’97. Şi dacă credeţi că la ora la care discutăm
există şi alt gen de interese care nu ţin de interesul naţional pentru a
justifica bulibăşeala. Dăianu nu vrea să semneze, PD-ul ba semnează,
ba nu semnează, PNŢCD-ul aproape consideră că e ca şi semnată iar
UDMR-ul e într-un con suspect de tăcere. Vizavi de toate treburile
acestea, dacă vreţi un scurt comentariu.
I.M.P.: –Bun. Prima chestiune, cu podul de flori. Vreau să vă
spun următorul lucru. Eu trăiesc cu convingerea că dacă noi am fi făcut
pod de pontoane şi nu podul de flori în momentul respectiv, astăzi
probabil că România n-ar mai fi existat pe hartă. Ca stat unitar şi în
graniţele actuale. Spun lucrul acesta cu toată seriozitatea şi cu toată
convingerea. Conflictul din Transnistria a fost o capcană pe care noi am
325
intuit-o şi am refuzat să ne implicăm în el, pentru că în clipa respectivă
probabil, cel mai probabil, am fi avut şi noi dificultăţi în altă parte. Din
acest punct de vedere credem că cea mai bună soluţie pe care am
adoptat-o a fost aceea să respectăm în integralitate acordurile de la
Helsinki.
Acordurile de la Helsinki prevăd, să spunem aşa, că graniţele
actuale în Europa se păstrează în orice condiţii şi nu se acceptă o
modificare prin forţă a lor. Dacă noi am avut – şi să nu uităm că în
perioada respectivă guvernul Antal de care discutam era cel care presa
problema graniţei de vest a României – dacă noi am fi vrut să invocăm
Helsinki pentru menţinerea graniţei noastre de vest şi n-am fi respectat
Helsinki pe graniţa noastră de est, n-am fi putut apăra graniţa noastră
de vest apelând la Helsinki.
Gh.A.N.: –Atunci a fost și fenomenul Târgu Mureş simultan cu…
I.M.P.: –Nu, nu. Conflictul din Transnistria a fost în 1992, iar
independenţa Moldovei s-a produs în august 1991, după puciul de la
Moscova sau în timpul puciului de la Moscova şi interpretarea care s-a
făcut a fost că cea mai bună politică pentru România, care reprezenta
oricum un pas uriaş faţă de situaţia anterioară, era aceea de
recunoaştere a independenţei statului moldovean, cu care, în timp, prin
integrarea în Europa puteam să ajungem la o integrare de tipul celei
existente în momentul de faţă între Austria şi Germania, de pildă, unde
graniţa, deşi există, nu contează, totul circulă, este liber şi discutăm
practic de un singur spaţiu. De fapt este spaţiul european, spaţiul
Uniunii Europene în general. Eu deci revin la ce am spus, consider că
România în momentul acela a făcut ce trebuia să facă. Şi vreau să vă
mai spun o chestiune care se referă la filosofia sportivă. Dacă vrei să
câştigi un meci, prima condiţie este să nu iei gol. Şi după aceea să
marchezi. Ori noi am fi fost atunci…
Gh.A.N.: –Aţi făcut un sport la viaţa dvs. ?
I.M.P.: –Da, am jucat polo 17 ani. De performanţă.
Gh.A.N.: –O, de performanţă. Vă văd mereu apelând la
argumente sportive şi la fairplay sportiv şi multe alte…
I.M.P.: –Şi atunci, vedeţi dvs., acesta-i răspunsul meu la ce mi-aţi
spus dvs. A doua chestiune, Bell Helicopter. Păi, discuţiile au fost
începute pe vremea PDSR-ului. Lucrurile au evoluat între timp, pentru
că atunci era vorba de un contract intern, acum este vorba de un
contract extern şi datele problemei s-au schimbat. Raţiunile militare,
326
politice, unele chiar economice, ţinând seama de anumite chestiuni care
le generează o asemenea injecţie de investiţie şi asocierea cu
asemenea firmă se menţin. Nu asta este problema în momentul de faţă.
În momentul de faţă problema este a costului pe unitate de produs, să
spunem aşa, care este foarte mare, şi a doua chestiune a momentului
în care se pune problema încheierii, finalizării acestui acord. În
momentul de faţă, când ţara se luptă cu greutăţile cu care se luptă, şi
când nu avem bani pentru cele mai stringente necesităţi, a încheia un
contract în valoare aşa de mare, este interpretat de foarte multă lume ca
un act de sfidare, un gest de…
Gh.A.N.: –La adresa cui ?
I.M.P.: –La adresa tuturor cetăţenilor, dacă vreţi, adică o ţară care
nu este în stare să acopere minimum de solicitări în atâtea domenii, îşi
poate permite totuşi să plătească o sumă de aceste proporţii. Deci este
şi o chestiune psihologică aici. Dacă această situaţie nefavorabilă,
pentru că dacă acest contract s-ar fi încheiat până în Madrid anul trecut,
când situaţia ţării nu era chiar atât de deteriorată, probabil că el s-ar fi
încheiat…
Gh.A.N.: –Mai mergea…
I.M.P.: –Mai mergea. Dar prelungindu-se până în momentul de
faţă, am ajuns într-o zonă foarte complexă, o zonă care poate să fie
manipulată, vreau să vă spun, poate să fie manipulată de cei care se
opun contractului. Să nu ne închipuim cumva că aici toată opoziţia
împotriva contractului se datorează numai raţiunilor pe care le-am
menţionat. Sunt şi unii care vor…
Gh.A.N.: –Domnul Dăianu este un mare patriot, ne iubeşte şi nu
vrea să ne sărăcească şi mai mult.
I.M.P.: –Auziţi, eu vreau să vă mai spun un lucru. Eu nu ştiu dacă
e adevărat sau nu şi dacă cumva greşesc îmi cer iertare de pe acum.
Nu vreau ca cineva să ia vorbele mele ca fiind o acuzaţie, dar circulă,
cel puţin pe culoarele Parlamentului, o serie de zvonuri că acest
contract, într-un fel sau altul, ar conţine şi un anumit comision care ar
merge la o anumită forţă politică.
Gh.A.N.: –Au sărit în sus oamenii puterii, nu e vorba de nici un
comision, iar dl. Văcăroiu zice: ”şi mie mi-a oferit şi i-am refuzat”.
I.M.P.: –Deci această chestiune circulă, şi atunci poziţia domnului
Dăianu s-ar putea, eu nu spun că aşa şi este, s-ar putea să fie
determinată şi de această luptă internă în interiorul coaliţiei respective.
327
Dar oricum, raţiunile pentru care domnia sa se fereşte să semneze
garanţiile respective, pot fi explicabile ţinând seama de situaţia
financiară a ţării în momentul acesta.
Gh.A.N.: –Aţi avut parte de o grămadă de întrebări destul de
variate, dar, de, ca purtător de cuvânt al celui mai puternic partid din
opoziţie, n-aveţi decât să le suportaţi, şi mai am pregătită una. Apropo
de dl. Dăianu, cineva probabil şi-a amintit. Credeţi că măsura
impozitelor şi taxelor este o soluţie ? Şi legată de întrebarea aceasta,
pentru că îmi permit să le grupez, oarecum, care este soluţia PDSR-ului
ţinând cont că nivelul de trai al oamenilor a ajuns la limită, pensionarii,
şomerii, nu mai au cu ce-şi hrăni copiii ? Parcă zic eu că sunt legate una
de alta.
I.M.P.: –Sunt legate şi este o chestiune extrem de importantă şi
extrem de dificilă. Vreau să vă spun aşa, că în momentul în care
economia merge prost şi statul nu mai poate să încaseze taxe, întrucât
economia merge prost, statul nu mai are la dispoziţie banii necesari
pentru a acoperi nevoile ţării şi ale oamenilor. Şi atunci, reducându-se
baza de impozitare nu ai decât trei soluţii, să spunem aşa. O soluţie cea
mai bună este să ai bani veniţi din afară, strânşi din alte surse. Care vin
şi îţi acoperă necesităţile fără ca tu să poţi să faci…
Gh.A.N.: –Eventual nişte donaţii, că ne-am învăţat cu ele.
I.M.P.: –Eventual. Deşi în lumea financiară folosesc alt termen,
dar… mă rog, pentru înţelegere. Deci asta ar fi o posibilitate şi noi nu o
avem pentru că actualul guvern a reuşit să întrerupă legăturile cu
instituţiile financiare internaţionale. Din punctul acesta de vedere, toate
criticile… vă aduceţi aminte ce critici au existat la adresa PDSR-ului
care n-a reuşit să finalizeze acordul în 1996 şi aşa mai departe. Iată că
ei sunt astăzi într-o situaţie şi mai proastă. Şi încearcă să muşamalizeze
această întrerupere…
Gh.A.N.: –Dacă mi-aduc aminte, ministrul sănătăţii de pe vremea
PDSR-ului era acuzat că n-a cheltuit toate fondurile.
I.M.P.: –Exact! Și iată că astăzi descoperim sume de genul
acesta neconsumate în continuare. Bun, deci o posibilitate de rezolvare
ar fi fost dacă am fi avut aceste resurse atrase, şi nu le avem. A doua
chestiune este: biciuim şi mai tare calul care trage căruţa, adică de pe
firmele acestea, din ce în ce mai puţine care au mai rămas, să încercăm
să luăm mai mult, şi asta e soluţia Dăianu. De ce ? pentru că cea de-a
treia soluţie, respectiv cheltuim cât mai puţin, nu mai are cum să fie
328
aplicată pentru că deja cheltuim la minimum şi toate sectoarele sunt
deficitare, iar noua revizuire a bugetului care este aşteptată va tăia din
fonduri decât va adăuga. Deci vom fi într-o situaţie şi mai proastă. Şi
iată pentru ce suntem în situaţia în care toate soluţiile sunt proaste. Şi
atunci va trebui să alegem probabil, cea mai puţin proastă soluţie dintr-
un set de soluţii proaste. Nu asta este problema principală, pentru că
suntem şi noi întrebaţi: dacă aţi fi dumneavoastră în locul celor de acolo,
cum aţi proceda ? Aţi găsi alte soluţii ? Nu, am avea probabil aceeaşi
paletă de soluţii în faţa noastră. Dar problema nu este asta. Problema
este de ce am ajuns în această situaţie ? Cine e vinovat de aducerea
ţării în această situaţie ? Şi cred că răspunsul este clar: proasta
administrare a actualei coaliţii.
Gh.A.N.: –Deci e vinovat. Şi la ce ne foloseşte?
I.M.P.: –Bun. Acum ce se întâmplă dacă să spunem că PDSR-ul
trebuie să vină mâine la guvernare şi are aceste soluţii în faţă ? Astea
sunt soluţiile de criză pe care specialiştii noştri trebuie să le găsească.
Şi vreau să vă spun. Poate că nu-mi dau seama, nu sunt specialist şi
dacă vreţi avansez aici pe un teren care nu-mi aparţine. De obicei n-o
fac, sunt ardelean, ştiţi, nu mă bag unde nu mă ştiu.
Gh.A.N.: –Chiar sunteţi din Ardeal, deci, nu e o…
I.M.P.: –Da, da, născut în Satu Mare, tata e din Vişeu, de-aia am
candidat în Maramureş, pentru că mi-era simplu să candidez la
Bucureşti. Dar m-am dus acolo pentru că acolo am rădăcina. Deci eu aş
spune următorul lucru. Ce surse nefolosite le avem la dispoziţie ? Şi o
să găsim şi bani de la fonduri internaţionale şi care stau acolo şi pentru
care mai plătim şi diverse dobânzi şi nu-i folosim, hai să-i folosim pe toţi,
să-i punem în mişcare. Haideţi să vedem în ce măsură putem să facem
nişte economii, în anumite zone şi să descoperim resurse suplimentare
care până acum nu le-am văzut pentru că n-am avut acces la putere
sau nu le-am luat în calcul ş.a.m.d. Şi descoperim fiecare bănuţ pe care
putem să-l tragem din sursele interne şi-l consumăm. Aici este
chestiunea. Acel bănuţ trebuie să-l pui acolo unde puieşte cel mai mult,
nu trebuie risipit. Deci, cu alte cuvinte, dacă am un bob în chimir, de
grâu, eu pot să-l pun într-o gaură de unde creşte un singur fir, dar am o
şansă unde există nişte condiţii şi cresc 10 fire. Atunci nu mai ezit şi mă
duc şi bobul acela pe care îl pun în acea groapă unde cresc 10 fire.
Asta înseamnă ce ? O analiză serioasă, onestă, şi dacă vreţi înseamnă
un respect pentru oamenii care te-au ales. Să te duci să-l pui acolo.
329
Dacă-l iau şi mi-l pun eu în chimir şi-l mai văd la altul şi-l pun tot la mine
în chimir niciodată n-o să rezolvăm ceva.
Gh.A.N.: –Şi mai înseamnă ceva. Un respect deosebit pentru
omul capabil să ducă la îndeplinire aceste soluţii.
I.M.P.: –Categoric, aveţi dreptate. Şi ar mai fi o chestiune. Eu
cred că trebuie să avem o discuţie în primul rând cu sindicatele. Şi să
stabilim împreună cu ele că, să spunem aşa, suntem într-o barcă ce se
scufundă şi trebuie să ajung la o plută care e la câţiva metri mai încolo
şi eu nu ştiu să înot. Atunci cum facem că este clar că dacă rămân pe
barca asta mă scufund şi mă înec. De asemenea este clar că dacă
reuşesc să ajung la pluta respectivă m-am salvat. Şi atunci împreună cu
sindicatele va trebui să găsim formule în care să sărim totuşi în apă,
deci cu alte cuvinte să strângem cureaua, să luăm aer în plămâni, să
dăm din mâini şi din picioare cât putem noi mai bine să ajungem până la
pluta respectivă, şi odată ajunşi pe pluta respectivă să ne salvăm. Deci
nu exclud că va trebui să găsim asemenea formule, dar asta va fi foarte
greu, pentru că lumea aşteaptă de la PDSR, în cazul în care va alege
PDSR-ul, aşteaptă de la PDSR o rezolvare vizibilă, sensibilă şi peste
noapte. Va fi o chestiune extrem de grea în faţa PDSR-ului în momentul
acela. Dacă cineva are dreptul să vorbească despre o moştenire
dezastruoasă, atunci să ştiţi că acela va fi PDSR-ul în momentul când
va reveni la guvernare.
Gh.A.N.: –Asta nu ne mai încălzeşte, am mai moştenit…
I.M.P.: –Nu ne mai încălzeşte, pentru că ştim că nu ne mai
încălzeşte, căutăm să găsim soluţii…
Gh.A.N.: –Şi să vină PRM-ul, de exemplu, sau ştiu eu alt partid,
să vină liberalii şi-o să spună; că de mâine facem al doilea contract cu
România şi vă dăm lapte şi miere. Şi văd că ţine treaba asta.
I.M.P.: –Aşa ceva cred că nu se va mai putea vinde multă vreme
electoratului român.
Gh.A.N.: –Se vinde! Aţi fost la putere un număr însemnat de ani
şi vreau să vă întreb aşa sincer, că aţi spus sunteţi ardelean, sunteţi
dintr-o zonă unde oamenii sunt sinceri, au trăit în nişte condiţii mai
aparte decât restul românilor, eu am văzut sate înconjurate de
maghiarime dar români. Şi rămaşi aşa, în adevărata…
I.M.P.: –Daci liberi, daci liberi.
330
Gh.A.N.: –Exact. Şi vreau să vă întreb, bazându-mă pe
asemenea calităţi morale, dacă puteţi să vă reproşaţi ceva ce n-aţi făcut
cât aţi fost la putere. Întrebare mai incomodă.
I.M.P.: –Nu, eu vreau să vă spun că ne putem reproşa destul de
multe lucruri. Şi multe din ele, să spunem aşa, provin din faptul că nici
noi, chiar dacă am fost la guvernare, n-am învăţat arta guvernării la
perfecţie. Şi va trece destul de mult timp în România până când vom
avea o adevărată elită conducătoare, care să înveţe aşa cum trebuie
această artă a guvernării. Poate între soluţiile care le-am avut, între
alternativele care le-am avut, opţiunile avute la dispoziţie n-am ales-o
poate pe cea mai bună în multe situații. Eu personal, fiind în Ministerul
Apărării, am două…
Gh.A.N.: –Nu v-am întrebat…
I.M.P.: –Nu, nu, ca să exemplific. Și cred că fiecare dintre colegii
mei a făcut în perioada în care a trecut în opoziție, o asemenea
retrospectivă. Și am rămas, să spunem, cu un rezultat. Domnule, am
făcut bine, n-am făcut bine, unde sunt zonele. Şi am avut două
asemenea chestiuni pe care regret sincer că n-am putut le fac, deşi mi-
am propus să le fac. Şi am rămas, aşa, cu un gust amar din punctul
acesta de vedere. Acum unde intervine pericolul ? Şi vreau să spun că
este un pericol extrem de important. Performanţa actualilor guvernanţi
este cu mult mai slabă decât performanţa echipei din care am făcut
parte. Şi aici există pericolul pentru PDSR. Ca PDSR-ul să se culce pe
o ureche şi să spună că a fost atât de bun încât, practic, dacă
guvernează exact la fel, înseamnă că va guverna mult mai bine decât
actualii guvernanţi. Aici mi se pare mie că suntem pândiţi de o
anumită… de o capcană. Pentru că ţara s-a schimbat, pentru că noi ne-
am schimbat, pentru că vrând-nevrând lucrurile au evoluat şi PDSR-ul
s-a schimbat în bună măsură, nu în totalitate, dar în bună măsură s-a
schimbat şi continuă să se schimbe. Mai are nevoie de schimbare în
continuare, procesul nu este terminat, şi vă spun cu gura plină, nu mă
ascund să spun lucrul acesta telespectatorilor, şi atunci este nevoie de
o evaluare critică a propriei noastre guvernări, indiferent că actuala
guvernare este mai proastă decât ce-am avut noi. Eu cred că avem
această putere şi cred că fiecare dintre noi ar trebui s-o facă, pentru că
într-un fel sau altul de la noi se va aştepta să venim cu soluţiile
respective şi să scoatem ţara din situaţia în care se află.
331
Gh.A.N.: –Pentru că am prins o falie de sinceritate desăvârşită,
vă întreb ceva mult mai intim. În presa mai aparte, aşa, românească,
apare varianta că dvs. veţi fi candidat la preşedinţia României.
I.M.P.: –Eu n-am văzut aşa ceva.
Gh.A.N.: –Ba da, există.
I.M.P.: –Nu, eu personal n-am văzut aşa ceva. Că speculaţii or
exista, probabil că există.
Gh.A.N.: –Speculaţii, e adevărat.
I.M.P.: –Că speculaţii există şi este pe undeva firesc să existe,
pentru că, practic, în fiecare partid există un număr de câţiva candidaţi
potenţiali şi lumea analizează şansele fiecăruia. Ba unii dintre oameni
încearcă să-i pună într-o competiţie, pe unii şi pe alţii, în speranţa că în
felul acesta vor duce la dărâmarea competiţiei, concurentului general. Şi
observaţi ce se întâmplă în momentul de faţă, sau ce s-a întâmplat la
noi cu această dihotomie care a fost creată între Adrian Năstase şi
domnul Meleşcanu, între domnul Meleşcanu şi domnul Iliescu, între
domnul Iliescu şi Adrian Năstase ş.a.m.d. Eu pot să vă spun că mă
gândesc…
Gh.A.N.: –Lumea zice că i-aţi lăsat pe dumnealor să aibă
conflicte şi după aceea…
I.M.P.: –Nu, nu, nu. Mă gândesc foarte serios, foarte serios, dacă
rigorile acestei munci, este o poziţie de cea mai mare responsabilitate,
pot să fie satisfăcute de o persoană cu datele mele, şi n-am ajuns la o
concluzie, vă spun cinstit, n-am ajuns la o concluzie, într-un sens sau
altul. Şi din punctul acesta de vedere prefer să fac un joc de echipă şi
să respect regulile echipei.
Gh.A.N.: –Am trecut prin partea Oaşului, pe la Negreşti, şi mi-aduc
aminte că în autobuzul care mergea să mă ducă în localitatea Satul
Nou, unde era un mare tămăduitor, am avut imprudenţa să spun din
maşină „Ia uite grănicerii ruşi”. Se vedeau turlele de vizavi de graniţa
noastră, şi erau cele ruseşti. Şi un maramureşan mi-a spus, zice:
„Greşeşti, domnule, acolo e România!” De ce am făcut această
introducere ? Vreau să vă întreb, faţă de fraţii noştri din Bucovina, are
PDSR-ul o anumită politică?
332
Am cunoscut personal o
parte din intelectualitatea bucovi-
neană, de la Vasile Tărâţeanu şi
până la alţii. În plus, am avut o tristă
experienţă. Am fotografiat un capac
de canal pe care scria Regia Apelor
Române din o mie nou sute și nu
mai ştiu cât. A doua zi nu mai era
canalul…
I.M.P.: –Dacă nu-l
fotografiaţi, probabil că rămânea
aşa.
Gh.A.N.: –Rămânea aşa. Ei,
vizavi de treaba aceasta şi de
drama acestor români vreau să
vorbim. În care în casa unde Aron
Pumnul a avut zile pline de bogăţie
sufletească descrise de Eminescu, trăiesc nişte ucraineni care nu se
gândesc la restitutio in integrum ca la noi și n-au nici un fel de probleme.
Dacă vizavi de treburile acestea PDSR-ul crede că poate să facă şi
altceva decât ceea ce s-a făcut până acum.
I.M.P.: –Bun, acum noi, la mijlocul lunii august, vom desfăşura un
birou executiv în Moldova, la Suceava şi care inevitabil se va adresa şi
acestor probleme, aşa cum am desfăşurat unul la Oradea şi care s-a
concretizat cu o declaraţie pe care am lansat-o. O declaraţie aş spune
eu în termeni destul de tranşanţi, pentru că oamenii noştri din zona
respectivă aşa au simţit că trebuie să facem.
Gh.A.N.: –Dar tot elegant.
I.M.P.: –Elegant, e adevărat. Ce putem să facem domnule dacă
nu putem să fim ghiogari? Poate că aici e o chestiune şi o să pierdem
din treaba asta, dar daţi-mi voie să fiu mulţumit în fundul sufletului că nu
pot să fiu ghiogar. Asta este situaţia, ce putem să facem ? Poate nu-s
bun de opoziţie. Asta e! Dar, revenind la ce aţi spus dvs., eu vă spun că
în zona Maramureşului, pe care îl cunosc foarte bine, este o zonă de
interferenţă la graniţă. Noi avem în circumscripţia electorală unde sunt
deputat, avem ruşi, lumea le spune ruşi, sunt Ruscova, Poienile de sub
munte şi alte câteva localităţi unde sunt ucraineni. Şi pot să vă spun un
lucru, în campania electorală am reuşit să merg pentru 15 minute într-un
333
sat de acolo populat de ucraineni. Atât am apucat să vorbesc cu
oamenii, le-am promis că voi mai reveni până în alegeri. Din păcate n-
am reuşit să revin. Dar vreau să vă spun că am luat cele mai multe
voturi, mai mult chiar decât candidatul ucrainian. Şi am simţit o datorie
morală să mă duc acolo, după alegeri, şi am reuşit să fac lucrul acesta,
şi îmi propun în continuare să trec pe la ei, pentru că simt că am o
datorie faţă de aceşti oameni, n-am reuşit să-mi ţin cuvântul…
Gh.A.N.: –Sunt şanse să avem graniţe deschise cu fraţii noştri
din Bucovina ?
I.M.P.: –Sunt, însă vreau să vă spun că autorităţile de la Kiev
sunt altfel de autorităţi decât cele de la Chişinău, adică este vorba de
autorităţi ale unui stat mare, cu un anumit comportament de stat mare.
Problema românilor de acolo a fost una dintre problemele controversate
în contextul faptului că noi am refuzat ratificarea tratatului cu Ucraina,
dacă vă aduceţi aminte, în Parlament, iar eu am fost cel care a spus
argumentele pentru care nu o facem. Şi, din păcate însă, viaţa îţi dă
dreptate. Prin semnarea acelui acord viaţa românilor de acolo nu s-a
îmbunătăţit ci s-a înrăutăţit, pentru că în felul acesta ucrainenii pot să
scrie şi să spună că de fapt chestiunea este rezolvată.
Gh.A.N.: –Domnule vicepreşedinte, dacă mai aveţi un minut, cu
ce vă adresaţi, vrâncenilor în această seară ?
I.M.P.: –Eu ştiu că Vrancea este un punct puternic pe hartă al
PDSR-ului. Vreau să-mi exprim speranţa că nu v-am dezamăgit nici
atunci când am fost la putere şi nici acum când suntem în opoziţie, şi
dacă nu v-am dezamăgit vreau să vă spun că, sau aştept, mă aştept ca
speranţa dvs. să se menţină şi să-mi acordaţi în continuare sprijinul pe
care l-am avut întotdeauna şi l-am simţit din partea dvs., locuitorii
acestui judeţ. Vreau în acelaşi timp să spun că obiectul guvernării este
România. Şi România aceasta ne aparţine tuturor, fie că suntem la
guvernare, fie că suntem în opoziţie, iar celor care ne vine rândul să
guvernăm, trebuie să guvernăm de aşa manieră încât toţi românii, nu
numai cei de o culoare politică sau de altă culoare politică să
beneficieze de faptul că forţa politică care îi reprezintă se află la
guvernare în momentul respectiv.
Gh.A.N.: –E un început de campanie electorală??
I.M.P.: –Nu, eu cred că viaţa politică nu numai la noi în ţară, dar
şi în alte părţi, duce la o permanentizare a campaniei electorale. Şi vă
spun că în Statele Unite congresmenii petrec aproape jumătate din timp
334
în circumscripţiile electorale şi foarte puţin timp la Washington. Deci şi în
alte părţi se întâmplă aşa.
Gh.A.N.: –Eu vă mulţumesc tare mult pentru sinceritate şi
amabilitatea dvs., vă mai aşteptăm cu drag, nu neapărat să veniţi cu
milioane în ajutorul oamenilor…
I.M.P.: –Dacă aş putea s-o fac mai des ar fi foarte bine.
Gh.A.N.: –Dar să sperăm că nu o să mai avem evenimente de
acest gen şi să nu fie decât prilejul, plăcerea de a ne revedea. Stimaţi
telespectatori vă mulţumesc că aţi avut amabilitatea să ne primiţi în
casele dvs. la această oră.
335
Interviu cu Adrian Năstase la Studioul de Televiziune
Focșani - 1997
Gheorghe Andrei Neagu: –Am să încep abrupt. Dacă mă leg
puţin de spusele dvs. cum că este o lipsă de specialişti, atunci cum vă
explicaţi o prigonire a specialiştilor de către actuala putere? Pentru că,
din ceea ce simte la ora actuală opinia publică este clar că se înlocuiesc
pe criterii politice foarte mulţi specialişti cu oameni care nu întotdeauna
dovedesc după aceea că sunt specialişti.
Adrian Năstase:
–Este probabil unul
dintre riscurile şi unul
dintre pericolele schim-
bărilor în alternanţa de
putere, într-un meca-
nism care nu este
foarte bine precizat, iar
regulile nu sunt foarte
clare. Este evident că
apare o anumită clientelă politică, iar CDR-ul în acest moment a
dezvoltat şi a atras o foarte puternică clientelă politică, nefiind suficiente
locuri la nivelul administraţiei publice, apare în acest moment o…
Gh.A.N.: –Suficiente locuri pentru ce ?
A.N.: –Suficiente locuri pentru această clientelă, pentru cei care
vin să se aşeze în jurul zonelor de putere şi care încearcă să-şi
găsească un loc interesant, un loc de influenţă. Din aceste motive, prin
aceste presiuni, s-a ajuns la nivelul doi, trei, la nivelul AGA, la nivelul
întreprinderilor, la nivelul conducerilor de întreprinderi…
Gh.A.N.: –Chiar și la grădiniţe...
A.N.: –Exact. Şi iată ce s-a întâmplat la Găeşti cu domnul
Novolan, reprezintă un exemplu tipic, unde domnul Novolan fiind
vicepreşedinte al organizaţiei noastre judeţene, a căzut undeva între
interesele preşedintelui FPS, care este de la PNŢCD şi care dorea o
privatizare a fabricii Arctic Găeşti cu o întreprindere din Luxemburg, o
societate din Luxemburg, în timp ce vicepreşedinte de la PD dorea
privatizarea pe linia BERD. Din cauză că directorul Novolan a mers pe
336
una dintre variante care i s-a părut mai interesantă, cea de privatizare
cu sprijinul Băncii Europene de Reconstrucţie şi Dezvoltare, a fost
prigonit, a fost arestat şi a fost nevoie de intervenţia oamenilor de la
fabrică, a întregului sistem de mas-media.
Gh.A.N.: –Cum a intervenit PDSR-ul să-l apere?
A.N.: –PDSR-ul a intervenit în forţă. A adoptat o moţiune în
cadrul Consiliului Naţional, a invitat la conferinţa săptămânală a
partidului pe preşedintele organizaţiei de partid din Găeşti, am intervenit
la nivelul preşedintelui Constantinescu şi i-am dat un memorandum cu
ocazia întâlnirii pe care am avut-o la Cotroceni, am purtat după aceea
discuţii la nivelul consilierilor săi, am avut discuţii cu ministrul justiţiei
căruia i-am ridicat aceste chestiuni, deci ne-am bătut pentru un om care
nu avea altă vină decât că stătea în calea unei privatizări fanteziste şi
care era membru al partidului nostru.
Gh.A.N.: –De ce v-am întrebat? Pentru că s-a creat impresia la
un moment dat că PDSR-ul încă nu îşi dezvoltă forţele pentru a-şi apăra
proprii membri. Și în această situaţie, să ştiţi că şi cei care sunt
nemembri de partid la PDSR vor să simtă că mai există şi altă forţă în
ţară care să-i sprijine. Şi dacă vă amintiţi, acum câteva luni, o jumătate
de an în urmă, vă reproşam că PDSR-ul nu iese la bătaie aşa cum
ieşea opoziţia de altădată. Opoziţia de astăzi mi se pare ca Revoluţia de
la Praga, faţă de revoluţia noastră. Spuneţi-mi, aveţi o schimbare mai
fermă în ceea ce priveşte asumarea rolului de opozant pe eşichierul
politic românesc ?
A.N.: –Bun. În primul rând aş vrea să spun că opoziţia pe care
noi o facem este în continuare o opoziţie în interiorul Constituţiei şi nu în
afara ei. Chiar dacă nu este întotdeauna în interiorul Parlamentului, şi
poate să fie şi în afara Parlamentului. Dar ne propunem ca această
Constituţie pe care noi am construit-o şi am adoptat-o, şi în care
credem, să fie respectată, inclusiv în ceea ce priveşte separaţia puterilor
în stat. În ceea ce priveşte mecanismele ca atare noi credem că este
nevoie de o radicalizare de mesaj, în măsura în care actuala putere nu
înţelege că este nevoie de soluţii care să nu mai fie cosmetice, ci este
nevoie de soluţii de fond, pentru redresarea economică şi pentru a opri
această scădere dramatică a puterii de cumpărare. De aceea am
sprijinit revendicări salariale, revendicări sindicale, avem o politică nouă
în ceea ce priveşte relaţiile cu sindicatele, aşa cum avem o politică de
deschidere şi de dialog cu partidele din Parlament şi din afara
337
Parlamentului, pentru că este foarte clar, ne apropiem de alegeri
anticipate şi trebuie să fim pregătiţi pentru un astfel de moment.
Gh.A.N.: –Cândva, când eraţi la putere, acum mi se pare cam
mult de când nu mai sunteţi la putere, aveaţi o relaţie mai aparte cu
presa. V-aţi propus cumva să îmbunătăţiţi relaţiile cu presa ? Că efectiv
erau nişte relaţii fracturate cu presa.
A.N.: –Este adevărat, n-am să revin asupra acestui subiect,
poate că sunt lucruri pe care noi nu le-am înţeles foarte bine, sau în
mod sigur nu le-am înţeles foarte bine şi în mod categoric am schimbat
rolul de a ne raporta la presă, la mass-media în general, şi pentru un
motiv foarte simplu. Le spuneam colegilor mei mai devreme la partid,
noi avem 7000 de membri în Vrancea. Este evident că, oricât de
dinamici ar fi ei, n-ar putea să transmită la toată populaţia judeţului,
mesajul pe care noi vrem să-l aducem. Mass-media este esenţială
pentru a multiplica acest mesaj, pentru a-l transmite. De aceea noi
trebuie să înţelegem că presa reprezintă o forţă deosebită, trebuie să
înţelegem că presa are nişte reguli ale ei, trebuie să ştim să discutăm cu
ziariştii, trebuie să încercăm să înţelegem aceste mecanisme nescrise,
aceste elemente care ţin de camera ascunsă, şi nu atât de ceea ce este
partea văzută.
Gh.A.N.: –Pentru că mi-aţi vorbit de
cei 7000 de membri, cum i-aţi găsit în
Vrancea ?
A.N.: –Într-o sănătate foarte bună.
Deci, cei care avea dificultăţi de orientare,
aveau dificultăţi cu compasul, au luat-o deja
pe alte drumuri, au ajuns în alte părţi, cei
care ştiu că trebuie să treacă prin deşert
pentru a ajunge din nou la o oază, la un nou
moment de solidaritate, au rămas în partid…
Gh.A.N.: –Ăsta e un sâmbure de creştinism, mai nou ?
A.N.: –Fără îndoială, deci mi se pare că, într-un fel, pentru noi
toţi, a crede în valori reprezintă singurul mod de a face politică. Cineva
care nu are o credinţă puternică, las la o parte elementul de credinţă
religioasă, dar o credinţă ca atare, mercenarii n-ar trebui să fie primiţi în
politică.
338
Gh.A.N.: –Şi atunci cum vă explicaţi absenţa domnului Sergiu
Nicolaescu, senatorul pus pe listele dvs. din Vrancea ? Practic Vrancea
nu are decât o jumătate de senator până la ora actuală.
A.N.: –Sunt foarte mulţi colegi ai noştri care au lipit afişe cu
portretul şi cu mesajele domnului Nicolaescu, care ne întreabă acelaşi
lucru. Cred că domnul Nicolaescu va trebui cândva să răspundă domnia
sa la aceste întrebări. Eu personal, consider, şi va fi de fapt mai mult
decât un aspect personal, pentru că veţi vedea proiectul de modificare a
legii electorale, în care noi vom cere ca acei parlamentari care părăsesc
un anumit partid, în condiţiile în care alegerile se fac pe liste de partid şi
care primesc un anumit mandat care ţine de programul electoral al
partidului respectiv, în măsura în care pleacă din partidul respectiv, să
îşi dea demisia din Parlament, pentru a permite celui ce urmează pe
listă să urmeze, cu un mandat foarte clar. Avem o situaţie paradoxală
acum în Parlament, un coleg care a fost ales la Tulcea pe listele PDSR-
ului, care a trecut după aceea la APR, care a trecut…
Gh.A.N.: –Avem şi-n Vrancea…
A.N.: –Da, dar nu aveţi pasul următor. Deocamdată, cel puţin.
Deci colegul acela a trecut între timp la PNL. Este greu de crezut că cei
care l-au votat pe listele noastre în Tulcea l-au votat pentru ca dânsul să
meargă să voteze alături de PNL nişte proiecte de legi care, evident,
sunt foarte departe de proiectele noastre din campania electorală.
Gh.A.N.: –Această situaţie pe care aţi relatat-o îmi aduce în
minte o altă idee. Şi anume că odată, se spunea despre PDSR că are în
doctrină foarte multe afinităţi cu doctrina liberală. Şi atunci nu vi se pare
firesc ca unii dintre membrii dvs. care simt liberalismul mai mult, mai
prezent în firea lor, să fie mai dornici să se exprime?
A.N.: –Au fost tot felul de discuţii teoretice despre cum trebuie să
fie programele noastre. Eu nu sunt un adept al acestor discuţii continue
şi extrem de obositoare despre formule de guvernare, despre formule
politice, eu cred că în România avem nevoie în mare măsură de
variante pragmatice, avem nevoie de gospodari, de buni administratori,
Lucrurile sunt mai puţin sofisticate decât sunt ele prezentate,
diferenţa dintre economia socială de piaţă şi economia de piaţă, de ce
unii înţeleg sau nu înţeleg reforma, şi aici e o discuţie foarte lungă. Dacă
prin reformă se înţelege dărâmarea agriculturii, dărâmarea industriei,
vânzarea tuturor întreprinderilor, daţi-mi voie să spun că eu personal nu
accept o astfel de reformă.
339
Gh.A.N.: –O să revenim la aceste aspecte, acum am obligaţia
morală să dau voie să anunţăm că emisiunea este sponsorizată de
librăria Petre Andrei, după care vor urma întrebări de la telespectatori, la
telefonul în direct care îl vom afişa pe ecranul televizorului. Pentru că
vorbeam de închideri de fabrici, eu v-aş pune o întrebare mai punctuală.
Ce ştiţi despre ele, că au fost prezente şi pe vremea guvernării
Văcăroiu, ca cerinţe ?
A.N.: –Bun, discutăm despre relaţiile cu Fondul Monetar şi cu
Banca Mondială.
Gh.A.N.: –Da.
A.N.: –Este evident, şi noi am
subliniat acest lucru, România nu se
poate moderniza decât în măsura în care
reuşeşte să dezvolte inclusiv relaţii
armonioase cu aceste două instituţii
financiare, pentru că ele sunt importante
nu neapărat prin creditele pe care acordă,
care până la urmă nu sunt atât de
importante, cât pentru semnalul pe care îl
dau în comunitatea de afaceri, comunitatea internaţională şi care
înseamnă foarte mult. De aceea, până la urmă, ceea ce este foarte
important în aceste negocieri care au început pentru România de prin
1970, 1971, 1972, deci de atunci noi am avut şi avem negocieri cu
Fondul Monetar, cu Banca Mondială. Interesant este că unele dintre
marile combinate au fost construite cu bani obţinuţi chiar de la aceste
instituţii financiare, pe care acum trebuie să le demontăm şi să le
distrugem datorită unor cerinţe venite din aceeaşi direcţie… Problema
este cum negociem cu aceste instituţii ? În măsura în care noi
negociem, cum s-a întâmplat anul trecut în ianuarie, numai în câteva
zile, şi nu facem decât să traducem din engleză în română ceea ce ne
aduce unul sau altul dintre experţii Fondului la Bucureşti, evident că
plătim pentru propria noastră incompetenţă.
Gh.A.N.: –Vrancea este o zonă mai aparte. Aici lumea este
preocupată de soarta IAS-urilor, există în Asal o prevedere că până în
luna mai să se desfiinţeze 30 de IAS-uri din cele 50 de pe listă. Lista
încă n-a apărut, nu ştiu pe unde va fi şi asemenea listă… Dacă credeţi
că opoziţia, prin ceea ce reprezintă ea, fiind în majoritate reprezentată
de partidul dvs., poate preveni, sau e benefic să prevină acest lucru
340
A.N.: –Aş vrea să încep prin a spune, apropo de negocierile de
care vorbeam, am înţeles că dl. Thompson a plecat astăzi de la
Bucureşti fără să semneze nici un document, ceea ce crează
sentimentul unei rupturi de negociere, sau în orice caz. a unor probleme
care n-au putut fi rezolvate, în această fază în care, prin punerea în
aplicare a înţelegerilor anterioare şi prin modul în care guvernul a
acţionat anul trecut, a dus economia la stadiul în care este acum. Dar,
revenind la întrebarea care mi-aţi pus-o, eu nu cred că forma de
proprietate este determinantă în ceea ce priveşte performanţa
economică. Eu nu cred că trebuie să distrugem tot ce s-a făcut înainte
pentru a reveni la agricultura secolului 19, pentru ca eventual să ne
gândim cum să facem agricultură în secolul 21. De aceea, eu nu cred
că soluţia este aceea de desfiinţare a fermelor mari, a exploataţiilor pe
suprafeţe mari, soluţia este de a găsi formule mai ales în zone de
monocultură, de a realiza o exploatare inteligentă. Noi am făcut câteva
iniţiative parlamentare de sprijinire, spre exemplu, a podgorenilor din
această zonă, a celor care până la urmă, într-o zonă viticolă cum este şi
Vrancea, au nişte interese specifice…
Gh.A.N.: –Poate o să mai detaliaţi puţin, îmi permiteţi să intervin,
avem un telespectator, l-am ţinut destul.
Constantinescu Dănuț: –Bună seara.
A.N.: –Bună seara.
C.D.: –Mă numesc Constantinescu Dănuţ şi am o întrebare cam
ciudată. Am citit într-un ziar că s-au făcut disponibilizări numai în
Moldova. Şi fabrici care au dat faliment numai în Moldova, în Ardeal n-
am auzit nicio fabrică ce ar fi dat faliment. De ce oare ?
A.N.: –Am înţeles.
C.D.: –A doua întrebare: domnul preşedinte Constantinescu a
fost la Combinatul Siderurgic de la Galaţi. Au spus că se fac
disponibilizări. După ce se fac disponibilizările, le acordă locuri de
muncă. Oare celor disponibilizaţi acum de ce nu li se acordă locuri de
muncă ? Sunt unul din acei oameni care au lucrat la Laminorul Focșani.
Gh.A.N.: –Da, vă mulţumesc. Pentru a detalia puţin, Sidex într-
adevăr a fost vizitat, ştiţi şi dvs., şi li s-a promis ca şi minerilor sprijinul
pentru reorientare profesională, la noi avem o tragedie, cetăţeanul se
pare că e chiar în situaţia aceasta, a fost închisă una din cele mai
moderne fabrici din domeniul metalurgiei, e vorba de Laminorul Focşani,
care a fost utilată, în ’87 s-a terminat ultima utilare, deci nu era chiar de
341
aruncat şi pe care acum se străduiesc s-o cumpere, s-o vândă de fapt,
nu s-o cumpere, cumpărător nu se găseşte. Este adevărat că Moldova
este mai vitregită. Pe vremea dvs. aţi simţit o oarecare reţinere faţă de
Moldova ? Faţă de Vrancea ?
A.N.: –Vreau să spun că zona Moldovei, din păcate, nu a primit
sprijinul necesar în ultima perioadă. Noi am încercat, şi am lansat
câteva programe de sprijin pentru câteva din judeţele cu probleme
deosebite din Moldova şi am încercat de asemenea să stabilim nişte
avantaje pentru investitorii străini, pentru a-i direcţiona în special spre
zonele din nordul Moldovei, este adevărat, dar nu numai, şi care
încercau, până la urmă, să ridice nivelul de viaţă economică în aceste
zone. În ceea ce priveşte întrebarea pe care mi-a pus-o dl.
Constantinescu, au apărut într-adevăr nişte speculaţii în acest sens,
nişte comentarii şi cred că unele dintre ele au un anumit fundament. În
zona Transilvaniei au apărut mulţi investitori, sau capital din Ungaria,
care a venit să susţină, dar pe baza preluării unor active, sau preluării
unor acţiuni în acea zonă. De aceea în zona Transilvaniei disponi-
bilizările nu au afectat atât de mult şi din acest motiv, cum spuneam, au
apărut unele comentarii pe care va trebui să le urmărim cu mai mare
atenţie, prin prisma unor aspecte mai largi. În ceea ce priveşte a doua
întrebare, sau doreaţi să rămânem aici ?
Gh.A.N.: –Doream să rămânem un pic aici, pentru că avem de la
Gugeşti un telefon. Bună seara, cum vă numiţi ?
Cornel Popa: –Mă numesc Cornel Popa, sunt din Gugeşti. Aş
vrea să-i pun o întrebare domnului Adrian Năstase. Domnule Adrian
Năstase, în anul 1996 României i-au fost tăiate toate creditele externe,
deci nu s-a primit nici un leu, nici un dolar din exterior. Credeţi că este
cazul să se facă atâta tevatură pentru o amânare a unei semnături, a
unui credit de la FMI de 86 milioane de dolari ?
Gh.A.N.: –Vă mulţumesc, domnule Popa. Cred că eu n-am fost
suficient de explicit, problema nu este de o semnătură, şi sunt de acord
cu dvs. că putem să trăim în continuare şi fără o semnătură din partea
domnului Thompson, nu cred că este vorba nici de suma restantă, care
este mai mică de 100 de milioane de dolari, şi fără de care, de
asemenea, cred că ne putem descurca, este vorba însă vorba de un
semnal din partea celor care au spus că economia românească merge
perfect, care au spus că guvernul Ciorbea este impecabil şi care, acum
ne spun prin felul în care se raportează la acest guvern, că reforma de
342
anul trecut nu a dat rezultate, ceea ce probabil că ştiţi şi dvs. De
asemenea, trebuie să pornim de la scrisoarea domnului prim ministru
Ciorbea adresată miniştrilor demisionari din PD care a fost publicată
astăzi, și care spunea că reforma a fost blocată, deci noi discutăm până
la urmă despre situaţia economiei româneşti şi nu despre domnul
Thompson, care, în definitiv, are viză permanentă pentru România,
dânsul este funcţionar, nu ştiu pe ce nivel este la FMI, nivelul 4, 5, 10…
Gh.A.N.: –Nu l-aţi avut şi dvs. negociator ?
A.N.: –Este unul dintre negociatori, dar eu mă uit la televizor,
dânsul apare, cum să spun, cu un protocol mai înalt decât cel al şefilor
de stat, iar când are bunăvoinţa să primească pe unul dintre miniştri,
sau pe primul ministru la o discuţie, înţeleg că este o sărbătoare. Mie mi
se pare că este şi o lipsă de demnitate naţională. Sigur că trebuie să
negociem, dar trebuie să ne prezentăm interesele şi cu problemele pe
care le avem, de aceea repet, nu este vorba de bani aici, este vorba de
mult mai mult.
Gh.A.N.: –Şi în ’96 într-adevăr noi n-am mai avut deloc credite ?
A.N.: –În ceea ce priveşte ’96, n-am vrut să mai comentez acest
lucru, noi am avut atunci, datorită fostei opoziţii, am avut nouă luni de
campanie electorală, dacă vă aduceţi aminte, din 12. Şi, cu toate
acestea, creşterea produsului intern brut a fost atunci de 6%. În schimb,
în anul următor, scăderea a fost de 6%, sau aproape de 10%. Din
aceste motive eu vreau să spun, important atunci nu că nu s-au dat
banii este semnificativ, dar FMI-ul n-a dat un semnal negativ în legătură
cu România. Aşa că guvernul şi la acel moment a putut să-şi
desfăşoare mai departe activităţile de contractare a unor credite de pe
piaţa liberă de capital, ceea ce în opinia mea a fost extrem de important.
Dar repet, anul 1996 a fost un fel de caşcaval care a avut mai multe
găuri sub aspectul activităţii economice, datorită faptului că opoziţia
dorea să se adreseze cu un mesaj convingător alegătorilor, şi înţeleg că
v-au convins şi pe dvs., aţi votat pentru dânşii, bănuiesc, sau nu, dar
este dreptul dvs. şi veţi face mai departe cum credeţi, dar este evident
faptul că acele promisiuni n-au fost respectate.
Gh.A.N.: –Mai avem o întrebare la telefon, dar mai întâi avem un
fax, de la Mediafax, care se referă tocmai la întâlnirea Thompson,
ultimele informaţii. Am să vă rog să reveniţi puţin la întrebarea domnului
care a pus problema Sidex-ului, pentru că aţi rămas acolo cu un rest de
răspuns.
343
A.N.: –Îmi daţi voie să citesc tot din acest comunicat Mediafax.
Paul Thompson, şeful negociatorilor FMI a declarat vineri, înainte de
plecarea sa, că în buget există un gol considerabil de resurse, ca
rezultat al deducerii de impozite, care s-au operat la sfârşitul anului
trecut, şi problema principală o reprezintă modalitatea în care va fi
acoperit golul de resurse. El mai spune că există un număr de probleme
tehnice care trebuie clarificate în săptămânile care urmează. Thompson
a deplâns ritmul lent al restructurării sistemului bancar, ca şi pe cel
privind privatizarea şi restructurarea întreprinderilor ce înregistrează
pierderi mari. Aici iată, mai este o chestiune pe care o discutăm,
guvernul a decis să privatizeze în acest an 1600 de întreprinderi din
cele 2700 pe care le are la dispoziţie. Pentru a acoperi un gol de 10000
de miliarde de lei, pentru a încheia proiectul de buget, pentru a-l
prezenta în Parlament. Ceea ce înseamnă că dacă anul acesta se vând,
pentru scop de consum, 1600 de întreprinderi din ceea ce înseamnă
până la urmă patrimoniul naţiunii, se mai vând anul viitor încă o mie şi
ceva, înseamnă că din anul următor nu vom mai avea ce să vindem şi
atunci care va fi soluţia ? Să vină înapoi PDSR-ul la guvernare.
Gh.A.N.: –Să vină, să vină, dar are o altă soluţie ? Aş vrea să
reluaţi totuşi problema găsirii unor soluţii cu Sidex-ul şi mai ales să
reveniţi puţin la problema vrânceană. Acea legată de existenţa IAS-
urilor. Şi aş vrea să vă spun de ce. La noi există două curente de opinie.
Unii care spun că actualele conduceri ale IAS-urilor s-au îmbogăţit şi au
sărăcit IAS-urile, în timp ce vilele unor ştabi cresc, ale conducătorilor,
ale echipelor manageriale, cresc ca din pământ, iar IAS-urile îşi măresc
datoriile către stat şi către bănci Acest punct de vedere este important
pentru Vrancea şi aş vrea să-l dezvoltaţi puţin mai amplu.
A.N.: –Pot să vă spun punctul meu de vedere, poate că nu toţi
colegii mei la partid vor fi de acord cu această soluţie şi noi discutăm în
continuare aceste probleme. În orice caz, eu gândesc că este important
să existe în continuare fermele cu suprafaţă mare într-o structură care
să însemne o agenţie naţională a statului, o zonă de proprietate care să
asigure eficienţă, şi în acelaşi timp, stabilitate. Dacă este vorba de
probleme speciale de proprietate să se poată da, eventual, acţiuni la
aceste agenţii în ceea ce priveşte utilizarea şi beneficiile. În ceea ce
priveşte conducerea, eu cred că se poate merge pe o altă formulă, o
privatizare a managementului, deci managementul care, evident este
cel care a creat probleme acolo unde sunt probleme deosebite.
344
Gh.A.N.: –Face parte din programul PDSR ?
A.N.: –Acesta este una din formulele pe care le-am propus, pe
care dorim…
Gh.A.N.: –E noutate ?
A.N.: –… Ea a mai fost oarecum cuprinsa în programele noastre
şi speram că această idee..
Gh.A.N.: –De cine a fost promovată?
A.N.: –Este o întreagă discuţie pe care încă o port. Datorită
relaţiei mai complicate cu partidul democrat, cu unele dintre sindicatele
din agricultură. Nu am reuşit să o mișcăm suficient de bine, dar eu cred
că trebuie să vedem exact care sunt problemele şi să găsim soluţii
înţelepte, nu pentru că un director, undeva, şi-a făcut o vilă şi a încălcat
legea, să distrugem ceea ce reprezintă, până la urmă, cum se întâmplă
şi în Franţa şi în Italia şi în alte părţi, exploatarea viticolă pe suprafaţă
mare.
Gh.A.N.: –Pot să vă întrerup puţin ? Insistă cineva la telefon …
Bună seara !
Olaru: –Bună seara, domnule Adrian Năstase!
A.N.: –Sărut-mâna!
Olaru: –Dacă sunteţi în Focşani… Sunt o femeie la 45 de
ani…aşa.. Nu îmi pot dezvălui toate amănuntele în privinţa situaţiei mele
la dumneavoastră…
A.N.: –Da…
Olaru: –Nu ştiu cum se face să iau legătura cu dumneavoastră
pentru relele care ne-au făcut autoritățile
A.N.: –Doamna Olaru, eu am să vă rog să luaţi legătura cu mine
la telefonul pe care vi-l dau acum, şi anume…
Gh.A.N.: –Aşteptaţi să se pregătească
A.N.: –Deci, vă dau numărul de telefon de la camera deputaţilor.
Olaru: –Mulţumesc foarte mult!
Gh.A.N.: –A insistat, a fost de 3 ori pe telefon, de asta vă
întrerup… şi v-aș ruga să continuaţi în ideea în care dumneavoastră,
acum, ne explicași ce înseamnă privatizarea managementului, ca să fie
mai pe înţelesul tuturor.
A.N.: –Ceea ce a deranjat în mare măsura, a fost, în anumite
situaţii, o anumită lipsă de performanţă sau o anumită lipsă de interes şi
aici va trebui să găsim soluţii pe care nu trebuie neapărat să le inventăm
noi, pentru că ele au existat sau sunt folosite şi în alte părţi. Se stabilesc
345
anumite criterii şi anumite principii pentru câştigarea unui
management….
Gh.A.N.: –Programe manageriale.
A.N.: –…exact! Acest lucru se face pentru întreprinderile
industriale. De ce nu se face şi pentru întreprinderile viticole? Deci se
stabilesc anumite criterii de performanţă şi în funcţie de aceste criterii se
asigură şi salarizarea, deci…
Gh.A.N.: –Există şi altceva… exista o răsplătire a unei reuşite.
A.N.: –Pentru ca interesul este de a face în aşa fel, încât să
existe o performanţă cât mai ridicată, astfel încât, acţionarii sau statul
sau cei care sunt, până la urmă proprietari, să poată să obţină cât mai
mult, iar în definitiv, cei care realizează o conducere eficientă, să poată
şi ei să obţină o parte din rezultatul unei munci care aduce profit pentru
toţi.
Gh.A.N.: –Ce ne facem în schimb dacă situația devine gravă
A.N.: –Vreau să vă spun că noi am aflat despre raport de la
anumiţi ziarişti care ne-au vorbit despre el…
Gh.A.N.: –Eu l-am publicat în întregime
A.N.: –Iată… deci noi am cerut Guvernului să aducă pentru
dezbatere acest acord în parlament şi lucrul acesta nu s-a făcut. S-a
făcut numai o discuţie despre acest protocol, despre acest acord, foarte
târziu, în toamnă, când am discutat despre ordonanţa care a ratificat de
fapt acest program, şi noi ne-am pronunţat împotriva acestui acord, care
de fapt nu face nimic, nu asigură nimic pentru agricultura Românească
şi stabileşte numai elemente ce duc la destrămarea agriculturii.
Gh.A.N.: –Veţi avea forţa necesară să vă impuneţi un asemenea
lucru? Pentru că, mai zilele trecute, în legătură cu salariile s-a întâmplat
un lucru destul de jenant, pe care noi l-am receptat. Pentru că totuşi
majoritatea, când doreşte… e vorba de coaliţia Guvernamentală, poate
să-şi permită orice hotărâre după cum ii dictează bunul plac şi nu
întotdeauna….
A.N.: –Vreau să spun ca niciun partid aflat la putere nu îşi poate
permite să greşească la infinit. Acest gen de greşeli se plătesc, mai
devreme sau mai târziu. Cu cât faci mai multe greşeli, cu atât se plătesc
mai devreme. Cu ocazia alegerilor anticipate, pentru că, evident apare o
presiune formidabilă socială care nu mai poate fi oprită, ceea ce s-a
întâmplat inclusiv.
Gh.A.N.: –Adică?
346
A.N.: –Am participat ieri la dezbaterile din Camera Deputaţilor.
Nu a existat flexibilitatea necesară, dorinţa de a dialoga, până la urmă,
dorinţa de a asculta. Acest lucru cred că a deranjat cel mai tare.
Gh.A.N.: –Mai avem un telefon din Ţifeşti, o comună mai
depărtată. Bună seara ! Vă ascultăm !
Cetățeancă: –Bună seara! Am şi eu o întrebare pentru domnul
Adrian Năstase.
Gh.A.N.: –Vă rugăm!
Cetățeancă: –Încă nu am avut ocazia să… Din cele auzite la
televiziune vor fi alegeri anticipate.
A.N.: –Doamnă, în orice caz, vreau să vă asigur că dorim ca
acest lucru să se producă la modul cel mai util pentru ţară, pe de altă
parte, daţi-mi voie, într-o paranteză, să vă întreb dacă dumneavoastră
credeţi că actualul guvern poate să mai ducă ţara încă 3 ani, până la
alegerile normale, dacă această peticire permanentă cu toate această
lipsă de credibilitate care se dezvoltă, cu ceea ce vă spuneam în
legătură cu relaţiile chiar cu Fondul Monetar Internaţional această
situaţie poate să dureze. Totul s-a pierdut într-un an, anul trecut,
scăderea a fost de 10% a produsului intern brut. Scăderea puterii de
cumpărare a fost de 30% se mai poate continua în felul acesta încă 3
ani ? Iar atunci, sigur că noi nu ne dorim nişte alegeri anticipate în
catastrofă, mâine sau săptămâna viitoare. Dar pe de altă parte este clar
că este nevoie de o altă formulă parlamentară şi politică, care să
asigure un guvern eficient. Guvernul de acum, în mod categoric nu este
eficient
Cetățeancă: –Nu vă supăraţi…
Gh.A.N: –Nu mă supăr…
Cetățeancă: –Vreau să mai vorbesc în continuare un pic.
Gh.A.N.: –Vă rog, doamnă…
Cetățeancă: –Dacă s-au pierdut 6 ani de zile destul, căci ştiţi că
ţara a pierdut foarte mult. Cred că se ştie de toată lumea şi cred că nu
mai era cazul să se repete iarăşi, fiindcă a fost de ordinea miliardelor la
campania electorală. N-am vrea să se mai repete iarăşi.
Gh.A.N.: –Doamnă, înţeleg ce spuneţi şi, sigur…
Cetățeancă: –Lumea este foarte săracă…
A.N.: –Doamnă aveţi dreptate, sigur alegerile costă şi de aceea
în propunerile noastre de modificare a legii electorale dorim ca, în
sfârşit, campania electorală să nu mai dureze două luni, ci să dureze,
347
ştiu eu, o lună sau 45 de zile. Îmi amintesc însă că în ’96, actuala putere
a dorit ca această campanie electorală să dureze două luni pentru
alegerile locale, două luni pentru alegerile parlamentare şi după aceea
pentru al doilea tur, s-au cheltuit o mulţime de bani.
Gh.A.N.: –Să vă întreb ceva foarte punctual. Dumneavoastră
eraţi atunci la guvernare şi cred că ştiţi, chiar a costat enorm… ?
A.N.: –Nu, cheltuielile nu sunt atât de mari…
Gh.A.N.: –Că de unde s-au găsit banii, asta-i altă poveste.
A.N.: –Nu, evident. Pe de altă parte, vă rog să observaţi, în alte
ţări se fac referendumuri, că până la urmă este vorba de un referendum,
la câteva luni.
Dar eu vreau să
spun că este evident
faptul, şi dvs. simţiţi la fel
ca mine, sunt convins,
între momentul ’96 am
simţit o anumită stare de
spirit, care a însemnat un
anumit mod de raportare
la forţele politice, şi anul
2000, distanţa este
enormă. Într-o perioadă de tranziţie, când lucrurile se schimbă atât de
tare, uitaţi-vă chiar la relaţiile dintre partidele de la putere. Putem să
aşteptăm toată această perioadă, aşteptăm să ajungem la nivelul zero
ca să facem aceste alegeri, sau căutăm o soluţie înţeleaptă.
Gh.A.N.: –Aş reveni la dorinţa actualei puteri de alegeri
anticipate. Dar după ce iau legătura, unde vă așteaptâ încă o întrebare.
Vă rog. Bună seara!
Călin: –Bună seara!
Gh.A.N.: –Domnul Călin, am înţeles…
Călin: –Pentru domnul Adrian Năstase. Domnule Adrian Năstase,
de ce PDSR-ul nu este de acord cu alegerile individuale pe liste…
Gh.A.N.:–Uninominale.
Călin: –Uninominale. Fiindcă noi am păţit în judeţ, am ales noi
PDSR-ul, actualul vicepreşedinte al PDSR-ului, respectiv vicepreşedinte
la judeţ, era pe locul douăzeci şi nu ştiu cât, şi acum conduce judeţul.
Înțeleg dacă ar fi un intelectual de frunte, că avem în judeţ, dar nu cred
că este cazul cu dânsul. Al doilea lucru, aş pune o întrebare din pură
348
curiozitate. Domnul Dan Iosif, cum a ajuns din nou consilier la PDSR, că
a cheltuit săracul bani deși era independent în campanie. Acum am
înţeles că e iar în PDSR în primii conducători. M-ar interesa cum racolaţi
membrii din conducere. Vă mulţumesc.
Gh.A.N.: –Bună seara.
A.N.: –În ceea ce priveşte prima întrebare aveţi foarte multă
dreptate. Dar sunt două chestiuni care sunt oarecum distincte. Vreau să
vă spun că alegerile uninominale vor trebui să reprezinte pentru noi un
obiectiv probabil pentru alegerile din anul 2000 sau 2004 şi am să vă
spun de ce. Ele funcţionează foarte bine într-un sistem unde există
numai două sau trei partide. Gândiţi-vă că ar trebui să împărţim practic
ţara nu în 41 de circumscripţii electorale ci în 343 pentru Camera
Deputaţilor şi alte 143 pentru Senat, care ar fi diferite. Nu vorbesc de
costuri, de dificultatea de a face decupajele, pentru că aici intervin nişte
elemente politice, vă daţi seama că cine face decupajele poate să
obţină un câştig de 20-30% faţă de ceea ce reprezintă eşantionul
normal. Dar problema este următoarea, că s-ar putea să avem în
Parlament reprezentanţii a 50-60 de partide, pentru că la nivel individual
pot să fie oameni foarte buni, aleşi pe tot felul de liste la diferite partide
şi atunci lipsa de eficienţă a guvernului ar fi şi mai mare. Pentru că ar
trebui ca aceste 50-60 de partide să construiască alianţe între ele, în
plus Parlamentul ar deveni în aceste condiţii, în mod categoric, o sumă
de lobby-uri, de reprezentanţi ai unor grupuri de interese, de aceea daţi-
mi voie să cred că, dincolo de faptul că aveţi dreptate şi că partidele
până la urmă trebuie să se orienteze mai bine pentru cei pe care îi pun
pe liste şi aici vă dau dreptate, pentru acest moment ar fi greu să facem
alegeri uninominale, în măsura în care reuşim să reducem numărul de
partide, să ajungem la un număr, ştiu eu, rezonabil de partide care să
candideze, atunci alegerile uninominale ar putea să fie acceptate. Deci
eu aş vedea alegerile uninominale ca o fază ulterioară. În ceea ce
priveşte a doua întrebare vreau să vă spun că dl. Dan Iosif nu este în
conducerea PDSR-ului…
Gh.A.N.: –Consilier PDSR.
A.N.: –Nu, nu este nici consilier PDSR, nu ştiu dacă este membru
al PDSR-ului, este la biroul parlamentar al domnului preşedinte Ion
Iliescu pentru raţiunile pe care le cunoaşteţi, este un om care a avut un
rol important în revoluţie, a lucrat la Cotroceni cu dl. Ion Iliescu şi îl ajută
în calitatea de consilier pentru biroul parlamentar pe care dl. preşedinte
349
Ion Iliescu, în calitate de senator de Bucureşti, îl are la Bucureşti. Dar dl.
Dan Iosif n-are nici un fel de rol în ceea ce priveşte conducerea
partidului.
Gh.A.N.: –Eu aş fi mai deschis. Aş spune că i-aţi dat şi domnului
Dan Iosif de o pâine, că era ruşinos ca un asemenea om să n-aibă nici
un serviciu. Dan Iosif a spus treaba asta.
A.N.: –Mie mi se pare absolut corect acest lucru şi mi se pare că
dl. preşedinte Ion Iliescu a procedat corect, ar fi fost absolut jenant ca
un om care, ne place sau nu, dincolo de faptul că are o fire, să spunem,
mai spectaculoasă, mai aparte, chiar faptul că a candidat împotriva
candidaţilor noştri, aici la Focşani, dovedeşte acest lucru, şi ştiţi bine
această chestiune. Dar vă repet, nu este în conducerea PDSR-ului.
Gh.A.N.: –Mai avem un telefon, bună seara.
Cetățean: –Alo, bună seara, mă scuzaţi că vă deranjez. Bună
seara domnule Adrian Năstase, am şi eu o întrebare pentru dvs. Până
acum am auzit despre reformă, despre tot felul din astea. Dar dvs.,
adică nu dvs. ca persoană, dvs. reprezentaţi un partid, aveţi o formulă
viabilă pentru continuarea reformei, că bineînţeles, această reformă
trebuie continuată. Deci asta este una dintre întrebări. Şi a doua
întrebare e aşa, mai pentru judeţul nostru. Nu vi se pare totuşi că pierde
foarte mulţi alegători împingând în faţă anumite persoane din acest
judeţ care nu prea avem încredere în ei?
A.N.: –Vă mulţumesc. Am să încerc să vă răspund rapid. Sigur,
mi-ar fi foarte uşor să spun că avem un program alternativ, avem nişte
strategii construite în urma consultării unui număr important de experţi,
şi probabil că o să mă credeţi pentru că avem suficientă experienţă
pentru a construi asemenea programe. Dar foarte simplu am să vă spun
că noi dorim, în măsura în care vom avea un cuvânt de spus în viitor la
guvernare, să acordăm din nou importanţă agriculturii. România în mod
categoric are resurse în acest domeniu, considerăm că s-a făcut o
politică proastă în ultima vreme în acest domeniu. De asemenea,
considerăm că este important să revedem politica noastră în domeniul
turismului, credem că este extrem de important să acordăm atenţie
infrastructurii, să vedem în ceea ce priveşte industria, felul în care
putem să restructurăm întreprinderile căutând în paralel locuri de
muncă…
Gh.A.N.: –Scuzaţi-mă că vă întrerup. Domnii din actuala putere
au zis aşa: Vă dăm câte 50000 pentru copii! Şi au câştigat alegerile.
350
Oameni asta aşteaptă, domnule vicepreşedinte. Dvs. ce daţi ca să
câştigaţi ?
A.N.: –Nu, noi, îmi pare rău s-o spun încă o dată, nu vrem să
facem politică în acest mod. Puteam s-o facem şi în ’96, am pierdut fără
îndoială pe greşelile noastre, pe care ni le asumăm, credem însă că
această formulă care iată a creat toată această stare de nemulţumire
extraordinară, promisiunile acelea care n-au fost onorate ne arată că
politica făcută în acest mod…
Gh.A.N.: –Totuşi poporul asta vrea.
A.N.: –Nu ştiu…
Gh.A.N.: –O găleată de mălai în plus, o halcă de carne…
A.N.: –Vrea nu imaginea sau promisiunea unei găleţi de mălai,
vrea chiar acea găleată de mălai.
Gh.A.N.: –Din nefericire asta e.
A.N.: –Deci noi ne propunem ca prin acţiuni responsabile să
facem ca economia noastră să crească cu cât poate ea să crească, nu
să scadă, ceea ce noi am reuşit din ’93 până în ’96, asta e. Trebuie să
reafirm acest lucru. Economia a crescut în permanenţă, nu cu foarte
mult, nu cu cât aşteptau oamenii, dar cel puţin nu am scăzut într-un an
cu 10%. Deci asta vreau eu să subliniez. Noi ne propunem nişte formule
graduale, am vorbit de agricultură, m-am referit la industrie unde eu nu
cred că această soluţie a privatizării, prăduirea de fapt a industriei este
un răspuns.
Gh.A.N.: –Avem încă un telefon, bună seara.
Ionel Lazăr: –Alo, bună seara, Ionel Lazăr mă numesc, salutări
domnului Adrian Năstase din partea telespectatorilor. Văd că s-a înroşit
telefonul. Vreau să vă pun o întrebare: cum vede PDSR-ul problema
retrocedării terenurilor, caselor naţionalizate, deci în paranteză, bunurile
care au aparţinut bunicilor, străbunicilor noştri. Deci problema se referă
poate şi la Legea 18. Adică s-a vrut să se dea tot cu adevărat, sau
numai jumătate, deci asta ar fi a doua întrebare, şi dacă mi-aţi da voie la
un punct de vedere scurt domnule Adrian Năstase, dacă dvs. aţi avea o
avere micuţă acolo, sau mare, nu mă interesează, aşa, ca principiu,
dvs. o lăsaţi nepoţilor sau fiilor. Nu risc să zic că aţi trecut pe lumea
cealaltă şi ca un făcut vă întoarceţi înapoi şi trebuie să vă luaţi ce e al
dvs. În momentul acela vedeţi că aveţi casa naţionalizată, este în altă
parte, sau pământul nu s-a dat tot şi toate celelalte. Deci ăsta a fost un
mic comentariu şi poate puteţi să punctaţi dvs. pe chestia asta, cred că
351
multe chestii s-au întâmplat din cauza asta, din cauza asta eu zic că nu
aţi ieşit la alegeri, bineînţeles, aţi fost comparaţi cu Partidul Comunist
sau nu, s-au supărat mai ales ţăranii, chiar dacă au votat, s-au supărat
pe Legea asta 18. Deci lor, dacă li se dădea tot pământul, cred că eraţi
în continuare la fel şi încă ceva. Uitaţi, tatăl meu, în prima fază a fost cu
dl. Iliescu şi când a auzit să se dea 5000 de metri pătraţi, a zis nu, ăştia
sunt comunişti. Înţelegeţi deci reacţia poporului. Cred că la fel ca tata ar
fi mai mulţi.
Gh.A.N.: –Vă mulţumesc, bună seara. Vedeţi, omul vrea o
găleată de mălai, concret.
A.N.: –Nu, problema este dacă unul ia o
găleată de mălai şi alţii 100 nu iau nimic. Daţi-mi
voie să răspund întâi la întrebarea anterioară, n-
aş vrea să se creadă că am evitat-o. Punctul
nostru de vedere este de a lăsa organizaţiilor
locale dreptul de a se organiza astfel încât să-şi
găsească echilibrul şi pornind de la loialitatea în
partid, să-şi găsească şi formele de performanţă.
Ca să spun mai direct, noi am încercat în câteva
rânduri să intervenim de la centru şi să spunem, iată, omul acesta e mai
bun, omul acesta e mai bun, de obicei am greşit. Chiar dacă în cadrul
organizaţiilor noastre uneori au fost nişte oameni în faţă care au creat
anumite probleme, cu timpul ei s-au cernut şi conducerea până la urmă
a ajuns la un nivel de stabilitate. Este ceea ce cred că se va întâmpla,
dacă nu s-a întâmplat încă şi aici la Vrancea. Dar sigur că până la urmă
pot să intervină şi nişte subiectivităţi pe care eu, venind mai rar aici la
Focşani, nu pot totuşi să le apreciez suficient de bine. Dar dvs. veţi
reuşi, devenind eventual membru al PDSR-ului şi încercând să
influenţaţi deciziile din interior, să faceţi în aşa fel încât la vârf, în
organizaţia judeţeană, să ajungă numai oameni de calitate. În legătură
cu întrebarea următoare…
Gh.A.N.: –Restitutio in integrum…
A.N.: –Restitutio in integrum… Problema este foarte delicată. Noi
am putea să discutăm foarte mult, să vă spun, să discutăm dacă dreptul
de proprietate face parte din drepturile naturale, drepturile omului sau
este, până la urmă, sau proprietatea are, de fapt, o funcţie socială, şi
asigură un anumit echilibru între individ şi comunitate. Sigur că lucrurile
pot fi privite din două unghiuri. Cel pe care l-aţi prezentat este valabil şi
352
el este dureros pentru un anumit segment de oameni, dar există din
păcate şi un alt unghi care vine din partea celor care n-au avut bunici cu
pământ şi case, din partea celor care au lucrat pe terenurile CAP-urilor
de la 16 ani, pe nişte terenuri pe care părinţii lor nu le-au avut şi nu le-
au adus la cooperativizare şi care după 30 de ani de muncă s-au trezit
că nu au absolut nimic, iar ceilalţi care vin din nu ştiu ce ţări exotice, vin
şi cer nu ştiu câte zeci de hectare.
Eu cred că noi va trebui să privim cu echilibru această problemă,
nu cu ranchiună şi în orice caz, încercând. Dvs. aţi vorbit despre acei
5000 de metri, dar acei 5000 de metri au fost într-o primă fază. În clipa
de faţă noi avem 6 milioane de proprietari de terenuri agricole pe 9
milioane de hectare. Ceea ce înseamnă că în medie fiecare proprietar
are un hectar şi jumătate. Ca să dăm acum până la 50 de hectare ar
trebui ori să luăm de la cei de aici ori să ne extindem, ştiu eu, în
Ucraina, în Bulgaria, ca să mai luăm nişte teren. Sau să distrugem
fermele astea de care vorbeam înainte. Deci se poate face viticultură
modernă pe jumătate de hectar? Eu vreau să vă spun; am mers şi eu în
Franţa, am văzut şi eu cum se fac aceste lucruri, există suprafeţe foarte
mari. De ce ? Eu înţeleg că trebuie pentru unii dintre oamenii care
aveau drepturile acestea să se dea eventuale acţiuni într-o fermă
performantă. Dar să le facem bucăţi şi fiecare să-şi cumpere câte un
tractor ca să are un hectar şi jumătate mi se pare aberant.
Gh.A.N.: –Dar cu ce ?
A.N.: –Şi mai ales că nu ar fi cu ce să se facă. În ceea ce priveşte
celelalte proprietăţi, sigur că în alte ţări s-a ales calea despăgubirilor
prin acţiuni, poate că şi la noi această chestiune ar duce la acţiuni de la
FPS-urile lor, cum se numeau acolo. Este o problemă în care, şi pentru
cei care au avut, ştiu eu, mici magazine sau mici proprietăţi, chestiunea,
fără îndoială, că nu este complet definitivată şi vor mai fi nişte soluţii,
dar eu vă rog să încercaţi să priviţi nu numai din unghiul dvs. de vedere,
să vedeţi că de fapt cei mai mulţi sunt în partea cealaltă şi că şi ei au
dreptul, până la urmă la o soluţie înţeleaptă din partea statului.
Gh.A.N.: –Aţi spus că aţi lăsat după guvernarea partidului
dumneavoastră 6 milioane de proprietari de terenuri. Mai ţineţi minte
câţi proprietari de SRL-uri aţi lăsat ? Puteţi comenta care e starea lor
astăzi ?
A.N.: –Deci erau aproximativ 600.000 dintre care 300.000 au dat
deja faliment, poate chiar mai mult. Dar pot să mai spun ceva, cu tipul
353
de proprietate am lăsat pentru proprietarii agricoli cam 66% şi într-un an
şi jumătate nu au crescut, deci nu s-au mai dat titluri de proprietate
decât un procent şi jumătate, două procente, ceea ce dovedeşte clar
blocarea acordării acestor titluri de proprietate pentru a se face
reevaluări pentru o clientelă politică, trebuie să spun acest lucru, pentru
unii dintre oamenii mai apropiaţi, domnului Vasile Lupu sau nu ştiu care
dintre liderii politici de la PNŢCD.
Gh.A.N.: –Pentru că timpul se apropie de sfârşit, aş vrea să vă
anunţ că mi se pare cea mai interesantă întrebare a domnului
Ciumacenco, acea referitoare la variantele şi de continuarea reformei,
mi se pare că este un domn care se ocupă în mod de deosebit şi de
interes general şi îl declar câştigătorul volumului Lucian Blaga-Opera
poetică şi-l rog să vină mâine dimineaţă la ora 10 să-l ridice. Iar pe dvs.
vă rog în continuare, ca specialist în politică externă, să comentaţi puţin
decizia ce a avut loc de a trimite armata în Irak, ba unii chiar au şi ajuns
pe altă linie, de alt spectru politic şi consecinţele care ar paşte România
pentru toată această uşurătate de a ne exprima în materie de politică
externă vizavi de conflictul irakian.
A.N.: –O ţară cum este România nu poate să se apere eficient
decât prin principii şi reguli de drept. Dreptul internaţional este principala
pavăză a unei ţări cum este România, nu armatele, nu forţa militară în
mod evident. De aceea noi va trebui în continuare să facem o politică
externă către toate azimutele. Am însă un an de zile numai ca să facem
parte din fotografii de familie şi am pierdut cam toate meciurile
internaţionale în politica externă. Acest lucru s-a văzut. Avem o anumită
doză de servilism în politica externă care este dăunătoare şi care face
rău şi sentimentului de demnitate naţională. S-a văzut acest lucru şi în
felul în care a fost atacată problema Irakului, în problema crizei din
Golful Persic.
Gh.A.N.: –Aţi primit vreo scrisoare de la Preşedinţie?
A.N.: –Fără îndoială, iar după aceea s-a revenit, s-a retras, ceea
ce dovedeşte că nu s-au făcut evaluările corecte, s-a dorit într-un mod
servil să se intervină pe o anumită linie şi cred că s-a greşit.
Gh.A.N.: –Ambasada din România din Irak a avut şi o altă reacţie
decât cea cunoscută?
A.N.: –Eu cunosc bine ambasada Irakului, l-am întâlnit pe
ambasadorul irakian în ’90-’91, în vremea când eram ministru de
externe, iar România avea preşedinţia Consiliului de Securitate. În
354
problema Golfului în special, rezoluţiile au fost adoptate sub conducerea
României şi noi am avut un rol extrem de important. Dar atunci Irakul
era un stat agresor. El ocupase Kuweitul şi era necesar ca Irakul să se
retragă de pe aceste teritorii. Din acest punct de vedere atitudinea a fost
foarte clară, deşi noi pierdeam aproape 2 miliarde de dolari, erau
aproape 2000 de muncitori care erau în clipa aceea în Irak şi care au
trebuit să fie repatriaţi şi pierdeam o mulţime de proiecte pentru viitor.
Gh.A.N.: –Şi acum ?
A.N.: –Acum, din păcate, posibilitatea de a avea după încetarea
embargoului o relaţie constructivă…
Gh.A.N.: –Exista această relaţie…
A.N.: –Există cu o țară care va fi foarte importantă după
embargou, pentru că acolo se vor îndrepta o mulțime de capitaluri
pentru reconstrucție. Ori, noi aveam tot interesul ca pentru perioada
aceea, care o să fie peste un an sau pentru doi, să ne menținem o
anumită preferință în relația pe care am construit-o cu greutate,
respectând interesele noastre, să spunem, de integrare euro-atlantică și
acționând inteligent la Consiliul de Securitate, dar menținând în același
timp o relație corectă cu Irakul. Dar politica de acum nu ne aduce o
politică de concesii permanente, nu ne-a adus nici un fel de avantaj și
cred că în continuare nu ne va aduce avantaje.
Gh.A.N.: –O întrebare finală, relaxantă. Domnule prim-
vicepreședinte, mai scoateți un volum cu anecdote parlamentare ?
A.N.: –Nu, situaţia este foarte tristă acum, deşi poate că dl. Ion
Diaconescu ar trebui să scoată un volum de umor parlamentar.
Gh.A.N.: –În speranţa că vă vom mai avea printre noi în Vrancea,
îmi permiteţi stimaţi telespectatori să mulţumesc domnului prim-
vicepreşedinte al PDSR din România, şi vicepreşedinte al Camerei
Deputaţilor pentru amabilitatea pe care a avut-o faţă de noi. În acelaşi
timp vă doresc o seară plăcută în continuare la studioul de televiziune
din Focşani. Bună seara!
355
Interviu cu Pr. Ionel Ene la emisiunea
Voci din tunelul tranziţiei la S.T.F.
Gheorghe Andrei Neagu: –Stimaţi telespectatori, iată-ne din nou
împreună la Voci din tunelul tranziţiei. Pentru că suntem a două zi după
Paşti, permiteţi-mi să vă spun Cristos a înviat!
Şi pentru că este o
sărbătoare deosebită a creş-
tinătăţii şi a românilor, am
invitat în această seară pe
părintele protopop al Proto-
ieriei Focşani, Ionel Ene. În
seara aceasta nu ne propu-
nem să facem o discuţie
despre sărbătoarea pascală, sau sărbătoarea Paştelui, nu ştiu dacă
este bine să spun sărbătoare pascală…
Pr.Ionel Ene: –Este bine zis.
Gh.A.N.: –Pentru că am înţeles că de regulă catolicii folosesc
pascal. Şi la creştinii ortodocşi…
Pr.I.E.: –…este aceeaşi exprimare pascală.
Gh.A.N.: –Pentru că dvs. aţi explicat pe îndelete şi în biserică şi
pe alte posturi de televiziune semnificaţia Paştelui nu vrem să reținem
telespectatorii, cel puţin pe ai mei, cu intervenţii despre această
semnificaţie. Astă seară am vrea să abordăm puţin o temă mai ciudată,
mai aparte. Am dori să vedem care sunt ecourile bisericii vrâncene şi
ale sfinţilor părinţi care sunt colegii dvs., vizavi de ceea ce s-a întâmplat
mai recent, sunt deja vreo 3 săptămâni, de la chemarea Î.P.S.
Arhiepiscop Anania de a participa la viaţa politică. Sunteţi pregătit să
participaţi la viaţa politică ?
Pr.I.E.: –Noi, de fapt, pregătiţi nu suntem niciodată, pentru nimic.
Totdeauna trebuie să ne pregătim pentru toate cele.
Gh.A.N.: –V-am întrebat pentru că ei zic că sunt pregătiţi când
participă la viaţa politică.
Pr.I.E.: –Nu, nici vorbă, noi nu suntem pregătiţi aşa cum de altfel
nu am fost pregătiţi nici pentru perioada care a urmat după ’89, fiindcă
oarecum biserica a fost găsită descoperită, în sensul că pe de o parte în
356
sistemul trecut a avut nişte îngrădiri, şi aceste îngrădiri i-au conturat un
profil şi profilul acesta care s-a conturat în epoca trecută va fi foarte
greu de schimbat şi de făcut în aşa fel…
Gh.A.N.: –În ce-au constat îngrădirile de până în ’89 ?
Pr.I.E.: –Să vă dau un exemplu, vreţi, nu ? De exemplu cartea de
rugăciune care trebuia să ajungă pe masa fiecărui credincios se tipărea
într-un tiraj atât de mic încât astăzi, când auzi aşa, la un popor de 18
milioane şi mai bine de ortodocşi, se tipăreau 3000 de exemplare la 2-3
ani. Deci nu dădeau voie să se tipărească cărţi ca să fie la îndemâna
credincioşilor, nici cărţile de rugăciune şi nici cărţile de învăţătură.
Gh.A.N.: –În sensul acesta într-adevăr e evident…
Pr.I.E.: –Şi atunci este normal, pentru că omul a trebuit, dacă n-a
luat legătura cu biserica, cu preotul, el n-a avut cum să cunoască nici
învăţătura şi n-a ştiut nici cum să se roage.
Gh.A.N.: –Dar cred că era suplinită această îngrădire prin
participarea la slujbele pe care le ţineaţi în număr mare al credincioşilor.
Eu am asistat la nopţile de înviere ale anilor de dinainte de ’89, unde era
un puhoi de lume.
Pr.I.E.: –Din nefericire, prezenţa era uneori din anumite
segmente, adică au fost copii şi oameni în vârstă, pentru că ceilalţi care
erau într-un serviciu şi aveau şi anumite răspunderi erau şi urmăriţi. Şi
atunci nu întotdeauna reuşeau.
Gh.A.N.: –O să vă contrazic, îmi aduc aminte, circula chiar o
variantă că la mănăstirea Agapia, un credincios dus acolo ca să fie ferit
de ochii judeţenei de partid,
când să aprindă lumânarea a
spus: să trăiţi tovarăşe prim
secretar! că dăduse chiar peste
primul secretar. Deci nu era
chiar o glumă, ci era un lucru
real şi în mod conştient, o bună
parte chiar şi din activişti se
duceau în mănăstiri şi ştiu că
erau chiar bine primiţi, şi aveau
relaţii foarte bune…
Pr.I.E.: –Vedeţi, noi facem deosebire, şi mai ales acum e posibil
să facem o deosebire tranşantă între simplul spectator la slujbă şi între
un participant activ şi trăitor al slujbei. Eu cred că participarea era mai
357
mult festivă şi de conjunctură sau în virtutea unui obicei şi mai puţin ca o
cerinţă, ştiu eu, ca o…
Gh.A.N.: –V-aş contrazice aici, părinte, pentru că acolo nu era
elementul festiv, dar acum este elementul festiv. La ora actuală nu se
întâmplă nici un fenomen mai deosebit, de la o sfinţire de bibliotecă la o
deschidere de magazin, fără să fie prezentă preoţimea. Abia acum e
fast mare. Atunci mergeau pe furiş, ați zis: în virtutea unui obicei, dar
acel obicei nu era un gând spre credință?
Pr.I.E.: –Noi va trebui să înţelegem că nu îl socotim fast, pentru
că noi n-am fost obişnuiţi cu această normalitate, pentru că oamenii, au
fost… 50 de ani ei n-au avut conştiinţa că orice lucru pe care-l încep
trebuie să înceapă cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Şi atunci când
încep acum un lucru, sau când deschid o instituţie sau când fac ceva vin
şi invită un preot, pe de o parte, nu îl invită pentru că ei fac un obicei, şi
de multe ori devalorizează actul în sine, pentru că după aceea ei se
găsesc şi se trec foarte uşor de la o prezenţă serioasă, spirituală, cu
profunde implicaţii ale divinităţii în momentul respectiv şi în instituţia
respectivă, se trece foarte uşor la alte momente mai puţin ortodoxe, să
le spun aşa, iar pe de altă parte, va trebui să înţelegem că uneori,
biserica, din cauză că nu-i percepută ca atare, pentru că vedeţi dvs.,
spuneţi că e o festivitate, pentru cel care deschide un restaurant, sau
pentru cel care deschide o bibliotecă, poate că este o festivitate, dar
pentru biserică este o datorie să fie prezentă şi să binecuvânteze
începutul.
Gh.A.N.: –Am înţeles.
Pr.I.E.: –Şi atunci, dacă ea este percepută ca o festivitate, este
treaba acelui care o percepe. Biserica trebuie în schimb să răspundă
oricărei chemări. De aceea spun că noi nu suntem, n-am fost pregătiţi
pentru faptul că aceste îngrădiri au mers mai departe şi eu vreau să vă
mai dau un exemplu de îngrădire. De exemplu noi eram obligaţi să
vorbim nu mai mult de 10 minute oamenilor. N-aveam voie să vorbim
mai mult de 10 minute oamenilor. Începând…
Gh.A.N.: –Orice cuvântare la sfârşitul slujbei.
Pr.I.E.: –Predica preotului nu trebuia să depăşească 10 minute.
Gh.A.N.: –Şi respectaţi…?
Pr.I.E.: –Au fost cam trei categorii: unii care-au respectat-o, alţii
care au ignorat-o şi unii care din cauza aceasta n-au mai vorbit deloc.
358
Gh.A.N.: –Dar cred că nu e cazul să vorbim mai mult de 10
minute, pentru că trăim într-un secol al vitezei şi biserica trebuie să se
adapteze la a spune în 10 minute, punctual, un lucru foarte bine definit.
Pr.I.E.: –Acum, cum să spun eu, poate aveţi dreptate, pe de o
parte. Dar pe de altă parte gândiţi-vă că, spre exemplu, eu am copii la
mărturisit. Eu ca să pot să le spun copiilor acelora ceva, chiar dacă
acum fac religie, eu nu pot să le spun în 10 minute cine ştie ce lucru,
nu? Şi atunci unii sunt poate mai grei de cap, şi până mă încălzesc,
încep să le spun mai bine… Adică, în 10 minute nu întotdeauna omul
poate să transmită ceva. Or, când vrei să transmiţi ceva nu ţii cont de
timp ci ţii cont de ideea care vrei s-o transmiţi.
Gh.A.N.: –Aş vrea, înainte de a continua discuţia să-mi acordaţi
circumstanţe şi iertare dacă greşesc pentru că eu, mă fac avocatul nu al
propriei mele conştiinţe ci al unor întrebări care le-am auzit în societatea
civilă şi care pe trebuie să vi le pun dvs. pentru a dezamorsa acest
lucru. Revenind la întrebarea iniţială cu pregătirea de a intra dvs. în
politică, credeţi că, aţi spus că sunteţi nepregătiţi să intraţi în politică.
Sub ce aspect sunteţi nepregătiţi ?
Pr.I.E.: –Întâi de toate nu suntem pregătiţi pentru că oamenii nu
vor percepe ca atare o intrare a bisericii în politică. Apoi eu cred că nici
nu este un lucru prea bun, binevenit ca biserica să facă politică. Şi când
spun lucrul acesta mă gândesc întâi să vă spun de ce. Nu este bine
pentru că, gândiţi-vă, eu să spun că aş împărtăşi ideile unui partid,
automat eu în clipa în care păstoresc o parohie în care sunt membri de
fel şi fel de partide, unii care nu sunt în partidul lor ar avea aversiune
faţă de mine. Pentru că noi nu suntem deocamdată pregătiţi, eu cred,
clasa politică românească nu e pregătită ca să trăiască o politică
degajată.
Gh.A.N.: –Credeţi că există undeva în lume o asemenea
implicare a bisericii ?
Pr.I.E.: –Biserica, vedeţi, în lumea de afară e implicată altfel şi o
să vă explic cum. Deci, eu aş vrea să spun aşa, biserica nu face
politică, bisericii nu-i este indiferentă politica, biserica nu trebuie să facă
politică, dar biserica, până la urmă, trebuie să ia atitudine şi să dea
mărturie faţă de politică.
Gh.A.N.: –Ca orice instituţie…
Pr.I.E.: –Deci ea trebuie să ia atitudine şi să dea mărturie…
359
Gh.A.N.: –Şi armata ar trebui să ia atitudine, şi alte servicii de
mare amploare, trebuie să ia atitudine faţă de erorile sau primejdiile pe
care le practică un guvern politicianist…
Pr.I.E.: –Şi atunci eu cred că de fapt, intervenţia Înalt Prea
Sfinţitului Anania de la Cluj este o atenţionare, este de fapt un semnal
de alarmă pe care l-a tras clasei politice, să spună: dacă dvs. vă este
indiferentă biserica, pentru că dacă ar fi să analizăm toată clasa politică
şi majoritatea reprezentanţilor ei sunt cei care împărtăşesc credinţa
creştin-ortodoxă. Şi atunci noi ne simţim trădaţi pentru faptul că cei care
nu sunt creştin-ortodocşi…
Gh.A.N.: –Ce elemente aveţi ca să vă simţiţi trădaţi, ce primejdii
concrete ?
Pr.I.E.: –Întâi de toate, haideţi să o luăm cu invazia de la ’90
încoace a cultelor neoprotestante şi sectare. Adică statul ateu comunist
a ştiut mai bine să-şi apere valorile naţionale. Deşi le îngrădea.
Gh.A.N.: –O acuzaţie şi o remarcă foarte gravă.
Pr.I.E.: –Deci el îngrădea activitatea cultului şi cu toate acestea
într-un fel, dar nu erau…
Gh.A.N.: –Proteja valoarea bisericii ca atare, ca instituţie.
Pr.I.E.: –O proteja, ştiţi, mai mult ca să poată s-o ţină în
subordine.
Gh.A.N.: –S-o supravegheze.
Pr.I.E.: –S-o supravegheze, nu dintr-o trăire sau dintr-o dorinţă
sinceră, internă. O proteja ca să poate să o aibă mai la îndemână. Şi
atunci, în vechiul regim biserica…
Gh.A.N.: –Nu era loc de prozelitism.
Pr.I.E.: –Vedeţi, în nici un tratat internaţional nu există cuvântul
prozelitism adoptat, sau acceptat. Nu. Toate tratatele internaţionale,
între culte, între biserici, vor să înlăture prozelitismul. Din nefericire, deşi
este condamnat de toate tratatele internaţionale, el se face pe scară
largă în România.
Gh.A.N.: –Eu îmi cer scuze că o să continui, dar ce a zis despre
prozelitismul prezent ? Cu ce pune în primejdie ortodoxia românească ?
Pr.I.E.: –Păi, vă spuneam întâi de toate că biserica şi creştinii în
general n-au avut o şcoală ca să îşi cunoască valoarea lor, valoarea
sufletului lor, modului lor de a fi pentru că…
Gh.A.N.: –Cea tradiţională, strămoşească…
360
Pr.I.E.: –A tradiţiei
strămoşeşti, ei nu-şi cunosc
tradiţia lor. Nu-şi cunosc
datoriile pe care le au faţă de
sufletele lor. Şi atunci cei care
s-au născut în istorie de 50 de
ani, de 40 de ani, de 20 de
ani, care s-au născut în alte
contexte istorice şi geografice,
în alte condiţii politice, vin acum şi vor – noi aşa percepem – vor de fapt
să distrugă un mod de a fi al românilor de 2000 de ani.
Gh.A.N.: –Păi să vă întreb că unii spun; domnule, eu dacă sunt
protestant, tot cred în Dumnezeu.
Nu e nicio problemă, şi nu pun cu nimic în pericol existenţa
naţională a neamului românesc, pentru că nu vin exprimând dorinţa unei
naţiuni, ci cu un crez. Naţiunea poate să rămână intactă, Olanda e
protestantă, şi a rămas Olanda.
Pr.I.E.: –Deci eu cred că aici trebuie să nuanţăm cumva lucrurile,
pentru că, spre exemplu, pe globul pământesc sunt foarte mulţi care nu
sunt creştini, şi noi aşa vrem dacă vreţi să faceţi misiune, nu faceţi între
creştini care au auzit de Dumnezeu şi care-l respectă pe Dumnezeu…
Gh.A.N.: –Şi care se află în areal religios bine definit.
Pr.I.E.: –Adică dacă noi nu putem să înţelegem că Dumnezeu,
cum îl înţelegeţi voi, că voi îl înţelegeţi de 20 de ani sau de 200 de ani,
sau de la 1517, când s-a născut Luther, cu dorinţa lui de a dărâma
biserica catolică. El a vrut o reformă sinceră, dar nu a ştiut unde să se
întoarcă, nu ? Deci de aproape 500 de ani, dacă s-a născut de la unul,
5000 de fracţiuni creştine, 5000 de modalităţi de a-l înţelege pe
Dumnezeu, şi dacă noi de 2000 de ani noi îl înţelegem la fel şi noi vrem
să ne păstrăm acest mod de a fi,
modus vivendi al nostru, atunci de
ce ne spuneţi nouă că noi suntem…
Eu m-am întâlnit cu un tânăr
şi a spus: Aveţi ceva, că eu vreau
să-i scot pe aceşti oameni din
mocirlă. Vedeţi, ei consideră că noi
trăim într-o mocirlă. Şi-i adevărat
poate, într-un fel, pentru că noi dacă
361
n-am avut carte de rugăciune, dacă n-am avut carte de învăţătură, noi
n-am ştiut întru totul care este datoria noastră faţă de suflet. Dar aşa l-
am perceput noi pe Dumnezeu dintotdeauna. Şi atunci venind în
mijlocul nostru şi împărţindu-ne, noi spunem: nu biserica este în pericol,
pentru că biserica va trece prin toate perioadele şi toate modificările
societăţii. Că din epoca primitivă şi până acum biserica a trecut prin
toate societăţile şi prin toate transformările societăţii şi e aceeaşi.
Gh.A.N.: –Şi atunci cum rămâne cu preceptul biblic, acela în care
dacă te-a lovit cineva pe un obraz, îi întorci obrazul celălalt ?
Pr.I.E.: –N-are nimic de-a face asta cu obligaţia noastră de a ne
păstra sufletul.
Gh.A.N.: –Aceşti sectanţi când vin, practic lovesc în obrazul
bisericii noastre. Biserica noastră îi întoarce obrazul celălalt, spre a fi
lovit?
Pr.I.E.: –Nu, nici vorbă. Noi nu…
Gh.A.N.: –Dar nu încălcaţi un precept ?
Pr.I.E.: –Nu, dar nu încălcăm un precept, pentru că, în definitiv,
aici ei nu vin să lovească să lovească un obraz al nostru, ci lovesc fiinţa
neamului nostru. Şi atunci, de fapt, neamul acesta trebuie să se
conştientizeze, pentru că nu-i pericol pentru biserică, biserica va fi, chiar
dacă ar fi uneori minoritară, dar haideţi să privim în afara noastră. Nu
vedeţi ? Toate mişcările sociale, sau toate neînţelegerile între etnii în
ultimă instanţă sunt plecate din diferendele religioase. Şi atunci nu
cumva din afară se urmăreşte ca în acest popor, în ultimă instanţă,
peste ani şi ani, când vom fi nu atât majoritari ca acum, să se întâmple
ceea ce s-a întâmplat în Israel. Israelul…
Gh.A.N.: –Sau în Irlanda.
Pr.I.E.: –Sau în Irlanda.
Gh.A.N.: –Catolicii şi protestanţii.
Pr.I.E.: –Dar eu am exemplul acesta între musulmani şi între
evrei. Musulmanii au cucerit Ţara Sfântă de pe la 634, şi au stăpânit-o
până în 1947. Până în 1947 evreii au început să cumpere pământ. Au
cumpărat pământ până când două treimi din suprafaţa ţării arabe care
era până atunci, a fost stăpânită de evrei. Şi în clipa aia au spus: De aici
încolo ia plecaţi voi, că noi suntem stăpâni.
Gh.A.N.: –Şi atunci venind la politic, faptul că se permite astăzi
străinilor să cumpere pământ, ba chiar există voci în PNŢCD, ca să se
362
dea pământ străinilor, nu cumva se va ajunge şi la noi la fel ? Şi asta o fi
încercat Preasfinţitul Anania să atenţioneze ?
Pr.I.E.: –Nu, aici pe Preasfinţitul l-a determinat altceva. Faptul că
în clasa politică au fost, din cel mult 500 de membri ai bisericii greco-
catolice sau biserica ortodoxă unită cu Roma, care s-a format într-un
context bine definit, au în Parlament câţiva reprezentanţi preoţi fiind şi
aceia au fost în stare să promoveze nişte legi în care statul să se
implice în treburile bisericii.
Gh.A.N.: –Există în Parlament preoţi greco-catolici ?
Pr.I.E.: –Cum să nu? Dar Moisil şi Boilă sunt preoţi catolici!
Gh.A.N.: –Nu ştiam, credeam că aparţin societăţi icivile.
Pr.I.E.: –Nici vorbă. Deci ei sunt preoţi catolici, greco-catolici.
Gh.A.N.: –Şi noi n-avem ortodocşi…
Pr.I.E.: –Noi n-avem. Noi am avut doi preoţi şi au plecat în
străinătate.
Gh.A.N.: –Care au fost ?
Pr.I.E.: –Ei. Nu-i reţin exact, dar tot din Cluj au fost. Dar noi am
mers pe ideea aceasta. Dom’le, noi totuşi avem reprezentanţi chiar care
sunt creştin-ortodocşi. Că în ultimă instanţă, dacă sunt români, şi dacă
sunt creştini ei trebuie să-şi apere valorile lor naţionale. Şi atunci, în loc
să-şi apere valorile bisericii şi valorile naţionale, ei au votat cu ceilalţi
care au implicat statul contrar uzanţelor, pentru că vedeţi că noi am
condamnat statul comunist ateu că s-a implicat în treburile bisericii şi a
îngrădit-o şi a distrus biserici şi a închis preoţi şi aşa mai departe.
Gh.A.N.: –Dar acum?
Pr.I.E.: –Dar acum e mai subtilă intervenţia. Acum e legiferată.
Adică până acum era ascunsă, nu ştia nimeni când, cum, cine semna
decretele, cine semna aprobările, dar acum ai legea. Şi statul îţi
clarifică…
Gh.A.N.: –Consideraţi că asta este o imixtiune în viaţa bisericii ca
instituţie şi că se încalcă principiile separării puterilor în stat ?
Pr.I.E.: –V-am spus, eu sunt convins că biserica are luciditatea
aceasta şi are răbdarea aceasta şi a atenţionat că nu este bine ca statul
să legifereze în problemele şi în viaţa ei.
Gh.A.N.: –Aţi pronunţat cuvântul răbdare. Se consideră de către
lumea filosofică că una din marile slăbiciuni ale bisericii ortodoxe este
răbdarea. Consideraţi că s-a ajuns la capătul răbdării ?
363
Pr.I.E.: –Nu, eu nu cred că s-a ajuns la capătul răbdării, eu cred
că totuşi, clasa politică va avea înţelepciunea necesară ca să-şi vadă de
treburile ei, că sunt extraordinar de multe treburi de pus la punct…
Gh.A.N.: –Speranţa dvs. este nobilă şi vă înnobilează existenţa şi
ca persoană şi ca instituţie ce o reprezentaţi. Dar spuneţi-mi cu
parlamentarii vrânceni, aţi avut vreo discuţie în acest sens?
Pr.I.E.: –Sincer să fiu, n-am…
Gh.A.N.: –V-au căutat ei în primul rând ?
Pr.I.E.: –Afară de o întâlnire pe care… m-am întâlnit la câteva
sfinţiri cu dl. Radu Mânea şi cu dl. Negrei, care este consilier
prezidenţial, în rest…
Gh.A.N.: –Bine, alea au fost sfinţiri, nu… Un moment festiv… Dar
să vă caute, de exemplu, unul dintre deputaţii din Parlament, senatorul
Paleologu, Sergiu Nicolaescu, nişte nume şi nişte reprezentanţi ai
spiritualităţii.
Paleologu este arhicunoscut ca o valoare a spiritului românesc,
Sergiu Nicolaescu la fel, de la ei aştept mai mult decât de la deputatul
vrâncean Radu Mânea. Să fi venit să fi stat de vorbă sau să vă fi dus şi
dvs. către ei şi să le fi spus nişte pericole pe care le intuiţi ca instituţie şi
să le pretindeţi acestor oameni, dacă se consideră fii ai neamului, să
apere interesele instituţiei bisericeşti ortodoxe.
Pr.I.E.: –Nu. N-au fost. Eu am avut o experienţă şi parcă m-am
vegheat şi am spus: aştept să se mai primenească şi să se mai schimbe
mentalitatea. Spre exemplu, am fost la cineva, la un astfel de demnitar
şi am făcut anticameră aproape o oră şi după aceea am spus să aştept,
că atunci când sunt anunţat – deci m-am anunţat că o să vin – deşi
aveam şi eu responsabilitatea unei instituţii şi aveam o problemă, şi
atunci aşteptând atât am spus, aştept ca atunci când voi fi anunţat şi
când o să vine la mine, cum eu nu-l ţin la uşă nici eu să nu fiu ţinut la
uşă. Aştept să treacă patru ani şi după aceea poate se schimbă
mentalitatea.
Gh.A.N.: –Atunci lucrurile sunt grave şi încerc să vă întreb dacă
n-ar trebui chiar să vă implicaţi mai mult decât a susţinut preasfinţitul
Anania ca un semnal de alarmă, pentru că dacă dvs., reprezentantul
unei instituţii importante din această parte de ţară sunteţi ţinut la uşă,
mai ales că aţi fost anunţat, vă daţi seama un biet amărât de alegător
care n-are poziţia socială, ce păţeşte acela şi când îi este ascultat păsul
şi oful ? Atunci nu credeţi că ar trebui să fiţi mai activ ?
364
Pr.I.E.: –Aş vrea două lucruri să mai spun aici. Faptul că eu am
mai avut o experienţă în anul 1989-1990. Eu am fost ales în consiliul,
Frontului…
Gh.A.N.: –CPUN-ul.
Pr.I.E.: –Da, în C.F.S.N. Şi am continuat şi în C.P.U.N. Şi eu am
acceptat atunci să fiu ales ca omul care a considerat că şi biserica să-şi
spună cuvântul şi păsul şi atunci când se iau hotărâri care ating viaţa
bisericii, cineva să spună da sau nu, sau e bine sau nu e bine. Şi atunci
am acceptat. Pe lângă, cum să spun, uneori eu vreau să fiu cavaler şi
vă spun că de multe ori când am fost în anturaje din acestea m-am
luptat să fiu cavaler. Adică să mă fac că nu observ coatele care se dau,
jignirile care se aduc, aşa: vine popa, sau nu ştiu ce…
Gh.A.N.: –Reacţia…
Pr.I.E.: –Reacţia grupurilor… Dar eu am zis…
Gh.A.N.: –Iată, revenim la vocea unuia destul de autorizat, a lui
Patapievici, care spune: iată o slăbiciune a bisericii. Credeţi că eleganţa
aceasta…
Pr.I.E.: –Eu nu cred că este slăbiciune. Eu cred că biserica are
un tipic al ei care nu trebuie să şi-l schimbe. Noi dacă ne-am schimba
tipicul nostru înseamnă că ne-am pierde identitatea. Noi suntem de
2000 de ani aceeaşi şi vom fi la fel.
Gh.A.N.: –Părinte, daţi-mi voie să vă spun că biserica catolică
este mult mai incisivă decât dvs…
Pr.I.E.: –Biserica catolică nu este atât de incisivă, ea însăşi prin
Papă şi prin… Este şi Papa, poate, dar nu prin cardinali şi prin episcopi
şi prin preoţi cât prin oamenii catolici, laicii care ştiu să susţină
interesele bisericii. Biserica catolică nu face politică ea…
Gh.A.N.: –Şi reuşesc
laicii aceştia să aibă mai mult
suflu şi mai mult ataşament şi
mai multă…
Pr.I.E.: –Au conştiinţa
apartenenţei la o biserică. Dar
la noi nu este conştiinţa
apartenenţei la o biserică.
Gh.A.N.: –Hai să luăm
aşa. Ungaria a fost şi ea sub
acelaşi regim comunist. Şi acolo, dacă…
365
Pr.I.E.: –Deci nu e atât de puternică biserica. Polonia o să-mi
spuneţi că a fost… Nu e atât de puternică biserica. Am avut şi noi atâtea
glasuri care au strigat în România, dar oamenii care ar fi trebuit să ia
atitudine atunci şi care unii acum se laudă că au fost într-un fel sau altul,
atunci au stat liniştiţi şi lejeri. Adică fie că unii au acţionat singular, n-au
putut să coaguleze această dorinţă de a striga, iar alţii au dat pasul
înapoi. Dar, spre exemplu, părintele Calciu n-a fost, nu ?
Gh.A.N.: –Aşa este. Mai zicem de părintele Marcu, din câte îmi
amintesc că a fost...
Pr.I.E.: –Nu numai părintele Marcu.
Gh.A.N.: –Mă rog, nu ştiu, eu nu cunosc alte figuri.
Pr.I.E.: –Poate că biserica ortodoxă nu se implică atât de mult în
social, deşi se implică. Adică nu-i vizibilă implicată, şi nu face atâta
paradă pentru implicarea în social…
Gh.A.N.: –Ei, iată, cum fac catolicii… Fac orfelinate, aziluri, case
pentru bătrâni şi-i ajută.
Pr.I.E.: –Da.
Gh.A.N.: –La noi nu se întâmplă acest lucru, deşi este vizibil şi
mă puteţi contrazice dacă greşesc, că preoţii noştri nu sunt chiar atât de
săraci pe cât se spune. Au fiecare câte o casă destul de bună, câte o
maşină, câte două chiar… Iar unii dintre sfinţii părinţi, îi ştiu eu personal,
chiar mai au şi unele păcate, mergând de la jocuri de noroc şi mergând
până la… Este cunoscut cazul unui preot de aici din judeţul nostru,
cunoscut şi ca un bun cartofor, şi cu vieţi mai laice. Acum s-a mai liniştit
c-a mai îmbătrânit, a luat fiul său pe urmele acestor păcate. Dar nu
vreau să fac…
Pr.I.E.: –Nu ştiu, eu nu cunosc aşa ceva, dar vreau să vă spun
altceva…
Gh.A.N.: –Când veţi avea şi dvs. aşezăminte pentru săraci ?
Pr.I.E.: –Vedeţi, cine cunoaşte mai bine viaţa bisericii ortodoxe ar
trebui să începem cumva de la 1860.
Gh.A.N.: –Corect. Aşa este.
Pr.I.E.: –Adică la 1860… Noi nu cunoaştem întru totul, de fapt,
istoria domniei lui Cuza. Pentru că de fapt domnitorul Cuza, căruia noi i-
am făcut o legendă şi el are meritul lui.
Gh.A.N.: –Secularizarea averilor…
Pr.I.E.: –Dar în nici o carte de istorie nu se spune nici un păcat
de-al lui Cuza.
366
Gh.A.N.: –Ba se spune.
Pr.I.E.: –Afară de păcatul că era afemeiat, nu se spune altceva
nimic.
Gh.A.N.: –Ba se spune şi că a secularizat averile bisericii, dar nu
era considerat un păcat ci o virtute .
Pr.I.E.: –Da, a fost prezentată ca o virtute. Ce se întâmplă ? Cuza
spre exemplu, el a secularizat doar averile mănăstireşti ale mănăstirilor
închinate la locurile sfinte grecești. Ci el are un decret, eu am cercetat în
arhivele statului şi am găsit şi l-am şi publicat decretul acesta, are un
decret prin care mitropolitul care l-a ales şi care a intervenit pentru a fi
ales domnitor, Sofronie Miclescu, a fost îndepărtat din scaun înainte de
vreme, la un an şi jumătate după ce l-a ajutat să ajungă domnitor, l-a
îndepărtat din scaun. Pentru că i-a găsit fel şi fel de motive, pentru că s-
a opus publicării unui decret. Şi el ce-a făcut. A dat un decret în care
împărţea mănăstirile. În primul rând a dat afară toţi călugării care aveau
mai puţin de 60 de ani. Deci Cuza a făcut acest lucru. A dat toate
călugăriţele care aveau mai puţin de 55 de ani. Şi a depopulat
mănăstirile. După aceea, după ce a dat acest decret şi a depopulat
mănăstirile, a împărţit mănăstirile: care aveau 50 de vieţuitori, care
aveau 30 de vieţuitori, care aveau 20 de vieţuitori. Care aveau mai puţin
de 20 vieţuitori le desfiinţa. Ori noi nu ştim câte mănăstiri a desfiinţat…
noi ştim astea, din punct de vedere al istoriei bisericii.
Gh.A.N.: –Societatea…
Pr.I.E.: –Societatea nu ştie. Şi atunci, pe lângă acest fapt, că a
fost poate un pas în urmă cu 200 de ani pentru viaţa bisericii, după ce a
dărâmat sufleteşte comunităţile monahale, le-a luat şi averile.
Gh.A.N.: –A avut vreo motivaţie când a făcut acest lucru ? A
motivate într-un fel în divanul ad-hoc, în…
Pr.I.E.: –Eu ca unul care am fost oarecum pasionat de perioada
lui Cuza, am cercetat aşa, l-am găsit pe Cuza, şi cred că era poate o
repulsie faţă de biserică pentru că el a plecat de fapt din… el prima dată
în 1835, eu l-am găsit semnând administrator la mănăstirea Adam. El a
fost administrator la o mănăstire.
Gh.A.N.: –Mănăstirea Adam?
Pr.I.E.: –Da, mănăstirea Adam, care este dincoace, peste Siret.
Și atunci el s-a ridicat de la administrator, şi apoi a ajuns ce a ajuns la…
Gh.A.N.: –Pentru că dacă aş zice că el a fost aparţinând, mă rog,
masonilor…
367
Pr.I.E.: –Ei, mă rog, şi faptul că el a fost la Galaţi unde a fost şi
Steaua Dunării…
Gh.A.N.: –Steaua Dunării, masonii nu-şi propun să distrugă
bisericile de nicăieri. Şi au precepte din ceea ce am studiat şi eu în
acest domeniu, au precepte de a face bine societăţii, sub diverse forme.
Şi atunci n-ar fi o explicaţie, dar aceasta care mi-aţi spus-o ca
administrator la mănăstirea Adam şi bănuiesc că poate fi o motivaţie.
Pr.I.E.: –Bănuiesc că el a avut o repulsie de atunci când a fost
umilit ca…
Gh.A.N.: –O deformare…
Pr.I.E.: –…A fost poate umilit…
Gh.A.N.: –Şi-a plătit nişte poliţe.
Pr.I.E.: –Şi atunci a încercat să… pentru că şi el a luat averile
bisericii, care biserică, cu averile respective putea să întreţină un
orfelinat, putea să…
Gh.A.N.: –Era lângă el un Kogălniceanu, erau lângă el nişte minţi
luminate… Alecsandri.
Pr.I.E.: –De altfel noi nu
trebuie să uităm că istoria
trebuie cumva să o rescriem şi
să o aşezăm la locul ei aşa
cum este… În ţara noastră,
până la paşoptişti n-au existat
oameni să strige împotriva lui
Dumnezeu. Deci pentru noi,
cei dintâi care şi-au permis să
strige împotriva lui Dumnezeu
au fost paşoptiştii.
Gh.A.N.: –De ce credeţi că la ora actuală, vreau să nu adâncesc
prea mult această discuţie, despre acest lucru, despre istoria neamului
acesta şi istoria bisericii şi istoria istoriei neamului acesta, să discutăm
despre paşoptişti şi despre alte lucruri, vreau să vă întreb, venind cu
picioarele astăzi pe pământ, de ce credeţi că la ora actuală biserica
ortodoxă îşi poate permite să suporte la un moment dat umilinţele de
care îmi spuneaţi, că le suportă, se crede destul de puternică biserica
pentru a suporta nişte umilinţe ?
368
Pr.I.E.: –Acum, vedeţi, dacă noi ştim ce înseamnă creştinismul
autentic, noi nu ne speriem de umilinţă. De fapt ea are altă armă decât
foloseşte puterea seculară sau decât foloseşte chiar biserica catolică.
Gh.A.N.: –Ce este acela creştinism autentic ?
Pr.I.E.: –Adică creştinismul care înţelege aşa cum a vrut Cristos
să lase mesajul omului. Pentru că în timp mesajul acesta cumva a fost
deformat. Eu am tot respectul pentru fraţii catolici. Dar în biserica
catolică la un moment dat s-a preluat mentalitatea imperialistă a
Imperiului Roman şi s-a organizat biserica… a dispărut Imperiul Roman
la 476 după Cristos…
Gh.A.N.: –Dar a rămas mentalitatea.
Pr.I.E.: –Mentalitatea nu numai c-a rămas, a fost preluată de
biserică, iar biserica este acum în fapt continuarea Imperiului Roman de
odinioară. Ea este de fapt un imperiu spiritual…
Gh.A.N.: –Chiar și material.
Pr.I.E.: –Adică este o biserică suprastatală. V-am spus, eu am tot
respectul pentru fraţii noştri catolici.
Gh.A.N.: –Ca să fiu mai precis, există o organizaţie Opus Dei, la
catolici. Noi avem aşa ceva la ortodocşi? Sau nu puteţi să spuneţi, sau
nu ştiţi despre ce e vorba ?
Pr.I.E.: –Nu, eu nu ştiu acum dacă vă referiţi la ceea ce…
Gh.A.N.: –Cei 80.000.
Pr.I.E.: –Nu ştiu, e vorba despre ceea ce a fost cândva, cum se
spune, cea care dădea verdict da sau ba la o carte sau la ce să apară
sau să nu apară.
Gh.A.N.: –Opus Dei este o organizaţie pe principii masonice,
care există la ora actuală pe lângă curtea papală, există nişte cărţi
extrem de importante care aproape sunt halucinante şi care conduc la
ora actuală multe afaceri ale curţii papale, ale Vaticanului, deţinând cam
30% din industria energetică a Statelor Unite ale Americii şi valori inco-
mensurabile, şi însuşi Papa a făcut parte din această organizație, fiind
80.000 de slujitori ai organizaţiei. De aceea se explică de ce a apărut
peste noapte Opus Dei la funcţia supremă a bisericii catolice şi mai
există, dumneavoastră nu trebuie să-mi împărtăşiţi ideea, păcătuiesc eu
şi-mi cer iertare pentru ceea ce spun, dar la ora la care vorbim mi-aş fi
dorit foarte mult să găsesc la biserica ortodoxă o asemenea organizaţie,
care să facă din biserica ortodoxă o societate preoţească destul de
bogată care să poată să-şi permită la un moment dat o serie de acte
369
sociale puternice de sprijinire a unor interese benefice pentru biserica
ortodoxă şi de ce nu, să fie şi biserica ortodoxă cu pretenţii de imperiu
spiritual. Ca un fel de imperiu de răsărit, dacă celălalt e de apus.
Pr.I.E.: –De fapt dacă ar fi să luăm de ce a picat imperiul de
răsărit, a picat pentru că a fost trădat de apus.
Gh.A.N.: –Aşa este.
Pr.I.E.: –Iar în privinţa, că am plecat de la smerenie şi de la
umilinţa asta la care uneori este supusă această biserică. Biserica
trăieşte această dramă nu pentru ea, că ea are resurse s-o suporte, dar
trăieşte drama celor care fac parte din biserică, pentru că noi…
Gh.A.N.: –Eu vreau să găsesc în sfântul părinte, în dvs., un
protector. Puteţi fi la ora actuală protectori?
Pr.I.E.: –Din punct de vedere spiritual noi vă putem proteja.
Gh.A.N.: –Nu-mi este suficient.
Pr.I.E.: –Eu de exemplu vreau să termin aici ideea. De fapt
creştinismul autentic este cel care de fapt prin umilinţă de fapt învinge.
Adică Cristos, în clipa în care a fost răstignit şi a fost ucis, el de fapt
abia atunci a biruit.
Gh.A.N.: –Părinte nu vreau să vă determin, după discuţia
noastră, să mă repudiaţi într-un fel, dar eu acum vorbesc văzând cum
procedează sectanţii. M-am uitat la acei practicanți de ziua a şaptea. Nu
ştiu cum fac, dar când se apucă unul să facă o casă, în circa 2 luni de
zile o are. Un creştin ortodox de-al nostru când s-apucă să facă una îi
trebuie mult timp.
Pr.I.E.: –Întâi de toate..
Gh.A.N.: –Şi o are așa repede cu ajutorul colegilor de
spiritualitate în care este, că ştiu precis că se ajută între ei.
Pr.I.E.: –Nu există în România, nu cred că există o altă biserică
sau un alt cult, eu aş vrea şi aici să nuanţăm, biserică şi cult este mare
diferenţă, clasa politică nu poate să facă diferenţă, şi atunci nu există
deocamdată altă biserică care să nu primească ajutor din afară pentru
orice lucru. Eu vă dau un exemplu…
Gh.A.N.: –În afară de biserica ortodoxă. Ei nu primesc.
Pr.I.E.: –Biserica ortodoxă nu primeşte ajutor din afară.
Gh.A.N.: –De ce ?
Pr.I.E.: –Pentru că biserica ortodoxă este organizată pe etnie, pe
neam, şi atunci ar trebui, de fapt, fiecare neam să conştientizeze că
aparţine unei biserici, şi dacă neamul acesta ar conştientiza că aparține
370
unei biserici, vă daţi seama ce puternică a fi biserica. Ori noi trăim
această dramă că din 87% procente declarate că sunt creştini, eu nu
cred că sunt 87% care să aibă conştiinţa apartenenţei şi să vrea şi ei să
facă ceva pentru biserică. Ei vor numai biserica să facă ceva pentru ei.
De-asta spun că biserica trăieşte drama, biserica are resurse să reziste
şi să fie umilită, dar de fapt ea se întristează pentru că fiind atacată, ei
se înfrâng, pentru că unul care atacă, fiind român, creştin, botezat,
atacând biserica, el e ca şi cum n-ar fi în biserică. Şi atunci automat el
însuşi îşi face groapă.
Gh.A.N.: –E importantă discuţia cu dvs., mi se pare – şi nu mi se
pare – din ceea ce spuneţi sunteţi un strălucit polemist şi începeţi să mă
înspăimânaţi pe undeva, pentru că îmi dau seama cât de periculos este
în condiţiile în care biserica noastră este destul de fragilă sub aspect
material dar foarte puternică spiritual, cât de fragilă este soarta cu noi,
cei care ne pretindem ortodocşi, cu tot felul de îndoieli şi tot felul de
lucruri care sunt la ora
actuală pe buzele multor
membri ai societăţii noastre.
Şi de aici pornind, revin la
ceea ce s-a întâmplat cu
preoţii chemaţi de prea-
sfinţitul Anania la Cluj,
pentru că aceasta este cea
mai puternică…
Pr.I.E.: –Luare de poziţie.
Gh.A.N.: –…luare de poziţie de care aud, şi vă întreb, în Vrancea
îl veţi urma pe părintele Anania ?
Pr.I.E.: –Acum cel mai important lucru pentru noi preoţii este să
facem ascultare de Sfântul Sinod. Dacă Sfântul Sinod va hotărî acest
lucru, nu va fi nici un… Acum spre exemplu am avut rugămintea
Sfântului Sinod să nu ne implicăm în politică. Şi cei mai mulţi dintre
preoţi, eu cunosc 2-3 cazuri în judeţul nostru, care s-au implicat, nu s-au
luat măsuri împotriva lor. Dar cei mai mulţi au ascultat, au dat ascultare.
Pentru noi cel mai important lucru este să ştim să ascultăm, totuşi. Dacă
la nivel central, pentru că Sfântul Sinod, spre exemplu, se consultă întâi
de toate cu tot înaltul cler, dar Sfântul Sinod are o adunare naţională
bisericească cu care se consultă. Eu am făcut, de exemplu, până acum
4 ani de zile, parte din Adunarea Naţională Bisericească şi întotdeauna
371
când erau probleme care frământau biserica se discutau în plenul
Adunării Naţionale Bisericeşti. Şi atunci ce se va hotărî acolo, aia vom
face şi noi.
Gh.A.N.: –Părinte, indiferent de ce se întâmplă acolo, eu nutresc
speranţa că la ora la care vorbim biserica să se implice în sensul unei
supervizări a activităţii sociale, nu numai în plan politic, ci şi economic,
pentru că este nevoie, cum face presa, de exemplu, nu iartă, este câine
de pază al puterii. Pe undeva, presa a devenit partizană de multe ori,
depinde cine o scoate, a cui este ziarul respectiv, dar biserica ar putea
aduce un plus de moralitate în ceea ce înseamnă viaţă. La acest plus
de moralitate vreau să-mi precizaţi dacă în Vrancea la ora actuală s-au
creat nişte poli morali în care aveţi sprijinul care nu fac parte din
biserică?
Pr.I.E.: –Mă bucur că mi-aţi pus această întrebare şi vreau cu
ocazia asta să fac un pic de publicitate.
Noi, spre exem-
plu, suntem un grup de
vreo douăzeci şi, poate,
vreo câţiva preoţi, vreo
câţiva profesori, ingineri,
ştiu eu, economişti, nu
reţin exact toată gama,
dar oricum suntem un
grup care de vreo doi ani
de zile ne chinuim să
facem o asociaţie, un fel de asociaţie, un aşezământ creştin, în care să
promovăm valorile noastre creştine…
Gh.A.N.: –Fundaţie, să-i zicem…
Pr.I.E.: –Fundaţie să-i spunem, nu ? În care să promovăm şi să
facem cunoscute valorile noastre spirituale, întâi de toate pentru că noi
aici în Vrancea am avut oameni deosebiţi, şi noi nu-i cunoaştem, noi
nu-i ştim.
Gh.A.N.: –Da, de la marii cronicari şi până…
Pr.I.E.: –Să luăm pe mitropolitul Varlaam, că a fost de aici, nu?
dar nu numai pe mitropolitul Varlaam. Eu, ca unul care am avut o
pasiune şi am umblat prin arhivele statului, la Bucureşti în special, şi
pentru ţinutul acesta, am găsit atâtea lucruri extraordinare încât poate
odată voi reuşi să le pun pe hârtie şi să le şi public. Apoi am zis, cumva,
372
să începem să-i atenţionăm pe intelectuali, să-i invităm întâi, şi să le
propunem nu să fie împotriva bisericii, ci ei să fie împreună gânditori cu
noi atunci când au idei bune, noi să le preluăm şi să ştim le
popularizăm…
Gh.A.N.: –Spre o societate perfectibilă.
Pr.I.E.: –Să le popularizăm şi noi, când avem noi idei bune, să fie
popularizate, când avem idei greşite să fim atenţionaţi că nu e bine şi
atunci să stăm să facem un fel de…
Gh.A.N.: –Deci nu există la dvs. acest sentiment al credinței, că
tot ce spune biserica e corect.
Pr.I.E.: –Doamne fereşte, biserica doar ca instituţie este
infailibilă, iar noi ca reprezentanţi suntem supuşi greşelilor ca orice om.
Gh.A.N.: –Spuneţi-mi, preoţii care greşesc sunt pedepsiţi ?
Întrebare păgână, de-a dreptul.
Pr.I.E.: –Nu, nu, noi avem un consistoriu eparhial…
Gh.A.N.: –Colegiu de onoare, cum ar veni…
Pr.I.E.: –Nu-i un colegiu de onoare, este un tribunal al bisericii,
deci un consistoriu eparhial care judecă toate abaterile preoţilor.
Gh.A.N.: –Şi sunt pedepse ?
Pr.I.E.: –Dar noi avem preoţi pedepsiţi.
Gh.A.N.: –Ce pedepse sunt ?
Pr.I.E.: –Adică pedepse care merg… Prima dată poate să fie o
dojană arhierească, episcopul îţi dă un avertisment, să spunem aşa, o
dojană arhierească sau aspră dojană arhierească, în care pentru şase
luni e zile eşti pus la index. N-ai voie să faci o mişcare, dacă ai mai făcut
o greşeală îţi dă altă pedeapsă. Apoi este o pedeapsă administrativă,
adică să i se ia fie o indemnizaţie de conducere, fie să i se ia parohiatul,
fie să i se suprime contribuţia de la stat, care e nimic…
Gh.A.N.: –Care e cea mai gravă ?
Pr.I.E.: –Cea mai mare este depunerea din drepturi.
Gh.A.N.: –Asta înseamnă…
Pr.I.E.: –Excluderea din cler.
Gh.A.N.: –Părinte, eu vă întreb şi salut această iniţiativă pe care
o aveţi de a face un lucru deosebit, asta e bine şi pentru conştiinţa
generală a societăţii, dar vă întreb, aveţi destui preoţi care predau în
licee, nu mai ştiu dacă se mai predă, dar în şcolile gimnaziale se
preda…
373
Pr.I.E.: –Liceele, vă pot spune aşa, ca un fel de anecdotă poate
să fie, să intre la Urzica, în 7 iulie sau în 10 iulie 1997 a fost o ordonanţă
de guvern în care învăţământul mergea ca obiect de studiu şi la liceu.
Deci de la clasa întâi primară până la liceu. Şi ordonanţa de guvern s-a
prăpădit aşa prin Ministerul Învăţământului până la 31 ianuarie 1998,
când a venit dl. Marga pe 23 februarie şi a pus apostila că a fost de
acord şi a prelucrat-o, dată la toate inspectoratele de învăţământ şi
acum suntem puşi în imposibilitatea aceasta că, venind prea târziu, nu
avem nici timpul şi nici programele nu sunt adecvate.
Gh.A.N.: –Dar cadre aveţi.
Pr.I.E.: –Cadrul legislativ există.
Gh.A.N.: –Nu, cadre preoţeşti care să predea.
Pr.I.E.: –Aici este o altă problemă destul de sensibilă în sensul
că, vedeţi, întâi de toate trebuie să recunoaştem, iarăşi spun că n-am
fost prinşi nepregătiţi, faptul că de multe ori eu am sentimentul că şcoala
românească de teologie, pentru faptul că a ascultat, sau poate s-a
conformat anumitor directive, a creat foarte mulţi oficianţi dintre noi,
adică noi suntem buni oficianţi. Ştim să facem o slujbă frumoasă, ştim
să…
Gh.A.N.: –Pedagogia implică şi altceva.
Pr.I.E.: –Dar vedeţi, aici pe lângă faptul de a oficia, aici se cere,
întâi de toate, se cere o dăruire extraordinară. Dacă n-ai această
predispoziţie… şi eu ca omul care cunosc şi profesori, nu toţi profesorii
sunt şi pedagogi buni.
Gh.A.N.: –Chiar asta voiam să zic, nu se transformă oare orele
de religie cum erau odată orele de învăţământ socialism ştiinţific şi să
înceapă copiii a fugi de la ora aceea că nu ştiu ce preot nu are tactul şi
n-are talent…
Pr.I.E.: –Vor fi şi astfel de cazuri, dar noi va trebui să facem
deosebire distinctă între învăţământ ideologic şi între creştinism predat
în orele de religie, căci aceasta este marea distincţie pe care trebuie s-o
avem în minte fiecare dintre noi şi mai ales un român şi un intelectual.
Creştinismul este un mod de a fi, de a trăi, modus vivendi, iar filosofiile
şi ideologiile sunt achiziţii de moment, de clipă, de conjunctură.
Gh.A.N.: –Nu întotdeauna. Pentru ca să vă dau un exemplu. Iau
societatea Junimea. Erau şi preoţi acolo.
374
Pr.I.E.: –O filozofie cum a fost marxism-leninismul… cei mai mulţi
spun că a dispărut marxism-leninismul sau ateismul din şcoală şi a venit
acum religia. A înlocuit o ideologie cu altă ideologie.
Gh.A.N.: –Există această tendinţă.
Pr.I.E.: –Da, dar creştinismul e perceput greşit, el nu este o
ideologie, el este un mod de a trăi. Adică modul acesta descoperit de
Isus Cristos în care omul trebuie să ştie cum să vorbească, cum să
privească, cum să gândească.
Gh.A.N.: –Ştiţi până unde s-a mers cu speculaţia în acest
domeniu? Se spunea că şi marxismul îţi spune să nu furi, şi marxismul
spune că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, ba chiar se spune la
ora actuală, de nişte minţi fanatice, că economia de piaţă ne
îndepărtează de preceptele creştinismului.
Că zice ce fel de egalitate în faţa lui Dumnezeu mai este între un
om bogat şi un om sărac. Chiar s-a discutat şi se mai discută încă dacă
biserica creştin-ortodoxă nu vine în contradicţie cu principiile economiei
de piaţă. Bineînţeles că asta e o temă foarte vastă pe care o să aveţi
poate amabilitatea vreodată s-o abordăm, nu vreau s-o abordăm astăzi.
Astăzi vreau doar să mă opresc doar la a saluta această societate,
această fundaţie care vreţi s-o faceţi şi să vă întreb dacă nu cumva din
această fundaţie pot fi persoane care să iasă perfect de bine instruite,
cu multe calităţi oratorice, care ar putea la un moment dat să susţină
ideile bisericii în medii și mai largi. În sensul că, am participat acum la
împlinirea 565 de ani de la Adjud. Și ar fi fost minunat dacă venea acolo
să vorbească un civil despre importanța bisericii care ar fi și surprins și
ar fi făcut și un bun serviciu bisericii și ideii religioase ca atare.
Pr.I.E.: –Vedeți, eu am sentimentul că de fapt același lucru pe
care îl spun eu… în clipa în care spuneți dvs. nu are parcă mai multă
tărie în fața nu a credincioșilor…
Gh.A.N.: –Ci al necredincioșilor.
Pr.I.E.: –Ci a celor care sunt îndoielnici.
Gh.A.N.: –Exact.
Pr.I.E.: –Pentru că eu nu le spun necredincioși, eu spun că sunt
îndoielnici. Dacă mă uit pe ultimul recensământ din 1992 sunt 48 de
persoane declarate atee în județul Vrancea. Și atunci…
Gh.A.N.: –Numai 48 ?
Pr.I.E.: –Exact atât. De aceea eu vreau să fac aşa, ca un fel de
semnal de alarmă. Noi suntem de fapt majoritari, dar suntem foarte
375
strâmtoraţi, ca şi cum am fi minoritari. Adică deşi suntem majoritari, noi
suntem percepuţi ca minoritari în România. Biserica în general şi
creştinismul. De ce spun lucrul acesta ? Pentru faptul că, vedeţi, nu
avem conştiinţa apartenenţei la biserică şi că avem de fapt datoria să
promovăm valorile bisericii. Noi avem o imagine poate abstractă despre
biserică. Noi reducem totdeauna biserica la patriarh, la mitropolit, la
episcop şi la preot.
Gh.A.N.: –Sau la locaş.
Pr.I.E.: –Sau la locaşul de cult. Ori biserica, dacă ar fi să dau o
definiţie, ca să o înţelegem aşa, biserica este de fapt comunitatea
tuturor celor care împărtăşesc aceeaşi credinţă, se împărtăşesc din
aceleaşi taine şi prin acestea intră în comuniune cu Dumnezeu.
Gh.A.N.: –Stare de spirit, de fapt.
Pr.I.E.: –Deci asta-i biserica. Ori comunismul n-a reuşit să
înţeleagă acea subtilitate a definiţiei bisericii şi a crezut că dacă dărâmă
biserica, locaşul de cult, poate să anuleze biserica. Dimpotrivă, a fost
mai puternică, mai vizibilă comunitatea.
Gh.A.N.: –Eu mai am multe lucruri despre care cred că sunt de
discutat, dar revin la înalt Preasfinţitul Anania, să vă rog să-mi spuneţi
dacă ceea ce cred eu la ora actuală este bine sau nu. Eu cred că
biserica ortodoxă la ora actuală ar trebui să se implice nu atât în viaţa
politică aşa cum se prezintă ea, ci în creşterea moralităţii vieţii politice
sub aspectul următor. Atunci când apar iniţiative legislative care umilesc
societatea, biserica să aibă atitudinea pe care a avut-o Anania la Cluj.
Ce exemple de erori legislative sunt ? Le suportaţi chiar şi dvs.
Pr.I.E.: –V-am spus că nu ne este indiferentă politica. Deşi n-o
facem.
Gh.A.N.: –Şi mă întreb atunci. De ce n-aţi făcut şi dvs. în
momentul apariţiei acelui decret care spuneaţi că vă umileşte ca
instituţie, o adunare publică în care să spuneţi mulţimii ceea ce vă
interesează ?
Pr.I.E.: –Vedeţi, aici întâi de toate, ÎPS Anania este cel care i s-a
luat o biserică. Şi atunci a fost direct implicat în…
Gh.A.N.: –A trebui întâi să vadă consecinţele legii ? Tot a sperat
că n-o să fie…
Pr.I.E.: –Pot să vă spun, ca unul care am fost 4 ani de zile în forul
suprem…
Gh.A.N.: –Nu mai sunteţi, de spuneţi mereu că aţi fost ?
376
Pr.I.E.: –Am fost pentru că acum sunt alegeri din nou, noi suntem
în perioadă electorală, ştiţi ? Şi atunci vreau să vă spun că în 4 ani de
zile s-au făcut multe intervenţii de către adunarea naţională bisericească
la toate forurile, inclusiv legislative, şi la Preşedinţie, şi la camerele din
Parlament. S-au făcut intervenţii în care erau rugaţi să nu ia astfel de
decizii. Şi dacă ar fi, spre exemplu, să spunem de ce este religia în școli
din clasa întâi până în clasa a treisprezecea, e pentru că noi, spre
exemplu, am strâns la un moment dat mii de semnături de la părinţi, de
la credincioşii noştri şi i-am întrebat:
vreţi ca religia să fie obiect de studiu
pentru credincioşi, pentru copiii dvs.?
Adică, în definitiv, Parlamentul trebuie
să înţeleagă că este al unei ţări şi că el
trebuie să apere interesele ţării şi că el
trebuie să se regăsească în dorinţele
celor care i-au ales. Noi trăim această dramă că, de la portarul de la
primărie şi până la primul om din primărie, nu întotodeauna reuşesc să
înţeleagă faptul că ei nu sunt acolo nişte stăpâni, ei nu sunt nişte
oameni care au nişte privilegii…
Gh.A.N.: –Sunt nişte slujbaşi.
Pr.I.E.: –Ci ei sunt de fapt împuterniciţi de noi, sau de mulţime ca
să poată să ia decizii mai chibzuite decât noi într-un anumit moment. Şi
atunci ideea e să înţeleagă că sunt în slujba comunităţii şi că au puterea
de la comunitate, şi nu au puterea lor înşişi.
Gh.A.N.: –Să facem un scenariu. Să admitem cazul că la
consiliul suprem acela naţional pe care îl aveţi se ia o hotărâre cu
implicaţii politice. Cum credeţi că vă puteţi implica ?
Pr.I.E.: –E foarte dificil acum să vă dau un răspuns înainte de a
şti ce se va hotărî acolo.
Gh.A.N.: –Să vă explic de ce vă pun întrebarea foarte tranşant.
Eu am asistat în iarna trecută când abia se terminaseră alegerile din
’96, când un preot, după costumaţie, după sutană, a fost oprit, unde-i
biserica de lângă cinematograful Balada, la trecerea de semafor, de
către un cunoscut ţărănist, şi în vârstă ţărănist, şi luat la întrebări: ce a
făcut el în parohia lui, că nu a avut rezultate. Ce rezultate am avut noi la
alegeri acolo, în parohia dumitale ? Şi n-a avut părintele respectiv
curajul să spună nici măcar „negri ţi-s ochii”, cum se zice în popor. A
tăcut şi a ascultat cu umilinţă reproşurile acelui bătrân politician ţărănist
377
de m-am crucit şi am zis că dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că
biserica a ajuns pe undeva un apendice al unui partid.
Pr.I.E.: –Nu, tocmai din asta biserica nu vrea să ajungă
apendicele nici unui partid, ci vrea să dea mărturie despre toate
partidele. Şi în clipa în care, vedeţi, a fost o cerinţă la un moment dat de
către fostul preşedinte Ion Iliescu, ca biserica să se organizeze ca
partid. Este o aberaţie.
Gh.A.N.: –A fost aşa ceva ?
Pr.I.E.: –Da, a spus. Pentru că în regimul trecut, deci înainte de
’47, biserica avea nişte locuri rezervate în Parlament. Şi atunci ea nu
intra în competiţie cu nimeni.
Gh.A.N.: –Corect.
Pr.I.E.: –Şi atunci, având nişte locuri în
Senat şi în Camera Deputaţilor, biserica avea
întotdeauna drepturile aparte.
Gh.A.N.: –Dar vă puteţi adresa şi așa cu
semnături…
Pr.I.E.: –Dar Doamne, cât nu ne-am
adresat…
Gh.A.N.: –…încât să aveţi nişte locuri
rezervate în Parlament fără probleme.
Pr.I.E.: –Da, dar în clipa în care…
Gh.A.N.: –Zece locuri din 400 nu reprezintă mare lucru.
Pr.I.E.: –În clipa în care ne-am adresat ni s-a răspuns: organizaţi-
vă ca partid. Eu am avut o experienţă, v-am spus, în ’89, n-am terminat
ideea. Ca unul care am înţeles să nu fac politică ci să răspund pentru
biserică şi cumva să mă implic pentru biserică, la un an după ce n-am
mai fost la consiliul Frontului şi la consiliul CPUN acela ce a fost, la un
an după aceea am mers cu Ajunul prin blocuri.
În capătul unui bloc am fost admonestat de cineva: Vai, părinte,
v-aţi dat cu ţărăniştii. Adică eu am fost perceput ca şi cum aş fi făcut
politică partidului ţărănist. La capătul celălalt al blocului, la 4 scări mai
departe, m-a dat cu comuniştii. Adică atât de uşor oamenii îşi formează
imaginea după înălţimea lor…
Gh.A.N.: –Acum 7-8 ani nici nu aveaţi posibilitatea să fiţi prezenţi
în viaţa politică şi socială a societăţii. Vedeţi, eu tocmai asta reproşez
bisericii: că nu e mai prezentă. Şi o reproşez nu din dorinţa de a
defăima…
378
Pr.I.E.: –Sau a umili biserica.
Gh.A.N.: –Nu, ci din dorinţa de a o vedea activă, de a o vedea vie
în centrul cetăţii. Pentru că trebuie să recunoaştem, biserica a avut un
rol covârşitor şi pe vremea lui Ştefan cel Mare şi înainte de Ştefan cel
Mare cu mult. Şi poate că Ştefan cel Mare n-ajungea să aibă un
voievodat dacă naţia română nu-şi păstra limba în jurul bisericii şi a
păstorilor. Turma era deja păstorită de biserică, sub formele care au fost
şi înainte de a veni Sf. Andrei şi alţi mari sfinţi ai neamului. Şi de aceea
astăzi mi se pare nedrept, ba chiar condamnabil pentru biserică s-o văd
că stă deoparte. Şi asta încerc eu acum, să vedem care este motivul.
Pr.I.E.: –Vedeţi, eu cred că dacă biserica ar fi făcut politică din
’90, probabil că ar fi fost prost percepută şi condamnată. Eu cred că nici
acum nu este momentul să facă politică, dar este momentul să dea
mărturie întâi de toate despre oamenii politici şi să sancţioneze…
Gh.A.N.: –Ce să înţelegeţi să dea mărturie ?
Pr.I.E.: –Adică să spună: cutare sau cutare, deşi este deputat,
deşi este senator, totuşi el nu reprezintă interesele comunităţii de aici.
Gh.A.N.: –După faptele lui, care le face ca om politic.
Pr.I.E.: –Bineînţeles, noi nu putem înainte să…
Gh.A.N.: –De exemplu eu acum mă duc şi mă prezint la alegeri.
Ce ştiţi dvs. să spuneţi dacă sunt sau nu împotriva poporului, sau a
societăţii civile. N-aveţi mijloace de informare.
Pr.I.E.: –Poate de aici încolo biserica, eu aşa am perceput apelul
înaltului Anania, biserica de aici încolo va reuşi să dirijeze cumva pe
creştini spre cei care sunt mai aproape de biserică…
Gh.A.N.: –Dar de unde ştiţi care sunt mai aproape de biserică ?
Pr.I.E.: –Dar noi credeţi că în biserică n-avem decât babe ?
Gh.A.N.: –Dar dvs. credeţi că dacă eu vin mereu pe la biserică la
dvs. şi fac mătănii şi fac danii sunt mai creştin decât acela care nu vine?
Pr.I.E.: –Oricum, este un semn pentru noi. Pentru cel care vine,
pentru cel care-l cunoşti la mărturisit, este cu totul altceva. Adică noi
avem şi alte posibilităţi de a găsi şi a sonda sufletul omului. Că dacă el
nu-i sincer acolo, când vine, şi vorbeşte cu tine şi cu Dumnezeu, dacă
nu-i sincer acolo, înseamnă că el n-are nicio valoare.
Gh.A.N.: –Jean Jacques Rousseau a făcut multe fapte bune.
Pr.I.E.: –Bine, el a fost…
Gh.A.N.: –Şi nu prea se ducea la biserică. Era chiar ateu.
Pr.I.E.: –În privinţa aceasta biserica dă iar mărturie.
379
Ea face distincţie clară între etică şi morală. Noi am fost o
societate şi mergem din nefericire spre o societate a eticii şi nu prea
reuşim să ne imprimăm în sufletele noastre moralitatea. Adică, etica
respectă nişte principii bătute în cuie acolo şi noi trebuie să ne uităm la
ele şi să nu cumva, dacă respectăm să nu ne contrazicem sau nu ne
ciocnim şi să nu ne supărăm unii pe alţii, şi morala care de fapt vrea să
respecte anumite norme, pentru că tot ceea ce respectă trebuie să
raporteze la Dumnezeu. Şi atunci e normal că noi trebuie să reaşezăm
nu pe principii etice societatea, ci pe principii morale.
Gh.A.N.: –Ce veţi face atunci când, după ce aţi recomandat pe
cetăţeanul X creştin, vedeţi că v-aţi înşelat asupra lui ? Nu veţi suporta
oprobiul ortodocşilor care v-au ascultat şi au dat votul ?
Pr.I.E.: –Ştiţi, e dificil ca să spunem ce vom face. Eu cred doar că
întotdeauna mai e cineva care e mai presus de noi şi va lua şi altfel de
măsuri şi alte sancţiuni.
Gh.A.N.: –Eu aş fi vrut să văd altfel implicarea şi chiar aş vrea să
meditaţi, nu să-mi daţi un răspuns, să meditaţi în sinea dvs. că ne
apropiem de sfârşitul emisiunii şi să vă gândiţi la următorul lucru: noi am
văzut această chemare a Înalt Preasfințitului Anania ca o revigorare a
activităţii monahice, a activităţii bisericeşti ortodoxe, în sensul contactării
maselor, chiar a celor care nu vin la noaptea de Înviere. De a vă vedea
pe dvs. dând exemple vii și personale politicienilor despre cum trebuie
să fie ei. Cea mai mare morală este când, aduceți-vă aminte când a zis
IIsus Cristos, cine se simte curat să ia primul bolovanul şi să lovească.
380
Ei, aici aţi văzut ce efect a avut ? Aşa ar trebui să ajungă în ochii mei,
încât eu să n-am curajul să păcătuiesc pentru că am în biserică un
exemplu viu.
Vă mulțumesc de participare.
381
CUPRINS
Interviu acordat Domnului Redactor Ştefan Mitroide la Televiziunea Română în 1995 .............................................................................. 7
Interviu realizat de Adriana Gavriliula Studioul de Televiziune Focșani (1995) ............................................................................... 12
Emisiunea Voci din tunelul tranzițieila Studioul de Televiziune Focșani. Anul 2004 - la Zilele Orașului Mărășești ......................... 25
Interviu electoral realizat laStudioul Televiziunii Focșani în 1996 ......... 36 Interviu acordat Studioului de Televiziune Focșani-2006 ...................... 44 Interviu din Revista „SUD” din Bolintin, 8 sept. 2009 ............................ 51 Interviu acordat ziaristului Ioan Popescu - 2001 ................................... 61 Starea culturii române. Interviu la RadioRomânia Cultural, emisiunea
Miracole și fapte-2010 .................................................................... 65 Interviu acordat Televiziunii Vrancea Media- Emisiunea Cultural
Media- 2014 ................................................................................... 81 Interviu acordat domnului Radu Comănescude la Radio România
Cultural pentru Emisiunea Miracole şi fapte–03.11.2013 .............. 88 Interviu laEmisiunea Confluențe ............................................................ 99 din 14. 06. 2014 – la T.V.Galați ............................................................. 99 INTERVIU acordat revistei Lectora Bibliotecii Județene „Duiliu
Zamfirescu” în 2011 ..................................................................... 118 Interviu solicitat de scritoarea Angela Baciu la 10 iulie 2010 .............. 123 Interviu cu actorul Sorin Francu la T.V. Diplomatic Focșani,
emisiunea Cadran Cultural-2005 ................................................. 229 Interviu cu Pavel Coruț la emisiuneaVoci din tunelul tranziţiei-2008 ... 244 Interviu Radio România Cultural (04.07.2013), emisiuneaMiracole
şi fapte .......................................................................................... 263 Interviu acordat scriitorului Culiță Ioan Ușurelu-2016 .......................... 274 Interviul scriitorului Marin Ifrim cu Gheorghe Andrei Neagu ................ 286 Interviu cu Radu Câmpeanu la emisinea Voci din tunelul tanziției,
la Studioul de televiziune Focșani-1998 ...................................... 293 Interviu cu Ioan Mircea Pașcu în emisiunea Voci din tunelul
tranziţiei la Studioul de televiziune Focșani-1999 ........................ 308 Interviu cu Adrian Năstase, la Studioul de Televiziune Focșani-1997 335 Interviu cu Pr. Ionel Ene la emisiuneaVoci din tunelul tranziţiei
la S.T.F. ........................................................................................ 355
382
Autorul mulțumește pentru apariția acestui volum:
- Domnului Doru Simiz Director General al S.C.Pandora din Focșani,
- Domnului Mircea Rond șeful Comunității Evreiești din Focșani și
- Domnului Gheorghe Stan, Director General al S.C. Micromet din
Focșani